1 li 6844 ANUL 73 NOEMVRIE Nr. 11-1942 SIBIU Anul 73 Noemvrie 1942 Nr. li TRANSILVANIA Organ al ASTREI ORTODOXIE Șl BOLȘEVISM întors după câteva săptămâni petrecute la marea de Azov și in Crimeea, în mijlocul vitejilor camarazi cari se pregătiau pentru luptele hot&rîtoare ale campaniei, găsesc pe masa mea de lucru un articol apărut la mijlocul lunei Iulie, în cunoscutul ziar care apare în limba germană la Budapesta: Pester Lloyd. Titlul îi lămurește de îndată con- ținutul : Latinitate, Ungurime și Ortodoxie. Desigur, la data la care scriu, răspunsul poate părea tardiv, dar articolul nu e determinat de o chestiune de actualitate care să-i mărginească valoarea la sorocul unei date precise, sau la evenimente legate de o zi anumită. El are scopul, sau cel puțin pretenția, de-a enunța, cu formulări de doctrină, valori permanente ale istoriei poporului vecin și ale destinului său, in contrast cu acele ale popoarelor ce îl mărginesc. Din acest punct de vedere am socotit deci că nu e și nu poate fi prea târziu de a i se da răspunsul ce se cuvine, pentrucă nu e niciodată prea târziu de a aminti adevărul și de a-1 restabili în drepturile sale. De altă parte, dacă articolul de fond al ziarului din Budapesta nu constitue o prea mare noutate într'o argumentare ce se repetă zilnic în scrierile de orice natură ale vecinilor noștri, el aduce totuși în discuție un element ce lipsise până acum din această polemică: biserica și credința noastră strămoșească; cu atât mai puțin, pe această lăture, ne poate lăsa nepăsători. Teoria pe care o desvoltă redactorul ziarului maghiar e în de- obște cunoscută. Europa se împarte din Evul Mediu în două lumi adânc deosebite, îb două jumătăți între care nu e aproape nimic comun: Occidentul latin și Orientul bizantin. Poporul maghiar, descălecat din nemărginirile stepei în pusta dunăreană și-a găsit doar după un secol rostul și și-a ales definitiv misiunea istorică: el s'a alipit Romei, ce nu mai avea atunci decât puterea morală de care era învestit scaunul 1 816 GHEORGHE I. BRĂTIANU Sf. Petru. Alte popoare din Sud-Est au recunoscut dimpotrivă supre- mația Bizanțului, în care supraviețuia, în forme rigide, ceva din tra- diția și puterea imperiului roman. De atunci destinele acestor lumr s'au despărțit: Apusul, prin multiplele sale frământări și prefaceri a dat naștere civilizației moderne, — Bizanțul a încremenit în formele unui cezaropapism, în care statul s'a confundat mereu cu biserica. Alegând între aceste tabere, poporul maghiar și-a hotărît destinul, el a fost, în mijlocul unei lumi vrăjmașe, apărătorul statornic al valo- rilor eterne, ce constitue vieața și civilizația Europei occidentale. In fața primejdiei turcești, popoarele ortodoxe — ca Românii, Sârbii sau Grecii — s'au plecat aproape fără împotrivire, recunoscând supre- mația împărăției dela Constantinopol; Ungurii, cavaleri fără teamă ai idealului latin, au sângerat într’o luptă de veacuri. In epoca modernă, aceleași țări stăpânite de biserica Răsăritului — e iarăși vorba de Serbia, România și Grecia — s'au alăturat propagandei mistice a Rusiei țariste, îndreptată împotriva Romei și a Europei, în numele Cezaro- papismului bizantin. Mai aproape de noi, bolșevismul a înlocuit regimul Țarilor, dar țelurile politicei sale sunt aceleași: „într'o formă schim- bată, a lucrat mai departe și după războiul mondial, în Europa de Răsărit și Mijloc, același factor care mai înainte a influențat atât de funest, în forma ortodoxiei politice, istoria Europei". Și iarăși și-a aflat sprijinul, in dușmănia statornică, față de concepțiile romane, ale po- poarelor ortodoxe din Iugoslavia și România. Această tendință e deci „un fir roș" ce străbate din vremuri depărtate trecutul acestor țări, și le face solidare cu Răsăritul, într'o continuitate nedesmințită ce leagă ortodoxia de bolșevism, împotriva Apusului, ai cărui campioni, astăzi ca și ieri, sunt și rămân luptătorii maghiari. Am rezumat în punctele sale esențiale, teza articolului apărut la 12 Iulie în Pester Lloyd; cine se mai îndoiește, n'are decât să con- sulte originalul, care îi stă oricând la dispoziție. Mărturisesc că m'am simțit la început nedumerit: la ce să răspunzi și cu ce să începi ? Nu e un rând care să nu constitue o călcare flagrantă a realității, istorice, religioase, culturale. Și totuși, ca și în hirurgie, operația trebue făcută. Să-mi fie deci îngăduit să o iau dela capăt. Două lumi adânc deosebite: Occidentul purtător al vieții, al di- namicei — Bizanțul împietrit în rigiditatea tradiției. E aproape un secol de când învățați iluștri din țările Apusului: germani și francezi, în primul rând, dar și englezi, italieni, se străduiesc să înlăture acest vechiu clișeu, pe cât de absurd, pe atât de nedrept. Dar știința care a înoit studiile bizantine își are reprezentanți distinși chiar în Ungaria ORTODOXIE $1 BOLȘEVISM 817 care și*au însușit punctul de vedere al marilor învățați ai Apusului. Ei n’au nimic de zis în această privință ? Conștiința lor științifică lasă să se formuleze fără reacțiune, judecăți pe care cercetarea obiectivă le-a dovedit de mult greșite și perimate? Știința modernă a scos dimpotrivă tot mai mult in evidență, din nesocotirea și uitarea trecutului, transformarea continuă a lumei bizantine, rostul ei de pă- strătoare și de apărătoare a valorilor eterne ale lumei greco-romane, care prin renașterea ei au cuprins mai târziu sferele mai largi ale Re- nașterii Europei. Dar ce valoare mai are adevărul pentru cine nu vrea să-l cunoască ? Popoarele ortodoxe s'au închinat „aproape fără împotrivire" stă- pânirii turcești. — Iată, cu o trăsătură de condei, s'au șters din filele istoriei luptele care au întârziat în Balcani, înaintarea Turcilor spre Dunăre, vitejiile lui Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul... Le iau locul de sigur pașalâcul turcesc din cetatea Budei sau acțiunea nobilimei ma- ghiare din tabăra „Curuților", vrăjmași statornici ai imperiului creștin al Habsburgilor. Dar să nu mai insistăm: a răspunde la asemenea argumente ar însemna o înjosire. Popoarele ortodoxe solidare in râvnele imperialismului țarist l Este adevărat că până în pragul secolului trecut, politica Țarilor a fo- losit comunitatea de credință cu popoarele din Sud-Est și a căutat să facă din ea, în expansiunea ei spre Balcani și Strâmtori, o anume po- litică. Dar pe măsură ce se deștepta conștiința națională a popoarelor creștine din Răsărit, pe măsură ce se dovedea că sub masca eliberării lor, se urmăreau doar anexări de provincii, ca aceea a Basarabiei în 1812, se deosebea tot mai limpede ortodoxia lor tradițională de pof- tele de cucerire ale imperialismului rusesc. Toată istoria României în secolul al XlX-lea este o luptă împotriva expansiunei țariste; lucru pe care, la vremea sa, nici Kossuth nu-1 putea tăgădui, fără însă ca ur- mașii săi să se lase reținuți de asemenea scrupule. Și în fine, iată și „firul roș" care leagă ortodoxia bisericii noastre răsăritene de concepția de cârmuire și de ideologia bolșevismului. Cu- vântul totuși e nepotrivit, pentrucă este cu adevărat un fir roș, acel însemnat de sângele a sute și mii de preoți, a zeci și sute de mii de credincioși, pe care l'au vărsat fără milă călăii nelegiuți ai poruncilor marxiste. Sunt însă și alte urme ale solidarității nedesmințite intre bol- șevism și ortodoxie : ruinele tuturor bisericilor dărâmate sau pângărite, pe care le-au întâlnit la fiecare pas oștile care luptă de mai bine de un an în cuprinsul stăpânirii sovietice. Iar în ce privește alăturarea popoarelor ortodoxe de expansiunea bolșevistă, urmașă a imperialis- mului rusesc, să ne fie îngăduit să întrebăm în ce tabără și în serviciul 1* 818 GHEORGHE I. BRATIANU cărei cauze au căzut într’un an de zile morți și răniți 160.000 de ofițeri și soldați români, și mai cad încă zilnic în luptele dela mar- ginea Caucazului? Să li se lămurească măcar celor rămași, pentru ca să o știe: în lupta și în jertfa lor, pomenită aproape zilnic de comu- nicatele Marelui Cartier German, ei sunt auxiliari ai lui Stalin, aliați ai asupririi sovietice! Am mai putea continua, dar din amintiri încă proaspete, se des- prinde o imagine, de altfel înregistrată și de obiectivul aparatului fo- tografic, care face de prisos orice altă argumentare. Se împlinește anul de când în satul Wossiatzkoie, după trecerea Bugului, priveam rămă- șițele unei biserici care ajunsese, în continuitatea bolșevică a orto- doxiei, „Teatru Karl Marx“. Dar stăpânirea sovietică pierise și alte ar- mate ocupaseră regiunea, iar în cuprinsul bisericii, odinioară ortodoxe, se adăposteau... porcii aduși de trupele cari ocupaseră satul. A trebuit un ordin sever al Comandamentului german ca să înlăture pângărirea materială, ce pusese culme acelei morale a cârmuirii marxiste. Și nu voi spune, pentrucă totuși un sentiment de rușine mă oprește, ce uniformă purtau apărătorii Europei și ai latinității cari întinseră gu- noiul porcesc în lăcașul credinței. August 1942. GHEORGHE I. BRĂTIAMJ 820 EMANOIL BUCUȚA să se ridice atunci, peste 12 ani, cele patru părți din trupul lui Horia, ciopârțite cu toporul. Capul lui de cântăreț, cu plete castanii până pe umăr, avea să stea într’un par. Erau ochi care poate le vedeau încă din acele zile pe înălțimi. Dacă nu alții, ochii lui Horia, care-și începea cea de a doua viață a lui. La împlinirea a o sută de ani de când într'un început de Noem- vrie din anul 1784 a izbucnit Răscoala lui Horia, a ieșit o carte, care era tot pe atât de documentare pe cât era de iubire. A scris-o Nicolae Densușianu, în stilul înalt al vremii care e astăzi tot mai departe de noi. Altminteri ar fi fost vrednică să fie citită de tot omul, ca Istoria lui Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu și cum ar trebui să le citim dacă le-am avea, o carte a lui Tudor Vladimirescu și alta a lui Avram lancu. Adevărul este că istoria, cu izvoarele ei păstrate în arhive, își găsește albia firească între scoarțele unei cărți, pe când legenda nu se lasă stăpânită. Horia, Tudor și Avram lancu au fost la obârșie făpturi istorice, dar foarte curând, chiar în mijlocul vieții lor, poporul, în numele căruia au izbutit să vorbească și în sânul căruia până la urmă s'au întors, i-a luat din istorie și i-a cufundat în legendă. Fapta lor a căpătat înțelesuri neașteptate. Oamenii nu mai sunt ai noștri. întâmplările trec pe lângă ei mai departe și sunt la fel cu alte întâmplări de dinainte sau de după aceea. Ei, acești eroi, care abia mai au nume, pentrucă au fost goliți de cuprinsul lor cunoscut și în- zestrați cu altul, sunt fără asemănare. întrupează obștea, cu puterea ei tainică și care altfel ne scapă. Sunt ca o izbucnire din adânc, pe unde nici nu bănuiam înainte asemenea zăcăminte de ideal. Citiți cartea lui Nicolae Densușianu, care e mai mult decât o cronică. El a izbutit să prindă, prin mulțimea nesfârșită a știrilor germane, latine, maghiare și române, sufletul vremii și al omului. Horia e pretutindeni fără să-și aibă paginile anume. Se văd pricinile nemulțumirilor cres- când, vieața Moților, căpitanii deosebiți deodată dintre ceilalți, acea opintire desnădăjduită, de răsbunare și de liberare, care n'a ținut decât 15 zile, cât a ars focul conacelor și castelelor aprinse, dar Căpitanul cel mare rămâne aproape ascuns. Oricât s'ar fi străduit istoricul să-l descrie, n'ar fi putut să ne dea fiorul de care ne umple ținându-1 mai mult în fund și lăsându-1 ca într'o ceață. El e minunea, scânteia nu se știe de unde venită, puterea care pune în mișcare toată această lume, care, până la ea și fără ea, s’ar fi frământat în sine, fără să dea peste marginele istoriei. Liviu Rebreanu, când și-a scris romanul lui al lui Horia, Crăișorul, a urmat de aproape pe Nicolae Densușianu, dar a vrut, altfel decât el și ascultând de legile genului, să-l aducă pe întâiul plan. Horia, care nu se vede, al istoricului, e mai mare decât Horia, care se vede, al romancierului. HORIA 821 Când s'au împlinit alți 50 de ani, în 1934, dela aceleași fapte, Transilvania se unise cu Țara. Puteam să ne ducem fără piedeci pe urmele lui Horia și ale tovarășilor, de pe la podurile de peste Criș, de unde Gheorghe Crișan ieșea în haine proaste ca să întețească iobă- gimea, până la Albac și Cărpeniș, și mai ales până în acea pădure a Scorăcetului, în care Horia și Cloșca au fost prinși sub un brad găunos. Locurile vorbeau. Oamenii păreau aceiași, coborând coastele cu țundra încheiată la gât și netrasă pe brațe. Oricând putea să ne iasă înainte Horia el însuși. Cartea, care s'a tipărit atunci, Răscoala lui Horia, de Octavian Beu, n'a adus text, ca și cum n'ar mai fi fost nimic de spus peste ce se știa, ci chipuri și vederi. Nu este o poveste Horia, ci un album Horia. Era ca o chemare în mijlocul nostru a lumii de atunci și a vitejilor ei. Uite-1 pe Căpitanul cel mare călare, cu sabia goală în mână și cu privirile înainte, așteptând ceva ce trebue să se arate și el singur putea să vadă. Fără această vedenie, fapta lui ni se pare o nebunie, pentrucă n’avea în mintea nici unui om chibzuit altă ieșire, decât aceea pe care a avut-o cătanele și execuția sălbatecă dela Alba- Iulia. In altă gravură, Horia și Cloșca stau deoparte și se uită numai la năvala cu ucideri și cu punere de foc a oamenilor deslănțuiți. E ca o ilustrare la cele o sută și ceva de întrebări care li s'au pus în în- chisoare și când au răspuns fără deosebire că n'au avut niciun amestec în răscoală. Două scene de vieață de cârciumă, în ulei, sunt par'că bucăți de pictură olandeză. într’un loc stă Horia la sfat. Deasupra lui, o vergea cu un cerc, înfiptă în paele acoperișului, e ca un semn de breaslă. Nu e o cârciumă obișnuită, ci una din pricinile ridicării satelor. Pe lângă alte sarcini stăpânirea le mai luase și dreptul să vândă rachiu. Multe le răbdaseră. Aceasta n'au mai răbdat-o. La altă cârciumă, cu aceeași vergea cu cerc la strașină, frământă pământul oamenii care s'au înscris în armata împărătească și au scăpat, credeau ei, de iobăgie și de domnii unguri. A fost încă o pricină, atunci când li s'a spus că înscrierile n'au tărie pentrucă se făcuseră fără învoiala împăratului, de ieșire din marginile legii. Eram acum destul de stăpâni pe noi, la 150 de ani de când lucrurile se petrecuseră, ca să căutăm să le aducem aevea înaintea lumii. Horia ne privea cu ochii lui liniștiți și buni. Cei care îl prigoniseră fuseseră în sfârșit zdrobiți. Mai târziu l-am avut pe cântărețul din Albac in versurile unui cântăreț. Cotruș și-a scris poeziile lui scurte și pietroase, ca pentru marșurile pe drumuri de munte ale oamenilor lui Horia. Scapără rimele ca potcoavele cailor moțești prin pietre. Strigă strofa deșirată și sfârșită fără veste ca un chiot în bătălie. Povestea cea veche cobora între noi și încerca să facă parte din istoria zilelor noastre. Printre lucrurile 822 EMANOIL BUCUȚA noui se împleteau cele de demult, uneori ele mai tari decât cele de acum. Niculae Densușianu culesese aceste versuri în 1879 dela bătrânii George Gligor și Urs Coroiu din Cărpeniș: Pân a fost Horia ’mpărat. Domnii nu s’au desculțat, Nici în pat nu s’au culcat, Prânz la masă n’au mâncat. Cotruș, pe lângă această zare socială, aprindea una națională. Horie era întrupătorul duhului nemulțumirii și al răscoalei, către care toți nemulțumiți! și răsvrătiții se îndreaptă ca spre o mântuire, dar era și Românul pus în fruntea alor lui ca să-i scape de orice robie. Țăranul,, care fusese în Europa, ca un înainte mergător al Revoluției franceze dela 1789, călca acum în pas cu Avram lancu și se înoia trecând din Albac la Vidra, de toată desnădejdea urmașului lui dela 1848. Moțul își schimba numai numele și trecea ca pe pietre de vad din secol în secol, dar se păstra acelaș, paznic al Munților Apuseni și al granițelor de Apus, ale neamului românesc. Se vedea de departe acolo, ori din ce parte a țării privirea îl căuta, ca un vârf de munte. Transilvăneanul îl îmbrăcase în versurile lui ca pe o icoană într'o îmbrăcăminte de argint. Mai încoace încă, Horia a fost pus să plece de acasă și să umble printre noi. Era ca un răspuns la celălalt drum, de rușine, pe care dușmanii lui îl siliseră să-l facă dela Alba-Iulia pe Mureș în jos la Deva și pe locurile pe unde mulțimile trecuseră pârjolind pentrucă. toată lumea să prindă de veste că într'adevăr Căpitanul cel mare a fost prins și că se isprăvise de acum cu el. Ca să vedem biserica de lemn din Albac, unde s'a legat față de Dumnezeu să nu se lase în- duplecat de nimic până nu-i va scoate pe ai lui din iobăgie, nu mai e nevoe să pornim spre Câmpeni și în satul spânzurat pe povârnișuri. Ea a fost adusă, lemn cu lemn, încă din 1907, anul altei răscoale, a țăranilor dela noi, și încheiată aidoma cum fusese acasă, în parcul dela Florica al familiei Brătianu. Poate fi văzută, ori de unde ai veni,, pe dealul de deasupra Argeșului, in verdeață și aproape de cer. S'a trezit deodată în belșugul celui mai bogat pământ pe care îl are țara românească. Pe drumurile pe care le-a călcat Domnul Tudor, cu o credință la fel și cu urmări tot așa de neprevăzute, după o moarte deopotrivă de năprasnică, s'a strecurat pe neașteptate Horia. A fost ca o mutare în altă țară, dar de unde era numai al unui colț de pă- mânt, s’a făcut în același timp al tuturor. Trebue să sosească în vreo seară de aur, când podgoriile sunt coapte, în căruța lui cu coviltir, în- cărcată de ciubere, și să poposească înaintea acestei biserici cunoscute. Intră pe pridvor și ușa cu zăvor de lemn se deschide singură. într'o^ HORIA 82X strană stă tovarășul credincios până la moarte, Cloșca, și-i face semn. Clopotul începe să bată fără să-l tragă nimeni. Chiamă la o liturghie de umbre. In biserica mai nouă din Albac bate și acolo în clopotniță clopotul tot fără să-l tragă nimeni. Oamenii ridică mirați capul. N'au cum să se dumirească, pentrucă sunt prea noui, că cele două biserici își răspund, când întruna din ele și-a făcut intrarea Horia. Vameșii nu mai sunt. Țara este una. Dumnezeu a vrut cu noi. Dar par'că locul unde ne simțim și astăzi mai aproape de Horia și-1 înțelegem mai bine rămâne tot Alba-Iulia, Cetatea este încă tot acolo. Istoricii știu să ne arate, la poarta cea mare de intrare, fereastra îngustă, ca o văzătoare, de unde a mai privit două luni soarele de iarnă, numai ca o pânză pe perete, marele răsculat. Avea cătușe la mâini și era legat de un belciug din zid. își ridica degetele și bâjbâia cu ele prin lumină. Știa că munții se întind vineți dela un capăt Ia altul al cerului și că îndărătul lor, de ceealaltă parte, trăiesc ai lui, ca într'o cetate. Nu împlinise pentru ce se ridicase. Alții trebuiau să se mai nască și să îndrăsnească așa cum îndrăsnise el, în aceleași locuri. După cum nu le spusese nimic domnilor din comisia de judecată despre drepturile lui la răscoală și planurile pe care și le făcuse, la fel cu testamentul, scris de Popa Niculae Raț din Maerii Belgradului, care l-a spovedit și l-a ținut de gât, ca să-l mângăie și să-l întărească, atât cât a trebuit să vadă cu ochii lui cum gâdele zdrobește pe Cloșca. Testa- mentul lui, cel nescris, e altul. El a rămas în știrea și în păstrarea numai a lui Dumnezeu, dar îl crede acolo unde e mai la adăpost decât în mâinile oamenilor. Testamentul începea așa: „Horia Vasile, policra Nicula Urs. Anii vieții sale 54. Muierea lui Ilina, feciori Ion 14, Luca 6 ani. La alte cele nu știe nimic. Oamenii care l-au prins: Matieș Nuțu, Matiea Onu, frate-său Gheorghe, Trifu Ștefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simeon cu frate-său. Ii iartă cu toată inima." Feciorul lui, Ion n'avea numai 14 ani. Fusese și el Căpitan alături de ceilalți, dar se gândea să-l scape așa, dându-1 drept copilandru. Ion Horia a trebuit să plece în Banat, împreună cu alți Moți mai dârji, colonizați între Șvabi, și și-a pierdut urma pe acolo. Băiatul cel mai mic a murit la vârsta de 71 de ani fără copii. De nevasta lui, de care trăia mai mult despărțit de vre-o 7 ani, n'au putut să dea urmăritorii. Așa trebuia să i se risipească până la sămânță casa lui, ca să rămână el singur și să se poarte chezăș, din această și din ceealaltă lume, pentru tot ce soarta îi pusese pe umeri. Fusese de patru ori la împăratul. Data din urmă, acum e anul, trebuise să-l aștepte câteva luni în Viena, până se întorsese dintr'a călătorie în Italia. Ii dăduse iară o plângere, cu toate fărădelegile; .824 EMANOIL BUCUTA pe care oamenii stăpânirii le săvârșeau fără nici o sfială, împotriva iobagilor. împăratul ii spusese, cu supărare, că iobăgia e desființată, dar că nu*l ascultă domnii puși s'o desființeze, pentrucă au pagubă și scădere de pe urma ei. Românii să aibă încredere în el și dacă le ajunge cuțitul la os, să pună mâna pe furci. Aceasta fusese voia și porunca împăratului și pe ea o adusese între ai lui. Că împăratului nu i-a mai plăcut mai târziu, când a văzut ce a ieșit din acel cuvânt împărătesc, el n'avea ce să-i facă. A arătat oamenilor hârtii cu hotărîri preaînalte și i-a pus să jure credință pe o cruce de aur, care se putea crede că o avea tot de acolo. Dacă nu l-ar fi urmărit primarii și gor- nicii să-1 închidă, poarte ar mai fi așteptat și nu i-ar fi apucat atât de repede vremea cea rea. Crișan, fire mai iute de soldat, a dat drumul la răscoală în Zarand. A urmat Iniedoara cu Deva și ei, dincoace, la Câmpeni, Abrud și Roșia. Auzise că losif al doilea se întâlnise cu îm- părăteasa Ecaterina la Moghilău, pe apa Nistrului, și hotărîse să facă între cele două împărății o țară nouă a Românilor, căreia să-i zică Dacia, ca în vremea împăratului Traian. Din acea țară aveau să facă parte și ei, Moții. Domnii, care se împotriveau trebuiau făcuți una cu pământul. Domnii erau Unguri, și n'aveau decât să se facă Români și să treacă la legea românească, sau să se ducă în țara lor, în Ungaria. Mulți catolici, reformați și unitari, au îngenunchiat înaintea preotului român și s’au lăsat botezați de el. Fetele și femeile de nemeși s'au măritat tot atunci de frica morții, cu iobagi. In Țările Române de peste munți fierbea ceva. Oamenii plecau de aici cu grămada ca să se așeze acolo. Regimentele grănicerești de români dela Orlat și dela Năsăud puseseră arme în mâinile Românilor și-i făcuseră oameni împărătești, cu drepturi și cu școli. Lupta lui Inochenție Clain pentru drepturile bise- ricii și ale Românilor, ajunsese până în munții lor. Cărturari dintre ai noștri, ca Ion Molnar Piuarul, scoteau cărți, primeau pe iobagi și le ^spuneau că ei sunt os de Romani, și trebue să ție capul sus. Par'că le venise și vremea Românilor, Nu trebuia decât o opintire ca ei să ajungă stăpânii Transilvaniei. Tot ce se urzea de mulți ani în lumea românească de pretutin- deni, fără știre de obiceiu dela unul la altul, se îndreptase de a doua zi spre locul unde se aprinseseră focurile, ca să-și găsească o împli- nire. Trebuia să fie la început un cutremur local de oameni necăjiți, cum mai cunoscuse Transilvania, când toate neamurile acestui pământ, apăsate de aceleași legi feudale, se sculaseră cu o cunună cu piroane de fier înroșit pe creștet și se prăbușiseră împreună, acelaș iureș za- darnic. Veniseră apoi tulburările, care se plimbase dela un capăt la .altul al țării, pricinuite de despărțirea din sânul bisericii noastre, nu- HORIA 825 mită Unire. In Munții Apuseni se încheia cu aceste două îndreptări. Răscoala cea nouă era numai a Românilor și trebuia să ducă la alun- garea Ungurilor și la așezarea în țară cu drepturi a neamului lui Horia, Cuvintele Comitelui din Turda către Cancelarul Eszterhâzy, dela 12 Decemvrie 1784, păstrate nouă în latinește, ca într'o limbă în care ne vorbeau strămoșii despre lucruri moștenite dela ei, sunt pline de în- țeles. Ele erau amintite atunci de cancelarii ca o treabă de glumă și fără rost de oameni proști, și era într'adevăr o lozincă, la întâile ei rostiri, ajunsă în curând a tuturor și ziditoare de istorie, „Horia, Că- pitanul oamenilor de nimic, după cum se aude, nu se teme să se zică Rege al Daciei, prin ascunzătorile munților și în pădurile comitatului Zarand." (Dux maleferiatorum Hora non reformidat in latebris montium et sylvarum comitatus Zarandiendis, Regem se Daciae (Uti nobis fama perhibetur) praedicere). Sarmisegetuza era acolo. Moții o aveau în seamă încă dela Decebal. O priveau de sute de ani din munte și așteptau să se ridice pietrișul adus de gârle și livezile de pruni cres- cute deasupra, ca să se arate din nou în vechia strălucire. Alt con- silier împărătesc zice și el mai târziu în scris: „Horia merse cu în- drăsneala așa de departe încât făcu pe popor să creadă că Transil- vania e dată Românilor încă de Regele cel vechiu al Daciei cu cuvin- tele Dau-io-ție, adică țară dăruită, și că prin urmare ridicarea aceasta împotriva nobilimii este o treabă care privește pe toți Românii din țară.** Nu trebue să ne uităm că Dau-io-ție e o tălmăcire populară a formei nemțești Dacien=Dațien. Temeiul rămâne. Răscoala lui Horia din 1784 ne îmbogățea din întâile zile cu marile ei izvoare naționale care începuseră să curgă și-și căutau o albie. Ea isprăvea o vreme și începea alta. De aceea mi se pare că Horia și mișcarea lui se înțeleg mai bine și astăzi dela Alba-Iulia, capitala țării. Era mic și slab acolo, între cei mari și puternici, adus pe jos de Secui dela Zlatna, prin nin- soare și sloată. Nu mai era scăpare pentru el. împăratul își uitase cu- vântul. Dușmanii lui de moarte pe care nici el nu-i iertase, îl aveau în mână. Dar i se năzărea, mergând spre temniță, în ocările și lovitu- rile privitorilor, că pe munți se aprind focuri și pe creste trece el, Horia, călare pe un cal alb, cu sabia goală în mână și cu un întreg popor în urmă. Nu intra pe sub bolțile de piatră decât el, bătrânul din Albac, de 54 de ani, care-și făcuse o socoteală greșită. Celălalt rămânea afară și mergea mai departe, fără putință să fie oprit, spre niște scopuri numai de el văzute și care nu se putea să nu se îm- plinească. EMANOIL BUCUȚA MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA» Drama și teatrul aduc în peisagiul cultural o lume nouă, de obiectivare a poeziei în tipare mai largi și mai cuprinzătoare. Am putea spune că dacă lirica dăltuiește primele accente artistice ale omului, ca acele încrestări de pe grotele preistorice, primul efort artistic al omului, teatrul caută marile sensuri de existență încercând o obiecti- vare a poeziei. Rareori cazul este mai elocvent decât la prodigiosul Stratfordian, pornit de acasă cu bogăția incandescentă a sonetelor, ca să se realizeze în cele 37 de opere, aproape în majoritate de o trăi- nicie milenară. Gânguritul celest al versului pierde in candoare, dar câștigă în intensitate metafizică. Setea de cunoaștere, năzuința spre ab- solut înplinește accentul sincer dar în mare parte depășit al cântăre- țului originar. Lumea dramei repetă oarecum natura, transfigurând-o de semnificații, depășind-o ca să atingă sfera esențelor pure de trăire tragică, chiar atunci când dramaticul îmbracă haina străină, la primele aparențe, ale comediei. Comicul schimbă rictusul amar de pe masca tragică pentru surâsul ironic și plin de o simpatie nețărmurită față de subiectul uman. Dacă am căuta să înțelegem rostul dramei în concertul artistic al oricărei culturi, interpretarea noastră care caută să desprindă din teatru o încercare de obiectivare a liricei pe drumul unei metafizici viitoare, ne oferă largi posibilități de cercetare. Drama a precedat în toate culturile apariția marilor personalități filosofice, cu o regularitate ce ar putea fi formulată într’o lege a me- canicei creației culturale. Dar nu numai că a premers filosofiei, ci a premers îndeaproape, am putea spune a deschis oarecum drumul filo- sofiei, a fost înainte vestitoarea gândirii epocei. Filosofia oricărei epoci este sinteza obiectivă a gândirii timpului, față de gândirea mitică pe *) Lucian Blaga : Opera dramatică, ediția revăzută. Voi. I—II, Dacia Traiană,. Sibiu, 1942. MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA 827 care a depășit-o. Drama este un fel de punct de trecere între gân- direa mitică și gândirea obiectivă. Ea aduce puternicele accente lirice ale poetului primar și ideea nediferențiată ce-și caută acoperire doar în existența umană. Așa putem înțelege de ce Eshil, Sophocle, Euripide sunt înainte mergătorii marilor Platon și Aristot, de ce reprezentația Cidului și apa- riția lui Racine și Moliere premerge marilor opere ale lui Descartes, de ce Shakespeare vine înaintea empiriștilor și l-am putea considera chiar un înainte mergător al lui Bacon, iar Faust răspunde efortului sistematic al filosofilor romantici germani. Cunoașterea dramatică nu poate fi decât romantică, așa ca orice efort de cunoaștere artistică; cum în teatru, însă efortul de cunoaștere este mai pronunțat — să ne gândim că lirica este arta legată mai mult de cuvânt, de acea muzică a versului, iar epica ar fi mai ales o artă de constatare, de cuprindere, — am putea conclude că drama se apropie mai mult de temperamentele romantice, de acele trăiri puter- nice și debordante, mereu în căutare de sensuri noui, de experiențe decisive, de acel absolut întrezărit în fiecare creație dramatică. De fapt cei doi stâlpi uriași ai dramaturgiei umane, Eshil și Shakespeare au fost doi mari romantici, doi chinuiți în căutarea a ceva de dincolo de existența dată, a unor corespondente care să justifice mistuirea tra- gică a omului. Prin opera lor, peisagiul uman interior își recunoaște frenezia patimei și a suferinței. Astfel de eforturi artistice nu sunt com- patibile cu temperamente reci, epice, sau cu naivitatea egocentrică a liricului. Considerațiile noastre vizează mai mult structura operei drama- tice, decât coloritul temperamental al artistului. Totuși cineva ne*ar putea replica, poate pe drept cuvânt, că înflorirea teatrului francez corespunde epocei clasice, iar geniul neo-clasic a dat Europei pe Ra- cine și Moliere. Dar ne întrebăm dacă există vreun caz mai strălucit de ilustrare a personalității romantice decât Racine, singuraticul ieșit din școala severă a Janseniștilor ca să dea în cursul unui deceniu frâu liber unei energii dramatice prodigioase, ca apoi să se retragă din nou într'o existență anonimă, într'o moarte literară preatimpurie, ca după câteva decenii să-și pecetluiască opera, înaintea marei treceri, cu încă două capodopere. Totul este inexplicabil, ține de domeniul unui mira- culos straniu șf nepătruns. Epopeia acestui sensitiv se apropie mai mult de existența sfâșiată a lui Kleist decât de spiritul ordonator al teore- ticianului clasic Boileau. Pe urmă nu trebue să uităm că fenomenul dramatic francez din secolul al XVII-lea repetă doar experiența antică în maniera timpului Regelui Soare. Am putea oarecum să spunem că 828 PETRE HOSSU e vorba de un fals moment dramatic, întrucât spiritualitatea epocii mo- derne își găsea exponentul în persoana unui dramaturg din aceleași decenii aproape (la începutul sec, al șaptesprezecelea), în Shakespeare pe care și-l vor revendica romanticii germani și francezi două veacuri mai târziu. Ca să ne rezumăm în cele spuse mai sus, creația dramatică se înrudește cu lirica, fenomenul poetic originar, ca s'o depășească, obiec- tivându-se într'o formă de cunoaștere artistică cu aderențe romantice. Din această cunoaștere se desprind primele trăsături ale efortului me- tafizic ce îi urmează. Lucian Blaga a străbătut calea evolutivă pe care o schițam mai sus în creația sa polivalentă, încât astăzi în plină maturitate, poetul Poemelor Luminii își dăltuiește ultimele cupole ale construcției filoso- fice, după ce în poezie a adus o operă fecundă, iar în teatru a dat o lume dramatică nouă. Dacă Eshil precede pe Platon, dacă Villon precede pe Racine iar acesta pe Descartes, la Blaga opera poetică precede teatrul care, la rândul său, precede construcția filosofică. Să nu se ia această conside- rație doar ca o supoziție a unei minți îndrăgostite de simetrie și de jocuri de cuvinte. In dosul acestei creații succesive, duse în toate trei domeniile, cu o energie egală, se ascunde poate întreaga cheie a lan- țului evolutiv cultural. Poetul suav și plin de febra mistică, sublimată într’o dragoste pentru voluptuos, primar, pentru tot ce constitue mis- terul pătrunzător al existenței, se îndreaptă în mod firesc spre creația dramatică, spre cunoașterea profundă a omului în funcțiile lui primor- diale, care îl întregesc în marea simfoniei a existenței totale, pentrucă după această incursiune fecundă în dramă, — întrucât a fost de rod- nică vom vedea mai jos, — el să pornească la construcția filosofică, un fel de Summa a mesagiului său. Faptul că apariția lui Blaga, — creator trivalent; poet, dramaturg și filosof — nu repeta o experiență veche, ci mai curând ține de domeniul singularului, nu răstoarnă câtuși de puțin considerațiile noastre de mai sus. Lucian Blaga este o energie prodigioasă, înzestrată cu o egală capacitate lirică, dramatică și filo- sofică. El repetă oarecum, în cadrul restrâns al unei singure existențe creatoare, lanțul evolutiv al artei. Am putea vorbi la Lucian Blaga de o lărgire permanentă a per- sonalității, de o receptivitate inepuizabilă care îl mână dela lirică la dramă, ca să-și încoroneze opera cu o construcție filosofică, în care simțul arhitectual al artistului contribue în egală măsură cu geniul me- tafizic. Faptul că Lucian Blaga a urmat calea firească a cunoașterii, MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA 8'29* dela lirică la filosofie, dovedește desvoltarea organică a personalității sale. Dar să vedem care este realizarea dramatică a lui Lucian Blaga. Pornind la drum spre a sonda structura acestei opere dramatice, prima observație care ni-se impune în mod natural este faptul că cele șapte drame, pe care ne-am permite să le numim cicluri, sunt dispuse ca șapte coloane de susținere ale unei construcții. De fapt această realitate trebue accentuată cât mai mult, Lucian Blaga nu ope- rează în domeniul dramatic ca un pioner prin preriile noului conti- nent, cucerind pas cu pas terenuri virgine, care i se revelează pe mă- sură ce înaintează mai mult. Dacă Lucian Blaga a evoluat dela lirică la filosofie, cauza trebue căutată și într'o anumită dispoziție structurală ᵣ într'o anumită dozare a dimensiunilor interioare. Spiritul constructiv, de care artistul va da dovadă mai pregnant în ridicarea trilogiilor fi- losofice, este prezent și la dramaturg. De aceea spuneam mai sus că dramele sale sunt coloanele unei construcții, cu alte cuvinte că Lucian Blaga construiește în dramă ca în filosofie. Bineînțeles că aici termenul are o semnificație mai largă. Experiența dramatică fiind independentă de funcțiile supramun- dane ale lumii absolutului, la fel ca experiența umană din domeniul științific sau din domeniul imediatului, este evident că ea nu se poate cristaliza în priviri de ansamblu, în perspective dominate simultan, ci presupune o înaintare permanentă spre infinit: prin faptul că este parțială, ea nu poate fi niciodată epuizată. Astfel stând lucrurile, afir- mația noastră de mai sus pare cât se poate de expusă, mai ales ținând seama de experiența dramatică a predecesorilor lui Blaga. De fapt la Shakespeare, unde rolul artistului este să urmeze realitatea (ca să în- trebuințăm cuvântul lui Hamlet: natura), materialul va fi inepuizabil iar o privire de ansamblu cu neputință. De aceea este cât se poate de riscat să afirmăm că Shakespeare a avut o filosofie. Doamne fe- rește I Concepția lui Shakespeare evoluează dela dramă la dramă, el cedează circumstanțelor momentane, eroilor și faptelor tragice ale mo- mentului. Dacă vei citi Timon din Athena, vei afirma că e misantrop, dacă vei citi Regele Lear, vei afirma că este un mare prieten al omului, dacă vei considera Macbeth, vei putea afirma că e un misogin, iar în cazul lui Othello chiar contrarul, etc. Prin urmare realitatea ne arată că o căutare de filosofie la Shakespeare (vorbim de el, dar tot atât de ușor am putea vorbi de Racine, cazul lor ține de aceeași categorie a vechilor dramaturgi) este inutilă, ea nu poate decât să ne întărească în convingerea singularității teatrului blagian. Ceeace face Lucian Blaga este tocmai această înlesnire a unei concluzii ultime, posibilitatea de a desprinde un sens valabil, o poartă. «30 PETRE HOSSU spre absolut, din această existență diversă, inegală tot pe atât de di- vină cât de monstruoasă, pentru unii închisoare, pentru alții prilej de mântuire. Tocmai prin aceasta teatrul său — fără să ținem seama și de esseurile din tinerețe, — anticipează pe gânditorul fecund de mai târziu. Opera dramatică ar fi prin urmare o introducere la gândirea lui Blaga, care însă nu se anulează prin aceasta din urmă, ci dimpotrivă câștigă în limpezime, așa ca fața unei catedrale care se conturează mai pregnant în complexul monumentului, considerat global. Operă cu vădite funcții predominante de cunoaștere, teatrul lui Lucian Blaga trebue considerat ca atare. Caracterul general al dramei, de cunoaștere a omului și în funcție de om, se aplică întru totul și acestei opere dramatice. Avem și aici aceeași căutare sfâșietoare a sensului existenței, aceleași întrebări chinuite și obsedante ce se înoiesc la Blaga, ca la înaintașii lui greci, de acum două milenii și mai bine. Finalitatea metafizică a teatrului blagian i-a determinat și această struc- tură arhitecturală, în contrast cu cel vechiu care avea mai mult o struc- tură orizontală, de suprafață (natura este infinită). Prin aceasta teatrul în discuție se apropie mai mult de cel antic decât de drama modernă, operând mai mult cu esențe decât cu accidențe. De aceea am vorbit mai sus de cicluri dramatice la Blaga, în loc de drame, căci lumea ui nu ni-se revelează in acte, ci dela dramă la dramă, ca într'o as- censiune spre realitatea ultimă. Acest univers de cunoaștere evoluează dela Zamolxe până la Avram lancu, căutând realizarea plenară a omului, cu alte cuvinte acea năzuință spre absolut, spre esențial, a naturii umane condam- nate să dăinuiască subt zodia caducității și a neliniștii precare. „Odată numai odat'am avut , liniște de mormânt în vieață, nouă luni în sânul celei ce m'a născut.. — spune Popa din Tulburarea Apelor (op. cit. I, pag. 82) cu atâta intensitate, care se simte dealtfel nemărturisită în întreg cuprinsul acestei drame și al întregei opere. Omul nu se recunoaște decât în neființă, ori în starea intrauterină a începutului de vieață. Existența permanentă prin urmare este dramatică, iar sensul teatrului ar însemna în cazul acesta să se anuleze. Persoanele lui Blaga dacă suferă per- manent însemnează că drama este arbitrară, că artistul și-a selecționat doar o frântură din această scurgere uniformă și egală în intensitate, prin aceasta el fiind expus să fie considerat doar un prețios căutător de momente într'un ocean uniform. Dar teatrul lui Blaga are tocmai funcția de revelare a misterului acestei existențe chinuite, care să ne MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA 831 ducă peste pragul caducității, să ne mântuiască. Din această existență placidă de o tulburare și un chin permanent, Lucian Blaga caută să desprindă momentul acela de revelare a naturii ultime (ceea ce răs- punde in filosofia sa la despicarea misterului), care surprinde omul (de ieri, de azi, de totdeauna) in starea lui primordială prin urmare mai revelatoare, căci il reduce la funcțiile sale firești. Opera dramatică a lui Lucian Blaga se deschide prin Zamolxe, mister păgân. Este povestea unei lumi vechi, țâșnită din nostalgia ju- venilă a artistului care iși caută părinții îndepărtați, străbunii pierduți în negura unor vremi de dincolo de istorie. Accentele lirice, inerente debutului dramatic, fac și mai tulburătoare această viziune, inspirată mai curând de glasul sângelui lor ce se regăsește în noi, decât de vreun document uitat sau de un impuls artistic. Zamolxe coboară printre oameni ca să le dea o nouă credință într'un dumnezeu unic și național, tot atât de vrednic de milă ca ori- care dintre confrații săi: Fiecare e copilul lui — și fiecare îl purtăm de mână". „Te sbuciumi veșnic dibuind să faci minuni cum n'au mai fost, dar brațele nu-ți sunt așa de tari precum ți-e visul de înalt". (Op. cit. I, pg. 10). Acesta este Dumnezeul lui Zamolxe, un orb bătrân tot atât de neputincios ca și pământenii, căci față de visurile lui brațele îi sunt tot atât de slabe, ca ale noastre când căutăm să ne realizăm himerele. Mesajul lui Zamolxe este pe măsura firii Dacilor. Oamenilor sfâ- șiați de neliniști și nostalgii neînțelese le trebue un stăpân după chipul și asemănarea lor. Este cât se poate de firesc ca zeii senini ai Grecilor de pe țărmul Mediteranei, atât de deosebiți de ei, să nu le răspundă gândurilor lăuntrice. Este deajuns să ascultăm cuvintele unui cioplitor meridional ca să vedem singularitatea sfâșietoare a acestui neam straniu : « „Pe-aici se bocește nașterea și totuși — eu cunosc atâtea țări și pot s’o spun — Nu este alt popor să-și mistuie vieața ca al tău, înalte Preot I Ieri am văzut un joc. Flăcăi săreau peste o suliță. 2 •32 PETRE HOSSU Se sprijineau de o prăjină și sburau — numai așa — u-hai-hop ! Când unul dintre ei rămase mort cu burta spintecată'n țeapă. Ceilalți începur'a râde'n hohote de stângăcia lui. Și totul fu numai un joc. Vezi-cum un fulger nu e om — Tot atâta de puțin e dacul om, El na trăiește El se trăiește ' Puterea smulsă din potirul uriașei firi el n'are nici iubire pentru sine, nici iubire pentru alții. Aici am infeles că tot ce este — trebue să fie", (s. n.). (Op. cit. I, pg. 46).- Această mărturisire a cioplitorului ne pune direct în față neamul ce se mistuie într’un vârtej lăuntric nestăvilit, trăind în credințe crân- cene și copleșit de un sentiment tragic, străin de celelalte neamuri ale locului. Credința lui Zamolxe — om de același neam cu ei — va fi primită cu entuziasm de mulțimile exaltate. Un cioban care odinioară îl lapidase, își duce copleșit păcatul: „Dar în aceeași seară s'a ivit și luna. Mi-am sfârticat cinci oi și-am plâns în lâna lor. „De-atunci prin rouă, brumă, ploi, iau câmpii'n goană tot la fel. Mă duc pe urmele acelui tânăr cu ochii mari și caut în nisipuri sângele ce-a curs din trupul său". (Op. cit. I, pg. 25). Această lume care a dat pe Zamolxe, visătorul nouii credințe, — pe ciobanul lunatic ce-și poartă osânda chinuit de nopțile cu lună, pe Magul, păzitor al vechilor așezări religioase — abundă de belșug și bună stare. Un paradis pământesc, zestrea unui neam chinuit: Zamolxe „se ridică și din scorbura stejarului scoate un fagure galben. II stoarce și mierea curge în nisip". Un ostaș mărturisește: „Și pescuiam din fluvii scrumi rotunzi ca pulpele fe- cioarelor". Zamolxe: „Stupul mi-e sătul și mierea-i curge de pe buze „ca laptele din gura unui prunc ce-a supt prea mult. Totul este exaltat de o voluptoasă bucurie, am putea zice chiar o frenezie vitală ce debordează în jocuri, in credințe, în dragostea cruntă de moarte. Dar credința lui Zamolxe va fi înăbușită de Magul șiret care îl declară pe Zamolxe zeu și-i poartă statuia în Panteonul zeilor cei vechi. Poporul care îl diviniza pe Zamolxe profetul, va veni MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA 833 în procesiune să se închine zeului Zamolxe care în curând se va con- funda cu ceilalți zei din Panteon. Când Zamolxe coboară de pe munte și sfărâmă statuia lui din templu, același popor care a fost martirizat pentru el, îl ucide. Interesul primei lucrări dramatice a lui Blaga stă în bogăția sur- prinzătoare a peisagiului dramatic, mai mult decât în conflict ori per- sonagiu. Atmosfera abundentă, lumea stranie ce ni se desfășură înainte imprimă întregii piese o rară autenticitate. Dacă din punct de vedere dramatic, misterul nu rezistă, el rămâne un splendid poem al Daciei, visată în toată abundența ei paradisiacă de un mare poet de-al nostru. Am putea zice că în Zamolxe se prelungește lirica din Pașii Profetului, iar elementul dramatic nu s'a structurat încă îndeajuns. Prin Daria și Ivanca intrăm în lumea de fapte ale omului blagian. Și tocmai acestea sunt ceeace caracterizează opera sa dra- matică. Omul a renunțat prin natura lui la sfințenie, la puritatea primordială — omul lui Lucian Blaga este descendent din neamul celor ce au păcătuit Ia începuturi. De atunci el trăește în orizontul unei lumi bipolare de puritate (spiritual) și teluric. Toată drama bla- giană se va cristaliza până la urmă în faptele acestor două elemente. Impulsul originar însă este țâșnit din energia care smulge omul din inerție spre a-1 îndrepta către experiența decisivă, către actul spiritual pur de mântuire. In Daria și Ivanca (Fapta) ne găsim încă în lumea celor ce ac- ționează subt impulsul ordonator al sângelui — cu alte cuvinte al vita- lității tehnice. Poate că tocmai de aceea, cele două piese se coordo- nează în jurul a două eroine — femeia fiind factorul tehnic în teatrul blagian. Aici sexualitatea ia locul meditației din Tulburarea Apelor, sau chiotului vital din Zamolxe. „Amenințăm cerul cu metafore și mulgem pământului secretele, dar duș- manul, pe care nu-1 putem învinge, e puterea absurdă și cu mii de fețe a sân- gelui. Numește această putere cum vrei, numește-o blestem, sau lăuntrică lege, numește-o bălaur. Bieți oameni, ne sbatem între bălaur și rânduielile lumii, și ieșim măcinați, Vai nouă, vai ei — femeie, sânge, mamă și om! — Mi-e teamă că nimic n'o să mai poată limpezi această tulbure alchimie..." (id. ibid. pg. 289). ...astfel din ^ura scriitorului Loga (din Daria), accente apocalip- tice vestesc puterea sângelui „absurdă și cu mii de fețe.“ Dar Daria rămâne o dramă domestică, conflictul dintre o soție refulată și familia ei de care se simte, poate pe drept, străină: un soț senil și fiul educat de tatăl său, prea bolnav de o acută sensibilitate. Cuvintele citate mai sus sunt jumătatea de concluzie a finalului. Chiar 2* 834 PETRE HOSSU din vorbele persoanelor se desprinde o așteptare, datorită nemulțu- mirii pe care doar le-o trezește concluzia scriitorului: Grigore; Mai răsuflă ? Daria, Daria, de ce ? Nu trebuia. (se întorc amândoi) F i 1 i p (cu un semn tăgăduitor): A trăit A murit A murit cum a trăit. — Acum ce facem? „Acum ce facem ?** răsună atât de strident în anticamera mor- tuară. Ceva în atmosferă s'a frânt, s'a fragmentat, și cere limpezire. Soțul și fratele Dariei așteaptă frânți o veste de sus. Filip, soțul ei încearcă, sau mai precis schițează o judecată frântă: A trăit... A murit... A murit cum a trăit... Totul e atâta de van, de deșert. In cuvintele lui s'a prelins o frântură din înțelepciunea Eclesiastului. In drama aceasta, Blaga ne aduce lumea-patimei sensuale deslăn- țuită. Aceeași pe care o vei întâlni în orice țară dm lume, pe orice colț de uscat, la canibali sau la occidentali, oriunde stăpânirea „bălau- rului“ își încrestează amprenta. Nici unde nu poți identifica eroii cu vreo țară ori cu vreo limbă aparte. Ceeace îi face atât de abstracți, și îi trece peste coordonatele stilistice ale unui climat anumit, este acea stăpânire a sângelui care pretutindeni e aceeași. Doar când mintea Dariei începe să se întunece, în lumina aceea de amurg (dela începutul actului ultim) „se aude un plâns ce seamănă cu un hăuit sinistru, când cu hăuitul bocitoarelor, care „se cântă după morți." Poate că puțini au bănuit această apropiere extrem de subtilă a dramaturgului. Acum e ora când patima Dariei pălește, când valu- rile se retrag din nou în albie și o frântură de amintire, ridicată din scrumul ancestral își face loc în conștiință, - iar Daria coboară din nou în lumea firească. Totuși, ciudat paradox I prin irațional, Daria se în- trupează din nou în realitatea placidă, rațională. Accentele de iubire din dramă freamătă de o patimă obsedantă ce persistă dealungul întregii piese ca un parfum otrăvit de roze: „Te iubesc tinere, te iubesc I întâia oară spun aceste cuvinte. Te iubesc tinere, te iubesc I Ce bine că ești aici. De când ne cunoaștem ? De șapte zile I Și șapte zile pot să fie mai mult decât șapte ani. Cum să-ți zic ? Ce nume să-ți dau ? Simt nevoia să-ți dau alt nume. îmi vine să te chem: Salvatorule, Sfântul Cheorghe I îmi vine să te chem : cerule, adâncule I îmi vine să te chem tâlharule, visule I Ce bine că ești aici I De șapte zile ne cunoaștem." Drama Daria se leagă de I v a n c a formând partea din teatrul iui Blaga închinată actului vital tehnic. Ceeace în Daria se schițează doar palid, în Ivanca ia forme pronunțate, iar prin aceasta se apropie de matca superioară a teatrului blagian. Dacă în prima dramă parti- cipăm la conflictul interior al Dariei, care umple întreagă piesa prin MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA «35 prezența ei copleșitoare, ceilalți rămânând doar martori ineficace (am putea excepta doar pe Puiu despre care vom vorbi altădată, în I van ca are loc o întretăiere de destine, bogată în valențe dramatice. Faptul că Daria este angajată într'o vieață familiară, o face mai puțin tulburătoare, oricâtă feminitate sensuală ar pulsa în verbul ei deslănțuit. Drama ei devine dela un timp penibilă, doar prin amorali- tatea cu care își trimite copilul la moarte, reușește să salveze o exi- stență dramatică menită să devie placidă. In Ivanca, eroina apare din vis par'că, ori dintr'o lume de năluci, ca să pătrundă într'o casă cu semeni de-ai ei. Nimeni nu știe cine este, de unde vine. Răsare în prag ca să-l iubească pe Luca, să se culce cu bătrânul și să deslănțuiască interiorul încătușat al lui Luca. Cuvintele bătrânei slujnice deabia pot face sensibilă cruzimea sensuală a femeii. ... .De când au început să cadă apele, domnișoara aleargă cu trupul gol prin ploaie și prin vânt peste câmp. Goală a ieșit din odaia ei, și-a început să sară, de-ai fi zis că o lovea cineva cu biciul peste picioare. Luca: Nebunie. Slujnica: Drăcie ori nebunie, cum o iei. Dar poate să cadă lovită de trăznet in mijlocul câmpului. Poate să rămână grămadă de cenușe în mijlocul holdelor. Dom- nule, domnule, — nu ți-am spus eu să n'o primești în casă ? Ai primit-o și acum e de trei luni aici și nu mai vrea să plece. Ce copil bun erai. Iți mâncă zilele. Când erai mic te împiedecai de brânduși.. (id , ibid. I, 332). Ivanca se regăsește în mijlocul familiei pictorului Luca, neam mult mai întins decât generația viețuitoare. Drama începe din stră- funduri ereditare, care uneori răbufnesc la suprafață ca aburii dintr'un vulcan nestins. In peisagiul spiritualizat *) al interiorului lui Luca, unde el își zugrăvește arhanghelii, ca o sfidare a trecutului năpraznic, a stră- bunilor asasini, sinucigași sau sexuali, fierbe plămada unui chin mistuitor. Față de arhanghelii săi spiritualizați, bătrânul tată, lubric, excomunicat de biserică, manifestă un dispreț suveran. El simte anotimpurile cu o sensualitate sălbatică, ce ne reamin- tește pe bătrânul Karamazov: „Vântul cald suflă iar — ca totdeauna în zilele astea de Martie. Nu șueră de loc. E moale și puternic, adoarme cugetul și trezește sângele. Suntem în preajma echinocțiului. Intr'o noapte vântul mănâncă zăpada, desbracă copacii, în trei zile svântă munții și ogoarele. A patra zi urșii se trezesc de sete în peșteri, a cincea orașele se uscă și satfele și-aruncă cojoacele. A șasea zi vântul se furișează fierbinte *) „O odaie ce pare prea puțin a unui artist, de-o sărăcie și simplicitate aproape călugărească. In fund spre stânga o ușe răspunde în câmp, iar în dreapta o fereastră mare deschide privirilor un cer de-un albastru adânc și spiritual..." (op. cit. I. Pfi 295). 836 PETRE HOSSU in case, oamenii incep să-și simtă trupul gol subt straie, și 'n codri s'aude surd pasul jivinelor. E ca un larg și nebun duh țâșnit din nările taurului sau ale berbecului stelar...** (op. cit. I, pag. 196). In contrast cu acest temperament impulsiv, fiul pare o fantomă istovită înainte de vreme. Poate aceasta este lucrarea dramatică, din care reiese mai limpede simțul nuanțelor inepuisabile de care dispune dramaturgul. Scenele mute, întâlnirile de priviri sunt de o gradație și de o precizie rară. Accentele, expresia, gestul sunt adaptate desăvârșit momentului. Dincolo de cuvântul răspicat al tatălui, de geamătul lui Luca, și de propoziția eliptică a amândurora, se vădește un substrat interior, de conținut larvar ca un mediu marin încropit: Tatăl: ... Ifi stau la dispoziție cu alt sfat... Nu ești făcut pentru vieață. Ascultă-mă pe mine. Sunt om bătrân. Luca (infrânt): Tu zici ? Tatăl: Eu zic. Luca: Râzi tată, râzi cum ai tu obiceiul. Tatăl: Eu zic fiule. Luca (desnădăjduit): Tu zici ? Tatăl: Eu zic. Luca: Am așteptat — nu n'am așteptat nimic. Și tu — în loc să-mi ajuți. Oh, c îngrozitor. Tatăl (vrea să iasă): Nu ești făcut pentru vieață. Sunt om bătrân. Luca: Tată încă nu ți-am spus tot Ascultă-mă tată. Tatăl (a înodat repede un belț din ștreangul ce l-a avut în mână și-l lasă să cadă) Ha-ha-ha-ha I Luca (își strânge mâinile la gură): Nu n'am așteptat nimic. Dela el — nici ua ajutor, (op. cit I, pag. 313—314). In această lume de coșmar, apare Ivanca. II iubește pe pictor cu acea sensualitate proaspătă ce caracterizează femeile din teatrul bla- gian. Până la urmă însă va cădea în brațele bătrânului faun. Iubirea ei față de Luca nu o satisface, el este doar un chinuit, înfrânt de cine știe ce zăgaz interior. Dorința lui de faptă nu va erumpe decât la sfârșit dupăce Ivanca a căzut. Nici într'o dramă a sa, Lucian Blaga n'a creat așa de mult atmo- sferă. Ne este peste putință să redăm în câteva cuvinte toată am- ploarea dramatică ce zace în atmosfera viciată de frământarea mută. Continuare într’un fel a Dariei, Ivanca încheie ciclul actelor vitale și atinge plafonul de intensitate. Totul vorbește prin gura mileniilor îmbi- bate într’un inconștient larvar, la unii destructiv (tatăl), la alții (Luca) sublimat în creație. Dacă finalul a cruțat pe Luca de crimă, sdrunci- narea faptei fiind într’un fel amortizată, drama nu a avut din aceasta de câștigat. Poate că o resolvare mai brutală a conflictului i-ar fi adăugat dramei în amploarea ei neuitată. MARGINALII LA TEATRUL LUI'LUCIAN BLAGA 837 Omul în ipostaza supremă de căutător al mântuirii în varietatea existenței imediate, se realizează planar în trilogia blagiană. Cum spu- neam mai sus, ceeace caracterizează teatrul blagian predominând mai ales în partea a doua a operii, este sondarea faptei de mântuire, nă- zuința spre absolut. De aceea ceeace cade în primul plan âl preocu- părilor dramaturgului este tocmai revelarea acelui dat profund, din care actul spiritual decisiv isvorăște în mod firesc. Prima dramă din trilogie, Meșterul Manole, care urmează mitul popular al Curții de Argeș, readuce, într’un timp mitic românesc, fapta creatoare, legată de jertfă, a Meșterului Manole. Chipul viitoarei bi- serici care domină masa din încăperea lui Manole îi stăpânește pe toți. Dar zidurile se prăbușesc în fiecare noapte, furându-i somnul lui Manole care se consfătuește îndelung cu Bogumil. Jertfa o cere pu- terea de sus ca biserica să-și întărească temeliile. Manole va primi ceeace îi fusese sortit, iar Mira o să ispășească jertfa. Din toată drama se ridică simbolul sublim al creației, coborât in formele bisericii așa cum stăpânește ea deopotrivă pe Manole, Bogumil, bătrânul Găman — acea fibră sensitivă a lumii dramatice, — Mira și cei nouă zidari. Jertfa va rotunzi oarecum construcția, ca o compen- sație a materiei moarte ce a fost necesară pentru săvârșirea zidurilor. Jertfa vine să împace conștiințele răsvrătite de jos, să lege pe ziditori și să desăvârșească lucrul mâinilor chinuite. Dar odată creația sfârșită, ea se individualizează, persoana Mește- rului nu mai e necesară, poporul nu-1 chiamă, nici nu-1 dorește. Dar mai ales, ceva s’a frânt în interiorul lui. Forța care l-a dus până la urmă și l-a ajutat să-și desăvârșească munca începută se irosește tn mod firesc, ca orice resursă pământească. Zadarnic va mai încerca în acest ceas târziu să regăsească pe Mira, s’o scoată din zid. Cei din jurul lui îi cunosc nebunia, dar poate nu și-o cunosc pe a lor decât într’un târziu. Acel care-1 va înțelege, dar care mai cu seamă îi va fi aproape, va simți glasul din ziduri, care vine din mari depărtări, este Găman. întâlnirea lor mișcătoare este una din marile pagini ale teatrului bla- gian. Aceeași înțelegere gradată prin gest, privire și mai cu seamă acel «fluviu interior, Imponderabil: Manole (ascultă): Tu auzi cântecul din zid... Găman: 11 aud. Manole (transfigurat): Aici nimenea nu-1 aude, numai eu. Și acum și ta. Numai noi doi îl auzim. E parcă toată vieața pe care incăodată o încerc. E cântecul obârșiilor și al sfârșiturilor în neschimbarea aceluiași cerc. (op. cit. II, pag. 122). 838 PETRE HOSSU Manole va cădea, o cere legea firii. Splendoarea din el s'a re- vărsat pe ziduri ți a urcat pe turn în sus. Acum el n'are ce să mai aștepte aici. Iar dincolo îl chiamă toate. In clipa ultimă, când îți vede sfârșitul cu ochii, cel din urmă care îi va plânge la căpătâi, va fi Al șaselea zidar, cel care cârtea veșnic, dușmanul lui surd: Al șaselea (s'aruncă peste el): Manole, eu te-am urât și te-am iubit mai mult decât oricare. Pune-ți încă odată mâna deasupra mea, ca atunci când am voit: aă plec și n'am putut. Nu trebue să spui nimic numai mâna s'o ridici, (se vede mâna lui Manole crispându-se în semn de iertare) op. cit. II, pag. 137). Ceva din această împăcare, atât de umană, ne amintește de finalu- rile shakespeareiene, când inamicii de moarte iși îndoaie genunchiul în fața celui căzut, Antoniu în fața lui Brutus, Fortinbras concurentul la domnie în fața lui Hamlet, sau vajnicul Anfidius, în fața lui Coriolan: „ . .. Din cei mai buni soldați să vie trei, Al patrulea sunt eu ... Să plângă tobele ... — Sus lancea !... A lăsat el în cetate Astăzi orfani și văduve ce-și plâng Ursita până astăzi... Dar se cade Cenușa ’n veci să-i preamărim.. (Trad. Protopopescu). Dar creația lui Manole, în drama lui Blaga, se desfășoară pe plan interior. Dimensiunile zidurilor și strălucirea dinafară cad pe un plan secundar. Plasama dramei pulsează în interiorul meșterului și a zida- rilor-. Odată creația interioară consumată, ei rămân străini de splen- doarea de afară: întâiul: Doamne ce strălucire aici și ce pustietate în noi. (op. cit. II, pg. 139). Așa cum prima dramă din trilogie interiorizează fapta creației, astfel a doua, Cruciada Copiilor, epuizează acțiunea interioară de credință. „In luna Prier leat 1212 dela nașterea Domnului Nostru Isus Hristos — scrie părintele Ghenadie starețul într'o cronică — copiii trecură prin cetatea noastră, și așișderea și dela noi porniră copiii între șasă și doisprezece ani. De aici au luat-o o leacă spre răsărit și apoi spre miazăzi, căci aici drumul cruciaților se desparte de apele Dunării spre altă țintă. Copiii toți mergeau cântând și nimenea nu i-a putut opri, și mumele umblau despletite prin cetăți și întrebau în toate părțile speriate și zăpăcite. Și unii copii mergeau dormind, iar alții cădeau de oboseală ;' de-i întrebai, ei ziceau : noi n'avem somn. Și copiii s'au tot dus și s'au dus și nu s'au mai întors. O jumătate de an a trecut de când au plecat — și acum parcă s'a lăsat peste toate domnia sfârșitului." (op. cit. II, pag. 212). De sigur că Lucian Blaga a știut să surprindă cel mai mișcător mo- ment din istorie, când harul a coborât în suflete plăpânde, mânându-le spre mirajul Ierusalimului îndepărtat, al credinții lor. Este firesc c& MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA 83* asemenea timpuri stau subt zodia miraculosului pentru orice minte, oricât de refractară minunii. Dar totul vine dintr’un elan interior pe care nu-1 cunoștea nici Ghenadie, nici Teodul. Minunea lui Radu nu stă sub protecția vreunei biserici sau pontificat. Ea vine din acea re- sursă lăuntrică incandescentă ce se împacă mai des cu naivitatea celor simpli. Cruciatul copii aducea în ochi pecetea unei credințe stranii ce trece peste categoriile înțelegerii comune. Iată cum îi vede Dascălul: ........Ii cunoști după multe semne și mai vârtos după uitătură, că toți cei atinși se schimbă într'un fel. Privirea lor începe să alunece pe lângă făpturi, și ochii lor pierd și aleargă totdeauna mai departe decât le este ținta. Cei ce erau gureși, încep- să tacă, și cei ce erau tăcuți încep să vorbească în limbi. Mersul lor e ca o alune- care și ca o plutire. Parcă și-ar căuta drum pe o apă și nu pe pământ. Sunt unii care uită că au părinți, și puși in fața lor nu-și mai aduc aminte de ei. Siliți să și-i amintească, ei zic: Mamă, eu nu am mamă, tată, eu nu am tată. Că te prinde jalea, și de ei și de părinți. își uită unii și numele zicând într'una: eu nu sunt Petru, eu sunt Ion, eu nu sunt Gbeorghe, eu sunt cel ce intră în Ierusalim, eu sunt cel ce se va juca lângă mormântul Domnului..." (op. cit. II, pag. 160). La aceste mulțimi de copii trebuia să se adauge și Radu, fiul Doamnei din cetatea de pe Dunăre. Purtător de har, el va face drumul imaginar, va străbate itinerarul interior suferind aceeași oboseală după calea lungă străbătută pe jos. Ierusalimul'va fi împărtășit și de Radu și-l va răpune ca pe ceilalți cruciați copii... Cruciada copiilor rămâne cea mai mișcătoare dramă din teatrul blagian. Suavitatea, învecinată cu simplitatea cerească, a cetelor de copii exaltați de har, este predominantă în piesă și realizează o atmosferă de reculegere specifică operelor din a doua fază a dramaturgului. Fapta eroică a lui Avram lancu stă subt semnul pătrunzător al înfrângerii finale. Dramaturgul a intuit acel adevăr profund, legat de lupta eroică. Fapta câștigă în intensitate dramatică prin acel avant- gout al înfrângerii care transformă rezistența în încleștare disperată. Am putea numi drama Avram lancu, epopeea eroului, care se transformă în mit subt ochii noștri. întreagă acțiunea se desfășură pe două planuri ce adesea se întretaie. De o parte planul istoric al luptei lui lancu din 1848, cu acea rezistență și contraofensivă strălucită din Munți, pe de altă parte planul mitic mai larg, mai impetuos, care din primele momente câștigă teren tot mai mult. In faza de victorie a ero- ului, acesta își respinge propriul său mit, față de ostașii săi și de cei în conștiința cărora s'a înrădăcinat adânc, sau a luat ființă. Am putea chiar considera drept parte esențială a dramei, înfrân- gerea. Aici apare grandoarea eroului ce* și respinge aliații infideli șt «40 PETRE HOSSU mincinoși, iar peste ruinele fumegânde ale unei figuri gigantice, se ri- dică ființa mitică, așa cum au plămădit-o munții și văile, pe care nici lancu nu mai încearcă s*o împiedice în ascensiune. In zilele victorioase, el avea ce să ridice în locul figurii din mit, dar apariția heraldică din vremea revoluției ceda locul unei umbre umile și demente, rătăcite pe căile țării pentru care luptase în fruntea oștilor sale. Drama are un caracter distinct față de tot ce a scris dramaturgul înainte. In locul dramei de formă clasică, el aduce drama epică, de largă respirație, am putea zice cu alte cuvinte: drama fluviu. Abun- dența spontană și spectaculosul caracterizează mai bine ca orice ultima lucrare din opera dramatică. Dacă din punct de vedere dramatic, Avram lancu poate fi considerată drept cea mai strălucită realizare a dramaturgului Lucian Blaga, Tulburarea Apelor reprezintă o poziție singulară în opera sa. Scrisă după Zamolxe, piesa pare a fi realizarea deplină a manierei din perioada de început, precedând apariția ciclul formelor vitale: Daria și Ivanca (Fapta). Scriitorul a căutat mai târziu să se obiectiveze cât mai mult în teatru, evitând chiar versul alb ce este atotstăpânitor în Zamolxe și Tulburarea Apelor, astfel că a ajuns să realizeze mai deplin decât toți predecesorii, acea dramă epică, despre care am făcut mențiune mai sus. Tulburarea Apelor este o sinteză între lirica poetului Lucian Blaga și geniul dramatic ce stă la temelia acestei opere pe care am schițat-o sumar în paginile acestea. In mod firesc ea trebuia să încoroneze opera dramatică, fiind o realizare plenară a artistului Lucian Blaga. Ceea ce ne face să o considerăm drept operă de căpătâi, este, pe lângă desă- vârșirea artistică de sinteză a două genuri literare, faptul că aici toate elementele specifice ale teatrului blagian sunt prezente și armonizate într'o vastă orchestrație. Complexitatea persoanelor a derutat regia ro- mânească, încât până azi nu avem decât o tentativă de punere în scenă. Chinuitul personaj al Popii într'o continuă frământare fecundă în idei, alături de tulburătoarea Nona, coborâtă în lumea popilor va- lahi din timpul reformei, dintr'un mister medieval ca Fiică a Pămân- tului, prezența aeriană aproape a Moșneagului călător, care la sfârșit va primi jertfa, toate aceste elemente atât de difuze, convergând spre un nucleu puternic al dramei iscă sguduitorul conflict, poate cel mai chinuitor din întreagă opera blagiană. In lupta mistică — al cărei exponent este Popa, Moșneagul și Nona — forțele lumii se frământă desnădăjduit ca în ceasurile de cruntă hotărâre istorică. Teatrul de înaltă spiritualitate al polivalentului MARGINALII LA TEATRUL LUI LUCIAN BLAGA 841 meșter, a câștigat prin Tulburarea Apelor victoria cea mai strălucită, întrebările rămase oarecum obscure în celelalte drame, își găsesc aici deslegarea. Pentru oricare cititor viitor al teatrului blagian, Tulburarea Apelor trebue să-i rămână în minte drept cheia de boltă. Pantomina înviere, face tranziția între ciclul formelor vitale și tri- logia blagiană. Aici satul românesc se desfășoară într'o ultimă stilizare,¹) •Cotidianul rustic este surprins în forma lui aproape rituală: Cei trei frați: „ ... Voinici cum sunt par niște arhangheli fără de aripi îmbră- cati în cojoace de ciobani*¹. Plugarul „pleacă cumsecade așa cum a venit". Porcarul „sdrenfăros ca fiul cel pierdut". Păcală „cu seriozitatea lui inalterabilă¹'. Bogătașul „pare a veni mai de departe decât petitorii din povești”. învierea este expresia unei sensibilități moderne evoluate ce se Înfrățește cu muzica lui Enescu sau cu plastica lui Brâncuș. PETRE HOSSU ..............Totul e simplu stilizat, dela frunzele pomului până la vestmintele oa- -menilor. Aerul sună de ciocârlii. Frunzele par de foc." (Op. cit. I, pg 365). IN JURUL LUPTELOR DELA PLEVNA DIN ANUL 1877 Două reviste străine, Prosveta dela Sofia și Nouvelle Revue de- Hongrie dela Budapesta, au publicat articole în legătură cu luptele date in jurul Plevnei în vara și toamna anului 1877. Deoarece cel din prima revistă'pare a fi bazat pe o documentare neîndestulătoare, iar cel din al doilea a fi întemeiat pe amintiri confuze ale unei persoane înaintate in vârstă, îmi propun să pun la punct chestiunile ridicate prin acele articole. într’un articol din numărul 9, anul VI, al revistei Prosveta, din Sofia, intitulat Românii și Bulgarii în trecut, contribuție la renașterea bulgară, domnul profesor universitar Petre Mitofcieff, face următoarele afirmațiuni: „ ... Românii abuzează de sentimentele noastre de recunoștință. Ei nu contenesc să ne considere datornicii lor. O socoteală mai dreaptă și mai sinceră, va dovedi că noi nu le suntem datori. Pentrucă ce le-am dat noi Românilor, întrece cu mult ceea ce ne-au dat ei, chiar dacă am adăuga la aceste socoteli, sacrificiile lor în timpul războiului de eliberare a Bulgariei. „ .,. Atunci Românii au participat în mod special, la lupta pentru ocuparea unei redute turcești dela Plevna, unde au avut vre-o 3000 de morți. A se vorbi de zeci de mii de Români căzuți, însemnează a denatura adevărul. ..........Așa este și cu legenda răspândită de Români, că la căderea Plevnei Osman Pașa s'ar fi predat generalului român Cerkez.... Ade- vărul este că Românii și generalul lor erau destul de departe de locul unde a fost sfărâmată rezistența Turcilor și că Osman Pașa s'a predat generalului rus Ganetzki. 1N JURUL LUPTELOR DELA PLEVNA DIN ANUL 1877 843 După cele ce se văd mai sus se impune Românilor mai mult criti- ■cism și mai multă nepărtinire. Ca unul ce m'am ocupat in special de istoricul războiului din 1877—1878, cum se poate vedea din bibliografia lucrărilor mele arătată in nota de mai jos,¹) șt am avut la îndemână o însemnată documen- tare, ce probabil a lipsit domnului profesor P. Mitofcieff, imi propun să arăt in rândurile următoare că numai lipsa acestei documentări a făcut pe învățatul profesor să nu fi putut expune, în toată exactitatea sa, adevărul istoric. Domnul profesor afirmă că „atunci Românii au participat in mod special, la lupta pentru ocuparea unei redute turcești de la Plevna". Din acest text ar reieși că Românii au luat parte mai ales la ocuparea unei redute. Astfel redactat, textul nu redă exact partea luată de Români în luptele dela Plevna. Rolul lor in fața Plevnei a fost, după cum se poate documenta ușor domnul profesor Mitofcieff, consultând numeroase scrieri asupra luptelor de acolo, printre care istoricul oficial rusesc: să ocupe, la început sectorul de Nord — din fața Griviței și până în Vid — (și mai târziu și pe stânga Vidului) a cercului de in- vestiție a Plevnei; cu cavaleria și cu detașamente de alte arme să participe la luptele (Doini și Gorni—Dubnic, Doini și Gorni—Etropol) pentru completarea încercuirei Plevnei; să participe la atacurile date, contra sfaturilor lor, în contra întă- riturilor dela Plevna. Ei aU atacat în acest scop: ‘) Partea luată de armata română in războiul din 1877—1878, București 1926. — Câteva extrase din presa engleză 1877—1878, București 1927. — Notele unui ofițer norvegian înaintea și în timpul războiului de neatârnare 1876—1878, București 1928. —> Relații anglo-române în perioada războiului din 1877—1878, Vălenii de Munte 1928. — Rapoarte daneze asupra războiului din 1877—1878, București 1929. — Documente inedite relative la Corpul de observație dela Gruia (1876), Cluj 1929. — Jurnalul de operație al diviziei de infanterie de rezervă (23 Iulie 1877—29 Iulie 1878), București 1929. — Corespondența generalului lancu Ghika 2 Aprilie 1877—8 Aprilie 1878, Bucu- rești 1930 — Corespondența generalului Gr. Cantilli, București 1931. — Din corespon- dența inedită a principelui Milan al Serbiei cu colonelul Gheorghe Catargi în timpul războiului din 1877—1878, București 1935. Acest studiu a fost tradus în limba bul- gară (Sofia 1939) Se loc.-col. Ivan Cr. Stoytchev. — Un uitat. Gen. Ion Em. Florescu, București 1937. — însemnătatea istorică a câderei Plevnei (28 Noenwrie—10 Decemvrie 1877), București 1937. — Călărașii din valea Șiretului în războiul de neatârnare, Bucu- rești 1939. — Ambulanța Doamnelor din Iași în 1877—1878, București 1940. — Participarea populației civile la războiul din 1877—1878, București 1941. — Spicuiri prin dosare privitoare la războiul din 1877—1878, București 1942. — Roumania's shares in the war of 1877. (The Slavonie and East European Review, VIII London 1930). 844 GENERAL R. ROSETTI în ziua de 27 August (8 Septemvrie, șanțurile dinaintea redutei Grivița Nr. 1, pe care le-au luat;') in ziua de 30 August/11 Septemvrie (Sfântul Alexandru) redutele Grivița Nr. 1 și Nr. 2, reușind a lua și nu numai a ocupa, după trei atacuri, pe cea cu Nr. 1. Luarea acestei redute a fost singura izbândă din acea zi de atacuri crâncene, date pe întregul front aliat;* ² ³ *) în zilele de 6/18 Septemvrie și 7/19 Octomvrie, din nou, dar fără succes, reduta Grivița Nr. 2.s) Rolul trupelor românești nu s’a mărginit însă numai la cooperarea cu Rușii la Plevna, ci lor le-a revenit rolul de a curăți Vestul Bulgariei de Turci, ceea ce au făcut prin lupta dela Vadin (17/29 Septemvrie 1877), prin sângeroasa bătălie dela Rahova (17/19 Noemvrie 1877), prin ocuparea Lom și Arcer-Palancei (16/28 Noemvrie și 10/22 Decemvrie),, prin asediile Belogradcicului și a Vidinului, care s'au predat lor, la semnarea armistițiului. Mai mult încă, armata română e aceea care a acoperit pe Dunăre, in primăvara anului 1877, înaintarea și desfășurarea armatei rusești. Și tot ea e aceea care, după răsunătoarele înfrângeri rusești dela 8/20 și 18/30 Iulie, din fața Plevnei, a scăpat de dezastru armata rusă și deci cauza eliberării Bulgariei. Aceasta este adeverit și de apelurile repetate ale comandamentului de căpetenie rus și de un general englez în serviciul Turciei, V. Baker-Pacha, care în a sa War in Bulgaria (II, p. 334) spune: „nor can it be doubted by any imparțial military historian that but for the aid of the Roumanian forces, the whole Russian army which was fighting north of the Balkans would inevitably have been driven into the Danube" (nici nu poate fi pus la îndoială de orice Cercul publicațiilor militare, 7 Decemvrie 1897. — Memoriile Regelui Carol, la data de 28 August, 9 Septemvrie 1877. — The War correspondence of the Daily News, 3 III, pp. 36, 64, 65. — Fr. Kohn Abrest, Zigzags en Bulgarie, p. 274. — General von Lignitz, Aus drei Kriegen, p. 172. — Scrisoarea adresată de Lachman, ofițer elvețian și corespondent al ziarului Bând din Berna, ziarului Românul, 3/16 Sep- temvrie 1877. ²) Memoriile Regelui Carol la data de 31 August 1877. — The War correspon- dence of the Daily News, III, p. 84. — Fr. Kohn Abrest o. c,, pp. 279, 283. — Lignitz, o. c., p. 173. — Kritische Ruckblicke auf den Russisch—Tiirkischen Krieg 1877—1878 nach Aufsetzen von Kuropotkin, bearbeitet von Krahmer I., p. 365. — Scrisoarea col. Gaillard (atașatul militar francez către I. C. Brătianu, din 31 August 1877), (hârtiile Brătianu) „l'armee roumaine vient de se couvrir de gloire". ³) The War correspondence of the Daily News, III, pp. 95, 97, 101. — olatart.²³} In Alutus accentul putea fi numai pe a inițial, altfel u din silaba a doua nu s'ar fi sincopat. în ce privește pe Someș, se crede că prototipul i s'a găsit în forma Samus dintr'o inscripție din Dacia.²¹) Și aici se pare însă că avem de a face cu sufixul tracic -esiu-, -isiu-,²-'] ca în Timisiu-, Mo- risiu-, Argesiu-, Putem deci pleca dela un * Sotritsiu- care ar fi dat românește * Sumeș, iar cu deplasarea accentului ca în Mureș, Argeș, chiar Timiș (râu în jud. Brașov), * Sumeș. Forma cu o, Someș, se datorește poate unei influențe slave. Prin etimologie populară, Slavii l-au înțeles pe * Sumeș ca derivând dela apelativul soma „peștele CONTINUITATEA DACO-ROMANA Șl SLAVII 867 somn" și au făcut din el Someș, formă împrumutată apoi de Români și de Unguri: Szamos.ⁱ⁶) Am văzut că, pentru a explica formele Mureș, Olt, Someș, am presupus existența unor forme antice având o acolo unde formele atestate au a: * Morisius-Marisius, * Olutus-Alutus, * Somisius-Samus. Alternarea aceasta a lui o cu a se întâlnește și în grafia unor topo- nimice dacoromâne: Potaissa-Patavissa, Porolissum-Civitas Paralisen- sium. Se pare chiar că teritoriul linguistic trac se împărțea în arii dialectale după cum un o indo-european era pronunțat o sau a.²⁷) Dacia aparținea deci ariei lui o: Potaissa, Porolissum, *Morisiu-, * Somisiu-, * Olutu-. Argeșul însuși se pare că avea și o variantă cu o, dacă forma dată de Herodot se referă la acest râu: ’Op&qaaig. De asemenea varianta cu a a lui Alutus s'a păstrat până foarte târziu, căci în documentele ungurești din sec. XIII se întrebuința forma A//.²⁸) Terminațiunea -ș a lui Criș, Timiș, Mureș, Argeș, Someș, s'a părut greu de explicat cu ajutorul foneticei istorice a limbii române chiar unor linguiști români excelenți mânuitori ai legilor fonetice. De obiceiu au pesupus că acest -ș, sau ceva asemănător, a existat în limba traco-dacă și deci Românii, moștenind formele cu -ș dela Daci, le-au păstrat așa până astăzi.²⁹) Sufixul -isium, -esium din toponimi- cele Brindisium (Italia de Sud) și Tauresium (Macedonia) a fost iden- tificat cu terminațiunea locativului plural care la Albanezi are forma -ș.⁸⁰) Dacă forma traco-dacică avea un -ș în acest sufix sau termina- țiune, atunci populația romanizată, care — judecând după limba română de astăzi — vorbea o limbă latină populară absolut corectă, identică cu latina populară care se vorbea în Italia, Gallia sau Spania, nu putea pronunța pe acest -ș, deoarece nu-1 avea în propriul graiu. Cum se întâmplă totdeauna când se împrumută dintr'o limbă într'alta cuvinte având câte un sunet inexistent în limba împrumutătoare, sunetul străin e înlocuit cu cel mai apropiat sunet sau grup de sunete din limba proprie. Un -eșu- barbar va fi fost redat deci în latină prin -esiu-. La rândul lui, acest -esiu- va deveni în limba română -eș, ca de ex. în latinescul popular ceresius devenit românescul cireș; la fel caseus, * casius — caș, roseus, * rosius — roș, roșa.⁸¹) Vedem deci că nu e nevoie să urmăm pe cei mai mulți dintre cercetători care, constatând că numele râurilor transilvănene, așa cum ne-au fost transmise de scriitorii antici, nu pot fi considerate ca pro- totipurile normale — din punctul de vedere al foneticei istorice româ- nești — ale numelor românești de astăzi, au presupus că numele antice au fost transmise Românilor prin intermediul Slavilor⁸²) sau chiar al Ungurilor.⁸³) 868 E. PETROVICI De altfel formele slave de astăzi ale acestor nume de râuri, adecă numele sârbești, bulgărești sau ruseșți, sunt cu siguranță înprumutate sau dela Români sau dela Unguri. Cum au fost formele exacte pro- nunțate de Slavii din Dacia înainte de. dispariția lor de pe văile Oltului, Mureșului, Crișurilor, Someșului, Ampoiului, Timișului, Arge- șului nu putem ști. E probabil că aceste forme aveau la bază fone- tismul dacoromân din sec. VI—VIL Păstrarea până astăzi a numelor antice ale principalelor râuri din Transilvania dovedește că pe teritoriul ei n'a fost niciodată un hiat etnic. Istoricul Jung a găsit semnificativ faptul că în Grecia nu s'au păstrat numele antice ale râurilor, pe când în Transilvania da. E o dovadă aceasta că în Transilvania avem de a face cu un „teren mai conservativ", ca de obiceiu în regiunile muntoase.⁸¹) In ce privește numele de orașe, de localități, ar fi fost imposibil să se păstreze. In condițiile în care au trăit Dacoromânii — de altfel și Romanicii dela Sud de Dunăre după anul 600 — le-ar fi fost cu neputință să locuiască.in așezări permanente. „Dispărând vechile sate și orașe, dispărea în același timp și amintirea acestor așezări, adică numele lor".”) Slavii, când au cucerit Transilvania, unde a existat odi- nioară o cetate sau un oraș roman, au găsit numai ruine pe care le-au numit cu un termen slav: grădiște (cuvânt împrumutat apoi de Români dela Slavi). Pe aceste ruine sau lângă ele, au clădit cetăți de ale lor pe care le-au botezat cu nume slave. In locul vechiului Apulum, a apărut Bălgradul, amintit întâia dată cu acest nume într'un document dela anul 1097 ; ⁸⁶J în locul vechiului Ampeium, au întemeiat Zlatna, nume atestat mai întâi la anul 1262.⁸⁷) O mulțime de râuri mai mici, din văile unde s'au așezat, Slavii le-au numit cu nume slave: Cernu „neagra" în jud. Hunedoara, Satu- Mare și Severin, Cernavoda „apa neagră" de lângă Săcel (jud. Sibiu), Belareca „râul alb" în jud. Severin, Bistra „repedea" în jud. Sibiu, Bihor, Turda, Severin, Bistrița, (diminutiv dela Bistra) în jud. Năsăud, Severin, Zlaști „purtător de aur" pârău afluent al Cernei în județul Hunedoara, Dezna „cea din dreapta" afluent de dreapta al Crișului Alb în jud. Arad, Târnava „spinoasa" în jud. Târnava-Mare, Târnava- Mică, Hunedoara, Târnăvița (diminutiv dela Târnava) în jud. Arad, Târnova „spinoasa" în jud. Arad, Severin, Dohra „cea bună" în jud. Hunedoara, Sibii (forma mai veche Sibiritu) „râul cu sângeri", Bârzava „râul repede" în jud. Arad, Caraș, Crasna, „frumoasa" în județul Sălaj, Maramureș, Lăpuș „brustur" în jud. Satu-Mare și Turda, Tur „taur, bour" în jud. Turda și Satu-Mare, Mâtnic „părăul tulbure" în jud. Severin, Mâtnicel (diminutiv dela Mâtnic) în jud. Severin, Lozna CONTINUITATEA DACO-ROMANA Șl SLAVII 869 „râul cu sălcii** în jud. Severin, Clopoiiva „apa sunătoare** în jud. Hunedoara, etc., etc. E de observat că multe din râurile cu nume slav, la munte au numai nume românesc: Bistrița — Repedea (Năsăud),³⁸) Sebeș mai vechiu Bistra (astăzi numele afiuentului principal din munții Sebeșului al acestui râu) — Frumoasa,³⁹} Dobra — Rial mare,¹⁰) Țibin (forma săsească), Cibin (forma ungurească), Râul Sibiului — Râul mare (numit așa de locuitorii din satul Gura-Răului, nume de sat care însuși arată că râul s’a numit simplu Râu, căci altfel i s’ar fi zis Gura-Sibiiulai sau Țibinului, ca de ex. Gura-Honțului, Gura-Sadului, Gura-Humorului, etc). Alte râuri dela munte au nume românesc: Roșia (Bihor, Satu- Mare, Alba), Recea (Bihor), Râul alb (Turda, Hunedoara, Severin), Râul lung (Severin), Râul mare (Hunedoara, Severin, Făgăraș), Repedea (Maramureș), Vălărița (Hunedoara), Râu Bărbat (Hunedoara), Râu (Satu-Mare), Valea văratecului, pietrosului, albă, rea, vânătorului, mare, cireșelului, cerbului, lungă, porcului, teiului, lupului, Fundătura, Părăul gros, sărat, paltinului, coastelor, Râușor, Secătura, etc. etc. E de neînțeles cum s'a putut afirma că Românii n'au numit nici cursurile de apă mai puțin importante dela munte, ceea ce ar fi o dovadă că și la munte sunt ultimii veniți.⁴¹) Pentru a ne convinge de contrarul, e destul să aruncăm o privire fugară asupra unei hărți mai amănunțite a Transilvaniei. In orice caz însă, numele slave de râuri și de păraie arată că Slavii n’au rămas numai in depresiunile mai largi, ci au pătruns adânc în văile mai mici ale munților. De data aceasta Dacoromânii erau serios primejduiți să fie desnaționalizați. înainte de venirea in masă, ca popor cuceritor, a Slavilor in Transilvania, Dacoromânii asimilaseră resturile de Goți și Gepizi. Asimilarea va fi mers ușor. Fragmentele acestea de populații germanice erau de câtva timp in contact cu lumea greco-romană. Se știe că în parte erau creștini. Elementele creștinis- mului le vor fi primit deodată cu limba Dacoromânilor cu care con- viețuiau.⁴²) Cu Slavii lucrurile stăteau altfel. Ei au venit în mase mari de agricultori, păstori și războinici. înainte de așezarea lor în Dacia, nu avuseseră niciun contact cu civilizația creștină greco-romană. De aceea romanizarea lor a mers foarte încet. Mult timp cele două elemente, cel romanic și cel slav, s'au cumpănit. Biruința elementului romanic la Nord de Dunăre se datorește probabil faptului că nici Slavii n'au creat nicio organizație de Stat asemănătoare acelora din dreapta Dunării, deci limba slavă nu s'a bucurat în Dacia de prestigiul pe E. PETROVICI 870 care i l-a dat statul și mai cu seamă biserica — începând cu a doua: jumătate a sec. IX — în Peninsula Balcanică. Totuși, nici la Nord de Dunăre limba slavă n'a fost lipsită de prestigiu, fiind limba cuceritorilor.⁴³) Voievozii și cnejii slavi au fost imitați în graiu și în obiceiuri de populația supusă romanică. Institu- țiile desemnate prin cele două cuvinte amintite au fost împrumutate de romanici și apoi și de Unguri. Voivodatele din Transilvania, Mun- tenia și Moldova sunt continuarea voivodatelor slave. Pe lângă multe elemente de organizație de stat și militară, strămoșii Românilor — în- cepând să coboare încetul cu încetul dela munte în văi — au împru- mutat dela Slavi o sumedenie de termeni de agricultură: plug, brazdă, răzor, stog, claie, pleavă, otavă, coasă, a cosi, a plivi, ovăs, snop, căpiță, jitar, livadă, pirlog, ogor, a ogorî, țelină, pogon, a prăși, etc., etc.⁴⁴) Mulțimea elementelor slave privitoare la agricultură în daco- română dovedesc că Românii din Transilvania, la început mai cu seamă păstori, au învățat agricultura mai intensivă dela Slavi și anume înaintea venirii Ungurilor. Dacă ar fi adevărat că Românii au venit în Transilvania ca păstori nomazi abia în sec. XIII și că au început să devină agricultori abia în sec. XIV, ba chiar al XV,⁴⁵) atunci Românii din Transilvania, în locul considerabilei terminologii agricole slave, ar trebui să aibă o terminologie agricolă ungurească. Influența slavă e tot așa de puternică și în alte direcții. Să amintim numai că strămoșii Românilor au împrumutat dela Slavi și moda de a da nume copiilor. într'o vreme aproape toate nu- mele de persoane românești erau de origine slavă:⁴⁶) Radu, Mircea. Dragomir, Vlad, Oprea, Stan, Dragoș, Minea, Pârvu, Tihomir, Bogdan, Stoian, Dragată, Balotă, Dan, Nedelcu, Vlaicu, Bratu, Neagu, Neacșu, Dragotin, Dragșin, Stanca, Neaga, Nedelca, Bogoslava, etc. etc. Și la noi s'a întâmplat deci același lucru ca la Romanicii din occident, unde — de ex. în Gallia — într'o vreme aproape totalitatea numelor de persoană erau împrumutate dela cuceritori, acolo — firește — ger- manici. ⁴⁷) Nu știm când a început, prin coborîrea treptată a elementului romanic dela munte, reromanizarea Daciei. Din analogia condițiilor în care au fost slavizate, de elemente slave înrudite, Dacia și Grecia, pu- tem deduce că, precum în Grecia elementul grecesc, păstrat mai ales în orașele de pe coasta răsăriteană, începe să câștige teren în inte- riorul țării prin sec. VIII,⁴⁸) la fel și la noi cam tot atunci începe să slăbească elementul slav.⁴⁹) Mai întâi s’au asimilat Slavii așezați mai la munte. Pe urmă, cu încetul, Românii apar tot mai numeroși și în văi,. CONTINUITATEA DACO-ROMAN Șl SLAVII 871 amestecați cu Slavi, in așezări purtând nume slave. La venirea Ungu- rilor, elementul slav era încă destul de important, pentru ca Ungurii să le învețe limba, ca să poată traduce unele toponimice: Belgrad (Alba- Iulia) — Fehervâr, Târnava—Kiikiilld, Bistra (numele afluentului prin- cipal din jud. Sibiu al Sebeșului, cândva cu siguranță numele între- gului curs al râului) — Sebeș, Zlaști (părău și sat in jud. Hunedoara) — Aranyos (rom. Arăneș: sat pe părăul Zlaști), Cernavoda (părău în jud. Sibiu) — Feketeiigy, etc. Păstrarea toponimicelor slave ca Bălgrad, Târnava, Bistra, Zlaști, etc. e o dovadă peremtorie că Românii au conviețuit cu Slavii pe teri- toriul Transilvaniei înainte de venirea Ungurilor.⁶⁹) E ciudat că, pe de o parte, se afirmă că încă din sec. XI Transilvania e aproape in între- gime locuită numai de Unguri, Slavii păstrându-se numai in fășii în- guste neînsemnate la poalele munților,⁸¹) pe de altă parte, se susține că Românii au venit abia in sec. XIII in Transilvania, deci după ce resturile de Slavi vor fi fost — în cursul a două secole — complet desnaționalizați. Cum se face atunci că Românii mai au nume slave pentru localități și râuri care fuseseră răsbotezate de Unguri ? Să nu uităm că Ungurii, în calitatea de cuceritori și stăpâni, mai târziu de domni feudali și slujbași ai statului ungar medieval, s’au bucurat de prestigiu foarte mare pe care n'au putut să-l aibă resturile de Slavi care vor fi putut să se mențină în cine știe ce parte izolată a țării. E sigur că Românii ar fi luat toponimicele dela Unguri, și nu dela Slavi, chiar dacă ar fi venit în sec. XI, cum au făcut cu sute și sute de toponimice de origine ungurească din Transilvania. Studiul toponimicelor slave din Transilvania ne poate da prețioase indicații cronologice și prin aspectul lor fonetic. Astfel s'a dovedit cu ajutorul unor toponimice ungurești de origine slavă că a existat o con- viețuire slavo-maghiară încă în sec. XI, în anumite regiuni. Se știe că un cuvânt slav ca dombu „stejar" și-a pierdut de prin sec. X—XI ele- mentul nazal în limbile învecinate cu limba maghiară: în sârbo-croată, slovacă, ruteană dub, în slovenă dob, în bulgară dăb. Dacă Ungurii numesc un sat, de ex. în comitatul Sătmar, Dombo (din slavul Dom- bovo „stejeriș"), înseamnă că au luat acest nume dela Slavi cel mai târziu in sec. XI, căci, începând cu sec, XII, Slavii îl pronunțau fără element nazal. < In cazul că Ungurii ar fi venit în sec. XII în aceasta regiune, numele unguresc al satului ar fi fost * Dobd,⁶Z) Dacă lucrul acesta este adevărat când avem a face cu toponi- mice ungurești de origne slavă, atunci trebue să fie adevărat și când avem de a face cu toponimice românești care păstrează elementul nazal slav. De fapt se găsesc câteva toponimice de acest fel, de ex: Glâm- 872 E. PETROVICI boaca, sat in jud. Sibiu, din slavul glomboka „adâncă" (la început nu- mele văii); Glâmboca (scris și Glimboca), sat în jud. Severin (și aici întâi s'a numit valea „valea adâncă", pe urmă satul întemeiat pe vale); Glâmboceni, părău în jud. Hunedoara⁵³); Luncavița (Severin), dela slavul lonkava „cotită, cu cotituri"; Lindina (scrisă, greșit, de obiceiu Lingina], sat în jud. Hunedoara, dela slavul lendina „pământ nelucrat, țelină"; îndoi (Turda), dela slavul londotâ „vale" ; Gâmbuf (Alba), dela slavul gombovifi „loc cu bureți." Am mai putea înșira cu zecile topo- nimice ca Dumbrava, Dumbrăveni, Dumbrăvița, Lunca, Luncani, Lunc- șoara, Luncoiu, Grind, Halânga,⁶⁴) Mândra, etc., dar acestea din urmă au fost probabil date de Români cu ajutorul apelativelor de origine slavă existente în limba română: dumbravă, dumbrăviță, luncă, grind, halângă „tufăriș", mândră, etc. Cele dintâi însă (Glâmboaca, Lindina, îndoi, etc.) care n'au apelative corespunzătoare în limba română, au fost date — nu încape nicio îndoială — de Slavi, iar Românii le-au luat dela Slavi într’o epocă îndepărtată, înainte de dispariția elemen- tului nazal din vocalele care au dat românește im, în, un, in, deci înainte de sec. XII. Studiul toponimicelor românești de origine slavă din Transilvania ne dă și alte indicații istorice. Cercetătorii s'au întrebat cărui grup dialectal slav a aparținut graiul Slavilor din Dacia. Cu toate că răs- punsul e ușor de dat, totuși unii cercetători pretind că din materialul toponimic disponibil se poate ști numai că graiul slav din Transilvania era un grai slav meridional, probabil cu caractere bulgărești, dar niciun toponimic nu prezintă trăsături indubitabil bulgărești?³) E adevărat că acești cercetători au vrut să-și bazeze concluziile pe studiul toponimi- celor ungurești. Tot dânșii însă recunosc că schimbările fonetice con- siderabile pe care le-a suferit limba maghiară din sec. X până azi au șters trăsăturile dialectale caracteristice toponimicelor slave din Un- garia devenite ungurești.⁵⁸) De ce n'au cercetat atunci toponimicele românești de origine slavă? Limba română a suferit puține schimbări fonetice din sec. X până azi, ceea ce se dovedește prin fonetismul atât de apropiat al aromânei de cel al dacoromânei. Aromâna s'a des- părțit de dacoromână prin sec. IX, X, când strămoșii Aromânilor s'au mutat spre Sud, în Pind, Tesalia și Epir, din partea sud-estică a teri- toriului de formație al limbii și poporului român arătat mai sus la p. 865. Iată particularitățile dialectale slave pe care le prezintă toponi- micele remânești de origine slavă din Transilvania și Banat: 1. In locul grupurilor protoslave or, ol, er, toponimicele slave din Transilvania au ra, la, rea, ca limbile slave de Sud, de ex. protoslav. CONTINUITATEA DACO-ROMANA Șl SLAVII 873 gordu „cetate" — Bălgrad, Moigrad, protoslav. goldlna „flămânda" — Gladna (Severin), protoslav. berza „mesteacăn" — Breaza (Făgăraș), Breazova (Hunedoara, Severin). 2. In locul lui r silabic și al lui l silabic, toponimicele slave dela noi au âr, âl, ceea ce ne amintește fonetismnul bulgar ăr, ăl, de ex. protoslav brza (în paleoslavă scris firuza) „repedea" — Bârza (Severin), bulgar, bărza; protoslav. vlku. (în paleoslavă scris ufîi&iV „lup" — Vălcan (scris greșit Vulcan). 3. In locul lui y protoslav, se întâlnește i, ca în limbile slave de Sud, de ex. protoslav, rybița „peștișor" — Ribifa (Hunedoara); proto- slav. bystra „repedea" — Bistra (Turda, Severin, Alba, Bihor, etc.). 4. Protoslavul - șce - e redat prin - ște - ca în limbile slave de Sud, de ex. protoslav pocivalișce „zăcătoarea vitelor" — Pocioveliște (Bihor). 5. Vocala nazală protoslavă pe care o notăm aici an, e redată prin în, care ne amintește reflexul bulgăresc modern ă al lui an proto- slav și care într'o epocă mai veche a istoriei limbii bulgare a fost ăn, de ex. protoslav. glomboka „adânca" — Glâmboaca. Acest în devine in, dacă înaintea lui se află semivocala i, de ex. protoslav. iondofâ. „vale" — întâi iîadol, apoi îndoi (ca lat. filianus — întâi fiiîn, apoi fân, fin). In Luncavița (Sudul județului Severin), reflexul lui on ne amin- tește forma modernă sârbească Lukavița, cu u în loc de on. într'o epocă mai veche acest u a fost un. In Nordul județului Severin avem nume de sate și de râuri Mâtnic, Mâtnicel, care nu mai prezintă elementul nazal caracteristic toponimi- celor slave din Transilvania. Aici în loc de protoslavul monftniku „cel tulbure", avem o formă care amintește toponimicul bulgar modern Mătnița, cu ă în loc de on. Slavii din Nordul județului Severin au fost deci românizați după dispariția nazalității slave. De fapt aici par a se fi menținut Slavi până în sec. XIV. 6. Grupurile protoslave t urmat de semivocala i și kt urmat de i, sunt redate în toponimicile slave din Transilvania prin șt, reflex care — dintre toate limbile slave — se găsește numai în bulgară, de ex. protoslav. zlat-iu „de aur" — Zlaști, protoslav. pekft „cuptor, peșteră" — Peșteș (Bihor, Someș), Peștiș (Hunedoara),⁵⁷) Peșteana (Hunedoara), Peștenița (Hunedoara).⁵⁸) 7. Reflexul* vocalei slave căreia îi corespunde în alfabetul slavon litera numită iat, este ea în toponimicele românești de origine slavă din Transilvania. Și această particularitate ne amintește graiurile bul- gărești, anume pe cele orientale. De ex. protoslav, berza „mesteacăn" — Breaza, Breazova. 874 E. PETROVICI 8. Vocalele numite ierul mare și ierul mic, notate cu literele latine u șt t sunt redate, când n'au dispărut, prin ă, o și e, tot ca în graiu- rile bulgărești, de ex. protoslav. buzXna „cu soc" — Bozna (Sălaj),, protoslav. mu/tu „mușchiu în pădure" — Măhaciu (Turda), protoslav. pravu „drept", pravXfi — Pravef (două dealuri în jud. Hunedoara).⁵⁹} înșirarea ar mai putea continua. în rezumat, caracteristicele fone- tice ale toponimicelor romanești de origine slavă din Transilvania sunt identice cu acelea pe care le prezintă și celelalte elemente slave ale limbii române. Iată câțiva termeni de origine slavă foarte obișnuiți în limba română și care prezintă absolut aceleași caracteristice fonetice : 1. Slav, ‘gordina — grădină, * moldița — mlădiță, * terba — treabă, etc., etc. 2, Slav. * vrhxi — vârf, * stlpu — stâlp, etc,, etc, 3. Slav, *byvolu — bivol, etc. 4. Slav, * kleșci — clește, etc. 5. Slav. * osonditi — osândi, * lonka — luncă, * gonsXka — gâscă, dialectal gânscă, "paionku — paing, etc. 6. Slav, * matieha — maștehă, mașteră, ' pektera — peșteră, etc. etc. 7. Slav. * dăZfi — deal, etc. 8. Slav. * 6uzu — boz, "vuzduhu — văzduh, * koftțX — cotef, etc. etc.⁶⁰) Prin urmare Românii au împrumutat mulțimea mare de elemente slave pe același teritoriu unde au împrumutat și toponimicele slave. Dacă elementele slave ale limbii române prezintă caractere slave meri- dionale și în special bulgare, pentru aceasta nu e nevoie să presu- punem că Românii le-au adus din Balcani, și anume din Bulgaria. Graiul vorbit de Dacoslavi era un graiu slav de Sud, înrudit de aproape cu graiurile bulgărești, după cum arată mai cu seamă parti- cularitățile amintite subt 5, 6, 7 și 8. Dacoslavii aparțineau deci valului de Slavi — ei înșiși se numeau pe ei Sloveni — care s'a revărsat în sec. VI și VII peste Dacia Tra- iană, Moesia, Dacia Aureliană, Dardania, Macedonia, Epir, Tracia, Tesalia și toată Grecia până in Pelopones. Teritoriul de formație a poporului român, adecă Dacia Traiană, Dacia Aureliană (cu Dacia Mediterranea și Dardania), Moesia Superior și fășia romanizată din Moesia Inferior, a fost cotropit de seminții de Sloveni foarte aproape înrudite între ele. începând cu anul 600, din Nordul Transilvaniei până în regiunea orașului Scupi (azi Skoplie), era o mare slavă, subt care se mențineau, mai cu seamă în regiunile muntoase, blocuri din vechia populație romanică. Dunărea nu mai era de acum graniță. (De altfel: CONTINUITATEA DACO-ROMAN Șl SLAVII 875 nici înaintea anului 600 nu împiedeca legăturile dintre Romanicii de pe cele două maluri). E probabil că subt presiunea înaintării Bulgarilor spre Vestul Peninsulei Balcanice în sec. VIII și IX (la anul 809 ocupă hanul Crum orașul Serdica-Sofia), valuri de populație romanică de prin Dacia Mediterranea și Dardania s’au deplasat și spre Nord, nu numai spre Vest și spre Sud, întărind blocul romanic dela Nord de Dunăre •*) și înmulțind, în dialectul dacoromân, numărul elementelor albaneze. Unele elemente albaneze s’au putut propaga și mai înainte din Dar- dania, din regiunea orașelor Scupi și Naissus (2Viș prezintă fonetism albanez *²) peste tot teritoriul străromân, până în Nordul Transilvaniei. Blocul enorm al „Slovenilor” a fost mai vulnerabil în cele două extremități dela Nord și dela Sud, în Dacia și în Grecia, pe când în centru s'a menținut neștirbit până astăzi, slavizând pe romanicii dela Sud de Dunăre. In Grecia, regiunile sudice au fost complet regreci- zate încă din sec. VIII.⁸³) In Dacia reromânizarea s'a întâmplat mai târziu. Și aici desnaționalizarea „Slovenilor", numiți de Români Șchei (dela Sclavus „Slav”), nu s’a făcut în toate regiunile în același timp. Am arătat mai sus că, în Nordul județului Severin, toponimicele Mâtnic, Mâtnicel, arată o românizare mai recentă a Slavilor. Particularități fonetice ale toponimicelor slave din Transilvania nu ne permit să presupunem românizarea Șcheilor înainte de sec. X. Se știe că vocalele slave numite ieruri neintense au dispărut din lim- bile slave prin sec. X. Toponimicul slav * Loulniku (fouti „vânătoare"), cu două ieruri neintense (I și u), s'a pronunțat, începând cu sec. X, *Lovnik — rom. Lovnic (jud. Făgăraș). Prin urmare, în sec. X și după sec. X au mai rămas Șchei în regiunea Lovnicului pentru ca Românii să-i fi auzit pronunțând toponimicul fără ieruri. Totuși Slavii nu s'au putut menține mult timp după sec. X în Transilvania. Documentele cele mai vechi ungurești nu amintesc de vreo populație slavă în Transilvania în sec. XI, XII, XIII. E adevărat că anonimul notar al regelui Bela, care a trăit în sec. XII, spune că la venirea Ungurilor erau în Transilvania Români și Slavi, „Blasii et Sclavi”, Dacă e adevărat că anonimul a proiectat în trecut situația etnografică din epoca în care trăia, atunci putem admite că în sec. XII mai erau în Transilvania Slavi amestecați cu Români. E însă tot așa de posibil, ca anonimul să știe despre existența Slavilor din Transil- vania numai din tradiția istorică, fără ca pe vremea lui să mai fie Slavi. In cazul acesta din urmă istoricii moderni proiectează o situație etnografică mai veche, din sec. X sau XI, asupra unei epoci mai re- cente (sec. XII). 876 E. PETROVICI Că în sec. XII nu mai erau Slavi în Transilvania se dovedește șt prin faptul că Sașii, veniți în cursul acestui veac, n’au niciun element slav primit direct dela Slavi, ci numai prin intermediul Românilor sau Ungurilor.⁸⁴) Prin urmare, pe „Șcheii" aceștia veniti în Dacia în sec. VI—VIL și romanizafi în cursul sec. VIII —XI, îi continuă populația românească din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureșul de astăzi, întocmai cum continuă, pe dacoromâni și pe toate celelalte neamuri care s'au abătut peste pământul Daciei, începând cu Cimerienii, Sciții și Celții. Continuitatea aceasta din urmă, adică autohtonia elementului românesc din Transilvania, explică de ce acest element a putut rezista puternicului val slav care l-a cotropit. După cum a spus-o Jung, popu- lația românească din Transilvania, fiind „enhorică", crescută din pă- mântul acestei țări, e obișnuită din timpuri străvechi cu condițiile de traiu și cu clima acestor plaiuri.⁸⁵) Orice norod străin venit aici de aiurea, oricât de numeros și de puternic ar fi, în cursul veacurilor se va vedea încetul cu încetul întrecut și la urmă înghițit de neamul băștinaș. E. PETROVICI *) Lubor Niederle, Manuel de l'antiquite slave, tome I: L'histoire, tome II: La civilisation. Paris 1923—1926. Voi. I, p. 21—22. s) St. Romanski, Slavjani na Dunava (Slavii la Dunăre) în Bălgarski Pregled I—1929, fasc. 1, p. 99. ’) Grigore Nandriș, The earliest contacis between Slavs and Roumanians, extras din Slavonie Review, XVIII— 1939, Nr. 52, p. 3. ⁴) Nandriș, ibid., p. 4; C. Daicoviciu, Problema continuității în Dacia, p. 12 și u. ⁵) C. Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquite, București 1938, p. 91. (Extras din „La Transylvanie"). ⁶) C. Daicoviciu, Problema continuității în Dacia. Câteva observatii și precizări de ordin istorico-arheologic. Cluj 1940- Extras din „Anuarul Institutului de Studii Clasice", Cluj, voi. III (1936—1940), p. 67. ’) K. Horedt, Eine lateinische Inschrift des 4. Jahrhunderts aus Siebenbiirgen. Extras din „Anuarul Institutului de Studii Clasice" al Universității Regele Ferdinand I, Cluj-Sibiu, voi. IV. Sibiu 1941. ⁸) C. Daicoviciu, O sensațională descoperire arheologică în Transilvania, în „Transilvania", anul 72—1941, Nr. 8, p. 578. B) Dacus (C. Daicoviciu), Autohtonia Românilor ți istoriografia modernă ger- mană, în „Transilvania", anul 73—1942, Nr. 2—3. p. 233. l⁰) Daicoviciu, La Transylvanie dans l’antiquite, p. 90. u) Archiv fur slavische Philologie, VII, p. 655. la) Daicoviciu, Problema continuității în Dacia, op. cit., p. 71. ¹³) V. Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei și a ono- masticei, București, 1933, p. 496, 244, 536, 313, 490, 474. CONTINUITATEA DACO-ROMAN Șl SLAVII 877 ¹⁴J Al. Philippide, Originea Românilor, I, p. 456, notă. lfl] G. Pascu, Etimologii românești. Iași, 1910, p. 15; lorgu Iordan, Die nmă- nische Ortsnamenforschung în Zeiischrift fur Ortsnamenforschung, I, p. 66. ¹⁶J G. Pascu, Eiimologiea fluviului Dunăre, în Viața Romînească, Iași, Sept., 1913, p. 303—305; Philippide, Originea Românilor, op, cit., I, p. 459—460. ¹⁷J Al. Philippide, Originea Românilor, op. cit., I, p. 457. ,⁸} Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX—XIV pe baza toponimiei și a ono- masticei, București, 1933, p. 244—250. ,B) N. Drăganu în închinare lui Nicolae lorga. Cluj, 1931, p- 136 și Românii în v. IX—XIV, op. cit., p. 489—494. 8°) Dacoromania, VII, p. 344. ²¹) V. Pâtvan, Considerațiuni asupra unor nume de râuri daco-scitice. Mem. Acad, Rom. Sect. ist. seria III, tom I, mem. 1, Buc. 1923, p. 12 sq.; S. Pușcariu, Pe mar- ginea cărților, în Dacoromania, IV, p. 1368. 82J Dacoromania VII, p. 344 83J V. St. Romanski, Imenata na dva kraidunavski grada, în Sbornik v cest na prof. L. Miletici, Sofia, 1933, p. 655. ²⁴J Drăganu, Românii în v. IX—XIV, p. 474 sq. ²⁶) P. Skok, Brendisium und Verwandtes, în Zeitschr. f. Ortsnamenforschung, I, p. 85; Pușcariu, Pe marginea cărților, în Dacoromania, IV, p. 1369. ²⁶) Drăganu, Românii în v. IX—XIV, p. 475. ²⁷) Norbert Jokl, Thraker. B. Sprache. Extras din „Reallexikon der Vorgeschichte", Berlin, Bd. 13, Juni 1929, p. 284. ²⁸) Drăganu, Românii în v. IX—XIV, p. 537. t⁹J Pușcariu, în Dacoromania, IV, p. 1369. ³⁰) Skok, op. cit, p. 86. ³l) Drăganu, Românii în v. IX—XIV, p. 246. ³-) E. Mo6r, Die slawischen Ortsnamen der Thaiszebene in Zeitschrift fiir Orts- namenforschung, VI, p, 130 sq. ³³) Melich Jânos, A honfoglalâskori Magyarorszăg, Budapest, 1925, p. 56. ³⁴) J. Jung, Romer und Romanen in den Donaulăndern, Innsbruck, 1887, p. 352. ³⁵J Iordan, Rumănische Toponomasiik, Bonn—Leipzig, 1914, p. 7. ³⁶) Drăganu, Românii în v. IX—XIV, op. cit., p, 505. ³⁷} Drăganu, ibid., p. 494. ³⁸) G. Kisch, Zur Wortforschung: Erloschenes Slaventum in Siebenburgen, în Korrespondenzblatt des vereins f. siebenb. Landeskunde, XLVII, p. 3. ³⁹J Kisch, ibid. ⁴⁰) I. Popovici, Rumănische Dialekte, I, Halle a. d. S., 1905, p. 16. ⁴¹) I. Kniezsa, Ungams Volkerschaften im XI. Jahrhundert, Budapest, 1938, p. 125. ⁴³) Daicoviciu, O sensațională descoperire arheologică in Transilvania, în „Tran- silvania", anul 72, p. 578. ⁴³j C. Giurescu, Istoria Românilor, I, ed. 2, București, 1935, p. 235 și u. ⁴⁴J H. Dumke,* Die Terminologie des Ackerbaues im Dakorumănischen, în Jahres- bericht des Instituts fiir rumănische Sprache zu Leipzig, XIX—XX, p. 105. ⁴³J Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, Budapest, 1941, p. XI și u. ⁴⁶) S. Pușcariu, Studii istroromâne, II, p. 300; Șt. Pașca, Nume de persoane și nume de animale în Țara Oltului, București, 1936, p. 36 și u. 878 E. PETROVICI ⁴⁷J A. Dauzat, Les norns de personnes. Origine et âvolution. Paris, 1925, p. 36. ⁴S) M. Vasmer, Die Slaven in Griechenland, Berlin, 1941, p. 25 și u.. 17, .324 și u. ⁴⁹J V. „Transilvania", anul 73—1924, Nr. 2—3, p. 233. w) Drăganu, Românii in v. IX—XIV, p. 501, 506. BI) Kniezsa, op. cit., passim. V. și harta etnografică dela sfârșitul lucrării. B²) Kniezsa, op. cit., p. 9—11. M) O. Densușianu, Graiul din Țara Ha jegului, București, 1915, p. 64, 68. ⁵⁴) Densușianu, ibid, p, 68. BB) Kniezsa, op. cit., p 86. M) Kniezsa, op. cit., p. 55. B⁷) I. Popovici, op. cit., p, 13. “) Selișcev, Slavianskoe naselenie v Albanii, Sofia, 1931, p. 211, 217, 277. B⁹J Densușianu, op. cit, p. 65. O. Densușianu, Histoire de la langue roumaine, I, Paris, 1901, p. 269 și u. I Al. Rosetii, Istoria limbii române, III, București, 1940, p. 44 și u. ⁶I) „Transilvania", anul 73, p. 233. ⁶²) N. Jokl, Albaner. lllyrer. In „Reallexikon der Vorgeschichte". ®³) Vasmer, l. c. G. Kisch, op. cit., p. 2. «) Jung, op. cit., p. 360. CRONICI DOUĂ RAPOARTE DE PREMIERE ACADEMICĂ MARIA CANTEMIR de LUCIA BORȘ - CRUCILE DE PIATRA DE PE VALEA CARAȘULUI de VIRGIL BIROU Mă simt dator, luând condeiul ca să Întemeiez dreptul la o răs- plată academică a povestirii istorice „Maria Cantemir" de domnișoara Lucia Borș, să aduc la cunoștință mal Întâi un episod, care face din această faptă de convingere personală o sarcină de conștiință. M'am Întâmplat în August 1940 în casa lui Nicolae lorga dela Văleni. Era de față șl autoarea, care ținuse, poftită de profesor, o lecție la Universi- tatea lui populară. 11 citise cartea dintâi, despre Elena Cuza, și-l lăuda, pe lângă documentarea bogată și cu multe lucruri inedite, înțelegerea de femeie pentru o altă femele. întâia Doamnă a Românilor își găsise In sfârșit biografia, care s'o apropie de inimile noastre șl s'o urce pe alt scaun, până unde valurile uitării nu mai ajung. Se simțea că lucrarea 11 plăcuse. O avea prezentă. Se bucura auzind parcă în acea clipă pentru întâia oară că scriitoarea era profesoară de fllosofle de mulți ani la școala domnească dela Azilul Elena Doamna, unde amintirea Elenei Cuza se păstrează vie șl curată. Cartea Ieșise din acele ziduri ca o întrupare a marei ctitore, a cărei umbră pe nicăieri nu poate să întârzie cu mai multă iubire. Atunci Domnișoara Lucia Borș l-a întrebat pe Nicolae lorga, ce părere are despre noua el carte, în care credea că pusese mal mult decât dincolo? N'o primise, deși ii fusese trimisă de câteva luni. Vrea neapărat s'o albă. Măreață și tainică, această fată a Domnitorului academician șl care s'ar fl pierdut pentru noi în cețurile moscovite, fără scrisorile schimbate între ea șl fratele Antloh, ambasador șl întemeietor de literatură rusă la Londra șl Paris. Crezuse că acele scrisori nu se găsesc in țară șl afla acum cu mirare că autoarea le descoperise la Chișlnău șl le dăduse pentru întâia oară pe cele mai caracteristice, în românește. Avea să pre- zinte el însuși volumul în toamnă pentru un premiu academic. Acea toamnă n'avea să* mai vie niciodată. Peste câtva timp cutremurul fizic îl scotea pe Nicolae lorga din Vălenii lui dragi șt numai decât apoi, cutremurul social, din vieață. Fiind singurul martor al acelei convorbiri, cea din urmă cu părintele sufletesc al multora dintre noi, m'a frământat mereu gândul să-l împlinesc in vreun fel dorința. împrejurările au făcut să pot fl însărcinat cu acest raport de premiere. Mulțumirea mea astăzi .este îndoită. 5 880 EMANOIL BUCUȚA Domnișoara Luda Borș are !n scrisul său mal ales două Însușiri,, care o fac să stea foarte aproape de Bucura Dumbravă: o mare ml-* gală in căutarea știrilor despre subiect, din arhive, dela cel în vieață,. care pot să dea ceva, sau dela natura șl mediul social unde eroii șl-au dus vleața. Scriitoarea a căutat la Constantlnopol până în rămășițele Bogdan Seralului șt In biserica Sfânta Maria Muhllottsa urmele Cantemlreștilor șl ale gospodăriei domnești, cu copiii care se ridicau șl cu faptele lor mărunte. Compoziția se face o adevărată cronică, în care cititorul abia dacă mai bagă de seamă, ca la o restaurare lucrată cu grijă, părțile păstrate de părțile aduse. La aceasta vine cea de a doua însușire, care e o mare putere de reînviere. Cea dintâi însușire face pe Istoric, iar cealaltă pe literat. Maria Cantemir stă înaintea noastră foarte asemănă- toare cu ceea ce trebue să fi fost aevea, dar plină de o lumină pe care omul de știință singur nu l-ar fl putut-o niciodată împrumuta. Se mișcă împrejurul el curtea moldovenească, stă marele părinte, se apropie și se depărtează cei patru frați, flecare cu altă fire șl altă purtare, ră- sare deodată Petru cel Mare, curge Volga șl se deslușește Rusia In cea mal îndrăsneață dintre prefaceri, fără s'o acopere. Povestirea rămâne a Măriei Cantemir șl oamenii vil și lucrurile neînsuflețite, oricât ar fi de puternice în sine, n'au nici altă ființă decât aceea pe care le-o dă atingerea cu făptura centrală. Ea ne urmărește tot timpul și nu ceilalți. Era cea mal grea încercare pusă in fața scriitoarei, această ispită a ma- rilor personalități șl a marilor priveliști istorice, care puteau să-l spargă marginile cărții. Din ele, ca dintr’o ramă frumoasă, ne privește adânc Maria Cantemir. Cu acest studiu, care e o adevărată vieață, ea iese aproape din anonimatul de până acum și sporește numărul domnițelor române, mal cunoscută astăzi decât multe din ele, care au lăsat un chip șl ale căror trăsături le știm. O vedem cu mâinile subțiri ținând o carte in poală. Capul nu 1-1 deosebim, cu ochii ageri și poate n'are să 11 deosebească nimeni niciodată. Portretul, care nu-1 plăcea șl pe care l-a trimis Iul Antloh la Paris, se va fl pierdut împreună cu atâtea din lucrurile Iul scoase la mezat. Dimitrie Cantemir însuși ni se arată, cu ea alături, mal puțin singur șl mal puțin rece decât nl l-au păstrat istoricii. Nu Casandra Cantacuzlno are să-l însoțească de acum înainte ca figură de femele in vieață, cl fata Iul, Maria. Altminteri, Domnișoara Lucia Borș se desparte dela întâlle pagini de Bucura Dumbravă, Aceasta va avea ceva de luptătoare in ea și căuta în eroii el, haiduci sau panduri, trăsăturile înrudite. De aceea acești eroi trebuiau să fie numai decât bărbați șl nu femei, oameni de faptă, purtătorii unui steag, făpturi mal mari decât cele obișnuite, șl improspătându-se in natura Iul Dumnezeu, când societatea încerca să-i aducă la nivelul ei. Autoarea noastră ișl alege, dimpotrivă, eroii numai- dintre femei. Umanitatea lor îi ajunge, se adâncește in ea, îl descopere urzeala ascunsă. Descrierea nu e de cadru, ci de suflet. Limba e plină mai mult de fior decât de culoare. Totul merge spre analiză psiholo- gică și nu spre frescă. Povestirea se face apropiată, ca de ființe foarte dragi. Ne mișcă șl ne leagă. Prin figurile Istorice, care nu seamănă^ decât cu ele și pot să rămână zugrăvite pe un perete de veșnicie, se străvede omul, care e la fel cu noi, trecător șl gingaș, vrednic oricând, de luare aminte. DOUA RAPOARTE DE PREMIERE ACADEMICA 881 Prin aceste cuvinte sunt de părere că „Maria Cantemlr** se cuvine să primească o recunoaștere academică. Institutul Social Banat Crlșana, care este o secție foarte activă a Institutului Social Român din București, a făcut in cursul anilor, după pilda și metoda organului central, câteva cercetări monografice de o deosebită valoare. Sunt probleme din această parte de răsărit a țării, pe care nici nu le bănuiam sau le cunoșteam destul de nelămurit Înainte ca specialiștii Institutului să coboare pe teren. Am fost și eu cu el iu câteva sate ale Banatului șl știu cu câtă râvnă șl pricepere s’a lucrat. Studiul domnului Virgil Birou despre „Crucile de piatră de pe Valea Cărașului** este cel dintâi dintr'o serie despre arta populară bănățeană. Banatul, care știa până acum numai să cânte frumos, cum dovedește o altă lucrare aflată sub tipar a aceluiași Institut, de Sabin Drăgol, „Mo- nografia muzicală a satului Belinț", care știa să zugrăvească frumos, cum a arătat-o loachlm Mllola, care știa să se Îmbrace frumos cum a descoperit Romulus Vuia, se vede de aici că știe și să cioplească frumos piatra, în crucile puse la porțile veșniciei. Sunt niște pagini de drumeț, descriptive șt calde, pentrucă drumețul străbate un pământ care ii e drag șt unde toate il vorbesc. Uneori îl crezi etnograf, uneori critic de artă, uneori Istoric șl poate să fie toate acestea impreună ca să Izbu- tească să înțeleagă vieața unei regiuni naturale care este o imagine a provinciei întregi, cu amintiri foarte vechi șl cu valuri de Imigrație de iert Poate că pentru prezentare la premiu judecata ar fi fost mai ușoară, dacă t s’ar fl dai putința să Îmbrățișeze mal multe aspecte ale problemei șl când colecția ar fi fost mai inchlegată, dar autorul arată chiar numai în aceste pagini, cu controlul alături a numeroase fotografii, o infor- mație, o sensibilitate șl o stăpânire a scrisului pe care Academia Ro- mână nu le poate trece cu vederea. S’ar răsplăti nu numai un om, dar șl o instituție șl poate șl o provincie, EMANOIL BUCUȚA DIN PRAGUL UNUI NOU AN UNIVERSITAR Există repetiții care, in monotonia lor calendaristică, nu lasă nici o impresie durabilă. Solemnitățile legate de tradiții seculare, își pierd și ele, adeseori, prospețimea începuturilor și, goale de orice conținut de vieață, se perpetuiază grație unor inerții intrinsece formelor sociale. Cam pe aceeași linie se pot înșira, în timpuri normale, chiar și inau- gurările festive ale anilor universitari: oficialitate, invitații, discursuri, date statistice, bilanțuri bugetare, îndemnuri adresate vechilor și noilor „cetățeni** academici, mulțumiri publice adresate mecenaților, etc. Când însă o universitate, ca cea clujană, smulsă de ingratitudinile istoriei contemporane din solul ei natural, își deschide în 1942—43 cel de al- 24-lea an al existenței în al treilea an de nedreaptă pribegie, — solemnitatea ia aspectul unui înalt examen în fața adevărului, a con- științei și a națiunii: 5* 882 O. TODORAN U A adevărului, pentrucă o universitate care ar pierde o clipă din vedere că misiunea ei primordială este de a cuceri și domina lumea internă și externă prin cercetare și creațiune științifică, s'ar cobori la nivelul unei bune școli profesionale. Nu e nimic în natura și spiritul cercetării științifice universitare care le-ar face incompatibile cu exi- gențele practice ale formării profesionale ; dar ar fi nespus de dăunător acestui spirit faptul de a privi și condiționa cercetarea de interesele și avantajele materiale imediate; A conștiinței, pentrucă universitatea oferă drojdia care dospește tendințele nebuloase ale vieții în căutare de sine, umplându-le cu sub- stanța umană a valorilor etice și ndicându-le la acel privilegiat nivel, din perspectiva căruia luminile gândului întunecă definitiv moștenirea stră-omenească a animalității și atenuiază suferințele mărunte ale omului ce nu poate ieși — prin forța muncii și creațiunii desinteresate — din gogoașa momentului și a plăcerilor imediate ; A națiunii, pentrucă prin universalitatea științei și adevărului, universitatea nu poate rămâne o insulă plutitoare și izolată în oceanul frământărilor și aspirațiilor colectivității; neîndoios, universitatea nu are a da Națiunii ceea ce eventual cere, ci mai ales a judeca ceea ce are nevoie. Privit din acest întreit unghiu de vedere, discursul inaugural din 1 Nov, a. c., al d-lui Prof. Dr. I. Hațieganu, rectorul universității, care a rezumat un singur an de activitate universitară, a fost, fără îndoială, un reconfortant popas al afirmării științei, credinței și vigoarei spirituale a Transilvaniei, — lozinci înscrise pe drapelele sfințite ale Universității și facultăților și săpate în conștiința universitară alături de conturul întreg și drept al Patriei. Nu vom emite judecăți de valoare asupra omului; lăsăm această sarcină nepărtinitoarei istorii. Dar vom constata faptul că vieața universitară a Transilvaniei după greutățile celui dintâiu an al refugiului, și-a regrupat energiile cu o repeziciune uimitoare, în pofida tuturor dușmăniilor și îndoielilor cu care a fost privită, reușind nu numai să-și reia cu putere linia istorică întreruptă pentru un mo- ment, ci să dea netăgăduite dovezi de forțele sale spirituale în timpul celor mai crunte încercări pentru națiune. Căci, luptând cu mari greu- tăți și cu reale dificultăți de instalare temporară la Sibiu, Universitatea din Cluj a dat la lumină în anul 1941—42 opere de mare valoare în domeniul cercetării științifice, a organizat vieața studențească în noi cadre de manifestare și a luat contact cu toate straturile națiunii. Nu vom înșira aici nume de lucrări, pentru a nu nedreptăți pe nimeni; aceste lucrări și contribuții originale au fost menționate cu cuvenitele aprecieri în discursul inaugural și nici n'ar încăpea în mar- ginile unei cronici reduse. Să amintim pe temeinicii „muzeiști" ai Mu- zeului Limbii Române, care se ocupă de tezaurul limbei și literaturii noastre, fără a ne opri la activitatea fecundă a Institutului de Igienă, din vecinătatea imediată ? Am putea oare evidenția remarcabilele con* tribuții și cercetarea isvoarelor latinității noastre ori descoperirile arheo- logice ale Institutului de Studii Clasice, fără să ținem seama de prietenii dela Institutul de Psihologie ? Am fi oare drepți, fără a ne opri la munca tăcută și încordată de fiecare zi, din clinici, laboratoare și se- DIN PRAGUL UNUI NOU AN UNIVERSITAR M3 minare, prin care dela ultimul preparator la savantul dela catedră, se frământă ideile și se pun pietre nepieritoare la construcția științei românești ? S’au petrecut însă în anul 1941—42 evenimente universitare, a căror încrestare trebue mai ales făcută pe răbojul organizării vieții stu- dențești. Inițiativele au plecat dela conducătorul Universității; ele au fost primite cu simpatie de corpul studențesc și s’au bucurat de spri- jinul larg al profesorilor. Lecțiile de „inițiere" și „sinteză**, menite pe de o parte să introducă studenții noi în climatul academic, iar pe de alta să rupă barierele artificiale dintre facultăți și să unifice strădania științifică în jurul unor mari idei, legate de tendințele și aspirațiile neamului, au devenit un bun câștigat, și anul universitar în curs și-a fixat ca temă a conferințelor de sinteză — am putea spune de sinteză a întregei noastre strădanii —: Transilvania. (Un Institut de cercetări asupra Transilvaniei, creiat anul trecut și pus sub conducerea unor iluștri profesori, amplifică această orientare a Universității.) Apoi, con- ferințele și meditațiile religioase au fost introduse pentru a completa desvoltarea și formarea studentului, — într’o lume în care se încearcă să se înlocuiască învățătura lui Christ fie prin întoarcerea la mitologia barbară, fie prin înlăturarea ei din cadrul valorilor existențiale. Stu- denții și-au înăbușit durerea sfâșierii pământului strămoșesc și s’au încadrat disciplinat în forme de manifestare, care le-au adus un spor de prestigiu; sau, pentru a exprima adevărata față a lucrurilor: au sângerat pe câmpiile de bătaie ale Răsăritului cu imaginea întreagă a țării, iar în cetatea universitară s’au grupat, la chemarea rectorului, în asociații și cercuri studențești literare, corale, artistice, etc. Cu toate neasemuitele poveri ale unui războiu, în care este pusă în joc însăși ființa statului, experiența organizării vieții studențești dela Universitatea clujană a atras atenția cercurilor conducătoare, — cu atât mai mult cu cât ea nu se efectua în vremuri de liniște și echi- libru între popoare. Drumul la București și festivalul dat de grupările noastre studențești in sala „Aro" au scos in evidență comori de auten- tică vieață spirituală a studențimei; iar pe deasupra aclamării Condu- cătorului Statului, căruia studențimea i-a exprimat nestrămutata vrere a împlinirii „gândului neîmplinit", — cu acest prilej s'a întins o mână de frate, s’a cimentat o prietenie și s’au întâlnit, in raza aceluiași ideal și a acelorași dureri, studenții tuturor universităților noastre. Ne sunt de asemenea vii, in amintire, serbările dela Avrig și Ră- șinari, unde imaginea unui mare dascăl și a unui mare prelat, au adus în atmosfera unor legitime îngrijorări robusta încredere a istoriei și convingerea în puterea liberatoare a culturii și credinței. N'am fi însă compleți dacă n'am însemna ca un capitol esențial al activității academice, opera „Extensiunii universitare", care duce până în cele mai îndepărtate colțuri ale Ardealului fructul cercetării științifice. In sfârșit, adâncirea raporturilor dintre universitate și Națiune a luat anul trecut o formă mai constantă și mai durabilă prin constituirea asociației „Prietenii Universității". Conducătorul universității s’a stră- duit și se străduește să promoveze ideea unei universități active, care să mobilizeze în jurul ei pe foștii studenți, să mențină treze idealele 884 D. TODORANU spirituale ale culturii în marile mase și să afirme cu tăria convingerilor științifice drepturile noastre asupra întregului spațiu românesc. La Turda sau la Timișoara, la Alba-Iulia, la Brașov sau la Arad, ideea univer- sitară este în marș, iar prin cuvântul deschis și categoric al rectorului său, Universitatea Daciei Superioare își afirmă — în vâltoarea nebă- nuită a evenimentelor de azi — dreptul ei de a judeca trecutul, de a menține trează conștiința îndoliată a prezentului și de a susține spe- ranțele viitorului, D. TODORANU O MARE OPERĂ SOCIALĂ¹) Prin înființarea, la 10 Aprilie 1941, a Consiliului de Patronaj, de sub președinția d-nei Maria Mareșal Antonescu opera de ocrotire și mai ales cea de asistență din România a devenit o funcție de stat de o covârșitoare importanță, atât pentru problemele acute izvorîte pe acest teren din cauza războiului, cât și pentru cele permanente. Con- siliul după o perioadă scurtă de organizare $i de stimulare a iniția- tivei particulare, dela marile centre urbane, județe și până la comună a pășit cu un vast angrenaj la abordarea: asistenței nevoiașilor, în- lesnirii vieții muncitorilor și intelectualilor din orașe, ocrotirii copiilor și a tineretului, îngrijirii ostașilor și familiilor lor, protecției invalizilor, a orfanilor și a văduvelor de război. Prin cele patru mari diviziuni centrale: de studii și propagandă; de pregătire a cadrelor; a operelor sociale și de administrație și cu concursul comitetelor județene și mu- nicipale, Consiliul de Patronaj, în vara anului 1941 a organizat cheta „Darul ostașului", în iarna anului 1941—42 prin „Oficiul ajutorului de iarnă" a dat posibilitate spiritului de mare generozitate și în același timp de înaltă înțelegere a imperativului actual, ca fiecare Român prin mici donații să se simtă alături de oastea țării, acolo la distanțele mari unde luptă. Concomitent, Consiliul s'a ocupat și de educația socială a masei populației, care a avut drept rezultat augmentarea fondurilor și, în consecință, s'au oferit ajutoare suplimentare familiilor celor mobili- zați, pe lângă cele date de guvern, s'au amenajat spitale și instituții pentru îngrijirea, reeducarea și confecționarea de proteze invalizilor, iar prin fundațiunile de protecție spitalicească, înființate pe lângă toate spitalele, a desăvârșit opera statului, contribuind la înzestrarea spita- lelor și la acordarea unei asistențe largi, atât răniților și bolnavilor, cât și familiilor sărace, rămase acasă fără sprijin. Consiliul de Patronaj, pe lângă această mare și susținută operă de asistență imediată, a activat cu succes și pe terenul asistenței con- structive. A înființat cantine școlare, solarii, tabere de vară, cămine de zi, creșe și printr'o pătrundere și înțelegere de admirat a creiat at- mosfera pentru ca mamele văduve să-și păstreze copiii lângă ele, iar mâna ocrotitoare a părinților asupra orfanilor de război să fie întoc- mită cu aceeași inimă caldă părintească. Apoi ocrotirea viitorilor con- ducători, intelectuali și tehnicieni, Consiliul a ridicat-o la un rang fără *) Darea de seamă asupra activității Consiliului de Patronaj al operelor so- ciale pe semestrul al treilea, dela 6 Septemvrie 1941 până la 1 Aprilie 1942. O MARE OPERA SOCIALĂ 865 de asemănare in trecutul țării noastre : au fost creiate zeci de cămine și cantine studențești și s’au clădit numeroase construcții, fie pentru adăpostul studenților in timpul studiilor, fie pentru intremarea lor în timpul vacanțelor. Pentru a preveni căderea în dependență a muncitorilor și a mi- cilor funcționari, Consiliul a creiat și pe seama acestora, numeroase cantine, unde li s'a asigurat o hrană substanțială. Acțiunea aceasta a fost începută in capitală și felul cum sunt aprovizionate, și numărul persoanelor zilnic servite in restaurante și cantine, demonstrează până la evidență până la ce succese se poate ajunge când, alături de voință se pune și inimă, — în cazul de față pusă de „nașele** cantinelor. Consiliul de Patronaj s'a ocupat și de asistența refugiaților, orga- nizând cantine și oficii de plasare și asistență. In capitală, Consiliul de Patronaj a activat și pe planul ajutorării nevoiașilor. Problemele de patologie socială tratate prin acțiunea cen- trelor de asistență a familiei au fost: sanitare; economice; ale familiilor desorganizate; morale; concubinaj; de asistență infantilă; de susținere a familiilor celor mobilizați și problema prezentată de refugiați. Departe de noi a crede că opera uriașă a Consiliului de Patronaj realizată dela 1 Aprilie 1941 până la 1 Aprilie 1942 s'ar putea exprima în bani, ca fiind mai mult de ordin social și moral, totuși pentru a în- vedera sinoptic și prin cifre ne vom permite a reda și câteva din acestea din urmă. Din veniturile de 575,472.591 Lei, în majoritate provenite din donațiuni, pentru „Darul ostașului" 77,738.531 și pentru „Ajutorul de iarnă" 403,712 773, Consiliul a înțeles să cheltuiască fondurile în felul următor : Total cheltuieli:............................ 575,472.591 Opere sociale.......................... 333,355.314 Personal ........................... 15,386 537 Disponibil pentru 1942/43 . . 216,730-740 In detaliu suma destinată cheltuielilor pentru operele sociale ale Consiliului se distribuie după cum urmează: Cifre abs. Total............................................. 333,355 315 Cheltuieli făcute de centrală..................... 265,048 412 Investițiuni (materiale, îmbrăcăminte, încălță- minte, alimente, instalații) . . 96,015.985 Cămine universitare........................ 40,296.094 Asistență socială.......................... 37,993 786 Acțiunea spitalicească ..... 24,630 887 Cantine școlare ...........................16,120178 Cantine muncitorești.......................... 15,868.324 Ajutor răniților ieșiți din spitale . . 15,451427 Cantine studențești........................... 14,308.657 Proteze pentru invalizi........................ 4,007,520 Aparate Inuzicale, radio pt. răniți . . 206 763 Ajutoare pt. nunți și botezuri (răniți) . 148.591 Total subvenții:................................... 668,306.902 Subvenții acordate organelor exterioare pentru opere sociale......................... 51,147.466 Subvenții acordate Soc. de binefacere pentru opere sociale........................ 16,559.436 Dr. PETRU RÂMNEAMȚU «86 OCTAVIAN BOBEȘIU GÂNDURI Șl FAPTE DE PE TĂRÂMUL MUNCII ROMÂNEȘTI¹} Dacă secolul trecut este considerat, pe drept cuvânt, veacul ma- rilor aplicațiuni ale științelor in domeniul vast al lumii neînsuflețite^ începutul secolului al XX-lea are meritul de a fi inaugurat explorarea lumii spiritului, cu mijloace științifice, analoage celor utilizate de c&tre științele naturii. Adoptând aceste metode, disciplinele preocupate de lumea spi- ritului, au putut deveni științe „exacte*) **, șl trece la numeroase aplicații practice. Din aceste aplicări omul, această „ființă necunoscută**, cum so exprimă celebrul savant Dr, Alexls Carrel, nu a avut decât de câșigat, deoarece scopul acestor științe era tocmai studiul diferitelor aspecte ale individualității umane, a căror varietate a fost bănuită dela Început de către cercetători. Psihologia, această încercare de pătrundere a naturii umane, cu toată complexitatea și varietatea manifestărilor sale, care face parte dintre disciplinele spiritului, ce au știut profita din contactul cu științele naturii, a înregistrat în ultima vreme, rezultate satisfăcătoare și incon- testabile, O consecință a acestui fapt a fost divizarea ei în mat multe ra- muri, care s’au adaugat psihologiei „teoretice". Astfel, apare psihologia aplicată, cu numeroasele sale ramuri, dintre care mai cunoscute sunt psihologia educației, economică, juridică, medicală și militară. Nu vom aminti realizările, la care s'a ajuns prin nenumăratele cercetări psiho- logice, ci subliniem doar faptul că în ultima vreme asemenea realizări pot fi semnalate șl la noi în țară. Universității din Cluj, cu sediul tem- porar la Sibiu, trebue să 1 se recunoască de sigur Inițiativa cercetărilor întreprinse, precum și a realizărilor înregistrate printr’o îndelungată și intensă activitate în acest domeniu. Lucrarea de care ne ocupăm in acest articol, întitulată: „Psiho- tehnlca în marea industrie", datorită d-lui N. Mărgineanu, se înca- drează in ramura psihologiei aplicate la domeniul vieții economice — numită psihotehnlca — ce șl-a propus studierea rolului pe care factorul uman il are in producție. Studiul acesta a devenit necesar dacă ne gândim la desvoltarea nebănuită a mașinlsmului și Industriei, care cere indivizi pregătiți „spe- cializați" șl în număr din ce in ce mal mare. La acest fapt trebue să adăugăm șl rezultatul cercetărilor științifice, care a dovedit că oamenii se deosebesc între ei, atât din punct de vedere al insușlrilor fizice, cât și psihice, și pot îndeplini cu succes numai unele lucrări, anume pe acelea care corespund cu aptitudinile lor de lucru. Date fiind aceste fapte, apare evidentă necesitatea înființării acestei noui discipline — phlhotehnlca — al cărei scop este tocmai de a stabili, pe baza mijloa- celor științifice, pe care i le poate pune la dispoziție psihologia expe- rimentală șl tehnica avansată de astăzi, atât aptltudinele cerute de exercitarea fiecărei profesiuni, cât șl gradul in care posedă flecare in- *)N. Mărgineanu: Psihotehnica in marea industrie. (Ed. Institutului Psiho- tehnic din Cluj la Sibiu. 1942.) GÂNDURI Și FAPTE DE PE TARAMUL MUNCII ROMANEȘTI 887 divid diferitele aptitudini. Acestea sunt problemele ce fac obiectul acestei recente științe, precum șl a lucrării de care ne ocupăm. Fiindcă problemele, pe care le tratează această lucrare, sunt de mare actualitate și de importanță deosebită pentru Însăși economia noastră națională, ne permitem să stăruim puțin, in limitele restrânse ale unei recensil, asupra cuprisulul său. Lucrarea Începe cu o „introducere" In care autorul determină princi- piile fundamentale a căror realizare o urmărește pslhotehnica, și anume t 1. Potrivirea omului la munca, pe care este chemat să o facă. 2. învățarea meseriei în condițiunlle cele mal potrivite. 3. Organizarea rațională a muncii. 4. Organizarea științifică a Întreprinderii, pe latura personalului. 5. Psihologia desfacerii șt a reclamei. Observăm, că toate aceste principii se referă la factorul uman, care, alături de mașini șl materii prime, ce rețineau singure până destul de curând atențiunea celor preocupați de sporirea producțiunel econo- mice, s'a dovedit că are un rol decisiv. Capitolul I tratează despre Monografia psihologică a profesiunii. Scopul acestor monografii este precizarea aptitudinilor, pe care le cere exercitarea diferitelor profesiuni. In acest scop, autorii, utilizează me- tode numeroase, care se completează reciproc. Autorul, în anchetele pe care le-a Întreprins în stabilimentele marilor Industrii din țara noastră, a utilizat o metodă, care reprezintă o combinare a metodei observării: timp mal îndelungat a lucrătorului în atelier, cu metoda chestionării lucrătorului, șefului de echipă, maistrului precum șl a inginerului. Capitolul II intitulat Selecția profesională in marea industrie, este o expunere sistematică asupra mijloacelor utilizate cu ocaziunea exa- menului de selecție a ucenicilor, care a avut loc la câteva Întreprin- deri din țară, precum șl a rezultatelor obținute. Examenul pslhotehuic de selecție a ucenicilor a fost efectuat prin aplicarea unor teste, destinate să măsoare diferitele aptitudini intelec- tuale ale candidațllor la ucenicie, necesare exercitării profesiunilor pe care dorim să le îmbrățișeze. Fiind diferite însușirile examinate, au fost diferite și testele aplicate pentru examinarea gradului în care candidați! posedă acele însușiri, cum sunt: aptitudinea tehnică, observația, percepția spațială, aptitudinea matematică, aptitudinea la desen. In cadrul articolului este redată de asemenea descrierea și câteva fragmente a testelor aplicate. Faptul că aceste procedee științifice de examinare au fost intro- duse de câteva întreprinderi Industriale din țara noastră, cu rezultate satisfăcătoare, este cât se poate de îmbucurător. Capitolul III, în strânsă legătură cu cel precedent, se ocupă de: Distribuția profesională in marea industrie, șl vizează repartizarea elementelor selecționate in baza examenului cu teste, spre diferitele profe- siuni exercitate în întreprinderile la cari examenul pslhotehnic a avut loc. Această distribuție a candidațllor spre d ferite profesiuni, a fost făcută pe baza examinării lor atât cu aparate numite „probe de lucru**, care au caracter sintetic (examinează aptitudinile mai complexe), cât și cu aparate cu caracter analitic. «86 OCTAVIAN BOBEȘIU Aparatele men'te ’să măsoare aptitudinile fundamentale cerute pentru exercitarea diferitelor profesiuni, ca: strungar, lăcătuș, sudor, tinichigiu, turnător, etc. au fost, in mare parte, construite după indica- țlunlle d-lui N. Mărglneanu, cu ajutorul material al unora dintre martie noastre întreprinderi industriale, șl putem spune că ele sunt un model de perfecțiune tehnică. Descrierea lor este redată tot în acest capitol, iar câteva planșe înfățișează principalele aparate utilizate în vederea distribuției profesionale a ucenicilor. La finele acestui capitol, autorul arată succesul obținut în distri- buția profesională a ucenicilor. Sunt aduse șl date statistice in această privință șl anume: înainte de a se face selecția și distribuția profe- sională pe aceste baze științifice, numărul celor care schimbau profe- siunea era mal mare de 50%, în timp ce „în urma distribuției noastre, el a scăzut la 3—5%, adecă de 10—15 ori mal puțin", (pag, 65). Nu- mărul celor ce șl-au schimbat profesiunea, este evident foarte redus. In capitolul IV, cu titlul Selecția profesională a muncitorilor, sunt redate, succint, rezultatele unul examen de selecție profesională a lucră- torilor strungari, dela una dintre principalele noastre industrii metalurgice. Dată fiind lipsa mult simțită de lucrători strungari la acea uzină, s'a procedat la examinarea unul număr de 800 muncitori calificați și necallflcați, (bărbați șl femei) dintre cari au foit selecționați aproxi- mativ 250 de lucrători, cari ar urmat apoi un curs rapid de strungari cu durata de 6 luni, O problemă de mare actualitate este desbătută în capitolul V: Organizarea științifică a uceniciei. Deși acest capitol este mal mult o expunere asupra organizării școalel de ucenhl „Astra", el poate fl considerat ca o propunere de organizare științifică a școalelor de ucenici din țara noastră, cari pre- zintă, așa cum funcționează astăzi, atât de multe lacune, după cum vom avea ocazlunea să relatăm mal jos. Prima parte a capitolului tratează despre învățământul industrial, luând in dlscuțiune organizarea lui actuală, căreia îl semnalează, pe bază de date Incontestabile, numeroase neajunsuri. Astfel, analizând programa analitică a școalelor noastre industriale, dovedește că ea este prea teoretică. In acest scop face o comparație între materiile propuse în învățământul industrial român șl in cel german, șl constată o deose- bire esențială între cele două sisteme, care nu este însă in favorul nostru. Căci, pe când în școlile Industriale germane, se dă mal mare importanță materiilor referitoare la cultura profesională a ucenicilor, cela ce este de sigur natural, la noi se acordă atențiune deosebită ma- teriilor menite să formeze cultura generală a acestora. Astfel, din 14 ore de curs săptămânal numai 5 au caracter practic, pe când 9 au caracter pur teoretic. Mai mult decât atât, chiar cursurile cu caracter practic propuse ucenicilor, țin seama' într'un grad cu totul redus de formarea acestora pentru ateliere, Desemnul, industrial de ex,, zice au- torul, la noi este legat de geometrie, pe când in Germania de repre- zentarea obiectelor cu care se lucrează efectiv. O altă constatare esențială se referă la numărul prea mare de 4>re pe care ucenicul este obligat să le petreacă în școală, neavând în GÂNDURI Șl FAPTE DE PE TĂRÂMUL MUNCII ROMÂNEȘTI 889 -schimb, ore la dispoziție, pentru a-șl pregăti lecțiunile, Tot aici trebue ■amintită șl lipsa de manuale potrivite pentru cursurile profesionale de ucenici. Relativ la salarizarea ucenicilor, autorul propune să se albă in considerare la fixarea salariului lor și notele școlare, cărora ar trebui să li se acorde chiar o atenție deosebită. Căci, numai astfel uce- nicul va privi cu seriozitate pregătirea sa școlară. Sunt indicate de ase- menea criterii științifice de notare a ucenicilor, care asigură o mal bună apreciere a acestora din partea corpului profesoral. Partea a 2-a acestui capitol se ocupă de: ucenicia in atelier, sau de atelierul special de ucenicie. Evidențiind numeroasele scăderi legate de învățarea meseriei în ateliere alături de muncitori, autorul pledează pentru „crearea unul atelier special de ucenicie, in care ucenicii să lucreze direct sub supravegherea unor maiștrii prlcepuți, care să nu aibă alte Însărcinări, salarizarea lor urmând să fie făcută, in funcție de randamentul, pe care ucenicii 11 dau", (pag. 83). Rolul acestui atelier de ucenicie este de a „Înlocui experiența aibltrară șl nesistematizată, cu cea rațională șl sistematizată, adecă cu știința", (pag. 83). Acest atelier, așa de potrivit denumit „Atelier-Școală", ar trebui Înființat cât mai neîntârziat, cel puțin în marile noastre industrii. Capitolul ultim din această lucrare, cuprinde câteva conside- rațlunl general asupra „Raționalizării direcției personalului în marea industrie", urmate de expunere sistematică asupra principalelor metode ■de informațiune obiectivă asupra muncitorului. Intre aceste metode, principale sunt următoarele: examenul psihotehnic cu ajutorul testelor și apara elor, observația sistematică bazată pe foaia de observație, examen medical, precum șl notarea diferitelor date obiective privind situația muncitorului in uzină, cari se trec în așa numite fișe profesio- nală care se află în f'gura 4 dela pag. 133 șl care este imaginea fidelă a fiecărui lucrător, „Pe baza foii de observație, a examenului psiho- tehnic și medical, precum și pe baza notărilor din fișa profesională, se trece la completarea celor 6 coeficenți (psihotehnic, medical, profe- sional, social, de vechime, de regularitate), în funcție de care se stabilește media generală, care este informația cea mal sintetică și cea mal de seamă pe care se întemeiază atât salarizarea muncitorului, cât șl gratifl- cațlile, amenzile, avansările, etc." (pag. 134). Când aceste metode vor fl aplicate în Întreprinderile industriale dtn țara noastră, în mod conștiincios, vor dispare numeroase nemulțumiri inerente actualului sistem de apre- ciere a muncitorului în baza unor procedee lipsite de obiectivitate. Din cele expuse până aici, rezultă credem, cu destulă evidență, că stadiul actual al metodelor psihotehnlce, permite numeroase apiica- țlunl în legătură cu Selecțtunea șl Orientarea profesională, cărora începe să 11 se acorde o deosebită atențiune și la noi in țară. Lucrarea d-lui N, Mărgineanu este o dovadă lămuritoare în acest sens, șl are mefilul de a expune, cu toată competența științifică a au- torului șl într'o formă care angajează interesul cititorului dela prima până la ultima sa pagină, rezultatele mal mult decât satisfăcătoare, care au fost obținute prin examinările psihotehnlce, efectuate la câteva dintre ,fmarile noastre întreprinderi industriale, rezultate care încunu- nează Intensa activitate pe care d-sa o desfășoară de mult timp în acest domeniu. OCTAVIAN BOBEȘIU ÎNSEMNĂRI OCTAVIAN C. TĂSLĂUANU Duminecă, 25 Octomvrie, a fost în- mormântat în Cimitirul Belu din Bucu- rești, un intelectual român de rasă, un luptător naționalist și un factor cultural care nu a avut obiceiul să privească în pământ, nici să-și plece semeața frunte senină în fața oamenilor. El a mers cu pasul hotărît pe un drum luminos și drept, care i s'a conturat din prima tine- rețe, drum împletit din valori spirituale etern valabile, alcătuind un ideal cultural, național și etic bine precizat, căruia i-a slugit întreaga vieață. Rar se pot întâlni oameni cari să oglindească în înfățișarea lor exterioară ființa lor lăuntrică în mă- sura in care în fizicul lui Octavian C. Tăslăuanu se putea citi carac- terul lui. îmi aduc aminte din anii de liceu din Blaj, când el, la aparatele de gimnastică din curtea vechilor școli, făcea „roata gigantică" la „sul", sau figurile uimitoare la „paralele". Elev in clasele inferioare, cu alți colegi ne adunam grămadă și priveam uimiți, încântați și plini de ad- mirație, la „studentul" înalt și svelt, cu trupul ca o coardă de oțel, cu câtă si- guranță și indrăsneală prindea „sulul" și dintr'un avânt făcea figura cea mai grea dela acest aparat. Curajul, indrăsneala lui, ne impuneau grozav și eram mereu cu ochii după el când se apropia de aparatul de gimna- stică în pauzele dintre ore. Era și o încântare estetică, să-l vezi umblând, așteptând să-i vină rândul la aparate, și lucrând la ele. Avea o ținută distinsă, care impunea tuturora, o eleganță în- născută. Curajul, indrăsneala adolescentului s'au manifestat și in vieața lui matură, în intreagă bogata și multipla sa activitate, rămânând trăsăturile sale caracteristice, ca și sufletul deschis, sinceritatea cu care-și descoperea planurile, și cu care lucra, mergând drept la țintă. Cobora din munți, dintre brazi, din aerul pur, din lumina puternică a înăl- țimilor de piatră, dintr'un mediu cu linii severe, dar lipsite de complicații. Era, pe de altă parte, odrasla unei familii preoțești cu ascendență in negura vea- curilor, moștenind o zestre spirituală tot așa de pură și tare in principii de vieață, cari singure dau pe omul curajos in lume, caracterul puternic. La zestrea lui fiziologică și spirituală s'a adăugat atmosfera școlilor din Blaj,, brăzdată de mândrie și voință româ- nească, iar mai târziu, la București, la Universitate, sufletul său a fost miruit cu sentimentul unei libertăți naționale depline. încă in vremea petrecerii acolo, su- fletul său rupsese cătușile Românului subjugat. La Consulatul român din Buda- pesta venise ca un om pentru care gra- nițele politice se topiseră in sentimentul marei unități spirituale a neamului. Ținuta lui, înfățișarea lui, pasul său hotărit când trecea pe străzile Capitalei Ungariei, atitudinea lui, erau acum și mai pline de mândrie, mai indrăsnețe. ÎNSEMNĂRI 891 Pentru noi, studentii mai tineri, făcea impresia unui om căruia nu-i pasă de marea lumii străine prin care trecea. Vedeam cu ochii „un Român liber". Și, ca și in anii de liceu, eram foarte încântați când il vedeam, și par'că ne creștea încrederea în noi înșine. In această structură spirituală a lui Octavian C. Tăslăuanu e a se căuta izvorul realizărilor sale culturale în Transilvania, curajul, îndrăsneala lui, linia hotărîtă care i-a călăuzit vieața. Optimismul lui robust în puterile nea- mului său, firea lui cutezătoare, au con- stituit centrul de gravitate pentru tinerii cari abea porniseră „Luceafărul", și își pierdură nădejdea de a-1 putea continua. II puseră cu încredere nouă în mânile sale. Fără el cred că revista, care avea să reprezinte o așa de avântată fază a literaturii și culturii ardelenești, nu ar fi putut trăi peste numerile începutului. Octavian C. Tăslăuanu nu a fost numai energie românească luminată și încălzită de un ideal bine conturat, ci și o putere organizatoare. 0 minte sobră, ordonată, un om care n'a plutit numai în nori, ci a fost înzestrat și cu simțul practic al vieții. Existența „Lu- ceafărului", până în vara anului 1914, când Oct. C. Tăslăuanu a fost mobilizat se datorește și acestei calități de orga- nizator, de bun gospodar, al directorului și editorului său. Pe lângă frumoasa lui cultură, pe lângă simțul său artistic, care privea nu numai literatura, ci toate artele, această calitate a lui de organizator s'a vădit, în pro- porții mai mari, în cadrele Asociațiunii „Astra", al cărei secretar a fost dela 14 August 1906 până în August 1914, la începutul primului războiu mondial. Avântul propagandei culturale și na- ționale din cei opt ani de activitate a Asociațiunii noastre, în mare parte se datorește vederilor largi ale secretarului său, simțului său de priceput organizator și voinței lui bărbătești de a deschide drumuri nouă. Acești opt ani, înainte de războiul mondial, au fost răstimpul în care s'au organizat și au devenit active cele mai multe despărțămînte ale „Astrei", s'au ținut în cadrele ei cele mai multe con- ferințe pentru popor și intelectuali, până și în centrele cele mai depărtate și ui- tate, cu cele mai reușise adunări gene- rale ale despărțămintelor și cu marile și frumoasele congrese generale anuale, culminând cu congresul jubilar — 50 de ani de vieață — dela Blaj, un praznic al Românilor de pretutindeni. La inițiativa și la stăruințele lui, “Astra" a adus primii conferențiari pen- tru intelectuali din Țara liberă, pe marii bărbați ai culturii românești, și tot la inițiativa lui au început să ne cerceteze mai des trupe teatrale din Regat, după cum și întâiul turneu cu șezători literare al scriitorilor de peste munți lui avem a i-1 mulțumi. Era mentalitatea Româ- nului liber, pentru care granițele poli- tice trebuiau trecute pe toate căile po- sibile. In același restimp de opt ani am avut, în cadrele „Astrei", cele mai multe reprezentații teatrale sătești, înființarea celor mai multe coruri, și chiar un con- ferențiar propagandist pentru băncile poporale și cooperative. Unul din meritele cele mai mari pe care le are Oct. C. Tăslăuanu, la „Astra", este însă organizarea Bibliotecii poporale a ei. Dintr'o publicație mai mult inci- dentală, cum a fost, a devenit una pe- riodică, cu o apariție lunară regulată, cu un material folositor bine selecționat. In nici un alt restimp nu s’au răspândit în lumea satelor noastre atâtea volumașe de cultură, istorice, economice, etc. ca atunci. Și nu gratuit, ci abonate toate de fărani, cari prin o cotizație de membri ajutători ai „Astrei", deveneau și abo- nații Bibliotecii poporale, al cărei tiraj se ridica uneori până la 20.000 broșuri lunar. Țăranii mai în vârstă păstrează până azi Ia loc de frunte în casele lor aceste cărțulii, cu coperta verde, — adevărate mici biblioteci. 892 Însemnări In organizarea și punerea la lucru a despărțămintelor „Astrei* pe Oct C. Tăslăuanu l-a ajutat și numele și autori- tatea culturală ce le câștigase prin „Lu- ceafărul", dar și tactul său fin cu care știa trata cu oamenii, ca și voința lui dârză. Vizita Iui la un despărțământ era prilej de bucurie, de înseninare româ- nească și de voință de-a eși din indife- rentism. Era un reprezentant distins al „Astrei", ori unde era chemat la muncă, sau la praznic cultural, un om pe seama căruia se putea lăsa cu încredere desle- garea problemelor celor mai dificile. Încă în cursul războiului mondial, după o campanie în Galiția, a trecut munții în vederea războiului dezrobirii și a uni- tății naționale, intrând în rândul patrio- ților activiști, iar după începerea răz- boiului României, în armata Țării. După Unire drumurile s’au despărțit, Oct. C. Tăslăuanu intrând, cu tot avântul, în rândurile celor ce aveau la inimă noua organizare a Țării. Nu și-a uitat însă niciodată de „Astra* și de problemele ei. Cea mai ingrată îndeletnicire după unire — politica — i-a adus și fostului secretar al „Astrei" destule și, uneori, grele desiluzii și suferințe. Comitetul Central al „Astrei" luând cunoștință de trecerea lui din vieață nu- mai din ziare, în ziua înmormântării, l-a comemorat în ședința sa dela 7 Noem- vrie, recunoscându-i meritele deosebite pe cari le-a avut în munca națională și culturală în cadrele ei. « • « Și-acum să-mi fie îngăduit să-mi arăt și eu calda recunoștință prietenului dis- părut și iscusitului îndrumător al meu în începuturile literare. El m'a încurajat adeseori în primii pași șovăitori; îmi punea cu bucurie înainte orice recensie favorabilă Când „Luceafărul”, la Sibiu, începu să apară săptămânal, el m'a îndemnat mai întâi să scriu o nuvelă de proporții mai mari, sau un roman, pe care să-l publice continuativ în revistă. Așa anr început să scriu „Povestea unei vieți", fiind preot în Orlat. Când l-am întâlnit la Sibiu, după predarea manuscrisului, mi-a spus cu bucurie: „Știi că toată noaptea n'am durmit? L-am citit tot. Mi-a plăcut. Dar mă mir de unde știi tu atâtea lucruri." Era cea mai încurajatoare primire ... Cu Octavian C. Tăslăuanu am avut și legături familiare: mi-a fost martor la căsătorie și a fost nașul la botezul alor doi copii ai mei. După Alexandru Ciura, după Goga, pleacă acum și al treilea dintre stâlpii dela început ai „Luceafărului", rămas temelia lui până la sfârșit, crescând tot mai mult singurătatea din jurul meu. Și fiindcă și eu am aflat numai în ziua înmormântării de stingerea neuitatului prieten și tovarăș de lucru, și așa n'am putut să-l petrec la locașul de odihnă veșnică, să-mi fie îngăduit să picur aici o lacrimă fierbinte dintre cele ce mi-au umplut sufletul la vestea morții. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească 1 I. Agârbiceanu Dr. LEON SCRIDON BĂTRÂNUL Din Năsăudul grănicerilor îndurerați, ne vine vestea tristă că încă unul din bătrânii noștri, s'a mutat la cele veșnice. 0 inimă de român vajnic a încetat să mai bată. Pentru cine nu l-a cunoscut sau l-a cunoscut superficial, a fost un om ca oricare altul. Insă pentru noi, urmașii grănicerilor dela Năsăud, Leon Scridon bătrânul, a fost un conducător și un animator, al cărui loc, in falanga grănicerilor, poate multă vreme nu va putea fi completat. Fiindcă, pe planul local grăniceresc, figura veșnic neastâm- părată a lui Leon Scridon, a dominat timp de peste o jumătate de veac, toate manifestările mai importante din vieața acestui atât de românesc colț de Țară. Leon Scridon bătrânul a avut o vieață bogată în fapte românești, o vieață care ÎNSEMNĂRI 893 ar trebui relevată în mod amănunțit, pentrucă este vrednică să servească de pildă bună, în special tineretului, care mâine va ajunge să conducă destinele acestui Neam, greu încercat de atâtea aspre lovituri ale soartei. Am trăit oare- care vreme în apropierea bătrânului Leon Scridon, încât i-am putut urmări de aproape activitatea în acel timp, cu toate acestea, din cauza vitregiei vre- milor și a pribegiei vremelnice în care ne aflăm nu putem încerca să schițăm o biografie completă, așa cum s'ar cu- veni, a acestei figuri grănicerești. Cre- dem că se va face totuși mai târziu, când apele tulburi ale vremilor de azi se vor mai limpezi, fiindcă activitatea și neastâmpărul acestui om, pentru pro- movarea oricărei valori morale sau na- ționale, din granița năsăudeană, a fost prea plină și — pentru învățămintele cari se pot desprinde din ea — ar fi păcat să rămână în umbră și necu- noscută. Leon Scridon bătrânul s'a născut îna- inte cu 79 de ani, în fruntașa comună Feldru, din județul Năsăud. Tatăl său a fost țăran grănicer, dar nu un țăran oarecare, ci un om cu știință de carte. In tinerețe fusese subofițer într'un Re- giment de gardă la Curtea imperială din Viena, iar în luna Mai a anului 1892, îl aflăm, împreună cu Ștefan Neamțiu, făcând parte din deputațiunea care a mers în audiență la împăratul Francisc losif, să prezinte „Memorandul Românilor din Transilvania, Banat fi Ungaria" sub preșidenția lui Dr. loan Rațiu. In vieața pastorală din Feldru a fost multă vreme unul din cei mai strașnici pri- mari comunali. Om de ordine. El a fost printre primii cari *u înțeles însemnă- tatea băncilor populare, pentru vieața economică a Românilor subjugați, încât la abia câțiva ani după înfințarea băn- cilor „Albina" din Sibiu și „Aurora" din Năsăud, primarul Toader Scridon împreună cu conducătorii de atunci ai comunei, înfințează prima bancă popu- lară din ținutul Năsăudului, „Feldri- hana“, pe care o conduce până Ia moarte și care trăește și astăzi. Născut și crescut într'o asemenea fa- milie cumpătată și sănătoasă, iubitoare de muncă și ordine, Leon Scridon bă- trânul trebuia să ajungă unde a ajuns. Primele studii și le-a făcut la școala primară și apoi la Liceul din Năsăud (unde se face coleg cu George Coșbuc) pe care terminându-1 în 1883, a urmat apoi Facultatea de drept, fiind promovat doctor în științele juridice. Leon Scridon bătrânul a fost unul dintre puținii favorizați de soartă, cari și-au serbat jubileul de 50 de ani, de când au depus examenul de maturitate (bacalaureat). A fost un moment impre- sionant, când din numărul celor 18 ab- solvenți maturizanți ai anului 1883, s’au desprins trei moșnegi, rămași în urmă, albiți de vreme și de încercările aspre ale vieții: Leon Scridon, inginerul Liviu Marțian și protopopul loan Pop, au in- trat în clasă și s’au așezat în băncile, în cari cu 50 de ani înainte, își făureau iluzii și visuri de viitor... Cu acest prilej bătrânul Leon Scridon a ținut o frumoasă și instructivă con- ferință, în care, pentru a releva con- trastul dintre pedagogia care se aplica în vremea lui și cea din anul 1933, nu s'a sfiit deloc să afirme, că atunci când a fost elev, timpul vacanțelor totdeauna și-l petrecea la casa părintească unde robotea și ajuta din noapte ’n noapte la lucrul greu al gospodăriei. Ba când era mai mărișor, se lua la întrecere cu co- sașii cei mai buni, lucru de care nu i-a fost rușine nici atunci când l-a făcut și nici când îl spunea, după 50 de ani, după ce fusese prefect de județ și om cu situație aleasă în societatea grănice- rilor năsăudeni. Leon Scridon bătrânul a fost un om de o hărnicie și sârguință rară. Mereu activ, mereu preocupat de ceva. Pentru granița Năsăudului, meritul lui Leon Scridon stă în faptul, că timp de 50 de 894 INSEMNAKI ani a fost membru activ în Comitetul Fondurilor Grănicerești Năsăudene, ca reprezentant al comunei Feldru. Pentru ținutul grăniceresc al Năsăudului, pre- cum și pentru județele românești măr- ginașe : Someș, Maramureș, Sălaj, Câm- pulungul Bucovinei și altele, aceste Fon- duri Grănicerești, au fost o instituție, care niciodată nu va putea fi prețuită de nimeni, cum s'ar cuveni. Fiindcă nu- mai datorită acestor și numai acestor Fonduri Grănicerești au putut lua ființă, înainte cu 80 de ani, liceul și celelalte școli din Năsăud, cari au schimbat ra- dical peisagiul social al vieții satelor ardelene, de sub stăpânirea din trecut. Știm cum a fost vieața Românilor din aceste păi ți ale Ardealului, cu școlile din Năsăud, dar niciodată n'am putea ști și nu ne-am putea închipui, cum ar fi fost fără ele...? In sânul Fondurilor Grănicerești s'a zămislit ideia înfințării liceului și a ce- lorlalte școli din Năsăud și tot aici s’au dus aprige și grele lupte, adeseori de ani de zile, pentru întreținerea și men- ținerea lor. Că dacă grănicerii dela Nă- săud își dădeau perfect de bine seama de rolul și însemnătatea acestor școli pentru vieața Românilor oprimați, apoi tot atât de bine își dădea seama și stăpânirea străină, de acest rol și de consecințele cari decurg din el. De aci , antagonismul ireductibil dintre grăni- cerii năsăudeni și stăpânirea politică străină. Dacă la 1913 liceul din Năsăud și-a putut serba jubileul de 50 de ani de existență, la acest fapt a contribuit și adormitul în Domnul, Leon Scridon bă- trânul, care era prezent in Comitetul Fondurilor Grănicerești de pe la 1890. In anii dinainte de Unirea tuturor Ro- mânilor, de foarte multe ori sabia lui Damocles a atârnat deasupra liceului din Năsăud, pe felurite motive, prin cari se urmărea cu o aprigă perseve- rență și cu orice preț, distrugerea acestui cuib de rezistență, în care se refugiase obosită, conștiința românească, alungată, hulită și batjocorită, în chipuri și forme cari niciodată nu vor putea fi zugrăvite și cunoscute de nimeni. De câte ori Comitetul Fondurilor Grănicerești se găsea la o răscruce (și... Doamne, de multe ori a fost) și era convocat, pentru a se căuta o soluție care să-i permită să iasă deasupra greu- tăților ce-i erau puse în cale, membrul Leon Scridon niciodată nu mergea cu mâna goală. Amintim aci că înainte de Unire, Leon Scridon a îndeplinit multă vreme funcțiunea de primnotar al ju- dețului Năsăud, că deci avea întinse cunoștințe din domeniul juridic și admi- nistrativ al vrrmii sale, cari îi permi- teau, ca atunci când instituțiile școlare grănicerești se aflau la vre-o cotitură gravă, să găsească mai ușor formula salvatoare. In primii zece ani după Unire fiind în Năsăud, am avut ocazia să particip la multe ședințe publice ale Comitetului Fondurilor, în cari am putut constata personal, aportul pe care Leon Scridon bătrânul l-a adus acestei importante in- stituții, precum și prestigiul de care se bucura în sânul acestui for grănițeresc. La aceasta a contribuit în largă măsură atât firea lui de om harnic și iscoditor, precum și faptul că era cel mai vechiu membru al Comitetului fără întrerupere. In anii din urmă era o arhivă vie a tuturor valurilor cari au trecut peste mult încercata instituție a Fondurilor Grănicerești, fiind în această privință un demn urmaș al învățătorului Vasile Nașcu, tot din Feldru, unul din ctitorii instituțiilor școlare năsăudene și tot- odată luptătorul fără egal pentru apă- rarea și conservarea drepturilor grăni- cerești. Leon Scridon s'a inspirat din lupta și vieața acelui modest învățător, luptând și el la fel, cu alte arme și în alte vremuri, împotriva aceluiași asu- pritor secular al Neamului și sufletului românesc. ÎNSEMNĂRI 895 Pentru apărarea și prosperitatea in- stituțiilor școlare grănicerești, Leon Scri- don s'a sbătut o vieață de aproape 80 d« ani, fără astâmpăr și fără odihnă. A ținut zeci și sute de conferințe și vorbiri și ani de zile a scris mereu câte ceva, săptămână de săptămână în ve- chea Revistă a Bistriții a avocatului de atunci și profesorului universitar de mai târziu, Victor Onișor și apoi în Gazeta Bistriții, al cărei director a fost și pe care a condus o mai mult de zece ani, împreună cu d-l Ion Corbul, fost jude- cător la Sedria Orfanală din Bistrița, care credem că ar putea da prețioase informații asupra activității publicistice a lui Leon Scridon. Deși ne lipsesc datele precise, totuși credem că nu exagerăm deloc dacă afirmăm că Leon Scridon a fost cel pu- țin 50 de ani membru al Asociațiunei Transilvane „Astra", pe care a spriji- nit-o din toate puterile sale. In ultimul deceniu, când fie din pri- cina crizei de după 1930, care a para- lizat vieața economică a Europei și in- clusiv a României, fie din alte motive interne au suferit și instituțiile și Fon- durile Grănicerești Năsăudene, Leon Scridon nu-și găsea astâmpăr. Nu-și putea explica deloc, cum de sunt ame- nințate cu prăbușirea aceste Fonduri pentru a căror existență el luptase 50 de ani fără întrerupere, sub o stăpânire vitregă și străină... S'a sbătut, a căutat să pună în mișcare tot ce Granița avea încă bun și sănătos, a adunat aceste frânturi de conștiințe la liceul „George Coșbuc" din Năsăud și a dat alarma asupra pericolului care amenință insti- tuțiile școlare grănicerești, moștenite dela niște strămoși harnici și viteji. Cu acest prilej, Leon Scridon a ținut și apoi a publicat o conferință, într’un respectabil volum, in care a evidențiat trecutul și meritul nepieritor al Fondu- rilor școlare și a școlilor năsăudene pentru vieața culturală și spirituală a Românilor din aceste părți de Țară. Fără Fondurile și liceul din Năsăud, literatura română nu l-ar fi avut pe Coșbuc și nici pe alți oameni de cul- tură, sute și mii. In ființa lui Leon Scridon se incarna ținuta dârză a grănicerilor, cari timp de 90 de ani încheiați au colindat toată Europa, bătându-se vitejește pe străine câmpuri de bătaie și pentru interese străine. Aceste calități de luptători cu- rajoși și cinstiți, exercitate aproape din tată în fiu, s'au transmis și urmașilor. De aceea mulți dintre aceștia, în vâltoa- rea luptei, se simt in elementul lor natu- ral. Dintre ei, a fost și Leon Scridon. Realizări importante de natură politică nici n'a încercat, nici n'a făcut. Numele lui insă rămâne strâns legat de epoca glorioasă a existenții școlilor năsăudene, între anii 1880—1940. In vara anului 1940, Destinul a mai ntors o filă din istoria Romnâniei con- timporane. Leon Scridon bătrânul a citit și el ce scria pe noua pagină. A citit, a recitit și nu-i venea să creadă ceea ce citește, așa cum nu ne-a venit la nici unul. In peisagiul sufletesc al fiecărui ardelean din Nord, se încru- cișau chemări contradictorii... Unele, re- voltate, cari privesc mai mult înainte chemau înainte I Ele știau că mergând înainte, nu înțeleg să uite ce a rămas înapoi, dar își ziceau că cine privește acum înapoi, va fi prefăcut în stâlp de sare, ca femeia biblicului Lot. Altele, cari veneau din întunerecul veacurilor apuse, amestecate cu glasuri de strămoși cu plete și cu sarică, în- demnau rămânerea pe loc, cum au ră- mas dânșii, cum rămân pietrele din al- biile râurilor, peste cari numai apa trece mereu și cum rămân stâncile din crestele și coastele munților, peste cari suflă trecătoare furtuni și vijelii, ace- leași de mii de ani... Unii au urmat pe unele, alții pe celelalte. Leon Scridon bătrânul a ascultat glasul pământului, al grănicerilor și al strămoșilor cari își dorm somnul la umbră de cetini șl a 6 896 ÎNSEMNĂRI rămas acasă, mai departe paznic cre- dincios al instituțiilor ți orânduelilor grănicerești, peste cari s'a abătut — trecător — valul crunt și nemilos al vremii... După doi ani de vieață sbuciumată, intr'o zi, când cele dintâi frunze rugi- nite alergau pe plaiurile codrilor Tran- silvaniei de Nord, mânate de vântul ne- astâmpărat al toamnei, cântând în vae- rul lor jalnic, nimicinicia visurilor și a iluziilor omenești, Leon Scridon bă- trânul, obosit de frământările unei vieți sbuciumate de 80 de ani, in care a cu- noscut și mărirea și durerea, a plecat capul și a inchis ochii, strângând in inima lui o mare durere a Ardealului și a Neamului românesc. Cei 23 .de preoți ai satelor grănice- rești — greco-catolici și ortodocși — cari în ziua de 8 Octomvrie 1942 au participat spontan la funerariile lui Leon Scridon bătrânul, precum și un număr de alte zeci de intelectuali și fruntași ai satelor grănițerești și sași din Bistrița, au subliniat prin gestul lor, locul pe care Leon Scridon bătrânul l-a ocupat în societatea acestui mândru și românesc colț de Țară. Celor doi ctitori ai instituțiilor șco- lare grănicerești, învățătorului Vasile Nașcu și vicarului Grigore Moisil, ador- miți în Domnul tot la începuturi de Octomvrie, li s'a alăturat încă un lup- tător de talia lor: Leon Scridon bă- trânul. El însă nu doarme, că nu i-a fost firea. El așteaptă. Emil Sângeorzan TEATRUL GERMAN DIN SIBIU A zecea stagiune a teatrului german din Sibiu a fost prilej de verificare a potențialului artistic al concetățenilor noștri sași. Și nu se poate spune că actorii și personalul teatrului german nu au trecut cu succes acest examen ar- tistic, deosebit de greu, dacă ne gân- dim la dificultățile ce le întâmpină în- totdeauna o astfel de înjghebare pro- vincială. Cultura germană ocupă un loc de frunte, hotărttor in Europa și din- colo de granițele continentului, dar po- sibilitățile de afirmare ale unor ținuturi periferice, și mai ales îndepărtate de patria-metropolă, sunt întotdeauna re- duse. Cu toate acestea, prin muncă, prin stăruință și îndeosebi prin dra- goste de artă, se pot îndeplini opere dintre cele mai lăudabile. Teatrul ger- man din Sibiu e una din aceste reali- zări, care merită o cât mai largă pre- țuire. Și în primul rând succesul aces- tei opere se datorește d-lui Gust Ongyert, directorul teatrului, care a dat personal impulsul unei activități rodnice. Buna organizare a teatrului german din Sibiu vine mai ales dela d-sa, care și-a în- temeiat activitatea pe o resimțită dis- ciplină și pe o muncă intensă, evidentă în toate spectacolele de până acum. D. Gust Ongyert și-a dat seama de nece- sitatea absolută a unei cât mai serioase înjghebări artistice, al cărei rol în Sud- Estul european e considerabil, dacă ne gândim la turneele acestui teatru, care trec dincolo de hotarele României, pen- tru a străbate până în orașele fostei Iugoslavii ți ale Greciei. Și tocmai pen- trucă importanța propagandistic-cultu- rală a acestei activități e atât de înve- derată, nu ne putem opri de a nu face și observația, care ni se pare de o foarte mare greutate, că din repertoriul ultimelor stagiuni ale teatrului german au lipsit piesele românești. E o lipsă care dăunează colaborării culturale ro- mâno-germane, tocmai azi când din toate părțile se caută o intensificare maximă a acestor raporturi. Și nu gă- sim nicio scuză, fiindcă numeroasele opere dramatice românești intrate în repertoriul teatrelor din Germania, pro- bează cât ar fi de fecundă o asemenea conlucrare. In aceeași vreme, scene bu- cureștene au sprijinit cu largă bună- voință dramaturgia germană clasică și contemporană. Sperăm însă că viitorul apropiat va șterge această gravă lipsă Însemnări și d-1 Gust Ongyert va fi inițiatorul unei adevărate colaborări de cultură româno- germană. In actuala stagiune s'a dat o gene- roasă prețuire dramelor clasice, ale au- torilor consacrați, ce fac mândria lite- raturii germane. Astfel a fost reprezen- tată, în regia mai puțin fericită a d-lui Karlfritz Eitel, „Ifigenia" lui Goethe, poate cea mai frumoasă din operele dramatice ale marelui poet. A fost pri- lej pentru d-1 Gustav Binder să ne dea un exemplu de artă decorativă, prin gustul d-sale ales și foarte cultivat. Gerhart Hauptmann a fost comemorat prin reprezentarea comediei ultra-natu- ralistice „Blana de castor". Desigur că e una din lucrările depășite ale cele- brului poet octogenar, deși mai păs- trează oarecare farmec local. Din Schil- ler s'a ales „Intrigă și amor*, dramă ce își păstrează prospețimea în ciuda ideilor perimate pe care conține, prin acel suflu dramatic ce străbate operele de geniu. D-1 Hermann Glaser, care e unul din elementele cele mai apreciabile ale acestui teatru, a regizat cu mult bun simț spectacolul. Faimoasa comedie a lui Kleist „Ulciorul sfărâmat" a fost re- gizată, de astă dată corect, de d-1 Eitel. Totodată cu această comedie a neferi- citului romantic, ce a înscris în drama- turgia germană o adevărată culme, s'a reprezentat și vechea comedie flamandă populară „Lanzelot și Sanderein", pre- lucrată și regizată de d-1 Gust Ongyert. Joc de marionete abil transpus pentru scena vie, acest spectacol, însoțit de muzică de epocă, a fost realizarea cea mai de seamă, din punct de vedere ar- tistic, a intregei stagiuni. S'au mai re- prezentat și comedii^moderne, în gustul marelui public, precum „Margareta: 3", „Scampo'o", „Joiiann" (o comedie de celebrul comic Theo Lingen), „Scandal în azilul de femei" de Breidahl, etc. Dintre actori s'au remarcat: Charlotte Fraedrich, o bună actriță, căreia i s'au datorat numeroase din succesele sta- 897 giunii, mai ales „Blana de castor" și „Scandal in azilul de femei**; Monika Darlies, care a jucat cu sinceritate în „Intrigă și amor” și „Ulciorul sfărâmat"; Franziska Benkhoff (in rolul ladyei din „Intrigă și amor"); Ursula Wiegner, în „Lanzelot și Sanderein"; Margot Gott- linger în „Ifigenia". D-1 Hermann Glaser, Eitel și Wolfgang Arndt au contribuit în mod egal la succesul dramei lui Schiller, precum șt în alte piese, unde au apărut ca protagoniști. Inteligent d-1 Glaser și talentat d-1 Arndt. loan Negoițescu FRONTUL SPIRITULUI Eforturile Neamului, la această hotă- ritoare răscruce a istoriei lui, nu se limi- tează numai la domeniul armelor. Spi- ritul românesc luptă și el, cu o energie fără pereche. Creațiunea științifică a marilor instituții ale Țării: Academia și Universitățile nu e cu nimic mai pe jos celei din vremuri normale. Dimpotrivă, date fiind împrejurările : criza de hârtie, dificultățile de editare, pentru a nu mai aminti de greutățile creatorilor înșiși — această producție este superioară celei dinainte de 1940. O impresionantă do- vadă am avut-o în raportul privitor la activitatea Universității Daciei Superi- oare, citit de d-1 rector Dr. I. Hațieganu, la inaugurarea noului an școlar. Pe frontul dela Apus, armele spiritului a- firmă fără încetare și apără cu dârzenie patrimoniul românesc, pregătind astfel restituirea lui integrală. Capitala își continuă și ea activitatea spirituală în același ritm viu și massiv cu care ne-a obișnuit în ultimii ani. Departe dela noi gândul de a face, în această notiță fugară, o prezentare a acestei activități. Menirea ei este să arate o satisfacție și o încredere în puterea de vieață a neamului, senti- mente mai necesare acum decât oricând. fundațiile Regale își continuă publi- cațiile, cari dacă nu sunt așa de nume- roase ca înainte, sunt tot așa de impor- 498 ÎNSEMNĂRI tante pentru afirmarea noastră spirituală ți executate în aceleași admirabile con- diții tehnice. Vom remarca trei numai dintre ele: ediția definitivă de Poezii a d-lui Lucian Blaga, Macedo- românii d-lui Th. Capidan și Istoria literaturii române vechi, voi. II a d-lui N. C a r t o j a n. Vom reveni asupra lor, in măsura in care ne vor permite îm- prejurările. Numeroase și foarte necesare pentru lupta noastră de astăzi sunt publicațiile editurii Dacia. Ele așteaptă de mult pe raftul nostru un cuvânt de apreciere. Regretăm mult că nu-1 putem încă pu- blica, din motive pe care toată lumea le va înțelege. Un surprinzător avânt au luat Publi- cațiile Casei Școalelor. Programul lor pe anul 1942—43 cuprinde lucrări funda- mentale în toate domeniile spiritului. Publicațiile ieșite de sub tipar în acest an dovedesc nu numai hotărîrea de a duce la îndeplinire, acest vast program, ci ți o superioară pricepere ți un gust ales în alegerea ți în execuția lor teh- nică. Se simte o mână caldă care le în- grijește, un om pasionat pentru cartea frumoasă, cuceritoare. Ceea ce le cerem este o desfacere mai largă și mai siste- matică, căci aceste cărți nu sunt menite numai școalelor, ci ți marelui public cititor al țării. B. BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (X) APOLZAN, LUCIA. Cercetări etnogra- fice în Munții Apuseni (cu un rezumat in limba franceză, o hartă a regiunii ți 25 figuri). Extras din „Apulum" I (1939— 42). Alba-Iulia, 1942. Tip. Alba. 8° 17., 30 p. B1LEȚCHI-ALBESCU, IO AN. Elemente ungurești în patrimonia românească. Ex- tras din Anuarul XVIII al Liceului „Dra- goș-Vodă“ Câmpulungul-Moldov. Câm- pulungul-Moldovenesc, 1941. Tip. „Școala Română". 63 p. BL£DY, GEZA. Influența limbii ro- mâne asupra limbii maghiare. Studiu lexi- cologie. Teză de doctorat. (Universitatea „Regele Ferdinand I Cluj-Sibiu. Publica- țiile Seminarului de „Filologie roma- nică" 2). Sibiu, 1942. „Dacia Traiană", 8» 162 p., 1 f. BOCU, SEVER. Lupta pentru Bănat. Discurs rostit la 5 Martie 1942 în șe- dința festivă a Sindicatului ziariștilor profesioniști din Banat (Biblioteca Cer- cului de Studii „Vestul" Nr. 5). Timi- șoara, 1942. Tip. Românească. 16°27p. Lei 20. BOGDAN, M1RCEA. Andrei Mure- șanu. Contribuțiuni biografice. Brașov, 1942. „Tribuna". 8°, 105 p, 2 f. BOITOȘ, OLIMPIU. Din laboratorul literar al lui O. Goga. Cazul poeziei „In tren". Extras din „Luceafărul" Anul II, Nr. 7—8. Sibiu, 1942. „Dacia Traiană". 4°, 10 p. BOLOGA, VALERIU L. Ardelenii și începuturile medicinii românești (dela Piuariu până la Babeș). Extras din „Transilvania", Anul 73, Nr. 7—8. Sibiu, 1942. „Dacia Traiană". 8°, 11 p. BRĂTIANU, G. 1. Roumanie et Hon- grie. Considerations demographiques et economiques. Deuxieme edition. Buca- rest, 1942. (Les editions Dacia). [Mon. Of. Impr. Naț.J 8°, 14 p., 2 pl. BRĂTIANU, G. I. La missione storica dell' Ungheria. Bucarest, 1942. (Edizioni Dacia). Monitorul Oficial. 20 p. CLOPOȚEL, ION. Dinastia română a Corvinilor. 500 de ani dela cruciatele lui lancu Huniade. (Biblioteca Româ- nilor, Nr. 5) Lugoj, 1942. Editura „So- cietatea de Mâine". 16°, 46 p. Lei 75.