^66844 TRHNIILVRNIH ANUL 73 APRILIE Nr. 4-1942 SIBIU 236 însemnări atât de necesar oricând, dar mai ales tn aceste vremuri de cumplită Încercare. Remarcăm in această ordine de idei in deosebi studiul din fruntea numărului, despre „Sfințenie**, semnat de Prot. I. Goron: apoi schița „Moartea părintelui Grigore", de neostenitul fi inflăcăratul Dr. Eag Nicoaril, fostul președinte al desp. Reghin al Astrei. Numeroase ilu- strații împodobesc paginile revistei. Câ- teva din ele sunt reproduceri după ex- poziția de pictură a artiștilor Abrudan, Cornea, Harșia și Șorban, deschisă la Cluj intre 25 lan. și 8 Februarie 1942. D-1 Valentin Raus scrie juste observații despre această manifestație artistică, pentru care felicităm și noi din toată inima pe prietenii noștri. Am avut pri- lejul să cunoaștem operele lor cu dife- rite prilejuri, dar mai ales la grandioasa expoziție colectivă din Sept 1939, or- ganizată de Astra în saloanele Cole- giului Academic, fără îndoială cea mai măreață manifestare de artă plastică a artiștilor ardeleni. Ei sunt o parte din marea familie de slujitori ai artei, pe care ne-a dat-o Unirea. Nu sunt sin- gurii care au rămas să țină acolo un penel și o daltă in mână, in împrejurări excepționale. Sunt însă cei dintâi care aratii tuturor, că cultul pentru valorile artei nu poate fi sugrumat la Români de nicio împrejurare, sau forță Această ex- poziție și antologia „Versuri din Tran- silvania Nordică", de care ne-am ocupat în numărul trecut, sunt cele dintâi acor- duri dintr'o simfonie a spiritului, pe care dorim'să o auzim cât mai puternică și mai armonioasă. I B ENCICLOPEDIA TURISTICĂ A apărut al IX-lea volum, pe 1942, din această neîntrecută culegere de po- doabe ale țării, tipărită din grija, pri- ceperea și dragostea pentru toate fru- musețile pământului românesc a d-lui Valeriu Pușcarin, vice-președin- tele „Turing-dubulni României"- Ce și in celelalte volume, așa și în acesta, aiuj este colț al acestui binecuvântat colț dej rai despre care să nu se scrie, sau cațș| să nu fie prins in rama unor clișee unică plasticitate și originalitate. iSAj Vaier Pușcariu a cutreerat in anul trecut- țara, cu o parte din aceste icoane aM țării. Prin aceste volume d-sa le trimijlil în casa și pe masa tuturor. Unele ele, ca bisericile din Hunedoara, cefe'l din Bucovina, sau cetățile din Basarabii.; ne aduc aminte de glorioase momenta| ale trecutului; altele ne dau superbei chipuri de țărani sau priveliști din curi dragi, atât de departe și, totuși, aQO de aproape de inima noastră. Iată-1 pir| Maramureșanul ,nobil și tăcut ta S&M răcia lui'* fp. 8), sau pe cei doi fHtdfi^ grăniceri (p, 9) cu șerparele ca un zidl de cetate, atât de calmi și de siguri tal fața furtunilor care se abat peste cape- tele lor. Ca și in Enciclopedia din anul trecut, d-1 Vaier Pușcariu nu s'a muf- j țumit să publice numai articole originala, - ci a reprodus lucruri apărute, atunci când a crezut că, datorită semnificației lor, merită să primească o nouă rftspân- ș dire. Nu știu câți dintre turiștii noștri, * care iubesc cu patimă muntele, s’au.. gândit in deajuns, atunci, când l-au stră- - bătut, la legăturile acestui leagăn al nea- j inului nostru cu poporul pe care l-a crescut Dacă n'au făcut-o, n'au decât să >. citească paginile de antologie din arti- colul regretatului G h. Vft 1 s a n „Munții - descălecatului Moldovei**, repropus in * fruntea acestui volum. Nu știi ce să ad- ; miri mai mult din acest articol, savantul sau poetul, căci amândoi se Îngemă- nează intr'o formă rar întâlnită in scrisul . românesc. Ascultați: „Dacă privești Dunărea cu afluenții dela Tisa până la Prut, nu e greu de - observat că toate râurile se infig cu iz- voarele in acest oval de munți, multe din ela trecând dincolo de crestele prin- cipale, — așa că, dacă ar fi aă conti- nuăm o imagine începută, am putea spune , că Dunărea românească pena un Anul 75 Aprilie 1942 Nr. 4 TRANSILVANIA Organ al ASTREI PRĂZNUIRI ISTORICE Zilele printre care ne strecurăm sunt atât de pline de povara grijei, încât nu mai prididim a cobori gândul către silințele și faptele de altădată ale bătrânilor noștri. Și totuși, trebue să ne aducem aminte, cu osârdie, de cea dintâi epocă a redeșteptării noastre naționale și să reinviem, în câteva rânduri măcar, sensul acțiunii prin care generația dela 1791 și 1792 a înfățișat lumii, pentru întâia dată, revendicările politice ale Românilor din Transilvania. Acțiunea desfășurată în cursul acestor doi ani, cu problemele ce le-a pus, cu dușmăniile ce le-a răscolit și cu învățămintele ce le-a lăsat, are întradevăr o semnificație istorică. Cei mai luminați cărturari, pe care ii aveam atunci dintre cei puțini, redactează un memoriu și il trimit împăratului. Memoriul este al „națiunii** întregi, al nobilimei și al cetățenilor români de orice condiție, iar revendicările lor îmbrățișează, fără nicio distincție, no- bilimea, clerul și pe toți iobagii români. Cei doi episcopi se fac inter- preții națiunii „suplicante**, iar clerul amânduror confesiuni se adre- sează și el Monarhului, pentru a sprijini acțiunea, acum pentru întâia dată solidară. In fine, spre a așeza pe o temelie trainică noua orânduire, se prevede o adunare națională, la care să fie chemați deputați din statul militar, nobil, bisericesc, civil și chiar dintre iobagi. Acțiunea aceasta, închiegată grație unei conștiinți, ce-și cerea drepturile, întâmpină insă opoziția înverșunată a regimului vechiu. Sfetnicii împăratului văd „o primejdie** în revendicările românești, deoarece înfăptuirea lor, ar tulbura spiritele, Sr spori ura națională și ar clătina constituția țării, iar atotputernicul Kaunitz declară, aprobat în întregime de împăratul însuși, că: „a face din Români a patra națiune este cu neputință în împrejurările actuale și chiar dacă ar fi cu putință, nu este oportun din mai multe grave considerațiuni**. Prin urmare, chiar dela începutul luptei naționale, Curtea din Viena se înfigea pe un plan opus reven- 1 242 SILVIU DRAGOMIR dicărilor firești ale Românilor din Transilvania. Dar tot pe atât de ostilă s'a dovedit și dieta din Ardeal, ai cărei reprezentanți „au suferit o mare sguduire sufletească", aflând de recomandațiunea Curții de-a dis- cuta totuși oarecari soluții, în legătură cu plângerile Românilor, Stă- ruind în convingerea, că constituția fundamentală a Transilvaniei e în așa chip alcătuită, încât sistemul acestei provincii acum de câteva veacuri îl formează cele trei națiuni, recunoscute prin lege și cele patru religiuni, „Staturile" și „Ordinele" reprezentate în Dietă declară, că nici nu vor să răstoarne acest sistem, nici nu pot înmulți religiunile și crește numărul națiunilor. Dar autorii memoriului dela 1791 sunt departe de a se fi gândit la perpetuarea nedreptei constituțiuni a particularismului ardelean. Ei pretind, ce-i drept, pe seama națiunii române situația de drept pierdută prin injuria timpurilor, dar nu uită să sublinieze, că această națiune reînviată trebue să fie așezată din nou în folosința tuturor drepturilor „civile" și „regnicolare". Vechimea ei în țară constitue un argument în favorul unei asemenea revendicări, alături însă de celălalt, pe care în veacul naționalităților îl vor invoca toate popoarele dornice de libertate națională: incontestabila majoritate numerică. Dacă însă un milion de Români din totalul de un milion trei sute de mii locuitori ai Transil- vaniei obțin situația ce în chip firesc le revine în temeiul forței nu- merice, nu încape nicio îndoială, că aceasta înseamnă o totală reformă a așezării constituționale. Conducătorii români își vor fi dat seamă de consecințele revendicărilor formulate și, întrevăzând cum se năruie si- stemul de privilegii al puternicilor zilei, pun și ultima concluzie, care-i apropie de spiritul revoluției mari a epocei: „să se decreteze, că toți locuitorii principatului, fără nici-o deosebire de națiune sau religiune, se bucură, fiecare după starea și condițiunea sa, de aceleași libertăți și drepturi și trebue să suporte, după măsura puterilor sale, aceleași greutăți și aceleași sarcini". Este mai pre sus de orice îndoială, că o asemenea concepție ascundea multe primejdii nedorite și că ea putea să pornească valul „gravelor considerațiuni", de care pomenește Kaunitz, cu o rară intuiție a realităților politice din Ardeal. De aceea președintele cancelariei aulice și guvernatorul Transilvaniei au izbutit să-l convingă pe împă- ratul, că cel mai potrivit mijloc de-a înlătura primejdia valahă este perpetuarea situației în care se găsesc. Argumentul lor de căpetenie, că niciun drept și niciun folos nu pledează pentru naționalitatea Ro- mânilor rămâne o axiomă a politicei imperiale, de-a-lungul epocei atât de înfrigurate a războaielor napoleoniene și în tot cursul domniei lui Francisc I, PRAZNUIRI ISTORICE 243 La 6 Iunie 1792, drept răspuns la memoriul din 30 Martie, li s'a comunicat celor doi episcopi români, în numele împăratului, o înfrun- tare, pentru motivul, că fără legitimarea misiunii și împotriva rezoluției regești, care n'a admis călătoria lor la Viena ca deputați naționali, au îndrăznit totuși să trateze în numele națiunii întregi astfel de chestiuni, de care națiunea nici nu poate să aibă cunoștință și că au îndrăznit a atinge cu expresiuni necuviincioase nu numai „staturile și ordinile" marelui principat al Transilvaniei, ci chiar și legile, rezoluțiile și diplo- mele regești. Au fost îndrumați deci a se întoarce fără întârziere în eparhiile lor, de unde lipsesc de atâta vreme, a se conforma legilor și prea înaltelor rezoluțiuni regești, iar poporul încredințat conducerii lor să-1 îndemne a trăi în liniște și bună înțelegere cu ceilalți locuitori și sub propria lor răspundere să-1 oprească dela brice excese. împlinind această poruncă să fie siguri că împăratul va îmbrățișa și națiunea ro- mână, dimpreună cu clerul ei cu regească milă, între ceilalți supuși ai săi și o va sprijini, având ca ea să se bucure de toate beneficiile ad- mise de legi, fără vătămarea altor națiuni și religiuni. Acțiunea dela 1791—92 nu a avut, astfel, rezultatul dorit. Greu- tatea politică a poporului românesc nu apăsa atunci prea mult în cum- pănă, fiind exclus din cadrele constituției. Prieteni și aliați nu avea și nici nu putea să aibă în asemenea condiții, iar dușmanii săi erau nu- meroși, influenți și atât de puternici, că nici împăratul, dacă ar fi vrut, nu ar fi putut să le înfrângă ura seculară. Burgul dela Viena însă nici- odată nu a ocrotit pe cei slabi, a fost orb pentru dreptatea dintre po- poare și a căutat întotdeauna să profite cât mai mult din gâlceava lor. Cei doi vlădici au plecat prin urmare din Viena, înfruntați, umiliți și osândiți să sufere și mai departe, muți și fără proteste, apăsarea de veacuri a dușmanului. Ei au meritul, împreună cu toată generația de cărturari din vremea lor, de-a fi încercat, cei dintâi să răstoarne ne- dreptul sistem al constituțiunii ardelene printr'o acțiune politică bine chibzuită, perfect documentată șt cu autoritate susținută. Ecoul prelung al acțiunii lor constitue timp de cinci decenii hrana cea mai de seamă a naționalismului, care se înfiripa atunci, iar programul ei politic va fi reluat și susținut cu stăruință de toți, care au crezut că și cu mijloace legale, cu petiții ynpărătești, se pot câștiga drepturile sfinte ale po- porului românesc. După patru decenii și mai bine episcopii români din Transilvania încearcă din nou să reactiveze programul dela 1791—92 și înregistrează la 17 Aprilie 1834, plini de încredere, un memoriu către împăratul, în care se repetă aidoma argumentele vechi pentru restabilirea dreptu- rilor politice ale națiunei și clerului român. 1 244 SILVIU DRAGOMIR Știm că și această petiție a episcopilor Lemeni și Moga a fost respinsă, fără măcar să fi fost trimisă Dietei din Transilvania și că in motivarea refuzului său, Curtea credea de oportun să afirme un lucru, pe care toate popoarele oprimate îl cunosc foarte bine: că egala în- dreptățire nu se poate câștiga pe cale de „inștanțe". Atunci însă, calea petiției era unicul mijloc legal pentru revendicarea de drepturi, mai ales sub regimul absolutistic al Iui Metternich, Nobilimea maghiară re- prezentată pe lângă Curtea din Viena era încă destul de influentă spre a înlătura din nou primejdia valahă, deși unul dintre consilierii de Stat, contele Maylath, notase pe marginea referatului următoarea ob- servație plină de înțelesuri: „Această petiție are ca obiect stabilirea legală a drepturilor cetățenești pentru o națiune, care constitue apro- ximativ două treimi din populația Transilvaniei", Dar tocmai din pri- cina unei atât de sdrobitoare majorități care justifică pretențiunile lor și-a închis burgul din Viena poarta dinaintea legitimelor revendicări ale Românilor și s'au tulburat „staturile" și „ordinele", beneficiare ale apăsării neamului nostru. O sută cincizeci de ani au trecut de atunci, mistuiți în cea mai mare parte de-o luptă inegală. Grație cercetărilor mai nouă cunoaștem astăzi destul de bine acțiunea politică dela 1791/92, programul ei, nă- dejdile și amărăciunea generației, care s'a frământat în zadar, pentru a restabili solidaritatea națiunii și a-și asigura drepturile cuvenite. Dacă nu au izbândit nimic din ceea ce au revendicat, lupta lor a deșteptat conștiințele și a pregătit sufletește pe Românii din Transilvania pentru fazele următoare ale desrobirii. „Ei și-au făcut datoria, au arat și au semănat ca plugarul în nădejdea secerișului", cum îi caracterizează atât de simplu protopopul Grigore Gal din Cluj, cu o jumătate de veac mai târziu. SILVIU DRAGOMIR PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR’> Ceea ce în mod obișnuit se numește „nașterea" sau „formațiunea" Statelor, — ceea ce însă în terminologie juridică se definește prin „în- ceputul competinței etatiste" sau „originile organizării politico-juridice a unei colectivități umane" (G. Scelle) — este o problemă de funda- mentală însemnătate și preocupare, pentru cercetătorul originii și transformării societăților omenești. Și aceasta cu atât meu mult, cu cât Statul rămâție cea mai desăvârșită și evoluată dintre formele de organizare ale colectivităților umane, decât care alta mai perfectă nu a fost până astăzi cunoscută și experimentată, de-a-lungul evoluției istorice. Pentru această rațiune, procesul formațiunii Statelor intere- sează în egală măsură, variate domenii de cercetare științifică. Intere- sează filosofia dreptului și istoria universală. Formează subiect de pre- ocupare pentru dreptul public intern, care vede în Stat o „persoană juridică" calificată, titular de drepturi și datorii, — el nefiind altceva decât „personificarea juridică a națiunii" (Esmein) — dar și pentru dreptul ginților, ai cărui doctrinari au considerat Statul, îndelung timp, ca „unică persoană" in această disciplină juridică, iar astăzi îl privesc, — cu toate tendințele noui în materie, — ca „principală persoană", ale cărei variate manifestări pe plan internațional, urmărește să le reglementeze juridicește. Astfel fiind, apare discutabilă acea teză, afirmată de altfel de pu- țini autori, — urfhător căreia problema formațiunii Statelor ar putea fi privită cu indiferența, de către doctrina dreptului ginților, întru cât ....după cum dreptul public nu studiază procesul nașterii persoa- nelor naturale, ci se mulțumește de a reglementa relațiile ce se produc *) Idei sistematizate din conferința, rostiti în cadrele „Extensiunii Universitare", la Sibiu, în ziua de 6 Martie 1942- 246 G. SOFRONIE •i . - Intre ele, câteodată chiar înainte de nașterea lor, tot astfel dreptul in- ternațional se mărginește la relațiile reciproce ale Statelor, fără a ju- deca dreptul lor la existență“ (J. De Louter). Discutabil într'adevăr acest¹ punct de vedere, după care formațiunea Statelor ar fi în principal, , „chestiune de istorie politică și nu chestiune de drept** (P. FauchilleJ,j întru cât în materie de naștere a Statelor, Comunitatea internaționali » ea însăși se găsește atât de interesată, încât numai prin actul „recunoa- terii** noii formațiuni statale din partea membrilor ei, — „prin care se- extinde comunitatea de drept al ginților la un nou Stat, neasociat până' atunci (R. Redslob) — se desăvârșește începutul competinței etatiste.. Ori, este aceasta o calificată problemă de drept internațional, după' cum deopotrivă se cercetează în cadrele dreptului ginților, acele variate ' moduri de reunire a elementelor alcătuitoare ale conceptului de „Stat**, — elemente în deobște admise a fi: a) asociațiunea umană, atât de ‘ numeroasă, încât în vreme de pace să fie în putința de a pune în va- loare resursele solului național, iar în timp de primejdie să-l poată ' apăra contra unei agresiuni exterioare, b) colectivitate umană suve- rană, adică independentă de oricare alta, c) colectivitate guvernată printr’o autoritate publică, organizată în acest scop, d) un spațiu te- ritorial, înzestrat cu oarecare rodnicie, — ca și acele principii și idei călăuzitoare, ce reglementează procesul dobândirii suveranității terito- • ritoriale și a armonizării sale, cu interesele și drepturile Statelor terții și a Comunității internaționale, pe de o parte, cu ideea de drept și de ' justiție, pe de altă parte. Procesul formațiunii Statelor, — oricât ar fi el, adeseori, rezultatul istoric al celor mai variate și complexe împre- jurări, schimbătoare dela o epocă la alta, oricât ar fi el consecința po- litico-diplomatică a multiple fapte și proceduri, dela ocupație și cuce- rire, până la tratatul internațional, cu cele mai deosebite nuanțe și calificări, — rămâne în acest înțeles și o fundamentală problemă de „drept", de drept internațional în special și legitimitatea sa este în funcție ca atare, de concordanța între datele desfășurării sale și acele principii valabile în materie, împământenite în conștiința juridică co- mună, a epocii în care desăvârșirea acestui proces, se înregistrează. Criticabilă sau perimată apare astfel o formațiune de Stat, — chiar dacă ea întrunește elementele alcătuitoare ale acestui concept politico- juridic, spre a fi adică, o colectivitate umană, fixată pe un teritoriu determinat și organizată juridicește, — când ea se găsește, prin cauzele generatoare, prin structura populației sale, a substanței sale vii adică, sau chiar prin forma sa de guvern, în discordanță cu comandamentele principiilor de drept al ginților, în deobște recunoscute ca având o valoare universală sau continentală, în materie, la un moment dat. Și PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 247 in aceasta rezidă de altfel, însăși ideea de progres, care ca și în oricare alt domeniu, nu poate fi absentă nici din acest atât de important do- meniu, al „formațiunii Statelor'*, atât timp cât umanitatea urcă, — fie și cu anumite opriri sau regrese, — pe scara culturii și a civilizației. Criticabil ar fi astfel, pentru secolul nostru și în starea actuală de des- voltare a dreptului internațional, un Stat ce ar apărea ca rezultat al unui exclusiv „drept de cucerire**, — decăzut din legitimitatea de odi- nioară, — sau ar fi, prin structura populației sale o negațiune, a drep- tului națiunilor la vieață liberă, îndepărtându-se pe această cale, dela comandamentele principiului național sau ale criteriului etnic, atât de adânc împământenite astăzi, în conștiința juridică comună. • • • Procesul formațiunii Statelor ridică într* adevăr, din primul moment, chestiunea de a se ști, dacă se pot prezenta în formule sintetice va- riații factori generatori ai unei noui alcătuiri de înfățișare de Stat, dacă se pot rezuma adică din paginile istoriei diplomatice anumite „moduri" de naștere a Statelor. Răspunsul este afirmativ, și ceea ce rămâne cu deosebire interesant, este acest fapt că, principial, fiecare din aceste moduri corespunde unei anumite faze din istoricul relațiilor internaționale și din desvoltarea dreptului ginților. Modul ideal și desigur cel mai vechiu, înregistrat de practica inter- națională în această materie a constituirii unui nou Stat, — pe care îl găsim ca urmare, la baza a numeroase State din comunitatea internațională, — este, fără îndoială, formațiunea „din piese noui". El implică constitu- irea unui Stat într’o regiune, considerată din punct de vedere juridic ca un „res nullius", lipsită adică de populațiune compactă și organizată, sau locuită de populațiuni cu totul înapoiate pe scara culturii și a civilizației, incapabile adică de a-și da o așezare statală, lipsite deci și de un „simț juridic", populațiuni pe care Lorimer le încadra odinioară, — în cunoscuta sa teorie a „celor trei sfere" — în „umanitatea sălbatecă". In astfel de regiuni, foarte frecvent odinioară, în secolele îndepărtate, dar tot mai rar cu cât ne apropiem de pragul veacului al XX-lea, — dată fiind împuținarea, până la dispariție, a teritoriilor lipsite de exer- cițiul unei suveranități, — au putut lua ființă State noui, prin beneficiul „ocupației", originar mod de dobândire a proprietății, în dreptul privat, a suveranității teritoriale, în dreptul ginților. Hogo Grotius în secolul al XVII-lea, dar mai ales discipolul său Vattel, în veacul al XVIII-Iea, îi aducea legitimarea juridică, când spunea : „... dacă o națiune găsește o țară nelocuită și fără stăpân, ea poate, în mod legitim, să și-o apro- prie, iar după ce și-a exteriorizat în mod suficient voința sa în această ' Si-'d 248 G. SOFRONIE . \ privință, nici o altă națiune nu o poate despuia/ S’au Înregistrat astfdț chiar, și în secolul al XlX-lea câteva creațiuni statale din „piese noui"^; în teritorii până atunci vacante, prin această procedură „... socotiUk legitimă atât timp cât ea nu prejudiciază vreo altă persoană de drept internațional (Salomon), ceea ce mai ales ocazionează unor autori săz vadă în Stat mai presus de orice „o creațiune exclusivă a dreptului, ginților" (Moore). A fost astfel, constituirea republicei Transvaalulur ■ în anul 1837, prin Boeri, descendenți ai vechilor coloniști olandezi; a republicei Liberia, în anul 1847, prin coloniile de negri eliberați, adușt din Statele-Unite sub auspiciile unei societăți americane, de ocrotirea; negrilor emancipați; a Congo-ului, organizat sub formă etatistă prin' mijlocirea „Asociațiunii internaționale a Congo-ului", de preocupări științifice, — fondată în anul 1876 de către Leopold al II-lea, Regele Belgiei, — recunoscut apoi ca Stat, deși fiind o formațiune statală „sui generis", prin Conferința colonială dela Berlin, din 1885, și anexat apoi, ca o colonie, de către Belgia în 1908. In sfârșit, tot prin invo- ’ carea modului originar al „ocupației", s’a putut înregistra pe plan in- ternațional, pretențiunea ziaristului Harden Hickey, de a fonda un Stat în insula Trinidade, din apropierea coastelor Braziliei; ca și a france- zului Jacques Lebaudy de a fonda un „Imperiu al Saharei", in urma debarcării sale pe coastele apusene ale Africei, cu vasul „Frasquitta". Dar aceste evenimente, întâmplate în anii 1888 și 1903, nu au putut duce la „recunoașterea" unor noui State in comunitatea internațională, ele fiind lipsite de seriozitate și temeinicie. Dar paralel cu acest mod de formațiune a unui Stat, și prelun- gindu-se până în epoca noastră, s*a înregistrat ca un al doilea „mod" de naștere a Statelor, creațiunea „în dauna unui aii Stat“. In această ipoteză, Statul nou apare ca rezultat al unor fapte materiale, dintre cele mai variate, independent cele mai adeseori de un act juridic in- ternațional ; rezultat ce poate fi consecință a dreptului de cucerire, — ce se confundă îndelungat timp cu însuși conceptul de suveranitate, — ce poate urma din dreptul de a declara războiu, — clasică prerogativă a suveranității externe a Statului, recunoscută ca legitimă până la Pactul Societății Națiunilor (din 28 Iunie 1919) și, cu rezerva îndeplinirii unor anumite condițiuni, chiar sub regimul acestui Pact, — după cum el poate fi deopotrivă, rezultat al oricărui fapt ce ar duce la desprinderea unei porțiuni teritoriale din corpul unui Stat preexistent, organizată mai apoi, în forma unui Stat nou. In acest ciclu de fapte și situațiuni materiale și juridice, creatoare de State noui, de sine stătătoare, — „superiorem non recognoscentes", după expresia atribuită lui H. Gro- tius, fondatorul dreptului internațional modern, — s’ar putea încadra și PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELQR 249 emanciparea de sub opresiunea străină a unei ₍provincii sau a unui teritoriu, mai mult sau mai puțin autonom, eliberarea unei colonii din legătura juridico-constituțională ce o integra metropolei, ca și cesiunea convențională a unui teritoriu, din care va rezulta un nou Stat in Co- munitatea internațională, când Ia bazele acelei cesiuni se găsește o împrejurare, dela care Statul cedant nu s'a putut sustrage. In toate aceste ipoteze, frecvent înregistrate în vieața internațională, Statul nou apare ca o creațiune politico-juridică, in detrimentul unui alt Stat. Pe această cale au luat naștere Statele-Unite, în a doua jumătate a seco- lului al XVIII-lea, prin revolta coloniilor nord-americane contra metro- polei britanice. Organizate iu formă etatistă confederativă in anul 1776, ele s'au transformat in Stat federal, prin Constituția federală din 1787. Același mod de formațiune a Statelor il găsim la baza nașterii Repu- blicelor latine sud-americane; proces desăvârșit intre anii 1820—1826, prin Îndepărtarea dominațiunii spaniole și portugheze. Și tot același mod de formațiune explică apariția în secolul al XlX-lea, secolul re- deșteptării naționalităților, a atâtor State, — investite cu capacitate juri- dică internațională, — inexistente altă dată, ca Membri ai Comunității internaționale. Grecia, prin îndepărtarea dominației otomane, recu- noscută ca Stat prin tratatul dela Adrianopole din 1829; Belgia prin desfacerea legăturilor sale de Olanda, — în care o integrase Tratatul dela Viena din 1815, in formațiunea statală a Țărilor de Jos, — recu- noscută ca Stat nou, dotat cu regim de neutralitate perpetuă, prin actele internaționale din 1831 și 1839; Italia și Germania, prin desă- vârșirea procesului de unitate națională, dar nu mai puțin in dauna și prin înfrângerea acelor numeroase mici formațiuni cu înfățișare de State, din spațiul teritorial italic și germanic, — de multiseculară dăi- nuire, — dar care în acest veac al naționalitarismului nu mai puteau invoca decât o perimată tradiție istorică. Și tot pe această cale și-au redobândit personalitatea de drept al ginților acele State semi-suverane față de Turcia .* Muntenegru, Serbia, Bulgaria (recunoscută autonomă), sau legate prin regim de „alianță inegală", precum au fost Țările Ro- mâne, recunoscute ca State suverane, prin Tratatul dela Berlin din 13 Iulie 1878. Deopotrivă, în dauna Columbiei, — dar în această speță din considerațiuni de ordin economic, și nu fără intervențiunea Statelor- Unite, — s'a inrtgistrat, la începutul secolului al XX-lea (a. 1903), for- mațiunea Statului central- american Panama. In sfârșit, alături de aceste exemple, proporțiile procesului de formațiune a Statelor, prin acest „mod" de naștere a lor, ne sunt evidențiate prin apariția Statelor nou create, — care alcătuesc ©"categorie aparte față de cele întregite teri- torialicește, — în urma războiului mondial, in dauna imperiilor des- 250 G. SOFRONIE membrate, a Austro-Ungariei, a Rusiei fi a Turciei, acele State etero- gene, a căror misiuae istorică încetase; State nou create, unelede efemeră dăinuire, consfințite în ființa lor juridică internațională, prin Tratatele de pace din anii 1919/20. > -■ In sfârșit, cel de al treilea „mod** de formațiune a Statelor, este' calea înțelegerii directe, între două sau mai multe State interesate, sau sub regimul Societății Națiunilor, între totalitatea membrilor ei. Putând duce, la crearea unui Stat compus, — uniune personală sau uniune reală, confederație de State sau Stat federal, — fie în mod contrar la separarea unui Stat compus în unitățile etatiste preexistente, înțelegerea directă implică un acord de voință, principial liber con- simțit, între Statele participante. Este astfel modul de formațiune a Statelor, ce presupune o bază contractuală, în opera de creațiune a unui nou Stat, în cadrele comunității internaționale. înțelegerea directă este condiționată ca urmare, de intervenția unui act juridic de valoare internațională, care ne indică cu preciziune, momentul nașterii noului Stat. Acest moment, de când încep a curge numeroase și importante efecte juridice, este data încheierii tratatului, ce dă expresiune juridică înțelegerii directe. De sigur pentru ca noul Stat să fie o realitate în lumina dreptului ginților, trebue să implice reunirea elementelor sale alcătuitoare, să fie adică, „un mediu social, în care fenomenul juridic se găsește realizat, in modul cel mai complet** (G. Scelle). Astfel a luat naștere Austro-Ungaria, în urma dualismului din 1867, care a instituit un regim de uniune reală, între cele două State. O înțelegere directă, deși neconsfințită printr’un tratat internațional, a fost la baza Unirii dintre Muntenia și Moldova, dintre anii 1859—1862, acea primă fază spre Unirea definitivă și prin aceasta, spre România modernă. Pe aceeași cale s'a înregistrat separarea Norvegiei de Suedia, — prin tratatul dela Stocholm, din 26 Octomvrie 1905, — cu care fusese mai înainte, în regim de uniune reală. Și tot prin mijlocirea înțelegerii directe, s'a consfințit Statul liber al Irlandei, — rămas totuși element alcătuitor al „Commonwealth**-ului britanic, — prin actul, controversat în natura sa juridică, internațională sau constituțională, din 6 Decemvrie 1921. Un exemplu, oarecum asemănător, l-ar reprezenta Egiptul, a cărui ființă suverană „condiționată** totuși, — este urmarea actului din 1922 și a convenției anglo-egiptene din 1936. Este aceasta de sigur, un mod de formațiune a Statelor recomandabil în doctrina dreptului ginților, ca unul ce presupune eliminarea principală a recurgerii la violență, în re- glementarea unui proces atât de important. Pentru această rațiune, este el considerat ca o formulă progresivă într'o viitoare ordine interna- țională. Căci prin mijlocirea „înțelegerii directe**, și-ar putea, găsi con- PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 251 cretizare, — astfel cum s'a observat, — „principiul federal" in opera de reorganizare europeană. Acest principiu, ce se poate armoniza și cu conceptul de „suveranitate" și despre care s’a spus, că „... după ce a jucat deja un rol atât de important în istoria politică modernă, numai el poate face cu putință omului modern, rezolvarea in chip du- rabil, prin cooperarea națiunilor, a acestor probleme atât de arzătoare și complexe, în domeniul economic, social și politic" (N. M. Butler). Dar prin orice „mod" s'ar desăvârși procesul de formațiune a Statelor, totdeauna este vorba — la baza sa, — de un act de repar- tiție de suveranitate teritorială, fie că această suveranitate înregi- strează o extindere, fie că ea se găsește restrânsă. Căci teritoriul, — care trebue privit ca o caracteristică, dar și ca un criteriu al Sta- tului, — rămâne suportul material al suveranității etatiste. S'a observat intradevăr, că „.., teritoriul ce cuprinde spațiul dintre frontierele al- cătuitoare ale liniei de separație de țările limitrofe, trebue să fie privit ca baza autorității și a jurisdicției Statului" (Fr. Cosentini). Astfel fiind, interesează cu deosebire de a se pune în lumină, acele variate pro- ceduri, prin mijlocirea cărora se realizează transfertul de suveranitate teritorială, acest element fundamental in procesul formațiunii Statelor. De sigur, este locul de a observa, că îndelung timp, sporirile sau restrângerile teritoriale ale Statelor au scăpat în largă măsură influenței dreptului, fie pentrucă ele se ridicau in timp dincolo de apariția do- cumentelor istorice, fie pentrucă, deși înregistrate de istorie, ele s'au produs într'o vreme, când dreptul internațional era lipsit de un ca- racter pozitiv. Dar din momentul când acest drept «... a devenit un drept indiscutabil, dobândirile și pierderile teritoriale ale Statelor, au fost dominate și reglementate de elw (J. de Louter). Au deosebit astfel doctrinarii de drept al ginților, între moduri de dobândire a suverani- tății teritoriale: naturale, reale și juridice (Bulmerincq); intre „aqui- sitio originaria et derivativa", subdivizată aceasta „in facto hominis aut legis" (Phillimore); între dobândire normală șl anormală (Nys); între procedurile mat puțin discutate și cele mai discutabile (J. de Louter). Și aceasta, spre a aminti numai câteva, dintre concepțiile in materie. Ori cum ar fi, putem reține că ocupația a fost primordialul și ori- ginarul mod de dobândire a suveranității teritoriale. Consistând in de- finitiv, în luarea în posesiune a unui teritoriu lipsit de exercițiul unei alte suveranități (res nullius), — asimilat adică juridicește unui bun va- 252 G. SOFRONIE cant — ocupația ă dat naștere, de-a-lungul secolelor, la variate con- cepții în ceea ce privește condițiile validității ei, în lumina dreptului ginților. Dela teoria „ocupației fictive", s’a trecut la teoria „proprietăți ocupației", spre a se ajunge apoi, la teza „ocupației efective", Grotius, încă în secolul al XVII-lea, cerea o ocupație „reală și durabilă", pentru ca ea să fie valabilă in drept șt a îndepărta astfel temeinicia preten- țiunii eventuale a unui alt Stat, asupra aceluiași teritoriu. înseamnă aceasta, că încă din epoca fondatorilor dreptului internațional modem, un Stat „... nu poate să se mărginească la a exclude pe altele, spre a ocupa în mod valabil un teritoriu; ocupația acestuia, nu poate fi negativă". (Waultrin). Aceeași formulă o găsim în reglementarea ce aduce mai târziu, în plin secol al XK lea, „actul Congo"-ului din 26 Fe- bruarie 1885, — de închidere a lucrărilor Coloniale dela Berlin, — când prescrie pentru valabilitatea ocupației: a) efectivitatea ei și b) notifi- carea către Puterile terții. Articolul 35 al acelui important act juridic internațional, este întradevăr, cu deosebire cuprinzător: „Puterile sem- natare ale prezentului act, recunosc obligația de a asigura, în terito- riile ocupate de către ele, pe coastele Continentului african, existența unei autorități îndestulătoare spre a face respectate drepturile dobân- dite și — la momentul dat — libertatea comerțului și a tranzitului, în condițiile in care ea va fi stipulată". Și în așa măsură se găsește această formulă în concordanță cu conștiința juridică, încât deși insti- tuită pentru teritoriile africane, deși actul dela Berlin a fost abrogat după războiul mondial, — prin convenția dela Saint-Germaln din 10 Septemvrie 1919, — prevederile acelor texte de drept al ginților (art. 34 și 35) sunt considerate până astăzi, ca reprezentând un final de evoluție, în materie. Ori, în lumina acestor considerațiuni, desvoltate în practica internațională, pe linia principiului: „Requiritur autem cor- poralis quaedem possessio ad dominium adipiscendum" (Grotius), exer- cițiul valabil al ocupației, presupune întradevăr: a) un teritoriu care să nu facă parte din niciun alt Stat, b) o ocupație exteriorizată prin manifestări reale și vizibile, c) o putere competintă de a ocupa. De fapt, prin mijlocirea acestei proceduri de dobândire a suveranității te- ritoriale, procesul colonizării și a formațiunii unor State noi, a fost larg promovat, odinioară chiar în Europa, dar mai ales în teritorii extra- europene. Dela un moment dat insă, prin invocarea principiului „uti possidetis" în 1810 și a Doctrinei lut Monroe din 2 Decemvrie 1823, s'a urmărit de către Statele americane, sustragerea continentului ame- rican din procesul de colonizare europeană, prin afirmarea ideii că acolo nu mai există teritorii „res nullius", susceptibile de ocupare din partea Statelor europene. PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 253 Dar nu mai puțin, apropiat de ocupație, — căci adeseori este doar o ocupație deghizată, — apare „protectoratul colonial (Sțhutz- gebiet) și „împărțirea zonelor de influență" (Hinterland-ul). Ca orice protectorat, ca formă de tutelă internațională și acesta „colonial", im- plică subordonarea unei colectivități umane extraeuropene, prin con- simțământul șefului ei, — care formal își păstrează propria sa autori* tate și guvernul său, — față de voința Statului colonizator, în speță, protector. Protectoratul colonial apare astfel condiționat de un acord internațional și prin însuși acest fapt el poate fi mai ușor acceptat de către populațiile indigene și este în același timp, mai puțin costisitor decât ocupația. Dar față de diferența atât de pronunțată de forță și poziție internațională între cele două părți, este de înțeles pentru ce unor autori, li se pare posibilă instituirea unui protectorat colonial pe cale unilaterală, adică prin mijlocirea unei legi naționale. Și se citează în această ordine de idei, „Pacific Islanders protection Act" din 1875 și „Foreign Jurisdiction Act" din 1890. Și atât de împământenit s'a găsit acest sistem în procesul colonizării britanice, încât s'a putut spune, că...... această metodă împrumutată dela vechiul Imperiu roman, a prezidat la construirea Imperiului britanic indian". (Sir Alfred Lyall). A fost considerată această metodă, ca urmare, ca fiind susceptibilă de a îndepărta orice alt Stat de a-și întinde influența sa asupra unor astfel de teritorii, menite de a fi anexate la momentul potrivit, de către Statul beneficiar al protectoratului colonial. Cu drept cuvânt a putut fi ca- racterizată această procedură, ca „abilități de conduită, ce tind prin variate mijloace mai puțin oneroase decât luarea în posesie și ocuparea propriu zisă, pe de o parte la frânarea pretențiilor națiunilor rivale, pe de altă parte la adormirea susceptibilităților populațiilor ce locuesc respectivul teritoriu". (Chailley-Cert). Dacă astfel protectoratul colonial se apropie de ocupațiune, ca procedură de dobândire a suveranității teritoriale, — și prin aceasta se integrează în procesul formațiunii Statelor, — „zonele de influență" sau „Hinterland"-ul se apropie de protectoratul colonial. Preconizând în principiu o obligație negativă, de abținere a uuui Stat în anumite regiuni rezervate pe cale convențională influenței unui alt Stat, această formulă de expansiune teritorială pregătește calea unei ulterioare luări în posesiune, sSu a unei calificate ocupațiuni. Rezultat al unei înțele- geri internaționale, — consfințită într’un act juridic internațional, sau manifestată pe cale tacită, — cu participarea Statelor interesate, dar câteodată și a unor State terții, împărțirea zonelor de influență a fost calea urmată adeseori, pentru reglementarea unor competiții te- ritoriale, în regiuni extraeuropene. Să observăm cu titlu de exemplu, 254 G. SOFRONIE că prin declarația din 6 Aprilie 1886, s’a împărțit zona Pacificului oc- cidental, între Marea Britanie și Germania; că prin acordul franco- englez din 5 August 1890, s'a delimitat zona de influență a celor două State, în regiunile din centrul Africei; și că în aceeași epocă, tot pe această cale, s'a găsit împărțită o mare parte din Africa, între diferite, State interesate (Ex.: convenția franco-germană din 1885, cea franco- portugheză din 1886, cea anglo-germană din 1890, cea anglo-italiană z din 1891). Dar dacă a fost imaginat spre a împiedeca rivalitățile și conflictele în lupta pentru colonizare, hinterlandul are totuși inconve- nientul de a consacra regularitatea din punctul de vedere al dreptului internațional, a unei „ocupații fictive**. Căci „el nu crează prin el în- suși, nici putere, nici teritoriu; el constituie mai repede, un semn pre- mergător, ce face să se prevadă sau să se prezică, acest teritoriu și această putere viitoare**. (J. De Louter). „Cucerirea" a fost deopotrivă, un mod de dobândire a suvera- nității teritoriale, tot atât de vechiu, ca și ocupația. Dar dacă în fapt, - ea a fost înregistrată în procesul formațiunii Statelor, din cele mai în- depărtate vremuri — și a dus întotdeauna la luarea în posesiune a unui teritoriu, bază materială a unui Stat nou, sau sporire teritorială a unui Stat în ființă, prin forța armelor, — legitimitatea ei a putut fi larg discutată, în vieața internațională. Privit întru totul legitim, atât timp cât Statele au considerat „dreptul de a declara războiu", — după cunoscuta formulă a unui autor de drept al ginților (David Hunter Miller) „pentru un bun motiv, pentru un rău motiv, sau fără niciun motiv**, — ca o clasică prerogativă a suveranității lor, dreptul de cu- cerire el însuși se confunda cu ideea de „suveranitate". Ca urmare, s'a observat, că „suveranitatea teritorială se schimba, în măsura în care armatele înaintau pe teritoriul inamic** (P. Fauchille). „Cu- cerirea** —- a cărei valabilitate juridică se recunoștea și în secolele XVII—XVIU-lea, — era astfel concepută, ca indiscutabil mod de do- bândire a suveranității teritoriale. Numai prin Revoluția Franceză, s'a adus o lovitură pe teren juridic, legitimității dreptului de cucerire, când Adunarea Națională vota această declarație, în Mai 1790, intro- dusă mai apoi, în titlul VI al Constituției din 3 Septemvrie 1791: „Na- țiunea franceză renunță să întreprindă vreun războiu, în scopul de a face cuceriri și nu va întrebuința niciodată forțele sale, împotriva li- bertății vreunui popor**. Chiar dacă, sub imperiul necesităților, dreptul de cucerire a trebuit să fie mai târziu invocat de Franța revoluționară și de Imperiul napoleonian, o îndoială a pus stăpânire pe spiritul pu- blic european, în cel de al XlX-lea veac, în ceea ce privește legitimi- tatea sa. Pactul Societății Națiunilor, urmărind realizarea unui început PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 255 de organizare internațională și restrângând in anumite manifestări ale sale dreptul Statului de a recurge la războiu, — privit odinioară ca un drept nelimitat și incontrolabil — prin însuși acest fapt, a adus atingere multisecularei legitimități a dreptului de cucerire. Nu mai puțin insă, prin valorificarea teoriei dreptului de cucerire, — și prin invo- carea conceptului de,,debellatio** (sujetion) — a fost construit odinioară Imperiul roman, numeroase State ale Evului Mediu, mai apoi Impe- riul napoleonian. Și deopotrivă, prin invocarea aceluiași drept de cu- cerire, au fost cutropite, la începutul secolului al XX-lea, Republicele olandeze ale Africei de Sud. îndelungată și pasionată controversă s’a purtat in doctrina drep- tului ginților asupra „prescripției", ca mod legitim de dobândire a suve- ranității teritoriale. S'a pus adică problema de a se ști, dacă prescripția are ce căuta atunci când se discută procesul formațiunii Statelor. Să observăm dintru început, că acelor autori care cred in legitimitatea prescripției in materie, ea le apare ca fundamentul juridic cel mai vechiu și cel mai general, al dobândirei de teritorii. Și atunci, ei nu se gândesc atât la „usucapio" din dreptul roman, sau la „praescriptio longi temporis**, care cere o posesiune de bună credință, condiționată de o perioadă de timp determinată, ci mai ales la „praescriptio immemorialis**, vechea posesiune, sau la „praescriptio cuius con- traria memoria non existit" din dreptul canonic, sau la ceea ce dreptul germanic numia „die unvordenkliche Zeit“. In acest înțeles Edmund Burke considera că „... prescripția este cel mai solid titlu, nu numai la proprietate, dar și la guvernământul care asigură această proprietate**. Iar pentru Wheaton, consimțimântul general al umanității a stabilit principiul, că posesiunea îndelungată și neîntreruptă de către o națiune, exclude pretențiunea oricărei alteia. Că acest consimțimânt general ar fi considerat ca un contract implicit, sau ca un drept pozitiv, toate națiunile sunt deopotrivă legate prin el, pentru că toate sunt părți la acesta, întrucât niduna nu poate să-l ignoreze, fără a primejdui propriul său titlu, la posesiunile sale.** Ca urmare, în desbaterile Con- gresului dela Viena din 1815, Metternich accentua asupra certitudinei „posesiunii**, ca fiind factorul cel mai important al liniștei și echilibrului politic, iar linia despărțitoare dintre State, ca fundamentul real și cel mai important aT tratatelor.** Dar dacă numeroși autori, mai apropiați sau mai îndepărtați în timp, aparținători la diferite școli de drept al ginților, au recunoscut un rost important prescripției și efectelor sale juridice, în procesul relațiilor teritoriale internaționale, — și prin aceasta în procesul formațiunii Statelor, —- nu mai puțin controversa a dăinuit atât asupra principiului, cât și asupra condițiilor de curgere a prescripției. - ■■ îl ; îj; 256 G. SOFRONtE î Astfel s'a susținut deopotrivă, că este nefondat a se pretinde, că s'ar putea aplica prescripția în domeniul internațional, în raporturile dintre State, după cum ea își găsește aplicare în dreptul privat, în raporturile dintre indivizi. Și această teză a fost afirmată de un Heffter-Geffcken, Von Holtzendorff, Kliiber, Von Liszt, De Martens, etc. Căci nu există o lege internațională, scrisă sau cutumieră, care să-i determine cu pre- ciziune condițiile și să oblige Statele la recunoașterea ei, Grotius însuși era obligat să considere necesară o perioadă de timp, de pașnică șt netulburată posesiune a unui teritoriu, din partea unui Stat, pentru ca prescripția achîzitivă să poată fi invocată, de către el. Vattel preconiza un acord al tuturor Statelor, asupra timpului necesar. Dudley Field vorbea de cincizeci de ani, și acest termen a părut mulțumitor multor cercetători în materie. Dar nu au lipsit nici publiciști (de ex. P. Fau- chille), care au pretins că perioada de timp de treizeci de ani, pre- scrisă în dreptul privat, ar fi îndestulătoare și in domeniul internațional, pentru ca un Stat să dobândească valabil un teritoriu pe cale de pre- scripție. Ori cum ar fi, ni se pare că dobândirea suveranității terito- riale prin curgerea timpului rămâne adânc condiționată in exercițiul ei de conformitatea cu datele „conștiinței juridice** a popoarelor, din mo- mentul când ea se găsește pusă în discuție. Căci rămâne ca un în- dreptar in materie, că „un secol de posesiune injustă nu este îndestu- lător spre a-i anula viciile originale**. (Heffter), ca și acea teză for- mulată de Președintele Millerand, în celebra sa „Scrisoare de trimitere** a tratatului dela Trianon (din 6 Mai 1920): „O stare de lucruri, fie și milenară, nu este vrednică să dăinuiască când ea este recunoscută a fi contrarie ideii de justiție." Dreptul națiunilor și ideea de justiție sunt mai tari într'adevăr, — în lumina dreptului internațional modern, — decât curgerea timpului, când este a se legitima un transferi de suve- ranitate teritorială. Dacă la toate acestea adăugăm că suveranitatea teritorială se poate dobândi încă pe calea unei „cesiuni" voluntare, cu titlu gratuit sau oneros, prin mijlocirea unei sentințe arbitrate, — dar care, spre a fi valabilă, urmează să fie în conformitate cu toate comandamentele teoriei generale a arbitrajului, — ca și prin numeroase alte moduri „indirecte" sau „deghizate" (de ex.: ipotecă, anticreză, gaj, cesiune de administrație sau cesiune „â bail"), — constatăm cât de variate pot fi procedurile prin care un Stat poate lua ființă teritorială, sau poate realiza o spo- rire a bazei sale teritoriale. Dacă unele din aceste moduri sunt astăzi contestate ca legitimitate, — dar prin practica lor îndelungată intere- sează în largă măsură procesul formațiunii Statelor, — altele sunt pri- vite ca legitime, in stadiul actual de desvoltare al dreptului ginților. PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 257 Odată prezentate aceste elemente de orientare, fundamentale in procesul formațiunii Statelor, este locul de a vedea dacă și tn ce mă- sură există un „principiu obiectiv**, care să prezideze opera de repar- tiție de suveranitate teritorială, intre diferiții membri ai Comunității internaționale. Problema rămâne desigur, de specifică însemnătate, căci de obiectiva ei reglementare rămâne condiționată însăși legitimitatea — din punctul de vedere al dreptului— a statutului teritorial al Sta- telor și temeinicia oricărei formule de organizare juridică internațională. Ori, chiar dacă se admite că „... Statele își datoresc nașterea, apariția lor, succedarea transformărilor lor teritoriale, gradul lor de coeziune, unitatea sau forma lor compusă, puterea lor morală sau materială, evo- luției istorice a popoarelor**, (P. Fauchille), ni se pare deopotrivă în- temeiat a recunoaște, că — cu toată variația și complexitatea factorilor care au determinat structura lor teritorială — doctrina dreptului ginților a preconizat și practica internațională a împământenit, — sub imperiul necesității de a sustrage tot mai mult procesul formațiunii Statelor de sub „domnia forței**, — anumite „idei călăuzitoare** în materie. Astfel, în această seculară străduință, ce echivalează cu o ade- vărată luptă pentru limitatea practicei și efectelor „dreptului de cuce- rire**, s'a făcut mai întâiu apel la „principiul frontierelor naturale", următor căruia întinderea teritorială a Statelor ar rămâne condiționată de natura însăși. Deopotrivă adoptat de geografia politică, — prin exponenții de autoritate, ca: Fr, Ratzel, Ar. Dix, I. Bowman, Pasvolsky, etc. — ca și de politica internațională a unei epoci din evoluția Sta- telor, și preconizând delimitarea teritoriilor aparținătoare diferitelor State în conformitate cu comandamentele naturii, principiul frontierelor na- turale a fost definit de J. J. Rousseau, în termeni ca aceștia : „Situația munților Europei, situația mărilor și a fluviilor ce servesc de hotare națiunilor ce o locuesc, pare să fi decis asupra numărului și spațiului acestor națiuni, și se poate spune că ordinea politică în această parte a lumii este, din anumite puncte de vedere, opera naturii.** Este aceasta o formulă, ce face să intervină în procesul formațiunii Statelor, — astfel cum s'a observat — „... o voință providențială, o fatalitate, și afirmă în acest fel, o înrudire cu doctrina legitimității** (R. Redslob.) Și dacă ea a fost adeseori invocată de către anumite State, ce pretindeau un drept de expansiune teritorială până la frontiere pe care le considerau prestabilite; dacă pentru valorificarea ei s'au purtat în Occident, — vreme de secole, — numeroase războae pentru stăpânirea liniei Rinului, iar în centru și sud-estul european pentru stăpânirea liniei Dunării, nu mai puține critice s'au ridicat împotriva principiului frontierelor naturale. Ca urmare, s'a observat, că nu s'a izbutit „.., să se facă con- 2 - " ■ w 258 G. SOFRONIE - | sacral ca principiu de drept, un punct de vedere de pură polttică,.jp' care are în plus marele inconvenient, de a nu se baza pe un criteriu"^ precis, pentru c& în definitiv, oamenii vor putea discuta la nesfârșit J* dacă un anumit munte mai mult decât altul, sau un anumit fluviu mai mult decât altul, reprezinți pretinsa frontieră naturală între douățări". (M. Sibert.) Și atunci, s'a resimțit necesitatea unei interpretări maf raționale a principiului frontierelor naturale, în înțelesul că prin „froa- > fiere naturale" nu ar trebui înțelese numai decât frontierele trasate de ' natură, ci acele frontiere mai ales, ce oferă avantagii naturale prii» configurația și resursele teritoriului pe care îl circumscriu. Acele fron- fiere adică, ce îmbracă o îndoită înfățișare: de „frontiere strategice* și de „frontiere economice". într'o asemenea concepție, un lanț de ■ munți alcătuește o frontieră naturală, nu numai când el reprezintă *, linia despărțitoare între două suveranități teritoriale, ci și atunci când, fiind în interiorul Statului, el constituie un mediu de convergență stra- tegică, prin porțile de ieșire, prin căile de retragere și prin trecătorile ce-1 întretaie. Astfel, pentru Statul român dinainte și de după 1918, lanțul Carpaților și citadela transilvană au alcătuit și reprezintă o cali- ficată frontieră naturală. „Poporul român, — constată Prof. J. Ancei, — este organic legat de Carpați; muntele său a fost în decursul isto- riei sale milenare, zidul de care s'a lovit fluxul cuceritorilor, fără a-1 sfărma vreodată. El a fost totdeauna un refugiu și un conservator al civilizației române, și aceasta din timpurile cele mai îndepărtate... Și după ce a servit de refugiu, tot Muntele reprezintă, dela Dunăre la Tisa de sus și la Nistru, unitatea Țării Românești." Dar oricum ar fi interpretat principiul frontierelor naturale, în semnificația sa absolută, de odinioară, sau în aceasta mai rațională și mai obiectivă, adevărul este că acest principiu s’a arătat dominant vreme de veacuri, — el manifestându-se și în tratatele de pace din 1919/20 — în materia repartițiilor de suveranitate teritorială. Pentru această rațiune, el își are locul său în teoria generală a formațiunii Statelor. Concomitent însă, cu teoria frontierelor naturale, practica repar- tițiilor de suveranitate teritorială a arătat o deosebită favoare, în de- cursul epocii moderne, principiului „echilibrului puterilor". Fiind con- ceput ca idee creatoare a unei echivalențe de forțe între Statele mari, — ideal către care a tins aproape constant diplomația europeană, în- cepând cu tratatele Westfalice din 1648, — originile sale trebuesc căutate desigur în Italia micilor și numeroaselor State ale Evului Mediu. Lo- renzo de Medicis pare să fi fost primul, care a formulat imaginea balanței puterilor. De atunci ideia s'a împământenit treptat, încât s'a putut vorbi, — pentru secolele XVI—XVII-lea — despre o „luptă pentru PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC Al FORMAȚIUNII STATELOR 259 echilibrul puterilor** (R. Redslob). După ce tratatele Westfalice au în- scris-o în dreptul internațional pozitiv, tratatul dela Utrecht din 1713 vedea în acest „justum potentiae aequilibrium", cea mai potrivită for- mulă, „ad firmandam stabiliendamque pacem ac tranquilitatem Christiani orbis*'. Principiul echilibrului a izvorit într'adevăr din „dreptul de con- servare** al Statelor, și el preconiza repartițiile teritoriale după acest criteriu, astfel ca un Stat, prin forța sa și prin întinderea sa teritorială, să nu constitue o primejdie pentru dreptul la existență al altor State. Cu drept cuvânt astfel, a putut fi el definit, ca tinzând . să mențină sau să creeze o repartiție de putere, care asigură fiecărui Stat, izolat sau în legătură cu aliații săi, o aceeași forță ca a oricărui rival pro- babil, și îl pune în consecință la adăpost de o acțiune opresivă**. (R. Redslob.) Dar dacă acest înțeles, ce afirmă oarecum un caracter generos și idealist, i-1 putem da la originele sale și în primele sale concretizări, din secolul al XVIU-lea încoace, principiul echilibrului puterilor a de- venit o combinație diplomatică, ce ignorează adeseori dreptul la existență al unor State. Prin invocarea sa, și a corolarului său juridic, „sistemul coîmpărțitor**, s'a ajuns la cele trei împărțiri ale Poloniei, și aceasta l-a făcut să decadă din popularitatea sa de odinioară. Chiar dacă apo- logeți ai principiului echilibrului puterilor nu au lipsit nici în secolul al . XlX-lea, — ei căutând să pună în lumină serviciile aduse „ideii de pace** în Continentul european, — chiar dacă el a triumfat în Congresul dela Viena din 1815, alături de principiul legitimității dinastice, ca și în celelalte acte juridice internaționale din secolul trecut, reglementa- torii ale transferturilor de suveranitate teritorială, treptat el a devenit tot mai mult respins de conștiința juridică a popoarelor, ca idee călău- zitoare în materie. * • S'a obiectat, întradevăr, atât principiului frontierelor naturale, cât și principiului echilibrului puterilor, ca idei călăuzitoare în procesul for- mațiunii Statelor, că ele ignorează „omul**, cu voința sa, cu tradițiile, interesele și năzuințele sale. A fost de aceea firesc, ca din momentul când omul a încetat de a mai fi privit ca un accesoriu al solului, ci ca substanță vie <- și cea mai prețioasă — a Statului însuși, să i se recunoască un rol, în formularea criteriului valabil în materie de regle- mentare a repartițiilor de suveranitate teritorială. Și a fost privit ca un astfel de criteriu progresiv, „plebiscitar, în deobște definit ca „un mijloc de consultare a populației unui teritoriu de cedat, spre a se ști dacă cesiunea trebue să aibă loc, sau nu‘*. (K. Strupp). Ceea ce în- seamnă, in această definire a sa, că plebiscitul ar trebui să preceadă, 2* 260 G. SOFRONIE j nu să urmeze, actul juridic yi material al cesiunii teritoriale. Proclamat > de către Revoluția franceză, ca o consecință ți aplicare a principiului de sufragiu universal in domeniul internațional, originile sale au fost. ridicate adeseori, cu mult in timp. După Baldus, Regele Franței nti: avea dreptul de a înstrăina un oraș sau o provincie din regatul său,. dacă locuitorii nu consimțeau la aceasta. Iar pentru Paul Viollet, istoric al dreptului francez, asentimentul poporului ți al notabililor, constituia o condiție a oricărui transferi de suveranitate. Apelul la plebiscit, a •' fost susținut cu fanatism, de către Mancini și discipolii săi, italieni și francezi, și ca urmare, a fost adeseori utilizat, spre a se cunoaște voința ' populațiilor, asupra valabilității, — în lumina dreptului ginților, — a unui transferi de suveranitate teritorială, dela un Stat la altul. Recur-- gerea la plebiscit, rămâne astfel în principiu, un omagiu adus „voinții . colective** a populațiilor. Dar privit în lumina experimentării sale, el i este departe de a putea fi recunoscut ca „unicul criteriu obiectiv" (P. de Lapradelle), ca cea mai progresivă idee călăuzitoare, în demeniul repartițiilor teritoriale. Plebiscitul este întradevăr, greu de organizat în practică adeseori, pentru ca el să ducă la o manifestare fidelă a voinții colective. De aceea, cu toate calitățile sale morale, plebiscitul a oca- zionat și numeroase critici și neputând fi recunoscut ca o instituție general valabilă de drept internațional, el este „recomandat" in acele cazuri, mai ales, când îndoiala există asupra sentimentelor populațiilor dintr'un teritoriu disputat și numai când alt mijloc mai desăvârșit de interpretare a acestor sentimente, nu s'ar găsi. Iar atunci când îndoială nu există, voința colectivă se manifestă prin „plebiscitul de toate zilele" (H. Hauser), pe care-1 constitue multiplele manifestări, reacțiunile quasi- instinctive ale sufletului popular, rezistențele sale, atașamentul de sim- bolurile sale, câteodată de limba sau religia sa, totdeauna de amintirile sale. Practica plebiscitară înscrie totuși un capitol important, in istoricul remanierilor teritoriale și prin aceasta, în formațiunea Statelor. Primii ani ai Revoluției franceze au deschis un drum, adeseori bătătorit ți în această materie. Războaiele naționalitare dela jumătatea veacului trecut, — și mai ales procesul unității italiene, — au făcut de asemeni adeseori apel la consultările populare, chiar dacă nu erau ele totdeauna cali- ficate plebiscite. Iar tratatele de pace din anii 1919/20, deopotrivă au prescris unele consultări plebiscitare, când teritorii ce erau obiect al unor schimbări de suveranitate, prezentau date complexe, prin ame- stecul de populații, prin îndoiala ce domina asupra unei exacte inter- pretări a sentimentului popular, sau prin pasiunea depusă de State vecine ți rivale, ce-și revendicau cu egală energie, un același teritoriu. Dar nici atunci, ca ți în secolul al XlX-lea ți ca ți mai înainte, ideea PPOCESUL JURIDICO.DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 261 plebiscitari nu a putut fi ridicată la rangul unui principiu de drept internațional, date fiind acele inconveniente de ordin practic ca și cri- ticele formulate, de-a-lungul experimentării sale anterioare. Nu mai puțin insă, apelul la plebiscit in atâtea împrejurări, i-au imprimat un anumit prestigiu, ca idee călăuzitoare in procesul formațiunii Statelor. Cu „principiul naționalităților" ca idee călăuzitoare in procesul formațiunii Statelor, se înregistrează un pas mai departe, spre definirea unui criteriu juridic, în materie. Intradevăr, dacă odinioară — in vremea închegării și a Cristalizării sale, — se putuse spune că principiul na- ționalităților „... nu are încă importanță capitală decât în politică și nu în dreptul public" (Bluntschli), această constatare, valabilă poate altădată, a devenit caducă, atât prin rostul sporit dobândit de acest principiu în opera de remanieri teritoriale dela sfârșitul războiului mondial, cât și prin procesul verificat istoricește, de nestăpânită de- șteptare a națiunilor și de împământenire în conștiința juridică obștească, a conceptului de „națiune". Dacă s'a putut obiecta că ar fi un prin- cipiu vag, lipsit de preciziune, cercetările din ultimul timp ne arată că el are un conținut clar și comandamentele sale apar ușor de pre- cizat. Intradevăr, primordialul său comandament nu poate fi decât acesta, că „națiunea are dreptul de a trăi într'un Stat, care să-i fie conform" (R, Redslob). înseamnă aceasta, că în materie de repartiții teritoriale, principiul naționalităților pretinde ca națiunea, prin aria ei teritorială de expansiune, să reprezinte „formula vie a frontierei" (R. lohannet). De sigur, atunci când este aplicat fără sinceritate, sau când este întru totul ignorat, — precum s'a întâmplat adeseori în istoria formațiunii Statelor, — poate însemna aceasta, să se ..............introducă în relațiile internaționale, contestații fără sfârșit și conflicte sângeroase" (M. Sibert). Dar dacă este aplicat cu sinceritate, principiul naționali- tăților reprezintă fără îndoială un progres și — astfel cum proclama școala italiană la jumătatea secolului trecut, — un instrument de pro- movare a domniei dreptului, în raporturile dintre State. Nu trebue ignorat intradevăr, că principiul naționalităților respinge ideea că forța naturii sau combinațiile diplomatice ar putea fi calificate, să determine repartiția spațiilor teritoriale, recunoscute diferitelor suveranități statale. In acest înțeles, jncă la sfârșitul veacului trecut, un autor (Chrâtien) — martor al luptei ce se purta intre vechile idei călăuzitoare în ma- terie de formațiune a statelor și acest principiu al naționalităților, — accentua asupra factorului de coeziune etnică, ca fiind conform cu ideea de drept: „... acolo unde se oprește teritoriul ocupat de către po- pulațiuni ce alcătuesc aceeași națiune, acolo trebuesc să se găsească frontierele Statului". 262 G. SOFRONIE Aplicarea rațională a principiului naționalităților ca formulă, de' delimitare teritorială, presupune insă un acord deplin asupra concep- tului de „națiune**. Ori, în această materie, controversa a existat și continuă să dăinuiască încă, atât înainte cât și după celebra definiție , a lui Mancini, formulată la jumătatea secolului al XlX-lea (a. 1851), Spre eliminarea acestei controverse, s’a străduit „școala electivă** a na- ționalității, care pune centrul de greutate în definirea ideii de națiune pe „factorii morali**, ca și „școala erudită** după care „factorii ma- teriali** sunt cei mai însemnați, în elaborarea acestui concept Spre același obiectiv tinde și concepția național socialistă asupra nați- unii, când reaccentuând asupra datelor mai vechii școli erudite în- materie, afirmă că „elementul rasial" mai cu seamă, trebue să fie luat în considerare, când este vorba de a defini conceptul de na- țiune. Și aceasta, până la întunecarea oricărui alt element alcătuitor al națiunii, căci națiunea nu este altcineva, decât o „unitate rasială distinctă**. (Ad. Hitler). Ori, această interpretare a doctrinei național- socialiste în materie, — după care națiunea depășește ideea de con- cept juridic și devine organică realitate socială, purificată de elementele .alogene, introduse în structura ei prin beneficiul tezei voluntariste, — își are puternice răsfrângeri in domeniul repartițiilor teritoriale, prin accentuarea asupra „factorului etnic", ca un criteriu de diferențiere a competințelor etatiste. Frontiera despărțitoare a două suveranități te- ritoriale, apare în această concepție, ca fiind în funcție de extensiunea teritorială a „rasei", iar principiul naționalităților devine întradevăr un principiu, in virtutea căruia „... indivizii ce-și recunosc asemănări ‘ destul de puternice între dânșii (comunitate sau înrudire de rasă și de limbă, în special), trebuesc să fie admiși să constitue pe un teritoriu determinat, o comunitate politică independentă". (Th. Ruyssen). Practica principiului naționalităților, ca idee călăuzitoare în ma- terie de formațiune a Statelor, nu este întradevăr altceva — până astăzi, — decât expresiunea contradicției înregistrată in doctrină asupra interpretării conceptului de „națiune" pe de o parte, a luptei purtată timp de peste un secol cu celelalte principii dominante în materie, pe de altă parte. Forțe adverse s'au opus cu înverșunare adoptării în domeniul repartițiilor teritoriale acestui principiu, ale cărui izvoare sunt, «... unul în lacul cristalin al filosofiei, altul în torentul tumultuos al pasiunilor populare" (R. Redslob). Aceste forțe adverse se numesc: Statul eterogen, legitimitatea dinastică, principiul frontierelor naturale, ideea echilibrului puterilor, cu diferitele lor consecințe. Dar nu mai puțin, cu timiditate mai întâiu, — la începutul secolului al XlX-lea, — tot mai hotărit mai apoi, în marile tratate internaționale din secolul PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 203 trecut, principiul naționalităților — sprijinit de conștiința juridică a po- poarelor ce năzuiau spre forma de „Stat național**, — și-a făcut loc. treptat, in procesul istorico-diplomatic al formațiunii Statelor. El a de- venit o „idee călăuzitoare** in opera teritorială a tratatelor de pace din 1919/20. Și dacă acele tratate au devenit mai apoi caduce, expli- cația trebue căutată în greșeli sau exagerări ale lor in alte domenii, sau in întunecarea comandamentelor principiului naționalităților, — in anumite cazuri, — prin supraviețuirea altor idei călăuzitoare in ma- terie, Dar nu se va putea ignora, că in lumina istoriei diplomatice, acele tratate rămân cu o parte pozitivă, ori de câte ori ele au con- sfințit promovarea ideii de „Stat național", in dauna Statului eterogen, apăsător de naționalități. • • Spre această formă de „Stat național**, năzuesc națiunile și într'o viitoare ordine internațională, care spre a fi intradevăr durabilă, ur- mează a fi construită pe conceptul de „justiție** și „echitate**. Căci Statul național nu este'*,,... un concept științific, elaborat într’un ca- binet de lucru, în scopul de a ajunge la adevăr, adică la o definiție clară și fără echivoc, ci o idee istorică care s'a creat in cursul unei lupte, în scopul de a produce un efect istoric și politic** (K. Meyer). Și dacă istoria secolelor al XlX-lea și al XX-lea se găsește situată sub semnul Statului național, acest fenomen specific modern — forma de Stat național nu și-a spus încă, ultimul cuvânt. Pe o astfel de re- construcție internațională, bazată pe primatul Statului național, se va putea realiza și acea formulă federativă, — susceptibilă de va- riate concretizări, de o mai largă sau mai restrânsă, dar uniformă re- cunoaștere a „suveranității** Statelor, — in care taberile beligerante văd o soluție progresivă în reglementarea problemei europene, pentru viitor. Căci — s'a observat — chiar dacă pacea viitoare ar fi conce- pută pe linia „... unei răsturnări complete a politicii internaționale a Statelor și a ideilor referitoare la raporturile mutuale dintre popoare** (Osten Unden), ideea unei reorganizări europene sub semnul „drep- tului**, prin îndepărtarea adică a „anarhiei internaționale**, se va im- pune și ea va fi*mai puternică ca oricând. Ori, sub influența învăță- mintelor scoase din exemplul Statelor federale, a Germaniei în special, se va putea face apel la acel „principiu federal**, care „... a jucat deja un atât de important rol în istoria politică modernă și care — numai el — poate face cu putință omului modern, rezolvarea in chip durabil, prin cooperarea națiuniior, a acestor probleme atât de arzătoare și complexe, in domeniul economic, social și politic**. (N. M. Butler). 264 G. SOFRONIE Să observăm astfel, că atunci când doctrina național-socialistă și unii exponenți ai celui de al III-lea Reich, vorbesc de „criteriul etnic" ca idee călăuzitoare in procesul formațiunii Statelor, ei ar Înțelege un „principiu al naționalităților" purificat de acele considerațiuni, care altă dată au întunecat fundamentalele sale comandamente și au alterat însăși substanța sa. In acest înțeles îl concepea de altfel, declarația germano^ poloneză din 5 Februarie 1937 și discursul Cancelarului Hitler din 20 Februarie 1938, când privea națiunea ca o „unitate rasială distinctă" și accentua asupra ideii de respect a fiecărei unități naționale. In acest scop au fost preconizate acele corective, în ordinea internă legislația de conservare și promovare a purității etnice, in ordinea internațională principiul transfertului de populații. Și a fost reactualizat acest prin* cipiu prin discursul Fiihrerului din Reichstag, rostit la 6 Octomvrie 1939, concretizat apoi de Reichul național-socialist într'o întreagă serie de acorduri internaționale. Dacă doctrina dreptului ginților este încă îm- părțită asupra fundamentului teoretic și a valorii practice a principiului schimbului de populații, — ca idee călăuzitoare, într'o viitoare operă de repartiții teritoriale —, nu s'ar putea nega, că aplicat in mod rațional și atent, și pe o limitată arie teritorială, nu numai că nu slăbește prin- cipiul național, ci 11 susține și îl întărește, realizând pentru Statul respectiv un grad de puritate etnică, pe care împrejurările istorice nu l-au putut produce totdeauna. El ar reprezenta astfel, un instrument de consolidare al factorului etnic și, prin aceasta, a adevăratului Stat național. Dar spre a fi un „Stat viabil", procesul formațiunii Statelor va trebui să ia in considerare și „factorul economic", accentuiază doctrina național-socialistă. Teoria „spațiului vital", care pornește dela principiul economiilor complimentare, — și care, mai recent formulată de Cari Schmitt, în congresul dela Kiel din 1935, prin expunerea sa: „Volker- rechtliche Grossraumordnung mit Interventionsverbot fîir Raumfremde Măchte", reamintește totuși mai vechea concepție a lui Ratzel asupra Statelor cu „spațiu mic" și cu „spațiu mare", ca și teza lui Fr. Naumann (Mitteleuropa, 1915), din timpul războiului mondial, — ar oferi soluția în această materie. Profitabilă Reichului ce constitue factorul central al „marelui spațiu", dar deopotrivă profitabilă economicește Statelor participante, teoria spațiilor vitale ar reprezenta astfel într'o nouă ordine europeană formula potrivită spre realizarea, prin mijlocirea factorului economic, a unei reale „solidarități europene", precum pe aceeași cale ea și-a găsit înfăptuire în cadrele Statelor-Unite, — la adăpostul doc- trinei lui Monroe, — și în acelea ale Imperiului britanic. „Solidaritatea economică a Statelor europene, — accentuiază Dr. Frank, — va trebui PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 265 să faci cu putință o mai bună apărare a intereselor economice euro- pene, față de alte spații economice mondiale. Această Europă unificată nu va permite să i se impună condiții, de către nid o organizație extra- europeană, fie ea de natură politică, sau de natură economică.*¹ Teoria spațiului vital, departe de a urmări ideea unui imperialism economic sau politic, este privită de către doctrinarii național-socialiști ca fiind menită să îndepărteze prăpastia dintre Europa agricolă și cea industrială, — pusă în lumină de realitățile următoare războiului mondial (Frands Delaisi, Les Deux Europes. Paris, 1929) — și cu acest titlu ea s’ar recomanda ca o idee călăuzitoare în procesul de viitor al formațiunii Statelor. In această concepție, spațiul teritorial al unui Stat ar apărea — astfel cum il definește Alfred Rosenberg — ca „un spațiu în sânul căruia un popor sau o rasă poate să-și realizeze plenitudinea destinului său (Schicksalsraum)**. Prin „spațiul vital** s’ar da expresiune unei ne- cesități vitale (Lebensbediirfniss) și s’ar asigura ființa comunității (Ge- meinschaft) și a popoarelor integrate. In sfârșit, în preconizarea unei progresive formule pentru o vii- toare ordine internațională, unele cercuri fac amintire de „dreptul istoric" al Statului respectiv. Desigur, acest drept istoric constitue prin defi- niție, o forță spirituală ce nu poate fi — în mod principial — ignorată. Dar sunt două moduri de a concepe și interpreta dreptul istoric. Când prin invocarea sa, se urmărește restaurarea unor entități politice de odinioară, numai pentru că ele s’au distins pe plan istoric printr’o anu- mită grandoare, prin acțiuni remarcabile și o anumită durată în timp, dar care s’ar găsi în opoziție cu comandamentele „criterului etnic**, cu sentimentele și conștiința juridică a importante agregate umane con- locuitoare în același spațiu teritorial, atunci concretizarea dreptului istoric înseamnă încălcarea dreptului la vieață națională a compactelor grupuri alogene și consfințirea hegemoniei politice a unui Stat, nega- țiune a Statului național. O asemeni interpretare a dreptului istoric se găsește în contrazicere cu norma juridică internațională și cu con- ceptul de echitate. Căci „... o stare de lucruri, fie și milenară, nu este vrednică să dăinuiască, când ea este recunoscută a fi contrarie ideii de justiție”. (A, Millerand) Din contră, sporită apare valoarea dreptului istoric, ca factor de luat în considerare în procesul reparti- țiilor teritoriale,* când este el înțeles ca un drept ce revine unui grup uman, care alcătuește în mod indiscutabil o „națiune**, ai cărei membri trăesc în aceeași amintire a unui vechiu Stat, și sorb din ea conștiința unității lor morale. In această a sa interpretare, dreptul istoric se armo- nizează cu acea idee călăuzitoare în procesul formațiunii Statelor, astăzi denumită „criteriul etnic**. Dacă în cea dintâiu interpretare a dreptului 266 6. SOFRONIE . I istoric, formațiunea unui Stat cu luarea sa în considerare, reprezint* o cauză de slăbiciune a Statului respectiv, prin înglobarea unui mate număr de elemente alogene in spațiul său teritorial, prin cea de a doua interpretare a sa, un factor mai mult vine să sprijine comandamentele criteriului etnic. Spre o astfel de repartiție teritorială, în concordanță cu ideea de justiție și de „drept al națiunilor**, — și inspirându-se din datele cri- tenului etnic, — năzuiește cu toate forțele ei morale și materiale și națiunea română, într’o viitoare ordine europeană. Căci dacă privim națiunea română, în lumina discuțiilor doctrinare privitoare la con* ceptul de „națiune**, se desprinde o constatare de cel mai însemnat interes. Se poate adică, spune că națiunea română reprezintă una dintre cele mai progresive și fericite sinteze, ale conceptului de „națiune", Intradevăr, comunitatea românească încadrată într'un teritoriu unitar din punct de vedere geografic și economic, — căci diferitele teritorii românești reprezintă un tot organic, în desechilibru atunci când el este trunchiat, — corespunde deplin ideii de națiune, astfel cum ea este exprimată atât în teoria electivă a națiunii, cât și în cea erudită, astăzi consolidată și reactualizată, prin contribuția în materie, a doctrinei na- țional-socialiste. Factorul rasă, limbă, religie, comunitate de interese, dinastie și conștiință națională, organică legătură cu solul, — adică toate aceste elemente alcătuitoare ale conceptului de națiune, — se găsesc afirmate cu prisosință, în fizionomia națiunii române. De ase- meni „voința comună", acest element de bază în teoria electivă a na- țiunii, și-a găsit șr își găsește elocventă exprimare in alcătuirea na- țiunii române, substanța vie de totdeauna, a Statului național român. Intradevăr, pe această voință comună, manifestată prin plebiscitul de toate zilele, dar și prin solemne exprimări ale ei, pe comunitatea fac- torilor materiali, pe „unitatea de limbă", — acest prețios tezaur al patrimoniului național, unitate impresionantă și fără egal aproape, căci ea^se afirmă dela Tisa până dincolo de Nistru, din Carpați până din- colo de Dunăre, — se construește și se legitimează conceptul de „na- țiune română**. De ele urmează să țină seamă, viitoarea operă de re- construcție a Statelor și de reorganizare a comunității europene. Re- glementarea „problemei românești" apare intradevăr, ca prezentândun îndoit interes: un interes național și un interes internațional. Această de a doua înfățișare a problemei române, este comandată de misiunea istorică de totdeauna a națiunii române în sud-estul european și de PROCESUL JURIDICO-DIPLOMATIC AL FORMAȚIUNII STATELOR 267 rolul ei internațional in viitor, în aceste părți ale continentului. Re* glementarea ei apare astfel, ca un comandament al unei temeinice și echitabile reorganizări europene. Și mai este cu deosebire interesant de observat, că oricare dintre „ideile călăuzitoare" în materie de formațiune a Statelor, principiul frontierelor naturale sau al echilibrului puterilor, principiul plebiscitar sau principiul naționalităților, — ca și corolarul său juridic, dreptul de autodeterminare al popoarelor — co- mandă reglementarea problemei române pe linia drepturilor și a nă- zuințelor de astăzi ale națiunii române, precum o cer deopotrivă și datele „criteriului etnic". G. SOFRONIE CIRCULAȚIA CUVINTELOR IN LIMBA ROMÂNĂ Când in 1879, A de Cihac, terminându-și Dicționarul (Dictio- naire d’etymologie daco-romane, voi. I: Siemens latins comparâs avec Ies autres langues romanes, pp. XII + 333, Francfort s/M., 1870; voi. II: El6ments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, pp. XXVIII + 816, ib,, 1879), — care e cel dintâi dicționar etimologic bun al limbii române, — și-a num&rat cuvintele pe care le putuse el înregistra, con- statând (v. prefața voi. II, pp. I—XV) că cele de origine latină formau abia 1/5 din total [numărul exact e(cf. S. Pușcariu, Locul limbii române între limbile romanice, p. 39) de 1165 din totalul de 5765], in schimb, cele slave [în număr de 2361] formând 2/5, cele turcești [in număr de 965] aproape 1/5 și, in fine, cele grecești moderne [in număr de 635) cu cele ungurești [in număr de 589] și cu cele albaneze [în număr de 50] formând mai bine de 1/5, — numărătoarea lui a uimit și a scanda- lizat toată lumea dela noi. Fiind epoca celei mai exagerate latinomanii, când „Societatea Academica Romana" abia iși publicase acel monstruos Dictionarulu limbei romane (2 voi.) și Glossariu care coprinde vorbele d'in limb’a romana străine prin origine sau form’a loru, cumu si celle de origine indotiioasa (1 voi.), lucrate de A. T. Laurianu și I. C. Massimu in colaborare cu Josefu Hodosiu și G. Barițiu (București, 1871—1876), supărarea unei bune părți din linguiștii noștri ai vremii și din opinia publică și-o poate ușor explica oricine. Cihac nu s'a mulțumit insă să lovească numai in latiniști. Având naivitatea să creadă că un dicționar etimologic, lucrat conștiincios cum era al lui, reprezintă adevărata fizionomie a unei limbi, el a crezut că se poate folosi de constatările sale numerice ca de un puternic argu- ment, — eroare pe care avea s'o plătească foarte scump, — Împo- triva tuturor acelora care nu credeau ca el — și numește, ironizându-1, CIRCULAȚIA CUVINTELOR N LIMBA ROMANĂ 269 pe însuși Hasdeu (p. X) — în marea însemnătate a influențelor străine, mai ales a celei slave, asupra limbii ‘române. Răspunsul i-a venit prompt. I l-a dat Bogdan Petriceicu Hasdeu in Cuvente den bătrâni, tom. III, partea I, București 1881, pp. 91—105, cf. și pp. X—XIV, 156—160 (e reprodus și în partea a IlI-a a Introducerii la Etymologicum Magnum Romaniae, tom. I, Bu- curești, 1887, sub titlul „în ce constă fisionomia unei limbi**, pp. XLVI—LVIII), formulând, cu acest prilej, acea faimoasă teorie: „limba în circulațiune**, teorie care s'a popularizat foarte repede și e și azi foarte populară, sub numele de „circulația cuvintelor**. Principiul acestei teorii, care e cel al circulației bunurilor din eco- nomia politică, a fost simțit de mult valabil in limbă. îl găsim men- ționat incă în secolul al XVI-lea de Luther (cf. S. Pușcariu, ib., ibid.) în prefața traducerii sale a Bibliei (1522—1523) și-l găsim, cu un secol mai târziu, menționat și la noi de Mitropolitul Ardealului Simion Ștefan, în „Predoslovia cătră cetitori** a Noului Testament dela Alba- Iulia (1648): „Bine știmu că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sântti buni carii îmblă în toate țările, așa și cuvintele acealea sântu bune carele le înțelegi! toți**. Dintre linguiști îl „presimțise**, ne spune Hasdeu (p. 100) și, parțial, îl chiar aplicaseră, Curtius, Misteli, Brugman și Forstemann. înainte de Hasdeu, nimeni nu-1 formulase însă ca teorie linguistică. Ca să-și ilustreze teoria, — anume că precum în economia poli- tică două exemplare din aceeași monetă au o valoare utilă foarte di- ferită, dacă unul din ele circulă de zece sau de o sută de ori mai mult decât celălalt, tot așa, din două elemente linguistice de o valoare in- trinsecă identică, unul poate avea o valoare utilă înzecită și chiar în- sutită față de celălalt, dacă in același interval de timp el circulă de zece sau de o sută de ori mai mult, — Hasdeu examinează două poezii populare, o doină și un bocet, amândouă din Dobrogea, adică dintr’o regiune pe care o credea el a fi fost mai expusă tocmai acelora dintre influențele străine care erau, după Cihac, cele mai puternice din câte se exercitaseră asupra limbii române, până la data când și-a alcătuit el Dicționarul: slavă și turcească. Doina e al&tuită din treizeci de cuvinte, toate insă latine. Hasdeu recunoaște că e foarte scurtă. El invită insă pe Cihac să găsească una — fiind sigur, și pe bună dreptate, de imposibilitatea acestui lucru — măcar pe jumătate cât aceasta, sau să compună in proză o frază ro- mânească „măcar de cinci șiruri** in care cuvintele să fie numai slave sau numai turcești sau numai slave și turcești, — elementul turcesc, 2Î0 DIMITRIE MACREĂ in limba română, fiind egal, după Cihac, cu cel latin, iar elementul slav fiind de dou& ori mai mare. Bocetul e mai lung, constând din 155 de cuvinte, dintre care 126 sunt latine, 18 slave, 3 ungurești și 1 grecesc, — elementul latin în- trecând deci cu mai mult decât de cinci ori pe toate celelalte împreună.' Un calcul serios în linguistică, ca și în economia politică, con* dude Hasdeu, „are în vedere nu unitatea brută, ci valoarea de cir- culație". Fizionomia unei limbi o alcătuiesc sunetele ei cele mai frec- ■ vente, cea mai frecventă accentuare, cele mai frecvente forme grama- ticale și construcțiuni sintactice, cele mai frecvente cuvinte. Negreșit, adaugă el, slavismele la Români și chiar turcismele, nu sunt puține; în circulațiune insă, adică „în activitatea cea vitală a graiului româ- nesc, în mișcarea cea organică", ele se pierd aproape cu desăvârșire în fața cuvintelor de origine latină. Metoda a folosit-o, dela Hasdeu încoace, pentru precizarea lo- cului limbii noastre între limbile romanice, Sextil Pușcariu, în Locul limbii române între limbile romanice (Academia Română. Dis- cursuri de Recepțiune, XL1X, București, 1920, pp. 39—41, cf, șiRtudes de linguistique roumaine, Cluj—București, 1937, pp. 45—51), în Ru- mănisch und romanisch („Archiv fur das Studium der neueren Spra- chen" voi. 164, 1933, pp. 221—223) și, acum de curând, în Limba Ro- mână (voi. I, pp, 191—195, București, 1940), în întâia lucrare, printre dovezile privitoare la lexic, Pușcariu exa- minează originea cuvintelor de pe câte o pagină din Coșbuc, Ispirescu și Creangă, autori din trei regiuni diferite, constatând că cele de ori- gine latină au, în primul autor, o frecvență de 88’/o, în al doilea, de 91°/₀, iar în al treilea, de 92°/o. „Luați, zice Pușcariu, media între Coșbuc și Creangă și veți găsi că ea e de lO°/o pentru cuvintele străine, cam ca la Ispirescu", Sunt citate, tot aici, strofele întâia din „Somno- roase păsărele" și întâia din „Mai am un singur dor" de Eminescu, alcătuite numai din cuvinte latine. Reproducând acest studiu în Rtudes de linguistique roumaine (pp. 3—54), datele de mai sus sunt completate cu cele din al doilea articol, Ramânisch und romanisch: 1. examinarea unei pagini din Anatole France, găsindu-se același, raport între elementul moștenit și cel îm- prumutat din alte limbi ca în scriitorii români; 2. comparația rugă- ciunii „Tatăl nostru" cu cea franceză, stabilindu-se că din cele 60 de cuvinte ale rugăciunii noastre numai 6, adică 10%, nu sunt moștenite din latină, pe când în cea franceză, numărul acestora din urmă e de 7, și relevându-ni-se faptul deosebit de interesant că tocmai acele cu- vinte care sunt în rugăciunea românească de origine slavă sunt și in CIRCULAȚIA CUVINTELOR lN LIMBA ROMÂNĂ 2Î1 cea franceză cuvinte împrumutate; și 3. o statistică a cuvintelor dela litera B din Dictionnaire etymologique de la langue franțaise de Os car Bloch (Paris, 1932), statistică din care rezultă că abia 20% din aceste cuvinte sunt de origine latină, — in Dicționarul lui Cihac ele fiind 23%. Mai sunt citate aici, în plus, un fragment dintr'o poezie popu- lară și altul din „Palia dela Orăștie¹*, 1582, (cap. 1 v. 3—10), — aceasta din urmă traducere din ungurește —, care sunt alcătuite iarăși numai din cuvinte latine. La toate aceste date, in Limba Română (pp. 193—194), Pușcariu mai adaugă experiența următoare: A luat o sută de termini româ- nești privitori la corpul omenesc pe care i-a dat unui Italian să-i tra- ducă in italiană, unui Francez în franceză și unui Englez în engleză. Cercetând originea acestor termini, in cele patru limbi, stabilește că: in română, 92 sunt de origină latină, în italiană, tot 92, in franceză, 89, iar in engleză, cei de origine germanică sunt in număr de 86. „De ce crește deodată, se intreabă Pușcariu fib., p. 194), atât de mult numărul cuvintelor de origine latină după aceste statistici ?“ Și* și răspunde (ib., ibid,): „Pentrucă vorbele care exprimă noțiuni elemen- tare, cu care operăm la tot pasul, sunt mai toate moștenite din lati- nește, pe când cele luate dela străini sunt in cea mai mare parte ter- mini speciali, întrebuințați numai in anumite regiuni sau de anumite clase sociale". „Din cauza aceasta putem exprima — ne spune mai departe — fraze întregi, fără să întrebuințăm niciun cuvânt de obârșie străină, dar cu greu vom putea construi o propoziție, cât de scurtă, care să fie compusă numai din vorbe neromane". „Rezultă dar, din aceste constatări, conchide d-sa, că și în pri- vința tezaurului lexical, limba română nu e mai romanică, nici mai puțin romanică decât limba italiană, franceză sau oricare alta dm lim- bile neolatine, ci pur și simplu romanică, fără comparativ, căci no- țiunea „romanic" e absolută și nu sufere gradație" (ib., ibid.). Theodor Capidan, în Bilinguismul și rolul femeii în pă- strarea limbii („Familia", seria III, anul I, 1934, nr-ul 8, pp. 19—29) citează (după B. Recatas, L’etat actuel du bilinguisme chez Ies Macedo- Roumains du Pinde et le role de la femme dans le langage, Paris, 1934) o poezie populară aromânească din Aminciu alcătuită din 45 de cuvinte, toate latine. In vremea din urmă, D, R. Mazilu aplică această metodă in istoria literară, mai întâi, în Diaconul Coresi (Institutul de Istorie Li- terară și Folclor, 3, Ploești, 1933), unde stabilește (cf. pp. 54—56), pe baze statistice, desfășurarea in .timp a activității tipografice a lui Coresi, 272 DIMITRIE MACREA folosind metoda, in aceeași lucrare și ca linguist, și anume, analizând . un „Tatăl nostru** dela sfârșitul secolului al XVI-lea, tradus din slavă și arătând că din cele 68 de cuvinte ale rugăciunii, 59, deci 86,95°/o, . sunt cuvinte moștenite din latină (cf. p. 60). A doua oară, o utilizează ca estetician literar, în Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și vocabular. Institutul de Istorie Literară și Folclor, 9, București, 1937,cf. și Expresia lingvistică a Luceafărului, in „Gazeta Cărților**, anul IV, nr-ele 15—16 din 15 și 31 Martie 1935), stabilind că din cele 1908 cuvinte ale poemului (număr care e cel de frecvență, numărul de cu- vinte distincte fiind 529), 1688 sunt latine, 144 slave, 18 grecești, 17 un- gurești, 10 franceze, 9 albaneze, 4 turcești, 6 de origine necunoscută ; și 12 formațiuni românești. Cuvintele latine, formând 88,8%, sunt de' ' 11 ori mai numeroase decât cele de origine slavă și de 8 ori mai nu- meroase decât toate cuvintele de origine străină laolaltă. 13 strofe (6, 14, 18, 25, 28, 58, 60, 66, 70, 81, 83, 85 și 94) sunt alcătuite numai din cuvinte latine, aceste strofe și in genere cele de „maxim romanic**, exprimând, ne spune autorul, „momentele hotăritoare, decisive și eroice, ca expresii ale unei voințe ajunse la cea mai puternică afirmare a ei, în fața unor împrejurări ale vieții de natură să pară cele din urmă**, (p. 80), pe care le exprimă „minimele romanice** (cf. p. 87). Numărătoarea lui Cihac, — făcută pe baza unei opere care, fără îndoială, nu-i lipsită nici de lacune nici de exagerări, exagerările ei rămânând însă în cadrele bunului simț și ale metodei științifice a vremii, față de ceea ce se producea, in acest domeniu, la noi, in epoca res- pectivă —, a fost deci, prin reacțiunea produsă, foarte fructuoasă, dând naștere formulării unei importante teorii linguistice și precizărilor men- ționate mai sus. Chiar admițând însă că această numărătoare ar fi fost făcută după o operă căreia nu i s'ar putea reproșa nimic, — caz inexistent în reali- tate —, ea ar corespunde compoziției lexicului românesc din timpul când opera respectivă a fost alcătuită și n'ar mai corespunde, — după mai bine de șaizeci de ani, epocă în care s’au petrecut, în istoria noastră, evenimente politice, sociale și culturale de proporția celor pro- duse, care lasă totdeauna, după măsura lor, urme în limbă și mai ales în lexic, — celui actual. Nefiind însă acesta cazul, am crezut că poate fi cu atât mai utilă încercarea de a indica numeric, după actualele cunoștințe de etimo- logie și vocabular — departe fiind de mine gândul că unele sau altele din aceste două pot fi vreodată complete mai ales pentru o limbă vie •— alcătuirea lexicului românesc. CIRCULAȚIA CUVINTFLOR lN LIMBA ROMÂNA 273 Datele, — pe care le înșir mai jos —, le-am stabilit pe baza Dicționarului limbii române din trecut și de astăzi (care constitue partea I din Dicționarul Enciclopedic Ilustrat „Cartea Românească", (București, 1931) al lui I. A. Candrea, cel mai bogat dintre dicțio- narele noastre etimologice pe care le avem terminate până în prezent și care — autorul lui fiind unul din cei mai de seam& etimologiști ai noștri — este o expresie din cele mai autorizate ale stadiului cuno- ștințelor etimologice românești din vremea din urmă. în acest dicționar se află înregistrate, după numărătoarea mea, 43.269 de cuvinte [: 24.311 cuvinte moștenite sau împrumutate și 18.958 variate și derivate pe teren românesc]. (Numărătoarea autorului, mar- cată din 500' în 500 pe marginea filelor, se referă la articolele din dicționar, nu la cuvinte. Ea nu e insă tocmai exactă, sărind dela 11.000 [p. 404] la 12.000 [p. 419], în loc de 11.500. Cifra exactă a articolelor dicționarului nu e deci: 38.614, ci cu 500 mai puțin: 38.114). Aceste 43.269 de cuvinte se repartizează, după origine, precum urmează; 1. Elementele latine [în număr de 2099] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 6806 (for- mând deci un total de 8905)] reprezintă....................... 20,58% 2. Elementele vechi slave și slave bisericești [în număr de 1466] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 3058 (formând deci un total de 4524)] reprezintă 10,45% 3. Elementele sârbești [în număr de 484] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [în număr de 315 (for- mând deci un total de 799)] reprezintă...........................1,84% 4. Elementele bulgărești [în număr de 247] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 298 (for- mând deci un total de 545)] reprezintă...........................1,25% 5. Elementele rusești [în număr de 246] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [în număr de 166 (for- mând deci un total de 412)] reprezintă...........................0,95% 6. Elementele rutenești [în număr de 250] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 147 (for- mând deci un total de 397)]-reprezintă ...... 0,91% 7. Elementele poloneze [în număr de 86] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [in număr de 55 (formând deci un total de 141)] reprezintă................................0,32% 8. Elementele care au intrat și din sârbă și din bulgară [în număr de 113] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [in număr de 144 (formând deci un total de 257)] reprezintă..................................................... 0,59% 3 1 274 DIMITRIE MACREA -'*4 9. Elementele care au intrat și din sârbă și din ruteană [în ’ număr de 10] cu variantele și derivatele lor pe teren ro- | mânesc [tn număr de 10 (formând deci un total de 20)] reprezintă ............................................... . 0,04%j 10. Elementele care au intrat și din rusă și din ruteană [în ) număr de 5] cu variantele și derivatele lor pe teren ro- mânesc [în număr de 11 (formând deci un total de 16)] « reprezintă................................................. 0,03%*. 11. Elementele care au intrat și din rusă și din bulgară [în număr de 6] cu variantele și derivatele lor pe teren ro- mânesc [în număr de 10 (formând deci un total de .16)] 1 reprezintă ....................................................0,03% '< 12. Elementele comune cu albaneza [în număr de 54] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de. i 195 (formând deci un total de 249)] reprezintă .... 0,57% 13. Elementele medio-grecești [in număr de 212] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 139 (for- mând deci un total de '351)] reprezintă...........................0,80% 14. Elementele nebgrecești [tn număr de 586] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 434] formând deci un total de 1020)] reprezintă ..... 2,35% 15. Elementele ungurești [în număr de 605] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 755 (for- mând deci un total de 1360)] reprezintă ...... 3,14% 16. Elementele care au intrat și din ungurește și din sârbă [în număr de 17] cu variantele și derivatele lor pe teren ro- mânesc [în număr de 11 (formând deci un total de 28)] reprezintă .............................................. 0,06% 17. Elementele turcești [in număr de 1116] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [in număr de 773 (for- mând deci un total de 1889)] reprezintă ...... 4,36% 18. Elementele latine savante [in număr de 875] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [in număr de 260 (for- mând deci un total de 1135)] reprezintă..................... 2,62% 19. Elementele franceze [in număr de 11.387] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [in număr de 1467 (for- mând deci un total de 12.854)] reprezintă................... 29,69% 20. Elementele italiene [în număr de 336] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [in număr de 77 (formând deci un total de 413)] reprezintă..............................0,95% CIRCULAȚIA CUVINTELOR In LIMBA ROMANA 275 21. Elementele spaniole [în număr de 12] care au un singur derivat pe teren românesc (formând deci un total de 13) reprezintă................................................ 0,03% 22, Elementele engleze [în număr de 85] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [în număr de 7 (formând deci un total de 92)] reprezintă.............................0,21% 23. Elementele germane [în număr de 510] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [în număr de 203 (for- mând deci un total de 713)] reprezintă.......................1,67% 24. Elementele săsești [în număr de 7] cu variantele și deri- vatele lor pe teren românesc [în număr de 3 (formând deci un total de 10)] reprezintă.............................0,02% 25. Elementele țigănești [în număr de 10] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [în număr de 2 (formând deci un total de 12)] reprezintă.............................0,02% 26. Elementele românești din nume proprii [în număr de 255] reprezintă . ................................................0,58% 27. Elementele onomatopeice [în număr de 284] cu variantele și derivatele lor [în număr de 564 (formând deci un total de 848)] reprezintă..........................................1,96% 28. Elementele de origine nesigură [în număr de 837] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 783 (formând deci un total de 1620)] reprezintă . . . 3,73% 29. Elementele de origine necunoscută [în număr de 2230] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [în număr de 2010 (formând deci un total de 4240)] reprezintă. . 9,79% 30. Diverse, și anume: bulgaro-rutene [9], ruteno-poloneze [8], ruso-sârbe [8], ruso-poloneze [7], ruteno-ruso-poloneze [5], sârbo-bulgaro-rutene [2], sârbo-bulgaro-poloneze [2], sârbo- poloneze [1], ruteno-ungurești [8], ruteno-sârbo-ungurești [5],7germano-ungurești [2], germano-italiene [6], sârbo-slo- vaco-ungurești [3], ruso-polono-unguresc [1], neogreco- bulgare [7], neogreco-sârbesc [1], turco-sârbești [5], turco- bulgare [4], turco-bulgaro-sârbe [4], turco-neogrecești [5], turco-tatar [1], tatare [9], arabe [5], cumane [5], idiș [1], esperanto [1], (formând deci un total de 117) reprezintă 0,27% întru cât, până acuma, singurul text mai lung în care se exa- minase frecvența sau circulația elementelor care alcătuiesc lexicul ro- mânesc era „Luceafărul" lui Eminescu, celelalte, toate fiind foarte scurte și fragmentare, am crezut util să urmăresc această chestiune într'un cadru mai larg. 3 276 DIMITRIE MACREA •3 ’ }■ Cercetarea mea se bazează anume pe toate poeziile lui Emi- nescu publicate in timpul vieții poetului, toate cuprinse in volumul al ediției critice îngrijite de Perpessicius (M. Eminescu, Opere, voi. I, București, 1939). * In ce privește etimologia cuvintelor, m'am ținut, firește, exclusiv de dicționarul al cărui cuprins l-am prezentat mai sus. Rezultatele obținute sunt următoarele: Cuvinte distincte, in toate aceste poezii, sunt 3607 [: 2321 cuvinte moștenite sau împrumutate și 1286 variante și derivate pe teren românesc}, având o întrebuințare sau circulație de 33.846 [: 29.094 cele moștenite și împrumutate și 4752 variantele și derivatele pe teren românesc]. > După origine și circulație, ele se repartizează astfel: -> 1. Elementele latine [914 ca număr și 24.494 ca circulație] cu varian- tele și derivatele lor pe teren ro- mânesc [842 ca număr și 3601 ca circulație (formând deci un total de 1756 de cuvinte cu circulația de 28.095)] reprezintă .... 48,68% din cuv. și 83% din circ. 2. Elementele vechi slave și slave bi- sericești [323 ca număr și 1528 ca circulație] cu variantele și de- rivatele lor pe teren românesc [224 ca număr și 566 ca circu- lație (formând deci un total de 547 de cuvinte cu circulația de 2095)] reprezintă...........................15% din cuv, și 6,18% din circ. 3. Elementele sârbești [15 ca număr și 64 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren româ- nesc [7 ca număr și 18 ca circu- culație (formând deci un total de 22 de cuvinte cu circulația de 82)] reprezintă................................0,60% din cuv. și 0,24 ₒ/odin circ. 4. Elementele bulgărești [20 ca nu- măr și 67 ca circulație] cu varian- tele și derivatele lor pe teren ro- mânesc [4 ca număr și 14 ca cir- culație (formând deci un total de 24 cuvinte cu circulația de 81)] reprezintă.............................. 0,66% din cuv. și 0,23% din circ. 5. Elementele care au intrat și din sârbă și din bulgară [11 ca nu- CIRCULAȚIA CUVINTELOR IN LIMBA ROMANA 277 mir și 54 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [5 ca număr și 6 ca cir- culație (formând deci un total de 16 cuvinte cu circulația de 60)] reprezintă......................0,44% din cuv. și 0,17% circ. 6. Elementele comune cu albaneza [16 ca număr și 139 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [16 ca număr și 49 ca circulație (formând deci un total de 32 de cuvinte cu circu- lația de 188)] reprezintă . . . 0,88% din cuv. și 0,55% din circ. 7. Elementele medio-grecești [23 ca număr și 90 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [7 ca număr și 12 ca . circulație (formând deci un total de 30 de cuvinte cu circulația de 102)] reprezintă.............0,83% din cuv. și 0,30% din circ, 8, Elementele neogrecești [40 ca nu- măr și 77 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [8 ca număr și 17 ca circulație (formând deci un total de 48 de cuvinte cu circulația de 94)] reprezintă....... 1,33% din. cuv, și 0,27% din circ. 9. Elementele ungurești [42 ca nu- măr și 181 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [17 ca număr și 104 ca circulație (formând deci un total de 59 de cuvinte cu circulația de 285)] reprezintă 1,63% din niv. și 0.84°/» din circ. 10. Elementele tuțcești [40 ca număr și 79 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren româ- nesc [4 ca număr și 16 ca circu- lație (formând deci un total de 44 de cuvinte cu circulația de 95)] reprezintă......................1,20% din cuv, și 0,28% din circ. 278 MMITRIE MACREA 11. Elementele latine savante [111 ca număr și 466 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [12 ca număr și 18 ca circulație (formând deci un total de 123 de cuvinte cu circulația de 484)] reprezintă......................3,41% din cuv. și 1,13% din circ. 12. Elementele franceze [364 ca nu- măr și 725 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren românesc [68 ca număr și 130 ca circulație (formând deci un total de 432 de cuvinte cu circulația de 855)] reprezintă ..... 11,97% din cuv, și 2,52% din circ. 13. Elementele italiene [20 ca număr și 54 ca circulație] cu un singur derivat pe teren românesc Între- buințat o singură dată (formând - deci un total de 21 de cuvinte ₜ cu circulația de 55) reprezintă . 0,52% din cuv. și 0,16% din circ. 14. Elementele germane [15 ca număr și 29 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren româ- nesc [3 ca număr și 3 ca circu- lație (formând deci un total de 18 cuvinte cu circulația de 32)] reprezintă ........ 0,49% din cuv, și 0,09% din circ. 15. Numele proprii [148 ca număr și 240 ca circulație] cu derivatele din nume proprii [8 ca număr și 10 ca circulație (formând deci un total de 156 de cuvinte cu cir- culația 250)] reprezintă.... 4,30% din cuv, și 0,73% din circ. 16. Elementele onomatopeice [46 ca nu- măr total de cuvinte cu circulația de 109] reprezintă.......................1,27% din cuv. și 0,32% din circ. 17. Elementele de origine nesigură [51 ca număr și 149 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [19 ca număr și 68 ca circulație (formând deci un CIRCULAȚIA CUVINTaOR IN LIMBA ROMANĂ 279 total de 70 de cuvinte cu circu- lația de 217)] reprezintă . . . 1,94% din cuv, și 0,64% din circ. 18 Elementele de origine necunoscute [84 ca număr și 496 ca circulație)] cu variantele și derivatele lor pe teren românesc [41 ca număr și 119 ca circulație (formând deci un total de 125 de cuvinte cu circulația de 615)] reprezintă . 3,46% din cuv, și 1,80% din circ. 19. Diverse și anume: rutene [7 ca număr și 9 ca circulație], polo- neze [3 ca număr și 4 ca circu- lație], ruteno-poloneze [2 ca nu- măr și 3 ca circulație], ruse [2 ca număr și 3 ca circulație], ruso- rutene [3 ca număr și 4 ca cir- culație], ruso-bulgare [2 ca nu- măr și 5 ca circulație], ruso-bul- garo-sârb [1 ca număr și 1 ca cir- culație], sârbo-ungurești [2 ca nu- măr și 4 ca circulație], ruteno- ruso-polono-unguresc [1 ca număr și 1 ca circulație], turco-bulgaro- sârb [1 ca număr și 1 ca circu- lație], turco-bulgaro-unguresc [1 ca număr și 1 ca circulație], ger- mano-italiene [4 ca număr și 8 ca circulație], arab (1 ca număr și 1 ca circulație] și latine [8 ca nu- măr și 8 ca circulație] (formând deci un total de 38 de cuvinte cu circulația de 53) reprezintă . 1,08% din cuv. și 0,15% din circ. Spre a avea un termin egal de comparație, cercetarea pe care am făcut-o asupra compoziției lexicului și a circulației elementelor lexi- cale românești îrf poeziile lui Eminescu, am intreprins-o și pentru limba franceză pe baza poeziilor lui V e r 1 a i n e (Choix de poesies, ed. Franțois Coppâe, Paris, 1908). în ce privește etimologia cuvintelor franceze, m'am ținut, de ex- celentul Dictionnaire etymologique de la langue franțaise al lui Os car Bloch, apărut în 1932 (Paris, Les Presses Universitaires de France), deci in același timp cu Dicționarul lui Candrea. 280 DIMITRIE MACREA Rezultatele pe care le*am obținut sunt următoarele: | Cuvintele distincte ale lui Verlaine, in „Choix des poâsies", sunt ta număr de 3800 [: 2480 cuvinte moștenite sau împrumutate și 132Q variante și derivate pe teren francez], având o circulație de 25.456 [: 21.539 cele moștenite sau împrumutate și 3917 variantele și deri- vatele pe teren francez]. (Fiindcă, la noi, articolul e contopit cu cuvântul' determinat și fiindcă logic, dacă nu și ortografic, și ta franceză e tot așa de legat de cuvânt, n'am socotit între cuvintele distincte pe le și la, care ar fi ridicat numărul acestora la 3802, iar circulația la 28,294). După origine și circulație, ele se repartizează astfel: 1. Elementele latine [1002 ca număr și 17.917 ca circulație] cu varian- tele și derivatele lor pe teren francez [860 ca număr și 3239 ca circulație (formând deci un total ’ de 1862 de cuvinte cu circulația de 21,156)] reprezintă .... 49,% din cuv. și 83,10% din circ, 2. Elementele latine bisericești și sa- vante [844 ca număr și 1884 ca circulație] cu variantele și deriva- tele lor pe teren francez [257 ca număr și 266 ca circulație (for- mând deci un total de 1101 cu- vinte cu circulația de 2150)] re- prezintă ............................. 28,97% din cuv, și 8,38% din circ. 3. Elementele celtice [7 ca număr și 15 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [5 ca număr și 5 ca circulație (formând deci un total de 12 cu- vinte cu circulația de 20)] repre- zintă .................. 0,30% din cuv. și 0,07% din circ. 4. Elementele vechi germane [75 ca număr și 368 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [75 ca număr și 178 ca circulație (formând deci un total de 150 de cuvinte cu circulația de 546)] reprezintă...................3,94% din cuv. și 2,14% din circ. 5. Elementele italiene [85 ca număr și 150 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [36 ca număr și 68 ca circulație CIRCULAȚIA CUVINTELOR IN LIMBA ROMANA 281 (formând deci un total de 121 de cuvinte cu circulația de 218)] re- prezintă ...................... 6. Elementele provensale [27 ca nu- măr și 44 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren francez [7 ca număr și 11 ca cir- culație (formând deci un total de 34 de cuvinte cu circulația de 55)] reprezintă......................... 7. Elementele spaniole [14 ca număr și 21 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [3 ca număr și 4 ca circulație (formând deci un total de 17 cu- vinte cu circulația de 25)] re- prezintă ................................ 8. Elementele engleze [16 ca număr și 26 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [3 ca număr și 5 ca circulație (formând deci un total de 19 cu- vinte cu circulația de 31)] re- prezintă ............................... 9. Elementele grecești savante [19 ca număr și 21 ca circulație] cu va- riantele și derivatele lor pe teren francez [3 ca număr și 4 ca cir- culație (formând deci un total de 22 de cuvinte cu circulația de 25)] reprezintă , 10. Numele proprii [167 ca număr și 485 ca circulație] cu derivatele din nume poprii [14 ca număr și 20 ca circulație (formând deci un total de 181 de cuvinte cu circulația de 505)] reprezintă, . 11, Elementele onomatopeice [28 ca număr total de cuvinte cu cir- culația de 233] reprezintă, . . 3,% din cuv. și 0,85% din circ. 0,89% din cuv. și 0,20% din circ. 0,45% din cuv. și 0,09% din circ. 0,50% din cuv. și 0,12% din circ. 0,57% din cuv. și 0,09% din circ. 5,% din cuv. și 1,98% din circ. 0,70% din cuv. și 0,90% din circ. 282 w DIMITRIE MACREA 12. Elementele de origine nesigură [65 ca număr și 268 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [33 ca număr și 68 ca circulație (formând deci un total de 98 de cuvinte cu circu- lara de 336)] reprezintă . . , 2,24% din cuv. și 1,31% din circ. 13. Elementele de origine necunoscută [48 ca riumăr și 178 ca circulație] cu variantele și derivatele lor pe teren francez [24 ca număr și 49 ca circulație (formând deci un total de 72 de cuvinte cu circu- lația de 227)] reprezintă . . . 1,89% din cuv, și 0.89% rlln ᵣ;ᵣc< 14. Diverse, și anume : italo- spaniole [7 ca număr și 27 ca circulație], italo-provensale [2 ca număr și 6 ca circulație], portughez [1 ca număr și 1 ca circulație], proven- salo-spaniole [2 ca număr și 3 ca circulație], picardo-normande [5 ca număr și 8 ca circulație]* valon [1 ca număr și 1 ca circulație], flamande [8 ca număr și 12 ca circulație], olandeze [9 ca număr și 16 ca circulație], vechi scan- dinave [3 ca număr și 6 ca cir- culație], germane recente [7 ca număr și 12 ca circulație], anglo- american [1 ca număr și 1 ca circulație], islandez [1 ca număr și 1 ca circulație], grecești bizantine [2 ca număr și 2 ca circulație], argotice [6 ca număr și 11 ca circulație], arabe [8 ca număr și 11 ca circulație], arabo-persane [2 ca număr și 2 ca circulație], turcești [3 ca număr și 4 ca cir- culație], polonez [1 ca număr și 1 ca circulație], hinduse [2 ca număr și 2 ca circulație], malaez CIRCULAȚIA CUVINTELOR IN LIMBA ROMANA 283 [1 ca număr și 1 ca circulație], chinez [1 ca număr și 1 ca cir- culație], și latine [10 ca număr și 10 ca circulație] (formând deci un total de 83 de cuvinte cu cir- culația de 139) reprezintă. . . :,% din cuv. și 0,54% din circ. După cel mai complet dicționar etimologic pe care-1 avem până in prezent gata, lexicul românesc este alcătuit deci din cuvinte de 55 de origini, intre care nu sunt insă decât 13 grupe care depășesc 1%: latine, vechi slave și slave bisericești, sârbești, bulgărești, neo- grecești, ungurești, turcești, latine savante, franceze, germane, onoma- topeice, de origine nesigură și de origine necunoscută (v. Fig. 1). Restul de 42 de grupe (16 dintre cele distincte și cele 26 diverse) sunt toate sub l%,*nereprezentând, toate laolaltă, decât 6,38% din cele 43.269 de cuvinte ale dicționarului. Cu excepția celor comune cu alba- neza, înconjurate încă de o bună parte de mister, cuvintele din aceste 42 de grupe care nu se reduc la vreuna din cele 13 grupe sunt fie urmele unor influențe puțin importante in istoria și civilizația noastră, fie simple accidente in lexicul românesc. dimitrie macrea 00 FIG. 2 Lexicul lui Eminescu CIRCULAȚIA CUVINTELOR lN LIMBA ROMANĂ 285 Dinte cele 13 grupe care depășesc în dicționar 1%, regăsim în lexicul lui Eminescu, depășind această cifră pe cele latine, vechi slave și slave bisericești, neogrecești, ungurești, turcești, latine savante, franceze, onomatopeice, de origine nesigură și de origine necunoscută (in total: 10), căzând deci sub 1% cele sârbești, cele bulgărești și cele germane, iar din cele 42 de grupe sub 1% în dicționar, nu mai regăsim decât 20 de grupe (6 între cele distincte și 14 diverse), nereprezentând, toate laolaltă, decât 5,50% din cele 3607 cuvinte distincte ale lui Eminescu, Avem, în schimb, in plus, 4,30% nume proprii și derivate din nume proprii (v. Fig. 2). Lexicul lui Verlaine e alcătuit din cuvinte de 35 de origini, între care însă numai 6 grupe depășesc 1%: latine, latine bisericești și savante, vechi germane, italiene, de origine nesigură și de origine necunoscută, O grupă care mai depășește cifra de 1% o formează numele proprii cu derivate din nume proprii, reprezentând 5%. Restul de 28 de grupe (6 din cele distincte și 22 diverse) reprezintă laolaltă abia 5,41% din cele 3800 de cuvinte distincte ale lui Verlaine (v. Fig, 3). Reducerile de grupe sunt și mai mari, atât în românește cât și în franceză, din punct de vedere al circulației. Cele 10 grupe care rămăseseră în lexicul lui Eminescu, din cele 13 ale dicționarului, deasupra cifrei de 1% se reduc acum la cinci: latine, vechi slave și slave bisericești, latine savante, franceze și de origine necunoscută, căzând sub 1% cele neogrecești, ungurești, tur* cești, onomatopeice și de origine nesigură. Sub 1% cad, în Eminescu, și numele proprii cu derivatele din nume proprii (v. Fig. 4). Cele 6 gupe din lexicul lui Verlaine rămase deasupra cifrei de 1% se reduc la patru: latine, latine bisericești și savante, vechi germane și de origine nesigură, căzând sub 1% cele italiene și cele de origine necunoscută. Numele proprii și derivatele din nume proprii rămân, în Verlaine, deasupra cifrei eliminatorii (v. Fig. 5). In Dicționar, elementul latin reprezintă 20,58%, ceea ce, față de 79,42% alcătuit din elemente de alte origini, face tocmai cât sta- bilise Cihac, adică 1/5, ba încă „cincimea** lui Cihac e cu aproape 3% mai mare decât a noastră, reprezentând, față de totalul cuvintelor pe care le înregistrase el, 23% (v. mai sus, p. 271). Elementul latin nu reprezintă însă jpai mult decât în statistica noastră nici în franceză. După statistica făcută pe baza dicționarului lui Oscar Bloch (v, mai sus, ibid.), — adevărat, pentru o singură literă, B —, el reprezintă și în franceză tot numai 20%. Celelalte 12 grupe care depășesc în Dic- ționar cifra de 1% se succed, în ordinea importanței lor numerice, precum urmează: 29,56%, vechi slave și slave bisericești: 10,45%, de DIMITRIE MACREA 8 CIRCULAȚIA CUVINTELOR lN LIMBA ROMĂNA 287 origine necunoscută: 9,79%, turcești: 4,36%, de origine nesigură: 3,71%, ungurești: 3,14%, latine savante: 2,62%, neogrecești: 2,35%, onomatopeice: 1,96%, sârbești: 1,84%, germane: 1,67% și bulgărești: 1,35% (v. Fig. 1). Dacă în ce privește elementele latine, potrivirea cu ceea ce sta- bilise Cihac este așa de mare, această potrivire nu mai există pentru nidunul din grupele care alcătuiesc lexicul românesc. Deosebirile nu se datoresc însă faptului că Cihac n'ar fi fost un lexicograf conștiincios ci disproporției numerice dintre cele două dicționare (5765 față de 43.2691), disproporție corespunzând, în mare măsură, cu cea produsă, între datele apariției celor două dicționare, în lexicul limbii române, care — și în aceeași măsură cunoștințele linguiștilor noștri asupra lui de pe tot întinsul românesc — s’a îmbogățit considerabil. în lexicul lui E mine seu, față de 20,58% cât e în Dicționar, elementul latin reprezintă 48,68%. Pentru franceză, în lexicul lui Verlaine, el reprezintă 49%. Dintre celelalte grupe care depășesc, în Eminescu, cifra de 1% mai găsim două care cresc: elementele vechi slave și bisericești, crescând dela 10,45% la 15% și elementele latine savante, crescând dela 2,62% la 3,41%. (Creșterea acestora din urmă o formează însă numai lexicul poeziilor de tinereță ale lui Eminescu). Toate celelalte grupe scad. Elementele franceze, care, în Dicționar, formează cel mai numeros grup de cuvinte, scad dela 29,56% la 11,97%< ele constituind totuși și în Eminescu, un grup destul de mare, urmând foarte de aproape pe cel slav. în ordinea impor- tanței lor numerice, urmează: elementele de origine necunoscută care scad dela 9,79% la 3,46%, de origine nesigură care scad dela 3,71% la 1,94%, ungurești care scad dela 3,14% la 1,63%, neogrecești care scad dela 2,35% la 1,33%, turcești care scad dela 4,36% la 1,20% și în fine, cele onomatopeice care scad dela 1,96% Ia 1,16% (v. Fig. 1 și Fig. 2). Față de Dicționar, situația se inversează în Eminescu, cu desăvârșire, în ce privește circulația. „Cincimea** de elemente la- tine din Dicționar, crescută în lexicul lui Eminescu la 48,68%, de- vine aici 83%. Pentru franceză, în Verlaine, avem 83,10%. Tot re- stul de 79,42% de alte origini din Dicționar sau de 51,32% din le- xicul lui Eminescu se reduce deci, din punct de vedere al circulației, la 17% și anume, cele care depășesc cifra de 1% urmându-se, în or- dinea importanței lor numerice, astfel: vechi slave și slave bisericești: 6,18%, franceze: 2,52%, de origine necunoscută! 1,80% și latine sa- vante: 1,13% (v. Fig. 4). — în Verlaine, pentru acelea din grupele din restul de 16,90%, care depășesc cifra de 1%, avem, în ordinea 288 DIMITRIE MACREA importanței lor numerice, succesiunea următoare: latine bisericești și savante : 8,38°/o (deci abia cu 2,20% mai numeroase decât vechile slave și slavele bisericești in română), vechi germane: 2,14% și de ori- gine nesigură: 1,31% (v, Fig. 5). Atât de perfecta potrivire in ce privește elementele latine, tn dic- ționar cât și in lexicul și circulația acestor elemente in cel mai mare poet al nostru și în unul din cei mai mari poeți francezi, este o do- “ vadă mai amplă, din punct de vedere lexical, decât cele similare aduse inaintea noastră, a adevărului romanității limbii române în sensul „ab- solut" — cum îl numește Sextil Pușcariu (v. mai sus, p. 271J al noțiunii. Cercetarea noastră n'am făcut-o însă spre a dovedi ceea ce nu mai avea nevoie de dovezi. Am făcut-o pentru a stabili, cu cea mai mare preciziune posibilă, rolul pe care îl are, în dicționar și’ în circulație, fiecare din grupele de elemente care alcătuiesc lexicul românesc, reflexe fidele, fiecare, ale tot atâtor influențe care s’au exer- citat, în cursul istoriei, asupra noastră și a civilizației noastre. DIMITRIE MACREA. NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN Uriașa încleștare de forțe, care învrăjbește azi omenirea, nu este numai un războiu al armelor, ci, în același timp, o aspră ciocnire ideo- logică. Nici nu putea fi altfel, căci războiul total, aducând după sine concentrarea tuturor posibilităților de acțiune ale unui neam, în vederea unei singure ținte finale: victoria, implică și o mobilizare a forțelor lui spirituale. Această înmănunchiere a forțelor spiritului, în scopul nimi- cirii dușmanului, este ceea ce învățații germani numesc — făcând aluzie la o veche legendă — problema catalaunică. Potrivit amintitei legende, bătălia de pe câmpiile catalaunice dintre oștirile lui Aetius și Attila a fost atât de îndârjită, încât spiritele celor uciși acolo au continuat lupta încă trei zile după ce zăngănitul armelor amuțise definitiv. După cum, pentru a explica înfrângerea Hunilor lui Attila, credința populară a înarmat duhurile celor căzuți, tot așa, — ni se spune, — ideile sunt chemate să ducă astăzi împotriva inamicului același neîmblânzit războiu, ca și soldații de pe front și să contribue Ia grăbirea deriziunii finale. Convinsă de însemnătatea întăririi frontului ideologic pentru asi- gurarea victoriei, mișcarea național-sorialistă, in lupta pe care a înce- put-o mai întâi înlăuntrul granițelor, spre a o continua apoi înafara lor, a mobilizat toate forțele ei spirituale pentru a construi, pe axiome filo- sofice cu totul noi, o concepție de vieață fundamental deosebită de cea împământenită în Europa după Marea Revoluție franceză. Dar, cum se întâmplă adeseori în istoria curentelor ideologice, această nouă concepție de vieață nu a întârziat să exercite, sub im- pulsul diferiților factori politici și a evenimentelor internaționale, o adâncă înrâurire chiar și asupra instituțiilor juridice sau sociale ale altor țări. Mai mult, anumite instituții, pe care le găsim astăzi în unele 4 290 TUDOR DRĂGANU țări, nici nu pot fi Înțelese pe deplin fără cunoașterea amănunțită a ideologiei național-socialiste. Acesta este și cazul articolelor din Constituția slovacă, al noilor legiuiri din România și Croația, privitoare Ia statutul juridic al grupu- rilor etnice germane din aceste țări, ca și al protocolului dela Viena din 30 August 1940 Încheiat între Germania și Ungaria, la temelia cărora se găsește o concepție cu totul deosebită de aceea care prezidase la reglementarea internațională a problemei minorităților, Înfăptuită după războiul mondial din 1914—1918. Tratatele minorităților încheiate în anii 1919—1920 așezaseră pe primul plan al preocupărilor lor apărarea drepturilor indivizilor, apar- ‘ ținând diferitelor minorități de rasă, de limbă sau de religie și înte- meiaseră întregul lor eșafodaj juridic pe ideia că garantarea drepturilor politice, publice și civile ale cetățenilor minoritari trebue să fie însăși menirea oricărui Drept al naționalităților. In schimb, aceste tratate, chiar dacă utilizau în mod incidental termenul de „minoritate" sau de „comunitate națională", nu le recunoșteau acestora nici un drept propriu, nici o prerogativă pe care să o dețină în calitatea lor de organe co- lective. Astfel, pe baza menționatelor tratate, diferitele grupuri etnice nu se bucurau ele înșile de o protecție internațională, ci numai indivizii care alcătuiau minoritatea erau puși sub scutul unor norme de drept. Neocupându-se decât de ocrotirea drepturilor indivizilor, era firesc ca sistemul tratatelor minorităților să refuze de a acorda grupurilor etnice personalitate juridică și, deci, să nu voiască a le recunoaște calitatea de a apare în fața Consiliului Societății Națiunilor ca părți în proces, în caz de infracțiune sau pericol de infracțiune, la obligațiunile cuprinse în tratatele minorităților. Acestui sistem cu caracter individualist, consacrat de tratatele minorităților, doctrinarii național-socialiști ii opun o concepție comuni- tară de protecție a grupurilor etnice. Credincioși ideii că valoarea so- cială supremă este comunitatea, în fața căreia glasul intereselor indi- viduale trebue să amuțească, gânditorii germani cred că, pentru a găsi soluția echitabilă a problemei naționalităților, trebue să se pornească nu dela individ, ci dela ideia de comunitate. Cultura, — declară ei, — nu există decât în comunitate și prin comunitate, și de aceea ocrotirea juridică a indivizilor, aparținând unei minorități, nu poate garanta sin- gură propășirea lor culturală, ci ea trebue dublată de un sistem de norme juridice care să facă posibilă desvoltarea nestânjenită a însăși comunității etnice. Principiul egalității de drept a indivizilor trebue să fie completat astfel, — spune doctrina național-socialistă, — cu prin- cipiul egalei îndreptățiri a naționalităților. NOUL STAtUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 291 Din această idee, pe care o subliniază cu o deosebită vigoare in special Kurt 0. Rabl și A. von Verdross, decurg un număr de impor- tante consecințe juridice, pe care, după cum este și firesc, nu le putem decât indica in cadrele restrânse ale acestui articol. In primul rând, in temeiul principiului egalei îndreptățiri a națio- nalităților, doctrina național-socialistă crede că, pentru a se înfăptui o adevărată egalitate intre membrii grupului etnic și populația majoritară, nu este suficient să se acorde drepturi politice egale tuturor cetățenilor unui Stat, ci este necesară organizarea unor instituții juridice, care să asigure o participare la vieața politică, intr'o proporție corespunzătoare cu importanța lor, însăși comunităților etnice ca entități cu o existență juridică proprie, în scopul de a se transforma astfel Statul național într'un Stat de naționalități (Nationalitătenstaat). In al doilea rând, principiul egalității de drept a naționalităților este incompatibil atât cu adoptarea unei politici de desnaționalizare a diferitelor grupuri etnice în profitul națiunii alcătuitoare de Stat, cât și cu o politică economică ce ar avea ca scop să pună într'o stare de inferioritate economică o anumită naționalitate. Aceasta pentrucă o astfel de politică, dusă de autoritățile de Stat, ar însemna o vădită ne- socotire a egalei considerațiuni de care trebue să se bucure diferitele naționalități. Pentru a da o valoare practică acestei egalități și pentru a garanta naționalităților menținerea și desvoltarea specificului lor etnic, este ne- cesar, — spune doctrina național-socialistă, — să se recunoască grupu- rilor etnice dreptul de a se organiza în corpuri constituite, înzestrate cu organe îndrituite să reprezinte interesele naționalităților și chiar ale singuraticilor indivizi, atunci când atingerea adusă interesului particular ar prejudicia asupra interesului general. Acestea sunt motivele pentru care doctrina național-socialistă socotește că, în scopul asigurării unei ocrotiri eficace a grupurilor etnice, este necesară organizarea lor ca persoane juridice. Mai mult, unii autori cer chiar ca ele să fie înzestrate cu o personalitate juridică de drept internațional, în sensul de a li se recunoaște capacitatea de a avea drepturi și datorii internaționale și de a sta ca părți în fața tribunalelor internaționale (W. Hamei). In schimb, alții (Verdross) vorbesc numai de recunoașterea lor ca subiecte de drept, pentruc^ o ultimă părere (Koellreutter) să se mulțumească să ceară o autonomie de administrație în materie culturală. Recunoașterea ca subiecte de drept a grupurilor etnice implică, în concepția național-socialistă, în același timp acordarea unei foarte largi autonomii pe seama lor t autonomie în materie culturală în primul rând, dar autonomie — în măsura în care piedeci de neînlăturat nu 4* 292 ' TUDOR DRĂGANU se opun — fi în materie de ocrotire socială, de organizare sanitarii și economici, precum și în justiție și administrație. Se pare însă că doctrina germani nu tinde atât si acorde mini»' rităților dreptul de a se organiza în grupări învestite cu un drept de comandă asupra unei porțiuni anumite a teritoriului Statului și cu 6 largă independență față de Statul care le adăpostește (autonomie locală), cât mai ales să cuprindă într'o organizație comună, dotată cu perso- nalitate juridică și cu întinse atribuții asupra membrilor ei, pe toți ce- tățenii Statului aparținând unui grup etnic, indiferent de locul unde își au reședința și fără ca aceste largi atribuții să implice recunoașterea unei competențe de ordin teritorial (autonomie personală), (Theodor Veiter, Naționale Autonomie, Wien, 1938). Nu mai rămâne acestei doctrine decât să găsească criteriul după care urmează să se stabilească, dacă un individ aparține unui anumit grup etnic și nu altuia. In această privință, — spune Rabl, — este de- cisivă mărturisirea (Bekenntnis) personală a individului, adică manife- starea sinceră a convingerii că aparține unui anumit grup etnic. „Cum însă această mărturisire nu este ceva arbitrar, ci „sublinierea voluntară** (Raschhofer) a unei stări existente (anume a apartenenței la un popor, indisolubilă din punct de vedere moral),¹) trebue — adaugă Rabl — să existe posibilitatea de a decide asupra existenței reale a criteriilor de apartenență la popor, pentru a se împiedeca mărturisiri de apartenență abuzive. Mărturisirea de apartenență însăși este unică, irevocabilă și definitivă. Intrarea sau ieșirea fără alegere sau neregulată este contrară bunelor moravuri și trebue făcută imposibilă prin legiuiri conforme acestui scop. Competența de a decide asupra mărturisirii de aparte- nență aparține grupului etnic însuși...“²) Trebue să mai menționăm, în sfârșit, că concepția comunitară care stă la baza ideologiei național-socialiste determină importante conse- cințe și pentru felul cum se preconizează pe plan internațional viitorul Drept al naționalităților. Pe de o parte, așezând la baza Dreptului naționalităților ideia de comunitate și concepând această comunitate ca o singură unitate de sânge, care cuprinde și elementele etnice din afară de granițele unui Stat, doctrina național-socialistă ajunge in mod logic la concluzia că trebue să se recunoască acelei părți a comunității naționale, care s’a putut constitui într'o organizație etatică proprie, un drept de a se in- teresa de soarta conaționalilor ei așezați pe pământul unui Stat străin. ’) In acelaș sens fi T h. Veiter, op. cit. ’J K. O. Rabl, op. cit., pag. 30—31. NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 293 Astfel, deosebindu-se de sistemul tratatelor minorităților, doctrina na- țional-socialistă recunoaște Statului conațional un drept propriu de a reprezenta interesele grupurilor etnice pe lângă Statul care le adăpostește. Apărarea drepturilor grupurilor etnice nu se va face insă pe calea unei reglementări colective, ca în sistemul genevez, ci prin încheierea unor pacte bilaterale între Statele interesate. Pe de altă parte, din ideia că comunitatea națională formează o singură unitate de sânge, indiferent de hotare, doctrina național-socialistă deduce, în profitul membrilor acestei comunități, un drept de a între* ține și desvolta raporturile lor naționale pe deasupra și cu ignorarea granițelor ce separă diferitele State cărora le aparțin. Frontierele Sta- telor nu pot fi, — spune W. Hamei, — piedeci în calea stabilirii și con- solidării legăturilor de comunitate care unesc pe membrii aceleași națiuni. Aceasta este, schițată în câteva linii generale, concepția național- socialistă a Dreptului naționalităților, concepție întemeiată, după cum se vede, pe principii fundamental deosebite de acelea care au inspirat tratatele minorităților din 1919—1920. Victoriile recente ale armatei germane, au creat condițiile necesare pentrucă revendicările formulate în materia Dreptului naționalităților de doctrina național-socialistă să se concretizeze în texte de drept po- zitiv. In România, această materializare în norme legislative a ideologiei național-socialiste s’a efectuat prin decretul-lege nr. 3884 din 21 Noem- vrie 1940 pentru constituirea Grupului etnic german din România. Decretul-lege citat nu este însă singurul izvor de drept pe care se întemeiază noul statut al Grupului etnic german din România. Un izvor tot atât de important pentru cunoașterea situației Juri- dice actuale a minorității germane este protocolul dela Viena, încheiat la 30 August 1940 intre Guvernul Reichului și Guvernul român. Pe baza acestui protocol, Guvernul român s'a obligat să pună în toate privințele in stare de egalitate pe membrii Grupului etnic german din România, cu cei ce aparțin din punct de vedere etnic naționalității române și să completeze statutul Grupului etnic german in sensul ho- tăririlor dela Alb^-Iulia din 1 Decemvrie 1918, in scopul menținerii naționalității germane. In sfârșit, un ultim izvor de drept in această materie este decretul- lege nr. 3097 din 8 Noemvrie 1941, prin care s'a dat o nouă organi- zare învățământului german din România. Noua reglementare legislativă a situației juridice a Grupului etnic german din România, înfăptuită sub semnul influenței crescânde a pu- 294 TUDOR DRÂGANU terii germane in Europa, poartă până în cele mai mici amănunte pecetea concepției național-socialiste de protecție a minorităților naționale. Indepărtându-se de spiritul individualist, care prezidase la regiei mentarea internațională a problemei naționalităților, înfăptuită după războiul mondial, principala preocupare a decretului-lege din 21 Noem- vrie 1940 (care ne va preocupa în special în acest loc, deoarece con* stitue astăzi principalul izvor al dreptului nostru în această materie) nu este garantarea drepturilor indivizilor aparținând Grupului etnic german din România, ci ocrotirea Grupului etnic ca atare. Fără îndoială, 'î asigurarea unei depline egalități de drept cu populația românească a cetățenilor de origine etnică germană constitue și pentru noul statut ? juridic o preocupare de căpetenie, preocupare care a și dus, dealtfel, la reactualizarea hotărîrilor dela Alba-Iulia prin protocolul dela Viena din 30 August 1940. Dar ceea ce constitue inovația fundamentală a ; acestui statut, ceea ce îl separă în mod hotărît de sistemul tratatelor « minorităților, este ideia că egalitatea de drept a indivizilor trebue între- gită prin organizarea comunității etnice ca persoană juridică și prin învestirea ei cu largi atribuții în ce privește luarea măsurilor necesare pentru menținerea și consolidarea, vieții naționale. Tocmai pentru a sublinia noua concepție pe care o adoptă, decretul- lege din 21 Noemvrie 1940 a ținut să recunoască prin chiar primul - său articol calitatea de persoană juridică română de drept public a Grupului etnic german din România. In acest fel, s'a dat consacrare legală acelei idei, susținute de doctrina național-socialistă, potrivit căreia, pentru a se putea ocroti în mod eficace specificul etnic al fiecărei naționalități, este trebuitor ca acestea să fie recunoscute ca persoane juridice și, astfel, înzestrate cu organe, chemate să apere interesele și drepturile comunităților naționale ca entități superioare indivizilor. Decretul-lege citat nu merge însă așa de departe, încât să con- fere Grupului etnic german personalitate de drept internațional. Dim- potrivă, el subliniază că acest grup este „persoană juridică română de drept public". De altfel, după cum s'a văzut mai sus, acordarea unei personalități de drept internațional grupurilor etnice nu este socotită o necesitate de toți doctrinarii național-socialiști. Recunoașterea Grupului etnic german din România ca persoană juridică publică are o deosebită însemnătate pentru problema care ne preocupă in acest loc. Consecințele acestei dispozițiuni a decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 se desprind, în mod limpede, din simpla precizare a deosebirii ce există între persoanele juridice private și cele publice. NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 295 După Walter Jellinek, din faza actuală de desvoltare a dreptului, rezultă următoarea deosebire între persoanele juridice private și per* soanele juridice publice: a) Pe când persoana juridică privată poate oricând să-și înceteze funcționarea, o persoană juridică publică, bunăoară comuna, nu poate să se dizolve in mod liber, căci ea este încadrată în organizația publică și, astfel, este obligată să existe. b) Asupra persoanelor juridice private, Statul nu are decât un control negativ, supraveghlind ca activitatea lor să nu aducă atingere ordinei publice sau bunelor moravuri și să nu aibă un scop ilicit. In schimb, controlul asupra persoanelor juridice publice are un caracter pozitiv, Statul putând să le constrângă să-și îndeplinească activitatea conform scopului pentru care au fost constituite. c) Pe când intrarea și ieșirea din asociație a membrilor unei per- soane juridice private este liberă, în cazul persoanelor juridice publice poate exista o obligațiune de a fi membrul lor, dacă anumite condițiuni sunt date. Astfel, de pildă, acei care au domiciliul sau reședința într'o comună sunt în mod obligator supuși autorității acesteia. d) Persoana juridică publică are competența de a elabora regule de drept, susceptibile de a fi impuse prin constrângere. Această posi- bilitate lipsește însă persoanelor juridice private. e) Persoana juridică publică poate face anumite acte administrative în care să se manifeste cel puțin o părticică de putere suverană: o putere de comandă superioară voințelor individuale. Aceste acte se execută de persoana juridică publică prin propria ei forță, fără ca pentru aceasta să fie necesar să se recurgă la procedura judiciară obișnuită. Dim- potrivă, această prerogativă lipsește persoanelor juridice private, care nu pot constrânge, bunăoară, pe membrii lor să-și execute obligațiunea de cotizație, decât pe baza unei hotăriri judiciare. f) Agenții persoanelor juridice publice pot avea calitatea de func- ționari publici, pe când angajații persoanelor juridice private sunt simpli funcționari particulari. Trebue să subliniem insă că, pentru a se putea vorbi de o persoană juridică publică, nu este necesar ca toate criteriile menționate mai sus să fie întrunite îp fapt, ci este suficientă și existența numai a unuia din ele. Astfel, la unele persoane juridice publice poate lipsi, de exemplu, fie criteriul rezultat din participarea obligatoare a membrilor, fie ele- mentul de distincție oferit de calitatea de funcționari publici a anga- jaților lor, etc. Totuși, aceste grupări umane vor fi socotite persoane juridice publice din moment ce cel puțin unul din elementele înșirate va exista în fapt. 296 TUDOR DRÂGANU Expunerea de mai sus a elementelor distinctive, pe care le înfă- țișează persoanele juridice publice, este menită să ne lămurească nn numai înțelesul unei noțiuni legale, ci să arate în același timp însem- nătatea dispozițiunii decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, prin care Grupul etnic german din România a fost declarat persoană juridică publică. Cea dintâi consecință fundamentală care decurge din declararea Gru- pului etnic german ca persoană juridică publică este consacrarea, în, art 2 al decretului-lege citat, a dispozițiunii că toți cetățenii români recu- noscuți de origine etnică germană aparțin în mod obligator Grupului etnic german din România. Astfel, spre deosebire de persoanele juri- dice private, la care intrarea și ieșirea membrilor se face în deplină libertate, în cazul Grupului etnic există obligațiunea de a fi membra al acestui grup, din moment ce condițiunea ca cetățeanul să fie de origine etnică germană este dată. Această dispozițiune a decretului- lege din 21 Noemvrie 1940 voește să excludă posibilitatea ca cetățenii de origine etnică germană să se organizeze în mai multe grupări și este introdusă în scopul evident de a evita o diviziune de natură a slăbi rezistența lor națională. Criteriul pe baza căruia se stabilește care cetățeni români aparțin Grupului etnic german, ca și procedura prevăzută în acest scop, arată de asemenea adânca influență pe care a exercitat-o doctrina național- socialistă asupra legiuitorului român. In adevăr, decretul-lege din 21 Noemvrie 1940 hotărăște nu numai că elementul după care se constată dacă un cetățean aparține sau nu Grupului etnic german este „confesia" lui la poporul german, adică tocmai criteriul pe care am văzut că îl propune doctrina germană, dar adaugă, — în spiritul aceleiași doctrine, — că competența de a recu- noaște valabilitatea acestei „confesii** este dată Grupului etnic german însuși. Această „mărturisire** a individului nu este însă ceva arbitrar. După cum rezultă din însuși termenul de „mărturisire** întrebuințat de decretul-lege menționat, — termen prin care nu se înțelege o decla- rațiune de voință făcută după bunul plac al fiecăruia, ci darea pe față sinceră a unor anumite fapte sau situațiuni de fapt, — cetățeanul care o face nu este liber să declare după bunul lui plac dacă aparține sau nu Grupului etnic, ci declarațiunea lui trebue să fie conformă cu rea- litatea etnică și biologică. După ce stabilește acest criteriu pentru determinarea apartenenței la Grupul etnic german din România, decretul-lege din 21 Noemvrie 1940 mai adaugă că, pentru ca un cetățean român să fie considerat NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 297 ca făcând parte din acest grup, este necesar să fie înregistrat în re- gistrul național al Grupului. Măsura instituirii unui registru național, care să cuprindă numele tuturor cetățenilor români de origine etnică germană, este menită să servească nu numai la determinarea apartenenței etnice, dar, în același timp, să facă imposibilă, cu ajutorul unei evidențe precise a numelor membrilor Grupului etnic, o eventuală încercare de desnaționalizare. Este vădit că o asemenea măsură poate deveni bogată în consecințe în special în acele țări, unde se practică și acum, ca și în trecut, o intensă politică de desnaționalizare prin constrângerea minoritarilor de a-și schimba numele. Ea are însă o importanță cu mult mai mică pentru Statul român, care nu a urmat nici când o astfel de politică. A doua consecință importanță a învestirii Grupului etnic german din România cu caracter de persoană publică constă în faptul că art. 4 al decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 îi recunoaște competența de a edicta, în anumite materii, regule de drept. In această privință, articolul citat prevede că, pentru menținerea și consolidarea vieții na- ționale, Grupul etnic german poate lua, cu aprobarea Conducătorului Statului dispozițiuni obligatoare pentru membrii lui. Atunci când aceste dispozițiuni vor fi luate pe cale generală și impersonală, adică vor obliga pe toți membrii Grupului etnic sau un număr nedeterminat de membrii ai acestui Grup, ele vor avea fără îndoială caracterul unor norme de drept, căci ceea ce deosebește norma de drept de alte acte juridice este tocmai caracterul ei general, impersonal și obligator. Mai mult, Grupului etnic german i se recunoaște de art. 3 al de- cretului-lege citat chiar și o „voință națională", al cărei reprezentant este „Partidul muncitoresc național-socialist al Grupului etnic german din România". S'ar părea, la prima vedere, că această ultimă dispozițiune, fă- când apel la o concepțiune ce stă la temelia sistemului politic, — atât de aspru combătut de național-socialism, — al Revoluției franceze: la teoria suveranității naționale, este inspirată de o ideologie deosebită de a național-socialismului. Nu trebue însă uitată declarația Fiihrerului Adolf Hitler, făcută în discursul său din 30 Ianuarie 1937 : „nu este în poporul gernjan decât un singur suveran, acest suveran este po- porul însuși", declarație pe care a completat-o spunând: „voința po- porului se exprimă prin partid, organizația politică a poporului". Prin urmare, conform acestei declarații, doctrina oficială național- socialistă, departe de a fi contrară teoriei suveranității poporului, o consacră. Dar, spre deosebire de teoria tradițională conform căreia voința generală se exprimă fie direct de națiune, fie prin reprezentanți 298 TUDOR DRÂGANU liber aleși, doctrina celui de al treilea Reich face din partidul național- socialist organul de exprimare al voinței naționale. Aceasta este situația și în cazul dispozițiunii art. 3 al decretuhii- lege din 21 Noemvrie 1940: se recunoaște Grupului etnic german din România o voință națională, dar se crează in același timp un organ chemat să o exprime: partidul, care este, după modelul doctrinei na- țional-sodaliste, organizația politică a Grupului etnic. In legătură cu această chestiune, trebue să accentuăm asupra ' importantei dispozițiuni a decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, prin care se prevede că dispozițiunile luate de Grupul etnic în scopul men- ținerii și întăririi vieții naționale nu vor avea caracter obligator pentru membrii lui, decât dacă vor avea aprobarea Conducătorului Statului. Fără o asemenea dispozițiune, larga autonomie, care se recunoaște ; Grupului etnic, ar putea sdruncina însuși principiul unității Statului ■ român. In aceste condițiuni, este evident că dreptul de control al Con- ducătorului Statului asupra Grupului etnic are tocmai menirea de a salvgarda caracterul unitar al Statului nostru. Dar înafară de aceste norme cu caracter general și impersonal, pe care le poate lua cu aprobarea Conducătorului Statului în materia menținerii și consolidării vieții naționale, Grupul etnic german poate face și anumite acte aplicabile unui singur individ sau unei categorii determinate de indivizi, acte cu caracter individual deci, în care această persoană juridică să apară ca fiind învestită cu o putere de comandă asupra voințelor individuale. Decretul-lege pentru constituirea Grupului etnic german prevede un singur caz când acest Grup poate săvârși asemenea acte individuale de putere publică. Acesta este cazul actului (prevăzut de art. 2), prin care Grupul etnic recunoaște sau refuză recunoașterea origine! etnice germane a unui cetățean român și, in consecință, dispune sau refuză înregistrarea lui în registrul național al Grupului etnic. Acest act, ale cărui efecte juridice sunt deosebit de însemnate, deoarece, pe baza lui, individul dobândește un complex de drepturi și de datorii, care carac- terizează situația juridică a membrilor Grupului etnic, are fără îndoială caracterul unui act făcut de Grupul etnic în calitate de putere publică, dat fiind că valabilitatea lui nu este subordonată voinței concordante a particularului, ci se impune acestuia grație dreptului de comandă pe care Grupul etnic îl are asupra cetățenilor români de origine germană. Acestea sunt elementele caracteristice persoanelor juridice pu- blice, pe care le posedă Grupul etnic german din România. Trebue să subliniem însă, înainte de a trece mai departe, că — la fel cu numeroase alte persoane juridice publice, — Grupul etnic NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 299 german nu are toate criteriile distinctive arătate mai sus. Astfel, pe baza decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, Statul nu are un drept de control pozitiv asupra Grupului etnic, căci nu poate să-i dea directive de activităte sau să-i reformeze actele. Pe de altă parte, Grupului etnic ii lipsește și criteriul distinctiv rezultat din calitatea de funcționari pu- blici a angajaților persoanelor juridice publice. întradevăr, in lipsa unei dispozițiuni, care să confere angajaților Grupului etnic calitatea de func- ționari publici, este evident că aceștia nu se vor bucura de regimu special al statutului funcționarilor publici, ci vor fi considerați simpli angajați particulari. Lipsa acestor criterii distinctive nu prejudiciază însă asupra caracterului de persoană juridică publică a Grupului etnic, căci, cum am arătat, pentru a se putea vorbi de o persoană juridică pu- blică este suficientă și numai existența unuia din elementele menționate. Organul reprezentativ al Grupului etnic german este, conform art. 3 al decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, Partidul muncitoresc național-sodalist german al Grupului etnic german din România. Acest partid a fost constituit în mod solemn abia la 9 Noemvrie 1940, într’o mare adunare populară ținută la Mediaș sub președinția d-lui Andreas Schmidt, Conducătorul Partidului, ca o consecință a unei mișcări ce luase naștere încă mai demult printre Sași și Șvabi în ve- derea transformării vechiului partid al Germanilor din România într’un partid așezat pe baza principiilor național-socialiste. Noul partid, ca și cel vechiu, al cărui loc l-a luat, are caracterul unui partid național, menit să grupeze în aceeași asociație politică pe toți cetățenii români de origine etnică germană. Cu toate acestea, cele două partide germane, ce s'au succedat în timp, sunt fundamental deosebite prin spiritul care a prezidat la reglementarea organizării și funcționării lor. Ele se deosebesc, in primul rând, prin faptul că fostul partid al Ger- manilor din România pornia, în organizarea lui, dela o concepție de- mocratică. In democrație, partidele politice au mai ales rolul de a ex- prima diferitele curente care există în opinia publică cu privire la con- ducerea generală a Statului.¹) Constituit în acest spirit, fostul partid al Germanilor din România era prin excelență un organ de exprimare al opiniei publice, un organ al cărui rol era să asigtțre manifestarea voinței politice a unei anumite naționalități. Dimpotrivă, partidul muncitoresc național-socialist german al Grupului etnic german din România nu este un simplu organ de exprimare al opiniei publice, ci are ca scop prin- *) In ce privește acest rol al partidelor politice, vezi R. Bonnard, Le droit et I'6tat dans la doctrine nationale-socialiste, ed. II, Paris, 1939, pag. 169. 300 TUDOR DRAGANU cipal educația maselor populare, în spiritul ideilor național-socialiste. El caută să înlăture din sufletele indivizilor exagerările unui indivî- dualism prea egocentric și a le insufla o conștiință comunitară. O altă particularitate ce le separă constă în faptul că, spre de- osebire de vechiul partid al Germanilor din România, care, constituit în spiritul liberalismului individualist, era o simplă asociație, o grapă' de indivizi legați prin aceleași interese, noul partid muncitoresc na- țional-socialist german vrea să fie o trupă, adică o reunire de luptători în serviciul realizării aceluiași ideal. Acest partid refuză de a mai fi o asociație de indivizi având interese identice și tinde să devină o co- munitate care urmărește înfăptuirea, în scopul desăvârșirii unității po- porului german, a concepției național-socialiste despre lume și vieață. In această ordine de idei, un important punct al programului lui este menținerea și desvoltarea conștiinței treze a unității etnice a Grupului etnic german cu marele popor german. Constituind o comunitate co- ordonată și unită prin legături de rasă, noul partid este organizat pe baza așa numitului „Fuhrer-prinzip”. Aceasta însemnează că, spre de- osebire de obișnuitele asociații, al căror organ principal este adunarea generală, organul esențial al partidului național-socialist este conducă- torul partidului. Fuhrer-ul nu este un simplu președinte al unei gru- pări de indivizi juxta-puși, ci este chemat să arate comunității calea pe care să meargă, iar aceasta îl urmează în temeiul încrederii reci- proce, a legăturilor de sânge care îi unesc și a faptului că Fiihrer-ul este socotit că personifică în modul cel mai fidel năzuințele ge- nerale.¹) Organizarea Partidului muncitoresc național-socialist german al Grupului etnic german din România prezintă o mare asemănare cu aceea a Partidului național-socialist al Marelui Reich german. Ca și acesta, Partidul Grupului etnic german din România are un Fiihrer (Volksgruppenfiihrer), care este organul suprem de conducere. Partidul Grupului etnic are, deasemenea, o serie de subdiviziuni teritoriale, care sunt aceleași ca și ale Partidului din Reich. Aceste sub- diviziuni teritoriale sunt: 1. die Gauleitung (direcțiunea regională), 2. die Kreisleitung (direcțiunea de circumscripție) și 3. die Ortsgruppen- leitung (direcțiunea grupului local). Astăzi, Partidul muncitoresc național-socialist german al Grupului etnic german din România este împărțit în următoarele patru regiuni: 1. Gau Altreich (Vechiul Regat), 2. Gau Siebenbiirgen (Transilvania), 3. Gau Banat (Banat) și 4. Gau Bergland, cu sediul la Deva. ') Vezi pentru Germania, R. Bonn ard, op. cit., pag. 189 ți 88. NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 301 Pe lângă Partidul Grupului etnic german din România există, ca și în cadrul Partidului național-socialist al Reichului, o serie de alte formațiuni, create de partid și în legături cu acesta. Principalele formațiuni de acest fel sunt: die Einsatzstaffel și die Deutsche Mannschaft, care sunt organizațiuni cu caracter paramilitar, precum și Deutsche Jugend, Deutsche Lehrerschaft, Camera de cultură a Grupului etnic, Institutul de cercetări, Frauenwerk, Winterhilfswerk, Deutsche Arbeiterschaft, Landesbauemschaft, etc,, care sunt fie aso- ciațiuni cu scop educativ, cultural sau de asistență socială, fie grupări cu caracter economic sau profesional. O ultimă dispozițiune a decretului-lege din 21 Noemvrie 1940, care rămâne a fi menționată în acest loc, este permisiunea acordată Grupului etnic german prin art. 5, de a arbora, pe lângă drapelul Sta- tului român, și drapelul poporului german. Această dispozițiune, acor- dând cetățenilor români de origine etnică germană dreptul de a utiliza însuși simbolul poporului german, consfințește în mod limpede acea idee a doctrinei național-socialiste, potrivit căreia membrii comunității poporului german au dreptul de a întreține și desvolta raporturile lor naționale peste granițele Statelor cărora le aparțin. Trebue să mai amintim că printr'un decret-lege din 8 Noemvrie 1941 (decretul-lege nr. 3097 pentru organizarea învățământului german din România) s’a dat o nouă reglementare învățământului german din țara noastră. Fără a intra în analiza sa amănunțită, vom constata că acest decret-lege, dând Grupului etnic german dreptul de a înființa și con- duce școli de grad primar, secundar, teoretic și practic, precum și institute de cultură germane de orice categorie, și învestind secția șco- lară a Grupului cu atribuția de a pregăti învățători, de a propune pentru numire Ministerului Culturii Naționale și al Cultelor profesorii de spe- cialitate de grad secundar și învățătorii, de a alcătui programele de învățământ care vor fi supuse spre aprobare Ministerului, etc,, satisface o revendicare recent formulată de partidul național-socialist german din România, in sensul căreia se cere crearea așa numitelor „școli etnice*¹, în locul vechilor școli germane confesionale (evanghelice și ca- tolice) sau de Stat, Deosebirea între „școlile etnice" și școlile confe- sionale sau de Stat trebue să fie, potrivit acestor revendicări, urmă- toarea : pe când școlile confesionale se găsesc sub conducerea și admi- nistrația autorităților eclesiastice, iar cele de Stat sub conducerea și administrația exclusivă a organelor etatice, „școlile etnice" urmează a fi așezate sub conducerea și controlul propriu ăl poporului german din România, organizat ca persoană juridică publică, conform decretului- 302 TUDOR DRÂGANU lege menționat, Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor păstrează ’ însă in privința acestor școli etnice un suprem drept de control. * ‘ Acesta este, în linii generale, noul statut al Grupului etnic german din România. In temeiul lui, minoritatea germană formează o persoană juridică ■ ' publică, din care fac parte în mod obligator toți cetățenii români de origine etnică germană. Mai mult, această persoană juridică publică^ primește misiunea de a menține și consolida vieața națională a comu- nității etnice și, in acest scop, are competența de a lua, cu aprobarea Conducătorului Statului român, dispozițiuni cu caracter de obligativitate , pentru membrii lui. In acest fel, Grupul etnic german dobândește o anumită inde- pendență față de organele Statului, independență care are toate carac- terele unei veritabile autonomii. întinsa competență a Grupului etnic, neexercitându-se însă asupra unei porțiuni oarecare din teritoriul Statului, nu îmbracă haina unei autonomii locale, ci se înfățișează sub forma unei autonomii personale, adică a unei orgadizațiuni înzestrate cu o largă independență față de Stat, care grupează pe toți cetățenii români de origine etnică ger- mană din cuprinsul țării noastre. Nici nu era posibil, de altfel, ca organizațiunea Grupului etnic să ia forma unei autonomii locale, căci elementul german din țara noastră fiind răspândit pe întreg teritoriul Statului și amestecat cu populațiunea românească, o grupare a lui pe bază teritorială s’ar fi putut realiza numai în circumscripțiuni reduse ca întindere și ar fi trebuit să lase în afara cadrelor ei un însemnat număr de cetățeni români de origine etnică germană, a căror reședință se găsește în comune cu o populațiune mixtă. Autonomia Grupului etnic nu este însă completă. Ea este limi- tată din două puncte de vedere. In primul rând, autonomia acestui Grup se mărginește la dispo- zițiunile luate în scopul menținerii și consolidării vieții naționale. Numai în această materie Grupul etnic german poate lua măsuri cu caracter obligator pentru membrii lui. In al doilea rând, dispozițiunile luate de conducerea Grupului etnic german în vederea menținerii și consolidării vieții naționale nu sunt obligatorii pentru membrii lui decât cu aprobarea Conducătorului Statului. Prin urmare, conform prevederilor decretului-lege din 21 Noem- vrie 1940, dacă Grupul etnic se bucură de o deplină libertate în sta- bilirea conținutului dispozițiunilor rezervate competenței sale, în schimb aceste dispozițiuni nu devin obligatoare decât cu prealabila aprobare a Conducătorului Statului. NOUL STATUT JURIDIC AL GRUPULUI ETNIC GERMAN 305 Această ultimă limitare nu prejudiciază însă asupra însuși carac- terului autonom al Grupului etnic. Intr'adevăr, potrivit decretului-lege citat, atunci când o dispozițiune a Grupului etnic este supusă aprecierii Conducătorului Statului, Conducătorul nu poate decât fie să o aprobe, fie să-i refuze aprobarea, dar nu este în drept să o reformeze sau să o înlocuiască printr’o altă măsură, ceea ce însemnează că conținutul material al dispozițiunii este întotdeauna opera exclusivă a organelor Grupului. Cu aceasta am încheiat fugara examinare pe care ne-am propus să o facem in acest loc noului statut juridic al minorității noastre germane. De sigur că, la sfârșitul analizei noastre, formularea unei judecăți de valoare asupra decretului-lege din 21 Noemvrie 1940 ar fi nu numai firească, dar și necesară. Dacă cu toate acestea nu vom adăuga nimic în acest sens, aceasta se datorește faptului că o apreciere de această natură, prin numeroasele și gingașele probleme pe care le-ar ridica, ar depăși cu mult cadrele restrânse ale unui articol, al cărui singur scop a fost să înfățișeze cu titlu informativ, iar nu să discute, o pro- blemă, a cărei cunoaștere este cu atât mai necesară, cu cât felul cum ea a fost reglementată prin decretul-lege citat contrastează adânc cu tratamentul vitreg la care sunt supuse grupurile etnice de către un Stat vecin.*) TUDOR DRĂGANU *) Articolul de față reproduce rezumativ câteva din ideile și faptele Înfățișate pe larg intr'un studiu mai desvoltat al autorului, intitulat: Influența doctrinei național- socialiste asupra noului statut al Grupului etnic german din România, București, 1941. Pentru indicațiile bibliografice, cetitorul este trimis la acel studiu. MIORIȚA Șl MEȘTERUL MANOLE IN FOLKLORUL SĂLAJULUI Ținutul Sălajului, — Țara Silvaniei, — este din punct de vedere folkoric, ca de altfel din multe alte puncte de vedere, unul dintre cele mai puțin cunoscute ținuturi ale pământului românesc. Și e p&cat, pen- trucă literatura poporală a acestui ținut prezintă câteva elemente de interes considerabil pentru foiklorul românesc. In culegerile folklorice pe care le-am făcut în Sălaj în cursul anilor 1925—1929, — în timpul pe care ocupațiile multiple ale serviciului mi l-au lăsat liber, — am găsit multe particularități, care dau un aspect deosebit folklorului acestui ținut. Literatura poporală a regiunii, deși e poate mai săracă decât în alte părți, are totuși elemente, care sunt vrednice de remarcat. Nu am intenția de a face aci un studiu asupra folklorului sălăjan. Vreau doar să semnalez câteva bucăți specifice ale lui, așa cum le-am notat în colecția mea, pe care poate voiu avea norocul să o public cândva întreagă, ca o modestă contribuție la cunoașterea deplină a folklorului nostru național. Până atunci dau la lumină bucățile de mai jos, din care cercetătorii folkloriști vor putea desprinde câteva con- cluzii. Unele dintre texte, acelea care tratează tema Mioriței, se găsesc, cu oarecari schimbări și în alte părți. Le public totuși, pentrucă ele sunt variante specifice sălăjenești și deci pot prezenta oarecare interes. Bucata care tratează tema legendii Mănăstirii Argeșului, sau mai bine zis a Meșterului Manole, nu am găsit-o în forma aceasta în niciuna dintre colecțiile de folklor care mi-au ajuns în mână. Dar n'am găsit-o nici în Sălaj, decât în două comune învecinate, unde mai este cunos- cută abia de câțiva bătrâni și de membrii familiilor lor: în corn. Borza și Lupoia. Textele pe care le public se întrebuințează în Sălaj în formă de colinde, sau „corinde", cum se spune în partea locului. E interesant MIORIȚA $1 MEȘTERUL MANOLE |N FOLKLORUL SĂLAJULUI 305 că, în ținutul de care mă ocup, balada populară sau cântecul bătrânesc este inexistent. Doar fragmente din baladele vechi dacă se mai găsesc, însă și acestea sporadic și intercalate în alte specii, mai ales în colinde, formând o parte importantă a colindelor cu teme profane. Fenomenul acesta nu e izolat. El se găsește și în folklorul altor ținuturi, în special al regiunii de Nord-Vest. D-l Ion Mușlea l-a semnalat pentru folklorul din Țara Oașului. („Cercetări folklorice din Țara Oașului", în Anuarul arhivei de folklor, I. Cluj, 1932). E interesant de notat că bucățile pe care le public nu se cunosc în întreg cuprinsul Sălajului. Aria lor de extindere este partea mun- toasă a județului Zălau, spre Codru și amândouă versantele Meseșului. Nu se cunosc în regiunea Rezului, deși e ținut muntos și sunt necu- noscute în spre șes, unde de altfel au început să dispară și colindele și obiceiul de a colinda. Textele pe care le public sunt transcrise fără semne fonetice. Ele deci nu reoglindesc graiul sălăjenesc. Dacă ici-colo am transcris câteo particularitate de graiu, am făcut-o pentru a păstra ritmul și rima versurilor. Informatorul trecut la sfârșitul textului este acela dela care l-am auzit pentru întâia dată. Aceasta nu însemnează că textele nu se cu- nosc și în alte comune și de alte persoane din aceleași comune. Iată textele: Trei păcurărei. Trei turme de oi, Suiră la munte S'aduie ⁴) mai multe. Văzură-și văzură Fată de maior⁸) Cu galbăn baior.⁸) — Dați, frați, s'o luăm, Să ne cununăm I — Tu de i lua, Noi te-om împușca !... — Nu mă împușcați, Că eu ce voiu da?... Sumănașul meu, — Nouă nu ne trebe, Că și noi avem Suman cași-a tău... Noi te-om împușca I — Nu mă împușcați Că eu ce voi da?... Boticuța ⁴) mea. — Nouă nu ne trebe Că și noi avem Botă cași-a ta... Noi te-om împușca I — Nu mă împușcați Că eu ce voi da ?... Fluierașul meu. — Nouă nu ne trebe Că și noi avem Fluier cași-a tău. — Dacă mă ’mpușcați, Voi să mă ’ngropați La staul de oi Unde-i joc de miei. Lancea ⁶) mea cea dulce ') Mi-o puneți de cruce. Fluierul cel drag Mi-1 puneți de steag.,'¹) Oile-or juca Fluieru-a cânta. (Andrei Virgil, 17 ani, Ortifa). 5 306 L- GHERGARIU Pe costiță⁷) de munți grei Suntu-și trei păcurărei Cu trei turmuțe de oi. Ei s'apuc’a ⁸) se 'ntreba Care de pe unde sunt... Unu-i negru ⁹) de străin. — Măi, negrule de străin, Du-te ’ntoarnă turmuța Până legea ți-'om găta: °) Te-om tăia? Te-om împușca?... — Pe mine nu mă tăiați, Ci pe mine mă ’mpușcați Și pe mine mă ’gropați In staorul ⁿ) oilor, La umbra copacilor, Pe mine nu puneți lut, Ci puneți gubița ’²) mea. Pe-un picior de munte S'aude, s'aude, Trei păcurărei, Trei turme de oi. Nainte-i ieșea Fată de maior Cu brâu de fuior. Care s'o aleagă ? Cel mai mititel Că*i mai frumușel Și-i mai străinei. Pân’ o alegea Grea. lege-i făcea : Pe el să-l omoare. Cu graiu a grăit: — Nu mă omorîți Că eu, da, voiu da Turmulica mea. Trei păcurărei, Trei turme de oi, S'au suit la munte S'aduie mai multe. Și-acolo-și văzură Fată de maior Cu galbân baior. — Dați, frați, s’o luăm 1 — Tu de i lua, Noi te-om împușca I De mi-ți împușca, Faceți-mi groapa II. Fluierașul meu cel dulce Mi-1 puneți în loc de cruce, Boticuța mea cea dragă Mi-o puneți în loc de steag rⁱ). Și când vântul va sufla, Fluierul a fluiera, Gubița s’a scutura, Toate oileor-juca. Oile cele bălăi Mândru m’or cânta ’⁶) pe văi. Oile cele seine te) Mândru m’or jeli pe mine. Oile cele cornute Mândru m’or cânta pe munte. (Neagota loan. 43 ani, Ciocmani), III. — Nouă nu ne trebe, Că și noi avem Turmă cași-a ta. — De mi-ți împușca Voi mi-ți și ’ngropa In strungă de oi, In d’ales de miei. Câte oi bălăi M’or cânta pe văi, Iar cele mai multe M’or cânta pe munte, Cele ochișele l⁷) M’or plânge cu jele. Fluierașul drag Mi-li-ți pune steag, Bota mea cea luce¹⁸) Mi iți pune cruce. (Goron Gheorghe, 16 ani, Brusturi). IV. In duriș ’⁹) de oi Și ’n jocuț²⁰) de mei. Când afar' a ninge, Oile m’or plânge, Și-afar' a ploua, Mie-ii mi-or juca. Bota mea cea luce Mi-o pune-ți de cruce, Fluiera cel drag Mi-1 pune-ți de steag. (Cherschsș Ambrozia. 33 ani, Bnbi). MIORIȚA Șl MEȘTERUL MANOLE IN POLKLORUL SĂLAJULUI 307 Trei păcurărei pe munte Unu-i mai instrăinatu Și lui lege i-o făcutu : O să-l puște, o să-l taie. — Nu mă pușcați, nu mă tăiati Numai capul mi-1 luați Și pe mine mă ’ngropați In staurul oilor La umbra copacilor, Trei păcurărei Și-o turmă de oi. P'acolea trecea Fată de maior Cu galben baier. Pe ea o ’ntrebară : — Care ți-i mai drag ? — Cel mai mititel Că-i mai străinei Și-i mai frumușel. Cei doi păcurărei Ei din graiu grăiră Celui străinei Și mai mititel: — Noi te-om omori I... — Nu mă omoriți, Că eu că voiu da Boticuța mea. — Nouă nu ne trebe, Că și noi avem Botă cași-a ta Noi te-om omori I... Iară el a zis, Cel mai mititel Și mai frumușel: — Nu mă omoriți, Că eu vă voiu da Fluerașul meu. Zidar, zidar ziduește*¹) Și zidu se tot hâește.M) Dar zidaru cel mai mare Ies* afară ’n preumblare, Spre răsărit să uita Și din gur' așa grăia: V. Și fluierul meu cel dulce Voi mi-1 iți pune de cruce Și fluierul meu cel drag Voi mi-1 iți pune de steag Două oi mândre bălăi Mândru m’or cânta pe văi, Două oi mândre cornute Mândru m’or cânta pe munte. (Coma M. 19 ani, Năpradta). VI. — Nouă nu ne trebe, Că și noi avem Fluier cași-a tău. Noi te-om omori I... Iară el a zis, Cel mai mititel Și mai frumușel: — Nu mă omoriți, Că eu că voiu da Turmulița mea. — Nouă nu ne trebe, Că și noi avem Turmă ca și-a ta. Noi te-om omori I... Iară el a zis : — Pe mine mă omoriți Și pe mine mă ‘ngropați In strunguța oilor In jocuțul mieilor. Boticuța mea cea dulce Mi-o puneți in loc de cruce, Fluierașul meu cel drag Mi-1 puneți in loc de steag. Bine m'or plânge pe munte Cele mândre oi cornute, Bine m'or plânge pe văi Cele mândre oi bălăi. (loan Lungu-Schiopu. 60 ani, Lupoaia). VII. — Care nevast'a veni Dimineața cu prânzu²⁸) Toată in zid om zidi... Nevasta zidarului Dimineața s'a sculat Și prânzu și l-a gătat 5 908 L. qhergariu Și prin curți ți-a măturat Și fiu ți l-a dăicat Și cu prânzu-a alergat. Și zidaru cel mai mare Ies’ afară ’npreumblare, Se uită spre răsărit Și-ți văzu mândra viind...³⁵) El din gur', ața grăiește; — Crească rugul⁸⁸) cât casa, Da de⁸⁷) ea s'a ’mpedeca Și prânzul ți l-a vărsa Și la fiuț s’a ’nturna I... Și-acolo dac’a sosit, El în brațe o-a luat Și ’n gură o-a sărutat Și pe zid o-a ridicat. Și-o zidiră până ’n glesne Și văzu că-i lucru lesne,⁸⁸) Și-o zidi până ’n gerunte Și-o văzu că-i lucru iute,⁸³) Și-o zidiră până ’n brâu Și-o văzut că-i lucru greu. Și zâmbi zidaru-a râde Și nevasta lui a plânge: —Eu amgftndit⁸⁰) că-i numai șagă⁸¹) Pentrucă v’am fost eu dragă. Dragilor, zidarilor, Lăsați țâțele afară, Că am fiuț mititel Și cine-a ’ngriji de el? Și cine mi l-a scălda? — Ia, ploaia când a ploua I — Și pe cap cine l-a unge ? — Ia, omătu⁸²) când a ninge I — Și cine l-a legăna? — Ia, vântu când a sufla I... Suflă vântul de pe deal, Se leagănă ’ncet ți rar; Suflă vântul de pe țes Se leagănă ’ncet ți des ; Suflă vântul de pe vale Se leagănă ’ncet ți tare. (Vodă Aurel. 15 mi Borza). Am dat publicității textele de mai sus în credința că prin ele am descoperit câteva elemente necunoscute până azi în folklorul românesc. Ele sunt fără îndoială binevenite pentru aceia care studiază specificul regional al creațiilor din literatura noastră poporală. Asemănate textele acestea cu variantele aceleași teme, care se găsesc in județele învecinate și au fost publicate de alții, ele mi se par mult mai închegate și mai literare, mai poetice. Poate suntem mai aproape în Sălaj de locul de naștere al acestor texte. Codrii mari ai Silvaniei, cu văi proprii pentru pășunat, cu climă mai blândă, cu te- renul mai puțin accidentat, decât în multe alte părți, a servit până bine de curând ca loc pe care îl cercetau cu multă predilecție, cu tur- mele lor, oierii din mari depărtări, de pe la Sibiu și Făgăraș. Ținutul acesta va fi fost și mai demult, cu multe sute de ani în urmă, loc de pășunat pentru turmele de oi și aici probabil s’au născut textele de care ne ocupăm. De aici vor fi trecut apoi mai departe, urmând aria de expansiune a neamului nostru. Cercetările ce se vor mai face ur- mează să verifice adevărul acestor afirmații. L. GHERGAR1U Notă. Io textele reproduse sunt câteva cuvinte care necesiți explicare: ') S'a- duie = să facă să se înmulțească, Ex, Cutare s'a adunat — s'a îmbogățit. — ⁸) Maior ? Nu i-am putut găsi înțelesul. Nu cred să însemne grad militar în armată. Poate să fie MIORIȚA Șl MEȘTERUL MANOLE IN FOLKLORUL SĂLAJULUI 309 luat din ungurescul „major" = fermă, moșie. In acest caz ar însemna conducător de moșie, vechil. — ³) Baior == baier. — ⁴) Boticuță, diminutiv din botă= bâtă, băț. — ⁵) Lance = bățul, cu care umblă ciobanii, având la un capăt mâner de fier. — ⁶) Dulce = drag. — ⁷) Costiță, diminutiv din coastă = clina unui deal. — ⁸) S'apucă = începe. — ⁹) Negru de străin — foarte străin. — ¹⁰) Ți-om găta legea = te vom judeca. Vom hotărî ce vom face cu tine. — **) Staor, staur = staul. — *²) Gubiță, diminutiv din gubă = sarică. — ¹³J Steag — obiceiu local de a pune la groapa unui tânăr, alături de cruce și un steguleț făcut din o batistă albă, decorată cu diverse floricele. — ><) Mândru = frumos. — ¹⁶j M’or cânta = mă vor jeli, mă vor boci. — ,⁸j Seine = sure. — ¹⁷J Ochișele, diminutiv din oacheș. — ¹⁸J Luce = lucitoare, netedă. — *⁹J Duriș — duruit, din a durui, a trece făcând sgomot. —• Z⁹j Jocuț, diminutiv din joc = dans, sburdat. — **) Ziduește = zidește. — **) Se hâește = se surpă, se năruie. — ®) Prânzul = micul dejun, mâncarea de dimineața. — Dăicat, din a dăica = a doicii, a alăpta. «) Viind = venind. — !⁶j Rug = măcieș. — Da de = poate că. — S⁸J Lesne = ușor. s⁹j Iute — repede, — "j Am gândit — am crezut. — ⁸I) Șagă = glumă. — «) Omăt = zăpadă. * CRONICI COPIII MUNTELUI J O salbă de piscuri și lespezi. In căușul dintre ele ochiul limpede al iezărului își plânge într’un pârâiaș subțire aleanul după vremurile demult petrecute, când — ghețar năpraznic— privea trufaș peste buza ? culmilor spre văile, cărora le trimetea din când în când câte un sloiu t să le vestească atotputernicia lui. % Pârâul firav își șerpuește dunga de argint peste cătrința de iarbă, 1 pe care și-a prins-o peste șolduri povârnișul. Se tot duce gâlgâind până la poale — poale de munte sau de cătrință — unde îl înghite pădurea. Ziua se smulge din noapte. Negurile fierb pe culme. Le-au învol- burat săgețile costișe ale soarelui. Le-au stârnit și le-au înspăimântat tn vălmășagul lor, se reped prin văgăuni, se năpustesc măturând lacul, < se preling pe povârniș la vale. Dar nu găsesc hodina. Nici muntele nu le vrea. Văgăunile vuiesc, lacul își încrețește supărat fruntea, povâr- nișul își sburlește iarba, brazii din vale șueră mânioși. Nu le rămâne decât nemărginirea slavei. Se răsucesc fuioare, se umflă caiere, se risi- pesc strămătură și urcă, urcă, până se fac nouri. Muntele răsuflă ușurat și se primenește, așa cum se cuvine să primească soarele. Stâncile schimbă fețe, fețe. Acum sunt vinete, acum roșcate, acum verzui. lezărul își joacă fața în mii de oglinzi. Pajiștea își scoate găteala de mărgele și atârnă în vârful fiecărui firicel de iarbă câte un bob de rouă. Jnepenii ingenunchiază și-și pleacă fruntea la pământ ca pentru rugăciune. Numai brazii stau drepți, cu fruntea semeață și privesc soarele oblu în față. Dar soarele se uită nepăsător la găteala aceasta deșartă. O vede din slava lui la fiecare pas. Pe tot rotundul lumii o întâlnește de ne- numărate ori decând răsare și până când apune in cellalt răsărit. Aici în căldarea aceasta de iezăr așteaptă altceva. Ascultă. Strigătele vulturilor, cântecele picurate ale păsărelelor fără număr, boncăluitul cerbului din rariștea dela poale,-le-a auzit pretutindeni. Poruncește dogoritor tăcere. Muntele și făpturile se supun poruncii. COPIII MUNTELUI 311 Asculți soarele, asculți munții* Sfios ți mulcom un cântec de fluier isvorește de undeva și-ți unduește jalea peste înălțimi. Cântecul sare sprinteior peste stânci, se clătește în argintul pârâului, se strecoară printre cetina înmiresmată a brazilor, apoi crește, crește drept ca o șuviță nevăzută până la pala- tele cerului. Soarele râde mulțumit. Cântecul fură și el puțin din bucuria soarelui și se prăvale săltăreț printre lespezile vârfului, încingând cu ele, cu iezărul, cu pajiștea și cu jnepenii o horă ca Dumineca în sat. Acum îi place și soarelui muntele. Dacă n'ar fi așternut din veac pe cale lungă și dacă n'ar fi așa de bătrân, mai că s'ar prinde și el în horă. Așa, își trimite numai razele să joace poleind vârfurile, iar el priveșe și caută să descopere isvorul cântecului. Din umbra unei colibe apare cântărețul. Soarele îl cunoaște bine. E același cioban de acum două mii de ani. Aceleași opinci cu vârful în sus, aceiași cioareci de pănură albă, aceeași cămașă încrețită, strânsă în același șerpar lat de piele. Și acum două mii de ani purta cojocul cu mițele în afară și căciula țuguiată. Pe atunci îi zicea Dac; acum și-a schimbat numele în Român. Dar el tot cel vechiu a rămas. Iată de ce e nespus de greu să lămurești înrâurirea muntelui asupra neamului nostru. înrâurire însemnează schimbare. Presupune deci o altă stare inițială. Dar Românul nu a putut fi altfel, înainte de a cunoaște munții, pentrucă el în munți s'a născut. El nu a venit în munți. Aniversări, milenii nu serbează decât cei ce au fost odată alt- undeva. începutul începutului nu are aniversare. Acesta e un adevăr nu numai pentru cei ce se află astăzi în munți. In granițele între cari a văzut lumina soarelui, neamul nostru n'a stat pe loc, S’a frământat, s'a amestecat, a furnicat în toate părțile. Trans- humanta e o caracteristică etnică și nu se aplică numai ciobanilor. Oare dece graiul din Răsărit al Moldovenilor are aceeași melodie și dulceață potolită ca al Bănățenilor din Apusul cel mai depărtat al țării? Oare dece începuturile de înfiripări politice ale Moldovei și Munteniei se cheamă descălecări ? Această descălecare nu însemnează oare coborîre din munte ? Dar oare în timpul năvălirilor. Românii unde și-au ascuns vieața și avutul, dacă nu în munți ? Mai târziu, când fanarioții și alte lifte sugeau vlaga neamului, de unde au coborît hai- ducii aducători de dreptate ? Munții nu pot fi despărțiți nici o clipă de vieața prin veacuri a neamului nostru.* Acolo între lespezile lui, în văgăunile în cari nici soarele, dar mite dușmanul, nu poate răsbate, a zăcut mereu comoara nesecată de vieață, din care și-au împrospătat străbunii puterile, ase- menea lui Făt Frumos, care se înviora oridecâteori 11 trântea la pământ smeul. De unde au pornit Horia și lancu? Năvălitorii ți coloniștii de mai târziu au isbutit să-și facă sate și cetăți prin văi și pe dealuri. In munte însă n'au putut pătrunde decât 312 CORNEUU AXENTE ea turiști. Salba de sate de pe coastele sau dela poalele nemijlocite ale muntelui au rămas până în zilele noastre curat românești. <■ Dar Românul nu a trăit numai pe munți. A trăit în ei, cu ei. Sau poate munții au trăit în el. Vieața lor s'a întrețesut clipă cu clipă. Românul s'a înrudit, s'a înfrățit cu muntele. Pentru el cutare vârf nu era o ridicătură de stâncă moartă. Muntele trăia și avea un nume. Piscul acela era Omul, sau Baba, sau Morarul, sau Bucura, sau Păpușa, sau Bătrâna. Nu erau nume date la întâmplare. Baba cu colții știrbiți de vânt, nu putea să fie decât Babă. Cine a văzut cum se gătește Păpușa la răsăritul soarelui, știe de ce o cheamă așa. Iar colții Mora- ; rului macină într’adevăr cerul și nourii. Nu e mândră Mândra ? Nu e pleșuvă Pleașa ? Nu-ți vine să te culci pe Laița de lângă Negoiul, . când o vezi cum se întinde spre țara Oltului? Când urci Bucegii, nu-ți • vine să iei un furcoiu uriaș și să dai Claia la o parte din drum ? : Vânătarea (nu Vânătoarea, cum o numesc greșit turiștii) lui Buteanu nu ; e vânătă oricât de senin ar fi cerul deasupra ei? Șirul lor e nesfârșit: Unghia mare care sgârie cerul, Fedeleșul din care ies mereu aburii unei mămăligi cât toate zilelele, Urechia care ascultă șoaptele văii Azugei, Șeaua lepei pe care o fi călărit odată uriașul care a rătezat cu paloșul vârful Rătezatului, Doamnele, cari te privesc îmbuibate și trufașe... Și atâtea, atâtea altele. Apoi legendele piscurilor și văilor. Povestea Rătezatului și a Bucurei, a Vârfului cu dor și a Pietrei arse. Puține sunt scrise, dar cine înoptează într'o stână cu baciul sfătos, pleacă a doua zi mai de- parte, nu prin munți cu nume cetite din hartă, ci printre ființe, cari au fost aevea și cari — dacă și-ar potrivi mintea cu cele ce i-a spus baciul — poate mai sunt și acum acolo sub cămașa de piatră. Dar cadrul basmelor noastre ? Oare nu se simt mereu de față codrul și stânca ? Sfarmă-piatră, Strâmbă-lemne oare pe unde or fi trăit? Și e firesc să fie așa. Cine și-a încredințat vreodată vieața unui perete de stâncă, drept și năvalnic spre slavă, la poalele căruia pră- pastia te cheamă, te soarbe pătimașă, cine a îmbrățișat atunci cu în- cordare lespedea, a simțit de bună seamă bătând inima muntelui. Când nu ai alt sprijin și prieten decât o crăpătură sau un colțișor cât o nucă, unde să-ți încleștezi degetele, și un prag sau o brână subțire, unde să-ți sprijinești vârful încălțărilor, simți că stânca începe să trăiască, să te primească, sau să te respingă; muntele crește din tine sau tu te topești în el. Abia atunci ajungi să-l cunoști, să-l îndrăgești sau să-l urăști. Nu mai e lespede. E munte. Muntele tău. Vieața ta. Munte, așa cum il înțeleg ciobanii. Ei nu fac asemenea cățărători din motive turistice ; ei își spânzură vieața pe brânege sau prin hornuri pentrucă așa e rostul lor. Oaia e un copil prost și neastâmpărat. Picioarele subțiri și ochiul lacom după un smoc mai proaspăt de iarbă o duc pe unde nu gândești. Și-apoi, când s'a rătăcit, începe — proasta — să behăie. Și ciobanul se duce după ea și și-o aduce la turmă. Și nici prin cap nu-i trece că a făcut „traversarea feței de apus a peretelui Gălbinelelor", cum s'ar lăuda cu ifose, seara la cabană, turistul. COPIII MUNTELUI 313 Se întâmplă — nu arare — ca să-i alunece opinca și să plece în prăpastia, care l-a pândit cu răbdare de când il știe. Totuși ciobanul nu urăște muntele. își primește soarta senin, pentrucă așa a moștenit-o de pe vremea când nu era Român, ci Dac. Aproape de Bătrâna, deasupra Păltinișului am intâlnit mai ani o cruce din două ramuri de brad, curățite de coajă cu cuțitul. Și același cuțit a săpat in brațele crucii cu litere nemeșteșugite o poveste tot așa de nemeșteșugit spusă: ACI ȘI-AU PUS VIEAȚA DUPĂ 01 PE VREME GREA IONU BUCUR M'am închinat și bradul mi-a spus toată povestea de-a fir a păr. Și-am priceput că nu ascultam povestea lui lonu Bucur, ci a nea- mului acestuia de copii ai muntelui. CORNELIU AXENTE DOUĂ ROMANE DE ION AGÂRBICEANU') Literatura română are astăzi in pr. Ion Agârbiceanu un pove- stitor de o fecunditate neistovită. înaintarea în vârstă, departe de a-i scădea puterea de creație, i-o intensifică, îi deschide noi perspective, îi dă alte tonalități scrisului, il ridică spre treapta de desăvârșire a propriilor sale mijloace artistice. Cu toate că scrisul său curge fără în- trerupere de patru decenii, ca o apă care se hrănește din resursele inepuizabile ale adâncurilor, el ne aduce mereu surprize. O astfel de surpriză a fost Amintirile, carte scăldată în lumina blândă și resemnată a unei bătrâneți înțelepte. Pe când însă orice lucrare a scriitorilor din capitală este comen- tată pe larg de critica noastră, volumele lui Ion Agârbiceanu rar dacă întâlnesc un ecou palid sau o înțelegere dreaptă. Un volum ca Amin- tirile, cu care puține se pot compara în literatura noastră, doar în pa- ginile revistelor ardelene dacă s'a împărtășit de câteva cronici mai re- marcabile. Nu e momentul să arătăm acum pricinile acestei atitudini față de unul din cei mai reprezentativi scriitori români de astăzi. Ar trebui să revizuim un proces literar, ale cărui desbateri au început in întâiul deceniu al veacului nostru și continuă și astăzi, cu destulă intensitate. Ne mulțumim să spunem deocamdată atât că, datorită accentului tot mai precumpănitor pe care l-a pus critica noa- stră in ultimul timp pe valorile formale, chiar cu prețul sacrificării fondului, valori pe care — trebue să o recunoaștem, — scriitorul ar- delean nu le-a respectat prea mult, pr. Ion Agârbiceanu a fost izolat în grupul scriitorilor care nu au „arta compoziției" sau „scriu rău”. S'a mai adăugat apoi la aceste capete de acuzație atmosfera și uneori tendința etică a literaturii prozatorului nostru. Criticul român este foarte îngăduitor pentru toate aromele și mirosurile, caută chiar esențe exci- tante, nu poate suferi insă mirosul de tămâie. Fuge de el ca dracul... ') Jandarmul, Buc. f. a [1940] Editura „Dacia*. „Colecția pentru toată lumea". — Domnișoara Ana, Buc. f. a, Editura Națională Gh. Mecu. 314 ION BREAZU Ca și când năzuința spre puritatea morală, convertirea pe căile Dom- nului sau ispășirea păcatului n’ar fi vrednice de zugrăvit într'o operă de artă. De bună seamă că se găsesc exemple, în literatura părintelui Agârbiceanu, în care predica este prea evidentă și prea insistentă, sau bi care procesele sufletești se convertesc cu prea multă ușurință și într'un mod nefiresc pe linia poruncilor evanghelice. Alăturea de ace- stea întâlnim insă destule altele, în care crizele de conștiință și pro- funda umanitate creștină pentru năpăstuiții vieții sunt prezentate cu o iscusință de adevărat maestru. Mai mult decât alți scriitori români, Ion Agârbiceanu este apoi inegal, nu numai dela o operă la alta, ci uneori chiar în cadrul aceleiași opere. Totdeauna te răsplătește însă cu reale și puternice satisfacții estetice, lăsându-ți impresia că te afli în fața unui scriitor de excepțional talent, care nu-și prea bate însă , capul cu destilarea valorilor lui. O astfel de impresie ne-a lăsat și romanul Jandarmul, apărut ' acum doi ani întruna din acele obscure edituri din capitală, despre care niciodată nu știi, cum se înfiripă și ce scopuri urmărește (pe lângă cele comerciale). Ieșind de sub tipar in toamna anului 1940, când cum- plitul dezastru național ne-a smuls într'un mod atât de brutal și de neașteptat din vieața tihnită de altădată, îndepărtându-ne preocupările dela plăcerile spirituale, spre frontierele ciuntite și frații batjocoriți și pribeji, cartea a trecut cu totul neobservată. Literatura română numără puține pagini in care iubirea să se desfășoare, ca în această aspră povestire țărănească, cu puterea unei patimi atât de prăvălitoare, zugrăvită totuși cu mijloace de o rară simplitate, in care realul se pierde in fantastic și straniu, fără să ni se pară acest procedeu — cum se întâmplă adesea — de o valoare pur literară. In satul maramureșan Vârtopi, apare, într’o dimineață, un om îmbrăcat în straie nemțești. Streinul acesta, care pune în mare fierbere pe Vârtopeni prin apariția lui misterioasă, nu este altul decât Dumitru Bogdan, despre care se știa doar atât că a fost jandarm unguresc, undeva, departe, pe unde trebue să fi făcut bani mulți. El se întoarce acasă pentru a deveni iarăși țăran, așa cum au fost înaintașii lui. Când a lăpădat hainele streine și a îmbrăcat portul de acasă, a uimit pe toți prin apariția lui singulară: „Era un bujor de Român cum nu se afla altul în sat. Drept ca un brad, dar cu trupul vârtos, cu priviri tari, sure ca de oțel, cu mustața răsucită. Fața bronzată avea linii aspre, întunecate. O paliditate ciudată pătrundea de sub arămiul obrajilor. Gura-i părea pecetluită cu o nuanță de strânsoare". In acest portret sumar, dar atât de sigur, stă toată vraja de o stranie virilitate a Jandarmului, care are să devină acum „un semn greu și negru de întrebare pentru întreg satul". In deosebi femeile sunt turburate de această vrajă. Două din ele vor cădea curând în plasa ei. Romanul — sau, mai potrivit, nuvela — nu este altceva decât sba- terea acestor două femei în patima tragică pentru Dumitru Bogdan. Cea dintâi Veronica, este o nevastă de abia măritată, „sveltă ca o viespe, cu ochii negri pătimași, sprintenă ca o suveică". Iată cum ne este prezentată căderea ei in vârtejul pasiunei: DOUA ROMANE DE ION AGARBICEANU 315 „Într'o seară ducea apă dela fântâna din uliță' Când simți deodată cofele prea grele ți avu sensația că i se pironesc in ceafă două cuie Înroșite în foc. Puse cofele jos, răsuflă din greu ți, întorcându-ți capul, se uită in urma ei. La a treia casă, dina- intea porții, stătea drept ca un brad Dumitru Bogdan ți o ațintea cu'privirile. Femeia înfiorată, iți întoarse repede capul, păli ca o moartă ți abia mai avu putere să-ți ri- dice cofele. O spaimă rece îi cuprinse toate mădularele și, după ce intră in casă, îți șterse sudorile de pe frunte. Iți făcu cruce, spunând parcă în neștire: „Doamne ferețte și apără". Apoi începu să se închine la icoane. Era singură acasă. Bărbatul încă nu sosi dela plug. „Dar, închinându-se, simți ca o răscolire de foc in tot trupul, in locul spaimei de mai înainte. Chipul lui Dumitru i se năzărea mereu. Ce ochi frumoși și triști avea I Și câtă patimă în ei I — Nu, strigă ea tare in fața icoanelor. M'a privit ca pe o pradă I S'a uitat la mine ca un strigoiu care-ți ia sânge I Nu I Și iar începu să se închine, bătând mătănii: „Doamne ferește și apără de rău". O durea capul. își stinse cărbuni și se spălă cu apa de leac. Zadarnic. Toată noaptea s'a svârcolit ca pe jar". Cu toate încercările ei de a scăpa, Veronica este cuprinsă în scurt timp în ghiarele „strigoiului". Dragostea aceasta însemnează însă pentru ea o nouă vieață, care o face parcă mai frumoasă, mai încrezătoare în sine. „Acum se desprindea din întreaga ei ființă o mândrie mare. Parcă vrea să întreacă cu capul pe toată lumea". într’o bună zi, Ion Roșu, bărbatul Veronicăi, moare otrăvit cu ciuperci, gătite de propria lui soție. Cum Veronica însăși mănâncă din ele, îmbolnăvindu-se greu, nimeni nu știe dacă ea a vrut sau nu să-și otrăvească bărbatul. Cu toate că justiția o găsește nevinovată, până cătră sfârșitul povestirii, plutește deasupra acestei femei bănuiala crimei, fapt care mărește interesul acțiunii. A doua femeie care intră în cercul de foc al lui Dumitru Bogdan este Catarina, fiica lui Gligor Albu, devenită soția Jandarmului. Toată lumea din sat o invidiază pentru acest succes. Dumitru era bogat și frumos. Nu trece însă o săptămână și începe calvarul tinerei soții. Jan- darmul o bate cumplit, seară de seară. Reîncep relațiile dintre el și Veronica, ce abia se ridicase din boala care era să o ducă o mormânt. Dragostea îi îmbujorează însă iar obrajii, o face iarăș „sprintenă ca o suveică". Cu toată această suferință și umilire, Catarina își iubește cu patimă bărbatul. „L-ar fi luat de ar fi fost gol ca degetul". Suntem în vara anului 1914- Isbucnirea războiului dă alt ritm și alt curs povestirii. Jandarmul trebue să plece și el la unitate. Unul dintre cele mai puternice momente ale nuvelei este plecarea aceasta, deodată cu ceilalți mobilizați, petrecuți la gară de întreg satul Firește că sunt de față și cele două femei, Catarina alăturea de soț, iar Ve- ronica pierdută în mulțime. Dar: „Când s& se urce în tren, Dumitru Bogdan abia se desclețtă din brațele Cata- rinei și puse picioftil pe scarâ, când din mulțime isbucni un răcnet de groază : — Mitre! Mitre I Mitre I Din două sărituri, Veronica fu lângă jandarm, dar se trezi cu Catarina în Țață: — Aici ești cățea? Ce ai cu el? Catarina era galbenă ca moartea. Gele două femei săriră ca furiile una asupra alteia ți până să apuce oamenii să le despartă, se despletiră și-și însângerară fețele cu unghiile". 316 ION BREAZU Ceea ce mărește puterea de vrajă a lui Dumitru Bogdan este tăcerea lui, legată parcă cu șapte peceți. Până la plecarea în războiu, din gura lui nu se aud decât vreo câteva porunci aspre și scurte^ iar odată plecat, „parcă l-a înghițit pământul**. Niciun cuvânt dela el pentru cele două femei, nici măcar unitatea nu i se cunoaște. O mare parte din povestire nu este decât frământarea Veronicăi și aCatarinei pentru a*i da de urmă și a-i smulge un semn de vieață. Cea care îi află mai întâi adresa, este Veronica. Soția descopere acest lucru, dar cu toată umilirea și gelozia ei, vine să ceară acesteia adresa. Cuprinsă de furie, ridică asupra Veronicăi barda să o omoare. Aceasta o copleșește însă, în așa măsură cu povestea sinceră a dragostei ei, încât brațul ii cade jos, neputincios. „Convingerea cât de mult îl iubește Veronica, mai in-* grozitor ca ea, o făcu să se simtă, în drum spre casă, ca o femeie lăpădată, ca o piatră din marginea drumului, ca o sdreanță**. Trec lunile, trec și anii și Dumitru rămâne pecetluit in muțenia lui. Cele două femei primesc știri vagi despre rănirea lui gravă. 0 in* grijorare mare le cuprinde. Peste sat trece apoi valul războiului și al ocupației rusești, lăsându-și urmele și pe gospodăria Jandarmului, care apare acum și mai stranie în pustietatea și ruina ei. In sfârșit, toț Veronica primește cea dintâi știre dela el: o invitație la una din acele întâlniri nocturne în care s'a mistuit dragostea lor. Ea aleargă să-l vadă, cu tot dorul pasiunei sale nemărginite. Găsește însă un Du- mitru cu totul schimbat: un dezertor, care trăiește ascuns prin păduri, cu o barbă mare și cu o tăietură adâncă în frunte, urmele unei răni după care a rămas cu mințile rătăcite. El n'a venit acum la o întâl- nire^deȚ dragoste, ci pentru ca, odată pentru totdeauna, să fie lămurit de însăși Veronica, dacă e adevărat sau nu că și-a otrăvit bărbatul cu bureți. Tot timpul el a fost chinuit de acestă întrebare, simțea că asupra iubirii lor vinovate apasă blestemul unei crime. Acum această bănuială a devenit obsesia lui, forma nebuniei lui, căci jandarmul nu face altceva decât aleargă prin păduri, întrebându-se care din bureți sunt veninoși și care nu. Intr’o zi îl descopăr spânzurat în podul casei lui. Pentru Veronica Roșu, care se simte nevinovată, această acuzație, venită dela acela pe care-1 iubea mai mult decât propria ei vieață, a fost o lovitură de măciucă. Ea-1 scuipă în față și-l pălmuiește, elibe- berându-se astfel, încetul pe încetul, în cursul unei boale grele, de lanțul patimei sale. Se recăsătorește apoi cu un invalid văduv, cu doi copii, redevenind femeie stimată. Fără o suficientă motivare psihologică, Catarina, soția lui Dumitru Bogdan, se scutură și ea de dragostea pentru „strigoiu**, măritându-se. Nuvela însă nu se termină aici, cum ar fi fost firesc. Autorul brodează acum o povestire în jurul casei lui Dumitru Bogdan, asupra căreia plutea blestemul păcatului aceluia care a stăpânit-o. Vârtopenii nu se încumetă să cumpere această gospodărie frumoasă, în care noaptea umblă stafiile, iar cânii urlă in jurul ei, umplând de groază întreg satul. Dacă Vârtopenii nu au acest curaj, povestea ei nu sperie pe Mărgi- neanul Dumitru Oprea, om întreprinzător care vrea să deschidă o pră- vălie în sat. Până la urmă acesta răpune stafiile, care nu sunt decât DOUA ROMANE DE ION AGĂRBICEANU 317 înscenări ale Evreilor din sat, ce vedeau în el un concurent. Munca îndrăzneață și cinstită a Românului spală păcatul, nu numai de pe casă, ci de pe întreg satul. Evreii înșiși sunt nevoiți să plece din comună. „Par'că se ridicase un nor greu de peste sat" — sunt ultimele cuvinte ale povestirii. Astfel, după ce nuvela intră dela început într'un ritm încordat, care crește in intensitate prin puterea de analiză și realismul, împins uneori până la fantastic, se desacordă în ultimele treizeci de pagini și ia un drum cu totul nefiresc, Intr’o nouă ediție, autorul ar trebui să renunțe la acest final și să revadă unele impurități de stil și gre- șeli de tipar, datorite probabil și editorului. Am avea atunci una din cele mai puternice nuvele din literatura noastră. Ea nu este lipsită de un adânc sens moral, firesc la un autor care caută pretutindeni astfel de semnificații. Bărbatul care turbură cu farmecul lui pe cele două femei, este personificarea însăși a păcatului. El are ceva diavolesc în el. Când e gata să facă o crimă din pricina iubirii ei, Catarina exclamă: „A intrat dracul în mine!" Iar când Ve- ronica se eliberează, printr’o boală, care era să o coste vieața, de pa- tima ei, se întrebă: „A fost om sau diavol?** Când îl revedea apoi ca dezertor, are impresia că are înainte un strigoiu. O țigancă ce îl ob- servă, culegând ciuperci prin pădure povestește, cu groază, cum a simțit că „a pălit-o aerul iadului... Ochii lui erau căzuți în două găuri adânci și de acolo ardeau, cum ard noaptea ochii motanului... Trecu pe lângă mine în salturi mari, ca o sălbătăciune**... E evident că preotul Agârbiceanu a voit să zugrăvească aici pă- catul cărnii, cu toată puterea lui destructivă, dar și cu farmecul lui, aproape iresistibil. Și a reușit să o facă într'un mod magistral. Jandarmul face parte din grupul povestirilor mai lungi, al așa numitelor „romane mici" ale pr. Agârbiceanu, din care mai amintim pe Popa Man, Stana și Dolor. E poate cea mai interesantă zonă psi- hologică, din vasta întindere a operei scriitorului ardelean. Celalalt roman, Domnișoara Ana, apărut la sfârșitul anului trecut, intră în rândul romanelor propriu zise, în care păr. Agârbiceanu a căutat să zugră- vească anumite aspecte ale societății românești, mai ales crizele morale ale intelectualilor. Eroina acestui roman, Ana Muja, este o fiică de țăran, care urmează liceul, rupându-se astfel din mediul rural, pentru a intra în societatea urbană. Autorul a atins astfel unul din cele mai delicate și mai grave procese de adaptare ale societății românești ar- delene de după războiu: desprinderea femeii din cercul cu puternice tradiții al satului și încadrarea ei in vieața burgheză, ușurința morală a căreia a dat cu siguranță mult de gândit preotului Agârbiceanu. Acest proces nu duce însă, la prozatorul ardelean, la o înfrângere, așa cum ne-au obișnuit unii din scriitorii noștri, ci la victorie, mai bine zis la fuziunea între fondul sănătos dela țară, reprezentat prin d-șoara Ana și elementul bun al burgheziei Vechiului Regat, al cărui reprezentant este inginerul Dinu Marinescu. Romanul se încheie prin căsătoria, cam ION BREAZu 318 facilă, cam de film american, a celor doi tineri. Evoluția psihologică a eroinei principale este urmărită ți analizată cu o siguranță fi pătrundere care ne dovedesc tacăodată, cât de adânc cunoscător al sufletului ome- nesc este pr. Agârbiceanu. " ION BREAZU „STUDII LITERARE" Întâiul volum, apărut in anul acesta al Buletinului Seminarului de Istoria literaturii române moderne dela Universtitatea din Cluj-Sibiu¹) cuprinde un material bogat atât in studii, cât și *n note, documente și recenzii. Vicisitudinele ce-au urmat după „cea mai dureroasă lovitură* primită de universitatea dujană in toamna anului 1940, au zădărnicit apariția lui până 'n anul prezent și au silit pe editori să elimine o bună - parte din recenzii, note și documente, ca și bibliografia și prezentarea : revistelor. Volumul, tachinat memoriei lui Gh. Bogdan-Duică și N. Drăganu, „cei dintâi profesori de Literatură Română la Univer- < sitatea Românească a Clujului** este mai mult decât un omagiu. Metoda știențifică și minuțioasă, ca și munca neobosită, care au fost depuse la alcătuirea lui, mărturisesc despre spiritul viu tacă al regretaților pro- fesori la colaboratorii publicației, în prefață se precizează astfel această metodă: „Obiectul de studiu pe care ni-1 propunem este Literatura română modernă, privită atât ta desvoltarea internă a valorilor ei arti- stice și ideologice, cât și ta raporturile sale cu literaturile străine. Va fi deci o revistă de Istorie literară națională și de Literatură comparată pe bază românească. Se va acorda ta același timp toată atenția pro- - blemelor referitoare la metodele de cercetare și se va înfățișa, ta lu- . mină critică, întreaga mișcare științifică de specialitate. Faptul acesta ne apare cu atât mai indicat astăzi, când cercetarea simte trebuința unei orientări nouă și când, smulsă din congelarea pozitivistă, Istoria noastră literară este aruncată din nou pe apele dulci ale impresio- nismului, pe care ea a mai plutit pe vremuri (D. Popovici).*’ Deși planul formal sau extern cunoaște o diviziune ta I. Studii, II. Note și dbcumente și III. Recenzii, problemele tratate se întind peste tot cuprinsul secolului al XlX-lea, grupându-se ta mod organic ta jurul câtorva momente capitale pentru literatura și cultura românească, ta deosebi subt aspectul procesului de unificare culturală și literară între Ardeal și Vechiul Regat. Volumul se deschide cu contribuția lui D. Popovici.* Studii franco-române, care proectează noi și interesante lumini asupra evo- luției spiritului public din Muntenia post-revoluționară. Cultura și lite- ratura română din Principatele trezite din letargie la conștiință națională, prin activitatea prodigioasă a dascălilor școalei ardelene, nu și-ar fi putut împlini chemarea fără pătrunderea și asimilarea culturii franceze ta mediul social boieresc și mai târziu în cel burghez și popular dela orașe. Studiile clasice ta privința aceasta ale lui Pompiliu Eliade Stadii Literare. Voi. I. Director D. Popovici. Universitatea „Regele Fer- dinand I", Cluj-Sibiu. Tipografia „Cartea românească din Cluj*¹, 1942. .STUDII LITERARE" 31$ iși găsesc astfel o continuare fireasc& in meticuloasele cercetări istorice ale lui D. Popovici. După ce in Ideologia literară a lai Eliade Rădu- lescu autorul analizează cu multă sagacitate diferitele restrângeri ale unei ideologii socialiste — utopică, mesianică și mistică in aceeași măsură — in formația intelectuală, ca și răsunetul romantismului și al ideologiei literare franceze în opera „părintelui literaturii românești", cu cerce* țările de față se pătrunde în epoca de după revoluția din 1848, ana* lizându-se activitatea socială, culturală și poetică a unor profesori și ziariști, membri ai coloniei franceze din București. Documentația se scoate din ziarele și revistele franceze și românești, care au apărut la București între 1848—1870, ca: Journal de Bucarest, Buciumul, La Voix de la Roumanie, Le Courrier de Bucarest, Românul, Naționalul, Atheneul Român I, Le Moniteur Roumain etc. Trecând mai sumar peste ciudatul V a i 11 a n t (în pensionatul căruia învățase carte franceză I. Ghica și Gr. Alexandrescu), a cărui Epoptică: „vederea cuvântului ceresc și pământesc" nu este decât tot un răsunet al romantismului vremii și — după modesta noastră părere — nu a putut avea alt merit decât să încurce și mai mult capetele și, alături de elucubrațiile similare ale lui Eliade — să creeze și să alimenteze un climat spiritual în evo- luțiune și fermentare, necesar poate într’o epocă de prefaceri și răstur- nări sociale și culturale; ca și peste profesorul de greacă Fr. Robih cu cele opt rădăcini ale sale: Octo rizie ou le grec reduit ă huit racines, autorul se oprește și analizează mai pe larg opera lui Ulysse de M arșii lac, „profesor la Universitatea din București, redactor al unor ziare foarte răspândite și istoric al armatei române", și a celui mai credincios dintre colaboratorii acestuia: Ange Pe clime j a, „polemist cu nerv și poet cu reale însușiri". în ce privește pe primul, se stărue mai ales asupra rolului său de popularizator al literaturii franceze printre Români, de sigur aspectul acesta fiind cel mai important, pentrucă mai folositor, pentru literatura noastră. U. de Marsillac atât în lecțiile și conferințele sale, publicate în volum, cu titlul Lețons de litterature, Buchârest—Paris, 1859, cât și în cronicile publicate în „La Voix de la Roumanie", se ocupă de scriitorii vremii: Dumas, Sue, Beauvoir, Jean Reboul, pe care, șampion întârziat al clasicismului, îi repudiază, dar „dă unele pagini pline de înțelegere despre anumiți scriitori ai zilei sau din trecutul apropiat: Voltaire, Nerval, Chateaubriand, Benjamin Constant, M-me de Stael, George Sand, Jules Sandeau, Lamennais, Michelet, Senancourt, Vigny, Musset, Balzac, Brizeux, Karr, Renan". în conferințele dela Atheneu vorbește despre teatrul lui Moliere. Dintre toți scriitorii o atenție par- ticulară acordă lui Lamartine și V. Hugo. Judecățile sale critice sunt sprintene și spirituale și dovedesc un gust sigur, ca de ex. cea despre Les Miserables :*„c'est Les Mysteres de Paris, plus le genie". Are observații judicioase și în legătură cu literatura populară și cu obiceiu- rile românești. „Ne cherchez pas trop de sens en ces melopâes naîves, ce n'est guere qu'une fațon de mieux marquer le pas" sau: „Ce sont lâ des choses intraduisibles, car elles n'ont de sens que par l'harmonie des onomatopâes qu'on y emploie", notează el în legătură cu meca- nica armoniei dansurilor populare în La fete de Moși et les danses 330 P. DRÂGHICI roumaines (Le Moniteur Roumain, III, nr. 153). Și când se ocupi ctf literatura românească a timpului, ca s. ex. cu teatrul lui Alecsandri sau al lui Pantazi Ghica, pe care îi critică uneori, verva sa galică, com- bativă și caustică, se drapează în elegante formule de politețe. Ange Pechmeja, fără să aibă orizontul larg și formația critică și literară a lui Ulysse de Marsillac, este interesant ca poet francez pe pământ românesc și, mai ales, pentru încetățenirea la noi a poeziei lui Baudelaire. El se declară partizan al concepției idealiste în artă, pro- fesată de Baudelaire: „L'artiste, le vrai poete, ne doit peindre que selon qu'il voit et qu’il sent", și este printre cei dintâi care adoptă accentul baudelairian. Totuși, îl interesează și realitățile românești, când găsește prilej pentru unele „jonglerii spirituale**, ca s. ex. sfatul in legă- tură cu descrierea străzilor bucureștene: O Dembovitza, fleuve urbain, — Prends un bain. (La Voix de la Roumanie, IU). De asemeni tradu- cerile sale din poezia populară românească sunt realizate cu multă artă (Miorița), iar alteori prevestesc în chip straniu unele poezii argheziene din „Flori de mucegai**. Astfel este Un drame, traducerea unei balade '■ populare auzită dela o servantă din Transilvania, pe care o analizează cu multă finețe și care cuprinde versuri de un crud realism, ca urmă- toarele. Le reproducem pentru comparație atât în franțuzește cât și în transcrierea cu caractere fonetice franțuzești a originalului. Asasinul, un tâlhar de codru, după ce*și ucide soția, anunță cu cinism omorul, soacrei sale : — „Ma petite belle-mere, „Veux-tu voir ta fille chere „Qui repose sur un tas „D'herbes 6paisses ... lâ-bas, ■ „Tout prfes d'une vieille souche, „Sanglante jusqu'â la bouche, „Contre une meule de gralns, „Pleine de sang jusqu'au reins... Schtîou netzâ fiika ta La oun stogolian de greou La oun sîndje poune în breou La o rojina de iarba La oun sîndje poune în barba Epoca literară studiată de D. Popovici este poate cea mai trecută cu vederea de istoricii literari ai secolului al XlX-lea, în răstimpul acesta de după revoluția dela 1848 și până la Junimism, pătrund în literatura noastră pe diferite căi, uneori cu întârziere, alteori cu ’n sincronism surprinzător, teoriile și operele diferitelor școli, curente și maniere lite- rare din Franța sau din Occident, în genere însă prin filieră franceză. Această penetrație, decisivă pentru formarea spiritului public al scrii- torilor și al lumei culte, se datorește uneori capriciului modei, dar alteori și unor factori mai complecși de natură politică (v. s. ex. atitu- dinea literară a lui U. de Marsil[ac sau Ange Pechmeja în funcție de Napoleon III), temperamentală, în genere psihologică, care făcând parte din componența structurii intelectuale, a influențat gustul estetic și *n consecință selecția literară a emisarilor ideologiei franceze în Principate. Printre aceștia Ulysse de Marsillac și Ange Pechmeja atât prin orien- tarea vastă, cât și prin multilateralitatea interesului și a activității de conferențiari și ziariști de mâna întâia dețin un rol principal. Sunt inte- resante sugestiile ce se desprind pentru studierea procesului de creație „STUDII LITERARE” 321 al scriitorilor noștri prejunimiști, mari și mărunți, din cunoașterea și asimilarea operelor literare franceze, prezentate și analizate de ei. Printre altele oare beția de cuvinte, forma fără fond, declamația patriotică și confuzia dintre social și literar nu sunt oare deviații ale concepției despre menirea scriitorilor, luptători sociali, așa cum reiese și din pro* fesiunea de credință a lui U. de Marsiilac ? — „Ah! je comprends ainsi la mission de l'ecrivain politique. Je comprends Ies âpreș bon- heurs de la lutte quand on combat pour une conviction sainte et que l’on est portă sur le bras d’un peuple qui applaudit â vos efforts et qui seche avec ses mains calleuses, benies par le travail, le sueur qui vous vient au front!** (La Voix de la Roumanie, I.) — Critica prea aspră a lui Maiorescu va trebui revizuită, pe de altă f arte vor trebui abandonate și multe prejudecăți care persistă încă, ntr'adevăr U. de Marsillec, ca și de altfel, însă într'o măsură mai mică, Ange Pechmeja, se călăuzeau în judecățile lor literare de codul idealist al clasicismului, pe care-1 aplicau atât în raport cu scriitorii francezi, cât și cu cei români. Contestând realismului ca și inspirației politice în literatură orice valoare, ei anticipau oareșcum activitatea critică a lui Titu Maiorescu. Dar D, Popovici pare a-și rezerva privirea sin- tetică pentru mai târziu, mulțumindu-se deocamdată cu indicații: „Datele concentrate aici ne arată că profesorul francez aducea o reală curio- zitate pentru literatura zilei, dar că în analiza ei se lăsa condus încă, într'o largă măsură, de codul literar clasic. Pe linia aceasta el se în- tâlnia cu unul dintre spiritele române de elită ale timpului, Alexandru Odobescu. Luptând pentru păstrarea tradiției, pentru înlăturarea cru- dităților realiste și a preocupărilor politice din poezie, el mergea pe o cale pe care în urma lui, avea să se îndrumeze și să recolteze mari succese Titu Maiorescu. Activitatea literară a acestuia, anticipată pe plan teoretic, se dovedește astfel anticipată și în ordinea luptei pentru literatură.** Cu studiul lui I. Verbină: Aspecte din lupta junimistă în Transilvania, preocupările literare trec asupra unei perioade mai bine adâncite de specialiști. în același timp problema se deplasează spre Transilvania, ceace era firesc pentru o revistă de specialitate a Univer- sității ardelene. Junimismul, direcția nouă, a avut să întâmpine multe dificultăți de răspândire în Transilvania, „cetatea păzită a latinismului, unde cu- vintele lui T. Cipariu erau urmate cu sfințenie". (I. Breazu.) Din destul de bogata bibliografie a chestiunii documentatul studiu al lui I. Breazu, Literatura Tribunei (Dacoromania, VIII) fixează cauzele și căile de pătrundere ale noilor idei. El distinge în primul rând puterea și pri- ceperea de organizare ale lui T. Maiorescu și I. Negruzzi, care au știut prin tactul și strațfgia lor să capteze pe ardelenii cei mai talentați, câști- gându-i pentru programul revistei și publicându-le scrieri în coloanele ei. Cam tot acești talentați intelectuali erau și agenții harnici și devo- tați, prin care se răspândea revista în Ardeal: profesorul I. Meșotă la Brașov, Ion Slavici la Arad și Oradea, iar II. Pușcariu la Sibiu. O altă cale de pătrundere a Junimismului a fost apariția Tribunei și activitatea lui Slavici la Sibiu. Societățile de lectură din diferitele orașe ardelene : 6 I 322 P. DRĂGHICI 5 Blaj, Beiuș, Satu-Mare, Oradea, Orăștie, Caransebeș, Brașov, etc. au fost focare de răspândire mai ales printre tineret. Reluând problema : în buletinul de care ne ocupăm, I. Breazu aduce noi contribuții în legătură cu „I. Rolul lui I. C. Panța la „România Jună" din Viena" și „II. Titu Maiorescu și studenții dela „Petru Maior". Studiul lui I. Verbină adaogă un factor psihologic, de natură sen- timentală. Răspunzând afirmațiilor interesate ale cercetătorului maghiar L. Gobl-Gâldi că „șefii spirituali ai Junimei, T. Maiorescu și I. Negruzzi ' au dus o luptă de exterminare împotriva valorilor din Ardeal și s'au - opus participării efective a Ardelenilor la renașterea României", autorul J reușește să demonstreze prin noi cercetări, că departe de a ofensa pe ' Ardeleni și de a-i elimina din renașterea culturală, redactorii dela „Con- ■ vorbrii" au arătat cea mai frățească solicitudine pentru talentele tran- . silvănene, atacurile lor adresându-se mai mult contra etimologismultd , exagerat, care de altfel slăbise în Ardeal. însuși Maiorescu, răspunzând lui Ar. Densușianu (Conv. Lit., III), se consideră dator a arăta că din cele 41 poezii rele date ca exemplu in studiul „Despre poezia română" j numai 3 sunt extrase din „Versuinții români", compilate de studenții | orădani. Dar mai mult decât Maiorescu au contribuit Alecsandri și I. ⁵ Negruzzi la îmblânzirea și captarea spiritelor, primul prin prestigiul său - de prinț al poeziei, iar al doilea prin comunicativitatea și tonul amabil , al redactorului de revistă și prin înleznirile făcute la abonamente. Chiar - și din polemicile cu fruntașii ardeleni: S. Bărnuțiu, T. Cipariu și Ar. Densușianu, autorul desprinde pasagii din care se întrezărește o firească ; tendință spre înțelegere de ambele părți ale Carpaților, Nici „idealismul estetic al lui Maiorescu și al Junimii în general" nu a fost un obstacol pentru „integrarea literaturei române din Ardeal în viața literară de peste Carpați". Cu scriitorii ardeleni, care au publicat la „Convorbiri" se ocupă I. Verbină in partea a doua a studiului. Exceptând pe Slavici (a cărui activitate a fost studiată de alții), se arată valoarea de scriitori a lui Miron Pompiliu, a lui loniță Scipione Bădescu, I. Popp Florentin și Ar. Densușianu. în concluzie se mai adaogă o cauză pentru expli- carea atitudinii conciliative dintre Junimiști și Ardeleni, împrumutată din sinteza lui D. Popovici: La litterature roumaine en Transylvanie au dixneuvieme siecle, ceea ce ne pare de prisos pentru plenul stu- diului. După ce se citează cuvintele pline de căldură ale lui losif Vulcan (Familia, 1867) despre năzuințele și bucuriile comune ale fra- ților, cuvinte cari premerg numai cu puțin apariției Convorbirilor, autorul sintetizează astfel: „încetățenirea ideologiei junimiste aici (in Ardeal) a cunoscut totuși unele împotriviri. Acestea sânt inse inerente progre- sului adevărurilor exprimate direct și ironic, așa cum făcea Titu Maio- rescu. Dar criza anunțată de articolele sale, acută în numeroase mo? mente, n'a dăinuit mult. Hotărîtoare pentru soluționarea ei a fost acti- vitatea lui lacob Negruzzi, care a năzuit, într'o mai mare măsură decât colaboratorii săi, să întrețină în Ardeal cultul valorilor junimiste, iar la Iași să creeze o atmosferă prielnică manifestării talentelor ardelene. De altfel Bucureștii lucrau în aceeași direcție și în vederea unui țel asemănător cu cel al Junimii: unitatea spirituală românească. Sub in- «STUDII LITERARE* 323 fluența conjugată a celor două capitale, București și Iași, in Transilvania românească începe o nouă eră de propășire intelectuală și socială. Concepția de viață culturală și socială a Occidentului ajunsese să pă- trundă adânc în țările de peste Carpați și era firesc ca Românii din Transilvania să caute acolo pulsul occidental, pe care, în cunoscutele împrejurări, nu-1 puteau găsi în țara lor.“ Duiliu Zamfirescu și Transilvania se întitulează amplul și docu- mentatul studiu al lui I. Breazu, pentru care materialul informativ este cules din operele scriitorului, din revistele și ziarele vremii și *n genere din literatura și desbaterile literare dela sfârșitul secolului trecut și din prima decadă a secolului nostru: momentul semănătorist, al Luceafărului, a treia etapă deci din evoluția literaturii ardelene în se- colul al XlX-lea. Pe o scară vastă autorul reconstitue atmosfera literară și culturală din Ardealul de-atunci, mai ales prin reacția scriitorilor și a publicului mare, față cu diferitele atitudini, mai târziu atacuri ale romancierului aristocratic „iubitor de sine și vano-glorios", cum se numește el însuși. Studiul se compune din două părți. în prima parte se arată cum a ajuns să-l preocupe pe D. Zamfirescu problema Transilvaniei și se analizează opera sa din acest punct de vedere. Interesul său pentru Transilvania se trezește probabil prin anii 1882, când se afla în redacția ziarului România liberă, al cărui redactor-șef era Dimitrie Laurian, fiul istoricului și filologului latinist August Treboniu Laurian. Pe urmă îl găsim colaborator la Familia, cu cronici rimate și schițe. Tot cam pe atunci trece frontiera pentru prima dată, dela Slănicul-Moldovei și vizi- tează Satu Mare. Originea latină a neamului este puntea de legătură între boierul, mândru de descendența noastră romană și Ardelenii, al căror crez național și dârzenie ne'nduplecată se intemeiau pe aceeași descendență. Șirul motivelor literare în legătură cu Roma datează dela nuvela Străbunii noștri, „care se petrece între întâiul și al doilea răz- boiu dacic". Mai ales față de împăratul Traian autorul mărturisește o mare admirație. „Timp de 15 ani am trăit la Roma, adorând pe Traian", — scrie el în prefața la ed. V a romanului Viața la țară, iar lui I. Negruzzi îi scrie următoarele rânduri, după instalarea sa la Roma, la legație: „Eu singur râd câteodată de această flacără sfântă, care mă încinge ca pe frații gheghincolo, dar iar zic: se vede că, cu toată aparența mea nu sunt așa de blazat, sau poate tocmai pentrucă sunt, aceste rămășițe puternice și mărețe nu mai au nimic ridicul și banal la Roma". Rezervele zeflemizătoare față de exagerările latiniste, însu- șite din contactul cu Junimiștii, dispar însă cu vremea. „Flacăra sfântă îl încinge tot mai mult până devine o convingere estetică și politică, temeiul patriotismului său." Realizarea acestei convingeri estetice o urmărește I. Breazu în opera scriitorului, atât în partea ideologică, cât și 'n creațiile sale : Lydda, romanul Îndreptări și poemul Miriță. Cum era natural pentru iubitorul de blazoane D. Zamfirescu, mai ales puritatea sângelui și mândria de rasă îi sporesc entuziasmul, pe care-1 justifică mai târziu și prin diferite teorii. Ultimele se mențin stăruitor, până *n celebrul discurs academic, rostit la 1909. Fără ele nu poate fi înțeleasă nici geneza romanului «* 324 P. DRĂGHICI îndreptări din ciclul Comăneștenilor. Pentru a se documenta el între- prinde o călătorie in Ardea), în vara anului 1901, cu care ocazie vizi- tează Sibiul, Săliștea, Poiana Sibiului și „străbate provincia până la Arad¹*, Dintre figurile întâlnite pe parcursul itinerarului își schițează unii eroi secundari ai romanului: „Ei intră uneori în roman doar cu numele schimbate. Mitropolitul dela Sibiu, pe care tânăra pereche îl vizitează, este de bună seamă loan Mețianu: „Un bărbat încă voinic, de statură mijlocie, alb ca zăpada, cu părul lung aruncat pe spate, cu fruntea înaltă, cu un aer original de vioiciune și tinerețe pe care i-1 dă nasul așezat în mijlocul figurii, ca o pălărie pe o ureche." Proto- popul Stamate din Săliște, cu soția sa Lena, sunt părintele Droc cu soția, iar notarul Zgurea nu este altcineva decât popularul notar Henț, al cărui bust se ridică astăzi în parcul acestui sat fruntaș. Mai mult l-a impresionat acesta, deoarece și reușește să facă din el una din puținele figuri vii ale romanului: tipul notarului ardelean, părinte al comunei, care știe tot ceea ce se întâmplă în fiecare familie, plin de nepoți, veri, fini și alte rubedenii, și totuși burlac prin definiție, iubitor de trai bun, plin de o energie bonomă. Păcat că D. Zamfirescu îi pune în gură teoriile sale despre originea noastră latină, care îi dau uneori un aer savant nefiresc." Partea a doua a studiului se referă la polemicele dintre Duiliu Zamfirescu și scriitorii din Transilvania, care culminează cu discursul Poporanismul în literatură. Se analizează pe larg diferitele faze ale acestei polemici: rezervele față de Slavici, lauda la început și pe urmă contestarea lui I. Popovici-Bănățeanul, critica față de Coșbuc, precum și replicele lui Slavici, Chendi și Oct. Goga dintre ardeleni, T. Maio- rescu și M. Dragomirescu dintre cei din vechiul Regat, Interesant pentru subiectivismul și vanitatea jignită a scriitorului este felul cum își schimbă părerile despre limba și 'n genere forma de exprimare a ardelenilor, în Italia aproape uitase de exagerările latiniste, ca mai târziu să nege orice valoare limbei și stilului scriitorilor transilvăneni. Mai ales nedrept apare față de Slavici și Coșbuc, care își însușiseră punctul de vedere junimist despre o limbă comună, general românească, idei împărtășite și de D. Zamfirescu. Meritul studiului lui I. Breazu trebue căutat mai ales în expu- nerea obiectivă, strict știențifică a faptelor, din care se desprinde con* cepția de vieață și psihologia de clasă ale lui D. Zamfirescu. Admirând din afară virtuțile strămoșești și rasa pură din Transilvania, el a fost departe de-a înțelege mentalitatea de aici și atunci, când i s'a împărut că poporanismul scriitorilor ardeleni nu mai corespunde idealurilor sale estetice, conservative și aristocratice, a deslănțuit o pătimașe discuție, fertilă de altfel pentru literatura timpului și pentru clarificarea pozi- țiilor : „Cu idealul lui energetic și optimist, ar fi fost firesc ca D. Zam- firesc să simtă o apropiere de scriitorii contemporani ai Transilvaniei. Cu o viziune epică și realistă a vieții — ei se inspirau mai degrabă din partea epică a folclorului, decât din cea lirică, cum credea Zamfirescu — acești scriitori au adus doar cel mai autentic val de energie pe care l-a cunoscut literatura românească până atunci. Mu numai că nu i-a înțeles însă, dar i-a atacat cu toată puterea, fiindcă vigoarea acestora a \ .STUDII LITERARE" 325 venea din straturile de jos ale țărănimii, față de care, cu firea lui aristocratică și conservatoare, reacționară chiar, a simțit totdeauna o repulsiune aproape fizică/ Dar cercetările autorului depășesc, prin judicioasa analiză a unor aspecte din opera lui D. Zamfirescu, preocuparea pur istorică, lămurind parțial geneza și procesul ei de creație. Prin aceste analize se relie- fează indirect și unele procedee și merite de tehn’că literară, cărora nu li se acordase destulă atenție. în afară de cele menționate, volumul mai cuprinde un studiu de- spre Al. Beldiman, traducător al Odyseei, de N. Las cu, care publică și un fragment din manuscrisul păstrat in bibliotecă Bruckenthal din Sibiu, La rubrica Note și documente 0. B o i t o ș publică Memoriile lui George Barițiu, însoțite de considerații erudite despre datarea, natura și valoarea lor. Ele sunt păstrate în arhiva Astrei și au titlul însemnări din viața mea căsătorită (1841—1856). Deși nu aduc contribuții noi la biografia lui, așa cum a scris* o C. Diaconovich, ajută totuși la de- senarea sigură a profilului său sufletesc. Detalii interesante se găsesc referitor la călătoria întreprinsă de el în Apus: Elveția, Germania, Franța, Belgia și Olanda, în căutarea unor mașini pentru instalarea fabricei de hârtie din Zârnești și referitor la scârba sufletescă de care se lasă cuprins în 1856 după conflictul cu mitropolitul A. Șaguna: „Toată viața mea dela 1836 încoace, de când am ieșit mai cu dinadinsul în lumea practică, a fost numai o luptă* continuă, fără rost, făr' de repaos, încordată, gonită și forțată de împrejurări fatale, grele, cât și de oameni răi; iar anul 1856 se părea că voește, ca și a. 1848/9, să mă răpună cu totul. Procesul și scârbele cu Șaguna mergeau înainte. Gazeta luase oricum lovitură amețitoare ; redactorul ei își pierduse firul și căuta ajutor pe unde nu era nicidecum. Cu fabrica stăm rău preste măsură: lipsă de bani; iară mai vârtos reința unor oameni și groasa stupiditate a altora mă ținea pe loc întru toate lucrările mele.** Tot acolo I. Verbină publică trei comunicări despre G. Panu și T. Maiorescu, O dare de seamă germană despre traducerile lui lor- dache Slătineanu și Dela Pfennigmagazin la Foaia Duminecii și Icoana lumii, iar 0. Seri don despre Revista Română și George Barițiu. Recensiile semnate de C. Daicoviciu, E. Tudoran, Pia Gradea și in deosebi de D, Pop o viei trec în revistă literatura de specialitate apărută în ultimul timp. Ele sunt scrise într’un spirit obiectiv-știențific, dar în același timp critic și vioi. Mănunchial de studii adunate în buletinul Seminarului de istoria literaturii române moderne se adresează evident in primul rând spe- cialiștilor, atât Celor pământeni, cât și celor din afară. Revista are o deosebită valoare știențifică prin: 1. bogata, documentata și precisa informație; 2. prin sugestiile ce se desprind pentru o istorie a litera- turii, mai ales cu referințe ardelene. Sunt fapte și idei care fecondează; 3. însfârșit prin organizarea și gruparea materialului în jurul câtorva chestiuni de prim interes pentrucultura și literatura noastră modernă. Publicație în spirit occidental, obiectiv-știențific care onorează în egală 326 ILIE RUSMIR măsură pe directorul și colaboratorii ei, ca și Universitatea Clujană. Prin astfel de opere se legitimează justele noastre aspirații și se face cea mai eficace propagandă pentru străinătate. P. DRĂGHICI ANTON MARCHESCU, GRĂNICERII BĂNĂȚENI $1 COMUNITATEA DE AVERE¹) Prin contribuțiunile istorice și juridice, adunate cu multă sârguință ani de-a-rândul, într'un volum de peste 600 pagini, d-1 Marchescu, ridică vălul uitării deasupra unei părți de peste patru secole din istoria Banatului. Rolul de căpetenie, în această perioadă sbuciumată, îl joacă poporul român, care și-a vărsat sângele din belșug pentru apărarea — în primul rând — a gliei străbune, apoi a hotarelor imperiului au- striac și a creștinătății, contra puterii semilunei. D-1 Marchescu își începe studiul său cu anul 1538. Atunci au început să se închiege cele dintâi organizări de confinii militare puse în serviciul împăratului Ferdinand I, compuse din refugiații din Balcani, în vederea apărării graniței de miazăzi a imperiului, contra Turcilor. Cele dintâi cuiburi de confinii militare, au luat ființă în Slavonia, apoi in regiunea Sichelburg, Gorianzberg, iar mai târziu s'a întemeiat cetatea Carlstadtului, apoi confiniile militare dintre Una și Kulpa, care la anul 1704 au devenit confinii independente, sub numele de confiniu banial (Banal Grenze). Brâul de apărare al graniței imperiale se alungește tot mai mult spre răsărit, pentru a împiedeca puterea semilunei de a se întinde in Europa. La anul 1690 se constituie confiniul militar sava-dunărean și tisa-mureșan. înființările acestor confinii militare s’au făcut in bună parte și din Românii refugiați din Balcani de sub jugul turcesc. O parte din refugiați au fost colonizați definitiv la anul 1698 între Dunăre și Tisa. O nouă etapă a apărării granițelor imperiale spre Est a fost exe- cutată la anul 1763, prin înființarea confiniului militar transilvan. După retragerea Turcilor din Bănat (1716), s'a început organizarea acestei provincii de către comandantul general Mercy, iar la anul 1747, după desființarea confiniului militar tisa-mureșan, s'a hotărit o delimitare nouă pentru un confiniu militar la Sud, de-a-lungul Dunării. Realizarea unei unități noui de apărare a graniței de Sud, a întârziat să se producă, din cauza lipsei de încredere a imperialilor față de populația băștinașă. El a luat ființă abia după ce veșnicul pericol turcesc a devenit imi- nent și după ce paza făcută de milițieni n'a mai putut asigura o se- curitate deplină a granițelor. Astfel, la anul 1765, ia naștere regi- mentul confiniar german bănățean, la anul 1766 regimentul iliro-bănă- țean, iar la anul 1768 regimentul confiniar român-bănățean, care 1911. ’) Contribuțiuni istorice și juridice, Tipografia Librăriei Diecezane, Caransebeș, ANTON MARCHESCU, GRĂNICERII BĂNĂȚENI Șl COMUNITATEA DE AVERE 327 completează lanțul confiniar de apărarea imperiului austriac, lanț, care se întinde de-a-lungul frontierei dela Adriatică până în Banat. începând cu anul 1538, cei dintâi paznici ai granițelor, consti- tuiți în confinii militare pentru apărarea hotarelor contra invaziilor tur- cești, au obținut în schimbul serviciului militar, anumite privilegii dela Curtea din Viena. Se naște un raport de drept între stăpânitori și an- gajați, care raport evoluiază în decurs de patru secole, trecând prin etape interesante și pline de învățăminte pentru noi. Legislatorul și pu- terea executivă se amestecă adânc în ființa noastră ca neam, lăsând urme care n'au dispărut nici astăzi din aceste regiuni, rămânând ca un caracter aproape ereditar, al poporului român de pe fosta graniță, câștigat în urma mediului și educației specifice. De sigur că eugeniștii vor da alarma, spunând că aceea ce individul câștigă prin educație, este un bun personal, fără ca să se transmită ereditar, dar s’ar prea putea că, anumite metode educative și anumite legi în mod indirect — fără să știe poporul român despre aceasta și nici legislatorii — să fi contribuit la virtuțile capitalului biologic de pe graniță. Intradevăr, s'a făcut în ultimul secol o selecție a valorilor ereditare calitative. Au- toritatea militară — pentru școală, corpul ofițerilor, conducătorilor dela sate, preoții, învățătorii, primarii, capii de familie ai comuniunilor — nu alegea decât oameni de ispravă, care la rândul lor au știut să con- ducă poporul. Numai așa se explică atâtea fapte vitejești ale soldaților grăniceri, atâția ofițeri cu stat personal excelent și emanați de pe aceste meleaguri și un popor român așezat pe granița de Sud a Banatului, care și astăzi ne pune în uimire prin calitățile sale biologice, fără pe- reche. Ce farmec miraculos se scurge și astăzi în vinele grănicerilor lui Traian Doda și a Gen. Drăgălina dela Caransebeș, până în Țara lui Coșbuc. Toți sunt oameni disciplinați, caractere de bronz, viteji, plini de mândrie, muncitori, harnici. Omenia este încarnată mai pro- nunțat în acești oameni, cu fizic și psihic extrem de sănătos. Acesta e și specificul lor, în cadrele neamului nostru. Istoria Graniței scrisă cu multă competență de d-1 Marchescu, ne desleagă acest tâlc al specificului grăniceresc. Ea merită să fie apro- fundată de istoricii, sociologii, juriștii, economiștii, legislatorii, educa- torii noștri și de orice Român, care ar dori să contribuie la îndepăr- tarea multor neajunsuri în țara noastră. Vor putea mulți să vadă din ea că, elementul român, bine dirijat și valorile lui intelectuale, apre- ciate la justa lor valoare, ne dau un capital biologic de mare valoare, în amalgamul neamurilor din Europa. Niciodată poate, în cursul istoriei noastre, fără să știe foștii stăpânitori de ieri, n'au activat mai intens în decurs de patru secole - în domeniul eugeniei poporului român, de pe fosta graniță de Sud, decât în acest timp, punându-se valorile calitative, bineînțeles în ser- viciul imperiului lor. Prin această metodă și-au crescut generali de ori- gină etnică română și alți conducători de mare valoare în dirijarea sta- tului, iar pentru poporul de jos, au procedat în chestiunea conducă- torilor la fel. Așa se explică ascensiunea foarte rapidă a fiilor de gră- niceri cu aptitudini excelente, până la cele mai înalte posturi, în co- 326 ILIE RUSMIR mandamentele lor militare și civile. In ce privește problema agrar*, indivizibilitatea pământului dat familiilor comuniunilor, dup* toate legiuirile care s'au făcut, a trecut prin etape interesante, având reper- cusiuni adânci asupra structurii intime a poporului român de pe acest teritoriu. Conducătorii au fost preocupați de problema comasării, in- divizibilității acestor pământuri și urmările fărâmițării lor. Această lă- ture cu urmările ei sociale, încă va trebui pusă în lumină, pe baza datelor și inventarului făcut de d-l Marchescu, în special ne va in- teresa laturea denatalității în Banat, în legătură cu problema agrară. Iată de ce, am crezut că lucrarea „Grănicerii Bănățeni**, scrisă de d-l Marchescu, trebue trecută pe răbojul unei reviste ae prestigiul Transilvaniei, pentru ca să fie citită de toți cărturarii și conducătorii poporului român.¹) ILIE RUSMIR i) Vom reveni asupra acestei importante lucrări. Redacția. ÎNSEMNĂRI GHEORGHE SION D-l Ștefan M e t e ș, directorul Ar- hivelor Statului din Cluj, ne-a adus aminte, printr’o lucrare, ieșită de sub tipar la sfârșitul anului trecut, *) de una din cele mai originale și mai simpatice figuri ale orașului, pierdut în zare în Sept. 1940, dar păstrat neșters în ini- mile noastre. Este boierul moldovean Gheorghe Sion, care ne-a iubit atât de mult încât ne-a adus, în capi- tala Ardealului, toată truda vieții lui de colecționar pasionat și neîntrecut. Ori- cine dorea să cunoască vieața româ- nească a orașului amintit, trebuia să treacă pe la Biblioteca Universității. In- trat în incinta acestei instituții, îl în- tâmpina din toate părțile icoanele isto- riei noastre, atât de numeroase și uneori de puțin cunoscute, încât uimeau chiar și pe specialistul eel mai încercat Iată stampele cu martirajul lui Horea, iată portretele lui Avram lancu, iată-i pe Memorandiști, pe luptătorii pentru Unirea Principatelor, români și streini, iată minunatele stampe ale lui Bouquet și Raffet, cu vederi din România vea- cului trecut, iată proclamația Regelui Ferdinand pentru tsecerea Carpaților, apoi zeci de vederi din Războiul Inde- pendenței și al Reîntregirii, etc. etc. Toate umbrele mari ale istoriei te încun- ’) Din tcrieriele lai Gheorghe Sion. Vieafa ți ac- tivitatea ta. Sibiu, 1941. jurau, te înfiorau cu prezența lor aproape materială, ți se întipăreau pentru tot- deauna în amintire. Dacă de pe cori* doare intrai în camerele rezervate co- lecției generosului donator, dădeai de mii de volume prețioase, adesea exem- plare unice, legate în piele, de mii de stampe și documente, de o surprinzător de bogată colecție numismatică, și de nenumărate curiozități istorice, toate în legătură cu trecutul românesc. De cele mai multeori se întâmpla să întâlnești acolo și un bătrânel mărunt și vioi, cu figură de boier din țară. A turlei el îți spunea, adesea cu mult umor, istoria fiecărui obiect, pe care-1 admirai. Cutare stampă a fost cumpărată dela un anticar din Veneția, cutare carte a fost adusă de pe malurile Senei, cutare stampă a fost găsită la Viena, la Drezda, sau la Londra. Era istoria propriei lui vieți. Căci bă- trânul acesta și-a petrecut cei mai fru- moși ani ai existenței străbătând dru- murile Europei,- cheltuind o aVere în- treagă, pentru a strânge aceste vestigii ale unui neam cu o istorie atât de mașteră. Toate aceste obiecte luau pentru el proporțiile unor ființe vii; trăia în mijlocul lor ca în sânul unui vast și cald cămin familiar. De aceea și după ce s'a despărțit de ele cel mai mult timp și-1 petrecea în tovărășia lor, pentru a le asculta graiul mut, pe care nimeni nu-1 înțelegea atât de bine ca el. Când a fost vorba să doneze această 330 însemnări comoară, a crezut că locul ei cel mai potrivit este în capitala provinciei, ale cărei lupte naționale le-a urmărit cu neostoită pasiune, desrobirea căreia a salutat-o din adâncul cel mai curat al sufletului său patriotic. Dăruind-o, Ghe- orghe Sion a adus una dintre cele mai prețioase contribuții la Unirea noastră sufletească. Miile de studenți, care se perândau zilnic pe coridoarele Biblio- tecii, și-au înbogățit, din stampele, căr- țile și documentele lui icoana plastică a pământului și neamului nostru; au dus cu ei mai ales chipul acelora care au plămădit prin fapta și jertfa lor Unirea* Câți dintre cei care și-au dat vieața în acest războiu, sau sunt gata să și-o dea pentru restituirea acestei Unirii, nu poartă în suflet, talisman și îndemn, icoanele aduse la Cluj, de boierul mol- dovean ? Aceste moaște ale trecutului zac acum în lăzile pribegiei. Câte drumuri n'au făcut ele în vieață ? Mai așteaptă să facă unul, și cel din urmă: drumul în- toarcerii definitive, acolo unde le-a de- stinat donatorul lor. Așteaptă încrezător și moșne igul de 84 de ani, boierul mol- dovean Gheorghe Sion,. . /. B. WILFRID KRALLERT, dinstinsul cercetător al Sud-Estului și al Europei Centrale, a publicat recent harta României pe neamuri, intitulată: Volkstumkarte von Rumănien. E o operă de proporții uriașe, compuse din 44 de cartograme de dimensiunea 70/50 cm. Fiecare cartogramă corespunde unui pa- ralelogram din Europa Centrală, cu care România e în vecinătate imediată. Harta e făcută pe o scară de 1:200.000 (1 cm. la 2 km). Nomenclatura comunităților, întru cât a suferit schimbări, față de General Kartenblătter von Mitteleuropa, autorul a înlocuit-o cu cea actuală. Cifrele populației pe neamuri, de care s'a folosit, sunt cele din Recensământul General al Populației României, publi- cate de Institutul Central de Statistică, din București, în voi. II-lea, din 1939. Cartogramele evidențiază numărul lo- cuitorilor pe colectivități și neamul lor prin colori. Pentru a exprima numărul locuitorilor pe comune și orașe, fo- losește cercuri și semi-cercuri, pe di- mensiuni diferite, coraspunzătoare la 10.000; 1.000; 500; 100; 25-50 și semnul x penturu 10—25 locuitori. - Colorile utilizate pentru neamuri cu următoarea semnificație: Germani: roșie; Români: albastră-violet; Unguri: gal- benă ; Ruși: verde-închis; Ucraineni: verde-deschis; Huțuli: la fel, dar cu H Ia mijloc; Cehi și Slovaci tot așa, cu T—S la mijloc ; Evrei: neagră. Cores- punzător celorlante neamuri, dă în cercul localității litera inițială a neamului res- pectiv, ex. pentru Poloni: P.; Țigani : Z, etc. Cartogramele publicate de W. Krallert, care s'a mai ocupat cu recensământul nostru din 1930, în Deutsches Archio fiir Landes und Volksforschung, UI. Jahr- gang, H. ’A, tipărind lucrarea „Geșchichte und Methode der Bevolkerungszăhlungen im Siid-Osten. I. Rumănien", ne oferă un prețios mijloc de documentare sin- optică atât asupra compoziției etnice a neamurilor din România dela 1930, cât și asupra proporțiilor minimale, cu care sunt reprezentate celelalte neamuri în țara noastră. Din punct de vedere demografic, lu- crarea e precisă, iar ca tehnică carto- grafică ireproșabilă. Dr. P. R. REVISTA CERCULUI JURIDIC BĂNĂ- ȚEAN care apare la Timișoara, a intrat în al 11-lea an de activitate. Fondată de domnii Dr. Alex. Marta, Dr. Cornel Grofșoreanu și V. M. Theodorescu, timp de zece ani, a adus o reală con- tribuție la cunoașterea și desvoltarea, dreptului românesc din Ardeal și Banat Ocupându-se, în special, cu dreptul local, ÎNSEMNĂRI 331 «a a fost pentru mulți magistrați și ad- vocați, un util instrument de muncă, in activitatea lor profesională. In paginile revistei s’au desbătut apoi, adeseori, interesante probleme, privind unificarea legislativă. In aceste desbateri, s'a re* levat un punct de vedere, care începe să fie tot mai mult admis: legile de unificare, tehnic, trebue să fie mai bine făcute decât oricare legiure, in vigoare azi, pe teritoriul Țării. Din punct de ve* dere al conținutului, ele trebue să co- respundă sufletului acestei națiuni, dân- du-i armatura legală organică, pentru desvoltarea sa cea mai bună. Revista a avut o grijă deosebită pentru marile figuri bănățene din trecut, con- sacrând pagini numeroase descrierii vieții și activității lor. Numărul intâiu, al anului al 11-lea, a apărut sub conducerea unui comitet, in fruntea căruia stă d-1 I. N. Lungulescu, primul președinte al Curții de Apel și d-1 Sabin Moldovan, Consilier la Curtea de Apel, intr'o formă ingrijită și inoită. 0 P. TOMACOCIȘIU, ȘCOALA VIITORULUI Contribuții practice. Tipografia Semi- narului, Blaj, 1941, pag. 95, Lei 50. Școala de experimentare dela Blaj, de sub conducerea d-lui T. Cocișiu, este una din puținele școale dela noi, care urmăresc stabilirea unor metode de edu- cație și învățământ mai bune, în vederea pregătirii copilului pentru vieață. Orien- tată după principiile de psihologie și pedagogie ale lui Claparăde, Decroly, Montessori, Dewey, socotite ca cele mai noi în educație și învățământ, școala aceasta își împarte materia de învăță- mânt pe unități de vieață, determinate de trebuințele acesteia. Ele sunt urmă- toarele: A. Trebuințe sufletești (hrană, căldură, lumină, apărare, podoabă), care se satisfac prin I. Mediul natural (Divi- nitate, Credință, Jertfă, Rugăciune, Mi- ster — Taine) și' II. Mediul social (Aproapele, Adevărul, Dreptatea, Bu- nătatea, Mila). B. Trebuințe trupești (ace- leași ca și pentru suflet), care sunt sa- tisfăcute prin I. Mediul natural (Ani- male, Plante, Minerale), II, Mediul so- cial (Familia, Satul, Orașul). In ce pri- vește mersul unei lecții, înlăturând treptele formale herbartiene, adoptă patru momente psihologice : 1. Alegerea subiectului, 2. Observarea lui, 3. Expri- marea, adecă dorința copilului de a-și exterioriza și concretiza prin fapte ideile la care a ajuns și, în sfârșit, 4. Desvol- tarea, adecă comunicarea celor consta- tate. Cartea mai cuprinde, în afara ace- stora, câteva lecții model în sensul prin- cipiilor de mai sus, precum și o seamă de mărturisiri elogioase făcute de câ- teva organe de control și personalități pedagogice de seamă dela noi. Toate acestea nu sunt decât o sinte- tizare și în același timp o apărare a unor vederi pedagogice pentru care dl- T. C. a luptat mai mult de 15 ani, cu tenacitatea omului convins nu numai de drumul greșit, pe care a apucat școala românească după unire, ci și de supe- rioritatea educativă a principiilor adop- tate. Căci a constata răul e un lucru foarte ușor și-l fac cel puțin tot atâția nechemați câți chemați, a stărui însă pentru îndreptarea lui prin fapte în ca- drele școalei, e foarte greu și puțini sunt chiar din cei chemați, care se oste- nesc întru aceasta. Aici zace meritul deosebit al d-lui T. C. L. Bologa BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (VII) BOITOȘ, OLIMPIU. Progresul cultural al Transilvaniei după Unire. Sibiu, 1942. Tip, Cartea Rotn. din Cluj. 100 p. BRÂTIANU, G. I. Die geschichtliche Mission Ungarns. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 23 p. DIACONESCU, EMIL. Banatul româ- nesc. Extras din revista „Cuget Moldo- venesc", Nr. 6-7/1941. Iași, 1941. Tip. Al. Țerek. 8° 21 p., 1 f. DAGOMIR, SILVIU. Die siebenbur- gische Frage. Bukarest, 1941. Die Dacia- Biicher — Kleine Schriften. 24 p , 1 tab. FOLBERTH, OTTO. Ștefan Ludwig Roth, luptător pentru drepturile sociale românești. Extras din „Omagiu profe- sorului Ion Lupaș”. București, 1941. M. O. Impr. Nat. 13 p. GEORGESCU, MIRCEA. Arbitrajul dela Viena. Opiniuni juridice. București, [1941]. Tip. „Bucovina". 8° 22 p. G1URESCU, CONSTANTIN C. Die eu- ropăische Rolle des rumănischen Volkes. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. (M. Of., Impr. Naț.). 8° 26 p. GOLOPENȚIA, A. Die Bevolkerung der im Iahre 1940 abgetrennten rumă- nischen Gebiete. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 26 p, GtîNDISCH, GUSTAV. Die sieben- biirgische Unternehmung der Fugger 1528—1531. Sonderabdruck aus „Oma- giu profesorului Ion Lupaș". București, 1941. M. O. Impr. Naț. 20 p. LĂPEDATU, ION I. Din anii Memo- randului. Amintiri. Extras din „Omagiu Profesorului Ion Lupaș". Burești, 1941. M. O. Impr. Naf. 17 p. LASCU, ION C. Contribuția învăță- torilor în cooperația arădană. Arad, 1941. Tip. G. lenciu. 79 p. LUPAȘ, I. Siebenbiirgen, das Herz des rumănischen Lebensraumes. Buka- rest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 17 p. MANCIULEA, ȘTEFAN. Românii și minoritățile etnice din Transilvania șr părțile ungurene, în întâia jumătate a veacului XlX-lea. București, 1941. M. O. Impr. Naț. 417—423 p. MANUILĂ, SABIN. Antwort an Herrn Tibor Eckhardt. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 24 p. MANUILĂ, SABIN. Die Volkspoliti- schen Folgen der Teilung Siebenbiir- gens. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. MARCHESCU, ANTONIU. Grănicerii bănă(eni și Comunitatea de avere (Contributiuni istorice și juridice). Cu prefață de Ștefan Bornuz. Caransebeș, 1941. Tip. Diecezană. 8° III, 620 p. MEHEDINȚI, S. Rumănien an der || Ostgrenze Europas. Bukarest, 1941. Die fl Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 36 p. fl NISTOR, ION I. Autohtonia daco- 1 romanilor în spațiul carpato-dunărean. 1 (Analele Acad. Române. Mem. Secț. Isto- 1 rice. Seria III Tom. XXIV. Mem. 7). fl București, 1942 M. O. Impr. Națională, fl 8° 53 p , Lei 40. | ORENDI-HOMMENAU.VJKTOR.Mad- I jarisches, allzumadjarisches. Ein Beitrag fl zur Minderheitenfragen in Ungarn. 2. fl Auflage. Bukarest, 1941. Die Dacia- * Biicher — Kleine Schriften. (M. O. Impr. Nat ). 8° 22 p. PÂCLIȘANU, ZENOBIUS. Was heisst ungarische Nationalităt ? Wie man Un- gar werden konnte. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 57 p., 1 tab. SIMU, TRAIAN. Organizarea politică a Banatului în evul mediu. Lugoj, 1941. Tip. „Corvin". 8°, 41 p., Lei 40. VÂLSAN, G. Die Karpaten - Wiege des Rumănentums. Bukarest, 1941. Die Dacia-Biicher — Kleine Schriften. 24 p., 1 tab.