ut TRHNSILVRNIFI ANUL 72 DECEMVRIE Nr. 10-1941 SIBIU Anul 72 Decemvrie 1941 Nr. 10 TRANSILVANIA Organ al ASTREI FUGA ÎN EGIPT * Dintre cei patru Evangheliști singur Matei cunoaște episodul Fugii în Egipt și-l consideră destul de important ca să-l povestească primilor creștini. După ce ne vorbește despre cei trei Crai dela Răsărit, despre întâlnirea lor cu Irod, despre chemarea lor în ascuns de către acesta și despre invitarea ce le face, cu șiretlic, ca să caute și să cerceteze unde s’a născut Pruncul, să se întoarcă apoi să-i spuie și lui ce au descoperit, ca și el să i se închine lui Isus, adaugă : „După ce Craii se depărtaseră, apăru lui losif, în somn, îngerul Domnului și-i spuse: Scoală-te, ia Pruncul și pe maica lui și fugi în Eghipet și stai acolo până ce ți-oiu spune eu. Căci se va întâmpla ca Irod să caute Pruncul să-l omoare. „Atunci se sculă losif, luă copilul și pe maica lui, în crucea nopții, și porni spre Eghipet. „Și rămase acolo până la moartea lui Irod, ca să se îndeplinească ceea ce a fost spus Domnul prin profetul care zisese: Din Eghipet am chemat pe fiul meu. „Când Irod văzu că fusese înșelat de Magi, se mânie foarte și trimise să omoare în Betleem și în împrejurimi pe toți pruncii de doi ani și mai mici. „Așa se îndeplini ceea ce se spusese de proorocul Ieremie... Insă, după ce Irod murise, apăru iarăși îngerul Domnului lui losif, în somn, în Eghipet, și-i zise: Scoală-te, ia Pruncul și pe Maica lui și mergi în țara lui Israel; căci cei care ținteau la vieața copilului au murit**. Din acest text, așa de simplu și de clar, două teme se ofereau imaginației artiștilor: *una tragică, ce te umplea de groază și de indig- nare prin nedreptatea și cruzimea ei, cea a omorîrii pruncilor în Bet- leem, primii martiri inocenți și neștiutori de sacrificiul lor ai crești- nismului; cealaltă, idilică, plină de poezia naturii, de prestigiul peisa- 1 674 GH. OPRESCU jelor îndepărtate și tainice, pe drumul ce ducea din Palestina spre Egiptul prestigios, cu Nilul său, cu templele sale cu sute de coloane, cu vegetala sa luxuriantă, cu fauna sa de ținut tropical. După tempe- ramentul fiecăruia, unii pictori — fiindcă subiectele erau de esență picturală — au ales prima temă, omorîrea pruncilor; alții, pe cea de a doua, Fuga în Egipt Nu este în intenția mea, acum, să mă ocup de felul cum a fost* tratat măcelul celor zece mii de copii nevinovați, deși el a avut parte de talentul câtorva dintre cei mai mari pictori ai lumii, cum au fost Tintoretto, Rubens și Poussin. Mă voiu opri numai la cel de al doilea subiect, la Fuga din Egipt sau, ca să fiu mai precis, la Popas în timpul fugii în Egipt, căci acesta este momentul pe care și-l alege marea ma- joritate a artiștilor, ca cel mai potrivit să fie reprezentat. Sfânta Fa- milie nu ne va apare deci în mersul ei spre țara ce trebuia să ascundă pe Mântuitorul, ci în timpul unei pauze pentru odihnă, ziua sau noaptea, pe când călătorea. O constatare se impune dela început celui ce va studia felul cum acest subiect a fost conceput de cine l-a tratat: El a atras în deosebi pe artiștii nordici și bănuim de ce. Asupra lor Sudul, plin de soare, cu lumina și căldura lui, cu apele și mările lui, cu arborii lui incărcați de fructe care uneori ajungeau și pe la ei, curmali, rodii, portocali, lămâi, cu mirodeniile lui, cu misterul în care erau învăluite țările de care povesteau cărțile sfinte, produceau asupra lor o atracție iresistibilă. Pa- radisul, cu toate splendorile, cu toate bunătățile lui era și el imaginat mai de grabă ca o regiune caldă, senină și frumoasă, de dincolo de mările și munții ce mărginesc Europa, decât ‘ca o parte posibilă din continentul nostru, friguros atâtea luni pe an, întunecos și aspru. Ui- tând sau neștiind că drumul pe care ar fi trebuit să-l parcurgă Sfânta Familie trecea prin niște regiuni pustii și sterile, monotone prin colo- ritul lor, sub un cer înăbușitor, cu un soare ucigător și fără cruțare, ei își închipuie o natură în sărbătoare, care s'a pus să-și arate toate frumusețile, numai și numai ca să facă plăcută Mântuitorului această călătorie de nevoie. Aerul e străbătut de vânturi răcoroase ori căl- duțe, după cum odihna era în timpul zilei sau noaptea; apele mur- mură ; pădurea cântă; stelele luminează calea; copacii incărcați de rod își apleacă coroanele ca să poată culege oricine portocalele de aur ori curmalele cele dulci; fântâni răsar ca din senin în drumul celor ce vor avea nevoe să bea apă și să se spele și, ca să nu simtă cum trece vremea, îngerii cântăreți se vor coborî din cer, cu lăute și cu cobze și le vor cânta melodii divine. Căci cum altfel ar putea să-și continue drumul pribegiei Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu, Maria, FUGA IN EGIPT 67Ș Maica lui îngrijorată și bunul Sfântul losif, conducătorul acestor ca- ravane ? In frunte, de cele mai multeori, este reprezentat chiar el, cu capul gol sau cu o pălărie țărănească, ținând de căpăstru asinul, pe care stă Fecioara, având în brațe pe dulcele lisus. Sau încă, atunci când e vorba nu de un moment al călătoriei, ci de o pauză de odihnă după oboseala de ziua, în timp ce Maria își leagănă feciorul sau îl alăptează, bătrânul strânge așchii să facă un foc, sau culege poame, sau, pe gân- duri, mai la o parte, se odihnește și el, aproape ațipind. leșiți din medii modeste, fără cultură, unii dintre artiști nu pot merge mai departe cu închipuirea decât la ceea ce văd în jurul lor. Sfânta Familie este săracă, trăiește greu, deși din neamul regesc al lui David, o știu din cărțile sfinte. De aceea vieața celor ce o compun nu poate fi diferită, cred ei, de cea pe care o trăiau țăranii din vremea lor; numai că ei nu duceau lipsă de nimic, de vreme ce veghea asupra lor Dumnezeu. Și astfel, una din cele mai vechi reprezentări ale Fugii în Egipt, cea pictată de Melchior Broederlam pentru Ducii de Burr gundia, la finele sec. al XlV-lea (azi în muzeul din Dijon), ne arată pe Fecioara cu Isus în brațe, purtată de măgar, mergând pe o cărare stâncoasă, învelită că nu i se mai vede decât obrazul lângă cel al co- pilului, în timp ce Sftul losif, în costumul de atunci al sătenilor, ceva mai la o parte, trage o dușcă dintr'o ploscă, ca să se mai întremeze. Tendința de a se inspira dela ceea ce există în jurul lor merge așa de departe la pictorii mai inculți, mai fără închipuire, încât ei dau personajelor Sfintei Familii, nu numai figurile și costumele compa- trioților lor, dar introduc cele mai neașteptate și uneori mai bizare detalii ale timpului, care devin astfel anacronice pentru vremea lui Irod. Astfel, un călător ne spune că la Reval, în Estonia, a văzut într’o biserică o Fugă în Egipt din sec. al XVIII-Iea, în care influența obi- ceiurilor locale îi rătăcise într atâta, încât Maria, losif și lisus călăto- reau nici mai mult, nici mai puțin, decât cu alaiul cu care călătoreau personajele însemnate ale vremei. Toți sunt într’o caretă cu patru cai, condusă de îngeri în livrea. Sftul losif, ca un adevărat gentilom, poartă o perucă pudrată. Evident, astfel de erori, din punct de vedere religios, ca și din punct de vedere estetic, sunt rare. Ele nu merită să fie menționate decât ca o curiozitate și ca un exemplu concludent de neputința în care se găsesc unii ertiști de a picta altceva, decât episoadele vieții din preajma lor, singurele pe care le cunosc. Am spus că subiectul acesta atrage în deosebi pe nordici și voi reveni în curând cu câteva exemple convingătoare, alese printre cele 1* GH. OPRESCU 676 mai cunoscute. Dar nici Italienii nu-1 disprețuiesc. Și la ei câțiva mari pictori îl tratează cu un lux de amănunte impresionant. Cei din vremea Renașterii și din sec. al XVI-lea, mai sobri, mai puțin amatori de de- coruri exotice, merg de preferință spre altfel de teme. Cei din vremea Barocului, pentru care inovațiile in legătură cu decorul și costumul sunt singurele note personale de care sunt capabili, găsesc în nevoia de a introduce elemente din peisajul sudic un îndemn spre tratarea Fugii în Egipt. Guido Reni, Carlo Maratta, Dominichino, Luca G.or- dano, în pânze de mari dimensiuni se silesc care mai de care să suggereze drumul încântător parcurs de Sfta Familie. Intr'o lucrare de mai mici dimensiuni, Dominico Feti imaginează pe Maria ca pe o tânără mamă, purtându-și la sân pruncul și având pe cap cea mai grațioasă pălărie de paie ce se poate închipui. Ludovico Bassano o vede tot sub aspectul pitoresc, într'un peisaj de un verde întunecat Ca și Benedetto Castiglione, Genovezul, el este încântat să scoată în evidență prezența măgarului, purtând cea mai prețioasă povară, pe lisus și pe maica sa și încărcat cu cele mai curioase podoabe de lână colorată. Cel mai original dintre toți este însă Caravaggio. Tabloul din galeria Doria (Roma), operă de tinerețe, grupează pe Sltul losif, un înger muzicant, pe Maria și pe Isus, în mărime aproape naturală, sub un copac umbros, pe marginea unei ape. îngerul cântă, losif îi ține notele, servind de pupitru, Pruncul și maica lui au adormit. Intre sfânt și vioara îngerului apare capul melancolic al măgarului. Dintre Germani, mai fiecare pictor sau gravor mare ne-a lăsat cel puțin o versiune a Fugii în Egipt. Diirer, Altdorfer, Cranach, au semnat pe cele mai prețioase. Cum au văzut ei acest subiect ? Diirer, într’o gravură în lemn din seria Vieții Fecioarei și în de- senul în vederea acestei gravuri, își închipuie o pădure stufoasă cu fel de fel de arbori rari, printre care un curmal imens, la stânga. In mijlocul arborilor, într’un fel de luminiș, o viță de vie, încărcată de struguri. Sfânta Familie, văzută din spate, înafară de losif care conduce, în costum de țăran și cu un toiag pe umăr, este dusă de asin. 0 pă- lărie de paie cu borduri largi atârnă pe spatele Fecioarei, O vacă, pentru ca să nu le lipsească laptele, merge alături de ei. Iar sus, în cer, purtați de un nor, o ceată de îngeri le cântă. Cum vedem, sin- gura notă rară și nemai întâlnită, este prezența vacii cu lapte. Hans Baldung Grien, un contemporan al lui Diirer, este în tonul obișnuit al celorlalți germani. Peisajul nu mai are nimic din înfățișarea celui de adineauri. Un brad uriaș, dm care nu se văd decât primele crengi, ocupă centrul compoziției. Perdele de mușchi atârnă până către mijlocul scenei și printre ele se joacă și cântă păsări. Un munte stâncos, FUGA IN EGIPT 677 pe pantele căruia se află mai multe castele, se înalță în perspectivă, umplând spațiul până către ramurile bradului. Fecioara, fericită, își în- fașe pruncul, care o îmbrățișează cu brațele lui drăgălașe. Jos, pe marginea unui pârâu de munte, un paneraș cu cireși sau coacăze, nu se distinge bine ce. Sftul losif, obosit, se odihnește după O stâncă. Cu mici variante, aceasta este forma sub carp se va prezenta cele mai multe tablouri germane, tratând motivul Fugii în Egipt, cu excepția celor semnate de Albrecht Altdorfer, acel mare colorist, spirit original și plin de fantezie, din școala dela Dunăre. Două sunt operele rămase dela dânsul, cu reprezentarea Fugii în Egipt: o gravură în lemn și tabloul din Muzeul din Berlin. In ambele cazuri centrul com- poziției îl formează o fântână uriașă cu fel de fel de ornamente. Fără să se gândească un moment la imposibilitatea prezenței unui atare mo- nument în pustiul Asiei, el brodează o mulțime de episoade, unul mai plăcut decât altul, în jurul odihnei Sfintei Familii. Pe marginea mării al cărei țărm se întinde departe în fața privitorului, se înalță fântâna, asemenea cu cele care se vedeau în Germania în sec. al XVI-lea, îm- podobită cu ornamente și statui de caracterul Renașterii. Fecioara, tâ« nără, aproape o copilă, ține pe Isus aplecat peste marginea basinului, ca să se joace cu mânuțele în apă. O ceată de îngerași fac fel de fel de pozne în basin ori pe marginea lui. Sftul losif aduce într’un coșuleț niște fructe și le prezintă Măriei. O lumină radioasă învălue persona- jele, marea, fântâna, orașul și tufele de copaci ce se întind de-a-lungul țărmurului. Tabloul este printre cele mai minunate ale lui Altdorfer. Este greu de închipuit ceva mai naiv, mai vesel, mai amuzant prin anacronism, mai plin de poezie tainică și mai strălucit prin colorit Gravura, mai puțin reușită, este un prim stadiu în vederea acestui tablou. Tot așa de celebru, dar aparținând tipului pe care l-am întâlnit la Baldung Grien, este tabloul lui Cranach și el tot la Berlin, Din nou vegetație nordică, brazi pleșuvi și mesteceni, stânci și izvoare. Sfânta Familie, în mijloc, primește fel de fel de bunătăți dela un grup de în- geri, unii goi goluți, alții îmbrăcați. Câțiva cântă din instrumente. In sec. al XVII-lea raportul dintre persoane și decor se schimbă. Peisajul ia o amploare din ce în ce mai mare. Este partea asupra că- reia insistă cu adevărat artistul. Nu se mai poate vorbi de o Fugă în Egipt, ci de un Peisaj cu fuga în Egipt. Mai toți redau natura, așa cum o văd în jurul lor. Elsheimer, germanul, îi dă un caracter romantic. Claude Lorrain, untd clasic, în tabloul care se găsea la Ermitage și care azi nu mai știu unde o fi. In pânza de proporții mijlocii, în care apare un peisaj panoramic de o frumusețe rară, cu resturi de temple, cu poduri peste ape, cu boschete de arbori, în colțul drept, minusculi, 678 GH. OPRESCU îngerul, Maria, losif și Isus, ca niște pete albe in tot acel decor verde, scăldat de soare, iți fac mai de grabă impresia unui buchet de flori, fragede și luminoase. Rubens și el, acordă mai multă atenție peisajului, într'o vedere de noapte. Rembrandt, din contră, se intoarce la concepția celor din secolul precedent. Cu aceasta am trecut in revistă mai toate operele însemnate, care s'au inspirat din episodul evangheliei lui Mateiu. Secolul al XVIII-lea pierde sentimentul religios. Chiar dacă unul sau altul dintre pictori se mai oprește asupra subiectului acesta, totul se prezintă cu caracterul unui travestisment efectuat în ateliere, fără cea mai mică urmă de sin- ceritate. E destul să ne amintim că Boucher, autorul scenelor galante, care s'au încercat să dea o vieață nouă acestui subiect pe cel mai puțin făcut cu o artă de credință, a fost tocmai unul din cei care arta creștină apuseană îl tratase fără încetare, începând din sec. al XIII. In secolul următor, cel de al XlX-lea, cu toate că pictura re- ligioasă cunoaște o renaștere datorită Nazareenilor germani și elevilor lui Ingres, nici una din operele în care reapare Fuga în Egipt nu se poate compara cu cele pe care am încercat să le evoc mai sus. In Orient, subiectul este mai rar. După cum mă asigură d-l Prof. I. D. Ștefănescu, colegul meu, acolo se petrecuse un fenomen invers, în sensul că, mai frecvent în bisericile dinainte de s^ al XIII-lea, cele ale Imperiului Bizantin, bine înțeles, subiectul aproape dispare după această dată. GH. OPRESCU GHEORGHE UCENESCU — Contribuții — Numele acestui minunat protopsalt al bisericii SE Nicolae din Brașov va rămânea pe veci legat de „zguduitorul" imn național „De- șteaptă-te Române" al lui Andrei Mure șa nu.¹) Intrând, printr'o întâmplare norocoasă, în posesiunea unor note personale ale lui Ucenescu, am crezut de bine să dau publicității o parte din ele, însoțindu-le de alte informații pe care le-am putut câștiga mai ales dela rudele soției sale și înregistrând și unele aprecieri făcute de alte persoane. înainte cu opt ani, la o ședință a „Astrei", ținută la Cluj, pro- fesorul Silviu Dragomir, într'o conferință despre Bengescu, care a jucat un rol important în revoluția din 1848, susținea că acesta ar fi fost autorul melodiei imnului nostru „Deșteaptă-te Române". Luând cuvântul, am spus că nu e exclus ca imnul lui Mureșanu să se fi cântat și pe altă melodie, nu numai pe cea cunoscută, dar în ce privește melodia cea cunoscută, aceasta e o melodie după care se cântau versurile lui Grigore Alexandrescu „Din sânul maicii mele", iar cel care a aplicat această melodie la imnul lui Mureșanu a fost cântărețul dela biserica Sf. Nicolae din Brașov, Gheorghe Ucenescu, care l-a cântat mai întâiu în fața protopopului loan Popazu, episcopul de mai târziu al Caran- sebeșului, unchiul lui Maiorescu, fiind prezent, se înțelege, și bardul nostru național și alte persoane, adunate la o masă întinsă pe iarbă verde în grădina preotului Bonifatie Pitiș dela biserica Sf. Treimi de pe Tocile, „de după grădini, pe ulicioara lui^Pricop". Am adăugat că această grădină e proprietatea profesorului loan Pricu, directorul școalei superioare de comerț „Andrei Bârseanu" din Brașov. Comunicarea mea a fost primită cu oarecare neîncredere. Dar nu mult după aceea *) V. și Emaneil Bucuța: „Andrei Murășanu" în această revistă, Nr. 8, 1941. 680 CONSTANTIN LACEA am avut o deosebită satisfacție când am citit in revista Țara Bârsei, a. VI, 1933, Nr. 6, articolul domnului profesor Dr. Sterie Stinghe, in care reproduce un pasaj dintr'un manuscris al lui Ucenescu, care se găsește la Academia Română, înregistrat la Nr. 3497, și în care însuși Ucenescu vorbește de melodia despre care a fost vorba, confirmând deci cele spuse de mine în ședința amintită a „Astrei¹*. Continuând cercetările aici la Brașov, pot complecta informațiunile in ce privește locul unde s'a cântat mai întâi „Deșteaptă-te, Române", precizând că, de mai mulți ani, grădina aceea a ajuns în posesiunea Doamnei Dr. Munteanu, care a clădit acolo un sanatoriu, având intrarea prin strada Precup Nr. 5. Ucenescu precizează, in manuscrisul său, că Mureșanu „căuta o melodie după care se compue un sonet", iar el a cântat mai multe cântece de probă, „iar sosind la următorul cânt „din sânul Maicii mele" și cântându-1 — a rămas poetul pe lângă această melodie — obligându-mă ca pe Dumineca viitoare să mă aflu și eu împreună cu oaspeții invitați la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. „In Dumineca hotărîtă — iată că vine poetul împreună cu 4 Domni români — și șezând cu toții pe iarbă verde și cu cerașe înainte — îmi dete D. Andrei Murășan poezia făcută: „Deșteaptă-te Române", îl probăm puține rânduri, și văzând că în tot melosul este o minune potrivit — l-am cântat cu vocea mea tinără și puternică?) Mai repe- tâudu-1 odată, toți Domnii învățând melodia din auz, cântau împreună, mulțămind și urând multă viață și sănătate marelui poet. Din ziua aceea cântul „Deșteaptă-te Române" s’au făcut cel mai plăcut și mai familiar, iar eu eram poftit în toate părțile ca să-l cânt și să învăț tine- rimea a-1 cânta bine și regulat." (Țara Bârsei, p, 520.) Că nu toată lumea îl cânta „bine și regulat" pentru urechea fină a lui Ucenescu, reiese dintr'o notă a sa, adaosă la sfârșitul cântecului: „Studenții (scit elevii) numai, învățați de mine îl cântă curat; mai departe il cântă stricat." (Ib. p, 522.) Am reprodus aceste rânduri pentru importanța care o au refe- ritor la geqeza imnului lui Mureșanu, deoarece de aci rezultă clar că poetul și-a ales mai întâi melodia și apoi a compus imnul, ținând seama de ritmul elegiei lui Grigorie Alexandrescu „Adio la Târgoviște" în care se cuprind versurile: „Din sânul maicii mele". Când am făcut comunicarea menționată mai sus la „Astra", nu cunoșteam cartea Domnului Mihail Gr. Poslușnicu, Istoria muzicei la *) Ucenescu avea atunci 20 de ani. GHEORGHE UCENESCU 6ăt Români, apărută în anul 1928, cum se pare că n'o cunoștea nici D-l Dr. St. Stinghe. Capitolul II dela pag. 402 al cărții D-lui Poslușnicu poartă titlul: Originea cântului „Deșteaptă-te Române". La pag. 404 găsim reprodusă — cu mici variații fără importanță — mărturisirea lui Ucenescu publicată în „Țara Bârsei". Tot atât de importantă e informațiunea pe care o scoate D-l Poslușnicu din Arhiva, a. VI, Nr. 3—4, 1895, pe care o dă Mitropo- litul losif Naniescu referitor la melodia imnului nostru național. „Poezia de față „Din sânul maicei mele", cu melodia pe notele bisericești, este scrisă de însăși mâna reposatului Anton Pann, care mi-a dat-o mie, când am făcut cunoștință cu el întâia dată, in anul 1839, la începutul lunei Septemvrie la București, unde mersesem pentru oarecare tre- buință din Buzeu, aflându-mă atunci diacon la Episcopie. (1894, Iunie 22.)" Dacă la începutul acestui articol l-am numit pe Gheorghe Uce- nescu „un minunat protopsalt", nu am făcut-o pentrucă l-am cunoscut și l-am avut profesor de cântări bisericești, ci bazându-mă pe afirmația categorică și lapidară a maestrului Ghiță Dima, care mi-a spus într’o zi: „N’am auzit psalt ca Ucenescu", Această apreciere venea dela o persoană competentă, foarte măsurată în elogii. Deci cu atât mai valoroasă. Despre valoarea artistică a melodiei lui Anton Pann, după care s’a cântat și se cântă și astăzi „Deșteaptă-te Române", v. Poslușnicu Op. citat, p, 406 și urm., unde se vorbește despre „nepotrivirea" acestei melodii „deplorabile, plângătoare și lâncede" cu nota revoluționară a imnului, care melodie, după D-sa, ar fi tocmai o „dovadă de puținul gust muzical al poeziei". Tot acolo se menționează și anumite modi- ficări și armonizări ale acestei melodii, precum și diferitele încercări, Ca a vestitului lăutar Angheluță, urmașul lui Barbu Lăutarul, de a înlocui melodia originală cu alta nouă. Călcând pe urmele fostului său „profesor" și trăind într'un oraș cu veche tradiție a scrisului și a tiparului, Ucenescu scrie cântece lumești și bisericești, și adună și publică material folkloristic. Cele mai răs- pândite publicații ale sale erau cântecele de irozi, de stea și, mai ales, „sonorul". Dovadă fac despre aceasta și multele ediții ale unora din publicațiile de felul acestora. înainte de săptămâna Patimilor elevi și alt tineret cumpărau pe capete cu 10 creițari „sonorul", ca să învețe din timp cântările dâre se cântă la prohodul Domnului, in Vinerea Patimilor. Despre valoarea lui Ucenescu ca compozitor alții, nu eu, sunt chemați să-și spună cuvântul, după ce vor studia toate compozițiile lui. Am convingerea că se vor găsi de asemenea istorici literari și critici -<582 CONSTANTIN LACEA de artă care să studieze contribuțiile literare și folkloristice ale acestui om dăruit cu atâtea talente, precum și tablourile rămase dela el, căci Ucenescu se ocupa și cu pictura. Nu e exclus ca să-i succeadă unui cunoscător să identifice unele tablouri nesemnate, aflătoare in interiorul sau in preajma bisericii, ca ieșite din penelul lui Ucenescu. Cine va studia pe Ucenescu ca autor și folklorist, va trebui să cerceteze în ce măsură stă el subt influența dascălului său Anton Pann. Aci semnalez câteva versuri de pe coperta colecției sale: Versurile Nașterii Domnului nostru Isus Hristos, tipărită la Brașov, ediția II, a. 1869: „Dela prunci împrumutate Și apoi mai îndreptate, Iară alte adăo- gate Și în fine tot lor date", care versuri ne fac să ne gândim la acelea ale lui Anton Pann: Dela lume adunate Și iarăși la lume date". Despre o colaborare între dascăl și „ucenic" nu avem date precise, G, D. Teodorescu menționează în Revista Nouă¹) cumcă Anton Pann ar fi „făcut muzica" versurilor lui Ucenescu „Victor și Cămilă, Nădejde cu noroc". E greu să se dea crezare acestei afirmațiuni, deoarece acea „slobodă traducere ritmică" a lui Ucenescu „Victor și Cămilă" a apărut la anul 1860, deci la 6 ani după moartea lui Anton Pann. Acum iată tot ce am putut afla despre vieața cântărețului Gheorghe Ucenescu. Numele său de familie nu-1 cunoaștem precis. Lumea îi zicea — poreclă ? — Ucenic. Tot așa e introdus și în matricula cunu- naților a bisericii Sf, Treimi din Brașov.²) El se iscălea, în tinerețe, Uțenescu, cum semnează o scrisoare a sa datată din București la 29 Martie 1851, pe care o reproduc mai jos, și cum îl găsim semnat la sfârșitul poeziei publicată și reprodusă și aceea aici. Tot așa sunt sem- nate și poeziile sale publicate în unele colecții ale lui Anton Pann.*) A mai întrebuințat el și un derivat al formei Ucenic; Ucenicescu, cum se găsește pe coperta broșurei sale : Introducerea elevilor în cunoa- șterea orânduelelor bisericești, Brașov, Romer și Kamner, 1870, și în programa liceului A. Șaguna din anul 1864/5: G. Ucenicescu, psalt la normă (=la școala primară). Părerea noastră este că toate aceste forme se reduc la forma, neatestată, ce e drept, „Uceanu" care, Ia rândul ei, derivă din numele de localitate Ucea, prin sufixul gent. -ean. De fapt Ucenescu era din Ucea, din județul Făgărașului. Lucrul acesta îl știam de mult. Pentru a fi și mai sigur de aceasta, am întrebat nu de mult pe o cumnată a lui Ucenescu, femeie trecută de 90 de ani: „De unde era nenea Ghiță Ucenic ?“, și mi-a răspuns imediat: „De *) Poslușnicu, p. 404. ⁸) Datorez această informație Domnului Profesor Candid Mușlea, pentru care-i .aduc și aici mulțumirile mele. ⁸) V. Poslușnicu, p. 46. GHEORGHE UCENESCU 683 pă la Sibii", dar Doamna Tațiana Spuderca, nepoata soției lui Uce- nescu, care a fost crescută in casa lor, a confirmat că Ucenescu era din Ucea. Așa dar informația Domnului Munteanu-Râmnic,¹) care s’a ocupat de vieața și activitatea lui Ucenescu, cumcă acesta ar fi originar din vechiul Regat, nu e exactă. Ucenescu era din Țara Făgărașului, din comuna Ucea, și, fiind ortodox, deoarece sunt două comune româ- nești cu acelaș nume în județul Făgărașului, presupunem că era din Ucea-de-jos, ai cărei locuitori sunt de confesiune ortodoxă, până când' cei din Ucea-de-sus sunt aproape toți uniți. Acum să precizăm și anul nașterii lui Ucenescu. Profesorul Andreiu Bârseanu, în tabloul foștilor profesori dela liceul numit astăzi „A. Șaguna**,* ²) nu indică anul nașterii lui Ucenescu. Astăzi suntem în situația de a putea preciza că Ucenescu s'a născut în anul 1828. Iată ce ne îndrep- tățește să stabilim această dată. Ucenescu și-a început cariera de „învă- țător și cantor la Biserica Sfintei Treime de pe Tocile" în anul 1844 {Țara Bărsei, loc. cit. p. 520), unde a funcționat 6 ani, după cum se spune in notele pe care le publicăm mai jos. Aceste cifre ne d?u anul 1850. „în cel din urmă an**, spune el, deci in anul școlar 1849/1850, „număram 21 de ani ai vieții mele". Ținând seama de aceea că anul școlar începe în luna Septemvrie și scoțând 21 din 1849, ne dă 1828, anul nașterii sale. Afară de aceasta, în matricula cununaților a bise- ricii de pe Tocile e trecut astfel: 1850. 12. XI. G. Ucenic dela Sibii (22 ani) cu Par. V. Neguț de 18 ani. Dacă scoatem 22 din 1850, obținem tot 1828. Curând după cununie pleacă la București, la școala Iui Anton \ Pann. Cât timp a urmat această școală nu putem preciza, după datele care ne stau azi la dispoziție. După ce s’a întors de acolo, a fost angajat cântăreț la biserica Sf. Nicolae din Brașov, in care calitate a și murit in anul 1896. Ucenescu se vede că a menținut legături cu fostul său dascăl, pe care-1 stima foarte mult, iscălind cu mândrie „student"³) al domnului Anton Pann, Aceasta reiese și din faptul că intre cărțile din biblio- teca lui Ucenescu⁴) am aflat anunțul de moarte și „Diata" acestuia, pe „Pe drumul Brașovului*, IV, in Gazeta Cărților, 1939, Nr. 1—2. z) Andreiu Bârseanu, Istoria școalelor centrale române gr. or. din Brașov, 1902, p. 598. s) Denumire împrumutată din terminologia întrebuințată pentru elevii liceului și ai școalei superioară de comerț din Brașov. ⁴) După moartea soției lui Ucenescu, cumnatul său, Irodion Neguț, mi-a dat câteva cărți din biblioteca cumaatu-său, pe care le-am dăruit Muzeului Limbii Române de pe lângă Universitatea din Cluj-Sibiu, împreună cu alte documente aflate Intre acele cărți* 684 CONSTANTIN LACEA dosul căreia Ucenescu scrie : „Adiata fostului meu profesor". Și aceste documente se găsesc astăzi la Muzeul Limbii Române, Ca dascăl de psaltichie era foarte apreciat, V, Istoria școalelor, p. 311, notă, și aprecierea directorului liceului G. I. Munteanu, în pro- grama a 5-a a gimnaziului, a. 1863/4: „Psaltichia se propune de d. G. Ucenescu, atât la gimnaziști cât și la elementari, după o sistemă atât de metodică, că merită a se lăți de comun, ca să nu mai cântăm fiecare dupre glasul gurei", Ucenescu afară de lecțiile dela școală avea și elevi particulari pe care-i introducea în psaltichie. Am cunoscut doi nepoți ai soției sale, pe Gheorghe Birea și pe Gheorghe Irimie, foști elevi de ai săi. Cel dintâiu a și ajuns cântăreț la aceeași biserică, la Sf. Nicolae, și ținea strana din stânga, alături de unchiul și fostul său dascăl. Tot Ucenescu l-a inițiat și pe D-1 Dr. Sterie Stinghe în arta psaltichiei. Pentru a cunoaște întru câtva vieața intimă a lui Ucenescu, sufe- rințele sale în căsnicie, resemnarea sa, sufletul său, și pentru a con- tribui la cunoașterea stilului său, reproduc aici o parte dintr'o ciornă a unei plângeri a sa contra soției sale, adresată „scaunului protopopesc", scrisă în anul 1870 pe foile netipărite ale uneia dintre cărțile biseri- cești din biblioteca sa: „Caz înaintea scaunului protopopesc cu lacrămi și cu rugăciuni ca să se mi- lostivească a asculta jeluirile mele în următoarele: „Eu am fost un copil sirman din părinți sirmani, fără nici o speranță în lume. Dar Dumnezeu care poartă grije de toate a orânduit pentru mine părinte bun care m'a nutrit, mi-a dat creștere bună și puțină cultură, pre cât s'au putut. Acel părinte bun sunteți Domnia Voastră, prea Onorate și mult meritate Dle protopoape.’J „După ce am absolvat 4 clase de normă* ² ³) sub prea Onorat D-voastră care ați fost atunci Diacon, m'ați așezat învățătoriu și cantor la Beserica cu hram(ul) S. Treimi pe Tocile.⁸) Acolo am funcționat 6 ani, cu purtare morală înmulțămitoare. In cel din urmă an număram 21 de ani ai vieții mele. S’au legat atunci de mine voatrele,⁴ ⁵) ca să iau in căsătorie pe fiica gocimanului⁶) Vasilie Neguț, iar acesta și cu familia dân- sului nu înceta a mă invita la masă, a-mi trimite acasă din toate dulcețile ce avea, așa incât prea mult m'a îndatorat „Am socotit că aș nimeri a mă căsăto(ri) cu fiica acestuia păr(inte). Mai departe nu am cunoscut această familie. „M'am rugat de patronul meu să binecuvinte pasul meu spre căsătorie cu această fată, însă patronul meu nu voia â mă slobozi în tocmeli cu numita. „Dar în fine nemai având ce să-mi facă, fiindcă nu voiam a asculta propunerile patronilor mei, zise: fă ce vrei, insă, de nu va fi bine, singur să-ți mulțămești. *) E vorba de losif Barac, fiul scriitorului Ion Barac. ²) Patru clase primare. ³) în anul 1844, având 16 ani. V. Țara Bârsei, 1. c. ⁴) Pețitoarele. ⁵) Epitropului. GHEORGHE UCENESCU 685 „M'am căsătorit, insă cuvintele patronilor mei a fost șfinte... „M'am desguștat de sofia mea in grad mare, și vream să iau lumea in cap, să nu mai știe niminea de mine. „Dumnezeu singur știa întristarea mea. Și la 6 săptămâni după cununie m'au ales reprezentanța S. Nicolae ca să mă trimită la București a studia cântarea biseri- cească după artă, ca in urmă să mă așeze cântăreț la S. Nico(lae). Am primit cu bucurie să mă duc și să scăp de această femee nepotrivită dorințelor mele.... „Tăcerea de 20 ani a devenit de acolo că eu sum și am fost un om rușinos. Nu-mi venea la socoteală a-mi face svonul acela că suntem ticăloși amândoi. Am trăit atâta vreme și m'am silit în tot chipul ca să uit cele trecute... și am mers cu traiul înainte. Dar ce folos ? Că soția mea nu a știut și incă nu știe să mă prețuiască. De când o cunosc, niciodată nu mi-a făcut bucurie cu fapta sau cu cuvântul. Mândria din născare, sumeția, supremația, inima rea, răzbunarea și batjocurile sunt relele ce o pun în mișcare pe minut. Dânsa nu crede când nu poate bărbatul să numere bani la socoteala ei. Drăcuește și își blastămă viața și în mine bagă venin de moarte. „Eu totdeauna ca să scap de o gură așa de rea, mă duceam în soțietăți¹) zioa și noaptea cu cheltueli mari, la care numai soția mea a fost pricina. Destul i-am spus să-și schimbe firea după plăcerea mea, și eu după a ei, dar dânsa tot așa a zis că ea n'are nici o pricină. „Răutatea și purtarea soției mele a desgustat părinți, frați, surori și rude. Toți o a părăsit și nu mai vrea să aibă înclinare cu dânsa Șade toată zioa în casă, doarme, se scoală, se ceartă, ocărește, blastămă pe ai casei, încât niciodată n'am liniște. „Eu, ca cântăreț, în felul meu, am lipsă să fiu totdeauna vesel, să mănânc cu tignă, și cu plăcere să viu și să ies din casă. Această norocire mi-a lipsit și-mi lip- sește din casă. „Eu când viu acasă, parcă merg la temniță. Când mănânc, îmi cade greu. Când merg la Sta Biserică, tot supărat și cu nemulțămire îm(i) fac slujba mea." Acestea sunt ultimele cuvinte scrise pe foile care sunt la mine. Nu știu dacă a terminat jalba și dacă a înaintat-o Scaunului proto- popesc, sau și-a dus mai departe traiul ca până atunci, fără a se mai plânge cuiva. Nenea Ghiță Ucenic, fire de artist, era bun și iertător, cum reiese din scrisoarea și din poezia dedicată soției sale și tipărită, probabil, în tipografia lui Anton Pann, la București, pe care le re- droduc aici. Iubită Soțioară Curând și cu grab' viu eu cu aceasta scrisoare ca să te rog să nu te mai su- peri nimi(c) pentru pricina soru-ti(i) Lasă toate la o parte și-ți șterge Jacrămile și de astăzi încolo te păzește în cinste, și atunci nimeni nu te va pâri mie, nici Dia- conu nu te va ocărâ, iar de te și ocărește îți vrea binele, și atunci să cade să-i să- ruți mânile, să te arăți cuminte, ca să te iubească. Apoi de scrisoarea ce o au adus văru culege din ea câte îți trebue, și nu te supăra, în inimă, iar înaintea taichii și a maichii arată-te supărată și le adu aminte câte un cuvânt din ale mele și nu le spune că ți-am scris de bine*— auzit-ai?, lasă-i să să învețe minte și să crească copii(i) mai bine. — Iar când va veni Todorică și Dincă la voi, cu apă fiartă, și cu cenușă să le arunci în ochii lor, auzit-ai ? Că eu sânt supărat de moarte pentru ce am auzit, !) La chefuri. 686 CONSTANTIN LACEA că eu toate le știu din Brașov. Păzește-te dar, și primește dela Voina al Mățarului o ocă și șaizeci de dramuri de alva și la nime să nu dai din ea, adecă la străin ci numai la părinți și leichifi) Țichi(i) Puiului, iar Diaconului și nașului nici să nu-i spui de alva, că apoi faci mănie, și vei știți) că eu nu viu curân(d) la Brașov, poartă-te dar și fii cuminte — și cu blăstăm îți spuiu ca scrisorile ce le trimit Dumitale ni- murui să nu le dai să cetească, auzit-ai ?, că m’am supărat când am auzit că le-au cetit nașu și Părintele, — apoi pă Diaconu să nu să supere nime pentrucă vă pă- zește, fiindcă eu l-am îndatorat. — iar Taica să să învețe de azi încolo minte. In sfârșit sărutându-te dulce rămâiu credincios soț al Dumnitale — dorindu-te eu Gheorghe U(enescu cântăreț București, 29 Martie 1851. Dragă I în ziua de Pașt(i) să ții și făclia mea, însă Dumneata singură, nu voi pe altu. Cântul către o iubită soție Mila mea, dulceața mea. Dorul meu și vieața mea, Orice vine, mi-e ’nzadar, Dulcele îl simt amar Numai tu ești pre pământ; Fără tine dureri port, Nu mă țiu nici viu nici mort Trist peste măsură sânt. Dela ochii tăi când plec; Iar cu tin' nenorociri Mi se par tot fericiri, Mulțumit eu le petrec. Unde merg tot lacrămi storc Și grăbesc să mă întorc Cu un minut mai curând, Să viu la sfântu-ți amor Și pe brațele-ți să mor. Dar și tu, suflet al meu. De dorești precum și eu Și l’amorul meu gândești, Te mângâe așteptând Că mă vei vedea curând Mângăerile-ți gustând. Sănătos precum dorești. G. U(enescu. Pentru a putea da o listă cât mai completă a publicațiilor lui Ucenescu am utilizat următoarele lucrări: 1, Kronstădter Drucke, 1535—1886. Ein Beitrag zur Kultur- geschichte Kronstadts von Julius Gross, Professor und Bibliothekar am ev. Gymnasium A. B. zu Kronstadt. Druck von Joh. Gott & Sohn Heinr, 1886. 2. Andreiu Bârseanu, op. cit. Cine va studia toată opera lui Ucenescu va trebui să cerceteze și manuscrisul înregistrat la Academia Română sub Nrul 3497 și men- ționat de d-1 Dr, St. Stinghe în Țara Bărsei, *) precum și colecțiile >) îmi comunică d-1 Dr. Stinghe că d-sa a copiat un mare număr de melodii cuprinse în manuscrisul acela, transcriind unele din ele pe note liniare. GHEORGHE UCENESCU 687 de versuri ale lui Anton Pann, înainte de toate Spitalul amorului, unde Ucenescu e trecut sub numele Uțenescu. Afară de acestea d-l Munteanu-Râmnic anunță că și D-sa e în posesiunea unui volum de ale lui Ucenescu. Nu știm dacă e vorba de vreo publicație înregistrată de Gross și de Bârseanu sau de vreun volum netrecut în bibliogra- fiile acestora. 1. Ucenescu Georgie, Cântece de stea și colind, ce se cântă la nașterea D. nostru Is. Hr. Broșura întâiu. Romer și Kamner 1856. Br. 16°, 48 pag. 2. Ucenescu G., Victoru și Camilla, o slobodă traducere ritmică. Romer și Kamner. 1860. 16°, 32 pag. 3. Ucenescu Georgie, Sonora sau frumos răsunătoarele plânso-cânturi ale in- mormântărei Domnului și mântuitorului nostru Isus Hristos. Tipografia lui Romer și Kamner. 1862, 8°, 16 pag. — A doua tipărire. 1868. — A treia tipărire. .1874. — A patra tipărire. 1880. — Romer și Kamner, 1880. — A cincea tipărire. Alexi. 1886. Cu caractere latine. 4. Ucenescu Georgie, Magazin de cânturi vechi și noi. Broșura întâiu. Romer și Kamner, 1863. 16°, 152 pag. 5. Ucenescu Georgie, Versurile nașterii Domnului nostru Is. Hr. Ediția a doua. Romer și Kamner. 1869, 16°, 72 pag. (Se vede că ediția întâia n'a fost tipărită la Brașov). Editura a treia. Alexi. 1885. 16°. 32 pag. 6. Ucenicescu G. Introducerea elevilor în cunoașterea orânduelelor bisericești. Brașov. Romer și Kamner, 1870. 12°. 48 pag. 7. Ucenescu G., Canonul sfintei cuminecături, care este trebuincios la iot creștinul pentru mântuirea sufletului său. Dedicat tutulor școlarilor de Georgie Ucenescu,. proto-psalt etc. etc. Romer și Kamner, 1874- 32°. 30 pag. CONSTANTIN LACEA ION POP RETEGANUL¹⁾ Ia ciclul de conferințe intitulat „Figuri literare transilvănene", au fost prezentați in acest loc și la această oră in ultimele trei săptă- mâni, Andrei Mureșanu, losif Vulcan și losif Hodoș. Cărturarul pe care, drept incheere a seriei de evocări ardelene, vi-1 înfățișăm astăzi seară, n'are nici pe de parte un nume atât de cunoscut și de răsu- nător ca aceia despre care s'a vorbit până acum. Intr'adevăr, amintirea lui Andrei Mureșanu va trăi mereu in nimbul eroic al năvalnicului și în veci actualului „Deșteaptă-te Ro- mâne" ; energia senină a lui losif Vulcan în fruntea Familiei, făcând din existența de peste patru decenii a revistei orădane un simbol al stăruinței ardelene, rămâne un exemplu de optimism creator; iar losif Hodoș a fost un intelectual distins și un luptător politic de mare temperament. Care este formula care ar putea cuprinde înțelesul vieții și acti- vității atât de puțin cunoscutului meu erou, Ion Pop Reteganul? O istorie literară îngrijorată peste măsură ca nu cumva sacro- sanctele criterii estetice să sufere vreo atingere, îi refuză ospitalitatea sau îl tolerează cel mult în vreun colț uitat, laolaltă cu alții obscuri a căror înșirate monotonă se încheie, de obiceiu la un sfârșit de capitol, cu un plictisit etc. Dar dacă am schimba puțin unghiul de vedere și dacă în locul acestei selecționări, uneori de steril și arbitrar exclusivism, am acorda oarecare atenție, alături de cerințele frumosului înalt și rar și unor principii mai elementare, dar nu mai puțin obligatorii; dacă de exemplu am cântări valoarea literaturii și din punctul de vedere al sporului de vlagă spirituală, pe care ea îl aduce sau nu neamului întreg; dacă am ținea seamă așa dar și de nevoile sufletești ale mulțimilor care n'au *) Conferință rostită la Radio. ION POP RETEGANUL 689 prilejul inițierilor prețioase, dar au, de atâtea ori, înțelegerea dreaptă și uneori uimitor de promptă a valorilor hotărîtoare; dacă, cu alte cuvinte, am privi literatura din perspectiva largă a vieții, ca produs al vieții și generatoare de vieață, atunci fără îndoială și Ion Pop Rete- ganul ar fi altfel înțeles și prețuit. Marele merit al acestui dascăl cu inima de aur a fost acela că și-a înțeles timpul, a știut să i se acomodeze cu gospodărească cumin- țenie, servindu-și astfel neamul cu devotament desăvârșit și cu un folos pe care nu-1 înțelege decât cineva care, la rândul său, privește și el cu ochi de gospodar economia sufletească a neamului din care face parte. Activitatea de dascăl și îndrumător, de folklorist și de povestitor a lui Ion Pop Reteganul, activitate risipită în parte prin toate publi- cațiile ardelene ale vremii, și rămasă în bună parte necunoscută, are ceva din anonimatul dar și din rostul adânc al pietrelor dintr’un zid, al grăunțelor din pământ. Pentru epoca în care s'a desfășurat, ba chiar pentru multă vreme ce i-a mai urmat, cu greu se poate închipui ceva mai necesar, și mai binevenit decât o asemenea activitate. Ne găsim în anii de după înțe- legerea austro-ungară din 1867. Transilvania e încorporată în Ungaria. Pentru românismul ardelean se anunță zile grele, atacuri repetate cărora trebue să li se opună rezistență cu orice preț. Și rezistența nu poate fi organizată decât la sate, fiindcă temeiul existenței românești era numai satul. Tot ce nu intra în orbita acestor preocupări, era de prisos, putea să mai aștepte, oricâtă valoare ar fi avut altfel. O men- talitate ardeleană specifică se încheagă din aceste date ale situației politice creată prin dualismul din 67, o mentalitate ale cărei iradațiuni străbat toate domeniile vieții, acordându-le. Problema micii proprietăți țărănești, biserică, școală, societăți culturale, literatură, toată averea unui neam sărac, — se împletesc într'o unitate inextricabilă, dominată de imperativul rezistenței naționale. Totul e prețuit în primul rând prin prisma acestui imperativ — și, atunci, e de mirare că gratuitatea fenomenului estetic și individualismul nu găsesc înțelegere? O antinomie cu deosebire ciudată prezintă în anii aceștia vieața culturală din Ardeal. Se stăruie, pe de o parte, în rigorile de fier ale latinismului, chiar după ce ideile junimiste încep să treacă pe diverse căi, și dincolo de munți; pe de altă parte se stârnește o dragoste tinerească pentru frăgezimea poeziei populare. Bătrânul Cipariu dela Blaj, printre tomuri pline de grele învățături, își strecoară din când în când privirile-i adânci de mag și spre minunile folklorului, iar învă- țăcelul lui credincios, Ion Micu Moldovan, Moldovănuț, canonicul cu demnitate de senator roman, dar și cu mintea jucăușă a unui unchiu 2 «90 ION CHINEZI) țăran, poartă, în paginile Arhivului din mica Romă, războiu crâncen fi plin de arguții împotriva lui Maiorescu, saltarele însă îi sunt pline de doine și chiuituri și colecția lui Andrei Bârsan și Urban Jarnik din acestea se va împlini. De fapt, paradoxul nu e paradox: Stăruința în tradițiile latiniste și interesul pentru poezia populară nu sunt decât două fețe ale ace- leiași probleme de organizare a economiei spirituale românești în sensul rezistenții, a păstrării de sine. Punctul de plecare în prețuirea și utili- zarea folklorului fiind altul în țara liberă și altul dincoace de munți, și rezultatele trebuiau să fie altele — și în această privință ajunge o simplă juxtapunere: Eminescu și Creangă, pe de-o-parte, Slavici și Coșbuc pe de alta. Mai puțină subțirime, un sens mai pragmatic al vieții, un accent mai aspru caracterizează gustul și orientarea ardeleană și în această privință, La Ion Pop Reteganul, tutelat de blăjeni — era învățător unit și se bucura de prietenia protectoare a unui Cipariu și Moldovănuț, — aceste înclinări ale spiritului ardelean, la care se adaugă și concepția pedagogică utilitaristă a timpului, duc la un didacticism însuflețit, în veșnică activitate, dar monoton chiar prin zelul lui unilateral. Dascălul care povestindu-și vieața spunea că dacă s’ar naște de o sută de ori, tot învățător s’ar face, căci nu există o mai frumoasă carieră pe pământ decât cea de învățător, nu s'a desmințit nici în activitatea lui de om de condeiu. Ca scriitor el rămâne tot învățător și numai învățător. Dar cu câtă pasiune și convingere, cu cât devo- tament neistovit. Numai o dragoste nemărginită pentru țărănimea ardeleană, din care se trăgea și față de care se simțea legat printr'o conștiință pro- fundă a datoriei, numai încrederea neclintită în calitățile ei, pot explica focul acesta blând și statornic din sufletul lui. Iată de ce spuneam că nu de sus, dela înălțimea unor exigențe literare, ci de jos, dinspre țărănime trebue privită această vieață, așa cum, cu limpede consecvență, Pop Reteganul singur și-a îndrumat-o, în tot ce a gândit, a scris și a întreprins. Satul era universul lui; de acolo a plecat; lui și pe limba lui i-a vorbit; în el s'a întors la veșnica odihnă. Ion Pop Reteganul s’a născut din părinți țărani în Reteagul din județul Someș, în anul 1853. Pământul acesta, astăzi în mâini streine, trăiește calm și plin de vieață românească în fragmentele de amintiri pe care spre scăpătatul vieții, învățătorul, întors acasă din multele-i peregrinări, le-a însemnat despre el în volumașul Odinioară și acum. ION POP RETEGANUL 691 Vedem „bătrâna" căsuță mică de nuele, acoperită cu paie, precum erau toate casele Românilor dela noi după revoluția din 1848, o căsuță bună și primitoare. „Și ce masă era masa părinților mei 1 Mulți domni au mâncat la măsuța aceea mică, mulți preoți, protopopi, notarăși, dascăli mari și mici, diecei care mergeau la școalele din Năsăud ori Bistrița", La școlile din Năsăud, la norme, a fost dat și el după ce făcu patru clase primare in satu-i natal, iar de aici, prin 1870, la pre- parandia din Gherla, unde insă nu stă decât un an, in toamna viitoare inscriindu-se la preparandia din Deva. Nu apucă insă să-și încheie studiile: „In primăvara anului 1873, ne spune Reteganul în autobio- grafia lui, părăsi băncile școalei ca un om vrednic de a-și câștiga pâinea sa". E chemat la Școala grănicerească din Orlat, lângă Sibiu, cu un salar anual de 200 florini, cuartir și 3 stânjeni de lemne. Nu fără emoție iși începe activitatea inclusă, după cum singur o mărturi- sește. Dar — adaogă — „trecură toate. Cetii bărbătește prelegerile ce aveam de predat, răsfoii metodele și in scurtă vreme deveni acasă in afacerile dăscălești". Acasă în afacerile dăscălești, da, — nu insă și în Orlat și aproape nicăieri in cursul celor 19 ani de carieră dăscălească. Biograful lui, Vasile Netea, are dreptul să se întrebe dacă a fost oare învățător român de atâtea ori mutat ca Ion Pop Reteganul. Ceea ce a urmat dela 1873, anul numirii la Orlat și până la 1892 când, bolnav de ochi, iese la pensie și se retrage în satu-i natal, e intr'adevăr puțin obișnuit, cu oarecare îndrăzneală am putea spune chiar fantastic — dacă cu- vântul n'ar fi prea pretențios, pentru un om atât de blajin și așezat ca învățătorul nostru. Dacă am urmări pe hartă satele unde a funcționat, am vedea că în cei 19 ani de dăscălie, Ion Pop Reteganul a făcut ocolul întregului Ardeal. Și aceasta nu la întâmplare și nu din constrângere, ci după un plan bine chibzuit și din dorința de a cunoaște cât mai mult din vieața poporului nostru. A fost învățător, rând pe rând, la Orlat lângă Sibiu, la Vâlcelele rele din jud. Hunedoara, la Baru Mare pe Valea Jiului, in fundul Țării Hațegului, la Lisa din jud. Făgăraș, la Bouțar în Die- ceza Lugojului „chiar în pasul Porții de fier", apoi în munții lui lancu și Horia, la Școala Confesională din Bucium Sașa, la Săcel lângă Blaj și la Rodna Veche, de unde în sfârșit se trage spre casă. Dar nu are stare nici acum și îl vedem și în acești ultimi ani ai vieții când la Sibiu, unde e secretar al Astrei, când la Năsăud. Doar moartea care l-a găsit totuși la Reteag, în 1905, pune capăt acestor drumuri de o vieață întreagă. 2' 692 ION CHINEZU Ce comoară de experiență a putut aduna în acești ani de ne- obosită drumeție se va vedea când se vor cerceta toate manuscrisele lui, azi departe de a fi încă cunoscute. Prin câte izbeliști va fi trecut, se poate mai mult ghici decât ști din autobiografia lui în care e o băr- bătească fereală de a insista prea mult asupra amănuntelor mai su- biective. „La Vâlcelele rele nu aflai școală, închiriai deci o casă, iar în loc de bănci bătui nescar scânduri pe pociumb cu mâna mea, cum putui, adusei abecedare și începui școala". La Bouțar găsește școala „părăsită, desgrădită, ruptă", nu găsește, în sch.mb, niciun singur abe- cedar, ca și la Rodna Veche de altfel. „La Sâmcel, — ne înștiințează autobiog afia, — padimentul cuartirului învățătoresc îl făcusem cu mâini e mele". Unde mai pui că se întâmplă — și nu rar — să nu-și primească salarul la timp, — uneori chiar când e mai tare strâns în curele cum notează, în treacăt, în autobiografia la care ne referim. Dar dascălul de vocație, — dascăl nu numai între cei patru pe- reți ai școalei — nu se dă bătut. Și nu descurajează nici atunci când apelurile lui, făcute în scopul de a se porni o acțiune pentru procu- rarea de cărți și de rechizite școlare, care lipsesc nu numai la Rodna, ci mai în toate părțile, nu găsesc înțelegere decât la eterni „Dascăli și Preoți de cei mici, la plugari și la funcționari de ești mărunți", căci despre partea celor „cu plăți mari, posesori de pe câmpie și din munții cu aurul, feri Doamne 1“ Rechizitorul împotriva acestora are accentul trist al unei mari omenii: „Așa apoi numai din gură, dela mesele... cu mâncări alese și băuturi scumpe, slab vom lumina neamul, dacă abecedare nu-i dăm". Nimic nu poate abate însă curajul întreprinzător și perseverența acestui om de nesecată energie. Mutat din sat în sat, el își desfășoară imperturbabil programul multiplu, de adevărat enciclopedist al vieții dela țară. Scoate gazete și reviste pentru învățători și pentru săteni, sădește pomi, scrie povești și manua'e de pomicultură, împrăștie în- demnuri și sfaturi pentru orice împrejurare a vieții și mai ales ob- servă și adună tot ce poate vedea și auzi în vieața satelor pe unde trece, la horă, la nuntă, la priveghiu, la înmormântare și la pomeni, la clacă, la șezătoare, la colindat. Și vieața aceasta de necontenită mișcare de neîntreruptă căutare și dăruire îi dă cele mai mari mulțumiri. In povestirea întitulată Firufa Ursului, el o evocă astfel: „Vor fi vreo 18 ani de când umblat mai îniâi și mai întâi în satul Frumoasa. Atunci eram tânăr, umblam în lungul și în latul Țării și în car și în căruță și călare și pe jos, să adun cântecele poporale ION POP RETEGANUL 693 și să văd cu ochii traiul și datinele poporului nostru". Iar Părintelui din Frumoasa care-i era rudă și care-1 poftea stăruitor să mai zăbo- vească și la ei, „barem câteva zile, ca la neamuri, că la străini a stat destul, dascălul drumeț îi răspunde, frumos și cald: „Nu stau pe la străini, Părinte, ci la neamuri, că doară Românii toți ni-s ne-am". Din toate locurile pe care le-am cutreerat, mai statornic și mai limpede, Țara Hațegului i s'a întipărit în minte. Din pragul bătrâneții, amintirea credincioasă o vrăjește ca pe o țară de taină a visurilor tinerești: „Frumos e Ardealul fără măsură, dar în el mai frumos este acest corn ce este în jurul Hațegului și care până în ziua de astăzi se nu- mește Țara Hațegului. Soarele când răsare, mai întâi dă bună dimi- neața acestui ținut; razele lui stau mult de vorbă cu Românii hațegani pe care îi află în munți la oi, în vale la coasă, pe câmp la secere, pe coaste la vii, căci, deși e mică Țara Hațegului, dar întrunește în sine tot ce Ardealul are mai bun și mai frumos. Ea se poate numi cu drept cuvânt un Ardeal în miniatură... „Răpit de frumusețea acestui ținut, l-am căutat adesea; am fost mai în toate comunele mai însemnate, am suit mai toate dealurile și munții lui și am făcut cunoștință cu Românii din toate clasele acestui rai pământesc. „Și dacă ar fi să am putere, bucuros ași mai călca odată acest ținut romantic, a cărui fiecare vale și culme își are istoria sa, m tul său, productele proprii. Bucuros ași mai sta de vorbă cu câte un Luncan, Macrea, Tatul, Bă'an, Boian, Stejar, Gangur, Iarba, Corbu, Mârăscu, Părăscu, Păun, Teian, Băluș, Fulgeru, Bărcianu, Furtună, Cândea, Păgânu, Ursu, Arbore, Mărilă, Pitulice, Alun, Troilă, Ciacu și alții care mi-au spus atâtea și atâtea istorii din trecutul nostru". Ceea ce a apucat să publice, în broșuri, în reviste și ziare, din cât folklor a strâns cu prețul unei hărnicii fără pereche — e mult fără îndoială, și este totuși disparent de puțin, în comparație cu imensul material rămas în manuscris și păstrat la Academie în 21 de volume mari. Abia când această uriașă operă — cea mai masivă și mai gran- d oasă înfățișare a folkîorului din Ardeal, cum o numește biograful său, va fi scoasă la lumină și va fi cercetată în amănunte, — abia atunci se va vedea adevărata față a lui Ion Pop Reteganul, Din fo’klor, (fin temeinica cunoaștere a vieții și graiului satelor ardelene își trag puțina sevă și nuvelele sale, dacă povestirile de naivă compoziție, trebuind să ilustreze mereu triumful binelui și pedepsirea răului, pot fi numite nuvele în înțelesul de azi al cuvântului. In ele Pop Reteganul combate risipa, fudulia, lenea, spiritul de gâlceavă, in- 694 ION CHINEZU vidia, beția și chiamă pe oameni la Dumnezeu, îi îndeamnă la cruțare la meserii, la solidaritate în bine. Multe frunți au descrețit, multe inimi au întărit în satele noastre ardelene, aceste povestiri ale bunului domn învățător. Dar ele cuprind, risipite printre lungile predici, comori de obser- vații sprintene, de sentințe cu miez și cu haz, care pot încânta pe oricine. De exemplu Petre Frunză-Verde e un Român ticălos care își aduce nevastă tocmai din Bosnia, pe unde a cătănit „Și nici cinci ani nu trecură după ce o adusese în binele lui Badea Tănase și se m&cina binele tothuc, de gândeai, fer Doamne, că focul a umblat pe acolo. Și nu era modru să nu se macine, căci pe la ei tot un ospăț era câte Dumineci a lăsat Dumnezeu Sfântul**. Tatăl a doi copii învrăjbiți, ajunge la bătrânețe la casa nepotului, care îl primește cu bucurie, că „știi zicala: fără om bătrân și fără o sută de zloți să nu te lași cât poți**. O fată nesocotită „e brudie de minte**, o codană de 15 ani e „fecioriță**, un om cuprins cu lucrul e un om „învăluit** iar o femeie certăreață e înfățișată așa: „Satul nostru nu e un sat mic, că are peste 450 de fumuri și mai la tot fumul este o femeie și mai fiecare femeie are o meliță: dar dacă ai pune la un loc toate melițele din sat și le-ai pune să melițe deodată, toate ar amuți când Lelea Ana, muierea lui Gheorghe a Pascului, s'ar prinde la ceartă cu cineva, „Are un glas ca un clopot din cele mari din turnul Sașilor dela Bistrița. Apoi cum li-i casa în deal, răsună tot satul, când își des- miardă bărbatul, ori are de împărțit ceva cu cineva**. Dar Ion Pop Reteganul n'a vrut să fie un scriitor în înțelesul de azi al acestui cuvânt, și dacă a reușit să fie totuși uneori, cum îl arată frânturile citate, a fost oarecum fără voia lui. La ce a râvnit el a fost ceva mai puțin și ceva mai mult decât o g'orie de literat. A lucrat din răsputeri și pe toate căile la luminarea și ridicarea milioanelor de să- teni români din Ardeal, tuturor toate făcându-se, cum zice Sfântul Pavel despre sine, — a lucrat cu dragoste și cu credință, fără gând la consacrări înalte, de care îi păsa prea puțin, cu inima însă mereu alături de oamenii gliei în care nu vedea „subiecte** ci frați, nu străini, ci neamuri și cărora le trimetea cărțuliile lui spornice, adesea cu pre- fețe care isprăveau cu familiarul „să auzim de bine**. Pentru epoca de mare reculegere, de mari eforturi colective ardelene, din a doua ju- mătate a veacului trecut, Ion Pop Reteganul rămâne una din figurile cele mai reprezentative. ION CHINEZU ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ Șl FOLKLORICĂ A LUI NICOLAE IORGA Cercul de studii etnografice, înjghebat în jurul catedrei de etno- grafie a Universității noastre și a Muzeului Etnografic al Transilvaniei, închină această ședință solemnă și publică memoriei marelui învățat al neamului: Nicolae lorga.¹) Eram datori să aducem această pioasă închinare în cadrele so- ■cietății noastre; întâiu pentrucă N. lorga a fost membru de onoare al vechei Societăți Etnografice din Cluj, a cărei continuare este și cercul nostru de studii etnografice și, în al doilea rând, pentru bogata sa activitate și mai ales interesul și dragostea deosebită ce a dovedit în toate împrejurările față de cercetările etnografice și folklorice din țara noastră. Activitatea științifică a acestui mare bărbat al neamului este ca- racterizată prin bogăția fără seamăn a publicațiilor sale și prin activi- tatea sa multilaterală. între științele pe care le-a îmbrățișat cu o deosebită căldură și ■o permanentă atenție, au fost și etnografia și folklorul, care iau avânt la noi tocmai începând cu anii 1890, perioadă când începe și uriașa activitate a acestui neobosit cercetător al trecutului nostru. începând cu această perioadă când, deși apar numeroase lucrări din domeniul etnografiei și mai ales al folklorului, dar făcute în mare parte de specialiști veniți din alte domenii sau de amatori fără pregă- tire, se resimțea în domeniul științei noastre lipsa unui mare îndru- mător, așa cum a fost N. lorga pentru istorie și literatură. Tot el a fost acela care a animat și îndrumat pe cercetătorii din domeniul etno- grafiei și folkloruhfi. Considerăm această activitate a sa ca îndrumător, ’) Cuvântare comemorativă ținută în ședința din 30 Mai 1941, a „Cercului de studii etnografice" din Sibiu. 696 ROMUL VUIA ca cea mai importantă contribuție a sa făcută în serviciul științei noastre. Răsfoind revistele și ziarele acestei epoci, dela 1890 încoace, el apare ca animator al tuturor cercetărilor vieții noastre populare. Publică literatură populară, încurajează culegerile și scrie numeroase prefețe la cele mai de seamă publicațiuni din domeniul etnografiei și folklo- rului. Ne uimește interesul deosebit de cald cu care urmărește și în- curajează publicațiile etnografice. Nimic nu-i scapă din ce apare în acest domeniu- Numeroasele sale articole, dări de seamă, critici, etc., sunt toate martore ale interesului neobișnuit de viu cu care el urmărea orice contribuție de acest fel, oricât de neînsemnată ar fi fost. Nimic mai firesc și de înțeles decât acest interes al lui pentru manifestările culturale ale poporului dela țară. El se explică prin însăși structura sa sufletească! dragostea sa nețărmurită pentru țărănime și grijea sa de mare patriot pentru spațiul etnic al neamului nostru și mai ales pentru tot ce este manifestare a spiritului autohton românesc. Dacă urmărim activitatea sa în domeniul istoriei, cu surprindere constatăm, mai ales noi etnografii, că la baza ei stau principii care sunt considerate ca fundamentale și pentru cercetările etnografice. Am putea afirma, cu oarecare îndrăsneală, că în cercetările sale istorice lorga a fost condus de principii care stau și la baza cercetărilor etno- grafice. Acestea sunt: 1, Studierea tuturor manifestărilor populare. 2. Studiul unui popor poate fi înțeles mai bine prin asemănare cu alte popoare. 3, A urmări și considera studiul specificului etnic și ca bază a culturei noastre literare și artistice. Aceste principii fundamentale le putem descoperi chiar în prima sa prelegere ținută la 1894, la vârsta numai de 23 ani, ca profesor la catedra de istorie universală pe care a onorat-o o vieață întreagă de om. Iar pentru mântuirea specificului nostru etnic, a dus acea luptă titanică împotriva a tot ce e străin în cultura noastră. Lupta sa împo- triva străinismului, pentru apărarea specificului nostru etnic, a dus la acea reacțiune a sa în domeniul istoriei noastre literare și a determinat întreaga sa activitate cunoscută sub curentul „Sămănătorismului'*, ho- tărâtoare și pentru destinele literaturii noastre culte. Dragostea sa pentru țărănime îl apropie nu numai de cercetarea tuturor manifestărilor populare, fie în domeniul istoriei, fie al etno- grafiei sau folklorului, dar face din el cel mai aprig și neînfricat apă- rător al acestei clase, care este purtătoarea și păstrătoarea uneia dintre cele mai strălucite civilizații populare. ACTIVITATEA ETNOGRAFICA Șl FOLKLORICÂ A LUI NICOLAE IORGA 697 Dragostea sa sinceră pentru țărănime ne-a dat acel fulgerător articol: „Dumnezeu să-i ierte" ca un necruțător, zguduitor și neier- tător rechizitoriu adresat politicianismului și prohod al miilor de țărani prăbușiți în țărâna țării la răscoalele țărănești din 1907. Nu numai această dragoste pentru țărănime și manifestările ei l-au apropiat de cercetările etnografice, dar și interesul său cald pentru soarta Românilor subjugați de peste hotare, publicând numeroase lucrări de ordin istoric și etnografic asupra lor. Roadele acestei acti- vități sunt nu numai numeroasele sale publicațiuni asupra Românilor de peste hotare, dar și nenumăratele sale replici și polemici, încât uimea cu promtitudinea și mulțimea argumentelor și pe vrăjmașii cauzei noastre. Nimeni ca el nu a urmărit cu atât interes soarta Românilor de peste hotare și nu le-a închinat atâtea publicațiuni ca el. Poate numai romanticul etnograf Teodor Burada, care i-a cunoscut și cercetat la fața locului. Tot acestor Români au fost închinate în primul rând și cursurile dela Vălenii de Munte, care au contribuit atât de însemnat pentru făurirea unei conștiințe unitare a întregului românism. Din toate aceste cercetări se reintegrează imaginea spațiului nostru etnic așa cum l-a prevăzut el în mod profetic și cum s’a realizat în granițele sale firești. Deci alături de conservarea specificului nostru etnic, urmărirea atentă și neostenită a spațiului nostru etnic, apropie pe lorga și mai mult de cercetările etnografice. Ca rod al acestor preocupări ale sale e de pildă opera Hotare și spații naționale ce cuprinde o serie de conferințe ținute la Vălenii de Munte în anul 1938. In această lucrare el combate teoria spațiului vital și îi opune, ca o necesitate organică și firească, principiul spațiului național. Dintre provinciile pentru a căror apărare a drepturilor noastre a scris mai mult sunt: Ardealul și Basarabia. In afară de lucrările sale de ordin general sau mai mult istorice asupra Ardealului, menționăm Neamul Românesc în Ardeal și Țara Ungurească, apărută mai de mult ca rezultat al unor călătorii făcute prin anii 1904 — 1905 și în care găsim amănunte și observații ce interesează și pe etnografi. O altă lucrare a sa, apărută la 1915 în două volume, Histoire des Roumains de Transyluanie et de Hongrie, cuprinde două capitole ce interesează și pe etnografi: originea și permanența româ- nilor în Transilvania și Sașii și Românii în Ardeal. Asupra Sașilor din 498 ROMUL VUIA Ardeal a mai publicat și alte lucrări, dintre care notăm: Ce sânt și ce vor Sașii din Ardeal (București, 1919). Dintre publicațiunile sale pentru apărarea dreptului nostru asupra Ardealului amintim răspunsurile date lui Kornis Gyula și contelui Bethlen. (Rectifications sur Ia „question de Transylvanie". Bucarest, 1940). A urmărit cu deosebită atenție și problema Românilor din Să- cuime, ca de pildă în broșura sa despre începuturile și motivele des- naționalizării în Săcuime, (București 1936). Provincia pentru interesul căreia a scris mai mult a fost Basa- rabia. Dintre lucrările acestea de interes și pentru etnografie menționăm publicarea lucrării Iui Ange Bally în franțuzește (Ange Bally, Un ouvrage d’il y a un siecle sur la Bessarabie comme pays moldave), scrisă dar nepublicată de autor mai bine de o vieață de om. In ea găsim un capitol asupra populației Basarabiei cu date științifice de mare interes pentru cercetări etnografice. Tot pentru apărarea drepturilor noastre asupra Basarabiei a pu- blicat lucrarea La verile sur le passe et le present de la Bessarabie, (Bucarest, 1940), ce cuprinde un scurt rezumat al drepturilor noastre istorice asupra acestei provincii atât de încercată. Din seria acestor lucrări, cea mai importantă pentru noi este: însemnătatea ținuturilor de peste Prut pentru istoria Românilor și pentru folklorul românesc, apărută în Analele Academiei Române la 1912. După cum arată și titlul, în această lucrare dă o deosebită im- portanță acestui ținut și din punct de vedere folkloric. Iată câteva pasagii ce credem necesar a reproduce : „Mai ușoară și mai plină de roade ar fi munca folkloristului, adunător de cântece, povești, de zicale, de farmece, de datine, de artă populară în aceste locuri pe care nici un hotar nu le poate des- părți de iubirea noastră ca și de interesul nostru, tot mai viu. „Vieața răzășească, aproape neatinsă până azi, cu sărbătorile ei tradiționale, cu obiceiurile ei străvechi, trebue să fi păstrat mai bine decât orice alt strat popular românesc cântecul național, cu ariile fără de cari numai cărturarii, deprinși în abstracții, și-l pot închipui. Nu se poate să fi pierit de acolo lungile bocete tânguitoare, solemnele orații de nuntă — din cari dădeam una, foarte frumoasă, după una din trecătoarele foi românești basarabene, apărute la începutul erei con- stituționale, în Floarea Darurilor, I —, vioaiele urări de Crăciun și de Anul Nou, cântecele de iubire și de dor, istețele chiuituri de vară, sigure de lovitura lor. Pe teritoriul Codrului unde se prădau și armele, calul Tătarului, și oile Mocanului în trecere spre șesuri, a înflorit odată acel cântec de haiducie anonimă, înaintea marilor haiduci cu ACTIVITATEA ETNOGRAFICA Șl FOLKLORICA A LUI NICOLAE IORGA 699 nume vestite, cântec pe care-1 știe azi, până în munte, unde l-a cules învăț&torul Vasiliu din Tătăruși, Moldova toată: acolo tocmai să se fi pierdut el în sărăcie și înstrăinare? Ceva mai jos, unde a răsărit din închipuirea unui popor viteaz icoana epică a lui Grue biruitorul Ha- nului, acest ciclu de lupte să se fi dus el cu totul din amintirea po- porului? N'o putem crede". Nu i-a dat uitării nici pe frații cei mai apropiați ai noștri: Românii de peste Nistru, asupra cărora publică sub acest titlu la 1918, așa cum spune autorul „lucrări pentru a-i ajuta în lupta lor". Un deosebit interes etnografic are și lucrarea sa scrisă pentru apărarea drepturilor noastre naționale și politice asupra Dobrogei apă- rută la 1917 (Droits nationaux et politiques des Romains dans la Dobrogea), care, deși cuprinde mai ales considerațiuni istorice, are două capitole ce ne interesează cu privire la Românii, Turcii și Bul- garii din Dobrogea. Lăsând la o parte lucrările sale de ordin general și mai ales istorice, și ele foarte importante și pentru etnografi, în ce urmează ne vom ocupa numai cu lucrările sale ce privesc direct specialitatea noastră. Vom lăsa la o parte chiar și contribuțiile sale atât de importante cu privire la originea poporului nostru, capitol tot atât de important și pentru științele etnografice cât și pentru cele istorice. Revistele și ziarele conduse de el, și mai ales Sămănătorul, Floarea Darurilor și Neamul Românesc Literar, cuprind numeroase articole și recensii ale sale asupra lucrărilor cu conținut etnografic și folkloric. Ele sunt pline de culegeri de poezie populară venite din toate colțurile locuite de Români, ca un simbol al unității și dând acestor reviste și ziare uneori înfățișarea unor publicații de folklor. Floarea Darurilor are în fiecare număr o rubrică permanentă închinată culegerilor de literatură populară. Ceea ce ne surprinde este faptul că aproape nu-i scapă nimic ce apare în acea vreme din domeniul etnografiei și folklorului, fără ca lucrarea să nu fie recensată sau cel puțin menționată. Lucrări din toate ramurile științei noastre sunt urmărite cu același cald interes; câte o culegere de descântece, credințe deșarte, artă populară, dar mai ^les publicațiunile de literatură populară, care sunt urmărite cu deosebit interes. Din numeroasele sale recensii reținem pe cea asupra volumului de Poezii populare din Maramureș, adunate de Al. Țiplea, culegerilor de descântece din județul Romanați ale lui Daniel lonescu și Al, 700 ROMUL VUIA Daniil; asupra lucrării Credințe despre cer și stele a lui I. Otescu, apărută în revista Floarea Darurilor. Mai călduros sunt urmărite publicațiunile din regiunile înstrăinate: din Ardeal și Basarabia, pentru care are accente de impresionantă duioșie. Iată de pildă cum apreciază el în revista Sămănătorul cunoscutul Album de țesături al lui D. Comșa', din Sibiu, în care are cuvinte atât de elogioase și pentru orașul nostru ca centru de cultură româ- nească în Ardeal: „Nu voi vorbi de Enciclopedia română cu care ne-au surprins anii trecuți Sibienii. Această dintâiu enciclopedie în românește are câteva însușiri și multe defecte, care trebue deslușite pe larg și deplin, deosebit. Aici vreau să arăt ce este noul dar al acelui Sibiu româ- nesc: „Albumul artistic reprezentând 284 broderii și țesături după originalele țărănești, întocmit din încredințarea Comitetului Reuniunii Agricole Române din Sbiu de D. Comșa, profesor la Seminarul Andreian și president al Reuniunii". „Ce e această carte ? Etnograful ca și artistul ar putea scrie în- delung asupra ei. E, în 40 de planșe, lucrate cu o exemplară cinste și finețe, care nu rezultă mai puțin din știința cromolitografului, decât din luarea aminte a supraveghetorului, antologia — și e potrivit cuvântul, căci „anthos" e floare —, antologia meșteșugului de colorat, de izvodit, de potrivit, de lucrat cu dragoste și mândrie al țărancei noastre. Din cruciulițe, din liniuțe, din jocul câtorva colori puternice, — printre care „aristocraticul" Ținut de țărănime al Săliștei alege negrul, — se alcă- tuește o epopee a tonurilor tot așa de mândră ca aceea cu care în primăvară Dumnezeu binecuvintează câmpiile ce le-a dăruit români mei." Este un adevărat și sincer omagiu adus artei noastre populare, dar și autorului. Cu aceeași căldură și entusiasm elogiază într'un număr următor al Sămănătorului și Albumul de broderii și țesături românești editat de D-na Mmerva Cosma, tot din Sibiu. In aceste reviste întâlnim des și articole asupra unor subiecte ce ne interesează mai de aproape. Dacă nu găsim în ele totdeauna bogăția amănuntelor culese din nemăsuratul său arsenal de cunoștințe, întâlnite mai des în mențiunile critice și prefețele sale, ele atrag însă prin frumusețea graiului și dra- gostea pentru vieața dela țară. Cetindu-le, ne lăsăm răpiți de farmecul acestui mare vrăjitor al graiului românesc și de verva neobișnuită a stilului său. Poate nimeni în literatura noastră nu a vorbit cu atâta căldură despre vieața dela țară și n'a manifestat repulsiunea sa față ACTIVITATEA ETNOGRAFICĂ Șl FOLKLORICÂ A LUI NICOLAE IORGA 701 de vieața înstrăinată a orașelor și grija sa pentru obiceiurile noastre ce dispar. Iată de pildă cuta descrie în Sămănătorul „Sărbătorile de iarnă** pe care le-a petrecut într'un colț ascuns din Moldova: „Eu care scriu aici, știu alte sărbători decât ale Bucureștilor. E sus în Moldova, într'un întins oraș de căsuțe și grădini, în bătaia celui mai aspru crivăț. Iarna nu se joacă acolo : în jurul caselor și pe dru- murile mari și mici stăpânește albă zăpada, omătul care pârâie sub pași, pe când în aerul limpede sună a veselie clopoțeii săniilor. Sara se coboară, albă, cu stele cărora înghețul depe pământ li smulge, în albastrul lor adânc, neobișnuite scânteieri crude de diamant. Din când în când cele două sgomote singure '■ scârțâitul pașilor pe pârtii înguste și zornăitul copilăresc de vesel al săniilor. încolo tăcere. Și tot e în casă, unde pe masa acoperită de cusături se aprind mai multe luminări decât de obiceiu. „Se așteaptă încă un semn, pe care nu-1 vor da acum cei mici, ce și așteaptă în căsuța lor și ei partea de daruri a Anului celui nou, ci flăcăii, care de zile întregi gătesc buhaiul în mugetele căruia se va face schimbarea de an. Zăpada scârțâie acum supt picioare voinice; sgomotul ușor de supt fereastră s'a prefăcut în mormăituri impunătoare. Ce clipă de așteptare fericită! In sfârșit răspicat, cuminte, sincer, flăcăii prind a zice despre „bădica Troian", plugarul, și, când se îndeamnă în cântec să mâne, buhaiul răspunde mugind. Porțile raiului se deschid... E An Nou, și el a venit „cu bucurie**, bucuria celor ce primesc și bucuria, mai mare, a celor ce dau.** El devine astfel nu numai apreciatorul lucrărilor etnografice și folkloristice, dar și autoritatea supremă în această materie. Autorii lucrărilor de folklor se adresează rând pe rând lui, ca să le scrie pre- fețele lucrărilor lor, care îl arată ca un adevărat cunoscător al civili- zației noastre populare, încurajând și dând îndrumări în această materie Astfel din prefața culegerilor de descântece din județul Romanați, făcute de D. lonescu și Al. Daniil, desprindem părerile sale asupra descântecelor, în care vede nu numai niște practice ale medicinei popu- lare, dar și un rest din cultul religios păgân, „care a rămas în sufletele idolatrilor de odinioară și care strălucește iarăși de câte ori vântul închipuirei spulberă liniștita spuză a legei celei nouă și stinge cărbunele păgân încă viu", cum o spune atât de măestrit marele dispărut. Ca iubitor de*tot ce e obiect de artă, el vede în descântece și frumusețea plăsmuirii poetice populare. „Metrul e altul t urmarea de versuri scurte, alunecă linii aproape de proză cari se desfășură. Aluzii sentimentale se amestecă în ele cu pomenirea zânelor atotputernice, 702 ROMUL VUIA cu chemarea unui fantastic bun sau rău, dumnezeesc sau demonic. Și un cântec se poate ceti și admira ca și o doină, ca și un cântec de vitejie.” Astfel înțelegea el să aprecieze o culegere de folklor, iar pre- fața scrisă de el devine și ea o poezie frumoasă pe care o cetim și o admirăm ca pe o doină, ca pe un cântec de vitejie. Stilul plastic cu întorsături neobicinuite și cu străfulgerări de spirit ne cuprinde în vraja lui ca zânele din povești. Uneori aceste prefețe sunt adevărate studii, cum este cazul pre- feței la culegerea de balade a lui C. N. Mateescu, Pe plaiuri argeșene, publicate la 1909 la Vălenii de Munte, unde au văzut lumina tiparului atâtea opere de ale sale și lucrări ce ne interesează. In această prefață el reia încercarea făcută pentru întâia dată în Neamul Românesc Literar (anul I), în care a stabilit în balada poporală românească cicluri, având în vedere mai ales Moldova. Acum el ex- tinde cercetarea și asupra Ținuturilor ce au făcut parte din Muntenia. In această prefață se ocupă îndeosebi cu ciclul domnesc al baladei eroice sau istorice, cum le numește el, ca de pildă: balada lui Negru Vodă sau, cum e cunoscută mai bine, balada Meșterului Manole ; „ciclul turcesc dunărean”, cum sunt de pildă balada lui Dragnea, care-și părăsește ibovnica și pleacă ostaș în armata împăratului turcesc, și a lui lovan Iorgovan, eroul dela Cerna; ciclul baladelor păstorești și, în sfârșit, ciclul adevăratelor balade haiducești. Dacă urmărim activitatea sa propriu zis etnografică și folklorică, constatăm că aproape nu există capitol de etnografie cu care să nu se fi ocupat, fie într’un studiu independent, fie într'o recensie sau prefață. Astfel, deși n'a publicat studii speciale pentru domeniul așeză- rilor și casei țărănești, acest capitol — atât de neglijat la noi — a fost urmărit de el cu cel mai viu interes. îmi reamintesc când am căutat — înainte de marele războiu — ce s’a publicat în această privință la noi, în afară de câteva date risipite în lucrări de altă natură — cum sunt Igiena țăranului român de Crăi- niceanu, încercare de terminologie a lui Dame, — spre cea mai mare surprindere a mea, datele căutate le-am găsit în a >a Geschichte des Rumănischen Volkes, in care consacră pasagii întregi problemei așe- zărilor și casei țărănești. Nimic nu dovedește mai mult simțul pronunțat etnografic al lui, decât faptul că și în această lucrare istorică a găsit cu cale să se ocupe cu acest capitol de etnografie. In a sa Geschichte der Rumânen und ihrer Kultur, în capitolul în care vorbește despre elementele culturii românești în perioada mai nouă, încearcă să arate influența civilizației noastre populare asupra culturii păturilor superioare. Tot în acest capitol se ocupă și cu o ACTIVITATEA ETNOGRAFICA $1 FOLKLORICA A LUI NICOLAE IORGA 703» problemă foarte importantă, direcția mai nouă in etnologie și mai ales a școalei germane, a așa numitelor cercuri culturale. In acest capitol arată influențele cercurilor culturale vecine asupra culturii noastre. Influența civilizației populare asupra celei culte și, in deosebi, a literaturii populare asupra celei culte a fost un subiect adesea tratat de el. Dovadă sunt articolele sale apărute în 1925 in Neamul Românesc și în Mercure de France. Fenomen aproape unic și de mare importanță pentru regenerarea literaturii noastre culte. Pe când în Apus cultura orașelor a influențat pe cea a satelor, așa că bunurile culturale împru- mutate din civilizația burgheză au fost numite in literatura etnografică germană „gesunkenes Kulturgut", la noi s'a produs un proces invers: literatura populară a influențat pe cea cultă. Prețioase note cu privire la tipurile de case la Români găsim și în prefața la colecția de fotografii a lui I. Voinescu: Monumente dc artă țărănească din România. Aici se ocupă îndeosebi cu originea și răspândirea culelor pe care, după dânsul, le-am împrumutat dela Turci într'o epocă de nesiguranță generală. Cât de bine vedea el în ce stadiu se găseau în acea vreme cer- cetările etnografice la noi și ce ar fi trebuit să facem și cu cât interes urmărea el aceste cercetări, dovedesc cuvintele sale de încheiere la această prefață: «Deocamdată suntem încă tot în faza diletantismului. Mi se pare că e vremea să trecem la aceea a științei, urmând exemplul dat aiurea — ca de exemplu de guvernul austriac, prin publicarea vechilor case țărănești din Salzburg și Vorarîberg. Tipurile trebuie recunoscute, originea lor găsită, formele divergente — așa de nouă, uneori ca acea casă a Cartienilor din Gorj — clasate. Ca un material științific gata de întrebuințare trebuie să se prezinte asemenea colecții a căror cunoaștere în lumea învățaților străini să se ajute apoi prin toate mijloacele." Un întreg program de activitate și îndrumare sistematică se cu- prinde în aceste cuvinte pentru un domeniu atât de neluat în seamă la noi. Niciun etnograf de meserie nu putea să dea indicațiuni mai bune în privința studiului tipurilor de case și a nevoii de a pune acest material la îndemâna învățaților străini. Un alt capitol, tot atât de important și tot atât de neglijat, cer- cetat și urmărit cu interes tot de el: cel al portului popular. Cu acest capitol s’a ocupat în anul 1912 la cursurile dela Vălenii de Munte, poate primul curs de etnografie la noi în țară, publicând mai multe articole tn diferite reviste și cărți. E prima sinteză a por- turilor noastre populare, urmărind tipurile și variantele după regiuni. In această lucrare atrage atenția și asupra asemănării glugii la Români 704 ROMUL VUIA cu glugile Dacilor depe columna lui Traian, aducând astfel dovada autentică a celei mai vechi piese de imbiăcăminte păstrate la noi, ne- schimbată, din vremea Dacilor. Capitolul însă, care l-a pasionat și din care a public: t opere mai de valoare pentru noi, este cel al artei și literaturii populare. Și în domeniul artei populare este între primii care publică o lucrare de sinteză în a sa L’art populaire en Roumanie, apărută în 1923 la Paris. In introducerea acestei lucrări se ocupă cu originelâ artei populare române, subiect ce a format obiectul unei comunicări la Congresul Internațional de Istorie din Bruxelles. In această operă el consacră casei țărănești și ornamentației sale două capitole, subliniind astfel din nou însemnătatea ce acordă el stu- diului casei țărănești. Capitolele speciale sunt consacrate portului popular, covoarelor, ustensilelor, ceramicei și ouălor încondeiate. Această lucrare este opera cea mai de seamă ce ne-a dat lorga in domeniul etnografiei românești, j Arta populară este din nou îmbrățișată de el în volumul tipărit I ireproșabil și bogat ilustrat, apărut în 1934 sub titlul de Les arts mineurs en Roumanie. In partea în care tratează despre icoanele noastre bisericești con- sacră două capitole ce ne interesează : unul artei popularizate și al doilea foiklorului icoanelor, ocupându-se în deosebi cu icoanele pe sticlă și gravate în lemn. ,i Al doilea capitol cu care s'a ocupat mai intens N. lorga este cel j al literaturii populare, I Am arătat mai înainte că încă mai demult în Neamul Românesc 1 Literar s'a ocupat cu stabilirea ciclurilor baladelor, subiect pe care el ; îl reia de câte ori i se dă prilejul și care a format subiectul cursurilor 1 sale dela Vălenii de Munte. Interesant că el stabilește ciclurile de balade după conținut și localizarea lor, de pildă: baladele turcești du- nărene, sau ciclul baladelor păstorești ardelenești, etc. Cât de mare importanță acordă el poeziei populare, dovedește i faptul că primul capitol din Istoria literaturii românești apărută în 1925 e consacrat poeziei noastre populare. Din activitatea sa în legătură cu literatura populară, relevăm și traducerea sa de povești populare în limba franceză, apărute în Paris în 1923 (Contes roumains, transposes en franșais par N. lorga.) A urmărit cu deosebită atenție și cărțile noastre populare, dovadă sunt numeroasele articole în această privință și mai ales publicația sa apărută tot în limba franceză cu privire la cărțile populare în Sud- | ACTIVITATEA ETNOGRAFICA Șl FOLKLORICĂ A LUI NICOLAE IORGA 705 estul Europei și îndeosebi la Români (Livres populaires dans le Sudest de l’Europe et surtout chez Ies Roumains, Buc., Acad. Rom., 1928.) Nu putem trece cu vederea nici numeroasele sale articole ce cu- prind prețioase date biografice și bibliografice cu privire la istoricul etnografiei și folklorului la noi. In aceste articole sunt comentați pe rând aproape toți foikloriștii noștri mai de seamă din ultima perioadă: Marian, Pamfile, Rădulescu-Codin, Kirileanu și alții. Asemenea în cele mai multe dintre lucrările sale găsim numeroase date bibliografice asupra problemelor ce le tratează și prețioase date cu privire la trecutul cercetărilor etnografice și istorice la noi în țară. Ar fi greu să înfățișem în cadrele unei conferințe comemorative limitate în timp, întreaga sa activitate din acest domeniu. Ne mulțumim cu acest cadru sumar al cercetărilor sale cu interes etnografic și folkloric, a căror înfățișare completă rămâne pe seama viitorului. Și ce date prețioase s'ar putea scoate pentru etnografia istorică din bogăția studiilor și publicațiunilor sale de acte și documente ? Cât de neobișnuită a fost vieața și activitatea acestui „năzdrăvan“ al vieții noastre publice și culturii noastre naționale, tot atât de nă- praznică a fost și moartea sa: cea mai cumplită și nemeritată răsplată pentru imensa lui activitate și nemăsurata dragoste pentru neam și țară. El a fost ca și vrăjitorul din basme, care prin puterea sa magică a deslănțuit forțe pe care apoi nu le-a mai putut stăpâni și care apoi i-au fost fatale. Nimic mai tragic și mai dureros decât faptul că acest atlet al naționalismului integral, pe care el l-a inaugurat și animat o vieață Întreagă, a căzut jertfă unor ucenici care nu l-au înțeles și nu i-au putut ierta nici jertfa, nici impetuositatea sa, și ea uneori de proporții epice ca și întreaga sa personalitate, făcând din el un adevărat mucenic al neamului. ROMUL VUIA. 3 OVIDIU IN opera lui miron costin Miron Costin avea o cultură clasică, pe care și-o dobândise în școlile catolice din Polonia. Există numeroase urme în opera lui din care reiese că avea serioase cunoștințe din domeniul culturii antice și că avea pentru această cultură o deosebită predilecție. El își împodo- bește versurile cu reminiscențe mitologice,¹) iar într’un discurs, înflorit și acesta cu asemenea reminiscențe, vorbește despre „deșteaptă și în in- vențiunile sale prea ingenioasa antichitate"?) Vorbind, în alt loc,⁸) despre versuri, M. Costin spune : „Așa au scris (adică în versuri) vestitul istoric Omir războaiele Troadei cu Achileus, așa Virgilie începătura împărăției Ramului și alți dascăli făr de număr"; ceea ce este o dovadă că el cunoștea pe poeții mari din vechime. Iar față de Italia, leagănul acestei culturi, își arată admirația iu termeni care ne amintesc de cunoscutul elogiu din Georgicele lui Vergiliu: „Este țara Italiei plină, cum se zice, ca o rodie, de cetăți și țări iscusite; mulțime și desime de oameni... oameni iscusiți preste toate neamurile... și la războaie neînfrânți".⁴) Dar se pare că dintre toți scriitorii și poeții antici, în afară de istorici,⁸) a cunoscut mai bine și a fost influențat mai profund de In special Poema Polonii; cfr. P. P. Panaitescu, Influența polonă în opera și personalitatea cronicarilor Grigore Ureche și Miron Costin, în An. Acad. Rom, Mem. Secț. Ist, seria lll, tom. IV, mem. 4, București 1925, cap. Influența umanismului polon, pag. 127. •» 2) Miron Costin, Opere complete, ed. îngrijită de V. A. Ureche, tom. 11, Bucu- rești 1888, p. 157. ³J In predoslovia cătră cetitor a poemei Viața Lumii, care este și un mic tratat de versificație. ⁴) De Neamul Moldovenilor, din ce țară au eșit strămoșii lor, ed. C. Giurescu, București, 1914, p. 13. Cfr. și T. A. Naum, Elogiul Italiei, în Anuarul Institutului de Studii Clasice pe anii 1928 — 1932, partea 11, Cluj, 1933, p. 10. SJ Nu este locul aici a insista asupra istoricilor pe care i-a folosit ca izvoare pentru opera sa De Neamul Moldovenilor. Menționăm doar că M. Costin a tradus un OVIDIU IN OPERA LUI MIRON COSTIN 707 Horațiu și Ovidiu. Cu influența lui Horațiu ne-am ocupat altădată.¹) Ovidiu ocupă un loc cu mult mai important în opera cronicarului, care este, cel puțin după știrile pe care le avem până acuma, cel dintâi traducător și imitator român²) din poetul dela Sulmona; de asemenea, fragment din opera lui Quintus Curtius, fragment intitulat: Graiul solului tătăresc căiră Alexandru Machedon, după ce au sosit dela Bachtri la apa Donului, mergând cu oastea asupra Tătarilor, scoasă din Quintus Curtius, carele au scos Alexandria cea adevărată, publicat, dimpreună cu textul latin corespunzător (Q. Curți Rufi Historiarum Alexandri Magni Macedonie libri qui supersunt, Vil, 34—36), de V. A. Ureche, op. cit., tom. 11, pag. 145—149. Pentru raporturile lui M. Costin cu Herodot, v. St. Bezdechi, Dela Miron Costin la Herodot, in Luceafărul (Sibiu) Nr. 9, Decemvrie 1941, pag. 318—320. !) Horafiu în literatura română, extras din Gând Românesc, 1935, Nr. 11—12, pag. 3—4. D-1 R. Ortiz, „Fortuna labilis", storia di un motiva poetico da Ovidio al Leopardi, București, Cultura Națională, 1927, p. 146, nota, ocupându-se cu ecourile horațiene semnalate de d-1 P. P. Panaitescu, op. cit. p. 128, aiirmă că este o eroare, de oarece asemănările cu Ovidiu sunt cu mult mai concludente. Dar toată neînțele- gerea provine din faptul că d-1 Ortiz se referă la alte versuri decât d-1 Panaitescu, așa că deosebirea de vederi este explicabilă. Dacă versuri ca Trec zile, trec ca umbra de vară Fug vremile ușoare, fug și nicio poartă A le opri nu poate... redau ideia dela începutul celebrei ode către Postumus (11, 14), cu atât mai mult cunoaștem expresia horațiană pulvis et umbra sumus din oda către Torquatus (IV, 7, v. 16) în costinianul „Fum și umbră sunt toate". Și mai elocvente sunt insă, in ceea ce privește influența lui Horațiu asupra lui M. Costin, următoarele versuri, care ne-au scăpat din vedere când am pubhcat stu- diul citat mai sus, de oarece nu se găsesc in textul poemei Viafa Lumii din ediția Ureche, ci numai in Cod. man. 11, și sunt date de Ureche numai într'o notă, tom, 11, p. 502, într'un grup de 14 versuri (cfr. și p. 417): Moartea într’un chip calcă ioate, casă Domnești și împărătești, pe nime nu lasă, Pe săraci și pe bogaji, ea le taie vacul... Aceste versuri sunt o traducere exactă din Horațiu: Pallida mors aequo pulsat pede pauperum tabernas Regumque turres. (I. 4, v. 13—14). ²) In anul 1679 Sasul Valentin Frank publică la Sibiu o culegere de sentințe ovidiene, Hecatombe sententiarum Ovidianarum Germanice imitatarum ... aufgesetzt von Valentino Franck Patricio. Typis Cibinianis, anno MDCLXXiX. Dat fiind că din această culegere nu maf erau cunoscute decât 2 exemplare — unul la Brașov și altul la Sibiu — a fost retipărită de Dr. E. Haj k (Die Hecatombe sententiarum Ovidia- narum des Valentin Franck von Frankenstein, Sibiu, 1923) și precedată de un studiu mai amănunțit asupra vieții și operii lui Franck (p. 9—67). Versurile românești fuse- seră însă semnalate și reproduse, cu mult înainte, de N. lorga, Studii și documente, 3* 708 NICOLAE LASCU el este cel dintâi Român care pomenește de soarta poetului latin pe meleagurile noastre. Ocupându-se, în scrierea sa istorică De Neamul Moldovenilor, cu originea cuvântului Vlah, M. Costin combate pe umanistul italian Enea Silvio Piccolomini, care susținuse că acest cuvânt ar deriva dela „Fliah, hatmanul Râmului**.¹) El spune apoi textual: „Și această părere acelui Enea nu este de aiurea, numai au cetit nește stihuri a unui dascăl anume Ovidius". După ce desbate apoi chestiunea exilului poe- tului latin, într’un pasaj pe care-1 vom examina în cele ce urmează, cronicarul reia ideia inițială: „Intr'acele cărți, una, ce are nume De Pont, scrie la un prietin al său la Râm, anume Grețin, aceste stihuri: i Iacă ți le însemnez lătinește scrise și pre limba noastră tălmăcite: 1 Praefuit his, Graecine, locis modo Flaccus, et illo j Ripa ferox Histri sub duce tuta fuit. j Hic tenuit Mysas gentes in pace fideli, > Hic arcu fisos terruit ense Getas.²} | voi. XIU, p. 6—7, dar după un exemplar căruia îi lipsea foaia de titlu, așa că nu se j arată nici că sunt de Franck, nici că sunt traduceri din Ovidiu. Ele au fost repro- duse și de Dr. A. Veress, Bibliografia română-ungară, București, 1931, voi. 1, • p. 119, de unde au fost luate de N. Marmescu, Cea mai veche traducere din limba , latină în românește, în Revista Clasică IV— V (1932—33), p 292—94. Sentințele ovidiene sunt traduse în limba germană, unele și în limba săsească și maghiară, iar 7 din ele (cele cu nrii 21, 47, 55, 75, 84, 95 și 99; sunt traduse în ! limba română, cu litere latine și ortografie ungurească. In recensia pe care o face cărții lui Hajek (Dacoromania 111 (1925), pag 900 — 905), d-1 C. Lacea supune aceste 7 sentințe unui studiu filologic. Pentru partea care ' intră în cadrul preocupărilor noastre, ne mărginim la a arăta numai că Frank n'a tradus textul latin cuvânt cu cuvânt, ci a luat numai ideia, pe care a îmbrăcat-o apoi în românește. Aici este un aspect important al chestiunii, care n'a fost îndeajuns subliniat până acuma: traducătorul redă ideia din Ovidiu prin expresii românești cristalizate în proverbe, frecvente la poporul dela țară. Unele din ele sunt și azi curente, deosebindu-se doar prin faptul că Frank, punându-le în versuri rimate, le-a modificat uneori. (S. ex. „Ce-i în mână nu-i minciună“). Aceste versuri, în afară de faptul că sunt cea mai veche traducere românească din Ovidiu cunoscută până acuma, prezintă interes și pentru istoria noastră literară și pentru începuturile versificației românești, ele fiind printre primele versuri lumești tipărite în limba română care se pot data în chip sigur (S. Pușcariu, Istoria lit. rom, epoca veche, ed. 11, Sibiu, 1930, pag. 107). Ed. C. Giurescu, p. 16—17. V. Aeneae Sylvii Piccolominei Senensis, Opera ' quae extant omnia... Basileae, 1571, în scrierea Historia de Europa, cap. 11, p. 391: „Et colonia Romanorum... eo deducta, duce quodam Flacco, a quo Flaccia nuncu- pata. Exin longo temporis tractu, corrupto ut fit vocabulo, Vaiachia dicta, et pro Flacciis Valachi appelati". ²) Epistulae ex Ponto, IV, 9, v. 75—78 OVIDIU IN OPERA LUI MIRON COSTIN 709 Gheții ținea într’o vreme, acum Flaccus fine Râpa scump’a Dunării, el singur cu sine. El au ținut Misia în pace cu credință, Pre Gheți i-au scos de-aicea el cu biruință.') Și de aceste stihuri s'au legat întâi acela Enea Silvie și după dânsul și alții"* Aceeași ideie o regăsim într'o altă scriere a lui M. Costin, anume în Cronica Țării Moldovei și a Munteniei, scrisă în limba polonă și îndeobște cunoscută sub numele de Cronica Polonă.²) Dar în opera umanistului italian nu sunt citate versurile lui Ovidiu și nici măcar nu se face trimitere la ele. Acest fapt probează că AL Costin n'a cunoscut direct textul lui Enea Silvio, ci a folosit un izvor intermediar, în care n'a putut distinge ce a adăugit autorul izvorului și a atribuit toate datele învățatului italian.⁸) Acest izvor, pe care M. Costin l-a utilizat adeseori în cronica sa⁴), este istoricul sas Laurentius Toppeltinus din Mediaș, care, în lucrarea sa despre Transilvania, arată că a pus la contribuție opera istorică a lui Enea Silvio, adăugând însă și cele 4 versuri ale lui Ovidiu.⁶) De aici se vede limpede că M. Costin a tradus acest pasaj din Toppeltinus. In ceea ce privește traducerea însăși, ea este destul de fidelă, deși are unele expresii improprii sau vagi. Dar dacă ținem seama de In Cronicile României publicate de M. Kogălniceanu, ed. II, Buc. 1872, tom. 1, p. 11. nu se găsește textul latinesc, ci se spune: „Iubite cetitorule, fiind stihuri lătinești, am lăsat loc; fiindu>ți de folos, sau că vei înțelege, ț'-i scrie pe plăcerea ta, iar eu ți le-am scris pe limba noastră moldovenească tălmăcite**, și dă numai tra- ducerea. Această mențiune se găsește în codicele folosite de Kogălniceanu și care sunt notate de V. A. Ureche, op. cit , tom. I, p. 387, nota, cu literele F. FF. DD. L. Țicău. Găsim aceste versuri românești publicate și separat de lucrarea lui M. Costin, in tom. II, p. 511, al ed. lui Ureche, purtând titlul Din Ovidiu și cu o arătare în notă a locului de unde au fost traduse. ²) Publicată de Ion Bogdan în Cronice inedite atingătoare de Istoria Românilor, Buc., 1895, p. 162: „Sunt unii care fac să derive numele de Vlah dela hatmanul roman Flaccus........ luându-se după acele versuri ale lui Ovidiu, scrise din Cetatea Albă către unul din prietenii săi, cu numele Grecin, la Roma". ⁸) Confuzia aceasta o face și dl G. Pascu, Istorica literaturii romine din se- colul WII, lași, 1922, p. 105, când susține, bazat numai pe textul lui M. Costin: „Numele vlah nu vine însă dela Flaccus, cum susține Aeneas Sylvius, întemeiat pe niște versuri ale lui Ovidius". ⁴) Cf. C. Giurescu, op. cit, Introd., p. XXXVIII—XXXIX și p. 7 nota. ⁵) Origines et occasus Transsylvanorum, seu erutae nationes Transsylvaniae earumque ultimi temporis'revolutiones, historica narratione breviter comprehensae, aulhore Laurentio Toppeltino de Medgyes. Lugduni, 1667, p. 47: „Valachos a Duce Flacco nominatos quidam asseverant, preeunte Aenea Silvio, ac post ipsum aliis non paucis adstipulantibus. Id potissimum ex Ovidii Nasonis versiculis probant. Epist. Pont, lib- 4“, apoi citează cele 4 versuri. TIO NICOLAE LASCU faptul că este in versuri — destul de stângace de altfel — vom înțe- lege că M. Costin n’a avut toată libertatea de mișcare în căutarea co- respondentelor adecvate originalului, fiind mereu îngrădit de exigențele versului rimat, pe care cronicarul nu-1 stăpânea îndeajuns. Tot prin intermediul lucrării lui Toppeltinus mai traduce M. Costin un alt vers din Ovidiu. Anume, vorbind despre obiceiurile Moldove- nilor la înmormântare,') cronicarul adaugă: „Vechiu obiceiu și la Râmleni de zicea trâmbița înaintea oaselor, cum mărturisește și Ovidius, adecă: cânta trâmbița felelor astrucării, ceea ce reprezintă traducerea versului 660 din cartea VI a Fastelor: Cantabat maestis tibia funeribus.¹) Dar M. Costin nu cunoaște pe Ovidiu incidental și indirect, din aceste câteva versuri luate din lucrarea ‘istorică a lui Toppel- tinus și traduse în românește. Aceasta se vede nu numai din datele complimentare din textul citat privitoare la opera din care sunt luate versurile traduse sau din ceea ce spune despre personajul căruia i se adresa poetul, ci și din alte reminiscențe și ecouri ovidiene pe care le Întâlnim în încercările poetice ale cronicarului moldovean. Astfel, găsim un ecou tocmai al versurilor ovidiene cu care ne-am ocupat mai sus în niște versuri, 18 de toate, pe care M. Costin le-a scris asupra orignii italice a Românilor; aceste versuri au fost publicate mai întâi la 1673 în Psaltirea lui Dosoftei.* S * * ⁸ ⁹) Este amintit < Flaccus, „Fliah", care a adus cel dintâi, și după el Traian, aici pe . strămoșii Moldovenilor (v. 3), iar mai jos (v. 12), reluând ideia, spune j că aceștia, adică Flaccus și Traian, „i-au adus în țară": j Pre Gheții cu sabia scoțtnd din hotară, | vers care nu este altceva decât un decalc al versului: Pre Gheți i~au scos de aicea el cu biruință. In poema Viața Lumii*) Miron Costin desvoltă motivul ovidian al nestatorniciei norocului și al fragilității existenței noastre, din epi- ’) De Neamul Moldovenilor, ed. Giurescu, p. 53 și nota SJ Origines et occasus..,, p. 112—113; „Cantores noștri imitantur antiquos qui funeribus etiam tibias permisere, ut Ovid. prodidit, Fast. 6: Cantabat..“ s) Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Uniev 1673, f. 265 r. Versurile sunt re- produse și in Bianu-Hodoș, Bibliografia românească veche, l, p. 214, dar tot după Psaltire, având un titlu slavon tradus in notă astfel: „Alcătuirea lui Miron prea cin- ' stitului mare vornic de (ara de jos**. Aici trimite și d-1 P. P. Panaitescu, op. cit., pag. 128, după ce spune că „avem versuri ale lui (Ovidiu) imitate de Miron in romă- < nește", fără a da însă alte amănunte. Ele se găsesc și în ediția lui V. A. Ureche, . tom. 11, p. 510, cu titlul „Niamul țărei**, adică începutul primului vers. 9 Publicată în ed. lui V. A- Ureche, tom. 11, p. 501—506. OVIDIU IN OPERA LUI MfRON COSTIN 7H «foia III a cărții a IV a Ponticelor, precum și din elegia VIII a cărții < a V a Tristiilor. E vorba de motivul „fortuna labili»** care, adăugîn- I du-i-se o serie de elemente creștine, dela Sf. loan Gură de Aur, a avut o mare răspândire în literatura universală.¹) E adevărat că în poezia cronicarului nostru găsim un amestec de elemente împrumutate adeseori din Biblie, în care zădărnicia și deșertăciunea predomină, căci poezia are drept motto versetul biblic: „Deșertarea deșertărilor și toate ' sunt deșerte". Totuși, in această îngrămădire greoaie și incoerentă de cugetări și sentințe filosofice apar, alături de cele cu parfum biblic, și unele ecouri din literatura latină, mai ales din Ovidiu. In predoslovia amintită, după ce citează — cum am văzut — pe Homer și pe Vergiliu, Costin arată că, în ceea ce privește forma ver- sificată, ia de model pe aceștia, precum și pe „sfinții învățătorii bisericii noastre", care de asemenea au scris în versuri „cântările, stihurile, ca- noanele și antifoanele", și compune poema Viața Lumii, arătând „cum iaste de lunecoasă și de puțină viața noastră și supusă pururea pri- mejdiilor și primenelelor". Așa dar, și din această prefață reiese lim- pede amestecul de elemente creștine și păgâne. Ceva mai mult; chiar cuvântul „lunecoasă" de mai sus, pare a reproduce pe ovidianul „labiiis". Din poezia propriu zisă se pot desprinde câteva elemente de pro- veniență pur și indiscutabil ovidiană. Astfel, comparația vieții pămân- tești din primele versuri, A lumii cânt cu jale cumplită viață Cu grije și cu primejdii cum iaste o ață Prea subțire și ’n scurtă vreme trăitoare, este destul de aproape de versul lui Ovidiu; Omnia sunt hominum tenui pendentia filo.²} (Ex ponto, IV, 3, v. 42.) ') V. pentru istoria acestui motiv, R Ortiz, op. cit, in special p. 145—147. s) Motivul acesta al comparației vieții omenești cu o ață il întâlnim, in versuri aproape identice ca la M. Costin, și la D. Cantemir. In Istoria hieroglifică (Buc. 1883, p. 194) Pasărea (tot neamul muntenesc)' după ce nu poate Îndupleca pe Șoarece (Ur- sechel) să-i lase cel puțin ultimul puiu și dupăce i-1 sfâșie totuși și pe acesta, se tân- guie într'un bocet care începe cu versurile: A lumii cânt cu jeale cumplită viață Cum se treace și se rupe, ca cum ar fi o ață. Aceleași versuri sunt citate și în Descrierea Moldovei (ed. Acad. Rom., p. 136), unde, vorbind despre obiceiurile Moldovenilor la Înmormântări, D. Cantemir spune eă in bocete se arată mizeria și fragilitatea vieții umane și că ele Încep de obiceiu en versurile de mai sus. V. A. Ureche, referindu-se numai la citatul dini Descrierea Moldovei (op. cit., tom 11, p. 407', atribuie acest fapt popularități „stihurilor" lui M. ■Costin, susținând că Viața Lumii a devenit „cântecul de jale cu care bocitoarele plân- 712 NICOLAE LASCU In schimb versul Norocul, fără stea, își tot schimbă pasul este o traducere exactft a versului lui Ovidiu: Passibus ambiguis fortuna volubilis errat (Trist. V, 8, v, 15) Aceeași ideie o desvoltă versul Au poruncit la un loc să nu stea norocul, care redă, ceva mai îndepărtat de original, versul următor din Tristia: Et manet (sc. Fortuna) nullo certa tenaxque loco. De asemenea, de proveniență ovidiană este și motivul enumerării bărbaților vestiți care au pierit sub „roata norocului**, cu deosebirea de amănunt că, exceptând pe Alexandru cel Mare, cronicarul înșiră alte nume. geau pe cei răposați" și că, in urma acestei popularități, versurile ,,nu mai aminteau numele autorului lor“, trecând „în patrimoniul comun". D-l S. Pușcariu (Op. cit.,. p. 172), ocupându-se numai cu versurile din Istoria Hieroglifică, afirmă [că ele sunt „un plagiat aproape verbal din M. Costin". D-l G. Pascu ("Vieața și operele lui Di- mitrie Caniemir, Buc., 1924, p. 44), susține, dimpotrivă, că acestea ar fi versuri de origină populară. Cu alte cuvinte, atât M. Costin, cât și D. Cantemir ar fi folosit un izvor comun, bocetele populare pe care amândoi le cunoșteau. La această părere se raliază și d-l 1. Minea (Despre Dimitrie Caniemir, Buc., 1926, p. 61, nota 1). Tot așa, „vechiu bocet moldovenesc" consideră aceste versuri și A. Niculina (Valoarea folklorică a „Descrierii Moldovei* de D. Cantemir, în Preocupări Literare, VI, 1941, Nr. 8, p. 316). Credem că, in această divergență de păreri, adevărul este mai aproape de părerea d-lui Pușcariu. In primul rând, afirmațiile lui V. A. Ureche nu se pot susține din capul locului, căci nu ne putem închipui cum ar fi putut ajunge, în acele timpuri,, o poemă ca Viața Lumii atât de răspândită și, mai ales, atât de gustată, încât să devină un bun comun. Cel mult, ea a putut deveni populară printre oamenii culți ai vremii. In al doilea rând, originea lor populară pare puțin probabilă. Este adevărat că ideia de bază a acestor versuri, nimicnicia vieții pământești, este frecventă în bo- cetele populare, în nici un caz însă nu putem considera creație a poporului versuri cu o asemenea compoziție stilistică și structură metrică. Apoi, versul prim este prea individual, prea personal, ceea ce nu întâlnim în versurile populare, care au, fie un concept colectiv, fie unul impersonal. J Aceste versuri sunt, în chip neîndoios, de factură cultă și se încadrează în chip unitar în complexul poemei Viața Lumii: sunt, așa dar, creația lui M. Costin, care a împrumutat motivul — precum am văzut mai sus — din Ovidiu. Era firesc ca D. Cantemir, care a cunoscut și a utilizat adeseori scrierile cu caracter istoric ale cronicarului, să fi cunoscut și această poemă. Din ea i-au rămas întipărite in minte primele două versuri, pe care le citează oridecâteori are nevoie de a zugrăvi sau exemplifica o împrejurare tristă. Iar faptul că în pasajul respectiv din Descrierea Moldovei nu dă alte versuri din bocete pledează și mai mult în favoarea acestei sus- țineri a noastre. OVIDIU IN OPERA LUI MIRON COSTIN 713; Toate aceste elemente ovidiene fac ca poema Viața Lumii să fie, sub acest raport, mai aproape de modelul latin, Ovidiu, decât oricare din poeziile cu subiect asemănător din literatura occidentală.¹) Umanist prin școală și formație spirituală, M, Costin nu este numai traducător și imitator din Ovidiu, dar, lucru care-1 așează printre figurile de seamă ale vremii, el se face ecoul impresiei puternice pe care episodul exilului poetului latin a produs-o încă din timpul Rena- șterii. Cu atât mai mult are răsunet în sufletul lui acest episod, cu cât, printre diferitele versiuni care circulau cu privire la locul exilului lui Ovidiu* ² * ⁴) se găsea și o localitate din Moldova, Cetatea Albă. Din numeroasele teorii și legende care circulau pe acele timpuri cu privire la identificarea localității unde a fost exilat poetul latin, precum și a locului unde este mormântul lui, M. Costin își însușește versiunea după care Ovidiu ar fi fost exilat și și-ar fi găsit moartea la Cetatea Albă. După ce amintește că teoria etimologiei cuvântului „Vlah" a plecat dela versurile citate, cronicarul moldovean lasă izvorul istoric și face o digresiune asupra exilului și morții poetului latin: „Pre acel dascăl Ovidius l-au făcut, cum zic Turcii, surgun, de l-au gonit din Râm tocmai la Cetatea Albă pre Marea Neagră Avgust Chesar, împăratul Râtnului, pentru nește cărți ce scrisese in stihuri de dragoste de se- împluse Râmul de curvii, dintru acele jocuri a lui... Acela dară dascăl Ovidius au scris câteva cărți, șezând la Cetatea Albă în urgie, iară in stihuri, că ș'au fârșit acolo și vieața; și pre numele lui este balta Vidovul la Cetatea Albă*'.⁸) Către sfârșitul lucrării sale *) M. Costin revine aproape cu aceiași termeni asupra acestei chestiuni, atunci când vorbește despre cetățile din Moldova și Țara Românească. Iată ce spune despre vechimea Cetății Abe: „Că întâi Cetatea Albă înainte de Traian împăratul au fost, că Avgust Chesar, care împărat a Râmului acum trimitea boierii cei greșiți la închisoare, cum zic Turcii surgun, ’) R. Ortiz, op. cit., p. 147. ²) Pentru toate aceste legende, v. Giovanni Pansa, Ovidio nel Medioevo e nella tradizione popolare, Sulmona, Caroselli, 1924, cap. VI: II luogo deh’esilio d’Ovidio,. p. 77—85 și cap. Vil: La tomba d’Ovidio, p 87—96. Dar cap. VI trebue utilizat cu foarte multă precauțiune, de oarece conține o mulțime de greșeli și inexactități. Astfel, spre a da un exemplu, autorul afirmă că Ovidiopol se află pe malul drept al Nistrului, la 20 km. dela vărsarea râului în mare și că face parte din districtul Kerson. Autorul utilizează izvoare vechi pentru multe probleme care au fost elucidate intre timp. Pentru Constanța noasM, el a rămas tot la Suțu și Tocilescu. Mai recent, v. art. lui Th. Zielinski, Les demiers jours d’O vide en Dobroudja, realite et legende, în Revista Clasică XI—XII (1939—1940), in special p. 21—27. B) De Neamul Moldovenilor, p. 16—17. ⁴) Ibidem, cap. 5, p. 43—44. 1 714 NICOLAE LASCU la Cetatea Albă, unde și pre un dascăl anume Publius Ovidius l-aut trimis pentru nește stihuri de dragoste ce scrisese acel dascăl de în-1 demnase Ramul la curvie, care au și murit la Cetatea Albă. Și o i baltă ce este acolo, Vidovul, pre numele acelui Ovidius este". Cam același lucru îl spune Costin, mai succint însă, și în Cronica Polonă. ’): In capitolul despre cetățile fortificate ale Moldovei, ajungând la Cetatea | Albă, spune textual: „Totuși cea mai veche este Cetatea Albă, în care,! pe timpul împăratului roman August, cu o sută de ani înainte de Traian, । a trăit ca exilat răposatul poet Ovidiu. Ovidiu are și o amintire veș- 1 nică, lacul pe care-1 face Nistrul la vărsarea sa în mare, lac care până i azi se numește după numele lui Widowo". | Din citatele acestea reiese limpede că M. Costin avea cunoștințe 1 destul de vaste în legătură cu Ovidiu. Astfel, el dă și cauzele exilului adică acel „carmen" pe care-1 amintește poetul însuși ; cunoaște, de asemenea, activitatea desfășurată de Ovidiu în timp ce mânca pânea : amară a exilului. Nu mai puțin însemnat este și amănuntul că lacul de lângă Cetatea Albă păstrează în numele lui amintirea poetului, lac care, după descrierea din ultimul pasaj, este Limanul de azi al I Nistrului. Dar, de unde a luat M. Costin această versiune a exilului și | morții Iui Ovidiu la Cetatea Albă ? ) Dintr'o examinare fugară și super- ficială a textului integral citat ar reieși că el a găsit și versiunea asupra exilului lui Ovidiu tot în Enea Silvio, respectiv Toppeltinus, dat fiind că ea este intercalată în textul cu datele istorice, etimologice și lite- rare. Dar o astfel de examinare grăbită și superficială, precum și necu- noașterea textului integral al lui Enea Silvio, pot duce la concluzii greșite, ceea ce s'a și întâmplat.⁸) Realitatea este că umanistul italian, respectiv Toppeltinus, nu voibește nicăieri despre exilul lui Ovidiu. f Deci, izvorul acestor știri trebue căutat aiurea. Fără a avea toate elementele necesare spre a putea conchide în chip definitiv — cronicarul român nu participă la discuția care a pa- । sionat atât de mult pe învățații Apusului în legătură cu această che- stiune a exilului lui Ovidiu, mulțumindu-se numai să dea versiunea după care Cetatea Albă a dat adăpost poetului — înclinăm să credem că M. Costin, care și-a făcut educația în Polonia și a fost influențat *) La l. Bogdan, op. cit., p. 157. ²) D-l G. Pascu, op. cit., p. 109, susține, fără nici un temeiu, că este părerea proprie a lui M. Costin. •’’j Asemenea aserțiune eronată găsim la E. Dvoicenco—1. G. Dimitriu, Pușchin fi Ovidiu, în Revista Fundațiilor Regale Vili (1941), Nr. 1, p. 192, unde se spune că Miron Costin „își însușește opinia lui Silvio Aenea" în ceea ce privește exilul ipoetului latin. OVIDIU IN OPERA LUI MIRON COSTIN 715 an numai de cronicarii, dar și de umaniștii polonezi, ’) a împrumutat această versiune din vre-un izvor literar polonez. Și credem aceasta Cu atât mai mult, cu cât in cronicile polone se vorbește adeseori de exilul lui Ovidiu, fiind pus în legătură cu legenda despre descendența Românilor din răufăcătorii aduși dela Roma pe aceste meleaguri. Ocupându-se cu aceste știri tendențioase și combătându-le cu toată vehemența, M. Costin a avut prilejul să culeagă, indirect, apoi să se intereseze chiar, și de datele referitoare la Ovidiu. Astfel, spre a cita câteva izvoare poloneze pe care cronicarul le-a putut cunoaște și consulta, Martin Bielski, in capitolul despre Moldova al Cronicii Lumii spune: „La Roma era obiceiul... ca pe răufăcători să nu-i ucidă, ci-i trimeteau peste mare, dar mai ales aici unde este valul (e vorba de „Valul lui Traian" din Basarabia), căci aici a fost trimis și Ovidiu, ca să facă deosebite lucrări, slujbe și lupte. Ovidiu ă scris despre Părți, Tătari și Sarmați..." Tot așa, Matei Strijkowski (Kronika Litewska) spune: „Cei pedepsiți la Roma erau trimiși in țări străine, unde petreceau vreme multă, după vina 'lor. Astfel Scipio, Camillus, etc.... și Naso la Pont, care nu s’a mai întors...¹*⁸) Ceva mai mult. Intr'una din aceste cronici găsim în întregime legenda despre exilul lui Ovidiu la Cetatea Albă. Astfel, loachim Bielski, la începutul Cronicii sale’) spune că „Ovidiu a stat la Cetatea Albă și că lacul de acolo se numește Owidowo, pentrucă poetul s'a înecat în el 1“ ‘) Aceleași elemente le găsim și la cronicarul moldovean, cu excepția amănuntului că poetul s'ar fi înecat în lac. In ceea ce pri- vește explicarea numirii lacului după numele poetului, „balta Vidovul", M. Costin spune simplu că este după numele lui Ovidiu, fără să dea altă informație. Aceeași explicare am văzut-o și în a sa Cronică Polonă, * ² ³ * ’) V. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 127—128. ²) Toate citatele sunt luate din P. P. Panaitescu, op. cit,, p. 36—37. Dar autorul valoroasei lucrări, care urmărește formarea și răspândirea originii Românilor la cro- nicarii poloni, reușind să arate că „legenda despre originea Românilor din răufăcători este alcătuită într’un mediu cult, umanist, și anume in Polonia*, constată că numai în scrierile acestea apare legătura între Ovidiu și populația romană dela Dunăre. Chesti- unea ovidiană este, prin urmare, amintită numai întâmplător și în treacăt. Numai așa ne explicăm datele eronate și incomplete pe care le găsim cu această ocazie. Căci autorul notează, în fuga condeiului, că Ovidiu „fusese exilat ca pedeapsă în Moldova (tradiția era că pe la Cetatea Albă, de unde numele lacului Ovidiopol)'*, fără să ne ndice de unde ia aceătetă informație dată de „tradiție*, iar confuzia dintre lacul Vidovul și localitatea Ovidiopol este evidentă. Pentru acest din urmă amănunt, cfr. și V. Bogrea, Dacoromania IV (1924—1926), partea 11, p. 1052: „Ovidiopol nu e „lac", ci „loc”: noĂtj sau polje". ³) Chronika Polska, 1597, p. 1. *) P. P. Panaitescu, op. cit., p. 97. 716 NICOLAE LASCU unde adaugă amănuntul important că acest lac corespunde Limanului Nistrului; numele lacului este însă aici Widowo, adică o formă mai apropiată de cea dată de Bielski. Această asemănare se datorește mai curând faptului că, scriind Cronica în limba polonă și pentru Polonezi,, n'a mai păstrat forma numirii românești. Din toate acestea reiese că nu putem considera pe I Bielski izvor exclusiv al lui M. Costin pentru legenda exilului lui Ovidiu; cronicarul român ne dă mai multe știri, cum am văzut, despre cauzele exilului,, precum și despre activitatea lui de acolo ; deci, el cunoștea întreaga biografie și operă a poetului latin. El a folosit aceste cunoștințe ale sale atunci când a fost vorba să pună în valoare informațiile culese din scriitorii poloni asupra locului exilului.¹) Deși s’a ocupat numai cu versiunea exilului lui Ovidiu la Cetatea Albă, avem indicii că M. Costin știa mai multe lucruri în această pri- vință. Astfel, el cunoaște și o altă legendă în legătură cu Ovidiu, anume,, că ar fi fost exilat și ar fi înmormântat la Kiew. Dacă această știre n'o găsim în opera lui scrisă, o mărturie de mai târziu, apărută după moartea cronicarului, ni-1 arată pe el ca izvor, legenda fiind auzită dela el. Pahomie, fostul episcop al Romanului, publică în anul 1724 o Călătorie în Rusia, unde, printre altele, mărturisește că Miron Costin i-a povestit că la Kiew ar exista moaștele „împăratului Ovid al Romei", dar călugării i-au spus că acest Ovid a fost papistaș și, prin urmare, n’a fost îngropat la Kiew.²) Evident, de aici reținem doar elementul esențial al tradiției, lăsând amănuntele, care pot fi atribuite lipsei de prea înaltă cultură a povestitorului sau a călugărilor cu care Pahomie a stat de vorbă. In realitate, exilul și mormântul lui Ovidiu a fost pus în legătură cu Kiewul, dar printr'o confuzie de nume cu o loca- litate identică din Moesia Inferior?) A Am socotit oportun să dăm publicității paginile de mai sus tocmai acum, când școlile, universitățile și, într’un cuvânt, toate instituțiile cul- turale din țară aniversează 250 de ani de’a moartea lui Miron Costin. Pe când în toate aceste comemorări oficiale este înfățișată personalitatea cronicarului în ansamblul ei, paginile noastre pun in lumină numai un ’) N. lorga, Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, București, 1899, p. 13, nota, și p. 41, susține, cel dintâi la noi, că M. Costin a împrumutat dela Poloni, și in special dela Sarnicki, aceste informații despre exilul lui Ovidiu la Cetatea Albă, fără a da insă alte amănunte. z) Dvoicenco—Dimitriu, art. cit., p. 192. ³) Cfr. G. Pansa, op, cit., p. 80. OVIDIU IN OPERA LUI MlRON COSTIN 717 mic capitol mai puțin cunoscut din activitatea lui: cunoașterea literaturii latine și, în special, a lui Ovidiu. Educația pe care a primit-o în șco- lile Iezuiților din Polonia, de unde a ieșit cu o admirație nețărmurită pentru tot ceea ce era latin, a dat roade fericite nu numai în activi- tatea lui de scriitor în genere, folosind o sintaxă românească după structura celei latine, și in cea de istoric, susținând cu legitimă mân- drie originea noastiă romană și atacând cu cea mai mare înverșunare pe cei ce-o puneau în discuție, ci și în cea literară, dându-i ocazia să cunoască nemuritoarele opere ale antichității. Dacă putem presupune că traduce puținele versuri din Ovidiu mai curând fiindcă le întâlnește în calea cercetărilor sale istorice, mo- tivele ovidiene din poema Viața Lumii ne arată că M. Costin avea temeinice cunoștințe de literatură latină. Iar faptul că scrie despre cauzele și locul de exil al poetului confirmă, pe de o parte, aceste cunoștințe ale sale și îl așează printre învățații Occidentului cu pre- ocupări similare, iar, pe de alta, prima apariție a lui Ovidiu în lite- ratura română sub această întreită formă constituie elementele unui nou aspect al personalității lui Miron Costin. Oferind istoriei literare acest nou aspect, aducem, la 250 de ani dela moartea lui, cel mai me- ritat omagiu unuia dintre cei dintâi umaniști români. NICOLAE LASCU ROMÂNII IN SIBIUL ANULUI 1826 Dela d-șoara Luisa Fleischhackel de Hțackenau a rămas posteri- tății un ziar (Tagebuch), însemnări zilnice de pe timpul cât l-a petrecut în S.biu în lunile August-Octomvrie ale anului 1826, și din care aflăm lucruri interesante despre câțiva Români ce făceau parte din societatea bună de atunci sibiană, mai ales despre negustorii Constantin Popp și Baronul Constantin Sachelarie. însemnările acestea le-a descoperit in a. 1914 baroneasa Maria Zwiedinek-Sudenhorst, născ. de Pont din Viena strada Rathaus Nr. 2, o strănepoată a autoarei, iar copia unui fragment din ele, depusă în secția de manuscrise a B.bliotecii Brukental din Sibiu, se datorește d-lui Emil Sigerus, autorul mai multor lucrări despre trecutul Sibiului. Fragmentul însemnărilor începe cu ziua de 27 August 1826 și se ter- mină cu ziua de 22 Octomvrie a aceluiași an. In vara anului 1826, izbucnise din nou ciuma în București, și printre primii refugiați sosiți la Sibiu, a fost prințul Brâncoveanu cu soția sa „domnița Anastasia** și cu nora lor. Tot atunci s’a refugiat dela București la Sibiu și invitatele negustorului Constantin Popp, soția j și fetele „agentului curții imperiale austriace** Fleischackel de Hackenau. I Dela cea mai mare dintre aceste fete, Luisa, a rămas ziarul de care e vorba. însemnările d-șoarei Luisa încep cu întâmplările din dimineața < zilei de Duminecă 27 August 1826, în care autoarea ne povestește j cum dupăce au fost afumate in carantina din Pasul Turnului-Roșu, 1 cunoscută și sub numirea de „contumaț** (Contumazanstalt), au plecat i spre Sibiu. Observăm, că această carantină era mai la vale de castelul Turnu-Roșu, în complexul de case, care a servit apoi de 1 birouri și locuințe vamei româno-ungare, și care este acum colonia j săracilor infirmi. i ROMANII In SIBIUL ANULUI 1826 71* Micul dejun l-au luat la comandantul castelului Turnu-Roșu. In Veștem, unde s'au oprit să odihnească caii poștalionului, Ie-a întim- pinat o ceată de fete de țăran românce, care au izbucnit intr'un cor de rîs când au zărit complimentându-se păpușa Carolinei, sora mai mică a autoarei. înainte de a intra in cetatea S.biului, s’au oprit in Calea Șelitnbărului, la casa de vară a consilierului guvernial losif Baron Brukental. Casa acestuia, cu etaj și balcon in stil baroc, mai există și acum la colțul stradei Turnului Roșu și a Berăriei. Pe acea vreme ea era centrul unei grădini întemeiată de fostul guvernator al Transilvaniei, Samuel Baron Brukental, grădină care se întindea cât ține strada Friedenfels. In continuare, d-șoara Luisa citează că negustorul Popp, gazda lor, le-a așteptat în casa sa din Piața Mare, și ele dupăce au primit vizita Baronului Sachelarie și a d-nei Popp, care locuia vara în grădina lor, s'au culcat obosite de drum. Casa negustorului Popp era cea din Piața Mare, colț cu strada Cisnădiei, acum proprietatea Cassei generale de economii săsești; iar grădina familiei Popp era în strada Carmen Sylva, despre care un că- lător austriac Krickel, scrie in notele sale de călătorie, că era una dintre cele mai frumoase și mai bine îngrijite ale Sibiului. După ce s'a stins familia Popp, grădina a ajuns proprietatea fostului primar al Sibiului losif de Vaida. Fiica acestuia a vîndut-o, în a. 1858, Metro- politului Șaguna, și așa a ajuns proprietatea bisericii și reședință de vară a Metropoliei Bisericii Ortodoxe Române din Sibiu. însemnările d-șoarei Luiza, în partea lor covârșitoare, se ocupă cu visitele, mesele, excursiile și serbările Ia care a luat parte în socie- tatea „aristocratică" civilă și militară sibiană ce se compunea din per- soane aparținând la diferite naționalități. Dăm din însemnări vre-o câteva nume: prințul Brâncoveanu, Zinca Filipescu, Zoe B.bescu, baronul Șustek, comandantul general austriac, baronul Splenyi co- mandantul Reg. de Inf. 31, baron Reichenstein, cornițele I. Wachsmann, generalul Papp, Harting, baron Geringer, F. Jacobi protopop rom. cat., baron losif Brukental, contele Adam Nemeș, contesa Mesemacre, Neumann, baron Tsoritz, baronii Bornemisa, și Românii sibieni ce treceau însă de „Greci", Constantin Popp, baron C. Sachelarie, Cristof Sachelarie, Villato, Vlăduț și doctorul Gheorghiade. Românii care țocuiau atunci în Sibiu formau trei categorii: 1. a refugiaților din principatul Munteniei, de regulă boieri bogati ce lăsau aici mulți bani și de aceea bine primiți și bine văzuți de citadinii Sași. Categoria a 2. a negustorilor, unii din ei bogați, care trebuiau să se dea de „Greci" pentru a putea fi admiși în oraș. Negustorimea 720 ADRIAN CRISPA aceasta sub denumirea de „Compania negustorilor Greci" își exoperaoe încă în anul 1709, dela Viena dreptul de a purta negoț în Sibiu, ud drept mult atacat și combătut de Sași. Membri ei fiind de religiune: greco-orientală, un autor sas ne destăinuiește că aveau în cetate prima capelă într'o casă particulară din strada Poplăcii Mari, adecă stradal Tribunii de azi. Care a fost casa aceasta însă nu ni se spune. In finei categoria a 3. a Românilor băștinași transilvăneni, despoiati de oricel drept politic, cultural, social și în parte și economic. Ei locuiau numai I înafară de zidurile cetății în așanumitele maiere ale Sibiului. I Se înțelege însemnările d-șoarei Luisa amintesc numai de unii membri ai categoriei întâi și a doua. Intre aceștia foarte des e po- menit baronul Sachelarie, un negustor bogat, care își cumpărase titlul de baron la Viena. Una din însemnările despre el ne interesează mai deaproape. Este cea din ziua de 9 Octomvrie 1826, de următorul cu- i prins: „Mâne la orele 12 suntem invitate la Sachelarie să-i vedem casa cea nouă. Sunt foarte curioasă, căci de vre'o câteva zile Sibienii fac un adevărat pelerinaj să-i admire noul palat". Și în însemnările zilei următoare, dela 10 Octomvrie, scrie: „Pe la amiaz am mers cu trăsura, împreună cu baroneasa Geringer și „generaleasa" Papp, la Sachelarie, unde se adunase o numeroasă societate să admire frumoasa casă. Pe cât e de impunător exteriorul, pe atât de plăcut te impresionează îm- părțirea interioară. Intrarea largă și primitoare îți face plăcere; apoi frumos tapetatele camere mari cu parchetul strălucitor, ca și întreg planul casei pretinos și bine conceput, nu-ți dă prin minte să bănuești că pe acelaș loc a stat înainte mica și întunecoasa casă a lui de Wrede. Camerele de biliard și biblioteca sunt spațioase și cu ferestre înalte. Biblioteca dă spre grădină, ea n'a suferit de loc în decursul zidirii. In bibliotecă unde de regulă se recrează spiritul, cărțile deocamdată lip- sind, ne-am întărit stomacul, căci amabilul proprietar a așezat în raf- turi și pe mese mâncări și beuturi, salam, rosoglic, dulcețuri ș. a., și toată lumea prezentă părea că a făcut bucuros acest schimb. Baro- neasa Splenyi a exclamat entuziasmată: „De a-și fi fată, l-ași lua de bărbat pe Sachelarie. E așa de brav, are o casă așa de splendidă, și are atâta avere 1" Casa descrisă de d-șoara Luisa este acum reședința de iarnă a Mitropoliei Ortodoxe Române din strada Mitropoliei. Fostul ei pro- prietar Baronul Sachelarie, pentru a obține dreptul de concivilitate a depus în anul 1824 jurământul obligator in fața Magistratului din Sibiu. Dreptul de concivilitate, până la edictul de toleranță al împăratului losif al Il-lea (1783), îl dețineau, în cetatea Sibiului, numai Sașii sau cei de un sânge cu ei („teutsches gebluet"). După moartea lui losif, ROMÂNII IN SIBIUL ANULUI 1625 721 au fost revocate toate reformele sale și chestiunea concivilității a pro- dus nemulțumiri, mai ales în cercurile nobilimii. De aceea cornițele Mihail Brukenthal s’a văzut determinat să aducă în fața dietei tran- silvane din anul 1795 o lege împăciuitoare de următorul cuprins: „Cel ce va obține pe teritoriul săsesc dreptul de cetățean (Biirger- recht) și se va supune legii municipale, autorităților comunale, și își va plăti regulat dările și nu va pretinde privilegii (Vorrechte) care ar putea turbura ordinea legală, poate să ceară dreptul de concivilitate". Intre cei dintâi care au cerut dreptul de concivilitate, în baza actului de toleranță al lui losif și întărit din nou de această lege, a fost ne- gustorul Constantin Popp, care a ajuns astfel proprietarul caselor din Piața Mare Nr. 123 (acum 12) și din strada Mitropoliei Nr. 21. Cu toate acestea se vede că Românii Sibiului din a treia cate- gorie, adecă Măierenii, nu au putut obține dreptul de concivilitate, de aceea ei s'au văzut nevoiți a face la începutul lui 1800 o plângere împăratului, în care înșiră nedreptățile ce au să le îndure din partea Magistratului din Sibiu, între care era și chestiunea concivilității. In rezoluțiunea imperială, ce s'a dat răspuns la această plângere, se spune la punctul 5, următoarele: „Cât privește obiecțiunea făcută de Magi- stratul din Sibiu că Românii nu pot să se bucure de dreptul de con- civilitate, pe care îl au Sașii, ea este cu totul nebazată, căci, e sigur că Românii au fost cu mult mai înainte in Transilvania, și precum acei Români cari sunt nobili, se numără între Unguri, astfel și aceia care petrec pe pământul crăiesc și locuesc amestecat cu Sașii, se con- sideră de Sași cu atât mai ales, deoarece natura fondului regesc exclude diversitatea drepturilor". (Vezi „Csatolmănyok a kirâ’yfoldi Szelistye es Talmâcs fiokszekek kervenyehez Erdelyben" pag. 21—23). După moartea baronului Sachelarie, întâmplată în anul 1840, fratele său a închiriat casa moștenită unui „Institut pentru educația fetelor de bună familie", mai târziu însă, a vândut-o, prin mitropolitul Șaguna, Bisericii Ortodoxe Române, și a plecat la Paris. In însemnările d-șoarei Luisa găsim de repetate ori numele unui personaj cu numele curios de „Paraskeva", La început ai crede că e vorba de o Paraschivă, dar mai apoi iese la iveală că acest „Para- skeva", e servitorul și totodată lacheul și chelnerul negustorului Popp. D-șoara Luisa scrie că Paraskeva făcea sensație oriunde apărea prin figura sa marțială, cu costum de turc și cu o mustață stufoasă și impu- nătoare. El era privit cu multă bunăvoință chiar până și de doamnele din societatea înaltă. Așa odată, când mama d-șoarei Luisa urmată de Paraskeva a făcut baronesei Splenyi o vizită, aceasta la despărțire, s'a „milostivit" a spune lui Paraskeva, „adieu Paraskeva", Ia ce acesta 4 722 ADRIAN CRISTEA a răspuns prompt ți bine dispus pentru atențiunea ce i se acordase „sărut mâna excelență" (in copie e scris „serute mu no excellenzia") De unde urmează că acest „Paraskeva", era un Paraschiv, care s< folosea de limba sa românească și cu baroneasa unguroaică. Dintr'un alt episod reiese că „Paraskeva" nu era Turc, dupăcun îl mai credea lumea după costumul său. La o masă dată de familii Popp, la începutul lunei Septemvrie, era adunată societatea aristocra tică pomenită mai sus, și „Paraskeva" a fost iară obiectul curiozități generale", scrie d-șoara Luisa, „și vecinul meu de masă un ofiței străin, m'a întrebat de mai multe ori dacă Paraskeva e Turc veritabi sau așa unul ca și doctorul". Medicul lui Popp era tot un Român ș îl chema Gheorghiade, deci ironia întrebării este evidentă, Din o alti notiță a d-șoarei Luisa, în care e vorba de soția generalului Papp, î zice, dupăcum am văzut, „generaleasa", de unde se vede că în familia lui Popp i se zicea simplu pe românește generăleasa. In scrierile mai noui ale Sașilor, despre trecutul Sibiului, C. Popp e prezentat consecvent ca „Grec", deși din datele ce le avem reiese neîndoelnic naționalitatea lui românească. Ea reiese clar din actul de fondațiune al bisericii „din groapă", din strada Bisericii de acum: „In anii 1788—1789 se clădise cu cheltuiala credincioasei Stana Hagql Petru Luca biserica română din suburbiul losefin, „ruptă de tot jos"B la 1802 și prefăcută din temelie cu toată cheltuiala lui Hagiul Con-a stantin Popp". (Manuscripte ardelene și maramureșene în colecția N.|[ lorga, Studii și documente, voi. 13, pag. 179). I Biserica cea nouă era să se zidească pe locul unde e acum pa-ll latul justiției din str. Carmen Sylva, dar Magistratul din Sibiu nu și-a,l dat aprobarea pentru acel loc, și *n urmare s'a zidit tot pe locul cel® vechiu, „în groapă", lângă șanțul canalului de apă al citadelei cetății Sibiului, ce începuse a fi construită în anul 1702, dar care, din cauza' revoluției Curuților, din anul 1703, a rămas neterminată. Inscripția de; pe tabla de marmoră, așezată deasupra criptei din dosul altarului bisericii „din groapă", ne lămurește pe deplin asupra naționalității familiei fondatorilor ei: „Sub această peatră odihnesc reposații ctitori; ai sfintei biserici Stana Petru Luca, Hagiu Constantin Popp, Pagona. Popp cum și mădularii familiei lor Ion Petru Luca, Maria Manicati, Constantin Popp și Alexandru Popp. S’au așezat oasele reposaților la ; 3 Martie 1856 prin bunăvoința Excelenței Sale D. Episcop Baron de ’ Șaguna și s'a întocmit această peatră prin fiul ctitorilor Zenobie Popp| cavaler de Bohmstetten c. c, sfetnic și director la Banca Națională Austriacă la 3 Martie 1857". ROMANII IN SIBIUL ANULUI 1826 723 In însemnările din ziua de 18 Octomvrie, d-șoara Luisa face amintire și de un Costache Filipescu în următoarele împrejurări: „Membrii familiei Bornemisa au fost în excursiune la Turnu*Roșu și în carantină au făcut cunoștința lui Costache Filipescu; prin el și-au făcut o bună idee despre Valahia; ei sunt încântați de el**, („sie sind chantiert von ihm"). Cu ziua de Duminecă 22 Octomvrie, preziua plecării la București, ad-șoarei Luisa, se încheie însemnările fragmentului de ziar. In seara acelei zile mai notează sosirea la Sibiu a lui Costache Filipescu, și că la visita ce i-a făcut i-a vorbit mult despre București. Călăuziți de însemnările d-șoarei Luisa Feischhackel de Hackenau, aflăm deci între altele, că ziditorul reședinței de iarnă a Mitropolitului bisericii ortodoxe române din Sibiu, a fost un negustor român, precum tot un negustor român a fost intemeitorul grădinei, ajunsă reședință de vară a Mitropolitului. ADRIAN CRISTEA 4* CRONICI O TRADUCERE ROMÂNEASCĂ A LUI TUCIDIDE ‘) La începutul anului 1941, Casa Ș coaielor anunțase un vast pro- gram de traduceri dm autorii clasici greco-romani. Se instituise și 0 comisie care avea menirea să cerceteze traducerile prezentate. Dar, „ce e val, ca valul trece". Comisia s’a desființat, iar traducerile ina-: intate spre cercetare și eventuală publicare au rămas să tânjască în- dulapurile numitei instituții, fără nicio perspectivă de a vedea lumina zilei, din veșnica «pricină a lipsei de fonduri, O singură lucrare a avut norocul să fie publicată : traducerea amintită a d-lui «Lkotă, vestita^ istorie a războiului peloponesiac, datorită penei celui mai mare istoric al anticității, Thukydides. Volumul masiv, de aproape șase sute de pagini, precedat de o largă introducere și urmat de un bogat indice, se înfățișează în con-1 diții tehnice mult mai bune ca în trecut: hârtie velină, literă mai; frumoasă, greșeli de tipar mai puține ca în trecut (deși încă destul de multe, cum vom vedea mai jos). Am salutat cu bucurie apariția acestei? lucrări a marelui istoric atenian, ce se cădea să fie tradus încă demult/ Opera lui Tucid de, a tragicilor, a unui Piatoo, Aristofan, Aristotel,< Plutarh etc., trebue să formeze — în haina limbă respective— o partej fundamentală din patrimoniul oricărei literaturi moderne. Notez că Herodot, afară de primele patru cărți, traduse de atâtea decenii de Ghica, (abstracție făcând de vechea tălmăcire aflată la Mănăstirea¹ Coșula) nu și-a găsit un întregitor. Dar să revenim la autorul războ- iului peloponesiac. Magistrala sa operă ar trebui citită de orice inte- lectual și cunoscută temeinic de orice om politic, căci e o istorie a războiului și a diplomației „sub specie aeternitatis". Fenomenele lumii grecești au, de cele mai multe ori, marele avantagiu, că ne arată în; miniatură, sub o formă limpede și plastică, o pretigurație a eveni-^ mentelor și proceselor sociale sau politice care mai târziu s'au desfă-1 șurat într’o proporție mult mai largă. După trecutul războiu mondial; nu mai mi-aduc am nte ce învățat a încercat să facă o paralelă între furioasa și îndelungata încleștare între cele două taberi ale lumii gre- Thukydides, Războiul peloponesiac, tradus dc M. Jakotă. Ed. Casa Școalelor. O TRADUCERE ROMANEASCA A LUI TUCIDIDE 725 cești și între aspectele mai interesante ale conflictului uriaș de acum dou&zeci și cinci de ani. Oricine citește cartea istoricului grec nu se poate să nu se simtă ispitit de a reface paralela dintre eveni- mentele de azi și acelea în urma cărota mândra și glorioasa Atenă a fost îngenuncheată de cetatea tăcută și tenace a incomparabililor luptă- tori din Sparta. O măsurare de forțe, pe viață și pe moarte, între o putere continentală și una maritimă, între o democrație activă și între- prinzătoare și o aristocrație trăită sub o disciplină de fier, într’un stat totalitar, în care interesul întregului, al patriei, primează totul! Vreți să găsiți enumerate pregnant foloasele de care se bucură un stat ce se sprijină pe flota lui, sau cele ale unui stat continental, deschideți opera lui Tucidide; vreți să găsiți teoria războiului preventiv, citiți cartea șeasea a marelui istoric, și mai ales discursul pe care solii Atenienilor îl țin în fața poporului din Kamarina, în Sicilia; vreți să găsiți o situafe analoagă cu aceea dela începutul conflictului dintre Germania și Polonia, urmăriți discursul lui Pericle, prin care acesta respinge cererile Spartanilor (Cartea Il-a, cap. 140). Această enume- rare se poate prelungi ad libilum. Paralela e surprinzătoare. Atât e de adevărat că cunoașterea evenimentelor trecute e ca o oglindă a celor viitoare, nu în sensul că istoria ne poate fi o magistra vitae ci ca o probă desnădăjduitoare că oamenii nu vor învăța mai niciodată nimic din istorie, măcar că pildele ei sunt atât de grăitoare. Proza lui Tucidide e, poate, cea mai dificilă proză atică. Această greutate provine din concisiunea sa extremă; fraza lui abruptă, subtilă, e saturată de idei, unele de o rafinată geometrie, care sparg aproape învelișul cuvintelor ce mai că nu le încape. De aceea e nevoe de un adevărat curaj, ca să înfrunți atâtea obstacole, căutând să dai în limbă modernă, în o proză limpede și curgătoare — căci cititorul actual nu e obișnuit să-și bată capul cu fraze prea complicate — toată substanța gândului marelui istoric. D-1 Jakotă — care ne e cunoscut prin tra- ducerea sa din Plutaih, nu prea fericită, deși înțeleptul din Cheronea are un stil mult mai ușor — a avut acest curaj. Am deschis deci cartea traducătorului român nu cu puțină teamă, ca să văd cum rezolvă atâtea dificultăți. Un traducător are de rezolvat mai întâi problema stilului în care traduce. Idealul ar fi să se redea și în limba în care se traduce fizio- nomia caracteristică a stilului autorului tradus. Recunoaștem din capul locului că acest lucru e extrem de greu. Trebue să fii un admirabil mânuitor al limbii în care traduci, un adevărat artist cu nenumărate resurse și cu un foarte rar simț estetic, ca să poți să redai, cu același — sau cu un aproximativ — colorit limba originalului. Aceasta i-a izbutit lui Amyot când a tradus pe Plutarh, i-a izbutit în bună măsură profesorului Murnu când a tradus poemele omerice. Dar asemenea traducători sunt foarte rari, căci oameni, care pe lângă o solidă știință, să aibă un remarcabil talent formal, nu se găsesc în toate zilele și nici pe toate cărările. De aceea nu suntem prea pretențioși în această privință și îi cerem traducătorului să scrie măcar o corectă limbă românească. 726 ȘT. BEZDECHI Mai trebue, apoi, o altă condiție mai necesară decât cea enunțată mai sus, sau, în orice caz, cel puțin tot atât de necesară, — ca tra- ducerea să fie exactă, adică să redea ideea originalului. Nu înțeleg deloc prin aceasta o traducere servilă, care scâlciază limba româ- nească, și care, în pretenția ei de a fi perfect fidelă, ne dă un gali- matias ininteligibil. Traducă tălmăcitorul cât de liber, cât mai potrivit firii limbii noastre, însă cu condiția să nu trădeze originalul. Aceasta — dacă mai e nevoie s'o spun I — e o condiție sine qua non a oricărei traduceri care vrea să fie cât decât acceptabilă. Tălmăcirea d-lui J. îndeplinește, din păcate, numai în parte, în o foarte mică parte, aceste două condiții. Iată, în primul rând, câteva greșeli de formă: a) o frază neterminată, suspendată în; aer. Citez (pg. 400, cap. 77): „Am venit mai degrabă să ne învinuim noi, noi cari având pilda Helenilor din Asia cum au fost robiți fiindcă nu s au apărat**. Unde e predicatul lui cari?; b) la pg. 399, cap. 75, întâlnim verbul palisadară, o creație care numai fericită nu pare a fi; c) pg. 384, cap. 41. „Acestea zise Athenagoras". Corect ar fi fost: „Acestea le zise" ... Dar românește se spune: Așa vorbi Ath.; d) câteva echi- vocuri. Iată o frază din C. VI, cap. 42: „Demosthenes, văzând cum stau lucrurile și socotind că nu e posibil să temporizeze și fără să nu sufere ce a pățit Nikias". (Ce ai înțeles de aci, stimate cititor?). Alta din cap. 43, tot din aceeași carte: „alții începură să ocupe primul lagăr al Siracuzanilor, cari nu rezistară și smulseră crenelurile**. Ar reeși de aci că Sir. smulseră crenelurile. N'aveau interes s'o facă, pentrucă erau crenelurile propriului lor lagăr. Isprava asta au făcut-o dușmanii, adică Atenienii. Echivocul provine din lipsa virgulei, pe care traducătorul a uitat s'o pună după cuvântul „rezistară**. La pg. 389, cap. 54, în fraza ce începem: „Dar și Hippias**... trebue să citim: „Dar și Hipparchus"... Fără această înlocuire, tot pasajul devine inin- teligibil. Dealtfel în text e Hipparchus. (O regretabilă scăpare din - condei); e) pg. 419, cap. 1, acelaș cuvânt din text e tradus când prin Sicilienii, când prin Siculii, ceea ce poate naște ^confuzie în spiritul cititorului; f) ce fel de sintaxă românească e aceea din fraza: „cereau să se stabilească... pe cei Cinci mii" (pg. 512 sus), în care Cei Cinci Mii e subiect ? Sunt apoi supărătoare desele greșeli de punctuație, care produc atâta confusie în înțelegerea textului. Notăm în treacăt, ca exemplu, pe pg. 380 jos, fraza ce începe cu: „Dacă ar voi toți Sicilienii"... iar pe pg. 381, (sus) fraza: „Și ei plutind..." cât și cea următoare. Apoi de ■ ce transcrie traducătorul numele autorilor greci (al lui Dionysios) în forma franceză: Denys, cum face în nota 1 dela pg. 35? De ce pe I alocuri transcrie numele proprii elene cu doi gama consecutivi, prin 1 doi g, când știut e că primul gama nu e decât grafia unui sunet nasal 1 (n), și așa trebue redat și-l redau toate limbile moderne ? Nu mai po- menesc de destul de numeroasele greșeli de tipar dintre care unele destul de grave (v. pg. 415. pietre, în loc de pietre; pg. 336, cap. 49, Lacedemonienii in loc de Elenii în fraza: „Lacedemonii răspunseră că la dânșii**... La pg. 309, rândul al 14 lea, de sus în jos, continuă la rândul 19; rândurile 15—18 inclusiv trebuesc puse la începutul pg. 310. E surprinzător că astfel de erori n’au fost îndreptate la corectură. O TRADUCERE ROMANEASCĂ A LUI TUCIDIDE W Dar șă trecem la traducerea propriu zisă. După mărturisirea tăl- măcitorului, care în prefață ne asigură că a lucrat din 1916 la redarea lui Tucidide pe românește, (deci s'a năcăjit cu ea mai bine de douăzeci de ani), am fi îndreptățiți să ne așteptăm la o traducere făcută cu multă grijă, mai ales că s'a slujit de minunata ediție germană a lui Classen. E de mirare că în prima parte a lucrării marelui istoric, adică primele două cărți, în care se cuprind cele mai dificile bucăți, cum sunt discursurile lui Pericle, și alte pagini de sinteză ale auto- rului, interpretarea e mai izbutită, deși dificultățile de învins erau mult mai mari; cu cât însă se apropie de sfârșitul operei, erorile sunt mai frecvente și mai mari. Ceea ce ne face să credem, mai bine zis, ne dă impresia că interpretul a lucrat în mare grabă. Cum se explică altfel atâtea greșeli, unele deadreptul bizare? Când ai la îndemână, azi, atâtea ed ții excelente, și mai ales atâtea traduceri, începând cu cele latinești (vezi, de ex. cea datorită lui F. Haase din ed. Didot), și sfârșind cu cele apărute in toate limbile culte, făcute de eleniști ex- celenți, cum se pot comite erori ca acelea pe care le citez mai jos? Iată câteva exemple : pg. 141, cap. 36. In rândul 5 de jos în sus citim: „cei cari suntem astăzi dincolo de mijlocul vieții"... De fapt e vorba de oa- meni „in media ferme aetate" (v. Haase), adică oameni în floarea vârstei. pg. 142, cap. 38. D-l J. traduce prin sacrificii succesive, cuvin- tele ce înseamnă sacrificii aniversare. pg. 144, cap. 41, jos găsim: „am semănat pretutindeni urmele nepieritoare ale victoriilor și înfrângerilor (?!) noastre". Ar fi curios să vorbească Pericle despre Atenieni. In text stă insă: „urmele... atât al binelui cât și al răului pe care l-am făcut altora", ceea ce e cu totul altceva, pg. 197, citim în nota 1, dinjosul acestei pagini, că cele 2 vase iuți ale Atenienilor au fost trimise cu porunci pentru Alkidas (!). Dar acolo era un șef spartan, trimis în Asia Mică să facă război cetăților aliate cu Atenieniil pg. 325, în rândul 5 (de sus în jos), după cuvântul Lacedemonilor, s'a omis următoarea parte din text: „renunțând la arbitraj, pustiiră pământul Lepreoților. Dar Lacedemonienii". Fără această întregire, traducerea e un complet non sens. pg. 384, cap. 40, găsim: ... „sunteți oamenii cei mai greu de priceput" ceea ce ar însemna că respectivii de care e vorba (Sira- cuzanii) sunt oameni pe care-i poți cu greu înțelege. Tucidide spune însă: „Sunteți oamenii cei mai tari de cap (neînțelegători)". pg. 387, sfârșitul cap. 47, d-l J. traduce: „să nu pună în joc existența prin întrebuințarea mijloacelor proprii". A cui existență ? Ce înseamnă apoi prin jntreb. miji, proprii? Sensul e: „Să nu pună în joc existența Statului (a Atenei), irosindu-și propriile forțe". pg, 409, sus: „Sicilienii n'au experiență" în loc de „Sic. nu prea au experiență" ceea ce e cu totul altceva. pg. 412, sus: „Tebanii veniră in ajutor și primise pe unii pe care îi siliră să fugă la Atena". In text avem: „Tebanii.., prinseră pe unii, 728 $T. BEZDECHI iar o parte (dintre Tespieni, aliați ai Atenei) fugiră la Atena". Dacă i-ar fi prins Tebanii, aliați cu Sparta i-ar fi ucis, nu i-ar fi silit să fugă la Atena, Iată una din acele greșeli bizare de care vorbeam mai sus. Oare așa traduce Betant? pg. 461, cap. 80, rândul 6 de jos: „cum se întâmplă însă tuturor armatelor, și mai ales celor mari, când merg prin o țară dușmană și > inamicii sunt aproape, să cadă asupra-le o teroare panică, ce produse j o mare tulburare". Desfid pe cineva să înțeleagă o frază așa desar- 1 ticulată, din care lipsește proposiția principală. Fraza, spre a fi inte- fl ligibilă, trebuia redată: „Se întâmplă (Pf, simplu) însă — cum se în- 1 tâmplă tuturor armatelor, și mai ales celor mari, etc. — să cadă I asupra-le o teroare panică etc." I pg. 483, cap. 83 jos. E vorba de Atenieni, care înfrânți peste tot în Sicilia, și ajunși în mare strâmtorare, încolțiți de dușmani, sunt siliți să depună armele. D-1 J. traduce: „Văzând Atenienii că nu se pot furișa, Se pun jos afară de trei sute“(l!) Ciudat, nu? Extrem de ciudat. Autorul vrea să spună că Atenienii depuseră armele, adică se predară. Cum a ajuns traducătorul la minunăția asta, nu pot să înțeleg. Tot acolo, cap. 84. „Atenienii se aruncau unii peste alții și-i călcau in picioare", în loc de: „și se călcau în picioare unii pe alții". pg. 497, cap. 63, rândul 7 de jos în sus: „cu toată opunerea sub care căzuse acest regim (oligarhic)". Ce o fi însemnând o cădere sub o opunere, nu știu, ci cred că nici nu înseamnă nimic. Textul spune: „cu toate că ei (Samienii, poporul) făcuse o revoluție ca să nu ajungă să fie conduși de oligarhi". pg. 498, cap. 64 (al șaselea rând dela sfârșitul capitolului): „și democrația care le fusese protivnică", în loc de „care le putea ft protivnică". pg. 516, rândul 8—9 de sus: „Aceste discursuri... potoli (sic) masa de opliți și o făcură să se mai teamă de mântuirea patriei", în loc de: „și îi făcură să fie plini de cea mai mare teamă pentru soarta statului (a formei de guvernământ)". Iată cum se înfățișează măreața operă a lui Tucidide în româ- nește. Oricât m'aș sili să nu fiu prea aspru cu această tentativă, totuși am impresia că hlamida de purpură cu care istoricul atenian și-a în- veșmântat profundele și subtilele lui gânduri, a ajuns adesea, în tălmăcire, o sărmană stambă decolorată. E, dacă vreți, înduioșetoare încercarea laborioasă îndrăsnită de traducător, dar forțele lui nu corespundeau nici pe departe unei asemenea sarcini. Oricât aș vrea, nu pot rezista ispitei de a-i cita tălmăcitorului, una din acele maxime diamantine ale lui Tucidide, care, pare-mi-se (să mă ierte zeii de greșesc), i s'ar potrivi d-lui J. așa de bine în împrejurarea de față: „La unii cutezanța e rodul neștiinței, în vreme ce, pe alții, chibzuință îi face să se clatine" (II, 40). Totuși supusă unui control sever, traducerea d-sale ar fi putut aduce foloase, dacă ar fi fost purificată de acele erori — unele mon- struoase — și de formă și de fond, care mutilează sângeros, în atâtea părți, opera unuia din cei mai pătrunzători fii ai solului attic. ȘT. BEZDECHI J MUZEUL BĂNĂȚEAN DIN TIMIȘOARA 7» MUZEUL BĂNĂȚEAN DIN TIMIȘOARA Ia numărul trecut al acestei reviste, d-l M. Moga, un tânăr ar- heolog al generației clujene, a vorbit în termeni elogioși despre o fru- moasă creație a științei și oficialității românești din Transilvania, despre Muzeul Județean din Deva. îmi este nespus de plăcut să încrestez, de data aceasta, pe același răboj al înfăptuirilor românești de dinedace de Carpați, o altă operă culturală și națională tot atât de însemnată' Muzeul Bănățean din cetatea Timișului. Ca și pentru Muzeul din Deva, începuturile Muzeului Bănățean îl alcătuesc colecțiile destul de numeroase de tablouri și obiecte de artă, de piese arheologice și etnografice, de documente și cărți ce fuseseră adunate de câte un pasionat culegător al relicviilor trecutului și dăruite apoi, generos, orașului. Lăsământul vreunui mecenate doritor de bine îmbogăția acest patrimoniu cu obiecte de artă și de curiozități. O societate înjghebată ad hoc, cu majoritatea membrilor simpli figuranți, trebuia să dea acestor colecții o existență juridică, iar celui care se ocupa de dânsele, mai mult cu dragoste decât cu pricepere, să-i asigure o platformă de existență... Praful a acoperit și societatea și obiectele adăpostite în cineștie ce unghere uitate din clădirile Pri- măriei. Cei ce le-au dăruit și adunat, ca și cel care le îngrijea, dispă- ruseră, lăsând comorile in seama unei oficialități, care sau nu înțelegea sau nu simțea nevoia organică de a se ocupa cu ele. In această situație de lâncezeală se găsea acest început de muzeu în ultimii ani ai regimului maghiar. A venit însă minunata primenire a lumii vechi în primăvara anului 1919. Pentru lumea cea nouă, românească, colecțiile adunate în cursul câtorva decenii nu mai erau simple curiozități, bune pentru a satisface preocupările extravagante ale unor colecționari. Ele repre- zentau valori incontestabile, fie ca mărturii ale unui trecut ce ne apar- ținea, fie ca mijloace de cunoaștere a pământului nostru de baștină, sau de educație aristică a generațiilor viitoare. Prețuirea ca atare a acestor bunuri culturale a produs și nevoia punerii lor în valoare, iar odată cu nevoia unanim simțită s’a găsit și omul chemat să îndepli- nească această dorință generală, Acest om a fost harnicul, învățatul și entuziastul cărturar bănățean: loachim Miloia. Cu puterea de muncă ce i-o dădea tinerețea și idealismul lui, cu o pricepere și pregătire științifică câștigată în lungi ani de studiu, cu tactul său ales pe care i 1 dăruise firea lui blândă, loachim Miloia a creat d n incoherentele și resfiratele piese îngrămădite în cursul anilor un Muzeu și o Bibliotecă. De sigur, nu acel Muzeu și nu acea B blio- tecă pe care ar ti dorit-o dintru început el. Muzeul lui Miloia era abia macheta aceluia pentru care lucrase, fără încetere, timp de 15 ani, pe teren și în biroul său de studiu, prin viu graiu și prin scrisul său documentat. B.blioteca organizată de el nu era vastă, dar alcătuia, prin directiva ce i,a dat, fericitul început al unui institut de cercetări bănățene. Ceea ce a realizat I. Miloia, singur, a fost punerea bazelor solide și fixarea cadrelor largi ale Muzeului Bănățean, conceput ca o icoană 730 C. DAICOVICIU autentică a vieții materiale și spirituale a Bănatului și ca un centru de cercetări științifice asupra trecutului și prezentului acestui admirabil colț de țară românească. Soarta neindurată nu i-a permis nici lui, ca atâtor alți deschizători de drumuri, să-și vadă visul împlinit. Opera pornită de dânsul și luminoasa lui activitate a prins însă rădăcini atât de temeinice in conștiința bănățeană, încât conducerea orașului Timi- șoara, de orice nuanță politică ar fi fost, s'a identificat întru totul cu programul plăzmuit de loachim Miloia, îmbrățișindu-1 și ducându-1 ne- șovăielnic spre desăvârșita lui îndeplinire. Se cuvine să arătăm aici conducătorilor orașului Timișoara, și celor ce au fost și celor ce sunt azi în fruntea municipiului, întreaga și neprecupețita noastră admirație și recunoștință, M'am simțit întotdeauna strâns legat de Muzeul Bănățean. Mă legau de el nu numai firele puternice ale originii mele bănățene, dar și vechea prietenie și colaborare cu ctitorul Muzeului Bănățean, cu I, Miloia. Nu e nicio mirare, dacă soarta acestei instituții mă interesa în cel mai înalt grad, urmărind înfăptuirile zilnice ce se făceau acolo, în timpul vieții prietenului și după neașteptata lui prăbușire. Cunoșteam problema, înțelegeam frământarea și zbuciumul creației. N'am încetat un moment să îndemn la continuarea operei începute și la încadrarea Muzeului cu personalul competent, capabil de a duce la bun sfârșit opera de organizare și de a conduce cu vrednicie zestrea materială și spirituală a instituției. Ceream cu insistență specialiști in fruntea celor trei secții ale Muzeului, care să constitue garanția morală și științifică a progresului. In una din săptămânile trecute, mi s'a dat și fericita ocazie de a vedea aevea realizările. Un întreg etaj din Palatul Cultural al Muni- cipiului, în centrul orașului, a fost pus, încă de pe vremea regretatului Miloia, la dispoziția Muzeului Bănățean, cuprinzând vreo 20—25 de săli mai mari și mai mici. Condus de amicul Aurel Ciupe, un talentat artist și om de ales gust, înzestrat cu o rară pricepere de organizare, și de învățatul și atât de activul cercetător al ornitologiei românești, de d-1 prof. Dionisie Linția, am cutreerat nu fără emoție, aceleași în- căperi prin care, acum vreo 3 ani am zăbovit timp îngelungat cu re- gretatul Miloia, discutând organizarea și aranjamentul cel mai potrivit. Azi, majoritatea acestor săli sunt aranjate gata, altele așteaptă execu- tarea mobilierului spre a se înșirui, pline și împodobite, în fața vizi- tatorilor. Pus sub conducerea administrativă a d-lui Aurel Ciupe, Muzeul Bănățean e conceput să aibe trei secții mari, condusă fiecare au- tonom, de câte un specialist: a) secția arheologică-istorică, al cărei șef credem că va fi ales dintre tinerii noștri arheologi, cu școală arheologică și muzeală; b) secția de artă și etnografie, având în fruntea ei pe atât de bine alesul om de meserie, pe d-1 A. Ciupe; c) secția științelor naturale, cu merituosul savant Dionisie Linția ca șef. B.blioteca și Arhiva vor completa în chip fericit aceste trei secții ca un indispensabil instrument de documentare și cercetare științifică. Dintre cele trei secții, cea arheologică e aproape terminată. Intr'o serie de săli, se găsesc expuse, cu pricepere și mult bun simț, de MUZEUL BANATEAN DIN TIMIȘOARA 731 către d-1 Moga, arheolog la Institutul de Studii Clasice al 11 nivamțfKții Clujene, resturile de civilizații apuse de pe pământul Bănatului, din cele mai vechi timpuri până în epoca migrațiilor. Fotografii și desene vor întregi spectatorilor imaginea cât mai reală a acelor de mult tre- cute timpuri. Studierea temeinică a acestor mărturii ale istoriei noastre străvechi ca și desvelirea competentă a altor urme arheologice ce zac încă în pământ va fi grija și datoria viitorului conducător al acestei secțiuni. De felul cum se rezolvă această problemă, depinde exclusiv desvoltarea bună sau rea a acestui ram de activitate a Muzeului. 0 nespus de plăcută impresie mi-a făcut colecția de artă din secția a doua, aranjată cuminte, cu mult simț critic și gust de d-1 A. Ciupe. Prin pânzele pictorilor mai vechi din diferite școli mari, unele în copii reușite, ca și prin expunerea rațională și instructivă a ma- eștrilor bănățeni, români și streini, pictori sau sculptori, secția aceasta e menită să dea nu numai o desfătare sufletească publicului iubitor de frumos, dar și o îndrumare sănătoasă spre o justă și adevărată în- țelegere a artei, iar pentru generațiile tinere de artiști o bună inițiere în tainele profesionale. Sub conducerea maestrului Ciupe, secția ar- tistică a Muzeului va fi un lăcaș de sublimă plăcere și de serioasă învățătură. Cu nerăbdare așteptăm dela dânsul și înfățișarea completă a bogatului material etnografic bănățean. In secția științelor naturale a eruditului Dionisie Linția, nu știi ce să admiri mai mult: bogăția extraordinară a colecției ornitologice (cea mai frumoasă din câte am văzut în țară) sau măestria savantă cu care ne simt înfățișate nenumăratele specii de păsări, în cadrul lor natural, operă de învățat și mare artist a merituosului ornitolog? Secțiunea aceasta nu e nici ea pe deplin aranjată, dar e de-ajuns s'o vezi și în această stare de preparare, pentru ca să-ți dai seama de ce neprețuite valori și învățăminte va cuprinde ea sub competenta îndrumare a specialistului emerit, ale cărui lucrări fac cinste numelui de român, întregită cu celelalte ramuri ale bogățiilor naturale ale Bănatului, ea va deveni, fără îndoială, cel mai instructiv mijloc de cunoaștere a acestor comori ale naturii și un prielnic mediu de cercetări naturaliste. După cum am spus, Muzeul e în plin curs de organizare. Ceea ce am văzut din el nu e de cât o parte. Cunoscându-i planul și ca- drele, nu e greu de ghicit ce va deveni el când va fi terminat. Și nu ne îndoim deloc că el se va termina cât mai curând. Ideea lui a prins, cadrele lui sunt date. Cei doi oameni de specialitate au fost bine aleși și sperăm că și secția arheologică-istorică își va primi, șeful său potrivit. Conducerea orașului a arătat și până acum cea mai largă și vrednică de laudă înțelegere pentru această măreață operă culturală. Ceea ce au făcut fruntașii de eri, vor continua să desăvîrșească și conducătorii de azi ai metropolei bănățene. A mai apela la înțele- gerea și patriotismul lor e de prisos, o știm. Să ne fie permis, cel mult, a-i încredința și aici că pentru tot ce au făcut și vor face vor avea parte de singtfra și suprema răsplată ce poate mulțumi pe un om de bine: conștiința senină a datoriei împlinite către Neam și pentru Neam. C. DAICOVICIU 732 ROMULUS TODORAN DACOROMANIA. BULETINUL „MUZEULUI LIMBII ROMÂNE"*) Apariția părții întâi din volumul X al Dacoromaniei ne dă prilej să vorbim din nou de activitatea rodnică ce se desfășoară în cadrele Muzeului Limbii Române de pe lângă Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj—Sibiu. înființat mai bine de două decenii de către învățatul profesor Sextil Pușcariu, în centrul de înaltă cultură al Ardealului, în jurul acestui institut s'a înfiripat o nouă școală filologică românească a cărei faimă a răsunat de mult până în depărtările Apusului. Prin neîntre- cutul său spirit de organizare, prin farmecul deosebit, prin autoritatea sa acest savant cu reputație, — „princeps philologorum", cum l-a numit recent un mare istoric al nostru, — a reuș t dela început să grupeze în jurul său colaborarea colegilor dela tânăra Universitate clujană si din altă parte, recrutând în același timp și elemente tinere ce aveau să se formeze sub directa lui supraveghere. Animați de aflarea adevărului, acești învățați se întruneau în fiecare săptămână în ședință, discutând fel de fel de probleme privitoare la limba română, într'o atmosferă prietenoasă de intimă colaborare, degajată din respectul reciproc al muncii și contribuției fiecăruia. Discuțiile, potolite câteodată, înfierbântate de cele mai multeori, sine ira ac studio, făceau lumină în jurul chestiunilor desbătute. Ca o mărturie a muncii fără prihană de- pusă cu toată osteneala de membrii acestui institut, în cei douăzeci de ani de activitate, sânt impresionantele volume — nouă la număr — ale Buletinului „Muzeului Limbii Române", ce poartă un nume atât de sugestiv: Dacoromania. In 8000 de pagini e cuprinsă contribuția grăi- toare pe care „școala linguistică dela Cluj", cum este numită în străi- nătate mai adesea, a adus-o la propășirea științei limbii române și a limbilor romanice în genere. Dar nu numai prin aceasta Muzeul Limbii Române a ajuns să fie cunoscut în țară și străinătate. Tot aici subt conducerea și din iniția- tiva lui S. Pușcariu se lucrează cele două opere, cu adevărat monu- mentale, ce împodobesc cultura românească prin măreția lor: Dicțio- narul Limbii Române și Atlasul Linguistic Român, opere de căpătâiu pentru pătrunderea in adâncurile tainelor limbii române. In urma evenimentelor din toamna anului trecut, alături de Uni- versitatea clujană și Muzeul Limbii Române, ca atâtea alte institute dependente de ea, a trebuit să-și părăsească cuibul în care a rodit două decenii, și să se statornicească la S biu. Evacuat în con- diții bune, salvându-și bogata bibliotecă (circa 12.500 volume) și imersul material de limbă al Dicționarului Academiei, al Atla- ; sului Linguistic Român și al Arhivei de Folklor, îndată ce s'a stabilit in primitoarea cetate a Sibiului, grație zelului depus de conducere, Muzeul Limbii Române a fost printre cele dintâi institute care și-a ¹ reînceput activitatea. Deși fondatorul și directorul lui, S. Pușcariu, ' *) Voi. X, partea 1. București, 1941, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului. Imprimeria Națională, p. Vili -|- 230, in 8°, 300 Lei. DACOROMANIA 733 lipsește din țară, fiind încredințat cu conducerea Institutului Român din Berlin, prin grija pe care o poartă de departe și prin iscusința suplinitorului său, Al. Procopovici, în toate sectoarele acestui institut, cu toate că se înfruntă greutăți neînchipuit de mari, munca continuă cu aceeași dragoste, cu același elan, cu același desinteres ca și înainte. Cu rândurile rărite, dar în atmosfera plăcută de altădată se țin și acum ședințele de marți ale „muzeiștilor**, subt conducerea lui G. Giuglea, cel mai vechiu dintre dânșii. Strădania și seriozitatea cu care filologii dela Muzeul Limbii Române știu să lucreze în câmpul științei și în aceste zile grele ne-o dovedește noul volum ale Dacoromaniei, apărut acum câteva zile. Din cauza evenimentelor acest volum e scos într'un număr redus de pagini, cu oarecare întârziere, subt direcția unui comitet, „compus din cei mai vechi și mai statornici colaboratori" (G, Giuglea, Șt. Pașca, E. Petrovici, Al. Procopovici și S. Pușcariu). De sigur că bogăția științifică adusă de acest al zecelea volum va fi apreciată la justa ei valoare de specialiști. Pentru cetitorii acestei reviste nu vom face decât o prezentare sumară a cuprinsului lui, dat fiind caracterul strict filologic al studiilor pe care le cuprinde. Cel dintâi articol este „un cuvânt înlăcrămat" închinat memoriei • lui Nicolae Drăganu scris de peana iscusită a lui S. Pușcariu. Acesta evocă duios figura mult regretatului N. Drăganu, răposat prea de timpuriu, în plenitudinea forțelor creatoare, în 17 Decemvrie 1939. Om cu rare calități, de o nespusă bunătate și noblețe sufletească, el s'a dedicat din tinerețe studiilor de filologie, ajungând să posedeze vaste și temeinice cunoștințe de specialitate. Pasionat de studierea ma- nuscriselor și cărților vechi a căror slove îmbătrânite de vreme îi pro- curau atâta plăcere, N. Drăganu ne dă deosebit de însemnate contri- buțiuni la istoria literaturii române vechi. Strălucirea și temeinicia stu- diilor sale, fac pe modestul profesor dela Năsăud să pășească cu toată siguranța pe drumul carierei universitare. Anul 1918 îl găsește docent la Universitatea maghiară din Cluj, fiind numit îndată după aceea profesor la aceeași Universitate, acum românească. In sânul Mu- zeului Limbii Române a cărui membru a fost dela întemeierea lui, Nicolae Drăganu găsește un mediu prielnic pentru desăvârșirea sa știin- țifică. In ședințele ce se țineau aici, el a făcut multe comunicări, dintre cele mai interesante, întotdeauna cu un lux de amănunte și cu o me- ticuloasă documentare. Ingenioase sânt mai cu seamă etimologiile sale, care-i dau pe față agerimea minții și imaginația creatoare. Mai pe sus de toate N. Drăganu era un neîntrecut specialist în materie de sintaxă și de filologie maghiară, discipline în care foarte adesea era consultat cu încredere. A cultivat cu pasiune și studiul toponimiei și al onoma- sticei d.n adâncirea căruia a ieșit, pe lângă altele, monumentala sa carte întitulată Românii în veacurile IX—XIV în baza toponimiei și onomasticei, — „Tactul înăscut, cinstea exemplară, un realism sănătos, talentul de bun gospodar și mai ales simțul de răspundere" l-au ridicat de curând in posturi importante, ca cel de rector și prorector al Uni- versității și în repetate rânduri decan al Facultății de Filosofie și Litere. 734 ROMULUS TODORAN Savant în toată puterea cuvântului, meritele sale culturale și științifice I-au încărcat cu demnități dintre cele mai înalte: președinte al secției literare a bătrânei societăți transilvane, Astra, președinte al celei dintâi Societăți de linguistică din București și membru activ al Academiei Române. Prin moartea lui, Universitatea a pierdut pe unul din cei mai buni profesori ai săi, știința românească, o minte creatoare și devotată ei, iar Muzeul Limbii Române, pe „unul din cei mai puternici stâlpi ai lui". B bliografia operelor sale, care numără 201 de articole, publi- cată în acest volum (p. 169—183) este cea mai grăitoare dovadă pentru activitatea fructuoasă desfășurată de acest cărturar ardelean în decursul câtorva decenii. Urmează apoi un strălucit studiu al lui Al. Procopovici ce poartă titlul Articol șt vocativ. Abordând, ca de atâtea alteori, o pro- blemă delicată de morfologie, prin observațiile fine pe care le face, cu o subtilă pătrundere a lucrurilor, cunoscutul filolog împrăștie lumină în jurul unei chestiuni desbătută în parte și de alți învățați. Discutând nașterea vocativului în -le (din domnule, lupule) apărut mai întâi la numele de persoane derivate din apelative, urmărește cu atenție legă- turile dintre articol și vocativ și consecințele ce isvorăsc din acestea. Pe baza eruditelor sale considerațiuni ajunge să formuleze o nouă pă- rere asupra dispariției lui -l articol din forme ca domnul, lupul, etc. Cu un mare număr de exemple, problema este urmărită în raport cu celelalte dialecte ale limbii române, și pe plan istoric. E. Petrovici, distins slavist, în Note slavo-române I, punând la contribuție și materialul furnizat de Atlasul Linguistic Român II, lămurește convingător originea unor cuvinte a căror etimologie a fost dată greșit. Așa e cazul lui cir „terciu", răspândit pe o mare întindere a teritoriului dacoromân, pe care îl derivă din grec. yuXâg „suc, sevă, chil", considerat de unii cercetători cuvânt de origine ruteană. In ru- teană, ca și alți termeni din aceeași sferă semantică, a intrat din limba română. Se ridică cu dreptate de asemenea împotriva derivării rom. splină din slavonește, recunoscut fiind de multă vreme că acest cuvânt este un reprezentant romanic al lat splen. Judicioase sânt observațiile pe care le aduce pentru a dovedi originea românească a s.-cr. garda și dubla obârșie, bulgară și sârbă a cuvântului tigvă „țeastă", din Mun- tenia și Banat. La fel de prețioase sânt și lucrurile spuse în legătură cu Oxitonia în elementele slave ale limbii române, Studiul luiDimitrie Macre a, Frecvența fonemelor în limba română, după „ampla analiză a tuturor fonemelor românești" pe care ne-a dat-o S. Pușcariu și după „minuțioasa descriere a fonemelor din vorbirea aleasă bucureșteană", datorită unui învățat suedez — Alf Lombard —, aduce contribuții nouă ce completează cunoștințele de până aci. întrebuințând metoda statistică, ajunge la concluzii interesante: frecvența vocalelor este aproape tot atât de mare ca și a consonan- telor, „ceea ce denotă un remarcabil echilibru al limbii noastre"; în comparație cu celelalte limbi, româna „este printre limbile cu mare frecvență vocalică" ; fonemul cu frecvență mai mare în limba română este e, urmând apoi r, i, n, a, etc.; în vocalism predomină cu frec- DACOROMANIA 735 vență fonemele cu fonia mai redusă, pe când in consonantism fone- mele cu o mai mare putere fonică sânt cele mai frecvente. Același tânăr filolog, răsfoind Atlasul Linguistic Român I și II, în Note introromâne ne prezintă mai multe fapte fonetice pe care le aduc hărțile linguistice, neînregistrate în studiile precedente. In Coincidențe și concordanțe între română și alte limbi romanice G. G i u g 1 e a continuă seria de studii începută în Langue et Litterature și cu câțiva ani înainte în Concordances linguistiques entre le roumain et Ies parlers de la zone pyreneenne (Cluj, 1937). Surprinzătoare și interesante, apropierile pe care G. Giuglea le face între diferitele cu- vinte, expresii, proverbe românești cu altele din limbile surori, cu deo- sebire din spaniolă, scot în lumină conservațiuni vechi la cele două extremități ale României. Citez două exemple: rom. Calul de dar nu se caută pe dinți, sp. A caballo dado no le mires el diente sau Cui» cu cuiu se scoate, sp. Un clavo saca otro clavo. Studiile se continuă cu „articole mărunte și etimologii**. Aici în- tâlnim finele observații ale lui S. Pușcariu asupra lui i final și asupra unor cuvinte și forme românești intrate în graiul Rutenilor din Carpații nordici. Și tot aici găsim etimologia lui clinti, bine intuită de Al. Pro- copovici și lămuritoarele considerațiuni ale acestuia asupra lui adecăte(a), adecăle(a), adecătele(a), de-a’ncâtela, uite-uită. Un mare număr de pagini (80—168) cuprind recenziile, semnate de Al. Procopovici, G. Giuglea, E. Petrovici, Șt. Pașca și Dimitrie Macrea. Pline de observații juste, ele sânt foarte utile pe de o parte pentrucă dau informații străinilor despre cărți necunoscute peste gra- niță, iar pe de altă parte, fiindcă ne informează asupra unor studii străine greu accesibile. încheierea volumului o face prețioasa Bibliografie a publicațiilor privitoare la limba română (1936—1940), conștiincios și cu pricepere lucrată de Ilie V. Constantinescu și necroloagele închinate filo- logilor de curând răposați. Cu toate că acest al zecelea volum al Dacoromaniei, sortit să împlinească o serie, a fost scos într’un număr mai mic de pagini, el se menține la același nivel științific ca și precedentele. însăși apariția lui dovedește încă odată că și „inter arma.. .“ puterea de creativitate a celor chemați pe drumul propășirii este în vigoare. ROMULUS TODORAN O TRADUCERE NOUĂ A LUI EMINESCU IN LIMBA ITALIANĂ Cultul lui Eminescu are ocazia să înregistreze astăzi una din cele mai elegante prezentări în limbă străină¹). La drept vorbind, a traduce poesia lui Eminescu într'o limbă străină poate fi socotită ca un act de îndrăzneală. Pentrucă ea ne- ’JUmberto Ciancidlo: Poetie scelte di Mihai Eminescu. Introduzione. Versione col testo a fronte. — Modena, Societâ tipografica modenese, 1941. (Istituto di Filologia romanza della R. UniversitA di Roma. Studi e testi), In -8’ mare, 148 pag. — 35 lire. 136 LIVIU ONU cesită în prealabil o bună cunoaștere a poetului și a condițiilor spiri- tuale in care s'a format, o bună cunoaștere a întregului trecut ro- mânesc și a limbii române scrise și vorbite în întreg, spațiul nostru linguistic, și un simț artistic din cele mai rafinate. Aceste calități le întrunește în mare măsură actualul traducător, Umberto Gancidlo, suplinitorul catedrei de Limba și literatura italiană dela Universitatea din Sibiu. Catedra pe care o suplinește Domnia Sa acum, a cunoscut și înainte, în profesorul Giandomenico Serra, un foarte bun cunoscător al culturii și al civilizației românești. Savant cu rare calități sufletești, autoritate în materie de toponimie și onomastică relativă la Italia și la Europa centrală, pasionat cercetător al Evului mediu și al Uma- nismului, distins filolog, profesorul Serra, după ce ilustrase 19 ani (1920 — 1939) catedra ce o deținea ia Facultatea de Litere din Cluj, acum mutată la Sibiu, a trebuit să ne părăsească, fiind chemat in țara sa, pentru Universitatea din Cagliari (Sardinia), unde funcționează și în prezent. Profesorul Ciancoio, merge pe acelaș drum al adâncirii ceior mai autentice valori spirituale românești. Traducerea sa, apărută sub auspiciile Institutului de Filologie romanică al Universității din Roma, nu e făcută în versuri, ca cele de până acum din Eminescu, ci în proză: e prezentarea, pentru studioșii italieni, a unor poesii alese, cu textul românesc original alăturea. Executat în admirabile cond ții tehnice, volumul se deschide cu o fotografie după o sculptură de O. Han, după masca mortuară a lui Eminescu. Fie-ne îngăduit să observăm, această sculptură n'are nimic reprezentativ dm marele poet. Domnul Ciancid o putea găsi în însăși compozițiile lui O. Han un Eminescu mai expresiv. După câteva indicații bibliografice apoi, traducătorul ne înfăți- șează o substanțială introducere la poesia lui Eminescu (pp. 13—30), în care a cules cele mai judicioase considerații, formulând însuși Domnia Sa deseori valoroase aprecieri. Pornind dela deosebirea între pesimismul intelectual al lui Emi- nescu și creația artistică in sine a poetului, d-l Ciancid o ne întreține mai îndeaproape asupra structurei lui spirituale: seriozitate, scrupulozitate în studiu, legături variate cu cultura străină și română, legături temei- nice cu tradiția, cu folclorul in special, prietenii literare caracteristice, aderențe vădite pentru speculațiile filosofice. începe apoi o analiză sumară a celor mai însemnate poesii, cu citate și exemplificări din poesia și proza lui în original, și urmărește poetizarea iubirii și diferite alte teme, ca natura, atitudinea socială, moartea, etc. E curios că autorul nostru nu recunoaște oarecum o reală va- loare naționalismului lui Eminescu (pag. 30). Această opinie nu putem s'o împărtășim. Atitudinea naționalistă a lui Eminescu nu s'a exterio- rizat printr'o simplă polemică sau prin oratorie, ci prin observații juste, prin mustrări, prin înălțarea moralului concetățenilor săi. Este pasio- nalitate pură în acest act, care totuși nu poate fi calificată ca fiind „troppo facile". După această introducere urmează un număr de 22 de poesii, în ordine cronologică, alese în așa fel încât prin ele să putem urmări ©.TRADUCERE NOUA A LUI EMINESCU IN LIMBA ITALIANA și evoluția creației la genialul nostru poet. Textul de bază este cel din ediția Perpessicius, pe care traducătorul a crezut necesar să-1 înfățișeze cercetătorului italian paralel cu traducerea italiană. Deci avem deaface cu o operă științifică, nu cu una literară. Ținta traducătorului este redarea cât mai exactă, din punct de vedere conceptual, a textului românesc in limba italiană. In realitate insă profesorul sibian face mai mult decât atâta. Deseori se poate observa cum caută in cuprinsul limbei italiene repre- zentări alese, distinse, care să corespundă pe cât mai mult valorii ex- presive originale. Pentru a-și forma cetitorul câtuși de puțin o idee despre ele- ganța traducerii, reproducem câteva strofe din Luceafărul: „Quaggiu discendi, Espero soave, smucciando lieve su un raggio, in questa casa penetra e nel mio spirite» e illumina la mia vita" (pag. 87). Sau: „Oh! vieni, tesoro mio ineffabile e lascia il tuo mondo; io sono Espero superno e tu sii la mia sposa" (pag. 89). Anumite strofe, ca primele două din Mai am un singur dor: „Un solo desiderio mi resta: nella quiete della sera lasciatemi morire sulla sponda del mare; che mi sia placido il sonno e accanto il bosco, che sulle vaste acque abbia un ciel sereno. — Non m'occorrono sten- dardi, non voglio un ricco feretro, ma piuttosto intrecciatemi un letto di teneri râmi" (pag. 121), — prin simplitatea traducerii și prin adorabilul lor stil, ne amintesc de acea magnifică traducere făcută Bibliei de către Giovanni Pascoli. Cu toate acestea insă, s'au strecurat in textul italian stranii in- congruențe cu originalul românesc, care, suntem mai mult ca siguri, Însuși traducătorul va fi acela care le va cauteriza la prima ocazie. Iată bunăoară câteva: Versurile 45—46 din Călin. Ea zâmbind și trist se uită, șopotește blând din gură: „Sburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură", au fost traduse cu textul următor: „Sorridendo accorata si guarda e mormora tra se flebilmente: „Un alato genio dalia negra chioma viene di notte a predarmi" (pag. 55). In textul original e o imprecațiune, o dorință: Sburător e vocativ, vin e un așa zis imperativ. Fata dorește să fie furată de sburător și-l chiamă in șoaptă. Nu face o constatare că acesta va veni s’o fure. E aici o diferență de stil care i-a scăpat traducătorului. Versul 8 din Sara pe deal Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină, e tradus de d-1 Ciancidlo astfel: „colmo t’e il petto d'affanno, e di pensieri gravida la tua fronte" (pag. 123). Ori affanno e „oboseală", cu totul altceva decât dor! Strofa 5 din Mortua est Văd su^letu-ți candid prin spațiu cum trece; Privesc apoi lutul rămas... alb și rece, Cu haina lui lungă culcat in sicriu, Privesc la surâsu-ți rămas încă viu, — s 738 LIVIU ONU ne figurează, in cadrul acestor viziuni, antiteza între esența dinamică a sufletului și a atitudinilor sale și imuabilitatea materiei. Tradu- cătorul italian nivelează această antiteză, prin mișcarea pe care o acordă lutului: „Vedo il tuo candido spirito migrar per lo spazio; poi miro l'argilla che avanza... bianca e fredda, distesa nella bara colla sua veste lunga, il tuo sorriso rimasto miro ancor vivo" (pag. 37). Ceeace, deci, nu corespunde originalului, Dar d-1 Ciancid’o nu urmează totdeauna textul lui Perpessicius. Când nu-1 urmează, se întâmplă să comită insă iarăși mici infidelități față de Eminescu. Pentru versurile 49—50 din Făt-frumos din teiu Cu ochi mari ea se uită Plini de vis, duioși plutind, Demnul Cianciolo se ia după Gh. Bogdan-Duică, care, după cum menționează in note (pag. 133), în ediția sa (București, Cultura Na- țională, 1924, pag. 76) pune o virgulă după duioși, transformându-1 în simplu atribut ăl ochilor, în vreme ce în original această virgulă lipsește (v. ed. Perpessicius, pag. 66; fotocopia autografului, cu locul respectiv, la pag. 366), duioși e circumstanțial de mod al lui plutind, având în același timp și aderențe atributive, și, prin această îmbinare de funcțiuni, evidențiază expresiv însuși sensul ideal al versurilor: acțiunea aceea de plutire a ochilor parcă e izolată, stingherită, când intercalăm o pauză, fie ea cât de mică, între cuvintele duioși și plu- tind, decircumstanțializând pe duioși, și nu lăsăm fuziunea sintactică originală, care exclude pauza, apropiind linguistic, expresiv, verbul plutind de adjectivul duioși și implicit de substantivul ochi. In tradu- cerea italiană (pag. 45), fuziunea între elementele expresive, care po- tențează oarecum imaginea poetică, lipsește deci. Ținem să precizăm totuși că asemenea nepotriviri sunt foarte rare. In ce privește textul românesc, la tipărirea căruia culegătorul italian a scăpat destul de multe greșeli, precum a scăpat pe alocurea chiar la culegerea textelor în limba sa natală, menționăm numai două observații. Astfel în versul 135 din Luceafărul găsim verbul sânt, în loc de sunt, din ediția Perpessicius, cum de altfel apare și în ediția Cianciolo, în același poem, în versul 83, care e identic cu v. 135: Eu sunt luceafărul de sus. E bizară apoi apariția cuvântului flum în versul 12 din Sara pe deal, inexistent in original. La sfârșitul volumului (pag. 129—145) sunt grupate notele pentru fiecare poesie tradusă. Aici autorul nostru are ca ghid observațiile lui Perpessicius și Botez din edițiile lor critice și ale lui Călinescu și Caracoștea din studiile relativ la Eminescu. Aceste note ne prezintă o succintă biografie a poeziei, cu raportări la manuscrise, apoi indica- țiile metrice necesare pentru lectura originalului, precum și o seamă de interpretări de cuvinte ale textului românesc. Pentru cuvinte cu sens rar sau cuvinte de mică circulație, dă, pentru studioșii italieni, cu o judicioasă documentare, explicații semantice, de cele multe ori O TRADUCERE NOUĂ A LUI EMINESCU IN LIMBA ITALIANA 739 chiar filologice. Când ele sunt numai parțial valabile, cum e observația că cuvântul talanga (din v. 21 din Mai am un singur dor) e „formă moldovenească pentru talanca*' (pag. 144), aceasta se datorește fie lipsei de izvoare informative în acest domeniu, fie scăpării din vedere a autorului. Deseori, pentru anumite imagini sau motive, face trimiteri și apropieri cu alte poesii și cu compuneri în proză ale lui Eminescu, sau expune considerații estetice. Pe alocuri face aprecieri și comparații cu alte traduceri din poesiile lui Eminescu i cu versiunea italiană a lui R. Ortiz, cu versiunea engleză a lui Cuclin, cu versiunea germană a lui Richter și cu aceea franceză a lui Barrai, — când acestea prezintă divergențe prea mari sau nu pot rezolva satisfăcător anumite dificul- tăți, mai bine zis particularități linguistice și ideologice eminesciene. Traducerea d lui prof, Cianciolo este rezultatul unei munci în- cordate și minuțioase de filolog, aducând reale servicii culturii române și științei literare romanice. Acest mod obiectiv de prezentare în ita- liană, pentru studiu, a poeziei lui Eminescu, care nu e numai cel mai mare creator de limbă și poezie românească, dar e și omul care în- truchipează aspirațiile etern actuale ale neamului nostru, este unul din cele mai prețioase elemente ce contribuie la consolidarea relațiilor spirituale între popoarele român și italian. De aceea nu ne putem decât bucura că-1 avem pe traducător printre noi. LIVIU ONU ANALELE ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII COMERCIALE $1 INDUSTRIALE „REGELE MIHAI I" DIN CLUJ-BRAȘOV Academia de înalte Studii Comerciale și Industriale „Regele Mihai 1“ Cluj-Brașov, a împlinit 20 de ani de existență românească în tristul an 1940. Se cuvenea o comemorare și mai ales se cuvenea o constatare menită a lămuri opinia publică de rolul ce l'a avut pentru vieața economică din Transilvania, o astfel de instituție de învățământ economic superior. Toate aceste lucruri au fost pregătite, însă tristele evenimente din toamna anului 1940, au destrămat idealul nostru. Totuși, Transilvania cu o economie complexă a fost pentru pro- fesorii și studenții Academiei Comerciale dela Cluj, laboratorul cel mai însemnat pentru încercarea de deslegare a o seamă de probleme. Și pentru discordanța vieții economice românești din Transilvania și mai ales pentru lipsa de organizare a sectorului economic, licențiații au avut și au în special un rol de îndrumători. Sunt așa de mulți intruși și în vieața economică, încât nu ne mirăm că expedientele par — în anumite momente — drumul cel mai bun. De aceea Academia Comer- cială dela Cluj a dat — în ogorul vieții economice — elemente bine pregătite, tăcute și muncitoare, convinse că factorul de improvizație rămâne ca o paranteză plasată prost într'o frază bine închegată. ’) Anul întâiu. 1939-1940, Pag 1048. Brașov. 1941. 5* 740 AUG. TATARU Ud alt element esențial care a venit ca un argument decisiv și pentru rolul Academiei și pentru rolul națiunei, a fost aspectul eterogen al populației din sectorul economic, mai ales in Transilvania. Trebuiau Românii pregătiți pentru vieața economică, trebuia românizat sectorul economic. Românizare care dacă s’a făcut mai temeinic se datorește acestor elemente pregătite de Academia Comercială. Rol și mai important a avut Academia Comercială dela Cluj, prin faptul că în Transilvania era o mare concurență economică cu mino- ritățile. Primul rol al unei economii organizate rațional este să asigure națiunei autonomia și progresul. In Transilvania economia trebue să asigure națiunei noastre nu numai autonomia economică, dar mai ales progresul. Iată pentru care scopuri luptă Academia Comercială dela Cluj Brașov și licențiații ei. Dar prin aceasta nu s'au epuizat sectoarele de activitate în care profesorii și studenții Academiei Comerciale sunt datori să lucreze. Unul dintre cele mai importante sectoare este cel științific: Cercetarea cauzală a fenomenelor economice în general și a celor care intere- sează România și mai ales Transilvania în special. Iată cum caracterizează d-1 Prof. I. Mateiu, fostul rector al Academiei, momentul când s'a pregătit apariția acestor anale — rolul și gândul călăuzit pentru munca științifică depusă pentru cercetarea economică: „Analele sunt plănuite în concepția noastră ca o afirmare, pe plan științific a celei mai înalte instituții de cultură economică din Transilvania și Banat". Trebue menționat și meritul deoseb.t pe care l-a avut d-1 Prof. I. Mateiu, în calitate de Rector și mai ales în cali- tate de președinte al Asociației Profesorilor dela Academia Comercială „Extensiunea Academică", sub auspiciile căreia a apărut această publicație. Diversitatea problemelor abordate, precum și nivelul ridicat știin- țific în care sunt tratate, fac din această publicație una dintre cele mai importante, apărute în ultimul timp în domeniul științei economice în România. De altfel, unele dintre preocupările în domeniu economic, la noi, pot fi încadrate pe linia unui romantism economic fără să ajungă la manifestarea superioară științifică a școalei lui Otmar Spân. Altele se păstrează într'un cadru strict statistic, fără să adâncească problemele și fără mai ales să teoretizeze problema din punctul de vedere științific. Analele Academiei Comerciale dela Brașov — pu- blicație de o valoare incontestabilă științifică — se încadrează pe o linie cu totul aparte, aceea de a găsi un făgaș mai rațional de cerce- tare a problemelor economice naționale și de vulgarizare în România a unor preocupări străine consacrate, în acest domeniu. D-1 Prof. I. N. E v i a n — în studiul d-sale de peste 130 pag. — încetățenește la noi o teorie mai rațională a conturilor, criticând teoria juridică și plecând dela premize economice în contabilitate. Studiul d-sale are toată armatura științifică necesară, iar prin stilul clar și precis, marchează o epocă nouă în înțelegerea și studierea fenomenelor de contabilitate. Eminentul și de altfel singurul profesor de întreprinderi dela noi din țară, după ce inaugurează o istorie critică a teoriilor con- ANALELE ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII COMERCIALE Șl INDUSTRIALE 74f turilor ți își caracterizează studiul ca unul de preocupări privat eco- nomice, trece în revistă teoriile cele mai însemnate: teoriile embrionare, teoriile formaliste, teoriile materialiste, încearcă apoi a formula o teorie materialistă cu două serii de conturi sub unghiul de cercetare exclusiv economic. Pentru aceia care au preocupări de contabilitate și mai ales pentru acei care predau această știință la liceele comerciale, lucrarea d-lui Prof. L N. Evian este menită a fi abc-ul necesar pentru o înțe- legere rațională a fenomenologiei întreprinderilor și mai ales a conta- bilității. Cetind această lucrare ne dăm seama de multe aberații pe care le-am învățat în știința contabilității și de abia acum putem face o analiză reală a fenomenelor economice dintr o întreprindere și pro- cesul contabil care este menit a le oglindi. Pe linia aceasta de preocupare, d-l Conf. D. Voina, analizează sfera și conținutul conturilor cu funcțiune interimală în contabilitate, insistând asupra rolului și calificării unor noțiuni care de multeori au fost înțelese greșit. Cele două studii amintite sunt in legătură cu arti- colul d-lui I. Tar ța: „Spre un mai mare grad de raționalism eco- nomic" în care se arată complexul unei întreprinderi unde nu con- cepția juridică trebue să fie dominantă, ci concepția economică, aceea a raționalismului economic, adecă a domniei legilor economice. Problemele de politică economică, la noi, au fost — de foarte multeori — discutate și expuse în funcție de anumite concepții sta- bilite apriori. Concluzia — în acest caz — era situată și diverse inte- rese puteau fi cetite printre rânduri. Realitățile se prezentau puțin diformate, așa că azi avem un vast material publicat din care greu se poate desprinde o linie care să marcheze nu numai evoluția economiei noastre, dar și preocupările în legătură cu aceasta. D-1 Prof. Victor Jinga, consacrând o anumită linie in preocupările de politică eco- nomică, pleacă dela realități economice, le încadrează în ansamblul evoluției pentru a ajunge la măsurile care trebue să le ia Statul în sectorul economic Studiul d-sale „Contribuțiuni la reforma cooperației românești" nu este numai rezultatul atâtor ani de muncă în ogorul cooperației și a cunoașterii amănunțite a fenomenelor cooperatiste din înteaga lume, dar este mai ales rezultatul cercetărilor științifice, inau- gurând aici principiile dinamice și organice care sunt filtrate prin prisma intereselor naționale. Actuala organizare a cooperației la noi este cri- ticată, pentrucă nu reușește să organizeze sectorul agrar, cel mai puțin organizat la noi. Dela raportul, puțin cunoscut, al danezului Gormsen, până la studiul d-lui Prof. V. Jinga, cooperația românească n'a suferit o critică așa de întemeiată. Superioritatea studiului amintit este evi- dențiată prin aceea că autorul indică și normele de organizare viitoare, menite a așeza cooperația românească mai organic în cadrul intereselor economiei românești. D-1 Prof. V. Jinga, pornind dela principiul că omul este subiectul economic și spiritualitatea lui crează in orice domeniu, arată că și în cooperație omul e factorul principal. Spiritul cooperatist trebue creat pentru a avea o cooperație nouă. După ce fixează cadrul spiritual de desvoltare, autorul indică principiile cooperatiste și normale de orga- nizare, In actuala situație sunt menționate raporturile între cooperație 142 AUG. TATARU și Stat, cooperație și B. N. R. și I, N, C.-ul și organizarea lui, precum și toate problemele cooperației așa cum le-a înțeles legiuitorul, men- ționând într'un spirit științific și just cum ar trebui încadrate în politica economică cooperatistă. Concluzia o menționăm și noi pentru a evi- denția și mai mult realitatea ei: „Cooperația este singurul sector de activitate economică românească și, totodată, de întindere și utilitate populară... cooperația fiind cel mai bun sistem de organizare social- economică — sistem verificat — prin care țărănimea, muncitorimea și clasa de mijloc pot să se împărtășească de foloasele civilizației; în primul rând prin cooperație trebue scoasă sărăcia din sat“. Odată cu desvoltarea mașinismului s'a desvoltat o nouă clasă socială: muncitorimea. Această clasă socială prin vieața grea și condi- țiile de muncă deosebite a primit o configurație spirituală unde excesele nu lipsesc. Greu s'a putut încadra în preocupările generale ale unei națiuni și aceasta numai datorită lipsei de organizare și de ocrotire a ei. In vieața politică a statelor moderne grija principală a fost îndreptată spre muncitorimea dela orașe și sate. D-1 Rector al Academiei Co- merciale dela Cluj-Brașov Prof. Pavel Roșea în studiul „Politica socială a României de azi" descrie evoluția acestei probleme la noi precum și cadrul ei actual de desvoltare, trecând în revistă felul cum această problemă a fost soluționată în Italia fascistă și Germania na- țional-socialistă. Concluzia la care ajunge autorul că, politica socială a statelor de azi se confundă cu politica generală a statelor, ne arată importanța care o acordă azi conducătorii, națiunei care muncește, care crează și care — în primul rând — trebue să fie ocrotită din partea Statului. D-1 Prof. I. M a t e i u, fostul Rector și actualul Președinte al „Ex- tensiunii Academice", într’un studiu de înaltă ținută științifică abor- dează problema „Binecuvântării religioase în noul regim al actelor de stare civilă, inaugurat la 27 Febr. 1938". După ce studiază evoluția problemei începând cu constituția dela 1866, trece la considerațiuni asupra doctrinei și jurisprudenței din constituția dela 1923 și 1938, .insistând asupra legăturii intime care trebue să fie între Stat și Bise- rică, pentru a se menține și crea acea ambianță de înaltă morală care consolidează Statele. Dacă ne mai gândim la rolul ce l-a avut B serica în trecutul nostru sbuciumat, fără a pretinde că cunoaștem amănunțit problemele dreptului — trebue să menționăm importanța problemei studiată, cadrul moral ce trebue creat societății românești. Problema unei concepții unitare în normele dreptului — consacrată azi în Stat — și mai ales în legătură cu tema de mai sus, necesită o realizare de unitate și în problema religioasă. Școala sociologică românească a inaugurat la noi cercetarea feno- menelor economice în cadrul unor unități geografice unitare și bine definite. D-1 Prof. Sabin Cioranu, în studiul d-sale „Vieața bancară a municipiului și județului Cluj 1914—1937", utilizând aceiași metodă, cu un lux de date, ne arată evoluția fenomenului bancar în județul Cluj. Cele trei etape mai însemnate: adaptarea finanței private după 1918, organizarea finanței românești, depresiunea din 1929—33 și in- fluențele ei asupra fenomenului bancar, sunt problemele esențiale ale ANALELE ACADEMIEI DE ÎNALTE STUDII COMERCIALE Șl INDUSTRIALE 743 studiului d-lui Prof. S. Cioranu. D-sa in calitate de director al Băncii Naționale, Suc. Cluj, a cunoscut problema și o studiază aci și pe temeiul românizării, insistând asupra rolului diverselor bănci. Activi- tatea bancară este seismograful vieții economice, așa că prin studiul d-lui Prof, Cioranu, se poate vedea activitatea economică românească a Clujului in cei 20 de ani. Puterea economică a unui Stat este totdeauna privită prin activul sau pasivul balanței comerciale. Comerțul exterior indică complexitatea de legături economice pe care le are un Stat. In epoca liberalismului comerțul exterior era lăsat la jocul liber al terțelor economice. Dar in epoca de organizare a statelor și a unei politici economice interven- ționiste, comerțul exterior și orientarea lui, indică precis politica eco- nomică pe care o face un Stat. D-1 Prof. D. Hașiganu ne arată politica economică a României in materie comercială, studiind comerțul exterior, orientarea lui și mai ales balanța comercială activă sau pasivă cu fiecare stat în parte. Pe o linie de nespecialitate economică, dar de o importanță deo- sebită pentru cultura generală se integrează articolele d-lor profesori: Constantin Lacea, I. Ol. Stefanovici-Svensk și d-na Prof. E. Constantinescu Bagdad. D-1 Prof. Constantin Lacea — cu ocazia eșirei la pensie — a făcut câteva mărturisiri în legătură cu problema învățământului în general și a învățământului superior în special. D-1 prof. I. Stefanovici în „Biologicul în Shakespeare" — printr’un stil ce-l caracterizează — evidențiază omul cu toate amprentele lui reale și pline de contradicții. D-na E. Constantinescu Bagdad în „Utopia în literatură” ne arată rolul viziunilor ce le-au avut unii scriitori în dorința lor de a organiza o societate mai bună, de a face pe om mai bun. D-1 Conf. Laurian Someșan, în studiul „Vechimea și evo- luția agriculturii românești în Transilvania”, indică activitatea economică complexă a Românilor de aici, încă din cele mai vechi timpuri, până prin sec. XVIII-lea arătând superioritatea noastră în organizarea gospo- dăriei țărănești. Acest studiu este completat de studiul d-lui Conf. I. Mo ga despre „înființarea gremiului comercial levantin la Brașov", unde arată rolul și importanța comerțului brașovean românesc în pe- rioada ce a premers războiului vamal dintre România și Austro-Un- garia dela 1886. Mai publică studii d-1 asist I. Hașeganu despre „Elemente franceze, italiene și germane în terminologia comercială românească” și A. Tătaru despre „Linia economiștilor transilvăneni”. In partea a doua, sunt publicate conferințele ținute în cadrul „Extensiunii Academice" în anul școlar 1939—1940 la Cluj prin care s'a încercat — și în parte s'a reușit — difuzarea unor probleme de ordin general cu caracter economic. Rostul acestor conferințe este de a familiariza lumea și mai ales studențimea cu diversele probleme eco- nomice, care astăzi sunt privite chiar de laici ca foarte simple și de aici immixtiunea lor în ‘sectorul economic, făcând greșeli dintre cele mai grave pentru națiune. Au conferențiat domnii: Prof. I. Mate iu despre „Aurel Ciortea”; I. Ol. Stefanovici Svensk despre „Chipuri și suflete italiene" ; D. H a ș i g a n: „Comerțul internațional după războiul 744 AUG. TĂTARU mondial" ; V. Jinga despre „Migrațiunile demografice și problema colonizărilor în România"; S. Lupaș despre „Patentul împărătesc din 20 Febr. 1811 pentru asanarea situației monetare a imperiului habs- burgic"; I. Gherghel: „Bâlciul din Leipzig" și A. Tătaru despre „Economia de războiu". In partea a treia s’au publicat câteva lucrări ale studenților făcute la diferite seminarii, pentru a se da posibilitate ca prin aceste exemple emulația să fie mai mare și munca mai temeinică, creindu-se în același timp, o legătură mai strânsă între profesor și student. Dările de seamă, asupra publicațiilor din ultimul timp comple* tează armonic această vastă lucrare de peste 1000 de pagini care este o însemnată contribuție a Academiei de înalte Studii Comerciale și Industriale „Regele Mihai I" din Cluj* Brașov, la progresul științei eco- nomice românești. Voit am lăsat la o parte studiul d-lui Prof. Ion Evian despre „Academiile Comerciale și rolul lor în economia românească", pentrucă — datorită importanței lui și modului deosebit în care este pusă pro- blema — vom reveni asupra lui cu altă ocazie. AUG. TĂTARU ÎNSEMNĂRI UN NOU MIT L-am numit nou, cu toate ci nu e chiar ața de nou. II mai vânturaseră și altii, nici nu așa de demult Dar, cu toate acestea, mit a rămas, li credeam definitiv amorțit și surghiunit in camera de culcare a copiilor, împreună cu lovan Iorgovan, Ileana Cosânzeana și cu Ali- sandru Machedon, eroul „român și cre- știn" al „Alexandriei" noastre populare. Se vede, însă, că vremurile de azi sunt prielnice spre a mai încerca odată să se reabiliteze, îmbrăcând veșmântul pre- tențios al teoriilor științifice. Și e păcat, căci îi sta atât de bine și de frumos în gura uncheșilor sfătoși, cu copilașii de jur împrejur, clipind a somn din gene... Poate că ar mai fi un regret, mic și ne- însemnat, tocmai acum când n'ar trebui să ne pretăm la amuzamente de copii, fie ei și bătrâni: acela, că ne cam facem de râs în fata unei lumi, care nu vrea să știe că „Românul e născut... poet", chiar în materie de istorie. Cred că ați ghicit cu toții despre ce e vorba. De mitul pan-thracic, după care noi, Thracii dela Dunăre, am fi părintele celor mai multe popoare din Europa (și, logic, și din celelalte continente, ca Ame- rica latină, de pildă), al Italienilor, Fran- cezilor, Spaniolilor, etc., cărora tot noi, de aici din Carpați, le-am dat și limba, o limbă care semăna perfect cu latina vorbită de „Taica" (pardon : „nepoțelul") Traian. Vi se pare, poate, că glumesc ? Deloc I Așa ni se spune, chiar acum recent, de Sf-tele sărbători ale Nașterii Domnului, de către oameni cu vază în societatea românească, între ei și de academicianul scriitor, d-1 AL Brătescu- Voinești, a cărui conferință ținută în sala Dalles din București o am, în rezumat, în față. (V. „Curentul" din 25 Dec. 1941, p. 18.) După cum am spus, povestea nu e nouă. E destul de veche, mai veche chiar decât lucrarea lui Nic. Densușianu, rămasă în manuscris și publicată, apoi, în 1913, de profesorul și academicianul (la secția medicală-științifică !) Dr. C. 1. Istrati. Nici atunci, publicarea acestei cărți nu ne-a făcut mare cinste; o știm toți aceia care trebuia să roșim cetind asprele, dar îndreptățitele judecăți ale cercurilor științifice străine asupra acelei lucrări, ca și jignitoarele aprecieri, de astă dată fără temeiu și de rea-credință, despre nivelul științei românești. Căci ce vină purta serioasa știință istorică și filologică românească de pe acele vremi — pentru o publicație pe care nu și-a însușit-o niciodată, după cum a respins categoric și fără apel și lucrarea de mai târziu a generalului Portocală ? Că toc- mai aceste două cărți stau la căpătâiul „teoriei" celei noi — nu ne miră. Ne în- trebăm doar nedumeriți: oare numele și activitatea unor savanți români cu renume universal, care s'au ocupat cu 746 ÎNSEMNĂRI problema originii neamului nostru, nu a tras nici măcar atât in cumpănă la for- marea unei judecăți din partea d-lui Brătescu-Voinești, încât să trezească cel puțin o rezervă, dacă nu o îndoială, față de ceea ce scriseseră, fără succes, din fantasie fără de frâu, Densușianu și Portocală ? Ni se spune că autorul conferinței e gata să renunțe la teoria sa, dacă i se argumentează cu dovezi peremptorii că n'a re dreptate. Ispititoare ofertă... dar, cu regret, n'o putem accepta. Nu, din mai multe pri- cini. Întâi, pentru că n'am vrea să părem ca distrugători de mituri, tocmai noi care din mitologie ne-am făcut o pane... Apoi, fiindcă suntem convinși de-abine- lea că orice argument am aduce, e ză- darnic. Pe deasupra, e lucru nespus de greu, căci ar trebui să începem dela ABC-ul științei istorice și filologice, dela concepția despre ea, dela metodă, dela logica specifică științei, dela cele dintâi elemente ale ei, pentru a ajunge, abia atunci, la imensul tezaur de cunoștințe precise, câștigate definitiv și care nu mai pot fi răstălmăcite, nici confundate. A amesteca, bunăoară, pe Pelasgi și Tirși cu Geții și Tracii, e ca și cum ai spune că Bănățenii și Turcii sau Tătarii sunt de acelaș neam. A susține că monumentul dela Adam-Klissi e cu o mie de ani înainte de Romani, sună cam la fel cu vorba despre cartofii prăjiți dela masa iui Burebista. E foarte posibil ca cineva, chiar intelectual fiind, să nu știe nimic despre existența unei limbi dacice, iden- tică cu cea thracă, dar să afirme că nici alții nu știu de aceasta, mai mai că ne-ar supăra (dar, firește, nu ne supără, ci ne amuză). Ei, iată, o spun, în șoaptă, ca să n’o audă multă lume (căci mă anga- jasem să nu dau argumente): noi știm îndeajuns de mult despre limba thracă și daco-getă, încât să putem afirma, fără frică de păcat, că nu e aceeași limbă cu latina, nici „cu mici", nici fără „mici diferențieri". Sunt două limbi și încă din două tabere ale marei familii indo- europene. Dar, oricum, ca basm, teza d-lui Al. Brătescu-Voinești e fermecătoare. Prin urmare, e clar că nu ne putem întinde la discuție. Dar, poate, mă veți ispiti: „La ce bun, atunci, și aceste rân- duri, menite, pare-se, totuși, să destrame vălul mitului ?“ Răspund imediat și cin- stit : pentru cetitorii acestei reviste, pentru intelectualii noștri, între care și mulți elevi de-ai mei. Pentru dânșii a trebuit să scriu cele de mai sus. Nu pentru a-i îndemna să nu dea crezare unor afirmații rostite fără frică, numai și numai pentru că cel ce le face igno- rează rezultatele unor cinstite și înde- lungate eforturi științifice, din țară și străinătate, nici de teama că se vor în- chipui grozav de tot văzându-se, dintr'o dată, nu „nepoți", ci bunici ai lui Traian. Bănuesc, dar poate să mă 'nșel, că, știind anumite lucruri, ei vor fi așteptat un cuvânt și din partea celor ce se cred — vai, ce nume de ocară I — specialiști... Lor le-am destinat, dar, rândurile de mai sus, cu gândul de a-i preveni și a mi-i face aliați, atunci când îl rugăm stăruitor pe d-l Al. Brătescu-Voinești, scriitorul, să ne dea cât mai curând romanul cu „Baba Dochia și cei cinci feciori de împărat". C. Daicoviciu GEORGE SOFRON1E, CONTRIBUȚIEI LA TEORIA ȘI PRACTICA FRON- TIEREI, SIBIU, 1941 Cu acest nou și important studiu, d-l Prof. G. Sofronie adaugă încă un capitol la acel bogat șir de valoroase lucrări, cu care a contribuit la cunoașterea și lămurirea unor numeroase și fundamen- tale probleme de drept internațional Fără îndoială că, din studiile sale ante- rioare, cunoscuta operă despre „Princi- piul naționalităților" este mai ales de o înnoită și arzătoare actualitate. Apărută măi întâi în românește în anul 1936 și tradusă în mai multe limbi străine, ea constituie o erudită și cuprinzătoare pre- ÎNSEMNĂRI 747 zentare a unei idei care, ridicată la rangul unui adevărat principiu, trebue consi- derată și azi — ca și în trecut — drept cel mai sigur criteriu al unei delimitări juste a frontierelor. Recentul studiu publicat de învățatul profesor de drept internațional al Uni- versității clujene constitue o fericită completare a acestor preocupări mai vechi, dat fiind că o analiză a problemei frontierei nu putea să ducă decât la o și mai viguroasă subliniere a valorii juri- dice și pacifice a principiului naționa- lităților. Frontiera, înainte de a fi un subiect de cercetare pentru juriști, a interesat în deosebi pe geografi și, în aceeași măsură, pe diplomați, istorici și oameni politici. Din aceste variate aspecte ale aceleași probleme, d-1 Prof. G. Sofronie examinează numai concepția juridică a frontierei, concepție care de altfel nu poate fi în întregime separată de punctele de vedere geografic și politic. Dar, de- oarece tendința fundamentală a dreptului este realizarea dreptății, juristul, odată pornit la drum, nu se va putea mărgini la analiza strictă a problemelor de drept public intern și internațional, ci va trebui să cerceteze și criteriile cu ajutorul cărora se poate stabili concordanța sau nepotrivirea unei anumite frontieie cu ceea ce se numește „die echte Grenze“, adică cu principiile de justiție și echitate. După ce supune unei luminoase ana- lize noțiunea juridică de frontieră, evo- luția ei ca instituție, utilitatea determi- nării frontierelor și modalitățile practice de delimitare (tratatul politic, tratatul tehnic, activitatea comisiilor de delimi- tare sau demarcare, mediația, arbitrajul și plebiscitul), studiul cuprinde într’o amănunțită expunere critică încercările ce s'au făcut până acum pentru a se găsi un criteriu obiectiv de determinare a frontierelor. • „îndelungat timp, — spune autorul, — a fost privit nu numai ca fondat, dar ca obiectiv prin excelență, principiul „frontierelor naturale¹*. In aplicațiunile sale practice însă, acest principiu s’a dovedit arbitrar și subiectiv, servind adeseori la legitimarea unei politici im- perialiste. Alături de acest principiu și de deri- vatele sale : teoria frontierelor strategice și cea a frontierelor economice, în epoca modernă s’a bucurat de o deosebită favoare principiul „echilibrului puterilor", devenit totuși repede impopular prin sistemul co-împărțirilor la care a dat naștere. Pe de altă parte, teoria „echi- librului puterilor", deși a fost socotită adeseori un element de progres, are un caracter prea vag și imperialist, iar în cursul istoriei a contribuit la justificarea dispariției statelor mici. Ceea ce este cu deosebire criticabi în ambele principii, este faptul, că ele nu dau nici o importanță factorului om. Tocmai din acest motiv, din clipa în care s’a recunoscut că elementul viu al statului este populația și că aceasta, sub forma de națiune, este deținătoarea su- veranității, diferitele principii cu un sub- strat exclusiv politic au trebuit să fie înlocuite cu o formulă juridică. Multora li s'a părut că o astfel de for- mulă ar putea fi plebiscitul, ale cărui puncte de contact cu teoria și practica frontierei sunt multiple. O formulă constituind un pas și mai departe este principiul naționalităților care, refuzând să admită că natura în- conjurătoare sau combinațiile diplomatice ar putea fi determinante pentru repar- tizarea teritoriilor între națiuni, a fost incontestabil in practică „un instrument de promovare a domniei dreptului in relațiunile dintre state". Aplicațiunea practică a principiului naționalităților dă naștere la oarecari dificultăți mai ales pentrucă conceptul de națiune este în- țeles în mod diferit, unii insistând în special asupra factorilor spirituali șt mo- rali‘care stau la baza legăturii naționale, iar alții asupra elementelor materiale. 748 ÎNSEMNĂRI Național-socialismul, prin concepția sa rasistă, accentuează tocmai asupra acestor factori de ordin materia], astfel încât în această doctrină națiunea devine un con- cept prin excelență rasist. Această con- cepție a național-socialismului a avut in mod firesc repercusiuni și în materie de delimitare a frontierelor, căci insistând asupra factorilor etnici, ea trebuia să recunoască indivizilor înrudiți prin rasă și limbă, dreptul de a se constitui într'o comunitate politică independentă. Astfel, sub numele de „principiu etnic" regăsim în doctrina național-socialistă vechiul „principiu al naționalităților** conceput pe bază rasială. Dar, în doctrina na- țional-socialistă, acest principiu se gă- sește pe de o parte corectat prin pre- conizarea unor legi de ocrotire a purității etnice și prin ideia transfertului de populații, iar pe de altă parte influențat prin teoria spațiului vital, potrivit căreia statele participante la „marele spațiu" al unui anumit Reich urmează să se grupeze din punct de vedere economic în jurul acestuia. Această teorie a spa- țiului vital subliniază însă că ea nu tinde să aducă atingere prin nimic dreptului statelor la frontiera națională. „Spre o astfel de frontieră, — încheie autorul, — în concordanță cu „dreptul națiunilor" și inspirându-se din datele criteriului „etnic", năzuește — cu toate forțele ei morale și materiale — națiunea română, în cadrele unei noi Europe." Însemnătatea problemei tratate, com- petența bine cunoscută a autorului, ex- cepționala bogăție a informației biblio- grafice și desăvârșita frumusețe a expu- nerii vor face, de sigur, ca studiul d-lui Prof. G. Sofronie să se bucure nu numai de întreaga atențiune a specialiștilor, ci să intereseze deopotrivă pe toți cei ce, preocupați de diferitele aspecte ale ac- tualelor transformări internaționale, sunt dornici să le cunoască și să le apro- fundeze. D. CONFERINȚELE IN GERMANIA ALE D-LOR PROF. LUCIAN BLAGA Șl SILVIU DRAGOMIR La sfârșitul lunei Noembrie și Ia în- ceputul lui Decembrie a. c., d-nii L u c i a n Blaga și Silviu Dragomir,membri ai Academiei Române și profesori la Universitatea Daciei Superioare, au ținut câteva conferințe în Germania, pe care, pentru semnificația și răsunetul lor, se cuvine să le încrestăm pe răbojul nostru. Cel dintâiu a vorbit la Universitatea din Viena, despre „Sofianicul și spiritul sud- est european", iar la cea din Praga despre „Peisajul și spațiul ca expresii ale etnicului românesc". Pentru întâia oară un public de elită german a avut prilejul să cunoască unele din aspectele cele mai caracteristice și profunde ale etnicului nostru, prezentate de cătră cel mai îndrăsneț și mai original filosof român. D-l prof. Silviu Dragomir a conferen- țiat la Universitatea din Viena și Breslau despre „Politica minoritară a României dela 1918 la 1940". Am avut prilejul să cunoaștem textul acestei conferințe, pe care, dacă împrejurările ne-ar fi permis,, am fi publicat-o textual în revista noastră. Este o expunere documentată și sobră a politicei noastre minoritare, atât de loiale și umane, încât în vremurile de astăzi pare de domeniul utopiei. Conferențiarii au fost ascultați nu nu- mai de cercurile universitare din orașele respective, ci și de numeroși reprezen- tanți ai cercurilor politice și intelectuale. Presa a dat comentarii ample, atât despre conferințe, cât și despre primirea de care s'au bucurat cei doi profesori ai univer- sității Ardealului. Ar fi de dorit ca astfel de turnee în Reich să se repete cât de des. E preferabil să fim cunoscuți prin noi înșine, decât prin anumite in- stitute și specialiști, care oricât ar fi de bine intenționați tot le scapă aspecte și realizări esențiale. Aceste luări de con- tact sunt apoi absolut indispensabile ÎNSEMNĂRI 749 pentru a mai contrabalansa o anumită propagandă, care continuă să ne facă atâta rău. B. O EXPOZIȚIE DE FOTOGRAFII In palatul Universității Ardealului s'a inaugurat, la 30 Nov., în ajunul zilei celei mari, o expoziție unică in felul ei. In splendide reproduceri fotografice, alese ți așezate cu gust, ni s'au perândat pe dinaintea ochilor oameni și locuri din Ardealul, pe care acum îl păstrăm în tainița cea mai de preț a inimilor noastre. Până în preajma sărbătorilor Crăciunului, a fost un adevărat pelerinaj prin fața acestor chipuri dragi. Mulți ochi innotau în lacrimi, privindu-le. Le-au învăluit, zi 4e zi, cu dragostea arzătoare a tinereței lor, mai ales studenții universității noastre. Jumătate din expoziție a fost con- sacrată Munților Apuseni, regiune de mare varietate și originalitate turistică, despre care s'a vorbit atât de mult in anii din urmă, fără ca totuși să crească numărul acelora care să-i vadă frumu- sețile la fața locului. Cu siguranță că astfel de expoziții vor contribui în mare măsură la îndrăgirea ei. Pentru acest scop au fost binevenite și cele trei filme, rulate în ziua inaugurării expoziției, dintre care unul a fost con- sacrat mai ales Sudului ardelenesc, al dr ilea Munților Apuseni, iar ultimul mănăstirilor din Bucovina. La inaugurare au luat cuvântul d-l Dr. luliu Hațiegan, rectorul Universității, d-l Dr. Gh. Preda, vicepreședintele Astrei, d-l Mitea, ajutor de primar al Munici- piului și d-l Vaier Pușcariu, director în Ministerul Propagandei, turistul pasionat și neobosit căruia datorăm această cule- gere de podoabe ale țării. Ministerul Propagandei, cu ajutorul căruia s'a organizat expoziția, ar trebui să o poarte în toate orașele și orășelele țării. După unele din vederi ar fi bine să se facă cărți poștale ilustrate, cărora să li se dea cea mai largă răspândire. Ele s’ar putea vinde pentru ținta la care ne gândim cu toții și ziua și noaptea. B. .EXPOZIȚIA RETROSPECTIVA A CĂRȚII, ARTELOR PLASTICE Șl A GRAFICEI ROMANEȘTI DIN BANAT* deschisă la Timișoara între 1—31 De- cemvrie, merită să fie relevată ca un eveniment cultural deosebit — chiar dacă n'am trece printr'o epocă de stângenire a vieții artistice și culturale. Ea a fost organizată de Asociația Scriitorilor Români din Banat și Camera de Muncă din Timișoara, cu concursul Școalei de arte decorative și a Muzeului Bănățean. Comitetul de organizare a fost compus din d-nii Virgil Birou, Romul Ladea, Ion Stoia-Udrea, arhitect Victor Vlad și Tiberiu Vuia — cum ni se spune în frumosul Catalog al Expoziției. Gândul organizatorilor acestei .prime și cu adevărat ample manifestări dela Unire încoace a spiritualității bănățene*... a fost „conturarea liniei de tradiție cul- turală bănățeană, precisă și evolutivă”, pentru ca „raporturile și proporțiile — față de etnicul românesc de totdeauna și de pretutindeni, și, mai ales, față de. neamurile conlocuitoare — să se stabi- lească dela sine". Putem să-i asigurăm că deplina reușită a expoziției le-a răsplătit întru totul gândul care i-a călăuzit Dela zugravii veacului al XVill-lea și meșterii din veacul trecut (amintim numai pe Nicolae Popescu și Ion Zaicu) — până la artiștii în vieață, pictura a fost cât se poate de bine reprezentată, sala festivă a Liceului comercial do vedindu-se aproape neincăpătoare pentru cele peste o sută de tablouri. Nu le putem trece în re- vistă pe toate, dar nici să nu subliniem cel puțin arta desăvârșită a d-lui Catul Bogdan (în special portretul pictorului Marchini, câteva peisaje și portretul de copil), apoi peisajele lugojene și admi- rabilul proect de panou al d-lui A. Ciupe. 750 ÎNSEMNĂRI Firește, ne e imposibil să insistăm asupra tuturor pictorilor care au expus, dar trebue să le amintim măcar numele: Corneliu Baba, Maria Ciupe, Ion Isac, Lucia Ladea, Cornel Liuba, luliu Pod- lipny, Alexandru Popp. Sculptura e reprezentată numai prin d-1 R. Ladea, dar cât de minunat I „Mama" sa e o extraordinar de simțită și puter- nică exprimare în lemn a tot ce are Cuvântul mai duios, iar basorelieful cu lo van-Iorgovan călare (tot în lemn), e una din foarte puținele încercări reușite de ilustrare în sculptură a unor scene din mitologia poporului român. Secția de arhitectură a prezentat lu- crări interesante ale Prof. Victor Vlad. Combinația de expoziții „artă și carte" nu o găsim din cele mai fericite. Totuși, mulțimea extraordinară a publicațiilor de tot felul; cărți, reviste și ziare, (dar și manuscrise vechi) — cam înghesuite, e drept, și păcat 1 — poate dovedi marea bogăție a producției spirituale bănățene, pe care unii poate nici nu o bănuiau. (S'a gândit oare cineva să facă un ca- talog al tuturor cărților și periodicelor expuse ? Ar fi mare păcat să se fi pierdut acest prilej, poate unic...) Felicităm comitetul de organizare și pe toți cei care au ostenit pentru aleasa manifestare de artă și cultură oferită timișorenilor și le exprimăm toată re- cunoștința. Și ne întrebăm: n'ar putea fi refăcută oare această expoziție și deschisă, măcar câteo săptămână, în celelalte centre bă- nățene (Lugoj, Ceransebeș) și eventual chiar la Arad și Sibiu ? Ion Mușlea 1OSIF PETRU M. PAL: ORIGINEA ROMÂNEASCĂ A CATOLICILOR DIN MOLDOVA Șl FRANCISCANII PĂSTORII LOR DE VEACURI (Săbăoani, Serafica, 1941, in 8°, 111 p.) Păr. losif Petru M. Pal, superiorul ordului franciscan din România, ne dă o lucrare valoroasă despre populația catolică din Moldova. In județele Roman și Bacău, precum și în alte părți ale Moldovei trăesc 100 000 de catolici de rit latin, dependenți de Episcopia ro- mano-catolică de lași (unde e azi primul episcop român romano-catolic, Mons. Mihail Robu). Despre populația catolică din Moldova s’au enunțat păreri bizare. Era curios să citești în cărți că sunt populații ungurești și polone, sau ger- mane și când îi cercetezi să constați că vorbesc românește și că au folklor ca în satele ortodoxe, că au artă populară românească, că sunt de secole în Moldova. Studiul Păr. I. Petru M. Pal este o contribuție științif.ă importantă pentru elucidarea problemei noastre. Catolicii din Moldova sunt Români de drept prin vechimea lor multiseculară pe plaiurile Moldovei, prin participarea la luptele nenumărate ale lor alături de ortodocși. In timpul Divanurilor ad- hoc, bărbați de stat ca : Mihail Kogăl- niceanu, Costache Negri și alții, apără drepturile populației catolice. Catolicii din Moldova sunt români și de origine etnică. In 1227, Papa Grigore IX scrie Arhiepiscopului Robert de Strigoniu printre altele: „Oare în biserica lui Hristos nu se cuvine ca să pască ală- turea lupul și mielul ? Pentruce oare nu și Secuiul, cu Cumanul și Valahul?" (p. 24) In 1234 Papa Grigore IX scrie Regelui Bela IV al Ungariei că va in- stitui un episcop catolic pentru Valahii din Moldova (p. 25—26). In 1258 Papa dă ordin delegatului său din Ungaria să hirotonească un episcop român pentru Moldova (Bullarium Franciscanum, voi. IU, p. 347). Iu celebrul Codex Bandini ce cuprinde darea de seamă a Arhi- episcopului Marcu Bandini din 1648, sunt peste 300 de nume curat românești. La 1676 Arhiepiscopul de Corint rapor- tează Cardinalului Alfieri, că ar fi bine dacă Congregația — De Propaganda Fide — ar întemeia un Seminar pentru elevii români din Moldova, ca să crească cler indigen. Misionarul Giovanni Battista ÎNSEMNĂRI 751 del Monte relatează în 1671 la Roma că limba valahă este limba nativă a cato- licilor din Moldova (p. 40). In secolul al XVUI-lea trec în Moldova mulți ar- deleni (Tota Transilvania ad nos venit). Printre aceștia erau și uniți, cari cu timpul au devenit de rit latin (p. 157). Am citat numai câteva din numeroa- sele argumente istorice ale autorului. Urmează argumente etnografice. Bunicul autorului se numea Petrus Pauli Durni- traș (în 1871). Fratele mai mare e notat: Anton Petru Pal și de atunci numele de familie se schimbă din Dumitraș în Pal. Casele, portul, obiceiurile, moravurile, sunt ca ale Românilor. Limba catoli- cilor din Mo'dova e cea română. In bula lui Grigore al IX-lea din 1234 se vor- bește de un episcop catolic în Moldova — potrivit acelui popor — cunoscând limba și obiceiurile. In 1623 Andrei Bogoslovich, superiorul franciscanilor, raportează la Roma că populația catolică din Moldova vorbește „piu ’n valacho". Așa se explică faptul că în 1644 Gasparo da Noto, iar în 1677 Vito Piluzi scriu catechisme românești pentru credincioșii lor din Moldova. La 1719 Silvestru d'Amelia da Foggia scrie un volum de predici în românește. Prezența limbei ungurești în trecutul catolicilor din Mol- dova se datorește împrejurărilor istorice. Veacuri dearândul catolicii din Moldova au fost sub jurisdicția Mitropoliților din Ungaria. Arhiepiscopii din Strigoniu tri- miteau adesea misionari și preoți unguri. Situația s'a schimbat după ce au ajuns sub jurisdicția Propagandei. Din secolul al XlX-lea au cler românesc, crescut în Seminariile din lași și Hălăucești (la lași: seculari, la Hălăucești: franciscani), și episcop pământean. Studiul Păr. Pal e bine scris și bine documentat. Este o operă istorică me- ritorie. losiț E. Naghia CUM A FOST APRECIATĂ EXPOZIȚIA ETNOGRAFICĂ ROMÂNEASCĂ PIN VIENA (Noemvrie, 1941) Ziarul Volkischer Beobachter, ediția din Viena (21 IX. 1941), a publicat un articol (subscr. bi) cu următoarele ca- racteristici : ......Ca moment esențial al acestei ex- poziții trebue să fie remarcat că nu cu- prinde material mort, de muzeu, ci numai plăsmuiri artistice, manuale ale genera- țiilor în vieață. Singurele obiecte mai vechi sunt împrumutate lumii încunju- rătoare și patrimoniului moștenit al ge- nerațiilor de țărani actuali-— așa „troi- țele", tăiate artistic, poarta monumentală a unei case țărănești și câteva broderii artistice cari adeveresc înaltul nivel al destoiniciei lucrului manual al țăranului român. „In special apare ca ceva unic din punct de vedere artistic arta țăranului român de a tăia în lemn. Nu e dibăcia tehnică, -ca atare, care te aduce în uimire, ci stilul, pronunțat și superior desvoltat, ornamental. „Al doilea element principal al expo- ziției îl formează costumele. Dacă vrei să înțelegi acest popor trebue să te gân- dești că nu e vorba în portul său de o îmbrăcăminte ajunsă costum care se ia numai de sărbători, ci e vorba de o haină de toate zilele. Țăranul român, mai întâi de toate țărancele, doresc să fie frumoase și în decursul zilelor de săptămână. Manifestarea firii lor — și exterior — până și în cele mai neînsem- nate funcțiuni ale vieții cotidiane, le este o trebuință lăuntrică, fără de a cărei ducere în îndeplinire nu li se pare vieața vrednică. „Amăsurat acestui principiu, le sunt și celelalte produse manuale de o indi- vidualitate demarcată lămurit Ceramica — fie în special remarcată nobila formă a farfuriilor și ulcioarelor— își păstrează, atât în ornamentație, cât și în colori, stilul lor propriu. Legile unei arte su- 752 Însemnări perioare se manifestă in minunatele'țesă- turi de covoare. Instinctiv își Însușesc acești artiști naivi principii fundamentale de prescurtări ornamentale cari ar putea fi tot atât de mult rezultatul unei analize artistice conștiente. Și tocmai .în aceasta ■se manifestă talentul acestor oameni simpli dela țară, cari trebue să fie numiți adevărați maiștri în ce privește multe din operele minunate, arătate." H. VOELXA POPORALĂ LIRICĂ ROMÂ- NEASCĂ APRECIATĂ DE UN SCRII- TOR CRITIC DE SEAMĂ, GERMAN Scriitorul H a r a 1 d K r a s s e r, un fin și apreciat scriitor și traducător (și din românește), a publicat „din prilejul unei antologii românești" niște considerații, „Despre arta traducerilor și marginile ei", în Siidost Deutsche Tageszeitung, fosta „Siebenbiirgisch-DeutschesTageblatt"din Sibiu (31 XII, 1941). Cartea recensată este •. Aus grtinen Wăldern weht der Wind.., poezii româ- nești", apărută în Wiener Verlagsgesell- schaft în 1941 — traduse de Arnold Roth, Hans Diplich și Herman Roth, carte de care ne-am mai ocupat în paginile re- vistei noastre. Antologia aceasta care corespunde celor mai mari așteptări, după convingerea recensentului, este „nu numai o promi- siune, ci și o frumoasă ducere in înde- plinire : un fruct pârguit, rotund." Este o operă care îndeplinește o „pro- blemă germană" „dată acestui popor dela Herder încoace: de a aduna, tn limba germană, glasurile popoarelor în cântece". Considerațiile criticului german sunt cât se poate de interesante, când scrie despre inefabilul poeziilor, lirice, mai cu seamă, la diferitele popoare și când pune teza: o poezie lirică poporală nu se poate tălmăci într’altă limbă. „Oricine și-a dat osteneala să tălmă- cească într'un mod cinstit o lirică străină, s'a lovit de hotarul acesta al intraduc- tibilului și, cu recunoașterea aceasta, te dai împăcat numai fiind cuprins de ve- nerație față de spiritul care stabilește legile proprii ale fiecărui specific na- țional." „Planul creator al lui Dumnezeu n'a voit amestecul fără de frâu, ci bo- găția nesecată a lumii Sale care se re- velează în faptul că acționează în fiecare popor și ceva specific și unic, intraduc- tibil, în spirit, în suflet și în limbă.* Pe lângă tcate considerentele acestea> limba germană este mai potrivită de a găzdui (..mai bine și mai darnic"), decât alte limbi, opere artistice străine, în tăl- măciri, fiind capabilă, în urma evoluției sale, de a prinde cât mai multe nuanțe. După ce a analizat traducerile din antologie, constată criticul: „Tocmai aici (la poezia lirică poporală românească), la marginea intraductibilului, a reușit traducătorul o serie întreagă de bucăți lirice de o frumusețe și autenticitate imaculată cari adeveresc unicitatea ace- stor plăsmuiri românești transmise, al căror farmec liric suav și anonim e su- perior oricărei rațiuni literare a poeților occidentali din orașele mari." H. TRANSILURNin REVISTĂ LUNARĂ DE CULTURĂ Organ al Asoclațiunll pentru literatura românâ șl cultura poporului român (ASTRA) Comitetul de direcției Constantin Daicoviciu, Silviu Dragomlr, Șt Manciulea, Ion Muțlea, Sabin Oprean, Dr. Ionel Pop, Dr. P. Râmneanțu Redactor : ION BREAZU u£^XLVL1 72 1941 Sibiu, 1941 Tiparul Institutului de arte grafice „Dada Tralanâ* S. A. CUPRINSUL ANULUI 1941 Studii fi articole Nic. Alba: Un dascăl ardelean uitat: Moise Panga........................ T. Bodogae; Biserica ortodoxă română din Ungaria........................ Valeriu L. Bologa: Ajutorul Românilor ardeleni pentru răniții războiului independenței............................. ............................. Gheorghe I. Brătianu: România lui Ferdinand I .......................... Ion Breazu: Vasile Alecsandri și Andrei Bârseanu........................ „ „ Alecu. Russo în Ardealul revoluționar, la 1848 . . . . „ losif Hodoș .... ............................. Emanoil Bucata: Românii din dreapta Dunării............................. „ „ Andrei Mureșanu............................................. N. Buia: f Nicolae lorga . ....................................... Ion Chinezu: Ion Pop Reteganul .... ....................... Dr. Comei Comeanu: Profesorul Dr. Petru Barbu........................... Lucia Cosma: Maria Baiulescu............................................ „ George Enescu........................................... Adrian Critica: Ceva despre trecutul târgului Sibiului.................. „ „ Românii in Sibiul anului 1826 .............................. C. Daicoviciu : Spațiu și popor dacic ....................... Silviu Dragomir: Problema Transilvaniei................................. „ „ Românii din Banat . .......................... „ „ „De acum Ardealul nu mai e Ardeal, ci România* G. Ginglea: Cum au pătruns streinii în Basarabia după 1812 . . . . Dr. Max Hacman : Problema naționalităților în Transilvania, până la unire, în lumina documentelor diplomatice germane .... Romul D. Ivan: Aspecte din vieața economică a Ardealului .... Conetantin Lacea: Gh. Ucenescu . . ............................. Alex. Lapedatu: Dacia lui Mihai Viteazul................................ Nicolae Lascu : Preabunul împărat................................... . „ Ovidiu în opera lui Miron Costin............................ Ion Lupaș: Teodor V. Păcățian........................................... „ „ Românii dela Miazănoapte....................................... Șt. Manciulea: Un preot din Maramureșul de odinioară.................... Troian Marcu: învățământul românesc în republica moldovenească Ion D. Moga: Românii în Transilvania medievală . .............. „ „ „ Numărul Românilor în principatul Transilvaniei Basil Munteanu: Limbă și suflet......................................... Ian Mușlea: Țara Oașului................................................ Vacile Netea: Zilele din urmă ale lui llarie Chendi..................... . „ Un capitol necunoscut din activitatea lui Visarion Roman ■ Sabin Opreanu: Valea Murășului, axă etnică a Transilvaniei .... „ „ Valea Murășulai, axă economică a Transilvaniei . . . „ „ Valea Murășului, principală linie de comunicații și axă politică a Transilvaniei......................................... Paiăa» 633-643 292—298 390-407 605—610 40- 51 122—132 565—574 268—273 544-550 173—179 688-694 201-211 384—389 444-448 477-248 718—731 359—370 1— 18 263 -267 441—443 338 - 344 371—383 212—218 670-687 597-604 185—191 706—717 19— 30 255—262 133—141 644-650 192—200 285—291 522—543 274-279 66- 71 219—226 94—101 449- 455 610-618 II CUPRINSUL ANULUI 1941 Pagina Gh Oprescu: Elena Popea................................................. 408—411 „ „ Fuga în Egipt ... . . 673—678 Coriolan Petran : Conservarea și restaurarea bisericilor de lemn și edifi- ficarea bisericilor noui din jud. Hunedoara 626—632 Emil Petrovici-, Transilvania, vatră linguistică a românismului nord-dunărean 102—106 „ „ Românii dintre Timoc și Morava ...... 180—184 „ „ Românii veniti recent în Transilvania?......................... 467—470 „ „ Graiul românesc de pe Crișuri și Someș .... . 551—558 Ionel Pop: Porunca zilei: Redresarea voinței naționale ...... 89— 93 „ „ Pe drum sortit ...... .... 517—521 Emil Pop: Problema pădurilor din Ardealul de Nord..................... 280—284 Al. Procopovici: Bucovina noastră...................................... 345—358 „ Din alte țări ........................................... 471—476 „ „ Din alte vremuri .... 559— 564 Dr Petre Râmneanțu: Metoda in recensământul general al populației . 31— 39 „ „ „ Vigoarea noastră biologică..............................107 -114 Ion I. Russu: Decebal ... ............................. 456—466 Mihail Sadaveanu: Sate de mazili și răzeși . .... 333—337 Vasile Scurtu: Ecoul poeziei lui Vasile Alecsandri în Nord-vestul Ardealului 299—303 Laurian Someșan: Fizionomia spațiului transilvan . .... 52 —58 „ „ Răspândirea geografică a Românilor carpatici . 115—121 Dr. Nic. Terchilă: La centenarul lui Herbart . .............619—625 Romulus Todoran: Documentele graiului.................................59— 65 Transilvania: Întoarcerea Basarabiei și a Bucovinei ..... 253—254 Romul Vuia : Activitatea etnografică și folklorică a lui Nicolae lorga . 695—705 Cronici Nicolae Albu: Nic. Comșa : Dascălii Blajului.............................154 — 156 lacob Bădilă : Contribuții ardelene la istoria științelor................314—315 M. Beniuc: Ion Agârbiceanu : Amintirile ................... 142—143 Șt. Bezdechi: O traducere românească a lui Tucidide ...... 724 — 728 Ion Breazu: 1. L. Caragiale și Transilvania ................... 304 -310 Em Bucufa: Ion Costescu și muzica noastră corală .... . 651 — 653 A Chircev: Mărgineanul Psihologia persoanei........................... . 233—237 I. Crăciun: Românii la Budapesta.................................. 144— 148 „ „ Maramureșul nostru ..... 423—428 D.: Primele rezultate ale recensământului maghiar din 1941 ... 151 154 Simian Daia : O culegere de documente privitoare la sec. XVII, în Tran- 237 —240 silvania ... . . . 237—240 C. Daicoviciu: O sensațională descoperire arheologică in Transilvania . 575—578 „ „ Muzeul bănățean din Timișoara.................................... 729—731 Petre Dreghici: Scriitorul Ion Vlasiu ....................... 492—500 I F.: Justiția românească și Maghiarii din Transilvania..................... 240—242 I. Făgărășanu: Intre justiție și echitate . . ....... 79— 81 Ion Gherghel: A. Zillich : Zwischen Grenzen und Zeiten................... 579 —587 Dr. Viorel Gligore: Două decenii în serviciul științei și al neamului, la Clinica Medicală din Cluj . ................. ... 316—319 Romul D. Jvan: Prosperitatea economică a Transilvaniei sub regimul ro- mânesc .............. ..... 159—161 Mihail Macrea: Institutul de studii clasice din Cluj la Sibiu . . . . 428—432 Șt, Manciulea: Băile Hercuiane văzute de Timotei Cipariu .... 503—506 Ion Mărcuș: D. Prodan : Răscoala lui Horia în comitatele Cluj și Turda 229—232 Marius Moga: Muzeul județului Hunedoara din Deva . . • . . 656 — 660 Ion Muștea: Bibliotecile românești din Ardealul cedat....................77— 79 „ „ Organizarea colecțiilor științifice blăjene...................... 487—492 Zosim Oancea: Misiunea ortodoxă ardeleană în Basarabia și Transnistria 587—589 Liviu Onu: O traducere nouă a lui Eminescu în limba italiană . . . 735—739 Sabin Opreanu: S. Mehedinți: Ce este Transilvania........................75— 77 Șt. Pașca: O carte italiană despre Școala Latinistă................• . 310—313 I. Pătruf: Printre prizonierii români din Timoc..........................319—321 CUPRINSUL ANULUI 1941 Itl Pagina Emil Petrovici: Noi opinii streine despre continuitatea Românilor în Dacia 72— 75 Cor:iolan Petranu: Bisericile de lemn din Maramureș ...................415—418 D.Prodan: Economia unui sat ardelean..................................• . 148—151 Dr. P. Râmneanfu: Romulus Seișanu: „Transilvania Românească¹* . . 242—245 Ilie Rusmir: Cntribuții la plămada patriotismului ostășesc............. 660— 664 Radu Stanca : Literatura de aventură și „Legea Munților" de Corneliu Axente 227—229 „ Lucian Blaga: Despre gândirea magică . ..........412—415 , M. Beniuc „Cântece noi" . ............................... 653—656 Aug. Tătara: Analele Academiei de înalte studii comerciale și industriale „Regele Mihai 1“ din Cluj—Brașov ..................................... 739—744 Dim Todoran: Dr. Șerban Lungu: Educația națiunii............................418—423 R. Todoran: Dacoromania, Buletinul Muzeului Limbii Române .... 732 —735 I. Verbină: Oameni și locuri din Ardeal în opera lui Mihail Sadoveanu 482—487 Gheorghe Vomica: Originea etnică sau de sânge . . .... 589—591 „ „ Familia franceză în legea din 30 Iunie 1939 . . . 500—503 însemnări 1. Ag.: f Mitropolitul Alexandru Niculescu............................... B.: Conferințele în Germania ale d-lor Prof. Lucian Blaga și Silviu Dragomir „ O expoziție de fotografii......................... . . ■ . L. B Dr. Petru Șpan ..... ................ T. B.: întregirea scaunului episcopal al Caransebeșului .... Jacob Bădilă: Jertfe la temelie . .................... T. Bodogae: Iarăși despre biserica ortodoxă română din Ungaria . Ion Breaza: Destinul Sibiului ........................................... „ „ Unitate, solidaritate, energie ....... . . „ „ „Țara Silvaniei** . ..............- . . . . „ „ Octavian Goga ... ........................ „ „ Să respectăm durerea............................................. „ „ Vestitorii....................................................... „ „ „Gazeta Transilvaniei"....................................... . „ „ Semicentenarul „Unirii".......................................... „ „ Icoanele țării................................................... „ „ ion C. Brătianu ................................................. „ .. Patrimoniul național........................................ „ „ Jubileul Academiei române . . - ....... „ „ Elena Popea . .................... „ „ Două reviste: „Dacia" și „Luceafărul"........................ „ „ Poruncile ceasului de față . ........................... „ „ Fantoma Hajdudorogului........................................... „ „ losif Hodoș...................................................... „ losif Vulcan ................................................... „ „ Pietre de vad................................................ . „ „ Revedere .............................. „ „ Adunarea generală a Astrei......................................... „ „ Nicolae Filipescu ............................................... .. „ Un nou an universitar în pribegie ........ „ „ Geopolitica și Geoistoria......................... „ „ Întoarcerea în patrie............................................ „ „ Nicolae Buta ..................................... „ „ Virgil Șortan............................. „ . Pr. loan Georgescu: losif Vulcan................................. I. Călugăr: Dr. L. Bolofa, Georg Kerschensteiner......................... Ion Colan: Două fronturi ................................................ D.: George Sofronie : Contribuțiuni la teoria și practica frontierei 5. D.: Recidivă semnificativă..................•......................... C. Daicoviciu: Un nou mit................................................ Tador Drăgan: O carte germană despre structura statului român . . H.: Cum a fost apreciată expoziția etnografică românească din Viena „ Poezia poporală lirică românească apreciată de un scriitor critic de de seamă, german........................................................ 322—323 748-749 749 86— 88 508 249 435—436 84— 85 85 85- 86 162—163 163—164 164 165 165-166 166-167 246-247 247—249 325-327 328-329 331 433-434 437 510-511 511-512 512-513 514 592 593 593-594 595 665 665-667 667 668 669-670 507—508 746-748 323—325 745—746 150-151 751—75 2 752 CUPRINSUL ANULUI 1941 IV Pagina fa!): T. A. Naum : Vergiliu : Eneida ...................................... 668—669 T. M.: Biserica ți școala românească în Transilvania de Nord 167—168 Dimitrie Macrea: Gamillscheg, Ernst: Ober die Herkunft der Rumănen . 329—331 D. Mania; G. Vegezzi-Ruscalla.................................................169—170 Ion Muțlea: Patrium Carmen .... 595 „ „ Expoziția retrospectivă a Cărții, Artelor plastice ți a Graficei românești din Banat ................................ 743—750 Liviu Onu: Institutul român din Germania............................... 249—250 losif E. Naghiu: losif Petru, M. Pal: Originea românească a catolicilor din Moldova și Franciscanii păstorii lor de veacuri....................... 750—751 P.: Ion Mușlea: Pânea pruncilor .... .............. 670—671 Dr. P.: Indivizibilitatea Banatului și Românii din Banatul jugoslav 87— 88 Al. P.: Aus griinen Wăldern weht der Wind................................... 594—595 E. Petrovici; Romania Transtyrana.......................................... 434—435 D. St. Petrafiu: , Prietenii teatrului".......................................168—169 Dimitrie Todoran: Universitatea Daciei Superioare din Cluj la Sibiu . 82— 84 , , „Prietenii Universității" Daciei Superioare .... 508—510 /. Verbină: Mihail Cogălniceanu ..... 327—328 „ „ Un prieten care nu ne-a uitat: Gino Lupi .... 329 „ „ Elogiul lui Octavian Goga la Academia Română ... 437—438 „ O nouă interpretare a „Mioriței* ................... 438—439 Gh. Vornica: Dr. P. Râmneanțu: „Evoluția neamurilor" . . ... 439 - 440 „ „ Dr. P. Râmneanțu: Românii dintre Morava și Timoc 514—515 Bibliografia Transilvaniei I:..........................................................................171—172 II:......................................................................... 252 TRANSILVANIA ORGAN AL ASTREI Anul 72 DECEMVRIE Nr. 10—1941 CUPRINSUL: Gh Oprescu, Ion Chinezu, Constantin Lacea, Romul Vuia, Nicolae Lascu, Adrian Cristea, Fuga în Egipt Ion Pop Reteganul Gheorghe Ucenescu Activitatea etnografică și folklorică a lui Nicolae : lorga • r Ovidiu în opera lui. Miron Costin Românii în Sibiul anului 1826 CRONICI: • ' i Șt. Bezdechi, O traducere românească a lui Tucidide C. Daicoviciu, Muzeul bănățean din Timișoara Romulus Todoran, Dacoromania . Liviu Onu, O traducere nouă a lui Emlnescu ta limba italiană . Aug. Tătara, Analele Academiei de înalte studii comerciale și industriale „Regele Mihai 1“ din Cluj-Brașov ÎNSEMNĂRI: C. Daicoviciu, Un nou mit — D„ Gheorghe Sofronie; Contri- buțiuni la teoria și practica frontierei. — B., Conferințele în Ger- mania ale d-lor Prof. Lucian Blaga și Silviu Dragomir. — O expoziție de fotografii. — Ion Muștea, Expoziția retrospectivă a cărții, artelor .plastice și a graficei românești din Banat. — losif E. Naghia, losif Petru- tK. Pal: Originea românească a catolicilor din Moldova și Franciscanii, păstorii lor de veacuri. — H., Cum a fost apreciată expoziția etnogra- fică românească din Viena. — Poezia poporală lirică românească apre- ciată de un scriitor «critic de seamă, german. Tiparul Instit. de arte grafice „DACIA TRAIANĂ* s. a., Sibiu —20 XII./1941—2ț)41 Prețul Lei 30'—