TRRNSLVRNin ANUL 73 IUNIE Nr. 6-1942 SIBIU Anul 73 Iunie 1942 Nr. 6 TRANSILVANIA Organ al ASTREI LITERATURA ROMÂNEASCĂ IN PERSPECTIVĂ EUROPEANĂ” Desfășurarea literaturii românești a fost patetică și paradoxală, într'adevăr, poate nu există literatură europeană ale cărei origini și a cărei desvoltare să fi fost mai strâns legate de soarta și năzuințele neamului care a creat-o. Iar vieața neamului românesc, din cele mai vechi timpuri până aproape de zilele noastre, a fost numai sbucium, amenințări, războaie, dureroasă căutare de sine și manifestarea unei aspre voințe de a fi și de a dura. Rare au fost Umanele de liniște in care neamul acesta să-și fi permis luxul de a medita cu seninătate și gratuitate estetică marile probleme ale vieții, meditație care stă la baza creației artistice propriu zise. Un neam tracic, modelat și fecundat de spirit și civilizație latină, datorită unei stăpâniri romane care, între anii 107 și 271 ai erei cre- știne, izbutise să transforme ținuturile Danubiului inferior într'o „Dacia felix": acesta e neamul românesc, rezultat al unei fuziuni inițiale dintre învinșii Daci și învingătorii romani. De aici, pentru Români, o dublă și legitimă mândrie: aceea de a fi primit creștinismul primitiv adus de legiunile romane, Românii fiind astfel cel dintâi neam creștin din aceste regiuni ale Europei; și aceea de a fi adoptat Umba latină, așa de vi- zibilă până astăzi în lexic, morfologie și sintaxă, încât limba româ- nească formează un obiect de predilecție pentru cercetările filologilor romanici. In sec. VI, se întâmplă un eveniment dramatic care va pecetlui soarta neamului românesc. Acest eveniment a fost invazia Slavilor. Noii năvălitori nu s'au mulțumit să parcurgă ținuturile danubiene, d s'au instalat în câmpiile lor. Cu încetul, asistăm astfel la o nouă fu- 1) Acest articol a fost scris pentru străinătate. Datorită unor împrejurări pe care nu vreau să le judec, articolul a apărut trunchiat și cu alt titlu, căpătând astfel un sens străin de concepția autorului. 1 418 BASIL MUNTEANU ziune: populația latino-tracă absoarbe populația slavă, îi transmite limba sa, caracterul său, și anumite elemente de civilizație, împrumu- tând în același timp numeroase elemente de lexic slav, anumite per- fecțiuni profesionale și tehnice și poate anumite trăsături psihologice,, greu de discernat și de definit în structura, așa de evident latină, a neamului românesc de astăzi. Se născuse astfel un neam cu individualitatea lui proprie, garanție a unei interesante originalități culturale, care nu se va putea afirma decât mult mai târziu și în condițiile cele inai puțin prielnice. Ar fi fost normal ca acest neam romanic să păstreze contactul cu neamurile congenere și să-și desvolte cultura în același ritm. Geografia și istoria s'au opus acestei evoluții firești. Vreme de aproape un mileniu, neamul românesc va trăi departe de romanitatea occidentală, departe nu numai în spațiu, dar și în spirit. Și totuși, insula românească dela Marea Neagră, insula aceea de romanitate înconjurată de oceanul slav și ger- manic, își va păstra în chip miraculos configurația. Vorbiam adineaori de patetism și de paradox. Iată într’adevăr că, pentru a dura, neamul românesc e obligat să se folosească de împre- jurările cele mai critice din câte cunoaște istoria. în loc să refuze co- laborarea culturală cu vecinii, neamul latin dela gurile Dunării acceptă această colaborare, ceea ce-i permite să meargă la pas cu timpul și să aștepte condiții mai favorabile manifestării sale originare. Cu alte cuvinte, începuturile culturii românești se petrec, nu în limba românească, ci în limba slavă. Din veacul XV până către jumă- tatea veacului XVII se poate vorbi de o adevărată cultură slavo-ro- mână în Muntenia și Moldova, cultură mixtă, favorizată de activitatea unui mare număr de teologi și călugări sârbi și bulgari, siliți de invazia turcă să se instaleze în mănăstirile românești dela Nordul Dunării. Astfel, elita românească învață limba slavă și uneori scrie în limba slavă. Se citează, de pildă, cazul unui mare demnitar român, Udriște Năsturel, care, în plin veac al XVII-lea, traduce din latinește în slavo- nește Imitația lui Isus Christos. Paralel cu această literatură românească de expresie slavă, asistăm la nașterea unei literaturi în limba autohtonă. Impulsul de a scrie în românește e și el de origine religioasă și se datorește anume prozeli- tismului Prereformii și Reformii. Din Bohemia, husitismul se răspân- dise în Nordul Transilvaniei și provocase, către sfârșitul veacului al XV-lea, traducerea în limba națională a mai multor texte religioase. Aceeași tendință se accentuiază în veacul următor prin influența pro- pagandei literare, reprezentată cu mare autoritate de umanistul Honterus, LITERATURA ROMANEASCA IN PERSPECTIVA EUROPEANA 419 reformatorul Germanilor din Transilvania și care ambiționa să câștige la noua credință și populația românească, cea mai numeroasă. în 1564, Ungurii părăsesc pe Luther și îmbrățișează pe Calvin: de aici, noi eforturi de a converti pe Români și de a le transmite textele sacre în propria lor limbă. Se poate deci afirma că începuturile limbii româ- nești în literatură se datoresc zelului reformator, care înscria în pro- gramul său ambiția esențială, de a oferi credincioșilor cuvântul divin, nu în limba latină a catolicismului, ci în limbile vulgare ale diferiților sectari. Literatura care se publică în această nouă limbă literară, înce- pând din sec. XVI și până târziu în sec. XVIII, e o literatură închi- nată mai mult scopurilor și nevoilor naționale, decât plăcerii estetice, înainte de a năzui la genialitate literară, scriitorii români din aceste epoci sunt obligați să contribue la însăși existența neamului și Statului. Producția lor va fi în primul rând religioasă, istorică, juridică și didac- tică. Cele mai adeseori, conținutul este, fie tradus, fie adaptat. Dar forma devine din ce în ce mai curată, și mai savuroasă, căci mulți dintre traducătorii de texte religioase au un real talent literar. Cu deosebire literatura istorică a unor cronicari ca Ureche, Miron Costin, Neculce și alții, prezintă un farmec arhaic și chiar o anumită concepție a vieții, care încântă cititorul modern. Un gen și mai apropiat de literatura propriu zisă este acela al „cărților populare”, foarte răspândite în epoca de care vorbim. E vorba de scrieri religioase apocrife, adică de povestiri atribuite unor perso- nagii biblice și având un precis caracter moral; de Epistole fictive atri- buite acelorași personagii; de legende hagiografice; de Vieți de sfinți și asceți; de sentințe morale și edificatoare; în fine de romane popu- lare, cum e acela, de extensiune europeană, al lui Alexandru cel Mare, sau romanul indic al lui Varlaam și loasaf. Originea acestor texte, așa de gustate de Români, este eteroclită și trebue căutată, fie în Asia, fie în Occidentul Europei. Traducătorii români se adresează insă unor texte intermediare, slave și, din ce în ce mai mult, bizantine. Căci sub aspectul slav al scrierilor împrumutate de Românii acestor veacuri, se ascundea foarte deseori un original și chiar un suflet bizantin. De fapt, între Bizanț și provinciile danubiene relațiile se stabiliseră încă dintru începutul vieții de stat a acestor provincii, adică din sec. XVI. Se știe, de pildă, că Biserica românească se înființează în acest secol și că ea stă legată de Bizanț din capul locului și sub multe raporturi. Prezența Grecilor la curtea Voevozilor români e atestată în sec. XV, iar căderea Constantinopolului va accelera progresiv exilul Grecilor în țările românești. r 420 BASIL MUNTEANU Pe măsură ce influența slavă își epuizează prestigiul, ea este ușor înlocuită de influența greacă. După 1650, limba greacă începe să se introducă la Curte, în saloane, în școli și devine cu încetul limba elitei intelectuale. Acest proces de eleinizare va culmina în sec. XVIII, sub așa numitele domnii „fanariote", când orizonturi încă nebănuite se vor deschide culturii românești. Astfel, servindu-se rând pe rând de influența slavă, apoi de influența triplei Reforme, apoi de influența bizantină, tânăra literatură românească a stat necontenit în serviciul neamului. Prin tendințele ei religioase, ea a contribuit la păstrarea și la afirmarea unității sufletești; iar prin coloratura ei morală și didactică, ea a jucat cu strălucire un rol civilizator. Departe deci de a trăi într'o izolare sterilă, vechea cultură românească se integrează în marile curente ale Europei Orientale. Dovada că rolul ei în aceste curente nu este numai pasiv și receptiv, ne este procurată de existența unor personalități a căror stră- lucire trece dincolo de hotarele țării. Așa e personalitatea lui Petru Movilă, care devine în sec. XVII mitropolit al Kievului, unde încearcă să modernizeze învățământul religios și biserica. Așa e mai ales per- sonalitatea lui Dimitrie Cantemir, (1673 -1723), voevod al Moldovei și mare învățat, autor, între altele, al unei istorii a Imperiului otoman, tradusă în englezește (1734), în franțuzește (1743), în nemțește (1745) și care își va păstra autoritatea timp de un veac. Cunoscător al mai multor limbi antice și moderne, stăpân pe o variată cultură istorică și filosofică, Dimitrie Cantemir e un European, atât ca formație cât și ca influență. * • Cercetând aceste veacuri îndepărtate, ai la tot pasul impresia că Românii caută mereu altceva, mai adânc, mai autentic. Bizanțul însuși nu putea satisface sufletul românesc. Cei mai luminați dintre cărturarii români privesc deci dincolo de Bizanț, și, la orizontul istoriei lor, ză- resc profilându-se Roma. Ideea latinității Românilor, deși puțin răspândită în Europa, nu era cu totul necunoscută. încă din sec. XII, cronicarul bizantin Kinamos face aluzie la ea. Mărturiile de acest fel se înmulțesc în veacurile urmă- toare. Așa e de pildă, în sec. XIII, mărturia Papei Inocențiu al III-lea, într'o scrisoare adresată împăratului româno-bulgar loniță. In sec. XV, Aeneas Sylvius Piccolomini, viitorul papă Pius II, știe că „Valachi lingua utuntur italica" și că ei coboară din legionarii romani. în general, umaniștii italieni au limpede conștiința acestei filiații. Umanismul maghiar și cel polonez, la rândul lor, înregistrează ideea latinității Românilor, LITERATURA ROMANEASCA IN PERSPECTIVA EUROPEANA 421 Iar cronicarii români, în deosebi Grigore Ureche și Miron Costin, care sunt elevii umanismului polonez și au consultat anumite cronice poloneze în limba latină, își însușesc aceeași idee, cu o satisfacție foarte explicabilă. în Transilvania, la aceeași epocă (sec. XVII), Românii sunt și mai aproape de izvoarele latine, de vreme ce pot studia limba latină în școli din propria lor provincie. Iar în 1699, un eveniment capital se produce, cu incalculabile consecințe: prin pacea dela Carlovitz, Austria smulge Ungurilor calviniști Transilvania și, pentru a o atrage în pro- pria*! sferă de influență, propune Românilor să îmbrățișeze catolicismul, în schimbul unor însemnate avantagii politice. O parte din clerul român acceptă această combinație. Se pune atunci chestiunea formării unor noi cadre bisericești. Tineri români sunt admiși în școlile vieneze, ba chiar, în 1743, unii dintre ei sunt trimiși să-și termine studiile teologice la colegiul iezuit „De propaganda fide** din Roma. Iată însă că, la Roma, tinerii români nu se mulțumesc să studieze teologia, ci se avântă în studiul istoriei, filologiei și dreptului. Mândria lor latină află la fiecare pas o justificare în mărețele vestigii ale lati- nității. Iar Coloana Traiană, desfășurând sub ochii lor forțele victoriei romane asupra Dacilor, devine coloana de sprijin a propriei lor con- cepții naționale. Așa a luat naștere, către 1750, școala „latinistă" cu cei trei corifei ai săi, Klein, Șincai și Maior. In principiu, avem de* a face cu o simplă școală de filologi și de istorici, care se aplică să demonstreze științific latinitatea limbii și neamului românesc. Dar știința lor, dublată de entuziasm, trece dincolo de limitele școlii și se revarsă tumultuos în public, însuflețind și fecundând întreaga activitate spirituală și națională a Românilor din sec. XIX. Ideea latină devine o idee-forță. In numele ei, Românii se rup din complexul nelatin al Europei orientale, privesc către depărtatele orizonturi occidentale și, prin acest efort de diferen- țiere, năzuesc să se integreze într'un nou complex, latin și modern. România modernă, ca Stat și spiritualitate, se datorește acestei ambiții. După atâtea secole de suferință și de căutare, Românii văd desenându-se pe orizontul viitorului destinul lor adevărat, de repre- zentanți ai spiritqlui latin la gurile Dunării. • « In ochii Românilor, Occidentul va fi deci în primul rând Italia. Până către 1800, relațiile spirituale cu această țară fuseseră între- ținute de personalități izolate și se datorau mai mult întâmplării. Se 422 BASIL MUNTEANU citează astfel, către sfârșitul sec, XVII, cazul „stolnicului" Constantin Cantacuzino care, după studii grecești la Constantinopole, se îndreaptă spre Padova, unde studiază dreptul și filosofia. Se știe de asemeni că, pe la 1700, curtea voevodului muntean Constantin Brâncoveanu capătă un aspect occidental de nuanță italiană; că bisericile și palatele înălțate de acest Domn împodobesc fondul lor bizantin cu o întreagă orna- mentație ce amintește barocul seicento-ului; că savanți și călători ita- lieni se bucură din partea aceluiași Domn de o largă ospitalitate; că, în fine, prin voința lui Brâncoveanu, tinerii boieri învață în școlile venețiene. După 1800 însă, contactul cu Italia devine permanent. Călătoriile într'un sens și în celălalt se înmulțesc. Se trimit bursieri români la Pisa și în alte orașe universitare. Câțiva dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai veacului capătă în Italia însăși formația lor intelectuală. E cazul lui Gh. Asachi care, între 1808 și 1812, face la Roma studii variate de arheologie, de pictură, de literatură. Câteva din cele mai importante personalități ale României renăscute sunt adevărați pelerini pasionați ai Peninsulei însorite: marele istoric Nicolae Bălcescu moare la Palermo în 1852; marele poet Vasile Alecsandri află în Italia, unde se refugiază în numeroase rânduri, adevăratul climat al sufletului său specific mediteranean; iar un mare promotor și mare om de cultură ca Eliade-Rădulescu e un italianizant așa de convins, încât își propune in 1839, in 1841, în 1847, să „regenereze" limba românească pe baze italiene, cu ortografie italiană, cu neologisme și derivații italiene. în același timp, traducerile din literatura italiană se înmulțesc. Metastasio, a cărui faimă se răspândise printre Români încă din veacul trecut, află acum noi admiratori. Marii poeți ai Italiei — Petrarca, Dante, Tasso, Ariosto, chiar Tassoni, sunt, fie imitați, fie traduși. Așa încât fraternitatea italo-română încetează să fie o abstracție și devine o realitate. între 1850—1860 cu deosebire, un adevărat entu- ziasm se declară în opinia italiană pentru surioara dela Dunăre. Revi- stele italiene publică articole patetice despre nefericitele provincii româ- nești. Se traduc exemple de poesie românească, iar numele lui Eliade și Alecsandri devin mereu mai familiare publicului italian. Identitatea scopurilor politice întărește aceste simpatii. Italia de atunci lupta, ca și România, pentru câștigarea independenții. Exista pentru ambele părți cel puțin un dușman comun: monarhia Habsbur- gilor. Marele patriot Mazzini, care visează și se agită pentru o iluzorie „confederație danubiană", întreține relații cu patrioți români ca Bălcescu, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu. Pe de altă parte contele Cavour e cel mai convins apărător al cauzei românești la Congresul din Paris. LITERATURA ROMANEASCĂ IN PERSPECTIVĂ EUROPEANĂ 423 Iar Vasile Alecsandri care, în 1859, se achită la Torino de o misiune diplomatică, socotește pe Victor-Emanuel II, regele Piemontului, drept „șeful familiei latine". Aceste diferite fapte confirmă voința ambelor părți de a colabora la înfăptuirea unui ideal, încă nebulos, de civili- zație latină. în sinteza profesorului Ramiro Ortiz, Per la storia della cultura italiana in Rumania, (1916) ca și în diferitele monografii ale profeso- rului Alexandru Marcu, se pot găsi numeroase alte fapte care să con- firme existența unor strânse relații italo-române pe terenul cultural și chiar politic. Datele invocate de noi aici dovedesc însă cu prisosință că la bazele României moderne stă o pasionată orientare a Românilor către civilizația latină, reprezentată în aceeași măsură de Roma antică și de Italia vie. Latinitatea mai avea însă un exponent occidental, cel puțin tot așa de prestigios pentru Români, și anume Franța. încă din sec. XVIII, între Principatele danubiene și Franța, se stabilește un contact care va deveni în secolul următor din ce în ce mai strâns. Călătorii fran- cezi mișună în Principate. La curțile anumitor principi fanarioți, mora- vurile și literatura franceză găsesc o primire largă. în școlile grecești din Principate, tinerii boieri români cunosc pe Racine și pe Voltaire în haină greacă. Din limba greacă se vor traduce în românește primele opere franceze. în sec. XIX, curentul francez devine impetuos și fecund. Legiuni întregi de studenti români iau drumul Parisului. Revoluția franceză aruncase peste hotare un mare număr de Francezi, dintre care mulți se vor stabili la București, Ia Iași și aiurea, în calitate de secretari domnești, de preceptori în familiile boierești, de directori de pensio- nate. Moravurile și gusturile franceze se instalează în provinciile româ- nești sub toate formele imaginabile. Nenumărate exemple doveditoare ale acestor raporturi franco-române se pot afla în cele trei volume publicate de Pompiliu Eliade sub titlul Influence franțaise sur l'esprit public en Roumanie, 1898, 1905, 1914. Un prim rezultat al acestor nenumărate relații franco-române, va fi educația franceză pe care o vor căpăta mulți din oamenii politici și din scriitorii veacului, atât în școlile franceze din țară cât și în Franța. E cazul tip al lui Vasile Alecsandri, îndrăgostit de Italia, dar format de Franța. Mulți din acești tineri vor mânui limba franceză ca propria lor limbă. 424 BASIL MUNTEANU Se explică astfel rolul covârșitor pe care literatura franceză îî joacă în România de-a-lungul veacului XIX. O masă de traduceri din limba franceză, fără selecție și fără plan, întâmpină pe cercetător. Cu începere cam din 1825, majoritatea operelor franceze de valoare vede lumina zilei în limba românească: Racine, Moliere, Voltaire, Boileau stau alături de Lamartine și de Victor Hugo și solicită eclectismul citi- torului român în aceeași măsură cu minorii Parny, Dorat și Delille. întreaga literatură franceză, mare și mică, se mută pe malurile dunării. Se satisface astfel setea de lectură a elitei românești, dar în același timp se fecundează însăși inspirația poeților și scriitorilor. Un Grigore Alexandrescu, un Vasile Alecsandri, mulți alții, sunt pilde vii ale acestei influențe franceze binefăcătoare. Așa fel încât un Lamartine, un Victor Hugo, cunosc în România o a doua patrie și ar merita să devină, în ipostaza lor românească, obiectul unor bogate monografii, care încă □u s'au realizat. In lipsa lor, se poate cel puțin consulta cu prudență încercarea de sinteză a lui N. Apostolescu, L’Infhience franțaise sur la poesie roumaine, Paris, 1909. La fel cu relațiile italo-române, relațiile franco-române au și un aspect politic. Propagandiști ai cauzei românești ca N» Bălcescu, Ion Ghica, frații Brătianu, C. A. Rosetti, etc-, obțin în Franța remarcabile succese și devin prietenii lui Michelet și Quinet, aplaudă pe acești „tribuni** ai cauzelor naționale la cursurile lor dela College de France și izbutesc să deștepte în presa, în opinia și chiar în politica franceză un mare interes pentru situația și nădejdile Românilor. Alături de Italia, Napoleon III devine susținătorul cauzei românești și este sigur că aceste puternice prietenii latine au permis Latinilor dela Dunăre să atingă primele lor țeluri naționale și politice — adică unirea celor două prin- cipate danubiene (1859), independența (1878), în fine proclamarea re- gatului (1881). • • Paralel cu înflorirea acestor influențe, un curent german pătrunde în România, mult mai interesant prin adâncime și rodnicie decât prin extensiune. Aici, un intermediar predestinat se ivește, și anume Tran- silvania. Pentru Transilvania într'adevăr, Occidentul era Viena și Ber- linul. Deseori, Transilvănenii cunosc limba germană și studiază în șco- lile vieneze. Majoritatea celor care migrează la Sudul Carpaților sunt oameni de cultură și de formație germană. E cazul profesorului Ion Maiorescu și al fiului său, Titu Maio- rescu. Viitor mare critic, profesor și om de stat, Titu Maiorescu (1840— 1917) făcuse dreptul la Paris, dar și doctoratul în filosofic la Giessen. LITERATURA ROMANEASCA IN PERSPECTIVA EUROPEANA 425 II atrage insă cu deosebire cultura germană, pe care și-o însușește așa de mult, încât putea scrie și vorbi limba germană cu perfectă ele- ganță. Un rol important va juca formația germană și în cariera lui Mi- hail Kogălniceanu, istoric și om de stat care, după studii franceze, de- vine între 1835—1837, elevul vestitului Ranke, dela care împrumută prețioase idei, susceptibile să-i confirme propriul său patriotism. Un debitor al culturii germane este și cel mai mare poet la Ro- mânilor, Mihai Eminescu (1850—1889), student la Viena și Berlin în jurul anului 1870, excelent cunoscător al limbii și literaturii germane și discipol al idealismului german. Acestea nu sunt singurele cazuri de personalități române, formate în atmosfera culturii germane. Ele sunt însă caracteristice prin calitatea lor excepțională și prin rolul considerabil pe care-1 vor juca în cultura și literatura patriei lor. Se poate observa, în general, că raportu- rile germano-române pe teren cultural devin mult mai intense, odată cu urcarea pe tron, în 1866, a lui Carol I, un Hohenzollern și că un mare număr dintre savanții și oamenii de cultură ai României de astăzi și-au făcut studiile în Germania. Faima și influența literaturii germane în România au mers și ele crescând, fără totuși să poată contrabalansa gustul, mult mai răspândit, pentru literatura franceză. Un Kotzebue e legat de începuturile tea- trului românesc, iar un Gessner își conjugă influența cu aceea a altor romantici și preromantici. Uhland, Wieland, Herder vor cunoaște oa- recare notorietate și vor găsi buni traducători în revistele dela sfâr- șitul veacului. Marele German va fi însă pentru Români Schiller, poetul și dramaturgul, și mai ales Goethe. Există din cutare poem al Olym- pianului dela Weimar cel puțin 12 versiuni (e cazul poemului Der Fischer), cea dintâi fiind din 1838. In 1842, se publică o primă și ex- celentă traducere a lui Werther. Prima traducere a primului Faust apare de-abia în 1862, așteptând ca alte multe opere ale Weimaria- nului să între în literatura românească, fără ca gloria lui să se epui- zeze până în zilele noastre. • • * Să aruncăm acum o privire sintetică și să interpretăm această extraordinară țesătură și încrucișare de influențe. Impresionează mai întâi graba cu care Românii, cam între anii 1820—1850, traduc orice, de oriunde. E o grabă panică și foarte sem- nificativă, Românii încearcă atunci să se pună la pas cu timpul, să se 426 BASIL MUNTEANU înalțe, cel puțin sub raportul documentării, la nivel occidental și să-și creieze o conștiință europeană. Consecința acestei precipitări a fost că spiritul critic, selectiv și organizator nu se putea manifesta imediat. De aici, introducerea unor opere de valoare foarte inegală, prin traduceri tot așa de inegale. Tot de aici, absența unei diferențieri, după școli, curente și epoci, a ope- relor traduse : în câteva decenii, Românii acumulează mai multe vea- curi de literatură europeană. Clasicul Boileau se învecinează cu ro- manticul Lamartine, Racine cu Byron, Moliere cu Goethe. Ceea ce a lipsit mai mult literaturii românești până la afirmarea criticului Maio- rescu, după 1866, a fost o judecată și o concepție estetică, în numele căreia să se creieze atitudini, orientări și idealuri literare. De aceea, literatura originală care vede lumina zilei în această epocă turbure, e greu de caracterizat. Se poate totuși vorbi de un romantism românesc, care se desvoltă în marginea romantismului eu- ropean și de o sensibilitate romantică, formată din sentimente și din teme asemănătoare cu acelea pe care le cântă lirismul european. Acest romantism românesc cu nostalgiile, tristețile și desnădejdile sale, e rezultatul unei complexe conjugări de influențe franceze, germane și engleze. In el se întâlnesc și se contopesc delicatele efluvii lamarti- niene, cu asprele suferințe wertheriene și cu întunecatele desperări ale unui Young și Byron, traduși cele mai deseori după versiuni franceze, cu excepția unui Manfred, 1843, pe care C. A. Rosetti îl traduce după original. Dar această efervescență romantică, în care s'au mistuit atâtea frumoase talente românești, e numai o ucenicie. In primul rând, o ucenicie a limbei și a versului care, mânuite de atâția traducători și trebuind să se adapteze unor modele așa de variate, se subțiază, se mlădiază, devin apte să exprime sensații, emoții și idei încă neturnate în formă românească. Apoi, o ucenicie a facultăților poetice, sensibi- litatea, imaginația, meditația, visul. Tânăra literatură românească de atunci trebuia să se îmbogățească cu o sumă de note sufletești care îi lipseau, și să trăiască intim și intens toată gama posibilităților ome- nești. Prin trăirea pasionată a literaturii europene, Românii câștigă im- portante elemente formale, fie linguistice, fie sufletești. O literatură originală mai cere însă ceva, și ceva esențial, adică o viziune personală, o concepție nouă, o idee. Prin ce instinct salvator au înțeles Românii, in plin entusiasm european, că această extensiune europeană a spiritului lor cere un corectiv imediat, și anume adâncirea in sufletul și in pământul local? încă din 1840, istoricul Kogălniceanu, urmat in curând de istoricul Bălcescu și de alții, încep să desgroape LITERATURA ROMANEASCA IN PERSPECTIVA EUROPEANA 427 și să publice bătrânele cronici. In 1852, Alecsandri publică celebrul său volum de Balade populare. Pretutindeni, semne se ivesc că sufletul românesc se întoarce cu pasiune și cu pietate spre trecutul patriei, se apleacă cu duioșie spre țăran și admirabila sa poezie, se interesează de orice e românesc și local. Așa încât, dialectica esteticei și istoriei literare românești nu se va servi cu prea mare însuflețire de termeni formali de școală -și de tehnică (romantism-clasicism, artă pură sau artă cu tendință, vers liber sau vers clasic, etc.), ci de antinomii substanțiale, extrase din însăși ființa neamului și fatalitățile geo-istorice ale acestui neam. Se va discuta astfel timp de un veac și până în anii trecuți despre orientarea europeană sau locală a literaturii românești, despre tradiție și inovație, despre generalitate umană și particularitate națio- nală, și despre raportul și dozajul acestor factori contrarii în faptul creației literare. Concluzia acestor controverse, sinteza (acestor teze, este remar- cabilă : o literatură cu viguroase rădăcini autohtone, dar cu sens uman și extensiune europeană. Scriitorul a înțeles că, nesprijinit de un pre- stigiu secular, el e obligat să creieze opere așa de mari, încât ele să se impună Europei cu forța evidenței. De aici, ambiții imense, dublate și servite de o căutare exigentă, febrilă, patetică. Odată mai mult, cu sau fără voia ei, literatura românească servește însăși scopurile na- țiunii, care și ea aspiră să se manifeste în funcție de valori auropene, adică să se înalțe la altitudine europeană, nu renunțând la ființa ei concretă, ci împreună cu această ființă, încărcată de particularitățile unei personalități originale. Acesta credem că este fondul, unanim acceptat, al literaturii ro- mânești din ultimii o sută de ani. Pe acest fond au creiat și evo- luat toți marii scriitori români până astăzi. Să nu se tragă însă din acest adevăr consecința că literatura românească, fiind închinată așa de stăruitor aceluiași ideal estetic, e amenințată de monotonie sau de sterilitate. Căci pe ecranul „autohto- nismului european" se desenează două mari orientări, două tempera- mente colective, două concepții de vieață. Una din ele e rațională și senină, cu mari curiozități pentru psihologia omului și pentru specta- colul naturii pitorești și cu tendințe vizibile către sociabilitate. E direcția reprezentată tipic și oarecum simbolic de unul din cei doi poli ai lite- raturii românești moderne, adică de poetul, dramaturgul și omul de acțiune care a fost Vasile Alecsandri (mort în 1890). Cealaltă di- recție, reprezentată simbolic de marele liric și ideolog Mihai Eminescu (mort în 1889) tinde la spiritualizare, reduce logica rațională la cea mai simplă expresie, îți pune întrebări sguduitoare cu privire la finalitatea 428 BASIL MUNTEANU omului și a vieții, caută motivări metafizice și se complace iu singu- rătate, unde individul poate înfrunta în libertate misterele care*l în- conjoară și îl fascinează. De o parte, o literatură scăldată în lu- mină solară; de cealaltă, lumină lunară, propice jocului ascuns și fluid al ideei și misterului. De o parte, omul social și psihologic; de cea- laltă, omul singuratec și metafizic. Totul e plastică pentru Alecsandri și descendența lui spirituală; totul devine muzică, externă sau internă, la Eminescu și tradiția pe care o reprezintă. Prin aceste tendințe divergente credem că se pot ușor diferenția scriitorii români de astăzi care au atins nivelul european, deși, printr'o nedreptate legată de destinul literaturilor tinere și limbilor de mică răspândire, Europa nu i-a recunoscut încă, poate fiindcă nu-i cunoaște suficient. Ce diferență, într'adevăr, între romanul obiectiv, pozitivist și vi- guros al lui Liviu Rebreanu, și povestirea încărcată de magii și de nostalgii a lui Mihail Sadoveanu! Pe când, la Rebreanu, realitatea stă sub o lumină așa de vie, încât toate ascunzișurile ei devin perceptibile, la Sadoveanu, dimpotrivă, totul tinde să se ascundă, să evite privirea prea atentă prin refugierea în trecut sau în depărtări, să se învăluie într’o brumă ușoară și deformantă și, pierzându-și consistența, să se topească în sensibilitate. Lirismul românesc contimporan s'a desfășurat și el pe aceleași două direcții, deși aici nuanțele de temperament și mijloacele de rea- lizare apar mai complexe. Dar e vorba de note dominante, foarte adânci, și nu de infinitatea de planuri care se etajează și se întretaie pentru a constitui unicitatea unei personalități poetice. Astfel priviți, liricii contimporani se grupează în aceleași două mari categorii. Intre poeți ca Al. Macedonski, Ion Minulescu, Ion Pillat, întru câtva V. Voiculescu, afinitățile cu Alecsandri par destul de convingătoare: ace- lași lirism descriptiv și plastic, cu nuanță epică și psihologică, format din noțiuni clare și bine articulate, chiar atunci când e vorba de lu- crurile cele mai fluide și de cele mai muzicale visuri; același lirism senin și oarecum obiectiv, în ciuda simetriilor, stilizărilor și corespon- dențelor prea evidente ale unui Minulescu sau ale unui Voiculescu. Către celălalt orizont tind poeți foarte variați ca G, Bacovia, Al. Philippide, Adrian Maniu, Demostene Botez: în grade diferite, toți acești poeți cultivă clar-obscurul și misterul, fuzionează cu obiectul și cu natura, iar poezia lor e, în general, o poezie a nopții, bine di- ferențiată de poezia diurnă și solară a unui Alecsandri și a unui Pillat și în diferite grade de rudenie cu poezia lunară a lui Eminescu. literatura româneasca In perspectiva europeana 429 Reprezentantul modern prin excelență al acestei direcții este insă Lucian Blaga, creatorul unui sistem metafizic despre care va trebui să se știe într'o zi că ilustrează gândirea europeană a epocii noastre, și în același timp creatorul unui lirism cosmic și metafizic de o puter- nică originalitate. Lucian Blaga rezolvă poetic cele mai grave probleme ale omului in univers și în eternitate. La el, limitele care despart eul de non-eu, subiectul de obiect, sufletul de natură, se estompează și dispar. Totul devine mister, dar un mister elocvent și revelator al unei alte lumi, al unei lumi de adevăruri absolute, mitice, magice. Totul se reconstruește pe noi planuri, conform cu concepția unui vizionar de- miurgic, al cărui cântec liric e lipsit de muzicalitate exterioară, dar comportă o pătrunzătoare muzică internă: la Blaga cântă, nu vocalele și silabele, ci ideile și adevărurile. Lirismul unui Nichifor Crainic, teoretician al tradiției locale și al creștinismului bizantin, aparține ambelor direcții. Senin și descriptiv la început, lirismul lui Crainic s'a spiritualizat în ultimele producții, și din plastic a devenit muzical: o evoluție semnificativă, paralelă cu adân- cirea poetului în religiozitate. Evoluția lui Tudor Arghezi e mai greu de precizat. Iată într'a- devăr un liric dotat cu enormă putere plastică și totuși preocupat de misterul personalității omenești și de finalitatea omului în natură, adică de întrebări pe care poeții le rezolvă de obiceiu muzical, dar pe care Arghezi le traduce în plastică și în concret cu o fantastică vehemență, plină de originalitate. înrudit cu ambele direcții, lirismul lui Arghezi e un lirism mixt, extrem de seducător. E vorba, în toate aceste cazuri, nu de preferințele conștiente ale cutărui sau cutărui poet pentru o atitudine sau cealaltă, ci de două tendințe contrarii ale sufletului românesc. Formația și influențele su- ferite de fiecare din acești poeți își au de sigur rolul lor, E sigur că avem de-aface, de o parte, cu o viziune latină și mediteraneană, iar de alta cu o viziune oarecum germanică. Direcția Alecsandri, Mace- donski, Minulescu, Pillat s'a format în atmosferă franceză. însuși Ar- ghezi e un mare admirator și chiar un traducător al lui Baudelaire. Iar Eminescu—Crainic—Blaga au studiat în Germania, s’au nutrit cu elemente germanice și privesc lumea printr'o prismă înrudită cu prisma germanică. Dar aceste influențe latine sau germanice, care de altfel nu coincid totdeauna simetric cu cele două direcții indicate, sunt departe de a fi hotărîtoare. Ele nu mai sunt admise, ca acum un secol, pentru propria lor valoare, independentă de contingențele românești, ci numai în măsura în care vin să umple un gol, să confirme o concepție, să ofere un 430 BASIL MUNTEANU material de comparație. Se poate astfel măsura drumul parcurs de cultura românească modernă, relativ servilă acum un veac, iar astăzi perfect autonomă. Revenim astfel la dubla orientare a însuși fondului local, a în- săși rasei care a dat naștere lirismului complex de care vorbeam. Da- torită originalei sinteze de sânge daco-latino-slav pe care se întemeiază, precum și variatelor experiențe culturale, făcute de-a*lungul veacurilor, sufletul românesc e încărcat de virtualități bogate și contradictorii. Iar concluzia noastră va fi următoarea: într'un viitor, pe care toți obser- vatorii impaițiali ai fenomenului românesc îl știu apropiat, contribuția rotpânească la cultura europeană va deveni așa de evidentă, încât se va înțelege pe deplin că o Românie mare și puternică își merită exi- stența. Până atunci, e bine să se știe că există o proză românească demnă de atenția Europei, și un lirism românesc care, în ultimii două- zeci de ani, s'a manifestat cu o vigoare și o autoritate, recunoscute de toți străinii cunoscători ai limbei române. Iar dacă Europa, ignorând aceste lucruri, întârzie să facă dreptate sufletului românesc ajuns la maturitate după atâtea dureroase peripeții, vina e de sigur a Româ- nilor care, dintr'un sentiment de discreție puțin potrivit cu veacul pu- blicității, nu știu să-și trâmbițeze izbânzile; dar e și vina metodelor editoriale europene, care sunt departe de a-și îndeplini misiunea lor de vehiculare a bunurilor spirituale. Să ni se permită acum, pentru a termina o dublă reflecțiune: O nouă ordine europeană nu se poate concepe decât pe temeiul unei justiții riguroase, care să țină seama, nu de aparențele puse în valoare de anumite propagande costisitoare și adaptate tuturor opor- tunităților, ci de adânca realitate a lucrurilor; O nouă ordine europeană nu se poate realiza de cât prin intensa circulație a unor bunuri spirituale, pe care nu e suficient să le dorim și să le prevestim, dar cărora trebue să le pregătim terenul propice desvoltării și înfloririi lor. BASIL MUNTEANU DOCTORUL VASILIE POP (1789—1842) - LA CENTENARUL MORȚII SALE - ...„O Nație nu se poate firește osăbi prin munți înalți, râuri mari, sau alte hotară poli* ticești; ci numai acolo încetează a fi o Nație, unde înceată limba, care o uneaște". (Din Prefața lui Vasilie Popp la Disertație- despre tipografiile românești). S’au împlinit, la 6 Martie, o sută de ani dela moartea unui mare Român și a unui mare învățat: Doctorul Vasilie Popp.. Contem* poranul său mai tânăr, Gheorghe Baritiu, îl caracterizează astfel, Ia 1842: „înfocatul acesta naționalist, carele pentru binele și fericirea na* ției sale românești era gata a-și jertfi vieața**. Șaizeci de ani mai târziu, Nicolae lorga îl arată ca pe un „fruntaș printre întâii cărturari români cu diplome înalte ai Românilor din Ardeal**. Deși naționalist și cărturar de frunte, într'o epocă în care aceste două însușiri se întâlneau atât de rar la un Român, — centenarul morții sale a trecut cu desăvârșire nebăgat în seamă. De vină sunt împrejurările prin care trecem — vor susține unii și alții. Dar să nu ne amăgim: chiar în împrejurări normale, împlinirea unui veac dela moartea Doctorului Popp ar fi trecut tot nerelevată. Explicația e simplă și tristă: deși meritele sale sunt nepieritoare pentru națiunea și cul- tura românească, Vasilie Popp a rămas necunoscut neamului său¹). ¹) S'a scris despre el neînchipuit de puțin. Dela Baritiu, care i-a închinat întâi un impresionant necrolog (în „Gazeta de Transilvania" din 9 Martie 1842), apoi un articol plin de informații (în revista „Transilvania" I, 1868, pp. 129— 135 și 169—167), a mai fost amintit doar ici-colo. Din punct de vedere al istoriei medicinei, s'a ocupat de el, în repetate rânduri, profesorul Valeriu Bologa (mai întâi în anul 1927, în Contribufiuni la istoria medicinei din Ardeal). întinsul nostru articol: Viafa și opera Doctorului Vasilie Popp (publicat în „Anuarul Institutului de Istorie Națională" V, 432 ION MUȘLEA In loc să protestăm împotriva acestui fapt, socotim mai potrivit să prezentăm, in paginile care urmează, vieața și activitatea multilate- rală a acestui mare nedreptățit. Nădăjduim că prin acest articol — publicat în cea mai mare și mai veche revistă a Ardealului — numele lui, așa de puțin cunoscut, va pătrunde măcar în conștiința urmașilor acelorapentru care a luptat întreaga-i vieață, cu inima, inteligența . și știința sa. Este cel mai modest omagiu pe care-1 aducem, cu toată pietatea, amintirii lui, la împlinirea unui veac dela moarte. * • • Vasilie Popp s'a născut în satul Chimitelnic-Cipăieni (jud. Turda), de pe Câmpia Ardealului, în Martie 1789, dintr’o familie de preoți. Studiile secundare și le-a început la Târgu-Mureș, continuându-le la gimnaziul piarist din Cluj. Tot acolo a absolvit colegiul filosofic și pe •cel juridic, trecând apoi la Viena, unde rămâne șase ani, luându-și doctoratul în filosofie și urmând în același timp medicina, în care e promovat doctor la 1817. Vasilie Popp — cunoscut și sub numele latinizat de Ladislaus Basilius Papp — a fost unul din cei mai învățați Români ai epocii și cel dintâi doctor „al frumoaselor măestrii a filosofici" pe care l-a dat neamul nostru. O întrebare se pune, în mod firesc, din capul locului: de ce mijloace dispunea acest fiu de preot sărac de pe Câmpie, care a urmat atâția ani de studii? Se pare că a fost susținut, multă vreme, p. 178-179. 440 ION MUȘLEA mai bine de un veac a Gazetei, ne dăm seama câtă dreptate a avut Popp și cât trebue să-i mulțumim că „foile** brașovene și-au putut împlini înalta lor misiune. Bucuria lui, la apariția „gazetelor**, isbucnește în strigătul: „Aceasta e o epocă pentru Nația noastră fără a să putea prețui !** Iar mai târziu: „Și la mine ca și la alți mulți sunt o mie de idei încrucișate^ care în veac nu ar fi văzut lumina, de nu s'ar fi născut foița Domniitale. Aceasta una iaste care va cuprinde în sine toată lumea ideilor care să află la literații Rumânilor**. Scopul lui, când trimite Foii articole „istoricești**, e de „a ațâța oareșice foc între Tinerimea țării rumânești spre cunoașterea Istorii patriei lor..., însă și pentru noi, carii prea puțină Idee avem despre aceale două provinții**. Iar altădată: „Cât puteți, te rog, fă-ne cunoscuti cu literatura Țărei românești și a Moldovei**. El se bucură mereu de sporirea numărului „prenumeranților" (abonaților) gazetelor lui Barițiu — recrutează el însuși, cu neînchipuite greutăți, în fiecare an, câteva zeci de abonați din Munții Apuseni —, dar ar vrea să cunoască precis situația, ca să tragă unele concluzii de ordin general, după părerea noastră deosebit de interesante pentru vremea aceea: „înștiințează-mă — scrie el lui Barițiu, la 1 Februarie 1838, — câți prenumeranți aveți. Câți din Țara Românească, câți din Moldavia, Bucovina, Transilvania, Banat și Ungaria. Câți sânt mireni? Câți preoți ? Câți din preoți uniți, câți neuniți ? Pentru că aș vrea a afla în care parte a Românilor și în care clasă de oameni să află mai. mare aplecare spre literatură și cultură" ? Iată cum caracterizează, așa de plastic, Barițiu, neastâmpărul și zelul lui Popp pentru gazetele brașovene: „Ca și cum s'ar fi aflat pe un câmp de luptă, alergând dela unul la altul spre a încuraja pe toți și pe fiecare în parte". Intr'adevăr, vieața, opera și corespondența lui lasă această im- presie de luptă continuă pentru propășirea neamului său. * • • Vasilie Popp, doctor în filosofie și medicină al Universității din Viena și „cel mai învățat Român al epocii", ar fi avut, probabil, prin înaltele legături ce-și făcuse, posibilitatea să rămână printre străini și să ducă, astfel, o vieață mult mai așezată. Dar gândul acesta nu credem să-i fi trecut niciodată prin minte. El se grăbește să se întoarcă în Ardeal și să-și pună toată învățătura în slujba neamului. Dacă nu ne înșelăm, Popp e cel dintâi Român care ține să-și cunoască toți frații la ei acasă: străbătând și poposind în toate provinciile românești — DOCTORUL VASILIE POP (1789-1842) 441 Transilvania, Muntenia, Moldova, Bucovina și ținuturile ungurene —, observând graiul și obiceiurile, cercetând bibliotecile și arhivele. „Cu istoria lui Petru Maior în mână — scrie Baritiu — și cu cronicele și documentele ce adunase, Popp arăta calea pe care trebuia să apuce orice popor apăsat și persecutat de soarte". Bogata lui învățătură e pusă în întregime în serviciul neamului. Știință pură, nu face — deși ar fi putut atât de bine —, decât în micul său tratat de balneologie, care are, de altfel, marele merit de a inaugura literatura medicală scrisă în românește, încolo, opera lui e închinată exclusiv limbii, literaturii, obiceiurilor și istoriei neamului său. Tot neamului îi închină și cunoștiințele-i medicale, îngrijind pe Românii din Brașov și apoi pe cei din Munții Apuseni. Iar când zori mai senine se arată pentru acest neam, el con- tribue din toate puterile la întemeierea și propășirea întâielor publi- cații periodice românești din Ardeal. Moartea îl găsește la datorie, în mijlocul Moților care se pregăteau pentru 1848. Acesta a fost Doctorul Vasilie Popp. Nu e oare drept să întrebăm ce s'a făcut cu amintirea omului despre care Baritiu scria, acum 75 de ani, că „memoria lui trebue să rămână păstrată la națiunea română din generațiune în generațiune?“ ION MUȘLEA MIC TRATAT DESPRE VALORI (VALOAREA CA GEST DE CONVERGENȚĂ VITALĂ) >) § 8. Valori și relativitate Cele trei coordonate pe care le-am amintit pot da o adecvați înțelegere a diversității gradelor de valoare. Pentru aceasta e, în primul rând, necesar să ne dăm seama de multiplicitatea condițiilor care pot modifica frecvența, durata și intensitatea convergenței interioare înfăp- tuite prin triumful trecător al unui element tendențional. Trebue apoi avut în vedere faptul că presiunea pe care fiecare tendință oprimată o exercită la rândul ei atât asupra celor homogene, cât și asupra tuturor concurentelor sale de sens diferit, presiunea aceasta, ea însăși, nu e invariabilă, ci sufere și oscilațiuni de intensitate și oscilațiuni de direcție. Cu alte cuvinte: funcțiunile psihice, fie actuale, fie latente, nu exercită unele asupra altora acțiuni constante, ci acțiunea unora poate uneori contribui la actualizarea altora, pe când în alte împrejurări, dimpotrivă, le poate opune un grad de rezistență. Astfel, tendința de evocare pe care ar manifesta-o o reprezentare sensorială oarecare își poate schimba afinitățile asociative, putând sugera în diverse împrejurări evocări diverse. Și aceasta se petrece, după cât se pare, nu numai atunci când o repre- zentare e actualmente evocată și ocupă locul central în conștiință, ci și atunci când ea. „zace** undeva pe o treaptă „sub-liminală". De aci decurge ceea ce în vorbirea curentă se numește varia- bilitatea și diversitatea „gusturilor" sau a criteriilor de apreciere. De aci decurge variabilitatea „scării de valori", nu numai dela persoană la persoană, ci chiar în fiecare persoană, dela epocă la epocă, dela zi la zi și uneori dela moment la moment. Vârsta e o condiție generală de care depind preferințele: ceea ce ne-a atras și ne-a preocupat în copilărie nu mai poate avea același farmec la maturitate, iar ceea ce >) Vezi începutul în Nr. 5 al Transilvaniei. MIC TRATAT DESPRE VALORI 443 odată ne repugna poate să ne stăpânească și să ne încânte tot mai mult cu trecerea vremii și cu schimbarea vârstei. Anotimpurile, cu reper- cusiunile lor asupra atmosferei interioare, ne pot deștepta anumite modalități de apreciere care~și pierd din putere apoi, cu o nouă schim- bare a sezonului. Momentele succesive ale fiecărei zile, urmând după un ritm destul de regulat al nevoilor, al ocupațiilor, al obiceiurilor sociale, atrag după exigențele lor o oarecare periodicitate a preocupă- rilor atenției, a interesului pe care-1 purtăm unora sau altora dintre „obiectele" experienței, deci a preferințelor sau evaluărilor noastre. Dar pe deasupra acestor oscilații, extrem de multe variațiuni cu totul neregulate, independente de cursul vremii, se semnalează ușor în fiecare dintre noi, motivate de latura fortuită și accidentată a vieții interioare și exterioare. Ele sunt ceea ce accentuează și mai mult aspectul capricios și imprevizibil al conduitei noastre. Și totuși există în fiecare dintre noi anumite înclinări, mai mult ori mai puțin statornice, există anumite limite ale variațiunilor și anumite grade de probabilitate statistică a triumfului unor anumite atitudini. Și tocmai acestea reprezintă schematic caracterele distinctive ale fiecărei persoane omenești. Diagnosticarea și caracterizarea unei individualități nu se poate formula corect atâta vreme cât nu se cunosc cu preci- ziune toate preferințele ei, cu intensitatea, frecvența și durata lor și cu toate vicisitudinile pe care aceste preferințe le suferă în tot lungul vieții. Dacă sar putea confecționa un aparat, analog termometrului medicinal dar și analog aparatelor uzuale dela stațiunile meteorologice, un fel de „axioscop" sau de „valorimetru", care, adaptându-se unei persoane pentru tot cursul vieții, să înregistreze riguros și integral ordinea sau scara preferințelor pe care le nutrește în fiece clipă a exi- stenței sale, — diagrama astfel obținută dela naștere până la moarte ar fi singura zugrăvire caracterologică exactă și sinceră, ar fi singurul temei de justă descriere și judecare a sufletelor omenești. în ea s'ar cuprinde toate indiciile veritabile despre direcțiunea morală cât și despre capacitatea intelectuală, despre aptitudinile estetice, despre gradul sau genul de cultură și despre măsura armoniei interioare, așa dar despre tot ceea ce constitue măsura înălțimii și puterii unei personalități. Din preocupările, din preferințele, din cerințele sufletului decurg, intr adevăr, toate gesturile, toată conduita, toate posibilitățile de prestație exterioară, ca și gradul de unitate armonică interioară. Și e firesc să fie așa, deoarece preferințele sunt pe de o parte condiția unității de fiece clipă a Eului, dar sunt de altă parte și expresia acestei unități. Eul ca unitate sau convergență este o consecință a facultății noastre evaluative. într’un anumit sens, el e însăși facultatea aceasta. Dar eva- 444 EUGENIU SPERAN1IA luarea sau aprecierea implică întotdeauna o comparație de valori, pentrucă e întotdeauna rezultatul concurenței sau luptei dintre ten- dințele noastre, iar lupta e o măsurare de puteri, adică o punere în comparație. Chiar și fără a se recurge la teoria noastră despre dina- mismul antagonistic al vieții interioare, trebue să se recunoască în fiece evaluare o stabilire de raport; orice valoare presupune satisfacerea relativă a unei tendințe, dar niciodată înfăptuirea ei maximă, deplină și absolută. Iar aprecierea unei valori este, de fapt, decretarea distanței ce mai rămâne dela înfăptuirea relativă până la cea maximă, deplină și absolută. Evaluarea fiind o comparație, iar Eul decurgând din evaluare, solicită el însuși o continuă comparație cu sine însuși, o continuă observare și evaluare de sine: e auto-măsura gradului de unitate sau de convergență armonică cu sine însuși, pe care o poate constata, pe care o poate urmări și o poate obține prin contribuția efortului voluntar. Psihologicește e bine știut că nu numai gesturile motrice tind spre stabilirea de deprinderi, ci și cele psihice în genere și mintale în special. După cum efectuarea pentru prima dată a unei anumite mișcări pre- dispune într'o măsură la repetarea ei viitoare și după cum predispo- ziția crește proporțional cu repetarea, asemenea îndreptarea gândului într'o anumită direcție predispune la o mai apropiată nouă repetare a lui (cu alte cuvinte: atitudinile ce obțin mai frecvent hegemonia, dobân- desc chiar prin acest fapt o mai mare probabilitate de a o obține în viitor). în conformitate cu această particularitate a vieții interioare, comparația cu sine însuși (atitudine de conștiință ca oricare alta), auto- observarea și auto-evaluarea efectuată de către Eu, aduce, progresiv și 'n măsura repetării sale, o tot mai puternică predispoziție de efec- tuare. Cum obiectivul ei veșnic este chiar constatarea existenței unei concordanțe sau unități interioare, a unei cât mai desăvârșite consec- vențe și identități cu sine-însuși, — și cum voința de valoare proprie nu rămâne ineficace ci atrage eventuala intervenție a efortului voluntar pentru înlăturarea eventualelor incongruențe, — urmează că auto- observarea și auto-evaluarea constitue un factor activ al progresului unității și organizării armonice interioare. Astfel, Eul nu prezintă aprecierii de sine valori constante: fiecare divergență sau inconsecvență ce descoperim în noi înșine implică o diminuare în proprii noștri ochi. Ea primește diferite denumiri: mustrarea sau nemulțumirea de sine, căința, remușcarea etc. și constitue un fel de negare a Eului ca unitate. în formele cele mai grave, ea poate deveni cea mai gravă și insuportabilă suferință sufletească. Dar valoarea Eului este relativă nu numai în comparație cu sine însuși, ci ea MIC TRATAT DESPRE VALORI 445 variază dela persoană la persoană. Măsura în care voim, urmărim și realizăm unitatea interioară nu e aceeași la toți. Efectiv și deplin n'o realizează nimeni, dar nici n'o urmărim deopotrivă. Aptitudinea auto- aprecierii nu e egal repartizată. Nevoia și posibilitatea scufundării în noi înșine, diligența și scrupulozitatea auto-observării, importanța ce acordăm „unității** și gravitatea pe care o atribuim deficiențelor ce descoperim, sunt în funcție de foarte numeroși factori și de cele mai diferite condiții generale ale cursului vieții interioare. Eie alcătuesc ceea ce cred că se poate numi: gradul de spiritualitate. § 9. Spiritualitate Nu toată vieața psihică este propriu zis spirituală. Comportamentul multor viețuitoare trădează prezența unor procese psihice: precum e percepțiunea (implicând acte de atenție, deci alegere, deci preferințe, deci evaluare), precum e evocarea memorială, precum e judecata, dar uneori chiar și inferența logică a unor judecăți. însă dacă acestea sunt toate, negreșit, fenomene de conștiință, nu le putem considera ca spiri- tuale pentrucă spiritualitatea este ceva mai mult decât conștiința îndrep- tată asupra unui obiect oarecare, ci ea este conștiința care poate fi îndreptată asupra faptului de conștiință însuși. Un animal care percepe iarba câmpului săvârșește' un act psihic, dar nu parvine să constate că-1 săvârșește: el nu e conștient de existența actului său de conștiință și nu distinge între actul său de conștiință și conținutul sau obiectul acestui act; are stări de conștiință dar nu știe că le are și nu posedă, ca să zicem așa, organul cu care să le poată gândi. Conștiința anima- lului nu e flexibilă, nu se întoarce niciodată asupra sa însăși, gândul animal nu-și este niciodată obiect al său însuși. Capacitatea aceasta de flexiune sau (cu un termen consacrat) de „reflexiune", pe care o posedă numai omul, are incalculabile consecințe. Stările de conștiință, chiar dacă se înlănțue unele cu altele într'o succesiune continuă, chiar dacă și derivă unele din altele, nu se pot înfățișa ca un mănunchiu solidar și unitar decât atunci când intervine privirea sintetică a conștiinței asupra cursului lor, atunci când această putință de a-și constata pro- priile sale stări conferă conștiinței și o anumită ingerință în ordonarea, înfrânarea și producerea lor. Noi posedăm facultatea aceasta de a ne impune să gândim un anumit obiect; grație ei putem să evocăm într’adins o anumită imagine voită: putem, prin ceea ce se numește „atenție voluntară (de pildă când cetim un text arid sau ascultăm o expunere verbală dificilă sau lipsită de atracție) să înlăturăm solicitările unor percepțiuni sau ale unor amintiri, pe care ni le interzicem pentru 446 EUGENIU SPERANTIA a urmări un anumit șir linear de imagini sau de gânduri. Această facul- tate, la care ne* am mai referit în paragrafele precedente, este una și aceeași cu „flexiunea" sau „reflexiunea" conștiinței asupra sa însăși: prin ea conștiința încetează de a mai fi o simplă serie mai mult ori mai puțin intermitentă, ci devine un tot organic. Conștiința capabilă de o asemenea închegare nu poate fi con- fundată cu conștiința animală, dispersată și robită exclusiv fortuitului impresiilor, tot cum mersul dirijat și unitar al unui aparat de sburat nu poate fi confundat cu traectoria irațională a sborului unei insecte rătăcitoare. Pe când fiecare stare de conștiință, implicând o oarecare deviațiune, în sens convergent, a tuturor funcțiunilor vieții, adică o direcțiune unică, dictată de tendințele victorioase, este ocazia și expresia unității vitale dintr'un moment anumit, reflexiunea realizează în ființa vie o unitate de durată, realizează consecutivitatea și identitatea cu sine însăși de-a-lungul unei succesiuni de atitudini, Vieața psihică ani- mală, lipsită de atari posibilități, se poate asemăna cu o succesiune de scântei disparate, pe când vieața spirituală ar fi asemenea unei lumini continue. Dacă o flacără continuă prezintă totuși pâlpâiri mai mult ori mai puțin puternice și frecvente, aceasta nu e decât o indi- cație de deficiență a însăși continuității ei. Pâlpâirile situează lumina în regiunea intermediară dintre o succesiune de scântei și o flacără perfect continuă și constantă. De fapt, această ultimă alternativă, spi- ritul omenesc nu o atinge niciodată: ea e numai imaginea acelei desă- vârșiri a unității și consecvenței interioare către care suntem spontan orientați și care face obiectul unei neîncetate sforțări în auto-guver- narea noastră, fie conștient (deci metodic), fie inconștient (deci cu mai multe șanse de ocol și rătăcire). Apariția pe lume a acestei deosebiri dintre „om" și „animal", deosebire care, la prima vedere poate părea un mic detaliu, constitue în câmpul biologiei un eveniment de primă importanță, o revoluție fără precedent. Dela originea vieții pe pământ pân' la om, facultatea pe care o numim „reflexiune" pare să se tot fi pregătit cu fiecare treaptă a evoluției, dar nu există niciun fel de indicație că ea ar mai fi reușit vreodată. Prin ea, psihicul, încetând de a fi un simplu auxi- liar al organicului, devine dătător de ton, anexându-și, dimpotrivă, tot mai mult, procesele organice ca simple auxiliare ale sale. Este, sub acest raport, între om și toate celelalte tipuri de vieață, o distanță infinit mai mare decât cea dintre animal și vegetal. între aceste două regnuri, diferența se raportează la modalitățile proceselor organice, pe când în regnul omenesc intervine un factor inedit. într'adevăr, unitatea ființei omenești și direcțiunea activității sale nu se mai întemeiază pe MIC TRATAT DESPRE VALORI 447 unitatea pur organică ci pe efectele „reflexiunii". Conștiința, înche- gată, grație acestui principiu superior, într'o unitate substanțială supra- pusă celei organice, își subordonează sie-și întreg resortul fiziologic, îl dirijează, îi hotărăște destinul. în treacăt putem observa aci că tocmai această dependență în care stă organismul fiziologic față de factorul spiritual atenuează, dacă nu exclude complet, subordonarea sau determinarea inversă. Cu cât factorul spiritual se afirmă mai puternic (și aceasta se cunoaște după măsura în care el reușește să înfăptuiască o mai deplină închegare armonică a conștiinței într'o unitate fără lacune) cu atât această conștiință, spirituală, are a suferi mai puțin repercu- siunile vieții animale și are a se supune mai puțin destinului trupesc, închinat morții și distrugerii. Această problemă nu poate fi însă discutată aci. în rândurile de față trebue să examinăm acum modalitatea în care factorul spiritual (prin intervenția „reflexiunii") orientează și colorează funcțiunea apre- ciativă și jocul „valorilor" în câmpul conștiinței. De fapt, întoarcerea conștiinței asupra propriilor sale acte este o operație care se efectuează tocmai pentru punerea ei de acord cu sine însăși: criteriul după care conștiința se apreciază pe sine, zace înainte de toate în cerința identității și continuității sale armonice, cerința exclu- derii oricărei contradicțiuni interioare, a oricărei opoziții sau diver- gențe între propriile ei atitudini. Spiritul nostru se voește unitar și, de aceea, orice atitudine contradictorie, orice auto-desmințire pe care o descoperim în noi înșine, și chiar în ceilalți, atrage o sentință aprecia- tivă defavorabilă. Oricât ar fi de ispititoare unele ieșiri ale antilogi- cismului pe care-1 arborează unii autori moderni, lispa consecvenței în gândire și 'n conduita practică a unei persoane, lipsa unei unități și a unei solidarități cu sine însuși constitue întotdeauna temeiul decisiv al unei aprecieri negative, adică al acelei atitudini axiologice pe care o numim „dispreț". Altfel, de ce am pretinde ținerea cuvântului dat? De ce înfierăm inconsecvența și minciuna? De ce nestatornicia în păreri și ’n acțiuni e pentru noi un semn de inferioritate sufletească și de ce în fundul sufletelor noastre vom da întotdeauna preferință caracterelor intransigente ca bronzul, iar nu oportunismului adaptabil, maleabil, sinuos ca trupul reptilelor? Cu cât abaterile dela unitate și consecvență apa? mai insistent și mai grav la o persoană, cu atâta avem, oarecum sentimentul că spiritualitatea ei e absentă, deci renunțăm de a o mai „lua în serios" și o plasăm tot mai mult la periferia noțiunii de „om". Om, în înțelesul nobil, în înțelesul unei înalte valori, este întotdeauna echivalent celui de „spirit consecvent, unitar". De sigur consecvența logică nu exclude de fel prezența unor sentimente puter- 448 EUGENIU SPERANTIA nice, dacă ne dăm seama că și 'n desfășurarea vieții afective poate exista o ordine, deci o logică; dacă ne dăm seama că sentimentele sunt sau pot fi întotdeauna remorcate sau măcar influențate de idei și de convingeri și dacă, totodată, ne dăm seama că ’n procesul de alegere și fixare a unor principii ce vor trebui să-l călăuzească, un om „întreg" nu va putea exclude sentimentele firești și indispensabile ale „omului" de totdeauna, precum e mila față de cel ce sufere, precum e revolta față cu injustițiile. Consecvență și intransigență nu înseamnă de fel nici cruzime, nici apatie. Sentimentelor nu ai să le faci prea grave concesii dacă organizarea ta inițială n'a fost în mod fals făcută, fără ținerea lor în considerație. Participarea lor între determinantele atitudinilor posibile nu implică o completă rupere a unității tale, ci atrage, e drept, cel mult acele pâlpâiri ale luminii spirituale, despre care am vorbit mai sus și care sunt inevitabile ființei noastre imper- fecte. Depinde însă tocmai de puterea reflexiunii și a controlului de sine, depinde de capacitatea de a-ți descoperi știrbirile unității și de eficacitatea cu care le poți preveni, înfrânge sau măcar atenua, de ele depinde menținerea continuității armonice, evitarea întreruperilor sau a căderii în simpla intermitență și inconsecvență animală. Exigența de unitate interioară, exigența solidarității și identității Eului cu sine însuși, fiind criteriul central al auto-aprecierii, constitue negreșit îndreptarul acelei „voințe de valoare a Eului" care servește ca principal resort al întregii activități spirituale. Iar activitatea spi- rituală, urmărind valori ale spiritului, precum e „adevărul", „bi- nele", „frumosul", urmărește în ultimă analiză armonia propriului interior: cu fiecare adevăr cucerit, crește valoarea Eului, tot așa cum crește și cu fiecare „frumos" contemplat și cu fiecare „bine" făptuit. Cucerirea unui adevăr care rezolvă o problemă nu e decât readucerea unui echilibru interior prin suprimarea unei contradicții. Orice problemă consistă în constatarea unei contradicții între o con- vingere generală și un fapt particular. Iar rezolvarea problemei este aplanarea contradicției, fie printr'o emendare a convingerii generale, fie printr'o nouă interpretare conciliatoare a datului particular, fie prin completa relegare a acestuia în negativ. Descoperirea unui adevăr este deci restabilirea unității armonice între actele noastre cognitive: ade- vărul descoperit îl privim ca pe o unitate distinctă de noi înșine, îl proiectăm, e drept, ca pe un dat obiectiv și credem în obiectivitatea lui, dar aceasta nu exclude de fel ca el să fie în același timp ocazia și traducerea unității noastre interioare, semnul și mijlocul eficient al împăcării spiritului cu sine. Existența problemei este existența unei tul- burătoare lacune în unitatea sufletească, dar pentru ca o atare lacună MIC TRATAT DESPRE VALORI 449 să poată fi semnalată, trebue ca, prin întoarcerea conștiinței asupra sa însăși, prin auto-explorarea interioară, să se exercite acel control al acordului cu sine însuși, acel control care e imposibil în psihicul animal incapabil de reflexiune. Iată de ce în vieața psihică a animalului nu există adevăratul chin al „problemei" și nu există nici adevărata bucurie a rezolvării. Iată de ce valoarea „adevăr" este apanagiu exclusiv al spiritualității noastre. Iată de ce pasiunea adevărului, înverșunata lui cercetare, alimentată de oroarea ce ne inspiră contradicția, constitue un indiciu și o exactă măsură a spiritualității și deci a valorii Eului. în mod analog cred că trebue privită valoarea estetică. Contem- plarea „frumosului" e întotdeauna contemplarea unui tot-unitar pe care-1 plasăm în obiect dar care în mod neîndoelnic e proiectarea unei unități de atitudine sufletească și recunoașterea armoniei de-a-lungul unei succesiuni de stări de spirit, aparent distincte. Se poate ca un motiv ornamental care se repetă să nu-mi apară de fel ca „frumos" când e luat izolat dar repetarea și deci contemplarea lui reiterată ii dă ceea ce se numește satisfacția estetică, pentrucă, desprinzându-1 din diversitatea pozițiilor și evoluțiilor lui, îl recunosc perseverând ca unitate, recu- nosc în el unul și același gest de intuiție, al meu, menținându-se pe deasupra vicisitudinilor': el e proiectarea obiectivă a unității mele de vieață, rezumată de sigur la modul intuitiv, dar reprezentând totuși schematic vieața, ca totalitate închegată care depășește momentul actual și se extinde cel puțin peste o porțiune din Eul meu succesiv. Același proces ca și ’n contemplarea motivului ornamental se petrece și ’n contemplarea oricărei simetrii, într'a unui arabesc muzical, într'a unei metafore (unde stau față ’n față, simetric, un plan real și un plan imaginar sau ideal) și chiar în contemplarea corespondenței dintre imaginea unui obiect real și redarea lui artistică. O simplă curbă gra- țioasă nu e decât expresia grafică a unei ecuații de creștere sau scădere regulată a razei de curbură: pe tot întinsul ei, ochiul, descoperind regularitatea, descopere prezența îndărătnică a aceleiași formule, a aceleiași norme, înfățișându-se ca unitate de sine stătătoare sau și ca mod de traducere și obiectivare a unității de vieață din noi înșine. Contemplarea frumosului, cu toată proiectarea exterioară ce-i dăm, presupune mai întâi introspecțiunea, căutarea și constatarea unității din noi înșine, fie câ unitate în atitudinea intuitivă, fie ca armonie de idei, fie ca armonie între datele de intuiție și cele de ideațiune, fie, poate, și ’n alte sensuri sau cazuri ale armoniei sau unității spirituale. In orice caz: contemplarea frumosului presupune și pretinde reintrarea subiec- tului în sine însuși și semnalarea unei armonii lăuntrice nu numai în cuprinsul „actualului", ci și peste el. Fără ea, frumosul e inexistent. 3 450 EUGENIU SPERANTIA De aceea vieața psihică animală nu comportă cu adevărat atitudinea estetică. Simetriile pe care le înfăptuește albina constructoare de faguri, păianjenul constructor de pânze poligonale regulate, planta „crin" con- structoare de flori, nu sunt produsele unei conștiințe ce-și caută *n sine unitatea, ci sunt emisiunile unei mișcări de vieață organică, desfășurate după unul și același procedeu invariabil. Vieața organică creiază auto- matic stereotipul; vieața spirituală urmărește și voiește armonia sau unitatea cu sine însăși. Valoarea etică este, la fel, o formă de realizare a unității Eului cu sine însuși, dar ea nu se mărginește la acordul elementelor de con- știință între ele, ci se extinde dincolo de ele, în domeniul acțiunii practice, cucerind-o, pătrunzând-o, convertind-o la sensurile și normele vieții spirituale. 0 acțiune devine o înaltă valoare etică atunci când traduce și confirmă în ordinea exterioară a lucrurilor, un principiu, o convingere, un imperativ, o aspirație, logicește recunoscute și adoptate în ordinea interioară. O acțiune devine o valoare etică inferioară, sau este decretată ca non-valoare, în măsura divergenței, a opoziției sale față cu principiile, cu convingerile, cu imperativele sau cu aspirațiile ordinei interioare. 0 acțiune reprezintă deci o valoare etică în măsura în care se conformează atitudinii spirituale, măsura în care este domi- nată și orientată de spirit și, deci, prin aceasta, spiritualizată. Eticul este integrarea acțiunii fizice omenești sub guvernarea spirituală. El pro- clamă triumful spiritului, hegemonia lui asupra ființei animale. O primă treaptă a eticului este discernabilă în simțul pudoarei, simț căruia filosoful rus Soloviev i-a dedicat câteva foarte juste consi- derații, reinstalând pudoarea în cadrele unei morale raționale. Pudoarea este protestarea contra încălcării nedrepte pe care vieața materială o săvârșește în dauna spiritului, e încălcarea prin care spiritul e ame- nințat să fie redus la simplul rol de instrument pasiv al impulsiunilor fiziologice. Pudoarea este refuzul ființei omenești de a se lăsa subor- donată „naturii animale", este deci, ca și întreaga moralitate, o „reac- țiune a naturii spirituale contra forțelor inferioare". Dar sensul profund al pudoarei nu se poate obține decât prin observația că ea, fiind o rezistență a spiritului contra fiziologicului, este, de fapt, o afirmare a nevoiei de unitate. Iar unitatea deplină, continuă și subsistentă, înglo- bând întreg momentul actual, dar prelungindu-se din trecut spre viitor nu se înfăptuește decât prin spiritualizarea întregei vieți, prin hege- monia spiritului asupra întregei ființe omenești. Ea presupune, ca primă și hotărîtoare condiție, acea reflexiune sau întoarcere a. conștiinței asupra sa însăși, cu putere de control și de auto-îndrumare. Acolo unde lipsește ea, lipsește pudoarea, tot așa cum lipsește simțul estetic MIC TRATAT DESPRE VALORI 451 și după cum lipsește pasiunea pentru adevăr. Dimpotrivă, intensitatea acestor nevoi, revelează puterea reflexiunii și deci spiritualitatea. Afir- marea lor e afirmarea valorii Eului. Negarea lor e negarea acestei valori. Dacă vieața în toate formele ei cuprinde o cerință de conver- gență și unitate, unitatea aceasta nu se înfăptuește decât în, și prin conștiință, iar prin spiritualitate, conștiința obține privilegiul unei unități continue, adică identitatea cu sine însăși, de-a-lungul timpului. § 10. Scara valorilor spirituale Adevărul, frumosul, binele etic, nu sunt singurele valori spirituale. Lumea lor e cu mult mai bogată, regnul lor cuprinde o mare varietate de forme. Caracteristica lor generală consistă într’un mod special de a ni se prezenta: oricare dintre ele solicită din partea noastră recunoa- șterea „ab initio“ a unei proveniențe spirituale. Și anume, proveniența aceasta poate fi interpretată în două sensuri: e vorba ori de evaluarea unei ființe spirituale, ori de evaluarea unei creațiuni sau a unei pre- stațiuni care vine din partea unei ființe spirituale. In diametrală opoziție cu valorile spirituale stau conținuturile de conștiință care se referă la entitățile sau faptele ce alcătuesc „lumea materială", reductibilă la experiența sensorială. Ele, după cum arătam, nu comportă decât evaluări relative, pentrucă nu se pot ordona după criterii fixe de ierarhizare, după criterii care să poată obține o ade- ziune constantă și unanimă a tuturor minților omenești. Numai scara valorilor spirituale e susceptibilă de asemenea or- donare constantă și unanim recunoscută. In primul rând, întregul lor regn, pus în comparație cu regnul valorilor materiale, primește, în mod necesar, o hotărîtă preferință din partea oricărei rațiuni clare și disciplinate. Spiritul nu poate denega spiritul și nu-i poate niciodată prefera ceea ce e străin spiritului. De aceea, între măsura spiritualității (constatate sau măcar presupuse) și gradul de preferință rațional decretată, este întotdeauna o strânsă și necesară dependență. Valorile relative sunt coeficienți ai unității orga- nice sau psiho-organice. Valorile spirituale sunt coeficienți ai unității Eului spiritual. Iar unitatea Eului spiritual este gradul maxim de con- vergență și armonie spre care poate aspira „Vieața" în totalitatea ei, deși nu orice manifestare tipică a vieții organice e egal de aptă să parvină pân' la el. Pentru a înțelege modul cum valorile spirituale acționează su- gestiv asupra conștiinței, determinându-ne imediata adeziune, imediatul gest de adopțiune și de apreciere, trebue să admitem că există un fel de mimetism specific al ființei noastre spirituale pentru ceea ce emereg ' 3* 452 EUGENIU SPERANTIA dintr'un act unitar de gândire: tot ce ne apare ca avându- și ge- neza într'o sforțare spirituală creează în noi tendința unui plus de con- vergență, aduce o mai s>mplă solidaritate și unitate a Eului. Frumosul artistic, fruct al unui proces de împăcare și armonie petrecut în su- fletul artistului, devine, prin repercusiune, imboldul și mijlocul unui similar proces în sufletul spectatorului sau amatorului. Armonia inspi- rației artistului e factor de armonie pentru toți cei ce parvin s'o con- temple. Artistul are ’n lume rolul de a provoca avântul spre unitatea interioară a tuturor sufletelor, de a le tonifia spontanele năzuințe spre culmile spiritualității. La fel, semănătorii de adevăr și semănătorii iubirii de adevăr pregătesc o tot mai îmbelșugată recoltă de spirite organizate și împă- cate cu ele însele. Și, la fel, binefacerea, în măsura în care se impune înțelegerii și aprobării omenești, pregătește sufletele capabile de a o propaga activ, — pentrucă admirația binelui etic aduce Eului acea rectificare a sinuozităților, acea posibilitate de aplanare a conflictelor interioare, grație căreia Eul însuși, armonizat și reconciliat în sine, devine tot mai apt pentru înfăptuirea binefacerii sau a binelui etic. Recunoscând, proclamând, admirând valoarea frumosului, binelui, adevărului, ridicăm necontenit la un nivel înalt valoarea noastră pro- prie. Valoarea Eului, țel de propensiune firească, neîncetată și carac- teristică a fiecărui om, crește cu cât posedă mai mult și mai des con- ținuturi de valoare care să-l conducă spre propria sa „unitate". Dintre toate conținuturile de valoare, ideea unui Dumnezeu, ideea unui Spirit absolut, constituit ca unitate perfectă în sine și ca izvor al tuturor valorilor, — această idee este, ea însăși, cea mai înaltă va- loare dintre câte pot fi concepute. Despre existența ei reală, obiectivă, orice argumente sunt de prisos. Recunoașterea funcțiunii și misiunii evaluatoare a spiritului no- stru, recunoașterea superiorității spiritualului asupra tot ce-i este străin, necesitatea logică a unei spiritualități perfecte ca ultim termen al aspi- rației noastre răspund unor exigențe imperioase ale. minții noastre. Fără adoptarea lor ca postulate, ca temeiuri și criterii de evaluare, n'am putea evalua, n'am putea prefera și deci n'am putea gândi. Ele duc însă în mod inevitabil la acea sinteză care e ideea de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu este ideea care, întrunind maximum de valoare, ne călăuzește și ne înlesnește drumul spre cel mai înalt grad de uni- tate a Eului. Nimic nu poate să netezească mai mult disarmoniile vieții noastre lăuntrice, nimic nu poate contribui mai mult la clădirea uni- tății noastre consecvente și armonice decât gândul îndreptat spre în- suși principiul celei mai desăvârșite și mai fecunde unități. MIC TRATAT DESPRE VALORI 453 Cu cât prin raportarea la Dumnezeu, cunoștința noastră despre lume se încheagă într’un sistem mai armonic și ni se zugrăvește într'un ansamblu mai unitar, cu atât în aceasta trebue să vedem simptomul unei mai efectiv realizate unități în noi înșine. Lumea, nu prin conți- nuturile empirice în care o analizăm, ci prin sensul general pe care ni-1 revelează, e proiecțiunea propriei noastre personalități. O concepție despre Lume, disarmonică, plină de contradicții, plină de absurdități, e oglinda unui suflet lipsit de echilibru și de unitate, suflet care proiec- tează înafară incoherențele din sine. Dimpotrivă, credința în existența unui sens transcendent al Creațiunii (chiar dacă, și mai ales dacă, acesta pare a se ascunde experienții noastre, impunându-se numai ca po- stulat indemonstrabil dar inevitabil) nu poate fi nutrită de un spirit în conflict cu sine însuși și incapabil de a se „reculege" într'un curs rec- tiliniar. In sensul acesta se poate afirma că Dumnezeu, pătrunzând în sufletele noastre prin simpla noastră meditație, ne aduce limpezire și pace, după cum aduce o creștere a valorii Lumii și o creștere în va- loarea propriului nostru Eu. Aspirația spre unitatea și consecvența interioară, voința de va- loare a Eului, sunt deci încoronate prin descoperirea ideei de Dum- nezeu și merg spre deplina satisfacere în măsura în care tot mai mult fiecare colț al vieții noastre spirituale își găsește sprijinul și justificarea în Dumnezeu, cu cât Dumnezeu își iradiază lumina mai deplin în fie- care ungher și în fiecare act al Eului. § 11. Personalitate și valoare Deosebirea între simpla individualitate biologică și personalitatea spirituală decurge din afirmarea și aplicarea puterii de reflexiune, pu- tere de care nu dispune în egală măsură orice ființă capabilă de stări de conștiință. Individualitatea e o proprietate, poate chiar o condiție, a vieții organice. Personalitatea e o exigență a spiritualului. Afirmându-se și împlinindu-se prin acțiunea întoarcerii conștiinței asupra sa însăși, spi- ritul își apare sie-și ca entitate continuă și perseverentă în măsura în care își exercită „reflexiunea", deci controlul și auto-guvernarea. In aceiași măsură, sț înfățișează celorlalți, înafară, ca personalitate. Ceea ce altul percepe din ființa noastră este totalul acțiunilor. Un total de acțiuni are un caracter armonic și unitar dacă ele converg spre sco- puri unitar acordate și se desfășoară după aceleași norme fixe. Cu cât abaterile dela condițiile acestea sunt mai rare și mai irelevante, cu atât personalitatea ne apare ca mai ferm clădită, mai solid închegată și deci 454 EUGENIU SPERANTIA ca existând mai efectiv ca substanță (spirituală, de sigur). Dimpotrivă, lipsa unui acord sistematic al scopurilor, lipsa unei fermități a nor- melor de conduită, dau impresia unei alcătuiri laxe, a unei existențe risipite. Iar impresia aceasta este cu totul întemeiată atunci când e pricinuită de absența unei spiritualități organizate. Tot ce organizează și ordonează vieața spirituală într'un curs unitar, se vădește inafară sub aspectul unei personalități ferme. Dacă cultivarea valorilor spiri- tuale săvârșește înlăuntru opera de afirmare a „unității", ridicând va- loarea Eului în proprii săi ochi, ea va avea în mod necesar repercu- siunea corespunzătoare in afară, contribuind la conturarea tot mai precisă a personalității și impunând*o, prin aceasta chiar, judecății celorlalți ca pe o valoare: personalitatea armonic ordonată a unui om apare întotdeauna ca o valoare, dar nu ca o valoare materială, deci nu susceptibilă de criterii discutabile sau relative, ci o valoare dintre cele pe care le-am numit „spirituale". Intradevăr, personalitatea co- respunde ambelor cazuri prevăzute în definiția pe care am dat-o la începutul paragrafului al zecelea. Spuneam acolo că valorile spirituale sunt cele care solicită din partea noastră recunoașterea „ab initio" a unei proveniențe spirituale. Spuneam apoi că ele pot fi ori prestațiuni de ale ființelor spirituale, ori chiar ființele spirituale, ele însele, capa- bile de a presta valori. Astfel personalitatea e valoare spirituală atât pentrucă e chiar ființă spirituală, prin esența ei, cât pentrucă ea este întotdeauna opera unei insistente sforțări de închegare unitară, de control și de cizelare, operă pe care spiritul o săvârșește asupra pro- priei sale substanțe. Personalitatea e „spiritul care modelează spirit" și „spiritul modelat de spirit". In ceea ce privește fermenții prin care se obține închegarea și modelarea personalității, se înțelege că ei sunt aceiași care ne dau unitatea interioară. Nicăeri nu se poate aplica mai just procedeul „homeopatic": „similia similibus". Alimentarea neîncetată cu valori spirituale ridică treptat și sigur valoarea personalității. Contemplarea frumosului te înfrumusețează, iubirea adevărului face din tine însuți un adevăr, practicarea binefacerii face din existența ta o binefacere pentru tine, pentru toți, pentru întregul rost al Lumii. Iar înălțarea spiritului spre ființa divină, introduce Divinul în vieața și'n actele noastre, aduce pe Dumnezeu între noi, în măsura în care gândul nostru îl cu- prinde și și-l însușește. § 12. Valoare și vieață socială Facultatea pe care o au „valorile" de a da vieții interioare con- vergența, și de a contopi cursul conștiinței într'un Tot-unitar, afirmân- MIC TRATAT DESPRE VALORI 455 «du-ne spiritualitatea și edificându-ne personalitatea, facultatea aceasta unificatoare ele și-o arată și și-o exercită mai departe, dincolo de do- meniul subiectivității noastre, iradiind-o în acea aglutinare intersubiec- tivă care se numește „vieața socială". Vieața socială propriu zisă nu este, cum se credea într'o vreme, numai juxtapunerea unor indivizi vii, de aceiași specie, sau numai conviețuirea lor, după cum nu se rezumă numai la reciprocul schimb de servicii fiziologice. Toate aceste cazuri reprezintă aspecte și grade diferite ale gregarităfii, nu ale societății. Socialul implică inter- venția factorului mintal, într'un continuu proces de interacțiune a con- științelor. Fără comunicarea conținuturilor dintr'o conștiință într’alta, socialul nu poate lua ființă. însăși spiritualitatea noastră omenească e tributară acestui proces, deoarece darul sau predispoziția noastră în- născută de a trăi spiritualmente, germenele spiritual prezent în orice om, nu s'ar putea afirma, nu și-ar putea transforma potențialul în ac- tual, dacă imboldul, prilejul, călăuzirea și o bună parte din conținu- turile mintale indispensabile nu i-ar veni fiecăruia din ambianța spiri- tuală în care trăește. Spiritul fiecăruia germinează sub iradiațiile spiri- tuale ale societății în tocmai ca sămânța sub razele soarelui. Oricât ar fi de bogat în aptitudini de vieață, ori cu câtă vigoare vitală ar fi în- zestrat, bobul de grâu ar rămâne inert, ar păstra în el un timp inde- finit tezaurul vieții, până ce, la urmă, fie că ar ajunge se încolțească, chircit, chinuit, desfigurat și fără perspectiva de a dăinui, fie că forțele sale latente s'ar epuiza și vieața ar fugi din el fără să fi licărit nicio clipă. La fel se petrece drama unui spirit omenesc, oricât de bine dotat să fi fost el, care ar fi nimerit însă într'o ambianță socială avară, dacă nu cumva într'o completă izolare, departe de orice comunicare posibilă. Comunicarea inter mintală nu e însă cu putință între o conștiință emisoare și una receptoare, decât dacă un anumit conținut mintal pre- zintă și pentiu una și pentru cealaltă o anumită importanță, adică un anumit grad de valoare. Astfel, e de notat că pentru a da loc expresiei nu e suficient ca un conținut mintal să fi reținut un moment atenția: nu tot ce resimțim, ce percepem și ce concepem și nu tot ce gândim posedă îndestulătoare putere pentru a se traduce într'un act motrice. Dacă actul de atenție este o convergență a tendințelor active și latente, și dacă el e numai o pregătire a acțiunii voite, acțiunea voită pretinde o și mai amplă și și energică unitate funcțională a ființei vii, iar expresia unui conținut mintal este, în tot cazul, și ea, un gest motrice mai mult ori mai puțin .guvernat de voință. De aceea între „impresiile" pe care le resimțim, 456 EUGENIU SPERANTIA efectuăm întotdeauna o selecție (o aceiași selecție care apare și 'n atenție) și nu înălțăm la rangul de „conținut exprimat" decât o foarte redusă proporție dintr'însele. După cum dintre impresiile sensoriale, care ne solicită simultan atenția, nu luăm în considerație decât pe unele, lăsând pe celelalte în penumbra subconștientului, la fel efectuăm o și mai severă selecție între impresiile care, selectate de atenție, cer implicit și o expresie. Nu acordăm expresie decât unui foarte mic număr. Aceasta pentrucă oricât de descusută ar fi vorbirea cuiva, un minimum de ordine logică tot se impune exteriorizărilor noastre, fie numai datorită faptului că întotdeauna percepem, gândim și imaginăm mai repede decât putem vorbi: o selecție se impune în mod firesc iar selecția indică întotdeauna un grad de preferință, deci de evaluare. De altă parte expresia pretinde un grad superior de evaluare nu numai din partea conștiinței emisoare ci și dintr'a celei receptoare: nu prindem tot cât se vorbește în jurul nostru și uneori nici tot ce ex- primă o anumită persoană, chiar dacă ni se adresează anume nouă. Ca și florile lui Eminescu, care „bat la poarta vieții" și din care nu toate sunt menite să poarte rod, nenumărate dintre ideile, gândurile, sentimentele, exprimate în prezența noastră, rămân fără efect. Calea pe care pot ele să pătrundă în conștiința noastră este foarte îngustă și incomodă: pe aci se înghesue și ele, dar și toate impresiile pur sen- soriale pe care le culegem necontenit din mediul fizic și, mai mult, propriile noastre gânduri și imagini subiective circulă pe aceiași cale: direcția conștiinței, deci „atenția". In fiece clipă se îngrămădesc și se concurează la poarta conștiinței fiecăruia dintre noi atâtea candidaturi de proveniență atât de diferită încât bascula evaluării funcționează în permanență, pe criterii care totuși nu sunt de fel invariabile și de aceea șansele de succes ale fiecărui element rămân întotdeauna pro- blematice, extrem de greu de prevăzut. In teză generală, un conținut mintal care a reușit să fie nu numai exprimat de cineva ci și receptat de altcineva, reprezintă o valoare destul de proeminentă, deoarece trebue să fi trecut printr'o întreită discriminare, trebue să fi suferit cântărirea pe la atâtea vămi dificile și pretențioase. Dacă un conținut mintal, obținut prin comunicare dela o altă persoană, este nu numai receptat ci și propagat mai departe, el întrunește proporțional cu numărul retransmisiunilor tot mai multe șanse de propagare, pentrucă reprezintă tot mai multe șanse de a cuceri „interesul". Fiecare transmisiune este o nouă cântărire, o nouă probă selectivă, o nouă evaluare și confirmare a valorii. Astfel, socialul implică evaluarea; selectează și consacră valorile. Circulația conținuturilor mintale prin interacțiunea conștiințelor este MIC TRATAT DESPRE VALORI 457 circulație de valori. Valorile se afirmă și trăesc, in dinamismul circu- lației lor, o vieață a lor proprie asemănătoare din multe puncte de vedere vieții organismelor. O ramură specială a Biologiei ar putea fi destinată studiului acestei vieți și poate că ea trebue să formeze do- meniul central al adevăratei Sociologii. Două persoane care au schimbat odată câteva vorbe, deci câteva idei sau impresii, nu mai sunt complet străine una alteia. Fiecare po- sedă (și știe că posedă) în patrimoniul său sufletesc ceva care se gă- sește și într'al celeilalte: ambele lor suflete se întâlnesc într'o oarecare stea a firmamentului spiritual, — ambele lor suflete sunt străbătute ca două mărgele de un același fir. O „valoare** care a vibrat în amândoi, îi leagă împreună cu o putere proporțională gradului de preferință pe care-1 reprezintă. Cu cât mai mult vom fi schimbat păreri, gânduri, impresii, stări sufletești de orice fel, cu atât mai multe puncte de con- tact vom regăsi între noi, cu atât mai multe fire ne leagă, cu atât mai mult aparținem unor centre de gravitație comune. Acei ce știu că împărtășesc o aceiași opinie privitoare la orice ordin de probleme, fie practice, fie teoretice; fie concrete, fie abstracte, se vor simți întotdeauna solidari, cel puțin în ocaziile când aceste opinii se cer afirmate. Zic: „cel puțin** pentrucă de fapt, niciodată solidarizarea într'o ramură a vieții nu rămâne izolată: ea atrage o tendință firească de apropiere și în alte ramuri. Acesta e doar un proces analog cu acea „antrenare" sau convertire a funcțiunilor, unele de către altele, proces de care am amintit mai sus. In acest chip șe inaugurează marile comuniuni sufletești, marile prietenii, marile ali- anțe care, ca și convergența lăuntrică a unei singure persoane, reali- zează dispozitivul cel mai favorabil pentru acțiune, pentru luptă, pentru victorie. Se poate deci afirma, într'un anumit sens, că triumful simultan al unei aceleiași valori în mai multe cugete omenești creiază între ele o unitate asemănătoare celei a conștiinței individuale. Conștiințele in- dividuale suferă un fel de confluență într'o supra-conștiință, proces se- lector și unificator asemenea „atenției" individuale. Așa dar, afară de „memoria colectivă** despre care s'a vorbit adeseori, există și o „atenție colectivă** care determină centrele de convergență și direcțiile gravi- tației „corpului soâal". Ea e actualitatea intelectuală și morală a co- lectivității. Ea proclamă „valorile** și „idealurile** sociale. După cum atenția individuală e călăuza acțiunii și garanția succesului, la fel so- lidaritatea in jurul acelorași valori sau idealuri e călăuza acțiunii co- lective și garanția succesului. De aceea fiecare ideal sau valoare so- cială este o forță creatoare în destinul națiunilor. -458 EUGENIU SPERANȚA Ceea ce în vieața Eului este nevoia de consecvență, ca propen- siune spre unitatea logică cu sine însuși, în vieața socială e nevoia de justiție, ca similară propensiune de solidaritate în jurul și pe baza unor identice norme generale călăuzitoare. Dacă între tipurile diferite de „unități sociale", națiunile sunt cele care pot să prezinte cea mai lungă durată și cele mai ferme contururi, aceasta se datorește existenței fn sânul lor și la baza lor a celui mai impunător tezaur de valori comune. Iar dacă dintre toate grupările sociale, națiunea posedă cele mai pozitive aptitudini active, aceasta se datorește conștiinței despre comuna apartenență la aceleași valori și la aceleași idealuri. Cele două valori supreme, una prezidând vieața și unitatea na- țiunii, iar cealaltă vieața și unitatea spirituală sunt, după cum am arătat: Idealul național și Dumnezeu. Când amândouă domină simultan, una înfăptuind în maxima mă- sură unitatea din noi, iar cealaltă unitatea dintre noi, și când mai ales principiul religios este element constitutiv nu numai al unității Eului in- dividual ci și al Conștiinței naționale, omul se găsește în făgașul cel mai propice marilor izbânzi, tocmai pentrucă realizează planul cel mai înalt al valorii umane. EUGENIU SPERANT1A GIULIO BERTONI (In memoriam) La cara e buona imagine paterna di voi, quando nel mondo ad ora ad ora m'insegnavate come l'uom s'eterna. (Dante.) Acum șapte ani Giulio Bertoni, vizitând România Mare, a fost, natural, și oaspete Clujului. După ce s'a întors în Italia, interesul foarte viu pe care îl avea, ca om de știință, pentru Dacia neolatină, s’a schimbat în dragoste călduroasă pentru tânăra și harnica Națiune română. De atunci dragostea aceasta convinsă a fost mereu constantă, adâncă, nesdruncinată; fără să treacă niciodată dincolo de granițele precise ale unei activități pur științifice, — dimpotrivă, tocmai prin aceasta — el a exercitat în Italia, mai mult decât oricare altul, o acti- vitate de adevărat apostolat util în favoarea culturii române. El, cel dintâiu, a creat la Universitatea din Roma o catedră de . limba și literatura română, a ocrotit direct instituirea numeroaselor lectorate de română la multe Universități italiene, a prilejuit afluența multor studenți români în Italia și a încurajat întotdeauna, din con- vingere, pe elevii săi, nu numai să viziteze România — lucru prea mic pentru el, care avea oroare de turismul științific și de falșii poligloți mondeni — ci să locuiască aici îndelung ca să-și însușească cât mai mult posibil limba și cultura română. Vremurile și oamenii i-au fost adesea mai mult obstacole decât ajutoare în munci sa, dar Maestrul a continuat mereu, cu tărie, ini- țiativa-i personală, convins că, în orice caz, acțiunea e mai rodnică decât neacțiunea și prezența mai utilă decât absența. Această înfățișare a caracterului său trebue ilustrată, pentru a da posibilitatea celor care nu l-au cunoscut de aproape să cunoască toată energia bărbătească a spiritului lui. 460 UMBERTO CIANClOLO Giulio Bertoni avea un mare respect pentru ceea ce este ideal, dar un cult și mai mare pentru ceea ce este realitate efectivă și con- structivă. Crezul și îndreptarul său coincideau perfect cu ceea ce a declarat odată G. B. Shaw: „De altfel văd că în lume sunt multe lucruri bune, care activează singure să se elibereze, și ar reuși să o facă dacă idealismele le-ar permite, și sar mulțumi doar să le lase liniștite, și dacă aceste idealisme ar învăța să respecte realitatea, ceea ce nu înseamnă altceva decât să te respecți pe tine însuți și, incidental, și pe mine. Șt dacă s'ar întâmpla așa noi am putea fi de perfect acord, am munci bine și foarte repede." (Prefață la Arms and the man.) In chipul acesta, simțea Giulio Bertoni că existau realități care trebuiau valorificate și impuse atenției celorlalți, realități mai apropiate de suflet decât oamenii care puteau servi un moment ca ele să fie afirmate, ei rămânând uneori simple instrumente, din întâmplare ridicate la suprafață. Printre realitățile la care a ținut mai mult, trebue să precizăm realitatea română, văzută și simțită de el în cadrul marei realități neo- latine, care era preocuparea supremă și permanentă a spiritului său. Din această pricină el repeta mereu că un adevărat romanist nu trebue să piardă niciodată din vedere latinitatea dacică, cheie miraculoasă a atâtor probleme linguistice. Și când, acum câțiva ani, i-am dus un articol din care reieșea că marele nostru Leopardi, acum mai mult de un secol, și poate cel dintâiu în Europa, se oprise asupra „limbii valahe" — observând cu intuiție măiastră și cu adânc entuziasm legăturile strânse care o uniau cu aria apeninică și în deosebi cu dialectele italiene centro-meridionale — . Maestrul s'a bucurat extrem de mult de această p odigioasă anticipare filologică, atât de apropiată de concluziile cele mai actuale ale lin- guisticii romanice, și a observat că faptul de a fi întrezărit cu atâta limpezime problema afinității italo-române sub aspectul ei linguistic era o onoare pentru geniul lui Leopardi și o cinste pentru Italia. De curând, într’un discurs de popularizare ținut la radio și re- produs în ultimul număr din „Cultura Neolatina" Maestrul își încheia spusele cu afirmația: „Istoria limbii române va fi cu atât mai cunos- cută cu cât va fi studiată mai mult aceea a limbii italiene și invers, cu atât mai bine ne vom da seama de unele fenomene ale limbii ita- liene cu cât va fi mai mult studiată limba României". Aceasta e ceva mai mult decât o rece constatare științifică: este actul de credință al unui filolog viu și uman, care in structura linguistică a două po- poare înfrățite vedea cât se oglindește de fericit „istoria ideală" despre care vorbise Vico. GIULIO BERTONI 461 El numia știința „arma de aur a Patriei", armă care, fără să dăuneze trupului, știe, cu noblețe și claritate, să apere drepturile spi- ritului. Din acest motiv și admira în cel mai înalt grad popoarele mici dar harnice, care își încredințau conducerea severă, dar dreaptă, a pro- priei istorii oamenilor de știință. Trăise cincisprezece ani în Elveția, ca profesor de filologie roma- nică la Universitatea din Fribourg, anii cei mai rodnici și mai senini din vieața sa de studios, și elvețianismul, mai mult decât a constitui o experiență de vieață, luase la el forma unei categorii spirituale. Mai încet la călătorii în ultimii ani ai vieții, răspundea totuși grabnic chemării pe care i-o adresau destul de des Universitățile elve- țiene. Și chiar în anul acesta a trimis un salut, cel din urmă, „insulei de lumină", cum o numia el cu drag, primind omagiul entusiast al noilor generații de studenți și aprobarea admirativă a colegilor elve- țieni : Jud, Jaberg, von Wartburg, și al celui mai tânăr dintre toți, dar nu și cel mai puțin drag Maestrului, al lui Paul Aebischer, pe care el l-a socotit întotdeauna cel mai bun dintre elevii săi străini. De altfel nu există țară neolatină care să nu-i plângă pierderea, fiindcă el a dăruit fiecărei națiuni neolatine câte o operă a spiritului său nemărginit și a hărniciei sale tenace și neînfrânte. Cea mai fru- moasă operă, a dăruit-o poate Franței. Acum șapte ani el s'a dus în Franța ca să înmâneze solemn Președintelui Republicii Franceze ediția critică a lui Chanson de Roland. Era rezultatul a douăzeci de ani de gândire și cercetare, era darul simbolic și sever al unui mare Italian către la douce France... După ce își luase doctoratul în Italia, trăise un an la Paris, un an de studii aprinse și de foarte aspre sacrificii materiale, un an de- cisiv: așa a putut să urmeze cursurile lui Gaston Paris și să facă le- gături cu cei mai buni provensaliști ai Franței: Antoine Thomas și Alfred Jeanroy, care la început i-au arătat cea mai cuprinzătoare bună- voință și apoi cea mai limpede admirație prietenească. încet, încet, cu anii, legăturile sale de studiu cu filologii și linguiștii francezi s’au în- mulțit și s’au cimentat, datorită deselor călătorii dela Fribourg la Paris și foarte bogatului schimb de scrisori: Bedier, Hazard, Gillieron, Brunot, Bourciez, Darmesteter, Bloch, sunt printre cei mai asidui corespondenți francezi ai săi. Aceste scrisori, uneori adevărate articole de revistă, în care, cu credință înalt olimpică în rolul științei, se discuta despre soarta unei vocale dintr'un obscur dialect neolatin, sau despre varianta îndoelnică a unui text vechiu din primele secole, aceste scrisori ne fac astăzi să surâdem melancolic, dar cu o melancolie proprie nouă, patetic privi- 462 UMBER1O CIANClOLO legiu al epocii, care se întoarce în desavantajul nostru. Multe din scri- sorile acelea erau preludiul sau completarea unei cercetări adânci și e suficient să răsfoim un număr din Romanța sau din Revue des langues romanes din anii aceia, pentru a vedea contribuția adusă de Maestru în desvoltarea studiilor de filologie romanică din Franța. Spiritului său i-a fost prezentă și realitatea iberică; lui i se da- torește traducerea exactă și integrală în limba italiană a lui ,.Cantar de Mio Cid“ precum și un admirabil curs asupra lui Don Quijote, pe care eu însumi am avut cinstea să-l litografiez și care din nefericire numai în parte a fost publicat în formă definitivă. Vizitase și Spania, de șipentru mai puțin timp decât Franța, și se ocupase ca și în Franța cu consultarea unui cât mai mare număr posibil de manuscrise și luă cu sine un bogat număr de fotografii după codice pe care apoi le-a utilizat. Legături de stimă reciprocă îl uniau în deosebi de Menendez- Pidal și deAmerigo Castro și a întreținut raporturi frecvente cu Institut de estudis catalans, având ca intermediar pe Pr. Griera. In egală mă- sură s'a interesat de portugheză, nu numai sub aspectul linguistic, dar și cel literar, scoțând de mai multe ori în relief contribuția adusă de această țară în formarea unei lirici de dragoste în epoca originilor; anul trecut el a fost acela care a prilejuit publicarea unui volum mare de studii italo-portugheze, sub îngrijirea Academiei italiene, contribuind el însuși cu un eseu magistral asupra câtorva coincidențe tematice între poezia lui Camoens și poezia italiană a Renașterii. A avut ocazie în decursul anilor să strângă cele mai colegiale legături de studiu cu cei mai renumiți reprezentanți ai bătrânei și în- tăritei filologii germane și austriace; a trăit un an întreg în Germania, ca să aibă posibilitatea să stea alături în special de doi maeștrii în studiile provensale: Tobler și Appel. Meyer-Luebke, pe care el l-a vizitat de câtevaori la Viena, a întreținut cu el legături de corespon- dență până la sfârșit și epistolariul lor, care va trebui publicat într'o zi, va constitui o puternică contribuție la istoria filologiei romanice în Europa din primii treizeci de ani ai secolului actual. Cu toată varietatea și importanța acestor experiențe străine, este de datoria noastră să lămurim bine, în onoarea amintirii sale și în același timp a adevărului, că Giulio Bertoni a ajuns să-și însușiască o foarte înaltă funcțiune, nu numai în domeniul specialității sale, ci și în acela al culturii europene în genere, menținându-se întotdeauna între granițile celei mai precise și nobile tradiții italiene. Gustul inte- ligent și tenace pentru erudiție, înțeleasă nu ca o superflua delectatio strălucitoare, ci ca o disciplină severă și necesară a intelectului, se îm- preuna la el cu dorința puternică de a transforma în tot atâtea ade- GIULIO BERTONI 463 văruri faptele pe care le adunase, și a realiza astfel maxima lui Vico: verum et factam convertuntur. Pentru fiecare adevăr un fapt, și invers; astfel încât să actualizezi împreunarea ideală dintre erudiția istorioara- fică a lui Muratori și „istoria ideală și veșnică" a lui Vico, actualizare pe care mulți, printre care și marele Manzoni, o preziseseră și profe- tizaseră. Prin Giulio Bertoni s'a născut astfel în Italia noua filologie, sin- teză robustă a unui program de acum secular, ce găsise în Italia se- colului al XVIII-lea apărători glorioși, fără totuși să mai fi găsit vreo- dată, timp de două secole, după aceea, pe cineva care să aibă pu- terea de a topi la un loc valorile complimentare și să actualizeze astfel toate premisele. Pentru a realiza aceasta, era într'adevăr nevoe de o muncă nicio- dată sătulă și satisfăcută în cercetarea naturalistă a faptelor mărunte și de un lucru și mai rar, de o intuiție superioară a valorilor morale și estetice, permanente, care reies din examinarea acestor fapte înseși. Cine, spre exemplu, ar compara comorile arhivistice descoperite cu erudiție meticuloasă în lucrarea „L'Orlando Furioso e la Rinascenza a Ferrara" (1920), cu magistralul studiu „II linguaggio poetico deH’Ariosto“ (1932), cu greu și-ar putea da seama nu numai cum a putut același spirit să împace exigențe atât de deosebite, ci și de legă- tura intimă care unește o cercetare cu cealaltă. Și totuși o astfel de minune aparentă nu este decât consecința naturală a unui sistem de gândire vie și coherentă, care permitea spiritului să-și angajeze și să-și adapteze propriile facultăți cu egală intensitate, fie în procesul de cău- tare a faptelor, fie în acela de trecere și de înălțare a faptelor în ade- văruri universale ale istoriei. Pentru el realitatea imanentă, superioară a istoriei era limba, simțită în existența ei dublă de graiu (cultură, erudiție, tradiție) și de limbaj (fantezie, creație individuală, transfigurare estetică). Spre graiu aducea și din graiu își extrăgea toate preocupările științifice și umane; de aceea se poate spune că forma mentis a sa a fost integral și exclusiv filologică. Așa cum adevăratul mistic, clipă cu clipă — orice ar spune și ar face, și orice s'ar întâmpla în jurul lui — trăiește în legătură intimă și directă cu Dumnezeu, tot astfel Giulio Bertoni respira zilnic o trăire de asiduă și atentă legătură cu obiectul științei sale : graiul. El se supunea chemărilor deosebite ale activității lui de om de știință cu seninătate și voioșie deplină, fără să deștepte niciodată în alții impresia că nemărginita-i cultură sau că greutatea problemelor tratate l-ar fi apăsat sau l-ar fi întrecut. Privia cu indulgență ironică, ■464 UMBERTO CIANCI0LO dar blândă, pe cercetătorii care pășesc în vieață întunecați și obosiți, ca sub povara unei nesfârșite greutăți. îi deplângea sincer pentru inca- pacitatea de a asimila și deslega în vieața gândurilor, faptele și noțiu- nile pe care reușiseră să și le acumuleze. Maestrul s'a arătat deplin în a învăța că cea mai prielnică odihnă pentru un spirit activ este varietatea subiectelor, trecerea cu ușurință și interes dela o specie de cercetări la alta, obținând astfel o creștere permanentă a propriilor posibilități intelectuale și extinzând în același timp limitele propriei științe. Cu el s'a stins o mare lumină. Sentimentul de gol și spaimă care cuprinde pe toți cei ce au avut prilejul să trăiască alături de el, cu greu poate fi îmblânzit de gândul că în scrierile lui sunt păstrate pentru totdeauna valorile permanente ale spiritului și doctrinei sale. Poate de aceea, luându-mi rămas bun dela el, acum o lună, la Roma, și gândind cu nesfârșită teamă că nu voi mai vedea înfățișarea-i muritoare, mi-am adus aminte de cuvintele Evanghelistului; „Puțin și nu mă mai vedeți, și iarăși puțin, și mă veți vedea". UMBERTO CIANC10LO BLAJUL ROMÂNESC DE ODINIOARĂ Blajul românesc își datorește ființa marelui vlădică Inochentie Micu Klein, cel care a suferit grele prigoane, asemeni unui adevărat mucenic, pentru cauza întregului neam din Transilvania. Prin mutarea episcopiei române-unite dela Făgăraș la Blaj, marele arhiereu nu s'a mulțumit numai cu statornicirea aici — în „poiata" de odinioară a principilor ardeleni — a unui locaș pentru vlădicii bisericii sale, care până la el au fost rătăcit în mai multe locuri, ci a căutat să imprime acestui viitor centru de cultură, un puternic caracter românesc în- deosebi pe plan spiritual. Visul vlădicului adânc iubitor de biserică și neam a fost de a înzestra cetatea sa de scaun cu o școală de obște pentru toți cei ce doriau să primească elementarele cunoștințe ale scrisului și cititului, apoi cu o alta, mai înaltă, de preoție, unde urma să fie pregătiți pentru lupta de mai târziu — politică și națională — conducătorii duhovnicești ai Românilor. Pentru înfăptuirea acestui vis care i-a frământat toți anii vieții, petrecuți în fruntea turmei sale, cele cuvântătoare, Inochentie Micu Klein a pus temelia bisericii catedrale de astăzi dela Blaj, a stabilit planul clădirii mănăstirii călugărilor basilitani și pe cel al vi- itoarelor școale, pe care le va deschide la 1754 urmașul lui în scaunul vlădicesc, postelnicul Petru Pavel Aron. Inochentie Micu Klein, în cursul păstorirei sale, a fost nu numai un mare preot, ci și un neînfricat luptător pentru cauza sfântă a tuturor Românilqr care locuiau pe vremea lui peste întreg întinsul Daciei romane, obidiți, împilați și subjugați de sute de ani, de către stăpânitori de altă limbă, ridicați din mijlocul unor neamuri străine. Prin multe și documentate memorii, înaintate curții împărătești din Viena, și prin diferitele plângeri adresate forului legislativ din țară, vlădicul Blajului a încercat să dovedească celor puși în fruntea trebilor 4 466 ST. MANCIULEA statului, că și neamul său are drept la o vieață politică și națională,, asemeni cu celealalte popoare privilegiate ale Transilvaniei. Lupta în- cepută de el pentru obținerea unei complete libertăți — sub raport politic — pe seama Românilor, a provocat adevărate valuri de ură și dușmănie deslănțuite și revărsate contra bisericii și neamului românesc, începând cu anul 1733, când pentru întâia oară, forul aducător de legi a făcut cunoștință cu cererile vlădicului dela Blaj. Dârza atitudine,, arătată de Inochentie Micu Klein față de cei puternici ai zilei, s’a în- temeiat pe adânca credință de care era el pătruns, că adecă fii lui sufletești sunt urmași de viță împărătească, că limba lor este sora celei latine și că viețuesc aici neîntrerupt din vremea colonizării împăratului Traian. Convingerea aceasta nesguduită despre continuitatea noastră în Dacia, o mărturisește vlădicul — prin o scrisoare — unui cunoscut al său, căruia îi spune între altele: „că noi am fost moștenitori în acest pământ al Crailor, încă din vremea lui Traian”, pe când nu s'au fost așezat alte popoare în Transilvania „și avem aici moșii întregi și sate, cu toate că am fost împovărați cu tot felul de mizerii milenare, dela cei mai puternici decât noi". Vlădicul Klein în toate adunările staturilor țării, unde avea intrarea slobodă de pe urma titlului de baron pe care l-a fost do- bândit dela împăratul, a înfățișat legitimele doleanțe ale Românilor, cu „împotrivirea îndărătnică și înverșunată a celor care au o nedreptate de apărat". La auzul acestor cereri a izbucnit vulcanul de ură acu- mulat de veacuri contra noastră — în sufletul claselor privilegiate, — cătând să îngroape sub revărsarea lui cotropitoare glasul aspru, solitar și nesguduit în credința dreptății cauzei sale, prin care vlădicul Ro- mânilor uniți sguduia temeliile unei orânduiri din țară atât de vrăș- mașe nouă. In una din aceste adunări (la 1746) pentru curajul și îndrăsneala episcopului și pentru vorba lui plină de demnitate a fost amenințat cu moartea de către făuritorii de legi, care erau gata să-l arunce dela etaj tocmai în mijlocul drumului. „Românii sunt nește pribegi" — ziceau staturile, iar episcopul le răspundea: „Nu pot fi altcum deoarece sunt apăsați până la sânge". „Sunt numai țărani și iobagi" — ziceau staturile. — „Nu este adevărat — le răspundea episcopul — că avem nobili în districtul Făgărașului și liberi în Fundul regesc". — „Sunt tâlhari și hoți" — ziceau staturile. „Nu trebue să vă mirați — le răspundea episcopul — căci acestor oameni afară de piele, nu li se lasă nimic din ce să se hrănească". „Sunt leneși" — ziceau staturile. — „Dar numai Românii vă lucrează ocnele, băile de aur și fier, iar acum li se trage și pielea de pe ei" — le spunea episcopul. BLAJUL ROMANESC DE ODINIOARĂ 467 Lupta fără de odihnă purtată de Inochentie Micu Klein pentru desrobirea materială și spirituală a neamului său din lanțurile unei îndelungate și crunte iobăgii, o zugrăvește — între altele — o cerere a clerului și norodului din Transilvania înaintată împăratului, în care semnatarii ei spun despre marele arhiereu „în contra lui toți sunt, iar el în numele clerului și națiunii este singur contra tuturor, așa încât n'ar fi nicio mirare dacă pentru feluritele asupriri și prigoniri ș'ar pierde mintea". însemnătatea cea mare a luptei dusă de Klein pentru drepturile Românilor stă mai ales „în prigonirea ce a îndurat-o pentru biserica și poporul său. Când ținea piept celor mulți, puternici și bogați care știau latinește mai bine decât dânsul, batjocura de care era acoperit fiindcă se încumetase a sgudui stâlpii pe care se răzima o stare de lucruri, pe atât de legală pe cât de nelegiuită, va fi cutremurat de revoltă, va fi aprins pentru răsbunare și pe alții, de cât ființa lui batjocorită, și se va fi vorbit prin sate de vlădica uniților și fruntașul Românilor, care le apăra nevoia tuturora înaintea celor ce nu voiau să știe de dânsa". Persecutat acasă de dușmanii neamului nostru de totdeauna, vlădicul Klein a plecat în cele din urmă — ca de atâtea ori altădată — la drum lung, cu gândul să-și îndoaie din nou genunchii înaintea tronului împărătesc, cu nădejdea în suflet, că doar aici va afla mult așteptata dreptate, S'a înșelat însă amar, fiindcă cei care donau pierirea lui și a poporului său i-au pregătit de cu vreme, la curtea din Viena, o atmosferă cât se poate de ostilă, înfățișându-1 ca pe un răs- vrătit contra legilor și ca pe un dușman al ordinei din stat. Văzându-și spulberate speranțele, Inochentie Micu Klein și-a îndreptat pașii spre Roma, unde și-a petrecut în pribegie restul zilelor, până la ceasul morții, înghițând pâinea amară a exilului, amestecată cu lacrimile durerii, pricinuite de dorul credincioșilor lui din Ardeal. „Acesta a fost sfârșitul episcopiei lui Klein — carele având foarte mare râvnă către neam și bunul de obște, și care întru celelalte bunătăți și Blajul a umblat să-l facă cetate liberă crăiască, — spuză de pizmași au întărâtat asupra sa, până ce mai pe urmă, ca o jertfă învins căzu". Sămânța cea bună aruncată de vlădicul Klein în pământul Bla- jului românesc, ctitorit de el, a rodit din belșug pentru întreaga suflare românească din Ardeal. Școalele întemeiate de Klein și inaugurate de urmașul său în scaunul episcopesc, au propoveduit prin o întreagă pleiadă de dascăli și cărturari, pe lângă atâtea adevăruri științifice și dogme teologice, sau frumsețile diferitelor studii literare, mai ales 4* 468 ST. MANCIULEA tainele trecutului neamului nostru, punând astei temelia istoriografiei românești, așezate pe criticismul documentar, și prin ea au creat și desvoltat conștiința națională a tuturor Românilor. Studiile temeinice făcute de atâția dascăli români după 1740, in colegiul De Propaganda Fide din Roma, la Viena sau in școalele Blajului, și ceva mai târziu la Buda, au deșteptat in sufletul Românilor din acest mare „Principat" mândria originei poporului și limbii noastre, descendența noastră din viță împărătească și prin aceste învățături, câștigate cu trudă lungă de mulți ani, s’a aprins in inimile lor arzătoarea dorință de a căuta să facă cât mai cunoscute aceste adevăruri marei națiuni ro- mânești, până atunci nebăgată în seamă de cei ce stăpâneau in țară. Adevăratul întemeietor al erudiției istorice românești în Tran- silvania este smeritul intre monahi, blândul și harnicul cărturar Samuil Klein, Dintre toți dascălii școalelor dela Blaj care au pro- poveduit adevărurile diferitelor științe, vreme de aproape o jumătate de veac, el a fost singurul care nu s'a mulțumit cu întrebuințarea cu- noștințelor câștigate numai pentru îmbogățirea și mulțumirea sufletului său, ci a simțit nevoia de a le împărtăși și altora, de a le vesti ceti- torilor în cercuri cât mai largi. Până în vremea luî Samuil Klein, cel care a încercat să scrie „istoria Românilor se ocupa numai de acei ce locuiau în o singură provincie. Nici macar o istorie a amânduror Principatelor nu fusese Întreprinsă de cineva și singuri compilatori nedibaci și obscuri se gândise să alipiască în aceeași poveste faptele celor două țări românești, guvernate în forme naționale. A cuprinde cu privirea Ardealul, a îmbrățișa tot timpul de peste 1500 ani ce trecuse dela Traian până la Fanarioți și până la mișcarea de redeș- teptare din Transilvania, era, fără îndoială cel mai bun plan istoric ce fusese conceput de un român până atunci. Pentru a-1 realiza trebuia o cunoaștere adâncită a izvoarelor celor mai feliurite și o artă deo- sebită de compunere, care să unească într'un singur curent pânza de evenimente, care păreau menite a fi tratate tot așa de răzleț, precum răzleț se desfășuraseră". Opera aceasta de Împletire a faptelor și trecutului neamului nostru de pretutindeni într’o alcătuire închegată sintetic a izbutit să o ducă la bun sfârșit Samuil Klein, în lucrările lui de istorie a Româ- nilor. In fiecare din aceste scrieri autorul zugrăvește fie mai desvoltat, fie în mai puține cuvinte, originea noastră romană, fazele colonizării săvârșite de Traian în Dacia, luptele Românilor cu barbarii, înte- meierea Țării Românești și a Moldovei precum și faptele de arme ale Românilor, realizate vreme de lungi veacuri. Nu uită niciodată în operele lui, cucernicul călugăr dela Blaj, -să preamărească pe înaintași BLAJUL ROMANESC DE ODINIOARĂ 469 și să-i înfățișeze înaintea celor care trăiau în vremea lui, drept pilde vrednice de urmat. „Acesta a fost săditorul și părintele Românilor — scrie S. Klein despre împăratul Traian — celorce astăzi sunt în Va- lachia adecă în Moldova, în Țara Românească, în Ardeal și în Țara Ungurească până în Tisa. O de ar căuta mai cu deadinsul Românii la mai marii săi și ar lepăda nepriceperea și prostia, ca cum cu multe — cu care pentru prostia și bicisnicia, unii se rușinează a se numi — așa și cu virtutea să fie adevărați Români, că cu adevărat din sânge românesc a se trage mult iaste**. Originea comună a Românilor, trasă din tulpina domnească a stăpânitorilor împărăției romane de altădată, o mărturisește S. Klein și în prefața operei sale întitulată: „Istoria lucrurilor și întâmplărilor Românilor pre scurt așezată din mulți vechi și noi scriitori culeasă**, în care ceartă pe contimporani, amintindu-le de datoria de a-și cunoaște trecutul: „Urât iaste Românului să nu știe începutul său, să nu știe neamul său, pre mai marii săi și istoria neamului său**. Contimporan și prieten cu S. Klein tovarăș de cărturărie și su- ferințe, muncitor în același ogor al istoriei și al studiului limbii, viețuia și lucra la Blaj Gh. Șincai, un dârz și vehement apărător al ade- vărului. Cronica Românilor, rodul ostenelelor și strădaniei sale de o vieață întreagă, este o „operă din cele mai bogate, din cele mai muncite, din cele mai cinstite ce se pot închipui. E un admirabil re- pertoriu, o culegere de izvoare din cele mai îmbelșugate la care se recurge și astăzi și se va recurge încă multă vreme**. Șincai vreme de zeci de ani, a strâns nespus de mult material din arhive și biblioteci, ca să poată redacta prețioasa lui operă, fiind mânat în toată această neobosită strădanie numai de dragostea pe care o purta Românilor. Scrierea lui e străbătută dela un capăt la altul de flacăra iubirii de neam, autorul încercând prin scrisul lui să-i înalțe pe Români „în ochii lor și în ochii străinilor necunoscători sau dușmani**. Cronica lui Șincai reușește să înfățișeze cititorilor istoria Ro- mânilor de pretutindeni, fiindcă el era convins că numai prin cunoa- șterea vieții și trecului celor din Ardeal, Țara Românească, Moldova și Țara Ungurească „se putea mântui neamul umilit al toleraților iobagi celor afară de lege. Răbdarea sa, munca sa, suferințele sale, opera și vieața sa, ardeau jămâie mirositoare înaintea altarului nației*'. In prefața scrisă la gramatica lui S. Klein, tipărită la Viena în anul 1780, Gh. Șincai, afirmă pentru întâia oară — în o carte tipărită de un Român — originea noastră romană, de sânge, și de limbă. „Sunt șaptesprezece secole — spune el — de când Traian învingând pe Decebal a adus colonie în Dacia lipsită de locuitori. De atunci la 470 ST. MANCIUIEA câte și la cât de mari schimbări au fost expuși urmașii Romanilor, ușor vor pricepe aceia ce cunosc istoria măcar cât de puțin". Cartea prietenului său o recomandă Șincai Românilor de pretutindeni, atât pentru a-și cunoaște — prin studiul gramaticei — și îndrăgi limba, cât și pentru a le fi de folos la prețuirea acestui tezaur al neamului, pe care-1 găsim — același — la toți urmașii coloniștilor lui Traian. „Căci fie că cineva va face negoț cu Daco-Romanii, fie că va călători prin Valachia Transalpină, Moldova, Transilvania, Marmațiea, Ungaria de peste Tisa, Șimleu, Banat, Cuțovlahia, Basarabia sau chiar Crimeia, înainte de toate va avea nevoe de limba daco-romană, fiindcă altă limbă mai întrebuințată prin părțile acelea nu se află". Petru Maior, cel din urmă reprezentant al școalei ardelene, este totodată și istoriograful care afirmă cu mai multă cutezanță în fața dușmanilor lui de breaslă, mândria trecutului și gloria vitejiei româ- nești. Din tinerețe, mult înainte de a pleca la Roma, a vădit el o mare dragoste pentru studiile istorice, cărora mai târziu le-a închinat mulți ani din vieață. Frământat de aceste probleme „el va ajunge la concluziile cele mai măgulitoare pentru poporul său, cele mai potri- vite cu interesele lui, cele mai opuse prin urmare părerilor acestor streini, cari aprobându-se unul pe altul, credeau că au prefăcut în ochii lumii pe Români, care nu se credea că vor răspunde, într'un neam de vagabonzi, de sălbatici degenerați, incapabili de vitejie și de cultură. Prin soluțiile sale, scoase din critica izvoarelor de căpetenie, Maior voia să respingă nu prin insultă, dar prin adevăr, minciuna, și să deie Românilor încrederea în ei însăși, să le inspire dorința de a-și imita străbunii". Cărturarii blăjeni prin activitatea și scrierile lor au creiat o con- știință națională, un adevărat cult al studiului trecutului nostru istoric, și au turnat în suflete o mare dragoste pentru limba românească. Opera istorică realizată de S. Klein, Gh. Șincai și Petru Maior „a manifestat ce era mai înalt în cugetare, ce era mai cald în simțirea propagatorilor regenerării naționale a Românilor. Ea e frumoasă, nu prin calitatea operelor, ci prin suflarea neînvinsă de entuziasm, care Ie străbate". Conștiința națională a Românilor din Transilvania, deșteptată și întărită — datorită în mare parte tocmai activității desfășurate de lu- ceferii școalei ardelene — în convingerea legitimității drepturilor ce se cuvin și neamului nostru, s'a manifestat in mod public în anii 1791— 1792, prin memoriul pe care l-au înaintat împăratului vlădicii celor două bi- serici românești. Ierarhii îi spun monarhului — în numele tuturor BLAJUL ROMÂNESC DE ODINIOARĂ 471 Românilor din Ardeal — că „națiunea română este aci cea mai veche dintre toate națiunile din Transilvania, fiindcă ea își deduce originea dela coloniile romane, pe care le făcu împăratul Traian în Dacia la începutul secolului al If-lea, ducând acolo adeseori un număr foarte mare de ostași veterani, în scopul de a asigura provincia. Acest lucru e sigur și dovedit cu dovezi istorice, cu o neîntreruptă tradițiune și cu marea asemănare a limbii, moravurilor și obiceiurilor". Românii — ca locuitori băștinași — au trăit aici cu sute de ani înainte de alte neamuri, avându-și vieața, drepturile și legiuirile lor proprii după care-și orânduiau traiul. Mai târziu, nouii veniți ne-au despoiat de toate aceste drepturi, aducând legi draconice contra noastră, dintre cari unele prevedeau că „națiunea valachică nu e socotită între staturi, ci este admisă în regat numai pentru binele public". Vitregia vremurilor a adus această năpastă peste capul poporului român, care nu este o na- țiune „venetică, ci antică, cu mult mai antică decât toate celelalte, e națiunea română din Transilvania". Acuzele și calomniile nedrepte, ri- dicate de dușmani contra noastră prin care aceștia încercau să-i înfă- țișeze pe Români ca pe un popor de răsvrătiți, gata să aprindă în orice clipă focul revoluției în țară, sunt scornituri defăimătoare, fiindcă națiunea română „nu a căutat nici nu caută ea, răsturnarea principa- tului, ci mai mult reîntregirea aceluia, căutând să fie restituită în drep- turile cetățenești și regnicolare, pe care i le-a răpit, nu vreo lege oare- care, ci răutatea vremurilor". Memoriul vlădicilor amintește împăratului, că ei nu cer dela mila lui preaînaltă altceva, decât să li se recunoască și Românilor aceleași drepturi, pe care le au alte populații locuitoare pe pământul princi- patului ardelean, fiindcă noi le-am avut odinioară și ne-au fost răpite pe nedreptul. „Nu este intențiunea națiunii suplicante, ca să câștige pentru plebea sa mai mult decât îi compete aceleia după drept, fiind însă că din cele promise apare limpede, că ei îi compete tot ceea ce compete plebei celorlalte națiuni din patrie, iar plebea acestora nu este eschisă din numărul cetățenilor patriei: națiunea suplicantă se roagă cu deosebire ca și țărănimea sa să fie tratată în același mod ca și țăranii celorlalte națiuni, și după ce și ea poartă aceleași sarcini ca și acestea, să se bucure și ea de aceleași beneficii, fiindcă și de altfel, lucrul acesta îl jfretind feliuritele ordinațiuni preaînalte". După o lungă și documentată expunere istorică, în care sunt în- fățișate împăratului drepturile și libertățile de odinioară ale Românilor, vlădicii rezumă doleanțele națiunii lor, solicitând monarhului înfăptuirea legitimelor cereri ale credincioșilor celor două biserici. 1. „Ca numirile odioase și pline de înjosire : tolerați, admiși ne- primiți între staturi și altele de acestea, cari s'au dat națiunii române 472 ST. MANCIULEA fără niciun drept și dreptate, ca nește pete eterne, de acum înainte să se retragă și să se șteargă ca nește numiri nevrednice și injurioase". 2. Națiunii române să i se restituie intre națiunile regnicolare locul pe care l-a avut încă din veacul XV. 3. Clerul celor două biserici românești, nobilimea românească, orășenii și locuitorii țărani ai satelor noastre „să se trateze in același mod și să se împărtășească de aceleași beneficii" ca și ceilalți locuitori din țară. 4. In fruntea comitatelor, scaunelor și districtelor să fie așezați și funcționari români, în raport cu populația românească locuitoare in aceste unități administrative. 5. Comitatele, scaunele, districtele și comunitățile orășenești, „în cari Românii întrec cu numărul pe celelalte națiuni, să-și aibă nu- mirea și dela Români". Memoriul se încheie cu teama exprimată de națiunea română, că poate împăratul nu va soluționa singur aceste drepte desiderate, ci le va trimite dietei ardelene să-și dea și aceasta avizul. Din această pri- cină își exprimă ei teama, că forul legislativ din țară poate se va opune înfăptuirii acestor cereri și sancționării lor prin lege, fiindcă „ușor s'ar putea întâmpla ca unii dintre cetățenii patriei, cari se gă- sesc în dietă de acum, și cari provocându-se la obiceiul contrar ce- rerilor națiunii noastre, obiceiu întărit prin prescripțiune, sau cari nu au cunoștință corespunzătoare despre drepturile societății civile, sau în fine cari necercetând istoria patriei și înțelesul legilor din patrie, nici nu pot pătrunde dreptatea cererilor națiunii subscrise, ba poate sunt conduși intru câtva de oarecare ură ascunsă contra națiunii și religiunii noastre", nici măcar să nu voiască să audă de discuția acestor plângeri. De cumva dieta țării va purcede așa „națiunea sub- scrisă se roagă cu toată umilința, să se îndure Maiestatea Voastră sa- cratissimă a permite în acest caz, ca întro conferință națională... să se aleagă și să se provadă cu instrucțiunea necesară în acest scop câțiva deputați, cari ori unde ar fi de lipsă, să reprezinte și să apere cauza națiunii române, și dacă acestei cauze, cu toată dreptatea ei, i s’ar pune piedeci, să arate toate gravaminele națiunii împilate și redactân- du-le în scris să le propună spre milostivă vindecare Maiestății Voastre sacratissime". Teama vlădicilor a fost pe deplin întemeiată, deoarece cererea lor, înaintată în numele Românilor din Ardeal, a „întâmpinat opoziția înverșunată a regimului de atunci din țară. Sfetnicii împăratului soco- tesc această petițiune ca o mare primejdie, deoarece soluționarea favo- rabilă a desideratelor exprimate în ea, ar da naștere la o turburare BLAJUL ROMÂNESC DE ODINIOARĂ 47* a spiritelor „ar spori ura națională și ar clătina constituția țării". Tot așa de înverșunată s'a arătat și dieta din Transilvania, când a fost vorba de cererile Românilor. Citirea „petițiunii** națiunii române și a clerului său „în o ședință a dietei a avut un efect de-a-dreptul sgu- duitor pentru deputați, cari au fost cuprinși de o spaimă generală care se putea ceti de pe fețele tuturor". Dieta s'a opus categoric înfăptuirii și legiferării acestor desiderate, motivând că constituția țării este astfel alcătuită, încât de câteva veacuri sistemul îl formează cele trei națiuni, recunoscute prin lege, și cele patru religiuni recepte. Forul legislativ declară că el nu voește să modifice acest sistem, și prin această schim- bare să înmulțească națiunile și religiunile din țară. „Aceasta au do- bândit Românii la petițiunea dela 1791 adecă, ce dobândiseră la 1744, adecă nici mai mult nici mai puțin decât au avut dela conjurarea celor trei națiuni în sec. XV adecă cu o vorbă: să rămână tolerați, fără drepturi ca și mai înainte**. Conștiința românească națională odată desvoltată, nu mai putea fi înnăbușită. Urmașii și ucenicii celor trei luceferi ai școalei ardelene au continuat opera lor, aici în acest târgușor unii și alții în atâtea alte părți ale Transilvaniei, crescând generații de-a-rândul în cultul sfânt al dragostei de neam, de limbă și de lege strămoșească. Atitudinea românească a acestor — de atâtea ori anonimi — apostoli, ținuta demnă și munca de frământare spirituală a tineretului, încredințat griji lor, a îndreptat atenția organelor statului tot mai mult și mai insistent asupra operei educative care se săvârșia în școalele dela Blaj. Institu- tele de cultură de aici, prin activitatea pe care o desfășurau au alcă- tuit totdeauna o opoziție firească față de tendințele claselor stăpâni- toare din țară, manifestată prin lupta purtată pentru desnaționalizarea Românilor. Prin înaintarea studiilor științifice și literare și prin acea neîntreruptă comuniune de idei și sentimente dintre dascăli și școlari, s'a deșteptat, a evoluat și s'a întărit în sufletul tineretului, venit să-și adape setea de învățătură la această „fântână a darurilor", tot mar puternic ideea de naționalitate „care e în legătură firească cu științele, și studenții cari au ieșit din școalele Blajului, s'au arătat unii din cei mai înflăcărați naționaliști ai timpului său". Prin anii 1833/4 profesau la catedra acestor școale o pleiadă de dascăli învățați, înflăcărați și pătrunși de dorul de a ridica, prin acti- vitatea lor, desfășurată prin scris sau prin cuvânt, întregul neam ro- mânesc pe o treaptă de egalitate cu națiunile privilegiate de odinioară, din Ardeal, atât sub raport material cât și spiritual, S. Bărnuțiu, T, Cipariu, I. Rusu, I. Cristoceanu, G. Barițiu, D. Boer, St. Marcu, A. 474 ST. MANCIULEA Pumnul, erau cu toții în floarea vârstei, cu inimile aprinse de idealul măreț al alcătuirii unei țări libere și pentru frații lor, ținuți de vrăș- mași în o atât de lungă robie. Prin activitatea cărturărească desfășu- rată de acești dascăli, au reușit ei să alcătuiască începutul unei „epoce nouă care se desfăcea din negurele latinismului fără duh și se des- fășura spre un chip încă necunoscut, bănuit numai, de cultură româ- nească națională". Opera de deșteptare a cărturarilor ardeleni și de îndrumarea lor spre alte preocupări se datorește în locul întâi lui T, Cipariu, care a reușit prin activitatea și geniul lui să orienteze și să directiveze munca tuturor acestor cărturari spre „o nouă vieață na- țională". Alături de Cipariu și de ceilalți apostoli ai evangheliei românis- mului, profesorul loan Rusu a fost un idol al tinerimii școlărești. Cre- dința în dreptatea neamului, ca și iubirea de limbă și poporul ro- mânesc, le-a tăiat el cu dalta cuvântului în atâtea din nepieritoarele pagini ale operei sale „Icoana pământului". Prefața acestei cărți, îm- preună cu acele capitole în care zugrăvește aspectul pământului și oamenilor din Transilvania, Țara Românească și Moldova, sunt scrise cu slove de foc, rupte din inima încărcată de rodul iubirii, pe care o purta autorul, Românilor de pretutindeni. „In frumoasa Transilvanie — spune el cititorilor — Românii fac partea cea mai mare a locuitorilor, ei sunt aici poporul cel mai vechiu, ei vorbesc o limbă dulce, frumos sunătoare, întocmită spre mare cultură. „Ei în această limbă plinesc cele dumnezeești în biserică și acasă, aceasta este cea mai lățită în mai sus pomenita țară, in care vorbesc Românul cu Ungurul și Sasul, Ungurul cu Sasul, ba și Sașii din deose- bite ținuturi, între sine. Românii apăsați de nedreptățile timpurilor tre- cute întru grele furtuni și-au păstrat până acum religia și limba, ca cele mai scumpe odoare ale omenirii. Stările împrejur au început a se schimba și Românii nu mai pot rămânea în starea de până acum. Razimul naționalității lor a fost în timpul trecut: religia și trebue să mărturisim, neștiința împreunată cu ura altora către ei, și a lor către alte popoare. Cea dintâi poate să mai fie singură, și cele din urmă nu trebue să mai fie razim naționalității". Dușmanilor noștri cari încercau să introducă în biserica, școala și vieața noastră publică o altă limbă în locul celei vorbite de mulțimea neamului, le răspundea I. Rusu cu astfel de vorbe: „Ne rugăm, Domnilor, nu ne omorâți cu de acestea. De voiți binele nostru, fericirea noastră, de ce nu ne întrebați și pe noi, căci binele nu se poate face cu sila, și Domnia voastră v-ați mănia când am zice că ne faceți și ne voiți răul. Apoi Domnia voastră aveți școale catolice, BLAJUL ROMANESC DE ODINIOARĂ 475 școale reformate, calvinești și unitărești, ba și pe Evrei nu-i tulburați în orânduirea școalelor sale. Lâsați dară ca și noi, cu un milion și mai bine de oameni, să avem parte în orânduirea școalelor noastre, că școalele, mai cu seamă cele de jos, spre a fi folositoare trebue să fie legate cu biserica, și așa sunt și a Domniilor voastre". I. Rusu îm- preună cu toți tovarășii lui de cărturărie dela Blaj, propovăduiau în scris și cu graiul, că naționalitatea și limba, alcătuiesc comorile cele mai de preț ale unui popor. „Eu din parte-mi socotesc a fi mai scump omului sufletul, și unui popor limba și în aceia formă a fi un popor datornic a-și apăra limba, în care e dator un om a-și apăra vieața". Valurile renașterii naționale ale neamului stăpânitor în țara de dincolo de Piatra Craiului, creșteau tot mai puternic, începând cu anul 1840. Ele au pătruns din spre Panonia de odinioară până pe văile Mu- reșului, Târnavelor și Oltului unde „erau dorite, așteptate și sprijinite" de aceia cari își aveau privirile îndreptate spre Vest, unde locuiau frații lor. Prin această redeșteptare națională, cei puternici au desfă- șurat steagul de luptă, purtată pentru distrugerea celorlalte naționa- lități. Ca să grăbească un ceas mai de vreme contopirea popoarelor de altă limbă în massa națiunii stăpânitoare, căpeteniile țării au căutat să introducă, sub formă de lege, și deci obligator, o altă limbă în școa- lele, bisericile și rânduielile vieții publice românești din Transilvania. încercările de a sili pe Români să învețe o limbă străină, le-a fost început în Ardeal națiunea stăpânitoare încă din vremea episcopului loan Bob, fără însă ca atunci să fi obținut rezultatele așteptate. La 1842 luptătorii pentru ideea desnaționali zării Românilor, au prezentat forului legiuitor un proiect de lege, prin care cereau înlocuirea limbii românești din biserică și școală cu o alta străină, nădăjduind astfel că în curând vor reuși să-i facă pe Români să se înstrăineze de neamul și instituțiile lor, pe cari singuri și le-au creiat și le susțineau de multă vreme, cu grele jertfe și mari lupte. Proiectul de lege prevedea între altele că, pentru a se ajunge mai curând scopul desnaționalizării noastre, în școalele dela Blaj și în celelalte școli românești din Transilvania să fie aduși profesori de altă limbă, cari să predea tineretului toate cu- noștințele necesare în alt graiu, decât cel moștenit dela părinți. Vestea acestei încercări de desnaționalizare a Românilor, făcută de către clasa stăpânitoare din Transilvania, prin alcătuirea amintitului proiect de lege, a produs în sufletul cărturarilor neamului nostru de pe aceste plaiuri o adevărată revoltă. Canonicii și dascălii blăjeni cu inima plină de amărăciune au citit vestea de mai jos publicată în „Gazeta Transilvaniei" la 31 Ianuarie 1842. „In toată patria, toate Jurisdicțiile bisericești... îndată după publi- carea acestei legi... după zece ani să fie îndatorate a corespunde" în 476 ST. MANCIULEA limba impusă de stat, „matricolele și toate scrisorile ce vor sluji intre hotarele acestui mare principatsă se facă numai în limba hotărâtă de forul legiuitor. „Tot după împlinirea de zece ani, aceia cari n'ar ști" această limbă impusă de lege „să nu poată primi nicio diregă- torie bisericească, nici mai înaltă, nici subordinată, și până atunci încă, intre persoane deopotrivă destoinice, întâietatea să se dea acelora cari știu" limba cerută de stat. Conducătorii bisericii și școalelor blăjene au hotărât atunci să în- ceapă sau mai bine zis să continue, lupta pentru apărarea limbii și naționalității românești. Sub preșidenția prepozitului S. Crainic, s'au strâns cu toții în o ședință, unde au discutat amănunțit toate amenin- țările și urmările dezastruoase ale acestei legi, pentru credința și vieața Românilor din Transilvania. „Când a sosit — scrie Al. Papiu Ilarian în istoria lui despre acest eveniment — faima la Gelu despre venirea lui Tuhutum în Transilvania, înainte de o miie de ani nu va fi făcut mai mare mișcare în el și în miniștrii lui aceea faimă, de cât făcu numitul proiect de lege în Consistorul și colegiul profesorilor din Blaj! Fiecare vedea în acel proiect de lege sentința morții ce se prepara naționalității române din Transilvania. Atunci Simeon Crainic, prepozitul capitular, vicarul general și prodirector al liceului, chemă îndată la ședință, nu numai pe canonici, dar împreună pe tot colegiul profesorilor — atât pentru însemnătatea cea mare a lucrului, cât și pentru aceea, ca să nu se împiedice cumva consiliul cel bun prin frica unora, care sub despo- tismul cel îndelungat se învățaseră a crede, că chiar și apărarea drep- tului ar fi crimă, așternu lucrul înaintea acelei adunări, care decretă cu unanimitate a se face o protestație răsunătoare, la acel proiect al dietei ungurești". Cărturarii blăjeni au redactat în ziua memorabilă de 15 Febr. 1842 un „protest" în care afirmă dreptul națiunii române de a-și în- trebuința în biserică și școalele pe care le avea la sate și orașe, limba ei națională, la slujbele d-zeești și la predarea diferitelor obiecte de învățământ. Acest drept nimenea nu-1 poate răpi sau distruge, fără de a vătăma personalitatea națională și libertatea cea mai de căpetenie a Românilor, anume aceea de a se cultiva în limba lor. „Aflând abia acum din ziare — spune protestul consistorului — despre articolul proiectat în proximele ședințe ale Comițiilor dietale", prin care forul legislativ încerca să introducă și să impună o altă limbă în locul celei românești, nu numai în jurisdicțiile civile și militare, dar și în cea bi- sericească, și nu numai în corespondența dintre ele, ci și în însăși administrația diecezelor și în educația tinerimii... „Și îngrozit fiind de BLAJUL ROMÂNESC DE ODINIOARĂ 477 urmările grave ale introducerii unei astfel de inovații, care periclitează cele mai sfinte drepturi naționale, consistorul cere împăratului „să îngăduie grațios ca clerul nostru greco-catolic să se mențină și de acum înainte în folosința graiului băștinaș și al limbei-mame latine, atât în administrația internă a acestei dieceze, cât și în învățământul tinere- tului și poporului". Nu este nici un motiv justificat să se introducă in vieața bisericilor și școalelor române o limbă streină, deoarece „clerul acesta al nostru posedă o limbă națională proprie, consacrată și prin întrebuințarea în practică religioasă, în decurs de veacuri, și la care singură se raportă acele progrese lente, vai! în adevăr, dar nici decum de disprețuit în cultură și educație". Reușind încercarea aceasta a dietei „consistorul prevede cu ușurință ce s'ar întâmpla, dacă în locul acelei limbi și al cultei limbi-mame latinești s’ar substitui" o altă limbă carea nici ea măcar nu e încă destul de ciselată și nu abundă în cel belșug de cărți bune, pe de altă parte, la nația românească din sânul căreia se recrutează esclusiv clerul nostru, această limbă, — pe care dieta vrea să o impună cu sila — fiind aproape total ignorată... neputând deveni prin nici un mijloc mai cunoscută, nu numai că nu mai poate nădăjdui vreun progres în viitor, dar, dimpotrivă, din cauza vecinicelor piedeci ale acestui îndoit element de dușmănie reciprocă, chiar de nu s'ar mai ivi altele, e de temut să nu recădem miserabil, în barbaria de odinioară din care cu greu, și numai prin izgonirea limbii slave, s’a putut elibera întrucâtva clerul și națiunea noastră", Consistorul, întemeiat pe dreptul sfânt al fiecărui popor de a se instrui și educa în limba lui națională, ține să amintească împăratului și dietei, că limba românească „nu poate fi scoasă din școalele blăjene de cât cu împiedecarea moravurilor și a religiosității, și ceea ce pentru noi nu e mai puțin dureros — cu ruina scumpei noastre naționalități". Să nu creadă puternicii zilei și stăpânitorii vremelnici ai Ro- mânilor, că prin astfel de metode de silnicire a conștiințelor îi vor putea desnaționaliza. Vor încerca ei, așa cum au mai încercat de atâtea ori altădată să ne răpească aceste comori ale sufletului, dar atâta vreme cât Românii vor rămâne strâns legați de credința, limba și naționalitatea lor, valurile cotropitoare pornite contra noastră de ura vrășmașilor, nu ne va putea clinti din loc, „Mărturisim însă sincer — închee protestul»— că nu numai după zece ani, dar nici după zece veacuri, ba niciodată, în vecii vecilor, noi și națiunea noastră nu putem fi obligați prinlr'o lege, care, pentru datinele și credința noastră, pregătește un pericol și un obstacol, iar pentru naționalitatea noastră ruină și peire". Citirea protestului a produs o mare înflăcărare pentru cauza na- țională în sufletele tuturor acelora, care au luat parte la redactarea 478 ST. MANCIULEA lui. „Cei care au fost de față — scrie Al. P. Ilarian — în acea adunare consistoricească, spunea, că nu s'a mai pomenit în consistorul din Blaj, să se fie primit oarecând vre-o determinațiune cu atâta entuziasm, cum fu primită această protestațiune". Protestul consistorului dela Blaj, în dieta ardeleană a rămas fără de nici un efect, forul legislativ nici macar nu a voit să-l bage în seamă. Răsunetul lui a pătruns însă până la tronul împărătesc, care a dispus, ca deocamdată să se amâne proiectul alcătuit, de dietă, prin care se încerca înlocuirea limbii românești în biserică și școli cu o alta străină, până pentru alte vremuri. Șase ani mai târziu la 1848, dascălii și școlarii Blajului vor chema miile de Români la marea adunare a neamului, și glasul acestor apostoli va decreta, acum pentru totdeauna, ștergerea iobăgiei, și va proclama națiunea română de liberă și neatârnată în stat, ridicându-o pe aceeași treaptă de egalitate cu celealalte popoare ale Transilvaniei. ȘT. MANCIULEA BIBLIOGRAFIE: N. lorga, Istoria literaturii românești, București, 1901, voi. I. — Dr. A. Bunea, Episcopul Inocențiu Micu Klein, Blaj, 1907. — G Bogdan-Duică, Procesul Episcopului loan Inocenție Clain, Caransebeș, 1896. — G. Bogdan-Duică, Viața și ideile lui Simeon Bărnuțiu, București, 1924. — Dr. E. Dăianu, Supplex Libellus Valachorum, Sibiu, 1901. — Gh. Baritiu, Părți alese din istoria Transilvaniei, Sibiu, 1889, voi. I. — A. Papiu-llarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, Viena 1851. CRONICI AMINTIRILE LUI I. GHICA¹) Nu putem să fim destul de recunoscători d-lui profesor N. Cartojan că a publicat în colecția „Clasicii români comentați" nepre- țuitele Amintiri ale Jui Ion Ghica. Ediția este îngrijită de d-1 Olimpiu Boitoș și e presintată, în deosebire de ediția din 1889, în trei volume. Ediția cea nouă este cu atât mai binevenită, cu cât loviturile grele, date de împrejurările nenorocite bibliotecilor universitare din Cluj și Cernăuți, fac aproape cu neputință consultarea primei ediții. Este adevărat că ediția de la Craiova urmărește scopul de a da „cultură șt educație tineretului nostru"; totuși ediția d-lui O. Boitoș poate fi întrebuințată cu folos de orice iubitor al trecutului nostru. Firește, cine se interesează mai ales de limba Amintirilor va trebui să recurgă tot la ediția lui I. Ghica. Munca de editor a d-lui Boitoș trebue apreciată după scopul pe care-1 urmărește publicația. D-1 Boitoș spune, modest, că n'a făcut operă științifică, s'a mărginit doar să modernizeze ortografia și punctuația și să îndrepte unele date. Și totuși, a făcut și muncă științifică și s'o spunem dela început, cu foarte mult bun simț. La edițiile comentate e mare primejdia ca introducerea și notele să nu înăbușe — textul. De această primejdie d-1 Boitoș a știut să scape. Introducerea e scurtă, sobră și cuprinzătoare; notele alese. De sigur asupra notelor poți fi și de altă părere. In legătură cu Latour era bine dacă se amintea că ministrul de războiu austriac, om în vârstă de 68 de ani, a fost asasinat într'un mod oribil de plebea răsculată din Viena (6 Oct. 1848), iar cadavrul lui a fost atârnat de un stâlp de felinar în fața ministerului. Numai așa se înțelege de ce Contele Latour e numit „nefericit". La Fallmereyer era bine dacă se adăugea că el e autorul faimoaselor „Fragmente aus dem turkisch-griechischen Orient", care au făcut at^a vâlvă la apariție; despre mareșalul Radetzky se spune că a fost un bun administrator, căci acestui general și talentului lui administrativ se datorește că dominiția austriacă, atât de odioasă în Italia, s’a putut menține atâta vreme. Dar n’am făcut aceste observații pentru a-1 cicăli pe d-1 O. Boitoș. Eu consider ediția, în- I.’ Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, 3 volume, comentate de Olimpiu Boitoș. Craiova 1940. (Colecția „Clasicii români comentati" condusă de N. Cartojan).. -480 R. CANDEA grijită de domnia-sa, ținând cont de scopul ce-1 urmărește colecția, de o ediție model. La viitoarea ediție ar fi bine ca d-1 O. Boitoș să adauge la margine și paginația ediției din 1889; astfel cartea ar deveni și mai folositoare. Dealtfel acestei cărți atât de frumoase și sugestive ii dorim cât mai mulți cetitori — singura răsplată pentru străduințele d-lui O. Boitoș. Și ar fi bine ca Amintirile lui Ghica să fie cetite de cât mai multă lume, mai ales de tineretul universitar. I, Ghica este un scriitor plăcut, om cu simțul realității în politică, cel înzestrat cu mai mult bun simț și cu vederi mai clare decât toți ceilalți reprezentanți ai ge- nerației dela 1848. Observațiile lui, presărate printre scrisori, nu sunt lipsite de savoare, iar descrierea salvării manuscriselor sale din focul dela Constantinopole se cetește ca o sugestivă pagină de nuvelă. Avem în Amintirile lui Ghica un fragment din sbuciumul vieții emigraților, cu toate vicisitudinile unei vieți aspre de pribeag necăjit, uneori nedrept cu tovarășii săi, alteori gemând sub povara desilusiilor, dar păstrându-și nădejdea în vremuri mai bune. Din scrisorile tuturor, din polemicile și acusațiile, adesea grăbite și nedrepte, ne putem face o închipuire despre frământările sufletești prin care a trecut generația dela 1848. Dacă Eliade ne apare prolix în argumentare — se coboară uneori Ia Lycurg! — meschin, orgolios, neîngăduitor față de tovarăși, adesea hărțăgos și nedrept, totdeauna cu frica de Ruși în spinare, încât se leagă, orbește, de Turci, de care nu ne-am putea desface, Ghica ne apare ca omul dotat cu simțul de cântărire a realităților, ca diplo- matul căruia entuziasmul pentru o cauză nu-i întunecă întrezărirea realităților. Dar nici unul nu este așa de întreg, cu sbuciumul unei vieți chinuite, cu însuflețirea pentru un ideal, cu naivitatea și buna credință a unui ideolog sincer ca Nicolae Bălcescu. Pe N. Bălcescu nici nu-1 poți înțelege deplin dacă nu-1 urmărești în scrisorile lui, pu- blicate de Ghica — în ediția Boitoș în volumul al II-lea. Nicolae Bălcescu dintre toți tinerii, frământați de idealuri la 1848, a fost ideologul pur. Om entuziast generos, spirit vioi și impresionabil, N. Bălcescu vine cu idealul libertății depline, așa cum era înțeleasă la Paris. Teoretician, care avea să-și frângă ilusiile de durele realități dela noi, Bălcescu a fost un visător împotriva reacțiunii. Pentru el Austria era încorporarea celei mai negre reacțiuni; deci toți cari luptau contra acestei împărății absolutiste erau considerați ca eroi ai libertății și aliați firești ai Românilor, însetați după libertate. Slavii și Ungurii alături de Români; iată cine trebuia să se uniască pentru a doborî reacțiunea spre binele popoarelor. Unirea aceasta Bălcescu a urmărit-o cu arzătoarea dragoste a unui iluminat, cu candoarea naivă a unui ideolog, care lua gânduri scumpe drept realități, cu sbuciumul unui suflet înflăcărat. Numai din concepția lui despre libertate cu orice preț și lupta fără cruțare împotriva absolutismului, putem înțelege ati- tudinea lui. Hrănit în ideile generoase care înfierbântau capetele la Paris, Bălcescu se încăpățâna să nu vadă realitățile. Din prisosul idea- lismului său a împrumutat idealism și acelora la care ideea de libertate era împreunată cu asuprirea cea mai necruțătoare. Numai așa ne explicăm cum a putut să se însuflețească atât de mult de înființarea AMINTIRILE LUI I. GHICA 481 unei legiuni române, menite să lupte alături de Unguri împotriva abso- lutismului austriac. Ideea venise dela Ghica, formulată de acesta cu multă prudență. Dar Bălcescu s’a frământat să o aducă la îndeplinire. A luat contact cu Românii lui Avram lancu, i s’a spovedit necontenit lui Ion Ghica, a stat de vorbă cu Kossuth, cu Batthyânyi, cu Szemere, cu generalii poloni din armata maghiară. Nu e de mirat, fiindcă legiunile atunci erau la modă; era o legiune italiană, alături de Ungurii revoluționari, alta polonă, care această din urmă a pus însă condiția să nu fie silită să lupte contra Românilor. Polonii revoluționari și pribegi, obsedați de gândul mesianismului, erau furnisori de comandanți revoluționari nu numai în Italia și Ungaria. Ghica voia să pună și legiunea română sub comanda unui ofițer polon. Câte planuri naive n'a croit Bălcescu! Câtă fantazie în legătură cu rolul, ce i-1 menea lui Bem, jumătate general genial și jumătate aventurier! Ce penibile însă ne apar astăzi unele dintre jelaniile lui Bălcescu, împotriva Românilor ardeleni, cari se luptau pe vieață și pe moarte împotriva unui dușman sălbatec și nu înțelegeau să cadă la nicio transacție de dragul unei ideologii, atât de îndepărtată de realitățile românești I Și cum se luptau! Un general maghiar i-a mărturisit lui Ghica despre Români că erau „chiar fără arme de foc, chiar numai cu ciomege, înspăimântători” și — cum spune Ghica — „o armată de 40.000 de Unguri ce comanda {Bem) era ținută în respect și paralizată în toate mișcările de un pumn de Români fără arme, comandați de lancu și Axente”. Dar toată supărarea trecătoare a lui Bălcescu izvora din ideologia lui, pe care, la început, nu a putut-o adapta la realități. Nu este același caz cu popoarele slave pe care Bălcescu le-ar fi voit aliate cu Românii și Ungurii într'o ligă împotriva Austriei — și panslavismului, care-i însuflețea pe Cehi și pe toți «Iugoslavii? Dar dacă de dragul teoriei sale i-ar fi văzut bucuroși pe Românii din Transilvania într'un lagăr, unde nu le putea fi locul, nu este mai puțin adevărat, că Bălcescu vorbește pretutindenea cu cea mai mare căldură de acești frați ai lui, admirați și iubiți, cărora le doria dreptate. Și când încep a i se sfărâma ilusiile, ce bine vede realitatea! „Crede — îi scrie prietenului său — că am alergat mai prin toată Ungaria și n'am văzut Unguri compacți afară de vre-o câteva sate împrejurul Debriczinului și pe lângă Tisa; în toate celelalte locuri sunt înecați în noianul altor neamuri”. (Amintiri, II 106). Cât privește caracterul aliaților în teorie ai ideologiei lui Bălcescu cetiți aprecierile acestuia în voi. II pag. 77 și 83. In frământările lui sufletești ideologul ajunge dela legiune, la confederație și apoi la panromânism, la idei atât de sănătoase ca aceastea: „Românismul nu se va putea desvolta și scăpa de atâția vrăjmași ce-1 apasă, până când ambele Principate nu vor fi libere și nu vor organiza puterea lor armată... și cu care să-și tragă cu sabia hotarele sale naționale” (II, 107). O visiune a viitorului și un testament... Nu este nimic mai instructiv decât să urmărești evoluția lui Bălcescu, în lungul șir de mărturisiri, făcute lui Ghica, și în lunga serie de desiluzii pricinuite de poporul pe care o clipă îl idealizase, înainte de a-1 cunoaște de aproape. Bălcescu ajunge numai în urma 5 482 R. CÂNDEA asprei învățături, dată de evenimente la concluzia, că realitățile ro- mânești erau altele și că ele împingeau spre o înfăptuire a idealului nostru național pe altă cale decât o arată ideologia brodată pe îm- prejurări și realități străine de aspirațiile neamului nostru. Și Bălcescu a întrezărit, în cele din urmă, adevărul că românismul numai pe Români se poate întemeia... R. CÂNDEA ȚĂRĂNIMEA, VĂZUTĂ DE UN SOCIOLOG GERMAN •) Prima ediție a acestei lucrări, apărută la sfârșitul anului 1938, a. trecut aproape neobservată la noi, chiar de specialiști. Se cuvine deci să insistăm cel puțin acum, cu ocazia retipăririi ei. Cu atât mai mult cu cât avem a face cu o lucrare de seamă. E prima carte germană de sociologie rurală, ce poate sta alături de lucrările similare americane. O carte interesantă însă nu numai prin valoarea ei științifică, dar și prin cea simptomatică, ca expresie a puternicei orientări prorurale a vieții germane, mai ales dela 1933 încoace. De sigur vieața rurală n'a încetat să intereseze niciodată spiritul german, nici chiar în secolul al 19, când toată Europa apuseană era câștigată pentru idealurile civili- zatorii, pentru oraș și industrie — cum ne arată opera lui Riehl. Dar vieața rurală n'a devenit înainte o problemă pentru gândirea sociolo- gică germană, pentrucă Germania a fost cea din urmă dintre țările apusene care a început să se urbanizeze. Până la 1870, Germania era în general o țară cu structură rurală-patriarhală. Numai după această, dată, când procesul de orășenizare și industrializare începe să se afirme în mod puternic, când această transformare rapidă de structură socială și economică pune o serie de probleme și aduce o serie de inconve- niente, nu numai pentru lumea rurală, dar și pentru organismul na- țional în genere, numai de atunci începe să se creeze presupozițiile sociologiei rurale. Și în adevăr, avem deja dela sfârșitul secolului trecut o serie de lucrări asupra vieții rurale, dintre care cea mai remarcabilă rămâne tot cartea lui Max Weber asupra muncitorilor agricoli din Prusia răsăriteană. Dar toate aceste opere erau făcute numai dintr'un punct de vedere special, mai ales economic. Lucrări propriu zise de sociologie rurală, adică cercetări care să caute să analizeze, în ansamblul ei, vieața socială, apar de abia de 25 de ani încoace. De atunci însă interesul pentru problemele rurale, pentru țărănime, devine tot mai mare, culminând în perioada după instalarea actualului regim in Ger- mania. Dacă celelalte cercetări sociologice s'au împuținat în Germania de astăzi, în schimb preocupările și interesul pentru sociologia rurală^ cum arată și voluminoasa carte pe care o prezint, n'a făcut decât să crească mereu. Insist asupra acestor lucruri pentrucă însuși Giinther atrage oarecum atenția asupra fundamentelor psiho-sociologice ale operei sale, în orice caz problematica ei nu poate fi separată de atmosfera generală ger- ’JHans F. K Giinther. Das Bauerntum als Lebens-und Gemeinschaftsform. Ed. II. Leipzig u. Berlin 1941, 654 p. TArAnimea VĂZUTĂ de un sociolog german 483 mană. Se știe că veacul trecut a fost un adept puternic al industrialis- mului și al orășenizării, militând pentru o politică social-economică care să facă din Occidentul european nu numai creerul, ci și uzina întregei lumi. Această orientare nu putea să continue la infinit; mai de vreme sau mai târziu, erorile ei trebuiau să se vadă. 0 reacțiune masivă în acest sens se poate observa însă numai după războiul mon- dial. Dela 1920 încoace, parola care revine cel mai des, în toate țările apusene industrializate, e reagrarizarea. De aici și interesul pentru ță- rănime și sat în Apus, care fuseseră multă vreme uitate și disprețuite. Ch'ar autorul nostru a consacrat o mică lucrare problemei orășenizării (Die Verstădterung, Leipzig und Berlin 1934), unde denunță în mod necruțător toate consecințele nefaste ale acestui proces. Orășenizarea, spune el acolo, e periculoasă în primul rând din punct de vedere biologic, pentrucă ea implică accelerarea dispariției familiilor cu capital biologic valoros. Se știe că clasele de sus sunt deficitare din punct de vedere al natalității, ele umplându-și golurile prin ascensiunea elemen- telor valoroase din clasele de jos și mai ales dela țară. In schimb oră- șenizarea ar da posibilitate de înmulțire celor cu capital biologic in- ferior. In tot cazul, cu toată îmbunătățirea condițiilor de vieață, poate tocmai și de aceea spune Giinther, urbanizarea înseamnă sărăcirea popoarelor de elementele lor cele mai bune. Dar ea e periculoasă nu numai biologic, ci și sociologic, pentrucă ea aduce după sine desră- dăcinare, adică îndepărtarea spiritului uman de fundamentele vitale ale speciei om. La oraș se crează o cultură tehnică și spirituală, cu mult deasupra capacității de asimilare biopsihică a omului. Nu e de mirare că această discrepanță a dus la o ură împotriva culturii. Căci progresele care nu sunt însoțite de o, adaptare biologică sunt regrese. Lumea rurală, în schimb, corespunde mai bine dotației native a celor mai mulți oameni. Trebue deci înlăturată, conchide Giinther, dominația orașului. Primul pas în acest sens va fi desorășenizarea Germaniei, mai întâi ca mentalitate și concepție de vieață. Orice stat german nu poate fi re- făcut decât prin spirit țărănesc. Un popor poate trăi fără orașe, nu însă fără țărani. In lumina acestor considerații se va înțelege ușor interesul pe care-1 manifestă autorul german pentru sociologia rurală. De altfel Giinther spune textual în prefața cărții de care vrem să ne ocupăm, că lucrarea sa asupra țărănimii continuă și completează pe cea asupra orășenizării. Ambiția autorului e, pe lângă o analiză științifică cât mai obiectivă a vieții țărănești, să deștepte atenția marilor masse germane asupra acestei categorii umane. Fiindcă țărănimea germană, deși e aproape de epuizare din cauza necontenitelor emigrări la oraș, tot ea reprezintă capacitatea biologică cea mai valoroasă a poporului german. De aceea, subliniază Giinther, ea nu constitue o stare alături de altele, ci baza fundamentală a poporului și statului. (De sigur, dacă autorul are dreptate din punctul de vedere al unei politici biosociale, aceasta nu însemnează că sociologic, dacă ar fi să clasificăm țărănimea, să-i găsim locul ei în sistematica sociologică, ea e altceva decât o categorie socială, în speță o stare, un strat social). Această importanță a țără- nimii, mai ales pentru viitorul unui stat industrializat și orășenizat, cum 5* 484 GEORGE EM. MARICA e cel german, fa făcut pe autor adeseori să idealizeze peste măsură țărănimea, denigrând în schimb, uneori pe nedrept, orașul. Astfel de-a-lungul intregei lucrări, el ne vorbește de distincția și noblețea ță- rănească, făcând mereu o paralelă între țărănime și aristocrație. Nu contest că acest paralelism nu e lipsit de interes și nu e până la un anume punct just — reprezintă doar țărănimea și aristocrația cele două straturi sociale fundamentale ale stilului de vieață trecut și, în conse- cință, ele au de sigur multe puncte comune — dar acest paralelism nu trebue exagerat, astfel ca să nu se falsifice imaginea țăranului. In opoziția sa împotriva urbanismului, autorul german merge chiar așa de departe încât afirmă că spiritul orășenesc nu va crea niciodată, pro- babil, o cultură mare. Vieața spirituală europeană de puternice creații încetează, spune el, când spiritul orășenesc pătrunde țările. Afirmație, fără îndoială, discutabilă; după cum discutabilă mi se pare și ideea lui Giinther că germanismul și țărănimea sunt legate în mod esențial. In ce sens? Empiric în orice caz nu se poate spune acest lucru, căci locuitorii rurali din Germania reprezintă numai 30% din populația acestei țări (fiind pe lângă aceasta foarte mult influențați de civilizația orașelor¹). Mult mai favorabil stă în această privință Franța, a cărei populație rurală se apropie de jumătatea populației totale. Dacă ger- manismul și țărănimea sunt între ele legate în mod esențial, atunci ce să mai zicem de românism și țărănime. Știut fiind că la noi populația țărănească reprezintă și astăzi 80% din populația țării și cea mai mare parte din această populație rurală fiind încă puțin atinsă de influențe citadine și știut fiind că noi n'am avut până de curând o vieață propriu zisă orășenească; pe când cultura înfloritoare a orașelor germane nu e de acum ci dela începutul Evului-Mediu. Orașul deci nu e în lumea germană importat, suprapus, ci el e un produs propriu, autohton, constituind una din componentele principale ale istoriei germane, pe drept cuvânt un titlu de mândrie al ei. In aceste împrejurări, dat fiind rădăcina naționalo-pragmatică a preocupărilor de sociologie rurală ale lui Giinther, nu e de mirare că lucrarea autorului nostru asupra țărănimii se referă în primul rând la țărănimea germană. El spune dela început că urmărește să înfățișeze o sociologie a țărănimii germane. De aici evident și preferința pentru literatura germană; nu există izvor cât de neînsemnat care să nu fi fost amintit și utilizat. Astfel că această lucrare constitue și cea mai bună bibliografie a cercetărilor germane de sociologie rurală. Lucrările străine sunt citate numai în măsura în care ele confirmă datele câștigate din analiza materialului german. Sunt relevate mai ales lucrările ame- ricane, de sigur și pentru motivul că sunt studii foarte temeinice, dar mai ales pentru împrejurarea, subliniată de Giinther, că ele au la bază cercetarea unei țărănimi de origină germanică. Dar totuși ambiția au- torului pare să meargă ceva mai departe. Astfel el spune la sfârșitul *) Iată ce spune, în această privință, autorul celei mai noi lucrări asupra orașului (orașului mare), psihosociologul german W. Hellpach: „In special partea germanică a omenirii occidentale e aceea care a căzut pradă unei orășenizări incontestabile" p 2 (Adică dintre popoarele occidentale, popoarele germanice sunt cele care locuiesc mai ales în orașele marij. Mensch und Volk der Grosstadt. Stuttgart 1939. țArAnimea, vAzuta de un sociolog german 485 primului capitol următoarele: „Dacă vorbesc de țărănimea germană, aceasta nu înseamnă că trăsăturile esențiale pe care ' le-am găsit ei specifice s'ar limita numai la lumea germană**. Și tot acolo afirmă el: „Tipului ideal al țăranului german îi vor corespunde și mulți țărani din țările învecinate** (pag. 28). Aceste afirmații ne îndrituesc să ne ocupăm mai pe larg de opera lui Giinther. Că autorul năzuește să dea concluziilor sale o valabilitate mai largă ne arată și referințele sale la cercetătorii străini. Astfel, pe lângă sociologii americani Sorokin, Zimmerman, Taylor, Sims, Hayes etc., e foarte mult menționat un sociolog ceh B'âha. E păcat că Giinther, tocmai pentru ca considerațiile sale asupra țăranilor să aibe o bază mai largă, mai solidă și o valabilitate mai mare, nu a căutat să utilizeze și alte izvoare străine, înafară de cele relevate. Nu numai pentru cantitatea, dar mai ales pentru calitatea informației. Valoarea operei autorilor citați e foarte inare, dacă ne gândim la seriozitatea metodei întrebuințate de ei. Ea scade însă, dacă ne gândim că și ei au avut deaface cu un țăran mai evoluat, mai influențat de civilizație și oraș, putem să-i spunem chiar un fermier. Căci să nu se uite că dintre toate popoarele slave nu există unul mai occidentalizat, nu numai la suprafață, ci și în adâncime, ca cel ceh. In consecință nu e de mirare că antropologul german citează așa de des pe Blâha: țăranul ceh și cel german reprezintă același nivel de vieață. Ar fi fost bine de ex. ca Giinther să se fi întemeiat și pe concluziile unor autori, care au avut de a face cu un material rural mai autentic (cum e cazul țărănimii din Sud-Estul Europei, a țărănimii ruse, chineze, indiene etc.). De aceea, dacă lipsa izvoarelor franceze sau italiene nu însemnează o insuficiență, apoi de sigur neutilizarea autorilor ruși, cei dintâi sociologi rurali (ca și a altora din această lume) reprezintă o lacună. întrebuințarea unui astfel de material ar fi dat posibilitate sociologului german să vadă mai bine ce e țărănesc și în consecință i-ar fi ajutat și la desprinderea mai exactă a fizio- nomiei țăranului german. Lucrarea lui Giinther cuprinde următoarele capitole: I, Cerce- tarea formelor comunitare și a stilului de vieață al țăranului german; II. Mediul exterior al țăranului; III. Mediul exterior al orășanului; IV. Mediul uman al țăranului; V. Mediul uman al orășanului; VI. Comunitatea sătească, vecinătate și familie ; VII. Comunitate și societate. Țară și oraș; VIII. Comunitatea sătească și raporturile țăranilor cu alți oameni și grupe dinafară de sat (raporturile lor cu orașul, statul, dreptul); IX. Valorile țăranului; X. Credința și religiozitatea țărănească; XI. Sufletul țărănesc. Vieața spirituală țărănească; XII. Copilăria și educația copilului la țară; XIII. Vieața sexuală a tinerimii rurale și moralitatea la țară; XIV. Alegerea soțului la țară; XV. Numărul copiilor în căsnicia țărănească; XVI. Orășenizarea vieții rurale; XVII. Părăsirea sateloj și mobilitatea dela țară la oraș; XVIII. însemnătatea națională a țărănimii. Cum vedem, cartea antropologului și sociologului german îmbră- țișează un foarte mare număr de probleme. Cu toată vastitatea pers- pectivei ei, lipesc totuși câteva aspecte destul de importante. Astfel lipsește un capitol asupra antropologiei țăranului. Și e cu atât mai 486 GEORGE EM. MARICA surprinzător acest lucru, cu cât Hans Giinther e un mare teoretician al rasselor, adică un antropolog. In această privință mult mai multe date se găsesc la Sorokin și Zimmerman, autori care nu sunt biologi, ci sociologi. Lipsește apoi un capitol asupra vieții economice a țăra- nilor. Se găsesc, e drept, considerații asupra acestui subiect, în ce- lelalte capitole, dar ele sunt risipite și fragmentare. Ar fi fost necesar, socotesc, un capitol sintetic care să îmbrățișeze această problemă în ansamblul ei, discutând natura agriculturii (ocupația de predilecție a țăranilor), natura întreprinderii țărănești, etc. Insuficiente mi se pare și considerațiile asupra sufletului țăranilor, pe care le face in capitolul XL Nu atât pentrucă ele sunt puțin desvoltate — în definitiv se găsesc atâtea referințe, asupra acestui subiect, în toate celelalte ca- pitole, — cât pentru soluțiile pe cari le dă autorul. Recunosc că problema e destul de spinoasă, dar cred totuși că se poate ajunge și aici, cu bunăvoință, la rezultate incontestabile. De vină e de sigur, în primul rând, tendința amintită a autorului de a idealiza țărănimea. Numai așa pot fi înțelese afirmații ca: „țărănimea înseamnă rezervă plină de distincție, noblețe (Vornehtnheit), „țăranul are un simț foarte fin pentru distanță" apoi că „țăranul iubește lucrul bine făcut", că „valorile sale sunt stăpânirea de sine și măsura". Discutabilă mi se pare și afirmația că țăranul e un om închis (față de cine ?) și mai ales aceea că creația sa plastică ar reprezenta latura sa cea mai slabă în creația sa artistică (pag. 465). Judecând după produsele țăranului nostru în acest domeniu, ale femeii (portul popular, cusăturile) ca și ale bărbatului (crestăturile în lemn etc.), nu se poate afirma absolut de loc acest lucru. De sigur arta plastică țărănească e o artă minoră, dar ea nu e cu nimic mai prejos decât celelalte creații artistice po- pulare, Plastica e chiar mai apropiată de sufletul său mai concret decât alte arte mai abstracte, ce corespund unei vârste mai mature. De sigur autorul german n'ar fi ajuns la astfel de concluzii, dacă nu s’ar fi lăsat indus în eroare de afirmația unora că țărănimea nu înseamnă tinerețe, ci vârstă matură cu tendință spre bătrânețe, pentrucă ea ar fi în mod precumpănitor serioasă. Atingem cu aceasta rădăcina mai adâncă a insuficiențelor existente în considerațiile Iui Giinther asupra sufletului țăranilor: lipsa unui fundament de psihologie genetică. E busola care ne ajută să ne orientăm in noianul de fapte, uneori contradictorii, prin mijlocirea căreia se pot rezolva atâtea chestiuni în aparență antinomice. Să nu se uite că structura psihică țărănească ca și cea primitivă (împreună cu cea infantilă, psihopată și animală), în comparație cu cea civilizată, reprezintă o structură sufletească primordială. Dar nu mai insist asupra acestor lucruri, căci voiu avea ocazia să reviu asupra lor într'o lucrare mai mare despre sat, unde voiu discuta și alte teze ale cercetătorului german. Câteva cuvinte însă asupra explicației fenomenelor sociologice din această lucrare. De obiceiu sociologii, lucru ușor de înțeles, caută să explice felul de a fi al vieții sociale prin mediu (influența împrejurărilor sociale). Așa procedează și Sorokin-Zimmerman în opera lor de sociologie rurală. Giinther ia aici o poziție oarecum deosebită, mai complexă. Ca biolog și sociolog, el caută să facă apel la factori ereditari ca și la împrejurări. Deosebirea ȚĂRĂNIMEA, VĂZUTĂ de un sociolog german 487 între sat și oraș se datorește după el și capitalului biologic diferit din cele două lumi, selecționat prin imigrații, capacitate profesională și mariaj. Iată de ex. cum explică el felul de a fi al orașului. Selecțiunea ce se operează în păturile orășenești explică dorința de cultură, spiritul de întreprindere, de aventură, ambiția, capacitatea inventivă, simțul artistic, capacitatea rațională medie mai mare, separarea rațiunii de emotivitate, dorința de noutate a citadinilor. Tot ea explică și anumite elemente negative, caracteristice lumii orașului: parazitismul, vițiul, crimele, ușurința. Alte trăsături, ce se întâlnesc la oraș, ca: lipsa de inimă, nemulțumirea și iritabilitatea, invidia, imoralitatea se datoresc după Giinther atât mediului cât și selecțiunii. Numai prin mediu ar fi de explicat următoarele trăsături, caracteristice orașelor: superficialitatea gândirii, îndoiala, lipsa de credință, nerușinarea, numărul mare de sinucideri, bolile numeroase de nervi, dezaxarea, fenomenele de massă. De sigur se pot discuta aceste afirmații în amănunt. Se poate, de ex., obiecta lui Giinther că vițiul la orașe poate fi tot atât de bine explicat prin mediu, că nu e nevoie să intervie selecțiunea. In tot cazul însă, nu e mai puțin adevărat că trebue să se facă apel la ambii factori, în orice explicație sociologică completă. Fără îndoială chestiunea noastră țărănească se pune cu totul altfel decât în Germania. Noi nu suntem amenințați de desruralizare. Dimpotrivă, se poate spune că avem prea mulți țărani. Avem de două ori mai mulți locuitori pe km.² agricol decât Germania. Nu pierderea bazei rurale ne amenință deocamdată, ci pauperizarea crescândă a țărănimii. Pe de o parte, datorită numărului ei mai mare decât posi- bilitățile de absorbție ale agriculturii, pe de alta, datorită transfor- mărilor de structură socială pe care le sufere țara noastră. Țărănimea noastră e între două lumi. A ieșit din vechea structură rurală patri- arhală, n'a ajuns însă încă — înafară de unele regiuni — să se adapteze la noul stil de vieață, astfel că împărtășește din ambele părți numai latura negativă. Trăește încă cu deprinderile vechi dinainte, adaptate unei societăți statice, a început însă să simtă puternic con- secințele negative ale vieții moderne: desrădăcinarea, bolile sociale, alcoolismul etc. Cu toate acestea, considerațiile lui Giinther nu sunt- lipsite de relevanță nici pentru noi. Ele ne pot da indicații foarte utile asupra pericolelor orășenizării și a măsurilor ce trebuesc luate pentru a le evita. Dar, mai ales, ele ne pot da excelente îndrumări pentru propriile noastre cercetări de sociologie rurală. Fiindcă lucrarea antropologului german, cu rezervele făcute, e o operă excelentă: bine informată, pătrunzătoare, cu o perspectivă vastă, analitică și sintetică în același timp. Cine o citește va ieși îmbogățit în cunoștințe, primind în același timp o serie de sugestii. Sunt atâtea probleme tratate de-a-lungul celor 654 de pagini, încât e imposibil ca ea să nu fructifice pe lector. Das Bauerntum reprezintă fără îndoială un moment în sociologia rurală, mai ales în cea europeană, atât de săracă până acum în lucrări de ansamblu. GEORGE EM. MARICA 488 EUGENIO TODORAN AL. BUSUIOCEANU: ETHOS¹) Romanticii au reluat problematica platoniciană asupra artei, in- terpretată ca năzuință spre lumea ideilor. Termenul mimesis, cu care Platon denumea procesul creației artistice, însemna chip după asemă- nare, imagine. Pentru romantici creațiile de cultură sunt menite să in- tensifice vieața sufletească până când ajunge la cunoștința Eu-lui trans- cendental. Potrivnici raționaliștilor francezi, ei nu considerau filosofia un produs al gândirii reci, ci o stare de sentiment, un produs al ex- citării Eu-lui empiric de către Eu-1 transcendental, o năzuință spre for- mele ultime, o nostalgie a Absolutului. De aici înclinarea lor spre meta- fizică. Concepțiile raționaliste înlătură misticismul în interpretarea ac- tului de creație artistică. Supra-lumea către care tinde arta este identificată în estetica teo- logică a lui Nichifor Crainic cu paradisul. Căderea omului în păcat a stricat armonia care exista între om și divinitate. Prin modul teandric Dumnezeu, întrupat în persoana Mântuitorului, s'a coborît în natura umană și a restabilit această armonie prin reînălțarea cosmosului pe planul divinității. In felul acesta toate formele spațiului și timpului nu sunt decât produse ale cugetării divine. Către frumosul divin tinde întreg cosmosul. El este izvorul transcendent al tuturor frumuseților naturale, artistice și morale: „Divina dragoste a frumuseții transcen- dente e astfel nu numai un reflex de strălucire a luminii de sus peste lume, dar și un apel, o chemare, o atracție permanentă a lucrurilor către obârșia lor comună de dincolo de timp și spațiu" (Nostalgia Pa- radisului, p. 151). Creația artistică smulge pe om din ordinea lumii pământești și-l ridică spre înălțimea spirituală a cerului, Alta este un salt gigantic deasupra naturii. Sensul ei este depășirea vremelniciei și încercarea de ancorare în veșnicie. Această depășire simbolică a naturii este cultura. Puterea dumnezeiască inspiră însușirile spiritului omenesc în toate fa- cultățile lui creatoare de cultură, încât concluzia la care se ajunge este că întreaga creație omenească se naște din impulsul primordial al no- stalgiei paradisului. Alături de N. Crainic, Al. Busuioceanu, prin articolele adunate în volumul de față, a contribuit în largă măsură la consolidarea doc- trinei gândiriste. Cum spune însuși în Prefață, singur faptul că ele conțin formulări și principii care își găsesc corespondența în literatura gândiristă, le dă destulă unitate, pentru a justifica înmănunchiarea lor în volum. Ca și Nostalgia Paradisului, Ethos este un titlu care defi- nește sensul însuși al literaturii promovată de Gândirea. Pentru Busu- ioceanu gândul poetic este gând metaforic, care reduce la absurd gân- direa rațională. Mecanismul logic este răsturnat de cea mai simplă dintre metafore, de aceea gândirea poetică, sprijinită pe metaforă, este o depășire a realului controlabil pentru rațiune și o evadare în ireal. Lumea absolutului ne fascinează pe toți, dacă nu activ, adică printr'o- putere proprie de a sparge contingențele lumii reale, cel puțin pasiv» *) București, Ed. Cugetarea 1941, 281 p. AL. BUSUIOCEANU: ETHOS 48» adică lăsându-ne târiți de alții: „Când izbutim însă a ne elibera și, prin noi înșine ori prin alții, a atinge culmea aceasta a nebuniei, — atunci e o beție și un cântec. 0 clipă singură e de ajuns ca să'ți stre- coare în suflet licoarea unei pasiuni ce nu se va mai stinge. Presim- țirea ori amintirea acestei neîncercuite spiritualități, pe care ai putea-o atinge de n’ar fi cercurile de oțel ale propriei tale rațiuni, te va chinui întotdeauna. E tocmai, presimțirea ori amintirea de care vorbește Platon, a unei lumi superioare, ideale, căreia i-ai aparținut odată și îi vei aparține, când te vei libera de mecanismul vieții, — Ethos I Arta și de rândul acesta nu metafora, nici poezia, ci arta în înțelesul ei cel mai larg — nu e mai mult decât această înălțare către Ethos. Și nu arta numai, cea legată de o tehnică artistică, dar vieața însăși, înțe- leasă ca o operă de artă, epic trăită, liric, tragic, nu e nici ea cu nimic mai mult decât sbuciumul acesta de desprindere din logic, din mecanic și de cufundare în absolut!" (Ethos, p. 33—34). Ethosul este cheia de boltă a întregii concepții, pe care o susține Al. Busuioceanu și ea este necesară pentru înțelegerea celorlalte pro- bleme pe care le cuprinde volumul. Simbolismul n’a creat o viziune de adâncime a lucrurilor, avântul lui nu s’a născut dintr’o nevoe de transcendental, nu tinde să creeze un cosmos smuls realității. Poezia simbolistă n’a afirmat linia sintetică a vreunei idei, a rămas la aspectele fragmentare, încât „a descompus în individualitate, marea virtualitate creatoare de unde ar fi putut lua naștere un idealism modern în literatură, ca și în artă" (p. 16). Sim- bolismul a încercat să facă din literatură o artă fără scop. Fără niciun conținut de gândire, se reducea la o simplă notație impresionistă, care refuza orice aderență la realitatea și umanitatea vieții. In această epocă de destrămare a conștiinței etice s’a ivit nece- sitatea de adâncire în propria noastră existență, care prin revista Gân- direa trecea dincolo de formule estetice și căuta cu concepția unui Ethos nou un sens sintetic și uman, artei ca și vieții în genere. Poezia gândiristă este rodul unei neliniști, al căutării înțelesului spiritual al vieții, manifestă tendința de ridicare dela pământesc la ceresc, adică este o poezie a marilor căutări, a setei de cunoaștere. La data când apărea eseul Poeții Gândirii (1929) autorul își susținea teoria cu ar- gumentări din poezia lui Nichifor Crainic, însă evoluția celorlalți poeți: I. Pillat, A. Maniu, dar mai ales L, Bologa, V, Voiculescu, do- vedește că același este destinul celor mai reprezentativi poeți dela Gândirea, Afirmarea tumultuoasă a Eu-lui constitue dinamismul poeziei lui Walt Whitman. întregul univers se reduce la propriul Eu. Realizarea continuă și succesivă a Eu-lui transcendental în Univers, apropie vi- ziunea poetică a lui Whitman de filosofia romantică a lui Hegel. Iden- titatea Eului în Cosmos este sâmburele metafizicei whitmaniene, iar ceea ce o deosebește de dialectica lui Hegel este aspectul ei uman, etic. Incarnarea Eului nu se face în forme pur abstracte, care nu re- prezentau realitatea decât ideal, ci în toate lucrurile care fac natura, în umanitate. 490 EUGENIU TODORAN Dar concepția lui Busuioceanu poate fi verificată mai bine în arti- colul Pârvan gânditorul. Tragismul lui Pârvan, evocat în pagini de justă Înțelegere, exemplifică necontenita năzuință de afirmare a iden- tității substanței universale, lupta istovitoare care sfârșește printr'o re- semnare stoică. Aceste idei care formează numai scheletul cărții, fac din autorul lor un al doilea teoretician al ideologiei gândiriste, iar reactualizarea lor este un popas în însăși timpurile în care curentul tindea să-și pre- cizeze originalitatea față de marea mișcare romantică. EUGEN1U TODORAN UCU POP, IDEILE ESTETICE ALE LUI TITU MAIORESCU *) Neobișnuita personalitate a lui Titu Maiorescu, armonică în ciuda predispozițiilor naturale, ca și rolul covârșitor de îndrumător al bele- tristicei și în general al culturii românești din a doua jumătate a se- colului al XlX-lea ocupă un capitol din cele mai proeminente în istoria literaturii românești. Cercetători de elită i-au fixat coordonatele spiri- tuale, i-au identificat în. mare parte influențele și izvoarele și i-au con- turat semnificația. Ajunge să pomenim numai pe Gh. Bogdan-Duică, I. Petrovici, D. Caracoștea, M. Florian, T, Vianu, E. Lovinescu, ca să stabilim ambianța studiilor viitoare despre Maiorescu. Cu toate acestea, studiul pe care îl merită esteticianul, creator de direcție în valorificarea operelor literaturii române, nu s’a făcut încă. In majoritatea lor, studiile mai sus pomenite au fost comemorative, vizând esențialul nu completul. Ceea ce ne prezintă d-1 Licu Pop după cum reiese dintr’o notă (p. 4), este un fragment dintr’o lucrare în pregătire. Nefiind o lucrare terminată și considerând cunoscute aporturile extrem de prețioase ale înaintașilor, vom examina încercarea d-lui Pop mai ales din punctul de vedere a ceea ce aduce nou și vom desprinde parțial dimensiunile studiului viitor. D-sa face, la început, o schițare sumară a formației spirituale a lui Titu Maiorescu: logico-critică de filiație herbartiană — și a misiunii care îi revenea, la început de cultură tânără. Pentru a discerne nou- tatea maioresciană, autorul o încadrează mediului ambiant premergător, al momentului Heliade Rădulescu, apoi al „Daciei Literare" și al celui contemporan, al lui Gherea Dobrogeanu. încadrarea are însă nevoie de completare, căci, alături de termenul de comparație cel mai de- părtat — în timp și ’n sens — Heliade, este absolut necesar termenul cel mai apropiat — de asemenea în timp și ’n sens — „România Li- terară" a lui Alecsandri, chiar dacă omitem „Propășirea", „Zimbrul", ^.Steaua Dunării", care toate continuă apropiind crezul „Daciei Literare". Noutatea maioresciană este caracterizată drept „autonomizarea valorilor culturale", într'un mediu în care sferele se confundau. Arta pentru artă va însemna dobândirea unui nou raport între eu și non ') Sibiu, 1942. Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană*, 76 p., in —8°. (Din j>ubl. grupării intelectuale „Thesis"). UCU POP, IDEILE ESTETICE ALE LUI TITU MAIORESCU 491 eu, în afară de cel etic-utilitar șt cel rațional-cognitiv. In funda- mentarea acestui nou raport între esențe, acela al contemplației estetice, participă, după autor, uriașul gândirii germane Im. Kant prin delimi- tarea sferelor și principiul plăcerii desinteresate, iar Schopenhauer prin desprinderea din tirania voinții și înșelătoarea aparență a cunoașterii fenomenale. Ceea ce îl îndepărta pe Schopenhauer de Kant — con- templarea prototipurilor — îl apropia de Plafon, pe care Maiorescu îl acceptă prin acest intermediu. Cu aceste aderențe, Maiorescu va sta- bili specificul atitudinii estetice: emoția impersonală, căreia Pop îi con- sacră un întreg capitol, descifrându-i începutul genetic în „transpu- nerea din realitate în ficțiune**. Și aici intervine Plafon, căci avem a face cu „ficțiuni ideale** desfăcute de individual, având caracterul „tipic", în care individul poate trăi acea emoție impersonală, devenind subiect pur după platonicianul Schopenhauer. Pe temeiul acestei emoții impersonale, Maiorescu delimitează ra- portul dintre artă și morală cu prilejul comediilor lui Caragiale, învi- nuite de imoralitate. Această delimitare o aseamănă Pop cu atitudinea estetică a lui Schiller, prin eliberarea de impulsiuni sensibile ca și de „imperativele rațiunii**. Este mai probabil însă, credem noi, ca această eliberare să derive mai propriu dela Schopenhauer, decât dela Schiller, cu distanța dela izvor la simplă influență. Are dreptate însă Pop cu privire la ceea ce rezultă pentru morală din consumarea emoției im- personale, în fața artei. In adevăr, Maiorescu afirmă că frecvența emo- țiilor impersonale ne sustrage egoismului — rădăcina oricărui rău ome- nesc — și prin urmare „întărește partea cea bună a naturii omenești", este deci această stare de contemplativitate o pregătitoare a atitudinii morale, cum susțineau Schiller și Kant. De aci în mod firesc și cate- goric ajunge Maiorescu la susținerea imoralității unei opere de artă cu tendințe, din cauza reintegrării spectatorului în „lumea reală cu ce- rințele ei** și în sfera zilnică a egoismului... în prezența cărora emoția impersonală nu mai poate avea loc. Trecând mai departe Pop examinează o a doua față a proble- maticei emoției impersonale și demonstrează cum Maiorescu o așează și la temelia geniului creator, atunci când schițează personalitatea lui Eminescu (p. 23). Ca o consecință a emoției impersonale, se degajează desprinderea artistului de mediu, ceea ce-1 va face pe Maiorescu să pună tot acentul pe forța creatoare a geniului, contrar lui Gherea și a izvo- rului său Taine prin intermediu rus, care reduc pe artist la răsunetul potențat al mediului. Dar cu toată poziția hotărît adversă, la început, mai târziu Maiorescu va face concesii mediului, constrâns de realitatea națională, atunci când vorbește despre Goga. Astfel, arta susținută de Maiorescu ancora în universal prin autonomie a valorii și prin descă- tușarea de particular. Totuși, arată Pop, integrând și teoretic pe Ma- iorescu într’o necesitate națională susținută de înaintași ca Kogălni- ceanu, cum teoreticianul desprinderii de mediu, răsunet al titanismului romantic, renunță la „preocupările de abstractă filosofare ale juneții" (p. 25) și trudește în cultura națională, codificând transpunerea parti- cularului specific național în universalul formei artistice (p. 26). Trebue să adăogăm că această osmoză pe calea artei era posibilă la Maio- 492 I. V. CONSTANTINESCU rescu prin Hegel, pentru care arta trebue să fie generală și particulară, în același timp. In partea doua Pop arată cum Maiorescu, în „O cercetare critică asupra poeziei române dela 1867", delimita arta de știință, așa cum procedase în partea întâi cu arta și morala. Este frumosul idee manifestată în materie sensibilă, dar este o idee emotivă, formată numai din sentimente și pasiuni. O altă problemă crucială în estetica maioresciană, răsunet de altfel al esteticii europene a vremii, este ceea ce numește Pop „as- pectul dual al frumosului" (p. 37), adică fondul și forma respectiv con- diția ideală și condiția materială. începând studiul poeziei cu condiția materială a sensibilizării, Maiorescu se situiază în estetica hegeliană. „Preocuparea de material" o desprinde just Pop lunecând prin accep- țiile pe care le dau formei esteticienii contemporani, dar o expune prea didactic fără a-i urmări suporturile în formația filologică a lui Maiorescu. Este cunoscută activitatea sa în acest domeniu, izvorîtă și alimentată tot din patrimoniul științii germane : Herder, Lessing, Humboldt. Dar cadrul restrâns ne silește să enumerăm numai și alte trăsă- turi ale esteticei maioresciene, examinate de Pop, chiar dacă nu întot- deauna indică și izvorul. Așa de pildă: psihologismul ideii emotive; caracteristicele afectului care-1 fac propriu poeziei; complexitatea poeziei între celelalte arte; excluderea muzicalității poeziei și rămânerea la imagine, deși admite farmecul limbajului; întrepătrunderea intimă a celor două aspecte ale artei: fond și formă, etc. Una dintre aceste trăsături se pretinde expres discutată. Defi- ciența lui Maiorescu față de sonoritatea cuvântului în poezie o atribue Pop aderenței sale la arta clasică „ut pictura". Este probabil, Maio- rescu suferind o puternică influență clasic-antică la Theresianum. Dar, în direcția imaginii îl duceau și componentele sistemului său de este- tică : Herbart, Schopenhauer, Vischer, iar stadiul de desvoltare în care se găsea limba română în general — și deci și limba poeziei deși avu- sesem pe Negruzzi, Alecsandri, Russo — la 1867 era puțin propice receptării muzicalității cuvântului. Totuși la 1872 admite, cu prilejul studiului asupra lui Eminescu, farmecul limbajului și desvoltă o diti- rambică alocuție pe seama frumuseții formale, profețind celor cu stil greoiu, chiar dacă sunt filologi, uitarea posterității. Suntem în plină perioadă Laurian și Massim cu care trebuia să lupte Maiorescu. Iată una din cauzele nereceptivității lui Maiorescu față de sonoritatea cu- vântului, căruia trebuia să-i traseze întâi proprietatea și apoi rezo- nanțele. A face artă pentru artă în mijlocul contemporanilor era mult pe atunci, iar apăsarea pe muzicalitatea cuvântului se numea pe atunci, datorită exclusivității acestui principiu, decadentism, ceea ce ar fi sunat pentru Maiorescu ca o formă fără fond. Partea a treia a studiului său o corisacră Pop apariției istorice în cultura română a ardeleanului Titu Maiorescu, atingând perfecția clasică a personalității armonice, cu toate predispozițiile turburi afective relevate de „însemnările zilnice" — și cultului său pentru arta clasică și atributele ei: seninătate, catharsis, discreție în exprimarea pasiunilor, echilibru, etc. UCU POP, IDEILE ESTETICE ALE LUI TITU MAIORESCU 493 In ultima parte recapitulează componentele dominante ale firii lui Maiorescu: entusiasm impersonal, spirit critic, consecvență. Raportând pe Maiorescu la actualitate acordă prea mult d-lor Călinescu și Lovi- nescu, deoarece primul este tendențios sub egida „frumosului ori unde s'ar găsi", iar al doilea vrând să afirme o revenire la necultivat, afirmă de fapt interesul pe care-1 prezintă pentru fiecare generație orice operă de adevărată valoare cum este cea a lui Titu Maiorescu. Broșura d-lui Pop mai aduce două comemorări, ale lui Caragiale și Coșbuc, care nu interesează aici decât in măsura în care autorul valorifică cu etalonul esteticei maioresciene. Astfel Caragiale născo- cește un univers uman „lume a ficțiunii... mai densă și mai substan- țială... decât însăși vieața" (p. 66), iar arta lui Coșbuc este eternă, chiar dacă a creiat inegal căci „Nu totdeauna va fi scris poetul în acea at- mosferă de entusiasm impersonal cum ar spune Maiorescu,.., (p. 72—73). Impresia totală, atât cât ne poate spune un fragment, s'ar putea enunța astfel: aport prețios prin raportare la text, care, deși citat abun- dent, nu covârșește, afară de cazurile de simple analogii cu esteticieni ca Durkheim, Delacroix și mai noi, ce complică fără a lumina. In locul acestor simple analogii studiul lui Maiorescu s'ar preta la o adâncire în sine, in sensul de-a examina mai strâns teoreticul și rezultatele pe teren. Autorul este familiarizat cu problemele de estetică filosofică, dar studiul esteticei maioresciene pretinde o adâncire a întregii filosofii germane contemporane, pe care Maiorescu a sorbit-o cu nesaț. Atunci se vor putea identifica toate influențele ori reminiscențele și se va putea stabili și contribuția originală a lui Maiorescu. Pe drumul dela eclec- tismul teoriei estetice la modalitatea aplicării personale în critica lite- rară, vom putea surprinde geneza și valoarea, care sunt proprii față de influență și izvor. In armonia maiorescinnă estetica și critica literară sunt conjugate și se luminează reciproc. De asemenea ar fi fost necesară o mai minuțioasă punere la con- tribuție a bibliografiei problemei. Față de înaintași, Pop nu are o ati- tudine critică, dar spre deosebire de aceștia indică mai des pe Kant drept izvor. In schimb nu menționează pe Lessing și Poe, iar lui Vi- scher nu-i dă importanța cuvenită, probabil influențat de d-1 Vianu, care vrea să-1 excludă cu desăvârșire, deși nu reușește, fără a voi să spunem prin aceasta că Aron Densușianu avea dreptate în cunoscuta polemică. De remarcat este expunerea limpede și sistematică a ideilor este- tice ale lui Maiorescu, calități determinate și de obiectul studiului. To- tuși, clar și sistematic studiul va apare numai atunci când va fi com- plet nu fragment. . LV. CONSTANTINESCU UNIFICAREA DREPTULUI NOSTRU PRIVAT Puține probleme au fost atât de mult discutate, timp de 20 ani, după Unire, ca problema unificării dreptului nostru privat. S'a pus uneori prea multă pasiune, în înfruntarea tezelor contrare și aceasta a făcut ca discuția să ia un caracter supărător. Totuși punctul de vedere just a învins. 494 OCTAVIAN POPA Unificarea trebue făcută, avându-se în vedere legile românești din Vechiul Regat, dar aceste legiuiri, trebuesc revizuite, așa cum cere timpul, pentru a ajunge la instituțiunile pe cari le reclamă evoluția Țării întregi. In ultimul număr al revistei de drept „Pandectele Române", D-i Profesor Aurelian lonașcu, dela Facultatea de drept Cluj-Sibiu, rezumă mersul acestor discuții și stadiul de azi al problemei. Această rezumare, care pune în lumină justă, toate tendințele, e utilă, fiindcă e bine ca, din truda celor două decenii, să rămânem cu ceva sigur. Teza unifi- cării, prin revizuire prealabilă fundamentală, se bazează pe toate datele impuse de realitate, așa încât ea trebue considerată definitiv câștigată. De altfel, în acest sens a fost concepută unificarea legislației, așa cum s'a făcut prin codurile din 1940. Aceste coduri, cari au meritele lor, au încercat să unifice dreptul privat, plecând dela legiuirile româ- nești, ținând apoi seama de evoluția doctrinei juridice și mai ales de dreptul din provinciile alipite, care nu trebue considerat un drept străin. In adevăr, fostul președinte al Consiliului legislativ, Ștefan Lâday, într’un studiu cunoscut, citat de. D-l Prof. lonașcu, arăta că, atât Codul Na- poleon, care a fost luat de bază pentru întocmirea codului civil român, cât și codul austriac, care se aplică în Ardeal, sunt de origine romană. Codul francez e chiar mai puțin roman, fiindcă redactorii lui au ținut seama și de cutumele din nordul Franței, cari erau de origine germa- nică medievală. (In acest sens ar fi de citat și studiul D-lui Sabin Moldovan, consilier la Curtea de Apel Timișoara: „Spiritul latin în procesul civil modern", în Studii de drept procesual civil. Arad 1935). In cursul acestor discuții, poate nu s’a pus destul în relief și faptul că restul legislației din Ardeal și în special Procedura civilă, își are originea în legile germane și austriace, cari la rândul lor, s'au in- spirat din dreptul roman. Codurile din 1940 însă, nu au fost puse in aplicare, din cauza marilor prefaceri la cari asistăm. încotro ? Aceasta e întrebarea care se pune și dreptului privat românesc. D-l Profesor lonașcu crede că aceste coduri ar trebui totuși puse in aplicare. „Dacă unele noui modificări în această direcție, mai sunt socotite necesare, in scopul de a face mai maleabil cadrul noului cod, in vederea prefacerilor în curs, ar fi indicat ca ele să se înfăptuiască de îndată". In principiu suntem de acord. Codurile din 1940, au nevoie de anumite modificări. Ce trebue însă să fie aceste modificări, de ce trebue să țină seama? Orice lege pune două probleme. O problemă de fond: realitatea ce vrem să organizăm și scopurile pe cari voim să le ajungem. O pro- blemă de tehnică legislativă: cari sunt formulele cele mai potrivite pentru ajungerea scopului. Este evident că în problema tehnică, juriștii sunt suverani să decidă și discuția aceasta este o discuție de specialitate. Doctrina și. legislația română și străină, oferă mijloacele necesare pentru rezol- UNIFICAREA DREPTULUI NOSTRU PRIVAT 495 varea ei. Din acest punct de vedere, codurile din 1940, au nevoie de o atentă revizuire. Dispozițiunile prea formaliste, în special în proce- dura civilă, trebuesc înlăturate. Legile germane și italiene, ne oferă in această privință exemple serioase. Chestiuni mai grele, pune problema fondului, dar aceasta nu mai e una strict juridică, ci o problemă de vieață și cultură. Azi nu mai suntem însă în stadiul dela 1860, când se precizaseră încă prea puțin tendințele vieții și ale culturii noastre. Frământările din ultimele opt decenii, ne-au arătat năzuințele sufletului românesc, iar în cultură, dela Kogălniceanu, Ia Eminescu și la Blaga, s’a făcut un drum lung. Stăm pe teren mai solid și nu e nevoie să privim, mereu îngrijorați, în dreapta și în stânga. Avem apoi o mare realitate de organizat și desvoltat: satul și țărănimea, care cuprinde 8O°/ₒ din totalul populației. Dreptul privat,, deservește, în bună parte, interesele lor. Credem că în cultura și reali- tățile noastre, cu bunăvoință și cu oarecare trudă, s'ar putea găsi cea mai bună orientare, pentru a rezolva, acum, în mod fericit și a doua problemă pe care o pune unificarea legislativă. OCT AVI AN POPA ÎNSEMNĂRI la Împlinirea unui an ... Cu prilejul împlinirii unui an dela in- trarea României în războiul sfânt al Reîntregirii, d-1 președinte al Astrei a adresat următoarea circulară cătră toate unitățile Asociațiunii: Domnule Președinte, Neamul nostru se găsește astăzi la una din răscrucile istoriei sale. Mărirea sau căderea lui, în acest moment, atârnă nu numai dela înțelepciunea și patriotismul conducătorilor, sau dela vitejia soldaților de pe câmpurile de luptă, ci și dela conștiința, simțul răspunderii și puterea de sacrificiu a tuturor fiilor săi. Dela începutul existenței sale, Asociațiunea noastră a luptat pentru întărirea și larga răspândire a acestor virtuți la toți Ro- mânii, dar mai ales la cei de dincoace de Carpați. Ea va lupta cu atât mai mult in ceasul de față, când poate se hotărește soarta noastră pentru veacuri înainte. îndată după tragedia națională din 1940,' când trupul Țării a fost sfâșiat și milioane de frați au ajuns să poarte iarăși jugul strein, ASTRA și-a dat seama că trebue să contribue cu tradiția și ex- periența sa bogată și cu imensul capital moral pe care și l-a acumulat în munca ei neprihănită de aproape un secol, la întremarea sufletelor și la reparația uneia din cele mai cumplite nedreptăți pe care le-a suferit neamul nostru. Au rămas în amintirea tuturor cuvintele de băr- băție și de încredere care au fost rostite în adunarea generală din Noemvrie 1940. Din păcate insă mijloacele materiale, con- siderabil scăzute din pricina pierderii despărțămintelor din Ardealul de Nord și a greutăților războiului, nu ne-au permis decât o realizare parțială a pro- gramului nostru. Iată insă că patriotica înțelegere pe care Consiliul de Patronaj de sub con- ducerea d-nei Maria Mareșal Antonescu a avut-o pentru scopul instituției noastre, ne dă posibilitatea de a ne lărgi câmpul de activitate și de a ne acorda mai strâns programul cu marile necesități ale cea- sului de față. Din importanta subvenție, cu care acest așezământ a binevoit să vină în ajutorul ASTREI, vom putea nu numai să îmbunătățim calitatea și să mărim numărul publicațiunilor noastre, să inițiem cercetări științifice în spiritul programului nostru, sau să îngrijim de instituțiile noastre centrale, ci vom putea contribui, într'o măsură mai mare decât am făcut-o până acum, și la sprijinul muncii pe teren a despărțămintelor. Rugăm deci toate organizațiunile ASTREI să-și forțeze toate puterile pentru a răs- punde chemării noastre, care este însăși chemarea neamului nostru primejduit. îndată după primirea acestei circulare veți binevoi așadar să convocați comi- tetul despărțământului pentra a discuta și a preciza următorul program de muncă însemnări 497 pentru anul acesta (vara, toamna, iarna și primăvara viitoare): I. Pentru cinstirea ți ajutorarea eroilor neamului ți a familiilor lor: 1. Veți lua măsuri ca fiecare cerc cul- tural să aibă o Carte a Eroilor din Răz- boiul Reîntregirii, în care vor fi consem- nați toți cei cari și-au dat vieața pentru restabilirea onoarei Neamului și resti- tuirea trupului sfârticat al Țării, în ho- tarele lui firești. Se va lipi în această Carte o fotografie a fiecărui erou, i se va face apoi o scurtă biografie, amin- tindu-se mai ales faptele de pe câmpul de onoare. Veți studia posibilitatea răspândirii acestei inițiative în toate comunele de pe teritoriul despărțământului. Cu prilejul adunărilor generale, sau al unor festivități anume organizate, veți lua dispoziția oficierii de parastase pentru eroii, fie numai din comuna în care descindeți, fie din mai multe co- mune, preamărind în cuvântările rostite sacrificiul celor căzuți pentru Patrie. Veți distribui la aceste festivități din partea ASTREI, pentru familia celor ră- posați, Acte de Recunoștință Națională, Aceste acte vă vor fi trimise la timpul său, la cerere, de cătră Centrala noastră. 2. Veți lua dela Comitetul Județean al Consiliului de Patronaj informații pri- vitoare la numărul și situația invalizilor din județ care ar putea fi ajutorați sau reeducați cu mijloacele și metodele în- cercate de noi Ne gândim îndeosebi la organizarea, după modelul școalelor ță- rănești, a unor cursuri de grădinărit, de împletit sau de alte îndeletniciri potri- vite nevoilor locale. Vă rugăm să ne comunicați și sugestiile d-voastre privi- toare la acest punct* 3 Cu prilejul adunărilor generale, a descinderilor la sate sau a festivităților organizate de d-voastră, veți omagia, printr'o mențiune specială, persoanele care s’au distins într'un mod deosebit prin hărnicia sau spiritul de jertfă pe care l-au avut în aceste momente grele (ne gândim de ex. la femei care și-au întreținut familia și gospodăria în lipsa soților plecați, la cei ce ajută familiile celor mobilizați, la confecționarea de îmbrăcăminte sau la trimiterea de aju- toare pentru cei de pe front, la sub- scrierile pentru împrumut sau cu pri- lejul altor apeluri, făcute de țară, etc ). II. Pentru ocrotirea familiei: 1. Cu prilejul adunărilor generale, sau a unor festivități, anume organizate în acest scop, veți organiza expoziții de copii, premiind mamele cu copiii cei.mai curați și mai sănătoși. 2. Veți acorda premii sau mențiuni familiilor cu copiii cei mai numeroși și bine îngrijiți din comună. 3. Veți premia de asemenea, sau veți menționa, gospodăriile cele mai harnice și mai bine întreținute. III. Școale țărănești: 1. Fiecare despărțământ trebue să or- ganizeze, in toamna sau iarna viitoare» una sau mai multe școale țărănești pentru bărbați sau femei. Vă rugăm să vă în- grijiți din vreme de pregătirea acestor școale, care rămân cel mai bun mijloc de ridicare a țărănimii noastre. 2. Veți studia posibilitatea inițierii, după modelul școalelor noastre țărănești, de cursuri speciale, adaptate nevoilor locale (Cursuri de pregătirea produselor laptelui, de oierit, de pomărit sau gră- dinărit, industriile casnice etc.) și ne veți trimite informațiile d-voastră. 3. Veți da o atențiune specială.îmbră- țișării meseriilor, fie prin îndemnul pe care îl veți da în descinderile d-voastră la sate, fie prin organizarea de cursuri speciale pentru perfecționare, după mo- delul școalelor noastre țărănești, fie prin găsirea unor posibilități de ajutorare a ucenicilor. Cam acestea ar fi cadrele în care s'ar desfășura programul d-voastră în acest an. Firește că veți continua munca noa- stră tradițională pentru luminarea po- porului, pentru cultivarea patrimoniului 6 498 Însemnări etnic (tradiții, port, dans, cântec, etc.), întrebuințând mijloacele încercate până acum (conferințe, biblioteci, etc.). Vă rugăm să studiați posibilitatea aplicării acestui program pe terenul des- părțământului d-voastră și să ne trimi- teți până la 15 Iulie a. c. sugestiile d-voastră împreună cu un proiect de buget, specificând la fiecare din punc- tele amintite mai sus, mijloacele de care dispuneți, precum și ajutoarele pe care ați avea nevoie să vi le punem la dispo- ziție. Firește că trebue să considerăm una din primele noastre îndatoriri, ca ori de câte ori realizăm ceva din sub- venția Consiliului de Patronaj al Ope- relor Sociale să amintim cu recunoștință numele acestui așezământ. Justificarea sumelor se va face prin acte justifica- tive întocmite în 4 exemplare, timbrate ca pentru instituțiuni de stat. Primiți, vă rugăm, Domnule Preșe- dinte, asigurarea deosebitei noastre con- siderațiuni. Președintele „Astrei* ss. Dr. /uliu Moldovan ANIVERSAREA UNUI PROCES ISTORIC La 30 Mai a. c. s’au împlinit 50 de ani, de când conducătorii Românilor ar- deleni, în frunte cu Dr. loan Rațiu, preșe- dintele Partidului Național, au plecat la Viena, să prezinte împăratului celebrul Memorand. Această dramatică proce- siune în capitala Monarhiei, însemnează începutul unui proces care a frământat românimea mai bine de doi ani și care s’a terminat cu cunoscuta condamnare dela Cluj, ce a indignat întreaga con- știință europeană. Este un proces înscris definitiv în istoria Transilvaniei, cel mai mare eveniment dintre revoluția dela 1848 și Unirea dela 1918. El trebuia co- memorat în orice împrejurări, dar mai ales astăzi, când conștiința românească are nevoie să fie mereu oțelită, adu. cându-i-se aminte de luptele și victoriile cărora se datorește rezistența și mân- tuirea noastră națională. Comemorarea evenimentului s’a făcut de astădată, la inițiativa Astrei. Toate despărțămintele ei au organizat parastase pentru luptă- torii marelui proces, s'au rostit confe- rințe, s'au depus flori pe mormintele atât de scumpe nouă. La Sibiu sărbă- torirea a avut loc Duminecă in 14 Iunie, printr'un parastas in catedrala ortodoxă și în biserica unită și printr'o confe- rință comemorativă, rostită de d-l prof. Ion Moga, în sala prefecturii județului Antecedentele și cuprinsul Memoran- dului, desfășurarea marelui proces și dramaticul lui sfârșit sunt vii în mintea fiecărui Român, mai ales a celor de din- coace de Carpați. Ebine totuși să amintim, în câteva cuvinte, sensul istoric al ace- stui act, motivele pentru care a lăsat o urmă atât de adâncă în conștiința ro- mânească. Memorandul este concluzia firească a frământărilor politice în care a fost arun- cată națiunea românească de dincoace de Carpați, după revoluția din 1848, și mai ales după dualismul austro-ungar din 1867. In luminoasa și calda sa con- ferință, d-l I. Moga a arătat etapele și sensul acestor frământări și lupte. Ele au dus la coalizarea tuturor grupărilor politice românești de dincoace de Car- pați și, ceea ce este mai important, după izbucnirea procesului, au dus la unirea și mai strânsă, între popor și conducătorii lui politici, în vederea rezistenței națio- nale și a scopurilor care trebuesc atinse. Ecoul acesta în masele populare a putut în anumite privințe, să ia alte proporții decât cel trezit de revoluția din 1848. Țărănimea noastră a făcut progrese imense, în cele patru decenii care au trecut dela revoluție; numărul intelectualilor a crescut considerabil, iar legătura dintre ei și popor se făcea prin adunări politice și culturale,. dar mai ales prin o presă, curajoasă, luptătoare, scrisă pe înțelesul celor mulți, larg răs- pândită până în cele mai depărtate col- țuri ale Ardealului și Banatului. Mai ales Tribuna dela Sibiu a avut în această privință un rol hotărîtor, nu numai îa ÎNSEMNĂRI 499 dinamizarea maselor, dar chiar șiiîn lă- murirea și determinarea cercurilor con- ducătoare. Al doilea rezultat al marelui proces este pătrunderea problemei transilvane în conștiința publică a Vechiului Regat. Liga Culturală s'a născut din agitațiile stârnite de acest proces. Scopul ei era lupta penttu Unire. Ideea Unirei pătrunde deci în masele populare, devine axă a politicii românești. Toate guvernele țării libere trebuiau să țină seamă de ea. Mulți dintre cei cari s'au înro a în 1916 pentru eliberarea Ardealului, aveau în casele lor, alăturea de chipurile lui Horea și lancu, chipurile martirilor Me- morandului, atât de populare și astăzi. In sfârșit, o altă hotărîtoare conse- cință a Memorandului este înălțarea pro- blemei românismului din Ardeal la rangul unei probleme europene. Nici revoluția din 1848, ca toate jertfele de sânge, cu tot eroismul ei n'a avut, în conștiința popoarelor civilizate ale Europei, răsu- netul pe care l-a trezit procesul dela Cluj. Dacă, în 1918, problema Transil- vaniei a găsit în fața forurilor care au decis atunci soarta Europei înțelegerea necesară pentru a primi singura soluție firească și dreaptă, aceasta se datorește, în mare măsură, acțiunii memorandiste. Aceste trei rezultate sunt, în același timp, trei mari învățăminte, pentru toate vremurile și anume: soluția echitabilă și durabilă a problemei ardelene depinde înainte de toate de voința noastră de a fi liberi, de voința noastră nestrămu- tată de a fi uniți și de priceperea cu care ne știm dovedi vrednicia și drep- tatea în fața conștiinței luminate a lumii. I. B VISARION ROMAN A fost unul dintre fruntașii generației care a precedat Memorandul. Bogate in- formații privitoare la activitatea lui găsim în recenta lucrare a d-lui V a s i 1 e N e t e a, Noi contribuții la cunoașterea vieții și activității lui Visarion Roman. Corespondența sa cu Gheorghe Barițiu și losif Hodoș. (Sibiu 1942, Ed. „Revistei Economice"). Cetitorii noștri își amin- tesc de scrisorile lui Roman către Gh. Bariț, privitoare la colaborarea lui la ziarul Românul din București, publicate de d-1 Netea în Nr. 3 din anul trecut al „Transilvaniei". Documentele publicate în această lucrare, vin în cea mai mare parte din aceeași sursă, adecă din atât de bogata corespondență a lui Gheorghe Bariț, depusă la Academia Română. Față de Nestorul presei românești ar- delene, Roman a avut totdeauna un ade- vărat cult. De altfel activitatea lui se aseamănă mult cu a acestuia, cel puțin în tendințele ei generale, dacă nu și în rezultate. Căci dacă Roman n'a atins în domeniul cultural rezultatele obținute de Bariț, în cel economic, prin înte- meierea „Albinei", a avut o mână mai fericită. Caracterele lor încă se ase- mănau mult. Din corespondența publi- cată de d-1 Netea se vede ce spirit ne- astâmpărat, câtă putere de muncă, ce optimism neînfrânt se ascundea în pieptul întâiului director al „Albinei". Asemenea lui Bariț, înfrângerile nu-1 descurajau, și dela grandioasele planuri de întemeiere a celui dintâi institut financiar al tuturor Românilor, in caz de nereușită el ar fi coborit fără nicio supărare la modesta situație de conducător al unei librării, sau al unei reviste pedagogice. Corespondența dată la iveală de d-1 Netea este deosebit de prețioasă pentru cunoașterea împrejurărilor în care s'a pregătit și s’a desfășurat conferința dela Miercurea din 1869, în care s’a hotărît pasivitatea politică a Românilor din Ardeal. Din această corespondență se poate vedea cum tânărul Roman a avut rol hotăritor în organizarea conferinței, informând la fiecare pas pe Bariț, pe care l-a considerat totdeauna cel mai înțelept și mai respectat mentor politic. Corespondența redă apoi numeroase informații privitoare la lupta lui Roman pentru întemeierea „Albinei". El lucrase în banca săsească „Transilvania". In 6 500 Însemnări scurt timp s'a convins însă că această instituție nu este spre folosul Românilor, și a părăsit-o. „Dacă Românului îi tre- buesc institute: facă-și-le el pur ale sale, din sărăcia lui", a scris el lui Bariț la 17 Mai 1871. Este ceea ce a săvârșit Roman, cu neodihnita lui energie și pricepere. Și același lucru ar fi vrut să se în- tâmple și dincolo de Carpați, în Ro- mânia liberă. II durea inima când vedea că toate inițiativele bancare de acolo sunt în mâna străinilor. Dacă i s'ar fi făcut o ofertă sigură, el ar fi fost in stare să părăsească Albina, pentru a conduce o bancă asemănătoare la București, fiind convins că întreprinderea va avea in curând un mare succes. Când nutrea astfel de gânduri, vorbea din el și o anumită mândrie de Român ardelean, de descălecător. „Țin însă mult la aceea, — scrie el lui Bariț — ca să folosim ocaziunea și să stăruim din toate pute- rile noastre cu „Prima cassă de eco- nomii din România" să se întreprindă și conducă numai prin Români și, precum cartea s'a importat mai întâi in România prin Ardeleni, așa și prima instituție de credit și de economii să aibă a-și .da- tora existența Românilor transilvăneni". B. LA COLONNA TRAIANA, Roma 1942-20 și La Colonna Antonina, Roma 1942-20. Cu titlurile de mai sus au apărut, în acest an, două caiete mari, cuprinzând reproducerea fotografică a celebrelor scene în relief de pe coloanele împăra- tului Traian și Marc Aureliu din Roma. Lucrarea, de o minunată execuție artistică, a fost realizată, pentru prima dată, cu enorme greutăți tehnice, de Direcțiunea Generală a Artelor din Italia. Date fiind caracterul și forma acestor două monu- mente ce se ridică de aproape 18 vea- curi, în orașul etern, cunoașterea și re- producerea totală a reliefurilor era cu putință numai după copiile în gips ale scenelor sau după slabele și imperfec- tele desenuri făcute înainte de turnarea copiilor, direct de pe coloane. Războiul actual, cu primejdiile atacurilor aeriene, a silit însă pe supraveghietorii monu- mentelor istorice și artistice din Italia să ia măsurile de protecție ale acestora, ferindu-le de eventualele stricăciuni ce ar putea să sufere de pe urma bom- bardărilor inamice. Necruțând nici o cheltuială și învingând orice dificultate de ordin tehnic, monumentele mai im- portante din Italia au fost puse la adă- post prin izolarea și învăluirea lor cu construcții de apărare. Intre acestea se aflau și coloana traiană din forul împă- ratului Traian și cea „antonină" din Câmpul lui Marte. Odată cu aceste ope- rații impuse de furia zeului Marte, Di- recția generală a artelor din Italia a avut norocoasa inspirație de a dispune, acum pentru întâia oară, fotografierea exactă a tuturor reliefurilor ce împodobesc, ca un sul de pergament figurat, fusele celor două coloane înalte de cca 36—38 de m. Valoarea pentru știință a acestei ope- rațiuni e cât se poate de mare. Repro- ducerea fotografiilor, luate direct, permite arheologului și istoricului de artă nu numai o cunoaștere mai bună a ansam- blului, dar și o pătrundere mai adâncă în studiul tehnicei acelei arte din sec. al 11-lea și al detaliilor ce foarte adesea scăpau cercetătorilor. Nu ne îndoim că în urma acestor posibilități de studiu, create prin aceste reproduceri excelente, coloana ctitorului nostru Traian și aceea a vrednicului său urmaș, Marc Aureliu, se vor bucura de noi și aprofundate cer- cetări, din partea arheologilor și a isto- ricilor. Dacus PRIVELIȘTI DINTR'UN COLȚ DE ȚARĂ e titlul neașteptat al unei admirabile plachete apărută la Oradea-Mare, în anul acesta. Autorul ei e studentul teolog loniță G. Andron, iar „colțul de țară" : minunata noastră Țară a Oașului. Editarea s'a făcut „sub oblăduirea și cu binecuvântarea 1. P. S. Dr. luliu Hossu, episcop și administrator apostolic", la Tipografia „Grafika" din „Nagyvărad". ÎNSEMNĂRI 501 Placheta costă abia 30 fileri și „se află (de vânzare) la seminariile române unite din Kolozsvăr și Nagyvărad". Nu sunt mai mult de 8 pagini de text și 14 planșe, cu 27 de reproduceri. Dar cele câteva pagini te lasă să înțe- legi atât de mult, iar reproducerile iți aduc aminte de și mai multe... După o scurtă prezentare a Țării Oașului și amintirea obârșiei dacice a locuitorilor ei, sunt pomenite, în carac- teristicele „țîpurituri" oșenești, cele mai interesante sate ale ținutului: Mândră din Cărmădzana Ce mi-ai dat din mâna ta Că nu te mai pot uita ? Mai mult de jumătatea paginilor de text e închinată „Paștilor la Oșeni". Ni se arată ce se face în cele câteva zile dinainte și de după învierea Domnului, și descrierea obiceiurilor putem spune că aduce contribuțiuni reale la cunoa- șterea folklorică a ținutului, cu câteva lucruri încă nerelevate până astăzi (be- țigașul cu care se desenează motivele de pe ouăle încondeiate se cheamă „căscă" ; toaca se bate în cele trei zile de Paști fără încetare, iar în aceleași zile biserica însăși se numește „toacă": învârtesc toaca" însemnează „înconjoară biserica"). Dar partea cea mai prețioasă a cărții o formează cele 27 de reproduceri mari (13x18 cm.). Cele mai multe sunt prinse cu atâta simț de artă fotografică, încât constitue o adevărată revelație. Foto- grafiile încep cu „Priveliștea generală a Tării Oașului" și continuă cu „Clăcașii în drum spre sat", cu sapele pe umăr. Alte reproduceri, ca Grăpatul, Seceră- torii, Ultimul snop, Moara de apă, Vă- taful, ne arată câte\& din ocupațiile lo- cuitorilor. Grupul de „Bătrâni în bise- rică" e una din cele mai frumoase fo- tografii românești ce am văzut. Chipu- rile lor păstrează, într’adevăr o demni- tate străveche, în reculegerea cu care ascultă slujba. Iar „Danțul mărunțeilor" ne arată un minunat joc de copii sbur- dalnici și sănătoși. Aproape jumătate din fotografii ilustrează textul privitor la obiceiurile de Paști — în special acela al ciocnitului ouălor roșii. E o înșiruire de chipuri fragede de fețe svelte, de feciori sdraveni, de copii fru- moși — că nu te mai saturi privindu-i. .. Cum să mulțumim P. S. S. vlădicăi luliu Hossu că a ajutat tânărului loniță Andron scoaterea la lumină a acestei minunate plachete ? Și cum să-i în- demnăm să continue cu prezentarea și a altora din ținuturile și oamenii dragi, pe care-i avem mereu în amintire și în gând .. .? Zon Muștea DOI ACADEMICIENI Ultima sesiune ordinară a Academiei Române a culminat în alegerea, ca suc- cesori și noi membri ai înaltului For, a Episcopului Nicolae Colan, în locul rămas vacant prin moartea lui Nicolae Titulescu, și a profesorului și omului po- litic Gh eo rgh e Brătianu în scaunul lui Nicolae lorga. Depășind semnificația obișnuită a unor alegeri academice regulamentare, ale- gerea din anul acesta se încarcă, față de alegerile din anii trecuți, cu o sem- nificație în plus, alături de cea științi- fică, a consacrării oficiale a unor înalte personalități naționale. O semnificație istorică, ce consună atât cu secțiunea la care ambii noi membrii au fost aleși, cât și cu momentul politic prin care tre- cem astăzi. Personalitatea Episcopului Nicolae Co- lan rezumă actualmente sensul unei în- tregi aspirații naționale. Stăruind pe muchia unui nestatornic hotar de țară, personalitatea Episcopului clujan repre- zintă însăși statornicia neamului. Des- cendent al unei familii de vechi țărani ardeleni din preajma Brașovului, Epis- copul Colan realizează tipic evoluția în- tregei societăți ardelene, dela matca cea mai primară până la scaunul cel mai 502 ÎNSEMNĂRI nalt al așezărilor noastre sociale. Schim- bând, prin vicisitudinea unor momente politice, rostul cultural, în care s'a do- vedit ca un atât de admirabil inițiat, cu rostul politic, în care se dovedește ca un atât de dibaci mânuitor, Episcopul Colan, e astăzi arhiereul luptător, al țării rămase dincolo de graniță. Ca în străvechi timpuri astăzi, sub alte dar la fel zariști de bejenie, cârja sfintelor fețe bisericești capătă, prin rostul și sensul purtătorilor ei, aură de armă. Biserica, instituție națională, e o realitate româ- nească tipică peste care, cel ce vrea să vadă cu ochi limpezi tot mersul nostru istoric, nu poate trece cu vederea. Episcopul Nicolae Colan mai rezumă apoi în ampla sa personalitate și un ar- gument, nu numai o armă. Argumentul că dincolo de categorii politice și din- colo de formațiuni istorice de-o clipă, se întinde întotdeauna realitatea esen- țială a plămadei etnice, care își fău- rește istoria ei dinăuntru înafară și nu dinafară înăuntru, acolo in cătunele în care se ascunde, acolo în preajma pă- mântului cu care e în tacită și implaca- bilă convenție. Episcopul Nicolae Colan, fiu al acestei plămade esențiale, e în momentul de față prototipul ei. Iar Aca- demia Română prin alegerea lui în rân- dul membrilor ei activi, a consfințit în primul rând nu pe omul științific, cât pe cel ce rezumă conținutul dinamic al istoriei teoretice: poporul. Profesorul Gheorghe Brătianu poartă un nume predestinat. Un nume care a formulat cel mai mult prezența euro- peană a României. Dacă Episcopul Ni- colae Colan reprezintă o forță dinamică interioară, profesorul Gheorghe Bră- tianu reprezintă tipul caracteristic al ma- relui istoric. Al acelui om de știință care, transplantând în laboratorul său, în mic, toate forțele vii ale mersului omenirii sau ale națiunii sale, dă legilor acestora calitatea de general — valabilitate exem- plară, din care omenirea sau națiunea pot scoate, astfel formulate, categorii ideologice prin care să devină conști- ente de ele însele. Ceea ce este esen- țial in sbuciumul națiunilor se depune în laboratoarele marelui istoric, iar ceea ce este arbitrar dispare, vaporizându-se în aerul transparent al odăii miracu- loase. Omul de istorie, și în speță e cazul profesorului Gheorghe Brătianu, are un simț special: simțul caracteri- sticului. El știe întotdeauna să surprindă în evenimentul dat, caracteristicul. Adică acea notă care să poată servi de exem- plu, de pildă, politică sau morală. Isto- ricul este astfel, într'un anumit sens, un moralist. Căci punând in fața națiunii oglinda propriei ei evoluții, pune în-fața acesteia chipul spre care trebue să aspire. Dar profesorul Gheorghe Brătianu mai reprezintă și un stil de vieață, devenind prin aceasta a doua oară caracteristic. Ca istoric el sesizează legea istorică, dar ca figură politică el rezumă un stil de vieață. Căci Gheorghe Brătianu este astăzi unul dintre pu|inii noștri oameni politici care au străbătut între acuze, fără să i se poată reproșa imprudența niciunui singur gest, fără să i se poată găsi pata niciunui act înjositor. Păstră- tor al unei tradiții familiare care se aco- peră cu însăși România modernă, Ghe- orghe Brătianu este un urmaș al celei mai splendide generații pe care istoria noastră a avut-o vreodată: generația dela 1848. Omul de cultură „literatul**, identificându-se cu omul de acțiune, fac din Gheorghe Brătianu unul din singurii, dacă nu singurul dintre „pașoptiștii" no- ștri de astăzi. Cu un ochiu privind spre Europa și rosturile noastre în sânul eiᵣ cu celălalt căutând spre matca dinlă- untru a neamului său și a datoriilor lui față de el, Gheorghe Brătianu este omul care știe să facă dintr'un singur gest, cum a fost acela din anul trecut când, a stat cu unitatea lui în primele linii ale frontului de răsărit, un act despre care viitorimea va trebui să vorbească, urmându-1 și cinstindu-1 după cum se cuvine. Însemnări 503 Ia Gheorghe Brătianu Academia Ro- mână a ales pe singurul pe care putea să-1 aleagă în scaunul lut Nicolae lorga. Radu Stanca PREMIILE DE TEATRU ALE ASTREI Asociațiunea ASTRA publică, la ini- țiativa grupării sale „Prietenii Teatrului", un concurs pentru alegerea celor mai bune luciări dramatice originale. Premiul I, de 30.000 lei, se va acorda celei mai bune piese cu subiect din vieața satului românesc sau din trectul Ar- dealului ; Premiul II, de 15.000 lei, îl va primi cea mai bună piesă modernă (cu orice subiect). Se primesc numai lucrări nouă (ne- jucate, netipărite și neprezentate la alte concursuri). Manuscrisele vor fi înaintate până la 1 Noemvrie a. c. pe adresa ASTRA, Sibiu (pentru Concursul de teatru). Ele vor fi însoțite de un motto, scris atât în fruntea lucrării, cât și pe plicul în care va fi închis numele autorului. Lucrările premiate rămân timp de doi ani proprietatea Astrei, care dispune de reprezentarea sau editarea lor. Sibiu, la 24 Iunie 1942. Asociafiunea pentru literatura română și cultura poporului român ASTRA, Sibiu. RECTIFICARE referitoare la articolul „Gheorghe Uce- nescu" publicat în această revistă, Nrul 10 — 1942, pp. 679-687. Inchizându-se și dispărând „ulicioara lu Pricop", de care fac amintire în acel articol, și schimbându-se, în timpul din urmă, proprietarii din partea locului, în urma unor informații nouă, țin să fac cuvenita rectificare. Grădina fostului preot dela biserica Sf. Treimi de pe Tocile, Brașov, Boniatie Pitiș în care s'a cântat pentru prima oară imnul nostru național „Deșteaptă-te, Românei", este astăzi proprietatea Dom- nului General 1. lacobici, și intrarea e prin strada numită astăzi „Printre Gră- dini", N-rul 10. C. Lacea BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (IX) BO1TOȘ, OLIMPIU. Memoriile lui George Barițiu. Extras din „Studii Lite- rare" I. Sibiu, 1942. „Cartea Româ- nească". 8°, 20 p. CETĂȚILE DACE din Munții Orăștiei. Un memoriu către Conducătorul Statului. (Geopolitica și Istoria). București, 1942. Societatea Română de Statistică (Tip. „Ramuri", Craiova). 8,7 pag. DAN1ELLO, LEON și N. BUMBĂ- CESCU. Cercetări privitoare la sănătatea fizică a studenților anului I dela Uni- versitatea din Cluj, întreprinse in cursul anilor școlari 1936—37 și 1937—38. Sibiu, 1942. „Cartea Românească". 8°, 23 pag. DANIELLO, LEON. — N. BUMBĂ- CESCU și DUMITRIE TEODORANU. Igiena universitară la Cluj Sibiu, 1942. „Cartea Românească". 8°, 52 pag, 2 f., 6 tab. DIE DEUTSCHEN SIEDLUNGEN in Rumănien nach der Bestandsaufnahme vom 3 November 1940. Mit einer Karte. Bearbeitet im Institut fur Statistik und Bevolkerungspolitik der Deutschen Volks- gruppen in Rumănien Hermannstadt, 19H.Krafft & Drotleff. 8°, 64 pag. GOLOPENȚIA ANTON. Populația te- ritoriilor românești desprinse în 1940 A fost Transilvania în veacul al XVIII- lea țintă sau punct de plecare de mi- grațiuni românești ? (Extras din Geopo- litica și Istoria 3). București, 1941. So- cietatea Română de Statistică (Tip. „Ramuri", Craiova] 8°, 24 pag, LUPAȘ I. La Transilvania nel quadro geografice e nel ritmo storico romeno. București, 1942. M. O. Imp. Naț. 8°, pag. 111. MANCIULEA ȘT. Din legăturile lui Al. Papiu Ilarian cu Blajul. Extras din „Luceafărul" I, Nr. 9 și II, Nr. 1—2. Sibiu, 1942. Tip. „Dacia Trăiană¹'. 4°, 12 pag. METEȘ ȘTEFAN. Contribuții la stu- diul populației din Transilvania, în trecut, II. Boierii ostași din Țara Oltului în veacul al XVIII-lea. După conscripția din 1744. București, 1940. M. O. Impr. Centr. 8°, 36 pag. MOGA, IOAN. „Marginea", ducatul Amlașului și Scaunul Săliștei. Extras din volumul „Omagiu Profesorului loan Lupaș". București, 1942. M. O., Impr. Națională 8°, 41 pag., 3 hărți. MORARIU, TIBERIU. Distribuția geo- grafică a populației Transilvaniei, Ba- natului, Crișanei și Maramureșului în 1930. Extras din „Revista Geografică, Română. București, 1942. Tip. ziarului „Universul". 8°, 33 pag., 1 hartă. MOTOGNA, VICTOR. Istoria veche a Românilor dela origini până in veacul al Xlll-lea. București, 1942 Tip. „Presa". 8°, 99 pag. NETEA, VASILE. Noi contribuții la cunoașterea vieții și activității lui Visa- rion Roman. Corespondența sa cu Ghe- orghe Barițiu și losif Hodoș. Sibî*V 1942. Editura „Revistei Economice". Tip. „Dacia Traiană". 8°, 116 pag. PETROVICI, E[mil]. Simbioza româno- slavă în Transilvania. [Extras din „Tran- silvania". Anul 72. Sibiu, 1942). Tip. „Dacia Traiană". 8°, 8 pag. RACOTĂ, TULIU. Energii transilvă- nene : Cnezii Cândea de Lupșa și Voe- vodul loan de Hunedoara. București, 1941. „Cartea Românească". 8°, 32 pag. ROȘU, T1TUS L. Profesorul Dr. Con- stantin Pavel. Omul și opera. Bibliografia, operelor de losif E. Naghiu (Biblioteca Beiușului Nr. 11—12) Beiuș, 1942. Tip. Diecezană. 8°, 69 pag. Lei 50. VÂLSAN, G. Siebenbiirgen im ein- heitlichen Rahmen des rumănischen Staates und Bodens. Bukarest, 1942. — Die Dacia Biicher. — MO. Impr. Naț- 8°, 63 pag, 6 tab.