ANUL 73 SEPTEMVRIE Nr. 9-1942 SIBIU * Anul 75 Septemvrie 1942 Nr. 9 TRANSILVANIA Organ al ASTREI PREOTUL ARDELEAN DE ODINIOARĂ Veacuri de-a-rândul, până în preajma reformațiunii, istoria popo- rului român dela Apusul Carpaților a fost țesută din sate și preoți, din traiul lor împreună, din îndrumarea unora și ascultarea celorlalți, din sprijin și mângâiere împrumutată, din întrepătrunderea unei vieți comune, din aceleași suferințe și necazuri, din aceeași credință izbăvi- toare în Dumnezeu și în dreptatea Lui, din aceleași rare bucurii și aceleași prea dese dureri. Aceeași credință și aceeași soartă au făcut în scurgerea timpului din satul românesc și din preotul lui un singur bloc, o singură comu- nitate socială. Un sat cu preotul său au constituit fiecare o verigă în lanțul nesfârșit al românismului de amândouă coastele Carpaților. Dar în mod deosebit la Apusul munților părinți. Și aceasta din mai multe motive. întâiul este că ramura apuseană a neamului românesc, subt pre- siunea din Apus a unui stat constituit prin trecerea la creștinism, în jurul anului una mie, a poporului năvălitor din Răsărit, a pierdut tot mai multe din organizațiile politice străvechi: voivodate și cnezate, întâiele pe cari le pomenește istoria cronologic, sunt cele din urmă pe care le-a pierdut românismul: voivodatul Maramureșului și acela al Țării Oltului, ținuturi din cari au plecat descălecătorii țărilor româ- nești ale Moldovei și Munteniei. Sunt multe dovezi că astfel de orga- nizații politice românești am avut și în alte regiuni, în așa numitele „Țări", în Țara Hațegului, Țara Crișului, Țara Oașului, etc. ca și în Banat. Sub presiunea unei puteri de stat, învestită și cu misionarismul catolic, mai activ atunci decât puterea politică, organizațiile noastre poli- tice au dispărut vând pe rând. Odată cu ele a dispărut și clasa con- ducătoare națională, trecând la legea statului și pierzându-și cu timpul naționalitatea. Așa că poporul român dela Apusul Carpaților a rămas din veac în veac, tot mai mult un popor de sate și preoți, pierzând pe cei mai mulți oameni mai înstrăinați și poate mai luminați pe cari i-a avut. 1 654 ION AGÂRBICEANU Urmele episcopiei dela mănăstirea din Peri in Maramureș, par & arăta că până au avut Românii voivodatele lor, organizațiile lor poli- tice, au avut cel puțin un început de ierarhie bisericească. După desființarea lor, nu mai dăm în Transilvania de ierarhie bisericească româneacă până în veacurile târzii, în preajma reforma- țiunii, sau înjghebări trecătoare ale Domnilor din Țările românești. De-aici în colo, dela înființarea principatelor române, dela descă- lecare, Românii dela Apusul Carpaților au rămas tot mai mult un popor de sate și preoți, fără clasă de sus, fără boieri, fără ierarhie biseri- cească consolidată și statorită. Preoții cei mai înalți în ierarhia noastră: au fost veacuri de-arândul protopopii, rari și ei. Dimpotrivă, la Răsăritul Carpaților, după întemeierea Țărilor ro- mânești s’a creiat cu timpul și o ierarhie bisericească, și o pătură con- ducătoare în jurul voivozilor și în administrarea ținuturilor, așa că acolo,, nu se mai poate spune că preotul satului a rămas singurul condu- cător al poporului, ca în Transilvania. Mai avea ocrotitori din neamul lui, în primul rând pe însuși Voevodul, apoi pe boerii localnici, cari au fost în multe cazuri și ocrotitorii preOțimei sătești. Credem că așa se explică fuziunea vieții satului din Transilvania cu aceea a preotului: el a rămas, cu timpul, singurul om mai luminat în sat și în sprijinul satului, pe lângă împrejurarea că avea darul preo- ției, că era o față sfințită, fapt care-i dădea de sigur, în primul rând,, preotului întreaga considerație a credincioșilor, îl făcea respectat și îl punea în fruntea lor drept un conducător, când au rămas fără alte căpetenii. Preotul și „bătrânii satului**, cari erau în aceeași vreme și „bătrânii bisericiiu, cum se mai numeau epitropii până înainte cu o jumătate de veac, în unele ținuturi ardelenești, au format miezul vieții românești și creștinești în satele noastre, centrul de sfat și de îndrumare, și de ju- decare a pricinilor în familie acasă, după străvechiul, „jus valachicum**, după ce-au apucat din bătrâni, după obiceiuri și tradiție. Cum obiceiurile durează veacuri și milenii, și cum Românii tran- silvăneni nu au încă un veac de când au ieșit din iobăgie, iar Biserica românească cam o tot atât de relativă libertate, din ceea ce am mai apucat cei mai bătrâni putem să ne facem o idee cum se recrutau preoții noștri în veacurile depărtate, ce vieață duceau ei în mijlocul satelor, și cari erau legăturile dintre păstor și turmă. Astfel de preoți-țărani am mai apucat și noi în copilăria noastră, păstori cum au trebuit să fie și înaintașii lor în veacurile trecute. Preoții noștri au fost țărani din sat, de cele mai multeori fii preo- ților de mai înainte cari au putut ajunge la puțină cunoștință de carte,, PREOTUL ARDELEAN DE ODINIOARĂ 655 cu ajutorul vreunui protopop, sau în vreo chilie mănăstirească. La începuturi nu se poate vorbi de țărani fruntași prin avere, mai ales după căderea Românilor în iobăgie, ci de țărani harnici, deștepți din fire, și cu purtări bune. De obiceiu țărani cu firea blândă, aplicați spre rugăciune, postelnici. Ei se hotărau să se preoțească numai la alegerea și insistența satului întreg, care făcea selecția. S'ar putea spune că chemarea ce se cere, după Scripturi, la taina Preoției, era indicată prin aceasta trimitere a credincioșilor. Lipsiți de o ierarhie bisericească stabilă, continuă și activă, viitorul preot avea tot interesul să nu râv- nească a ajunge într’un sat fără voia credincioșilor, fiindcă de ei atârna în primul rând. Am putea afirma că sub această latură noi am trăit veacuri de-a-rândul vremile patriarhale ale Bisericii, când nu se făcea o hirotonire fără o dovadă din partea credincioșilor că cel candidat este vrednic. Până în ziua de azi în ritualul bisericii noastre s'a păstrat formula dela hirotonirea preotului când arhiereul, înainte de sfințirea candidatului întru preot, întreabă pe. credincioșii din biserică: „Vrednic este ?" și poporul răspunde: „Vrednic" 1 Este ușor de înțeles că un sat întreg e mai în măsură să cunoască purtările, firea, felul de vieață al unui om care a trăit și a crescut cu el, decât alții streini. Episcopul care hirotonea, și care era mereu obligat la porunca Sf. Pavel către Tit, de a nu hirotoni în grabă și fără cerce- tare pe nime, nu avea altă indicație la sfințirea preoților noștri de pe vremuri decât prezentarea candidatului la preoție cu asentimentul și trimiterea satului. De multeori candidatul era om căsătorit, cu copii având de soție o fată din sat, țărancă și ea. Câteva săptămâni la protopopie, sau la vlădicie, completa mai târziu puțina știință de carte și cunoștințele principale pentru săvârșirea slujbelor. De câte ori ne confundăm cu gândul în veacurile trecute, su- fletul nostru se înduioșează văzând marea simplitate și condițiile mizere, în care a trăit Biserica noastră, în frunte cu preotul. In vreme ce alte neamuri înălțau imense catedrale gotice, și unele chiar în inima Transilvaniei, abia se putea deosebi dintre cele- lalte case din sat bisericuța românească de lemn, acoperită cu șindrilă, în vreme ce clerul altor neamuri se pregătea în seminarii, iar după refor- mațiune, la universități străine, preoțimea noastră învăța cum se nimerea pe apucate, cunoștința slugirii Sf. Liturgii și a Sf. Taine, într'o limbă străină, în slavonă, din care nu înțelegeau mai nimic. In vreme ce clerul altor neamuri își avea sesiunile, uneori adevărate domenii, preotul român era iobag în rând cu țăranii, fără niciun petec de pământ al lui, și dădea zăciuială preotului străin. 1* 656 ION agArbiceanu întors dela hirotonire preotul român intra în rândul satului, în toate zilele lucrătoare. Dacă n’a purtat până atunci barbă și plete lungi — cum purtau de altfel țăranii români în cele mai multe ținuturi până înainte cu un veac — își lăsa acum. Se scula în zorii zilei, și el și preoteasa și copiii, și începeau a roboti în brazdă străină, ca și ceilalți săteni, zilele de robot prescris, urmând ca pe locul domnesc, lăsat nu în proprietatea, ci în folosința lor, să lucreze la urmă. Nici vorbă nu putea fi ca în acele vremi preotul să poată da pildă în agricultură sătenilor. Era tot atât de necunoscător ca și ei, și înnota în aceeași mizerie. Era un tovarăș de lucru al celorlalți și nimic mai mult. Era îmbrăcat, el, preoteasa, copiii, ca și ceilalți săteni, se hrănea cu aceleași mâncări, doar prescura dela biserică deosebea prânzul lui de al altora. In altarul bisericuțelor de lemn, abia se învârtea de mic ce era. Slugea de multeori în potir de lemn de corn, sau în pahar de sticlă, în vremuri când în bisericile mari ale altor confesiuni, erau potire de argint și de aur, lucrate măestrit. Nu avea cunoștințele necesare de a ținea predici, de a tâlcui scripturile ca alți preoți teologi, învățătura lui era simplă, era aproape numai atât cât știau țăranii, credincioșii lui: Că este un Dumnezeu atotputernic, drept și milostiv; că Fiul lui, Isus Hristos, ne-a răscum- părat prin patima și moartea lui de pe cruce; că Preacurata Fecioară Maria se roagă pentru noi păcătoșii; că avem un suflet nemuritor; că este o judecată dreaptă când cei buni vor fi răsplătiți și cei răi osândiți; că vieața e trecătoare și trebue purtată cu răbdare și fără cârtire, fiindcă Dumnezeu vede și știe toate; că omul e dator să se roage lui Dumnezeu, să postească, să ajuneze, să țină sărbătorile, să cinstească icoanele; să facă ce este bine, și să se ferească de rău: prin botez omul se încreștinează, și-i păcat de neiertat să Iași copilul să moară nebotezat; prin spovedire te curăți de păcate, baremi odată pe an, la Paști; și e păcat de moarte să lași pe cineva să moară ne- mărturlsit și necuminecat. Dar aproape toate acestea învățături simple, dar fundamentale, preotul nu le știa din săraca lui învățătură teologică, ci din tradiția creștină, învățături moștenite din mamă în fiică și din tată în fiu, pe cari le cunoșteau și credincioșii. Pentrucă creștinismul, în dogmele lui furdamentale, nu s'a propovăduit prin cărți scrise, ci prin graiu viu. Pe lângă toată limba slavonă în biserică, Românii n'au învățat rugă- ciunile, Tatăl nostru, Născătoarea, Simbolul Credinței, în limba slavonă, nici nu le-au pestrițat cu cuvinte slavonești, ci ni s'au păstrat până PREOTUL ARDELEAN DE ODINIOARĂ 657 azi în lexicul de origină latină, în graiul primilor români încreștinați. Desigur nu prin scris, ci prin învățarea din părinți în fii. Așa s’au păstrat și adevărurile fundamentale ale creștinismului» altuite pe adevărurile pe cari le descopere și mintea naturală, afară de dogmele Evangheliei. Dacă în scurgerea veacurilor nici o stăpânire lumească, nici o ierarhie statornică și ordonată bisericească, nu s’a îngrijit ce crede poporul valah, socotindu-1 eretic sau schismatic, și elimitându-1 din rândul popoarelor, s'a îngrijit Păstorul Suprem, Mântuitorul și l-a ajutat să-și păstreze dreapta credință, fără nicio învățătură mai înaltă a preo- ților săi. Pentrucă vecinie rămâne adevărul că dela Dumnezeu vine vir- tutea credinții, nu dela oameni. Preotul de pe vremurile când la Apusul Carpaților erau numai „sate și preoți**, după cuvântul marelui istoric și cercetător al trecu- tului românesc de pretutindenea N. lorga, peste săptămână era mun- citor la câmp în rândul sătenilor, dimpreună cu preoteasa și cu copiii. Casa lui, ograda lui, vitele lui nu se deosebeau de ale celorlalți săteni, decât doar că uneori erau mai multe și casa mai bine întemeiată, Mai târziu, când s'a schimbat situația politică și economică și selecți- unea viitorului preot se făcea nu numai din motive morale, ci și ma- teriale, casa preoțească a rămas tot o casă țărănească, cu aceleași lu- cruri înlăuntru, cu lavițe, cu patul cel înalt cu perini, cu covoare și măsărițe, țesute de preoteasa și de fetele ei, era acum însă ținută în mai bună stare, uneori cu mai multe încăperi. Dar credincioșii intrau și acum în ea fără nici o sfială, ca și în locuințele altor țărani fruntași din sat. Dumineca și în sărbători, omul, țăranul, dispărea în ochii cre- dincioșilor, și nu mai rămânea din el decât fața sfințită, omul cu dar, preotul, părintele. Credința tare în mister, mistica religioasă a poporului, îl înălța sus de tot deasupra lui. Dar, pe de altă parte, să nu uităm un adevăr: acești preoți-țărani erau înșiși tari în credință ca și po- porul, se îmbrăcau în odăjdiile sărace cu sfială și cu cutremur. Prin credință erau convinși de sfințenia slujbei lor, de misterul adaos ființei lor prin sacramentul Hirotonirei. De aceea ei se apropiau de altar cu frică și cu umilință, mai pătrunși de taina puși să o săvârșească decât teologul cel mai învățat dar fără credință tare ori cu credință clătinoare, mâncată de îndoielile raționalismului și ale criticismului. 658 ION agArbiceanu Și adevărul recunoscut de toată lumea e acesta: Mai recreiat și mai întărit sufletește pleacă omul după o Liturgie slujită de un preot fără multă învățătură, dar a cărui ființă radiază de flacăra cre- dinții, decât după slujba unui preot, teolog savant, care oficiază laic, ca la teatru și a cărui ființă se vădește a fi străină cu totul de mi- sterul pe care-i pus să-l săvârșească. Din acest motiv credincioșii așteptau, după slujbă, să iese preotul din biserică și să-i sărute pe rând mâna bătătorită de muncă, ■ arsă de soare, crăpată de vânturi, mâna lui de țăran care nu se deosebea prin nimic de a lor. Biserica, cu slujbele religioase din ea, preotul în altar Dumine- cile și în zilele de praznic, au fost veacuri de-a rândul singurele lu- minișuri în vieața întunecață a neamului, singurul centru, singura vatră de iradiere spirituală. Și prilejul acesta unic era dat de preot, de slujba lui. Așa se explică întrepătrunderea satului cu biserica și preotul său la poporul nostru, mai mult decât la alte neamuri. Așa cinstirea preoției și a preotului, deși era țăran din sat, fără multă învățătură. Prin tradiția aceasta îndelungată, s'a cristalizat ceeace dorește și aș- teaptă până azi țărănimea dela preotul său,. dând indicați prețioase pentru prezent și viitor: preotul să fie pătruns de credința în slujba lui; să se simtă din întreaga lui ființă că crede adânc în ceeace să- vârșește ca preot. Numai acest tip de preot răscolește adâncurile spirituale, senti- mentele religioase firești ale poporului, numai el are înrâurire asupra mulțimii. De altfel și după dogmă, numai preotul cu credință și con- vingere adâncă e păstorul chemat și dorit de Hristos. încolo și cea mai savantă sau artistică predică trece pe la ureche, dacă credincioșii simt că inima lui e uscată. Popor de „sate și preoți“, Dumnezeu s'a îndurat ca preoților- țărani să le dea credință tare, prin care să suplinească lipsurile învățăturii. Satul nu simția nici o umilință că preotul lor nu avea multă carte, că trăia în felul lor, că își mărita fetele și își însura feciorii în sat. Același mediu și aceleași mijloace de traiu și nedistanțarea prin școală multă, aceeași mentalitate naturală mărea apropierea și încre- derea dintre țăran și preot, până la contopirea într'o singură spiri- tualitate. Și acest fapt a fost hotărîtor pentru întregul nostru trecut crești- nesc și românesc. PREOTUL ARDELEAN DE ODINIOARĂ 65? Respectul și cinstea au mai crescut față de preoție și prin îm- prejurarea că în multe sate am avut adevărate dinastii de preoți, până în vremile mai apropiate. In lipsa școlilor și a seminariilor, era firesc ca preotul să-și învețe pe unul din fii săi la cetania, la rânduiala slujbei, pentru a-i putea lua locul când va muri, ori a-1 ajuta la bătrânețe. Prin această moștenire din tată în fiu a preoției, considerația satului față de familia preoțească a crescut foarte mult Ajunsese slujba de preot un fel de prerogativă consfințită de aprobarea cre- dincioșilor, și nime din sat nu se îmbulzea la preoție, câtă vreme erau descendenți din familia preoțească. Acești oameni, aceste fețe sfințite, fără multă carte, credeau, posteau, ajunau în rând cu credincioșii lor țărani. Preotul cinstea posturile, ajunurile, praznicele ca o lege pentru comunitatea întreagă. Nici bănuială nu adia că preotul n'ar ținea legea în rând cu ei. Și nici nu era motiv de bănuială. Familia preotului, oricât oameni ca ceilalți din sat, aveau ei în- șiși considerația pentru preotul care era părintele lor. Nici preoteasa, nici copiii nu-i spuneau decât „părintele". Ei simțiau că trebue să aibă purtări mai bune și mai alese, decât oricare soție, sau tineri și tineri din sat. Și așa se și purtau. Nu putea preuteasa sau copiii pre- otului să-l facă prin nimic de ocară pe părintele cu care trăiau subt •același acoperiș, pe preotul care slugea în biserică, în harul căruia credeau. Din acești feciori și fete ale preotului, măritate și însurați în sat, — în unele regiuni până bine de curând — când preotul nu-i putea purta la școală pe toți, s'au selecționat o bună parte din bărbații și femeile fruntașe din satele noastre, mândria și tăria satului românesc. * « * De sigur nu ne vom înduioșa în fața trecutului Bisericii româ- nești și a slujitorilor ei. Biserică șt popor am suferit de toate nedrep- tățile și umilirile, și am rămas veacuri întregi în urma altor neamuri, fără lumină, fără școli, fără carte, într'o cumplită mizerie materială și intelectuală. Dar ne vom entusiasma în fața credinței și a religiosității, a vieții morale, — bunul suprem pentru sănătatea și vitalitatea omului în lume — pe care asupritorii de veacuri nu ni le-au putut nici răpi, nici în- tuneca. Ne vom entusiasma în fața fondului de religiositate a neamului nostru, a moștenirii lui spirituale, a sămâuței sănătoase din care a odrăslit, și care a ținut în noi sănătatea minții și a inimii, botezate în creștinism, având la îndemână așa de puține ajutoare externe. «60 ION AGÂRBICEANU E o poruncă existențială pentru noi, un memento înfricoșat: Cu acest fond de religiositate ancestrală, neamul românesc e capabil de înalte virtuți creștine, de o superbă înflorire spirituală și morală. Secerișul e bogat; dar secerătorii simt încă puțini! Să vină azi și mâne cât mai mulți, dintre cei mai buni, cei mai credincioși, cei cu sufletul mai aprins de duhul apostolatului să are, să samene, să se- cere, ei preoții creștinismului românesc, a cărui înflorire azi numai din vina noastră poate întârzia. Pentrucă azi avem și Seminarii și Univer- sități și ierarhie bisericească constituită și ordonată. Numai credința vie și convinsă, duhul apostolatului creștinesc și românesc să-l avem! Și dacă nu-1 avem, să-l cerem cu înfocare dela Cel de sus, care s'a milostivit și a dat credința poporului și preoților lui neînvățați, s’o aducă până în pragul vremilor nouă, pentru care nemărginit har să fie El mai întâi slăvit în veac de veac! ION AGÂRBICEANU Nota redacției. — Acest articol este un capitol din lucrarea Preotul și familia preoțească. Rolul lor in satul românesc, ce va apare în curând în editura Astrei, făcând parte din colecția „Neam și Familie". II reproducem cu învoirea autorului, în semn de omagiu pentru preotul și scriitorul Agârbiceanu, care împlinește acum 60 de ani. REGELE CAROL I LA ACADEMIA ROMÂNĂ - CUVÂNT ROSTIT LA RADIO IN 18 IULIE 1942 - Primind invitațiunea Societății de radiodifuziune să împărtășesc câteva „amintiri academice** în cadrul ciclului de lecturi cu acest con- ținut, — mărturisesc că m’am simțit puțin cam nedumerit. Nu pentru ceea ce aveam să spun, cât pentru ceea ce trebuia să spun sau, mai bine, să aleg din multele asemenea amintiri, cari, ori de câte ori îmi întorc gândul spre trecut, se grămădesc la poarta memoriei mele. în adevăr, împrejurările au făcut și soarta a voit să trăiesc, o vieață întreagă pot zice, in cele mai strânse legături cu Academia Română. Căci, de când am venit în București pentru studiile universi- tare până azi, m'am găsit, aproape neîntrerupt, în preajma sau înlăun- trul acestei instituțiuni — mai întâiu ca cercetător al bogatelor sale colecțiuni de documente și manuscrise, apoi ca funcționar în serviciul acestor colecțiuni, cu însărcinarea specială de a publica vechile docu- mente românești și, în fine, ca membru — corespondent dela 1910,. titular dela 1918. în acești patruzeci și mai bine de ani, am avut deci prilej să cunosc atâția oameni, să văd atâtea lucruri, să particip la atâtea eve- nimente și să trăiesc toate momentele de căpetenie din vieața Acade- miei, încât câmpul amintirilor mele în aceste privințe să fie azi destul de întins și variat, ca să pot prezenta, ori când, cu înlesnire, un mă- nunchiu de asemenea amintiri. Nu în aceasta era deci dificultatea, ci, cum zisei, în ceea ce trebuia să aleg mai întâiu din acest câmp de amintiri pentru Jectura mea de astă seară. M'au ispitit și ademenit multe subiecte. Unele frumoase și duioase, altele interesante și meritând de sigur a fi reținute, în deosebi prin felul cum ele se înfățișează în perspectiva anilor trecuți, vai, așa de repede. Toate se înșiruesc pe linia amintirilor mele, unele după altele, ca într’un caleidoscop. Dar, privind mai de aproape la lumina acestui <662 ALEX. LAPEDATU caleidoscop, am constatat, că totuși cele mai impresionabile și mai dura- bile din aceste amintiri și care, după părerea mea, trebuesc să treacă înaintea celorlalte, sunt cele ce s'ar putea cuprinde sub titlul „Regele Carol I. la Academia Română". Pe acestea doresc dar să le înfățișez. Până a ajunge însă la ele, e necesar să arăt mai întâiu cum și ce fel s'au închegat, și s'au des- voltat legăturile dintre Regele Carol 1. și Academie, pentru care marele Monarh a avut, dela începutul până la sfârșitul domniei, cel mai viu interes, cea mai statornică preocupare și i-a dat, în tot acest timp, sprijin moral și material, de adevărat ctitor, așa cum, de altfel, ținea el însuși să fie considerat. 1. Căci, deși decretul pentru înființarea Societății academice fusese •dat de Locotenența domnească dela 1866, constituirea ei s'a făcut numai în August 1867, sub noul Principe, care i-a aprobat Statutele, în audiența acordată, din acest prilej, membrilor ei. în modestul palat domnesc de pe Calea Victoriei s’au găsit atunci laolaltă în jurul tână- rului Domnitor cele mai reprezentative personalități ale literilor române din toate ținuturile românești — Tim. Cipariu, Gh. Barițiu, Gavril Munteanu, losif Hodoș și Alex. Roman de peste munți, din Transil- vania, Alecu Hurmuzachi și loan Sbiera din Bucovina, Ion Străjescu riin Basarabia, Ion Caragiani din Macedonia, Vasile Alecsandri, Nic. lonescu și V. A. Urechia din Moldova, Ion Heliade Rădulescu, Aug. Treb. Laurian și I. C. Massimu din Muntenia, De bună seamă, Domnul, căruia Generalul Davila îi prezentase, în timpul conversațiunilor dela Diisseldorf pentru acceptarea tronului, harta Daco-României, ca să-i arate peste ce întindere de pământ avea să domnească odată, a trebuit să sesizeze sensul simbolic al întrunirii acestor iluștri bărbați ai Românismului în jurul său și să pătrundă, cu marea-i intuiție politică, însemnătatea pe care noua Societate acade- mică urma să o aibă în vieața culturală și națională a neamului, ca instrument spiritual și moral al viitoarei unități politice românești. De aci — poate — și particulara sa grije pentru ea. Proclamat, în același an, întâiul membru de onoare al Societății, Principele Carol a fost și a rămas marele și puternicul ei Protector. E cunoscut doar mesajul pe care el l-a adresat Ministrului de Culte, în momentul când lucrările abia începute erau paralizate de lipsa mij- loacelor: „Trebue ca neapărat și numaidecât să puneți la dispoziția Academiei o mie de galbeni. De nu puteți dispune de această sumă, o veți lua din lista mea civilă". REGELE CAROL I LA ACADEMIA ROMÂNA 663 Și Principele Carol nu s'a abătut o clipă măcar, în tot cursul îndelungatei sale domnii, dela acest rol, cu deosebire după ce Socie- tatea academică a fost înălțată, prin lege, la rangul de institut național, sub denumirea de Academia Română, la 1879. Căci, primind, cu această ocaziune, din nou pe membrii ei, în frunte cu Președintele lor Ion Ghica, care veneau să-l roage a le fi, potrivit nouilor Statute, Pre- ședinte de onoare, — el le spunea: „Sunt mândru că sub domnia mea s'a fondat Societatea, care azi devine Academia Română și primesc cu vie satisfacție a fi Președintele ei de onoare, după cum am fost fericit a fi, chiar dela fundare, Președintele Societății academice. 2. în adevăr, de aci înainte legăturile Regelui Carol I cu Academia ■devin an cu an tot mai intime și mai frecvente. N'a fost niciun eve- niment de seamă în vieața Statului român, în vieața Familiei regale și în vieața Academiei care să nu fi fost încrestat în analele acesteia ca nouă dovezi de marele interes și statornica preocupare pe care Regele le arăta Academiei și de toată recunoștința și gratitudinea pe care aceasta o avea pentru înaltul ei Patron și Președinte de onoare și pentru grandioasa lui operă ca organizator al noului Stat român, ca întemeietor al Dinastiei noastre naționale și ca ctitor al Academiei Române. Iar când, la 1891, instituțiunea noastră împlinea 25 de ani dela înființare, jubileul acesta, coincidând cu acela al domniei Regelui Carol I, fu sărbătorit cu mult fast și avu, în țară, mare răsunet. Ședința come- morativă a fost prezidată, bine înțeles, de Rege, care, în cuvântul său de deschidere releva coincidența fericită a celor două aniversări și stăruia, ca în mai toate cuvântările sale academice, asupra grijei ce trebue să avem pentru limba veche și înțeleaptă a cronicelor, a căr- ților bisericești și-a geniului nostru popular, ca și asupra datoriei Aca- demiei de a da lumei învățate din țară și din afară acel Etymologicum magnum Romaniae pe care-1 propusese cu șapte ani înainte și se obli- gase a-1 subvenționa. „Urez din suflet — spunea Regele — ca Aca- demia să strălucească totdeauna prin lucrările sale, să încălzească toate inimile românești să fie terenul pe care toți Românii să-și poată în- tinde o mân£ frățească". Urmă raportul Secretarului general despre lucrările de tot felul ale Academiei în cei 25 de ani de existență, — raport întins și bogat în date și informațiuni, pe care Regele îl ascultă însă cu atențiune și interes. Regina ceti frumoasa sa poemă „Sola". Iar Mihail Kogălniceanu rosti clasicul său cuvânt asupra celor trei mari reforme ale Renașterii 664 ALEX. LAPEDATU noastre naționale: desrobirea Țiganilor, abolirea Pronomiilor și emanci- parea Țăranilor, care cuvânt constituie, până azi, cel mai strălucit mo- nument al elocinței noastre academice. Un prânz festiv la Palat încheie această serbare jubilară, prânz la care Regele spuse acele neuitate și măgulitoare cuvinte t „Academia s'a ridicat ca prevestitoare a domniei mele, care a avut fericirea de a întemeia Regatul român. Ea a chemit ca membri mulți bărbați de Stat, cari au fost sfetnicii mei credincioși la opera de Renaștere a României. Ei au scris prin faptele lor istoria noastră modernă, iar prin cercetările lor istorice au făcut lumină asupra trecutului întunecos șt au deșteptat sentimentul național care ne-a dat neatârnarea — Aca- demia are astfel o frumoasă parte la desvoltarea și întărirea țării.. — Au răspuns, cuminte și chibzuit D. A. Sturdza, sclipitor și original B. P. Hasdeu, bătrânește și părintește octogenarul patriarh al prese» române transilvane Gh. Baritiu. 3. Serbarea aceasta cimentă atât de mult legăturile Regelui Carol I. cu Academia, că, după jubileul dela 1891, n'a fost an până la 1905ₜ în care marele Suveran să nu fi vizitat instituția noastră ori membru ei să nu se fi prezentat la Palat, spre a-i aduce omagiile lor. Căci Regele Carol I nu înțelegea și nici nu voia să fie un Președinte de onoare cu rol reprezentativ numai, ci un președinte care să parti- cipe în mod activ la lucrări. Iar aceasta, cum se va vedea îndată, în așa fel, că nu cred să mai fi existat vre-un alt Monarh care să fi fost pentru vre-o Academie ceea ce a fost Regele Carol I. pentru Academia Română. Nu e vorba firește de donațiunile sale, foarte numeroase și pre- țioase — de cărți, hărți, manuscrise și documente, de monete, medalii, plachete și obiecte istorice, de desenuri, stampe, portrete și fotografii. Și nici de subvențiile și ajutoarele pe care le-a dat și oferit pentru redactarea și tipărirea Etymologicului ori pentru alte trebuințe ale insti- tuțiunii. Ci e vorba de participarea sa la lucrările științifice ale Aca- demiei. Căci Regele Carol I., n’a prezidat numai ședințe solemne pentru discursuri de primire ale noilor membri, pentru comemorări festive ori pentru decernare de premii — cum au fost acele pentru Gh. Sion, Vasile Alecsandri, B. P. Hasdeu, Dimitrie Brândză și alții. El a prezidat și altfel de ședințe. Și anume: ședințe pentru comu- nicări istorice, literare, științifice — adesea foarte speciale și foarte erudite, făcute de Gr. Tocilescu, Ep. Melchisedec, V. A. Urechia, Gr. Ștefănescu, D-rul Jacob Felix și urmașul acestuia D-rul Gh. Marinescu, REGELE CAROL I LA ACADEMIA ROMANA 665 — ședințe în care însuși el, Regele, a pronunțat cuvântări cu privire la limbă și a făcut comunicări în legătură cu trecutul nostru româ- nesc, adevărate disertațiuni istorice, — ședințe în care B. P. Hasdeu era invitat să prezinte dări de seamă cu privire la redactarea Etymo- logicului ori să cetească anume articole din cuprinsul acestuia, — ședințe pentru stabilirea regulelor ortografice, cu rapoarte ale lui T. Maiorescu și Nic. Quintescu și cu, vii discuțiuni între cele două tabere, etimolo- gistă și fonetistă, discuțiuni la care, în afară de membrii raportori, au luat parte A. D. Xenopol, AL Roman, Ion Caragiani, I. C. Negruzzi, D. A. Sturdza și alții. Cine mai știe azi, bunăoară, în această privință, că ședințele aca- demice, în care s'a eliminat u final, scurt sau mut din scrierea limbii române și în care s'a decis ca sunetul z să nu mai fie scris și cu d cu sedilă au fost prezidate de Regele Carol I, care a ascultat, cum am văzut, rapoartele speciale, a condus desbaterile pro și contra, a for- mulat concluziile, le-a pus la vot și le-a declarat respinse san admise ? Evident, prea puțini, deși lucrurile aceste s'au petrecut prin anii 1894 și 1895, când s'au decretat regulele ortografice și azi în uz, cu puține modificări ulterioare, ale Academiei. 4. Acestea erau legăturile dintre Regele Carol I și Academie când am venit eu la București și am început a frecventa ședințele publice ale instituțiunii pentru interesul pe care-1 prezentau, pentru noi, tinerii studenți, comunicările ce se făceau acolo. începând de prin 1900 am urmărit foarte de aproape și cât mai regulat ședințele acestea, între care, evident, cele prezidate de Rege. Nu cred să-mi fi scăpat vreuna. L-am văzut deci pe Regele Carol I prezidând ședințe solemne de recepțiune, cum a fost aceea a primirii bătrânului Episcop al Caran- sebeșului Nicolae Popea — ședință care a avut un caracter excepțional de înălțător și sărbătoresc, prin faptul că era vorba de un episcop român în funcțiune, din fosta Ungarie, așa dar urmărit pentru fiecare cuvânt, pentru fiecare gest ce ar fi putut fi privit ca nepatriotic și ire- dentist și prin faptul că mai era vorba de una din figurile cele mai venerate ale clerului român de peste munți, din marea generațiune revo- luționară dela 1848, care a organizat și condus vieața politică și națio- nală, bisericească și culturală a Românimei transilvane. De aceea solemnitatea primirii lui în Academie, sub președinția Regelui Carol I, a avut pentru toată lumea românească de ambele părți ale Carpaților un sens și un înțeles, care, negreșit, n'a putut scăpa autorităților austro-ungare din Capitala României, — Legațiunii de aci, 666 ALEX. LAPEDATU ale cărei rapoarte despre această ședință solemnă a Academiei vor fi* de sigur, cândva aflate și publicate. Atunci se va cunoaște, poate, și rostul vizitei pe care Ministrul plenipotențiar al Austro-Ungariei din acea vreme la București a făcut-o bătrânului Episcop lâ Hotel Metropol, spre a se interesa de starea sănătății lui, afectată pe urma unei ușoare răceli, contractată cu ocazia ceremoniei dela Academie și care vizită n’a putut fi numai de curtuazie deoarece înaltul Prelat a plecat, după resta- bilire, imediat acasă, la reședința eparhiei sale bănățene. L-am mai văzut după aceasta pe Regele Carol I prezidând și alte recepțiuni și l-am auzit rostind câteva comunicări istorice. întâia oară, în 1900, la începutul ședinței solemne de care fu vorba, despre Memo- riile Contelui d’Hauterive, fostul Secretar domnesc al lui Alexandru- Vodă Ipsilanti și, în același timp, agent ocult, în Moldova, al Amba- sadei franceze din Constantinopol — memorii foarte prețioase pentru cunoașterea stărilor de lucruri din acea epocă în Principatele Române* pe care Regele le obținuse clela un descendent al numitului Conte și le dărui Academiei, care le-a tipărit într'o luxoasă edițiune. A doua oară — în 1901 — despre Corespondența politică a Regelui Frederic II al Prusiei, corespondență foarte întinsă — 26 volume atunci! — din care Regele Carol I a scos și înfățișat, în comunicarea sa, știrile cu privire la relațiunile internaționale ale Moldovei la sfârșitul veacului al 18-lea, cu privire, în deosebi la un La Roche, agent deghizat — Regele Frederic spune spion! — al lui Vodă-Callimachi, în Varșovia, în vremea când soarta Poloniei avea să se hotărască de puternicii ei vecini. A treia oară — în 1904 — despre Luptele dela 1396 și 1877 din jurul cetății Nicopole, cea mai întinsă, mai interesantă și mai impre- sionantă din comunicările sale la Academia Română și care deci merită* o atențiune mai deosebită. 5. Era în Dumineca Floriilor. Neuitatul Ion Bianu, ales, cu un an mai înainte, membru titular în Secțiunea literară, în locul lui Gr. Tocilescu trecut la Secțiunea istorică, trebuia să-și rostească discursul de recepțiune. Ședința avea să fie prezidată de Rege. Public mult, mai mult ca oricând până atunci în asemenea ocaziuni — pentru strălucirea pe care prezența Suveranului o dădea ședințelor pe care le prezida și pentru reputația de care Ion Bianu, se bucura pe urma eminentelor servicii pe care le adusese și le aducea Academiei în funcțiunea sa de bibliotecar și fac-totum am putea zice al instituțiunii. Când Regele, bătrân, cu barba albă, dar încă drept și cu mers sigur, pătrunse în sală, în sobra-i uniformă militară, întreaga asistență, REGELE CAROL I LA ACADEMIA ROMÂNĂ 667 în profundă și religioasă liniște, se ridică plecându-se respectuos înainte-i. Inclinându-se la rându-i în fața adunării, Suveranul urcă estrada din hemicichi și luă loc la masa rezervată exclusiv sieși, ca înalt Patron și august Președinte de onoare. Președintele, Petre S. Aurelian, îl salută în cuvinte pline de căldură și respect. Mulțumind, Regele spuse că nu poate să arate mai bine necurmatul său interes pentru activitatea Academiei decât luând însuși parte la lucrările ei. Și, spre neașteptată surpriză a celor de față, anunță că dorește să facă o repede ochire asupra a două mari evenimente istorice în legătură cu trecutul nea- mului nostru și cu trecutul Casei sale Zolleriene — ambele petrecute sub zidurile cetății Nicopole. Apoi, invitând asistența să se așeze, Regele, rămas singur în pi- cioare, ceti, cu glas tare și sonor, rostind rar și apăsat cuvintele, spre a ie putea pronunța cât mai corect românește, o întinsă, interesantă și impresionantă, cum am zis, comunicare asupra rolului pe care ce- tatea Nicopolei l-a jucat în marea bătălie, catastrofală pentru Crești- nătate, dela 1396 și în războiul româno-ruso-turc dela 1877—1878. Și, cu cât se apropia de vremurile zilelor noastre, de luptele purtate pentru cucerirea și ocuparea cetății de oștile rusești și românești, în toamna și iarna anului 1877, cu atât povestirea devenia mai caldă, mai mișcată, mai dramatică. Iar când, la sfârșit, de încheiere, bătrânul Monarh aminti de vizita pe care o făcuse, după 25 de ani, pe câmpiile Bulgariei, spre a vedea din nou locurile glorioaselor lupte și a se închina umbrelor celor ce și-au vărsat, cu vitejie și generozitate, sângele pe acele locuri, sfințite cu jertfa lor, pentru independența României, — ascultătorii, co- vârșiți de emoțiune, se ridicară cu toții în picioare, să omagieze, pe de o parte pe eroii de care vorbia Regele, pe de alta pe marele, pe gloriosul lor Căpitan. Dar să-l ascultăm pe el însuși: „Un sfert de veac în urmă, în anul când țara sărbătoria a două- zeci și cincea aniversare a acestor evenimente, am avut neprețuita mulțumire de a revedea câmpul de luptă dela Plevna, împreună cu Principele Ferdinand al Bulgariei. „Cu o emoțiune adâncă am călcat pe acest pământ stropit și sfințit de sângele vitejilor noștri. Pe pragul paraclisului, ridicat in a lor pomenire, Mitropolitul de Vrața ne-a întâmpinat cu o mișcătoare cu- vântare : „Sculați-vă din morminte", zicea el, arătând câmpul de luptă unde zăceau cei căzuți, „sculați-vă, voinicilor, că iată a venit Regele vostru să vă mulțumească pentru jertfele voastre". „Ca la un adevărat pelerinaj am mers la Grivița spre a mă în- china, cu dragoste și venerațiune, înaintea mormântului acestor vred- nici fii ai țărei, cari și-au dat vieața pentru neatârnarea Român 368 ALEX. LAPEDATU „Spre seară sosiam la Samovit, unde eram primit de primarul și populațiunea din Nicopole, veniți spre a reînnoi mulțumirile lor pentru desrobirea orașului. „Principele Ferdinand avu curtenia de a mă conduce cu yachtul său, escortat de vasele noastre de războiu, până la Turnul-Măgurele. „Noaptea era senină; razele lunii se restrângeau în luciul Du- nărei liniștite; vasele lăsau în urma lor talazuri argintii; în depărtare Nicopole, scăldat într'o mare de lumină, se înălța pe țărm ca o fal- nică rămășiță a vremurilor trecute. „Această fermecătoare priveliște făcu să se desfășure trecutul înaintea mea: tinerețele mele petrecute la izvorul marelui fluviu, istoria Casei mele și mai presus de toate cartea ursitei scumpei noastre Ro- mânii, în care ostașii noștri scrisese o pagină nepieritoare". Terminând, Regele era profund mișcat. Se cunoștea din glas. Se vedea după expresie. Sufletu-i era, de sigur, stăpânit pe de-a-ntregul •de acea puternică emoțiune pe care știuse a o transmite, prin cuvân- tarea sa, ascultătorilor, tuturor împreună și fiecăruia în parte. Căci nu cred să fi fost vreunul din acești ascultători care să nu fi avut senti- mentul c'a participat atunci la o ședință cu adevărat istorică a Aca- demiei, ce va rămânea înscrisă de-a-pururea ca atare în analele ei. Salvele de aplauze ce durară câteva minute, după ultimele cuvinte ale Regelui, o dovediau cu prisosință. Și anul următor — 1905 — Regele Carol I veni la Academie, de astă dată ca să ceară, într’o amplă și stăruitoare cuvântare, gră- birea lucrării Dicționarului, făcând recomandațiuni, de care, dacă s'ar fi ținut seamă, de bună seamă lucrarea aceasta ar fi ajuns mult mai departe. Căci iată ce zicea, în marea lui înțelepciune și experiență, chiar și în astfel de chestiuni, Regele: „Iată pricina — cutropirea năvalnică a neologismelor în limba claselor culte, separând-o, ca o prăpastie, de neprihănita limbă a poporului — pentru care o grabnică dare la lumină a dicționarului este atât de dorită de mine. îmi dau seama de greutățile lucrării, de timpul ce cere. Totuși cred că în acest lung șir de ani s'ar fi putut îndeplini în mare parte programul alcătuit. Dacă mai zăbovim, știrbirea și schimonosirea limbei se vor întinde tot mai mult, iar îndrep- tarea va fi cu atât mai anevoioasă. Aștept dar cu nerăbdare ca Ety- mologicum să fie .cât mai curând pus în mâna tuturor, avându-se grija ca întocmirea lui să fie cât de întreagă, cu un număr de cita- țiuni bine alese, însă limitat, spre a nu se înomoli lucrarea într’o prea mare întindere. Perfecțiunea lui are mai puțină însemnătate decât ființa lui". REGELE CAROL I LA ACADEMIA ROMANA 669 6. După un laps de șapte ani, Regele Carol I apăru pentru ultima dată la Academie. Mișcările țărănești din primăvara anului 1907, in- dispozițiile provocate de simptomele, tot mai frecvente și accentuate, ale boalei de care avea să pătimească atât de mult spre sfârșitul vieții și griji mari, ale afacerilor de Stat, survenite în timpul sesiunilor ge- nerale, l-au împiedecat de a mai participa la aceste sesiuni până la 1912. Intre timp Academia, ca organizare și activitate, făcuse însem- nate progrese. Localul său devenind neîncăpător, se reluase chestiunea clădirii palatului de mult plănuit. Se întocmiseră chiar proiectele de construcție, iar prin stăruința Regelui, Statul luase asupra-i, prin lege, cheltuelile clădirei. Evenimentele din Balcani din 1912 și 1913, ca și războiul mondial izbucnit în 1914 zădărniciră însă realizarea acestor proiecte. Tot între timp, o strălucită pleiadă de distinși și reputați isto- rici, literați și oameni de știință ai neamului fu chemată in sânul Aca- demiei să înlocuiască pe bătrânii dispăruți din mijlocul ei: Mihail Sutzu pe FI. Sim. Marian, Dim. Onciul pe Nic, lonescu și Nic. lorga pe Gr. Tocilescu, Nic. Gane pe B. P. Hasdeu, Duiliu Zamfirescu pe D. Ollanescu- Ascanio și B. Șt. Delavrancea pe Ion Pușcariu, Dr. Dim, Grecescu pe Florian Porcius, Ludovic Mrazek pe Gen. St. Fălcoianu, Dr. Gh. Mari- nescu pe Dr. Jacob Felix, Gr. Antipa pe Petre S. Aurelian și, în sfârșit, actualul nostru Președinte, d-1 Ion Simionescu pe Gr. Ștefănescu. Toate aceste împrejurări făceau ca vizita din acest an a Regelui Carol I să fie așteptată cu vie dorință și deosebit interes. El venia să prezideze ședința în care unul din nouii membri — d-1 Gr. Antipa — avea să-și rostească cuvântul de primire. De data aceasta nu l-am mai văzut și ascultat pe Rege din public, de pe băncile galeriei. Devenisem și eu, de doi ani, corespondent și aveam deci dreptul să pătrund în incintă și să iau loc pe banca înconjurătoare. Totul — pri- mirea, intrarea în sala de ședințe, cuvântul Președintelui, răspunsul Re- gelui, discursul de recepțiune, etc. — s'a petrecut după protocolul de mult bine fixat și devenit acum tradițional al acestor ședințe solemne. In cuvântul său Regele Carol I salută mai intâiu „noile puteri de muncă" ce fuseseră chemate să ia locul foștilor membri, răpiți, unii fără vreme, din sânul Academiei. Și cum dintre bătrânii generației sale D. A. Sturdza,* retras din vieața publică, prin demisiunea sa dela Pre- ședinția Consiliului de Miniștri și dela Șefia partidului Național-Liberal, deși octogenar, se găsia la postul de datorie, ca Secretar general al Academiei, devotându-se, cu pasiunea sieși particulară, cercetărilor din domeniul istoriei Renașterii noastre naționale, — Regele Carol I ținu să salute în mod excepțional de afectuos pe „pururea neobositul domn Dimitrie Sturdza, care, după ce a slujit cu toată râvna țara și tronul 2 670 ALEX. LAPEDATU mai bine de jumătate de veac, închină, cu aceeași dragoste, verdea sa bătrânețe cercetărilor istoriei naționale, adăogând astfel încă un ser- viciu prețios pe lângă cele multe săvârșite în rodnica sa vieațăH. In sfârșit, ultima parte a cuvântării Regelui privia Dicționarul pe care ar fi dorit mult să-l vadă terminat încă fiind în vieață și care, pentru această mare dorință a sa, devenise, în cuvântările sale acade- mice, un fel ceterum censeo al bătrânului Cato în Senatul roman. „Căci, marea mea dorință — zicea Regele — ar fi ca lucrarea Dicțio- narului limbii române să grăbească cât mai mult, spre a putea avea mulțumirea sufletească de a-1 vedea dus la capăt încă în zilele mele. Viul interes ce port pentru săvârșirea acestei opere, privită printre cele mai însemnate pe care țara le așteaptă dela Academie, va fi, de sigur, împărtășită de D-v cu toții, căci trebuința neapărată a Dicționarului a fost recunoscută chiar dela înființarea acestui înalt așezământ de cultură, acum 46 de ani — și așa, prin grabnica și înțeleaptă lui al- cătuire, veți răspunde unei vechi nevoi, adânc simțită de întreaga su- flare românească". * • * Aceste au fost cele din urmă cuvinte rostite de Regele Carol I la Academia Română, Dorința pe care o exprima prin ele, marea do- rință a vieții sale nu s'a putut îndeplini. O prevăzuse de altfel. De aceea, în testamentul său, care mișcă, se știe, până la lacrimi sufletul țării, marele Suveran avu grijă să înscrie pe seama instituțiunii un fond din al cărui venit să se poată continua și termina lucrarea Dicționa- rului, zădărnicită de războiul mondial și reluată, cu mari speranțe de izbândă, după aceea, prin noul așezământ științific, anume instituit în acest scop: Muzeul limbii române din Cluj, azi la Sibiu, — speranțe cari însă, din împrejurări potrivnice și din marea extindere ce s’a dat citatelor, nu s’au realizat decât parțial. Căci, iată, sunt 28 ani dela moartea Regelui care a inițiat și sub- venționat marea operă și aceasta e departe de a putea fi curând ter- minată. Autorii și colaboratorii ei ne consolează cu constatarea, că nici alte lucrări similare, străine, conduse în mai bune condițiuni, nu s'au putut face în mai scurt timp. E neîndoios deci, că după cum atâția din foștii membri ai Academiei au închis ochii, timp de un jumătate de veac, fără să poată vedea întocmit Dicționarul limbii române, și noi, bătrânii de astăzi, vom avea aceeași soartă. Firea-ar măcar ca cei mai tineri să aibă norocul a-i supraviețui, pentru ca, prin această monu- mentală operă, Academia Română, care s'a născut, cum spunea Regele Carol I, ca prevestitoare a domniei sale, să glorifice, pentru toate vremurile, această domnie ca și pe marele și neperitorul ei ctitor. ALEX LAPEDATU INTRODUCERE IN ȘTIINȚELE ISTORICE¹) i Istoria este ea o operă de artă sau o știință ? întrebarea aceasta s'a pus des, mai ales de când unii istorici au început a întrebuința metoda științelor naturale sau au căutat chiar să stabilească și unele legi ce s’ar putea observa în mersul istoriei. In antichitate această pro- blemă nu exista, deoarece atunci istoria era considerată ca gen literar, deci operă de artă. Progresând dela simplele însemnări analitice sau genealogice, la o expunere continuativă, istoricii antici au scris istoria „pragmatic*) **, Polybius, dela care avem acest termen, înțelegând sub „^paȚ^ara" afacerile de stat. Istoricul se încearcă să explice psihologic motivele pentru acțiu- nile individului, trăgând concluzii practice moralizatoare ca Plutarh, punându-le eroilor în gură discursuri fictive ca Thukydides, sau cău- tând să influențeze societatea printr'o anume pictare a ei ca Tacitus. Tacitus este tipul istoricului ironic, al marelui și scepticului patriot moralizator, care, considerând societatea romană mai rea decât era, căuta prin exaltarea și exagerarea voită a virtuților barbarilor să dea un exemplu compatrioților săi, pe cari, disprețuindu-i, credea că-i poate îndrepta pe această cale. Tendința aceasta, sprijinită de un mare talent de scriitor, cu un stil personal foarte sugestiv, a dat mai târziu prilejul la interpretări grăbite ale unor afirmații ale lui Tacitus în dauna ade- vărului istoric. Evul mediu înseamnă într'o privință un progres în concepție. Istoricii elini și romani priveau mai mult numai lumea lor, lumea cea- laltă, a barbarilor, nefiind considerată ca aparținând civilizației, forma mai puțin obiectul studiilor istorice. Istoriografia evului mediu, înte- *) Lecție făcută tuturor studenților dela Facultatea de Filosofie și Litere, la 30 Octomvrie 1941, în ciclul organizat de D-l Rector Dr. luliu Hațieganu. 2* 672 R. CANDEA meiată pe creștinism, aduce ca element nou concepția despre unitatea genului uman. Dar pasul acesta înainte rămâne izolat, căci în urma pătrunderii barbarilor în civilizația antică, avem de înregistrat la început, mai ales în Occident, o decădere a științelor, a literaturii și a artelor, acestea retrăgându-se în adăposturile mai ferite ale mănăstirilor. Con- secința a fost, că istoriografia evului mediu, știință sau artă, este cât se poate de înapoiată și poate fi considerată ca un regres față de anti- chitate. Ea a păstrat insă ideea de unitate, pe care o brodează apoi pe teoria lui Ieronim despre cele patru monarhii, teorie pe care o mai vedem ivindu-se chiar și în secolul al XVIII-lea. Pragmatismul în istorie stăruie și în epoca renașterii, care credea, că nu se poate lipsi de orgo- lioasa imitare, și în acest domeniu, a clasicității. Ca gen literar istorio- grafia este considerată încă și în secolul al XVIII-lea, se suprimă doar discursurile fictive. Schiller ne prezintă istoria din punct de vedere estetic. Dar lărgirea orizontului prin descoperirea unei lumi nouă și adân- cirea spiritului uman, veșnic viu și neastâmpărat, și cercetarea științi- fică a naturii și a omului, își proiectează luminile lor și asupra istorio- grafiei. Sufletul uman tinde spre armonie. In domeniul nostru, Bossuet este cel dintâiu, care a încercat o sistematizare a materialului istoric. Este adevărat, că marele episcop și strălucitul orator francez, se bazează încă pe concepția teocratică a lui Augustin, Dar nu este mai puțin adevărat, că este meritul lui Bossuet de a se fi străduit să ne dea o icoană unitară asupra năzuințelor umanității. Nici istoriografia nu merge totdeauna o cale dreaptă, totdeauna ascendentă, cum nu se poate susținea, că lumea merge, ca împinsă de un resort tainic și reglementator, din progres în progres. Ideile vremii au influențat asupra istoricilor și asupra tuturor filosofilor și oamenilor de știință, cari și-au ales, sistematic sau incidental istoria drept câmp de investigații. La începutul secolului al XVIII-lea Giambattista Vico, în ale sale „Principii ale unei științi nouă" (1725) se ocupă de istoria ideilor umane, căutând să stabilească serii în evoluția epocilor omenești; el se oprește însă nu asupra istoriei universale, ci asupra evoluției fiecărei epoci sau fiecărui popor în parte. Dar pe el nu-1 mai preocupă excluziv poli- ticul, Cu o generație mai târziu, Voltaire în al său „Essai sur Ies moeurs et l'esprit des nations" (1765), ne prezintă de fapt o istorie politică, dar în introducerea sa asupra „filosofiei" — căci dela dânsul ne-a rămas numirea de filosofie a istoriei — autorul are considerații gene- rale, interneiându-se pe principiul că istoricul trebue să se ocupe de spiritul, moravurile și obiceiurile națiunilor principale. INTRODUCERE IN ȘTIINȚELE ISTORICE 673 De aci este numai un pas până la Herder, care il studiază pe om in raport cu natura ce-1 înconjură, dar și societatea, popoarele cu dife- ritele lor caractere, însușiri și defecte, mai ales cu tendințele lor spre -o unitate, care, mai presus de deosebirile de grade in cultură și năzuinți, este bazată pe principiile comune ale umanități* In sensul acesta a putut apoi Ludwig Schlozer, cam în aceeași vreme, să definească istoria ca „o adunare sistematică de fapte prin mijlocirea cărora starea pre- zentă a pământului și a genului uman se poate înțelege causal". Hegel, dela care se inspiră școala rankeană, consideră istoria ca un fel de desvoltare a spiritului divin, dela starea naturală a lipsei de libertate, la conștiința de sine a libertății. După concepția lui Hegel această „Selbstentwicklung des gdttlichen Geistes", ar fi cu putință numai în stat. De aceea istoricii, cari se inspiră din filosofia lui Hegel, consideră istoria politică drept adevărata istorie, având ca centru al investigațiilor, statul. Și astăzi istoriografia germană, în cea mai mare parte se preocupă de istoria organizației de stat, admițând insă, ca o concesie făcută concepțiilor mai largi istorice, și necesitatea cunoașterii istoriei dreptului, istoriei economice și a istoriei vieții spirituale. Fiindcă Hegel întrebuințează și cuvântul de „idee" pentru spiritul divin, școala lui L. v. Ranke a desvoltat apoi teoria ideilor (Ideenlehre), deși Ranke însuși, cel cu cea mai largă concepție și cu cele mai vaste cunoștinți, a fost foarte prudent în formularea de principii generale in istoriografie. Și cum Hegel afirmă că spiritul divin se desfășură in trei stadii, teză, antiteză, sinteză — o desfășurare tripartită a istoriei omenirii o găsim și la filosoful francez Auguste Comte, care pornește insă dela cu totul alte considerații generale decât Hegel și este potrivnic meta- fizicii în istorie. De aceea Comte își numește filosofia sa „positivă". Nu prin speculațiuni filosofice, ci prin cercetarea positivă a aparițiilor comune vom înțelege istoria. După stadiul inițial de gândire teologică, și după al doilea stadiu de gândire abstractă sau metafizică, abia stadiul al treilea de gândire positivă ne dă putința de a înțelege trecutul și pre- zentul. Fiecare epocă cu toate deosebirile individuale are un caracter comun. Acest caracter comun trebue să se fi desvoltat, după anumite legi ale evoluției. Avem deci a face cu apariții colective, care nu pot fi cunoscute numai prin elemente biologice sau economice, ci prin ele- mente psihice. Comte își lărgește deci câmpul de investigație dela pro- blema statului la pfoblema societății umane. Filosofia lui Comte în ce privește concepția asupra istoriei n'are a face nimic cu materialismul istoric, cum nici Lamprecht nu are a face nimic cu el, deși Lamprecht, acesta acum istoric de specialitate in considerarea „epocilor de cultură" (Kulturzeitalter) și in explicarea «74 R. CANDEA social-psihică a istoriei, merge, fără să se fi inspirat din Comte, pe aceeași linie cu filosoful și sociologul francez. Acum ajungem la un punct, care mai ales în vremea lui Lamprecht,. a stârnit prin teoriile acestuia, expuse cu o deosebită strălucire și putere de sugestie, o vie discuție între istoricii specialiști: Există legi în istorie? Există legi în istorie asemenea legilor din științele naturale? Lamprecht în considerațiile sale teoretice întrebuințează uneori chiar termini îm- prumutați din aceste științe ca b. o. „endosmosă". încă Vico caută a stabili anumite serii în evoluția omenirii. La noi A. D. Xenopol, a cărui însemnătate în filosofia istoriei a fost cu mult mai mult apreciată în străinătate decât la noi, a încercat și dânsul să stabilească anumite serii în istorie (in volumele privitoare la Cuza- Vodă), căutând să încadreze evenimentele în acest sistem, puțin cam rigid. Istoricul englez H. Th. Buckle nu mai caută, asemenea lui Comte,. să interpreteze istoria după regularități bazate pe psihologie, ci pe sta- tistică, ajungând la concluzia, că condițiile naturale primează asupra sufletului uman. Concluziile lui au ajuns uneori la absurd și au fost combătute cu asprime, de unii cu indignare chiar, K. Lamprecht pornind dela premisa că fasele prin care trec popoa- rele sunt similare cu fasele prin care trece omul dela copilărie până la maturitate, afirmă că și istoriografia trece dela prelucrarea indivi- dual-psihologică a trecutului la o concepție social-psihologică a istoriei. In sensul acesta o operă de istorie ar fi o operă de artă. Căutând să stabilească în omenire diferite „Kulturzeitalter" pe care le numește tipism, individualism, subiectivism etc., Lamprecht susține că la un popor care trece printr'o anumită fază a culturii trebue să se manifeste același fenomen ca la un popor care a trecut prin această fază, b. o. cum ar fi cazul cu feudalismul la Japonezi și la popoarele Europei occiden- tale. Dar istoria omenirii este de o infinită varietate și nu poate fi turnată în tiparul unor legi împrumutate dela alte discipline științifice. Dacă ar exista legi rigide, care să dicteze anumite regularități — ce legi ne-ar putea explica mistica figură a lui Olliver Crommwell sau personalitatea atât de complexă a lui Napoleon? Căror legi s'ar datori apariția Jeannei D'Arc, indisolubil legată de sufletul națiunii franceze ? Dar furtunatecul Mihai Viteazul? Ce legi istorice ne-ar putea lămuri de ce Ștefan cel Mare a fost un mare bărbat politic, organizator și proteguitor de cultură? Popularitatea lui Carol cel Mare sau la noi a lui Cuza-Vodă, Ia cari se reduc atâtea creații, ce nu au fost ale lor, se poate explica după o lege asemenea celor din domeniul științelor naturale,? INTRODUCERE ÎN ȘTIINȚELE ISTORICE 675 Ia mersul istoriei există și lucruri imponderabile, neașteptate și neprevăzute. Mai deunăzi un istoric german arăta că Napoleon, din punct de vedere militar stăpân în războiul spaniol, s'a izbit în Spania, de neașteptata rezistență națională populară în formă de războiu de guerilla, pe care împăratul nu o luase in calculele sale și care i-a acce- lerat declinul. în războiul mondial ofensiva biruitoare a Francezilor la Marna, după atâtea înfrângeri, a fost și ea tot ceva imponderabil, cum au măr- turisit-o mai târziu și militarii germani. în ce legi încadrezi imponderabilul? De aceea Ranițe vorbește atât de prudent despre „legi care ne sunt necunoscute, mai tainice și mai mari decât le crede omul". Dar aceste nu mai sunt legi în sensul obișnuit. II După aceste excursii în domeniul purei teorii, teorii desvoltate de filosofi și de istorici, să ne întoarcem acum la problema istoriei așa cum o pun mai ales istoricii de specialitate. Până acum am cercetat, rezu- mativ, speculațiile filosofice asupra conținutului și domeniului istoric. Să vedem acum cum ni se prezintă istoria, înfățișată de specialiști. Istoria vrea să știe, ce a fost și cum a fost. Ranke în prefața la „Geschichte der romanischen und germanischen Volker" (ed. 1824), spune, că vrea să arate, „cum a fost¹*; „o severă expunere a faptului — continuă dânsul —, pe cât de condiționat și lipsit de frumusețe (unschon) ar fi el, este fără îndoială legea supremă. O a doua este pentru mine evo- luția unității și continuării evenimentelor**. în centrul preocupărilor istoricului stă umanitatea. Trecutul ace- stei umanități trebue cercetat, interpretat, lămurit și expus după anu- mite norme, potrivite cu disciplina noastră științifică. Fapta istorică este creată da oameni, dar numai acel eveniment, însemnat sau nu, are importanță, care contribue la vieața istorică propriu zis a unei națiuni sau a omenirii. în privința aceasta istoricii sunt de acord, dela străluciți! reprezentanți ai istoriografiei din secolul al XlX-lea și XX-lea, Leopold von Ranke și Nicolae lorga, până Ia teoreticienii metodologiei istorice, ca Ernst Bernheim. Istoria expune după anumite metode ale ei în chip sistematic faptele istorice prin care s’a manifestat indiferent de loc și timp* activitatea omenirii. Este vorba de activitatea oamenilor ca ființe sociale, activitate ce ar trebui cercetată în legăturile cauzale și în înlănțuirea faptelor din care să putem desprinde ceva caracte- ristic, un factor sau mai mulți factori comuni pentru o anume epocă. Fie că privim în chip singular acțiunea unui individ, sau tipic activi- tatea mai multora, ca obiceiurile într’o societate, fie că ne oprim asupra 676 R. CÂNDEA unei apariții colective, cum ar fi religia (Bernheim), istoria nu caută să ne înfățișeze „materia brută care ne înconjură pretutindeni în socie- tățile omenești, ci ideia realizată** sau pe cale de realizare (N. lorga) De aceea și Ranke sub „idei conducătoare** înțelege tendințele domi- nante în fiecare secol. Aceste tendințe pot fi descrise, dar nu topite în ultima instanță într'o singură noțiune (Begriff). Istoria se ocupă de interesele materiale ale omului ca și de năzuin- țele ideale și tendințele spre o vieață mai frumoasă, mai nobilă, mai vrednică de trăit. Materialismul ca concepție filosofică a istoriei reduce tot trecutul omenirii la starea economică, la lupta între bogați și săraci, la lupta de clasă și consideră economia ca singura bază adevărată a progre- sului uman. De sigur, că nimeni nu neagă importanța economică a vieții, dar astăzi, afară de socialiștii fanatici, puțini mai reduc istoria la acest singur agent. Chiar un istoric, care a început cu foarte valo- roase studii de istorie economică (Wirtschaftsgeschichte), .Lamprecht, subliniază importanța covârșitoare a vieții spirituale. Lamprecht spune cu drept cuvânt, că elementele chemate în rândul întâi să continue de a trăi în chip universal-istoric, sunt „elementele moralei și religiei, artelor, poeziei și științelor**. De aceea istoria nu se rezumă la activitatea politică. Istoria poli- tică este numai un capitol, oricât de însemnat, din istoria omenirii. Adevărata istorie este istoria culturii umane. Un popor, o națiune este unitate, o energie spirituală, își are vieața organică proprie. Din legăturile spirituale ce există intre popoare, din luptele ce se duc, din rivalitățile, ce rezultă, din năzuințele comune între națiuni, pe care Ranke le numește cercuri de popoare, care ajung apoi la „Volkersysteme**, la sisteme de popoare, se clădește întreaga istorie. Să nu pierdem din vedere că istoria este istoria omenirii, a oamenilor, cu toate înfățișările lor, nu a omului abstract, cum și-l con- struia cu predilecție filosofia raționalistă a secolului al XVUI-lea. .Istoria universală nu este — spune lorga — un corpus masiv de incidente istorice, biografii, studii cronologice și istorii naționale**. Ea trebue să expuie desvoltarea omenirii în cea mai largă concepție a cuvântului. Toate împărțirile istorice, ca și cea mai uzitată în istoria antică, medievală, modernă și contimporană, nu sunt alta decât simple expediente didactice. Istoria nu poate fi compartimentată. Ea este ase- menea fluviului larg care curge în maiestoasă succesiune de valuri. Un val urmează după celălalt, valurile se înoiesc necontenit, fără nicio pauză, dar din mulțimea aceasta nenumărată de valuri, când line, când răzvrătite, ne alegem cu imaginea fluviului în veșnică mișcare. INTRODUCERE IN ȘTIINȚELE ISTORICE 677 ¹¹¹ Istoriografii au căutat todeauna, acum mai mult decât înainte, să stabilească anumiți factori comuni ai istoriei, caracteristici pentru o epocă, sau permanenți în istorie. Ranke consideră un astfel de factor ideile, Lamprecht subliniază, caracterul social-psihic al „epocilor cultu- rale". Taine operează în studiile sale atât de sugestive cu elementele de „moment, milieu și rasă". N. lorga, singurul între specialiștii con- temporani, care s'a încumetat să scrie o „sinteză a umanității", numește „permanențe" în istorie orizonturile (influența solului), sinteza de rasă, (care este cu totul altceva decât ce înțeleg astăzi sub rasă toți chemații și mai ales nechemații, cari se îmbulzesc intempestiv în știință), și ideile care sunt susținute uneori și de anumite sentimente de mare durată. Solul, arată N. lorga, le-a deschis Italienilor de dincoace de Ape- nini perspectiva spre Bizanț, celorlalți spre Spania și Africa de Nord. Suedia se îndreaptă spre Baltică, Norvegia e oceanică, Slavii, cobo- rând din Nord, tind spre Dunăre și Mare. Dar evident în istorie mai este activ un element important: tra- diția. Regatul lui Decebal, doborît de Romani, a avut competiționari, dela Huni încoace, atâtea alte popoare, cari și-au revărsat valurile cotropitoare peste regiunile noastre până ce a putut fi refăcut regatul cu ajutorul elementului de permanență in acest teritoriu, elementul românesc. Tradiția în istorie are un rol mai covârșitor decât și-l poate închipui nespecialistul. Papii intră în moștenirea imperială romană; se văd urme până și în cancelaria papală. Această moștenire romană este unul din motivele pentru care au izbucnit in Evul mediu acerbele lupte între imperium și sacerdotium. Turcii, ca succesorii imperiului bizantin, intră și ei, moștenind, in administrația imperială de Răsărit. Datorită acestui fapt imperiul otoman a putut dăinui atâta vreme in Europa. De altfel tradiția, influința culturală și mediul se manifestă pre- tutindenea la popoare și indivizi, împăratul Frederic al II-lea Stauful, care, ajungând la apogeu, este un oaspe rar in Țările germanice, repre- zintă in Evul mediu mai mult o concepție italo-normandă cu tradiții bizantine și ceva ingrediente arabe, decât una germană. Carol Quintul, ultimul împărat cu idei adevărat universale, răsare din cercul cultural din Burgund, urțfle bunicul său, împăratul Maximilian, intrase prin legături matrimoniale. Născut și crescut Ia Gând in cultură franceză, Spaniol de naștere, rege al Spaniei și împărat al unui imperiu ger- manic nedefinitiv, Carol Quintul are în toată atitudinea sa ceva latin- spaniol, nicidecum germanic. Din aceste cauze istorie nici nu se poate face'izolat, pe compartimente. Istoria Franței nu se poate înțelege fără R. CANDEA 678 cea a Angliei, a Spaniei și a țărilor germanice. Sufletul Spaniei va rămânea o enigmă pentru cei ce nu cunosc istoria diferitelor provincii spaniole și caracteristicile lor ca și istoria coloniilor. Istoria Americii de Nord nu poate fi înțeleasă fără istoria Angliei și a Franței, civili- zația antică nu fără a cunoaște civilizația Orientului, Istoria Românilor va fi incompletă, dacă nu vom căuta să ne lămurim asupra întregului pământ românesc, și aceasta în legătură cu istoria popoarelor vecine ca și cu cercetarea concepției imperiale, rămasă ca o moștenire dela Romani prin Bizantini, concepție care a stăpânit ca directivă secole de-a rândul în Estul european, cum s'a întâmplat ceva similar cu Occidentul Europei. De aceea este atât de sugestivă, atât de importantă și atât de covârșitoare istoria unei națiuni, scrisă în spiritul acesta cum este Istoria Românilor a lui N. lorga sau „Deutsche Geschichte" a lui Lamprecht, opere, aproape unice în felul lor, scrise de un singur om, Francezii neavând b. o. decât o istorie universală a națiunii lor compusă de un șir întreg de învățați, e adevărat atât de bună, că cei mai mulți isto- rici invidiază Franța pentru această operă colectivă. Istoria propriu zis este istorie universală, istorie a întregii umanități. Dar acestă umanitate nu este ceva abstract, ci este o realitate compusă din națiuni. Fiecare națiune, care e vrednică să trăiască, va contribui cu energia sa spiri- tuală specifică, cu tendințele sale spre ideal, cu drepturile sale, cu sufe- rințele sale, cu jertfele sale de sânge, cu defectele, cu crimele sale chiar, ca și cu eroismul său cu tot ce are ea caracteristic la istoria umanității. O națiune nu răsare spontan și subit ca Minerva din capul lui Jupiter. O națiune este rezultatul năzuințelor și vieții unui întreg șir de generații. 0 națiune are o tradiție care se îngemănează pe cât posibil cu tradiția generală a omenirii. Omul care studiază aceste tradiții își creiază prin muncă proprie, și el nu trebue să fie numai decât specializat în știința noastră, un simț istoric, care-i dă putința de a vedea și în trecut și de a înțelege mai presus de toate. Acest simț istoric ar trebui să și-l însușească fie- care student, indiferent de cariera ce și-au ales-o. Istoria ne păstrează tradiția națională, istoria ne apropie de trecut, înviindu-1 istoria leagă, ideal, generațiile intre olaltă. Istoria națională ne arată, mai mult decât oricare disciplină științifică, și ne ține pururea prezentă înaintea ochilor unitatea neamului peste toate vicisitudinile, peste toate încălcările și cutropirile, pește toate umilitoarele nedreptăți. IV In fața acestui imens material istoricul — cum se va simți oare el față de răspunderea pe care ca știință, ca organizare, ca critică și INTRODUCERE IN ȘTIINȚELE ISTORICE 679* ca expunere, i-o impune disciplina istoric&? Complexitatea faptelor impune o explicare generală a fenomenelor istorice. Această explicare trebue să se bazeze pe documente. Documentul, scris sau nescris, cere însă un discernământ și un studiu foarte atent. Și unde nu este docu- ment ? Uneori sunt atât de rare sau incomplete documentele 1 Istoricul trebue să fie înainte de toate un erudit, un om cu învățătură largă în toate domeniile auxiliare ale istoriei, și avem foarte multe. Dar un istoric nu se poate mărgini numai la erudiție, la editare de texte, la judicioase critici de documente. Istoricul adevărat trebue să privească fluxul istoriei dintr'o perspectivă largă, trebue să aibă darul expunerii,, al coordonării și al unificării, dar mai presus de toate darul, atât de rar, de a plasticiza trecutul, de a-1 învia, de a ne prezenta o epocă și oamenii ei, ca ceva viu, nu ca ceva scos din cartoane colbăite, ci ca ceva ce a fost reintegrat în vieață. Darul acesta de divinație, de reconstituire a vieții din trecut cu ajutorul științei, dar și al puterii de imaginație, este foarte rar și uneori și primejdios. Ce plastic, ce viu, ce adevărat și natural ne prezintă Michelet Evul mediu francez I Dar cât de subiectiv este expunerea aceluiași istoric, înzestrat cu toate darurile, despre Revo- luția franceză, care încetează de a fi istorie și începe a deveni imn de slavă I De aceea istoricul, care îmbină, care poate îmbina erudiția și obiectivitatea cu frumusețea expunerii, capabilă de a evoca în fâșii vii și luminoase vieața din trecut, istoricul acesta, da, — pe istoricul acesta, l-a sărutat pe frunte neîngăduitoarea și exigenta muză a istoriei, Clio» R. CÂNDEA CUNOAȘTEREA LIMBII ROMÂNE IN TRANSILVANIA Factorii principali care au determinat frecvența actuală a cunoașterii limbii române ir Transilvania. — Cunoașterea limbii române în Transilvania de populația cu limbc maternă neromână. — Frecvența generală a populației din Transilvania care știe românește 1. Factorii principali care au determinat frecventa actuală a cunoașterii limbii române in Transilvania Cunoașterea limbii române in Transilvania a stat până în prezent sub influența următoarelor patru grupe principale de factori: Frecvența, autohtonia și felul așezării Românilor în raport cu celelalte neamuri prezente. Școala, Biserica, „Astra" culturală și administrația. Drepturile politice și presa. Ambianța socială. In istoria lungă șl sbuclumată a Transilvaniei factorii înșirați au manifestat tendințe variate. Au fost epoci lungi când mulți dintre ei au fost nefavorabili, iar dela 1918 încoace aproape toți au putut să ser- vească cultivarea și propagarea limbii române. De sigur nu e locul aici, șt e ușor de înțeles de ce, ca să descriem amănunțit repercusiunea tuturor acestor factori asupra cunoașterii Umbli române. Ne mulțumim deocamdată a trata succint numai factorii per- manențl. Frecvența și autohtonia Românilor în Transilvania. Tulplnele băștinașe dace, înrudite strâns între ele șl revltallzate prin cele romane, au intrat în istorie ca așezări de țărani, puternic fixate de glie. Această însușire fundamentală, caracteristică tuturor popoarelor rămase în vieață, le-a asigurat o reproducere urcată și le-a ferit de amestec cu alte po- poare, Acțiunea antiblologică a orașelor, pe care le-a ocolit multă vreme, CUNOAȘTEREA LIMBII ROMANE IN TRANSILVANIA 681 . necunoscându-o, încontinuu și-au mărit cifra șl prin aceasta s'au menținut Intr’o densitate relativă echilibrată față de popoarele vecine șl cu o frecvență numerică în interior, care nu a permis decât așezarea unor fracțiuni reduse de alte grupe etnice. Astfel, autohtoni, stăpâni pe glie, cu vitalitate urcată și încrezători in destinul croit cu jertfe mari, Ro- mânii au privit așezările artificiale ale oricărui popor poposit aici ca vremelnice. Ei și-au trăit vieața proprie, unitară pe glie, în sânge și in limbă, și independentă, fără să învețe vreuna din multele limbi ale trecătorilor. Nu și-au abandonat-o însă nici pe a lor, decât în insule limitate și sub împrejurări vitrege. Acesta este un excelent exemplu, care coroborează cele susținute de C. Gini,¹) că în cazuri de conviețuire de mai multe neamuri în aceeași provincie, întotdeauna populația ma joritară sau aceea care are fertilitatea cea mai urcată, dacă nu sunt Ingerințe administrative și politice, își impune limba. Prioritatea șl majoritatea noastră, de două ori mat mare față de oricare grup etnic existent astăzi aici, ne-a conservat deci nu numai limba strămoșească, dar au determinat ca ea să fie întotdeauna cuno- scută, după cum vom vedea, șl de conviețuitorii de alt sânge șl altă limbă. Cât îi revine unui factor și cât altuia, de sigur că nu e locul să amintim aici. Ne permitem a ne exprima numai părerea, și a adăuga un exemplu, care o verifică- Credem, că autohtonla, vechimea legăturii intre glie șt sânge a jucat șl joacă un rol mal de seamă decât frecvența numerică. Iată un exemplu care o susține: în județul Cluj în care Ro- mânii șl Ungurii sunt in procente mari, raportul de cunoaștere a limbii române a fost șt este in favorul Românilor. La recensământul din 1900 Românii din județ, împreună cu toți ceilalți Neungurl au știut ungurește într’un procent de 9,6, pe când la cel din 1930, după 11 ani de regim românesc și de largă toleranță pentru toate limbile, Ungurii șl ceilalți Neromâni au vorbit românește într’un procent incomparabil mai urcat, de 62,0. Așezarea, comunitatea de spațiu, a două sau mai multe neamuri, dacă nu influențează de loc sau foarte puțin limba populației autohtone șt majoritare, apoi invers, cea din urmă ou rămâne indiferentă asupra grupelor etnice minoritare: șl le apropie, le determină colaborarea și prin aceasta Je împrumută din tradiție și limbă. Influența aceasta e cu atât mai vădită, cu cât neamul in minoritate e mai dispersat in masa celui majoritar. însușirea unei limbi pe calea aceasta se observă mai ales in clasele alogene, închistate în colectivități majoritare. Exemple de asemenea realizări găsim pretutindeni în Transilvania, Iată unul tipic :■ ') Le basi scientifiche delta politica delta popolazione. Catania, 1931. «82 Dr. PETRU RAMNEANȚU 4n plasa Șleu din județul Năsăud, Intre cel 21,662 de Români, convle- țueac șl 12,580 de locuitori de alte neamuri, In special Germani (6.142), Prin urmare e vorba de o plasă cu un procent mare de populație alo- genă, Cu toate că nlcluna din colectivitățile mixte nu are mal mulți Români decât Germani, ba unele sunt locuite chiar de majorități puter- nice nemțești, totuși 84,7°/« din Neromânll plășll vorbesc limba românească. Se înțelege că rolul spațiului in difuzarea limbii române in regiuni cu un procent șl mal redus de străini e șl mai evident Iar grupele etnice alogene în Transilvania, inafară de cel din regiunea din Sud'Est, sunt caracterizate tocmai prin această mare disperslune. Ambianța. Prioritatea poporului român aici și frecvența Iul mal mare față de celelalte neamuri, factori care l-au fost farorabill, față de ceilalți extrem de potrivnici, nu explică Insă suficient marea enigmă prin care ni s*a transmis limba română prin atâtea generații. Noi atri- buim conservării Umbli române, in cadrele mari ale neamului, un rol deosebit familiei, iar întrebuințarea ei șt de către alte neamuri o ex- plicăm prin necesitatea vitală ale cărei împliniri nu le puteau dispensa de cunoașterea limbii române. Familia, acest prețios focar păstrător de tradiție românească, a contraponderat orice iscusință depusă în calea perpetuării limbii române în masele largi ale populației. Cele câteva ore de folosire încâlcită a altor limbi în școli sau în alte instituții nu au fost suficiente pentru a înlocui o limbă cu rădăcini milenare. Cât privește populația cu limba maternă neromână, aceasta șl-a însușit limba noastră în contactul zilnic pe care l-a avut cu Românii în orice împrejurare a vieții. In sate : la munca câmpului, pe pământul latifundiarilor de altă dată, Românii, alături de Unguri, Germani șl alte neamuri, erau ne- llpslțt; comerțul șl mica industrie deși erau în mare parte in mâna proprietarilor neromâni, dar angajați!, muncitorii, producătorii de materii prime și consumatorii erau aproape numai români. In toate aceste îm- prejurări se înțelege că nu se putea întrebuința o altă limbă decât a celor mulți și de neînlocuit, adică a Românilor. La orașe, pe piețele săp- tămânale, în târgurile de țară, niciodată șt nicăirl în Transilvania nu se aude altă limbă decât cea românească, fntr'adevăr, in care din orașele noastre, adevărate târguri permanente, care trăiesc dela consumatorii celor 30—40 de sate pur românești din jurul lor, ar fl posibil ca dela transacția de mărfuri până la atmosfera practicării celei mal modeste meserii, patronul, familia șl angajați! lor ar putea conviețui cu o altă limbă decât cu cea românească ? De sigur in nici unul. Șl această ex- plicație a universalității Umbli române în Transilvania nu o iscodim noi. CUNOAȘTEREA LIMBII ROMÂNE IN TRANSILVANIA 683 A dat-o demult un neromân. E vorba de observația reală șl justă, deși nebazată pe un recensământ a preotului german Ștefan L. Roth.¹) Iată ce scria omul de mare intuiție, în broșura sa, in care a protestat față de „Războiul limbilor in Transilvania" (Der Sprachkampf in Siebenbiirgen), „E in zadar că Domnii din Dieta dela Cluj pretind a da Transilvaniei o limbă oficială obligatorie pentru toți, e in zadar că ei caută a vota legi pentru a atinge acest rezultat, nutrind iluzia că fac operă meritorie. Ei n'au dreptate, deoarece Transilvania n'are lipsă de o limbă Impusă prin voința Dietei. Ea posedă, cum a șl posedat întotdeauna, o Umbă a ei, o limbă pe care locuitorii acestei țări o înțeleg. Aceasta nu e cea germană, nici cea maghiară, e cea română, pe care toți o știu fără a fi invățat-o. De câte ori două persoane de rasă diferită să Întâlnesc șl nu se pot înțelege in limba lor proprie, cea românească e gata imediat ■ca terță pentru a servi de interpret. Toată lumea știe limba română. Pentru a învăța pe cea maghiară sau germană, trebue să se trudească la școală, dar aproape fără să vrea învață pe cea română, prin con- tactul zilnic din stradă. într'o bună zl observă că știe vorbi această limbă, și de altfel, chiar dacă nu vrea să o învețe, nevoia sub miile el de aspecte îl va impune cunoașterea.** Sau cine nu a avut ocazia să sesizeze „că cetățeni români de limbă germană care locuesc regiuni îndepărtate unele de altele și unde se vorbesc dialecte germane destul de diferite, se întrețin, când se în- tâlnesc, pentru a se înțelege mal bine, in limba română, dacă nu posed suficient limba germană literară,*** ²) Din aceste câteva considerațluni reiese evident, că 'stările sociale din Transilvania sunt de asemenea natură încât indiferent de neam, întotdeauna șt fără nicio canalizare oficială Impun folosirea Umbli române, 2. Cunoașterea limbii române în Transilvania de populația cu limbă maternă neromână Locuitorii din Transilvania de altă limbă maternă decât cea ro- mână știu românește, in mediul rural într'on procent de 43,0, iar în cel urban vorbesc într'o propor|le mult mal ridicată de 60,1. Pe provincii în Banat frecvența neromânilor care vorbesc românește e cea mal ur- cată, de 50,1% în sate șl de 72,3°/₀ în orașe. Distribuția geografică a cunoașterii limbii române redată în cele două cartograme care urmează și variația cunoașterii el pe neamuri are câteva caracteristici fundamentale. *) După Prof. I. Lupaș. Revue de Transylvanie, T. V, Nr. 2, p. 225 — 6 ²) P e t e r, N. I. : L'emploi des langues minoriiaires dans l'administration, în Revue de Transylvanie, T. III, Nr. 2, p. 190. 684 Dr. PETRU RAMNEANJU Atât tn mediul rural, pe plășl, cât și tn orașe, nu e cunoscută ta mod uniform, fapt care prezintă o însemnată Importantă. Ea are o În- trebuințare care e strâns corelată de frecvența elementului românesc* In plășlle șl orașele cu procente urcate de români, șl minoritarii vor- besc românește într’un procent mare. Acesta de cele mal multeori e aproape egal cu frecvența procentuală a Românilor din colectivități. CARTO GR AMA 1. Frecvența procentuală a cunoașterii limbii române în mediul rural din Transilvania, pe plăși, de populația cu limbă maternă neromână. (După recensământul din 1930). Cu cât comunitățile urbane sunt mal mici, cu atât cunoașterea limbii române de Neromâni e mai frecventă. Făcând o privire șl asupra variației cunoașterii limbii române dela un neam la altul constatăm că Germanii, în special Sașii, știu CUNOAȘTEREA LIMBII ROMÂNE IN TRANSILVANIA 685 mai des românește. Ața în județul Târnava-Mare, cu 39,8% de Sași găsim că intre ei un procent de 78,5 vorbesc limba română. In județul Sibiu, care e al doilea județ in ce privește frecvența Sașilor (24,2%) cunoașterea limbii române atinge 80,5%. Procente egale de cunoașterea CARTOGRAMA 2. Frecvența procentuală a cunoașterii limbii române în orașele din Transilvania de populația cu limba maternă neromână. limbii române găsim șl in orașele acestor județe: Sighișoara are 78,8°/o, Mediaș 76,9’/o, Șjblu 85,2% de Sași care știu românește. Situația e identică și in județul șl municipiul Brașov. In județul Timiș găsim o frecvență deja mai redusă: deși frec- vența elementului german șl aici e urcată (35,6°/°, in mediul rural și urban Întrunite), totuși cunoașterea limbii române nu trece de 44,1% in sate șl 65,7% in Timișoara. 3 <686 Dr. PETRU RÂMNEANȚU Ucgurii vorbesc românește fntr'o frecventă mare in plășlle, din ju- dețele de Nord₍ ut de sunt în general in minoritate etnică șl sunt așe- zați în colectivități mixte, cu majorități puternice românești sau egal locuite șl de Români sau Șvabi. Astfel în Someș, Năsăud, Cluj pro- centul Neromânilor care știu rcmânește variază dela o plasă la alta între 51,8 șl 100. In sinteză dlspersfunea limbii rcmâne printre locuitorii Neromâni prezintă aspecte care denotă următoarele fapte mal importante: a) Limba română s’a difuzat in mod natural, printr’un flux con- tinuu, al cărui curent spre Neromâni e susținut de realități organice: ouiohtonia; legătura de glie; fertilitatea urcată și frecuența ca număr mai mare a Românilor fcță de a oricărui alt neam din Transilvania. b) Această atmosferă naturală a creiat limbii române condiții de propagare firești, care nu pot fi înlocuite prin școală, biserică, ad- ministrație, presă, etc., fiindcă dacă acestea ar fi avut rol primordial fcță de curentul menținut clipă de clipă prin înseși necesitățile vitale ele populației, atunci limba română ar prezenta o însemnată reducere- chiar printre Români, iar printre Neromâni ar fi vorbită într’un pro- cent redus și în mod uniform în toate colectivitățile. c) Datele referitoare la cunoașterea limbii române în Transilvania- de locuitorii Neromâni, oferite de recensământul din 1930, confirmă atât modalitatea de difuziune a unei limbi printr’o minoritate, descrisă de specialiști, cât și toate opiniile elaborate la noi, susținute până acum pe fapte observate pe alte căi, decât ale cifrelor. 3. Frecvența generală a populației din Transilvania care știe românește Conoașterea limbii române în Transilvania poartă pecetea frec- venței neamului românesc majoritar. Există aproape o suprapunere intre frecvența populației declarată că aparține neamului românesc șl aceea, care are limba maternă cea română, șl se observă o corelație urcată între frecvența locuitorilor de limbă maternă română și intre cel de neromână, care insă știu șl românește. Paralelismul dlntâiu nu e supus decât unor excepțlunl foarte ne- însemnate, după cum citim din următoarele cifre șl procente: CUNOAȘTEREA LIMBII ROMANE IN TRANSILVANIA 687 Diferența intre neam și limba maternă la populația din Transilvania (Mediul rural și urban întrunite. Procente din total) Transilvania, Banatul, Crișana- Crișana-Maramureș Transil- Mara- Cifre vania Banatul mureș % % % a Neam .... 3,207.880 57,7 57,6 54,4 60,7 «s g Limbă maternă . 3,233.216 58,3 58,2 55,3 60,4 o Diferență + 25.336 + 0.6 + 0.6 + 0,9 --- 0,3 cui neam---limbă . Im Neam ... 1,353 276 24,4 29,0 10,4 23,1 2 Limbă maternă . 1,480.712 26,7 31,0 11,2 27,1 a Diferență +127.436 + 2.3 + 2,0 + 0,8 + 4,0 :□ neam---limbă . a Neam .... 543.852 9.8 7.9 23,7 4,8 a Limbă maternă . 540.793 9,7 7,7 24,6 4,5 u Diferență o neam---limbă . --- 3.059 --- 0.1 --- 0,2 + 0,9 --- 0,3 e Neam .... 178 699 32 2,4 1,2 6,4 4) Limbă maternă . 111.275 2,0 1,6 •) 4,2 > Religie mozaică. 192833 3,5 2,5 1,5 7,0 w Diferență --- 67.424 ---1,2 --- 0,8 ---1,2 --- 2,2 neam---limbă . Neam .... 264.656 4.9 3,1 10,3 5,0 Limbă maternă . 182.367 3,3 1,5 8.9 3,8 Diferență --- 82 289 ---1,6 ---1,6 ---1,4 ---1,2 neam---limbă . *) Subt 0,1% Neînsemnatul surplus de locuitori de limbă maternă română (25,336) peste cifra Românilor de neam se datorește in parte Evreilor care și-au camuflat sau de fapt nu-șl mal știau limba idiș. Originea acestui excedent il găsim în majoritatea județelor din Transilvania, cu excepția câtorva: Arad, Ciuc, Mureș, Odorhelu, Sălaj șl Trel-Scaune. In acestea din contră am avut un deficit la limbă, efectul factorilor de desnaționalizare dinaintea unirii: Românii șl-au păstrat conștiința de neam, — dar șl-au uitat limba. De altfel o comportare asemănătoare găsim și in celelalte județe neînșirate, fapt pe care nu-1 mal putem citi din cifrele globale, fiind întrecut de cifra locuitorilor de limba Idiș, (Ungurii au avut excedentul de limbă față de neam, mal urcat decâ 3* 688 Dr. PETRU RÂMNEANȚU toate celelalte neamuri, datorit Evreilor care au considerat limba ma- ghiară ca limba lor maternă șl apoi datorit neamurilor mici, pe care subt regimul lor politic, după cum se știe bine, aproape că le-a ma- ghiarizat tn întregime). Corelația intre frecvența Românilor șl cunoașterea limbi! române de celelalte neamuri din Transilvania, am descris*o In capitolul pre- cedent. In ansamblu frecvența vorbirii limbii române, la 1930 o redăm tn următoarele două cartograme. CARTOGRAMA 3. Cunoașterea limbii române în mediul rural din Transilvania, pe plăși. Din acestea reiese că aproape pretutindeni in Transilvania limba românească e vorbită de o mare majoritate a locuitorilor. CUNOAȘTEREA LIMBII ROMANE IN TRANSILVANIA 689 Frecventa cunoașterii limbii române în Transilvania Procentul Prăși Orașe cunoașterii limbii Cifre % Cifre 7, române 0--- 10 0 0 10--- 20 6 4,3 0 20--- 30 6 4.3 1 2,0 30- 40 4 2.9 3 6,1 40--- 50 4 2,9 3 6,1 50- 60 3 2.2 4 8,2 60--- 70 8 5,8 3 6,1 70- 80 11 8,0 6 12,2 80--- 90 26 18,9 12 24,5 90-100 70 50,7 17 34,8 Total . . 138 100,0 49 100,0 CARTOGRAMA 4. Cunoașterea limbii române in orașele din Transilvania. 690 Or. PETRU RĂMNEANȚU In mediul rural 79,l°l₀ cunosc limba română. Peplăși, in jumă- tate din ele se vorbește românește de 90—100°jₐ din totalul locuitorilor și numai în 14,4° j₀ se cunoaște limba română de mai puțin de din popu- lație. Plășile din urmă, in număr de 20 se găsesc: în Săcuime 14; la granița din spre Ungaria 5 și 1 la fosta graniță din Banat. E de relevat, că fără excepție toate cele 16 plăși din urmă sunt la fron- tieră, încât cunoașterea limbii române în Transilvania nu poate fi pri- vită pe zone. întreaga provincie din acest punct de vedere e un bloc unitar, ceea ce mai intuitiv reprezintă cartograma Nr. 3. In orașe 73,8% din populație vorbește românește. Mai mulți de jumătate din locuitorii a lor 85,8% din orașe cunosc această limbă și numai în 7 orașe se vorbește românește cu frecvență, care variază dela 20 până la 50 de procente. Din acestea 5 sunt în Săcuime și două la Vest, Sătmar și Cărei. întrebuințarea limbii române de marea majoritate a locuitorilor din Transilvania, înseamnă că aceasta este unica limbă care apropie și asigură colaborarea tuturor spre progresul general al provinciei întregi. Considerațiunile expuse până aci și întocmirea cartogratnelor din text sunt bazate pe cifrele și procentele din tabela care urmează: CUNOAȘTEREA LIMBII ROMĂNE IN TRANSILVANIA 691 Cunoașterea limbii române în Transilvania (După recensământul din 1930?) A) Mediul Rural B) Mediul Urban JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu limba Totalul celor care 1 JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu Totalul celor care 1 Plăși lației maternă știu romfinește % | Orașe lației limba maternă știa românește % 1 română % neromână română % neromână din total care știu din total care știu românește românește 0/ Cifre /o Cifre % România 14 405 989 75,7 1496577 42,8 86,1 România 3651 039 62,2 928 277 67,6 87,7 Transilvania, Transilvania, Banatul, Cri* Banatul, Cri- șan a-Maram. 4 584 945 63,3 723 266 43,0 79,1 șana-Maram. 963 418 34,4 379 356 60,1 73,8 Transilvania 2 698 313 62,5 422 469 41,8 78,2 Transilvania 519675 36,0 211 341 63,7 76,6 Alba 179 384 87,4 16 944 74,8 96,8 Alba 33 365 60,3 11081 83,9 93,6 Abrud 20 493 97,1 562 95,1 99,9 Alba-Iulia 12 282 65,6 3745 88,9 96.1 Aiud 26 94<' 74,9 4 047 59,9 89,9 Abrud 2 468 73,4 624 95,1 98,7 Ighiu 30 550 95,7 1253 95,1 99,8 Aiud 9 478 39,9 4 302 75,7 85.4 Ocna-Mureș. 22170 72,0 4 675 75,4 93,1 Sebeș 9137 70,9 2 410 90,8 97.3 Sebeș 28 864 87,1 3114 83,7 97,9 Teiuș 24 736 89,7 2 083 82,2 98,1 Vințul-de-jos 25 631 94,1 1210 79,5 98,8 Brașov 108 893 60,7 29 972 70,2 88,3 Brașov 59 232 32,7 28 691 72,5 81,2 Bran 48 442 70,7 10 730 75,8 92,9 Buzăul-Ardei. 18 610 81,1 2 349 66,8 93,7 Săcele 41811 40,1 16 893 67,4 80,5 Ciuc 130 644 13,3 14 523 12,8 24,5 Ciuc 15162 6,8 3 744 26,5 31,4 Centrală 32 947 1,7 3 273 10,1 11,7 Miercurea-Ciuc 4 807 H.9 1774 42,0 48,8 Frumoasa 23 521 16,9 3862 19,8 33,4 Gheorgheni 10 355 4,4 1970 19,9 23,4 Gheorgheni 52 539 23,5 4 565 11,4 32,2 Sânmărtin 21637 2,4 2 823 13,4 15,5 Cluj 228 746 74,6 36 278 62,4 90,4 Cluj 106 245 33,8 43960 62,8 75,2 Borșa 20 516 83,6 2 773 82,6 97,1 Cluj 100.844 34,5 40 672 61,9 74,9 Cluj 51 049 64,3 9 601 52,8 83,1 Huedin 5 401 20,8 3 288 76.9 81,7 Gilău 26 978 66,6 4 672 51,8 83,9 Hida 29 574 85,6 3 496 82.1 97,4 Huedin 49 509 80,4 5119 52,7 90,7 Mociu 27 409 70,1 6 693 81,7 94,5 Sărmășul 23711 77,4 3 924 73,1 93,9 Făgăraș 78198 83,6 10 318 80,6 96,8 Făgăraș 7 841 54,9 3 258 92,1 96,4 Arpașul-de-jos 22 984 88,4 2319 87,4 98,5 Făgăraș 34 672 79,5 5 634 79,5 95,8 Șercaia 20 545 85,1 2 365 77,3 96,6 Hunedoara 290 884 87,7 27 736 77,7 97,2 Hunedoara 41 234 54,7 15 295 82,1 91.8 Avram lancu 20 814 97,9 412 95,6 99,9 Deva 10 509 52,1 3923 77,9 89,4 Brad 31305 95,5 1 360 96.5 99,8 Hațeg 3 383 67,5 1028 93,7 97,9 Deva 62 829 88,4 3 325 87,1 98,5 Hunedoara 4 600 60,6 1634 90,2 96,2| t) Recensământul General al Populației din România, Anul H30. Ed. Institutul Central de Statistică, București, voL II și UI, 692 Dr. PETRU RAMNEANȚU Continuare JUDEȚE 1 Locuitori cu limba Totalul celor care 1 JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu Totalul celor care 1 Plăși Totalul popu- 1 maternă știu românește 0|p 1 Orașe lației limba maternă : ștju românește 0/p 1 lației 1 română O|o neromână rom&uă O|o 1 neromână din total care știu din total { care știu românește românește Cifre 7» Cifre 0/ Geoagiu 16503 98,2 297 98,0 100.0 Orăștie 7 337 67,9 2 220 94,4 98,2l Hațeg 40 267 96,1 1346 87,3 99,5 Petroșeni 15 405 45,6 6490 77,9 87,81 Hunedoara 21 214 89,7 2 058 94,5 99,4 Ilia 35176 97,2 928 95,8 99,9 Orăștie 26 974 93,5 1611 93,0 99,5 Petroșeni 51348 55,7 15 857 69,8 86,6 Pui 14 454 96,0 542 95,1 99,8 Mureș 241 739 49,9 39 394 32,5 66,2 Mureș 47 807 23,6 17 592 48,3 60,4| Bând 21 173 70,1 3210 50,7 85,2 Târgu-Mureș 38 517 24,6 12 315 42,5 56,6] Miercurea- Nirajului 32 709 5,1 2 435 78,5 12,6 Reghin 9 290 19,4 5 277 70,5 76,2 Mureș 51 265 29,8 7 977 22,2 45,3 Râciu 18 706 76,1 2 291 51,8 88,4 Reghin 71 114 62,3 13 268 49,5 81,0 Teaca 22 877 67,7 5 307 71,9 90,9 Toplița 23895 61,6 4 906 53,5 82,1 Năsăud 126 491 77,5 24150 84,9 96,6 Năsăud 17 640 48,5 8055 89,0 94,2 Bârgău 31069 68,8 8 086 83,4 94,8 Bistrifa 14128 40,1 7 512 89,1 93,3 Năsăud 32 596 86,3 3 847 86,5 98,1 Năsăud 3 512 82,2 543 86,7 97,6 Rodna 28 584 93,9 1560 89,9 99,4 Șieu 34 242 63,2 10 657 84,7 94,3 Odorhei 121 764 3,2 14 300 12,1 15,0 Odorhei 8 518 10,9 2 268 29,9 37,61 Cristur 30 492 6,9 4 459 15,7 21,5 Ocland 25 316 2,3 3 361 13,6 15,6 Odorhei 37 341 0,3 3 818 10,3 10.6 Praid 28 615 4,0 2 662 97,0 13,3 Sălaj 311517 58,5 33 066 25,6 69,2 Sălaj 31 830 27,5 7 673 33,3 51,d Cărei 37 367 34,6 3 264 13,4 43,3 Zălau 8 340 24,7 2 642 42,1 56,4 Cehul-Silvaniei 44 333 68,7 5 837 42,1 81,9 Cărei 16 042 27,6 2 733 23,6 44,71 Crasna 30 009 75,7 2 680 36,8 84,7 Șimleul- Jibou 37 535 89,0 3 335 81,2 97,9 Silvaniei 7 448 30,4 2 298 44,4 61,3| Șimleul- Silvaniei 44 870 50,9 5 290 24,0 62,7 Tășnad 44 388 54,9 5 666 28,3 67,7 Valea-lui-Mihai 31 487 26,6 2 547 11,0 34,7 Zălau 41 528 65,7 4 447 31,2 76,4 Sibiu 145 274 73,4 31040 80,5 94,8 Sibiu 49 345 38,5 25 808 85,2 90,8 Miercurea- Sibiului 32 703 78,2 5 772 81,3 95,9 Ocna-Sibiului 22 439 72,0 5105 81,3 94,7 Săliște 20102 91,4 1 419 82,2 98,4 Sibiu 70 030 66,5 18744 80,0 93,3 - Someș 197 637 82,8 25 381 74,6 95,6 Someș 21718 41,4 10 566 83,1 90,1 Beclean 37 913 73,6 7 221 72,2 92,6 Dej 15110 40,5 7 620 84,7 90,9 Dej 53 007 83,3 6814 77,2 96,2 Gherla 6 608 43,7 2 946 79,2 88,3 Gârbou 14 335 95,9 508 86,5 99,4 CUNOAȘTEREA LIMBII ROMANE IN TRANSILVANIA 693 Continuare JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu limba 1 Totalul celor care 1 JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu Totalul celor care 1 Plăși lației maternă | fttu românește 0|Q 1 Oraș* lației limba maternă jUuromfinejiteOy^ | 1 români 0|01' neromână română 0fo neromână | din total 1 care știu din total care știu românește românește 0/ Cifre /o Cifre % Gherla 38 674 75,6 6059 64,3 91,3 Deanda 25 371 95,5 1063 93,8 99,7 Lăpuș 28 337 85,7 3 716 92,0 98,9 Târnava-Mare 119 456 49,8 47 074 78,5 89,2 Târnava-Mare 28 538 30,7 15 370 77,8 84,6 Agnita 24 194 57,1 8 604 83,0 92,7 Sighișoara 13033 34,4 6 734 78,8 86,1 Mediaș 35 949 45,8 15 670 80,4 89,3 Mediaș 15505 27,6 8636 76,9 83,2 Rupea 30 466 51,9 10 700 73,1 87,1 Sighișoara 28 847 46,5 12100 78,4 88,4 Târnava-Mică 134 230 56,8 36005 62,2 83,7 Târnava-Mică 15 252 47,2 5 652 70,4 84,3 Blaj 45 896 75,0 9 358 81,7 95,4 Diciosânmărtin 6 567 29,8 2696 58,6 70,8 Diciosânmartin 41195 47,7 12 758 59.2 78.7 Blaj 4 618 78,0 947 93,3 98,5 Dumbrăveni 27353 34,5 10415 58,2 72,6 Dumbrăveni 4 067 40,5 2 009 83,2 89,9 Iernut 19 786 64,6 3 474 49,6 82,2 Trei-Scaune 120 197 12,1 15 984 15,1 25,4 Trei-Scaune 15 925 14,2 4 805 35,2 44,3 Baraolt 16210 4,6 2850 18,4 22,2 Sf. Gheorghe 10 818 18,7 3 382 38,5 49,9 Covasna 33 985 15,5 3528 12,3 25,9 Târgul-Săcuesc 5107 4,6 1423 29,2 32,5 Sf. Gheorghe 35 077 15,0 5196 17,4 29,8 Tg.-Săcuesc 34 925 9,2 4 410 13,9 21,9 Turda 163 259 79,6 20 304 60,9 92,0 Turda 20 023 39,0 7523 61,6 76,5 Baia-de-Arieș 15 203 98,8 175 98,3 100/ Câmpeni 36 382 99,3 226 93,4 100,0 Câmpia-Turzii 32 252 66,0 6501 59,3 86,1 lara 16 785 90,3 1097 67,2 96,8 Luduș 33 706 67,3 7 303 66,3 89,0 Mihai-Viteazu) 28 931 67,8 5 002 53,7 85,1 Banatul 772 469 59,6 156 143 50,1 79,8 Banatul 167 489 35,4 77 945 72,3 82.0 Caraș 171 476 75,8 30 919 74,4 93,8 Caraș 29453 42.1 14 761 86,8 92,2 Bocșa-Montană 30175 76,3 6 090 85,4 96,5 Oravita 9585 68,5 2 793 92,7 97,6 Bozovici 24391 95,9 888 89,799,6 Reșița 19868 29,8 11 968 85,5 89,6 Moldova-Nouă 28588 53,5 8 775 66,0,84,2 Gravita 60 261 81,0 9 225 80,8 96,3 Reșița 28061 69,0 5941 68,3 90,1 Severin 199130 83,8 20231 63,0 94,0 Severin 40 456 49,6 16954 83,4 91,5 Birchiș 15464 95,2 603 823 99,1 Lugoj 23593 41,2 11187 80,9 88,6 Caransebeș 37 896 88,9 3393 80,7 97,8 Caransebeș 8 704 62,4 2 957 90,5 96,3 Făget 28092 85,9 2 623 66,2 95,2 Orșova 8159 60,3 2810 86,8 94,7 Lugoj 63378 75,1 8 808 55,989,0 Orșova 21 835 81,5 2 971 74,2 95,2 Teregova 32465 89,4 1833 53,2 95,0 Timiș 401 863 40,8 104 993 44,1 66,9 Timiș 97 580 27,6 46230 65,7 74,9 Buziaș 41986 65,6 8145 56,5 85,0 Timișoara 91580 26,3 43540 64,8 73,8 Centrală 54 520 30,5 16 690 44,161,1 Lipova 6000 46,7 2690 84,4 91,6 Ciacova 45 126 41,5 11874 45,0 67,8 De ta 41417 40,5 13 570 55,1'73,2 694 Dr. PETRU RÂMNEANȚU Continuare JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu limba Totalul celor care 1 JUDEȚE Totalul popu- Locuitori cu Totalul celor care 1 Plăși lației maternă știu românește 0|o | Orașe lației limba maternă Jtluromftne^țeOI^ | română O|o | neromână română O|o neromână din total care știu din total care știu românește românește 0/ Cifre % Cifre /o Jimbolia 43 465 18,3 9 198 25,9 39,5 Lipova 24 544 75,6 3 641 60,9 90,4 Periam 42 949 27,5 9 886 31,8 50,5 Recaș 32 829 59,4 8 756 65,7 86,0 Sânnicolaul- Mare 46 910 30,7 14 213 43,8 61,0 Vinga 28 117 42,3 9 020 55,7 74,4 Crișana--- Crișana--- Maramureș 1 114163 67,7 44 654 40,3 80,7 Maramureș 276 254 30,7 90 070 47,1 63,3 Arad 346 468 66,8 58 952 51,3 83,8 Arad 77 181 37,0 30 929 63,6 77,0 Aradul-Nou 47 407 33,2 14 485 45,8 63,8 Chișineu-Criș 46 802 62,3 7 369 41,8 78,1 Hălmagiu 26 790 97,6 591 90,5 99,8 Ineu 52 930 88,7 4 324 72,6 96,9 Pecica 47 735 39,2 12 336 42,5 65,0 Radna 29 242 91,1 2 263 87,1 98,8 Sfânta-Ana 33 339 49,9 10 033 60,1 80,0 Sebiș 29 026 93,6 1678 91,6 99,4 Șiria 33 197 72,8 5 873 65,3 90,5 Bihor 408 041 70,6 34 202 28,5 78,9 Bihor 102,277 24,9 30 474 39,7 54,7 Aleșd 43 146 80,2 5 324 62,3 92,5 Oradea 82 687 25,3 26 386 42,8 57,2 Beiuș 47 234 86,9 3 519 57,0 94,4 Beiuș 4 293 60,3 1 439 84,4 93,8 Beliu 20 135 96,2 650 85,5 99,4 Salonta 15 297 13,1 2 649 19,9 30,4 Ceica 31 760 95,7 1 131 80,4 99,1 Centrală 49 538 55,7 4 328 19,7 64,4 Marghita 44 314 46,2 5 601 24,1 59,2 Salonta 29 811 71,8 2 206 26,3 79,2 Săcueni 23 182 11,4 2 500 12,2 22,2 Sălard 22 477 38,9 1 947 14,2 47,6 Tileagd 31689 77,2 2 993 41,4 86,6 Ținea 35 326 78,8 3 475 46,4 88,6 'Vașcău 30 429 98,0 528 85,4 99,7 Maramureș 134 305 62,1 26177 51,5 81,6 Sighet 27 270 33,7 9602 53,3 68,9 Iza 36 921 85,7 4 631 88,1 98,3 Sighet 43 706 58,3 8 576 47,1 77,9 Vișeu 53 678 49,0 12 970 47,4 73,2 Safti-mare 225 349 67,4 25 323 34,6 78,7 Satu-Mare 69 526 31,1 19 065 39,8 58,5 Arded 29 488 57,6 5 143 41,2 75,1 Satu-Mare 51495 27,1 12 626 33,7 51,6 Baia-Mare 35 028 86,3 3 562 74,4 96,5 Baia-Mare 13 904 46,7 4 836 65,4 81,5 Mănăștur 15 895 95,2 684 89,6 99,5 Baia-Sprie 4 127 28,2 1 603 54,1 67,1 Oașiu 28 276 77,1 2 832 43,7 87,1 Satu-Mare 40 860 34,7 4 170 15,7 44.9 Seini 25 901 75,7 3 656 58,3 89,8 Șomcuta-Mare 25 205 88,9 2 257 81.2 97,9 Ugocea 24 696 47,0 3019 23,1 54,2 Dr. PETRU RÂMNEANJU PROBLEMA UNUI IMPOZIT EXCEPȚIONAL PE BENEFICIILE DE RĂZBOIU Necesitățile financiare ale Statului în timp de războiu, au dus la luarea unor măsuri fiscale extraordinare, menite să împlinească, îm- preună cu împrumuturile pe piața internă — căci de împrumuturi pe piețele externe în actuala conjunctură nu poate fi vorba — nevoile urgente de finanțare a războiului. Sarcinile mereu crescânde ale Statului nu vor întârzia să reclame însă noui resurse și chestiunea cea mai dificilă va fi aceea de a găsi noui materii impozabile. O argumentare a cotelor impozitelor existente nu va da, credem, un randament suficient pentrucă legislația fiscală actuală, este concepută pentru o structură economică, azi dispărută, sau cel puțin profund modificată, în urma creșterii excesive a pre- țurilor. Rezultă din această deosebire de variațiuni a prețurilor și mai ales din deosebirea de variațiuni a prețurilor în raport cu salariile, conjuncturi deosebit de favorabile pentru anumite activități economice cari sunt sursa unor beneficii nenormale și nejustificabile. Truda de-a creia un regim de control al prețurilor, a rămas in- fructuoasă și ca dovadă a insuccesului acestei tentative de limitare a prețurilor, putem aminti faptul că după Decretul-Lege referitor la în- ghețarea prețurilor din 1941, însuși Statul a fost acela care a urcat prețul produselor sale de monopol — alcool, tutun, chibrituri, etc., — confirmând pr» aceasta eșecul legii de stabilizare a prețurilor. Creșterea excesivă a prețurilor a făcut să apară beneficii pentru anumite ramuri de activitate, pe cari în momentul de față nici un fel de impozit excepțional nu le atinge. Aceste beneficii anormale, cari nu-și găsesc justificarea în destoi- nicia celor ce le realizează, ci în conjunctura extraordinară a războ- 696 SEMPRONIU LUPAȘ iului, constitue o materie impozabilă, care va trebui la un moment dat să fie supusă unei contribuțiuni, tot atât de excepționale ca și natura beneficiilor însăși. • • In ce constă conjunctura favorabilă de care amintim ? In general se răspunde: în creșterea prețurilor. Creșterea prețurilor în sine nu reprezintă o conjunctură favorabilă dacă este egală (sau mai precis proporțională), pentru toate bunurile și toate serviciile, — sau într’o accepțiune mai largă, pentru tot ce poate primi o reprezentare con- tabilă. Producătorul sau comerciantul nu este principiar avantajat cu nimic, când față de creșterea prețului produselor sau mărfurilor, are de suportat o creștere proporțională a elementelor cari intră în com- ponența prețului de cost. Când însă anumite elemente rămân inva- riabile, beneficiul crește cu diferența între prețul acestor elemente și creșterea prețului mărfurilor în proporția în care elementele invariabile intră în componența prețului. Conjunctura actuală constă tocmai in faptul unei inegale creșteri a prețurilor și a serviciilor, ceeace permite celor ale căror produse au crescut mai mult decât media prețurilor, să realizeze beneficii extraordinare, în timp ce alții, ale căror produse deși au crescut în preț, dar într’o proporție mai mică decât media prețurilor, să fie în pierdere, deși din punct de vedere contabil vor putea arăta beneficii. Și unii și alții vor fi în câștig față cu creditorii lor, cari vor avea de primit valori nominal identice, dar cu o putere de achiziție scăzută, precum și față de salariații ale căror salarii n’au urmat curba prețu- rilor. Comercianților li-se aduce acuza de a fi speculanți prin faptul că vând de ex. cu 500 unități o marfă cumpărată cu 100 unități. In spirit ortodox, bunul comerciant va trebui să vândă nu cu prețul cu care a cumpărat marfa, plus un beneficiu socotit legal, ci cu prețul cu care va putea să înlocuiască marfa vândută, plus beneficiul legal In asemenea condițiuni, comerciantul nu a făcut nici un fel de speculă și n’a realizat beneficii excepționale, dacă cheltuielile de ex- ploatare ale fondului de comerț au crescut și ele în proporția de 1 la 5 în care a crescut și valoarea mărfii. Dar beneficiile vor fi excepționale, când, față de augmentarea prețului mărfii, sarcinile pe care comerciantul are să le suporte, au variat într'o proporție mai mică și conjunctura actuală are tocmai acest aspect. Anumite produse au crescut în proporție de 1 la 10 sau PROBLEMA UNUI IMPOZIT EXCEPȚIONAL PE BENEFICIILE DE RÂZ8OIU 697 mai mult, dar sarcinile comerciantului n’au variat decât într'o pro- porție redusă. Salariile au variat în proporții mici, chiria Ia fel, do- bânzile au r&mas constante, iar impozitele directe n’au urmat curba ascendentă a prețurilor. Ținând seama de faptul că alte bunuri n'au crescut decât în pro- porție de 1 la 5 sau mai puțin, rezultă că negustorul sau producătorul, din exemplul de mai sus, va putea achiziționa în viitor de două ori atâtea bunuri din această categorie, decât putea achiziționa înainte. Pe de altă parte anumite ramuri de comerț, cari sunt obligate să lucreze în cadrul unor îngrădiri legale, lucrează în pierdere. Astfel comerțul de bancă este astăzi un comerț deficitar, deși contabil în bilanțuri apar beneficii. Băncile nu pot lua o dobândă mai mare decât dobânda legală, dar beneficiile, deși din punct de vedere contabil apar ca beneficii, din punct de vedere economic, nu repre- zintă, decât o cotă parte din pierderea suferită prin deprecierea monetei. Apare deci clar că nu creșterea prețurilor în sine, ci deosebirile în creșterea prețurilor a diferitelor bunuri sau servicii este sursa be- neficiilor excepționale. Din analiza succintă de mai sus apare, ceeace, de altfel ne con- firmă observarea cât de sumară a realităților ce ne înconjoară, o si- tuație economică profund modificată față de trecut. Pe de-o parte oameni ale căror venituri au rămas nominal aceleași, sau au crescut în pro- porție foarte mică, nici nu s'au dublat măcar, pe de altă parte, de acei ale căror resurse au crescut proporțional cu media prețurilor, sau cel puțin cu devalorizarea monetară, iar alții ale căror resurse au crescut în proporții neobicinuite. Față de această modificare în structura economiei românești, si- stemul nostru de impunere apare ca profund inadecuat, nu atât prin alcătuirea sa principiară, cât prin modul de aplicare în practică. Analizând impozitele directe, din punct de vedere teoretic, ar trebui să concludem că, fiind așezate asupra venitului, orice augumen- tare de venituri se va repercuta în buget printr'o creștere automată a încasărilor. Deși principiar impunerea ar urma să se facă după anumite criterii obiective, practic impunerea se face prin apreciere. Dar această apreciere a organelor fiscale are desavantajul de a fi subiectivă, iar subiectivitatea g>rganelor de impunere influințabilă. Un singur impozit poate fi socotit că atinge veniturile contribuabililor în întregime, acel asupra salariilor, căci aici, nu salariatul, ci acel care-1 plătește vine în contact cu fiscul. Categoriile importante din rândul impozitelor directe impozitul pe clădiri, impozitul pe beneficiile comerciale și industriale și impozitul supracotă (forma degenerată a impozitului global), au un 698 SEMPRONIU LUPAȘ randament atât de slab, în raport cu impozitul pe salarii, încât s'ar putea crede din simpla considerare a bugetelor, pe ultimele trei exer- ciții, că numai situația salariaților s'a îmbunătățit, iar comerțul și in? dustria stau în pragul falimentului. Prevederile bugetare pe ultimele trei exerciții apar astfel în mi- lioane : Exercițiul 1940/41 1941/42 1942/43 Clădiri 660 1.200 1.000 Valori mobiliare 730 850 1.200 Comerț și industrie 1.640 2.000 1.600 Salarii 2.300 4.200 8.300 Profesional 270 240 165 Supra-cotă 1.340 750 400 Din cele de mai sus s'ar părea că în ultimii doi ani situația sa- lariaților ar fi suferit o îmbunătățire simțitoare, în timp ce comerțul și industria sunt în prada unor grele dificultăți, când în realitate situația este inversă. Faptul că impozitul pe beneficiile comerciale și industriale, nu dă randament în această perioadă ne duce mai curând la concluzia că beneficiile rezultate din activitatea comercială și industrială, eva- dează — cu sau fără știința organelor fiscale — decât că asemenea beneficii nu există. Defectuozitatea sistemului nostru de impunere apare destul de clară din cifrele de mai sus și concluzia care se desprinde este că beneficiile substanțiale cari se realizează, datorită urcării prețurilor rămân neimpuse. Cine plătește atunci sarcinile excepționale pe cari le impune războiul ? O privire aruncată asupra prevederilor bugetare pentru impozi- tele directe, ne arată că aproape întreagă povara apasă asupra con- sumatorului. Consumatori sunt fără îndoială toți, într'o măsură mai mare sau mai mică, dar impozitul pe consumație e un impozit orb, care lovește deopotrivă pe cel sărac ca și pe cel avut, care nu lovește în funcție de averea contribuabilului, ci în funcție de nevoile acestuia. Impozitelor pe consumație ale bugetului ordinar li se mai adaugă contribuția excepțională de 4’/ₐ asupra vânzărilor și consumațiilor, care alimentează bugetul special al apărării naționale și care prezintă următoarele evaluări în milioane: PROBLEMA UNUI IMPOZIT EXCEPȚIONAL PE BENEFICIILE DE RĂZBOIU 699 Exercițiul bugetar 1941/42 1942/43 Lei 9.138 12.800 când bugetul special al apărării naționale însumează pe exexcițiul 1941/42, conform prevederilor, 16 miliarde, iar pe exercițiul în curs, 1942/43, 21 miliarde. Furnizarea bugetului prin impozite indirecte este o soluție co- modă din punct de vedere fiscal, pentru motive cari au fost de atâtea ori arătate: a) impozitul pe consumație beneficiază de așa zisa anestezie fis- cală. Cel ce-1 suportă nu vine niciodată în contact cu fiscul, de cele mai multe ori nu-și dă seama că plătește, căci impozitul se confundă cu prețul bunului consumat, de unde indiferența contribuabilului față de impozit. b) prin faptul că impozitul este plătit de altul decât de contri- buabil — și repercutat numai asupra acestuia — incită mai puțin la fraudă și la evaziune fiscală. c) e un impozit care crește odată cu prețul și deci sporește au- tomat în perioada de creștere a prețului. Dar avantagiile fiscale sunt întunecate de desavantagiile sociale. Ceeace este criticabil în sistemul nostru fiscal nu este greutatea sarcinilor, cari în ultima analiză ar putea fi încă sporite, socotind gre- utățile pe cari le întâmpină Statul — ci inechitabila lor repartiție asupra diferitelor clase sociale. într'un sistem fiscal în care predomină împrumuturile indirecte, cu cât un contribuabil este mai lipsit, cu atât contribuția este mai împovărătoare. Justificarea unui impozit excepțional pe beneficiile de războiu, rezultă ca o concluzie a celor spuse mai sus, anume că sistemul nostru de impunere funcționând defectuos, lasă să scape de impunere chiar acele beneficii cari se datoresc exclusiv războiului. Echitatea im- pune să fie încărcați cu povara impozitelor și acei cari realizează câș- tiguri fabuloase, în urma împrejurărilor excepționale și aceasta cu atât mai mult cu cât bunăstarea acestora contrastează cu lipsurile celor pe care această conjunctură îi apasă. Impozitul pe care-1 preconizăm nu este un impozit cu caracter de periodicitate, ci un impozit excepțional, aplicabil o singură dată. In realitate, după cum vom vedea nu este un impozit asupra unor beneficii, în sensul curent al cuvântului ci o prelevare a plus valutei rezultată pe urma creșterii prețurilor. Această prelevare odată ope- rată, nu poate fi reînoită, decât dacă o nouă creștere de prețuri duce la crearea unei noui plus valute. 700 SEMPRONIU LUPAȘ Un asemenea impozit pune insă o serie de probleme. Cari sunt beneficiile impozabile ? Care este limita între beneficiul excepțional și beneficiul normal ? Care va fi modul de constatare a beneficiilor excepționale? Care va fi cota de impunere și modul de plată? Ce posibilități sunt de a evita frauda fiscală? a) Beneficiile impozabile. „In limine questionis", se impune să arătăm de ce fel de beneficii este vorba. Legea contribuțiunilor di- recte cunoaște (art. 30) beneficiile comerciale și industriale, impozabile la așa zisul impozit comercial, aplicabil nu numai acelor cari pot fi desemnați din punct de vedere juridic, comercianți sau industriași, ci și altora cari realizează beneficii, în urma unei activități al cărei ca- racter economic este identic sau similar comerțului sau industriei. Legea contribuțiunilor directe nu definește însă ce este beneficiul co- mercial și industrial, ci arată cine și în ce condițiuni să suporte acest impozit. Vorbind de „beneficii'¹ s'ar putea naște confuzia, care ne-ar face să credem că numai aceia ar urma să fie impuși impozitului excep- țional cari sunt susceptibili de-a fi impuși la impozitul comercial, în actuala lui formă. De aceea trebue să precizăm, că un impozit pe be- neficiile extraordinare trebue să lovească' pe oricine, indiferent de pro- fesiune sau mod de activitate care în conjunctura actuală a realizat beneficii extraordinare. Noțiunea de beneficiu, pentru impozitul pe care-1 preconizăm nu este identică cu aceea pe care o întâlnim în contabilitate. înțelegem prin beneficiu orice augmentare de valoare care depășește limita unei augumentări socotită normală. Vor fi impozabili Ia acest impozit și acei cari nu au desfășurat nici un fel de activitate, dar cari dețin bu- nuri a căror valoare, dată fiind conjunctura actuală, a crescut dincolo de limita creșterii nominale. Sub acest aspect impozitul acesta va apărea ca un impozit pe plus valută. b) Limita între beneficiile normale și beneficiile extraordinare. Cea mai grea problemă este fixarea acestei limite. Dată fiind creșterea prețurilor, bunurile, chiar atunci când figurează în patrimoniul unei persoane ca neproductive, au înregistrat o creștere de valoare. Când încetează această creștere de a fi normală, deci când și în ce măsură trebue socotită extraordinară? Pentru a răspunde acestei chestiuni trebue găsit un termen de comparație și un punct de plecare. De când se poate considera creșterea prețurilor ca anormală? Care este momentul pe care l-am putea numi momentul inițial, dela care starea excepțională de războiu poate fi considerată că a creiat o PROBLEMA UNUI IMPOZIT EXCEPȚIONAL PE BENEFICIILE DE RĂZBOIU 701 conjunctură favorabilă realizării unor beneficii extraordinare ? S’ar putea alege ca dată, aceea de 1 Septemvrie 1939, dată începerii răs- boiului actual, dar nimic nu împiedecă alegerea unei date. Punctul de plecare odată determinat, urmează să se găsească termenul de comparație. Este cert că am asistat la o devalorizare mo- netară, a cărei consecință este creșterea prețurilor. Remarcăm de în- dată, că creșterea circulației fiduciare nu este singura cauză a cre- șterii prețurilor. Această devalorizare poate fi socotită în mod arbitrar proporțională cu augmentarea circulației fiduciare. Relevăm însă că acest termen de comparație nu este singurul care poate fi adoptat. S’ar putea adopta de exemplu indicele costului vieții sau orice alt termen care să indice media creșterii prețurilor, din care să se degajeze coeficientul de augmentare de valoare socotit normal. Circulația fiduciară în sine nu este încă un indice perfect, căci afară de volumul valorilor în circulație, ar urma să mai intre în linie de cont și viteza de circulație, care influințează de asemenea asupra prețurilor. In ce privește alegerea criteriului de determinare a augumentării normale de valoare, rămâne deci discuția deschisă. Am luat circulația fiduciară ca termen în formularea raționamen- tului care urmează mai mult cu titlu exemplificativ. Cercetând situațiile săptămânale ale Băncii Naționale a României constatăm următoarea variație a circulației fiduciare, în milioane: Data Bilete Angajamente Total 17 Septemvrie 1938 in circulație la vedere 44.290*) 4 Martie 1939 32.404 11.886 47.652 2 Septemvrie 1939 34.266 13.386 54.993 44.909 10.083 7 Septemvrie 1940 61.496 12.255 73.752 21 Iunie 1941 74.909 21.682 96.592 8 August 1942 98.869 41,288 140.157 (Am dat în Tabloul de mai sus datele apropiate evenimentelor politice mai însemnate). Intre începerea războiului și data la care scriem — circulația fiduciară — biletele de bancă și angajamente la vedere —, a crescut deci cu de 2 ori și jumătate; vom spune că coeficientul de creștere normală de valoare e de 2,5. Deci orice persoană a cărei patrimoniu n’a crescut între 1 Sep- temvrie 1939 și data impunerii în valoare cu mai mult de 2,5 rămâne exemptă de impozit. *) Eventualele nepotriviri între total și cifrele celorlalte două coloane, provin ■din faptul că la total s'au adăugat Și sutele de mii, cari nu figurează in tablou. 4 702 SEMPRONIU LUPAȘ Acei al căror patrimoniu va înregistra o valoare proporțional mai mare decât creșterea circulației fiduciare, vor fi pasibili de impu- nere numai pentru valoarea care depășește limita augumentării nor- male, datorită măririi circulației fiduciare. c) Constatarea beneficiilor impozabile, dacă teoretic nu prezintă» nici o dificultate, în practică va avea de învins numeroase greutăți.. înainte de toate va trebui să se țină seama de valoarea aparatului fiscal și și de spiritul concuționar care domnește în administrația finan- țelor ; de aceea va trebui imaginat un procedeu care să pună publicul cât mai puțin în contact cu fiscul, iar dacă acest lucru nu este posibil,, să facă din însuși publicul un organ de control al fiscului. Constatarea beneficiilor, va trebui să aibă la bază o declarație a contribuabilului, în care să se arate starea patrimoniului în momentul facerii declarației. Contribuabilul va aprecia singur valoarea patrimoniului său. Pentru aprecierea valorii inițiale, va furniza piese justificative con- stând din dovezi de impunere la fisc, contracte de vânzare-cumpă- rare, de arândă, chirie etc. într'un cuvânt tot ce poate servi la deter- minarea valorii în momentul fixat ca punct de plecare. Valoarea din momentul declarației o va aprecia contribuabilul singur fără acte justi- ficative și fără expertize, — vom vedea mai jos justificarea acestei măsuri. Două ipoteze se pot ivi, cari interesează impunerea: a) patri- moniul a variat ca substanță, fie că bunurile au sporit, fie că au scăzut. In caz că patrimoniul a diminuat ca substanță, dar a variat ca valoare crescând dincolo de limita normală, se va impune numai în cazul când creșterea în valoare va fi mai mare decât limita normală de creștere a întregului patrimoniu, dacă ar fi rămas nemodificat ca substanță. De ex. să presupunem că în componența unui patrimoniu intră» un imobil și un fond de comerț de o valoare determinată să zicem 2.000.000 în total. La data facerii declarației nu se mai găsește în patrimoniu decât fondul de comerț. Coeficientul normal de augumen- tare să presupunem că va fi de 2,5. Deci întregul patrimoniu, nemo- dificat ca substanță, dacă ar avea o valoare de 2,5 ori mai mare decât valoarea inițială, adecă 5.000.000'— nu ar fi impozabil. Patrimoniul, prin definiție și-a modificat substanța, întru cât nu se mai găsește întrânsul decât fondul de comerț. Dacă fondul de comerț valorează singur mai mult decât 5.000.000, adecă valoarea patrimoniului ca și când ar fi rămas nemodificat ca substanță, impozitul se va aplica numai asupra valorii care depășește 5.000.000. Patrimoniul a variat ca substanță prin adăugarea de noui bunuri,, între momentul inițial și momentul declarației. Impunerea se va face PROBLEMA UNUI IMPOZIT EXCEPȚIONAL PE BENEFICIILE DE RÂZBOIU 703 pentru fiecare bun în parte asupra valorii care a depășit creșterea nor- mală, aplicându-se fiecărui bun un coeficient diferit, după data intrării bunului în patrimoniu. Exemplu: După data fixată ca punct inițial, a fost cumpărat un bun (mobil sau imobil) de 1.000.000. între data cumpărării și data impunerii, circulația fiduciară să presupunem că s'a dublat. Se va aplica valorii acelui bun coeficientul 2 pentru a afla limita augumentării de valoare normală. Astfel dacă bunul nu valorează mai mult de 2.000.000 în momentul impunerii, el rămâne neimpozabil, dacă însă valorează mai mult de 2 milioane valoarea care depășește această sumă va fi impozabilă. b) Patrimoniul a variat numai ca valoare nu și ca substanță. Câtă vreme creșterea in valoare nu depășește coeficientul indicat de creșterea circulației fiduciare, nu va avea loc impunerea. Acolo unde creșterea a fost mai mare decât coeficientul indicat de creșterea circulației fiduciare, se va proceda la impunerea pentru suma care a depășit acest coeficient. Să presupunem două patrimonii, unul a cărui valoare a crescut de 2,5 ori, altul a cărui valoare a crescut de 10 ori. Dacă luăm coe- ficientul de creștere normală de valoare 2,5, primul patrimoniu nu se va impune, al doilea însă se va impune pentru o valoare egală cu valoarea inițială înmulțită cu coeficientul 7,5. Precizăm din nou că vor fi supuse impozitului toate patrimoniile indiferent de profesiunea titularului lor și indiferent de consistența pa- trimoniului. Vor fi impuse patrimoniile atât cele constătătoare din valori producătoare de venituri, cât și cele constătătoare din valoare neprodu- cătoare de venituri. Cei cari și-au plasat averea în bijuterii sau mobile de casă, lucruri de artă sau alte asemenea bunuri, pentru a o sustrage devalorizării monetare, nu vor fi mai puțin impozabili decât cei cari au speculat în altă formă, căci impozitul pe care-1 imaginăm e după cum am amintit deja, un impozit pe plus valută nu pe beneficii în sens comercial. Vor exista de sigur dificultăți pentru aplicarea practică a măsurii, dar acestea nu sunt de neînvins. d) Cota de impunere și modul de plată urmează a se determina după voia și înțelegerea legiuitorului. Un lucru urmează să precizăm. Beneficiile excepționale sunt fructul unei conjuncturi excepționale care nu se repetă, sau» cel puțin nu este de așteptat să se repete periodic. Impunerea nu va fi făcută decât odată, ea nu va avea caracterul unui impozit permanent ci a unui impozit excepțional. Va fi cum am amintit mai sus mai curând un impozit asupra plus valutei excepționale reali- zată în timp de războiu. Cum însă beneficiul propriu zis, rezultat al 4‘ 704 SEMPRONIU LUPAȘ activității normale, nu poate fi distins de plus valută urmează ca pro- dusul unui sau celuilalt din aceste două elemente, sau a amândurora împreună, să fie impus ca și când ar reprezenta un singur element dacă depășesc creșterea normală, stabilită printr'un coeficient determinat. Care să fie cota de impunere ? Această cotă urmează să fie mult mai mare decât cota impozitelor periodice, pentrucă impozitul excep- țional nu se aplică decât odată, iar nu periodic. Cota va trebui să fie urcată pentrucă beneficiile sau plus valuta impozabilă nu este fructul unei osteneli sau a unei priceperi deosebite, ci fructul unor împrejurări, pe cari nu beneficiarii plus valutei le-au creiat. Va trebui să ținem seama că vis-â-vis de acești beneficiari stau alți oameni pe cari împrejurările actuale îi sărăcesc și în această cate- gorie intră toți acei cari vând servicii. Dacă unii sărăcesc iar alțiii se îmbogățesc, nu socotim că trebue să urmeze o compensație în favorul celor dintâi, dar socotim că cel care trebue să profite de pe urma acestei conjuncturi, trebue să fie Statul. De aceea putem foarte bine admite nu numai o cotă foarte ridicată de impunere, ci o prelevare totală a ceea ce numim beneficii sau plus valută excepțională. Ni se va obiecta că acest impozit, e un impozit pe capital. In adevăr într'o măsură oarecare e un impozit pe capital, dar numai pe un anumit capital, pe acel realizat din plus valuta determinată de cir- cumstanțele excepționale creiate de războiu. Un impozit pe capital propriu zis s’ar putea imagina în afară de acest impozit excepțional, care să atingă capitalul în întregime, indi- ferent de data când a fost acumulat. Modalitățile de plată ale impozitului, vor trebui să fie diferite de cele ale impozitelor curente. Fiind vorba într'o măsură oarecare de un impozit pe capital, con- tribuabilii, ar trebui, pentru a putea face plata în întregime să vândă o parte din bunuri ceeace ar duce la o creștere a ofertei de bunuri, și deci la o scădere de prețuri. Fiind vorba de un im- pozit excepțional, care nu se percepe decât o singură dată, deci fără caracter de periodicitate, s’ar putea imagina plata eșalonată. Statul va putea contracta un împrumut restituibil în tranșe, sau prin tragere la sorți în măsura încasării ratelor dela debitorii fiscali, sau va putea pur și simplu să iacă venit exercițiilor bugetare curente, ratele scadente în decursul exercițiului. e) Frauda fiscală nu va întârzia să apară, fie prin aceea că con- tribuabilii nu vor declara toate elemeutele patrimoniului lor, fie că vor face declarații de valoare inexacte. Am spus mai sus că va trebui să se găsească un procedeu, care să permită publicului să fie controlorul fiscului. PROBLEMA UNUI IMPOZIT EXCEPȚIONAL PE BENEFICIILE DE RĂZBOIU 705 Pentru aceasta vor trebui luate anumite măsuri, cari să permită publi- cului să colaboreze cu organele fiscale și indirect să le controleze. Se poate prevedea că contribuabilii vor face declarații nesincere, fie trecând sub tăcere anumite bunuri, fie declarându-le la o valoare diferită de cea reală. In ce privește trecerea sub tăcere a unui bun, se va putea decide, că orice element din patrimoniul nedeclarat va trece in patrimoniul Statului, oricând va fi descoperit in decursul a 30 de ani, dela data la care trebuia făcută declarația. Dar proprietarul care a camuflat bunul îl va putea vinde, și atunci care va fi situația cumpărătorului ? Va putea Statul confisca bunul din măriile acestuia, afară de cazul că i se poate dovedi reaua credință? Conivența in fraudă care permite intentarea acțiunei pauliene, ar putea permite și statului deposedarea achizitorului de rea credință, dar acest procedeu este infinit prea greu, căci dovada conivenței în fraudă prea arareori va putea fi făcută. Pentru ca achizitorii să nu fie surprinși în buna lor credință, sau pentru ca frauda să nu mai fie posibilă, va trebui ca declarațiile de impunere să fie publicate într’o publicațiune specială, care să se păstreze la toate instanțele de judecată și la primării, având caracterul unui registru public. Cel care va voi să cumpere un bun, fie el mobil sau imobil, va trebui să constate în prealabil că bunul se găsește trecut în declarația de impunere a vânzătorului, altfel va risca să piardă bunul în favoarea Statului, fiind considerat achizitor „a non domino", neavând alt drept decât acțiunea în daune în contra vânzătorului. Pentru a facilita descoperirea bunurilor camuflate, oricine va fi în drept să denunțe aceste bunuri, în schimbul unei recompense reprezentând un procent din valoarea bunurilor. Frauda mai poate consta însă și in declararea unei valori inexacte a bunului, fie exagerând valoarea în momentul inițial, fie diminuând pe aceea din momentul declarației. Pentru a evita supraevaluarea în momentul inițial, se va putea ține seama de contracte, arânzi, decla- rații de impunere la fisc, cari vor permite stabilirea destul de exactă a valorii bunului in momentul inițial. Procedura va trebui reglementată în detaliu, dar dificultăți prea mari de ordin tehtfic nu reprezintă. In ce privește evitarea fraudei care consistă în a subevalua bu- nurile în momentul declarației s'ar putea utiliza un procedeu destul de simplu, întrebuințat deja în alte țări. Și anume dacă bunul e socotit subevaluat. Statul își poate rezerva dreptul de a cumpăra bunul pe valoarea declarată. Această măsură nu ar fi suficient de eficace, căci 706 SEMPRONIU LUPAȘ Statul lucrează prin organe a căror pricepere sau corectitudine nu este totdeauna ireproșabilă. De aceea va trebui lăsat și publicul să participe la acest control. Oricine socotește că un bun valorează mai mult decât a fost evaluat, poate oferi să-1 cumpere, dând un supliment de preț peste valoarea declarată. Oferta aceasta va da loc unei licitații având ca preț de strigare oferta făcută. La licitația aceasta contrar a ceea ce se întâmplă în procedura de urmărire în dreptul comun, va fi admis și proprietarul bunului. Prețul rezultat din licitație, peste valoarea decla- rată va reveni Statului, iar asupra valorii declarate se va aplica impo- zitul după calculele arătate mai sus. Proprietarul bunului, dacă crede că bunul său valorează mai mult decât l-a declarat el însuși, va putea reține bunul, dacă va oferi cel mai mare preț în licitație. Dar diferența între valoarea declarată și cea oferită va trece Statului. • Justificarea și natura impozitului. In mare am putea distinge trei categorii de cetățeni. Unii pentru cari războiul însemnează o dimi- nuare a resurselor materiale, prin faptul că veniturile lor rămân con- stante, față de prețurile cari cresc încontinuu. In această categorie intră toți acei cari vând servicii ale căror prețuri n'au crescut proporțional cu prețurile mărfurilor. Pentru aceștia războiul însemnează o grea sarcină. In a doua categorie intră acei ale căror resurse materiale, variază odată cu creșterea prețurilor, acei ale căror surse de venituri își au originea în bunuri a căror valoare crește in măsura devalorizării mo- nedei. Pentru aceștia războiul nu însemnează teoretic nici pierdere nici câștig. In a treia categorie intră acei, ale căror resurse cresc dis- proporționat față de creșterea generală a prețurilor. In această perioadă când economia națională înregistrează o pier- dere datorită unor împrejurări excepționale, nu este tolerabil că o parte din cetățeni să beneficieze aruncând asupra altora întreagă povara efortului național. De dorit ar fi fost ca economia să fie astfel dirijată, încât să se împiedece din capul locului realizarea beneficiilor de războiu. Dacă acest lucru nu a fost posibil, este deci necesar să repare post factum injustiția creiată. SEMPRONIU LUPAȘ FĂGĂRAȘUL’’ Cine vrea s& înțeleagă cu adevărat rostul Făgărașului, să nu se grăbească. Să urce d. e. pe Dealul Calborulul, ori chiar numai pe dâlma lutoasă de deasupra Galațulul șt va avea dlntr'odată înaintea ochilor o priveliște de neuitat. Va vedea valea Ovulul, ca o întinsă livadă, bine mărginită de toate părțile, presărată cu sate, cari de departe par gră- dlnuțe făcute de copil la joacă, va urmări, gâclndu-1 după șirurile de sălcii șl arini, cursul râurilor, cari toate pornesc din Munții din față șl toate își aduc apele prinos Oltului făuritor de țară. Va constata că, în acest cadru de cea mai strânsă unitate geografică, Făgărașul e la centru, ba că chiar șl ca proporții el se încadrează perfect ținutului. Va înțelege atunci foarte ușor de ce în această vale a Oltului s’a format una din atâtea „țări**, cari reprezentau primele începuturi de organizare națională ale Românilor. Cea de aci anume era atât de Im- portantă, încât era cunoscută sub numele de Terra Blaccorum (Țara Românilor). Era la început șl mult mal întinsă: Ajungea, pe Olt în sus, până în Secuime, pe Olt la vale trecea șl muntele, iar în tot lungul râului cuprindea șl țărmurul drept, își avea judele el, cu autoritate de domn, cu organizație militară, cu scaune de judecată, Instituții cari s’au amplificat mai târziu. In Țara vecină a Bârsei, d, e., elementul româ- nesc a trebuit din bună vreme să-șl împletească vieața, In oraș șl în sate, șl să-șl orienteze traiul și după elementul săsesc colonizat In vatra propriu zisă a Olului însă, populația românească a fost așa de deasă șl de puternic organizată, încât nici măcar încercare nu s’a făcut de colonizare masivă *cu elemente de alt neam. Făgărașul a fost deci dela început un centru românesc, păstrând până târziu așezămlntele, pe cari fără Influlnță streină șl le-a crelat, acesta fiind unul din meritele sale. Chiar până astăzi, această regiune de cea mal curată romanitate șl-a *) Conferință la Universitatea Radio în ciclul: „Orașe din Transilvania". 708 VAIER LITERAT păstrat inc* multe obiceiuri vechi, își joacă jocul ei original, după melodii foarte Interesante, își grăiește graiul atât de apropiat de cel literar, — Iar, până la războiul mondial trecut, portul caracteristic al satelor el le da acestora șl regiunii atâta pitoresc. Ne fiind oraș de colonie, începuturile orașului Făgăraș se pierd in negura vremii. Pe la 1393 insă el e numit de Gobelin, episcopul catolic al Ardealului, „marele oraș românesc", Totdeauna strâns legat de cetatea de aci, orașul insuși n'avea nicio lucrare de apărare. De ce s’ar fi închis cu ziduri, când nu putea avea nicio dușmănie cu jurul, care era în întregime românesc? Doar ca o linie demarcatională avea un șanț, de care se face pomenire in acte până la 1830. Șanțul insă nu era destulă apărare față de primejdiile dinafară, deci orașul a fost mereu distrus, mereu refăcut, încât azi pare că n'are vârstă, încrestată pe răbojul vremii prin ruine sau clădiri străvechi, întocmai ca șl satele noastre. Șl tot ca șl satele noastre, se arată prietenos, cu străzile Iul liniștite, cu casele lui mici, alternând cu grădini de pomi șl alți arbori, cu curți largi șl nezăvorite... Cetatea de azi e socotită de Ntcolae lorga ca „una din podoa- bele țării". Pe lângă modificările șl renovările suferite in decursul tim- pului, are șl părți foarte vechi, dela Vlaicu-Vodă, 1366, primul domn stăpânitor aici, dela Mlrcea cel Mare, precum și dela boierul din Co- măna de joș, Ștefan Mallat, ajuns stăpânul Făgărașului, pe la 1535, șl voivod al Ardealului. Nu e de mal puțin preț pentru noi, cunoscând Interesul ce i-a arătat Mihai Viteazul șt știind că e sfințită cu lacrimile nefericitei soții a lui Mihai, Doamna Stanca. Dar la Făgăraș a mal existat o cetate, anterioară celei de acum, spre apus de oraș, la locul ce se chiamă șl azi „Cetatea Veche", o dovadă mal mult că Țara Oltului fiind totdeauna ținut de margine, expus neîncetat năvălirilor» trebuia să aibă în permanență cetate de sprijin pentru apărarea el. Apărătorii au fost recrutați dintre Românii locului, ei fiind totdeauna la îndemână, Aproape una sută de ani, de pe la 1360 la 1452, cât timp Făgă- rașul a fost feud muntean, cel distinși în lupte sau care erau de ajutor la conducere, erau inălțați la boierie, înzestrați cu sate întregi sau părți* de sate și dăruiți cu scutiri de anumite impozite și corvezi. Trecând, iar sub stăpânirea voivozilor Ardealului, Țara Oltului n’a putut fl răs- turnată cu totul din rosturile ei străvechi, așa de adânc înrădăcinate? Atribuțiile militare ale boierilor au rămas aceleași, libertățile sociale tot așa, justiția ișl urma acelaș curs înaintea scaunelor de judecată, jude- cătorii fiind români șl judecățile făcându-se după dreptul românesc. Era vreun motiv ca boierul făgărășan să stea umilit înaintea străinului. FAGARAȘUL 70^ sau colonului venetic, protejati și unul și altul de toate legile Ardea- lului? Nicidecum I Scaunele de judecată erau 7. Cel mal înalt, numit Scaunul Căpi- tanilor, avea 12 asesori, de oblcelu nemeși, un notar și doi pretori, trei scaune de gradul II, numite Scaunele boierești, in Făgăraș, Po- rumbacul de jos șl Comăna de jos, cu membri numai boieri, in Fă- găraș 12, in Porumbac șl Comăna câte 6, — in sfârșit trei scaune ale judecătorilor in Făgăraș, Beclean șl Șercaia, alcătuite din juzi șl jurati, acestea neavând jurisdicție decât asupra localnicilor. Colecțlunlle de legi ale Ardealului, Approbatae et compllatae Constitutiones n'au putut niciodată înlocui cu totul vechiul drept românesc. In Scaunul Căpitanilor mal ales, au Intrat și elemente de alt neam, dar judecătorii români au avut totdeauna loc in el. Cunoaștem, pentru timpul dela 1671—1699, o listă cu 31 de judecători din Scaunul Căpitanilor: Dintre el cel puțin 10 erau neindotos Români, Șl totuși, schimbarea de stăpânire a dat o Întorsătură foarte cri- tică vieții românești dela Făgăraș. Mai întâi: Se vor fl depus silințe ca inima Țării Oltului, însuși orașul Făgăraș, să devină strein șl ca popu- lație. Suntem îndreptățiți să credem că Românii au fost alungați cu forța, cum tot cu forța a încercat (știrea o avem din 1579), principele Ștefan Bathorl (1571 1576), viitorul rege polon, să-i alunge din Be- cleanul Făgărașului, dar n'a reușit. Fapt e că, după o conscripție dela 1595, un fel de carte fondară, pare să nu fi mal rămas niclun pro- prietar român din Făgăraș. Dar numai după 20 de ani, Românii pă- trund iar in oraș. Aceeași conscripție fondară ne lasă, judecând după nume, să gâdm, la 1617, cel puțin 16 familii românești, pe lângă cei cari se vor fi stabilit dincolo de șanțul demarcațional, in Rumânla de sus șl cea de jos, numite șl azi așa. De act incolo, etapele de înrădă- cinare a Românilor in Făgăraș, se tot scurtează: La 1625 li se dă voie să albă preot, ded șl biserică, Gavrlll Bethlen motlvându-șt decizia așa: „ca iobagii noștri! să nu se înstrăineze, ci să sporească in orașul nostru**. La 1652 e preot al bisericii rom. din Făgăraș, cu loc în Făgăraș, popa Stan de Copăcel, fiind în același timp șl protopop = (eccleslae valaghlcae ordlnarius pastor ac superintendens caeter valah, eccle- slarum Fogaras). La 1643, argăsltorll se organizează in breaslă sau țehlu cu statute aprobata de Gheorghe Râkoczl, In 1943, ded țebiul tăbăca- rllor din Făgăraș va împlini 300 de ani de tradiție meșteșugărească,, dar șl de solidaritate religioasă și națională românească. Văzându-se că Românii nu pot fi desrădăclnați șl că nld orașu Făgăraș nu se poate lipsi de elementul acesta atât de activ, s'a încercat calea Convertirii religioase. Principi ardeleni cu reședința in cetatea. 710 VALER LITERAT Făgărașului, principese având zeci de ani neîntrerupt ca zestre domeniul Făgărașului, aveau vecinie supt ochi pe valahii ăștia, cu credințele șl ceremoniile lor neînțelese șl cari nu se potriveau deloc cu Interpretarea lor ratlonallstă a Scripturii. LI se părea ușor să treacă la legea lor pe toți supușii de pe domeniu, după principiul, zis de.drept: Culus regio, elus rellgio. Câtă presiune, uneori in forme mal b'ajlne, ca supt forma vestitei școli românești a Susanei Lorantfi, întemeiată la 1657, alteori întrebuințând mijloace mai brutale, nu s’au pus în acțiune pentru ajun- gerea acestui scopl S'au găsit și slabi de înger, cari s'au lăsat conver- tit! șl cari s'au pierdut de neamul românesc, unii păstrând ca nume de familie calificativul curat românesc de B6er. Dar cei mulți au reglata t ispitei, nedând voie stăpânilor lumești să li se atingă de suflet, care e dela Dumnezeu. Biserica românească din Făgăraș a foit desigur arsă de Turci șt Tătari, la 1658, când, în trecerea lor împotriva Iul Gheorghe Râkoczi II, au pârjolit orașul șl toată regiunea. In locul celei arse, Românit n'au fost lăsațl să-și mal clădească alta, până când, la 1697—98, Constantin Brâncoveanu, desigur că la cererea lor, zidește mândra biserică dela ră- săritul orașului, din Rumânia de sus, „în al zecllea an al domniei sale". Un mare clopot, precum șl pompoasa Insrlpție din pridvorul bisericii pomenesc până astăzi fapta marelui ctitor. Inlăuntru, numai tâmpla șl Icoanele din ea sunt daruri ale milostivului domn. Dar ce minunate lucrări de artă sunt aceste daruri I Neîntrecutul zugrav se Iscălește subt Icoana hramului, Sf. Nicolae: „Iconoplse(ț) Preda Panonean, leat 7207 (1699)“, era deci de origine ardelean. Altarul șl naosul sunt zu- grăvite de fiul Iul: Preda zug(rav) sin Predil zug(rav) ot Dolgopol (Câmpulung), Ia 1721, deci la o dată când mucenicul ctitor era în al șaptelea an de veclnică odihnă. Pronaosul e zugrăvit abia prin 1775, cu cheltuiala fruntașului tăbăcar Nlfu Pătrașcu Purcelea. Restaurată de Comisia Monumentelor Istorice, prin pictorii C. Petrescu șl Ion Mihall, la 1921, zugrăveala aceasta e o încântare pentru toți Iubitorii de artă bisericească. In locul bisericii brâncovenești, luată de episcopul unit loan Giurgiu Pataki, ortodocșii au dobândit învoire să-și zidească alta abia la 1781. Cele 250 de familii ortodoxe au Isprăvlt-o la 1783, ajutorul cel mal masiv fiind dat de Compania negustorilor, in frunte cu Enache Arpășanul. Ce întrecere între credincioși, ca să dăruiască, după putința fiecăruia: teren, materiale, lucru, bani, pentru zidirea noii biserici I Ba când Isvorul darurilor a fost sleit, au vândut șl din cărțile bisericești, cele de care șe puteau lipsi, numai să se Isprăvească lucrul cât mal curând. Ca va- loare artistică, această biserică desigur că nu se poate compara cu cea fAgArașul 711 brâncovenească, dar înaintea Iul Dumnezeu e tot așa de preț, fiindcă s’a făcut din jertfa neprecupețită a tuturor credincioșilor el. Tot ca urmare a stăpânirii străine asupra Făgărașului a fost slă- birea prin sărăcire a clasei boierești, elementul cel mal rezistent in fața cutroplrll străine. După împărțirea moșiei străbune între urmașii numeroși al mai multor generații, boierii nu se deosebeau prea mult de țăranii Iobagi, alăturea de cari munceau brazda puțin răsplătltoare a văii Oltului, ca să scoată din ea traiul familiei. Atâta doar că erau țărani prlvllegiați, scutiți de abuzivele impozite și corvezi. Ajunși aci însă îi pândeau funcționarii hiperzeloșl al fiscului, ca să-l coboare cu totul în rândul iobagilor. Urmau procese, cari se lungeau cu anii, dar acești țărani dârji nu se lăsau până ce nu-șt recâștigau drepturile, oricâtă cheltuială ar fi cerut judecata. Erau săraci, dar erau mândri de trecutul șl situația lor. Humorul nefllndu-le străin, de multe ori își ironizau sin- guri scăpătarea în cele materiale, ca d. e. Codru Drăgușanul, boier și el, când pomenește de „boieronatul de șapte pruni din Țara Oltului", ori ca dascălul Andrei Șlvăllovlcl, dela biserica ortodoxă din Făgăraș, care, la 1763, iscăllndu-se pe o carte, se califică, in o latinească proprie : „nobllls in persona, rostlcus in natora". în atâtea frământări politice, economice sociale și religioase, sufletul Românului oltean s'a călit, focul luptelor l-a făcut tare ca oțelul șl l-a dat acea Intransigență, acea încăpățânare în a-șl apăra dreptul lui, pe care l-o cunoaște oricine a putut veni in atingere cu el. Ca să pomenesc numai două figuri reprezentative: E aceeași dârzenie olte- nească, — dacă vreți: bățoasă —, care e trăsătura de căpetenie atât în caracterul preaînvățatulul Gheorghe Șlncai, cât șl în al arhicunoscu- tului badea Gheorghe Cârțeanului, cel rămas tot țăran, cu toată nepo- tolita Iul sete bibliofilă. Ba aș crede că însuși marele episcop Inochentie Micu, — cu reședința la Făgăraș între 1730—1735, — să fl luat dela acești țărani făgărășenl îndemn pentru lupta, — purtată șt de el tot cu îndârjire șl fără menajamente politice, — pe care a dus-o, pe un plan mal larg și mal înalt, pentru drepturile șl dreptatea întregului neam românesc din Ardeal. în epocile destul de dese, când stăpânii streini făceau de nesu- ferit vleața in „liber baronatus“-ul Făgărașului, preoți, țărani simpli șl țărani-boleri își luau lumea în cap. Sunt pline urb ariile cu numele ace- stor „fugitivi", cari se împărțeau spre Ardealul propriu zis, ajungând până pe Câmpie, spre ținutul Sibiului, spre Țara Bârsel și Secuime, dar cel mal mulți apucau spre Țara Românească, pământul făgăduinței de totdeauna. Satele Țării Oltului se goleau până la jumătate de locui- tori, ori chiar dispăreau, (ca Ureșa, de pe hotarul Vadului), primejduind 712 VALER LITERAT astfel huzurul domnului de pământ din Cetate și al tuturor slujitorilor Iul, cari nu mal aveau de pe cine trage traiul parazitar, la care erau deprinși. Ca să împiedece această depopulare, se croiau pedepse grele potecile peste munte erau păzite de plăieșl, mal târziu de posturile fixe ale miliției de graniță împărătești, dar nimica nu putea împiedeca eva- ziunea acestor necăjlji. In întinsul Ardealului, et duceau, ca o încura- jare, știrea că există șl Români liberi, cari prin luptă își păstrează limba și credința lor strămoșască, dovadă Țara Oltului, — că dincolo de munte este țară românească liberă, unde limba șl datinile vechi sunt cinstite, unde nu numai că nimenea nu face silă sufletului, dar că chiar domnii și boierii zidesc cele mai frumoase lăcașuri de închinare lui Dumnezeu, in legea românească. Blajul a servit conștiința națională, accentuând lati- nitatea Umbli noastre șl originea romană a neamului, idei puțin cam abstracte; Făgărașul a servit aceeași conștiință, dar purcezând dela reali- tăți românești: dela exemplul concret al organizației sale românești în cadrele Ardealului șl dela comunitatea de simțire și aspirații Intre Românii din Ardeal șt cel de dincolo de munte. Propovăduirea Făgă- rașului, prin acești pribegi, n’a avut de sigur limpezimea și amploarea mișcării pornite dela Blaj, dar ea are meritul de a fi început mal devreme și de ă nu fl fost mal puțin reală șl de folos neamului. După Unire, Făgărașul, cu tot trecutul Iul de luptă, a fost cu totul uitat. O constatăm noi, Fgărășenll, și o constată cu părere de rău, intre alții, profesorii Nicolae lorga șl D-1 Ion Simionescu. Orașul s’ar putea ridica repede prin instltuțluni culturale. Azi însă nu are adăpost pentru societățile culturale șl de binefacere, nu există bibliotecă publică, nu se găsește loc unde să se organizeze un muzeu al Țării Oltului, pentru care „Astra” făgărășană are adunată o frumoasă colecție. Nu este sală corespunzătoare de spectacole. Lipsește un internat, care să găzduiască în chip satisfăcător pe toată lumea școlărească, atrasă de numele bun al școalelor de aici. Nlclo catedrală nu vestește de departe pe călător că subt cupolele el se aduce preamărire lui Dumnezeu pentru tot binele șl toată suferința, cari au modelat firea neamului nostru. Nu știu dacă le vom avea in curând, dar atâta știu că orașul șl ținutul le merită. VALER LITERAT Bibliografie : Alăturea de numeroase documente inedite, au fost utilizate urmă- toarele lucrări: 1. N. Aron ; Monografia bisericilor, școalelor și reuniunilor românești din Făgăraș, Făgăraș, 1913. 2. Dr. A. Bunea: încercare de istoria Românilor, Buc., 1912. 3. E Bucufa: Călătoriile lui Ion Codru Drăgușanu, in Transilvania 1942, Nr. 5. 4. Cor. Buracu: Cetatea și castelul Făgărașului, Făgăraș, 1937. 5. N. lorga: Amintiri din FĂGĂRAȘUL 713 Tara Oltului, Vălenii de Munte, 1936. 6. Șt. Meteș: Vieața bisericească a Românilor •din Țara Oltului, Sibiu, 1930. 7. Șt Meteș: Situația economică a Românilor din Țara Făgărașului, I. Cluj, 1935. 8. O. Popa: Ugrinus, extras din „Ț. Bârsei*, Brașov, 1935. 9. O. Popa: Făgărașul sub domnii munteni, Făgăraș, 1935. 10. O. Popa: Făgărașul sub regii ungari, exțras din „Țara Bârsei", Brașov, 1937. 11. Il- Pușcariu: Documente pentru limbă și istorie, t II. Sibiu, 1897. 12. I. Simionescu: Orașe din România, Bu- curești, 1929 13. V. Literat și M. Jărady, Vizite caluinești la preoții] români din Ținutul Făgărașului, în Anuarul Institutului de Istorie Națională Cluj, v VII, București, 1939, și 14 V. Literat, Un proces de recunoașterea „bisericii" in Tara Oltului {1793), în Rev. istorică, Buc. 1931, XVII. CRONICI ION AGÂRBICEANU Scriitorul Ion Agârbiceanu a împlinit 60 de ani. E un popas pe o culme de unde se poate vedea în urmă, până departe, drumul par- curs, cu toate opintelile, cotiturile, prăpăstiile ocolite; iar înainte, că- rarea care coboară pe celalalt versant. Acest urcuș a adunat în suflet emoții și amintiri care sub lumina clară a înălțimilor se trezesc proa- spete și strălucitoare. Cu ce căldură se va apleca părintele Agârbi- ceanu, de pe această culme a vieții, peste epoca de aur a copilăriei, peste anii de elev la Blaj, de student la Facultatea de teologie din Budapesta, de preot la sat, de om al bisericii și al cărții, neobosit până în toamna aceasta târzie a vieții 1 De bună seama în memorie și în inimă vor stărui anii 1898—99, anii debutului literar la Unirea din Blaj, ca elev în cl. a VII-a, și mai ales epoca frumoasă a Luceafărului, al cărui principal prozator a fost. Va simți părintele Agârbiceanu din nou farmecul tineresc al începuturilor literare, și-i vor răsări din ne- guri cuvintele prietenești, îndemnurile stăruitoare, sau poate mustrările îngăduitoare ale lui AL Ciuta, Oct, Goga, Oct. Prie, Tăslăuanu și alți tovarăși de proiecte literare și îndrăznețe planuri politice. Unii din ei au coborît deja în împărăția umbrelor, alții mai stăruie încă să facă binele pe care-1 mai pot face pentru neamul acesta năpăstuit. Căci , vremile de azi au și ele un vis neîmplinit ca și cele din vremea stu- i denției lor entuziaste dela Budapesta... Vieața părintelui Agârbiceanu a fost puțin cunoscută. Scriitorul însuși a fost rezervat în această direcție. 0 scrisoare cu note auto- biografice publicată în revista Făt-Frumos în anul 1932 — și-atâta tot f Istoricii literari încă nu s'au străduit să afle mai mult și de aceea bio- grafia scriitorului Ion Agârbiceanu se putea reproduce în câteva linii. Astăzi însă, datorită lăudabilei inițiative a profesorului D. Cara- costea dela Facultatea de litere din București de a face pe scriitorii noștri de seamă să-și povestească, în cadrul unei serii de Mărturisiri literare, vieața și geneza operelor lor literare, avem destule amănunte ION AGÂRBICEANU 715» din vieața de sbucium creator, de limpede convingere națională și creștină a pr. Ion Agârbiceanu. Mărturisirile părintelui Agârbiceanu au fost publicate în Revista Fundațiilor Regale din Decemvrie 1941. In ele găsim expuse cu o ui- mitoare sinceritate etapele formării personalității sale și împrejurările care au determinat destinul său literar. Și ne ajută să recapitulăm, la acest popas de vârstă, eforturile unuia din cei mai mari scriitori pe care-i avem. Fiindcă, pe lângă însemnările și datele biografice, aceste Mărturisiri dispun de farmecul celor mai alese povestiri ale părintelui Agârbiceanu, îndemnăm pe cei care nu le cunosc încă, să le caute și să le citească. Vor fi răsplătiți din belșug de prețioasele însușiri na- rative ale scriitorului. Aici numai atâta simțim nevoia să notăm: Născut în 19 SepL 1882, în comuna Cenade, jud. Târnava-Mică, păr. Agârbiceanu a cu- noscut și a trăit vieața satului transilvan. Acest fapt va avea impor- tanță deosebită pentru conținutul operei sale de mai târziu. Bunicul scriitorului a fost pădurar; tatăl, la fel. Copil, Ion Agâr- biceanu a petrecut mult in pădure și la câmp, în urma oilor. Deci nu in mod figurat, ci real, I. Agârbiceanu a cunoscut și iubit din fragedă, copilărie natura. Sentimentul naturii va deveni unul din sentimentele predominante ale sufletului său: „Ceea ce mi-a pătruns adânc în su- flet din acești ani ai primei copilării, — spune în Mărturisiri, — din păscutul oilor la marginea pădurii sau în pădure, a fost mireazma câm- fa pului, a codrului, colorile cerului, ale luncii cu florile, bătaia și cân- f tecele vântului în văzduh sau în pădure, cântecul apelor, al pâraielor în topitul zăpezilor". Și mai departe: „Aproape tot ce știu din obser- varea naturii cred că știu dela vrâsta aceasta. Sau cel puțin cunoștin- țele și impresiile de atunci au rămas ca temeiu pentru cele viitoare". In alt loc: „Impresiile de atunci au reînviat in orice descriere de na- tură din lucrările mele". La aceste prime impresii, care au influențat și determinat sensi- bilitatea sa estetică, s'a adaus mai târziu: o concepție de vieață creș- tină, câștigată prin sbucium personal, crize și iluminări, suprapusă pe un fond religios moștenit dela mamă: femeie credincioasă care „vedea pretutindeni mâna lui Dumnezeu" și „avea o plăcere, o bucurie să se roage". Și s’a adaus apoi o cunoaștere tot mai amănunțită a vieții și a sufletului omenesc, în urma experiențelor vieții de preot și a unor în- tinse lecturi din marii prozatori francezi și ruși. Contactul cu literatura sămănătoristă și îndeosebi cu proza lui Sadoveanu, i-a dat, după propria mărturisire, primul îndemn de a scrie și modelul scrisului. Dar nu s'a silit să se încadreze în vreun curent, ci a scris așa cum a simțit: „De altfel eu nu m'am gândit să fac niciodată literatură poporanistă, nici de altă școală, ci am scris așa cum am simțit, și cum mi s'a prezentat materialul". • • • Dintr'o concepție etică profundă, părintele Agârbiceanu a ajuns să-și dea seama de rolul mare pe care-1 are literatura în vieața unui •716 RADU BRATEȘ neam, și să se îndrepte spre o literatură care „să crească puterile cele bune ale spiritului nostru, să contribue la înfrumsețarea vieții prin desăvârșirea spiritului**. Căci „cea mai înaltă frumusețe rămâne cea spirituală". De aici vine caracterul etic al literaturii părintelui I. Agârbiceanu, promovat nu ca tendință artificială de moralizare, căci vieața e redată destul de real, uneori chiar brutal, ci din nevoia de a surprinde legile și semnificațiile puse de Dumnezeu în fire. * ♦ « Ținând seama de caracterul constructiv al literaturii pr. I. Agâr- biceanu, nu putem decât s’o recomandăm insistent. Se pare chiar că e nevoie de aceasta, deoarece e tot mai redusă circulația literaturii de acest fel. S’a exagerat atât de mult nuanța de predică a unor pa- saje din scrisul părintelui Agârbiceanu, încât s’au neglijat chiar părțile de cea mai mare valoare estetică. Măcar că atâta aur pur, atâtea fru- museți au fost lăsate la o parte prin ocolirea unor opere ca Luncu- -șoara în paresimi, Două iubiri, Amintirile... Poate, într’o măsură, a contribuit la aceasta și părintele I. Agâr- biceanu, dând importanță tot mai mare romanului. Talentul său este de povestitor. Românul cere construcție, architectură, desfășurare to- rențială de vieață, iar romanele păr. I. Agârbiceanu sunt niște lungi povestiri, care curg domol, fără adâncimi și vârtejuri pasionale, ca niște râuri de șes cu rostogoliri încete. Și dacă în mijlocul suprafeții liniștite a povestirii apar bulboane, par niște argumente pentru o teză morală nu îndestul de abil deghizată. Totuși în unele romane acțiunea e unitară, realismul se desfășură nedirijat, firesc, coborînd până la străfundurile întunecate ale sufletului omenesc, ca de ex. în Legea trupului, Stana, Jandarmul. In astfel de lucrări găsim apoi și analiză psihologică și compoziție, fără să se ajungă însă la violențele pasionale ale romanelor de sensație. Credem totuși că partea cea mai rezistentă a scrisului păr. Agârbiceanu o constitue povestirea scurtă, cu tipuri și întâmplări din vieața satului, scăldate în lumina unui suflet cu o fină înțelegere pentru suferința omenească. Spune scriitorul în Mărturisiri, vorbind de fondul afectiv din care pleacă multe din schițele și pove- stirile sale cele mai apreciate: „In deosebi m’a impresionat latura de î -suferință din vieața sătenilor. Și întâia emoție era, de cele mai multe ț ori, de compătimire". Scriitorii, în vieața unui neam, trebue să fie și exemple de va- lori etice și etnice. Dintr'o superioară conștiință a rolului mare pe care-1 dețin in vieața neamului, și ca oameni ei trebue să se realizeze ca modele și călăuze. Știind câtă lume e atentă la peripețiile, luptele _și idealurile lor, ei trebue să exercite un control continuu asupra vieții lor și asupra idealurilor la care se închină. In acest sens, deși știm că atingem modestia scriitorului de care ne ocupăm, trebue să relevăm exemplul vieții de luptă constructivă, pe linia idealului creștin, a pă- rintelui Agârbiceanu. Nu înțelegem prin aceasta că scrisul său s'a ION agArbiceanu 717 schimbat în perorație, neglijând ritmul intern al creației. Ci că atât prin scris, cât și prin truda vieții, păr. Agârbiceaau a urmărit un ideal de frumusețe morală. De aceea, la capătul celor 60 de ani de stră- duințe, păr. Agârbiceanu ne oferă unul din puținele cazuri în care fă- când elogiul scriitorului, faci totodată și elogiul omului Dar peste orice laude, sentimentul de mulțumire că a luptat luptă bună șt credința a păzit, este supremă răsplată pentru creștinul convins care este părin- tele Ion Agârbiceanu. * • * Dela acest popas, avem nădejdea vie că păr. I. Agârbiceanu are încă mult de mers până la capătul ostenelilor. Și munca de acum înainte va fi și mai plină de roade decât cea de până acum. Căci nu ne putem ascunde bucuria că cele câteva lucrări apărute în preajma acestui moment sărbătoresc, dintre cele mai bune ale sale, anunță o perioadă de creație care va rezuma liniile fundamentale ale talentului său fecund. RADU BRATEȘ UN NOU VOLUM DIN ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN: ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN I, VOLUMUL II *1 Muzeul Limbii Române, instituția de înalt prestigiu științific, în care se realizează cele două grandioase opere ale culturii românești: Dicționarul Limbii Române, publicat de Academie, și Atlasul Linguistic Român, cu toate greutățile impuse din belșug de împrejurări, își con- tinuă și aici, la Sibiu, în același ritm domol, dar sigur, activitatea în- cepută cu mai bine de douăzeci de ani la Cluj, După cel dintâiu volum din partea întâi a Atlasului Linguistic Român, apărut în 1938, care a fost urmat, în 1940, de întâiul volum din partea a doua, Muzeul Limbii Române a pregătit, gata de pus în comerț, volumul II din Atlasul Linguistic Român I al lui Sever Pop, Cronica de față vrea să dea sumare informații acelora care nu pot lua direct conțact cu această mare operă de interes și prestigiu național. De aceea socotesc necesar să arăt în câteva cuvinte cam ce este un atlas linguistic și să înfățișez sumar modul în care s'a înfăptuit atlasul nostru, insistând cu deosebire asupra foloaselor pe care le poate aduce această lucrare. Multă vreme cercetările linguistice, ca și alte discipline, au fost călăuzite de metoda istorică. Firește, această metodă a dat rezultatele ei surprinzătoare pentru acea vreme. Cu tot progresul adus, ea n'a fost însă suficientă să lămurească complexul de probleme pe care limba le punea la fiecare pas. Linguiștii au început să vadă din ce în ce mai mult în limbă nu un simplu act mecanic de comunicare între indivizi, ') Sever Pop, Atlasul Linguistic Român publicat sub înaltul patronaj al M. S. Regelui Mihai I de Muzeul Limbii Române sub conducerea lui S e x t i 1 Puș- cariu. Partea I (ALR. I), voi II: Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea. Sibiu, Muzeul Limbii Române — Leipzig, Otto Harrassowitz, 1942. 5 718 ROMULUS TODORAN ci o manifestare a însăși sufletului acestora. Dar și această metodă așM zisă „psihologică" nu a putut mulțumi în deajuns pe cercetătorii zeloși să pătrundă adânc in tainele biologice ale limbii. De aceea pentru mai bună înțelegere a fenomenelor linguistice pe la sfârșitul secolulull trecut se dibuia o nouă metodă de investigație in linguistică, cu pronunțat caracter naturalistic. Limba a început să fie studiată pe tereq^ așa cum se găsește ea in uzul obișnuit al indivizilor vorbitori, cu de*s osebirile ei dela regiune la regiune, dela sat la sat, dela individ la in*j divid, diferențiată după gradul de cultură, ocupațiune, vârstă, sex, etc4 Din aceste cercetări făcute la fața locului s’a născut o nouă ramură a | linguisticei moderne: geografia linguistică, al cărei temei in primul 1 rând îl formează atlasele linguistice. Un atlas linguistic este o fotografie^ instantanee, mai mult sau mai puțin fidelă, a limbii unui popor sau'ai graiului unei regiuni. El prinde — pe cât e posibil să se pătrundă ta* complexitatea limbii — și fixează un moment din evoluția continuu^ agitată a graiului omenesc, înfățișând fenomenele de limbă spațial, adică»' in raport cu întinderea lor geografică. întemeietorul acestei noi disci-; pline este profesorul francez Jules Gillieron (1854—1926), autor al renu- mitului Atlas linguistique dela France și a numeroase lucrări, bogate in . principii metodice, care sunt baza studiilor de geografie linguistică. Atlasul Linguistic Român, al cincilea in ordine cronologică, — după:. cel francez, catalan, italo-elvețian și corsican, exceptând pe cele mai> puțin importante, — se leagă de numele lui Sextil Pușcariu, „iniția-' torul, animatorul și sfătuitorul" ') acestei monumentale opere. Ținân-" du-se în ritmul actualității cercetărilor linguistice, savantul profesor al Universității din Cluj, odată cu întemeierea Muzeului Limbii Române,, după Unirea din 1918, a fost ispitit de gândul înfăptuirii unui atlas- linguistic român. La noi o asemenea lucrare se impunea de împreju- . rări: puternica tendință de unificare a graiurilor dacoromâne, pricinuită : de marea Unire a tuturor Românilor, nu îngăduia o prea îndelungată întârziere. După câțiva ani de dibuitoare experiențe, timp în care se fac toate pregătirile necesare începutului unei opere de proporțiile ace- steia, se încep lucrările pe teren de către Sever Pop și Emil Petrovid„ cărora li s'a încredințat lucrarea spre executare. Amândoi au străbătut cu ancheta întreg pământul românesc pentru adunarea materialului^ , cel dintâi cu chestionarul „normal" de 2200 de întrebări, puse în 301 '• de comune, iar cel de al doilea cu chestionarul „desvoltat" de 4800- de întrebări, puse în 85 de comune. Nu s'au neglijat nici Românii de peste hotare, fiind anchetați atât Aromâni, Meglenoromâni și Istroro- mâni, cât și Dacoromâni dinafara vechilor granițe. De asemenea s'au. anchetat și minoritari pentru a se putea urmări influențele reciproce dintre limbile conviețuitoare. Spre a nu se neglija nici limba intelec- tualilor au fost anchetați și trei scriitori din cele trei mari provincii românești: Brătescu-Voinești (Muntenia), Sadoveanu (Moldova) și Agâr- biceanu (Transilvania). Prin adunarea materialului de limbă cu două chestionare, de către doi anchetatori și publicarea lui in părți deosebite s'a ajuns la realizarea a două atlase linguistice ale limbii românea *) S. Pușcariu, Introducere la Atlasul Linguistic Român I, voi. I, p. 13. UN NOU VOLUM DIN ATLASUL LINGUISTIC ROMÂN 719 Atlasul Linguistic Român I i(ALR. I) al lui Sever Pop și Atlasul Linguistic Român II(ALR. II) al lui Emil Petrovici. Aceste „două atlase, care se întregesc unul pe altul, formează împreună Atlasul Lin- guistic Român. Cei doi anchetatori și în același timp autori... intră cu părți egale de colaborare la această operă care datorește tot atât de mult unuia cât și celuilalt**.¹) Noul volum din partea întâi a ALR apare prin priceperea și râvna stăruitoare a autorului lui, Sever Pop, și prin neîntrerupta grijă a lui Sextil Pușcariu. Destinat pentru realizarea ALR., Sever Pop, în studiile făcute în străinătate, s'a specializat in geografia linguistică. La Paris a avut no- rocul să asculte prelegerile și să ia parte la exercițiile măiestrului J. Gillieron, înșirându-se printre ultimii lui elevi. Mai apoi participă la anchetele pe teren, care se făceau atunci pentru atlasele altor limbi romanice, în Italia, Spania și Elveția, profitând astfel de toată expe- riența acestora. „Despre înțelegerea pe care D-1 Pop o aducea dela început problemelor acestei discipline dă dovadă lucrarea Buts et me- thodes des enquetes dialectales, tipărită la Paris în 1927**.⁸) „Minunat anchetator, dotat cu toate calitățile indispensabile pentru munca grea ce-1 aștepta: rezistență fizică, ureche foarte fină, putere de a sacrifica orice alte preocupări și de a-și concentra toate forțele asupra anchetei și darul de a stabili o atmosferă de încredere între el și subiectele sale**,⁸) după mai puțin de zece ani de muncă trudnică, profesorul Pop scoate în 1938 primul volum din Atlasul său. Cel de al doilea volum, pe care îl avem în față, e lucrat după aceleași norme metodice ca și precedentul. El e încărcat de un foarte bogat material de limbă, repartizat pe 152 de hărți (numerotate dela 151—302), cuprinzând cuvintele referitoare la noțiunile în legătură cu familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta și moartea. Prin conținutul său acest material se întregește cu o bună parte din hărțile volumului I din partea a doua a ALR. Materialul publicat e în întregime cartografiat. Fiecare hartă are o „legendă** în care se dau prețioase indicații asupra felului cum s’a pus întrebarea și lămuririle sau răspunsurile compli- mentare ale informatorilor. In partea a treia a „legendei** găsim notele anchetatorului, însoțite de sumare observațiuni asupra materialului cuprins în hartă, de o deosebită importanță pentru cercetător. Ca o inovație față de volumele precedente, pentru o mai precisă și mai rapidă orientare, la hărțile care sunt prea încărcate, se încearcă o sintetizare a materialului din note (cf. H. 181, 187, 191, 255, etc.). Nu mai puțin utile sunt trimiterile spre confruntare la alte hărți din Atlas sau la hărțile colorate. Ca și volumele anterioare, și cel de față e dublat de volumul II din Micul Atlas Linguistic Român I (ALRM. I).⁴) Acesta cuprinde 216 ‘) S. Pușcariu, Introducere la Atlasul Linguistic Român II, voi. I, p. III. ²) Id., Introducere la Atlasul Linguistic Român I, voi. I, p. 8. ³J Id., ibid. ⁴) Sever Pop, Micul Atlas Linguistic Român publicat sub înaltul patronaj al M. S Regelui Mihai I de Muzeul Limbii Române sub conducerea lui Sextil Pușcariu. Partea I (ALRM. I), voi. II: Familia, nașterea, botezul, copilăria, nunta, moartea. Sibiu, Muzeul Limbii Române — Leipzig, Otto Harrassowitz, 1942. 5* 720 ROMULUS TODORAN hărți (numerotate dela 209—424), în care materialul de limbă din vo- lumul mare, împreună cu altul ce urmează a se publica mai apoi ne- cartografiat, e înfățișat intuitiv în colori. Felul acesta de prezentare a materialului, necunoscut celorlalte atlase linguistice, dă la repezeală orientări generale asupra răspândirii diferitelor cuvinte sau fenomene de limbă. Cele mai multe hărți din volumul II al Atlasului colorat inte- resează lexicul și fonetica; de asemenea morfologia și chiar sintaxa (v. H. c. 337) nu sunt neglijate. Oricât s'ar părea, ALR nu este o operă care interesează numai cercul restrâns al filologilor. Etnograful și folcloristul îl pot deschide și răsfoi cu folos. De multe ori soarta unui cuvânt e urmărită cu obiectul pe care-1 numește, cunoscută fiind legătura strânsă dintre cuvinte și lucruri. Așa bunăoară H. 238, LEAGĂN, pe lângă diferiții termeni întrebuințați pentru această noțiune: leagăn, covată (covățică), albie, troacă, belceu, etc., ne înfățișează și tipurile de leagăn, indicând anume unde există leagăn atârnat la grindă (H. c. 323), unde există leagăn pe picioare (pe tălpi, în cârlige, etc.) (H. c. 324). Prin aceasta Atlasul depășește sfera preocupărilor linguistice, deschizând drumul geografiei etnografice. De asemenea H, 300, CRUCE PE MORMÂNT, arată în note deosebirea care există între cruce și stâlp și diferitele forme de cruci* Apoi în legătură cu anumite cuvinte s'au înregistrat și fel de fel de obiceiuri de o remarcabilă însemnătate pentru cercetătorul folclorului. Se pot aminti cu titlul de exemplu câteva hărți: H. 242, (ȚIGANCA) DEOACHE PE COPIL, H. 243, GHIOC și H. 295, PRIVEGHIU. Aceasta din urmă în special dă informații asupra diferitelor jocuri sociale și obiceiuri, uneori hazlii, care se practică în serile de priveghere a mor- tului. Nu mai puțin interesantă pentru folclor este H. 251, URSITORI. Ea ne înfățișează, înafară de răspândirea acestui cuvânt, și felul in care își închipue poporul aceste ființe prevestitoare de noroc, când ursesc, câte sunt, cum sunt primite, cu sau fără masă, etc. Tot din hartă vedem că răspândirea acestei credințe populare cuprinde întreg teritoriul limbii române: numai în mici regiuni, prin Moldova și Basa- rabia, ursitoarele nu se cunosc. Ca și în cazul etnografiei, înfățișând anumite obiceiuri și credințe în raport cu răspândirea lor geografică, hărțile linguistice substitue, firește în foarte mică măsură, un atlas folcloric. Importanța ALR pentru folclor va crește atunci când vor apare volumele de texte pe care cei doi anchetatori le-au adunat din comunele cercetate. Mai presus de toate, Atlasul Linguistic furnizează istoricului date și argumente puternice în susținerea celei mai spinoase probleme a istoriei noastre : continuitatea în Nordul Dunării. In timp așa de scurt dela aparația celor două volume, învățați de mare autoritate, români și străini, întemeiați pe materialul hărților linguistice au susținut cauza dreptății românești, Sextil Pușcariu în Les enseignements de l’ Atlas linguistique de Roumanie¹] și în Contribuția Transilvaniei la formarea și evoluția limbii române²] a arătat, cu numeroase hărți, că termenii *} Extrait de la Revue de Transylvanie, Tome III, Nr. 1. București, 1936. ²) In Revista Fundațiilor Regale, An. IV (1937), Nr. 5, pp 296—323, publicat și în limba franceză subt titlul: Le role de la Tranylvanie dans la formation et l’evo- luiion de la langue roumaine, în La Transylvanie. București, 1938, pp. 339—348. UN NOU VOLUM DIN ATLASUL LINGUISTIC ROMAN 721 de origine latină s'au conservat mai bine în regiunile de Nord-Vest ale pământului românesc, contestate ca aparținătoare nouă de drept, acolo unde, după cercetările arheologice, și colonizarea romană a fost mai intensă. Acest fapt nu poate fi explicat altfel decât printr'o con- tinuitate neîntreruptă a elementului daco-roman în Dacia. Hărților înfă- țișate de S. Pușcariu le putem adăoga altele din volumul de față — și de bună seamă li se vor adăoga multe din volumele următoare — care confirmă concluziile sale: a se comunica (H. 284) « lat. pop. * comminico, -are = lat. clas, communico, -are) se întâlnește numai în Ardeal, ca și oaspe, oaspeți „nuntaș" (H. 255) (< lat. hospes, hospites), cărora în celelalte provincii românești le corespund termeni de origine străină. Ernst Gamillscheg, profesor de limbi romanice la Uni- versitatea din Berlin, actualmente conducătorul Institutului german pentru știință din România, consultând materialul Atlasului, in studiul său Ober die Herkunft der Rumănen,¹} trage alte concluzii, tot așa de netăgăduite ca și cele ale lui S. Pușcariu. După savantul german, po- porul român s’a plămădit în trei vetre: una în Transilvania, localizată cam în regiunea Munților Apuseni, alta undeva în Muntenia, între Dâmbovița și Argeș, iar a treia în Sudul Dunării, în dreptul Banatului și al O teniei. Din aceste trei vetre Românii s'au răspândit de-a-dreapta și de-a-stânga Dunării, rămânând continuu legați de pământul pe care-1 locuiesc astăzi. Un alt învățat străin care susține pe baza materialului cules din ALR. teza noastră, e profesorul de romanistică al Univer- sității din Berna, KarI Jaberg, cel mai autorizat geograf linguist din zilele noastre, el însuși coautor al Atlasului Linguistic Italo-elvețian. In articolul său Der Rumânische Sprachatlas und die Struktur des dacorumănischen Sprachgebiets,¹ ² ³ *} el arată că „hărțile Atlasului Linguistic Român — și aceasta constititue unul dintre cele mai importante rezultate ale lui — dovedesc ca fiind cu desăvârșire exclus, ca în urma cunoscutului edict al lui Aurelian, Dacia să fi fost complet desroma- nizată." s) El se miră și consideră o adevărată minune formarea popo- rului român, majoritar ca număr și' ca limbă, pe pământul vechei Dacii, mereu încălcat de năvalnicii barbari, frământat de războaie cumplite și lupte pentru libertate, stăpânit multe secole în șir de popoare asu- pritoare. Lupta aceasta a romanității orientale, purtată cu dârzenie timp îndelungat, a fost tacită, ea nu s’a însemnat în istoria contimporană. Mereu hărțuită de vitregile împrejurări, fiind silită adesea să se pună la adăpostul mai sigur al munților, populația romanică de aici, care constitue un miracol și ca limbă și ca neam, nu a putut să-și stator- nicească organizații de stat și așezări de lungă durată. Ea s'a menținut peste veacuri datorită viguroaselor sale forțe etnice interioare, cu aju- torul cărora a asimilat populațiile alogene conlocuitoare. Frumoase ca construcții și convingătoare ca documentare sunt concluziile profesorului ¹ Sonderabdruck aus dem „Jahrbuch der P reuss. Akademie der Wissenschaften zu Berlin", 1940, pp. 20, in 4; publicat și în limba română în Revista Fundațiilor Regale, An. VII (1940), Nr. 8. pp. 251—271. ²) Publicat în revista Vox Romanica, An. V (1940), pp. 49—86. ³) Ap. E. Petrovici, Noi opinii străine despre continuitatea Românilor în Dacia, în Transilvania, An. 72 (1941), nr 1, p. 74. 722 ROMULUS TODORAN Emil Petrovici. Autorul părții a doua din ALR a arătat în arti* colul Transilvania, vatră linguistică a românismului nord-dunărean, publicat în această revistă,¹) că după constatările geografiei linguistice³) un teritoriu uniform ca limbă, în care isoglosele, isofonele și isomorfele se suprapun, trebue socotit ca născut prin colonizare. Aplicat acest principiu la teritoriul limbii române, se constată că dialectul daco- român se împarte în patru subdialecte sau graiuri bine distincte unul de altul: graiul muntean, moldovean, bănățean și crișan. Privind hărțile lui E. Petrovici din articolul citat, ușor ne putem da seama că subt acest raport Transilvania nu are un graiu aparte : Sudul ei merge cu Muntenia, partea de est cu Moldova, cea de Sud-Vest cu Banatul, iar cea din Vest cu Crișana. In centrul său se amestecă toate cele patru graiuri. Vedem prin urmare că Transilvania e foarte puțin uniformă ca limbă față de celelalte provincii românești. După aceleași principii de geografie linguistică, un teritoriu cu cât e mai fărâmițat ca limbă, cu atât e mai vechiu: populația autohtonă locuește în acele locuri din vremuri străbune, așa încât limba a avut tot timpul să se diferențieze după configurația solului. Profesorul Petrovici și explică această curioasă structură linguistică a Transilvaniei. Năvălirile barbare au silit populația romană să părăsească așezările sale dela șes și să se retragă în văile mai afundate ale munților. Carpații Răsăriteni, cei Meridionali și Munții Apuseni, care cuprind în cununa lor podișul Transilvaniei, au adăpostit secole de-a-rândul cele patru nuclee ale românismului nord-dunărean. Când furtuna vremurilor sa mai potolit, Românii, a căror graiu a primit anumite caractere de diferențiere prie evoluții deosebite, de aici din munți au roit și înlăuntru și înafară. înlăuntru, în Transilvania, s'au întâlnit și s'au amestecat din toți munții înconjurători, dând un aspect lipsit de uniformitatea graiului, iar înafară s'au întins, cei din Carpații Meridionali, în Sud, până dincolo de Dunăre, cei din Carpații Răsăriteni, până departe în stepele rusești, iar cei din Munții Apuseni, pe de o parte în Vest, până adânc în câmpia Tisei și pe de altă parte, în Sud-Vest, până în Serbia, dând un aspect uniform graiurilor acestora. Din toate acestea rezultă că, în ciuda tuturor contestărilor adevărurilor atât de evidente, Transilvania este leagănul limbii române, ea este vatra de plămădire a graiurilor românești nord-dunărene. Materialul argumentativ, pe care se reazămă doveditoarele constatări ale acestor învățați, se înmulțește pe măsură ce se publică noi hărți linguistice. însemnătatea ALR pentru studiul limbii române este imensă. Fi- rește, ea nu poate fi apreciată decât în prea mică măsură acum când nu avem publicat din el decât abia trei volume din cele zece proiectate. Chiar numai din atâta se pot întrezări cărările noi și nebănuite pe care Atlasul le deschide în cercetările de limbă. El deține secretul multor probleme de filologie și linguistică nedeslegate încă. Cu ajutorul lui cunoaștem și vom cunoaște până în amănunte structura fonetică, morfologică, sintactică și lexicală a graiurilor și dialectelor limbii ro- mâne. Punându-se în slujba dialectologiei, Atlasul ne dă putința să • >) An. 72 (1941), nr. 2. pp. 102—106. s) Cf. K. Jaberg, Aspects geographique du langage, Paris, 1936, p. 31. UN NOU VOLUM DIN ATLASUL LINGUISTIC ROMAN 723 'pătrundem în toate amănuntele vieața reală a limbii, biologia ei atâ^ de complicată. Bogăția și varietatea materialului hărților linguistice o întâlnim mai ales în lexic. Atlasul servește în primul rând lexicologia. De aceea el va trebui pus în mare măsură la contribuție de lexicografi. Intru cât fonetica și morfologia m'ar obliga să relev chestiuni prea de specialitate, mă mărginesc acum să înfățișez din acest volum numai câteva probleme lexicale din cele pe care o răsfoire fugară mi-a permis să le notez. O chestiune care a început să se lămurească de când s'au ivit lucrările de geografie linguistică e dispariția cuvintelor. Cuvintele se nasc, trăiesc și mor. Unora soarta le-a hărăzit o existență mai efemeră, o vieață mai scurtă. Din diferite cauze, care câteodată se pot descifra chiar din hărțile linguistice, ca reducerea formală, sterilitatea, etc., ele trebue să dispară. Altora bătrânețea le pune capăt. Sunt apoi o altă categorie de cuvinte care duc o luptă îndârjită pentru a răzbi în vieață, asigurându-și existența, de obiceiu atunci când sunt în coliziuni omo- nimice. Iată câteva cuvinte vechi pe care Atlasul le atestă numai re- gional, în anumite părți izolate sau mărginașe ale țării: vergură ( < lat. virgo, -ginem) „fecioară" (H. 248/215), oricât ni s'ar părea de popular, întrebuințat când ne adresăm Maicii Domnului — Vergurei Maria — el nu este înregistrat de Atlas decât într’o singură comună; păioară { < lat. palliolum) „pânza de pe fața mortului" (H. 296), în jud. Nă- săud și Maramureș; șpur ( < lat. spurius, -am) „copil din flori" (H. 211), in Năsăud și părțile limitrofe din Someș, Maramureș și Bucovina; fi- astru, -ă ( < lat. filiaster, -trum), la început cu sensul de „fiu vitreg", iar mai apoi, pierzându-și din conturul său semantic, denumește pe oricare „vitreg" din familie: tată fiastru (H. 154/856), mamă fiastră (H. 157/856), frate fiastru (H. 161/131), frate fiastru și soră fiastră (H. 161/856); comandare ( < lat. pop. * commando, -are) „înmormântare", numai în puncte izolate (H. 298/80, 249, 251, 305, 361) și într’o sin- gură comună marginală (456: Cuizovca, jud. Orhei); iuă ( ^iu (