10684^ TRMLVHNin t ANUL 73 DECEMVRIE Nr. 12-1942 SIBIU A .Grigorescu, Ciobănașul (Vezi articolul dela pag. 913) Port din Pietroasa (Plasa Vajcâu, Jud. Bihor) Anul 73 Decemvrie 1942 Nr. 12 TRANSILVANIA Organ al ASTREI DESPRE UNELE PUTERI ALE ȘTIINȚEI Desbaterea pe care aveam la început intenția s'o deschid numai în fața celor mai tineri dintre D-voastre, studenți și studente,¹) s’a adâncit în cursul elaborării, obiectul ei dovedindu-se mai bogat în semnificații decât părea la întâia vedere. Astfel, considerațiile pe cari le veți asculta azi vor căuta să indice linii de orientare pe seama în- cepătorilor, dar vor fi și cuvânt de încurajare pentru cei cu studii înaintate. Titlul „Știință și cultură" anunțat pe afișe, a sugerat poate unora gândul că vor asista la desbaterea unei probleme de „filosofia culturii", în spiritul celei pe care o fac azi Germanii cu râvnă multă, și cu re- zultate adesea interesante. Nu voiu face, veți vedea, considerații de felul acesta. Cum nici „filosofie a științii" nu voiu face, domeniu in care excelează gândirea franceză contimporană. Oricât de instructive ar fi ele, nu cred că idei de felul celor acum amintite și-ar găsi loc potrivit într'un cuvânt de deschidere ca acesta. Căutați-le mai cu folos în cărți numeroase, cari vă stau tuturor la în- demână I Folositor îmi pare însă c’ar fi, pentru toți câți vă găsiți în această spațioasă sală, să întreprindem împreună un examen pe care nu-1 veți găsi în cărți. Și anume, să examinăm împreună raportul pe care ar trebui să-l stabiliți între D-voastre și știința căreia vă veți dedica. Mă gândesc la un raport care n'ar fi numai de natură intelectuală, ci și afectiv, emoțional. Ar fi vorba deci de o legătură oarecum personală între sufletul (nu pumai inteligența) D-voastre și noua D-voastre înde- letnicire. Ce vă poate da știința, studenți și studente? Cum trebue făcută munca de cercetare științifică pentru ca aceasta să dea tot ce e în Cuvânt de inițiere ți îndemn la studii serioase adresat studenților Univer- sității din Cluj, in ziua de 2 Noemvrie 1942. 1 900 D. D. ROȘCA stare să dea? Și, în ce măsură eforturile D-voastre, puse în slujba științei pure, pot deveni puteri creatoare și susținătoare de cultură?* Cultură pentru D-voastre și, prin D-voastre, cultură a Neamului Ro- mânesc. Iată întrebările cari formulează concentrat subiectul .Cuvântului" nostru de inițiere. Deși considerațiile ce vor urma se sprijinesc pe o adâncită ex- periență personală, cel ce vă vorbește acum nu e destul de bătrân ca să vi le poată prezenta drept sentințe indiscutabile. Dar, în comparație cu D-voastre, vorbitorul este totuși atât de bătrân, încât să vi le poată propune ca pe niște sugestii ale unui camarad cu experiență... I Nu ignorez faptul că cei mai mulți ați venit la Universitate să vă câștigați ceva știință pentru a o aplica, cu folos și cât mai repede, la deslegarea problemelor practice pe cari le pune și vi le va pune, vieața. Nu mă îndoiesc însă că unii dintre D-voastre, cei puțini — poate foarte puțini — ați venit să începeți aici și să continuați apoi toată vieața a face știință. Aceștia sunt fiii cei mai iubiți ai Universității. Căci Universitatea e înainte de toate instituție care urmărește creația științifică. Numai im- plicit și *n rândul al doilea, Universitatea urmărește și-o operă de edu- cație, sau de utilitate practică. A face știință teoretică, a te dedica meditației desinteresate, iată, studenți și studente, o muncă destul de greu de împliniti Căci ce în- seamnă propriu zis (dar și în termeni cu totul generali) a face știință T înseamnă a căuta adevărul pentru adevăr. Pentru omul de acțiune și pentru noi toți în cadrul vieții practice, căutarea adevărului e mijloc întru atingerea unui scop concret. Pentru omul de știință adevărat, ea este scop. Ceea ce definește Universitatea și o deosebește de celelalte școli superioare, e tocmai această notă: în Universitate se face știință teo- retică pură, nu știință aplicată. S’ar părea că, urmărind astfel de scopuri, Universitatea s’ar în- chide egoist în cetatea ferecată a speculației desinteresate și s'ar izola în chip păgubitor de marile nevoi ale Neamului. Mulți sunt la noi cari nu se îndoiesc de evidența acestui lucru. Cu toate astea, nimic mai greșit decât o astfel de judecată simplistă, care pledează pentru acțiune directă și cât mai grabnică. Căci e limpede că nu există acțiune practică mare decât acolo unde a existat în prealabil știință mare. Pentru ca intervenția să fie foarte eficace, e necesar să fie cunoscută cât mai te- DESPRE UNELE PUTERI ALE ȘTIINȚEI 90i meinic porțiunea de realitate asupra căreia vrem să acționăm. Fără anatomie, fiziologie, etc., științe desinteresate ale corpului viu, medicina de azi, cu puterea-i de intervenție pe care-o cunoaștem, n'ar exista. Medicina ar fi rămas până azi ceea ce a fost mii de ani înainte de mijlocul secolului trecut. Adică ar continua să fie o artă dibuitoare, sprijinită pe o știință rudimentară, incapabilă de propășire sensibilă, din cauza lipsei de orizont și a miopiei intelectuale pe cari le crează prea marea grije de acțiune directă și grabnică. In dreaptă consecință putem spune că, pentru a putea acționa cât mai eficace asupra realităților românești, e nevoie să cunoști cât mai adânc aceste realități, și mai ales metodele de investigație cele mai sigure cari duc la această cunoaștere. Căci și aici, ca să poți mult, nu e destul să vrei tare, ci trebue și să știi mult și exact. Deși, pentru inteligențele cu nu prea mare orizont, serviciile ce le aduce unui Neam o Universitate, care rămâne altar curat al științii pure, sunt mai greu de priceput decât cele aduse de științele aplicate, îndrăsnesc să afirm, studenți și studente, că o astfel de Universitate servește mai eficace și e mai necesară Neamului Românesc decât una care, uitându-și menirea primordială, tinde să devină școală unde se face cu precădere știință aplicată. Am spus toate acestea pentru a vă ajuta să înțelegeți cât de greșit ați judeca dacă v'ați închipui cumva că, dăruindu-vă științei pure chiar și numai pentru timpul cât veți sta pe băncile Universității, dezertați dela obligațiile pe cari vi le impun necazurile urgente ale Neamului. Sunteți mai mari servitori ai Patriei făcând, cel puțin cât sunteți aici, știință pură, decât coborând tam-nesam, și înainte de vreme, „în arenă**. n Adevăr pentru adevăr! Ușor de formulat, veți spune, greu de realizat. Dai studenți și studente, foarte greu de realizat. E aceasta o poruncă a cărei împlinire cere un număr considerabil de virtuți. Virtuți de ordin intelectual și șî de natură morală. Greu de dobândit, și tot atât de anevoios de păstrat odată câștigate. Fie spus în treacăt și oarecum între paranteze că, înainte de toate, nu e prea ușor să pricepi că cercetarea desinteresată, adică cea dusă fără niciun gând lăturalnic la eventuale aplicații practice, poate fi o îndeletnicire care merită să fie îmbrățișată fără rezervă de cel puțin o parte a tineretului universitar al unei națiuni tinere, unde sunt atâtea nevoi ce-și cer alinare cât mai grabnică, dacă nu imediată; și unde energiile ce s'ar cheltui pentru satisfacerea acestor nevoi nu par a fi niciodată în deajuns de mari și de numeroase... 1 902 O. D. ROȘCA Dar, închizând această paranteză, e locul să ne întrebăm cari sunt puterile sufletești ce trebuesc dobândite negreșit de cel ce se dedică cercetării adevărului ? Voiu trece în revistă numai pe unele din ele. Pe cele ce mi se par mai generale. Pe câteva din acestea unii dintre D-voastre le cu- nosc cu siguranță. • * Cea dintâi de amintit ar fi o anumită disciplină a inteligenței, care constă în efortul oarecum negativ ce-1 face aceasta, spre a în'ătura tot ce poate împiedeca desfășurarea liberă a funcțiunilor intelectuale în sensul strâns al cuvântului: percepție, observație exactă, putere de concentrare a atenției, judecată riguroasă, etc. Motivele cari tulbură mai des funcțiunea optimă a inteligenței sunt de ordin afectiv: interese de tot felul, gând la eventuale aplicații practice ale rezultatelor posibile, asociații emoționale. Toate acestea nu permit concentrare intelectuală suficient de puternică și de îndelungată. Amintesc apoi că e nevoie și de o anumită ambianță biologică (hrană și odihnă potrivită, exerciții fizice, un oarecare grad de echilibru psiho-fizic, etc.), care trebue reali- zată, pentru a ușura concentrarea intelectuală. Toate acestea au importanță, evident. Și încă mare. Ele sunt re- lativ ușor de realizat. Să nu uităm însă că ele nu sunt decât condiții priel- nice dar oarecum exterioare forței interioare care crează concentrarea intelectuală. Ceea ce numim „voință", funcțiune sufletească atât de greu de definit și totuș atât de reală, intră aici ca factor determinant și ca slujitoare credincioasă inteligenței. Se repetă atâta că tineretul universitar este elita unei națiuni. Așa e. In orice caz, așa ar trebui să fie. E locul să spunem însă, că ’n ordinea de idei ce ne interesează în acest moment, ceea ce caracteri- zează elitele e și puterea de mare și durabilă concentrare a inteli- genții. E această putere semn sigur de superioritate intelectuală. Copiii, debilii mintali, primitivii, inteligențele mediocre ori în declin nu sunt capabili să se concentreze intelectualicește, sau când reușesc, lucrul e de scurtă durată. « ♦ O a doua virtute pe care trebue să și-o însușiască cel ce se dăru- ește științei și meditației e curajul intelectual. E poate cea mai greu de dobândit și de păstrat dintre puterile inteligenței. Ce înseamnă, studenți și studente, a avea curaj intelectual ? Rămânând pentru moment pe plan pur intelectual, a avea curaj e să nu înlături niciodată ipoteza că adevărul pe care tocmai îl cauți DESPRE UNELE PUTERI ALE ȘTHNȚEI 903 ar putea fi, eventual, descurajator; iar când ți s'a descoperit ca atare, să-l accepți ca atare, cu toate consecințele ce-ar decurge din el. I se impune, în astfel de cazuri, inteligenței o foarte atentă grije de a nu aluneca pe povârnișul amăgirilor mângăitoare. Subconștientul nostru, adică instinctul nostru de conservare, intervine în astfel de clipe, pe căile cele mai întortochiate și cu mijloacele cele mai ademenitoare, pentru a ne întinde „colaci de salvare**, sub forma unor ipoteze cari să ne permită să colorăm în alb ceea ce e negru. Să știi să fii tare în astfel de momente, să ai curaj să privești adevărul în față, să știi re- nunța la consolarea pe care ți-o oferă iluzia, iată, studenți și studente, marea putere sufletească pe care trebue să caute a o dobândi adevă- ratul om de știință 1 îndemnul acesta al meu va apărea poate și mai motivat, dacă voiu spune că a respinge mângâierea ce vine din amăgire — mângâ- iere foarte efemeră, căci duce mai curând sau mai târziu la desamăgtre, uneori la descurajare — e nu numai dovadă sigură de curaj intelectual și moral, dar e și condiție și îndemn pentru căutarea remediilor reale și potrivite, ce singure pot îmblânzi sau ch ar înlătura efectele pe cari o stare de fapt potrivnică poate să le a bă asupra ta, cercetător, și asupra Neamului tău. Cu alte cuvinte, acceptarea adevărului obiectiv chiar când acesta e trist, este, și intelectualicește și moralicește, fecundă și binefăcătoare. înainte de a merge mai departe, rețin faptul cert că cei mai mulți dintre D-voastre, ascultând cele spuse acum despre curajul intelectual, ați observat că ’n fond acesta nu e decât o formă a curajului moral și fizic (biologice), a curajului pur și simplu. O însușire la aparență numai intelectuală, ni se descopere a fi, in substanța ei, și o mare vir- tute morală. Mai observ în treacăt că ceea ce numim curent „onestitate inte- lectuală** — despre care vom vorbi pe larg cu altă ocazie — e și ea o formă a curajului descris aici. Și, întocmai cum acesta arată cores- pondențe necesare în domeniul moral, tot așa onestitatea intelectuală nu poate fi concepută fără legături cu onestitatea ce-o manifestăm în vieața practică. * • • « Dar, cine se dedică cercetării desinteresate a adevărului mai trebue să poată fi curajos și altfel. Anume: sunt momente și împrejurări îh cari unii cercetători ar putea întrezări că îndelungata lor activitate în domeniul ideilor abstracte îi amenință eventual să facă din ei niște „desadaptați** în vieața practică. 904 D. O. ROȘCA In legătură cu această eventualitate îmi iau voie'să fac in fața D*voastre următoarele observații: Nu se poate contesta faptul că inteligența este și a fost înainte de toate instrument în serviciul acțiunii, mai apropiate sau mai înde* părtate. In civilizațiile superioare însă întâlnim spirite cari s'au dedicat realizării unor scopuri ce nu sunt aservite direct utilului. Aici inteli- gența, dm armă în serviciul comandat al conservării și-al intereselor materiale, poate deveni oglindă curată a vârtejului caleidoscopic al acestei lumi. Dar în astfel de cazuri, ea poate deservi interesele vitale ale trupului ce-o poartă. Gândiți-vă la Archimede care, în loc să-și apere vieața, moare apărându-și figurile geometrice. La Galilei suferind tortură la adânci bătrânețe, pentru gândul că pământul se învârtește. La Giordano Bruno, murind pentru convingerea pur intelectuală că lumea ar fi nemărgi- nită. Sau la toți acei oameni de știință ori gânditori desinteresați cari fac teorie pentru teorie, dorind să cunoască pentru a cunoaște și, drept compensație absurdă, devin neapți pentru vieața de toate zilele, in- adaptabili fără leac, fiind striviți adesea de forțele oarbe ale celui dintâi biped adaptat, sau chiar ale unei colectivități neînțelegătoare. Mai mult: uneori inteligența mare poate omorî în germene voința. Orizontul intelectual larg și cântărirea cu balanță sufletească prea sen- sibilă a nesfârșitelor posibilități (posibilități inexistente pentru mințile mai rudimentare) paralizează adesea hotărârile, sau le încetinează pă- gubitor. Nu e necesar ca lucrurile să se întâmple astfel. E posibil însă ca 'n unele cazuri ele să se întâmple așa. Constatăm, în general, că animalul mai puțin diferențiat se adap- tează la condiții grele de existență cu mai mulți sorți de izbândă decât animalul superior. Ce mamifer ar putea suferi, fără pierderea vieții, mutilările pe cari le suferă, d. ex., râma sau șopârla? Reținem deci faptul că personalitatea cea mai bine înzestrată, dar al cărei interes este îndreptat întreg către lumea nevăzută a valorilor spirituale — fie acestea valori de comprehensiune pură, artistice ori etice — nu e în stare totdeauna să se adapteze la exigențele vieții practice, la cerințele utilului imediat. Spirite suverane în nemărginita împărăție a sufletului, pot fi câte- odată complet neputincioase în sferele naturii materiale. Această neadaptare poate cauza suferințe, uneori umilitoare, adesea însă descurajatoare. După fire și temperament, suferința ia atunci forma resemnării, dar poate îmbrăca și haina amărăciunii. Consecințele acestea din urmă pot fi evitate, cred, de cei ce-ar căuta să încadreze constatările de mai sus într'o concepție generală a DESPRE UNELE PUTERI ALE ȘTIINȚEI 905 existentii propusă de cel ce vă vorbește aici, într’o carte apărută mai demult, concepție tragică, și, in sensul precizat acolo, concepție care implică un anumit eroism intelectual. Iată, studenți și studente, ce aveam să vă spun cu privire la a doua mare virtute a inteligenței și numită mai sus curaj intelectual. Virtute pe care, cei ce aveți de gând să faceți știință adevărată, va trebui să luptați s’o câștigați și s’o păstrați. * • • Amintesc, fără să insist, și puterea resemnării, virtute morală, nu intelectuală. E destul de ușor de înțeles că cel ce-și dăruiește vieața unui ideal de ordin sufletesc nu are cu necesitate și totdeauna satisfacțiile materiale, sociale, de vanitate, pe cari le-ar merita. întâmplător, s'ar putea să le aibă, dar numai întâmplător. Uneori, satisfacțiile de acest fel pot lipsi cu desăvârșire. Dar, în legătură cu această constatare, voiu face unele observații în a doua jumătate a „Cuvântului” meu. Acestea își vor găsi acolo loc mai potrivit. * • • însușirile mai sus amintite, și pe cari trebue să se sprijinească vieața celui ce caută adevărul în chip desinteresat, definesc împreună ceea ce s’ar putea chema în termeni potriviți maturitate intelectuală. Numai civilizațiile mari, și aici numai elitele, au atins intelectuali- cește acea mare treaptă de propășire care se numește maturitate in- telectuală. Numai civilizațiile mari, prin elitele lor, au priceput cu ade- vărat, și cu toate consecințele ce decurg dintr’o astfel de înțelegere, că ceea ce definește inteligența pe cel mai înalt grad de desvoltare a ei este căutarea adevărului obiectiv și exprimarea lui în forme întelegibile. Și *n orice împrejurări. La primitivii de toate genurile și gradele, inte- ligența îndeplinește o funcțiune tocmai opusă. Adecă pe aceea de a amăgi pe alții și de a se amăgi pe sine... • Acum, înainte de a privi puțin lucrurile și dintr’o perspectivă care nu mai e numai a inteligenței, e bine poate, studenți și studente, să observăm că^ pentru a se realiza pe deplin, vieața omului de știință și a gânditorului de rasă, atât de exigentă deja, trebue să se spriji- nească și pe entuziasm intelectual. Pe un fel de voie bună care te în- deamnă să te dăruești cercetării adevărului cu toate puterile sufletului tău. Să faci, fără teamă și fără părere de rău, scop din ceea ce, la întâia vedere, ar părea că trebue să fie numai mijloc. 906 D. D, ROȘCA îmi dau bine seama că vicisitudinile vieții, și ’n multe cazuri plă- mădeala sufletească inițială, nu le vor îngădui multora — poate celor mai mulți — dintre D-voastre să facă din știința pură vocație de vieață. Atâta însă totuși vă pot cere: Considerați căutarea desinteresată a adevărului drept scop cei puțin cât veți zăbovi pe băncile primitoare ale Universității. Dăruiți, anii aceștia, științei adevărate toate puterile intelectuale și morale ale sufletului D-voastră încă tânăr. Căci, deși numai trecător, un astfel de efort concentrat e cu neputință să nu lase urme netrecătoare în spiritele D-voastre, urme binefăcătoare mai târziu și pentru D-voastre și pentru Neamul Românesc. III Din toate cele spuse până acum se desprind — ați putut con- stata înșivă — câteva norme de conduită a inteligenței. Aceste reguli ar defini în măsură apreciabilă, studenți și studente, raportul D-voa- stre cu știința pe care, intrând aici, v-ați legat s'o serviți. Exact spus, normele acestea definesc cum ar trebui să fie acest raport. Considerând acum și cealaltă față a desbaterii deschisă azi îna- intea D-voastre, să precizez chiar dela început că severa disciplină in- telectuală pe care v'o cere îndeletnicirea serioasă cu știința adevărată nu e energie sufletească cheltuită, ci putere capitalizată. Capital ce dă însutit înapoi, aducând dobânzi pe cari nu le mănâncă rugina și nici furii nu pot să le sape. Disciplina intelectuală despre care am vorbit mult, dar nu prea mult, în cele precedente, are o extraordinară putere de expansiune în împărăția sufletului. Ea organizează lăuntric sufletul întreg. Ea produce în spiritele în cari se sălășluește adânc devenind deprindere, efecte ce nu sunt de ordin numai intelectual, ci și de natură afectivă și morală. Din cunoaștere care ar putea duce la barbarie, o barbarie sa- vantă, dar barbarie, știința devine creatoare de cultură. Știința devine conștiință determinantă a întregului fel de a fi al omului. îndeletnicire care tindea să fie numai a inteligenții, știința, făcută în modul descris mai sus, crează atitudine etică față de vieață și față de problemele practice puse de aceasta. Cu alte cuvinte, știința cultivată în spiritul definit adineaori și îm- pinsă până Ia un anumit grad de adâncime, câștigă o extraordinară putere formativă. Iată de ce, studenți și studente, într'o Universitate în care se face știință adevărată nu mai e nevoie să se facă și lecții de „exhor- tație" directă la virtute. Nu cred, m ce mă privește, în eficacitatea DESPRE UNELE PUTERI ALE ȘTIINȚEI 907 reală a unor astfel de lecții moralizatoare. Cred însă neclintit în înalta valoare educativă a muncii științifice veritabile. Dar când am zis „va- loare educativă a științei**, am zis în același timp și „știință putere crea- toare de cultură". Căci, din punctul de vedere care ne interesează aici, punct de vedere subiectiv ziceam la începutul acestui „Cuvânt**, ce e cultura?' Ea nu poate fi definită, in această perspectivă, decât ca un mănunchiu de dispoziții sufletești concretizate în anumite convingeri și deprinderi intelectuale și morale. Ea poate crea, și de obicei crează un anumit stil de vieață. Aceste deprinderi dau naștere la rândul lor la civilizații cu instituții sociale și politice corespunzătoare. După părerea celui ce vă vorbește acum, toate aceste dispoziții și convingeri se sprijinesc, în ultimă analiză — nu e locul să arăt aici de ce și cum — pe credința tare, formulată sau nu explicit, că vieața spirituală e valoare supremă în lume. * Cari sunt, văzute mai de aproape, repercusiunile de ordin ne- intelectual (după cele spuse se înțelege că „ne** acesta nu e privativ) pe care le poate avea știința asupra vieții interioare și exterioare a celui ce-o practică în felul și în condițiile arătate adineaori? Cari sunt, cu alte cuvinte, notele esențiale ce definesc stilul de vieață al unui ade- vărat om de știință? Trebue amintit aici, înainte de toate, sentimentul de demnitate- omenească pe care-1 poate trezi, alimenta și întări investigația științifică, și ’n general căutarea adevărului, în sufletul celui ce-o practică așa cum am spus. Curajul intelectual devine curaj de vieață, sentiment de neatârnare ce ți umple sufletul de mulțumire cu adevărat omenească. Acest sentiment de demnitate și putere — care nu exclude de altfel de Ioc sentimentul de proporție și modestie — l-a făcut probabil pe Montaigne să exclame: „C'est aux serfs de mentir et aux libres de dire la verite**. Dm acest sentiment s'au desprins și impresionantele rânduri ale lui H. Poincare: „Căutarea adevărului trebue să fie ținta activității noastre, e singurul scop demn de ea. Fără îndoială, trebue mai întâi să căutăm a alina suferințele omenești, dar pentru ce ? A nu suferi e ideal negativ, și care ar fi realizat mai sigur prin pieirea lumii. Dacă vrem să liberăm tot mai mult pe om de grijile materiale, aceasta o dorim pentru ca el să-și poată întrebuința libertatea recâștigată stu- diind și contemplând adevărul**. Tot această experiență de ordin intern și-a găsit expresie in ideea lui Renan, după care societatea omenească ar fi produsul direct al •908 D. D. ROȘCA voinții divine „care vrea ca binele, frumosul și adevărul să*și găsească contemplatori in univers.. .*’ Se știe însă că sentimentul și conștiința demnității iți dau, când le ai adânci, unitate de atitudine, o linie de conduită în vieață. Ele sunt acelea cari au contribuit in măsură mare la crearea spiritului specific ce caracterizează marile civilizații ale Occidentului european. Dacă atmosfera spirituală în care se naște și trăiește omul Apusului s’a arătat atât de prielnică eclosiunii marilor creații de cultură, aceasta se datorește in bună parte ideii de demnitate omenească, bun câștigat și bun inalienabil al conștiinții popoarelor occidentale. Este neîndoelnic că puterea de rezistență a unei națiuni in fața adversităților de tot felul crește in proporție directă cu adâncimea pe care a atins-o sentimentul de demnitate in conștiința membrilor ei. Opinia publică a unui neam cu puternică conștiință a demnității sale nu acceptă în nicio împrejurare ca lașitatea să fie botezată... prudență. * * • Sentimentul de demnitate omenească și conștiința puterii interioare sunt însoțite de ideea valorii unice a insului uman, a persoanei crea- toare și purtătoare de valori de cultură. Cel ce vă adresează acest „Cuvânt de chemare** nu ignorează deloc teoriile sociologice cari consideră colectivitatea drept creatoare și purtătoare a acestor valori. Departe de mine gândul de a afirma că marile obștii omenești nu crează și ele anumite valori de ordin oarecum material (material în sensul cel mai larg al cuvântului), Când e vorba însă de valorile supreme ale religiei, artei, filosofiei și științei, niciunul dintre autorii acestor teorii n’au reușit până azi să demonstreze cu fapte pozitive și ’n chip indiscutabil că insul uman creator de cultură ar fi într'adevăr produsul mediului în care el a apărut. Să nu ne lăsăm deci ademeniți de anumite mituri la modă, ci, rămânând pe terenul riguros definit al experienții controlabile, să re- cunoaștem că nu obștiile, ci talentul individual și geniul sunt inițiatorii adevărați ai procesului de creație a valorilor de cultură supremă, va- lori pe cari, într’un eseu publicat acum un an în Luceafărul, mi-am permis să le numesc veșnice. Aici obștia joacă numai rol de „mediu** purtător, mai mult sau mai puțin prielnic. Spiritul general al unei colectivități poate încuraja sau înăbuși creația valorilor veșnice, dar, ca atare, acest spirit nu le crează. In acest domeniu, comoară ascunsă adânc și gelos păzită a conștiinții in- dividuale, colectivitatea e numai „condiție** în care „cauza eficientă** ^persoana umană) își produce efectul. DESPRE UNELE.PUTERI ALE ȘTIINȚEI 909 Iată de ce nu e întâmplare oarbă și nici nu se datorește legendei faptul că religiile superioare, marile creații de artă, marile idei filosofice și științifice au intrat in istorie ca opere ale unor autori individuali. Izvorul acestora trebue căutat in străfundurile conștiinții insului. Toate aceste valori sunt creații ale câtorva, creații de care beneficiază apoi mulțimile. E poate bine să amintesc că Evanghelia lui Christos a contribuit în măsură mare ca gândirea occidentală să descopere valoarea unică a insului omenesc. Idee plină de consecințe, ea a jucat rol fecund de resort propulsor in evoluția civilizației europene. • * • Severa disciplină intelectuală descrisă in partea întâia a acestui „Cuvânt" tinde, spuneam, să asigure inteligenței o funcționare cât mai liberă. înlăturând motivele de natură materială și afectivă cari înă- bușesc libertatea inteligenții, disciplina aceasta face posibilă imparțiali- tatea, judecata obiectivă. Și, dacă, în bună analiză, a judeca înseamnă a cântări, a judeca bine e identic cu a cântări drept. Dar, vieața sufletului nefiind formată din compartimente fără co- municație între ele, disciplina intelectuală acum amintită poate, odată devenită deprindere, să producă efecte și *n manifestările voinții. Adică în vieața noastră practică. Căci pare plauzibil ca o inteligență obiș- nuită să judece imparțial (obiectiv) pe plan teoretic, să plămădească sufiet capabil de a judeca nepărtinitor și *n raporturile sale cu alte suflete. Această înclinare a spiritului poate deveni nevoie imperioasă a lui și se chiamă simț sau conștiință de dreptate. Simfal de dreptate este întărit și de marea idee despre care a fost vorba adineaori, de ideea valorii unice a persoanei umane. Dacă analiza mea e justă, vom înțelege fără să insist prea mult, studenți și studente, de ce ideea de dreptate politică și socială — idee apuseană prin excelență, dar pe care o vrem general europeană, — idee creatoare de glorioasă istorie, s'a născut tocmai in Occident și nu aiurea. Adică în atmosfera spirituală a unei civilizații care s'a dovedit șl creatoare de gândire desinteresată a adevărului. Dar ideea de justiție nu reglementează numai raporturile dela persoană la persoană. Mintea în care ea s'a sălășluit adânc se vede împinsă cu necesitate logică s'o aplice și când e vorba de raporturile dintre popoare. Aceste raporturi trebue să fie reglementate conform prescrip- țiunilor ideii de justiție pentru ca să devie relații omenești în sensul adevărat al cuvântului. Altfel, ele nu sunt decât raporturi de forță oarbă între spețe zoologice. 910 D. D. ROȘCA înainte de a trece mai departe, observ ci, în opoziție cu „mila", proverbiala milă a Orientalilor, sentiment capricios și intermitent, ideea de justiție a Occidentalilor se manifestă, cu spirit de continuitate, ca ceva pe ce te poți sprijini cu mai multă certitudine. Această idee s'a și întrupat de altfel într'un ansamblu de instituții cari garantează în Occident, în măsura posibilului, trecerea ei din împărăția ideală a spi- ritului în lumea concretă a faptelor. * • • Dar, efortul îndelungat ce veți face, străduindu-vă să lărgiți și să adânciți ogorul roditor al cunoașterii, poate deveni și izvor de mare și nealterată mulțumire sufletească. Dedicându-vă fără rezervă cerce* tării științifice, veți afla din experiență personală că, pentru a fi mul- țumit de vieață, nu e înțelept să-ți fixezi cu obstinație privirea asupra fericirii proprii, considerată ca scop ultim al activității tale. Ci, pentru a fi fericit, e nevoie să-ți fixezi o țintă de ordin mai înalt, să urmă- rești realizarea unui ideal care te depășește. Astfel, munca și creația științifică pot fi, pentru cei ce se dăruesc cu totul lor, izvoare de feri- cire, întocmai cum creatoare de fericiri sunt pentru alții meditația și sentimentul religios, creația artistică, speculația filosofică, sau fapta mare. Nu știu dacă cuvântul „fericire" poate fi folcsit undeva mai po- trivit decât atunci când e vorba să numești just sentimentul de mulțu- mire adâncă și netulburată amintit acum. Căci, cei cu experiență mai bogată ne dăm bine seama că prearăspândita opinie după care fericirea de- plină ar fi rodul împlinirii tuturor dorințelor noastre, e, în fond, o mare amăgire. Fericiți cu adevărat par a fi fost și a fi numai sfinții și eroii. Am impresia că sentimentul de mulțumire intimă și inalienabilă, pe care-1 au des cei ce crează în artă, în filosofic și ’n știință, se apropie mult de cel pe care-1 încearcă, desigur cu mai mare plenitu- dine, sfinții și eroii. Dar, cu greu s'ar putea spune despre toți aceștia că au căutat fericirea în satisfacerea tuturor dorințelor de ordin pur personal. Dimpotrivă. Cred că starea sufletească despre care vorbesc e cauzată la acești oameni în bună măsură de sentimentul puternic al unei supreme victorii: Toți aceștia au învins și înving adesea, cu puterea sufletului lor, îm- prejurările exterioare ale existenței, împrejurări de multeori dușmane. Toți reușesc, în momente de cumpănă ale vieții lor, să fie stăpâni „din. interior" peste vieață, să fie oarecum deasupra împrejurărilor. Spunându-vă acestea, îmi vin în minte cuvintele înțelepte pe cari mi le adresa acum doi ani, de pe patul său de moarte, un bărbat mie foarte apropiat, om fără prea multă învățătură de carte, dar cu lumină DESPRE UNELE PUTERI ALE ȘTIINȚEI 911 mare din naștere. In momentul în care știa că ne despărțim pentru tot- deauna, mă încuraja, pentru zilele grele ce puteau să mai vie, cu re- velatoarea constatare: „Am trăit 80 de ani, îmi spuse, și, una cu alta, nu mă pot plânge de vieață. Cu adevărat om însă m'am simțit numai în clipele în cari gândul mi a fost mai tare decât vieața. Numai atunci am trăit, dragul meu, ceasuri de mulțumire fără lipsuri.*' Experiența personală ce-o veți face dăruindu-vă cu tot sufletul cercetării adevărului, adecă experiența intimă pe care veți câștiga-o făcând să participe la efortul D-voastre, pe lângă intelect, și puterile afective ale sufletului, Vă v-a aduce cu siguranță astfel de. „ceasuri de mulțumire fără lipsuri." Iar trăind astfel de clipe, veți descoperi ter- menul de comparație care să vă arate, fără posibilitate de ezitare, că satisfacțiile spirituale dau sufletului sentimentul de plenitudine pe care niciodată nu li-1 pot da mulțumirile de ordin material. Se înțelege ușor că cine n'a avut astfel de clipe, nu va putea pricepe că ele pot să existe. Și iarăși se înțelege că, dacă nota esen- țială care definește pe om n'ar fi spiritualitatea lui, fericirea oamenilor ar crește direct proporțional cu progresul material și tehnic. Expe- riența însă ne arată că lucrurile nu se petrec cu necesitate așa. * Dar, studenți și studente, „gând mai tare decât vieața" nu ex- primă oare, cu maximă economie de cuvinte, una din notele defini- torii ale ideii de libertate? Căci a fi liber cu adevărat, nu înseamnă tocmai a fi stăpân pe tine și pe împrejurări ? Libertatea astfel concepută e, cred, cea mai mare dintre puterile pe cari Ie poate cuceri omul. Zic : „putere ce trebue cucerită", căci, ca ființe ale naturii, nimenea dintre noi nu se naște liber. Sunt liber in străfundurile sufletului meu, nu pentru că m'am născut liber, ci pentru că vreau să fiu liber. Libertatea nu e fapt dat, e datorie. Ea definește însăși omenia noastră. Văd bucuros în expe- riența concretă a libertății interioare dovadă sigură că ceea ce defi- nește pe om, nu este ceea ce e „biologic" în el, ci ceea ce e spirit în ființa lui: De aici îi vin omului „gânduri mai tari decât vieața...“ Vechile catehisme vorbiau despre „păcate strigătoare Ia cer.„ Păstrând această sugestivă numire, afirm că cel dintâi păcat strigător la cer e să te accepți, ca ins și națiune, așa cum ești, ca pe o fatali- tate ce nu poate fi schimbată, și să accepți împrejurările așa cum sunt, ca pe o fatalitate ce nu poate fi schimbată... Cum știm, conștiința libertății s'a întrupat la unele popoare în forme de vieață colectivă, creind organizații politice și sociale cores- 912 D. D. ROȘCA punzătoare. Dar, pentru ca libertatea, experiență intimă a conștiinței insului, să devie bun al colectivității, e nevoie de elite cari să priceapă nu numai teoretic ce e libertatea, ci s’o trăiască cu tot sufletul ca pe-o experiență personală, • • Calea despre care v’am vorbit azi e una dintre cele ce vă pot duce la adâncirea unei atari experiențe. Sunt convins că, fără aceasta, oricâtă știință de carte veți înmagazina, ea va rămâne numai la peri- feria sufletului D-voastre. Nu veți ajunge atunci să vă pătrundeți, până în adâncurile mari ale conștiinței, de adevărul că îndeletnicirea cu știința, și efortul de creație spirituală in sensul larg al cuvântului, sunt în măsură să dea valoare și sens vieții D-voastre personale și, prin voi, existenții Națiunii întregi. Dimpotrivă, îndreptându-vă cu hotărire pașii pe calea descrisă mai sus, veți deveni elite adevărate ale acestui Neam. Adecă nu elite prin uzurpare, ci elite susținătoare, creatoare și apărătoare de mândră și trainică civilizație românească. D. D. ROȘCA MIORIȚA Se împlinesc o sută de ani de când a fost descoperit, pe dru- murile ciobănești ale Sovejei din Vrancea, cântecul bătrânesc cel mai frumos al poeziei noastre populare, „Miorița". Nici zecile de variante culese de-atunci în toate părțile țării, nici studiile de tot telul, ieșite din nenumărate condeie, n'au izbutit să acopere strălucirea ei curată și aproape ieratică. A auzit-o întâia oară acel boier basarabean, bolnav de piept, Alecu Russo, care a trecut-o lui Vasile Alecsandri. Poetul, spre lauda lui, și-a dat numai decât seama de ce comoară fusese în- vrednicit și a adus-o la cunoștința lumii încă din 1850, prin ziarul Bu- covina. Studiul de care a însoțit-o era destul de pătrunzător ca să pună pe cale pe cercetătorii de mai târziu, mult mai pregătiți decât el, cum a fost Ovid Densușianu. Cred acum, după ce am citit din nou cele două volume ale acestuia despre „Vieața păstorească în Poezia noastră populară", că lucrarea n'a fost gândită decât ca o introducere la „Miorița", Punerea în lumină a folklorului român ca a folklorului unui popor de păstori, ducea spre această încheiere firească, a cioba- nului care vorbește despre moarte cu o oaie năsdrăvană. De jur-îm- prejur se înălțau munții cu vârfurile în nori. Turme de oi gomănând din tălăngi, coborau pe văi. Se duceau ca să nu se mai întoarcă, îm- preună cu datinele și cântecele lor, spre câmpiile cucerite de plug și de altă înțelegere, a vieții. Rămasul bun dela ceea ce înfățișau ele, îl întrupau în acest cântec din urmă, ca un suspin veșnic și se pierdeau pentru totdeauna. Cronicarul, venit din Hațeg, din satul Demsuș, parcă anume ca să nu lipsească dela marea destrămare și s'o însemne, a scris, nu numai cu știință, dar și cu duioșie această carte, una dintre cele mai bogate în gânduri ale sale. Printre păcurarii și vătafii de stâni, care se risipeau, erau atâția dintre ai lui. Așternea într'un fel pe hârtie și propria istorie. De aceea este poate atât de neiertător în unele pa- gini cu alții care se amestecă, îndrugând păreri fără rost într’o pricină •914 EMANOIL BUCUTA atât de adânc a lui și a unor puteri fără milă. Sunt și lacrimi între aceste considerații de filologie și de folklor comparat. Cronicarul stă și scrie în jețul de piatră al Transilvaniei. „Poezii populare ale Românilor", culegerea atât de lăudată și atât de hulită a lui Vasile Alecsandri, începe cu „Miorița", care este ca un luceafăr de dimineață în căile neamului nostru. Ea dădea la iveală acele puteri de vis și de simțire, care duceau la Eminescu și la cân- tăreții tainelor sufletești și nu la editor însuși și la poezia lut de soare ți de lume. Fusese alcătuită cu 3—400 de ani înainte, ca și „Miu Copilu", sau Cobiu, cântecul bătrânesc de vitejie, peste care cântă, pe sub bolți de pădure, toate cavalele trecutului; cum crede lorga, punându-1 în legătură cu năvălirea dela 1610 a lui Gabriel Bathory împotriva lui Radu Șerban. Aceasta în schimb, este cea mai bună urzeală de vers alecsandrină poate a întregului nostru folklor. Vremea aceea de după Mihai Viteazul a stârnit valuri, în jurul celui mai îndrăsneț și furtunos Domn al istoriei românești, care au pus în mișcare, dela o margine la alta, tot poporul carpatic, trezit pe neașteptate între hotarele aceleiași țări. Izvoarele poeziei au început și ele să curgă și au ajuns, cum au putut, strecurându-se printre ani, până la noi. „Miorița" este și ea de-atunci. Este o întâmplare de vieață păstorească de totdeauna și prin aceasta desprinsă de timp, dacă n'ar avea oarecare trăsături care-i dau deodată o vârstă și o pornesc pe drumuri cu un act de naștere între rânduri. întâlnirea între cei trei ciobani, unul Moldovean, unul Ungu- rean și unul Vtâncean, nu se putea face decât atunci când turmele nu rămâneau în munții lor, ci pribegeau, de toamna până primăvara, spre baltă și spre Mare, mai cu seamă spre Miazăzi și spre Răsărit. Marea transhumanță românească a bătut și căi apusene, spre Marea Adriatică și semnele trecerii ei sunt vădite, dar la ieșirea din Evul Mediu se oprise în acele părți. Ii rămăseseră deschise numai căile spre noi, unde în loc să se piardă ca o apă în nisipuri străine, întărea și dădea un nou avânt oamenilor de țară printre care trecea. Când ne*am strâns la noi acasă, de pe aria mult mai largă de închegare a neamului ro- mânesc, ne-am întâlnit cu toții în această căldare de munți și de plaiuri, in care plimbările de anotimp ale ciobanilor fuseseră ca o lopățică de amestecat fiertura, ca să nu iasă cu grunji sau să se lipească de fund. „Miorița" a călcat și ea un asemenea drum al sării sau al untului și drumul ei ar putea fi urmărit pe hartă. Sunt oameni de știință care l-au tras cu grijă, pentrucă rămăsese același, ca al pasă- rilor călătoare în văzduh, de atunci și până în zilele noastre, când li s'a închis oilor și acest zăvor spre Răsărit. Transhumanța a încetat sub MIORIȚA 915 ochii noștri. „Miorița" a fost un dar al ei, Fluerul pus la cheotoarea stânei, așa cum a dorit ciobanul acestei transhumanțe, înainte să moară, ca să sufle în el vântul și să-1 audă turma, îl auzim și noi din afund de veacuri: Flueraș de os Mult zice duios. Cineva, mi se pare d-1 Caracostea, care a supus „Miorița** unor cercetări de-o vieață și nici astăzi duse la capăt, de mare migală în amănunt și de cutezătoare presupuneri ca orizont, crede a fi desco- perit o nepotrivire între începutul cântecului, plin de pasul oilor por- nite la vale și între dorința ciobanului să fie îngropat în dosul stânii. Ar fi de o parte stâna călătoare a transhumantei și de cealaltă, stâna așezată, a bacilor nemișcători. S'ar putea ca Alecsandri, care punea uneori dela el și era un restaurator, întregind unde dădea de lipsuri sau de nefrumuseți și nu un păstrător, însemnând, ca folkloriștii de acum, neschimbat, să fi dus el la această prielnică tulburare. Pentrucă altminteri, tot înțelesul este limpede. Ciobanii, adunați din trei unghiuri de pământ și care se pregătesc de plecare, sunt ciobani ai transhu- mantei. Toate oile dinăuntru, împreună cu Miorița, sunt oi de drum lung. La fel a privit și Lucian Blaga, atunci când a găsit, mult mai încoace, pentru tiparul românesc de înțelegere a lumii, formula lui cheie, Spațiul mioritic. Era un suflet făcut pe înălțimi, dar care s'a mișcat în voie până departe, ca să se întindă și să se așeze pretutin- deni. „Miorița** s'a făcut în scrisul lui, care caută să deschidă ori unde se îndreaptă, zări noui, o mielușea mistică, dătătoare de lozinci de simțire. Un snop de lumină îi cade pe creștet. Sub pasul ei cu copite de aur totul se face deal și vale, cum se face și sub pasul și sub gândul nostru. Lucian Blaga trebue să fi cetit pe Ovid Densușianu. Nimeni n’a cântat între noi mai înalt lauda vieții păștorești. Același om, doctor in filologie dela Paris și credincios al celei mai noui poezii dela toate popoarele, putea să se facă totodată, trecând numai dintr'o sală de curs într'alta, propovăduitorul celui mai adânc țărănism. N'a dat numele muntelui Vârful cu Dor țăranul ardelean care a cântat această minunată doină, amintită de marele profesor? Măi bădiță pană verde, Rău mă tem că eu te-oi pierde, Că te-am mai pierdut odată Și te-am cătat lumea toată, Sus la vârful muntelui. La Curțile Dorului. 2 916 EMANOIL BUCUȚA Au fost inși între noi și oameni care au crezut că „Miorița" a venit in literatura noastră dintr'alt timp și dintr'alte locuri. Urmând păreri științifice ale vremii, tânărul Alexandru Odobescu, într’un studiu tipărit in Revista Română, din 1861, „Răsunete ale Pindului în Carpați", nu s'a sfiit să vadă în mândra crăiasă, a lumii mireasă, pe Zeița Iadului, Per- sefona, iar in ciobanul care s’a însurat cu ea, pe Adonis. Cântecul no- stru bătrânesc ar fi fost un cântec popular elen, călătorit dela poalele Olimpului până in munții Vrancei. Noroc numai de o „viclenie ne- așteptată și cursă a soartei", cum îi zice Odobescu însuși, care a ră- sturnat toată această ipoteză iscusită. Autorul își rezemase spusele și pe aflarea in versurile „Mioriței" a unor cuvinte dela Miazăzi de Dunăre, ortoman, lae, bucălae. Ele însemnau pentru el ca o pecete, care nu se putuse șterge, a locului de obârșie. S'a întâmplat insă ca tipograful dela 1850 să culeagă în loc de „bucălae", cum este versul in adevăr, „bulucae", prin trecerea celor două litere una în locul alteia. Luând acest cuvânt drept bun, focosul om de știință a răscolit prin cronicari, mai ales prin cei moldoveni, unde a dat de zicerile: „buluc" și „a se buluci" și „știm, desvolta el încântat mai departe, că aceste ziceri luate din imba turcească, însemnează: grămadă, a grămădi. Miorița lae poate dar fi, pentru cei ce făcură mai întinse împrumuturi dela Turci, o mio- riță înfățișând „o mare grămadă", adică „o mioriță lânoasă" sau „gră- sulie". Cu această „mioriță grăsulie" nu se putea să nu cadă și întreaga poteză. Odobescu a fost cel dintâi care s’o vadă și s’o recunoască, printr'o notă pusă la același studiu, tipărit întocmai, în Albumul Ma- cedo-Român, din anul 1887, adică după 26 de ani dela întâia tipărire: „Intr'o comică rătăcire ne-a încurcat pe noi tipograful ieșean, care a publicat mai întâi cântecele poporane adunate de d-l Vasile Alecsandri. Am râs împreună cu hohote, când măestrul culegător al baladelor na- ționale ne-a spus că cuvântul bulucae, pe care noi ne-am muncit a-1 explica prin vorba turcească buluc, era o simplă greșală de tipar. In manuscrisul d-lui Alecsandri fusese scris bucălae, iar zețarul a inter- vertit literile c și 1. Deci toată a noastră clădire etimologică se surpă din temelii și, cât despre noi, venim acum cu umilință a ne recunoaște vinovat, în cazul de față, de a fi cercat să facem un zadarnic buluc de erudiție deșartă. Ierte-ni-se însă păcatul, deoarece îl mărturisim", „Miorița" a putut să facă și asemenea necazuri unor oameni care erau atât de detreabă, cum era Odobescu. Ea a rămas o făptură dela noi și nimeni n’a mai crezut intr’o călătorie a ei din Grecia. Cu atât mai puțin când Teodor Speranția a vrut ceva mai de curând s’o aducă din Egipt și dintre Zeii cu cap de animale ai vechilor dinastii. Pățania lui Odobescu ne învățase minte. Ne-a fost frică să-i mai dăm crezământ. MIORIȚA 917 „Miorița** are un început liniștit, care înșeală. Par'că ar fi vorba de o poveste bogată în întâmplări, care-și zugrăvește întâi cadrul și eroii, munții în fund, pentru că turmele au și ajuns pe un picior de plaiu, țu oița bârsană pe margini, fără astâmpăr și behăitoare, și cei trei ciobani. Faptul stă ca o amenințare deasupra capetelor încă dela întâile versuri. Baciul Ungurean și cu cel Vrâncean au să-l omoare pe cel Moldovean la apus de soare. Este după Sfânta Maria mare și zilele sunt scurte. Ziua de astăzi se face tot mai scurtă, cu cât toată această lume coboară, pentrucă umbra vine mai repede în vale : Toate aleargă spre moarte, întâmplările presimțite însă nu se petrec. Oița năzdrăvană se trage de o parte și dă de gol stăpânului ei toată urzeala, Este plină de hotărîre, îl îndeamnă să se apere, acum că știe. Să aducă lângă el câinele cel mai bărbat. Aici este culmea cântecului bătrânesc. Ciobanul ascultă și se supune sorții fără nicio împotrivire. Dacă Miorița a vorbit, înseamnă că lucrurile sunt dinainte hotărîte, acolo unde ni- meni nu poate aduce vreo schimbare. El își pune la cale, fără să se sdrobească și să se plângă, îngropăciunea. Vrea să rămână aproape de oi și să-și audă câinii. Fluerul să i mai cânte, în care să sufle vântul. Este marea lui dragoste, care-i umple vieața. După ce i-a purtat de grijă se gândește la mama cu brâul de lână, care l-a născut și s'ar putea prăpădi de durere, aflând. Ei să-i spue că s’a însurat cu o fată de Crai. Fata de Crai e Mireasa lumii, Moartea. Dar să nu-i dea niciun amănunt, din care bătrâna, ageră și bănuitoare, ar putea ghici. Miorița se uită în ochii lui și ascultă. Nu se mai răscoală. S'a pătruns și ea că așa trebue să fie. Sunt față în față, două suflete împăcate cu soarta. Iar povestirea nu mai înaintează. De unde se petrecea înafară, s’a tras înlăuntru și se păstrează nemișcată. Timpul nu mai curge nici el, pentru că timpul dinlăuntru nu se mai măsoară cu mersul soarelui. Această oprire în loc a întregii ființe, pe muchia de trecere dintre două lumi, face marea frumusețe a „Mioriței** lui Alecsandri, și numai a lui. Cântecul bătrânesc s'a sfârșit înainte să se desvolte. Urmează doina, care poate fi mereu luată dela capăt. Ne cuprinde o mâhnire lină, care ne lasă să gândim. N'avem de ce plânge, pentru că nimic nu s'a întâmplat și poate n'are să se întâmple niciodată. Aceasta l-a făcut să creadă chiar pe Alecsandri că „Miorița**, așa cum o avea, nu ere întreagă. A căutat o urmare. Mânați de bănuiala lui sau simțind aceeași lipsă, alții, după el, s'au gândit la un ciclu mioritic. Poetul bucovinean Bumbac a încercat să facă el ceea ce nu făcuse sau nu trimisese până la noi poezia populară. Alte variante și-au luat singure această sarcină și au căzut numai sub ea. Cât de groasă este una din ele, în care omorul s'a săvârșit, mama blestemă 2* 918 EMANOIL BUCUTA pe cei doi ucigași, iar aceștia nepăsători iși bat joc de femeie I Ne în- toarcem fața dela ea și intrăm din nou în „Miorița** noastră, ca în munte și în liniște. Poienele fumegă în jurul stânei, care a fost strânsă și luată. Nu se vede văpaia, de lumina soarelui. Numai iarba se încre- țește, țiuie și se face cenușe. I-au dat foc la plecare Ciobanii, ca să îngrașe locul la anul. Se duc până la baltă, dar vin îndărăt la Sfântu Gheorghe. Dorința din urmă a ciobanului Moldovean, poate fi oricând împlinită. El are să rămână fără nimeni în singurătate, numai până la primăvară. După ce se va subția zăpada, oile vor sui din nou coasta și vor călca, așa cum și-a dorit, pe deasupra lui. Câinii vor lătra. Fluierul va fluiera. Toate vor fi așa cum și le a orânduit. Fumul se bulbucă alb și se ridică din zece locuri, ca un fum de tămâie. Nu este nicio nepotrivire între vechii oieri ai transhumanței și ciobanii „Mioriței**. Ovid Densușianu a avut dreptate. Profesorii știu mai mult decât uce- nicii lor. De o a doua „Mioriță** nu e nevoe. N'ar fi în stare niciuna să ajungă în frumusețe pe cea dintâi. Cântărețul care a cântat-o întâia oară, trebue să fi fost un Mol- dovean. Nimeni nu mai poate să întrevadă astăzi ceea ce a fost ea la izvor. Poezia populară se plimbă, ca pietrele într'un pârâu, și ca pie- trele se rotunjește și se schimbă, cu cât înaintează, până ajunge ni- sipul mărunt al culegerilor foiklorice. Limba nu rămâne nici ea, cum s'ar întâmpla dacă poezia ar fi scrisă și învățată de fiecare rând de oameni pe dinafară, în alcătuirea ei cea dintâi. Atunci s'ar învechi și n'ar mai umbla. Intre cei cari o primesc sunt mijlocitorii, cari o pă- strează cât mai aproape de ceea ce a fost, și sunt cântăreții, cari o fac de fiecare dată a doua oară. Limba este cea vorbită astăzi, in parte din vieața de toate zilele. Tocmai pentrucă este spus și face parte din vieața de toate zilele, nu poate să se încarce de nimic arhaic. Vasile Alecsandri când a primit „Miorița** dela Alecu Russo și, prin el, dela răzeșii și oierii din Putna, s'a purtat cu ea la fel ca vechiul cân- tăreț popular: a pus-o în limbă așa cum o scria el atunci. „Miorița** n'are de ce să fie un cântec propriu, ca să arate la înfățișare întru totul asemenea cu poeziile lui. Cântecul popular este ca o tulpină care se păstrează mereu aceeași, deși se înoiește în fiecare an cu alte frunze. „Miorița** o avem in limba lui Alecsandri dela 1850, cu această deose- bire față de trecut că ea n'are să poată să se mai mlădieze după pre- facerile vremii, odată ce s'a împietrit în scris. Cercetătorii n'au uitat să caute în cele 123 de versuri, câte are cântecul, ce era al poetului fără nume și ce era al celuilalt, Au crezut că l-au prins pe cel nou, dar mai mult cu bucăți întregi, cum este vestita prozopopee a nunții, folosită de el de două ori, când la început trebue să fi fost folosită MIORIȚA 919 numai odată. Cuvinte sau întorsături, care să nu stea alături unele de altele, n'au găsit. Cântărețul avusese grijă, înainte să dea îndărăt lumii acest frumos vers, să-i umple găurile și să-i aștearnă pe deasupra smalțul alecsandrin. Nunta din „Miorița" nu este o nuntă creștină, cum nici nu este decât o nuntă închipuită. Ceilalți, fie turma, fie mama bătrână, nu trebue să afle, ca să nu li se rupă inima, ce s'a întâmplat cu ciobanul, care a pierit într’o bună zi. Era un flăcău tânăr și frumos. Ce putea să i se întâmple mai firesc decât să se însoare? Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m'am însurat Nunta aceasta, nu s’a băgat de seamă, nu este creștină numai pentrucă n'are nevoie nici de biserică, nici de preot, dar în schimb cunoaște toate rânduielile ortodoxe și le împlinește întocmai. Numai că în țarcul mărginit al vieții omenești, aici a năvălit deodată, în loc de o fată pe potriva unui flăcău, din vreun sat din vale, Mireasa lumii, în loc de nuni, care să ție cununa, soarele șt luna, în loc de nuntași brazii și paltinii, de preoți, munții mari, de lăutari, miile de păsări, de lumânări, stelele. Este o revărsare a cerului pe pământ, în care bietul om se pierde. El nici nu se ascunde că moare, îndărătul unui ase- menea basm cosmic, de care nimeni nu se putea lăsa amăgit. Pove- stește pe din două, închipuire și adevăr, ca să facă descoperirea dela urmă, sau chiar din cursul vorbei, mai puțin dureroasă. Se zugrăvește singur, ca și cum ar face-o un străin, dar cu înduioșare, înainte să se sfârșească: Mândru ciobănel Tras printr'un inel, Fețișoara lui Spuma laptelui, Mustăcioara lui Spicul grâului; Perișorul lui Pana corbului; Ochișorii lui Mura câmpului, Toată firea stă însuflețită împrejurul lui, nu ca să-l scape, ci ca să-l ajute să cruțe o mare durere celorlalți. Este o bunătate, o blân- dețe și o milă, care îmbibă tot folklorul nostru și-l deosebesc numai decât de folklorul vecinilor, cu răzbunările sălbatice și cu hazul de suferința altuia crâncen. Niciodată nu se vede mai limpede deosebirea EMANOIL BUCUȚA 920 decât la motivele Împrumutate, care trebue să treacă Întâi prin această prefacere, ca să fie Însușite. Cred că este o dovadă, nu atât a unei bunătăți și blândeți și mile înăscute la poporul român, cât a unei creștinizări înaintea celorlalți. In ei a trăit mai departe, câteva secole încă, bucuria de vieață fără nicio îngrădire, în pofte deslănțuite, pe când noi ne-am supus mult mai de vreme și ne-am făcut o a doua fire, îndemnurilor de iubire a aproapelui șt de înfrânare. George Vâlsan se hotărîse în timpul din urmă să caute în basme urme ale unei geografii românești și dăduse de știri destul de ne- așteptate și care ne scăpaseră, sute de ani, nouă, nespecialiștilor, S'ar putea face același lucru, cu texte foarte vechi de folklor, ca să se afle întâile așezăminte ale vieții noastre sufletești și naționale, și între ele creștinismul ar trebui așezat la locul de frunte. Am privit tot- deauna „Miorița", inafară de frumusețile ei literare, ca o mare poemă creștină populară. Aceasta cu totul fără legătură cu vorba scăpată folkloristului bucovinean Marian, și care n'avea niciun reazăm, că ciobanul sortit să fie ucis ar putea fi Isus Cristos, și mama care-1 caută și-l plânge, Maica Domnului. Creștină, pentru această împăcare dela urmă, față de toți, prieteni sau dușmani. Păgânismul ei, dacă are vreunul, este numai de ramă și de podoabă. Dar să nu uităm că „Miorița" este într’adevăr un cântec și că nu ne e îngăduit să zicem că o cunoaștem destul numai pentrucă i-am ciocănit vers de vers și am făcut tot felul de aprecieri mai mult sau mai puțin istețe, între ea și lume. De aceea n'am citit-o numai, ci i-am ascultat, în mai multe locuri și aproape de fiecare dată altfel, viersul legănat și plângător, din diblă și cobză. Uneori câte o coardă era de sfoară și ședeam la un foc de stână. Cântecul venea de departe, ca o vorbă dintr'o gură știrbă. In fumul și scânteile care se amestecau cu stelele, „Miorița", cu toate făpturile și întâmplările pe care le cuprinde, încerca să învie înaintea noastră. Era ca în pânza lui Grigorescu, care ar putea să aibă acest nume, cu ciobănelul tras printr'un inel, venind pe un drum de dealuri, între dulăi și mioare. Era ca la fântâna de piatră a Miliței Pătrașcu, din capul Șoselei Kiseleff din București, cu turmele începutului istoriei românești oprite să se adape și care în nop- țile cu lună trebue să pornească, sunând din tălăngi, la munte. Poezie, știință, pictură, sculptură, muzică se înviorează la arătarea lor. Tiberiu Brediceanu are armonizate cinci din aceste melodii. Una se cântă cu capul pe vioară, cu ochii închiși, ca să nu se vadă că au plâns. Este o mângâere bemolizată și ieșită din desnădejde. Cea de a doua este subțire și mai lăuntrică. Dă de veste cu o notă înaltă ve- nirea Oilor, gata să se șteargă, atunci când se apropie, în pasul și MIORIȚA 921 tălăngile lor. A treia este un acord liniștit, de note grave, abia suspi- nător, ca o tovărășie pe cale, care nu ia parte, și cu atât mai dureros, pentrucă alături de o suferință, calcă alături mereu două. A patra Începe cu o mare încredere și se avântă într'o povestire, care însă nu vrea să vie. Cântecul cade curând ca o supunere în fața lucrurilor care nu se pot ocoli. Parcă l-ar zice Ciobanul Moldovean. Cea de-a cincia este o melodie lungă, plângătoare, care pornește și nu poate să meargă mai departe. O cântă sub streașină stânei, seara, Miorița însăși. Să ne lăsăm furați de unul din aceste cântece, printre notele căruia ajung până la noi și cuvintele îmbrăcate ca în veșminte de argint, și să trăim câteva clipe în alte vremuri. Sunt plăsmuirile neamului nostru, cele mai adânci și mai dragi. Altele multe, care s'au risipit, stau îndărătul lor și freamătă odată cu ele. EMANOIL BUCUȚA LUPTELE NAȚIONALE DIN CELĂLALT VEAC: BUCOVINA CARE A FOST Șl CARE VA SĂ FIE Am publicat în Transilvania Nr. 5—6 din anul trecut un studiu despre Bucovina, analizându-i caracterul etnic și național în lumina faptelor istorice, în lumina datelor statistice și a aspectelor ei sociale și culturale. Bucovina a fost de-a-lungul veacurilor și a rămas o țară românească, prin tot trecutul ei, dar mai ales prin valoarea și superio- ritatea populațiunii ei băștinașe față de toate acele frânturi de neamuri care au fost așezate alăturea de ea în timpul stăpânirii austriace și mai dinadins în deceniile când rațiuni de stat habsburgic au făcut din Țara Fagilor, subt raport politic și administrativ, parte integrantă a Galiției Polonilor, în parte mare ucrainene și înțesate de Evrei. O țară nu este numai o bucată din scoarța pământului, cuprinsă cu bogățiile ei naturale între anumite hotare geografice, ea este înainte de toate suflet omenesc. Sufletul acesta, creator de tradiție, creator de ordine socială și creator de opere de cultură și de civilizație, este cel mai ales și cel mai prețios dintre toate rodurile pământului. Subt acest raport Bucovina poartă în întregimea ei, în toată extensiunea ei crono- logică și spațială pecetea duhului românesc. Nu desmint realitatea aceasta nici statisticile de tot felul, n'au putut-o desființa nici coloni- zările repetate de elemente eterogene, n'au putut-o îneca nici vacarmul, cu răsunet continental câteodată, al acaparatorilor gălăgioși, care își în- chipuiau că trebue să fie numai pe cât se poate de îndrăzneți, pentru ca Bucovina să devie pământ din altă țară decât a României. Când însă zorile altor vremuri s'au ivit, autoritatea austriacă ființând încă dela hotarul Nistrului de miază-noapte până în spre hotarul Bârgaielor ar- delenești și al Păltinișului moldovenesc la miază* zi, fără însă ca să mai poată ținea în silnică ascultare un popor întreg, Bucovina toată s'a găsit dintr'odată și spontan, în Constituanta ei din 27 Octomvrie 1918,, LUPTELE NAȚIONALE DIN CELALALT VEAC 923 înlăuntrul României întregite, iar crainicii ei duceau vestea mântuitei deopotrivă Regelui și guvernului la Iași, ca și consiliilor și comitetelor noastre naționale din Transilvania și fraților din Basarabia. La 27 Octomvrie 1918 tratatele de pace n'au fost încheiate încă, nici una dintre marile puteri care le-au semnat apoi nu-și avea emi- sarii în Bucovina păzită încă de împărătescul ei guvernator, contele Etz- dorf, și nici guvernul nostru din Iași și nici armata noastră nu avu- sese încă prilejul să intervină în afacerile ei. Armata română, chemată de Consiliul Național ales de Constituantă, și-a făcut intrarea la Cer- năuți numai în 11 Noemvrie 1918?) înfățișată statistic, într'un mozaic de cifre în care se așează gru- puri etnice mai mărunte și minuscule alături de altele mai mari, Bu- covina apare mult mai împestrițată decât dacă faci o călătorie prin ea, dintr'un capăt în celalalt. In perspectiva statisticilor, văzută numai în funcție de valoarea aritmetică a cifrelor — și numai într'o concepție arhimaterialistă vieața socială poate fi doar o problemă de calcul ma- tematic — Bucovina poate să pară alta decât in trăirile proprii ale omului umblat la fața locului. Nu voiu înșira aici din nou lucruri pe care le-am mai spus în studiul meu din „Transilvania". Alături de Români se găsește în Buco- vina o numeroasă populațiune ucraineană și huțănească, până mai ieri Germanii repatriați acum trăiau într’un șir de sate și pe la orașe, pre- tutindeni hălăduia Evreul, așezări slovace sau de Poloni, Unguri, Li- poveni și Armeni și-au găsit loc acolo. Se părea că Bucovina se trans- formă într'un fel de bâlciu al tuturor națiilor de sub coroana împă- raților dela Viena. Austriacii o și numeau câteodată cu oarecare satis- facție și mândrie o „Austrie în miniatură". Austria în miniatură, a fost un vis urît al altor vremuri, menit să sfâșie haina românească a Bucovinei, să arunce zăbranicul uitării peste tot ce-i amintea trecutul moldovenesc și să sfarme puterea lespe- zilor de pe mormintele voievodale dela Rădăuți, ale Bogdăneștilor ma- ramureșeni întemeietori ai Moldovei, de pe mormintele dela Putna, Sucevița și cele ale altor întemeietori și adăugători de cultură moldo- venească și de lăcașuri sfinte : Moldovița, Solea, Dragomirna, Arbore, Suceava... Acești ctitori mari au făcut doară din Bucovina cel mai bogat colț de țarii în opere de veche creație românească, cu arhitectura și pictura lor de sclipitoare concepție artistică, cu belșugul lor de odoare prețioase în care stărue evlavia unui neam în revărsări de subtilă poezie, cu cărțile lor de o neîntrecută tehnică miniaturistă și caligra- ’) V. broșura mea Cincisprezece ani dela Unirea Bucovinei, Cernăuți 1933. “924 AL. PROCOPOVICI fică, cu vechile biblioteci în care s’au așezat alăturea de tipărituri și manuscrise moldovenești altele din Ardeal și Țara-Românească, cu școa- lele de temeinică învățătură ca ceea a lui Vartolomei Măzăreanul, pe care Austria a găsit-o la Putna în plină activitate încă, cu toate acele mărturii de bucurie și de dor de vieață, de avânt al gândului, de cu- mințenie, de hărnicie și de vitejie și de vreri de biruință. Bucovina aceasta cuprinde comori care au stârnit curiozitatea și admirațiune în toate țările civilizate ale lumii înfăptuiri de altădată, pe când Bucovina și Bucovinenii erau încă pe locurile de obârșie ale Moldovei temeinică așezare moldovenească la miază-noapte-răsărit, iar nu o anexă austriacă încolțită și hărțuită de toți pe câți i-a vânturat stăpânirea nouă prin meleagurile ei! Dar Bucovina de după 1775 ? Un titlu de glorie al acestei Bucovine ro- mânești rămâne că în toate clipele hotăritoare pentru soarta neamului nostru ea a înțeles, ca în Octomvrie 1918, să fie nu o „Austrie", ci o „Românie mare în miniatură". Când în toiul conflictelor dintre Ruși și Turci și a proiectelor de desmembrare a Poloniei se prevedea că multe dintre hotarele politice din răsăritul Europei se vor schimba, se pare că răpirea Bucovinei a fost o idee, pusă apoi in circulație la Viena, care a răsărit în 1761 mai întâi la Sibiu în mintea lui Adolf Buccow, faimosul general-co- mandant trimis în Transilvania să înăbușe răscoala ortodoxă a popii Sofronie din Cioara. Când răpirea aceasta a fost aproape dusă până la sfârșit, împărăteasa Maria Theresia însăși făcea mărturisirea următoare, într'o scrisoare din 4 Februarie 1775: „In afacerile care privesc Mol- dova, nu avem nici un pic de dreptate... Mărturisesc că nu știu cum vom ieși de aici; cu greu în mod onorabil, iar lucrul acesta îmi pri- cinuește dureri nespuse" („Die moldauischen Angelegenheiten. .., in denen wir vollstăndig in Unrecht sind... Ich gestehe, ich weiss nicht, wie wir uns noch herausziehen werden; schwerlich ehrenvoll und das schmerzt mich ganz unaussprechlich").') De unde ar fi putut să vină biruitoare resurecțiunea națională îm- potriva acestei împărătești imoralități șt a sistemului oficial de înstrăi- nare care a urmat după ea ? Societatea românească nu se reculesese Încă de loviturile grele pe care le primise în cele 2—3 decenii din preajma lui 1700 și care ne-au prefăcut secolul XVIII în „veac de iluzii pierdute, de orgoliu jignit, de umiliri haine și de avânturi frânte", cum ¹) Citez după N. lorga : Histoire det Roumains de Bucovine â partir de l’annexion ■autrichienne (1175—1914), lassy 1917, p. 38, lucrare de foarte bune informații cu pri- vire la lucrurile de care ne ocupăm in expunerea noastră. LUPTELE NAȚIONALE DIN CELĂLALT VEAC 925 spuneam în altă parte.¹) Principatele noastre se găseau încă in învăl- mășeală fanariotă, și Transilvania însăși, care nu ajunsese încă nici până la acel Supplex libellus Valachorum din 1791, nu era mai puțin învălmășită. Noi n'am avut nici o biruință națională mare, fără de coordonarea eforturilor neamului întreg, de pretutindeni. Nici nu pot să-mi închipuiu o înălțare sau prăbușire, fără ca să ne avem cu toții partea de merit sau de vină. Vremurile mai bune erau în pregătire de abia. In Bucovina îndreptarea în spre ele se putea aștepta deocamdată doar dela boieri și dela biserică. Cei mai mulți dintre boieri au părăsit Bucovina, unii păstrându-și totuși moșiile bucovinene și lăsându-le în seama unor arândași. Alții au rămas pe loc sau au revenit din Moldova la proprietățile lor. Intre aceștia se distinge mai ales ramura bucovineană a Hurmuzăcheștilor. Cernauca lor a fost încă în 1821 un centru de întâlnire a refugiaților moldoveni, în frunte cu mitropolitul Veniamin Costache, care nu înțelegeau să ia parte la revoluția lui Ipsilanti pentru izbânda cauzei grecești, ci voiau să-și servească neamul lor. Mulți alții s’au răsfirat prin Bucovina întreagă, mai ales Ia Suceava și Cernăuți. Românul bucovinean este foarte pri- mitor. îl găsești întotdeauna cu brațele deschise, gata să îmbrățișeze și să primească la el un frate venit din altă parte. Refugiații moldoveni s'au întrunit la începutul lui Octomvrie 1821 în mare sfat la Cernăuți, în frunte cu Dumitrache și Sandu Sturdza, Alecu Balș, Dumitrache Ghica, Petrachi Roset, Constantin Cantacuzino și alții.* ²) De atunci Bucovina a fost înfrigurată de un dor de libertate, nu numai pentru ea, ci pentru neamul întreg. Deși înfrigurarea aceasta nu s'a putut traduce încă într’o acțiune hotărîtă și de obștească con- știință, 1821 este anul de naștere a Bucovinei luptătoare pe planul intereselor generale și mari ale neamului. Și biserica bucovineană se găsea atunci, precum vom vedea îndată, în preajma emancipării de subt o tutelă sfidătoare prin aroganța și imoralitatea ei. Bucovina se împărțea din punct de vedere bisericesc în 1775 între •două eparhii moldovenești. Partea de miazăzi era în grija unui delegat al Mitropolitului dela Iași, acest dichîu — Slxatoț — avându-și reșe- dința la Suceava. Partea de miazănoapte aparținea vechii episcopii dela Rădăuți, care avea însă subt păstoria sa și sate rămase în stă- pânirea Moldovei. Situația aceasta n'a fost pe placul lui Enzenberg, *) Limpeziri. Extras din voi. omagial I. Lupaș, Buc. 1941, p. 15. ²) 1. Nistor, Un capitol din vieața culturală a Românilor din Bucovina, An. Ac. Rom., București 1916, p. 40. 926 AL. PROCOPOVICI guvernatorul militar al Bucovinei, care ar fi dorit să facă tot binele provinciei sale, dar cu o singură condițiune: ca să se lepede de orice legătură cu Moldova. Episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu a fost convins de Austriaci că mitropolitul Moldovei Gavril Callimachi a renunțat la toate drepturile sale ierarhice asupra Bucovinei și a fost numit episcop „exempt" al Bucovinei întregi, adică episcop cu desăvârșire neatârnat, ceea ce firește că era în afară de buna ordine canonică. Actul de re- nunțare a lui Gavril Callimachi n'a putut fi descoperit până acuma,¹} dar în Decembrie 1781 Dosoftei Herescu a fost silit să se mute în noua lui calitate dela Rădăuți la Cernăuți, primind ca organ de colaborare și consultare un consistoriu alăturea de el. Sârbii supuși Casei de Habsburg aveau pe atunci o situație destul de puternică în monarhie, înțelegând să-și sporească influența lor ori de câte ori li se oferea vreun prilej prielnic. Ei nu puteau îngădui un episcop ortodox exempt, deci anticanonic, alăturea de mitropolitul lor. Episcopia bucovineană a fost supusă astfel, în cele dogmatice și spirituale, în anul 1783, mitropoliei de Carloviț. Sârbii au început în felul acesta să se amestece în treburile noastre bisericești și în Bucovina, ca și în Transilvania. Bătrânului Dosoftei i s'a trimis chiar un „coadiutor”, un fel de ajutor și îndrumător, în persoana arhimandritului sârb Ghe- deon Nichitici, care mai apoi a ajuns episcop la Sibiu. în același timp adiau in spre Bucovina și alte vânturi. Nunțiul papal din Viena, losif Garampi, era nerăbdător să ne readucă și acolo la dreapta lui credință, mai ales că Ucrainenii uniți din Galiția colonizați în Bucovina se întorceau la început aproape toți la ortodoxie. Biconfe- sionalismul, care in zilele noastre a rupt în două și a sfărâmat Iugo- slavia, trebuia introdus și în Bucovina. în graba lor de a mântui su- fletele Bucovinenilor, unii de abia mai puteau aștepta moartea lui Dosoftei, spre a-și înfăptui planurile. Abatele losafat Bastassich a și răspândit odată la Viena zvonul că Dosoftei și-a dat obștescul sfârșit, stăruind ca în locul episcopului „schismatic” să fie numit un episcop unit. Dosoftei Herescu, împovărat de ani, se mai nătângea insă să-și chivernisească vieața in scaunul lui episcopal. Enzenberg își continua reformele sale în mai îngăduitorul spirit iosefinist. Administrația averilor episcopale și mănăstirești — bunurile bisericești cuprind cam ²/s din suprafața Bucovinei — a fost seculari- zată, formându-se din ele un „fond bisericesc”, încredințat protecțiunii împăratului, care la rândul lui l-a lăsat în grija organelor instituite de guvernul său. Regulamentul duhovnicesc („Geistlicher Regulierungs- ’) Cf. I. Nistor, Istoria Bisericii din România, 1916, p. 4. LUPTELE NAȚIONALE DIN CELĂLALT VEAC 927 plan**) din 1786 ii dă Fondului bisericesc destinația aceasta: „Toate veniturile incurg în vesteria fondului, din care se vor acoperi toate cheltuelile pentru fețele bisericești și pentru școale, iar ceea ce va întrece [= prisosi] se va întrebuința numai pentru binele obștesc al clerului, al religiunii și al omenirii."l) Pentru ce s'a întâmplat cu averea acestui Fond, nu mai este nevoie să arăt ce a putut să însemne, după vremuri și chiar până în zilele noastre, acest „bine al omenirii". Dosoftei Herescu, din care unii au vrut să facă un arhiereu de deosebite calități episcopești, nu ni se înfățișează de loc ca un mare luptător pentru drepturile bisericii sale și ale neamului său, oricât în- țelegerea pentru constrângerile împrejurărilor în care a păstorit ne-ar ușura judecata asupra lui. A devenit un simplu slujbaș eclesiastic care trebuia să se supună ordinelor stăpânilor săi.* ²) S’au împuținat mănăstirile și parohiile, dar faptul că mulți călugări și alți clerici au trebuit să părăsească Bucovina, a avut și partea sa bună, pentrucă printre aceștia se găseau și cei străini de neamul nostru, pe care regimul fanariot și ocupația rusească i-au adus în țară. Nici școala lui Vartolomei Măzăreanul n’a putut fi pe placul lui Enzenburg. Și ea a trebuit să-și oprească activitatea. Pentru pregătirea ' preoților a funcționat deci o școală cu o singură clasă pe lângă episcopia din Rădăuți, mutată și ea după scurtă vreme la St.-Ilie, unde a fost subt conducerea arhidiaconului sârb Daniil Vlahovici și i s'au mai adăogat două clase. Când în 1789 Dosoftei Herescu a închis ochii de veci, Daniil Vlahovici, a fost numit episcop în locul lui. Acesta și-a mutat și școala dela St.-Ilie la Cernăuți. Dar școala aceasta n'a fost deo- camdată decât un institut de destrăbălare și îmbuibare a profesorilor ei sârbi. Așa ne-o descrie I. Budai-Deleanu în extrem de interesantul său raport asupra Bucovinei din acele zile.³) Nu se învăța nimic în școala aceasta, iar bursele și certificatele se vindeau pe bani sau în schimbul altor daruri și servicii de tot felul. Când după Daniil Vlahovici a ajuns episcop în 1823 Isaia Baloșsscul, fost elev al lui Vartolomei Măzăreanul, școala a fost reorganizată și transformată în Institut teo- logic, iar acesta a devenit în 1875 Facultate a Universității cernăuțene. Și la Sibiu, sistemul sârbesc de educația preoților a fost înfrânt numai subt Andrei Șaguna, care a făcut din cursul teologic de șase luni un institut de 2 și apoi de 3 ani de studii. între timp fiii bătrânului Aga Doxachi Hurmuzachi își făcuseră studiile la liceul german din Cernăuți, înființat în 1808 în deosebi pentru >) I. Nistor, Istoria Fondului bisericesc din Bucovina, Cernăuți. a) Cf. N. lorga, op. cit., p. 46. ³) I. Nistor, Românii ji Rutenii în Bucovina, Buc. 1915, p. 168—200. 928 AL. PROCOPOVICI copiii funcționarilor austriaci, și la Universitatea din Viena. Constantin, Eudoxiu, Gheorghe, Alexandru și Nicolae Hurmuzachi, oricât de trecuți prin școli străine, au păstrat duhul moldovenesc moștenit dela părinții lor. Când în 1848 Europa a ajuns în plină fierbere, și revoluțiile noastre și-au avut exilații și pribegii. Bucovina a ajuns a doua oară, prin Cer- nauca Hurmuzăcheștilor mai ales, o „Românie mare în miniatură**. Au venit acolo poetul Vasile Alecsandri cu fratele său lancu, Alexandru Cuza, viitorul Domn al Principatelor unite, Mihail Kogălniceanu al Daciei Literare, Costachi Negri, Gheorghe Sion, A. Russo, frații Golești, Anastasie Panu și alții, iar din Transilvania neîntrecutul dascăl Arune Pumnul și Gheorghe Bariț, fruntaș luptător al vieții din Ardeal, dar și al solidarității Românilor de pretutindeni. Pe la Cernăuți au poposit și Timotei Cipariu, lacob Bologa ș. a. Bătrânul Hurmuzachi, în anteriu și giubea, își aduna oaspeții de pe la conacele lor, iar în întrunirile lor lumina visul Unirii tuturor Românilor într'un singur stat. în același timp se puneau la cale pro- blemele zilei. Cei dintâi pași în spre idealul mai îndepărtat trebuiau făcuți. în Bucovina Hurmuzachi s'a și pus pe lucru. Preoții români au fost con- vocați la Cernăuți, iar episcopul Eughenie Hacman, în conflict cu ei, a trebuit să se plece voinței lor. Chiar el însuși a condus apoi în 1848 deputațiunea trimisă la Viena, și altă deputațiune în 1849, care s'a prezentat împăratului Franz losef, susținând cererile Românilor, și anume: restabilirea drepturilor garantate Bucovinei, după anexiune prin patenta din 1790, redându-se provinciei autonomia ei și dându-i-se un corp reprezentativ (dieta țării); reintroducerea limbii românești în învățământ; autonomie desăvârșită bisericească, în cele spirituale și în administra- țiunea Fondului bisericesc, și crearea unei mitropolii comune pentru cele trei milioane de Români din monarhia Habsburgilor, deci din Ardeal și Bucovina. S’a admis introducerea limbii române în Institutul teologic dela Cernăuți, școlile au fost trecute de subt autoritatea consistoriului catolic și polon din Lemberg subt conducerea consistoriului bucovinean, încă în Decembrie 1848 s'a creat la liceul din Cernăuți o catedră de limbă română, încredințată apoi lui Aron Pumnul. în 1849 Bucovina a fost desfăcută de Galiția, formând de atunci înainte un „ducat** autonom. Numai revendicările în cele bisericești n'au putut fi realizate. Eughenie Hacman a fost un episcop energic, cu destulă învăță- tură ca să poată face față chemării sale. Și-a adunat cunoștințele în șco- lile dela Cernăuți și la Viena, cu mai puțin talent, dar cu neinfrânat și mereu întețit dor de parvenire. Temperament vioiu și capricios, era LUPTELE NAȚIONALE DIN CELALALT VEAC 929* de o ambițiune bolnăvicioasă, autoritar și despot Ca fiu de țărani din Văslăuți iși avea obârșia într’un mediu ucrainean și a rămas toată vieața lui o fire refractară, potrivnică năzuințelor naționale ale Româ- nilor păstoriți de el. Cerând supunere oarbă, ceda doar amenințărilor, când iși credea periclitate situația și interesele, pândea însă prilejul prielnic lui, ca să revină la apucăturile sale. Se și înconjura de oameni străini nu numai de neamul nostru, dar și de legea noastră. ’) Hacman a luat deci toate măsurile ca să-și atingă scopul și să-și satisfacă ambițiunile. Grija lui cea dintâi a fost ca să elimine cu de- săvârșire orice amestec al mirenilor din treburile bisericești, dar n'a procedat la fel și față de mirenii străini pe care i-a avut sfătuitori de taină. Dacă conducătorii Românilor bucovineni ar fi vrut și ar fi putut să-i aducă plocon întreg Ardealul ortodox, să-i schimbe toiagul de episcop în cârjă mitropolitană și să-l mai facă și baron, atunci negreșit că s’ar fi înțeles de minune cu ei. Recrudescența absolutistă în mo- narhia austro-ungară dintre anii 1851—1860 l-a ajutat mult ca să poată transforma eparhia sa într'un pașalâc duhovnicesc. In Transilvania, însuși Andrei Șaguna a condus războiul sfânt pentru neam și lege. In Bucovina, unde Eughenie Hacman se bucura de sporul Ucrainenilor veniți din Galiția, a trebuit ca Românii să ducă luptă crâncenă până și împotriva arhipăstorului lor. Printre preoți se dinstingea tot mai mult în acțiunea aceasta Silvestru Morariu-Andrie- vici, care avea să fie în anii 1880—1895 cel mai luminat, cel mai ho- tărit și cel mai vrednic dintre mitropoliții Bucovinei, Când în 1860 absolutismul austriac se prăbușea din nou în ne- putințele și destrăbălările sale, reprezentanții Românilor din Banat, Tran- silvania și Bucovina și-au reînoit la Viena stăruințele pentru înființarea unei mitropolii a tuturor Românilor. împăratul a dispus ca toți chi- riarhii ortodocși să se adune la Carloviț, după ce vor fi consultat cre- dincioșii din eparhiile lor, și să-i facă, în baza încheierilor din sinodul lor, propunerile pe care le vor crede mai nimerite pentru organizarea bisericii lor. Eughenie Hacman și-a convocat consistorul împreună cu alți 44 preoți și a constatat în adunarea aceasta, care n'a avut alt rol decât ca să-i aprobe vederile și dorințele, că eparhia bucovineană cuprinde Români și UcraiAeni, că Românii nu vor să rămână supuși mitropoliei din Carloviț, iar Ucrainenii nu vor să devină sufragani ai unei mi- tropolii ardelene, că astfel singura soluție care i-ar împăca și pe unii și pe alții ar fi crearea unei mitropolii bucovinene.¹) Hotărîrilor luate ’) Cf. și broșura mea I. G. Sbiera, Cernăuți 1936, p. 12—14. *) cf. I. G. Sbiera, Familiea Sbiera, Cernăuți, 1889, p. 164; I. Nistor Istoria bisericii din România, p. 81. 930 AL. PROCOPOVICI în scopul acesta le>a dat numirea ipocrită de „Dorințe ale dreptcre- dinciosului cler din Bucovina** și înarmat cu ele a susținut la Carloviț înființarea unei mitropolii a Ardealului, dar a cerut o mitropolie deo- sebită și neatârnată și pentru Bucovina. Cunoaștem cuvintele de aspră dojană și pline de amărăciune pe care le-a avut Șaguna pentru acel „dreptcredincios cler al Bucovinei.** Românii bucovineni nu s'au lăsat intimidați de manoperile lui Hacman. Conduși de Eudoxiu Hurmuzache, Petrino, Vasilco, Bruchental și alți intelectuali au rămas solidari cu Șaguna. Când în 1864 episcopia sibiană a fost înălțată la rangul de mitropolie, Șaguna a primit dela Românii bucovineni o adresă omagială, trimisă din Cernăuți în Ianuarie 1865. Citim într'însa cuvinte ca acestea cu puternice accente de dem- nitate românească, de frățească solidaritate și de revoltă în fața ne- dreptății făcute Bucovinei deapururea române: „Altă veste mai îmbucurătoare și alt dar mai măreț nu ni poate sosi nouă dreptredincioșilor in ziua Nașterii Mântuitorului lumii, decât fu vestea despre denumirea Prea Sfinției și Excelenței Tale de Arhi- păstor și Mitropolit al Românilor ortodocși din Ardeal și Ungaria... Mare este bucuria noastră, Preasfințite Părinte, pentrucă în demni- tatea Prea Sfinției Tale de Mitropolit vedem începutul realizării do- rințelor noastre, care nu tind la alta, decât ca să putem scăpa odată și biserica noastră din Bucovina dintr'o stare de tot anormală..., căci aici la noi nu domnesc învățăturile cele sfinte ale Mântuitorului, ci numai capriciul și interesele omenești. Bucuria noastră ar fi fost de- plină, fără durere de inimă, dacă am fi văzut figurând în actul numirii Excelenței Tale de Mitropolit și biserica noastră din Bucovina!... Pro- istoșii bisericii noastre... nu prea vreau să bage în seamă dorințele respicate de repețite ori ale drepcredincioșilor din dieceza Bucovinei; și clerul se teme, nu cutează de a-și ridica glasul său în fața lumii, pentrucă este terorizat!... Se terorizează chiar mirenii, și apoi ce să zicem noi de preoți? Aceștia sufăr și tac, sperând numai în provi- dența dumnezeiască și așteptând pe un mântuitor! Acest mântuitor ești Prea Sfinția Ta, Părinte Mitropolite !...'* ’) Dar de-a-curmezișul acestui început de realizare a dorințelor ro- mânești din Bucovina și de pretutindeni s’a așezat în curând un nou obstacol de neînvins. Austro-Ungaria a devenit în 1867 monarhie dua- listă. Nici Viena, nici Pesta lui Andrâssy, mai ales, nu mai puteau cu- prinde în concepția lor gândul ca după divorțul lor să mai dăinuiască organizații care să unească cetățenii de dincoace și de dincolo de ho- *) Nistor, op, cit. p. 214—218. LUPTELE NAȚIONALE DIN CELALALT VEAC 931 tarul tras de actul lor de despărțenie. Dualismul din 1867 nu trebuia să satisfacă numai orgoliul național al Ungurilor, ci să și sfâșie cele* lalte unități naționale din lăuntrul unei Austro-Ungarii unitare. Până și Sârbii din Dalmația devenită austriacă nu mai erau să asculte de mitropolitul lor din Carloviț. Gloria lui Șaguna, pe de altă parte, îi tulbura lui Eughenie Hacman veghea lui plină de venin și de invidie. Era în Ianuarie 1873. Hacman se găsea la Viena în așteptarea biruinței sale și scuturat de frigurile răzbunării asupra mirenilor și cleri- cilor din dieceza lui. Aceștia nu-1 voiau mitropolit și au protestat îm- potriva unei asemenea numiri. Au protestat și patriarhatul sârb și mi- tropolitul Moldovei, s'a alarmat și patriarhul dela Constântinopole. Cu toate acestea Hacman a fost numit mitropolit, făcându-i-se sufragani episcopii sârbi de Zara și de Cattaro. Dar în vanitatea și ura sa, Hacman n’a fost împăcat cu sine însuși. Subt povara protestelor și mustrărilor unanime, s'a prăbușit și stins de veci în presără zilei în care avea să se reîntoarcă la Cernăuți, spre a fi instalat în noua lui demnitate de Arhiepiscop și Mitropolit al Bucovinei și al Dalmației. Autoritățile i-au trimis rămășițele pământești ca să fie astrucate în catedrala din Cer- năuți, în pământul Bucovinei căreia i-a făcut atâta rău. Inalții dem- nitari ai bisericii din Bucovina și profesorii dela Institutul teolegic din Cernăuți au refuzat să ia cuvântul la înmormântare. Ne oprim aci în evocarea acelei „Românii mari în miniatură", a Bucovinei care a fost și merita să reînvie. Bucata din scoarța pămân- tului care îi poartă numele a fost recucerită și smulsă iadului bolșevic. Rodul ei omenesc se îndreaptă iar spre rosturile sale firești. Să fie tot mai vrednică de tot ce a fost podoaba aleasă a acelei încântătoare „dulce Bucovină** a lui Vasile Alecsandri, a Hurmuzăcheștilor și a lui Silvestru Morariu, luptătoare în rândurile cele dintâi, alăturea de frații de pretutindeni, ca în 1821, în 1848 și în 1918. Aceasta este Bucovina care va fi și trebue să fie și pe care o dorim cu toții. AL. PROCOPOVICI 3 ALEXANDRU ODOBESCU Șl TRANSILVANIA 1. Pentru toate spiritele alese ale Vechiului Regat, cunoașterea Transilvaniei — această vatră străveche și eroică a românismului — a luat proporțiile unei adevărate revelații. E ca și cum ar fi descoperit izvoare de vieață veșnică a neamului, de un farmec și de o putere ne- bănuită, ca șt cum s'ar fi împărtășit cu însăși misiunea noastră istorică. Unii dintre aceștia, un Mihai Eminescu de pildă, a avut norocul să. facă această descoperire în anii fragezi ai copilăriei; alții, un Nicolae Bălcescu, numai la maturitate; iar alții, un Caragiale, de abia la sfâr- șitul vieții. Oricând însă ar fi avut loc acest contact fizic cu pământul și oamenii Ardealului — el a însemnat o dată hotărâtoare in desăvâr- șirea personalității lor. Un astfel de spirit de elită în toată puterea cuvântului, a fost și* Alexandru Odobescu. Aristocrat prin naștere, el a rămas un aristocrat în toate înclinările și faptele vieții sale. Și vom adăuga numaidecât r mai presus de toate aristocrat român. După tată și după mamă, au- torul „Falsului tratat de vânătoare** se trăgea din vestite familii boie- rești de baștină. Când întâlnim deci la el o sensibilitate atât de vie și de sigură pentru tot ceea ce este românesc, trebue să ținem seama de aceste porunci ale sângelui, care vin de dincolo de leagăn și care arareori se întâmplă să greșească. Ceea ce mai trebue remarcat apoi dela început, la acest boier de o rară distincțiune, nu numai in gusturile, ci și in întreagă făptura lui, este înțelegerea și dragostea deosebită pe care a avut-o pentru valorile etnice populare: pentru limba, poezia,, portul, simțirea și toate actele de bărbăție ale celor de jos. Vieața lui a fost o necontenită goană după frumos; să-i recunoaștem meritul de a nu fi ocolit, in această goană, potecile care duc la sat, acolo unde se ascund atâtea comori de aleasă simțire și creație, pe nedreptul ig- norate sau disprețuite. Valori românești de oriunde și de pretutindeni F El a avut sufletul deschis și privirea atentă asupra întregului pământ ALEXANDRU ODOBESCU Șl TRANSILVANIA 933 și neam românesc, a cărui eliberare și unire o considera numai o che- stiune de timp. 2. Alexandru Odobescu s'a împărtășit cu ideea Unirii tuturor Ro- mânilor in tinerețe, din potirul pe care i-1 întindea cel mai curat și mai departe văzător slujitor la altarul acestei idei Nicolae Bălcescu. ; Era în anii de cumplită desnădejde și de amare reproșuri, de după revoluția din 1848 în Țările Române. Conducătorii acestei revoluții ge- meau în închisori, mâncau pâinea amară a exilului, sau băteau drumul de atâtea ori blestemat al Vienei, pentru a stoarce măcar o fărâmă de dreptate, pentru poporul care a dovedit prin numeroase jertfe de sânge și prin o conștiință și înțelepciune atât de luminată, că merită o soartă mai omenească. I-a fost dat însă acestui neam ca, în mijlocul celor mai mari înfrângeri și desamăgiri, să ridice capul cu energie, să creadă, cu sacra putere pe care ți-o dă suferința și revolta în fața nedreptății, în steaua lui biruitoare. Așa s'a întâmplat și după revoluția din 1848, care, cu toate că înfrântă, a devenit cel mai mare capital moral și po- litic al nației române, trezite la vieață nouă. In focul ei s'au călit ideile de dreptate socială, de independență și de unire, stâlpii de temelie ai existenții noastre naționale. Conducătorii munteni și moldoveni ai acestei revoluții s'au refu- giat in mare parte la Paris, unde au inițiat energica și înflăcărată operă de propagandă care a dus la Unirea Principatelor. La 3/15 Mai 1851, ei au hotărit să comemoreze acolo adunarea de pe Câmpia Libertății dela Blaj. A fost cea dintâi comemorare a acestei zile memorabile, care a devenit apoi o sărbătoare națională, cinstită, împotriva tuturor opreliștilor care s'au ridicat din partea acelora, care s'ar fi bucurat nespus de mult să nu fi fost înscrisă cu roșu în calendarul românesc, iar dacă totul s'a înscris să o radă pentru totdeauna. Cel care a evocat în fața pribegilor dela Paris marea zi a fost însuși Nicolae Bălcescu. Cu toate că era atât de slăbit de boala, care avea să-l coboare peste câteva luni în mormânt, încât de abia se mai ținea pe picioare, a vorbit ca un arhanghel. întreg Ardealul, cu nesfârșitele suferințe ale istoriei lui, cu voința lui neînfrântă de a trăi, cu sângeroasele și cumplitele lui răzbunări, cu visul Unirii ridicându-se triumfător la orizont, fremăta în această cuvântare profetică. Intre tinerii care ascultau pe marele in- spirat era și Alexandru Odobescu. El nu era acolo un pribeag. Se dusese în capitala Franței pentru ca să-și desăvârșească studiile. Avea 17 ani. Era deci la vârsta deschisă tuturor marilor elanuri. Cuvântarea lui Bălcescu l-a copleșit prin sinceritatea și elocința ei. El nu va uita-o niciodată, cum nu va uita, de altfel, nimic din ceea ce a săvârșit Băl- 3* 934 ION BREAZU cescu, căruia, după cum vom vedea, ii va purta un adevărat cult, toată vieața. Dela acest martir și profet al redeșteptării noastre naționale a luat Odobescu credința in ideea națională și in Unire. Cuvântarea lui Bălcescu a fost publicată, in același an, in Junimea Română, foaie pe care o scoteau la Paris câțiva tineri români, printre care se găsea și Odobescu. Autorul Istoriei lui Mihai Vodă Viteazul trebue să fi fost Unul din spiritele protectoare și diriguitoare ale acestei foi. Căci iată Ce citim in articolul ei program: „Acela care vine să vă răpească li- bertatea sau naționalitatea este un monstru: să-l goniți, să-l loviți! Cu cât îi veți face o rană mai adâncă, cu atât veți merita mai bine dela patrie, dela omenirea întreagă**. Iar in articolul „Muncitorul Român**, pe care Odobescu însuși il publică aici, citim: Românilor, îndepărtați dela voi „moliciunea** și „melancolia** care s'a strecurat în cântecele, obiceiurile și in întreg spiritul vostru. Umpleți-vă de „virtute** nouă căci „a sosit timpul ca România să formeze toată o singură și puter- nică nație, care să se întindă pe amândouă poalele munților Carpați, din Dunăre până la Nistru, din Marea Neagră până la Tisa" I 3. Cu un deceniu mai târziu, in 1861, tinerii care au făcut actul de curaj dela Junimea Română, împreună cu alți scriitori și cercetători, scot — de astădată la București — Revista Română pentru Litere, Științe și Arte. Sufletul acestei publicații, de o eleganță și masivitate necunoscută până atunci la noi, este Alex. Odobescu. Mai ales dato- rită lui, ideea Unirii stăruie și aici ca axă centrală, ca o poruncă dela care nimeni nu se poate abate. Ea apare din cultul de care se bucură Bălcescu in paginile revistei — aici a publicat mai întâi Odobescu „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul" și a reprodus din nou discursul comemorativ dela 1851; — din năzuința redactorului ei prin- cipal de a atrage între colaboratorii revistei scriitori de pretutindeni; din interesul crescând pe care îl poartă manifestărilor românești de dincolo de hotarele țării libere. Grija lui Odobescu este ca revista să fie Cât mai răspândită in Transilvania. El cere în acest scop, sprijinul lui Gheorghe Bariț: „Toată inteligența Principatelor și mai ales toată junimea — îi scrie el — n'are alt vis, nici altă dorință decât unirea în idei și lucrări cu frații de peste munți.., Primiți dar înfrățirea cu Junimea, căci al ei este viitorul. Populația românească din Ardeal a păstrat virginătatea în idei și simțăminte; e firesc lucru ca ea să se asocieze cu ceea ce este neîntinat in populația dunăreană". Pentru ca revista, care era cam costisitoare pentru pungile modeste ale popilor și dascălilor ardeleni, să poată fi citită de cât mai mulți, el scoate 50 de exemplare pe hârtie mai ieftină, destinate numai Transilvaniei. ALEXANDRU ODOBESCU $» TRANSILVANIA Dar generosul tânăr nu se mulțumește cu atât Când în 186^ se ține la Brașov a doua adunare generală a Astrei, participă și el, pu- blicând în paginile revistei o amplă și caldă dare de seamă. Se strân- seseră atunci, în acest oraș, tot ceea ce avea Ardealul mai ales, del^ arhiereii celor două biserici — un Șaguna, președintele Astrei, un Șuluț, mitropolitul Blajului — la conducătorii politici și intelectuali :* Timotej Cipariu, Gheorghe Bariț, Andrei Mureșeanu, Axente Sever, Ilie Mă- celar, Vicențiu Babeș, D-rul Rațiu, Pavel Vasici, Ion Popazu, Nicolae Popea, Ion Pușcariu, Visarion Roman — la țărănimea din sudul ar- delean, sau de pe malurile, mai îndepărtate, ale Mureșului. Gheorghe: Bariț, sufletul adunării, a organizat cu acest prilej o expoziție a pro- duselor țărănești și industriale și chiar a artelor plastice din Țransil- vania. A fost cea dintâi expoziție de acest fel la Români. Nu se putea un prilej mai potrivit pentru a face o baie adevărată în apele tari ale sufletului ardelenesc. Nimic nu scapă inteligenții rafinate, ochiului viu, și inimii primitoare a lui Odobescu. El ne-a dat atunci cea mai fru- moasă, mai înțelegătoare și mai caldă cronică ce s'a scris vreodatâ despre adunările Astrei. Ceea ce l-a impresionat mai adânc au fost accentele de românism luminat și inspirat din cuvântările lui Cipariu și Popazu, protopopul Brașovului, apoi apariția singulară a țărănimii și $ preoțimii: „Era plăcut lucru — spune el — a vedea amestecându-se cu frăție albele sucmane ale Ardelenilor câmpeni și zăbunele de mă- tase ale frumoaselor Scheiene și Săcelence; apoi figurile venerabile ale protopopilor români, cu vestmintele lor negre, încinse cu brâu roșu și cu pălăriile largi; apoi acel aer sărbătoresc, care se răspândise peste tot locul, și care părea a zice tuturor : „Suntem aci toți Români 1 Suntem într’o țară română I.. 4. Cu un singur lucru nu s’a putut împăca Odobescu, nici la adu- narea dela Brașov și nici mai târziu: cu drumul pe care a apucat limba cărturarilor români din Transilvania. De aceea el va lupta fără odihnă, cu toate puterile spiritului său sprinten și luminat, cu ironie și glumă uneori, cu înțelepciune totdeauna, pentru readucerea Ardele- nilor pe calea cea sănătoasă a limbii istorice și populare, aceeași pre- tutindeni, „spornică, vârtoasă și limpede" cum Q numește el. El se așează deci pe linia unui Alecu Russo, Vasile Alecsandri și Titu Ma- iorescu, păstrând, totuși, în această tovărășie, silueta lui particulară. Căci dacă a înfierat și el, asemenea celor amintiți, latinomania arde- leană, numind-o „trufie stearpă și fără temei serios**, declarând că nici- odată „nu va lăuda gâștele din bătătură, sub cuvânt că sunt urmașș ale gâștelor din Capitol" și cerând „să fim mai presus de toate huni 936 ION BREAZU Români și nu Romani spălăciti, să vorbim curat românește, iar nu pocit latinește" — nimeni n’a avut ca el atâta înțelegere pentru procesul sufletesc, de o desinvoltură aproape tragică, ce i-a dus pe ardeleni la această exagerare. A arătat-o aceasta în deosebi în magistralul portret, de umbră și lumină, ca *n genialele tablouri de filosofi și evangheliști ale lui Rembrandt, pe care l-a făcut lui Timotei Cipariu, la moartea acestuia, în 1887. Meritele învățatului canonic dela Blaj, — spune Odo- bescu — de a fi „desțelenit și prășit țarina cea mai temeinică a naționa- lității noastre", limba strămoșească, sunt nepieritoare. El a simțit că „ceea ce i-a scăpat pe Români mereu dela nimicire, ceea ce i-a făcut să tră- iască vieață dăinuitoare, vieață necurmată, vieață dela olaltă, întinsă peste tot pământul românesc, aceea a fost numai și numai limba lor. Intr ansa a răsuflat necontenit și pretutindeni plămânii neamului românesc; cu dânsa au petrecut și au străbătut ei nevoile; cu dânsa vor învinge până la sfârșit Ea este pentru dânșii steagul biruinții, precum a fost crucea pentru întâiul împărat creștin. Despre dânsa ni se poate spune nouă „In hoc signo vincesl..." De aceea, din cel mai curat patriotism, Ci- pariu a dorit această limbă cât mai curată de elementele străine, a „fugit" el, omul de știință, „de ispitele științei, ca un cuvios ce vrea să-și păstreze nepătată credința". Așa au făcut și Bariț și Laurian pentru care de asemenea Odobescu mărturisește o adâncă venerațiune. 5. In fața patriotismului latinoman al cărturarilor, lui Odobescu fi plăcea să pună, ca și Alecu Russo, simțirea românească, simplă și dreaptă a țărănimii din Ardeal. Prilej pentru a evoca această simțire, ridicată pe culmile eroismului și al martiriului, a găsit tocmai în războiul din 1877, adică în momentul cel mai glorios al poporului român din țara liberă. Se știe cu câtă inteligență și hotărâre a militat atunci Odobescu pentru participarea la războiu, fiind sigur că numai printr’un act de mare bărbăție ne vom cuceri și ne vom merita neatârnarea. Gândul lui nu se îndrepta însă numai spre câmpiile de luptă din Bul- garia, ci și dincolo de Carpați, la „mândrul Ardeal... acea frumoasă bucată de moșie strămoșească" — cum numește el în acest timp Tran- silvania. In articolele pe care le-a publicat atunci în Românul el a în- fierat atitudinea stăpânitorilor de atunci ai acestei provincii, care in- terziceau doamnelor române să trimită ajutoare răniților din Războiul Independenții și a demascat, cu sarcasm și cu indignare, simpatia sus- pectă și nefirească a acestor stăpânitori pentru Turci. In primăvara anului 1878 el a rostit apoi la Ateneul Român două conferințe, una despre Moții lui Horia, iar alta despre Curcanii lui Vodă Carol, „frații mai tineri dar nescăpătați ai Moților ardeleni", cum îi numește el. Con- ALEXANDRU ODOBESCU Șl TRANSILVANIA W ierințele au fost tipărite împreună și larg răspândite în Transilvania. Ardelenii au putut astfel să citească, la ei acasă, cea dintâi exaltare a legendarului lor erou, făcută de unul dintre cei mai respectați scriitori români. Tot atunci, Odobescu scoate pentru întâia oară in volum „Istoria Românilor sub Mihai Vodă Viteazul", a zeului său adorat, Nicolae Bălcescu, pe care de asemenea o strecoară dincoace de Carpați. Din această carte a scos el superbul tablou al cetății de munți a Ardealului, cu care și-a început amintita conferință; tot de aici și din documentele ^i studiile prietenului sâu Papiu llarian datele despre cauzele și mersul sângeroasei răscoale. Dacă documentele i le-au dat alții, haina în care le-a îmbrăcat, adânca semnificație panromânească este a lui, și numai a lui. 6. Ultima mărturie a admirației și dragostei pentru Transilvania, ne-a dat-o Odobescu în 1894, cu un an înainte de tragicul lui sfârșit Ca director al Școalei Normale Superioare, el a cunoscut și apreciat pe profesorul și pedagogul ardelean Vasile Gr. Borgovan, cu care s'a înțeles să scoată câteva manuale pentru școala primară. Odobescu mai colaborase înainte la o astfel de întreprindere, cu un alt ardelean, cu Ion Slavici, Manualele acestea sunt o dată însemnată in istoria școalei românești. La îndemnul iui Borgovan, el vizitează, în vara anului 1894, regiunea Năsăudului, unde petrece câteva săptămâni în localitatea balneară Sângeorzul Român. Eram în momentul când s'a terminat, faimosul proces al Memorandului, care a răscolit timp de doi ani toate conștiințele românești și întreagă opinia publică europeană. A fost o nouă baie de patriotism și energie românească, pe care i-a dat-o una din cele mai străvechi și mai autentice regiuni ale Transilvaniei. „Sunt într'o țară atât de românească — scrie Odobescu soției sale — atât de lipsită de străini, încât îmi pare că această țară nu poate să fie — în tot cazul nu trebue să fie — decât țara noastră. Patriotismul meu crește in localitățile românești care nu ne aparțin încă". Condi- țiile în care locuește la Sângeorz sunt deosebit de rudimentare. Cu mare greutate își poate înlocui salteaua de paie, prea tare pentru oasele lui delicate, cu câteva perini moi; au trebuit apoi să treacă câteva zile până când prietenii i-au găsit un dulap, în care elegantul „boer din țară" să-și așeze hainele. Cu toate acestea, din convorbirile cu in- telectualii, care nu mai prididesc să-i arate dragostea lor, din specta- ' colul frust și grandios al naturii, dar mai ales din priveliștea incompa- rabilă a acelei minunate țărănimi, pe care o cântase cu câțiva ani înainte Coșbuc în Baladele și Idilele lui, din toate acestea el se simte adânc întinerit. Dela Bistrița își cumpără fotografiile Memorandiștilor. 938 ION BREAZU Ar fi vrut să ducă însă cu el și o fotografie a țărănimii. Fotograful comandat de el dela Bistrița nu vine insă, pentru a prinde în clișeul lui sutele de țărani și țărance, în frumosul lor port, care joacă, în fața boierului din țară, Someșanca, Moldovineasca și Bătuta și închină cu el din băutura, pe care le-a cinstit-o. Odobescu nu poate deci duce cU el decât un costum pentru fiica lui și câteva strigături, pe care le notează la fața locului. Neștearsă rămâne însă în amintirea lui icoana acestui popor, despre care scrie soției, că „este străbătut de dorința puternică de a se elibera de jugul străin și de a forma un stat cu noi".. „Așa să fie! — încheie el, — Doresc să trăiesc pentru a vedea reali- zarea acestei frumoase aspirații generale, care aici nu mai are forma vagă a unui simplu vis..." ION BREAZU PORTUL Șl INDUSTRIA CASNICĂ DIN PlAȘILE BEIUȘ Șl VAȘCĂU (JUDEȚUL BIHOR) Bihorul din multe puncte de vedere a fost și trebue să spunem că mai este și astăzi un colț uitat de țară. In deosebi în trecut,, munții adăpostitori și ocrotitori de bieți opincari „vidicani**, n'aveau de ce să atragă, la umbra desișului lor pe străinii stăpânitori de ieri — dacă nu pentru plăcerea vreunei vânători sau excursii. Și poate așa a fost mai bine. La adăpost de priviri dușmane, Românul sărac și uitat își putea strânge mai în tihnă curelele opincilor, iar mândra Ro- mâncuță își încingea mai nestingherită mijlocul cu dragul nostru tri- color. Acestei neglijențe a trecutului îi datorăm în mare parte păstrarea neștirbită a celor mai de seamă comori naționale. Astăzi însă, când munții ne vorbesc, când fiecare zumzet, fiecare freamăt de pe coastă răzbate la noi, ca o dulce chemare de frate, e dureros să observăm aceeași neglijență. Și totuși prea puțini sunt aceia, care cutreeră pitoreștile sate dela poalele munților Bihariei cu gând de adevărată apropiere sufletească. Prea multe alte preocupări avem,, ca să ne mai rămână răgaz să ne cunoaștem pe noi înșine. Cu nepă- sare lăsăm nedesgropate comori, care fac parte din însăși ființa neamului. Nici în ultimii 20 ani Bihorul n'a fost vizitat cu scopul de a scoate la iveală specificul românesc din această binecuvântată și prea frumoasă^ regiune a țării noastre. Câțiva amatori ai artei poporale și ai industriei casnice s'au în- destulii cu mici colecții și neînsemnate observații asupra acestor comori naționale. N’au adâncit însă sufletul și gândul .țăranului bihorean, în măsura să fie folositori la deslegarea importantelor probleme etnografice, care azi, mai mult doar ca ’n orice vreme, trebue să ne preocupe. îmi lipsesc izvoarele trebuincioase pentru a vă informa despre manifestările artistice țărănești din întregul județ, iar cunoștințele mele •w ANGELA SELAGIAN-BUTEAN In această materie se mărginesc Ia plășile Beiuș și Vașcău; voiu vorbi deci numai despre arta poporală din aceste două plăși. Pe acestea, in 1926, cu ocaziunea înfiripării celei dintâi expoziții etnografice de către Reuniunea Femeilor Române din loc, la Oradea și Beiuș, le-am străbătut împreună cu cele mai multe membre din Co- mitetul aranjator, pentru a cunoaște mai bine produsele industriei cas- ■nice femenine și produsele industriale ale satelor cu specializări strâns legate de materia primă locală, ca să putem alege din ele tot ce e specific bihorenesc. Din cercetările făcute am aflat că, portul național din aceste plăși se poate grupa in 3 categorii: 1. Portul din plasa Beiuș, 2. Portul din furul Vașcăului, 3. Portul satelor dela poalele muntelui Bihorul și de pe lângă pârâul Galbena, un afluent al Crișului Negru. I. Portul popular 1. Portul în plasa Beiuș. înaintea primului războiu mondial, in plasa Beiuș femeile purtau poale și spătoiu (iie) din pânză, țesută de ele. Poalele din 5—6 lăți sunt plisate și ale femeilor tinere mai au și câte un volan pe ele. Atât pe poale cât și pe volane sunt motive cu- sute sau țesute cu ghemuțul sau cu boți. Spătoiul pe piept, pe spetează (deasupra umerilor), pe mâneci in jos, pe grumazi e împodobit și el de obiceiu în tehnica cusăturilor de pe poale. Mai răspândite sunt cele brânălești, crucești, fufești, tăieturi com- binate cu cusături crucești și fufești, pene scrise albe și tăieturi albe. Pe acestea din urmă mulți le confundă cu broderiile dela Călățele, numite „vagdalâsos**. Tăieturile albe din Bihor se deosebesc de „vag- dalâsos** prin faptul că, țărancele noastre taie motivele la frumosul motiv „cârligul fără capăt**, iar la celălalt e tăiată baza. In Delani, Nimăiești și Burda se găsesc multe cusături de acestea migăloase, care dovedesc nu numai o răbdare de admirat, dar și. un simț artistic foarte pronunțat. In lucrarea d-nei Dr. Secoșan, Isvoade almăgene se spune că, aceste tăieturi, asemănătoare dantelei de Veneția numită „reticelle**, le-am împrumutat dela măiestrii venețieni, veniți la curțile ungare după Renaștere. Peste pumnata poalelor, femeile sunt strânse cu brâuri de lână, de obiceiu in tricolor, pe care și le ffic singure sau le cumpără dela femeile din Lelești. Spătoaiele și poalele de port, cusute cu bumbac negru, sunt de ■o rară frumusețe. PORTUL $1 INDUSTRIA CASNICĂ 941 In comunele din apropierea Beiușului, mai nou se poartă și rochii costisitoare. Șorțul din pânză de cânepă e folosit numai în casă, la lucru; pentru sărbători au șorțuri din cretoane sau chiar din mătasă, iar bă- trânele din ciot negru, pe care aplică pantlici și șinoruri sclipitoare. Mai demult pe piept purtau „barșon”, niște benzi de catifea neagră^ pe care erau cusuți bani de metal, dar dela care nu lipsea nici măr- geaua de deochiu. Specialiștii în numismatică ar putea găsi multe lu- cruri interesante, scotocind prin lăzi după aceste podoabe uitate. Fetele și nevestele au cârpe (năframe) roșii; femeile de vârstă mijlocie poartă cârpe cu fond negru și bordură de flori, iar bătrânele cârpe negre cu ciucuri. Fetele cu cosițele aduse pe frunte sau cu două plete prinse la capăt cu pantlici, de multe ori se lipsesc de năframa de cap. De ziua, nunții însă își așează pletele în formă de coc, capul și-1 acopere cu năframă cu fond negru sau roșie mohorîtă. Dela acea dată ele socotesc drept mare rușine să fie văzute cu capul descoperit. Bărbații se îmbracă vara cu cămăși și izmene scurte. Speteaza și pumnarii cămășii sunt împodobiți cu cusături, executate după tehnica locului, în culorile roșu, alb sau negru. Mai demult erau încinși cu chisig, șerpar lat de piele pe care îl poartă numai câțiva bătrâni. Ti- nerii au curele înguste. Bărbații, ca și femeile, mai poartă cojoace cu ciupi în partea dinainte, iar în spate cu broderii în culori diferite. Ele sunt tivite cu lână neagră, de miel. Cojoacele femeilor sunt mai scurte, dar mai îm- podobite decât ale bărbaților. In comunele de pe valea Roșiei, ele sunt brodate cu multă lână verde, învrâstată cu violetă și galbenă. Fără această piesă de îmbrăcăminte nici vara, în căldura cea mai mare, nu se duc la biserică, la târguri sau la ospețe. Se mai poartă sumane care diferă dela sat la sat prin confecțio- narea buzunarelor și prin înfloriturile de pe piept, făcute din postav roșu aprins, negru și verde. Sumanele femeilor sunt mai împodobite decât ale bărbaților. In co- munele din apropierea Beiușului sumanele sunt albe, iar în Roșia, Căbești, Meziad, Josani, Sohodol sunt cafenii și cenușii. Ele sunt lucrate de croitorii dela sate. In timpurile răcoroase, bărbații mai poartă cioareci •din suman. Pentru iernile geroase au bitușe din piele de oi pe care o poartă și femeile. Această haină călduroasă îi apără de frig, în munți, când își păzesc oile și vitele și în drumurile lor de comerț ambulant •cu fructe, mături, scări, vase, etc. 942 ANGELA SELAGIAN-BUTEAN In comuna Delani se fac cele mai bune și mai multe bituși; se desfac de aici nu numai în plasă, ci și în județul Arad. Iarna, bărbații au căciulă de miel, iar vara pălării de paie sau de pâslă cu margini înguste ; cele bătrânești, cu obezi late, sunt foarte rare acum. încălțămintea sunt opincile și cizmele. 2. Portul în plasa Vașcău. In comunele din apropierea Vașcăului ca: Petrileni, Stei, Lunca, Seghiște, Vărzari ș. a., multe femei își îm- podobesc poalele, confecționate din pânză în mai multe ițe, cu motive țesute în războiu; chiar și volanul aplicat pe ele are niște dungi co- stișe țesute în culorile roșu, negru și albastru. Poalele se termină în dantelă lată, croșetată din bumbac alb ori învârstat cu bumbac în cu- lorile țesăturii. Dantelele sunt croșetate cu multă iscusință de femeile din Văr- zari, numite „Grecoițe*¹, după cum spune d-1 Ic. Stavr. Moise Popoviciu,. care le vând la târgurile din Beiuș, Vașcău și Băița. încă dinaintea primului războiu mondial, unele poartă bluze albe din pânză cumpărată, pe care aplică combinațiuni de linii curbe și flori brodate. Spătoaiele au cusături felurite. Brâul lor de lână e îngust dar lung. Șorțurile din doi lăți se termină tot în dantelă. Ele se pieptenă ca în plasa Beiuș, au con ci pe cerc, pe îndrea din os sau din lemn. Cârpele lor au fond alb sau galben. Zgarda e podoaba gâtului. Aceste benzi făcute din mărgele, mărunte, reproducând motive geo- metrice sau floricele, sunt combinate uneori și cu o danteluță, cu colți, tot din mărgele. Cojoacele lor au înflorituri în variate și vii culori și sunt tivite cu o fășie îngustă de piele roșie. Aceste cojoace le fac cojocarii din Vașcftu-Bărăști, totuși influența străină e foarte pronunțată. Broderia de pe ele seamănă cu cea numită „matyo" dela poalele munților Matra. Bărbații se îmbracă cu cămăși albe, unele tivite în partea din jos, altele terminate în dantelă; aceeași dantelă se aplică și la gulerul strâmt; pe piept au niște nasturi colorați. Izmenele bătrânilor sunt strâmte și lungi. Cojoacele bărbaților au puțină broderie, dar în părțile acestea sunt mult purtate pieptarele din postav negru și din blană de miel. Acestea din urmă sunt încheiate la subsuori; pielea lor e vop- sită în culoarea tutunului. Sumanele se poartă și aici, deopotrivă, de femei și de bărbați.. Ale femeilor sunt firește, mai scurte și mai decorate. Culoarea posta- vurilor pe care le întrebuințează de decor e mai mult albastrul întu- necat, roșu vișiniu, galben, negru și verdele șters. PORTUL $1 INDUSTRIA CASNICA 943 Sumănarii din Sârbeți confecționează astfel de sumane pentru aproape întreaga regiune a Vașcăului. Ei își desfac marfa la târgurile din Beiuș, Vașcău, Beliu, Ineu și Cermei. In timpul iernii, bărbații poartă cioareci, care dela genunchi în jos sunt strâmtați și intră în obiele. Bitușa fără mâneci e mult întrebuințată și în regiunea aceasta. Pălăriile lor au margini late. încălțămintea o formează opincile și cișmele. Mai răspândite sunt cișmele din Cărpinet și Vărzarii de Jos cu tureac moale și talpa cusută, pe care le fac cismarii țărani din aceste comune. 3. Portul dela poalele muntelui Bihor și de pe lângă râul Gal- bena. Cel mai original port Bihorean e al comunelor înșirate pe la poalele Bihorului și pe malurile râului Galbena. S'a păstrat până azi de către întreaga populație numai la Măgura. In Dumbrăvani și Chișcău numai câteva bătrâne și bătrâni îl mai poartă; în Brădet, Broaște, Gu- rani, Cociuba, Poieni și Pietroasa, o parte a țăranilor se îmbracă ca 'n bătrâni; iar ceilalți și-au schimbat portul, combinându-1 cu cel din îm- prejurimea Beiușului și a Vașcăului. Portul vechiu al femeilor e cămașa lungă cu puține crețe. Mâneca acesteia e foarte decorată. Ea are pe brânci în jos, adecă de-a-lungul ei, motive bogate. Motivele se aplică și de-a-latul mânecii, pentru bătrâne într'un rând, pentru femeile de vârstă mijlocie în 3 rânduri, numite brațuri. Mâneca cămășii, în partea de jos se încrețește, iar pe aceste crețe se fac cu ață tare în culoarea fităului de pe întreaga mânecă admi- rabile motive. Cusătura de pe crețe se numește: scăfătură. Volănașul din capăt, format din încrețitură, e brodat de asemenea. Cămașa pe piept nu se împodobește, dar părțile ei dela brâu în sus se încheie cu puncte variate, care formează o distinsă decorație. Cusăturile din plasa Beiuș sunt cunoscute și aici, dar pe lângă acelea se mai obișnuiesc: motivele cusute cu „jumătate cruci" un fel de gobelin. In această tehnică se fac „puii împunși**, cu fitău negru sau răsucit cu roșu. Se lucrează mult motive cusute „trăsurărește**. între- buințate des la Qumnarii cămășilor bărbătești. Cele mai caracteristice cusături din această regiune sunt însă „penele scrise**, mai complicate decât cele din jurul Beiușului și lucrate în culorile negru și roșu, nă- sădit (violet). Unii o aseamănă cu cusătura secuiască „irâsos**. Penele se deosebesc însă foarte mult de cusătura aceasta prin tehnica lor, de aceea cred că nu este imitație, ci produsul fanteziei și al îndemânării femeilor din cel mai pitoresc colț al Bihorului. 944 ANGELA SELAGIAN-BUTEAN Numirile acestor pene dovedesc și imaginația lor bogată. Le zic; roata înaintea acului, pene crude călcate, mesele cu flori, răsudtele, cocoșii, secerile, cârligatele, grăpile, lodâncu, cohăneștile, adică din Cou (Vașcău). Aceste combinații de linii curbe și drepte, cusute în lănți- șoare, puncte dinaintea acului, apoi broderie plată, se pare a fi fost răspândite și în împrejurimile Vașcăului și în satele de pe pârâul Roșia. Ele se desemnează fără compas ori fără linie, cu un bețigaș în- muiat în anilină. Nu toate femeile au talentul de a desemna cu mâna liberă, dar se găsește în fiecare sat din această regiune câte o desena- toare pe care o numesc „scriitoare**. La aceasta aleargă, in postul Pa- știlor, cu pânza de abia scoasă din război femeile care preferă penele scrise cu o rară dibăcie, pentru puținii bani sau daruri în natură. Irina Pele, Armeianca Fereceanu din Broaște și Maria Marchiș din Brădet au fost cele mai căutate scriitoare. Șorțurile numite zadii sunt din pânză de cânepă cu alesături fru- moase, sau din lână. Culoarea dominantă a celor mai vechi zadii de lână e albastrul fumuriu, negru, roșu cald, galben, puțin verde șters, culori scoase din frunzele și coaja copacilor de către gospodine. Za- diile acestea, țesute în 3 ițe, au o bordură lată. In creațiile mai noi (de acum 20—30 de ani), se punea beteală din mătăsuri, adică din berliner „haras*, cum li se zicea, cumpărate din Beiuș. Zadia aceasta e lucrată de-a-întregul cu motive în culori mai aprinse și uneori chiar țipătoare. Sunt zadii de lână și cusute cu motive. Acestea se numesc zadii tocmite. Sunt cusute diferite combinațiuni de flori, de linii drepte și curbe, cu punctele înaintea acului, cu lănțișoare din lână cumpărate din prăvălii. Zadiile de lână se purtau și în satele risipite de pe malurile pârâului Roșia. Aceste erau însă din 2 lăți. Pe la mijloc se încing cu brâuri late și lungi, din lână, care se țes în deosebi la Pietroasa. La gât poartă mărgele mari în mai multe rânduri, sau niște salbe, sgărzi făcute de drotarii satelor (bărbați care legau vasele de lut cu sârmă, ca să le facă mai rezistente), din sârmă galbenă și mărgele de diferite mărimi. Dintr’un simț de jenă — la cununie — acestea erau puse pe frunte, așa fel ca să le acopere ochii; se purtau apoi la gât. Ouăle se încondeiază cu motivele de pe zadii. Pieptenătura femeilor se compune din două conduri numite cormi, așezate dela urechi în sus. Știu cazuri că bărbații le băteau pentru ca să se lapede de această coafură. Generația nouă însă, dornică de va- riație și de noutăți, a schimbat-o cu ușurință. Acum se piaptănă ca în plasa Beiuș. PORTUL Șl INDUSTRIA CASNICA 945 Mărămile mari cu flori și împăturate de-a-latul, vara le aruncă foarte grațios peste cormi așa că urechile cu cerceii frumoși rămân libere^ Bărbații au cămăși fără crețe in spate, „cămăși slobode", cum le numesc. Acestea, la întâlnirea părților din care sunt compuse, se încheie cu broderii de fitău roșu ori negru. N’au gulere, ci sunt tivite la gât cu împletituri care se termină în ciucuri (cănaci). Mâneca încrețită e prinsă într'un pumnar cusut trăsurește. In Pietroasa pumnarii suntcu- suți în dungi negre și roșii. Izmenele lor trec peste genunchi, sunt lucrate și pe de lături și deasupra tiviturii au ciucuri (ajoururi) frumoase. Iarna poartă cioareci. Cojoacele bărbătești au ciupi și mult verde; le poartă acum și femeile pentrucă sunt mai ieftine. Ale femeilor, lungi până la genunchiu, abia se mai găsesc. Iscusiți! cojocari din Poienii de Jos n'au mai lucrat poate niciunul dela primul războiu mondial încoace. In curând cojoacele fe- meiești din această regiune se vor găsi numai în muzee. Sumanele sunt toate albe; la confecționarea lor se folosește mult postav roșu, verde și negru. In ținutul acesta muntos bitușa este o haină mult prețuită. Bătrânii au pălării negre cu margini late, cărora le zic „clop- roată". Tinerii poartă pălării mici verzi. In zilele de sărbătoare, costumele femeiești se completează în ambele plăși cu frumoase „felegi"¹} în care duc prescura la biserică. Fondul motivelor acestor felegi de prescură, în plasa Beiuș e roșu, iar în plasa Vașcău, in părțile muntoase, e negru. La târguri, sau la orice drum, se poartă străiți din pânză de cânepă, cu distinse alesături, sau străiți din lână. Se întâlnesc și desagi din lână. Albumul Minervei Cosma cuprinde multe motive din plasa Beiuș și Vașcău. Marele album al d-lui Dimitrie Comșa încă are câteva motive de cusături din comunele Drăgoteni și Cărbunari din plasa Beiuș. Despre portul din împrejurimea Vașcăului a scris d-1 Ic. Stavr. Moise Popoviciu în lucrarea sa Monografia comunei Seghiște publicată în Transilvania din 1911. Vrednica fostă institutoare Maria Cosma descrie în conferința sa, ținută în 1924 Ijt cercul cultural al Școalei de Stat din Beiuș, portul din plasa Vașcău. Lucrările Locuri și oameni de Dr. C. Pave 1 și Din podoabele Bihorului de An gel a Sălăgian-Butean cuprind și unele ob- servații referitoare la industria casnică din aceste plăși. ’) Ștergare. ■946 ANGELA SELAGIAN-BUTEAN D-1 G. T. Niculescu Varone, în volumul II al lucrării sale Portul național românesc are un capitol cu titlul „Noi cercetări etno- grafice în B.hor”, în care vorbește (insă foarte sumar) despre portul din întregul județ. II. Industria casnică Aproape toate lucrurile din casă și gospodărie sunt făcute, în ambele plăși, de către stăpânul și stăpâna casei, ajutați de membru familiei. Prin munca și priceperea femeii se îmbracă nu numai întreaga familie, ci și casa, cu pânzături și țesături de lână trebuincioase. Ro- mâncele noastre lucrează într'un războiu foarte primitiv, podoabele casei, ca: felegile dela icoane, cele de pe rudare, fățarele, ș. a. Munca lor începe cu cultivarea și prelucrarea cânepii și a inului, se continuă la război și se termină cu cusutul. Așa dar feluritele pro- duse ale industriei casnice femenine le ocupă întreg anul. Pânza țesută în câte 2 până la 7 ițe, alesăturile în degete, în vergi, cusăturile cu motivele scoase din sufletul lor, toate sunt o dovadă a simțului artistic și îndemânării femeii din aceste ținuturi. Pe lângă industriile în strânsă legătură cu portul, vrednice de amintit sunt industriile satelor specializate, cum le numește d-1 prof. I. Simionescu. In mai multe sate se prelucrează lemnul. La Feneriș, marea parte a țăranilor sunt rotari. In târgurile din Beiuș ei vând osii, roate și cară. La Tărcăița se fac juguri de boi pirogravate, iar în Cresuia scări de toate mărimile. Buduresenii lucrează din lemn de fag: leagăne, hămbare, lădoaie, lăzi de diferite mărimi, încrestate cu motive com- binate în linii drepte și în zig-zaguri spirale, cercuri și semicercuri. Toate acestea le desfac fie de acasă, fie în târgurile din Beiuș. Cu cele rămase luau — și vor lua — drumul Orăzii, Meșteșugul clăditului il știu in fiecare comună. Casele de lemn cu portițele sculptate, bisericuțele de lemn cu turnuri svelte fac far- mecul satelor. Buduresenii sunt meșteri buni și la dubitul sumanelor. Pe Valea- Rea, cu apa ei aspră, se înșiră 11 steaze. Fabrica aceasta primitivă, în care totul e din lemn, prelucrează stofa de sumane cu ajutorul cio- cănelelor puse în mișcare cu ajutorul apei. In această parte a anului funcționează din greu steazăle. Carele proprietarilor de stează sosesc încărcate cu valuri de sumane. Din dubitul unui car de marfă își fac astăzi câte 5—6000 lei. Asemenea lucrătoare se mai găsesc pe valea PORTUL $1 INDUSTRIA CASNICĂ 947 Roșiei, intre Vașcău și Cărpinet, în sus de Criștior, la Leuca și la Fânațe. Olăritul, acest meșteșug preistoric se practică in plasa Beiuș la Lelești. Din pământul aspru pe care il au, Leleștenii pot face numai vase nesmălțuite. Cu vopsea scoasă din piatra-neagră, care se găsește in împrejurimea Vașcăului și piatra roșiatică din Meziad și Roșia, de- semnează, cu ajutorul unui piaptăn linii paralele și alte ornamente pri- mitive. In plasa Vașcău, la Leheceni și Cărpinet sunt cei mai iscusiți olari. Tot satul se ocupă cu această meserie. Vasele sunt vopsite cu albeală adusă dela Hălmagiu. Ele se ard întâi in cuptoare apoi se smălțuiesc. In lutul moale scrijelesc linii paralele in zig zaguri, spirale, steluțe, semi- cercuri, picățele numite: trese, fufe, cârloambe, prescuri, colți, coada cocoșului, etc. Prin aspectul și calitatea lor aceste vase se clasează intre cele mai durabile și mai frumoase din Bihor. In Valea Neagră — unde se fac și spete pentru țesut — și la Săliștea de Vașcău se găsesc încă mulți olari. La ornamentarea produselor industriilor din plasa Beiuș și Vașcău predomină motivele geometrice. Pătratul, triunghiul, rombul, sunt cele mai obișnuite; ele alternează cu cruci și cârlige. In industriile satelor se aplică, din cele mai îndepărtate vremi, aceleași metode, se lucrează cu aceleași unelte și in felul și în forma celor mai vechi produse. Nu se recunoaște nicio evoluție, dar nu se observă nicio influință străină. Până acum numai ici-colo, la vase și la mobila din casă, am descoperit puține infiltrațiuni străine. Cu portul insă stăm altfel. Portul din bătrâni in aceste două plăși s'a menținut timp mai îndelungat. Generația veche a păstrat această moștenire prețioasă neschimbată. De câțiva ani încoace insă, moda a lansat și in satele noastre alte gusturi, alte vederi in felul de a se îmbrăca. Influință străină și a regiunilor mai îndepărtate a crescut mereu. Mașina de cusut a ajutat și ea mult la introducerea pieptarului eu mâneci, la moda sumănelelor, care cu o iuțeală nemai pomenită s'au răspândit in toate comunele din plasa Beiuș. Goana nebună după inovații va contribui, cât mai curând la pă- răsirea totală a portului atât de specific din umbra muntelui Bihor. Dispar penele scrise, dispar zadiile de lână pe măsură ce mor de- semnatoarele măiestre; nu se mai fac nici cămeși femeiești nici băr- bătești cu croiul și ornamentația bătrânească. Portul din plasa Beiuș cu influință străină recentă ia locul costumului vechiu, caracteristic și foarte original. Și e păcat să lăsăm să se uniformizeze portul. Variația 4 948 ANGELA SELAGIANBUTEAN arată nu numai bogăția de imaginație a țăranului nostru, dar ridică și pitorescul satelor. ASTRA prin conferințele de propagandă națională, prin școala, țărănească, Reuniunea Femeilor Române prin expoziții, bazare, con- ducte etnografice, excursii în fiecare an la sate cu scopul de a întări dragostea pentru portul bătrânesc local, au contribuit, în largă măsură,, la deșteptarea interesului în cercul celor chemați de a păzi una dintre cele mai însemnate comori ale neamului. Ca un început amintesc formarea Comitetului de românizare cojoacelor. Un membru priceput al acestuia, d-l Niculiță Pop, profesor de desemn la Liceul de băieți, vede soluțiunea problemei portului bi- horean, între altele în alcătuirea urgentă a unui album de costume,, altul de motive și de reînființarea, cu orice jertfă, a atelierului de țesut al Reuniunii Femeilor Române. Să nădăjduim că toate aceste se vor realiza îndată după alinarea hunii turburate de grozăviile războaielor. Până atunci toți cei cu tra- gere de inimă pentru manifestările artistice ale țăranului din B.hor să muncim în tăcere, dar cu stăruință, pentru tot ce din punct de vedere^ etnografic ar fi de folos neamului. ANGELA SELAGIAN-BUTEAN CRONICI SEMNIFICAȚIA JURIDICO-ISTORICA A ACTULUI DELA ALBA-IULIA¹) Pentru conștiința națională a Românilor din Transilvania, dar și pentru a Românilor de pretutindeni, hotărîrea dela 1 Decemvrie 1918, luată în Cetatea istorică a neamului, are mai presus de orice, semnificația unei sentințe drepte într'un îndelungat proces istoric. Dar însemnătatea acelui act apare sporită, când observăm că, în lumina drep- tului popoarelor, el se situiază pe linia unor mari principii, adânc îm- pământenite în conștiința juridică obștească, — de astăzi, ca și de acum un sfert de veac în urmă, — ce-și găsesc concretizare în acest mare adevăr, că „națiunea prin aria ei de expansiune teritorială, urmează să fie privită, ca formula vie a frontierei." Dincolo de însemnătatea sa națională covârșitoare, — căci ea a înlesnit și a definitivat inte- grarea Transilvaniei, acest „leagăn al românismului" în cadrele teritoriale și politice ale unui Stat român întregit, — hotărîrea dela Alba-Iulia dela 1 Decemvrie 1918 apare astfel de o „valoare internațională", ca unul dintre cele mai caracteristice acte ce se inspiră din acel „drept de revendicare", cu străduință și lupte câștigat în decursul veacului trecut al „revendicărilor naționale", următor căruia „Statul național este deplin îndreptățit de a atrage la sine părți din corpul național, aflătoare sub stăpâniri străine, după cum acestea la rândul lor, au dreptul sacru de a se alipi Statului lor național." Dar ca toate actele mari din istoria neamului nostru, — și în deobște din vieața tuturor popoarelor, — actul dela 1 Decemvrie 1918 este firească și dreaptă urmare a unei îndelungate pregătiri. A unei pregătiri a Românilor transilvani, impresionant manifestată de-a-lungul secolelor, precum o arată neîndoelnic, „plebiscitul de toate zilele", ce afirmă o constantă și neîntreruptă gravitare a masselor românești tran- silvane spre așezările politice românești dela Sudul și Răsăritul Car- paților ; o gravitare, afirmată prin secole, a Țării transilvane spre Princi- patele române dunărene, a căror firească întregire ea este, precum tot- deauna au arătat-o, alcătuirea populației sale — de autohtonie și mare majoritate românească, — ca și caracterul „unitar" geografic și eco- *| Idei din conferința rostită la 1 Decemvrie 1942, la comemorarea zilei, de către Universitatea din Cluj-Sibiu. 4* 950 GEORGE SOFRONIE nomic. Acest „plebiscit de toate zilelede neprețuită valoare morală și juridică, ce s’a manifestat neîncetat, prin conștiința unei comunități de origine a Românilor de pretutindeni, a unei comunități de voință, de năzuințe și de destin, alcătuește un prim fundament, de însemnătate deosebită, a actului dela 1 Decemvrie 1918. Dar la baza sa, se gă- sește deopotrivă, o pregătire mai apropiată în timp, de momentul istoric al înfăptuirii sale. Ea și-a găsit cristalizare, în interpretarea dată de către fruntașii naționaliști ai Românilor din Transilvania, celei mai a- dânci și curate simțiri și năzuințe a națiunii române din această parte a Țării, mai cu seamă în trei momente istorice: în reuniunea frunta- șilor naționaliști dela Oradea, din 12 Octomvrie 1918; în proclamarea solemnă a despărțirii de Ungaria, afirmată în Parlamentul din Buda- pesta la 18 Octomvrie 1918, și izvorîtă din conștiința — comună po- poarelor asuprite —, că „urmările războiului îndreptățesc aspirațiile de veacuri ale națiunii române, la deplina libertate națională" ; și deopo- trivă, în „Chemarea" dela 21 Noemvrie 1918 a „Consiliului Național Român", prin care națiunea română din Transilvania era convocată la Alba-Iulia, pe ziua de 1 Decemvrie, pentru ca ea „să hotărască de soarta sa, pentru vecie." A fost atunci, în aceste acte pregătitoare, afirmarea unei declarații de credință în binefacerile și temeinicia co- mandamentelor „principiului naționalităților" și a corolarului său ju- ridic „dreptul de autodeterminare a popoarelor", ale cărui date se puneau pentru Românii transilvani, cu atât mai tulburătoare putere, cu cât mai mari fuseseră suferințele și nedreptățile trecutului. A fost deopotrivă exprimarea unei convingeri tari, — tot atât de tare ca și rezistența românească față de metodica acțiune de odinioară, de des- naționalizare, — că a sosit vremea „Statului național"; că în spiritul evangheliei vremurilor noui, dreptul popoarelor comandă ca și națiu- nea română să-și găsească îndreptățirea de a fonda în întreg spațiul carpatic, în acest spațiu de străveche și continuă romanitate, un astfel de „Stat național", pentru ca astfel Statul român să apară pe tărâmul dreptului, ca personificare juridică întregii națiuni române. Dacă astfel actul din 2 Decemvrie 1918, apare ca un act ce sin- tetizează o întreagă desvoltare istorică a națiunii române din Transil- vania, pregătit fiind în timp, prin datele „plebiscitului de toate zilele", — Adunarea Națională dela Alba-Iulia îmbracă în lumina dreptului ginților, caracterele și valoarea unui adevărat „plebiscit spontan", a unei impresionante manifestări de „voință colectivă" fundamentul cel mai puternic și titlul de drept cel mai tare, al unei formațiuni statale. O consultare populară adică, necerută de vreun act internațional, or- ganizată și afirmată în chip „spontan", dar tocmai prin aceasta având o valoare sporită în ordinea morală și juridică, față de o consultare la o zi determinată, și impusă printr'un angajament prealabil. Mărturii contemporane au pus în lumină acest caracter plebiscitar, al Adunării Naționale dela Alba-Iulia: „Ca la p vrajă, — spunea veneratul Episcop Roman Ciorogariu, — s'au adunat la Alba-Iulia o sută de mii de Ro- mâni, ca să hotărască asupra sorții neamului românesc. Țărani din toate părțile locuite de români, au alergat cu primejdia vieții, printre «ulițele gardiștilor unguri, la măreața Adunare Națională. Ca o vijelie SEMNIFICAȚIA JURIDICO-ISTORICA A ACTULUI DELA ALBA-IULIA 951 s'a descărcat la Alba-Iulia, glasul poporului: Noi vrem Unirea cu Ro- mânia. Hotărîrile dela Alba-Iulia, sunt tablele legii celei noui ale nea- mului românesc.** Și dacă mai observăm, că la baza acestui adevărat plebiscit de Unire, exprimat cu indrăsneală, cu primejduirea vieții, și cu o spontaneitate care a redus la neputință, orice răspuns sau rezi- stență imediată din partea milenarilor opresori stă și un caracter re- prezentativ, însemnătatea națională, dar și aceea pe tărâmul dreptului ginților, a memorabilei Adunări, iese și mai viu în lumină. De aceea Tratatul dela Trianon, semnat numai la 4 Iunie 1920, nu a fost în măsură, a decreta el „Unirea** Transilvaniei cu România, ci de a consfinți numai acest istoric act, care rămâne în chip hotărîtor opera națiunii române din această parte a Țării. Dacă el prin desfă- șurarea evenimentelor internaționale, s'a găsit desprins de realitățile pe care le consfințise — crearea lor rămânând opera „voinței colec- tive**, — nu mai puțin acel tratat, ce se inspira din datele „princi- piului naționalităților**, invincibilă idee-forță, apare mai aproare ca puține altele, de idealul „justiției" cuvenită popoarelor. Reducând Un- garia ea însăși, la fireștile limite ale unui „Stat național", el aducea o condamnare, în același timp, a pretențiilor de hegemonie, de stăpânire politică, asupra altor popoare. Căci astfel cum proclama „Scrisoarea Millerand" (din 9 Mai 1920), de trimitere a tratatului dela Trianon către Delegația ungară", ..O stare de lucruri, fie și milenară, nu este vrednică să dăinuiască, când ea este recunoscută, a fi contrarie ideii de justiție." Astfel, din desfășurarea evenimentelor ce au dus la actul dela 1 Decemvrie 1918, — la baza căruia rămâne manifestarea de voință a națiunii române spre „unitatea națională", după ce ea se străduise în veacul trecut spre „libertatea națională", principiu pus de Bărnuțiu, — apare și temeiul de drept al comunității naționale românești, la Tran- silvania întreagă. Căci acest „drept" pornește din realități, de su- perioară și permanentă valoare, din principii adânc împământenite în conștiința juridică obștească. Și aceste principii, fie că sunt cristalizate în datele principiului național, fie ale „criteriului etnic", se cer reali- zate cu aceeași hotărîtoare putere. GEORGE SOFRON1E NOTE CRITICE «VALOAREA BIOLOGICA A GÂNDIRII' Puține sunt în literatura noastră lucrările de sinteză de felul celei publicate relativ de curând de d-l Dr. D. Chirculescu, sub titlul: „Va- loarea biologică a gândirii", în editura „Cugetarea" din București. în- temeiată pe o stridalnică adunare de felurite lămuriri științifice, ea caută să deslege unele probleme generale, privitoare la vieața sufle- tească și la legăturile acesteia cu „biologicul". Volumul d-lui Dr. Chir- culescu poate fi o foarte bună cetire pentru doritorii de cultură ge- nerală : atât prin funcțiunea sa vulgarizatoare, cât și prin imboldul pe care-1 poate da cetitorului de a gândi și de a cerceta mai departe. Scopul cărții este de a înfățișa locul pe care gândirea îl ocupă în lume, 952 EUGENIU SPERANTIA sau, mai precis, in desfășurarea fenomenului vital. Atitudinea pe care și-o însușește, fără să fie cu totul nouă, aduce o oarecare încercare de contribuție personală, sprijinită, mai intâi, pe pregătirea medicală a au- torului, apoi pe lectura unui număr de autori bine aleși, din câmpul psihologiei contemporane, din domeniul istoriei civilizației, al sociolo- giei și al filo sofiei biologice. înainte de a intra în discuția fondului acestei scrieri, ne-am în- gădui să-i facem autorului o prietenească mustrare pentrucă și-a îm- brăcat o lucrare de preț într'o formă neîngrijită, cu abateri dela rân- duielile stilisticei, ale gramaticei și, pe alocuri, ale ortografiei. Afară de aceasta, unii termeni de primă însemnătate, precum: „rațiune**, „ipo- teză**, „apriori" etc. iau sub pana d-lui Dr, Chirculescu o întrebuin- țare cu mult prea elastică, neîngăduită celor ce cunosc limbajul con- sfințit în logică și în psihologie. Nădăjduim însă că o viitoare ediție va aduce o sănătoasă direticare a cuprinsului acestei clădiri. Și, cu ace- stea, trecem mai departe. Tema fundamentală a lucrării este cea evoluționistă. Gândirea e prezentată ca un fenomen biologic ce-și face apariția inițială în con- dițiunile modeste ale iritabilității celulare și în reacțiunile de tip reflex. Sensațiile constitue prima treaptă a oricărei activități psihice, mai jos de care te găsești in plină fiziologie. Desvoltarea evolutivă a funcțiunii sensoriale se produce printr'o disociere care precizează și conturează din ce in ce mai minuțioas procesele inițiale cu caracter mai global și deci mai vag. Funcțiunile mintale superioare se arată de asemenea treptat, atât ontogenetic, cât și filogenetic, parcurgând un drum care duce spre gândirea logică, dar trece prin faza gândirii „prelogice** pe care a presupus-o și a analizat-o Levy-Bruhl in cele șase (nu numai trei) volume dedicate „mentalității primitive". Trebue să-i amintim insă d-lui Dr. Chirculescu că atitudinea lui Levy-Bruhl e departe de a fi „literă de evanghelie". Teza prelogicismului a fost crunt combă- tută de autori prestigioși, ca P. W. Schmidt, A. Loisy, 0. Ha- b e r t, 01. Leroy, etc. Și ea poate fi considerată ca definiv ruinată. Principiile „a priori" îi datoresc instalarea lor progresivă, după părerea autorului, presiunii pe care lumea exterioară o exercită supra cadrelor gândirii (v. pag. 193). Dar această geneză nu se produce pe cale lo- gică, ci principiile „a priori" par a se desprinde „din lucruri". Ele nu sunt produsul rațiunii active, după cum nu sunt nici de origine pur empirică: autorul adoptă teza mult mai ispititoare a „schemelor motore", modalități de reacțiune, inerente organismului nostru. Teza aceasta pare a fi împrumutată dela J. P i a g e t. Dar și Piaget, la rândul său, e, in aceasta privință, succesorul lui Th, R u y s s e n (v. „L'evolution psycho- logique du jugement", 1904; Editura Felix Alean). La el și, într'o mă- sură, la B a 1 d w i n, d-1 Dr. Chirculescu ar fi putut găsi sugestii foarte prețioase pentru D-sa. Judecând însă după calitățile de reflexiune pe care le dovedește autorul, putem să așteptăm dela d-sa să nu se oprească la jumătatea drumului. Căci, într'adevăr, atâta vreme cât, conform vederilor seco- lului al XlX-lea confunzi biologicul cu fiziologicul, cât in „bios" vezi numai „physis", nu vei putea cobori în tainele adânci ale psihismului. NOTE CRITICE 953 Atâta vreme cât te vei feri cu vajnică prejudecată de a recunoaște „finalismul", mult hulitul finalism, ca particularitate caracteristică a „Vieții", nu vei putea contempla vieața sufletească tocmai in ceea ce constitue pivotul ei hotărîtor. D-1 Dr. Chirculescu recunoaște că psi- hicul nu e una cu fiziologicul și totuși il redă întotdeauna in funcțiune de structură organică și de proces organic. Deci il presupune întot- deauna supus unui determinism de tip fizical. Dar aspirația, tendința, veșnicul impuls al depășirii de sine, al depășirii actualului și datului concret și imediat, este motorul netăgăduit al Vieții în genere și e faptul central al vieții psihice. Nu poți înțelege „omul" ca ființă psiho- logică fără o neîncetată raportare la factorul misterios care nu se poate dibui la microscop, în nervi, în fibre, în globulele sanguine. II identi- fici însă, prin acțiunea sa, prin efectele sale, în impulsul inițial al ori- cărui embrion viu, al oricărei celule embrionare, care neavând încă decât un minimum de „organism", posedă totuși puterea de a și-l con- fecționa. Același factor lucrează mai departe, domnule Doctor, cu aju- torul aparatelor speciale pe care singur și le construește, aparate ale vieții vegetative și aparate ale vieții de relațiune. Același factor, întor- cându-se asupra sa însuși, apare ca factor psihic, ca „eu", ca „spirit**. In el, celebrul fiziologist și embriologist Hans Driesch vede fac- torul „psihoid" înzestrat cu „entelechia". In el Bergson vede forma minimală a „elanului vital". In el, botanistul filosof R. H Francă vede factorul activ al „integrațiunii", iar celalt botanist, autorul admi- rabilei cărți: „Das Zweckgesetz in der Natur", — vorbesc despre Adolf Wagner dela Universitatea din Innsbruck, — îl numește fără înconjur: „Psyche". Elementul acesta tendențional, care dă întregului proces al vieții o tonalitate finalistă, este și rămâne caracterul general al oricărei forme de psihism. Dacă nu ținem seama de el, omul nu mai e „om" pentru noi, istoria nu mai are niciun „sens" și nicio ex- plicație ; arta, sforțarea științifică, dreptul, economia, morala, religia, rămân inaccesibile științei, ca simple superfetațiuni, epifenomene, nă- luci. Și totuși ele sunt „realitatea" care absoarbe omului 99°/₀ din preocupările sale; ele sunt „omul", iar o știință care le-ar șterge cu buretele, o psihologie care ar denatura sensul istoriei și al valorilor, o psihologie în care interioritatea sufletească s'ar schilodi pentru a mai- muțări teoriile ce conduc activitatea inginerului constructor de mașini, o atare psiholigie n’ar mai ajunge să răspundă destinației cu care cer- cetările și observațiile psihologice au fost întreprinse. Ea n'ar mai avea pentru „om" decât interesul unui simplu joc sau al unei speculații pur teoretice, n'ar mai fi decât o simplă construcție analoagă cu aceea a unui sistem de geometrie cu n dimensiuni, extrem de interesantă dar total artificială. Teoria provenienții pur fiziologice a vieții psihice nu e la urma urmei decât o ipoteză ca oricare alta. Dela „glanda pineală" a lui Descartes, ea a fost exploatată până Ia refuz și și-a dat toate roa- dele posibile. De nu m'ar acuza cineva că fac jocuri de cuvinte mi-aș îngădui să spun că unele dintre aceste roade au fost curat neroade (e suficient să ne amintim de încercarea pe care a făcut-o un medic acum vreo jumătate de veac, de a măsura... genialitatea, și deci de 954 EUGENIU SPERANTIA a funda valoarea intelectuală omenească, prin analiza urinei, prin exa- menul cariei dentare și alte asemenea ingenioase date). Ipoteza fizio- logistă e însă departe de a fi singura posibilă. O concepție diametral opusă, care ar pune „starea de conștiință" ca fenomen elementar șr minimal al vieții, la baza biologiei generale, o atare ipoteză poate fi susținută cu cel puțin tot atâtea șanse de succes, ea dispunând de su- ficiente argumente științifice și de toată putința unei consecvențe lo- gice. Din considerarea ei pot decurge, cum am spus altă dată, impor- tante elucidări ale multor noțiuni biologice. In definitiv, după cum,, în fizică, două teorii opuse și contradictorii, teoria ondulațiunii și teoria corpusculelor, conlucrează soluționând fiecare câte o parte din problemele luminii, se poate prea bine ca și cele două ipoteze de care vorbeam mai sus să aibă o egală aplicare în biologie: punctul de vedere determinist se acomodează într'o măsură studierii pro- ceselor pur fizice ale vieții organismului; cel neovitalist și fina ist se acomodează studierii proceselor psihice, în intimitatea și jusiificarett lor subiectivă. Aplicarea inversă a metodelor poate, uneori, să fie și ea fructuoasă dar numai pentru scoaterea unor constatări de natură comparativă. Dacă apoi cunoașterea organismului implică noțiunea fizico- chimică de „substanță materială", firește că punctul de vedere ana- tomic se subordonează metodei deterministe, însă și aci trebue făcut un „distinguo" : în studiul dinamismului fiziologic și mai ales cel refe- ritor la ontogeneză și la filogeneza formelor organice nu mai poate face abstracție de impulsul primitiv, tendențional, fără care niciuna dintre tribulațiile vietăților n’ar mai avea vreo rațiune de a fi. Iar el e întru totul analog, și probabil de aceeași natură, cu cel cuprins în cealaltă formă de vieață, în psihism. Sub aceste perspective, cât de mult rămâne încă de făcut, când, e vorba de a se determina și preciza „valoarea biologică a gândirii". Nu mai departe decât „L'exigence idealiste" a lui Ed. Le Roy, — pe care d-1 Dr. Chirculescu o citează, — cuprinde nenumărate și ad- mirabile sugestii în acest sens. Ele ar fi putut fi exploatate, desvoitate, tocmai în strânsă legătură cu subiectul aci examinat. Regretăm că lu- minoasele făgașuri oferite de Le Roy n'au fost urmate cu acest prilej. Vina e a tiranicelor prejudecăți pe care se sprijină psihologia cea ex- clusiv fiziologică. EUGENIU SPERANTIA ȘCOLI VECHI SFANTU* NICOLAE, BRAȘOV Am fost zilele acestea în cea mai veche școală de limbă româ- nească pe care o avem. Va fi fost la începuturile ei, pe la 1500, o- școală de azbuche, pusă la cale și gospodărită de preoții dela biserica de alături, Sfântu* Nicolae din Șcheii Brașovului. Multe schimbări s'au petrecut în 450 de ani pe măgura unde sunt așezate astăzi și casa de rugăciune și casa de învățătură. Ce era de lemn și mic s'a făcut de- zid și încăpător. Pe măsură ce oamenii din vale se înmulțeau și se lu- minau prin negoț și călătorii, le creșteau și dorințele. Puteau Săcelenii. ȘCOLI VECHI 955" să-i batjocorească, din celălalt capăt al Brașovului, că nu sunt decât urmașii Bulgarilor aduși pentru zidirea Bisericii Negre de Sașii din Cetate; ei își vedeau mai departe de treabă. Din Șchei s'a făcut în cele din urmă cucerirea orașului, atunci când el a trebuit să-și des- chidă porțile și nu din Săceie. Pe aici au intrat Românii, pe caii cu velințe de aur ai Junilor și cu preoți și învățători cu cărți în mână și nu pe caii cu legături de lână și cu burdufuri de brânză ai celor Șapte Sate. Trocarii sunt iuți la limbă. Au totdeauna răspunsul gata. Este o casă chiar pe muchia locului de curte. Stă cu mult dea- supra uliței, în care vede orice mișcare. Poate să urmărească pe copii de când pornesc dela ei, cum se strecoară pe lângă ziduri sau trec speriați drumul și apoi urcă la deal. Sunt 100, 120 și alaiul lor, unul câte unul, ține destul. Câte un glas din ușă îi îndeamnă. Uneori le iese înainte, când este zăpada prea mare sau poleiu, ca acum, chiar învățătoarea. Scoate capul din bucătăria cantinei și bucătăreasa și le râde, cu bonețica albă pe cap. Toată această gospodărie îi întâmpină, își află un rost numai când se umple de ei. Pe malul din fața fere- strelor un băiat mai răsărit schior, coboară și suie pe pârtie, fără în- trerupere, ca un pendul de ceasornic vechiu, care măsoară în felul lui timpul din acest colț ascuns, cu o lume de pitici înfofoliți în căciuli și șaluri. Școala este o școală de copii mici, iar învățătoarele, conducă- toare de grădiniță. Ea pregătește școlari și școlărițe pentru Școala dela Sfântu' Nicolae, cea de demult, care a putut să se mute în altă parte. Toate lucrurile dinăuntru sunt pe potriva lor: mesele sunt măsuțe, scaunile scăunașe, farfuriile farfurioare, lingurile lingurițe, foarfecele forfecuțe. Lecția de astăzi este de croitorie. Taie niște hârtie, foiță co- lorată, o încrețesc, o prind cu sârmă de un băț și-și fac sorcove de Anul Nou. Sunt duși dela o lucrare la alta de mâni mai iscusite, dar ei nu bagă de seamă și cred la urmă că totul a ieșit din priceperea și sârguința lor. Ridică sorcova făcută din trei brațe, cu câte o floare în vârf, ca o crăcuță de grădină și urează cu ea unei făpturi fără ființă, datina însăși cu chip necunoscut, care a intrat astăzi anume în sala de clasă. Noi întrebăm dacă forfecuțele sunt boante, ca să nu se înțepe micuții în ele și, spre mirarea noastră, conducătoarele sunt de altă pă- rere. Lasă că hârtia se taie mai rău cu celelalte, dar e mult mai bine ca omuleții să fie de pe acum deprinși cu primejdia, când deprinderea se întâmplă sub o supraveghere grijulivă. Vorba noastră se face și ea mică, la fel cu toate lucrurile care ne împresoară. Nici nu mergem în capul oaselor, ca să nu speriem, ci încovoiați și scăzuți. Foarte mulți din copii nu se duc decât la culcare acasă. Au pă- rinți care lucrează toată ziua în vreo fabrică și n'ar avea timp să vadă de ei. Ii lasă aqj cu încredere, unde găsesc o a doua mamă. Mâncările vin aburind din bucătăria care trebue să fie din alt secol. Are o sin- gură deschidere de coș la toată casa și făcută nu numai pentru fum, dar și pentru afumat șuncă și costițe. Mașina de gătit este într’un cotlon adânc. Bucătăreasa se mișcă sprintenă împrejurul ei și ne primește,, fără să fie strâmtorată și pe noi oaspeții, care după obiceiu, vrem să gustăm din mâncarea dela prânz. Este destul de gustoasă, ca să mai cerem odată. Cotlonul este despărțit de bucătăria propriu zisă de doi -956 EMANOIL BUCUȚA stâlpi cu o cunună ionică, pe care se razimă o cosoroabă de zid. Pe prichiciul ei s'ar putea așeza farfurii cu smalț și câncele ardelenești în- florite. Bucătăria de odinioară era gândită să fie o plăcere pentru ochi. Poate că prin ea se frământa, cu mâneci suflecate, un călugăr cu an- teriu. Curăța la zarzavat cântând: Pre tine te lăudăm! Peste toată curtea și peste această casă stăpânea SSântu' Nicolae, în odăjdii colo- rate, ca un păstor de oameni, de deasupra porții celei mari de intrare in biserică. Stătea acolo nemișcat, de 180 de ani și mai bine și privea cu bunătate în lume. Privește și astăzi și copiii trec pe dinaintea lui zâmbindu-i. 11 găsesc în fiecare zi la locul lui. Li-e un bun cunoscut. Nu se tem de el. S'ar aștepta să iasă din firidă și să se joace cu ei prin iarbă. Odaia dintâi este plină, plină a doua, a treia deopotrivă. Ridică toți ochi isteți la noi. Ne cântăresc și ne judecă. Trebue să se scoale în picioare și să zică într'un glas: Bună ziua! Unul din oaspeți are să întrebe: Câți ani ai ? Altul: Cum te cheamă ? Să încerce să răspundă. Dar nici noui veniților nu le arde de răspunsul lor, pe care de multe ori nici nu-1 așteaptă; cum știu toți trecătorii aceștia să întrebe același lucru ? și nici lor de întrebarea celorlalți. Se cercetează și se adulmecă unul pe altul. Apoi se așează și trebue să cânte. La început nu ni- meresc, pentrucă sunt cu ochii la oameni și cu mintea în altă parte, dar conducătoarea îi ajută, cântând ea întâi. Domnii ascultă și la sfârșit se miră toți cât de bine au cântat. Se pricep ei să cânte și mai bine decât acum, dar când sunt lăsați in pace. Parcă toți prichindeii și spi- ridușii din scăunașe sunt la fel; numai conducătoarele arată deosebit. După ele îl cunoști pe fiecare din ce clasă este. Mamele vin pe seară, când ies dela fabrică, să-și ia copiii. Ii gă- sesc toate schimbați, rumeni, fericiți, vorbăreți. N’au avut un singur tovarăș de joacă, ci 119. Limba lor încă șubredă este pusă ca pe ni- covală și dedată cu vorba. Mădularele în creștere, nesigure ca ale unui vițel abia sculat în picioare, capătă îndemânare și stăpânire de sine. Știu să alerge înaintea lor și să întindă mânuțele. Ar face și ele ceva ca să-și arate recunoștința. Se trezesc punând măsuțele răvășite la loc. Aduc în legăturică merinde, pe care o capătă mai ușor dela economatul întreprinderii și le dăruesc, râzând încurcate, școlii. Sunt între ceilalți și copii de refugiați, uneori fără părinți. Au scăpat cum au putut din vreun sat rămas dincolo de hotarul cel nou tras prin inima Transilvaniei noastre, Nu-și dau seama de ce, nu se reped la copiii lor, ci se reped la acești oropsiți, îi iau în brațe, ii leagănă și-i sărută. Tocmai atunci sună de vecernie clopotele bisericii. Se opresc și-și fac smerite cruce. Copiii își fac și ei după ele. Ferestrele zuruie puțin. Sălile se întunecă repede. Tavanul, zărim abia târziu, nu este drept, ca în zilele noastre, ci este cu bolți, arcuit și strâns ca într'o cataramă la mijloc. Nu este un tavan de astăzi. In ferestre se văd pă- durile fără frunze, parcă nu de frigul iernii, ci de mare bătrânețe. Dealurile fumurii se înalță până în cerul înserat și se pierd în el. Toate sunt poate ca acum 450 de ani și Românii nu sunt aceia de acum, ci .aceia de pe vremuri, mergând încet spre viitorul care-i așteaptă. Șcheii ȘCOLI VECHI 957 se posomorise, fără lumânări, ca în trecut. Neagoe Basarab și Aron Vodă și-au trimis boierii în curte, cu cruci de aur, care se mai pă- strează în paraclisul din drepta și cu carte de bune urări neamului lor cuibărit pe-aici. Școala nu este o grădiniță de copii, ci este școala cea veche dela Sfântu* Nicolae, din care a ieșit în lume acest neam, ca să-și ceară și să-și aibă drepturile. Iese și astăzi nesfârșit, pe aceleași porți și merge înainte ca să acopere toată Transilvania. Clopotele de vecernie bat mai departe... SFÂNTU’ SAVA, BUCUREȘTI In același timp își sărbătorea ziua la București cea mai veche școală secundară pe care a avut-o Țara Românească, școală primară, liceu și universitate împreună, Colegiul Național Sfântu’ Sava. El trebue să mai aibă pe undeva steagul acela albastru șters, pe care mai mi-aduc aminte să fi privit cu ochii mei de copil, anul 1817, țesut cu fir. Școala își dădea pe atunci ea singură început acest an, de când Gheorghe Lazăr o învățase românește, în graiul mai aspru ardelean, trecut pe la învățătură de carte nemțească. Socotea că nu putea să aibă o mai strălucită obârșie. Dar a venit mai târziu în fruntea ei un director, ardelean și el, care a dus-o mult mai îndărăt, până în zilele lui Șerban Cantacuzino, Domnitorul Bibliei dela 1688. 0 frumoasă monografie a întărit cu dovezi această schimbare de vârstă. Iată de ce am luat parte mai alaltăieri la a 264-a aniversare a Colegiului, ieșit și el din umbra unei biserici, ca și școala cealaltă dela Sfântu* Nicolae brașovan, pentru pruncii români din Șchei. Ascultam corul elevilor, cu glasurile întâi, al doilea și al treilea, înainte să se facă de tenori și de bași, nevinovat ca un cor de băieți de catedrală; cuvântul directorului de astăzi, prin care vorbeau parcă toți directorii trecutului, cei cunoscuți alături de ceilalți, acoperiți pentru totdeauna de ceață, Gheorghe Lazăr însuși, Ion Eliade Rădulescu, Eu- frosin Poteca, Petrache Poenaruî salutul mișcat al Ministrului Școa- lelor, fost și el elev al Colegiului acum o jumătate de secol, de pe înălțimea de cugetător cu largă zare, unde a ajuns, dar cu amintirea mereu vie a întâiului izvor din care a sorbit. Ascultam și mă credeam cu mult mai bătrân decât sunt, de vreme ce am putut să fiu față în anii mei cruzi la serbarea de 81 de ani ai liceului Sfântu* Sava și mă găseam acum la serbarea de 2641 Minunea aceasta o făcuse numai directorul ardelean, care stătea zâmbitor în întâiul rând de scaune, în- cântat de isprava lui. Poate că era lângă el, nevăzut și ctitorul dintâi, așezat din nou în drepturile lui, Șerban Cantacuzino, care ne-a dat mai mult sbor cu cei doi vulturi sau cu vulturul cu două capete din stemă, atunci când s'a urcat în scaun, la 1678. Numele lui n'a fost rostit de nimeni, dar făptura măreață a unchiului lui Constantin Brân- coveanu se găsea între noi și umbrea toată sala. Cântecele nu se cântau pentru noi, ci se cântau pentru el. Mă gândeam în colțul meu, întru sutele și sutele de elevi înșirați în câte două, trei rânduri, pe marginea balconului și toți cu ochii la scenă, că era ziua între toate, când Colegiul trebuia să-și aducă aminte 958 EMANOIL BUCUȚA că e o școală de demult. Acea scenă ar fi fost bine să se deschidă când și când în trecut. Să se vadă puțin și de cei de astăzi, atât de porniți spre înoiri și spre uitare, ceva din vremurile și din oamenii care au fost. Sunau tinerește și rotund corurile, uneori ale noastre, dar alteori și ale străinătății, cu fragmente de mari opere. Dar mi-ar fi fost drag să aud și niște colinde, mai ales că aniversarea cade atât de aproape de Crăciun și niște cântece curat bisericești, care intrau altă- dată pe ferestrele lăsate deschise ale școlii. Am fi apropiat pleoapele și ne-am fi crezut mutați îndărăt, între strămoșii dela 1700 sau 1800. Poate că Academia dela Sfântu' Sava era atunci înțepată și fudulă, pentrucă pereții ei răsunau de limba Eladei vechi, de versuri lungi din Omer și de propoziții prinse în albia de marmoră a unui silogism, din Aristotel, dar vieața dimprejur, fremătătoare, era a noastră. Piesa de teatru, plină de suferințele Românilor din Transilvania și de nădejdea care umple pe toți Românii, era de astăzi și era de viitor și scotea scântei și neastâmpăr din toți cei de față. Dar m'ași fi simțit mult mai tare, pentru încercările de astăzi și cele care ne mai așteaptă și alături de mine martorii mulți ai acestei serbări, dacă s'ar fi arătat cel puțin in câteva tablouri vii, fără cuvinte, ca o vedenie aleasă din alți aniᵣ episoade din vieața seculară a Colegiului, amestecate în frământările noastre de acum. Nicio legătură nu este mai trainică decât aceea îm- pletită dintr'un fir de trecut și dintr'un fir de timp de față. Cât de bogați am fi fost, de pildă, dacă în fiecare an s'ar fi tipărit un Anuar al Colegiului, în care pe lângă starea școlii, să se vadă gândurile țării, prin condeele celor mai înzestrați profesori și ale marilor absolvenți, ajunși îndrumători de vremuri? Niciun Anuar, de oricare altă școală de-a noastră, n'ar fi înșirat alături nume mai strălucite, în 264 de to- muri, ca niște trepte ale unor Propilee românești. Ar fi fost ca niște cronici de un nou fel, peste care ne-am fi aplecat cu toții, ca să în- tâlnim lucrurile care au fost, din pragul acestei școli binecuvântate. Așa, ea rămâne, pentru trecut, mai mult in ceață și fără glas. Ii rămân deschise însă porțile viitorului. Titu Maiorescu, atunci când a fost numit director de școală la Iași, în anii lui tineri, întâiul gând pe care l-a avut a fost acest anuar. S’ar putea călca pe urmele lui. EMANOIL BUCUȚA CÂTEVA CUVINTE IN LEGĂTURĂ CU ORGANIZAȚIA DACIEI Organizarea administrativă șl militară a nonei provincii cucerite la Nordul Dunării de jos, de împăratul Tralan, are unele puncte încă ne- clarificate îndeajuns. Altele, destul de lămurite prin lucrările Istoricilor streini sau români, par, totuși, necunoscute sau, ce-i mai rău, neînțelese de către unii cercetători. Prilej pentru a le discuta aici îmi dă recenta carie a unul arheolog român, a d-lui D. Tudor, Intitulată Oltenia Ro- mană, apărută, în editura Fundațiilor Regale, la București, 1942. Autorul ei e bine cunoscut cercurilor științifice prin o serie destul de numeroasă de publicații mai mărunte, privind antichitățile din Oltenia,, ca șl prin lucrarea sa mal vastă, apărută în unul din volumele Anua- CÂTEVA CUVINTE IN LEGĂTURA CU ORGANIZAȚIA DACIEI 959 rulul Școlii Române din Roma, despre așa numlțil cavaleri danublenl, «le c&ror reprezentări — Iconițe de metal, piatră, etc. — le-a adunat cu multă trudă, aproape complet, din provinciile dunărene ale Imperiului» Comentarul cu care însoțește această colecție de monumente iconografice nu mai e, din păcate, la înălțimea râvnei cu care s'a făcut adunarea lor. Dar aceasta nu ne interesează acum. Ceea ce ne dă d-1 Tudor în lucrarea sa mal nouă despre Oltenia romană e un vechiu deslderat al nostru: adunarea la un loc a știrilor ce ie avem despre Oltenia epocii romane, știri risipite în atâtea pu- blicații, lucrări, reviste șt ziare, mal vechi șl mai nouă (v. C Dalcovlclu, Problema continuității, p. 52, nota 3). 0 înmănunchiere sistematică și cuminte a acestor date, ordonate topografic sau după caracterul lor, era foarte bine venită. Și n’am putea- spune că în ce privește adunarea materialului, d-1 T. nu s'ar fi achitat onorabil de sarcina ce șl-a luat, mal ales dacă ținem seama de faptul că o operă asemănătoare pentru Oltenia nu se făcuse niciodată. Câteva scăpări din vedere, confuzii, date greșite pot fi, de aceea, ușor scuzate șt îndreptate la o nouă ediție a cărții. Mai supăiătoare sunt, in schimb, desele greșeli de tipar șl de limbă, citatele greșite, numele pocite, care nu dau dovada de o prea aleasă acribie științifică a arheologului oltean. Ele nu pot fl scuzate pe deplin nici cu graba cu care s’a alcătuit lucrarea, căci această grabă însăși nu e deloc justificată. Dar această grabă se vede din Întreg cu- prinsul lucrării șl constitue unul din defectele cărții. Nu e în*ă singurul defect; lucrarea d-lui T. mal suferă șl de alte neajunsuri mal mari șl acestea izvbrtte tot dintr'un fel de grabă, dintr’o pripeală, aș zice. In loc de-a se mulțumi cu o adunare cât mai completă a știrilor, cu o expunere cât mal ordonată șl lipsită de greșeli, cu o documentare cât mai temeinică a ceea ce s'a spus șl discutat de către alții, mal in- vățațl, poate, d-1 Tudor, dus de ambiția de a emite păreri originale, noi și sensațlonale (aceeași greșeală pe care o comisese șl în comen- tarul cavalerilor danublenl), se avântă în teorii ce nici nu sunt susținute îndeajuns cu argumente proprii, nici nu sunt întărite de autoritatea vreunui specialist consacrat. Și, fiindcă veni vorba de specialiști, trebue să mal desvellm un cusur al lucrării d-lui Tudor. Deși la tot pasul se vădește cât de puțin familiarizat e d-sa cu studiile antichității clasice, totuși (sau, poate, tocmai de aceea), autorul nostru n'are nici cel mai mic respect față de opiniile șl concluziile unor savanțl de talia lui Rlt- terllng, Patsch, sau ale unor cercetători mai bătrâni, mai bine pregătiți șl, fără îndoială, cu mal multă experiență decât dânsul, cum ar fl, de pildă un Chrlstescu sau — fără supărare — subsemnatul. Nimic de zis, din punct de vedere științific (măcar), dacă în locul opiniilor altora, date la o parte scurt și expeditiv, autorul ar aduce altele bune sau,₍ mai bune, proprii șl nici n'am semnala acest lucru, dacă prin noile sale teorii ar aduce o lumină adevărată în problemele controversate. Dimpotrivă, d-1 Tudor reușește să le încurce și mal rău, concluziile d-sale însemnând nu un progres, ci un regres. Firește că pentru specialiștii din țară, dar mai ales pentru cei din străinătate, lucrul se rezolvă ușor: teoria nu va fl luată în seamă de nimeni. Ce te faci, însă, cu lumea mare căreia îi este, in primul rând, destinată cartea șl, 960 C. DAICOVICIU în deosebi, ce te faci cu a-tot-ștlutoril dlletanțl io arheologie care, în ne- putința lor de a face discernământ, se vor arunca, după cum 11-e obiceiul, asupra noilor teorii doar fiindcă... strălucesc de noutate, dacă nu vor interveni ți alte criterii subiective... Ii putem noi lăsa pe aceștia să rătăcească in labirintul de păreri, fără a le arăta adevărata stare a lu- crurilor? Credem că nu. Dar să venim la problemele pe care le-am indicat fn titlul dat acestor rânduri. Se pune, întâi de toate, întrebarea, ce s’a Întâmplat cu Oltenia după ce ea a fost cucerită? Observăm din capul locului că nimic nu probează afirmația d-lui T. că Oltenia întreagă ar fi fost ocupată Încă din primul războiu dacic (101—102). Avem chiar toate motivele să ne îndoim de aceasta. (Ne-am ft așteptat, totuși, ca d-1 T. să fi luat po- slțle fată de cunoscuta teorie a Iul Buday, respinsă de mine, în ce pri- vește ocuparea Olteniei sau să fl discutat șl noua teorie a Iul Alfd'dl despre caracterul iazlg al acestor regiuni). In orice caz, faptul că cele câteva cohorte de trupe auxiliare pomenite pentru anii 103—105 în Moesia superioară se găsesc, mai târziu, in O'tenla nu e un argument decisiv, căci aceste cohorte puteau ajunge în Oltenia de Răsărit șl după războiul al doilea, așa precum cohorta I Brlttonum (atestată de aceeași diplomă militară tot în Moesia sup. între 103—105) a ajuns, la Poro- llssum, în Nordul Daciei. — E mult mal cuminte, deci, a vorbi numai de o ocupare a Olteniei de Vest, in primul războiu, aceasta servind ca un cap de pod, împreună cu Banatul, pentru războiul al doilea. Acesta se termină, după cum a arătat Degrassl șl cu mine, în 106, deci și cucerirea Daciei se sfârșește tot în acest an și nu în 107 cum mal persistă a scrie d-1 T. — Repartizarea provizorie a Olteniei, ju- mătatea de Răsărit, la Moesia Inf., Iar cea de Apus la Moesia Sup. e o idee luată dela mine (La Trans. dans l’Antiquite, 39), pe care d-1 T. o aplică, e adevărat, numai la perioada dintre 102—7. Se pare că ideea i-a convenit, dar de pomenit, aici, nu mă pomenește. Mă amintește insă în chip special, atribulndu-ml în mod cu totul arbitrar un lucru pe care nu l-am afirmat niciodată ca sigur, ci numai ca o eventuală Ipoteză, fără să-l cer cuiva „să mă urmeze". Iată ce spuneam eu în La Tr. dans l’Ant,, p. 39, în legătură cu soarta Olteniei după cucerire: „In ce privește Oltenia,... nu ne putem forma o părere precisă. E posibil ca ea să fl făcut parte, încă dela 106/7, din Dacia; nu e exclus, insă, ca acest teritoriu să fl fost lăsat provizoriu Moesiei Superioare (partea de Vest) și Moesiei Inferioare (partea de Est până la Olt) până în anul 119/20". Clar: arăt incertitudinea mea de-atunci, Înclinând totuși mai mult spre Ipoteza întâi (= Oltenia face parte dela început din Dacia), pe care o așez în primul loc. Orice om de știință, obiectiv șl drept, ar fi expus chestiunea aceasta (dacă ținea să mă pomenească neapărat) cam în felul următor: „Dintre Ipotezele d-lul D. acceptăm pe cea dintâi mal ales că o vedem verificată șl de niște dovezi", etc. D-1 Tudor, în schimb, insușlndu șl, tacit, părerea mea cea dintâi, îmi respinge triumfător Ipoteza a doua, cea mai puțin recomandată de mine, scriind (p, 53): „Nu putem urma părerea d«lui D. după care aceste regiuni ale Olteniei au rămas alipite Moesiei până in anii 119—120, p. Chr. când se constitue cele două Dacii". Dar eu n'am spus numai CÂTEVA CUVINTE |N LEGĂTURA CU ORGANIZAȚIA DACIEI 96f aceasta șl, mal ales, nu am spus-o așa I Și azi înclin tot mai hotărit spre Ipoteza întâi, dar n'aș vrea să se creadă că ipoteza a doua era chiar așa lipsită de oarecare temeiu. De sigur, nu argumentele aduse de d-l T. sunt cele potrivite a sprijini ipoteza tntât sau ’a distruge Ipoteza a doua. Sincer vorbind, o dovadă directă despre apartiuența Olteniei Intre 106—119 la Dacia sau la una din cele două Moesli, nu avem. Logic» 0 unele Indicii ne îndeamnă, totuși, să admitem mal curând teoria cea dintâi că, anume, Oltenia făcea parte din Dacia, Dar, mi se pare, ajunge și atât pentru a învedera șl o oarecare complexitate a problemei șl, mal ales, obiceiurile „complexe** ale unor „colegi**. Să trecem, acum, la o altă chestiune, la aceea a întinderii Daciei Inferioare. După cum s'a dovedit de alții (între care și de mine, cu argumente valide), Dacia fu împărțită in două părți administrative șl militare prin anul 119. Vorbind despre teritoriul Daciei Inferioare, d-t T. se ciocnește, după cum era firesc, de părerile altor invățați, în special de aceea a învățatului de mare autoritate in materie de istorie a armatei romane care fusesese E. Rltterling șl de părerea celui ce semnează aici, Rltterling afirmase, cu mare dreptate, că Dacia Infe- rioară nu se reducea numai la Oltenia, ci ea trecea șl la Nord de Carpați, îmbrățișând regiunea dela Est și Sud de Olt, până la Brețcu. Părerea aceasta justă, bazată pe cunoașterea unor realități subtile, am acceptat-o șt eu, sprijinind-o cu noi argumente, care, după cum vom vedea, nu pot fî răsturnate, D, T, insă are altă teorie I Pornind, pro- babil, dela Imaginea hotarelor dinainte de Unire, d-sa își închipuia că șl pentru Romani linia Carpaților a fost hotar despărțitor și că Dacia Infe- rioară nu trecea la N. de Carpați, nici in Ardeal, nici in B nat (pentru Dacia Inf. cuprinzând șl colțul sudestic al Banatului, trimit la noua ediție a cărții mele, Siebenb. im Altertum, p. 88—89 și nu o discut aici). De ce oare? Fiindcă la Sud de Carpați, la loneștil Govoril s'au găsit cărămizi cu stampila cohortei a IlI-a Gallorum. Dar eu am arătat in Dacia VII—VIII, p, 315 șl urm,, că garnizoana acestei cohorte încă de pe timpul lui Hadrian era la Hoghlz, pe Olt (CIL III 953) Or,, tocmai pe timpul lui Hadrian acest corp de trupă poartă mențiunea precisă că face parte din trupele de ocupație ale Daciei Inferioare (CIL XVI, 75). Mai mult decât atât: Tot aici, la Hoghlz, se găsește trupa șl intre anii 177—180 atestată fiind de o inscripție oficială (Dai- coviclu, Dacia, 1, c.) Concluzia pentru omul de specialitate se impune dela sine: Hoghlzul șl teritoriul dela Sud șl Est de Olt aparține Daciei Inferioare (nu Daciei Superioarei) Argumentele s'ar putea înmulți șl le putea vedea chiar d-l Tudor. De pildă, despre un personagiu cu nu- mele lulius Possessor se știe că fusese in același timp comandant a trei trupe auxiliare, dintre care două în Oltenia, iar a treia era chiar cohorta IlI-a Gallorum. Evident nu se putea ca un comandant de cohone să comande trupe ce formau paza a două provincii (Dada Inf. șl Dacia. Superioară). Toate trei cohortele puse, desigur provizoriu, sub ordinele lui lulius Possessor erau, de fapt, in aceeași provincie. lulius Possessor a comandat aceste trei cohorte nu cu mult înainte de 159, deci pe timpul când Dada Inferioară mal exista. De o mutare a cohortei dela Hoghlz la loneștli Govoril, unde s'au găsit cărămizile cu stampila el, nu '962 C. DAICOVICIU știm. Fa|ă de dovezile s’gure eplgraflce aduse, notița din manuscrisele lui Tocilescu, păstrate la Academia Română, cu stampila de cărămizi dela loneștil Govoril nu poate constitui o desmințire. Notița se poate baza pe o informație sau lectură greșită a lui Tocilescu, Dar chiar dacă acele cărămizi ar fl fost aevea găsite la loneștil Govoril, ele nici atunci nu infirmă datele dela Hoghlz: cărămizile pot data dintr’o perioadă dinainte de Hadrian sau, ceeace se întâmplă foarte des, ele puteau fl transportate pe Ot dela Hoghlz la loneștil Govoril, Există și alte expli- cații, dar cele două aduse sunt, mi-se pare, suficiente. Am avea de spus insă unele lucruri despre acel lullus Possessor. înainte de a-1 dis- cuta pe acesta, mal adăugăm un argument neglijat de Tudor: La Cincșor, deci tot în teritoriul care ne interesează, s'a mal aflat stampila pe cărămidă șl inscripția unei altei cohorte, a aceleia numite F(lavia) II Bessorum (v. Daicoviciu, Aanuarul IStCl, II, p. 252 sq). Și această cohortă e dovedită ca formând garnizoana Daciei Inferioare I (CIL- XVI, 75). Inscripția cu numele prefectului cohortei, L, S(e)rvilius Rusticinus, se află în Muzeul Bruckeuthal, unde am putut-o descifra aproape în întregime șl nu poate fi mai târzie de M, Aurellu, când cohorta e mu- tată in Orient (v. W. Wagner, Die Dislokation der romischen Auxiliar- formationen, p. 97) *. Ajunge, însă, ml se pare, cu dovezile șl să ne întoarcem la amicul nostru lullus Possessor I Iată ce se poate ceti la p, 84 a lucrării d-lul Tudor, vorbind de orașul Romula din Oltenia romană: „Dintr'o in- teresantă Inscripție, descoperită în Spania șl puțin cunoscută de cer- cetătorii noștri,*) aflăm din cursus honorum, al iul Sextus lulius Possessor, că el a îndeplinit și funcțiunea de curator cioitatis Romu- lensium" (punctuația e a d-lui Tudor), apoi, mal jos, conttnuă|: .., „din inscripția lui S. I. P., Romula apare numai ca o simplă civitas"... Nu e nici o îndoială: Romula din Oltenia fusese o cioitas având de curator pe S. lulius Possessor, comandantul celor trei cohorte din Dacia Inferioară. Șt ați mal observat, cred, ceva: acel reproș subtil, superior, făcut „cercetătorilor noștri", care nu cunoșteau decât puțin acea in- scripție. Reproș în primul rând la adresa Iul Pârvan care, după cum se știe, s’a ocupat destul de pe larg cu istoria Romuiei, fără să facă uz de acel document I Pe mine reproșul nu mă vizează, căci eu citez in- scripția in lucrarea mea din Dacia, apărută în 1941, in legătură cu acea faimoasă comandă pe care o avusese lulius Possessor in Dada Inferior (Dacia, 7—8, p. 316). Dar mustrarea ar fl trebuit să se în- drepte în primul rând către autorul însuși, căci, ctne-ar crede?, în scrierile sale asupra Romuiei, apărute înainte de lucrarea mea din Dacia anului 1941, d-l Tudor nu se folosește de loc de acest docu- ment „Interesant". De ce nu? Fiindcă nu l-a cunoscut decât după ce-l >) Lucrarea aceasta a lui W. Wagner e o operă fundamentală pentru cei ce se ocupă cu istoria trupelor auxiliare din Dacia și provinciile învecinate. D-l Tudor nu-i cunoaște decât titlul și acesta comunicat de mine. Era necesar ca d-l Tudor să fi consultat lucrarea direct sau să-mi fi cerut deslușiri în privința trupelor care-1 interesau. Că s’a putut dispensa de un asemenea mijloc de lucru și de documentare e, în orice caz, semnificativ. ²) Sublinierea aceasta e a noastră și își are tâlcul ei. CATEVA CUVINTE In LEGĂTURĂ CU ORGANIZAREA DACIEI 963 ■văzuse citat la minei Șl, pentrucă povestea să-și aibă farmecul ei deplin, să vă trădăm un mic amănunt revelator: Blne-au făcut Pârvan șl alții că nu au citat inscripția în legătură cu organizarea municipală a Ro- mulei din Oltenia I Foarte bine au procedat, fiindcă in inscripția ca pricina nu e vorba de „clvitas Romulensium" din Dada, ci de orașul Romula Hispalls din H gostea unchiașului" de V. Ranta-Buti- cescu, „Minte de muere și pace" de Ion Pop-Reteganul, „Aurel cere bani" de Lucian Bolcaș, „Păunița" de Zah. Bârsan, „Christos a înviat" de Gh. Stoica, „Gruia" și „Moartea clopotarului" de Ion Agârbiceanu, două fragmente din „Ion" de Liviu Rebreanu, „Când am jucat teatru" de Al. Lupeanu-Melin, „Sborul dela cuib" de Pavel Dan și se încheie cu fragmente din „Am plecat: din sat" de Ion Vlasiu. Fiecare scriitor este prezentat într'o scurtă schiță bi- bliografică și o caracterizare a operii lui. într'o Precuvântare de 6 pagini ni se vorbește despre adânca legătură din- tre poporul român din Transilvania și scriitorii lui. Iată cum începe această: Precuvântare : „Capitolul cel mai bogat și mai plin de interes artistic și documentar din li- teratura românească a Transilvaniei îl formează fără îndoială literatura satului. Dacă literatura este icoana vieții unui neam, atunci faptul acesta n'ar trebui să provoace nici o mirare. Căci partea cea mai esențială și mai autentică din vieața românească a acestei provincii-, s'a desfășurat în numeroasele sate, răs- pândite pe șesurile, pe văile apelor și adeseori pe plaiurile cele mai înalte ale: munților acestei provincii. Vieață în- zestrată cu caractere străvechi foarte- puternice, extrem de bogată în marea ei varietate și totuși atât de unitară în manifestările ei de căpetenie. Cercetă- rile științifice au dovedit de mult acest lucru într'o anumită măsură; ele sunt însă departe de a fi arătat toate aspec- tele acestei probleme, interesantă nu numai pentru omul de știință, ci și pentru scriitor și omul politic. Dar chiar fără să fii înzestrat cu tomuri întregi, de cercetări monografice, e destul să în- tâlnești un țăran român din Transilvania-, și să stai de vorbă cu el, pentru ca, în cazul că ești o inteligență onestă, să fii copleșit de impresia vie a unei existențe străvechi, cu rădăcini înfipte adânc în solul natal, modelată în cursul unor strădanii de veacuri, aspre și cinstite,, pentru câștigarea pâinei de toate zilele, pentru păstrarea limbei, a credinței și a obiceiurilor, întemeiată însfârșit pe cele mai nobile năzuințe omenești**. Se arată apoi procesul de integrare a ace- stei vieți în literatura românească, înăl- țarea contactului cu ea la rangul unei „legi de fier** a literaturii din Transil- Însemnări 97 > van ia. Acest proces se poate vedea într’o anumită măsură și din bucățile volumului, care sunt așezate într’o re- lativă ordine cronologică, mergând dela Ion Slavici, numit pe drept cuvânt „pă- rintele prozei transilvănene', până la Pavel Dan (despre mormântul din cimi- tirul dela Cluj al căruia se face bine că se amintește. Oare se vor găsi mâini pioase care să-l îngrijească ?l și Ion Vlasiu. Dar dincolo de valoarea lui estetică — cele mai multe din bucăți sunt într'adevăr piese de antologie — volumul are o neprețuită valoare docu- mentară. Satul românesc din toate re- giunile Transilvaniei, cu toate nuanțele lui sufletești, cu tot farmecul unei vieți autentice și străvechi, freamătă în aceste pagini, te face să te regăsești între ai tăi, să-i iubești, să te simți așezat pe temelia indestructibilă a neamului. Se mai desprinde din aceste pagini și un val de energie și de optimism pe care nu-1 poate înfrânge încercările soartei, oricât de grele ar fi ele. Mai vorbește apoi această carte despre marea dragoste de pământul strămoșesc, sim- bolizată în fragmentul reprodus din Ion al lui Rebreanu, in care eroul roma- nului sărută țarina ca pe o ibovnică: „Se aplecă, luă în mâini un bulgăre și-l sfărâmă între degete, cu o plăcere înfricoșată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nește mănuși de doliu. Sorbi mirosul, frecându-și palmele. ~ „Anoi încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele cu voluptate pe pământul ud. Și ’n sărutarea aceasta grăbită simți un fior rece amețitor..." Pagina aceasta a cutremurat pe toți cei care au citit—Ar fi bine ca, mai ales astăzi, să o citească fiecare Român știutor de carte de pretutindeni, să o citească și să se înfioare de sfânta lege a pământului care dacă ai respec- tat-o din moși-strămoși, așa cum a făcut neamul românesc, ocrotește împotriva tuturor veneticilor și exploatatorilor. Antologia fraților din orașul drag este- astfel binevenită din toate punctele de vedere. Pentru frumusețea și semnifica- țiile ei, am dori-o răspândită nu numai dincolo de Feleac, ci și dincoace. Din paginile ei vorbește Ardealul întreg. Ar- dealul întreg și întreg neamul românesc care a văzut totdeauna în acest Ardeal vatra lui străveche, ar trebui deci să o citească. • Ne-a mai venit apoi dela frații din orașul drag patru cărți de artă, închi- nate artiștilor plastici din Ardealul de Nord, care au surprins în anul trecut Clujul cu o prea frumoasă expoziție. Ele sunt: 1. Valentin Raus, Emil Comea (cu 16- ilustrații). 2. P. Păcurariu, Raoul Șorban (cu 16 ilustrații), 3. Mihail Voichin, Teodor Harșia (cu 15 ilustrații). 4. P. Păcurariu, Petre Abrudan (cu 14 ilustrații). Ele fac parte din „Colecția artiștilor români din Transivania de Nord," în- grijită de Raoul Șorban. Sunt patru caete- de artă, cu introduceri inteligente și cu reproduceri admirabil executate. Am răs- foit aceste caete cu o oarecare gelozie- de frate, care vede pe fratele său că i-a luat-o înainte. Căci să o spunem sincer, noi cei de dincoace de Feleac ne simțim cam rușinați că n’am reușit încă să în- chinăm câte un asemenea caet lui La- dea, CatulBogdan, Demian, Bilțiu-Dăncuș, Vlasiu și altor nume scumpe, care s’au înscris în istoria artei românești con- temporane prin creațiuni ce vor rămâne, străbătute toate de spiritul provinciei care le-a dat naștere. De amândouă părțile firavei linii de hotar, spiritul românesc scapără de ener- gie creatoare, garanție a trăiniciei și a. victoriei lui. Jon Breazu VASILE SALA Cu octogenarul Vasile Sala s’a. stins, în luna August, una din intere- •972 ÎNSEMNAI» sântele figuri ale vechei școale de cule- gători ai folklorului ardelean. S'a născut la 1 Ianuarie 1862, dintr'o familie țără- nească din Drăgăneștii de lângă Beiuș. A urmat școala normală dela Arad și, la douăzeci de ani, era învățător într'un sat din Bihorul său drag (Hinchiriș). De acolo, pe la 1884 este mutat la Vașcău, târgușor în care funcționează timp de 30 de ani. Deși în floarea vârstei, auto- ritățile de atunci, care nu-1 puteau suferi din cauza atitudinii intransigente și a publicațiilor sale, îl pensionează. Entu- ziasmul Unirii îl readuce la modesta-i catedră, pentru ca la 1928 să se sfin- țească preot in comuna Șuștiu, tot lângă Vașcău. Fiu de țăran, dascăl și popă de sat, timp de mai bine de o jumătate de veac, Vasile Sala nu putea trăi atâta vreme alături de poporul bihorean, fără să caute să-i prindă manifestările minunatei lui vieți tradiționale. El culege deci o mul- țime de doine și chiuituri, balade, des- cântece, bocete, ghicitori, proverbe, po- vești, obiceiuri, credințe și superstiții. Acest enorm și prețios material, în- țelege să-l pună la dispoziția cercetăto- rilor, cu o neprecupețire atât de puțin obișnuită astăzi — poate proprie acelei epoci. Iată-1 colaborator — fără onorariu — la monumentala operă a lui Zanne : „Proverbele Românilor" ; la „Magnum Etymologicum" al lui Hasdeu; la neîn- trecutele monografii folklorice ale lui Simion Florea Marian ; la „Cestionariul" folkloric al lui Nicolae Densușianu și la „Revoluția lui Horea" a aceluiași, precum .și la lucrările lui Urban-Jarnik și ale lui Weigand ... Și la atâtea alte opere, mai puțin vestite și mai puțin colective, ai căror beneficiari nu s'au învrednicit, de atâtea ori, nici măcar să-i amintească numele. Căci nu era cercetător care să i se adreseze și căruia Vasile Sala să nu-i răspundă, chiar și în ultimii ani, la o vârstă atât de înaintată. N'am putea preciza aniil în care și-a început colaborarea la „foile" ardelene. Probabil, curând după numirea-i în postul de învățător: 1882- (Unele culegeri da- tează de pe când avea abia 18 ani.) La 1885, „Familia" lui Vulcan publică în- tâile lui culegeri de „Doine poporale din giurul Beiușului, Albacului și Vașcoului", iar în anul următor, o seamă de colinde. Apariția unei reviste închinate exclusiv folklorului — „Șezătoarea" lui ArturGo- rovei — il însuflețește și mai mult. încă la 1896 îl vedem trimițându-i numeroase descântece, povești, cimilituri și legende. El își continuă colaborarea până când această prețioasă publicație încetează (1929). Vasile Sala a mai colaborat și Ja alte multe periodice, precum și la calendare și almanahuri. La 1891, este — alături de Ion Pop Reteganul — unul dintre „învățătorii zeloși", care fac să apară, la Brașov, cunoscuta „Culegere de 1000 doine și strigături", trasă, de atunci, în atâtea ediții. Cărți sau broșuri, pe cari să figureze singur, ca autor sau culegător, n’a pu- blicat decât târziu, după ce împlinise 75 de ani. Puțini au auzit, de sigur, de „Biblioteca Vașcăului" (căreia la început, în 1937, i se spunea „Biblioteca Beiu- șului*). E o colecție modestă de broșurele de o coală sau două, din care au apărut însă, până acum. 50 (cincizeci) de nu- mere (tipărite întâi la Beiuș, apoi la Oradea și, în sfârșit, la București). Prima broșură (19j7) e închinată „Datinelor poporului românesc la nuntă în plasa Beiușului și a Vașcăului". Altele poartă titlurile: „Balade și legende, Colinde bătrânești, Legende religioase, Povești din popor, Hore bihorene, Datinele po- porului, Bihorul în cântecele sale po- porale" și — mai ales — „Descântece" : de spăriat, de mărin, de legat, etc, etc. S'au strecurat, prin aceste broșuri, și unele cu poezii personale ale lui Vasile Sala — păcate ale tinerețelor. Era mai bine ca ele să fi lipsit. „Biblioteca Vaș- căului" cuprinde însă atâtea materiale folklorice — în special descântece, bo- ÎNSEMNĂRI 973 cete și colinde —, încât trebue să iertăm această slăbiciune bătrânească, precum și prezentarea tipografică, atât de pri- mitivă, a ultimelor zece broșuri, singurele pe care le-am putut vedea. In afară de folklor, Vasile Sala mai avea o patimă : cărțile. Frumoasele co- lecții de reviste, cărți vechi și manu- scrise prețioase, dovedesc preocupările alese ale bătrânului dascăl din Bihor. Nu știm ce s'a ales din această biblio- tecă, nici din numeroasele lui manuscrise inedite, dar am dori să le știm ajunse în mâna unor instituții ca liceul sau episcopiile beiușene, care ar putea cul- tiva, după cum merită, și amintirea celui ce le-a adunat — de sigur, cu multă trudă și sacrificii. Căci numele lui Vasile Sala nu figu- rează în „Enciclopedia Română" a lui Diaconovich, nici în „Minerva" clujană sau în „Dicționarul enciclopedic" al lui Candrea-Adamescu, iar Enciclopedia „Cugetarea" îi consacră doar două rân- duri incolore I Poate că generațiile viitoare vor dori să știe cine a fost harnicul și modestul culegător de folklor care semna Vasile Sala ? Inafară de câteva articole de ziar, ale părintelui Dăianu și ale d-lui losif Naghiu, scrise cu prilejul morții, — nu se va găsi aproape nimic amintit despre dânsul. Iată încă un motiv care ne-a îndemnat să închinăm bătrânului folklorist biho- rean câteva coloane în această revistă ■a Transilvaniei. Ion Mușlea NICOLAE DRĂGANU Profesorul lorgu Iordan dela Facultatea de litere din Iași a închinat primul me- moriu din seria I a publicațiilor Socie- tății Române de Linguistică cărturarului ardelean Nicolae Drăganu.¹) Este acesta un act de pioasă aducere aminte, de unanimă cinstire și caldă prețuire pe 1) lorgu Iordan, Nicolae Drăganu. 1884-1939. Societatea Română de Linguistică, Seria I, Memorii Institutul de Linguistică Română, București, 1942. care Societatea de Linguistică dela Bucu- rești îl mărturisește față de cel dintâiu președinte al ei. Nicolae Drăganu face parte din gene- rația de filologi ardeleni, care cu acti- vitatea lor rodnică, desfășurată în ulti- mele trei, patru decenii, au dat o amplă desvoltare studiilor privitoare la limba română. Prin formație și apartenență el se încadrează în gruparea filologică dela Cluj, care s'a înjghebat și a rodit în jurul Muzeului Limbii Române. Coborâtor de pe plaiurile grănicerești ale Năsăudului, cu o bogată zestre su- fletească, prin studiile serioase pe care le-a făcut la Năsăud și Budapesta și prin toată pregătirea sa temeinică, Nicolae Drăganu cucerește cele mai înalte dem- nități. începând ca profesor la Năsăud, anul epocal al Unirii îl găsește docent la Universitatea maghiară din Cluj, la preluarea căreia are un rol hotărîtor. După această dată i se încredințează catedra de limba și literatura română veche, pe care a cinstit-o până în ziua morții sale (17 Decemvrie 1939). In ca- litate de rector, prorector și de nenu- mărate ori decan, în vremuri de agitată vieață universitară, el a condus cu pri- cepere și demnitate Universitatea clujană, sporind prestigiul ei. Nicolae Drăganu a desvoltat o labo- rioasă activitate științifică, care l-a con- sacrat printre cei mai de seamă învățați ai noștri. Ea este cunoscută și apreciată de toată lumea. El a adus foarte pre- țioase contribuții la studierea literaturii române vechi și în special la cunoașterea literaturii și culturii transilvane. Două manuscripte vechi: Codicele Todorescu și Codicele Marțian. Studiu și transcriere, București, 1914, — Cea mai veche carte răkoczyană, Cluj, 1922, — Un fragment din cel mai vechiu molitvelnic româ- nesc, Cluj, 1922, — Codicele pribeagului Gheorghe Ștefan, Voevodul Moldovei. Studiu și transcriere, Cluj, 1926, — Mi- hail Halici (Contribuție la istoria cultu- rală românească din secolul XVII), Cluj, 974 Însemnări 1927, — Un manuscris caloino-român din veacul al XVlI-lea, București, 1936, sunt studii ce pot servi de model celor ce se ocupă cu cercetarea manuscriselor sau tipăriturilor vechi românești. Pe deasupra acestora ne-a dat și o lucrare de sinteză asupra literaturii române din Transil- vania în Histoire de la litterature rou- maine de la Transyluanie des origines ă la fin du XVlII-e siecle (București, 1938). Nu am putea avea o sumară idee despre activitatea regretatului profesor Drăganu, dacă nu am aminti și articolele sale filologice, pe care le-a publicat mai cu seamă în „Dacoromania". Filolog prin excelentă, erudiția sa i-a călăuzit pașii cercetărilor și spre explo- rarea unui teren prea puțin adâncit, acel al toponimiei și onomasticei. Vreme în- delungată a fost pasionat de astfel de studii. Strădaniile sale în această direcție s'au încununat prin Românii în veacurile IX— XIV pe baza toponimiei ți a ono- masticei (București, 1933), operă de ample proporții și grea de erudiție, care a ațâțat sângele înveninat de pasiuni al multora dintre cei deprinși să puie știința în .slujba altor idealuri decât adevărul. Această lucrare aduce hotărîtoare argu- mente în mult discutata problemă a con- tinuității noastre și arată, cu un bogat material documentar, expansiunea Ro- mânilor din Transilvania în Vestul și Nordul pământului românesc. Studiile sale poartă semnul de distincție al omului de știință: obiectivitatea. Ele sunt totdeauna scrise cu îngrijire, me- ticulos documentate și pline de obser- vații și idei noi. Modestia, sinceritatea și conștiinciozitatea omului se răsfrâng în toate lucrările sale. Nicolae Drăganu a fost unul dintre membrii cei mai activi ai Muzeului Limbii Române, iar cu câteva luni înainte ca moartea să-i pună capăt activității sale atât de bogate, în plină desfășurare, So- cietatea Română de Linguistică, proaspăt înființată, l-a ales președinte al ei. A lucrat cu râvnă și în cadrele Astrei, fiind președinte al secției literare, cola- borând din tinerețe la această revistă. Mai presus de toate, pentru întreaga sa activitate științifică, Nicolae Drăganu a fost ales membru activ al Academiei Române. Datorită calităților, „mari și rare, — scrie I. Iordan — prin care s'a disting- ea savant și ca om, Nicolae Drăganu și-a dobândit, încă de când trăia, un loc de frunte în activitatea noastră filologică, precum și în vieața publică românească. Iar astăzi, când nu se mai găsește printre noi, figura lui se înalță și mai sus în ochii tuturor acelora care știu să pre- țuiască adevăratele valori științifice și umane. Pierderea suferită prin moartea lui, la o vârstă când putea să îmbogă- țiască literatura noastră filologică, dân- du-ne încă un număr de lucrări pentru care era mai bine pregătit decât oricare altul (mă gândesc, în primul rând, la influența ungurească asupra limbii ro- mâne), este cu adevărat ireparabilă." (P. 14—15.) Acum în preajma Crăciunului se îm- plinesc trei ani de când elita Clujului românesc, în frunte cu profesorii și stu- denții, l-a petrecut cu sufletele înlăcră- mate la „casa de lut a moșilor". Tru- dindu-se din toate puterile să dovedească drepturile noastre sfinte pe aceste pă- mânturi strămoșești, parcă anume destinul' l-a ferit să trăiască dureroasele eveni- mente abătute asupra neamului românesc,, până a nu se împlini un an dela moartea- lui. Mormântul său, chiar părăginit fiind, e strajă în inima Clujului, iar sufletul, „făclie de veghe", așteaptă limpezirea apelor și înfrățirea pe veci a obștei românești. Romulus Todoran LITERATURA ROMÂNĂ IN GERMANIA Literatura română se bucură, de un timp încoace, de un interes tot mai viu- în Germania. Am putea spune că dela momentul junimist, când s'au făcut câ- teva traduceri bune în această limbă de ÎNSEMNĂRI 975 mare prestigiu și răspândire, literatura noastră n'a mai avut un moment atât de favorabil. El a început prin traduce- rea lui Eminescu, făcută de Konrad Richter, a continuat prin admirabila tra- ducere a Baltagului de Sadoveanu, da- torită d-lui Harald Krasser și cu tradu- cerile de poezii, romane și nuvele care au apărut dela începutul războiului ac- tual încoace. Un rol însemnat în organizarea ace- stei opere de necesară propagandă îl are Institutul Român din Germania. într'un interviev publicat în ziarul Viața din 30. XI, a. c., d-1 prof. Sextil Pușcariu, președintele acestui institut, ne-a arătat ce loc important ocupă în programul său traducerile din literatura ro- mână. Și ținem să adăugăm din par- tea noastră că faptul că această operă este supraveghiată de un om de gust atât de exigent și în același timp cu- noscător profund al literaturii noastre și al celei germane, e o garanție că ceea ce se va traduce va fi bine ales și bine tradus. N'am vrea să se repete ceea ce s'a întâmplat cu literatura noa- stră în Italia, unde s'a tradus mult, dar, din nefericire, arareori s'a tradus mul- țumitor. A proceda astfel însemnează a păși cu piciorul stâng, a răspândi o re- zervă cu totul neîntemeiată, față de va- loarea unei întregi literaturi. Avem înaintea noastră una din tra- ducerile inițiate de Institutul dela Berlin. Eâ se numește Ewiger Acker. Rumă- nische Novellen. Ausgewâlt und iiber- tragen von Ernst Wallner și a apărut în vara trecută în editura de prestigiu mon- dial Otto Harrassowitz din Leipzig. In 180 pag. ni se dau 7 nuvele țărănești, de C. Sandu-Aldea, I. Slavici, Ion Agârbi- ceanu, Mihail Sadoveanu, Marcu Beza și Emil Gârleanu. Fiecare autor se bu- cură de o scurtă și sprintenă caracteri- zare, Mireasma întregului pământ româ- nesc și a celei mai autentice vieți de pe plaiurile lui pătrunde astfel într'o mare literatură print'o traducere fidelă și vie. Suntem siguri că ea se va bucura de primirea pe care o merită din plin. B. O CARTE NOUĂ DESPRE MARA- MUREȘ Deși acel frumos colț de țară — Ma- ramureșul — a atras foarte mulți cer- cetători, suntem departe încă de a-1 cu- noaște din toate punctele de vedere. Totuși, dintre toate .țările" românești de dincoace de munți, Maramureșul se pare că a fost cel mai bine studiat. In orice caz, literatura științifică asupra a- cestuia este destul de bogată. (A se ve- vedea și lucrarea d-lui Prof. Tiberiu Mo- rariu, Țara Maramureșului in lumina lite- raturii științifice. Cluj, 1939, 12—8°, 36 p.). In nota de față ne vom ocupa de noua lucrare a d-lui Prof. Tiberiu Morariu Die Maramureș, ein rumiinisches Kem- gebiel,') care este cea mai bună mono- grafie geografică-etncgrafică a Maramu- reșului. Publicată în limba germană, deci acce- sibilă și opiniei publice apusene, această valoroasă lucrare va trebui neapărat con- sultată atunci când se va pune problema reorganizării Europei noui. Din punct de vedere geografic, prin aspectul reliefului său, fiind o depresiune încadrată de un lanț muntos, Maramu- reșul formează o individualitate geogra- fică bine distinctă. Are un climat orien- tal, cu temperatura medie anuală ce va- riază între + 9° (în vale) și + 6° (la munte). Precipitațiunile se mențin în me- die între 780—820 mm. în regiunile joase și 1.000—1.300 mm. în regiunea mun- toasă. Dar Maramureșul este și o individuali- tate geopolitică, încadrându-se foarte bine în organismul etnic, politic și economic al întregii țări românești. Intr'adevăr, din cele mai vechi timpuri — până azi — prin numeroasele trecători și legături de comunicație, Maramureșul a fost și este 1) Bukarest Die Dacia Bîicher, 1942, 12—8* 95 p. plus 12. și 6 hărți. 976 ÎNSEMNĂRI mai strâns legat de Transilvania și Mol- dova decât de Cehoslovacia sau Unga- ria. Acest fapt este confirmat de nume- roasele schimburi comerciale, atestate în multe documente din trecut, legături care se făceau aproape numai cu Transilva- nia, Bucovina sau Moldova, de asemenea și prin deplasările sezoniere actuale, pen- tru lucru : „butinărit", seceriș etc., popu- lația îndreptându- se spre aceleași re- giuni românești. Sub raport etnografic, în baza tuturor recensămintelor (1880, 1910, 1930, 1938), populația Maramureșului a fost și este formată în majoritate de elementul ro- mânesc băștinaș (50,346 adică 53,4% în 1880 și 97,055 adică 57,4% >ⁿ 1938). Ca elemente de infiltrare, mai târzii, mai numeroși sunt Evreii, veniți abia în sec. XVIII-lea; în 1880 erau circa 14-467 (15,2%), ajung în 1938 la 37.430 (22,1%), datorită infiltrării lor din Galiția; Ru- tenii, în 1880 erau circa 11.934 su- flete (12,6%), iar în 1938 ajung la 19.864 (11,8%); Ungurii în 1880 erau 12.877 (13,7%), iar în 1938 abia 9.880 (5,8%); Germanii în 1880 erau 2.062 (2,1%), iar în 1938 sunt 4.734 (2,8%). La numărul de mai sus al Românilor trebuesc adăogați și Românii din fosta Cehoslovacie, care după datele oficiale ale fostei noastre vecine, erau cam 14.170 suflete în 1930, în unele comune repre- zentând peste 80% din populație, restul fiind Evrei și Ruteni. Autorul ne dă foarte importante date privitoare la vieața economică a Mara- mureșului. Bogăția cea mai importantă sunt pădurile, după care urmează fâna- țele naturale și pășunile. Acestea fac ca și ocupația principală a Maramureșeni- lor să fie exploatarea lemnului, „buti- narii" fiind foarte iscusiți în munca lor. Altă ocupație este creșterea vitelor mari, o rasă foarte bună. Agricultură se face puțină. Un capitol interesant este cel despre vieața socială și spirituală, știut fiind că populația Maramureșului este păstrătoa- rea unor vechi tradiții. Nobilii „cinstiți® boieri de viță veche", „boresele*, ca și înfățișarea fizică a țăranului maramure- șan, portul arhaic, lucrarea covoarelor în culori vegetale, casele, porțile și prid- voarele, toate sunt elemente care deose- besc pe maramureșan de populația re- giunilor învecinate, înzestrându-1 cu o- notă caracteristică. Apărută într'o frumoasă ținută în co- lecția „Die Dacia Biicher", cuprinde mai multe diagrame, 12 planșe cu fotografii caracteristice în care se evidențiază pei- sajul și specificul etnic maramureșan, lu- crarea se încheie cu o bogată biblio- grafie, și cu 6 hărți foarte importante (1. harta drumurilor muncitorilor sezo- nali și a ținuturilor cutreerate de ei între 1924 și 1940; 2. harta etnică a distric- tului Maramureș, întocmită de Balog Pal după datele recensământului unguresc din 1900 ; 3. harta religiilor districtului Maramureș, întocmită de Balogh Pal după recensământul unguresc din 1900; 4. harta densității populației Maramureșu- lui după datele recensământului româ- nesc din 1930; 5 harta etnografică a districtului Maramureș după datele re- censământului unguresc din 1880, întoc- mită, în culori, de d-1 prof. T. Morariu,. la scara 1 : 200 000, întrebuințând me- toda punctelor; și 6. idem, după datele recensământului românesc din 1930). , Teodor Onișor PROF. SIMION RADU, DUH CREȘTIN ȘI DUH ROMÂNESC. - Sibiu, Tip. Arhidiecezană, 1942, in 8°, 128 pag. Cartea de față este un dar pe care-1 face părintele prof. Simion Radu tineretului român, acum, în preajma săr- bătoririi Crăciunului. Lucrarea are ca temă inițială sărbătoarea Nașterii Dom- nului, autorul arătând că fără Hristos sufletul românesc tânjește și dispare. întâiul capitol se adresează părinților și educatorilor, indemnându-i să poarte grija educației copiilor în deosebi în afară de școală. Copiii trebue stimulați Însemnări 977 pentru bună purtare și moralitate, pentru ordine și disciplină școlară și socială care ne onorează pe toți. Iubirea oarbă a părinților față de copiii lor devine slăbiciune condamnabilă, deoarece adese- ori ea nu lasă să se vadă și scăderile. Dar în deosebi insistă autorul asupra faptului că părinții trebue să fie un exemplu de moralitate pentru copiii lor. In partea a doua a lucrării, întitulată Sufletul neamului românesc în sărbă- toarea Crăciunului, păr. prof. Radu arată manifestările acestui suflet românesc, exteriorizate în străvechile noastre co- linde și obiceiuri. Niciun popor nu are o abundență atât de mare de datini ca- racteristice ca noi, datini care formează permanența sufletului românesc. Tradiția sfântă este pivotul rezistenței de veacuri, zidul de oțel așezat de Dumnezeu în calea cotropitorilor noștri din toate tim- purile. Cu deosebire în Transilvania, tradiția aceasta și biserica au fost stâlp de foc și rezervorul de energie morală care ne-au alimentat cu puternice în- demnuri de virtute în lupta care trebuia s'o ducem cu cei ce căutau extermi- narea noastră. Tineretul este îndrumat să stea nesmintit pe temelia tradiției religioase, patrimoniul sfânt al sufletului strămoșilor noștri: buni creștini, și buni români. Din amărăciunile istorice, noi trebue să înseilăm pânza de aur a idea- lului nostru secular, să facem început de veac nou, izvor de energie și mân- drie românească. Războiul dus în Răsărit împotriva bolșevismului este rânduit de Dumnezeu, pentru Ca să ne curățim de sgura păcatelor, oțetiți într’un nou crez naționalist creștin. Izbăvirea românească din Răsărit ne duce cu gândul îndrăzneț pe alte meleaguri, acolo unde soarele mereu apune peste creștetul fraților îm- pilați, cari cu conștiința trează a legăturii lor organice cu noi și cu toată istoria acestui pământ, așteaptă cu credință „cu- vioasa izbăvire". In partea a treia a lucrării, în capi- tolul Cununa dreptății, găsim o rugăciune către Atotputernicul ca să ne ajute să înfruntăm toate vitregiile și să rămânem mărturie credincioasă, în veac, despre slava puterii Sale. Lucrările de felul celei de față nu pot fi rezumate și deci nici într’o recenzie obișnuită nu se poate da o imagine adevărată a lor, de aceea ele trebuesc citite în întregime. Nu va fi o lectură, nefolositoare I. Cartea este închinată tine- retului român, însă ea trebue citită de toți aceia cari într’un fel oarecare au răs- punderea educației generației de mâine. Bucuria nu va fi numai a autorului, ci. a tuturor bunilor Români, dacă îndem- nurile cuprinse în lucrarea de față ar cădea în „pământ" bun, ca să aducă rod însutit. S. B. RECTIFICARE In articolul d-lui General R. Rosetti „In jurul luptelor dela Plevna" publicat in Transilvania Nr. 11, 1942 s'a cules, dintr’o eroare de manuscris, P. Mitofcieff, în loc de P Mutafcieiv. Facem cuvenita rectificare. REDACȚIONALE Cu numărul acesta se încheie anul al 73~Iea al revistei Transilvania, al doilea în noua ei formă. Tuturor colaboratorilor, prietenilor și abo- naților noștri le aducem cu acest prilej viile noastre mulțumiri pentru sprijinul pe care ni l-au acordat. Le urăm — și urăm întregului neam românesc — un an nou cu reali* zarea visului nostru scump, care n’are nevoie să fie spus, pentru că e înscris în inima fiecărui Român. Atragem tuturor atenția asupra cuprinsului și a foaiei de titlu, ală- turate acestui număr. Ele sunt ne* cesare pentru compactarea în volum a anului, pe care o recomandăm cu insistență tuturor prietenilor revistei. REDACȚIA BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (XI) ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN pu- blicat de Muzeul Limbii Române sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea I, Voi. II: Familia, nașterea, botezul, co- pilăria, nunta, moartea. De Sever Pop, Sibiu-Leipzig, 1942. Inst. cartografic „U- nirea" Brașov, — in folio, 2 f + hărțile 151—301. MICUL ATLAS LINGUISTIC ROMÂN publicat de Muzeul Limbii Române sub conducerea lui Sext’l Pușcariu. Partea I, Voi. II: Familia, nașterea, botezul, co- pilăria, nunta, moartea. De Sever Pop. Sibiu-Leipzig, 1942. Inst. cartografic „U- nirea" Brașov, — in 8° 8 p., 1 f., hăr- țile 209-424. BRĂTIANU, GH. I. Ein Rătsel und ein Wunder der Geschichte: Das rumănische Volk. Bukarest, 1942. [Die Dacia Biicher]. 8° 240 p. 3 tab. BRĂTIANU, GH. I. Rumănien und Ungarn. Volkstatistische und wirtschaft- liche Betrachtungen. 2 Auflage. Buka- rest, 1942. 8° 14 p., 2 tab. CIORĂNESCU, ALESSANDRO. La tradizione storica e le origini del popolo romeno. Bucarest, 1942. 8° 48 p. COSTIN LUCIAN Solul banatic. (Noui contribuțiuni morfologice). Ed. Il-a. Cra- iova, 1941, Editura revistei „Banatul Li- terar" Tip. „Unirea." 29 p. CR1STESCU, OCTAV C. Revoluțiile Românilor. Cauze și efecte: politice, eco- nomice, sociale, naționale, culturale. Teză pentru doctoratul în Drept. București 1942. Tip. „Curentul." 121 p. DIACONESCU, EMIL. Idealul româ- nismului integral: Transilvania. Precizări pentru cunoașterea cauzei românești. Iași, 4942. Ed. Librăriei Ath. I. Gheorgiu. 8® 112 p. DIN VIAȚA SATULUI TRANSILVĂ- NEAN. Culegere de povestiri din mai mulți autori cu o precuvântare și în- demnări bio-bibliografice. Kolozsvâr-Cluj, 1942, Ed. ziarului „Tribuna Ardealului", Tip. Națională. 8® XIV + 240 p. („Graf și suflet românesc", colecție îngrijită de Gheorghe Dăncuș. No. 2). GHELASE, ION I. Păstorii români păstrătorii românismului și Întregitorii neamului românesc. București, 1941. Tip. „I. C. Văcărescu." 8°. 43 p. GRANCEA, Ilie G. Ținutul năsăudean. (Cunoștințe Folositoare, Seria C. 123). Buc. 1942. Editura „Cartea Românească." 16®. 32 p. IORDAN, IORGU. Nicolae Drăganu. 1884—1939. București, 1942 Monitorul Oficial. 15 p. (Societatea română de lin- guistică. Seria I. Memorii 1). LUPAȘ, I. La Transilvanie, coeur de la Vie roumaine. Bucarest, 1942. (Les editions Dacia). [Mon. Of. Impr. Naț. 8®. 18 p. MAXIM, I. AL. Izbucuri. Izvoare in- termitente dela noi (Intermittierende Quellen in den Apuseni-Gebirgen, Ru- mănien). Extras din Revista Geografică Română IV, fasc. II—III, 1941. Buc. 1942. Tip. .Universul''. 8°, 22 p. MANUILĂ, SABIN. Reponse â Mqn- sieur Tibor Eckhardt. Bucarest, 1942. M. O. și Impr. Naț, 8°, 20 p. MANUILĂ, SABIN. Die Bevolkerungs- politischen Folgen der Teilung Sieben- biirgens. Bukarest, 1942. 8®. 58 p. MANC1ULEA, ȘT. Episcopia gr -cat. maghiară de Hajdudorog și Românii. Re- tipărire din „Cultura Creștină." Blaj, 1924. Tip. Seminarului. 8°. 27 p. MARCU, ANA P. Un sat românesc de pe Târnave : Făget, Sibiu, 1942. Edi- tura ziarului „Țara". Tip. Krafft și Drotleff. 16®. 64 p. Lei 50. MIHĂILESCU, VINTJLĂ. Blocul car- patic românesc. (Cu prilejul unei hărți istorice : Harta etnică a României după recensământul românesc din 1930). Extras. București, 1942. M. O., Impr. Națională. 8°. 22 p , 1 hartă.