
1068^4




                TRHNSLURNin





ANUL 73


MAI


Nr. 5-1942


SIBIU

Ion Codru Drâgușonu

pe timpul când își făcea călătoriile în străinătate, (după un portret
contemporan, în posesiunea d-nei Dr. I. Turcu, fiica scriitorului)
(Vezi art. dela pag> 373)

    Anul 73 Mai 1942 Nr. 5


            TRANSILVANIA


    Organ al ASTREI





        MIC TRATAT DESPRE VALORI

(VALOAREA CA GEST DE CONVERGENȚA VITALA)

§ 1.  Consideratii biologice

     Funcțiunile care constituesc vieața unui individ însuflețit sunt
atât de diverse și fiecare își urmează direcția sa proprie cu atâta stă-
ruință, încât cu destulă dreptate a putut vorbi WilheIm Roux
despre o concurență vitală, despre o luptă care s'ar da între părțile
unui același organism. S'ar părea că fiecare organ și fiecare funcțiune
■organică face sforțări pentru propria sa perseverare și expansiune,
chiar în dauna tuturor celorlalte. S’ar părea că fiecare dintre ele se
comportă ca și cum s'ar considera ca scop în sine și ca trebuind să
dețină primatul și locul central în complexul din care face parte. Și
totuși vieața pretinde și obține o anumită convergență a tuturor acestor
funcțiuni, transformând multiplicitatea și rivalitatea într'o corelație de
forțe solidare, într’un sistem închis, unitar și bine conturat.

     De fapt, însăși rivalitatea dintre procesele elementare, dintre func-
țiunile unei aceleiași ființe viețuitoare, le mână spre această orânduire
într’un tot sistematic. Intr'adevăr, diversitatea direcțiunilor lor prici-
nuește fatal stânjenirea unora până la înnăbușire, pe când altora le
îngădue momente de vijelioasă deslănțuire. Oricât de înnăbușite ar fi
câteodată unele dintre funcțiunile firești ale vieții, ele nu sunt nicicum
cu desăvârșire suprimate ci, amuțite, încătușate, ele perseverează sub
forma de simple tendințe latente, continuându-și presiunea lor ocultă.
Jocul necontenifcal forțelor, cu șanse schimbătoare, cu succese și în-
frângeri ce se alternează veșnic, aduce fatal unele confluențe mai mult
ori mai puțin durabile, aduce unele alianțe, unele mutuale sprijiniri și
dă, astfel, loc la diferite grupări ale elementelor în luptă. Dintre ele,
negreșit, nu toate au aceiași durabilitate: pot fi unele afinități care să
Teziste un timp, favorizate de o anumită constelație generală, dar care


1

334                           EUGENIU SPERANTIA


să se disolve apoi sub influența unor poziții nouă, survenite într'o'
clipă următoare. Unele tendințe, care la un moment dat scapă de sub
forțele inhibitive, grație cărora fuseseră aproape cu totul scoase din
scenă, se reactualizează, devin funcțiuni efective, devin „procese in
curs**, cu caracter precumpănitor. Ele atrag uneori și pe altele în
curentul lor, dând loc pronunțării unor nouă posibilități, unei orientări
inedite a ansamblului. Astfel antrenate, redeșteptate, acestelalte pot la
rândul lor să dobândească o trecătoare hegemonie, contribuind, direct
ori indirect, la inhibirea și reducerea la stare de „latență" chiar a
funcțiunilor care le-au înlesnit calea triumfului. Un caz concret, pe
care fiziologia ni-1 oferă, confirmând cel puțin in parte tabloul pe care
l-am zugrăvit mai sus, este, de pildă, jocul activității glandelor endo-
crine, cu inter-relațiunile sale, așa cum l-au înfățișat Eppinger, Falta
și R u d d i n g e r, cu retușările sau completările aduse de atunci încoace
de autori ca A. Gley, Ni cola Pende, Parhon etc. Sistemul
endocrin este la rândul său o simplă regiune a vieții organice, stând
și el în strânse legături multiple cu celelalte funcțiuni, precum sunt
funcțiunile nutriției, funcțiunile sistemului nervos etc. Astfel, dacă fiecare
proces muscular este un triumf al unei tendințe motrice, actualizarea
acesteia se poate considera ca datorită unui „status" general anterior,,
în care anumite procese nervoase, anumite procese endocrine, anumite
condițiuni ale nutriției și anumite condițiuni ale funcțiunii hemopoetice,.
intră ca inevitabile componente, alături de nenumărați alți factori,
operând direct sau indirect. Atitudinile de detaliu ale fiecărui sistem
intra-organic se pot găsi și sunt efectiv întotdeauna în antagonism cu
altele, fiecare putând fi favorizată sau împiedecată de unele sau altele
dintre procesele celorlalte sisteme, corelative. Totuși, dacă această
divergență de direcțiuni introduce o varietate indefinită în atitudinile
de ansamblu ale organismului individual, ea nu exclude ci, dimpotrivă^
atrage in mod decisiv, acestui organism individual, o structură unitari
și coherentă. Unitatea lui e cu atât mai pronunțată cu cât triumful
trecător al fiecărei atitudini are proprietatea de a atrage devierea și
convergența funcțională a unui număr cât mai mare dintre forțele
în joc.

      In toate formele și pe toate treptele vieții organice se poate con-
stata existența unei imperative cerințe de unitate sistematică a ansam-
blului. Vieață organică fără individualitate nu există, dar nici indivi-
dualitate nu există fără o atare sinergie a tuturor proceselor fiziologice^
orânduite neîntrerupt în câte un singur mănunchiu dinamic, veșnic
altul, dar veșnic în ființă. E drept însă că gradul maxim de conver-
gență al ansamblului nu poate fi același la toate viețuitoarele. Mai

MIC TRATAT DESPRE VALORI


335


intâit nu există la toate un registru egal de bogat în ceea ce privește
multiplicitatea și varietatea proceselor .posibile. Ființele de structuri
anatomică săracă sunt tocmai cele care implică un mai limitat reper-*
toriu al activității lor interioare și exterioare. Poate că aceasta e și
pricina Unei mai vagi și laxe corelațiuni între ele. într'adevăr, dacă
frământările și disensiunile din interiorul sistemului sunt mai puține,
primejdia unei surpări a echilibrului și unității individuale e și ea mai
redusă. Insă, paralel cu creșterea complexității și varietății proceselor
posibile, deci paralel cu creșterea primejdiilor desechilibrului vital, se
afirmă tot mai mult acțiunea de antrenare și dominare a câte unui
mic grup de funcțiuni hegemonice asupra unei părți tot mai impor-
tante din ansamblul dinamic al ființei vii. Sub această perspectivă am
putea bunăoară să considerăm sistemul nervos (mai exact: funcțiunile
sistemului nervos) ca obținând de-a-lungul scării zoologice o supre-
mație permanentă, din ce în ce mai puțin disputată. Această supre-
mație este unul și același lucru cu însăși progresiva concentrare și
coherență a întregei individualități, din ce în ce mai unitară cu cât
urcăm dela protozoar spre om, din ce în ce mai solidară cu sine
însăși și mai ferm conturată. Diferențierea progresivă a sistemului
nervos și funcțiunilor lui merge paralel cu o adâncire a corelațiilor
întregului organism, realizând o corespondență tot mai intimă între
fiecare regiune elementară și toate celelalte, prin intermediul orga-
nului hegemon.

       Dirijarea întregei vieți spre forme de o unitate interioară cât mai
deplină reiese în evidență de îndată ce constatăm că probabila ordine
cronologică a aparițiunii lor pe glob pare să coincidă, cu mare aproxi-
mație, cu gradul acestei structuri și funcțiuni unitare. Există, se pare,
o ortogeneză generală, o ortogeneză a întregei lumi însuflețite, iar
sensul ei este indicat de însăși nevoia de unitate și de înfăptuirea
acesteia cu diverse mijloace și în diverse măsuri. Relativa omogenitate
de structură pe care teoria evoluționistă clasică o atribue conjectural
formelor primitive ale vieții organice, reprezintă și ea un fel de uni-
tate, — e unitatea statică, unitatea morfologică; e termenul „a quo"
al ortogenezei întregului „bios". Pe când unitatea dinamică, datorită
unui maximum de corelațiuni și de solidaritate în jurul unor procese
dominante, este termenul „ad quem", al uriașei finalități a vieții
universale.

       Sistemul nostru nervos constitue cel mai impunător aparat de
convergență și de unitate organică. Orice superlativ, însă, (cum e și
cel exprimat prin termenii „cel mai** din fraza anterioară) semnalează
o culme, o extremitate, deci o excepție, pentrucă extremitatea supe-
1*

336


EUGENII! SPERANT1A


rioară este necesarmente una singură pe tot parcursul unei linii. Oricât
s'ar strădui suspecta modestie a materialiștilor să confunde și deci să
scufunde ființa omenească în animalitate, superlativul acesta, pe care
oricine e silit să-l recunoască și să-l adopte, afirmă caracterul excep-
țional al omului. Și încă, în toate cele arătate mai sus n'am privit
decât latura zoologică. Culminația aceasta de tip organic (deși cu ea
îi atribuim implicit, omului, un caracter excepțional) nu implică, e
drept, decât o deosebire de grad față cu întreaga animalitate. Insă
toate diferențele de grad tind să se convertească în diferențe de natură,
când sunt continuate și accentuate în același sens. Când pornești dela
baza unui triungbiu mergând in sus, pășești pe linii paralele cu baza
din ce în ce mai mici: între ele e numai diferență de grad pentrucă
se găsesc tot in cuprinsul suprafeții triunghiului, dar când ajungi la
vârf, nu te mai găsești pe o linie, ci într'un punct fără dimensiuni. Iar
de aci înainte nu mai poți constata diferențe de grad, ci treci într'o
zonă care nu mai e același triunghiu, ci este ori o altă figură geome-
trică, ori genunea spațiului nemărginit. întocmai ca și trecerea aceasta
din triunghiu în ne-triunghiu, orice evoluție care se efectuează prin
diferențe infinitesimale sfârșește la fel, printr'o bruscă schimbare de
natură care poate fi o veritabilă asvârlire într'un abis,

§ 2.   Realitatea subiectivă.

      Evoluția vieții animale, ajungând prin om la vârful piramidei sale,
pare a nu fi depășit domeniul zoologic și această aparență se menține
atâta vreme cât privești lucrurile superficial, dela exterior. Insă afară
de factorul pur fiziologic, măsurabil fizicește și analizabil chimicește,
vieața cuprinde unele aspecte cu totul inedite, aspecte care nu se
percep decât din centrul fiecărei unități vitale, alcătuind „subiectivi-
tatea" fiecăreia. Atâta vreme cât faci abstracție de latura subiectivă,
poți cunoaște manifestările centrifugale ale vieții și poți desprinde nu-
meroase condiționări cauzale din partea „mediului", deci poți reuși să
exerciți unele acțiuni sau influențe asupra cursului ei. Insă nu vei pă-
trunde în resortul ei intim și totdeauna va rămânea ceva care-ți scapă,
care-ți produce surprize și decepții, plasându-se astfel dincolo de cauza-
litate, într'o zonă care ține cu totul de capriciu, de mister, de „incog-
noscibil". Impenetrabilitatea, pe care vieața o opune sforțării de deplină
cunoaștere, durează atâta vreme cât nu observi și nu admiți că factorul
intern sau subiectiv este o realitate pozitivă și că nu poți face ab-
stracție de el.

      Prezența factorului subiectiv, mai mult ori mai puțin activă, mai
mult ori mai puțin constatabilă în fiecare viețuitoare, nu poate fi gra-

MIC TRATAT DESPRE VALORI


33T


tuită, ineficace, superflui. Cum poate oare o inteligență de cercetător
„pozitivist** să admită că „ceva** poate fi dat pe lume fără să aibă O
rațiune suficientă și că, mai ales in procesul complicat al vieții, un
fenomen de mare generalitate ș'ar putea produce cu atâta insistență
fără un rol, fără un rost, fără o „funcțiune** determinată?

         Vieața sufletească nu poate fi pur și simplu neglijată, nu se poate
face abstracție de ea ca de o iluzie anodină, ca de o zădarnică apa*
- rență integral înșelătoare. Acțiunea ei asupra laturei fiziologice a vieții
nu poate fi contestată. Prezența unei „idei** sau unei convingeri e factor
activ în unele „comportamente**, care fără atari intervenții nici n*ar fi
putut cu niciun chip să se mai producă. Adepții „epifenomenismului**
credeau că starea de conștiință apare ca un simplu „acompaniament**,
inutil ca o nălucă, pe lângă unele condiții fiziologice care, și fără ea,
tot s’ar fi produs aidoma. Condițiunile fiziologice, ținând, după acești
autori, numai de ordinea mecanică, nu pot decurge decât din cauze
mecanice. Cu socoteala aceasta, chiar dacă în mod subiectiv n'am fii
conștienți de ceea ce -vorbim, scriem sau cetim în această clipă, noi
tot am vorbi, am scrie sau am ceti pentrucă acestea nu sunt decât
atitudini fizice, sunt procese zămislite în sistemul nostru nervos cu re-
percusiuni pur mecanice în sistemul muscular sau în restul organis-
mului. Iar ceea ce aflăm din conversații sau din cetit ar avea aceleași
consecințe, aceleași aplicări în activitatea noastră practică, deoarece
nu conștiința însăși contează în producerea acestor efecte, ci rapor-
turile dintre centrii nervoși, raporturi dobândite in mod exclusiv me-
canic, prin actele „fiziologice** ale cetitului sau ale conversației. Cu alte
cuvinte, deosebirea dintre om și „marionetă**, cum ar zice F. Le Dantec,
nu ar fi altceva decât că omul e o marionetă conștientă: tot atât îl
mișcă și pe el forțele materiale de care atârnă, tot atât de puțin se
determină și el prin propria lui conștiință, cât și marioneta. Conștiința
ar fi deci numai un fel de licărire care-i dă iluzia autonomiei. Dar tot
după părerea epifenomeniștilor, iluzia nu contribue cu nimic la
direcția și calitatea actelor: actele sunt fenomene obiective, determi-
nate de cauze obiective, pe când conștiința n'ar fi decât o superfe-
tațiune, o fosforescență fără consecințe și fără niciun rost pe lume.
Această teorie, ispititoare pentru semidocții universităților populare
anticlericale, pentru spiritele simpliste și pentru mințile șubrede și gră-
bite, are defectul că trece cu vederea împrejurarea că fapte ca scrisul
și vorbirea nu se produc decât acolo unde și atuncea când este pre-
zentă conștiința. Dacă cuvântul scris n'ar avea un sens, o valoare,
pentru acel care-1 scrie, el n'ar ajunge niciodată să fie nici cetit, dar
nici scris. Ravaillac cetise, se pare, scrierile unor iesuiți din epoca sa,

338


EUGENIU SPERANTIA


iar ideile, culese de-acolo, fermentând, l-au fanatizat până Ia crimă.
Dar daci asemenea idei n'ar fi agitat sufletul autorilor, al lui Juan de
Mariana spre pildă, cum ar fi ajuns ele să se materializeze într'un
regicid? Și dacă factorul pur subiectiv, starea de conștiință care e
„semnificația" și „valoarea", n'ar interveni în lectură, cum s’ar putea
oare ca fără el să se edifice un întreg dispozitiv complicat de repre-
zentări care să se poată traduce apoi, obiectiv, într'o aplicare practică
a celor cetite ? Cine admite posibilitatea unui asemenea minunat aran-
jament de raporturi și acțiuni ale sistemului nervos, prin simpla urmă-
rire vizuală a semnelor scrise și fără ingerința „sensului" subiectiv al
cuvintelor scrise, ar trebui să admită că „natura" ar putea să constru-
iască, într'o bună zi, numai prin combinația fortuită a forțelor meca-
nice, o locomotivă „Pacific", un ceasornic cu cuc sau un volum ilu-
strat din „Călătoriile lui Guliver", Am văzut odată o piatră de râu
care avea între vinele ei colorate linii ce alcătuiau două litere, ca
două inițiale. Coincidența aceasta este extrem de rară pentrucă e
extrem de improbabilă. Nu știu cu ce subtilitate pervertită ar putea
cineva să ne convingă că dintr'un joc întâmplător al naturii s'ar putea
forma o piatră pe care să fie scris integral numele lui Felix Le Dantec.
Iar dacă fenomenul fe'ar fi produs totuși și dacă autorul îndârjitei
„Theorie nouvelle dela vie" l-ar fi constatat „de visu", mă întreb dacă
o atare coincidență nu i-ar fi sguduit epifenomenismul ca de adevărate
friguri palustre. In tot cazul, dacă natura oarbă ar fi în stare să pro-
ducă fără prezența sensului subiectiv și a conștiinței, obiecte de acest
fel, atunci metoda și criteriile paleontologiei umane ar deveni suspecte
și chiar caduce, pentrucă numai silexul a cărui formă sugerează pre-
zența unei intenții și a unui sens poate fi considerat ca indicând pre-
zența fosilelor umane într'un strat geologic.

      Acțiunea factorului pe care un Huxley sau un Le Dantec
îl consideră ca „epifenomen" e azi tot mai mult afirmată până și 'n
medicină. Mai recent, savanți ca R. Siebeck, V. v, Weizsăcker,
Werner Hollmann, etc. pun în evidență geneza „socială" a unor
afecțiuni patologice, de felul ulcerului duodenal, de felul boalei lui
Basedow și chiar a multor îmbolnăviri „septice". După considerarea
tuturor cazurilor clinice concrete, se poate vedea însă că „socialul"
invocat aci se reduce la atitudinea psihică a pacienților față cu anumite
împrejurări sociale. Și anume, rolul principal îl joacă în toate aceste
cazuri procesul de evaluare sau, încă mai precis, cel de auto-evaluare.
Un astfel de proces nu poate nicidecum să fie redus la o stare or-
ganică sau la un fenomen fiziologic. Evaluarea e o activitate propriu
zis subiectivă șl s'ar putea chiar susține că tot ceea ce numim „su-

MIC TRATAT DESPRE VALORI


339


biectiv" și „subiectivitate" se confundă cu acest plan distinct al vieții:
planul evaluării, planul „axiologic".

      Vieața apare ca o realitate care numai cu o jumătate a cuprin-
sului ei se revarsă și se revelează în planul obiectiv, comportând, aci,
aplicarea tuturor exigentelor determinismului fizico-mecanic. Cealaltă
jumătate transcende acest plan, stând disimulată dincolo de putința
experienții simțurilor și nu se revelează decât înlăuntrul fiecărui „centru"
de acțiune vitală: înlăuntrul individualității vii, ca existență în sine și
pentru sine. Există astfel, cum a spus un autor german: „eine Bio-
logie von aussen und eine Biologie von innen". Numai confruntarea
lor și relativul lor acord ne poate da un adevăr complet Cum însă
motorul prim al oricărei atitudini de vieață stă în factorul tenden-
țional, cum acesta nu lipsește niciodată, pe când oricare element or-
gano-fizic poate suferi variațiuni și substituiri dela o specie la alta;
apoi fără factorul tendențional, — deci subiectiv și finalist, — ma-
teria vie și-ar pierde tocmai ceea ce o distinge de compusul chimic
inert, urmează, cred, că este indispensabilă fundarea Biologiei obiective
pe cea subiectivă și încheierea întregului edificiu printr'o definiție în
care tendenționalului să i se recunoască funcțiunea centrală.

      Tendenționalul și evaluarea se presupun reciproc. Tendința con-
diționează evaluarea: nu are valoare decât ceea ce satisface o ten-
dință. La rândul ei, evaluarea pare a condiționa tendința: nu tindem
decât spre ceea ce are o valoare. De fapt suntem poate victimele unui
miraj, ale unui defect de optică sau ale imperfecțiunilor gândirii
noastre conceptuale, servite de limbajul nostru prea analitic. Poate că,
de fapt, ambele noțiuni (tendință și evaluare) ar trebui considerate ca
raportându-se la câte o latură specială și fragmentară a aceluiași dat
real, tot așa cum linia dreaptă din geometrie poate fi simultan di-
mensiune și direcțiune; tot așa cum viteza și direcția sunt elemente
corelative și constitutive ale mișcării spațiale.

      Văzută din interiorul ei, vieața psihică înfățișează un câmp de
luptă întru totul asemănător celui al vieții organice. Herbart a avut
odinioară o foarte clară viziune a acestui dinamism al conștiinței
noastre. El a semnalat existența antagonismului, a concurenței, a ne-
încetatei încăerări pentru preponderență. El a stăruit asupra învăl-
mășelii fără armjstițiu, in care se închee și se desfac alianțe, se câștigă
victorii strălucite după grele înfrângeri precum se poate cădea în lungă
robie întunecată, după lumina trecătoare a gloriei. In scenariul său,
totuși, întemeetorul psihologiei moderne introduce ca actori numai
„reprezentările", dând astfel vieții sufletești o sorginte și o nuanță pur
intelectualistă. Renunțând la această latură inacceptabilă a mecanicei

340


EUGENIU SPERANTIA


interioare herbartiene, știm că trebue să ținem in considerație numai
aspectul general, perspectiva antagonistică pe care am semnalat*o și
in planul vieții organice. Procesele psihice, cuprinzând o împestrițate
de intelectual, afectiv, sensorial și volițional, in proporții variate, sunt,
în ultimă analiză, funcțiuni mai mult ori mai puțin intense și actuale
după cum pot fi mai mull ori mai puțin inhibite și reduse la starea
de „latență**. Latențele, aci ca și ’n planul organic, nu trebuesc con-
siderate ca niște simple absențe sau ca niște negative. 0 funcțiune
latentă, dacă nu se desfășoară vizibil, nu încetează totuși de a acționa,
mut dar asiduu, asupra condițiilor care o inhibează. După cum, cu toate
aparențele sale de inerție, orice corp fizic apasă continuu pe suprafața
mesei care-1 susține, la fel fiecare dintre funcțiunile latente presează,
ocult dar efectiv, în sensul favorabil ei, asupra ansamblului vieții din
care face parte. Sub raportul acesta, însăși latențele se pare că pot fi
considerate ca „mai mult ori mai puțin active", iar acțiunile lor,
grupate în sisteme oculte decid într'o măsură de schimbările ce se
petrec la suprafață în zona „actualelor**, în cercul elementelor do-
minante. In psihologie, rolul funcțiunilor latente a fost confirmat odată
cu adoptarea hipotezelor și cercetărilor referitoare la „inconștient".
Dacă teoriile psihanalizei contemporane cuprind un sâmbure de adevăr,
acesta nici nu e altceva decât principiul general al existenței și acțiunii
efective ale unor factori psihici subliminali.

      De fapt, după cum o funcțiune fiziologică nu se deslănțue decât
într’un acord de ansamblu cu altele și niciodată în mod cu totul izolat,
după cum funcțiunea fiziologică deslănțuită este întotdeauna o com-
ponentă a unui sistem care a triumfat, și după cum, în fine, sistemul
triumfător constitue atitudinea, direcțiunea, sensul fiziologic dintr’un
anumit moment, la fel un element de conștiință e o componentă a
unui sistem de posibilități psihice care la un moment dat a câștigat
lupta, iar sistemul triumfător e însăși atitudinea sau direcția sufletească
momentan adoptată.

§ 3.  Convergența interioară

      Direcțiunea unitară, pe care o înfățișează conștiința în fiece
moment al ei, se înfăptuește nu numai grație faptului că grupul de
funcțiuni triumfătoare reprezintă un același sens, ci și grație antrenării
altora in sensul lor. Triumful nu e numai inhibirea proceselor de semn
contrar, ci și disciplina celor de nuanță neutrală, precum și deter-
minarea unei concesiuni generale, a unei relative convertiri, a unei
deviațiuni sau înclinări mai mult sau mai puțin favorabile din partea
celorlalte. Evocarea unei idei este rezultanta generală a distribuirii și

MIC TRATAT DESPRE VALORI


34»


sensului forțelor psihice active și latente, dar tot atât de adevărat este
că întreg potențialul psihic se resimte de evocarea unei idei, Unidi-
recționalitatea vieții psihice, determinată de predominarea unor ele-
mente triumfătoare este considerată de vechea psihologie ca o facultate
sau ca o funcțiune de sine stătătoare, numită „atenție". Cei mai mulți
psihologi, fără a excepta pe Wundt, pe James, pe Titchener,
tratează despre ea ca despre o activitate distinctă. Izolarea aceasta a
atenției, individualizarea și conturarea ei ca fenomen deosebit este o
profundă eroare și rezultatul unei iluzii. De fapt unidirecționalitatea
este o proprietate a vieții psihice in genere, iar nu o latură specială
sau o activitate aparte care uneori ar intra în joc, alteori nu. Ceea ce
numim atenție se reduce total la unidirecționalitatea care se manifestă
în zona intelectuală a activității psihice. Ea apare ca o sforțare de
alegere sau de „selecțiune", pe care am efectuat-o între mai multe
conținuturi de gândire disponibile și cu șanse egale. De fapt, „con-
ținuturile" acestea sunt chiar modalități de ale procesului de gândire
sau moduri distincte de a funcționa mintal, sunt posibilități de func-
ționare, sunt detalii ale „funcțiunii" sau, — poate mai corect, —
funcțiuni de detaliu. Alegerea nu se efectuează de o putere din afara
conținuturilor așa cum se petrece de exemplu, în vechea legendă, alegerea
pe care avea s'o facă Paris între cele trei zeițe pentru a oferi uneia
mărul. Nu intervine aci atenția ca factor străin într'o turmă de idei,,
pentru a scoate una dintre ele și a o ridica deasupra celorlalte, ci
fiecare dintre ele este ea însăși o tendință de actualizare, tendință,
dispunând de o anumită intensitate, dar folosindu-se și de conjuncturile
favorabile ale raportului de forțe din ambianța sa. Dacă actualizarea
uneia este perfect compatibilă cu a alteia, univocitatea lor constitue
pentru fiecare un avantaj întru înfrângerea concurenței celorlalte, iar
triumful lor dintr'un anumit moment, datorit alianței lor spontane, este
ceea ce apare ca fenomen de „asociere". Dimpotrivă, dacă este o
incompatibilitate între două atitudini psihice, dacă amplificarea inten-
sității și deci actualizarea unei tendințe înlătură sau înăbușă o altă,
modalitate funcțională, victoria uneia e evident că nu poate fi simul-
tană cu a celeilalte. Aceasta nici chiar dacă ele ar obține intensități
egale, pentru că atunci forțele lor s'ar neutraliza iar din antagonismul
lor n'ar putea profita decât o a treia, care eventual ar reuși să le
convertească într'o măsură pe amândouă, pricinuind fiecăreia o oare-
care deviație în cel de al treilea sens. In scurt, atenția nu este un
factor extern conținuturilor conștiinței, ci este ansamblul convergent al
forței vii pe care fiecare tendință o aduce în luptă. Fiecare „conținut"'
de acesta nici nu este altceva decât o forță vie, de intensitate va-

342


EUGENIO SPERANTIA


riabilă, desprinsă, ramificată dintr'un trunchiu inițial și unic: vieața.
Orice idee ca și orice atitudine psihică în genere, este de fapt un
„act de atenție** iar „conținutul" acestui act constitue direcția lui (de
aceea i-a fost atât de ușor lui Fouillee să prezinte ideea ca pe o
forță). De sigur insă că dacă ființa noastră psihică nu se reduce la O
«sumă" a acestor elemente, dacă ea e trunchiul inițial ramificat în
isbucniri divergente, unitatea sa inițială este ceea ce impune veșnica
refacere a convergenței generale.

      Este bine cunoscută caracteristica fiecărui anumit „act de atenție"
de a realiza o relativă concentrare a întregei noastre ființe. Faptul
acesta este relevat observației psihologice mai ales prin modificările
mimico-fizionomice atât de minuțios cercetate de specialiști: concen-
trarea interioară pare in tot cazul să se reverse și asupra funcțiunii
musculare, aducând fixitatea, încordarea care, cel puțin uneori, dau o
relativă măsură a gradului de atenție. Gradul atenției este o expresie
care se raportă la amplitudinea de convergență a funcțiunilor psihice.
Intre condițiile care determină unitatea interioară și cele pare con-
stituesc direcțiunea motrice a unei persoane, este întotdeauna o strânsă
relațiune: ambele privesc regiuni ale aceleiași vieți individuale și nu
numai că se influențează reciproc ci, necesarmente, se desfășoară într'un
mod concertat, paralel, fiind și ele, așa cum în ele sunt și detaliile
lor, ramificații ale unui același impuls vital originar. Atitudinea de
mișcare de o parte și cea de atenție de altă parte, prezentând vizibile
afinități și mai ales oferind o isbitoare asemănare prin unitatea sau
convergența generală pe care fiecare o aduce sau tinde s'o aducă în
■desfășurarea respectivă a vieții, era firesc ca aceasta împrejurare să
sugereze psihologilor o hipoteză de felul celei a lui Th. Ribot care
să explice atențiunea prin motricitate. De sigur, este ceva valabil și
rezistent în această teorie. Ribot pleacă dela latura afectivă: nevoi,
pofte, înclinări, dorințe, impulsiuni, care însă nu reprezintă decât „o
porțiune superficială" a fenomenului, porțiunea care intră în conștiință.
Dar stările afective „implică in rădice elemente motore". Iar dacă le
urmărim pe acestea și căutăm să le identificăm, ajungem la intimi-
tatea organismului, la diversele aspecte ale vieții vegetative. Cum însă
din toate posibilitățile individuale numai unele exercită o influență
directă și preponderentă pentru determinarea unei direcții a atenției,
și cum, după cum spune chiar Ribot: „în toate formele de atenție,
dela cea mai joasă la cea mai înaltă, este o unitate de compoziție",
tabloul înfățișat de el concordă cel puțin în liniile sale principale cu
cel schițat de noi mai sus. Totuși, ceea ce trebue să accentuăm este,
în primul rând, că acea convergență pe care, prin supremația sa

MIC TRATAT DESPRE VALORI


343


efemeră o tendință triumfătoare o prilejuește în jurul ei, imprimând o
anumită ordine proprie în câmpul complicat al dinamismului vieții,
acea convergență este însăși starea de conștiință; iar uni-direcționa-
litatea este ceea ce apare ca act de atenție. Atunci când, introspectiv,
avem iluzia că descoperim în noi un „efort** de atenție spre o anumită
imagine, avem de aface, de fapt, cu un efort pentru instalarea, în
centrul dinamismului nostru, a acelei imagini: e deci o sforțare pentru
triumful imaginii și nu pentru obținerea atenției în sine, in abstracte.
Atenția fără un conținut nu înseamnă nimic: conținutul e cel care
comportă o intensitate sau o putere oarecare, iar nu entitatea „atenției**
distinctă de conținuturi. Efortul de atenție e un aport voluntar în
sprijinul unuia dintre elementele vitale, prinse în incăerarea fără sfârșit
a interiorității noastre. Acest aport poate fi atât de însemnat încât
poate răscoli din străfundurile ființei noastre unele posibilități cu totul
diminuate, unele tendințe aproape cu totul epuizate sau înăbușite: cu
efortul de voință poți să-ți readuci în minte un nume, o imagine, un
concept sau un raport de concepte cu totul uitate, cu totul des-
avantajate de conjuncturile dinamice ale momentului. Voința se com-
portă în cazurile acestea ca o mare rezervă de energie pe care o
arunci în balanța luptei, de partea unui element tendențional, oricât
de modest, de întunecat, de pierdut ar fi el. Ea vine, în anumite
cazuri, să decidă victoria pe deasupra determinismului strict al for-
țelor elementare, angajate cu propriile lor puteri.

      Intervenția sforțării voluntare in modificările de direcție con-
știentă, deși în formele ei cele mai viguroase nu constitue o regulă
generală și nici măcar nu se petrece prea frecvent, desminte orice în-
cercare de a da vieții noastre interioare o interpretare veritabil ato-
mistică. Dacă o direcțiune de voință, cu efecte decisive în lupta ten-
dințelor de amănunt, există și persistă pe deasupra acestor amănunte,
aceasta dovedește ceea ce aminteam mai sus: că Eul nu e o rezul-
tantă sau un produs de elemente inferioare, ci că aceste elemente, pe
care el le conține, sunt ramificațiuni de detaliu, revărsări în sensuri
diverse (și adeseori opuse între ele) ale unui același impuls inițial, care
este vieața. Opoziția, antagonismul lor rămâne în mod inevitabil de-,
stinat să ducă înapoi, spre unitate, spre o convergență tot mai accen-
tuată. Iar ceea ce numim „voința**, voința care pe deasupra antagonis-
mului detaliilor poate călăuzi spre concentrarea generală în jurul ori-
căreia dintre tendințele posibile, voința aceasta nu e decât acel trun-
chiu originar, de care vorbeam mai sus, trunchiul nediferențiat și ne-
specializat, primordial și unitar: principiul vital, vieața ca zestre inci-
pientă a insului viu.

344                        EUGENII! SPERANTIA


§ 4.  Determinism și arbitrar

      Intervenția sforțării voluntare și rolul ei in procesele conștiinței
(cum este acel al aducerii aminte intenționate) constitue un argument
peremptoriu împotriva caracterului mecanic ce s'ar putea atribui dina-
mismului vital. Ar putea fi cineva ispitit să presupună existența unei
riguroase determinări a intensității pe care o obțin sau o pierd suc-
cesiv diversele tendințe concurente. Dar o atare hipoteză, deși comodă
ca și aceea a pendulului ideal, nu se poate susține în mod temeinic,
într'adevăr impulsiunile elementare ar alcătui un fel de sistem închis,
analog sistemului particulelor în teoria cinetică a gazelor sau în cos-
mosul atomic al lui Democrit; ar trebui ca, pe deoparte, suma lor
energetică să rămână constantă și de altă parte ca puterea fiecăreia
să fie exclusiv în funcție de Raporturile ei cu celelalte. Ar trebui ca
oricare din ele să fie susceptibilă de a se învesti cu oricâtă intensitate
și cum, în aceste împrejurări, dobândirea supremației n'ar depinde de
niciun fel de calități inerente, ci exclusiv de conjunctura ansamblului,
gradul de probabilitate a ocupării centrului de convergență ar trebui
să fie egal pentru toate, așa încât prelungindu-se la infinit durata
acestui joc, ar trebui să admitem că fiecăreia i-ar reveni tot de atâtea
ori întâietatea cât și oricăreia alta, iar în bilanțul general rolul pre-
cumpănitor le-ar fi egal repartizat. Este, cred, de prisos să arătăm că
astfel de condiții sunt cu totul tăgăduite chiar de cea mai modestă
observație. Intensitatea pe care o prezintă o anumită tendință într'un
anumit moment este departe de a se explica integral prin raporturile
ei cu celelalte tendințe, coexistente. Fiecare dintre noi are particula-
ritățile sale personale în ceea ce privește frecvența, durata, și intensi-
tatea unor anumite funcțiuni psihice. In fiecare dintre noi sunt func-
țiuni care rămân întotdeauna deficiente, neputând niciodată, sau
aproape niciodată, să se afirme riguros, pe când altele dimpotrivă
dețin aproape în permanență un loc de frunte iar oscilațiile intensității
lor nu le depărtează prea mult, nici pentru prea multă vreme, de
poziția centrală. Firește, stabilitatea acestor particularități a fiecărei
persoane nu este în niciun caz garantată. Oricând se poate oferi o
profundă schimbare neașteptată în dispoziția ansamblului, fără ca ea
să poată fi atribuită unor cauze discernabile. De pildă, o convertire
religioasă, petrecută într'o conștiință în care înclinările de acest fel
erau anterior aproape absente, nu poate fi explicată suficient printr'o-
simplă componență de forțe interioare, pentrucă elanul religios în ase-
menea cazuri poate aduce o tensiune cu totul neobișnuită. Fără inter-
venția niciunui plus de energie de sursă exterioară, potențialul interior

MIC TRATAT DESPRE VALORI


345


poate crește subit, prin simpla apariție a unei „idei" care mai ‘nainte
nu dispunea de asemenea posibilități, ori nici nu exista in forma ei nouă,
idee care nici n*ar fi avut de unde să concentreze in albia ei un atare
potențial. Entusiasmul lui Arhimede in clipa faimoasei sale „eurekal",
nu poate fi explicat nici prin efectul băii, nici printr’al dejunului din
ziua aceea, dar nici nu constitue o simplă distribuție nouă a vechei
sale energii interioare disponibile. Și cunoaște fiecare dintre noi situații
similare, când apariția unei simple idei ne însutește forțele ți ne preface
radical scena interioară. Ideea născută în minte se comportă, ea însăși,
ca un explosiv, sau, mai corect, ca un generator de energie, fără ca
la rândul ei s'o fi absorbit de undeva! Dacă cel puțin unele dintre
creșterile acestea de potențial nu se pot explica prin simple procedee
deterministe, concepția deterministă ese de aci integral compromisă,
pentrucă determinismul e o formulă exclusivistă: ori e acceptat fără
rezerve, ori nu mai are niciun sens. Fără rezerve însă, nu poate fi
acceptat, cel puțin în ceea ce privește desfășurarea dinamismului de
mai sus, pentrucă, deosebit de intervenția sforțării voluntare, în inferio-
ritatea noastră sufletească, fiecare dintre tendințele active ale vieții
participă la joc cu posibilități infinite și infinit variate. Bine înțeles,
considerând persoanele omenești în general, vom putea conceda că
aceste posibilități apar ca „determinate** de împrejurările „mediului**
fizic și social, de structura bio-psihologică a fiecăreia, de totalitatea
cursului vieții trăite de fiecare. Insă, va trebui să acceptăm constatarea
că fiecare reacționează în modul ei propriu, unic și irepetabil atât din
punct de vedere fizic și biologic, cât și din punct de vedere psihologic.
Iar dacă va trebui, în felul acesta, să recunoaștem că, de exemplu, în
fața aceleiași excitări a organelor sensoriale, percepțiunea efectuată de
fiecare persoană va fi diferită de a celorlalte și că imaginile memoriale
intrate cu acest prilej în patrimoniul interior diferă radical dela per-
soană la persoană, vom fi siliți să admitem că și funcțiunile, prestați-
unile acestor detalii de vieață vor fi pentru fiecare cu totul altele. La
rândul lor, impresiunile următoare, la a căror apercepere contribue
întreg „trăitul** anterior, se vor asimila în condițiuni cu totul speciale,
aparte, dictate iarăși de „modul propriu personal**. Când vorbești însă
de o mecanică 4! de un determinism riguros în interiorul unui sistem,
presupui existența unor posibilități generale fixe, prealabil date și deci
previzibile. Presupui că în totdeauna când ansamblul de circumstanțe
sufletești A, sufere o excitare E, reacțiunea sau consecința va trebui
să fie R. Previzibilitatea implică constanța și repetarea unor anumite
raporturi. Ce poate fi insă previzibil în combinația atât de complexă
și instabilă a „modului propriu** care caracterizează reactivitatea unei

346


EUGENIU SPERANTIA


persoane psihice? Ansamblul de circumstanțe A nu se produce decât
o singură dată, și când se produce e pentru prima și ultima dată în
toată lumea și ’n toată eternitatea. Excitarea E, chiar dacă ar fi perfect
identică cu cea pe care o primește și altul, cade într’un mediu interior
absolut inedit: așa încât modul propriu de reacțiune nu poate cores-
punde unei reacțiuni exprimabile printr'o „lege generală", ci e el însuși
un exemplar unic. Legea naturală căreia acest caz urmează să i se
supună nu are decât o singură aplicare, iar „proprietatea" de a reac-
ționa într’un anumit mod, persoana n’o avea mai înainte și n'o mai
are nici după aceea, ci o obține numai în clipa dată și numai pentru
o singură întrebuințare. Aceasta înseamnă că șt-o confecționează după
ansamblul firii sale, fără ca nimic din afară de ea s’o poată dicta. Iar
dacă astfel stau lucrurile, ne putem întreba: ce deosebire mai este
între o atare „determinare" și cel mai desăvârșit arbitrar? Arbitrar și
determinațiune, în adâncimea exemplarității „Eului" și a fiecărei atitu-
dini de a „Eului", e unul și același lucru: Eul se determină pe sine;
Eul își determină singur sensurile și constelațiile succesivelor sale ati-
tudini de convergență; Eul își determină singur direcția atențiunii sale
și jocul caleidoscopic al diverselor sale perspective.

§ 5.  Valoarea

      Dacă atenția este triumful momentan și selectiv al unui sistem de
tendințe psihice, legate între ele prin anumite afinități mai mult ori
mai puțin durabile, conținutul mintal al fiecărei clipe de atenție con-
stitue centrul de convergență și de unitate a „Eului".

      In termeni uzuali, considerăm acest conținut ca obiect al maxi-
mului interes, al maximei preferințe a momentului.

      Este aci indispensabilă distincția între preferința momentului și
preferința generală.

      Convergența și unitatea tendințeldr Eului în jurul unui obiect
gândit sau perceput, nu durează mult. Arătam mai sus că răsturnările
vin repede și se succedă indefinit, într’un ritm precipitat. Totuși o
relativă continuitate de sistem sau o rapidă revenire la o aceiași domi-
nantă pot fi realizate, atunci când anumite tendințe ale vieții psihice
posedă o îndestulătoare putere de persistență. Luând ca exemplu
atenția orientată exclusiv spre datele sensoriale, știm că un același
conținut perceput nu poate sta fix timp de mai multe secunde în plina
lumină a conștiinței, ci că, dacă examinezi îndelungat un același obiect,
această examinare consistă într’o oscilare sau trecere, cu sau fără
ordine, dela o parte a obiectului la o alta, dela unele particularități
la altele. De-ți propui să observi timp de zece secunde o simplă figură

MIC TRATAT DESPRE VALORI


34T


geometrică, un pătrat sau un triunghiu, vei parcurge in acest interval
laturile lui, vei examina unghiurile, vei explora diversele puncte de-
intersecție ale laturilor, ale suprafeței interioare sau ale regiunilor exte-
rioare învecinate, dar efectiv atenția nu se va putea nicicum opri pe
loc. Unele din aceste obiective de detaliu pot să te preocupe mai mult
și mai des, altele mai rar: așa cum la jocul ruletei unele numere ies
intr'o zi sau într’o ședință mai frecvent decât altele. Dacă atari frec-
vențe superioare se pot constata ca menținându-se de-a-lungul mai
multor zile sau ședințe, vei deduce că masa nu e perfect orizontală*
ci are un grad de înclinare care favorizează oprirea indicatorului în
dreptul unui anumit sector de cerc. Orice abatere dela egala proba-
bilitate a termenilor unei serii este numită, cu o expresie de sorginte-
subiectivă: preferință pentru unele și aversiune pentru altele. Invers,,
o preferință este întotdeauna semnul existenței unei inegalități a gra-
delor de probabilitate. Iar gradul de preferință pe care-1 acordăm unui
conținut de conștiință este numit în mod curent: valoare. Cu alte
cuvinte, valoarea este gradul de probabilitate pe care-l are un conținut
de conștiință (adică un element tendențional al vieții psihice, împreună
cu toată constelația de tendințe antrenate și deviate în același sens cu
el) de a realiza, prin convergență, unitatea interioară, sufletească.

      In gradul de probabilitate pe care-1 reprezintă o valoare avem,
de făcut distincția între: 1. frecvența revenirii în atenție, 2. intensi-
tatea cu care realizează convergența sau unitatea Eului și 3. durata
rolului centralizator sau unificator. Acestea constitue un fel de coor-
donate ale gradului de valoare. Există elemente psihice tendenționale
care revin frecvent, dar nici nu durează și nici nu aduc o intensă con-
centrare sau convergență interioară. Există altele care înfăptuesc această'
concentrare cu mai mare vigoare dar, fie frecvența lor, fie durata
convergenței pe care o realizează, e mai redusă. De asemenea, unele-
pot împlini într’o mai mare măsură decât altele două dintre condițiile
de mai sus sau chiar pe toate trei. Aceasta lasă să se vadă că, în
ceea ce privește valorile, egalitatea numericește exprimată nu înseamnă
nici identitate, dar nici veritabila echivalență, deoarece produsul celor
trei coordonate poate da o cifră anumită fără ca fiecare dintre ele să
poată fi identificabilă într'însa, O aceiași cifră poate corespunde unor
valori a căror structură și natură să fie radical diferită. Un conținut
mintal, lipsit de puterea de a realiza o intensă și mai durabilă con-
centrare a Eului poate reveni totuși, mereu, cu o obsedantă frecvență,
în centrul conștiinței, pentru a nu domina decât superficial și nu pentru
a-i orienta pregnant atitudinea activă, ci pentru a se risipi imediat.
Alt conținut, cu rară și dificilă instalare la cârmă, realizează un dis-

348                          EUGENIU SPERANTIA


pozitiv de orientări greu de dislocat ce-și păstrează eficacitatea multă
vreme după ce conținutul acesta va fi părăsit primul plan al conștiinții,
-guvernând, oarecum postum, sau printr'un fel de „histeresis". Să pre-
supunem acum că aritmeticește (dacă am poseda un sistem de măsu-
rare și de notație pentru diferitele mărimi ale celor trei coordonate),
frecvența primului conținut se. compensează cu intensitatea sau durata
-celui de al doilea, așa încât produsul coordonatelor unuia e egal cu
produsul coordonatelor celui de al doilea. E evident că, rolul sufletesc
al fiecăruia dintre cele două conținuturi fiind profund diferit, apre-
cierea matematică rămâne pur schematică și superficial^ între valori
ce par egale, rămân distanțe ireductibile, fiecare avându-și sensul și
«calitatea sa: sensul și calitatea fiind noțiuni total incompatibile cu
aprecierea cantitativă.

§ 6.   Valoare» atenție și acțiune

       Cele de mai sus ne permit să precizăm unele relațiuni ce există
Intre valoare, atenție, acțiune și obiect.

       Actul de atenție este, după unii autori, o pregătire pentru acțiune
sau chiar un „început de acțiune". Cel puțin tot atât de justificați
suntem însă să afirmăm că acțiunea e o consecință, o desvoltare sau o
„abundență" a unui act de atenție. Mișcarea voluntară e o prelungire
a atenției, e un proces de atenție care cucerește adeziunea unor ten-
dințe musculare, antrenându-le în sensul ei propriu. Mișcarea volun-
tară e un efort de atenție care ia mari proporții și care nu se mărgi-
nește să favorizeze unui proces mintal obținerea unei momentane hege-
monii în vieața conștiinței ci, depășind câmpul de rivalitate dintre
psihome își propagă efectele în rezervoriul potențialului organic, fizio-
logic, muscular. O mișcare voluntară e, deci, opera unei idei oare,
«împinsă de către efortul atenției voluntare, își câștigă rolul diriguitor
4n ansamblul proceselor vitale, realizând o relativă convergență a
4ntregei persoane psihice și fiziologice.

       In activitatea voluntară trebue deci să vedem o manifestare a
„imperialismului" sau „expansionismului" ideilor, cum și, totodată, un j
apogeu al acelui, așa numit, „efort de atenție", care în vieața inte- 1
rioară dispune arbitrar fie de schimbarea direcției simțurilor (privire, j
-ascultare etc.), fie de schimbarea cursului gândirii, fie de intenționata
desgropare sau reamintire, de pildă, a unui cuvânt cu totul inactual
.sau de mult uitat.

       Acțiunea, — dacă e proces voluntar, intenționat, adică dominat
-de un proces mintal sau chiar izvorît dintr'insul, —- aduce o foarte |
^pronunțată concentrare sau unitate în ființa activă. Actele reflexe, in- :

MIC TRATAT DESPRE VALORI


349


stinctive, automatice nu pretind o asemenea integrală participare a
persoanei, ci se situează într'o simplă regiune limitată, înfăptuindu-se
abia prin coordonarea laterală, particulară a câtorva centre sau re*
giuni organice. De aceea ele nu sunt considerate ca aparținând „Eului",
ci ca străine lui, și aceasta tocmai pentru că ele nu sunt supuse pro-
cesului mintal dominant^care determinând relativa convergență a vieții
psihice, dă unitatea „Eului" sau înfăptuește „Eul" ca unitate.

      Cum însă unitatea Eului presupune o direcțiune și o dirijare
energică a „atenției", cum atenția presupune o preferință, și cum gradul
de preferință este un grad de valoare, este, — cred, — drept să se
afirme că „unitatea Eulai depinde de valorile care domină vieața con-
științei" și că: „unitatea ființei noastre active și sufletești este, simultan,
traducerea, simptomul și fructul valorilor care triumfă în noi, care ne
însuflețesc și ne croiesc potecile mersului nostru prin lume.

§ 7.  Valoare și obiect

      Nu e mai puțin important de observat, de altă parte, că actul
de atenție este ceea ce conturează nu numai unitatea interioară a subiec-
tului, ci și unitatea exterioară a obiectului. Fără actul de atenție,
proces unitar, unificator și sintetizator, n'ar putea exista un obiect
perceput, completat sau gândit. Obiectul e un conținut al conștiinței
dar el ar fi o „diversitate haotică", — după cunoscuta formulă a lui
Kant, — dacă „unitatea sintetică a apercepțiunii" nu l-ar cuprinde
într’un singur act și nu l-ar îmbrățișa într'o singură perspectivă. Dar
„unitatea actului de atenție", — unul și același lucru cu „unitatea
sintetică a apercepțiunii", — se datorește, după cum arătam, șanselor
de triumf ale unui anumit proces mintal, adică preferinței de care el
se bucură pe scena de rivalități a dinamismului interior. Cu alte
cuvinte: obiectul contemplat de conștiința noastră se înfățișează cu
atât mai unitar, cu cât constitue pentru „Eu" o mai înaltă valoare și
deci cu cât introduce în „Eu" o mai intensă, mai durabilă sau măcar
mai frecventă convergență sau unitate cu sine însuși. Iar această con-
diție este în același timp și condiția cea mai favorabilă pentru condu-
cerea și desfășurarea activității practice.

      Intr'adevăr, unitatea bine conturată a obiectului înseamnă justa
lui cunoaștere din partea noastră: poligonul care închide precis o
suprafață e alcătuit din traectoriile mișcărilor noastre posibile adresate
lui, din schema influențelor ce s'au exercitat asupra lui (de pildă
desemnându-1) sau a celor pe care eventual le-am putea exercita (de
pildă parcurgând conturul sau interiorul său în toate sensurile posibile).
Când obiectul are un conținut mai bogat decât simpla figură geome-


2

350                          EUGENII) SPERANTIA


trică, influențele noastre posibile nu consistă in simple mișcări pe traec-
torii lineare și pe un singur plan, ci cuprind felurite alte acțiuni și
atitudini mai mult ori mai puțin complexe, inclusiv diversele reacțiuni
subiective resimțite in raport cu el. Un obiect puțin cunoscut este o
sinteză incompletă, de constituție laxă și confuză: unele elemente nu-și
afirmă categoric prezența, iar aceasta inseamnă că unele posibilități de
acțiune sau de reacțiune a noastră, in raport cu acel obiect, sunt în-
doelnice. Un obiect puțin cunoscut e un obiect insuficient gândit, insu-
ficient cuprins in privirea unificatoare, sintetizatoare, a atenției. Dar
tocmai de aceea, din punct de vedere practic, el reprezintă o insufi-
ciență a putinței noastre de acțiune, în special musculară dar poate și
afectivă. De altă parte insă, dacă o atare insuficiență determină o
inferioară prețuire practică, dimpotrivă, o înaltă treaptă de importanță
practică și un înalt grad de preferință mintală ce se acordă unui obiect,,
presupune recunoașterea (sau atribuirea) unei anumite particularități
precise, deci afirmarea unui conținut, fie bogat, fie sărac, dar ferm
și unitar.

      Observația aceasta nu exclude de fel ca uneori să acordăm un
special interes unei idei vagi, unui obiect cu conținut nesigur. Dim-
potrivă, faptul se întâmplă foarte adeseori și prezintă o importanță cu
totul remarcabilă pentru vieața spirituală. In ori ce caz, interesul ce
purtăm lucrului insuficient gândit n'ar exista de fel dacă în conținutul
acelui lucru n'ar fi totuși prezent măcar un element de o anumită
constanță și preciziune. Interesul ce se pronunță atunci poate da na-
ștere procesului de căutare și de elaborare, adică procesului exprimat
printr'o „întrebare" sau constituind urmărirea unei „probleme". So-
luția sau satisfacerea ei constă in Înfăptuirea unei mai depline contu-
rări a unui concept, adică a unei mai depline „unități"^ In aceste ca-
zuri avem de aface cu un interes de ordin cognitiv, cu un impuls cer-
cetător și constructiv, generator al unei valori logice. In alte cazuri,
interesul ce purtăm „obiectului vag" poate fi de ordinul „contemplării
estetice", iar contemplarea se îndreaptă în totdeauna și ea spre de-
scoperirea sau măcar spre conjecturarea unei „unități", și anume spre
o unitate formală considerată ca perseverând pe deasupra tuturor for-
tuitelor schimbări de conținut. Și intr'un caz și în celălalt, predomi-
narea în conștiință a unui obiect cu conținut vag este improprie adop-
tării unei atitudini de acțiune externă, este prea puțin susceptibilă de
a se prelungi într'o mișcare musculară. In schimb, ea îmboldește spre
o activitate interioară, pur mintală, al cărei capăt este construirea unor
„unități" nouă, deoarece setea logică și setea estetică sunt varietăți de
ale nevoei de organizare unitară, armonică, a Eului.

MIC TRATAT DESPRE VALORI                       351


I

      Acolo unde se proclamă o valoare putem fi siguri, în tot cazul,
că se deschide o perspectivă de acțiune: de acțiune transitivă asupra
lumii înconjurătoare, sau de acțiune interioară, imanentă, care este în-
totdeauna o contribuție la auto-construcția Eului.

      Spuneam mai sus că actul de atenție, producând convergența
unitară în interiorul Eului, conturează totodată unitatea obiectului»
Aceasta nu îndreptățește totuși să se afirme că întotdeauna conținutul
obiectului este integral creat de spiritul nostru și că „lumea" n'ar fi
decât un total de creațiuni subiective. Ceea ce imprimă lucrurilor ca-
racterul obiectivității este intervenția modului motrice, susceptibilitatea
unei atitudini de mișcare musculară, tranzitivă. Prin motricitate și mai
ales prin acțiunea voluntară avem sentimentul evadării din pura su-
biectivitate. Mișcarea, acțiunea voluntară, o considerăm întotdeauna ca
o punte spre obiectiv, ca simptomul obiectivului și singura dătătoare
a unui sens al obiectivului, pentru noi. Mișcarea voluntară ne apare
ca fiind cea mai sigură cale de contact efectiv între „Eu" și transcen-
dență. De altfel, de acord cu un postulat aprioric și irefragabil al
minții noastre, obiectul clădit, conturat în conștiință prin efectul con-
vergenței ei unificatoare, ni se oferă ca ecou al unei unități de struc-
tură independentă de spiritul care cunoaște. Succesul acțiunii volun-
tare călăuzite de conceptul obiectiv apare minții omenești ca un fel
de confirmare a acestei corespondențe prejudicial admise. E adevărat
că niciodată proectarea aceasta în gândire a „lucrurilor" ca ecouri ale
existenței transcendente nu va putea fi dovedită, dar nici răsturnată nu
va fi, ci rămâne întotdeauna un postulat al gândirii și cunoașterii în ge-
nere. De altfel, dacă „lucruri" precis conturate ca unități există, sau
ne apar ca existând și în afara conștiinței noastre, contemplarea lor
ca atare nu poate decât să aducă conștiinței, ca printr’un fel de lu-
mină reflectată, un surplus de convergență, o creștere a unității noa-
stre interioare.

EUGENIU SPERANTIA

(Sfârșitul în numărul viitor)


2’

        VICTOR BABEȘ, ENERGIE ROMANEASCĂ

    Cei dintâi medici învățați de neam românesc, răzleți și izolați in
activitatea lor, apar în Moldova, Muntenia și Transilvania în cursul vea-
cului al 18-lea. Prin ei neamul românesc ia contact cu știința medicală
apuseană și începe să se obișnuiască cu gândul că și noi suntem în
stare să jucăm un rol în medicină. Când după 1800 numărul lor începe
să devină mai mare, activitatea lor este mai susținută și mai ales când
unii din ei încep să-și dea seamă că e timpul să se scrie medicină și
în limba românească, se deschide o epocă nouă în istoria medicinii
noastre, epoca asimilării medicinii științifice universale. Ih a doua ju-
mătate a veacului al 19-lea apare în mijlocul unui corp medical româ-
nesc destul de bine închegat personalitatea covârșitoare a lui Carol
Davila, omul care a organizat vieața medicală în Țara veche, devenită
acuma centrul mișcării medicale naționale.

    Pentru ca medicina românească, ajunsă după efervescența orga-
nizatorie din vremea lui Davila la un oarecare calm, să poată deveni
creatoare, producătoare de valori științifice nouă, ea trebuia să facă
acum o nouă cotitură, trebuia să fie stăpânită de o nouă mentalitate.
Facultățile trebuiau înzestrate cu acel minimum de laboratoare, instru-
mente și confort, fără de care nu se pot face cercetări. Medicii ro-
mâni trebuiau îndrumați să nu fie numai receptivi, ci și productivi,
publicul intelectual urma să fie sensibilizat pentru a înțelege că știința '
adevărată nu însemnează numai acumulare de cunoștințe, ci mai ales ;
dobândirea de cunoașteri nouă. Se găseau la Facultățile din București l
și Iași vreo câteva capete mai luminate, profesori tineri care studiaseră J
în Franța și în Austria — cităm la repezeală pe un Niculae Kalinderu, j
Assaky, lacob Felix — care înțelegeau aceste lucruri și aduceau în •
publicațiile lor elementul nou al creațiunii științifice. Dar pentru a înjgheba ;
o stare de spirit, pentru a pune în mișcare un curent nou, era nevoie'
de o personalitate mult mai puternică. Acest om a fost Victor Babeș. <

VICTOR BABEȘ, ENERGIE ROMANEASCĂ                       ig


Prin el medicina românească a intrat în faza ei creatoare și a\ putut
să-și dobândească un loc onorabil în mișcarea medicală și în știința,
universală.

      Anul 1854: Trecuseră șase ani dela revoluția din 1848, în care
Românii ardeleni, după veacuri de obidă, s'au afirmat nu numai prin
vitejie, ci și prin disciplina și unitatea acțiunii lor, ca un factor politic
de care monarhia habsburgică trebuia de acum încolo să ție seama.
Toate firele se concentrau în Viena. De acolo se părea — vai ce eroare,
pe care un viitor prea apropiat avea să o dea pe față! — că va veni
acel „mai bine** pe care Ardelenii îl așteptau ca o răsplată a jertfelor
aduse pentru mărirea casei de Habsburg.

      In capitala Austriei trăiau atunci o mână de Românir Ardeleni,
Bănățeni și Bucovineni. Erau funcționari superiori pe la dregătoriile
înalte ale împărăției, chemați ca specialiști pentru chestiunile care pri-
veau neamul românesc din monarhie, Români buni, luptători înflăcărați
și îndrăzneți pentru drepturile obștei. Intre ei se găsea și Vichentie
Babeș, „secretar de senat la înalta curte de justiție și casație a impe-
riului**, jurist distins, cărturar tânăr, — în 1854 avea 33 ani, — care
în 1848 jucase un rol alături de marele mitropolit Andrei Șaguna. Fa-
milia lui se găsea în Banat încă din secolul al 16*lea și dădusț nea-
mului o seamă de preoți cu carte și de gospodari destoinici.

      In acel an 1854, în Viena, soția lui Vichentie Babeș, i-a dăruit
un al doilea fiu care a primit numele de Victor, — „învingătorul**.
I-a fost sortit acestui prunc să fie un învingător, un cuceritor pe câmpul
de luptă cu dușmanii veșnici ai omenirii, cu ființele nevăzute care dau
boale și suferințe.

      In atmosfera de luptă pentru existența unui neam s'a născut și
a crescut fiul lui Vichentie. De câte ori băiatul firav și prea serios nu
va fi visat să devie și el un luptător pentru drepturile poporului său,
luptător în arena politică și, la nevoie, cu arma în mână. De câte ori
nu va fi avut el viziunea că va ajunge un conducător victorios care
își va scoate neamul din bezna suferințelor, care îl va îndruma pe căi
nouă, mai luminoase.

      I-a fost întradevăr dat să fie conducător, dar pe alt tărâm, să
fie o lumină a neamului său, dar nu în politică. Totuși.,. Victor Babeș,
care nu s'a amestecat niciodată în luptele politice ale Românilor de
dincoace și de dincolo de munți, prin gloria pe care a știut să o câ-
știge numelui de Român, prin încrederea în sine pe care a dat-o în
timpuri grele neamului său, prin pilda de muncă ordonată pe care a
oferit-o contimporanilor săi, a fost, fără să vrea, un factor hotărîtor în
renașterea — nu numai culturală, — a poporului românesc.

354                           VALERIU L BOLOGA


          Victor Babeș a urmat o bună parte a liceului in Viena. A fost
   un noroc pentru el. Școlile din capitala Austriei erau excelente. In ele
   elevii erau supuși la o severă disciplină intelectuală ; invățau să mun-
   cească ordonat, sistematic, să gândească și să exprime precis ceea ce
   cugetau. In ele se făcea o selecțiuue aspră. Numai cei mai dotati și
   totodată muncitori ajungeau în clasele superioare. Erau școli care dă-
   deau o cultură generală solidă și o armonie a personalității. După mu-
   tarea lui Vichentie Babeș la Budapesta a trecut și fiul său în capitala
   Ungariei. El a urmat acolo ultimele clase de liceu și primul an de me-
   dicină. Tânărul medicinist însă, dornic de știință multă și înaltă, se
   simțea atras de vestita școală medicală a Vienei. In al doilea an al
   studiilor sale îl găsim acolo. Viena medicală era atunci în culmea în-
   floririi ei. Clinicele ei erau vestite în toată lumea, dela maeștrii ei por-
   niseră curente de reînoire a medicinei. Era un mediu deosebit de pri-
   elnic pentru un tânăr cu inteligență și dor de știință. Acolo se găsea
   Rokitansky, unul din întemeietorii anatomiei patologice moderne. El
   a influințat adânc pe cel care avea să devie mai târziu cel mai mare
   anatomo-patolog român. In 1878 Victor Babeș este promovat, după
   examene strălucite, doctor în medicină. Maieștrii săi îl apreciau, își
   dădeau seama că acest Român timid, domol la vorbă, e mai mult decât
   un student muncitor. Profesorul Langer, — anatom vestit, — îi făcu
   cinstea de a-1 numi demonstrator la institutul său. Acolo a învățat
   Babeș să cunoască fiecare scăhiță din trupul omenesc, acea alcătuire
   neînchipuit de complicată în care se petrece neîntrerupt marea dramă
   a luptei între vieață și boală.

          Langer și Rokitansky, recunoscând de timpuriu calitățile elevului
   lor, îl sprijinesc în ascensiunea rapidă ce va urma. După ce în 1881
   trecuse examenul de docență, îl găsim între 1883 și 1886 în Heidelberg
   și Strassburg, în Berlin și Paris, cercetând alături de Victor Cornii,
   Rudolf Virchow și Robert Koch. In Paris are chiar marele noroc de
   a se iniția în studiul problemelor turbării sub supravegherea bătrânului
   Louis Pasteur.

          In timpul petrecut la Pasteur și Koch, vieața lui Babeș a luat o
   întorsătură hotărâtoare. La ei și-a dat seama că disciplina nouă a
   bacteriologici e menită să revoluționeze medicina, acolo a devenit și el
   microbiolog.

          Era abia de 30 de ani și își creiase un nume strălucit in lumea
   științelor. Cercetările sale temeinice din domeniul anatomiei patologice,
   dar mai ales primele sale descoperiri din lumea nevăzută a bacteriilor
   au atras atențiunea invățaților asupra sa. Un mare și vestit profesor
   german, Ziemssen, care tocmai publica un tratat de patologie și terapie,

VICTOR BABEȘ, ENERGIE ROMANEASCA


355


   îl invitase să colaboreze la această operă monumentală. Societatea de
   biologie și Academia de știință din Paris ii difuzase cercetările funda-
   mentale asupra înrudirii intre bacilul tuberculozei și al leprei. Cornii,
   măiestrul său din Paris, publicase in 1886, împreună cu Babeș, cel
   dintâiu tratat mare asupra bacteriilor, „Les bacteries**, operă încununată
   mai târziu cu marele premiu Monthyon. Cornii nu se sfia să afirme
   că el a învățat dela tânărul Babeș metodele bacteriologici modeme.

       Victor Babeș era de acum un invățat apreciat de toată lumea,
un descoperitor vestit.

       Faima lui, care ajunsese să fie europeană, pătrunsese demult in
Țara veche. Dacă urmărim gazetele bucureștene de pe la 1885—86,
ne întâlnim la fiecare pas cu știri despre activitatea și succesele în
străinătate ale savantului ardelean. Intelectualii din capitala țării libere
porniră o acțiune pentru chemarea lui Victor Babeș la București.
Răsunetul a fost puternic, nu numai în opinia publică, ci și in sânul
guvernului.

       Printr'o lege specială Victor Babeș a fost, numit profesor de pato-
logie și bacteriologie la Facultatea de Medicină din București. Un mare
învățat român a fost adus astfel acolo „unde răsărea soarele pentru
toți Românii** și i s'a dat posibilitatea sâ ia conducerea mișcării me-
dicale românești, ducând-o la o strălucire pe care cu câțiva ani înainte
nimeni încă nu credea că va fi posibilă.

       Victor Babeș a venit in Țară din dragoste pentru neam și cu
hotărârea de a fi folositor. Renunțase la mirajul unei cariere strălucite
în străinătate. N'a avut ce să regrete. Țara mică, dar înfloritoare a
regelui Carol I, mândră de marele ei învățat, i-a pus la dispoziție tot
ce era necesar pentru ca activitatea lui științifică și didactică să se
poată desvolta în cele mai bune condiții. In curând s'a clădit institutul
care azi poartă numele lui Victor Babeș, un lăcaș al științei, cum puține
se găseau atunci chiar și în țările cele mai bogate și cele mai înaintate.
In acest institut a lucrat Victor Babeș aproape 30 de ani. De aici au
pornit descoperirile lui mari, de aici s'a înstăpânit un duh nou in me-
dicina românească; în laboratoarele lui s’a săvârșit o muncă înverșunată
pentru îmbunătățirea vieții și ferirea de boale a poporului românesc,
aici s'au format ^levii lui Victor Babeș, Țara n'a trebuit să regrete
generozitatea ei. Prin faima mare, care s’a răsfrânt asupra ei mulțu-
mită descoperirilor lui Victor Babeș, prin munca lui cinstită și neostoită,
prin pilda vieții sale curate el a știut să o răsplătească.

       Babeș nu a fost numai un mare microbiolog. In aceeași măsură,
în care a făcut să progreseze bacteriologia, el a știut să aducă fapte
nouă în domeniul unei alte ramuri a științei medicale, în anatomia

356


VALERIU L. BOLOGA


   patologică. Având de a face o vieață întreagă cu ființele infinit de-
   mici cari produc boalele cele mai grozave, el a înțeles în curând că»
   medicina viitorului nu trebue să combată numai molima după izbuc-
   nirea ei, ci trebue să găsească căile și mijloacele pentru prevenirea
   răului. In felul acesta Victor Babeș a ajuns de timpuriu să fie bun
   luptător pentru medicina preventivă, să arate rosturile ei și căile pe
   care se poate ajunge la ea, să se ocupe cu problemele de organizare
   sanitară și de igienă publică. Departe de a rămâne numai om de labo-
   rator, de a se închide în limitele strânse ale unei singure specialități^
   Victor Babeș a stăpânit toate domeniile medicinii și igienii, a fost un
   medic multivalent, un crainic al gândirii sintetice în medicină.

         Dacă am vrea să rezumăm numai cantitativ descoperirile lui Babeș^
   ca microbiolog, ajunge să amintim că el a găsit și a descris pentru
   întâia dată 42 de microorganisme patogene. E fără îndoială o cifră
   mare pe care nu mulți microbiologi o pot înscrie la activul lor. Dar
   importanța lui Victor Babeș în istoria microbiologiei nu trebue căutată
   numai sub acest aspect cantitativ. Babeș era un om ordonat, cu o
   minte clară, capabil să aducă ordine în cele mai învălmășite chestiuni.
   Când el a început să se ocupe cu vieața și faptele microbilor, știința
   bacteriologici era în plină efervescență. O descoperire nouă venea după
   alta, bune, rele, unele epocale, altele secundare și efemere. Fiecare
   cercetător lucra după alte metode; nu exista încă un sistem, o doc-
   trină a microbiologiei. Multe descoperiri se băteau cap in cap. Contra-
   ziceri evidente împiedecau lămurirea celor mai importante chestiuni.
   Totul era încă un haos. Atunci a apărut tânărul savant român, care
   cu claritatea latină moștenită și cu meticulozitatea învățată dela Germani
   — amândouă aceste calități se îmbinau atât de fericit în persoana sa! —
   a încercat să aducă ordine în acest vălmășag. Opera sa din tinerețe „Les
   bacteries et leur role dans l’anatomie et l'histologie pathologiques des
   maladies infectieuses**, creațiune monumentală înfăptuită în 1885- 86
   împreună cu profesorul Cornii, este cea dintâi sistematizare a științei
   noui, a bacteriologiei. Decenii de-a-rândul după apariție ea a rămas
   opera fundamentală pentru toți bacteriologii. Spiritul de sinteză al lui
   Victor Babeș făcuse ordine într'un domeniu în care nu s’ar mai fi
   putut progresa decât cu greu dacă ar fi lipsit și mai departe acest
   îndreptar. Tot prin cartea aceasta și mai târziu prin toate lucrările
   sale științifice (peste 700 la număr), Victor Babeș a mai arătat lumii
   medicale că bacteriologia nu trebue să rămâie o știință izolată, ci
   trebuie să se dezvolte în strânsă colaborare cu patologia și anatomia
   patologică. Punctul acesta de vedere al lui Babeș a învins. El însuși
   fiind bacteriolog și anatomo-patolog, a dat pilda cea mai bună

VICTOR BABEȘ, ENERGIE ROMANEASCĂ                    357


   pentru ceea ce susținea. Babeș a fost în multe privințe un înaintaș,
   care a întrezărit lucruri realizate de alții mult mai târziu și a desco-
   perit fapte pe care contemporanii săi nu erau încă în stare să le în-
   țeleagă și să le admită, ale căror întâietate numai posteritatea a putut
   să i le recunoască. El a fost profet și într'o chestiune mare, pe care
   abia veacul al 20-lea o vede realizându-se treptat. într’o conferință
   pe care a ținut-o în 1894 la al Xl-lea congres internațional de medicină
   din Roma, întitulată „Die Stellung des Staates zur modemen bakte-
   riologischen Forschung", el a preconizat un program de medicină pre-
   ventivă atât de perfect, încât recitind-o astăzi ai impresia că n’ar fi
   nimic de adaugat la cele spuse acum 48 de ani. Expunerea lui Babeș
   a stârnit atunci mare zarvă. Ea a fost discutată de mulți, înțeleasă
   de puțini. Ideile lui au trebuit să se plămădească încă aproape o
   jumătate de veac pentru ca să înceapă să se realizeze încetul cu Încetul.
   Aceleași idei au stat la baza organizării institutului său din București,,
   ale cărui scopuri și tendințe însuși Victor Babeș le-a caracterizat în
   felul următor:

        „De câteva luni se ridică pe malul Dâmboviței un mare palat
  înconjurat de un parc întins și de o cantitate de clădiri mai mici, având
  o destinație particulară și înzestrat cu dispozițiuni, cu aparate, cu in-
  strumente, care înainte cu două, trei decenii, nu erau de fel cunoscute".

        „Toate aceste întinse clădiri dovedesc că de puțini ani, un nou
  element a intrat în domeniul medicinii,' care curând a devenit pre-
  domnitor, fertilizând toate ramurile medicinii".

        „Cum institutul nou de bacteriologie a fost creat ca cea dintâi
  instituțiune de înaltă cultură, ca cel dintâi palat de sine stătător și
  clădit pentru un scop special, pentru studiul medicinii moderne în țara
  întreagă, câtă lume, câți medici nu vor trece pe dinaintea acestui in-
  stitut, dând din cap și zicând că în timpurile lor sau când au învățat
  ei medicina, nici vorbă nu era de o astfel de știință sati de un astfel
  de institut și câțiva se vor fi gândind: ce cheltuială, ce risipă pentru
  o creațiune, care abia mai există în altă parte, chiar în Europa".

        „Dar grație spiritului român, deschis pentru orice progres și grație
  activității acestui institut mulți vor fi cetit și toți medicii tineri vor fi
  căpătat convingerea intimă că acest institut însemnează că statul român
  modern își crează o bază vitală științifică... de unde să pornească o
  medicină modernă în adevăr eficace, medicina preventivă". (Din raportul
  lui Victor Babeș către Academia Română, 4 Aprilie 1900).

        Mai există un domeniu, în care Babeș a fost mare, a croit dru-
  muri nouă: seroterapia.

358                          VALERIU L BOLOGA                              1


        Ia 1889 Victor Babeș a arătat că amestecând in laborator virusul;
fix al turbării cu ser de sânge luat dela animale imunizate, substanța
care produce turbarea se nimicește, se neutralizează. A injectat un
-astfel de amestec animalelor de experiență — și ele au rămas sănă-
toase. Atunci — in 1890 — a început să dea și oamenilor mușcați
serul împotriva turbării. S’a convins, ce-i drept, că în organismul viu
lucrurile sunt mai complicate decât in eprubetă și că izbucnirea boalei
nu poate fi evitată întotdeauna. Totuși a obținut in majoritatea cazu-
rilor o amânare a manifestării simptomelor turbării, utilă la mușcături
grave, la care se câștigă astfel timpul necesar pentru terminarea vac-
cinării preventive.

        „Richet și Hericourt (1887) au presupus că serul unui câne imu-
nizat in contra unor stafilococi, ar avea o putere imunizantă mai mare
•decât serul cânilor neimunizați. Insă cu mult mai importante sunt lu-
crările lui Babeș din 1889, căci aci nu e vorba de presupunere sau
de o constatare întâmplătoare, ci lucrarea e bazată pe o idee bine con-
cepută. Această idee a format baza și puterea impulsivă pentru toate
descoperirile ulterioare și ideea era că substanțele imunizante trebue să
circule in sângele animalelor imunizate și mai departe că aceste sub-
stanțe se pot transmite la alte animale prin sânge".

        „Experiențele lui Babeș au fost făcute în vederea imunizării îm-
potriva turbării. Că ideea sa era cea adevărată, cea exactă, aceasta a
putut-o proba Babeș prin lucrarea Iui din 1889, precum și cea din 1891".

        „Din aceasta reiese că ideea concepută pentru prima dată de
Babeș și executată sistematic, a transmisiunii imunității prin serul ani-
malelor imunizate, adică seroterapia, este o lege generală".

        Aceste cuvinte, prin care i se recunoaște lui Victor Babeș priori-
tatea ideii seroterapiei, au fost scrise in 1907 de învățatul german Marx.

        Prin procedeul acesta Victor Babeș a încercat să facă mai întâi
-seroterapie, deschizând calea pentru această metodă nouă care va aduce
atât de mult bine. Babeș a fost un precursor al seroterapiei moderne!

        In legătură cu vaccinarea și cu seroterapia Babeș a mai avut o
idee nouă: serovaccinarea. Pentru toți savanții care voiau să producă
seruri dela animale și in consecință trebuiau să le injecteze mai întâi
bacterii sau toxine, era o problemă grea să afle calea cum să se ate-
nueze acești agenți patogeni, așa încât să nu poată produce moartea
animalului. Babeș a descoperit un mijloc care in foarte multe cazuri
dă rezultate sigure. Injecta iri același timp agentul patogen, vaccina
deci animalul cu ser curativ, imuniza așa dar și pasiv. Toată arta era să
se dozeze vaccinul și serul astfel încât vaccinul să producă pe urmă
jși o imunizare activă. Metoda lui Babeș a fost aplicată la început numai

VICTOR BABEȘ, ENERGIE ROMANEASCA


359


la animale ți cu ajutorul ei s'au putut obține seruri fără a primejdui
animalul de experiență. Babeș se gândea și la posibilitatea serovacci-
nării oamenilor; a făcut-o, cu rezultate limitate, la turbare. După dl
alții au încercat-o și la alte boale. Dar pe vremea aceea știința despre
imunizare și tehnica ei nu erau destul de înaintate. Au trebuit să treacă
câteva decenii până ce ideea lui Babeș a putut fi realizată definitiv și
la om. In ziua de azi serovaccinarea și-a găsit aplicarea în unele me-
tode de imunizare activă a oamenilor împotriva difteriei, a dalacului
ți a altor boale. Martor al dreptului de prioritate al lui Babeș este
iarăși Marx, care în 1914 a afirmat: „Cel dintâi care a descoperit po-
sibilitatea de a vaccina animale cu amestecuri contrabalansate de ser
și de toxină, e fără îndoială Babeș*¹.

      Iată ce a fost Victor Babeș pentru știința medicală universală.

      Ce a însemnat el pentru mișcarea medicală românească?

      El a fost înainte de toate acela care a făcut să pătrundă numele
de Român în medicina universală. Fără îndoială că și înaintea lui
câțiva Români — un Kalinderu, un Assaky — erau cunoscuți ca buni
cercetători și străinătatea îi aprecia. Dar cercetările lor priveau mai
mult chestiuni de amănunt, ele nu erau sortite să dea științei medi-
cale îndrumări hotărîtoare nouă. Babeș cu spiritul său cuprinzător și
inventiv a semănat idei și a imaginat metode de tot nouă, a adus des-
coperiri în anatomia patologică, în bacteriologic și în imunologie, care
nu au avut numai valoarea unui detaliu pus la punct. Mulțumită lui
Babeș capitala României a devenit deodată un centru de iradiere a
unei științe nouă și acolo s’au înfăptuit câteva lucruri mari pe care
abia mai târziu a ajuns să le realizeze și alte țări cu mult mai vechi
tradiții științifice.

      Dar importanța lui Babeș pentru medicina românească nu trebue
căutată numai în faptul că el a impus-o străinătății. Babeș a dat miș-
cării medicale din țara sa impulsul hotărîtor de a ieși din faza de asi-
milare și de organizare și de a intra în faza creațiunii. Prin pilda sa,
prin școala grea și severă de autodisciplinare științifică, la care-și su-
punea colaboratorii, prin instituțiile științifice create de el, în sfârșit
prin emulația pe care a stârnit-o între colegii săi, mai mult chiar, la
adversarii săi, el* a silit generațiile de medici români de după 1890 să
devie cercetători meticuloși și, atunci când talentele înnăscute ii ajutau,
creatori.

      Medicina românească contimporană, recunoscută astăzi de toată
lumea, își datorește impulsurile hotărîtoare, care au îndrumat-o pe căi
nouă, lui Victor Babeș.

360


VALERIU L. BOLOGA


      Victor Babeș voia în tinerețe să devie ca și tatăl său un condu-
cător al poporului său. Voia să lupte pentru el și să-l scoată învin-
gător din sbuciumările sale. Visul lui s’a împlinit, dar altcum decât
credea. I-a fost dat să afirme calitățile neamului său în lumea știin-
țelor. Dar i-a mai fost dat încă ceva: să dea poporului român încre-
dere în sine într’o vreme când avea cea mai mare nevoie de ea. Lup-
tele politice ale Românilor ardeleni se petreceau în cercul restrâns al
vechii Ungarii. Rar de tot ele găseau un răsunet în apus. Conducă-
torii Românilor ardeleni adesea erau paralizați în elanul lor de reso-
nanța slabă a protestelor împotriva împilării. Atunci începuse să se
afirme Babeș în străinătate. Faptul că un Român bănățean devenise o>
figură europeană, a avut asupra poporului dintre Tisa și Carpați un
efect moral, de care noi astăzi nici nu ne mai putem da bine seamă !
Trebue să răsfoiești gazetele românești din Brașov și Sibiu pentru ca
să vezi cât de mult galvanizau succesele lui Victor Babeș conștiința
de sine a Ardelenilor. Fiecare comunicare științifică la vreo Academie
străină, participările sale strălucite la congresele internaționale, pre-
miile și distincțiile pe care i le acorda străinătatea, primeau amploa-
rea unei victorii naționale. Tot din nou îți pare că găsești in comen-
tariile acestor fapte concluzia: Cu așa bărbați în fruntea noastră nu
se poate să pierdem lupta!

      Cred că alături de rolul științific al lui Victor Babeș în istoria
culturii românești trebue să-i recunoaștem și rolul — indirect — po-
litic pe care l-a jucat el prin galvanizarea conștiinței de sine a Româ-
nilor ardeleni și bănățeni în timpul celor mai grele lupte pe care le-air
avut ei de purtat. Ceva din imensa energie concentrată în el s’a re-
vărsat asupra compatrioților săi.

      In Victor Babeș trăia întradevăr o energie, pe care nu o bănuia
cel care îl vedea întâia dată. Mic de stat, firav, domol, chiar timid la
vorbă, îți făcea impresia unui savant pierdut în cercetările sale. Totuși,,
ce mare era puterea lui de muncă, dar mai ales tenacitatea cu
care înfăptuia un lucru, fie el cât de greu. Așa cum nimenea nu ar fi
crezut că acest omuleț domol era un înnotător pasionat care In tine-
rețe trecuse cel dintâiu dela un mal al lacului Balaton la celalalt și la
bătrânețe încă despica cu vigoare lacurile din jurul Bucureștilor, tot
așa îți părea greu să-ți închipui cu ce energie de fier a știut Victor
Babeș să combată molimele. Aceeași energie și tenacitate l-a ajutat
să-și dureze splendidul institut și să-și creeze în ciuda tuturor piede-
cilor pe care i le puneau în cale adversarii — de cari a avut parte! —
un laborator de seroterapie dela care își procura seruri chiar și străi-
nătatea.

VICTOR BABEȘ, ENERGIE ROMANEASCA


361


      Babeș, născut în Austria, și-a început cariera în Ungaria și a ajuns
la apogeu în România mică. O soarte bună la învrednicit pe fiul lui
Vichentie Babeș să*și trăiască cei din urmă ani ai vieții în Țara mărită
și unită. întinerit, el a alergat la Cluj ca să organizeze Facultatea de
Medicină și Institutul de Anatomie Patologică al Universității Daciei
superioare, Un an de zile a fost aci profesor și pe urmă a avut bu-
curia să-și lase ca urmaș la noua universitate românească pe unul din
elevii săi iubiți. Și cel care scrie aceste rânduri a avut norocul să as-
culte în 1919—20 cursurile celui mai mare .medic român. Nu era ușor
să urmezi lecțiile lui Victor Babeș. Prea multe cunoștințe erau adunate
în acest creer minunat și noi eram încă prea necopți pentru a ne da
seama ce comoară se revarsă asupra noastră. Dar eram mândri și fe-
riciți că suntem elevii lui.

      In anul 1924 Babeș a împlinit 70 de ani. Toată lumea românească
s'a onorat pe sine sărbătorindu-1 împreună cu fostul său elev, marele
neurolog Gheorghe Marinescu. Au fost clipe mărețe de neprecupețit
și sincer entuziasm, în care Victor Babeș va fi uitat multe necazuri și
mizerii, mărunte și mari, de care nu a fost cruțată nici vieața sa. Du-
p'aceea au urmat zile grele. Victor Babeș, cel care nu-și putea închipui
vieața fără muncă a trebuit să treacă la pensie. Despărțirea de insti-
tutul care-i purta numele, a fost dureroasă, Babeș se purta cu gândul,
ca din micile lui agoniseli — omul acesta, care cruțase neamului ro-
mânesc atâtea vieți, care prin institutul său de seroterapie câștigase
ațâți bani pe seama statului, nu strânsese aproape nicio avere, — să-și
cumpere o fermă lângă Cluj și să-și petreacă aci bătrânețele, aproape
de noua universitate care îi era dragă și de Institutul anatomo-pato-
logic, în care dorea să mai lucreze. Soarta a fost însă miloasă cu el.
N'a vrut ca el să se irosească într’o neactivitate care l-ar fi chinuit.
In 19 Octomvrie 1926 un atac de inimă a pus capăt brusc, fără chi-
nuri, unei vieți cinstite și curate, pline de muncă și de înfăptuiri mă-
rețe, închinate binelui omenirii, dar mai ales neamului său, pe care l-a
iubit și l-a servit cum puțini alții au știut să o facă.

      A rămas duhul lui nepieritor, care stăpânește mai departe me-
dicina românească. Ne-a rămas nouă, celor de dincoace de Carpați,
numele lui vestit, ca un stâlp de foc, care ne arată luminos — azi
mai mult decât» oricând — că și noi avem dreptul să ne innumărăm
între neamurile care au făcut vad spre drumuri nouă în lumea științelor,

VALERIU L. BOLOGA

        LITERATURA ROMÂNĂ IN ITALIA

                                     „Possano gli uni e gli altri accoglierti
                                   coll'amore col quale ti ho scritto ...
                                   nutrir la speranza che ho sempre nu-
                                   trita (e nutro oggi piu viva che mai) che
                                   in avvenire i due popoli procedan di
                                   conserva nella via segnata dalie comune
                                   tradizione latina".

Kamiro Ortiz

     Sar părea, că în această încleștare uriașe, întocmai ca o nouă
giganto-machie, care stă să nărue lumea întreagă în așezările ei, nimic
nu poate avea importanță înafară de faptul de arme și de cel ecpnomic
și că niciodată vechiul adagiu latin al lui Cicero „Inter arma silent Musae“
nu și-a găsit o mai deplină și totală ilustrare ca acum. Falsă și mioapă
supoziție, căci vai va fi de acela, pe care noile așezări ale lumii îl vor
prinde nepregătit, deoerece înapoia și dedesuptul acestei încleștări, care
cuprinde în efortul ei întreaga lume, se dă o altă luptă tot atât de
înverșunată, însă ale cărei înfrângeri și victorii nu se pot vedea și nu
se pot prețui în adevărata lor valoare decât în timp. Nici când, poate,
verificările pozițiilor câștigate în domeniul spiritualului și culturalului
și eforturile de întărire a lor până la maximum (căci ce alt rol au in-
stitutele de cultură) nu au fost făcute cu mai multă grijă, căci războiul,
e adevărat îl câștigă soldatul și o cuminte diriguire a faptului economic,
victoria, insă, o statornicesc și o eternizează învățații, scriitorii și ar-
tiștii. Muzele nu au tăcut, și-au schimbat numai rolul.

     Valorile spirituale, puterea de creație a unui popor nu e deajuns
să existe numai — Cenușăreasă, care lăsându-se în voia întâmplării
așteaptă Făt-Frumosul, care să o scoată la lumină și să-i dea cinstea,
care i se cuvine rangului ei — ci trebuesc să fie cunoscute, valorifi?
cate prin comparație cu cele ale altor neamuri, impuse acestora cu
perseverență și inteligență, pentru a ne justifica aspirațiile ca și îndri-

LDERATURA ROMÂNA IN ITALIA


361


tuirile noastre. Este aceasta una din cele mai importante probleme*,
asupra căreia trebue să deschidem odată bine ochii cu atât mai mult*,
cu cât am avut mult de suferit din cauza incuriei noastre.

      Nu au lipsit de sigur, în publicistica noastră glasuri *) care să nu
scoată în evidență anemica noastră propagandă în Italia. Am trăit —
cum spune d-1 Dragoș Vrânceanu în articolul citat, „cu totul în sur-
dină în auzul așa de bun totuși al poporului italian". Căci, ceea ce
s'a făcut în propaganda culturii noastre în Italia a fost desorganizat,
dacă nu cu totul neglijat. Ne-am prezentat ca barbarii. Fiecare exce-
lență, care trecea granița cu statul său major, era interesată mai mult
de articolele (fără semnătură de sigur) și de fotografiile apărute cu
ocazia venirii sale, decât de ceea ce izbutiseră să creeze, și cu câte
greutăți, acei câțiva entuziaști luptători pentru o cât mai strânsă legă-
tură de prietenie și de sinceră prețuire între noi și poporul italian. Și
toate aceste plimbări și risipă de fotografii, cu bani destul de grei.
După două zile, întocmai ca după un spectacol de operetă, nu mai
rămânea nimic. După plecare, excelența lăsa în grija cuiva, ca să-i
trimeată, ceea ce eventual s'ar mai fi scris despre domnia-sa. Și apoi
da capo, în presa dela noi despre extraordinarul succes și extraordinara
privire a domnului X.

      Și iată în această privință și mărturisirea unui bun prieten al Ro-
mâniei, d-1 Mario Ruffini, profesor de limba și literatura română la
Universitatea din Torino.

      „In acest domeniu — de cunoaștere reciprocă între cele două țări,
adăogăm noi — nu zic, că nu s'a făcut nimic, însă, de sigur s’a făcut
puțin și, e bine să precizăm imediat, nu din vina oamenilor, ci din
vina politicei apusei lumi românești înainte de venirea Mareșalului An-
tonescu: trebue acum să se câștige terenul pierdut. In Italia na
numai din partea marelui public — subliniem noi — dar în genere,
chiar din partea claselor culte nu se cunosc problemele, care agită
statul român. Nu i se cunoaște, istoria, literatura, civilizația. Prea pu-
ținii Români și nu mulții Italieni, care au lucrat la noi în acest do-
meniu nu au fost sprijiniți de guvernele române din timpul trecut șt
nici nu se putea pretinde, ca să fie încurajați de Italia, care se găsia
din punct de vedere politic în tabăra adversă'¹.* ²}

      Și ne-am bucurat totuși în momentele cele mai grele pentru noi,
fie datorită comunității de origine, fie unei asemănări în fel de a fi al


      ^Dragoș Vrânceanu, Propaganda noastră în Italia, în „Dacia" an.
Nr. 2 (Mai, 1941).


      ²) M. Ruffini. Suggestioni per un piu completo acordo culturale italo-romeno,.
in „Societatea de Mâine”, 1941, Nr. 4, p. 70.

364


CONST. I. DIHO1U


celor două popoare, de o simpatie sinceră în masele mari ale popo-
rului italian. Numai că această simpatie inconsistentă, inistinctivă mai
mult, trebuia canalizată, trecută prin inima și mintea elitelor conducă-
toare, conturată, concretizată în convingeri adânci, pentru ca acestea
să-și găsească apoi expresie în rapoartele politice dintre cele două țări.
Lucru, care s'ar fi putut face cu atât mai ușor, cu cât n'am fi avut
decât să reluăm un fir întrerupt, căci între noi și poporul italian a
fost un contact continuu, atât cultural cât și politic: luptele duse de
cele două popoare în epoca lor de renaștere națională.²)

       Ceea ce s'a făcut și cât s'a făcut, este opera câtorva iluminati,
care nu și-au crutat ostenelile. Vom încerca să însemnăm aici cu toată
obiectivitatea, faptele și rezultatele activității lor, în măsura izvoarelor
de informație, care ne stau la îndemână. Dar mai cu seamă să trasăm
linia ecourilor, pe care literatura română le-a deșteptat în Italia.




       Unul din cei mai vajnici luptători în a face cunoscută literatura
și cultura românească în Italia este d-l Claudiu Isopescu, care, spune
L, Tonelli, „prin opera sa științifică, prin activitatea sa didactică la Uni-
versitatea din Roma, prin propagarea literaturii și gândirii românești,
în special cele moderne, în Italia, merită o distincte cu totul aparte¹)".

       începe această activitate în anul 1918 ca soldat, căci a fost vo-
luntar de războiu și unul din fondatorii și organizatorii legiunii ro-
mâne în Italia și o desăvârșește ca profesor universitar, izbutind să
creeze prin propriile mijloace o catedră de limba și literatura română
la Universitatea din Roma, catedră care a ajuns un adevărat focar de
cultură românească în acea metropolă a latinității.

       Tot datorită domniei sale avem azi lectorate de literatură română
la Universitățile din Milano, Padova, Florența și Napoli, care mâine-
poimâine vor ajunge să fie adevărate catedre universitare, cum este
cea dela Torino și pentru care s'a îngrijit să-și formeze și elementele.
Căci sunt azi în Italia o serie de tineri romaniști, a căror activitate
este o frumoasă promisiune pentru viitor. însemn aici cu o deosebită
dragoste numele d-lui Gino Lupi, de care voiu avea prilejul să mă
ocup mai pe larg în cursul acestui articol.


       ²) Cfr. în această privință: Ramiro Ortiz, Per la Sioria della Cultura Ita-
liana in Remania, Bucarest, C. Sfetea, 1916; A1. Marcu, Romanticii Italieni și Ro-
mâni, București, 1942 și Claudiu Isopescu, Za stampa periodica romeno-italiana
in Romania e in Italia, Roma, Institute per l'Europa-Orientale, 1937.

       *) L u i g i Țonelli, Claudio Isopescu, Roma, Rassegna Naționale, 1930, p. 3-

LITERATURA ROMANA IN ITALIA


365


      O catedră universitară insă, mai ales acum, când lupta de he-
gemonie spirituală este în toi, nu poate rămâne un turn izolat, in care
profesorul universitar să-și toarcă pe îndelete firul preocupărilor lui
științifice, ci are și un sens cultural politic. Datorită poziției, pe care
o ocupă in societate, prestigiului de care se bucură prin activitatea sa
științifică, profesorului universitar ii incumbă azi menirea de a netezi
asperitățile inerente, intre popoare chiar prietene, din cauza comple-
xității de interese, de a restabili adevărul prin cercetările sale științi-
fice și de a arunca adevărate punți de înțelegere pentru o colaborare
bazată pe adevăr și sinceritate, precum și de a adânci și pune in ade-
vărata ei lumină cultura și civilizația poporului, al cărui reprezentant este.

      Prin conferințele ținute la Roma, Torino, Genova, Arezzo, Flo-
rența, Pisa, Napoli, Bari și Palermo, unde a comemorat pe Nicolae
Bălcescu; prin acea Collezione romena, în care avem azi aproape 40
de opere traduse in italienește; prin cealaltă colecție, de astădată pe
plan științific, întitulată Picolla biblioteca romena și in care sunt pre-
zentate publicului cărturăresc italian, în vieața și opera lor, Gh. Coșbuc,
Ion Creangă, 1. L. Caragiale, Panait Cerna, E. Gârleanu, I. Al. Bră-
tescu-Voinești și L. Rebreanu, ca și prin activitatea sa științifică, d-1
CI. Isopescu a răspuns din plin acestui postulat al vremurilor de acum.

      Se pot deosebi in activitatea științifică a domniei-sale două mari
linii directive. In prima linie, prin studiile sale Antiche attestazioni ita-
liene della latinita dei Romeni¹} și Notizie intorno ai 'Romeni nella
letteratura geografica italiana del Cinquecento* ²} caută să demonstreze
pe baza documentelor linguistice, istorice și geografice, că dacă Roma
ne-a făurit instrumentul pentru cucerirea unei personalități proprii,
conștientă de sine, apoi umaniștii italieni din sec. XV și XVI sunt aceia,
-care s'au silit să deștepte în noi mândria originii noastre latine, sen-
timent, care a trecut apoi în cronicarii Grigore Ureche și Miron Costin.
Dacă notițele, pe care le dau umaniștii italieni din sec. XV sunt luate
din scriitorii latini, în schimb notițele, pe care le dau umaniștii din
sec. XVI sunt relatări personale, experiențe trăite: descrieri de pro-
vincii, de orașe și obiceiuri. Quattrocentiștii apoi, în stabilirea romani-
tății limbii noastre, pleacă dela latina clasică. Umaniștii din sec. XVI
însă, pornesc dela asemănările dintre limba italiană și cea română, iar
dela aceasta se ridică la cea vulgară. In grija lor de a ne face cât
mai complet cunoscuți, unii dintre aceștia nu uită să dea referințe
asupra condițiilor noastre de vieață, economice, politice și militare.


       *) Ații del 1° Congresso nazionale di Studi Romani, Roma, 1929.


       ²) Academie Roumaine, Bulletin de la Section Historique, Tome XVI, Bucarest, 1929.


3

CONST. I. DIHOIU


3*6


      Toate lucrurile acestea rămân însă document. Mai important
este faptul, că toți acești umaniști, medici, arhitecți, decoratori, misio”
nari, izbutesc să creeze aici la noi un climat favorabil culturii italiene
— e drept, numai pentru clasa cultă din jurul principelui — dar cant,
apoi prin poeții Văcărești¹), prin primii noștri romantici* ² ³), prin legă-
turile de prietenie, care unesc intre ele cele două popoare în epoca
lor de formație ca state,⁸) merge adâncindu-se și amplificându-se, de
ajunge prin Duiliu Zamfirescu⁴ s) până în vremea noastră.

      Dacă Italia ne-a dat conștiința și ne-a inspirat sentimentul de
mândrie al originii noastre, n'au lipsit de sigur nici sugestiile italiene în
literatura noastră. Nu însă, în măsura în care, după cum bine observă
L. Tonelli,⁶ ⁷) se silește d-1 CI. Isopescu să ne dovedească în studiul său
L’Italia e le origini della nuova letteratura romena. N'am izbutit, încă,
să ne descătușăm complet, și vom avea ocazia să discutăm această
temă, de influențele literaturii franceze. Mai adânci sunt, însă, influențele
literaturii dramatice italiene, prin Alfieri, Monti, Pellico, Goldoni, ca și
prin drama muzicelă a luiRossini, Bellini, asupra începuturilor teatrului*
nostru și pe care domnia-sa le pune în lumină într'un alt studiu, înti-
tulat L’Italia e gli inizi del teatro drammatico e musicale romeno. Și
fiindcă suntem în jurul epocii de formare a literaturii noastre moderne^
însemnăm aici și lucrarea de proporții mai ample La stampa periodica
romeno-italiana in Romania e in Italia, care este, prin materialul ei
bibliografic complet, o icoană fidelă a sec. XlX-lea din punct de vedere
istoric, politic și cultural, și care face „pendant" celeia a d-lui V. V.
Haneș, întitulată Formarea opiniunii franceze asupra României in sec.
al XlX-lea.⁶}

      Cercetările nu-i rămân însă în jurul acestei epoci, pe care o
întregește prin studiile II poeta Giorgio Asachi in Italia și Lo scrittore-
romeno Aron Densușianu e l’Italia, ci se ridică în trecut, desprinzând
primele începuturi de influență italiană, ca în Sconosciute traduzioni
romene della Divina Commedia,’’) unde se stabilește că Dante, împreună,
cu Petrarca și Boccaccio era cunoscut în România încă din 1600,


       i) Cfr. R. Or tiz, Op. cit.


       ²) Cir. Al. Marcu, Op. cit.


³) Cfr. CI. Isopescu, La societâ internaționale neolatina di Torino (1864) e- ;
i Romeni. Bologna, Cooperativa tipografica Azzoguidi, 1939.                        ?


      ⁴) Cfr. CI. Isopescu, II poeta romeno Duiliu Zamfirescu a Roma. Bologna,. ;
Licinio Capelli, 1935.


       s) L. Tonelli, Op. cit, p. 5.


       ⁶) București, 1929, voi. 2.


      ⁷) Atti dell’Accademia degli Arcadi, Roma, 1933.

LITERATURA ROMÂNA IN ITALIA                     30


      Cu seria de studii asupra călătorilor români în Italia, ca II tnaggia-
tore transilvana Ion Codru Drăgușanu e 1’Italia, II musicista romano
Ciprian Porumbescu u Roma și II viaggiaiore Dinicu Golescu e Iltotia,
trasăm complet și cea de a doua linie de activitate a profesorului
nostru de limbă și literatură română dela Universitatea din Roma, linie
care, după cum se poate vedea, stăruie în domeniul destul de dificil
al literaturii comparate.

      Prin acești călători, după acel aventuros voevod Petru Cercel și
după învățatul boer Stolnicul Constantin Cantacuzino, conștiința româ-
nească ia, în vremuri mai apropiate de noi, contact cu civilizația italiană;
dar mai interesante sunt aceste călătorii prin consecințele lor. Astfel
Dinicu Golescu și școala înființată de el In 1829 în satul Golești intro-
duce predarea limbii italiene, pentru care chiamă ca profesor din Tran-
silvania pe Aaron Florian.

      Socot că n’ași putea încheia această scurtă prezentare a activități
d-lui Cl. Isopescu decât prin această apreciere a lui L. Tonelli, care a
fost unul din cele mai alese spirite ale Italiei.

      „Claudiu Isopescu este un modest și un generos. Modest, pentrucă
ar putea, în loc să-și împrăștie știința sa în multe opuscule și nenu-
mărate articole de gazetă și reviste, să și* o adune în opere mai volu-
minoase. Generos, pentrucă în toată activitatea sa el apare îmboldit
nu de interese personale, ci de singura și cea mai mare iubire pentru
România, Italia și marea mamă a amândorora: Roma."J) Aceasta
pentrucă profesorul Cl. Isopescu, fără să renunțe la cercetările sale
de om de știință, a înțeles că înainte de toate și mai presus de orice
trebue să-și servească Țara.

      în promovarea acestui climat favorabil culturii noastre, pe care
d-1 Cl. Isopescu a izbutit să-l creeze în Italia,* ²) vom menționa, încă,
alte câteva personalități din lumea științifică a Italiei de azi, angajate
în această luptă de apropiere și cunoaștere între noi și poporul italian.

      Printre cei dintâi este de sigur d-1 R. Or tiz. Este vie încă in
mintea oricui, care a urmărit cât de cât desvoltarea culturii italiene la
noi, activitatea atât de bogată și de rodnică a fostului profesor de
limba și literatura italiană dela Universitatea din București, iar astăzi
profesor de limbi romanice la Universitatea din Padova. Trăiesc și astăzi
vii în sufletul mțu, și-or trăi în sufletele atâtor altor foști școlari, risipiți
pe tot întinsul țării românești, pe care a visat-o și Domnia-Sa, împreună


      *) L. Tonelli, Op cit., p. 6.


²; In legătură, semnalez aici și bibliografia cu același titlu ca al acestui articol
al d-lui Gino Lupi, editată de Institutul Relațiilor Culturale cu Străinătatea (1. R. C. E.)
și de care am luat cunoștință numai dintr'o notă din ziarul Curentul, 1942, Februarie 8.

3*

1


368                          CONST. I. DIHOIU                              '


cu noi, mare și frumoasă, atâtea ore de seminar, atâtea după amiezi
petrecute în tovărășia Profesorului în casa din Șoseaua Bonaparte. Sunt
lucruri, care nu mor niciodată și care rodesc în timp cu acea forță
nestăvilită de realizare a destinului. Ii suntem noi, Românii, de două;
ori recunoscători acestui mare profesor și mare învățat. întâi, pentrucă
prin activitatea sa, desfășurată la revistele : Roma, Noua Revista Română,
Ideea Europeană, Flacăra, Universul literar și Sburătorul a atras atenția
publicului nostru cititor asupra culturii italiene, tot atât de bogată ca
și cea franceză, descătușind astfel în parte literatura noastră de influențele ’
exagerate ale acesteea din urmă. In al doilea rând, pentrucă prin
activitatea sa desfășurată în Italia ne-a făcut și pe noi cunoscuți în
această țară.

      De nu ne-ar fi dat decât acea operă „magistrală**, cum o numește
d-1 Mario Ruffini în articulul citat — Per la Storia della Cultura Ita-
liana in Romania — și încă ar fi fost deajuns. Am recitit cu strângere
de inimă Prefața la această operă, prefață din care am extras acel
motto, pe care l-am pus acestui articol. îmi recunosc în această pre-
față de 6 atât de vie actualitate, pe fostul meu profesor, care își împletește
cu discreție și într’o ușoară coloratură ovidiană dorul nostalgic pentru
înfloritele ținuturi ale Italiei și marea lui iubire pentru noi. Carte de
erudiție, scumpe maestre, carte care a rămas și va rămâne încă mult
timp după noi piatra de unghiu, dar și carte de iubire, căci iată aproape
după treizeci de ani armata italiană luptă alături de acei, care adânc
înfipți în pământul pe care l-au moștenit și îndurând de atâtea ori „le
tragiche vicende" ale destinului, luptă și unii și alții, în spiritul și în
disciplina vechilor Romani, în imensitățile Rusiei, pentru apărarea unui
patrimoniu care le este mai scump ca însăși existența lor. Căci iubirea
nu rămâne niciodată stearpă, ci creiază în timp, atunci când ne așteptăm
mai puțin ca oricând.

      Tot profesorul Ramiro Ortiz este cel dintâi, care traduce în ita-
lienește poeziile lui M. Eminescu cu o amplă prefață, însoțindu-le de
note explicative. însemnăm numai faptul, ocupându-ne de el și de
urmările avute, în altă parte a articolului.

      Din tot ceea ce știința și literatura i-a putut pune la îndemână,
R. Ortiz a căutat să facă punte de înțelegere și de apropiere. Că nu
a rămas străin sufletului nostru o dovedește această traducere a celui
mai tipic reprezentant al spiritului românesc. Și dacă prin articolele
de revistă a căutat să ne atragă atenția asupra literaturii italiene, același
lucru il face, numai că de data aceasta în raport invers, când în arti-
cole ca: Note di letteratura romena. „Ion" di Livio Rebreanu; ’) Correnti

      x) Marzocco, 5 Febbraio, 1922.

LITERATURA ROMÂNA IN ITALIA


369


nella letferatura romena contemporanea; La prosa rumena contempo-
ranea șt Poeți rumeni contemporanei¹] face cunoscut cititorilor italieni
mișcările literare dela noi, scriitori și poeți pentru care, insă, pentru
o mai deplină înțelegere caută echivalente în literatura italiană.

      Menționez aici, ca o dovadă a interesului pe care profesorul R.
Ortiz, deși plecat din mijlocul nostru, il acordă desvoltării și pătrunderii
spiritului italic, studiul Italia nel mondo, în care urmărește în deplină
obiectivitate științifică și cu acel ochiu al savantului, căruia nimic nu-i
scapă, mișcarea literară și științifică a culturii italiene la noi.

      Un profesor universitar are însă, atâtea mijloace de a lucră. în
afară de activitatea pur științifică și de cea publicistică, prin care acti-
vează în păturile largi ale publicului cititor, îi rămâne cealaltă activitate,
la catedră, prin care datorită atâtor serii de studenți, ii imprimă acel
caracter de durată, fără de care nu se poate construi nimic desăvârșit
Pentru nevoile studenților, care studiază limba și literatura română
întocmește un Manualetto rumeno. Șj fiindcă suntem într’un domeniu
didactic, amintim aici și Antologia Romena (Testi moderni) a lui M.
Ruffini,* ² ³) din colecția „Testi e manuali** de sub îngrijirea marelui roma-
nist G. Bertoni. Și ca o dovadă a ceea ce R. Ortiz a izbutit să rea-
lizeze cu studenții săi, este teza de doctorat a d-lui Walter Rocco
asupra lui I. Brătescu-Voinești,⁸) care este, poate, cea mai bună din
cele publicate până acum.

      Academia Italiană a distins pentru activitatea lui științifică pe
profesorul Ramiro Ortiz cu un encomio. Oare n'ar fi momentul, ca
în această vreme, în care soldații italieni luptă alături de soldații noștri
pentru păstrarea și salvarea unei civilizații comune, să se dea celui
care a pus temelie acestor timpuri un semn viu al recunoștinții noastre ?
Am răspunde astfel gestului, pe care poporul italian l-a făcut față de
cel român prin acea distincție a d-lui Prof. Al. Marcu, actual sub-
secretar de stat la Ministerul Propagandei, cu premiul San-Remo. Nu
e târziu și este în spiritul nouei colaborări italo-române, bazată pe
adevăr și sinceră prețuire reciprocă.

      Pe adevăr, fiindcă oricât l-ai îmbrobodi în peticele raționamentelor
tale interesate, nu-1 vei opri niciodată să nu se impună cu evidența
clară a luminii de toate zilele; pe sinceră prețuire reciprocă, fiindcă
aceasta numai pornește dintr'o cunoaștere în adâncime. Sunt două
adevăruri, care își fac tot mai mult și tot mai limpede drum în proza
științifică italiană. întâi latinitatea, tot mai evidentă pentru filologii


      ') Giornale di politica e di letteratura, 1931; 1931 și 1932.


      ²) Societâ editrice, Modena, 1941, pp. 163.


      ³) Roma, Angelo Signorelli, 1939.

CONST. I. DIHOIU


370


italieni, a limbii noastre. Adevăr asupra căruia nu se va stărui nici-
odată în deajuns, nu numai pentru el însuți, cât mai ales pentru con-
secințele care pot decurge din el. Și în privința aceasta avem câteva
studii publicate aproape simultan: Carlo Tagliavini, Lingua ro-
mena * *); Mario Ruffini, Românită delta lingua romena²) și ultimul,
O conferință a lui Giulio Bertoni, tot despre latinitatea limbii
noastre și publicată în „Radio coriale“.*) Cel de al doilea privește con-
tinuitatea elementului românesc în Dacia sau, în enunțarea d-lui M.
Ruffini: problema romanității Daciei Traiane.⁴) Relev, din această lucrare
pe temeiuri pur științifice, argumentul de atâtea ori întors împotriva
noastră, al tăcerii evului mediu asupra Românilor. Argument, pe care
domnia-sa nu-1 socoate serios, căci vieața păstorilor români nu indică
nestabilitatea noastră în Dada. Acestui argument domnia-sa li opune
vieața latină, menținută prin creștinismul care a păstrat termenii romani
religioși și autohtonia română, afirmată de documentele diplomatice
medievale. Tot pe această linie de idei trebue menționată și scrisoarea-
articol a d-lui Gino Lupi, profesor la Milano, din revista „L'Europa
Sud-Orientale", întitulată Românii și Ungurii și reprodusă și în ziarele
noastre. Scrisoarea, după cum se știe, este un răspuns la articolul
Opera Ungurilor de latinizare a Românilor. In privința modului, cum
au înțeles Ungurii să-i latinizeze pe Români, avem cartea d-lui Z.
Pâclișeanu, L'Ungheria contro le sue minoranze etnichef} Nu știi
ce să admiri mai mult în această scrisoare a d-lui Gino Lupi: curajul,
generozitatea, iubirea de adevăr sau energia și indignarea, cu care
demască o mentalitate. Un procedeu de atâtea ori folosit împotriva
noastră. Nu mă pot opri să nu reproduc aceste câteva rânduri: „Autorul
acestui articol este probabil o persoană superficială, fără studii serioase
și fără putere de discernământ, care și-a însușit, probabil, ideile dela
cei care au interesul să răspândească date false și tendențioase privi-
toare la Români/

      Latinizarea Românilor de către Unguri ? Dar ce altceva a fost
școala latinistă decât o învierșunată luptă în spirit latin împotriva Un-
gurilor care ne voiau orice, numai Latini și Români, nu ? Tendința
aceasta a școlii latiniste, de a accentua până la exagerare caracterul
latin al limbii noastre, așa de bine scoasă în relief de d-l M. Ruffini


      *) In Lingue estere, 1941, 1 Februarie.

      2) In Meridiane di Roma, 1941, 30 Martie.

         26 Aprilie 1941.


      *) M. Ruffini, II problema delta românită della Dacia Trajana (Studio storico-
filologico), Roma, Angelo Signorelli, 1941.

      ⁸J Bucarest, Edizioni Dacia, 1941.

LITERATURA ROMANA In italia


3H


în opera sa La scuola latinista,¹) prin amănunțita analiză a operilor
latiniste, nu este altceva decât expresia fermi, împinși pini la ultimele
limite, a conștiinței noastre latine.

*

       Un loc de frunte in această mișcare științifico-literară a culturii
noastre în Italia, îl deține, prin caracterul ei de durati și prin spiritul
viu și entuziast care o animă, revista La Rassegna Italo-Romena din
Milano a d-lui V. Monti. Deși este o revistă mai mult de natură eco-
nomico-financiară, totuși, prin acel notițiar italo-român, prin traducerile
din autorii români, în special cele ale d-nei Agnese Silvestri-Georgi
(Regina Maria, La mia terra; I. L. Caragiale, IIcero Pasquate;
Ion Agârbiceanu, Fratelli), prin studiile de istorie, ca cel âl lui
M. A. Silvestri, Cauza e Cavour, Un ignorata documenta di storiâ
nazionale romena; G i n o Lupi, Una data capitale nella storia romena :
il 10 maggio, precum și prin studiile de literatură ale d-lui M. Ruf-
fini, II Pseudo-Kinegheticos di Alessandro Odobescu; Gino Lupi,
Umorismo romeno și Brunella Sil vi, Aspetti romantici nella poesia
di Eminescu: La natura?) timp de douăzeci de ani, din 1920 și până
azi, a continuat a trezi și a menține interesul pentru literatura șt cultura
română, cu o încredere în viitorul prieteneștilor relații dintre noi și
poporul italian, care îi fac cinste.

       „Am simțit cu satisfacție că activitatea noastră era aprobată și
încurajată de către autorități, dar, în schimb, constatarăm cu amar,
cu cât mai activă era propaganda adversară, susținută prin mijloace
puternice. Chiar și astăzi, câte convingeri greșite mai domnesc printre
Italieni asupra diferitelor aspecte etnice, politice, istorice ale Națiunii
române! Și cât de puțin este cunoscută printre Români noua Italie a
lui Mussolini 1“ ⁸)

       Este multă durere în această mărturisire a celor doi întemeietori
ai revistei, mărturisire scrisă cu prilejul a douăzeci de ani de apariție;
dar tot atât de evidentă a fost și greutatea luptei pentru continuarea
și victoria bunelor raporturi, tradiționale, italo-române, din cauza atâtor
interese oculte care ținteau să despartă prin calomnie aceste două
popoare, unite prin interese comune, o origine și o tradiție comună. * * ³ *


       *) Roma, Angelo Signorelli, 1941.


       a) Pentru bibliografia completă a traducerilor, articolelor și studiilor din această
revistă, asupra României, cir. Cl. Isopescu, Op. cit., pp. 211—225.


       3) Dr. 1. Antohi și Dr. V. Monti, La Rassegna Italo-Romena net suo


.ventennale, 1940, Gennaio.

'.‘Ș




372                              CONST. I. DIHOIU


       O revistă, care merită o mențiune aparte prin caracterul ei știin-
țific este Studi Rumeni a d-lui Carlo Tagliavini. Este prima în acest
gen în Italia, care se ocupă de filologie, istorie și literatură, cu un
bogat repertoriu bibliografic de periodice și recenzii. N*au apărut decât
două volume : unul în 1928, ca supliment al revistei L’Europa Orientale,.
altul și ultimul în 1929—30.¹) O revistă, care ar fi umplut un gol imens
în răspândirea literaturii și culturii române în Italia, și care, mai alea
acuma, ar fi de dorit să reapară. Am fi avut astfel și noi, în Italia,
echivalentul Studiilor Italiene a d-lui Al. Marcu.

       Ultima este revista Termini, care apare la Fiume și din care
numerele 34—37 au fost închinate în întregime României, Relevăm,
deoarece privesc tema articolului nostru, studiile d-lui M. Ruffini,
II romanzo nella Romania del dopo-guerra; M. Camilucci, Storia
intima della poesia romena și un nume, foarte des întâlnit în publi-
cistica italiană, ori de câte ori este nevoie să se spună un cuvânt in-
format asupra României, E. Padrini, Michele Eminescu,
în încheiere, mărturisim că n’am urmărit atât să dăm un reper-
toriu bibliografic complet al desvoltării culturii noastre în Italia, sub;
aspectul ei științific-literar, cât mai cu seamă să trasăm problemele pe
care le-am pus și felul în care sunt privite. Cum este privită, acum,
literatura română și după ce criterii, aceasta o vom arăta mai ales prin,
echivalentele, pe care studioșii italieni de literatură română le-au găsit
scriitorilor români, comparându-i cu cei italieni. Este un capitol de
literatură comparată, din care nu vom avea decât de câștigat, ieșind
din raza de lumină a propriei noastre optice.

CONST. I. DIHOIU


     ’} Cfr. CI. Isopescu, Op. cit, p. 226.

        CĂLĂTORIILE LUI ION CODRU DRĂGUȘANU

    In „Concordia", foaie pe care Românii o scoteau în secolul trecut
la Pesta, a ieșit deodată la iveală, în numărul ei dela 17 Martie 1863,
un nou scriitor. El nu-și dădea numele, dar poate că toată lumea îl
cunoștea. Ciocănise cu anii la text și-și făcuse obiceiul să citească unele
părți prietenilor, în Casina din Făgăraș, unde stătea ca vice-căpitan al
județului. Vorba se duce, mai ales când ea privește pe atât de înalți
dregători între Românii de peste munți și pe oameni cu faima de care
se bucura până departe „boerul" din Țara Oltului, călătorit prin lume,
Ion Codru Drăgușanu. Chiar să fi ținut ascunse până atunci de
toți ochii hârtiile lui, cei de acasă l-ar fi recunoscut numai decât, din
întâiul foileton. La sfârșitul anului 1864 cele 24 de scrisori, tipărite ca
întreruperi, până la 19 Ianuarie același an, în „Concordia", apăreau
într'un volum la Sibiu. Se chemau întâi, cu latinismele și ortografia
cipariană, care era lege în toată Transilvania, mai cu seamă după ho-
tărîrile comisiei literare dela Sibiu, din 1860 și primirea lor de Aso-
ciația tocmai pe acea vreme înființată, așa cum este astăzi pentru în-
treaga țară ortografia Academiei Române: Câteva epistole ale unui pe-
regrina transilvanu revediute si ajustate după 25 de ani. In volum
scrisorile se făceau 32, prin desfacere în două a unora din cele mai
vechi șl prin adaus de bucăți necunoscute și căpătau un titlu nou, de
carte. Autorul rămânea și de rândul acesta nemărturisit: Peregrinulu
transilvanu sau Epistole scrise den fiere străine unui amicu in patria
dela anula 1835 până inclusive 1848. El cuprindea și o făgăduială care
nu s'a împlinit niciodată. Era Tomulu I și trebuia să fie urmat de un
al doilea. Zicea Prefața, scrisă la 1 Noemvrie 1864, este de crezut că.
de Ion Codru Drăgușanu însuși, deși este semnată de editor sau „pro-
vediutoriulu" Filtsch: „Aflând sprijin această întreprindere va ieși și
al doilea volum de epistole analoage inedite, mult mai interesante".
„Mult mai interesante" este pus acolo, mai curând de către negustor

374                             EMANOIL BUCUTA                                   j

î


decât de scriitor, pentru atragerea cititorului. Nu s'ar fi putut să fie
mai cu miez și mai cu agerime așternute pe hârtie decât cele dintâi*
care stau ca o scriere rară în istoria literaturii române.

       Se vede însă că acel sprijin nu l-a aflat, odată ce al doilea volum
n'a mai apărut. Dacă nu cumva autorul însuși nu s'a mai îndemnat să
prelucreze materialul pe care-1 avea și care s'a pierdut. Mult mai târziu*
in revista „Familia**, pe când mai ieșea la Pesta și nu se mutase încă
la Oradea, prin urmare in același oraș unde tipărise întâi, dar „Con-
cordia** nu mai ieșea de doi ani, Ion Codru Drăgușanu a mai publicat trei
scrisori, de rândul acesta cu numele lui întreg, două în numerele 51 și
52 din 1869 și cea de a treia abia în 1879. Izvorul începea să curgă slab
și cu întreruperi. Tocmai în 1884, în numărul 43 dela 21 Octomvrie st. v.,
„Familia** mai amintea numele fostului ei colaborator in această însem-
nare de redacție : „loan Cordu Drăgușanul, secretar al comitetului
școlastic grănițeresc, fost vice-căpitan al Districtului Făgăraș, apoi vice-
comite și președinte al sedriei orfanale ale (!) aceluiași comitat, membru^
nl Asociațiunii transilvane, a murit la Sibiu, la 26 Octomvrie st. n.
etate de 67 de ani, după o boală grea de 2 săptămâni." De atunci el
s'a scufundat în uitare, împreună cu opera lui. Nu-1 știe nici Enciclo-
pedia lui Diaconovici, care începe să se tipărească la 1898. Până când
Nicolae lorga l-a descoperit, l-a desbrăcat de haina lui latinistă și ni
l-a dat îndărăt prin ediția din 1910 a „Călătoriilor", cu un chenar de
lumină în jurul cărții. Ion Codru Drăgușanu și-a început astfel a doua
lui vieață. Era întru totul vrednic.

       Ion Codru Drăgușanu se trăgea din satul Drăguș, din Țara OP ;
iului. De acolo a fugit peste munți în Țara Românească, în vara anului '
1835. Numele lui nu-1 pomenește niciodată, deși icoana locuitorilor și
a oamenilor de unde își avea obârșie, îl urmărește pretutindeni și-i
umple de mireasmă paginile. Am fost de multe ori, ca să-i găsesc urma,, ’
dela malul Oltului până pe valea Sâmbetei și pe culmile cu stâne și
cu iezere, peste care s'a strecurat în cioarecii și cu pălărioara cu moț
de flăcău din Făgăraș, spre Câmpulung. Am trecut și eu cu luntrea ’țj
pe la moara birăului, care, după o sută de ani fusese luată de alte ape, ¹
apele istoriei, ca să am în ochi, la fel cu el, de pe malul drept al
râului și ca o priveliște de rămas bun în ajunul plecării, tot ce se vede ;
și astăzi de pe piatra dela Licuriciu de pe lângă Peștera Pustnicului. :-.
Ascultați-1 într'un adevărat suspin al sufletului, pe care n* aveți să-1
mai auziți, pentrucă omul din firea lui, sau prin creștere, e stăpânit și .
nu se lasă târît de pornirile inimii. De ceea ce se ferește acest mare ..
drumeț sunt descrierile. Nu vrea să facă, așa cum zice el, geografie.
Chiar dacă începe ceva, furat de o înzestrare vădită, se oprește la '

călătoriile lui ion codru drAgușanu


375


mijlocul drumului. Dar cât este atunci de puternic și de mișcător I Pri-
veliștea e legată în părțile ei cu un fior de suflet. Numai ochiul, care
vede și cumpănește toate, stă neiertător deasupra. Când i se pare că
năvălește gâlgăitoare poezia, strigătul de bucurie sau lacrimile, lasă
totul și se duce sau potolește cu o glumă, care are toate nuanțele,
dela batjocura subțire de sine și de alții, până la râsul gros și la sar-
casmul crud. Ion Codru Drăgușanu este unul dintre cei mai buni umo-
riști ai noștri. „înaintea mea", scrie el, „era Țara Oltului ca o grădină
măreață, întinsă, țărmurită de Carpații Făgărașului, de culmea Perșa-
nilor și de malul ardelean formând râpa dreaptă a Oltului, dela Mă-
gura Regia", sau Crihalma, „până la Talmum" adică Tălmaciu. „O,
țară mândră, din care nicicând ieșisem! 0, munți gigantici cu poale
verzi întinse, cu brâu negru de brădet și albi la creștet I Desemnați
de Creator în șir regular, ca o falangă de armată! O, râuri limpezi și
tu, principele apelor transilvane, Oltule! Azi poate vă privesc pentru
ultima oară! O, panoramă fermecătoare, când te voiu revedea!" Trebue
să fii transilvănean ca să simți frumusețea desnădăjduită a acestor rân-
duri, transilvănean silit să lași tot îndărăt și să-ți iei lumea în cap de
prigonirile politice sau de sărăcia de acasă.

      Am scos citatul din scrisoarea întâia. Iată ca un fel de întregire
a lui, un altul, din scrisoarea cea din urmă, trimeasă dela Paris, din
Septemvrie 1844. Este ca o lovitură de gong trasă anume, ca să aco-
pere cu sgomot șoapta de blândețe care se alegea în minte. Este vorba
de tinerii strănepoți ai lui Atila, care se repezeau la Aiud, unde după
o zicătoare ungurească ar fi mijlocul lumii, ca să iasă contabili dintr’o
școală cu pâinișoare sau țipăi fundaționali, cum îi cunoaștem și noi
dela internii școalelor dela Blaj. Zice Ion Codru: „Nu așa de fericiți
sunt boierii noștri din domeniul lui Negru Vodă, înregimentați în in-
stitutul limitrof militar, căci, neavând țipăi nici la Aiud, nici aiurea de
ajuns, aleargă, bieții, la mămăligă în Dobrogea șt în câmpiile basara-
bene, apoi și ale Dunării inferioare, ca să devină păstori în loc de
ostași și, pe această cale, să-și câștige independența, pe care nu le-a
garantează boieronatele de șapte pruni, întocmai precum nici secuilor
boabele de ienuper ale alodiului moștenit". Ce retorică aspră de dis-
curs parlamentar opoziționist, șfichiuie ca un biciu, care sângeră și pe
cel ce lovește, dia asemenea cuvinte! Ion Codru Drăgușanu era dintr’o
casă de grăniceri, din tată boier și mamă boreasă, cu cărți și cu drep-
turi, de atunci pierdute, dela domnii descălecători ai Țării Românești,
ca boierii cu diplome maramureșene. Fusese menit stării militare, dar
jurase să nu se supue și, când era aproape de 18 ani și urma să-l
îmbrace, a trecut in țară.

376


EMANOIL BUCUȚA


      A scris de acolo și din lumea largă unui frate pe care-1 iubea
și era notar în Drăguș. Bătrânii satului mai spun și astăzi pe dinafară
unele părți din scrisoare, cum e aceasta, deși în Drăguș nu se găsește
niciun exemplar din „Călătorii" : „Să știi, frate Gheorghe, că așa este
de departe Viena de București, cum-sunt Tufele Mierii de Dumbravă".
E vorba de două locuri din hotarul Drăgușului. Cuvintele se întâlnesc
aproape întocmai în volum, dar cu alt înțeles, pe care nu-1 puteau
prinde sau l-au pierdut Drăgușenii și fără acel „frate Gheorghe", care
dacă ar fi fost lăsat, ar fi lămurit din capul locului felul cum s'a al-
cătuit cartea. Ea n'a fost o compoziție literară târzie, după însemnări
făcute zi de zi de călător și prelucrate mai apoi în chip de scrisori, ca
un roman epistolar cu un erou central, Ion Codru din Drăguș, un Gil
Blas de Santillane, pe care îl citea și îl credea cel mai bun termen de
comparație cu sine, mergând spre aventură, — a dat și aventurieri
Țara Oltului! — pe când era mai mult un Wîlhelm Meister, în anii
de călătorie, mergând spre întărirea și înfrumusețarea unei firi proprii
și spre odihna împăcată dela urmă, după sbucium, îndărăt în mijlocul
comunității anonime și un anonim în sfârșit și el. Au fost scrisori aevea,
găsite acasă la întoarcere și întregite treptat cu tot ce le dă astăzi o
însemnătate de operă de gândire despre lume și de lucrare literară,
căutându-și locul, pentru o însușire sau alta și întrecându-și în unele
privințe semenii, între scrisorile lui Ghica, „Păcatele Tinerețelor" de Co-
stache Negruzzi și „Pseudokineghetikos“-ul lui Odobescu. Acele părți de
scrisoare, a căror amintire se păstrează în sat, sună în scrisoarea a
șaptea din Decemvrie 1838, astfel: „Vindobona și Bucureștii! O ce di-
ferență între aceste două cetăți! Știi, ca între Dumbravă și Tufele
Mierii!" In lorga s'a făcut o greșală de transcriere: „Știți" în loc de
știi". „Știți" ar fi fost către toată lumea și rătăcește pe cititor, pe când
„știi" este fratele Gheorghe, care se simte alături. Pe locul din Drăguș,
unde era casa părintească a lui Drăgușanu, și-a făcut altă casă nepoata,
fata acestui frate Gheorghe, pricina frumoaselor scrisori, boreasa Maria
Jurcovan. Sora ei se chiamă, destul de răsunător, Rafira Trâmbițaș.
Stau una și cealaltă de-a-dreapta și de-a-stânga faimei celui mai stră-
lucit fiu al Drăgușului, așa cum păzesc femeile de marmoră albă in-
trarea în monumentul din Paraclisul Capuținilor din Viena, zugrăvit de
scriitor.

     Citite acolo, Scrisorile au un răsunet și o bogăție, pe care într’o
bibliotecă nu le-ar avea. Nicolae lorga a pus în ediția lui un semn de
nedumerire, n'a știut ce poate să însemne, după acest rând despre
Versailles; „Se construi sub Ludovic al XlV-lea, prin arhitectul Man-
sard, care întâi", adică cel dintâi, „făcu coperișuri, cum se vede la

CĂLĂTORIILE lui ion codru drAgușanu


377


curtea Sambetiană (!)“. Cine cunoaște satul și împrejurimile lui vede
deodată peste copaci, cu Negoiul în fund, țiglăria înaltă, numai ea cât
o casă, a Palatului lui Brâncoveanu dela Sâmbăta de Sus% Această ve-
denie, a Curții Sâmbătene, l-a urmărit până la Paris, pe băiatul care
o avea înaintea ochilor, ori de unde venia prin lunca Oltului. Era
numai la 3 kilometri de Drăguș. In altă parte vorbește de pantaleriul
Neamțului, de care sunt strâmtarăți flăcăii și lorga din nou a pus un
semn de întrebare. Dar acel pantaleriu, necunoscut la București, a fost
pricina pribegiei de 13 ani prin lume a puiului de grănicer Ion Codru
și nu este decât o mică schimonosire ardeleană a expresiei militare
bandulieră, cureaua de care se spânzură arma. Și pe urmă cum s'a
putut ca ediția lorga să lase afară cele 6 pagini cu însemnarea cu-
prinsului, care arată dintr’odată și ele singure, că acest scriitor, atât
de tare în limba germană, scria ca Voltaire și este în literatura noa-
stră cel din urmă enciclopedist, în înțeles francez, cu fiecare scrisoare,
ca sub altă pavăză, tot cu alt motto din cei mai necrezuți autori? Eu
nu caut decât să înviez puțin pe drumeț, dar criticul sau istoricul li-
terar care va urmări lucrarea poetică, va trebui să asculte pe autorul
ei și la el acasă. Multe părți se vor lumina atunci pe dinlăuntru și
vor fi ca acele ulcioare scumpe, cu flori de smalț în pereți, care nu
se văd decât dacă aprinzi la mijloc o flacără.

       Astăzi ne mirăm de ce Epistolele nu s’au publicat în „Convorbiri
Literare", de care erau mult mai aproape, decât prin foile și revistele
dela Pesta, deși în „Familia", una dintre ele stătea alături de „Junii
corupți", versurile de tinerețe ale lui Mihai Eminescu, pe care losif
Vulcan, directorul acestei publicații, l-a făcut Eminescu, pentrucă până
atunci poetul fusese Eminovici. Iată ceva de Alecu Russo, deși cu
adâncitură mai dureroasă de gândire: „Cine nu părăsește locul na-
șterii n'are idee de patrie; el e ca omul în mijlocul pădurii: nu o
vede de mulțimea arborilor. Dar înstrăinatul, o, cum învață a o iubi!
Te-ai născut într'un sat din cele mai mizerabile, ai crescut într'o co-
libă de paie, ai început să gânguri. Sanda te-a purtat în brațe, Com-
șoaia ți-a dat un măr. întâia dată te-ai jucat pe pajiște cu Lae al Ra-
chirei, ai auzit pe Giole lătrând, ai văzut pe Murgana venind din
ciurdă. Te bate mama, te ia tata pe genunchi. Toate le uiți, toate le
ții minte. Cu întâi* impresie te faci cetățean în lume. Devii mai mă-
ricel. Cercetezi pe mătușa, cunoști casa popei, auzi înjurând pe jude.
Noui întipăriri, noui cunoștințe". (Ironia trebuia să-și facă loc: râsul
printre lacrimi). „Apoi începe necazul și grija. Caută să mergi la dascăl.
Nu pot uita pe fericitul Nicu al Davistei cu Sfânta Cruce ajută! O
iarnă întreagă învățasem carte la dânsul, știam bucoavna de rost, însă

378


EMANOIL BUCUȚA


a sloveni cu buche-azi-ba, nu putusem învăța, până ce bietul Comșuț,
în bătrânețe, aduse sistema de a-b-c dela Orlat, după care, apoi în
trei zile silabisii cu ușurință. Umblam acum în satul vecin, la școala
militară germană. Măriuța lui Dumitru, Dumnezeu s’o ierte, îngrijea de
mine ca o mamă; dar noaptea vedeam pe Giole, câinele flocos părin-
tesc, care întâi mă linsese și-mi luase bucătura din mână. Mă suiam în
salcia scorburoasă din fundul grădinii și aruncam cu pietre în bradul
dela poartă. Biata mătușa căuta să mă țină în brațe, ca să nu cad din
pat, visând. Iată patria și aevea și în vis". E o schiță fără greș a co-
pilăriei, așezată pe un perete al vieții ca o cadră frumoasă. Sunt tră-
sături din Creangă cu 20 de ani înaintea lui.

      Dar iată un sfert de pagină pe care marele Humuleștean l-ar fi
semnat fără să stea la gânduri. Este o vorbă în treacăt, dintr'o scri-
soare dela Paris, din 1841: „Nu știu, ții minte pe Protopopul nostru
cel bătrân C. ? Era un găgău înalt și umbla cu capul tot sus, ca un
general încununat cu lauri. Odată unchiul Năftuc, cu firea lui de Tartuf
consumat, îl încântase la o nuntă și-i promise că-1 va cerceta altădată
acasă. Unchiul Năftuc știi că era pururea cu Dumnezeu în gură și nu
se închina altminteri fără numai: Dulce Tatăl Nostru, Sfințească-se
Sfânt Numele Sfinției Tale și pe teapa aceasta mai încolo; dar și alt-
minteri era un geniu natural și mucalit în expresii cât se poate. Nici-
odată nu râdea făcând glume și atunci se tăvăleau de râs ascultătorii".
Nu luase nimic Drăgușanul dela unchiul Năftuc? „Casa unchiului era
antedeluviană, cu un strat de mușchi de trei urme pe acoperiș și ju-
mătate cufundată în pământ. Superbul Protopop, intrând, se lovi, poc,
de pragul pleoștit (cel de sus) și, spre neauzit scandal, înjură una ca
și căprarul Miclăuș, Dumnezeu să-1 ierte! Dar venindu-și în fire, zise:
„Pentru-ce, boierule, nu-ți ridici casa, că, iacă, era să-mi crăp capul
în două?" „Iartă, Prea Sfințite Părinte", răspunse unchiul, „noi, când
intrăm, ne plecăm capul, căci casa o făcură oameni mai vrednici decât
noi". „Acest cuvânt e mult mai prețios decât toată casa replică popa
și se mângâie de cocoș", adică de cucui, „lângă rachiul cu miere".

      Dar acest dialog, pentru care l-ar fi pismuit Caragiale și s'ar fi
pus să mai taie și să ciugulească la Chicoș Rostoganul lui: „Noa, da*
de unde ghii, Oane ? — Noa, tomna din București ? — Noa, mă da*
văz't-ai pe Vodă? — Noa, da cum să nu-1 văz? — Noa și cum era
Oane? — Noa știi pe Oanea fiieu? — Știu. — Noa, dă-mi pace! —
Dară pre Doamna văzutu-o-ai, Oane ? — Noa, ghine că n'oi vedea-o ? —
Noa, da' cum era' Oane ? — Noa, știi pe Ana mea ? — Știu. — Noa,
dă-mi pace".

      De aici, din această vieață, a plecat în lume Ion Codru Drăgu-
șanu. întâi a văzut țara și a înțeles Dunărea de jos și balta, și mai

CĂLĂTORIILE LLH ION CODRU DRÂGUȘANU


379¹


ales oamenii ei, 'mai ascuțit decât Jean Bart și scriitorii apei. A stat in
București, in mai multe rânduri, câțiva ani și ba zugrăvit mai fără milă
decât Filimon, dar cu o privire largă de gânditor social. A trecut prin
Târgoviște, unde a întâlnit casele părăsite și crescute cu iarbă, deoa*
meni porniți după procopseală, in cetatea Dâmboviței, cu o adâncime
și cu niște sgârieturi de coardă de plâns în piept, de Vasile Cârlova,
pe care-1 transcrie in notă, ca un acompaniament necesar. A fost un
fel de însoțitor bun la multe și până la un fel de secretar particular
pentru mari personagii care călătoreau in străinătate și a străbătut toată
Europa, dela Napoli până la Sfântul Petersburg, cu popasuri mai lungi
la Paris. Era de 20 de ani, frumos deștept, știind să se descurce, cin-
stit cu ceilalți. Pe unde a trecut, a privit și a gândit. A fost un om
care iese într’o zi din casa strâmtă a vieții lui ca să cunoască lumea.
El a spus poate pentru întâia oară in scrisul nostru aceste cuvinte, care
chiamă din zare, și fac ele singure pe drumeț: „Sufăr de dor de
ducă** I Nu se oprește la ce e pitoresc, ci la ce e caracteristic. Trăsătu-
rile cu care a zugrăvit popoarele in mijlocul cărora a stat, alcătuesc
până astăzi cele mai bune pagini de literatură de psihologie colectivă
pe care le avem. Pentru culoare, avânt și meditație analitică luătoare
în pleasnă la un loc, recitiți măreața plimbare pe Vezuviul în erupție,
descrierea > egipteană de uriașe proporții a Pieții Sfântului Isac din ca-
pitala Rusiei, Domul din Milano, ca un sloi de ghiață plin de țurțuri
către cer, Catedrala Sfântului Ștefan din Viena, Biserica Sfântul Petru
din Roma. Ce păcat că asemenea pagini fără pereche n’au intrat în
cărțile de școală, ca să dea din puterea și din frumusețea lor omule-
ților care se ridică, lacomi de altceva 1 Scrisul lui seamănă atunci cu
această vedenie rusească de pastel încă ud: „Sănii ușurele, cu patru
călușei ca umbrele, hamuri de ață, proprietarul cu barbă lungă, cu
cojoc lung și uns, apoi cu opinci împletite cu mâzgă de tei, sboară
peste scoarța zăpezii, fără a se cufunda, încât crezi că e o nălucire
aeriană produsă de fata morgana**. Ar trebui să dau câteva exemple
de sublim, cum e gândul să sărute trupul de idol din vârful Coloanei
Traiane, când a auzit că numai capul era al Sfântului Pavel, pe când
trupul rămăsese al lui Traian, împăratul părinte; sau cum este întâl-
nirea în cimitirul din Napoli, cu o bătrână urîtă ca o strigoaie, care
cânta un fel de frunză verde, ca să goneasce vrăbiile dela smochine
și a primit dela el cinci carlini ca să mai cânte și s’o mai audă, cât
el se depărta plângând. Cea mai convingătoare împletitură însă de ra-
finament și de plămadă veche, alături de care niciun Român dela 1841
n’ar putea să așeze ceva nici pe departe asemănător, mi s’au părut
aceste rânduri. Sunt dela Paris. Ele dau încredere. Cine putea simți

380


EMANOIL BUCUȚA


așa, era pregătit să înțeleagă teatrul lumii în care se adâncise și să
ni-1 tălmăcească. Mi-e aproape frică să-l transcriu, ca de aripa cu praf
de desene sburătoare a unui fluture: „In acest raiu al lui Mohamed,
m’am fost culcat alaltăseară, la 11 ore și, citind „Reculegerile poetice"
ale Domnului Lamartine, de curând ieșite la lumină, drept specific
.somnifer, așteptam pe Morfeu, ținând asupra unui lighian pus la pi-
ciorul patului inelul de sigiliu în mână, ca să-mi anunțe, căzând, apro-
pierea zeului prin răsunet. Imitai, vezi, pe Alexandru cel Mare. Cam
către a treia veghe a nopții sunetul argintiu mă înștiință să sting lampa
de gaz idrogen, lăsându-mă în grija lui Morfeu, în ațipire și speram
să mă visez sultan sau cel puțin vizir, în brațele odaliscelor. Râse zeul
de superba mea imaginație, mă luă pe aripile sale aeriene și cu iu-
țimea electricității mă transportă în depărtare de 300 de mile, tocmai
în coliba noastră, la Fântâna lui Dan, unde cu tine și cu Gâcul na-
șul pășteam vițeii în copilărie, mă întovărăși îndată la Vereț în Vâr-
teje, unde țineam râmătorii la jir și mă părăsi căutând bivolița pier-
dută în mestecăniș, după ce luasem o corecție dela răposata mama,
fie-i țărâna ușoară!"

      Dacă am avea un dicționar istoric al limbii, în care fiecare cu-
vânt să aibă trecut alături timpul când s'a ivit în scris, acest rând de
început din Prefața la Scrisorile lui Ion Codru Drăgușanu; „Națiunea
Română e lipsită de literatură turistică", ar sta ca pildă pentru îm-
preunarea dintre cele două cuvinte dela urmă, atunci făcută întâia
oară. Este cartea care ne-a deschis lumea, cu firea ei și nu cu ce am
fi vrut să găsim noi în ea și să luăm acasă. Am avut-o în mijlocul
■nostru și n'am cunoscut-o.

EMANOIL BUCUȚA

        CULTUL LUI RICHARD WAGNER LA ROMÂNI

     Puține dintre evenimentele muzicale ale lumii au o istorie atât
de dramatică și de pasionantă ca fenomenul wagnerian. Prin noutatea,
semnificația și complexitatea lui, el a avut darul de a răscoli adânc
nu numai apele muzicei, ci ale întregei culturi europene.

     Valurile acestor ape au ajuns destul de timpuriu și la Români,
la început mai mult valuri intermitente, fără ecouri largi, mai târziu
însă ele au făcut cuceriri definitive și numeroase. Cultul wagnerian și-a
recrutat acum și printre Români credincioși fanatici.

     Dacă in pătrunderea acestui cult în sudestul european se observă
o oarecare întârziere, faptul se datorește înainte de toate lipsei unei
vieți muzicale organizate și in deosebi lipsei unor opere, care să sa-
tisfacă exigențele dramelor muzicale ale uriașului dela Bayreuth, Pe
Wagner trebue să-l cunoști pe scenă pentru a-1 înțelege in toată mă-
reția lui; trebue să-l vezi apoi reprezentat într'un mod, dacă nu per-
fect — ceea ce este foarte greu — cel puțin mulțumitor. Wagner nu
poate da decât spectacole mari, sau spectacole caricatură. Din pricină
că cele dintâi sunt atât de anevoie de organizat, iar cele din urmă
sunt — fără voia celor care le inițiază — destul de frecvente, Wagner
a fost și este încă hulit și greșit înțeles.

     Nu avem de gând să dăm aici o prezentare completă a fenome-
nului wagnerian la Români. Vom da numai câteva din momentele lui,
pe care le credem utile pentru cei ce vreau să cunoască răsunetul
celui mai mare moment muzical d’ⁿ a doua jumătate a sec. XIX în
această parte a Europei.

     1. Cel dintâi Român care a luat contact cu muzica lui Wagner
și și-a exprimat în scris opinia asupra ei este Nicolae Filimon
<1819—1865), primul cronicar muzical al nostru, cunoscut mai mult ca
autor al savurosului roman de moravuri Ciocoii vechi și noi. Cântăreț

4

382                               ION BREAZU


din flaut, cântăreț de biserică, profesor de muzică, membru în diferite
orchestre ale ansamblurilor, de opere italiene, care jucau temporar la
București, Nicolae Filimon a fost un pasionat al muzicei și unul dintre
cei mai buni cunoscători ai ei la Românii dela mijlocul veacului trecut-

      In vara anului 1858 el întreprinde o călătorie în Germania me-
ridională, cu care prilej vizitează orașele Viena, Brfîn, Praga, Dresda,
Miinchen și Kissingen. In foiletonul ziarului Naționalul (1858—60) el
publică un memorial bogat al acestei călătorii, insistând mai mult asupra
momentelor ei artistice.¹)

      La Miinchen asistă la o reprezentație a operei Lohengrin. Faptul
acesta îi dă prilejul să-și spună, cu o simpatică sinceritate, opinia asupra
muzicii germane și în special asupra a ceea ce se numia atunci „Zu-
kunftsmusik", adică muzica lui Richard Wagner.)

      Plin cum era de muzica italiană, pe care a cultivat-o ani de-a-
rândul la reprezentațiile de operă, la care a asistat sau la care a co-
laborat, nu e de mirare că Filimon se pronunță în favoarea acesteia»
„Germanii — spune el — oameni reci și meditativi, neputând reuși
să compue muzica plină de melodii care să miște inimile, cercară să
îndeplinească lipsa aceasta prin cultura armoniei¹*... El are mai mult o
admirație platonică față de Gliick, Haydn, Bach, Mozart și Beethoven,.
pe care i-a ascultat cu multă atențiune, dar care n'au reușit să-i tre-
zească în suflet „acea dulce melancolie și emoțiune ce gustă cineva
când aude o melodie de Rossini, Bellini sau Donizetti".

      Aceasta este opinia lui despre clasici. Intru cât îi privește pe
moderni, declară pur și simplu că ei sunt sau mediocri sau excentrici.
Wagner face parte dintre aceștia din urmă „El calcă în picioare toate
tradițiunile artei muzicale și cearcă să formeze dintr'ânsa o limbă
dramatică convențională". Dar să-l lăsăm să vorbească despre repre-
zentația lui Lohengrin:

      „Am ascultat la teatrul dela Miinchen opera Lohengrin ce trece
de cap de operă al muzicei de felul acesta. Am pus cea mai mare
atențiune ca să nu pierz nicio notă; cu toate acestea nu am putut afla
într ansa nicio nuanță care să-mi excite cel puțin curiozitatea. Totul în
opera aceasta era confuziune: Melodia care este baza principală a
muzicei, lipsea cu totul, armonia cea naturală ce satisface urechea și
inima, era înlocuită prin niște transițiuni și acorduri repetate la părțile
acute, medii și grave, prin care Richard Wagner pretindea a descrie
lumina focului și a fulgerului, a reprezenta distincțiunea culorilor și a

      ’) Foiletoanele au fost scoase și in volum sub titlul Excursiuni în Germania
meridională. Memorii artistice, istorice și critice (1858), Opul I. București, 1860.

      !) Op. cit,, p. 275 și u.

CULWL LUI RICHARD WAGNER LA ROMĂNI                383


devină viitorul; fără să observe că caută efecte noi, acolo unde nu se
mai găsesc decât defecte și neant¹*.

      In continuare, Filimon este de părerea că muzica să rămână la
materialul ei: sunetele; să nu încalce domeniul picturii, sculpturii sau
poeziei, căzând in excentricitate și materialism. Și pe naivul cronicar
român il miră faptul că această reformă se încearcă de R. Wagner,
căruia îi recunoaște talentul muzical și al poeziei și care a dovedit
prin scrierile lui (pe care Filimon le citează) cât de mult a aprofundat
problema muzicei dramatice.

      Atitudinea lui Filimon nu trebue să ne mire. Lupta în jurul mu-
zicei lui Wagner era în toiu. Dacă în Germania aderenții ei se în-
mulțeau, în celelalte țări de pe continent adversarii erau mai înverșu-
nați decât oricând.

      2,       Cu doi ani mai târziu Constanța Dunca-Schiau, își
făcea studiile la Paris. Cu toate că abia de 17 ani a început să cola-
boreze la ziare și reviste, recoltând un promițător succes literar. în-
curajată de acest succes, a crezut că-și poate încerca norocul și în
muzică.¹) A compus atunci cel dintâi vals al ei, întitulat Larmes el
sourires, pe care a reușit, datorită legăturilor pe care le avea; să-l
strecoare in programul concertelor dirijate de Musard, fiul celebrului
organizator de concerte parisiene. într'o Marți dimineața autoarea este
invitată să asiste la repetiția bucății. Valsul a fost repetat odată și
urma să fie repetat din nou, când se oprește la poarta grădinii, unde
se făceau repetițiile, o trăsură. Din ea coboară un domn pe care au-
toarea îl descrie astfel:

      „Statura îi era de mijloc, nu gros, dar nici subțire; călca cu tot
piciorul, începând dela călcâiu, încât corpul i se clătina la tot pasul.
Față avea rotundă, toată rasă, încunjurată de favoriți scurți, rău tăiați.
Cil aceasta o privire ațintită spre ceva nevăzut, un nas mare, capul
gros pe părți și fruntea înaltă, sus purtată, prea sus, după părerea
mea de atunci.**

      Domnul era Richard Wagner. El venise să asiste tot la o repe-
tiție, care nu era însă un vals cu „lacrimi și surâsuri**, ci marșul din
Tannhauser.

      Wagner a «scultat primele acorduri ale valsului Româncei, a
crezut însă că nu face să piardă vremea cu astfel de nimicuri, a scos
un carnet și a început să scrie. A urmat apoi repetiția celebrului marș.
Constanța Dunca-Schiau asistă și ea. Conduce mai întâi Musard. Se

      ’) Constanța Dunca-Schiau, Pentru ce am compus numai un vals. Amintiri
despre R. Wagner, în Familia, 1883, p. 109—111.


4*

384                           ION BREAZU


urcă apoi la pupitru Wagner; „Fisionomia i se schimbă cu totul —
spune C. Dunca-Schiau în amintirile ei. „Fața deveni lungă, ascuțită;
gură, ochi, frunte se prefăcură desăvârșit. O voință de fier, ca fierul
de dură și tăietoare ca fierul se întipări in toate trăsăturile. Buzele se
făcură lungi, fine, mișcătoare, îndărătnice. Totul prin mișcările sufle-
tului, prin jocul mușchilor, dobândi-se ceva de supra-om, genial, demo-
nian-genial. Un Faust în luptă cu cerul și pământul, un arhanghel re-
voltat".

      Marșul a fost repetat de patru ori, fascinând pe muzicanți — și
pe tânăra Româncă. Rușinată, ea a declarat lui Musard că-și retrage
valsul. Wagner a mângâiat-o atunci cu cuvintele: „La anii d-tale d-șoară,
a aduna sunete este a face buchete pentru plăcerea sa și nu o ascen-
siune pe Golgota".

      3.      Evenimentul s’a petrecut cu câteva luni înainte de reprezen-
tația pe scena Operei mari din Paris a lui Tannhauser, în jurul căreia
s’a făcut atâta intrigă și scandal. Reprezentația a avut loc la 13 Martie
1861. La 12 Aprilie același an un tânăr Român, Titu Maiorescu,
care-și făcea atunci licența în drept la Paris, ținea o conferință la ■
„Cercle des Societes Savantes" despre „Die alte franzosische Tragodie
und die wagnerische Musik". Tânărul se dusese în capitala Franței
după ce a petrecut doi ani (cu întrerupere) la Berlin, unde a urmat
cursurile Facultății de Litere. In 1859 el își trece doctoratul în Filo-
sofic la Giesen și cu doi ani în urmă publică la Berlin, la vârsta de
abia 21 ani, lucrarea filosofică de o surprinzătoare maturitate de gân-
dire Einiges philosophische in gemainfasslicher Form. întors în patria
lui dela Dunăre, după studii atât de strălucite, el devine șef de școală
literară, cel mai de seamă critic Român, neîntrecut profesor de filo-
sofie, ministru și la bătrânețe prim-ministru.

      Titu Maiorescu a avut o serioasă cultură muzicală, pe care și-a
făcut-o în parte in familie, în parte pe când urma studiile la Viena, la
Theresianum, cel mai bun liceu din capitala Austriei. El însuși bun
cântăreț din flaut, din casa lui muzica de aleasă calitate a fost nelipsită.

      Conferința amintită a fost rostită nu numai la Paris, ci și la Berlin
și anume la 10 Martie 1861 în folosul ridicării unui monument lui
Lessing la Kamenz, iar la 27 Aprilie, dinaintea Societății de filosofic,
când a fost urmată de discuția unor specialiști, toți hegelieni de seamă,
ca Ludwig Michelet, Adolf Lassan, Max Schasler, Friedrich-August
Muercker și italianul Pasquale d'Ercole.’)

      i) Titu Maiorescu a fost ales membru al Societății de Filosofie în acel an,
deodată cu un alț Român, Prințul G. Sturdza. O mențiune a primei conferințe berli-
neze s'a făcut în revista Der Gedanke I, p, 250, iar un rezumat mai desvoltat al ei,‘ '
precum și al discuțiilor ce-au urmat-o, Ibid. II, p. 112 și urm.

                   CULTUL LUI RICHARD WAGNER LA ROMANI                 385


      Maiorescu și-a întemeiat expunerea lui pe definiția hegeliană a
frumosului, care este „ deplina întrepătrundere a ideii cu aparența sen-
sibilă", definiție care devine, mai târziu, una din ideile fundamentale
ale concepției lui critice.

      Intre idee și încarnarea ei sensibilă trebue să fie deci un echi-
libru. Când într'o operă de artă predomină elementul ideal sau logic,
rezultatul este „sublimul", iar când cumpăna trage în folosul sensibi-
lului, avem „fermecătorul". Trecând la exemple concrete, el se oprește
la Horace de Corneille, în care patriotismul copleșește atât de mult
pe erou, încât niciun alt sentiment nu se poate naște în sufletul lui
(de pildă dragostea de frate). Horace este sublim, nu este însă sguduit
de lupta interioară, n'are pathos, de aceea nu întrunește condiția esen-
țială a tragediei.

      In operele muzicale elementului logic, ideal, îi corespunde „ar-
monia", iar celui sensibil „melodia". Aceste două elemente s'au con-
topit în mod desăvârșit în simfoniile lui Beethoven. In operele italiene
predomină melodia; sunt deci „fermecătoare". In operele lui Wagner,
dimpotrivă, predomină armonia, în detrimentul melodiei; ele sunt su-
blime. Astfel direcția lui Wagner în muzică este o extremă, deopotrivă
cu aceea a lui Corneille în tragedie. Firește că îngrădită în astfel de
considerații, cu toate că este împodobită cu elogiul sublimului, muzica
lui Wagner nu întrunește condițiile frumosului adevărat, nu este sor-
tită să apropie inimile, ci doar să ajute la progresul ideilor. Căci sin-
gura concesie pe care i-o face Maiorescu este că, prin ideile ei gran-
dioase, ajută la înălțarea societății către scopurile ei ideale.

      Nu insistăm aici asupra discuțiilor stârnite în Societatea filosofică,
de considerațiile lui Maiorescu.¹) Ceea ce vrem să adăugăm este că
atitudinea cugetătorului român nu este o simplă poză de tinerețe, ci
izvorește dintr'o concepție asupra frumosului căreia i-a rămas credincios
toată vieața. Când, cu un deceniu mai târziu, are prilejul să asiste
la o reprezentație a lui Lohengrin pe scena Operei din Viena, el notează
în jurnalul său observații mult mai crude, care pornesc însă din aceeași
concepție estetică. Acum nu critică numai muzica, ci drama însăși:

      „Am fost la Lohengrin și n'am putut sta după actul I. E muzică
asta ? Sforțări spasmodice ale unui interpret care a luat filtru, simte
avânturi și totuși nu poate. îngrozitor! — Pe lângă asta inconveniența
materiei din punct de vedere estetic. In mijlocul furtunilor corului,
unde e vorba de o luptă a cavalerilor pe viață și pe moarte, apare —

        Ele pot fi citite împreună cu un comentar critic inTudor Vianu, In-
fluenta lui Hegel in cultura română, Academia Română, Mem. Secț. Lit., Seria II,
Tom. VI, mem. 10.

                                                                                   3
i
Lohengrin, tras de lebădă I „Mulțumesc, grațioasă lebădăș. a. m. d.
Trebue să fii tânără croitoreasă lunatică, ca să nu găsești așa ceva
meschin, ferchezuit, ridicui! — Și-apoi I Elsa e acuzată de contele Tel-
ramund, duelul trebue să o salveze, dacă se găsește cineva. Și vine
Lohengrin in dată cu supranaturala aparatură a lebedei și se luptă.
Dar prin aceasta știi imediat că Lohengrin trebue să învingă și duelul
e omor brutal. Scena face un efect revoltător.*¹,¹)

      Muzica lui Wagner, spune el într'o altă ordine de idei, face efect
prin „multul", „plinul", „masivitatea" ei. „Ia 200 de instrumente de
orchestră, mult decor pe scenă, 200 de bărbați și de femei la cor și
lasă toate astea să urle împreună ritmic și în anumite acorduri muzicale
stabilite — și trebue să producă efect prin masivitate. Dar de frumusețe
muzicală nu e aici nici o urmă."

      Concepția lui Wagner — mai spune Maiorescu — despre unitatea
între mujică și poezie este greșită. Muzica și poezia pot da, cel mult,
aceeași dispoziție sufletească. Poezia produce imagini în fantezie, pe
când muzica emoționează prin sunete — două lucrări deosebite care
se pot împiedeca una pe alta.

      Am insistat asupra acestor observații pentrucă ele sunt surprin-
zătoare din partea unui om înzestrat cu vederi estetice foarte largi și
cu un gust de o siguranță puțin obișnuită. Căci dacă Titu Maiorescu
a urmat anumite concepții, el nu s'a supus niciodată orbește lor, n'a
ascultat de un dogmatism estetic sever și îngust. Neînțelegerea față de
muzica lui Wagner se explică prin toată structura personalității lui, de
esență clasică și pozitivistă. Oricâtă înțelegere ar fi avut pentru mi-
nunile fantaziei, se observă totuși la acest critic o oarecare greutate
pentru sborul în basm, în mit, în simbol. Și noutatea lui Wagner stătea
tocmai în această îmbrățișare îndrăsneață a mitului, care ii îngăduia
să se apropie de insăși esențele umanității.

      4.        Va trebui să mai treacă aproape un deceniu până vor apare
și intre Români admiratori entuziaști ai marelui magician de sunete
dela Bayreuth. Suntem către sfârșitul vieții lui Wagner când, în urma
deschiderii teatrului dela Bayreuth și a succesului obținut prin Maeștrii
cântăreți —- operă mai accesibilă marelui public, fără să se depărteze
dela principiile wagneriene — marele compozitor era o glorie mondială,
un zeu incunjurat de admiratori, aproape ca Goethe în amurgul vieții.

      In acest timp apare într'o revistă română din Transilvania cel
dintâi studiu mai desvoltat asupra acestei muzici — care nu mai e acum


      *) Titu Maiorescu, însemnări zilnice. Buc. 1936, voi. I. p. 198—199.

CULTUL LUI RICHARD WAGNER LA ROMÂNI                  3g7


a viitorului — al cărui autor este P. V. Grigoriu, un colaborator al
revistelor literare românești, remarcându-se mai ales prin traducerile
lui din poeții francezi. El își începe studiul prin a anunța lupta care
se dă încă, în lumea muzicală europeană, între admiratorii lui Wagner,
ai lui Gounod și Verdi, trei compozitori care reprezintă trei concepții
muzicale deosebite, a lor trei mari națiuni.

      „Călătorind prin orașele mari ale Europei, și cu osebire în Ger*
mania, am avut fericirea a admira producțiunile lui Wagner și succesul
lor crescând. Schițând acest studiu asupra unei vieți din cele mai
furtunoase și mai caracteristice ale timpului modern, țintirea noastră
nu este numai de a face portretul omului, dar a înălța, prin adâncă
admirațiune, operele sale la adevărata lor lumină.** ’)

      P. V. Grigoriu face deci o prezentare elogioasă, atât a omului
cât și a compozitorului, la care găsește : „un amor fanatic de arta
inaltă, curajul opiniunii sale și o viață întreagă jertfită în slujba unei
singure și mărețe idei". Autorul mărturisește că se folosește în mare
parte de diferite notițe „dintr’o mare revistă streină**, al cărei nume
însă nu-1 dă. El nu este deci original, ceea ce ne determină și pe noi
să nu insistăm asupra opiniilor lui. Cităm doar un singur pasaj, pri-
vitor la Lohengrin, pentru a vedea cât de departe suntem dela atitu-
dinea lui Maiorescu: „In Lohengrin s'ar zice că orice cuvânt întrece
treptele expresiunii poetice prin aceasta că, pornit din vibrarea simți-
rilor sufletului, sau a pasiunilor, cuvântul devine o melodie prin el
însuși. Cântecul, in această compoziție, nu merge decât ca o verificare
a tragediei, care, departe de a opri acțiunea, n’o face decât mai pătrun-
zătoare și admirată de ascultători."

      5.       Firește că aceasta nu este singura mențiune a lui Wagner în
periodicele românești ale vremii. Numele lui apare mai des în ele,
insă mai mult ca un ecou îndepărtat al unor pasionante sărbători
muzicale din centrele occidentale. Este de datoria viitorului istoric al
fenomenului wagnerian la Români să culeagă toate aceste dovezi, fie
ele cât de neînsemnate. El va trebui să noteze apoi cu grijă și cele
dintâi încercări de a ajunge în contact cu muzica wagneriană, aici la
noi acasă. Este vorba de câteva trupe italiene ambulante de operă —
de pe urma cărpra Wagner credem că mai mult a pierdut decât a
câștigat — apoi de câteva concerte, în care au putut intra și unele din
perlele simfonice ale autorului lui Parsifal, și chiar de câteva repre-
zentații (Tannhăuser și Lohengrin) la București, sub conducerea lui


      ’) P. V. Grigoriu, Wagnerismal, în Familia, 1879, n-rele 34, 35, 36, 37 și 38.

388


ION BREAZU


Eduard Wachmann, compozitor de origine austriac, cu un însemnat
rol în desvoltarea vieții muzicale din capitala românească.¹)

      Deodată însă, ca printr'un fel de generație spontanee, Români»
reușesc să pătrundă, printr'un mare cântăreț, în însuși sanctuarul cul-
tului wagnerian, la Bayreuth. Acest cântăreț se numia Dimitrie Po~
povici. Celebritatea lui a luat proporții mondiale; cu toate că a
cântat pe scenele multor opere din Europa și America, el a considerat ;
însă ca moment culminant al carierei sale succesul dela Bayreuth. De
aceea și-a adăogat numelui său numele acestui oraș, numindu-se Di-
mitrie Popovici-Bayreuth, Pentru cine cunoaște cât de mult era pătruns
Popovici de spiritul marelui demiurg al sunetelor — însăși masca lui
parcă era desprinsă din galeria tipurilor wagneriene — această alăturare
de nume nu este de loc o emfază de artist și cu atât mai puțin o pro-
fanare, Pentrucă dacă Dimitrie Popovici a devenit o celebritate prin
opera dela Bayreuth, el încă a contribuit la zilele de glorie ale acestei
instituții.

      Baritonul Dimitrie Popovici-Bayreuth s'a născut la Iași, în
1861.* ²) încă de pe băncile liceului s'a remarcat prin calitățile excep-
ționale ale vocii sale, A urmat apoi Conservatorul dela București, de
unde, datorită înțelegerii unui profesor de al său, ajunge să plece la
Conservatorul din Viena (în 1884) unde, în curs de trei ani, își per-
fecționează comoara glasului său. In 1889 este angajat ca prim bariton
la Teatrul Imperial German din Praga. Aici a ajuns să cunoască pe
Angelo Neumann, directorul acestui teatru și unul din cei mai
asidui propagatori ai cultului wagnerian în Europa. încântat de re-
sursele puțin obișnuite ale vocii cântărețului român, Neumann îl apropie
de personagiile wagneriene, reușind să descopere unul din cei mai
buni interpreți ai acestora.

      Debutul wagnerian și l-a făcut în 1890 cu rolul lui Wolfram din
Tannhăuser. Au urmat apoi Eric din Fliegende Hollănder, Telramund
din Lohengrin, Hans Sachs din Meistersinger, Wotan din Trilogie? ,
Kurwenal din Tristan și Isolde, stârnind prin toate interpretările nu
numai entuziasmul publicului, ci și al criticei muzicale celei mai
exigente.

      Faima lui Dimitrie Popovici-Bayreuth trece astfel peste zidurile
Pragăi. La sfârșitul anului 1891, cu ocazia unui „Gastspiel** la Berlin,


      *) Cf. Gr. Poslușnicu, Istoria muzicii la Români, Buc., 1928, p. 236 și urm.
începând din 1866, Wachmann a întemeiat concertele simfonice bucureștene. Despre-
felul în care îl interpreta pe Wagner o bună mențiune e a lui M. Mărgărita-
re seu în Flacăra, ÎI (19131, P- 127.


      ²) Datele biografice Ie luăm din N. Pătrașcu, Dimitrie Popovici-Bayreuth, în
Gazeta Ilustrată, Cluj, 1937, nr. 5—6.                     /

CULTUL LUI RICHARD WAGNER LA ROMANI


389


elogiile ce i-se aduc sunt tot atât de unanime. Renumele de interpret
wagnerian al lui Dimitrie Popovici, determină pe Julius Kniese, impre-
sarul teatrului din Bayreuth, să vină în iarna anului 1893 la Praga
să-l asculte pe cântărețul român. Felul în care a interpretat Olandezul
sburător l-a cucerit definitiv pe Kniese. Dimitrie Popovici a fost invitat
pentru vara anului 1893 la concursul dela Bayreuth.

      S’au prezentat 8 interpreți de renume mondial la acest concurs.
Rolul de probă era Telramund din Lohengrin. După Telramund a
urmat Klingsor din Parstfal, apoi Kurwenal, Alberich, Wotan, Hans
Sachs din cunoscutele opere, toate interpretate cu aceeași artă de
aleasă calitate.

      „Astăzi pentru rolul lui Telramund — pentru care Wagner a re-
gretat toată vieața că n'a putut întâlni un interpret demn așa cum și-l
închipuise el — nu e nici un artist care să se poată compara cu Po-
povici" — scrie Cosima Wagner, în 1895, lui Gustav Mahler, directorul
Operei din Viena.

      Numele lui Popovici era pus alăturea de al lui Van Dyck, Delmas
și alte celebrități mondiale. Și nu numai Europa are prilejul de a-1
asculta. In 1896—97 a făcut, cu un mare ansamblu, un turneu în
America, unde a jucat pe scenă teatrelor mari.

      In 1898 cântă la opera din Viena, apoi din nou la Berlin, la St.
Petersburg; iar în 1899, la Miinchen, întreg ciclul wagnerian.

      Cosima Wagner avea dreptate. D, Popovici a atins, ca puțini alții,
culmile idealului wagnerian, în care drama se contopește cu muzica
într'o unitate desăvârșită. Cântărețul și actorul se întreceau unul pe
altul, în acest mare artist, ca într'o sonată de Beethoven, în care nu
știi ce să admiri mai mult, vioara sau pianul.

      6.       Simțind în 1903 că vocea lui intră în declin, Popovici-Bayreuth
s’a retras de pe scenă. Nu s'a retras însă și din vieața muzicală, în
îndrumarea căreia va avea timp de peste două decenii un rol de că-
petenie. Ajuns în același an director al conservatorului din București,,
luptă cu îndărătnicia unui erou wagnerian pentru ridicarea muzicei
românești la înălțimile cunoscute de el în marile centre occidentale.
Și luptă cu deosebire pentru a trezi dragostea la Români pentru crea-
țiile uriașului del% Bayreuth. Popovici-Bayreuth este, de fapt, cel mai
de seamă promotor al cultului wagnerian la Români.

      îndemnului său se datoresc întâiele și cele mai bune traduceri în
românește din operele lui Wagner. Știa el bine că Wagner este o
lume pe care trebue s’o cunoști în totalitatea ei, pentru a te putea
pătrunde de adevăratul ei farmec. Știa mai ales că in operele zeului

390                              ION BREAZU                               ■-'i


său poesia ți muzica sunt surori gemene, inseparabile. Pentru a coboid
deci în mijlocul Românilor nu numai muzica, ci și poesia wagnerian!»,
se adresează unuia din cei mai buni poeți ai vremii sale, anticului său
Șt. O. losif, unul dintre cei mai buni traducători de poezie germană;
din literatura română. Datorită îndemnurilor stăruitoare ale lui Pop©-,
vid și de sigur și entuziasmului sincer al lui losif pentru Wagnejr/
aproape jumătate din operele acestuia¹) au fost transpuse într'o limbă?
românească curată și armonioasă, străbătută de un real fior poetic. Dactf
duiosul poet n’ar fi fost răpit de moarte la o vârstă atât de timpurie*^
cu siguranță ar fi tradus toate operele genialului compozitor german»®

      In anul când murea losif (1913), întreaga lume sărbătorea cente-?
nărui morții lui Wagner. Românii fiind lipsiți de o operă națională,¹
n'au putut lua parte la comemorare decât prin concerte și elogii în
presă. In programele concertelor simfonice din București, Wagner apare’
mereu, în acest an, mai bine sau mai rău interpretat. Punctul culminant ‘
al acestor concerte a fost festivalul Wagner, dirijat de violonistul și.
dirijorul George Enescu care se bucura încă de atunci de o cele-;
britate mondială. Vorbind cu entuziasm despre acest festival, N, Măr-;
găritărescu, cronicarul muzical al revistei Flacăra (II, p. 159), regretă
că spațiul nu-i îngădue să slăvească, după dorința inimii, muzica lui
Wagner, „acea muzică care te ține înlănțuit în mrejele sale delicios de
chinuitoare, acea muzică autoritară, egoistă, care fără să vrei te face
să uiți de altă muzică**. Splendorile ei, Enescu le-a dirijat „cu o mlă-
diere, cu un stil, cu sonorități, care ne-au pătruns până în adâncul?
inimilor noastre**.                                                         ?

      Revista amintită închină un număr întreg (Nr. 31) lui Wagner.
Se povestește cu acest prilej vieața, se schițează opera marelui com-
pozitor, se vorbește despre Popovici-Bayreuth, cel mai mare interpret'
român al lui. Interesant este articolul Wagnerismul, așezat în fruntea^
acestui număr, semnat de G. Diamandy (1867—1917), om politic
și dramaturg român, fost director al teatrelor. Diamandy povestește
cum a fst cucerit de Wagner. Pe când era la Paris, — unde și-a câ-
știgat un bun nume în presă — a asistat, pe la sfârșitul veacului trecut/
la o parodie a Walkyriei, care l-a revoltat și l-a determinat să-l adr/
mire pe cel pe care Francezii, — de sigur și din motive politice, — 11 ■,
batjocoreau. Dragostea aceasta nu și-a putut-o desvolta insă decât atunci
când a putut asista, la Drezda, — unde a fost trimis drept corespon-
dent al ziarului francez La Petite Republique — la reprezentațiile
aproape întregului ciclu wagnerian. Atât de mult a fost cucerit Dia-

      ’) Rienzi, Olandezul sburător, Tannhăuser, Lohengrin,

CULTUL LUI RICHARD WAGNER LA ROMĂNI


391


mandy de Wagner, încât, făcând în același timp un popas la Praga, a
proiectat cu Neumann un ciclu de reprezentații wagneriene în capitala
Franței^,

      7.       G. Diamandy afirmă, în articolul amintit, că Wagner n'a avut
nicio influență la Români și aceasta din pricina că o astfel de muzică
nu se poate cunoaște prin concerte, ci numai prin operă. Afirmația
scriitorului român este poate prea categorică. Totuși, ea cuprinde o
mare parte de adevăr. Wagner n'a putut fi gustat în toată măreția lui,
de un mare număr de Români decât atunci când au putut să-1 repre-
zinte pe scenele operelor naționale.

      De unde înainte de războiul mondial Românii n'aveau nicio
Operă, după războiu, în țara întregită în 1918, au întemeiat două, una
la București și a doua la Cluj.

      Opera Română din Cluj și-a deschis porțile la 20 Mai 1920.
Operă a existat în acest oraș și înainte de această dată, sub stăpâ-
nirea maghiară. Pe scena ei se reprezentau însă mai mult operete,
foarte mult gustate de publicul unguresc. Operă de mare stil și re-
prezentații muzicale de artă superioară, Clujul n'a cunoscut decât
sub regimul românesc. Linia înaltă a acestei instituții se datorește îna-
inte de toate primului ei director, D. Popovici-Bayreuth, care a lăsat
conducerea Conservatorului din Capitala Țării, pentru a pune bazele
unei bune opere de stat — vis pe care l-a urmărit de mult — în ca-
pitala provinciei, căreia i-a purtat o statornică dragoste. Datorită ami-
ciției pe care a legat-o cu Românii ardeleni la Universitatea din Viena
și mai ales prieteniei cu G h e o r g h e D i m a, cel mai de seamă com-
pozitor al Românilor ardeleni — ajuns și el în 1919, director al Con-
servatorului de Artă Dramatică proaspăt întemeiat, la Cluj — D. Po-
povici a făcut în Ardealul de dinainte de 1918 câteva turnee, pro-
gramele cărora erau alcătuite în mare parte din Wagner. Venind la
Cluj, el se simțea între prieteni; s’a așternut deci la muncă fără să se
teamă de nenumăratele dificultăți care ii stăteau in cale.

      Noi credem că una din cele mai bune măsuri de apreciere a
unui teatru muzical este în felul în care reprezintă pe Wagner. Sub
conducerea lui D. Popovici, tânăra Operă din Cluj, a trecut acest
examen în mod, strălucit.

      încă din întâia stagiune se reprezintă Tannhăuser (la 16 III 1921),
în admirabile condiții scenice. Popovici-Bayreuth a voit să facă din
acest spectacol o sărbătoare și a reușit în mare măsură, ajutat fiind de
priceperea și de înalta viziune a directorului de scenă Constantin
Pa vel, căruia îi revine meritul de a fi dat spectacolelor wagneriene,

392


ION BREAZU


atât din Cluj, cât și din București — unde ajunge mai târziu prim di-
rector de scenă — stilul grandios, fără de care aceste spectacole pierd
mult din efectul lor. Dela această sărbătoare Bayreuth a crezut că nu
poate să lipsească prietenul Șt. O. losif, traducătorul lui Wagner. Amin-
tirea lui a fost evocată, înainte de ridicarea cortinei.

      In timpul cât Popovici-Bayreuth a fost directorul Operei din Cluj
(1920—1927), Wagner a fost nelipsit din programul stagiunilor acestei
instituții. In 1923 a fost reprezentat Lohengrin, în 1925 îndrăsneala
merge până la Walkiire, în 1926 urmează Vasul Fantomă. După
moartea lui Popovici a trebuit să treacă aproape un deceniu, până când
se va mai putea reprezenta o capodoperă wagneriană. Ea este Tristan
și Isolda, care a văzut lumina rampei clujene în 1935, director al
Operei fiind d-l,Victor Papii ian. In sfârșit, în 1939, se reprezintă
sub direcția d-lui I. Nas ta, Maeștrii cântăreți din Nurnberg.

      Intr’un studiu recent asupra Operei din Cluj,¹) ni se dă o sta-
tistică a reprezentațiilor wagneriene pe această scenă. In frunte găsim
pe Tannhăuser cu 63 repr., după care urmează Lohengrin cu 38 repr.,
Vasul Fantomă cu 24 repr,, Walkiire cu 6 repr., Tristan cu 5 și Ma-
eștrii cântăreți cu 3,                                                    z

      Este, de sigur și aceasta o metodă de a constata frecvența și răs-
pândirea unui autor. Wagner însă nu se poate măsura cu statistica.
Operele lui când se reprezintă cu toată seriozitatea, necesită efor-
turi enorme, atât în privința personalului cât și a punerii în scenă,
eforturi înzecite față de alte lucrări. Aceste eforturi sunt mult mai
anevoie de făcut într'un teatru de provincie, care în mod fatal nu dis-
pune nici de artiști, nici de posibilitățile de punere în scenă și nici de
publicul unui teatru de capitală.

      De aceea reprezentațiile lui Wagner pe scena Operei Naționale
din Cluj sunt tot atâtea triumfuri în istoria acestei instituții, chiar dacă
ele n’au întrunit totdeauna condițiile ideale ale unui spectacol wag-
nerian. Datorită lor, Wagner a cucerit o insulă nouă de admiratori
entuziaști. Ele au ridicat apoi o tânără instituție pe o înaltă linie de
artă, dela care a făcut toate eforturile să nu se mai. coboare.

      8.        Opera Română din capitala țării și-a inaugurat spectacolele la
17 Martie 1920. După greutățile începutului, ea se consolidează de abia
în 1921 când, datorită sprijinului Reginei Maria și al luiOctavian
Goga, cel dintâi Ministru român al Artelor, ea devine instituție de stat.

      ’) I. Gherghel, Vieața muzicală in Ardealul de după Unire. I. Activitatea
Operei Române din Cluj. Cluj, 1939.

CULTUL LUI RICHARD WAGNER LA ROMÂNI


393


     Cel dintâi director al ei, Scarlat Cocorăscu a crezut că nu
poate cinsti mai bine începuturile acestei instituții decât reprezentând
pe uriașul dela Bayreuth. El mobilizează deci toate resursele, nu cruță
niciun efort pentru a da un spectacol demn de o capitală. Spectacolul
este Lohengrin și are loc în Decemvrie 1921, sub conducerea maestrului
George Enescu. Marele muzician român a știut să imprime puternica
sa personalitate întregului ansamblu, „fascinând cu arta sa imperioasă,
voluntară și sugestivă, cu muzicalitatea sa profundă și adânc înțelegă-
toare, cor, soliști și orchestră, care la rândul lor s'au străduit să în-
chege un tot de o rară perfecție".¹)

     In stagiunile următoare se reprezintă cu aceeași grijă, Walkiire,
Tannhăuser, Parsifal, Tristan și holda, Maeștrii cântăreți, deci aproape
întreg repertoriul wagnerian. La reprezentarea lor a contribjiit foarte
mult Constantin Pa vel, acum prim-director de scenă al Operei
din București.

     A vorbi acum de aceste spectacole, de ecoul lor în opinia pu-
blică ar fi să ne întindem mult peste marginile acestui articol. Ele au
contribuit în mare măsură ca Wagner să facă parte integrantă, per-
manentă, din vieața muzicală a capitalei.

     Dar autorul lui Parsifal nu este acum prezent numai în cele
două orașe amintite, ci, cu ajutorul undelor, a pătruns pe întreg pă-
mântul românesc. Aproape nu este săptămână în care vraja muzicei
lui să nu se reverse peste cuprinsul țării noastre.

     In România se organizează acum, ca și în alte țări, cicluri întregi
wagneriene. Așa s'a procedat de pildă în 1933, cu ocazia semicente-
narului morții marelui compozitor, când au avut loc săptămâni wag-
neriene, cu conferințe, spectacole și concerte de o aleasă ținută. A
fost, de sigur, culmea interesului românesc pentru Wagner.

     Un rezultat al acestui interes este și cea dintâi carte scrisă în
limba română asupra compozitorului german.* ²) Ea se datorește d-lui
Em. Ci o mac, un iscusit cronicar muzical român și este scrisă cu
acea dragoste fără de care nimeni nu se poate apropia de sanctuarul
zeului care-și doarme somnul de veci la Bayreuth.*)

ION BREAZU


       *) Pan a i t V., Cottescu, Opera Română din București, in P. Nițulescu,
Muzica românescă de azi, Buc. 139, p. 949.


       ²) E. C i o m a c, Vieafa și opera lui Richard Wagner, București, 1934.

       *) Nota Redacției. — Acest articol a apărut in Stimmen aus der Sudoeten,
din Miinchen, Nr. 9—10 din 1940—41. II publicăm aici în versiune românească, ia
credința că el poate interesa cercuri românești mai largi decât acelea care cunosc și
citesc revista germană amintită.

CRONICI

O REALIZARE ROMÂNEASCĂ Șl TĂCEREA DIN JURUL El

     Există la noi un curios obiceiu, de a trece cu vederea cele ce
facem noi înșine, spre a sublinia în schimb stăruitor cele ce fac, sau
ne închipuim că fac alții. Toată lumea, în România, crede că știe ce
extraordinar de întinsă e propaganda pe care-o fac vecinii noștri Un-
guri în țări străine, de câtăva vreme mai cu seamă în Germania. Despre
opera de afirmare românească, însă, întreprinsă de mai mult timp de
profesorul Sextil Pușcariu, în cadrul creat de d-sa al Institutului Român
din Germania, prea puțini dintre cei care știu câte ceva se ostenesc
să spună și altora. E deci o datorie, pentru cineva care a luat parte
la cele dintâi luni de vieață ale acestui Institut, să spună ce a văzut
și ce ar fi putut vedea și alții.

     In primul rând, un aspect care nu poate fi ridicat decât prin
cifre: Institutul avea la Berlin, din primele săptămâni ale înființării sale,'
o bibliotecă românească de aproape 5000 volume. Majoritatea prove-
neau din biblioteca personală a profesorului Pușcariu. Autorul acestor
rânduri a avut rara bucurie de-a desface, ladă cu ladă, biblioteca în-
vățatului român, într'un subsol al Institutului din Berlin, unde se con-
centra astfel o adevărată comoară românească. Numai cel care a fost
în străinătate și a încercat singur de-a da un răspuns sigur unei în-
trebări precise (aveți drepturi asupra cutărei provincii? în definitiv ce
e arta d-voastră românească? îmi puteți da, spre traducere o bună
nuvelă românească? n'ați putea pregăti materialul pentru un număr
special despre România ?) știe ce înseamnă o bibliotecă de 5000 vo-
lume românești, la Berlin.

     Prezența unei astfel de biblioteci a impus dela început un anumit '•
stil de activitate Institutului Român din Berlin. Nu era vorba de o
Școală Română de tipul celor din Roma și din Paris, unde studenții
sau cercetătorii români să-și adâncească studiul specialității. Era vorba
de-a se crea un Institut de propagandă. Dar o propagandă luminată 4
și, mai ales, susținută, de material. A vorbi despre România o face |
— sau e de presupus că o face — orice atașat cultural român. Aci |
însă România nu se prezenta cu pașaport diplomatic, ci direct: cu ma- i

O REALIZARE ROMANEASCA Șl TĂCEREA DIN JURUL El


395


terialul ei; cu piesele ei justificative; cu imaginile ei artistice sau sta-
tistice ; cu prezenta ei. Am simțit limpede, dela început, toți cei care
eram în jurul profesorului Pușcariu, că avem mai de grabă rolul slfc
arătăm decât să spunem.

      Un singur exemplu, în această privință. La un seminar al Uni-
versității din Berlin, s'a închinat o ședință problemelor istorice, ridicate
de realitățile din Transilvania. Un membru al Institutului Român a fost
invitat să asiste și eventual, să aducă d contribuție la discuția în jurul
raportului prezentat. Pe ce se întemeia insă raportul acesta, de altfel
conștiincios pregătit de studentul german respectiv ? Pe materialul
științific ce putuse fi găsit la prima cercetare și care, după cum e lesne
de bănuit, era altul decât cel românesc. Și atunci, firește, referentul
Institutului Român și-a făcut observațiile sale; dar a făcut mai mult
decât atât: a invitat pe studenții germani care se interesau de acele
probleme să ia cunoștință și de materialul românesc. Iar una din cele
mai mari satisfacții ale conducătorilor Institutului a fost să vadă mai
târziu pe un alt student pregătindu-și lucrarea sa de seminar cu ma-
terialul nostru.

      Erau poate, aci în țară, câțiva care să ceară Institutului să vor-
bească mai mult și mai sgomotos. Profesorul Pușcariu cunoștea însă
lumea în mijlocul căreia se află și știa bine că nu cu sgomotul o poate
impresiona. De altfel nici nu ținea s'o impresioneze: vroia s’o convingă.
De aceea, făcând tot ce trebuia ca să nu piardă contactul cu actuali-
tatea imediată — conferințe, proiectarea de filme românești, articole
de presă sau frecventarea de oameni, pur și simplu — păstra totuși
efortul cel mai de seamă pentru actualitatea mai largă, publicând și
angajând lucrări românești sau despre lumea românească (până azi s'au
angajat peste 15 lucrări) creând legături cu revistele mari (s'au publicat
sau urmează să apară articole în vreo 30 de publicații germane), fă-
când cursuri de limbă română, îndrumând și organizând pe toate pla-
nurile interesul pentru România. Iar in același timp fiecare membru
al Institutului era îndemnat să-și cultive interesul pentru Germania,
putând astfel deveni, în câte un sector, un bun informator al celor din
țară, — dacă aceștia n'ar avea prea des sentimentul că știu dela di-
stanță aceea ce abia dacă se poate ști din imediata apropiere.

      Așa cum este, Institutul Român dela Berlin e un act de afirmație
românească, de respirație mai largă, de întemeiere mai trainică de cum
se face de obiceiu. Ar trebui s'o știe mai limpede, opinia publică de
aci, care cere să se facă în câteva luni aceea ce țara noastră s'a în-
căpățînat să nu facă ani de-a-rândul.

      Și ar trebui să se mai știe ceva: că toate aceste lucruri profe-
sorul Pușcariu le-S înfăptuit în împrejurări care, dintr'un motiv ori altul,
dar nu din vina d-sale, n'au fost niciun moment normale.

      Acum câtva timp, în Parlamentul unei țări străine s'a vorbit
— incidental, firește, dar s’a vorbit — despre activitatea Institutului.
Român din Berlin. Era timpul să se spună ceva și în România.

C. NOICA

396                           RADU STANCA


LUCIAN BLAGA: RELIGIE Șl SPIRIT*)

      Ceea ce încearcă d-1 Lucian Blaga în ultima sa lucrare filosofică,
'este o critică stilistică asupra fenomenului religios. Având deci a
întocmi o întreprindere filosofică asupra religiei, d-sa se vede, dela
primul pas, nevoit să precizeze poziția pe care se va așeza în decursul
examenului propus — acela de a arăta „cum se constituesc valorile
religioase ale spiritului uman". E dela sine înțeles că poziția pentru
care optează filosoful nostru este poziția filosofică și nu cea teologică,
poziție căreia îi semnalează deficiențele. In cadrul poziției filosofice
însă, d-1 Lucian Blaga — și aceasta este și mai important de reținut —
optează pentru o poziție cu totul personală. O poziție pe care am
numi-o: stilism critic. Astfel d-1 Lucian Blaga, înainte de a trece la
examenul propriu zis al fenomenului religios ca atare și la analiza
modurilor de constituire a valorilor religioase — cele două scopuri
inițiale ale lucrării de față — ține să fixeze din capul locului, planul
pe care intenționează să-l dețină în cadrul desbațerii chestiunii religioase.
Critica pe care d-sa o face empirismului scientist nu este decât un
reflex al propriei d-sale precizări. Fixarea de care vorbim este îndrep-
tățită. Pentrucă în momentul filosofic în care se găsește acum d-1
Lucian Blaga, aproape de încheerea întregului sistem — precizarea
aceasta vine dela sine. Stilismul critic al d-lui Blaga este poziția care
îl caracterizează pe d-sa în istoria filosofiei culturii. In ce constă el, nu
e locul să definim pe larg acum. Amintim doar că teoria stilului la
4-1 Lucian Blaga se încarcă de semnificații pe care stilistica tradițională
nu le acorda fenomenului „stil“. In cadrul orizontului misterului și în
tensiunea revelatorie a omului, stilul la d-1 Lucian Blaga dobândește
funcțiuni de-a-dreptul metafizice. Calitățile sale abisale pe de altă parte
sunt subînțelese. Dar toate aceste lucruri le presupunem, pentru a ne
ușura prezentarea, cunoscute. S'ar putea spune — ba, pare-se s'a și
spus — că, teoretic vorbind, lucrările din ultimul timp ale d-lui Lucian
Blaga nu aduc nimic nou față de ceea ce a fost expus în trecut.
Este însă foarte natural să fie așa. Odată sistemul cu minuțiozitate
încheiat, datele componente ale acestui sistem revin cu stăruință în
orice expresiune ulterioară. Toate lucrările recente sau cele ce yor
veni din activitatea d-lui Lucian Blaga, sunt și vor fi lucrări experi-
mentale. Nici nu se poate altfel. Căci ceea ce rămâne filosofului
nostru de făcut nu mai este decât verificarea principiilor expuse mai
înainte. Ori, această verificare este de câțiva ani încoace în plin lucru.

      „Religie și Spirit" se aranjează și ea în ordinea lucrărilor veri-
ficative ale d-lui Lucian Blaga. Geografic vorbind, ea face parte din
„trilogia valorilor", trilogie inițiată prin „Artă și valoare", lucrarea în
care se încearcă să se vadă cum se constituesc valorile artistice ale
spiritului, încheiând-o, prin aceea că încearcă să arate cum se con-
stituesc valorile religioase ale spiritului. „Despre gândirea magică",
cartea apărută anul trecut, și care ni se părea pe atunci oarecum des-
prinsă din familia întreagă a sistemului, trebue considerată ca un


       *) Sibiu, 1942, Ed, „Dacia Traiană".

LUCIAN BLAGA: RELIGIE Șl SPIRIT                      397


„apendice" al ei. „Trilogia valorilor** va fi de sigur completată de o
lucrare în care ni se va arăta cum se constituesc valorile științifice ale
spiritului. De sigur toate aceste lucrări privesc fenomenul pe care îl
studiază în sensul în care am văzut că se îndreaptă punctul de vedere
al filosofici culturii blagiene: acela al stilismului critic, acela care
consideră că orice încercare revelatorie a spiritului uman se supune,
este constrânsă să se supună unor factori stilistici modelatori, de natură
abisală și cu funcțiune metafizică, factori care acționează variat și în
doze diferite, fiind în mod permanent necesari.

       Deși toate aceste lucrări sunt puncte de reper ale unui tot unitar,
ele pot fi considerate și independent unele de altele, prin aceea că
«le reprezintă și o analiză autonomă, de sine stătătoare a unui fe-
nomen oarecare. In acest sens apoi, ele aduc extrem de multe lucruri
noi, lucruri care aparțin de sigur mai mult stilisticei decât stilismului,
dar care nu sunt totuși prin aceasta mai puțin importante. Ele repre-
zintă adesea un câștig în plus față de teoria blagiană, pentru cultura
noastră filosofică. Aș spune o dobândă.

       „Religie și Spirit" este, de fapt, alcătuită din trei părți compo-
nente. Partea întâia cuprinde „Introducerea" și ea accentuiază mai
ales ceea ce am încercat să relevăm și noi în rândurile precedente : po-
ziția pe care o ocupă d-l Lucian Blaga în ceea ce privește fenomenul
religios. In „Introducere" ni se precizează apoi o serie de diferențieri
metodologice dintre care urmează să se desprindă metoda proprie
viziunii blagiene. De asemeni ni se arată intențiile axiologice și stili-
stice ale lucrării, cât și caracterul experimental pe care o bună parte
din lucrare îl are. Cităm:

       „Sub raport filosofic scopul nostru este:

       1.        Să arătăm varietatea fenomenului religios, mai ales sub ra-
portul unor aspecte foarte puțin sesizate până acum,

       2.        Să ajungem încetul cu încetul la o definiție a religiei, mai cu-
prinzătoare și mai adecuată obiectului ei.

       3.        Să punem în lumină importanța fundamentală a factorilor
„stilistici", pentru constituirea valorilor religioase.

       4.        Să dovedim că și fenomenul misticei, în aparență atât de
straniu și de excepțional, se integrează în ordine umană ca și alte
fenomene ale spiritului creator" (pg. 8—9),

       Cea de a doua parte a lucrării, partea propriu zis stilistică și
oarecum aplicată a examenului, cuprinde capitolul „Dela Indra la
Nirvana" în care se încearcă un studiu analitic asupra modului cum
se constituesc valorile religioase la Inzi, „Tao" în care ni se desfășură
sub ochi cu o florată bogăție de culori, vieața religioasă a Chinei,
capitolul „Sănătatea cosmică" în care cu adevărată măestrie de chirurg
se disecă modul religios al Perșilor, „Măsură și Ecstaz" cu privirea în
adâncul religios al vechei Elade, „Minunea generalizată" unde apare
în încheeturile ei cele mai subtile religiozitatea Islamului, „Lumina ne-
creiată. Nașterea Logosului" studiind mistica creștină, „Stare mistică și
credință" capitol în care se operează o serie de distincțiuni în jurul
problemei enunțate, cu o specială privire asupra „Mitului mesianic"


5

398


RADU STANCA


și in fine, alături de aceste capitole in care se examinează mai mult
forme religioase sociale sau adoptate de un mare cerc social, două
capitole „Credința-cutremur" și „Religiozitatea-fior" în care e vorba
despre două mari personalități Kierkegaard și Goethe, la care feno-
menul religiozității se încarcă cu semnificații individuale. Fiecare ca-
pitol, deși angajat într'o întreagă aluriune de intenții unitare, păstrează
pentru sine. caracterul câte unui studiu separat. A desprinde în parte
idei este dificil însă. Pentrucă examenul d-lui Lucian Blaga reușește
să fie atât de complex, încât numai o lectură directă poate fructifica
un rezumat și nicidecum o comunicare indirectă, cum este aceasta pe
care o semnăm noi.

       In toată această a doua parte d-1 Lucian Blaga studiază deci
modalitățile specifice de constituire ale valorilor religioase, urmând
ca din acest examen să fie scoase pe urmă concluzii revelatoare cu
privire la ceea ce am putea denumi „valoarea religiei ca atare" sau
și mai bine, „Religia ca valoare în sine". Religiozitatea în diver-
sele ei moduri de manifestare constitue deci obiectul părții a doua.
De sigur, .religiozitatea în sine nu poate constitui însă o valoare. Ea
nu este, axiologic vorbind, decât un suport al valorii religioase in sine.
Dar nu e totuși mai puțin adevărat că, tot axiologic vorbind, valoarea
ca atare nu poate fi prinsă. Ea nu poate fi decât descrisă prin ceea
ce constitue, suportul ei: religiozitatea. Este ceea ce încearcă d-I
Lucian Blaga în secțiunea a doua a lucrării de care ne ocupăm. Reli-
giozitatea ca fenomen axiologic poate și chiar trebue să fie tratat din
două puncte de vedere; întâi, ca „stil" apoi ca „conținut". Ca stil, am
văzut că ea este studiată într'o întreagă serie de capitole speciale,. Ca
conținut, ca gen-proxim apoi, ea este studiată în partea a treia a lucrării.

       Aceasta din urmă cuprinde capitolele „Definiția religiei", „Sacrul**
și „Certitudine și supraconștiință". In „Definiția religiei", autorul între-
prinde mai întâi o critică a delimitărilor aduse in acest sens, arătând
eroarea punctului de vedere al lui Schleiermacher, care consideră
religia ca sentiment „al dependenței necondiționate" al omului in raport
cu absolutul, cu Dumnezeu, cu lumea. De asemeni autorul mai ridică
eroarea unui Max Scheler sau Paul Tillich, arătând caracterul cu totul
unilateral al definițiilor acestora, cât și anemia lor internă. După aceea
și având la bază examenul vast al excursului întreprins în partea a
doua a cărții, d-1 Lucian Blaga încearcă o definiție proprie. lat-o:
„Religia circumscrie, în oricare din variantele ei, capacitatea de auto-
totalizare sau de auto-depășire a ființei umane in corelație ideală cu
toată existența, dar mai ales în corelație ideală cu ultimele elemente
sau coordonate ale misterului existențial în genere, pe cari omul și-le
revelează sau și-le socoate revelate", (pg. 178). Ceea ce trebue reținut
din această definiție sunt in parte elementele ei componente. Astfel
trebue reținut că religia se caracterizează prin: capacitatea de auto-
totalizare a ființei, prin capacitatea de auto-depășire a ei și prin core-
lația ideală care se stabilește intre ea și elementele ultime ale miste-
rului existențial.

       Ce se înțelege prin aceste expresii? Spune d-1 Lucian Blagai
„Prin termenii de „auto-totalizare" și de „auto-depășire" înțelegem.

LUCIAN BLAGA: RELIGIE Șl SPIRIT


399


limita de jos și limita de sus a religiozității, adică un minimum și un
maximum, cari pot da, fie unul fie celălalt, fie împreună în grade in-
termediare, o stare religioasă**, (pg. 181). Astfel „cele mai multe forme
de religiozitate reprezintă ceva intermediar între cea (religiozitatea N. N.)
obținută prin auto-totalizarea ființei umane și aceea dobândită prin auto-
depășire". (pg. 182). In auto-totalizare ființa umană simte necesitatea
de a participa cu toată plenitudinea ei la ordinea dată. Aici e și deo-
sebirea de celelalte încercări revelatorii umane. Ca și ele religia „este
supusă determinațiunilor stilistice, efectiv valabile pentru orice plăsmuire
umană** (180) numai că pe când metafizica de exemplu participă la
ordinea dată preponderent sau exclusiv pe calea „cunoașterii**, în religie
ființa umană participă la această ordine „cu cunoașterea, cu afectele,
cu voința, cu presimțirea, cu intuiția, cu imaginația, și cu tot fondul
subconștient al dorințelor și speranțelor, al erosului său, mai mult, cu
tot felul de a gândi rațional și irațional, mai mult chiar, cu tot felul
său de a gândi și de a simți magic** (181). In auto-depășire „are
loc o concentrare a puterilor sufletești și spirituale precum și a pute-
rilor obscure din adâncuri, în vederea unei treceri dincolo de sine însăși
a ființei umane, in vederea creierii unei .existențe umane de alt ordin
decât cea naturală" (182).

      „Corelația ideală" apoi, al treilea termen pe care l-am reținut din
definiția d-lui Lucian Blaga, însemnează „reciprocitate ideală între auto-
totalizarea ființei noastre și chipul sub care ne revelăm osatura însăși
a misterului existenței" (182). Metafizica aspiră și ea la revelarea acestei
osaturi. Deosebirea este însă că pe când „în creația metafizică nu in-
tervine necondiționat procesul de auto-totalizare sau de auto-depășire
a ființei umane, în orice religie se stabilește neapărat o corelație ideală
între procesul de auto-totalizare sau auto-depășire a ființei umane și
chipul sub care se face revelarea coordonatelor existenții" (183). Core-
lația ideală are apoi o serie de urmări. însemnat printre ele este mai
ales dozajul arhaic sau arhaizant pe care îl atrage după sine procesul
corelației. Atât de important și de universal -încât poate fi considerat
chiar ca un caracter de sine stătător, „Orice religie alcătuindu-se în
sensul arătat, se găsește în corespondență cu aspirații din cele mai
vechi și deci mai permanente ale ființei umane. De aici prezența atâtor
motive metafizice și mitologice „arhaice" in orice religie... nu putem
imagina nicio religie în adevăr despuiată de toate trăsăturile arhaice**
(184). La arhaicitatea oricărei religii colaborează în primul rând moti-
vele mitice, gândirea și simțirea magică, simbolurile, actele rituale, care
împreună fac complexitatea fenomenului" (185).

      O altă caracteristică a religiei este alături de arhaicitate faptul că
ea se manifestează, pe o multiplicitate de planuri ale spiritului, așa
zicând pe toate cele enumerate dar și pe altele înafară de ele" (188).

      In posesiunea acestei definiții deci, d-lui Lucian Blaga îi este facil
să observe apoi că „religia e destinată să ocupe un loc central în cul-
tură", uneori. Dar dat fiind că ea, ca și celelalte încercări ale spiri-
tului, „stă sub imperiul categoriilor stilistice ale spiritului omenesc, su-
punându-se lor cu aceeași docilitate, ca și toate celelalte", nu există
niciun motiv ca să putem substitui religia celorlalte manifestări. E foarte


5*

400


RADU STANCA


importantă această remarcă, pentrucă mulți dintre cercetătorii religiei
o consideră pe aceasta creatoare de stil al unei culturi și nu ca supu-
nându-se și ea categoriilor abisale ale unei culturi (Tiliich). E drept
„religia poate să ocupe uneori un loc central în cultură datorită com-
plexității sale, aceasta e evident, dar ea nu se poate substitui „matricei
inconștiente", creatoare de stil, căci ea însăși este supusă unei matrici
și-i îndură tiparele" (189).

      Freud este apoi combătut de d-1 Blaga în aceeași perspectivă
stilistică în care am văzut examinate și faptele de mai sus.

      In ultimele două capitole care urmează d-1 Lucian Blaga anali-
zează cu atențiune alte elemente caracteristice ale fenomenului religios:
sentimentul sacrului pe care Rudolf Otto îl consideră ca esența religiei
și apoi ceea ce s'ar numi „eu mistic" în religie. După un examen critic
amănunțit și făcut în ordinea sistemului blagian, autorul nostru con-
chide privitor la „sacru", că el „apare in religie, în orice religie, ca
un element asimilat unui complex întreg de plăsmuiri metafizice-mito-
logice de o specială structură stilistică", iar privitor la „eul mistic" că
el este alcătuit dintr’un esențial sentiment de certitudine, neobișnuit și
oarecum disparat la aceeași persoană chiar, și apoi dintr'o supracon-
știință extatică pe care o are acea persoană.

      Ceea ce însă mai trebue reținut din încercarea d-lui Blaga din
„Religie și Spirit" este caracterul afirmativ față de religie, caracter ce
se desprinde cu largheță din lucrare. Tratând cu simpatie toate religiile,
d-1 Lucian Blaga acordă acestui fenomen, caracterul de necesitate pe
care atâția i-1 neagă. Șt aici printr'o butadă s’ar putea spune că: nece-
sară fiind, religia este și divină.

      Câteva date apoi, ca și faptul că d-1 Lucian Blaga, consideră pe
Isus Cristos drept realizarea supraumană a mitului mesianic, accentuând
asupra termenului suprauman, dau lucrării d-lui Blaga și un imper-
ceptibil ton creștin.

      Asupra acestor două din urmă afirmații teologii noștri ar putea
să mediteze cu oarecare-folos înainte de a se pronunța.

RADU STANCA

TUTELA MINORILOR IN DREPTUL ROMÂNESC')

      Cu aceeași constantă străduință, de a prezenta fizionomia juridică -
a instituțiilor de bază din vechiul drept românesc, d-1 Profesor Andrei
Rădulescu, — strălucit exponent al științei dreptului în Academia Ro-
mână, — sporește numărul impresionant al cercetărilor sale științifice
și îmbogățește literatura noastră juridică prin această ultimă publicațiune
a sa, despre „Organizarea tutelei minorilor în dreptul românesc". De
sigur, „tutela minorilor" a format adeseori subiect de preocupare —
dată fiind importanța ei ca problemă de drept — dealungul celor trei
sferturi de veac de dăinuire a Codului Civil. Scurte monografii sau
bogate note jurisprudențiale i-au fost consacrate și adeseori s'au format

      ’) Andrei Rădulescu: Organizarea tutelei minorilor în Dreptul românesc.
„Analele Academiei Române". Memoriile Secțiunii Istorice. Seria III, Tomul XXIV,
Mem. 6. București, 1942, pag. 92

TUTELA MINORILOR IN DREPTUL ROMÂNESC


401


critici aspra organizării și mai ales a funcționării sale. Dar pentru
întâia dată, bibliografia noastră juridică înregistrează — datorită pasiunii
de cercetător a academicianului Andrei Rădulescu — o monografie
model în materie, prin aceea că leagă trecutul nostru juridic de regimul
Codului Civil — transplantare în covârșitoare măsură a Codului Napo-
leon, la Dunărea de Jos, — și preconizează în același timp substanțiale
îmbunătățiri într’o materie de fundamentală însemnătate națională și
socială, pentru o viitoare reglementare legislativă. Și cu atât mai bine
venită apare această publicațiune, — într’o vreme când și la noi se
conturează, ca un principiu de guvernământ, tendința de legiferare, prin
revenirea la organica legătură dintre trecut și ceea ce trebue să fie în
prezent, în desvoltarea instituțiilor juridice, — cu cât ni se prezintă cu
largă documentare, o instituție la a cărei reglementare viitoare nu s'ar
mai putea spune, că nu se pot găsi în vechiul drept românesc orân-
dueli legislative, care să prezinte un tot organic, o evoluție constant
progresivă, și chiar un oarecare progres din anumite puncte de vedere,
față de regimul actual. Punând în lumină — dintru început — însem-
nătatea familiei din trecutul nostru istoric, această bază de totdeauna
a desvoltării noastre ca națiune și ca Stat, — prin cercetarea tutelei
nu numai „ ... în organizarea ei actuală, ci în măsura posibilă și la
ceea ce a fost altădată, parte care este ignorată aproape totdeauna,
precum și la anumite măsuri de viitor" (pag. 1). D-1 Profesor A.' Ră-
dulescu urmărește într'adevăr, să evidențieze prin modul cum s'a înfă-
țișat această instituție în trecut, înțelegerea și judecarea mai dreaptă a
ceea ce avem astăzi, „ ... pentru a contribui și de astă dată la înlă-
turarea ideii greșite că n'am avut nimic până la introducerea Codului
Civil, și pentru a vedea dacă acest trecut poate servi pentru rânduelile
viitoare." (Pag, 2)

      Astfel în opinia d-lui Profesor Andrei Rădulescu, independent de
orice legiuire scrisă, a existat întotdeauna ia însăși conștiința juridică
a poporului român, ca o prelungire a ideii de familie, îndatorirea ru-
delor de a se îngriji de soarta copiilor orfani. „Din adâncul sufletului
sătesc se desprinde concepția veche de tot, că înainte de orice, rudele
sunt datoare să îngrijească de orfani", (pag. 3), accentuiază D-sa. A
existat in consecință un adevărat drept nescris, obișnuelnic, în trecutul
poporului român in materie de tutelă, din conturarea căruia nu a lipsit
— ca în totalitatea vechiului drept românesc de altfel, — o puternică
influență romană. Ca și in dreptul roman, unde tutela era o sarcină
publică (munus publicum), la noi ea apare, în primele ei manifestări,
ca o sarcină ce revenea membrilor familiei. Și dacă mai apoi, odată
cu apariția dreptului scris, — care nu a putut micșora puterea juridică
a dreptului obișnuelnic, astfel că dealungul secolelor a fost recunoscută
puterea de lege a*obiceiului, — întâlnim reglementări tot mai precise
și mai desvoltate ale tutelei, ele nu s’au putut îndepărta prea mult,
nici în această materie, de acele ce se formaseră pe cale cutumieră.
„Târziu au apărut pravile scrise — precizează d-1 Profesor Andrei Ră-
dulescu, — in care au fost trecute rândueli mai precise, uneori întru
câtva mai deosebite de ceea ce era în dreptul nescris, dar in genere
nu prea îndepărtate." (Pag. 4.)

402


GEORGE SOFRONIE


       Analizând astfel reglementările tutelei in dreptul scris din Țara
Românească, în pravilele ce s'au succedat din secolul al XVII-lea în-
coace, autorul constată în materie de organizare a Epitropiei (tutelei)
că încă Pravila lui Matei Basarab prescrie un ispravnic (tutore) chemat
să îngrijească de copiii ne vârstnici (pre leage), care putea fi instituit fie
de către părinți (tutela testamentară), fie prin mijlocirea autorității sta-
tal „dela Domn** (tutela dativă). Anumite îndatoriri ale ispravnicului
în interesul minorului, a persoanei și a avutului său, nu lipseau din
această legiuire scrisă din sec. al XVII-lea. Mai târziu, Pravila lui
Alexandru Ipsilante, din veacul al XVIII-lea, acorda un loc sporit insti-
tuției tutelei, astfel cum o arată capitolul special ce-i este consacrat:
Despre Epitropie. Nu numai că se reglementează ceea ce am putea
numi cu termenii astăzi folosiți: tutela legală, testamentară și dativă,
dar se prescrie deopotrivă controlul Epitropiei, prin Epitropii Obștești,
prin Mitropoliți și Episcopi, ceea ce înseamnă conlucrarea Bisericii Nea-
mului, la consolidarea și propășirea familiei. Deopotrivă Pravila lui
Caragea, dela începutul celui de al XlX-lea secol, aduce un progres
în această fundamentală materie. Ea inovează desigur, prin apropierea
juridică ce face între epitrop (tutore) și mandatar, privind epitropia ca
o variantă a vechiletului. De aci și termenul adeseori întâlnit în cap.
XIX, XX și XXI ale Pravilei, de vechiletul (mandatul) epitropului. Accen-
tuiază apoi asupra grijei Statului pentru creșterea și educarea minorilor
(sărăimani), când ei rămânând fără părinți și fără rude, sunt trecuți în
îngrijire? Vorniciei Obștirilor, care înlocuia prin competința ei vechea
Epitropie Obștească din Pravila lui Alexandru Ipsilante. Numeroasele
și realistele dispozițiuni de amănunt din acea legiuire, privitoare la
persoana epitropilor, la obligațiile și la răspunderile lor, completau în
mod progresiv orânduelile Condicei lui Caragea, în materie. Astfel
Regulamentul organic — care alături de scăderi a avut și bune dispo-
zițiuni pentru organizarea Statului — a găsit o adevărată tradiție popu-
lară și de ordin legislativ, în materie de tutelă. Autorii săi nu au lipsit
a se strădui și ei, să aducă unele noui îmbunătățiri. Mărturie rămâne
în special art. 370, care trece în sarcina instanțelor judecătorești, —
atunci mai întâi organic reglementate — a „judecătoriilor de întâia cer-
cetare" (Tribunale) îndatorirea „de a fi cu cea mai deaproape băgare
de seamă asupra intereselor nevrâstniciior, și să ocrotească mai cu
deosebire, la orice întâmplare, drepturile lor". Dispozițiile Regulamen-,
tului organic s'au găsit încă desvoltate și completate prin legiuiri anexe,
făurite de Obșteasca Adunare, dintre care aceea întărită de generalul
Kiseleff prin Ofisul din 23 Februarie 1833, instituia o Obștească Epi-
tropie, ca superior organ de îndrumare a tutelelor, — în locul Vorniciei
Obștirilor din Condica lui Caragea, — ea însăși aflătoare sub controlul
Comisiei de priveghere, ale cărei încheieri urmau să fie supuse, la tre-
buință, Domnului, Arată aceasta, precum observă d-1 Profesor Andrei
Rădulescu, „ ... câtă însemnătate, se da Epitropiilor, ca însuși Domnul
să se ocupe de ele". (Pag. 15). Se înregistrează astfel, în aceste rapide
însemnări, mersul ascendent al organizării Epitropiilor în Țara Româ-
nească*, până la Codul Civil din 1865. Și se evidențiază deopotrivă,
precedente istorico-juridice de deosebit interes, în materia tutelei, sub
regimul vechiului drept românesc.

TUTELA MINORILOR IN DREPTUL ROMANESC


403


      Dar — accentuiază d-1 Profesor Andrei Rădulescu, — și Moldova
a fost cârmuită la început tot de obiceiul pământului. Și aci puterea
dreptului obișnuelnic a fost dominantă îndelungat timp în materii de
tutelă, căci numai în secolul al XlX-lea întâlnim dispozițiuni scrise.
Adunarea de legi (Kolecție prescurtătoare din legile împărătești) a lui
Andronache Donici (a. 1814) ne oferă într'adevăr, ea mai întâiu, o re-
glementare de drept pozitiv, prin cap. XXVIII „Despre Epitropii". Și
dacă acea legiuire, — ce a supraviețuit legiuirilor următoare, cel puțin
în Basarabia răpită (a. 1812), — se inspira din dreptul roman și bi-
zantin, ea onora deopotrivă și obiceiul pământului. întâlnim intr'adevăr,
în Manualul lui Andronache Donici, epitropia după diată (testamentară),
după rudenie, sau orânduită de Stăpânire. îndatoririle epitropului sunt
atent reglementate și grija pentru buna creștere a minorului, dar „cu
cumpătare** predomină. Deasemeni, un progres în materie l-a realizat
Codul Calimach (a. 1817 în limba greacă, a. 1833 în limba română),
ale cărui orândueli afirmă puternice influențe „din dreptul roman",
greco-roman, din codul austriac al cărui plan și metodă a fost urmată
în parte, ca și oarecare influență din dreptul francez, dar și unele dis-
poziții originale(Pag. 22). Comentând cu largi și interesante expuneri
Instituția Epitropiei — plastic definită în par. 255 al codului, ca „... un
drit și o putere, care se dă asupra unei persoane slobode și asupra
cârmuirii averei ei, spre siguranță, în câtă vreme persoana aceasta din
pricina nevrâstniciei nu poate povățui nici pe sineși, nici averea sa",
— d-1 Profesor Andrei Rădulescu analizează cuprinzătoarele dispozi-
țiuni privind modurile de organizare și funcționare a epitropiei, înda-
toririle epitropului, raportul juridic dintre acesta și minor (sărăiman),
persoana și averea sa, ca și rosturile acelei Comisii epitropicești, punând
astfel în vie lumină „ ... oarecare diferență față de Pravilele anterioare
și de Codul Civil** (pag. 35), în modul cum Codul Calimach organizează
tutela. Nu erau nici atunci absente năzuințele de progres, dat fiind
că întâlnim instituirea în 1833, a Comisiei pentru „îndreptarea și în-
deplinirea condicei politicești" (alcătuită din Căminarul Flechtenmacher,
spătarul lacob Weisa, logofătul Costache Konachi și logofătul Conta).

      Dar un deosebit rol a avut în reglementarea materiei tutelei în
Moldova „Legiuirea pentru epitropii** din 1840, votată de Obșteasca
Adunare, organul legiferator instituit de Regulamentul organic, — și
întărită de Domnitorul Mihail Sturza, prin Ofisul domnesc Nr. 29 din
26 Aprilie 1840. Cercetată cu amănunțime, în litera și spiritul ei, —
pentru prima dată, credem, în literatura noastră juridică, — această
importantă și progresivă legiuire este caracterizată de către d-1 Profesor
Andrei Rădulescu in termeni ca aceștia: „Considerată în întregime,
merită o deosebită atenție atât din punctul de vedere al fondului cât
și al formei. De relevat, că mai toate textele primelor ei două capitole
— luate din Cedul Francez, dar cu unele modificări interesante, —
au fost introduse aproape neschimbate în codul nostru civil. Pe de
altă parte ea ne arată cum generația de atunci încerca să introducă
modelele din Apus, dar adaptându-le stărilor dela noi și chiar limbei,
folosind cuvintele mai înțelese, sau dându-le o explicație care să înles-
nească înțelesul** (pag. 36). Este aci, o dreaptă interpretare a spiritului

404


GEORGE SOFRONIE


legiuitorului de atunci, respectuos de evoluția poporului român, înțele-
gător al realităților sociale. Căci el adoptă ceea ce i se pare în con*
cordanță cu necesitățile mediului social și național, și se îndepărtează. <
de modelul său, ori de câteori aceasta i se pare folositor. Terminologia
ea însăși este adaptată, căci întâlnim acea potrivită denumire de „epi-
tropia firească", ca desemnând tutela tatălui și a mamei (in secțiunea
l-a a Cap. II). Prin cele 94 paragrafe ce o alcătuesc, în care epitropia
se găsește atent și realist reglementată, și din care nu se ignorează
nici dreptul de control și îndrumare al Statului, prin mijlocirea Comisiei
epitropicești, legiuirea din 1840 apare ca un adevărat Cod al Tutelei,.
și în orice caz „ ... interesantă din toate punctele de vedere, ea re-
prezintă o însemnată etapă în evoluția dreptului nostru în materie de
tutelă". (Pag. 59.)

      Astfel din această comparativă cercetare juridică a reglementării
tutelei din cele două Principate, sub imperiul vechiului drept românesc,
d-l Profesor Andrei Rădulescu este îndreptățit să constate, că „ ... între
cele două Principate a fost o mare asemănare și în această materie,
și chiar o întrecere între ele, pentru a legifera mai bine". Dovedește
și aceasta un substrat juridic comun, poporului român din cele două
Țări, și o evoluție paralelă a instituțiilor de drept. Se precizează apoi,
în lumina acestei evoluții în materie, că întotdeauna „ . .. tutela a avut
caracterul unei datorii de familie, căci familia stă la temelia organizării
ei. A existat însă și controlul Statului exercitat prin diverse organe."
(Pag. 60.) Ceea ce înseamnă, că în scopul ocrotiririi minorilor s'a ma-
nifestat dealungul veacurilor o conlucrare — pe care diferitele legiuiri
succesive s'au străduit s'o facă cât mai armonioasă — între familie,
această celulă de totdeauna a societății românești, și Statul care a văzut
în familie pivotul de rezistență și de desvoltare a acestei societăți.

      După ce a analizat astfel situația juridică in materie, sub regimul
obiceiului pământului și a diferitelor legiuiri scrise ale vechiului drept
românesc, d-l Profesor Andrei Rădulescu cercetează într'o parte spe-
cială a lucrării sale, organizarea tutelei din Codul Civil, care ne guver-
nează dela 1 Decemvrie 1865. Dacă această modernă organizare a tutelei
a preocupat adeseori pe civiliștii noștri, vom observa totuși că arareori
s'a prezentat o mai clară și mai organică cercetare de principii și de
dispozițiuni în materie, ca aceasta pe care autorul o face asupra celor
patru feluri de tutelă, în vigoare sub regimul Codului Civil: legală,
testamentară, a ascendenților și dativă. Dar ceea ce este cu deosebire
interesant de reținut, din expunerile acestei părți a lucrării de față,
este punerea în lumină cu o atât de largă documentare, a ideii că în
materie de tutelă, Codul Civil nu reprezintă o simplă copiere a textelor
respective din Codul Napoleon, ci o operă de adaptare a lor la reali-
tățile noastre sociale și de familie, o consfințire a unor orândueli din
vechiul drept românesc și mai ales, — ceea ce constitue o interesantă
și cu deosebire prețioasă contribuție la înțelegerea acestei instituții, —
o puternică influență a legiuirii Moldovei din 1840. Precizează într'a-
devăr d-l Profesor Andrei Rădulescu, în această ordine de idei: „Am
arătat acum cincisprezece ani (în Șaizeci de ani de Cod Civil Mem.
Acad. Rom. Secția istorică, seria III. tom. VI), că acest Cod nu este

TUTELA MINORILOR IN DREPTUL ROMANESC              405


o simplă copie, cum se repetă aproape mereu, a Codului francez din
1804, ci el reprezintă o îmbunătățire a izvorului și are și părți ori-
ginale. Speram că am convins spre o judecată mai dreaptă asupra
acestui Cod, dar — întru cât citim așa de puțin, — n'am izbutit decât
în parte. Cele ce voiu arăta în materie de tutelă, vor ajuta poate, la
mai multă izbândă. Noi am luat pentru întocmirea Codului, în cea mai
mare parte texte franceze dar am alăturat și belgiene, italiene și câteva
rândueli vechi ale noastre. Multora însă din cele franceze le adusesem
mai dinainte sau le-am adus atunci, modificări destul de importante.
Un exemplu îl avem în materie de tutelă, unde cum am arătat, izvorul
de căpetenie a fost legea Moldovei din 1840, care nu trebue să lip-
sească din enumerarea izvoarelor Codului Civil român** (pag. 61). Ori,,
pornind dela această constatare, numeroase dintre dispozițiile Codului
nostru Civil urmează a fi privite și interpretate, într'o lumină prin-
cipial deosebită, de acela al Codului Civil francez. Ca urmare, accen-
tuează d-I Profesor Andrei Rădulescu, — „... cercetările noastre pro-
bează că legea civilă din 1864 (intrată în vigoare la 1 Dec. 1865), nu
era străină de firea și trecutul nostru. Ascultând cele spuse despre
ceea ce a fost, ați văzut că în această materie, aproape aceleași norme
au existat totdeauna la noi. Se mai dovedesc juste susținerile mele, c&
mult înainte de 1864, începuse opera de adaptare a dreptului apusean,
în special francez, că introducerea Codului Civil n'a Jost decât termi-
narea operei de adaptare în dreptul civil și că tocmai aceasta explică
de ce n'a fost îndepărtat Codul, cum a trăit șaptezeci și cinci de ani,
și s'a naționalizat încât pe bună dreptate putem spune că este al nostru"
(pag. 66—67). Chiar dacă această constatare nu este valabilă pentru
numeroase alte materii ale Codului Civil, cercetările d-lui Prof. Andrei
Rădulescu, îi dovedește într'adevăr, deplina ei temeinicie, pentru ma-
teria tutelei. Ea deschide astfel o nouă perspectivă în însăși opera de
interpretare a izvoarelor Codului Civil din 1865.

      O parte critică, în care se găsesc evidențiate lacunele organizării
și funcționării tutelei — cu formalismul ei prea greoiu și adeseori com-
plicat, cu lipsa unui control serios și într'adevăr rodnic din partea
instanțelor judecătorești, cu rolul redus al Statului și cu prea mare
obligație și răspundere a familiei, — completează cercetările autorului
asupra tutelei în codul civil. Pentru ca acest studiu să fie încheiat,
printr'o schițare constructivă și pozitivă a îmbunătățirilor ce ar trebui
aduse regimului în vigoare. Și următor metodei aplicată de-a-lungul
întregului studiu, de a se pune în lumină progresele succesive, reali-
zate dela o legislație la alta.

      D-1 Profesor Andrei Rădulescu se declară partizanul păstrării a
tot ce este bun din actuala reglementare a tutelei, și a îndepărtării a
tot ceea ce în lunyna unei îndelungate experimentări, apare ca scădere
sau lacună: „Hotărit dar, — accentuiază d-sa, — că sistemul nostru
de organizare trebue menținut. — Oricât am fi învinuiți că nu intrăm
în ritmul nou, este mai bine să rămânem cu organizarea noastră, care
rezistă criticelor nepărtinitoare, este continuarea trecutului nostru și
este mai potrivită cu concepția poporului român** (pag. 80). Și dacă
este vorba de îmbunătățiri, ele ar putea fi căutate în: egalizarea femeii

-406


GEORGE SOFRONIE


-cu bărbatul în dreptul de a putea fi tutor, b) menținerea consiliului
de familie, nu in compunerea și atribuțiile pe care i le dă noul proiect
de cod civil (3 membri) ci în aceea din actualul cod ia vigoare (5
membri); c) stabilitatea în compunerea și funcționarea Consiliului de
de familie; d) consolidarea dreptului de supraveghere și control al
instanțelor judecătorești; e) o deosebită atenție de dat satelor, prin
instituirea unui mic sfat, Consiliul de supraveghere pentru orfani, ales
pe cinci ani și reeligibile; f) participarea într'o oarecare măsură și a
minorilor, la administrarea averii lor.

      Apare astfel această ultimă parte a lucrării D-lui Prof. Andrei
Rădulescu și ca un proiect de organizare a tutelei într'o viitoare așe-
zare legislativă, menită să reia legătura cu trecutul nostru juridic, și
să facă apel la tot ce a fost bun și durabil în trecut. Un proiect,
izvorît dintr'o îndelungată experiență .judecătorească și dintr'o adâncă
înțelegere a instituției tutelei, cu reglementările ei succesive, cu calită-
țile și scăderile ei. Căci, precizează d-sa „ ... pentru studiile noastre
juridice și pentru rezolvarea feluritelor probleme, este bine să ne cu-
noaștem întâi trecutul și apoi stările de astăzi dela noi. Nu înseamnă
că neglijăm dreptul comparat; luminile lui pot să ne îndrepte spre
orizonturi mai largi, mai frumoase, dar înainte de toate trebue să cu-
noaștem realitățile românești și orice rânduieli noi să le adaptăm ace-
stora" (pag. 91—92).

      Dar este deopotrivă, această lucrare, privită în totalitatea ei, mai
mult decât o monografie juridică, ce stărue ca un model de temeinică
cercetare și de clară expunere, ca toate numeroasele publicații ale
autorului, ci este și o caldă pledoarie pentru cauza minorilor orfani.
Căci, termină d-1 Profesor Andrei Rădulescu : „ ... Din cele expuse
sper că se va vedea însemnătatea acestor chestiuni și că în sufletul
oricăruia dintre noi se va deștepta mai mult interes pentru ele și mai
călduroase sentimente pentru nevârstnicii lipsiți de ceea ce este așa
de scump pe lume, de dragostea părintească" (pag. 92).

GEORGE SOFRONIE

VECHIMEA AGRICULTURII IN TRANSILVANIA* ¹)

      Unele capitole ale etnografiei poporului nostru, între care în primul
rând păstoritul, au fost relativ destul de bine studiate. De agricultura
românească insă, cu toate variatele sale aspecte, aproape că nu s'a
ocupat nimeni mai sistematic. Valorosul studiu, de care ne vom ocupa
în rândurile următoare, datorit d-lui L. Someșan, este între primele
lucrări științifice mai documentate, având un caracter pur etnografic,
dar și economic totodată.

      Agricultura este cea mai veche formă de vieață economică orga-
nizată, cuprinzând în sine cea dintâi ideie de economie rurală, fiind și


        ’) Lanrian Someșan, Alter und Entwiklung der Rumănischen Landwirt-
schaft in Siebenbiirgen. Bukarest, M.. Of., Imprimeria Națională, 1941, în — 8°, 106 pag. —


1 hartă.

VECHIMEA AGRICULTURII IN TRANSILVANIA


407


temelia primelor începuturi de industrie, prin construirea uneltelor ne-
cesare ei.

      Dintre toate regiunile locuite de neamul românesc, pământul Tran-
silvaniei ne oferă cele mai concludente exemple când este vorba de
deslegarea celor mai gingașe probleme antropo-geografice și etnogra-
fice. Aici au apărut cele mai vechi populații care au trăit intre Tisa,
Nistru și Dunăre, fixându-se și cea mai veche formă de vieață seden-
tară, luând naștere un stat puternic, care a dăinuit până în vremea
potopului provocat de invazia popoarelor barbare. Spațiul transilvan
a asigurat o continuitate etnică evidentă în bazinul dunărean, fiind și
în acest caz cel mai propriu studiilor de etnografie românească.

      Păstoritul și agricultura, cele două ocupații principale ale popo-
rului nostru dela țară, trebuesc studiate împreună, ele fiind într’o strânsă
legătură și prin trecutul lor. Nu se poate stabili când începe agricul-
tura și când începe păstoritul pe pământul carpatic; de asemenea nu
se poate spune dacă ele au apărut deodată, nici sub ce formă și în
ce intensitate. In tot cazul, constată d-1 Prof. Someșan, dovezile despre
existența unei vieți agricole-pastorale în Transilvania, sunt destul de
numeroase în tot decursul istoriei și n'avem niciun motiv să credem
că poporul românesc ar fi fost vreodată numai păstor sau numai agri-
cultor. Că s'au observat în decursul timpului și anumite discordanțe
în paralelismul normal al evoluției vieții agricole-pastorale în cadrul
pământului carpato-danubian, faptul este a se datori diferiților factori
istorici care au intervenit, aceste două ocupații având o evoluție care
reprezintă o serie de cicluri din care se pot desprinde epoci de înflo-
rire sau de decădere pentru una din ele, în dauna celeilalte, în vremile
de liniște, insă constatându-se un echilibru între cele două ocupațiuni,
cu o ușoară desvoltare a agriculturii, iar în vremile de nesiguranță în-
registrându-se o tendință de intensificare a vieții pastorale. „Această
pendulare în evoluția vieții agricole-pastorale românești nu poate fi
înțeleasă fără a ține seamă de configurația geografică și de însușirile
favorabile ale spațiului carpato-danubian pentru cele două ocupațiuni.
Muntele și câmpia au însemnat două zone de polarizare alternativă în
istoria etnică și economică a poporului românesc. Câmpia reprezintă
aria de pace, favorabilă agriculturii, in momentele de destindere, iar
muntele reprezintă suprafața defensivă, pentru vremurile de restriște,
în care a luat naștere o intensă vieață pastorală. Aceștia sunt factorii
cei mai importanți care stau la baza continuității etnice și a vieții agri-
cole-pastorale a poporului românesc" (p. 13).

      In capitolul prim al lucrării, autorul se ocupă de condițiunile
economice ale pământului transilvan, arătând că Dunărea și Carpații
au fost întotdeauna două axe economice care au atras o serie de bo-
gății față de cai£ populațiile vechi nu puteau rămâne indiferente. In
același capitol tratează și începuturile agriculturii în Transilvania, ară-
tând pe baza cercetărilor arheologice, împrejurările din epoca preisto-
rică, putându-se afirma că și atunci „cea mai remarcabilă civilizație
din cuprinsul Europei răsăritene era reprezentată de populația transil-
vană, același pământ polarizând din cele mai vechi timpuri și cele
mai vechi organizațiuni politice" (p. 15).

408


TEODOR ONIȘOR


      Inafară de documentele scrise, mărturiile scriitorilor antici privi-
toare la agricultura Sciților și Geților, d-l Someșan aduce și alte do-
cumente puțin cunoscute la noi, între care și acela că, cu ocazia să-
păturilor mai recente, făcute in diferite părți ale teritoriului carpato-
danubian, s'au scos la iveală semințe de grâu, orz și meiu cunoscute
și cultivate în neolitic (p. 16).

      „Uneltele agricole, întrebuințate astăzi in Transilvania, păstrează
o formă uneori identică cu a uneltelor din epoca geto-dacă, ne mai
existând nicio îndoială despre continuitatea noastră milenară pe acest
pământ" (p. 17).

      Urmează un capitol consacrat epocei romane și unul Evului Mediu
din istoria noastră, epoci caracterizate printr'un impuls al agriculturii
sub stăpânirea romană și o intensificare a păstoritului carpatic în Evul
Mediu, fără a fi vorba de un păstorit transhumant și nici de o înce-
tare a agriculturii, ci numai de o restrângere e ei, asemănătoare cu
cea din epoca preromană.

      A urmat apoi, după perioada năvălirilor, o epocă de paralelism
în evoluția agriculturii și păstoritului (tratată in cap. 4), care e caracte-
rizată printr'o răspândire pastorală a populației românești pe toată
aria carpatică, fiind o fază în care păstoritul nostru era total trans-
humat și coincidea cu năvălirea Ungurilor, (sec. XIII—XIV), în acest
interval de timp vieața agricolă desvoltându-se și ea tot mai mult, cu-
prinzând teren din ce în ce mai mare, pentru a termina cu o victorie
completă în dauna transhumanței.

      O problemă deosebit de importantă, tratată in acest capitol (dar
mai desvoltată în cap. 8), este aceea a agriculturii pe înălțimi (1000—
1200 m.), terasele agricole fiind un document viu de care istoricii no-
ștri nu s'au ocupat, acesta fiind un document lăsat de fierul plugului
pe fața pământului și care n'a putut fi șters de timp sau falsificat ori
distrus, ca multe alte documente obișnuite... „Populația retrasă pe
suprafețele mai înalte și în ținuturile împădurite a continuat forma de
vieață anterioară". Un exemplu clar în această privință ni-1 oferă „Munții
Apuseni" populația lor prezentând o vieață economică stabilizată, cu
puține modificări" (p, 30 și urm.)

      Tot așa de interesant este și capitolul următor (al 5-lea) în care
vorbește de trecutul vieții agricole la Românii din Peninsula Balcanică,
ei reprezentând și acolo cea mai veche agricultură, fiind o eroare a
se vorbi despre un nomadism al populației românești din Sudul Dunării,
întru cât nu lipsesc pentru nici o epocă, date referitoare la ocupa-
țiunea lor agricolă, fiind chiar regiuni unde Românii balcanici nici nu
cunosc altă ocupație decât agricultura (p. 37).

      In favorul continuității agriculturii românești în Transilvania (cf.
cap. 6 și următoarele), autorul înșiră și analizează o serie de dovezi
linguistice, etnografice, geografice, istorice, etc.

      Astfel în cap. 8 se ocupă de problema teraselor agricole, acestea
fiind de o importanță capitală în problema popularizării și a vechimii
agriculturii în aceste părți, ea fiind anterioară Evului Mediu (cf. p. 56
și urm.). Tot aici arată și raportul între repartizarea satelor, relief și
ocupație.

VECHIMEA AGRICULTURII IN TRANSILVANIA


409


      Elementul etnografic în continuitatea vieții agricole, stăruind asupra
civilizației materiale și a vieții spirituale a țăranului nostru, este tratat
în cap. 9 al lucrării, unul din cele mai importante, fiind totodată
și un puternic argument „pro Etnografia**, arătând importanța și
necesitatea studiilor etnografice în țara noastră. Analizează elementele
agricole și pastorale în gospodăria țăranului, constatând că odaia de
locuit, tinda, cămara, grajdul, șura, etc. sunt dependințe agricole, la
fel cuptorul, țăstul, vatra, vasele de lut etc., iar ocolul, șopronul, stâna,
etc., sunt dependințe pastorale. De asemenea obiceiurile agrare (plugul,
plugușorul, plecarea plugului la arat, cununa), arată înfrățirea țăranului
uostru cu pământul ce-1 hrănește.

      Ocupațiuni tot atât de vechi și de importante ca și agricultura
sunt: cultivarea viței de vie, pomicultura, industria rurală a cânepei și
inulu;, morăritul, apicultura etc,, de care se ocupă în cap. 10 — unde
aflăm o bogată terminologie de origine latină.

      Lucrarea se încheie cu un rezumat, în care autorul face o sin-
teză a celor tratate. „Vieața rurală a Românilor din regiunea carpa-
tică ascunde un complex de elemente străvechi ce se pot urmări până
în cele mai subtile manifestări spirituale. Ea reprezintă elemente ca-
racteristice fiecărei epoce. Din epoca daco-romană ne-a rămas plugul
de lemn, cuptorul și țestul de copt pâinea, morișca de piatră pentru
măcinat cereale, majoritatea cuvintelor latine în agricultură și în do-
meniul vieții pastorale. Din Evul Mediu ne-a rămas repartizarea geo-
grafică a elementului românesc pe platformele Carpaților, așezări sta-
bile până la 1200 m., terasele agricole pe înălțimi, cuvintele de origine
slavă în vieața economică și religioasă, numiri toponimice slave, apoi
urmele unei expansiuni de populație romanică pe toată suprafața te-
ritoriului carpato-balcanică și în Panonia. Este epoca cea mai critică,
dar și cea mai eroică a neamului românesc, care a avut vitalitatea ne-
cesară să reziste tuturor năvălirilor și să absoarbă pe pământ propriu,
toate populațiunile care s'au oprit, mai mult sau mai puțin, în regiunea
Carpaților. După lupte de câteva secole, au apărut de sub spuza evului
mediu, deodată, ghemuiți într'o unitate etnică și spirituală, vorbind
aceeași limbă și păstrând aceleași obiceiuri pe tot teritoriul dintre Ni-
stru, Dunăre, Marea Neagră și mlaștinile Tisei. Existența și continui-
tatea noastră aici apare un miracol numai pentru cine nu descifrează
cu atenție însușirile geografice și geo-politice ale spațiului carpato-da-
nubian" (p. 105).

      Credem că orice cuvânt în plus, spus despre această valoroasă
lucrare este de prisos. Problemele tratate, precum și faptul că s’a
publicat într'o limbă străină care să ducă și peste hotare adevărurile
arătate așa de documentat, toate sunt numai in spre lauda d-lui
L. Someșan. «


TEODOR ONIȘOR

ÎNSEMNĂRI


înalt prea sfințitul mitro-
   polit NICOLAE SEXAGENAR

   In ziua de 27 Aprilie I. P. S. S. Mi-
tropolitul Nicolae al Ardealului a împlinit
frumoasa vârstă de 60 de ani și cam în
același timp al 22-lea an de arhipăstorire.
Moment impresionant pentru noi tocmai
prin această fericită îngemănare a celor
două evenimente, pentrucă a încheia o
etate ca aceasta nu e lucru așa rar, a
o împlini însă în scaunul de arhipăsior,
având în urmă atâtea fapte de răspântie
în vieața neamului, nu-i e dat oricărui
secol să arate.

   încă din clipa înscăunării, și-a dai lim-
pede seama că neamul nostru, după unirea
cea mare, avea nevoie de o înnoire sufle-
tească în sens creștinesc. Prea mult ii
sdruncinase războiul credința de veacuri
clătinându-i astfel, deși întregit în ho-
tarele etnice, temeliile existenței ca neam.
Programul ce și-l fixase atunci, de a în-
viora, desvolta și spori așezăminte bise-
ricești, l-a realizat pas cu pas, printr’o
înțelegere desăvârșită a realităților și o
tenacitate la muncă demnă de o admirație
fără limite. A desăvârșit, apărând așe-
zămintele bisericești, și a apărat, desă-
vârșind în felul acesta însăși ființa nea-
mului. Instituțiile, ca „Oastea Domnului",
menită să aducă la sânul Bisericii într’o
vie credință masele largi ale țărănimii
noastre, „Frăția Ortodoxă Română" având
aceeași menire în pătura cărturărească
a neamului, „Societatea Sfântul Gheorghe",
cu un program corespunzător înnoirii cre-


dinței strămoșești în rândurile tinerimii,
„Societatea Femeilor Ortodoxe", pentru
îndemnul la muncă de obștească ajutorare
în evlavie creștinească, au fost chemate
la vieață prin îndemnul, stăruința și în-
drumarea clarvăzătoare a înaltuluilerarch.
Ele sunt numai o parte din ceea ce a
reușit să clădească. Pentru o mai bună
pregătire a clerului, a ridicat fostul In-
stitut Teologic la rangul de Academie,
înmulțind numărul anilor de studii dela
3 la 4; a înzestrat-o cu o bogată biblio-
tecă de specialitate, iar pentru desăvâr-
șirea în chemarea preoțească a făcut să
iasă din Tiparnița Arhidiecezană serii de
lucrări pedagogice și teologice, pe lângă
vechiul „Telegraf Român" și „Revista
Teologică". Problemele de credință au fost
popularizate prin biblioteci speciale și
prin gazetele „Lumina Satelor" și „Oastea
Domnului". Să-I mai amintim simțul go-
spodăresc ? Școala Normală de băieți,
ridicată prin grija I. P. S. S, e un exem-
plar tipic din toate punctele de vedere,
pe care o admiră și o râvnesc toți, care
au avut ocazia să o cunoască de aproape.

   Cuvântul și fapta I. P. S. S. au fost
prezente oriunde nevoile Bisericii și prin
ea ale neamului, le-au cerut. Dela dis-
cursurile parlamentare, pline de înțelep-
ciune și elocință, încălzite de un profund
patriotism, până la predicile ridicate din
amvoanele umilelor biserici din toate col-
țurile Arhidiecezei, dela atitudinile dârze
în chestiunile vitale superioare ale româ-
nismului nostru, până la măruntele fapte

însemnări


411


de o duioșie părintească, nu dovedesc
decât aceasta.

   In Noemvrie al anului 1918, profesorul
Dr. Nicolae Bălan, grăbea, in condiții
periculoase, ca sol al Transilvaniei, spre
lașul Moldovei, ca să tălmăcească celor
chemați dorința arzătoare a norodului
românesc de aci de a se uni întreg și
fără condiții cu Patria mumă. Și măr-
turisea atunci in numele acestui Ardeal,
în fața unui public select adunat, in sala
Teatrului Național: „Duhul lui Mihai a
lăsat, in acea tresărire de o clipă, urme
adânci in sufletul poporului nostru. Acel
duh a mânat în luptă desrobitoare pe
Horia, Cloșca și Crișan, el a însuflețit
pe Craiul munților Apuseni, Avram lancu
și tovarășii lui, Popa Balint și Axente
Sever și toi el a întărit inimile luptăto-
rilor noștri, care au umplut temnițele mu-
cede dela Vaț, dela Seghedin și Cluj...
Fericiți să fie toți aceia, care au pus
piatră după piatră la alcătuirea lui plină
de mari nădejdi, care, când ceasul a bătut
și-a pvs în cumpănă întreaga sa ființă,
ca să toarne în forme veșnice visul lui
Mihai". Acum nu demult cuvântul ace-
luiași Ierarh a făcut să răsune cuvinte
potrivite vremurilor grele pe care le trăim :
„Dacă prin acest războiu se urmărește
înfăptuirea unei ordine mai bune și mai
drepte in lume, nu se poate ca să nu
vină pe urmele lui și dreptatea noastră.
Neamul nostru nu-i făcut pe lume numai
ca să suporte nedreptăți și poveri străine
și toți cei ce gândesc că pot să profa-
neze timp mai îndelungat acest pământ
prin gândurile lor de stăpânire, vor avea
de luptat cu toți Dacii, cu legiunile lui
Traian și cu îngerii credinței noastre".

   Aceste două fapte — cea dela Iași și
cea dela București — îmi apar ca doi
poli luminoși, care încadrează în timp și
în spirit axa gândurilof și strădaniilor de
decenii a înaltului nostru Ierarh. De aceea
a știut în orice moment să facă din Bi-
serică piedestalul irăiniciei noastre ca
neam și al înălțării lui pe calea spiri-
tualității creștine.


  Doamne, ține-ni-L „în pace, întreg, cin-
stit, sănătos, întru zile îndelungate, drept
îndreptând cuvântul adevărului Tău" spre
mărirea Ta și mântuirea noastră.

                          L. Bologa
COMEMORĂRI

  Luna Mai e luna comemorărilor ro-
mânești. In acest an s'a dat acestor co-
memorări un deosebit fast. Și bine s'a
făcut. Pentrucă semnificațiile evenimen-
telor pe care le sărbătoresc trebue să
fie astăzi scumpe, mai mult decât oricând,
fiecărui Român. La 10 Mai sărbătorim
independența. Nu știm dacă, de atunci
de când am câștigat-o, ne-am dat vreo-
dată seama ca în cumplitele zile de
astăzi, când națiuni mari și națiuni mici
își pierd așa de ușor independența, ce
însemnează această condiție a existenței
noastre. De aceea niciodată n'au fost
privite cu atâta admirație ca acum va-
lurile de energie și de oțel ale solda-
ților noștri, defilând pe străzile orașelor,
cu aceea sobrietate majestuoasă care îți
coboară în suflet încrederea și mândria.
Ii priveam mai cu drag decât altădată,
pentrucă simțeam că ei sunt, ei ne-au
rămas și ei ne vor rămâne suprema
garanție a neprețuitului bun, câștigat la
1877, tot în focul unui războiu : Inde-
pendența.

  Dar în această lună, mai ales noi Ar-
delenii, mâi sfințim o zi. E ziua de 3/15
Mai, in care ne aducem aminte de mă-
reața adunare de pe Câmpia Libertății
dela Blaj, dela 1848, pe care neprețuitul
Bălcescu, cel dintâi care a comemorat-o,
printr'un profetic cuvânt, rostit în 1851
la Paris, a numit-o „zi de lumină, de
libertate și de mărire română", în care
nația română din Ardeal a strigat răs-
picat lumii întregi, din patruzeci de mii
de piepturi: „Sunt, deci întru în drep-
turile mele 1" Cu toate opreliștile acelora
care ar fi dorit ca această zi să nu fie
niciodată scrisă cu roșu în calendarul
românesc, iar odată înscrisă, să fie rasă
pentru totdeauna, ea a fost cinstită mereu.
Mai discret, dar nu mai puțin cutremu-

■412


ÎNSEMNĂRI


rați de permanenta și uriașa semnificație
a evenimentului, am sărbătorit-o și în
acest an. Nu știu încă, în momentul
când scriu aceste rânduri, de felul în
care a fost comemorată la Blaj; sunt
însă sub stăpânirea emoției cu care m'a
copleșit sărbătorirea dela Sibiu — și
despre aceasta vreau să spun câteva
cuvinte. Să nu vă așteptați la o lungă
înșirare de nume ale unor domni în
frac și cu decorații, nici la servicii di-
vine, nici la muzici militare, declamări
și alte manifestări, obișnuite cu astfel
de prilejuri. Nu. Nimic din toate acestea
nu puteau fi văzute. Această zi, prefață
a unei cumplite revoluții, a fost născută
in simplitate ; soarta ei este să fie cin-
stită în simplitate, așa cum primii creștini
se înfiorau, în catacombe, de amintirea
învierii Domnului. La Sibiu, într'o sală
a Universității noastre pribege, între două
cursuri sau lucrări de seminar, profesori
și studenți, au ascultat, înfiorându-se,
calda, dreapta și pătrunzătoarea confe-
rință în care profesorul Silviu Dra-
go m i r a vorbit despre formarea gene-
rației care a înscris în istoria noastră
marea zi. Neobositul Gheorghe Barițiu,
îndrăznețul și adânc pătrunzătorul Si-
meon Bărnuț, iluminatul Eftimie Murgu,
cu întreaga legiune de cărturari și lup-
tători ardeleni și bănățeni, aspri în vorba
lor, dar cu o credință în stare să răs-
toarne munții, au apărut înaintea noastră,
mustrându-ne, îndemnându-ne să ridicăm
fruntea. Nu putem publica acum această
evocare ; nu ne putem reține însă de a
nu reproduce măcar sfârșitul ei :

   „Aceasta e înfățișarea generației din
„ziua întâi" a cărturarilor redeșteptării
noastre naționale: un mozaic de ele-
mente diferențiate prin cultura lor, care
începe să se adune în jurul ideei na-
ționale ; un pumn de conducători lumi-
nați, care încearcă a închega solidaritatea
și a organiza rezistența; și un mănuncbiu
tot mai numeros de tineri, dornici a se
asvârli în lupta plină de primejdii pentru
neamul oropsit. Dacă nu putem vorbi


încă de un adevărat risorgimento, fiind
condițiunile politice încă tot maștere,
iar începuturile progresului cultural abia
schițate, deceniul dela 1838 până la 1848,
al lui Barițiu și Bărnuțiu și al lui Eftimie
Murgu, ne-a pregătit, mai presus de orice
îndoială, pentru renașterea, care nu mai
putea să întârzie. Conștientă de misiunea
ei, această generație elaborează un pro-
gram politic și se Înfige de îndată în
poziția, din care se poate încerca apă-
rarea naționalității române Arme de
luptă nu aveau decât încrederea în pu-
terile proprii. Trebuiau să făurească prin
urmare ceea ce ei numesc „elemente
de viață" ale românismului, intrumentele
necesare pentru răspândirea culturii și
asigurarea naționalității proprii. Meritul
lor cel mai însemnat este însă de a fi
reușit să exalteze ideea națională și, cu
puterea ei nebiruită, să plămădească su-
fletul cărturarului luptător. Acum răsare
mai întâi tipul atât de caracteristic al
plaiurilor noastre, intelectualul ardelean,
care deși ia ipostaze deosebite, rămâne
același în structura sa interioară: tăcut
și chibzuit, cuminte și însetat de cultură,
neclintit în crezul său, perseverent și
gata de sacrificiu, greoiu câteodată în
gândirea încâlcită de cultura străină,
sincer și neprefăcut, disprețuind intere-
sele egoiste și materiale, impletindu-și
destinul numai cu pământul de baștină,
de care rămâne legat cu mii de fire ne-
văzute ; de o seriozitate sobră și cu
adâncă simțire românească, pe care o
păstrează și sub crustra culturii streine
și în stângăcia graiului prea adeseori
forțat. Popii și dascălii care s'au adunat
în Câmpia Libertății, prefecții și tribunii
revoluției, fac parte din această ge-
nerație."

B.

CĂRȚI DE POPULARIZARE

  Problema răspândire! cunoștințelor
exacte și utile în cercuri cât mai largi
este una din cele mai însemnate. De ea
atârnă ceea ce s'ar putea numi cultura
mijlocie a unui popor și, prin urmare,

ÎNSEMNĂRI


413


capacitatea lui de a înțelege vieața și
manifestările ei, istoria, politica, chiar și
producția artistică națională, cât și pe
cele ale vecinilor, posibilitatea lui de a
lua hotărîri înțelepte în momente critice,
de a cântări idei, de a se feri de mani-
festări pripite, mai totdeauna sfârșind
cu decepții.

   La noi s'a dat puțină atenție acestei
chestiuni serioase. Când s'a scris pentru
popor s'au ales, în genere, subiecte ne-
însemnate și s'au formulat într'o limbă
păsărească, sub pretext că acesta este
felul de a se exprima al celor cărora se
adresa cuvântul. Cele mai plate și mai
banale adevăruri, fără nicio legătură cu
adevărata știință, nici chiar cu o ocu-
pație și interesele bine înțelese ale ță-
ranilor sau ale marelui public, au văzut
astfel lumina, în mii de exemplare. Cu
totul altfel stau lucrurile în alte țări. Ne
gândim mai ales la Germania. Nicăeri
ca aici nu s'a scris și nu s'a tipărit mai
mult și mai bine pentru lectorul mijlociu,
cel mai interesant dintre toți, Dela în-
ceput s'a înțeles un lucru, de cea mai
mare importanță: Pentru ca anume cu-
noștințe să prindă și să se transforme
într'un bun permanent, se cuvine ca ele
să fie formulate scurt și cu claritate.
Dar, o asemenea formulare nu se poate
obține decât dela cei mai străluciți și
mai talentați reprezentanți ai unei disci-
pline. Nu cercetătorul mediocru și cu
un orizont mărginit, care însuși și-a asi-
milat ceea ce știe cu oarecare dificul-
tate, va fi cel mai chemat să împărtă-
șească și altora ideile sale firave. De o
va face, vor apare lipsuri, lacune, chiar
idei false, iar limba de care se va servi
va fi prolixă, nesigură, proporțiile stu-
diului său inutil prelungite. Cu totul altfel
va proceda cel care a tfăit în mijlocul
fenomenelor ce descrie, care le cunoaște
cauzele și efectele, care a ajuns astfel
să le expună scurt, energic, în formule
ce se întipăresc oricui în memorie.

  De aceea, nenumăratele colecții de
cercetări și studii ce se tipăresc pentru


Germani sunt conduse, în deobște, de
cei care și-au făcut o reputație necon-
testată de savanți; iar textul, când nu
e încredințat unui egal, e lăsat in seama
celui mai meritos colaborator.

   Tot în Germania s'a mai înțeles un
lucru : educația prin ochiu este nu numai
cea mai plăcută, dar și cea mai sigură.
Ea nu s'ar putea înlocui cu nicio de-
scriere, oricât de exactă. Nenumărate
planșe, în negru și în culori, vor însoți
deci textul, care rămâne o simplă intro-
ducere. Un mare număr de planșe, pre-
zentate cu toată perfecțiunea tehnică,
de care s'a făcut capabilă Germania, va
însoți orice operă de popularizare.

   Spunând acestea, nu mă voiu referi la
ceea ce se tipărește acolo în domeniul
științific, cel geografic, cel economic ori
istoric, deși oricine știe cât de serioase
sunt publicațiile ce răspândesc astfel de
cunoștințe. Mă voiu mărgini la cele din
istoria artei, ce-mi sunt familiare. Și din
acestea, evident voiu lăsa la o parte mo-
nografiile cu oarecare pretenții de nou-
tate, ce se adresează, dacă nu specia-
liștilor, cel puțin unui public de amatori
pregătiți, monografii care nu pot fi consi-
derate deci ca volume de popularizare.

   Dintre cele consacrate răspândire! no-
țiunilor de istoria artei, două îmi stau
azi înainte. Sunt două serii, ale căror
prime numere sunt destul de vechi, de
vreme ce coincid cu primii mei ani de
studii prin Germania : die Blauen Biicher
și der Eiserne Hammer.¹]

   Exemplarele ce-mi stau sub ochi au
fost tipărite în ultimii ani, două chiar
după declararea războiului. Totuși, aspec-
tul lor este impecabil. Intre textul și plan-
șele de acum și cele dinainte de răz-
boiu, nici cel mai pătrunzător obser-
vator n'ar putea constata o diferență.
Hârtia e plăcută la vedere și dulce la
pipăit; cerneala de negru catifelat; re-
producțiile frumoase, cu toate detaliile
vizibile, fără o pată, fără acele umbre

   Editura Karl Langewiesche₁ Konigstein im Taunus
și Leipzig.


6

414


Însemnări


cenușii, ce nu lipsesc din mai nicio
carte ieșită din presă dela războiu în-
coace. Și, să nu uităm, unul din volume
a ajuns până la a douăsutea și șapte-
zecea mie.

  Textul — mai scurt în colecția „der
Eiserne Hammer", mai lung în cealaltă
— este scris de persoane competente,
cu un nume în specialitatea lor. Trei din
aceste texte sunt iscălite chiar de Wilhelm
Pinder, titularul catedrei de istoria artei
dela Berlin și, de sigur, unul din isto-
ricii de artă de azi cei mai cunoscuți și
mai prețuiți. In aceste scurte pagine,
într'o limbă elegantă, ni se spune tot
ce se știe azi cu precizie asupra subiec-
telor tratate. Planșele ce urmează —
cam o sută în prima serie, cam cincizeci
în cea de a doua —, constitue demon-
strația prin document a celor afirmate.

  Subiectele sunt variate: Plastica ger-
mană în vremea Barocului, Cetăți ger-
mane la ape (Deutsche Wasserburgen),
Vechi orașe germane, Cetăți și castele
întărite germane; sau încă în a doua
serie: Trei orașe germane milenare
(Rothenburg, Dinkelsbiihl, Nordlingen),
Giuvaerul (catedrala din Strasburg),
Catedrala din Freiburg, Fierul bătut
(Schmiedeeisen). La acestea, trebuesc
adăogate alte câteva zeci, în ambele
serii, ieșite în anii precedenți.

  Prețul lor este la îndemâna oricui¹
2'40 mărci cele mari, 1’20 mărci cele
mici. Dacă mă opresc și la acest detaliu,
este numai ca să se vadă râvna de care
sunt animați editorii germani de a sluji
interesele nației lor. Câtă deosebire de
cei dela noi, unde, în ultimul an, tipă-
rirea unei cărți, afară de cele coman-
date de stat, a devenit o problemă in-
solubilă!               G. Oprescu

DISTRIBUIREA GRUPELOR DE SÂNGE

  LA POPULAȚIA DIN TRANSILVANIA
D-l Dr. Petru Râmneanțu a publicat
în Buletinul eugenie și biopolitic (voi.
XII, Nr. 9—12) un studiu despre sero-
rasele sanghine la neamurile din Tran-
silvania.


   Sângele la om și la animale are o in-
dividualitate precisă, aceeași dela naștere
și până la moarte și pe care mediul nu
o poate influența cu nimic. La om cele
patru grupe de sânge se moștenesc con-
form legii lui Mendel. Cunoscându-se
grupele sanghine ale părinților, se poate
calcula ce grupe de sânge pot avea copiii.

   Antropologia serologică dobândește o
mare însemnătate rasială la stabilirea
locului de formare al neamurilor, la felul
migrațiunilor, precum și la determinarea
gradului de amestec dintre diferitele
neamuri. Grupele rasiale de populație
studiate în massă, prezintă frecvențe spe-
cifice din cele patru grupe de sânge, cu
subdiviziuni de ordin etnic. Prin formule
matematice (indicele lui Wellisch) și prin
metode grafice (Streng) se stabilește locul
de formare al neamurilor, asemănările
și diferențele dintre ele și amestecul de
sânge dintre diferitele nuclee din care
s'a format neamul respectiv.

   In Transilvania, rezultatele acestor cer-
cetări științifice se suprapun datelor isto-
riei noastre. Românii, neamul majoritar
autohton, au indicii serorasiali apropiați
de cei ai neamurilor latine, de cei ai
Germanilor din Austria și de cei ai po-
poarelor din Balcani. Ungurii sunt si-
tuați pe grafica lui Streng în apropierea
popoarelor mongole. Sașii din Ardeal
și Șvabii din Banat au proprietăți san-
ghine identice cu acelea ale fraților lor
din Germania de care s'au desfăcut.
Singura particularitate o prezintă Secuii.
Urmași ai Hunilor sau Huni în prealabil
maghiarizați și colonizați în sec. al Xl-lea
în regiunea din Sud-Estul Transilvaniei,
Secuii nu au proprietăți sanghine apro-
piate de cele ale Ungurilor, — proprie-
tatea europeană a sângelui lor este egală
sau uneori chiar mai urcată decât a Ro-
mânilor. Aceasta se explică prin condi-
țiile istorice în care s'a desvoltat acest
nucleu, prin amestecul mare dintre Secuii
grăniceri și femeile româr.e, care își
pierdeau limba, diluându-se în schimb
sângele secuesc în marea masă a sân-
gelui autohton.

   Iată cum și aceste cercetări confirmă
drepturile noastre istorice, contribuind
la studiul realităților transilvane.

Gh. Vornica

BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (VIII)


  BARBUL, GfAVRIL]. Populația jude-
țului Satu-Mare la 1786. Date statistice.
Extras din Buletinul Institutului Român
din Sofia, Anul I, Nr. 1. București, 1941.
Tip. „Cartea Românească", 8° 1 f. 203—
210 p.

  BEREA, ROXANA. Contribuțiunile
școalei clujene în pediatrie și puericul-
tura pe anul 1940. Teză pentru doctorat
(Facultatea de medicină Cluj—Sibiu). Si-
biu, [1942] Tip. „Cartea Românească
din Cluj". 8° 28 p.

  BOLOGA, VALERIU. Un medic ro-
mân ardelean: Profesorul Marius Sturza.
Sibiu, 1942. Tip. „Dacia Traiană". 8°
24 p. Lei 40.

  BRAHARU, D. „Toate plugurile um-
blă... O pagină din istoria ziaristicei ro-
mânești transilvane. Extras din volumul
„Omagiu profesorului loan Lupaș". Bu-
curești, 1942. M. O. Imp. Națională. 8°
16 p.

  BRĂÎESCU-VOINEȘTI, ION AL. Ori-
ginea neamului românesc și a limbii noa-
stre. București, 1942. Ed. „Cartea Ro-
mânească'*. 8° 62 p 1 f.

  BREAZU, ION. Duiliu Zamfirescu și
Transilvania. (Extras din „Studii Lite-
rare" I). Sibiu, 1942. Tip. „Cartea Ro-
mânească din Cluj". 8° 1 f„ 129—182 p.

  CULEA, AP. D. Probleme culturale
din satul românesc. Câteva realizări. Ex-
tras din revista „Școala și Vieața". Bu-


curești, 1942. Tip. Școala poporului. 8°
27 p , 2 tab. Lei 30.

  DRĂGANU, TUDOR. Influența doc-
trinei național-socialiste asupra noului
statut al grupului etnic german din Ro-
mânia. Extras din „Curierul Judiciar",
1941. București, 1941. Tip. „Curierul Ju-
diciar". 8° 71 p.

  HAȚIEGANU, 1ULIU. Universitate și
nrțiune. Discurs inaugural rostit în șe-
dința solemnă de deschiderea anului uni-
versitar 1941—42 ce a avut loc în ziua
de 3 Noemvrie 1941, în Sala Teatrulai
Municipal din Sibiu. Sibiu, 1942. Tip.
„Cartea Românească din Cluj". 8° 21 p.

  HODOȘ, E[NEA], Literatura zilei. Ar-
ticole diverse [referitoare la vieața Ro-
mânilor ardeleni]. Sibiu, [1942]- Tip. Oct.
L. Veștemean. 8° 179 p. Lei 75.

  JINGA, VICTOR. Germanii în econo-
mia transilvană. [Extras din „Transilva-
nia" 73—1942].'Sibiu, 1942. Tip. „Da-
cia Traiană". 8° 47 p.

  MOGA, ION. Păreri istorice ungurești •
privitoare la Românii din Transilvania
medievală. Sibiu, 1941. Tip. „Cartea Ro-
mânească din Cluj". 8° 34 p.

  MORARIU, TIBERIU. Die Maramureș.
Ein rumănisches Kerngebiet. Bukarest,
1942. Die Dacia-Biicher. 8°95p.,8 planșe
6 hărți.

  MULLER, GEORG ED Stiihle und
Distrikte als Unterteilungen der Sieben-
6*

416                     BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (VIII)


biirgisch - Deutschen Nationsuniversităt
1141—1876 Hermannstadt, 1942 Verlag
Krafft u. Drotleff 4° 402 p.

  NETEA, VASILE. Noi contribuții la'
cunoașterea vieții și activității lui Visa-
rion Roman. Corespondența sa cu Ghe-
orghe Barițiu și losif Hodoș Sibiu, 1942,
Ed. „Revistei Economice". Tip. „Dacia
Traiană", 8° XXV + 116 p.

  PETRANU, CORIOLAN. Necesități,
Îndrumări, idealuri și realizări in isto-
riografia artei românești din Transilva-
nia. Extras din volumul „Omagiu Pro-
fesorului loan Lupaș". București, 1941.
M. O. Impr. Naț 8° 15

  POP, EMIL. Naturaliști italieni din vea-
cul al XVIII-lea, cercetători ai ținuturilor


românești. (Monografii despre raportu-
rile dintre Italieni și Români. Colecție
îngrijită de Silvio Guarnieri IJ. Timi-
șoara, 1942. Editura Fundațiunii Oliviero
Varzi 16° 80 p.

  RACOTĂ, TUL1U. Mitropolitul Simion
Ștefan al Bălgradului adnotator al cro-
nicii lui Gr. Ureche și relațiile sale cu
calvinii. Extras din „Transilvania", Anul
73, Nr. 2—3. Sibiu, 1942. Tip. „Dacia
Traiană". 8° 15 p.

  VÂLSAN, G. La Transilvania nel qua-
dro unitario del territorio e dello stato
romeno. Bucarest, 1941. Ed. „Dacia"
M. O. Impr. Naț 52 p.

Tr. Bilțiu-Dăncuș: „Pastorală maramureșană".

(Lucrare premiată la Salonul Oficial din București).