
JJ.

P112





                TRRNSILVRNR





ANUL 72 ’ OCTOMVRIE Nr. 8-1941


SIBIU

Inscripția votivâ creștină din Biertan

Sec 4. Bronz. Muzeul Brukenthal, Sibiu
(v. articolul dela pag. 575)

Anul 72


Octomvrie 1941


Nr. 8



            TRANSILVANIA


    Organ al ASTREI





        PE DRUM SORTIT

     Fugarul Timp a măcinat un an și curcubeul iluziilor sfărâmate
zilnic de moara lui a încercat zadarnic să îndulcească „illius tristissima
noctis imago". Neschimbat, ca în clipa supremă, când căminul pierea
după culme din vederea celor ce plecau, amintirea lui strânge inimile
cu aceeași cruzime.

     Pribegi? S'au răsculat împotriva acestui cuvânt. Pribeag e cel
ce a părăsit hotarăle țării lui, cel ce se vede împrejmuit de limbi străine,
departe de așezările neamului său. Pribegi erau cei ce în mijlocul celei-
lalte răscoliri a popoarelor porniră din triunghiul Moldovei spre ne-
mărginirile dinspre Miază-Noapte și Răsărit, călcând fără țintă pământ
străin. Ei au rămas la ei acasă; tot țară românească au sub picioarele
lor, oricât de trudite ; tot cer românesc văd, când își pot ridica abă-
tutele priviri; tot dulcele graiu românesc e cel pe care îl aud cântând
în jurul lor. Și locurile popasurilor le sunt cunoscute și oamenii adeseori...

     Apoi s'a pierdut și această iluzie.

     Nu amărăcinea pâinii a omorît-o. După toate, adesea cumplitele
mizerii prin care a trecut acel trist popor de izgoniți, trebue să se
știe, că statul, prin diferite mijloace, a ajutat, a ridicat, a salvat.
Țara românească nu a lăsat pe drumuri pe fiii ei năpăstuiți. Ne-
numărate au fost măsurile de guvern, luate în vederea ajutorării
refugiaților și a expulzaților. Cele mai multe pătrunse de generositatea
care nu cumpănește fiecare bob de grâu și de cumințenie, — toate
izvorîte din imboldul comunității naționale, fiecare ștergând o lacrimă,
ușurând o rană, adormind o grijă. Ceea ce ni se pare de preț deosebit
în statornica acțiune de susținere, a fost discrețiunea nobilă, cu care
s'a făcut, A luat*dela început aspectul împlinirii unei datorii. Mâna
care întindea ajutorul părea aceea a unui datornic, care replătește obol
străin și ea nu atingea de sus mână de cerșetor. Sunt unii, cărora îm-
prejurările le-au îngăduit să răzbată de puterile lor, în tăcută mândrie,


1

518


IONEL POP


că nu au împuținat posibilitățile de ajutorare a celor nevoiași. Mul-;
țimea mare, care avea reală și arzătoare nevoe de ajutor își avea și
ea mândria ei, care îi ridica sângele în obraz. Doar toți acești oameni
își avuseră rosturile lor: vieața lor de până atunci era încadrată în
rânduiala unei gospodării — de plugar modest, de meseriaș sârguitor,
de intelectual care cumpenește trebuințele familiei sale cu salarul sau
rodul profesiunii libere. Cei ce au plecat nu au fost lăpădături și cei
cărora li s'a făcut nedreptatea — și onoarea — izgonirii, nu au fost
aleși dintre cei fără căpătâiu și fără de însemnătate. Pentru asemenea
oameni ajutorul poate fi o lovitură morală, — pe care totuși trebue
să o accepte. „Dați, dar, dacă vă este cu putință, cruțați pe cel sărac
de rușinea de a întinde mâna". A fost găsită această putință și statul
nostru, depozitar al tuturor drepturilor, dar și al tuturor îndatoririlor
naționale, a desmințit de astădată vechiul dicton, că statele au cap,
dar nu pot avea inimă.

      S'au răspândit acești oameni, întradevăr ca puii potârnichii, pe
tot cuprinsul țării. In clipa hotărîrii tragice, fiecare s'a prins de funigeii
unei nădejdi. Un orășel, prin care a mai trecut în anii tinereții, un
loc unde și-a adus aminte de o rudenie, o localitate în care bănuia
un prieten — luară degrabă aspectul pământului mântuirii. Tristele
convoaie de oameni năpăstuiți, rând pe rând și-au subțiat urma, oprin-
du-se și aici, poticnind și dincolo vagonul sau căruța îngrămădită cu
ceea ce a mai rămas din așezările de acasă. Aproape pretutindenea,
cei ce nu au avut să cunoască tragedia celor ajunși fără de căpătâiu,
au găsit în sufletele lor comoară de omenie și de frățietate. Au fost
locuri — de ce nu am spune-o ? — unde un spirit strâmt, străin de firea
neamului nostru, a oprit orice acțiune de asistență. Au fost Români
— oare erau întradevăr Români ? — care au zăvorit ușa hodinitei lor
case îmbelșugate și mulțumiți de netulburarea vieții lor tihnite, au privit
de după obloanele lăsate cum trecea în căutare de adăpost, prin ploaie
și noroi, carul cu mizerabilele epave. Pe alocurea, cei ce au părăsit
așezări bune, dobândite cu trudă și au fost împinși să-și caute muncă
aiurea, au simțit și poate mai simt câte o privire acrită de galbena
teamă a concurenței. Dar aruncând în meritată uitare asemenea ex-
cepțiuni, rămâne copleșitor valul de caldă frățietate, cu care au fost
îmbrățișați de societatea românească, cei ce întradevăr aveau nevoe
ca și de pâinea de toate zilele — poate și mai mult — de acea căl-
dură. După ce nu e cu putință o înșiruire, aș aminti ca pildă nume-
roasele acțiuni de ajutorare, pe care le-a înjghebat și le-a dus cu
minunate rezultate, societatea româneasca din Capitala țării. In mizeria
de locuințe s'au putut găsi neîntârziat mii de adăposturi, în mijlocul

PE DRUM SORTIT


519


crizei de alimente s’au putut întinde nenumărate mese, spitalele în
aglomerația lor au găsit paturi pentru cei bolnavi, mâini delicate
au răcorit frunți grele de griji, mâini tari au încurajat, au îndreptat.

      Și rând pe rând, aproape toți — zeci de mii, sute de mii?
oare câți suntem ? — și-au găsit un acoperiș deasupra capului, — o
pâine. Mai modest acoperișul, mai pe la capătul satului, — mai cu
neghină pâinea, tăiată poate în felii mai subțirele decât cele de acasă:
dar le au. Rând pe rând s’au înjghebat rosturi de trai, trebuind unii
să mai înceapă odată, acum cu degete bătrâne, torsul caerului.

      Cei porniți dela vetrele lor au rămas încadrați în ritmul răsuflării
acestui neam românesc. Lovituri și umilințe, învolburări ale nebuniei,
răscolirea voinței de mântuire, fapte ce erau menite să schimbe din
țâțână așezările păcătoșite, — trezirea mândriei și încrederii naționale,
au fost culmi și prăpăstii între care s'au legănat, alăturea de toată
simțirea românească. Mulți dintre ei au pășit pe drumul gloriei
dela Răsărit; unii au rămas de veci pe maluri de râuri străine, prin
stepe tătărăști, pe sub zidurile Cetății cu ferecături acum năruite și au
cuprins cu ultima fărâmă de gând turnul suleged maramureșan, sau
însoritele țarini sălăjene. Cu toții trăiesc epopeea flamurilor românești,
cu elanurile, cu durerile, cu grijile, cu nădejdile ei...

      Și totuși, a palizit, s’a șters iluzia. Ei se simt pribegi.

      In sufletul celor plecați din țara îngenunchiată arde grăunte de foc.

      încă nu a coborît din spre munți nici prevestirea vânturilor de
toamnă, când se adună hulubii de prin toate dumbrăvile verzi și por-
nesc spre țara de unde au venit. Pe miriștile abia secerate mai zac
din belșug pierdutele boabe, pe care omul fără să vrea le aduce jertfă
paserilor cerului. Prin pădure semințele dau încă bună hrană și totuși
ei pleacă porniți de tainice porunci, ce se trezesc pe neașteptate.

      In sufletul pribegilor arde dorul de vatra bătrânilor părinți. Mulți
dintre ei s’au fost îndepărtat de leagăn și au plecat din preajma lui.
Totuși le era aproape și din vreme în vreme se întorceau la casa cu
streșină joasă, unde străjuesc și mângâie și îndreptează Penații. Acum
s'a ridicat zid de baionete și de ură. Gândul acestei ruperi brutale,
sălbateca opreliște peste care nu se poate trece, e un amar chin su-
fletesc, pe care nu-1 pot înțelege, decât cei ce îl pătimesc.

      Știți oare voi, care ați rămas în orânduirile așezărilor voastre, ce
însemnează să nu ai un mormânt lângă crucea căruia să pui o lumi-
niță ? Puteți oare voi cunoaște singurătatea de ghiață, care te cuprinde,
când știi dincolo de zidul blăstămat mormintele tuturor celor din care
te tragi: bătrâni știuți doar după nume, și părinți care te-au alintat,
— ale tuturor celor dintr'ai tăi, care au plecat mai curând, și tu ești


                                                                   1*

520


IONEL POP


rupt de ele și de glia de alăturea, care te aștepta la sfârșitul tru-
delor tale?

      Te simți străin in largul Țării românești, și, învelit în pânza
de miraj a lucrurilor care nu se pot atinge, te chiamă, naiv și chi-
nuitor, și tuf arii din coastă din care își umple copiii sânii cu alune
noui, și părul găunos și străvechiu de care se leagă o tradiție familiară,
și modesta casă ardelenească ridicată din sudoare și din dragoste multă.

      E o chemare a celor săvârșiți din neamul tău, și a pământului
care i-a născut și îi cuprinde acum. E chemarea tainică a acelei țări,
spre care nu poate porni hulubul, ce se zbate în colivie.

      In sufletul celor plecați arde gândul unei neadormite învinuiri.
De ce ai plecat? De ce ți-ai părăsit frații în marea nenorocire? In
zadar îți acoperi îngrozit urechile, și în zadar încerci să îl adormi in
vrajă de vin și în cântece de lăutari, — se văietă, strigă, urlă glasul
fratelui tău chinuit.

      Acolo e întunerec și plâns și sânge. Tu te-ai ferit dela împărtă-
șenia cupei celei amare 1 Tu auzi vorbă românească vorbită tare, —
pe subt fereastra ta, cei ce trec apăsând voinicește pământul, sunt sol-
dați români, și în fruntea lor tricolorul e cel românesc!

      O! toate argumentele pe care le înșiri cu repețire de obsesie,
nu pot adormi glasul învinuirii. Da, nu ai venit de bunăvoie, nu ai
grăbit în belșug, soarta ta nu e una plină de bucurii, ți-ai lăpădat ce
biata ai avut, ai fost izgonit. Strigătul de durere, nu încetează să aibă
totuși, accentele crude ale reproșului...

      Binecuvântată durere amară de om pribeag! binecuvântat jar al
dorului de glia părințească! binecuvântată lovitură nedreaptă a sbi-
ciului învinuirii! Arsura voastră fără de alinare, ne ține în drumul da-
toriei noastre.

      Nu vrem așezări cu temelie durată statornic, ci cortul de stuf al
celor ce trec prin pustie spre Țara făgăduinții. Nu vrem hambarele
îmbelșugate ale gospodăriilor hodinite, ci bulzul de mămăligă în traista
drumețului. Nu vrem pacea din preajma căminului cald, ci plesniturile
crivățului în fața îndreptată spre obârșiile lui.

      In această epocă tragică a Neamului românesc, când trebue să
se lege in maltăr de sânge ceea ce reclădim din ruinele becisniciei de
ieri, cei isgoniți au un rost, hărăzit lor de Pronia, care împarte încer-
cările cele grele spre mântuire, și dă carilor dinți și filosofilor gândire
înaltă, ca să-și poată fiecare împlini părticica de trudă din care naște
desăvârșirea.

      A lor e datoria să pomenească neîncetat strălucirea Ierusalimului
pierdut, cântându-i preamărirea subt sălciile triste, în ramurile cărora

PE DRUM SORTIT


521


au atârnat nefolositoarele alăute de danț. A lor e datoria, ca lângă fo-
curile de bivuac din Stepa Nogailor și de dincolo de porțile Crâmului,
să povestească eroilor despre Dragoș maramureșanul, despre cei rămași
in dârza Țară a Oașului, despre grănicerii năsăudeni, despre acel mi-
raculos colț de eroi în care s'a întors din altă pribegie Simion Bărnuțiu.
Să le arate cât de subțire e pospaiul străin care s'a așezat pe țara
românească, ca o pâclă otrăvită deasupra apei curate.

     Lor le e dat să îndrepte neîncetat toate privirile spre ceea ce
este: sau piatra de boltă a clădirei românismului, sau junghiul dușman,
care ajunge până subt inima lui. A lor trebue să fie înălțarea, de a
săruta mai întâi țărâna sfântă, îngenunchind deasupra celei desrobite
sau mângăind-o cu suprema îmbrățișare,

     înjghebările de asociații ale refugiaților și expulsaților au fost
chemate să colaboreze cu organizațiunile de stat și cu cele particulare
numai în vederea acțiunei de ajutorare. Această împrejurare explică
și penibila anemie a unui recent sfat de această natură. De subt poj-
ghița programului fără vlagă, striga tăcerea asupra gândului de temelie,
care unea pe toți cei cu sufletul neîntinat. Necesara operă de susținere
a năpăstuiților se va urma, suntem siguri, cu aceeași românească râvnă,
și cu acelaș sentiment al datoriei.

     Cei ce cu un an înainte au trecut în Țara liberă, vor rămâne
însă înjugați destinului lor. Grija aspră a vieții nu-i poate abate dela
acest drum, scris de înțelepciunea, care înalță lovind, din durere cri-
stalizează ținte înalte și își alege pământeștile mijloace în cele mai
umile ființe.

IONEL POP

        LIMBĂ Șl SUFLET

CITIND UN RECENT TRATAT DE LINGUISTICĂ ROMÂNEASCĂ

     Există, în curs de publicare, două opere monumentale care ono-
rează cultura noastră: Limba română a d-lui Sextil Pușcariu, cu un
prim volum apărut anul trecut și Istoria Limbii române, din care d-1
Al. Rosetti a dat la iveală în timpurile din urmă al treilea volum.
Ambele opere se publică la Fundațiile Regale.

     Același obiect, limba română și aceeași preocupare: a oferi
mijlocul unei cunoașteri precise și adânci a acestei limbi. Asupra ace-
stor date inițiale se aplică însă două personalități foarte distincte, înar-
mate cu metode diametral opuse. Pe câtă vreme d-1 Rosetti mânuiește
cu rigoare metoda strict istorică și analitică, d-1 Pușcariu cercetează
însăși structura limbii privită în întregul ei actual, fără să refuze însă
concursul diferitelor discipline și metode (etnografia, comparația, însăși
istoria cu ramurile ei) a căror momentană mărturie pare eficace pentru
cercetarea sa. D-1 Rosetti descrie, strat cu strat, etapele parcurse de
limba românească, reconstituind astfel în liniile lui vitale însuși pro-
cesul de formație al acestei limbi. Iar d-1 Pușcariu, privind limba ca
un organism care funcționează sub ochii săi, nu întrebuințează scal-
pelul anatomistului, ci mai curând microscopul biologistului.

     Avem de-aface cu două școli și două metode perfect definite.
Mai mult chiar: această antinomie vădește existența a două concepții
filosofice, pe care le-am putea denumi grosso modo vitalism și isto-
rism. S'ar putea epiloga îndelung asupra opoziției acestor două metode
în cultura noastră de ieri și de astăzi, precum și asupra eficacității
relative a metodelor pe care le determină, fiindcă aplicarea în același
obiect a două concepții și metode așa de distincte este instructivă nu
numai pentru disciplina în cauză, ci pentru însăși metodologia știin-
țelor morale.

LIMBĂ Șl SUFLET


523


      Nu voiu face aici această excursie in domeniul metodologiei. Și
tiu voiu avea nici temeritatea să laud cele două tratate, nici imperti-
nența să le critic: amândouă aceste atitudini rămân în sarcina specia-
liștilor. Se întâmplă însă că, atunci când severa și savanta Istorie a
d-lui Rosetti pare adresată exclusiv acestor specialiști, Privirea gene-
rală, care formează voi. I al d-lui Pușcariu, nu numai că nu respinge
voința de perfecționare a „oamenilor de litere", dar chiar o cheamă
și o îmbie. Și fiindcă intenția vădită și de altminteri exprimată a d-lui
Pușcariu este de a depăși limitele strictei specialități linguistice și de
a deschide orizonturi psihologiei, literaturii și numeroaselor probleme
deschise ale acestora, poposim, după o atentă lectură, in preajma lu-
crării sale,

      N’ași vrea și nu trebue să fiu singurul, E bine, e necesar, de
pildă, ca Lucian Blaga să citească pe d-l Pușcariu, după cum d-l Puș-
cariu a citit, nu fără profit, pe Lucian Blaga. E bine, e necesar ca fi-
losofii culturii noastre, istoricii de idei și de literaturi, esteticienii lite-
rari și, în general, oamenii noștri de cultură să ia contact cu o carte
și un sistem de cercetări, de care n'au dreptul să se desintereseze nici
ca Români, nici ca specialiști ai obiectelor lor respective.

      Nu voiu scrie aici o dare de seamă, ci voiu însemna rezultatul
meditației mele asupra unor probleme pe care cartea d-lui Pușcariu,
fie că le desbate, fie că numai le suscită.

A
* ' •

      Pentru a fi așezat in adevărata lui lumină, fenomenul linguistic
trebue raportat la complexul de interese, de intenții și de mișcări ale
sufletului care se exprimă prin el.

      Acest adevăr n'a fost totdeauna evident. Să ne amintim de gra-
maticile pe care le-am studiat în școli, cu paradigme așezate geometric,
aidoma soldaților de plumb, cu riguroase construcții ce se năruiau așa
de des când le confruntai cu realitatea. Limba reconstituită de aceste
gramatici, simplistă și totuși misterioasă, apărea ca un mecanism inde-
pendent, rigid și automat, funcționând admirabil în vid, dar ostenind
repede la aer liber, unde intervenția obraznică a firului de nisip echivala
cu o catastrofă.

      Firul de nisip era „excepția", adică un fapt linguistic inasimilabil
organismului delicat al gramaticei clasice. Ofensată și discretă, gramatica
înregistra accidentul și pășea majestuos mai departe, până când se'
împiedeca din nou. Și astfel, din paradigmă în paradigmă, din accident
în accident, se înălța un edificiu aproape coherent și logic, locuit de
4) inteligență ideală, dar neîncăpător pentru bogăția sufletului viu.

524


BASIL MUNTEANU


      Această lipsă de adaptare a conținătorului la conținut devenea
în deosebi supărătoare când, părăsind exemplificarea dogmelor ei prin
exemple .elementare și oarecum deduse din acele dogme, gramatica
înfrunta realitatea însăși și proceda de pildă la analiza unui text literar.
Excepțiile se înmulțeau atunci ca prin minune. Se iveau la fiecare pas
forme eliptice ale căror goluri nu știai totdeauna cu ce să le umpli
spre satisfacția logicei gramaticale. Interjecțiile jucăușe, tratate cu atât
dispreț în teorie, deveneau în practică un factor influent. Iată verbele
defective și impersonale, nărăvașe, absurde. Plouă.., Cine plouă?
Poate Dumnezeu... Căutai astfel subiectul și nu-1 aflai, sau aflai că e
la dativ, ceea ce părea curios și revoltător.

      Această gramatică oarecum celulară, care părea mai curând im-
pusă limbii decât dedusă din ea, presupunea deci existența unui om
ideal, imobil și pasiv, constituit din elemente puține și simple și tot-
deauna identic cu el însuși. Același om ideal, considerat nu numai
sub specia statică a eternității, dar și sub specia geografică a univer-
salității, stă la baza tuturor încercărilor de a crea o limbă universală.

      Iată însă că, în veacul al XVIII-lea, se naște psihologia. Pur ra-
ționalislă la un Condillac și .a un Destutt de Tracy, sau cu previziuni
experimentale ca la Cabanis, psihologia consideră imediat limba ca un
fapt sufletesc. Alături de vechile concepții ale unui iluzoriu automa-
tism verbal, care vor dăinui în gramaticile școlare până astăzi, se în-
firipează atunci concepția psihologică a limbii, concepție care va evolua
împreună cu psihologia însăși, urmându-i destinul și îmbrățișându-i
metodele de investigație.

      Deși revoluționară în teorie, în fapt această schimbare a rămas
multă vreme modestă. Intre psihologia raționalistă a lui Condillac și
vechea logică, diferența era mai mult în intenție decât în realizare. Iar
limba apărea ea însăși ca expresia unui suflet redus aproape numai
la facultățile Iui intelectuale. De aici revolta lui Destutt de Tracy față
de capriciile, asimetriile și metaforismul colorat al limbii vii sau al
limbii scrise de un Chateaubriand, precum și voința lui de a o reforma
reducând-o la semne pur convenționale, golite de culoare afectivă și
totdeauna egale cu ele înșile și de a-i atribui ca atare rolul unei cât
mai comode monede de schimb, sau pe acela riguros și precis, analog
cu limbajul matematic.

      Orice concepție intelectualistă a limbii este însă îngustă, deci
falsă, fiindcă ea consideră limba drept expresia unei singure facultăți
sufletești, inteligența. Nu doar că inteligența n'ar prea juca niciun rol
în organizarea și economia limbii. Se știe astăzi că milioanele de în-
cercări și de potriviri fonetice, morfologice, sintactice, care, printr’un

LIMBA Șl SUFLET


525


concurs colectiv, hotărăsc pentru o vreme calitatea unui sunet, de-
stinul unei flexiuni sau sfera de aplicație a unui termen, nu scapă
acțiunii inteligente a masei vorbitoare. Michel Breal a dovedit că pro-
cesele linguistice nu sunt procese oarbe, ascultând de legile unei me-
canici exterioare sufletului, ci se supun unei voinți obscure, dar per-
severente (La Semantique, VH-e edition, p. 7). Breal admite și el exi-
stența unor legi care guvernează limba, dar pentru el aceste legi nu
sunt fatalități mecanice, ci pur și simplu legi intelectuale: legea „spe-
cialității", în virtutea căreia formele cu dublă sau multiplă întrebuin-
țare capătă atribuții unice; legea iradiației, de care ascultă numeroase
fenomene de propagare și de contagiune; legea percepțiilor false, care
explică anumite ciudățenii prin acțiunea prea sistematică a unor erori
populare; legea îmbogățirii prin inovație; în sfârșit, cea mai activă și
mai fecundă dintre ele, legea analogiei, care grupează sau regrupează
formele, fie prin asemănare, fie prin contrast.

      Pentru d-1 Pușcariu, materialul linguistic e supus unor operații
de clasificare, unde inteligența colectivă se manifestă activ, conform
unor norme care amintesc legile lui Breal, dar le completează, nuan-
țându-le, Asociația de idei și procesul de abstracție joacă un rol co-
vârșitor în organizarea limbii. De asemeni, etimologia populară, voința
de normalizare a formelor excentrice, instinctul simetriei morfologice,
contaminarea, adică tot atâtea propensiuni sau iluzii intelectuale care
determină gruparea cuvintelor sau a formelor în familii, în serii deri-
vative și morfologice, în grupuri semantice, prin contrast sau corelațiune.

      Iată dar că prin diferitele sale operații (simetrie, ordine, simpli-
ficare, grupare, etc.) inteligența colectivă tinde din instinct către o cât
mai perfectă raționalizare a limbii, în virtutea principiului profund
omenesc al economiei de mijloace, cu numeroasele lui corolare și con-
secințe : obținerea unei maxime eficacități cu prețul unui minimum de
efort, facilitatea, rapiditatea, etc. Prin firea ei, inteligența cere stabilitate
și deci cristalizare. Ea este adversara neprevăzutului în libertate și se
străduește să-l explice, adică, în speță, să-l integreze, printr'un proces
de asimilare (sau de „normalizare", după fericita expresie a d-lui Puș-
cariu) într'un sistem linguistic. Inteligența colectivă aspiră, cu alte cu-
vinte, la o cât mai perfectă gramaticalizare a limbii, ceea ce i-ar asi-
gura transmisiunea și recepția comodă a unui fond de gândire pozitivă
și precisă, compus din noțiuni abstracte, simple, fără culoare, cu sens
mai mult utilitar. ₍

      Ambiții naive și de altminteri zădarnice: „E neîndoelnic că lim-
bajul desemnează lucrurile (e vorba aici de concrete, nu de abstrac-
țiuni, acestea fiind perfect acoperite de termen) în mod incomplet și

S26


BASIL MUNTEANU


inexact.“ (Breal, p. 177). Limbile sunt condamnate la o „permanentă
lipsă de proporție intre cuvânt și obiect**, expresia fiind totdeauna ori
prea largă, ori prea îngustă și obligată, pentru a fi înțeleasă de re-
ceptor, să ofere atenției acestuia o mare elasticitate (Id. p. 107).

       Astfel, în fața și împotriva zăgăzuirii intelectuale, se înalță spon-
taneitatea mereu creatoare a sufletului. Peste stabilitatea inteligenții se
revarsă instabilitatea vieții sufletești. Iar limba este imaginea credin-
cioasă a acestui conflict permanent dintre spontaneitatea sufletului și
disciplina inteligenții, misiunea limbii fiind de a înregistra și transmite .
nu numai elementele intelectuale ale unei personalități, ci însăși această
personalitate, cu infinitatea valorilor ei afective, sensoriale, instinctuale
și artistice.

       Se poate astfel afirma că limba este revelatoare a omului însuși,
iar numeroasele studii de psihologie linguistică, publicate în ultimele
decenii, frământă un imens material și comportă nenumărate aplicații
la toate disciplinile morale.

       Să stăruim asupra acestui raport dintre om și limbă. Există în
fiecare act complex de gândire, un anumit număr de date inițiale, mai
mult sau mai puțin fixe și conștiente, alături de un număr infinit de
posibilități variabile și neprevăzute. Cele dintâi indică un punct de ple-
care și uneori punctul aproximativ către care tindem, adică o direcție
generală, jalonată de alte câteva date-reper. Astfel orientată și însu-
flețită de voință, căci fiecare act de gândire are un substrat voluntar,
inteligența pornește la drum. Dar nu pornește niciodată singură: în-
treaga personalitate a „gânditorului** o însoțește, imprimându-i culoarea
și accentul ei.

       Acum se ivesc greutăți și probleme pe care gândirea în mersul
■ei va avea să le rezolve pas cu pas. Ele sunt de ordin subiectiv și
circumstanțial — subiectiv, întru cât în spatele datelor fixe de care
vorbeam se agită tumultul vastei experiențe personale necernute, și
circumstanțial, întru cât gândim totdeauna în funcție de factori exte-
riori, cum ar fi persoana sau publicul cărora ne adresăm formal sau
in petto, momentul, mediul ambiant cu întreg complexul lui fizic și
moral. Fiecare „gânditor", deci fiecare vorbitor ne apare ca un pionier:
el a pornit în explorare cu câteva instrumente necesare, dar niciodată
cu toate instrumentele necesare. Aceste instrumente ce-i lipsesc, el va
fi obligat să le improvizeze, să le inventeze, să le adapteze pe măsură
ce va fi nevoie. A pornit ajutat de o hartă, uneori foarte sumară, pe
care s'au însemnat șoselele naționale, fluviile etc., dar nu s'au notat
toți afluenții, toate accidentele de teren, toate drumurile costișe. De
.aceea el va rezolva mereu dificultăți neprevăzute, înconjurând o muche,

LIMBĂ Șl SUFLET


527


tăind de-a-dreptul prin hățiș, poposind pe un platou. Cu cât va umbla
pe căi mai neumblate, cu atât „ gânditorul“ va întâmpina mai mult ne-
prevăzut și va fi obligat să întrebuințeze mai multă inițiativă.

      întreg acest proces complex al gândirii se răsfrânge în expresie,
cu toate șovăirile, căutările și înfrigurările lui. Ca și gândirea, limba
cunoaște elemente fixe și elemente variabile. Amândouă au nevoie de
date statornice cu funcție de reper, fără de care și una și alta s’ar
pierde in haos și ar rămâne inconsistente, deci incomunicabile, dar în
același timp amândouă fac apel la inițiativa permanentă a subiectului
gânditor și vorbitor, în lipsa căreia rezultatul gândirii și expresiei n'ar
fi decât o formulă convențională, fără semnificație precisă și poate chiar
fără aplicație posibilă.

      Astfel, atât gândirea cât și expresia își croiesc un drum median
între spontaneitate și automatism, între anarhie și gramatică, un drum
de fapt totdeauna nou pentru fiecare act de gândire și de expresie.
Șivoiul creator al vieții spontane tinde mereu să se reverse peste ză-
gazuri pe care inteligența mereu le restabilește și le fortifică. Gândirea
ca și expresia sunt procese în permanență deschise; ele sunt rezultatul
unei lupte a intenției cu neprevăzutul, un compromis între materialul
inert, admis de colectivitate, și materialul mereu viu și reîmprospătat
care naște din confruntarea subiectului cu imponderabile, accidente și
rezistențe pe care pas cu pas i le opun calitatea destinatarului, variația
mediului și propria sa personalitate.

      Această paralelă între gândire și expresie este de sigur artificială,
de vreme ce ambele fenomene apar perfect topite, sau cel puțin intim
condiționate unul de celălalt. Oricum, stricta lor corelație arată în cât
de mare măsură limba este revelatoare a însuși omului care o vorbește.

*
41   •

      Cea dintâi consecință a acestei corelații este că expresia va fi cu
atât mai perfectă cu cât autorul ei va fi pătruns mai adânc, nu numai
în propria sa personalitate, ci în personalitatea receptoare. Căci orice
expresie tinde să convingă pe ascultător, sau cel puțin să-i placă. Așa
fel încât ceea ce Pascal prescria cu atâta luciditate elocvenței eficace,
se aplică de fapt la totalitatea fenomenelor de expresie:

      „(L'eloquence) consiste donc dans une correspondance qu'on tâche
d'etablir entre l'esprit et le coeur de ceux â qui l'on parle d'un cote,
et de l'autre Ies pensees et Ies expressions dont on se sert; ce qui
suppose qu'on aura bien etudie le coeur de l'homme pour en savoir
tous Ies ressorts, et pour trouver ensuite Ies justes proportions du
discours qu'on veut y assortir..." (Pensees, Ed. Brunschvieg, Nr. 15).

528


BASIL MUNTEANU


      „Resorturile" inimii sunt însă așa de numeroase și de ascunse,
încât imposibilitatea de a le identifica și de a le demonta face ca ex-
presia să rămână imperfectă, adică incompletă și aproximativă. Bogăția
limbii nu va egala niciodată bogăția sufletului. De fapt, noi nu tra-
ducem mai niciodată în cuvânt totalitatea gândirii noastre, ci numai
indicăm semnalmentele acestei gândiri, datorită cărora ascultătorul sau
cititorul o pot reconstitui în propriul lor suflet De aceea o conver-
sație e totdeauna un fapt instructiv pentru observatorul atent: uneori
ascultătorul cere vorbitorului un răgaz pentru a medita asupra celor
auzite, adică pentru a le supune unui proces invers și pentru a umple
golurile pe care expresia nu le poate umple, ci numai situa și delimita.

      Se înțelege astfel lesne cât de precară e înțelegerea între oameni,
și din ce motive. O conversație între mai multe persoane dă naștere
de obicei la o sumă de procese de intenție, fiecare transpunând cele
spuse de vecin la o altă înălțime sufletească și integrându-le într’o
ordine de idei care nu e niciodată identică la doi convorbitori. Nici
măcar limba scrisă nu poate evita blestemul originar al neînțelegerii
funciare. Un poem e interpretat de zece cititori în zece feluri, fiecare
punând în evidență ceea ce se împlinește mai fericit cu propria lui
viziune a lumii, cu propria lui experiență sufletească.

*

• ♦

      Poate mai mult de jumătate din expresie e format din sugestie.
Pentru cutare delicată sensație interioară sau cutare fugitivă stare de
suflet, limba n'are cuvânt. Ce străduință atunci pentru a comunica
aceste lucruri subtile sau chiar singulare! Intonația, mimica, topica,
punctuația etc. ne oferă tot atâtea mijloace de a sugera ceea ce nu
putem exprima direct, adică stări și mișcări așa de noi, încât ele nu
se pot analiza, nici asimila unei categorii comune.

      Metafora este unul din aceste mijloace de transmisiune prin su-
gestie. Ea nu figurează niciodată, la adevărații artiști sau la „gândi-
torii" serioși, o simplă floare retorică. Metafora răspunde unei nece-
sități stringente, nefiind fericită decât atunci când umple cu adevărat
una din nenumăratele lacune ale limbii comune. Funcțiunea estetică a
metaforei implică deci o funcțiune intelectuală și anume aceea de a
exprima ceea ce este inexprimabil prin mijloacele directe și curente.
De aceea străduința unor comentatori naivi de a traduce metafora
poetică, adică metafora complexă, dotată cu antene simbolice, în ter-
meni plani și pozitivi înseamnă o simplificare abuzivă și vulgară a gân-
dirii intuitive. Metafora adevărată și necesară nu e numai mai fru-
moasă decât expresia pozitivă: ea este totdeauna altceva decât această
expresie, pe care o îmbogățește cu sensuri și culori noi.

LIMBA $1 SUFLET


529


      In fine, gândirea e totdeauna, într’un grad sau altul, un fapt sin-
tetic. Oricât ne-am osteni să disociem și să ajungem la elemente, aceste
elemente rămân contaminate de un întreg context sufletesc, pe care
nicio forță de abstracție nu-1 poate înlătura cu totul. Limba, instru-
ment al acestor sinteze, este și ea un fapt sintetic. Adevărata realitate
linguistică e fraza. D-1 Pușcariu constată undeva că propoziția prezintă
cele mai deseori implicații frazeologice de care n'o putem izola și că,
în general, cuvântul, el însuși un complex de idei, se supune aproape
tot așa de greu definiției ca și silaba.

      Consecința acestei conformații sintetice a minții și deci a limbii
e cu totul remarcabilă. Fenomenul coarticulării pe care d-1 Pușcariu îl
descrie (p. 64—65) după P. Menzerath, nu se aplică numai emisiunii
sunetelor, ci se poate transpune și în domeniul frazeologiei. In virtutea
coarticulării, departe de a fi emise în urma unei pregătiri imediate și
pentru fiecare sunet în parte a organelor fonatoare, sunetele sunt schițate
cu anticipație prin adaptarea virtuală a organelor fonatoare la întregul
grup sonor ce urmează a fi rostit. De aceea: „In vorbirea obișnuită,
articularea sunetelor depinde totdeauna de aceea a sunetelor învecinate
și realizarea lor se face cu maximul de economie de mișcări,*' Astfel
se explică în fonetică numeroase cazuri de acomodare, asimilare, dife-
rențiere, disimilare, metateză, etc.

      Dar tot astfel se pot explica în frazeologie o sumă de aproxi-
mații, de contaminări, de deformări, de adaptări, de lărgiri și de con-
tracțiuni ale sensurilor componente, care nu mai sunt gândite individual,
ci unul în funcție de celălalt și de întreg. Există deci, alături de co-
articularea sunetelor de către organele fonatoare, un fel de coarticulare
a sensurilor frazeologice de către organul minții.

      întreaga Parte I a cărții d-lui Pușcariu, aceea care se ocupă de
Organizația limbii și de Cugetarea linguistică, ar putea fi tradusă în
termeni de psihologie. Se desprinde din ea, alături de imaginea unei
limbi vii, imaginea unui om viu, viu și complet, mânat de o sponta-
neitate creatoare chemată să rezolve infinitatea cazurilor pe care mereu
i le propune vieața și ancorat totuși într’un automatism fără de care
ideația ar fi imposibilă, iar expresia incomunicabilă.
*

» *

      Imagine a omului, limba este interesată în toate disciplinile și
creațiile omului. Deseori, literatura și în deosebi poezia sunt caracte-
rizate ca arte ale cuvântului. Cu condiția ca prin cuvânt să se înțe-
leagă nu numai un tot sonor, iar prin artă a cuvântului nu numai un
joc pur fizic-auditiv, ci, prin amândouă, vastul proces omenesc de tra-
ducere a personalității, această definiție pare justă.

530


BASIL MUNTEANU


      Ea compromite în mod definitiv acea tenace ingerență a logicei
în pretinsa explicare a poeziei, concepție moștenită dela vechile retorici,
mereu hulită și totuși mereu stăruitoare. Limba, nefiind ea însăși un
instrument în serviciul exclusiv al logicei, ci în serviciul întregei perso-
nalități, e cu deosebire absurd să i se atribue această funcțiune tocmai
în poezie. Mă gândesc atât la înțelegerea și reconstituirea actului creator
de poezie, cât și la coordonarea în timp a diferitelor creațiuni poetice,
adică la dubla disciplină a exegezei și a istoriei literare.

      Aceste disciplini sunt supuse într'adevăr aceluiași destin și cunosc
același conflict de tendințe ca însăși limba care le stă la bază. Există,
în literatură ca și în limbă o tendință de „gramaticalizare**, care constă
în reducerea literaturii la cunoscut — adică la idei și teme generale,
la norme, la tehnică — și deci în predominarea rațiunii logice, tot-
deauna sistematică și oarecum automată. Așa se explică intervenția în
studiile de istorie literară a cercetătorilor cu sensibilitate atrofiată,
pentru care operațiile de exegeză și de istorie literară se limitează la
constatări polițienești, la procese verbale, la inventării, la confruntări
de date pozitive și materiale, cum ar fi stabilirea de filiații anecdotice,
de împrumuturi și de influențe fără semnificație reală. împotriva acestei
raționalizări pozitiviste, se ridică tendința opusă a spontaneității pure.
O bună metodă literară va opera, aidoma cu o bună metodă lingu-
istică, pe căile medii unde spontaneitatea și norma se întâlnesc și se
limitează reciproc.

      Procesul acesta de limitare a celor două tendințe extreme este
tot așa de interesant în literatură ca și în limbă. A distinge pentru
fiecare creație în parte și apoi pentru fiecare epocă, școală sau curent,
elementele constante și normative în jurul și cu ajutorul cărora se gru-
pează notele individuale, înseamnă a pătrunde în însăși frământarea
procesului de elaborare estetică, în sbuciumul intim prin care inefa-
bilul tinde la expresie și la comunicare.

      Atent la lupta aceasta de lărgire a unui teren în detrimentul
celuilalt, cercetătorul literar va înțelege adânc viciile exceselor contrarii
care se vădesc, de o parte, în literatura absconsă și în cea suprarea-
listă, condamnate pe temeiuri diferite la același rezultat ininteligibil, iar
de altă parte în literatura de imitație sau de rutină care, excluzând
jocul spontaneității, se rezumă la colportarea formelor unanim admise.
Adevărata operă literară refuză atât spontaneitatea absolută a revăr-
sărilor nezăgăzuite de norma comună, cât și dictatura acestei norme
în dauna spontaneității. Iar valoarea ei se va judeca tocmai după can-
titatea de inefabil și de spontaneitate pe care va fi reușit să o ridice,
la suprafața înaltei conștiințe a celor aleși.

LIMBA Șl SUFLET


531;


      Intre literatură și linguistică există însă un teren comun, unde
ele se întâlnesc și aproape fuzionează: terenul stilisticei. Stilistica în-
globează toate fenomenele de expresie care scapă raționalizării grama-
ticale. Indice al personalității individuale și, ca atare, vehicul al mișcă-
rilor sufletești celor mai ascunse și mai puțin definibile, stilul modu-
lează și nuanțează chiar gândirea comună. El captează însăși sponta-
neitatea înoitoare și nedisciplinată de care vorbeam mai sus și care,,
dincolo de gramatică, uneori împotriva gramaticei, operează în regiu-
nile infinite unde fiecare individ își avântă sufletul lui dornic de cu-
cerire. Stilul ne apare astfel ca un subtil organ de expresie a unor
cunoștințe greu de perceput și de formulat, un organ mereu activ, fără
de care limbile s'ar cristaliza în categoriile ucigătoare ale pozitivității'
generale și ar pierde orice virtualitate artistică.

      Anexă întregitoare a linguisticei și evoluând în mărginea grama-
ticei, stilistica este pentru literatură mai mult decât atât: ea este,
într'un sens, literatura însăși. Ea explică și promovează fenomene pe
care simpla gramatică le-ar condamna fără iertare. „A scrie bine** nu
înseamnă același lucru pentru gramatică și pentru stilistică. Numai
stilistica înțelege și ratifică anumite modalități de expresie care înfrâng
regularitatea gramaticală. Astfel, din punct de vedere stilistic, „a scrie
bine** înseamnă uneori a scrie foarte rău, cum fac de pildă amatorii
de „ecriture artiste** care, în ambiția lor de a se singulariza printr'o
expresie cât mai deosebită de aceea a comunității, confundă aparența
noutății cu realitatea ei. Căci stilul, după cum spuneam adineaori de
metaforă, nu e o înflorire artificială, ci o necesitate adâncă, așa de
adâncă încât ea nu intervine cu eficacitate decât atunci când limba
comună și regulată și-a epuizat mijloacele de expresie.

      Acum vreo zece ani, un prieten avocat se mira, cu oarecare
compătimire, de sobrietatea mijloacelor mele de expresie. Spunea: s'ar
crede că eviți imaginea, culoarea, mișcarea. Uite eu, care n'am cultura
d-tale literară, din ce am scot mult mai mult decât d-ta din multul
d-tale. Ii răspundeam că nu-i înțeleg nici mirarea, nici nedumerirea,
nici mai ales mândria; că expresia are un caracter de necesitate care
scapă cu desăvârșire temperamentului său înflorit de avocat prea apa-
rent, etc. Iată însă cum, pentru anumite capete, expresia poate fi fru-
moasă în sine, colorată de dragul culorii, etc.

      Dimpotrivă, „a scrie rău" sub raportul gramaticei înseamnă uneori
a scrie foarte bine «sub raportul stilisticei. Există o lungă serie de mari
scriitori — în deosebi romancieri și dramaturgi — pe care critica tra-
dițională îi acuză că „scriu rău" și totuși îi tolerează în panteonul li-
terelor universale, (E cazul lui Saint-Simon, al lui Balzac, în deosebi

S32


BASIL MUNTEAN!)


al lui Moliere). De aici, tot felul de încercări ingenioase de a concilia
această disparitate imaginară, fiindcă de fapt un mare scriitor scrie
totdeauna bine — afară de anumite neglijențe vădite pe care cei mai
buni le comit uneori. Iar paradoxala antinomie de mai sus se datorește
confuziei dintre gramatică și stilistică. Scrisul neregulat, uneori confuz
și greoi, al lui Moliere se explică perfect, cele mai deseori, prin obli-
gația dramaturgului de a imita limba vorbită, cu întreaga ei sponta-
neitate și cu toate dibuirile ei. Brunetiere a putut spune cu dreptate
despre marele comic: „11 eut ecrit moins bien, s'il avait mieux ecrit“ •
{Etudes critiques, 7-e Serie, p. 101). Dar Brunetiere însuși, care făcea
această justă apreciere în 1898, nu înțelegea desăvârșit semnificația
observației sale. El se mulțumea numai să constate că există o „rela-
tion mysterieuse** între neregularitatea și vioiciunea stilului (Ib., p. 118)
lăsând pe searha altora explicația acestei ciudățenii. Pentru noi, pre-
tinsa ciudățenie pare normală, de vreme ce observația și expresia vieții
infinite, neîncăpând în tiparele înguste ale gramaticei, nu se supun
decât legilor mult mai subtile ale stilisticei. De aceea, toate încălcările
neprecugetate ale regulei, toate revărsările necesare ale vieții peste ză-
gazele prevăzute de gramatică, intră sub jurisdicția stilisticei, care le
ratifică sau le respinge pe măsura sincerității, necesității și eficacității lor.

      Stilurile individuale se pot grupa în categorii din ce în ce mai
generale și mai abstracte. De aici existența posibilă a diferite stilistici
profesionale, sociale, etc., apoi naționale, în sfârșit general-umane. Dintre
aceste categorii, cu deosebire importantă și rodnică mi se pare stilistica
națională, care reunește mijloacele de expresie spontană specifice unei
limbi. A defini personalitatea unei stilistici naționale înseamnă un pro-
gres în definirea specificității însăși a neamului respectiv. Pentru a
obține acest rezultat, metoda comparației se impune dela sine. Și iată
că odată mai mult linguistica ne conduce pe terenul literaturii, de
vreme ce nicăeri stilistica comparată, în serviciul psihologiei diferen-
țiale, nu va afla un mai vast și variat material de aplicație și de con-
strucție. Așa de neglijată până astăzi în literatura comparată, compa-
rația stilurilor va trebui să se înalțe pe primul plan al conștiinței com-
paratiștilor.

      Rezultatele sar dovedi imediat numeroase și substanțiale. Iată, de
pildă, curioasa categorie a operelor (în deosebi, romanele) cu conținut
descriptiv și sufletesc alogen. Pentru cineva care a trăit acest fond,
traducerea lui în limba străină a romancierului pare totdeauna aproxi-
mativă, iar uneori, atunci când e vorba de complexe strict autohtone,
de-a-dreptul falsă. De ce ? fiindcă termenul sau frazeologia de care se
servește romancierul străin sunt fie prea largi, fie prea înguste și în

LIMBĂ Șl SUFLET


533


orice caz altfel colorate decât termenii autohtoni care traduc aceeași
realitate. Experiența românească (istorică și personală) pe care noi o
cristalizăm in limba noastră, nu va coincide niciodată cu experiența
franceză sau germană care s’a cristalizat în termenii corespondenți. Cu
cât experiența națională pe care o considerăm e mai diferențiată, cu
atât transmisiunea ei în altă limbă va fi mai precară. Aceeași dificul-
tate întâmpinăm, de sigur, chiar în sânul aceleași națiuni și aceleași
limbi, unde există fenomene regionale sau chiar individuale intransmi-
sibile dela regiune la regiune, sau dela individ la individ. Așa, de pildă,
Amintirile lui Creangă, traduse în limbă muntenească și-ar pierde nu
numai farmecul, dar și autenticitatea. Iar copilăria dela Medeleni, în-
chide în formele linguistice prin care le-a tradus autorul experiențe
atât de specific personale, încât nu numai un străin, dar nici chiar un
Român, tovarăș de jocuri al autorului, nu le-a putut încerca.

      Dar toate aceste indice, culori, experiențe și complexe asociative,
din ce în ce mai diferențiate pe măsură ce coborîm la concret, sunt
mai puțin de resortul limbii propriu zise, decât de resortul stilisticei.
Limba, așa cum e cristalizată în categorii gramatical-intelectuale, con-
ține elemente general-umane, deci aproape perfect transmisibile. Iar
stilistica figurează receptaculul notelor personalității integrale, cu în-
treaga ei aură de inefabil și de sugestie.

      Se înțelege ușor acum de ce operele literare sunt de fapt intra-
ductibile. Se înțelege de asemeni de ce unii autori apar în traducere
mai „falsificați" decât alții. Cu terminologia lui concretă și plămădită
din experiențe și din atmosfere așa de moldovenești, cu sensibilitatea
lui vaporoasă de visător, Mihail Sadoveanu va opune traducătorului
piedici mult mai mari decât sensibilitatea (deci frazeologia) disciplinată,
lucidă, oarecum „generală" a unui Brătescu-Voinești.

      Dar tocmai pe această margine, mai mult sau mai puțin largă, a
intraductibilului, stilistica comparată, va obține recolta ei cea mai abun-
dentă și mai semnificativă. Aparatul expresiv prin care tălmăcim fondul
străin implică o infinitate de note de care n'avem nevoie, dar pe care
nu le putem înlătura, și sacrifică o altă infinitate de note, pe care nu
le putem împlini. Pe țesătura primitivă și sumară a gândirii poetice,
singură transmisibilă cu oarecare rigoare, se brodează la traducere o
nouă floră de experiențe individuale și de grup, infuzate de veacuri
în limba traducătorului. In acest proces de transfuziune, sistemul meta-
foric — metafora formând cel mai important instrument de expresie al
personalității stilistice — suferă modificări așa de adânci încât aproape
nu-1 mai cunoaștem în transfigurarea lui. In fine, vor interveni nume-
roase elemente încă mai puțin palpabile, elemente de modulație mu-
zicală, de intonație frazeologică, de ritm, care desfid orice adaptare.


2

534


BASIL MUNTEANU


      Pentru toate aceste rațiuni, Racine tradus în românește, oricât de
neologistic l-ar trata traducătorul, pare rustic. Iar Panait Istrati, gân-
dindu-și nu fără chin, proza lui franceză in românește, o încărca de
termeni, de locuțiuni și de modulații românești, care dăinuesc și astăzi
în cărțile lui, dar care vor fi fost mult mai numeroase în manuscrisul'
original, înainte ca acesta să fi fost serios revizuit de obscurii colabo-
ratori francezi, propuși sau impuși de editor. De aceea, studiul manu-
scrisului primitiv al lui Istrati, și chiar al textului actual, ar duce la,
rezultate interesante pentru stilistica franco-română.

      Analizând anumite forme sonore eminesciene, Lucian Blaga (Ge-
neza metaforei și sensul culturii, citat de d-1 Pușcariu, p. 88) ajunge '
la concluzia că sonoritatea limbii poetice e mai mult decât expresivă,: 1
ea este metaforică și revelatorie, adică expresivă a unui fond incomu-
nicabil în noțiuni, a unui fond de mister integrat personalității, dar
exterior conștiinței.

      Intradevăr, alături de sistemul metaforic, muzicalitatea constitue
un admirabil organ de expresie, dar nu de expresie pozitivă și intelectuală^
propriu zis lingvistică, ci de expresie stilistică. Impresia pe care o produce
muzicalitatea unui vers e așa de puternică, încât deseori se atribue și ver-
sului o valoare absolută, independentă de sensul său interior. Abatele
Henri Bremond, de pildă, în zădarnica lui încercare de diferențiere a
unei poezii pure, pretindea că arhitectura sonoră a unui poem e su-
ficient de caracterizată pentru a transmite anumite stări sufletești asupra
cuiva care nu cunoaște limba respectivă. Iar acum vreo zece ani, pe
estrada unui amfiteatru dela Sorbona, a apărut un mare poet maghiar,,
impresionant in odăjdiile lui preoțești, care și-a debitat cu mult pate-
tism și dicțiune versurile lui ungurești, după ce acestea fuseseră spuse
in traducere franceză. Vizibil încântătoare pentru Maghiarii din sală,
efectul acestei declamații asupra publicului nemaghiar a fost nul, in
ciuda intonației variate și a vocii bine timbrate de care se servise
poetul. Maghiarii atribue deci limbii lor virtuți muzicale pe care de
fapt sunt singuri capabili să le guste. Aceasta e de altminteri tendința
fiecărui neam.

      In realitate, poate cu excepția unor melodii verbale extrem de
simple, debitate pe un ton de melopee, de descântec, sau de cântec
de leagăn, muzicalitatea intelectuală a unei limbi nu este acce-
sibilă străinilor, ceea ce pare a dovedi că valoarea descriptivă a
sunetelor artistic dispuse este nulă sau foarte slabă, A-i acorda o
astfel de simnificație, înseamnă să te complaci intr'o iluzie asemănă-
toare cu aceea a muzicei descriptive sau programatice. Cutare sonată,
cutare simfonie celebră, au reputația de a desfășura înaintea ochilor-

LIMBA Șl SUFLET


535


noștri interiori vaste priveliști naturale, iar în timpul execuției, publicul,
în loc să trăiască muzica și s'o traducă în valori psihologice și meta-
fizice, o urmărește pas cu pas pe program: acum plouă, acum vine
furtuna, acum se înseninează etc. Acest materialism estetic ni se pare
deplorabil și naiv: muzica nu descrie stări de fapt, ci stări de suflet.
Ceea ce sugerează muzica e mult mai adânc, mai grav, mai semnificativ
decât simpla materialitate peisagistică, bucolică, idilică sau anecdotică.

      La fel de contestabilă pare și mult controversata audiție colorată.
Există substanțe care, absorbite de organism, sporesc la maximum ca-
pacitatea de viziune colorată a individului. Astfel, prin administrarea
unei doze de mescalină, Dr., Gh. Marinescu, a obținut dela mai mulți
artiști-pictori curioase traduceri în culori a sunetelor și armoniilor mu-
zicale. Unul dintre acești pictori sub influența mescalinei, ascultând
„îndoiala” lui Glinka, a proiectat-o în traducere vizuală, sub forma
unei flore exotice și a unei mari diversități de tonuri tumultuoase și
nuanțate. (Culeg această informație dintr'o conferință recentă a Dr. State
Drăgănescu).

      Ce semnificație vom acorda acestui fenomen sonoro-colorat? E
normal ca artistul să vizeze la unificarea sensațiilor sale prin stabilirea
de corespondențe riguroase. Dar e primejdios să considerăm ad litteram
aceste legitime iluzii, perfect subiective și prin excelență variabile dela
subiect la subiect. In afirmarea artistică a audiției colorate, vom desluși
pur și simplu instinctul artistului de a clădi o lume coerentă și unitară
și vom reține, nu materialitatea faptului (A noir, E blanc, I rouge, O
bleu — cum pretindea de pildă Rimbaud), ci numai semnificația lui
ideală.

      Așa dar, într'un poem, nu sonoritatea lui descrie și cântă, ci
cântă și descrie însuși poemul, adică o lume de idei și de sunete to-
pite laolaltă. Când sunetele cântă în poezie pe socoteala lor, se nasc
melodii rudimentare, vagi și fără mare interes, iar muzicalitatea poetică
nu figurează decât o palidă și inutilă parodie a muzicei propriu zise.

      In fond, sunetul și ideea sunt două atribute ale aceleiași sub-
stanțe poetice. Astfel considerată, ca o simplă funcțiune variabilă, so-
noritatea unui poem comportă de sigur o importanță capitală și anume
aceea de a concretiza mișcări sufletești imponderabile sau inefabile,
adică infinitatea de modulații, de tonuri și de rezonanțe psihologice
și metafizice care «constituesc personalitatea umană în adâncul ei obscur
și inarticulabil. Cu alte cuvinte, muzicalitatea poemului îndeplinește o
funcțiune de sugestie prin care se integrează în stilistică.

      In funcțiune de contextul ideativ, afectiv și metafizic al persona-
lității, muzicalitatea n'are deci valoare universală. De aceea legile de

2*

536


BASIL MUNTEANU


care ascultă (simetrii, contraste, repetiții etc.) sunt așa de abstracte,
încât pierd contactul cu realitatea și nu mai guvernează decât de foarte
departe cazurile individuale, ale căror particularități subtile scapă astfel
legiferărilor. Cu drept cuvânt observă d-l Pușcariu (p. 94) că „fiecare
poezie își are profilul ei muzical particular** și că „încercarea de a ;
găsi principii generale, potrivite pentru toți poeții și pentru toate poe- ■
ziile** e zadarnică.

      La care vom adăoga concluzia firească a observațiilor de mai \
sus că încercarea de a traduce muzicalitatea în stări de fapt e tot așa ;
de zădarnică. Pentru d-l Pușcariu

Și dacă ramuri bat în geam...                              1

prin repetarea celor patru a la intervale ritmice regulate evocă „lo- j
virea crengilor în sticla ferestrii**. Să nu fie oare simpla sugestie a
ideii ? Dacă, păstrând forma celor patru iambi precum și repetiția rit- i
mică a vocalei, turnăm în această formă alt conținut de pildă 1
înalte lacuri scad în van...

orice urmă de loviri ritmice dispare. In orice caz, aceste plasticizări
elementare mi se par lipsite de interes. încă odată, muzicalitatea poe-
mului cântă și plasticizează nu stări de fapt, ci stări de suflet. In
specie, versul eminescian de mai sus, prin toată organizarea lui voca-
lică și ritmică sugerează stilistic o stare de melancolie așa de intensă
și de adâncă, încât toate accidentele concrete dispar și ne simțim
dintr'odată aruncați pe alte țărmuri, în lumi cu alte dimensiuni, cu
altă durată și cu semnificații eterne. Iar conjuncția și, fără legătură
aparentă cu niciun context sufletesc imediat, sporește această plastici-
zare metafizică prin ancorarea poemului în infinit.

      Asemenea depășiri și împliniri ale sensului brut, pe o cale sau
alta, sunt frecvente, nu numai în poesie, ci chiar în limba curentă. Ele
se petrec în marginea sau chiar împotriva gramaticei. Pentru noi este
una din calitățile cărții D-lui Pușcariu de a le releva la fiecare pas în
exemplificările sale.

• • '

      Era firesc ca D-l Pușcariu să definească prin limbă însuși speci-
ficul neamului care o vorbește. Pe acest teren, observațiile sale sunt
precise și substanțiale. In organizarea limbii, de pildă, D-l Pușcariu
reține o serie de fapte distinctive (p. 52—56), a căror importanță lin-
guistică nu poate scăpa nimănui, deși semnificația lor psihologică nu
pare evidentă: rolul enorm al sufixelor diminutive față de rolul mo-
dest al prefixului; mica desvoltare a compoziției cuvintelor așa de fe-
cundă în limba germană; predilecția pentru morfoneme, chiar inutile,
în morfologie (stradă-străzi); înlocuirea declinării cu desinențe prin ca-

LIMBĂ Șl SUFLET


53


zuri prepoziționale, și a conjugării cu desinențe prin forme compuse
cu verbe ajutătoare etc.

      Iată insă un fenomen specific românesc care permite interpretări
mai largi. Citim la p. 169:

      „In opoziție cu limba franceză, care pune accentul pe silaba fi-
nală și apasă pe sfârșitul propoziției, limba română masează energia
de rostire asupra începutului cuvântului și strânge elementele esențiale
ale frazei la locul dintâi. Astfel așezarea elementului auxiliar la urma
numelui sau verbului se încadrează perfect în sistemul fonetic și sin-
tactic al limbii române".

      In afară de o consecință esențială pentru vocalismul românesc,
și anume afonizarea atât de caracteristică a vocalelor finale (p. 181),
constatarea de mai sus revelează, sau numai confirmă, spontaneitatea
vioaie și impetuoasă a spiritului românesc, care tinde să exprime esen-
țialul dintr'odată, fără ocoluri, fără pregătiri, fără prudență. Individua-
lizarea noțiunii prin nuanțări posterioare pare să demonstreze odată
mai mult că în esența ei, limba noastră e mai puțin intelectuală, decât
sensorială, afectivă și „efectivă", mai puțin „logică" și organizată, decât
vie și intuitivă, de vreme ce dominanta actului de expresie și orien-
tarea gândirii, sunt date din capul locului și nu rezultă ca o consecință
motivată a unei demonstrații anterioare.

      Un mijloc neprețuit de caracterizare este frecvența proporțională
a sunetelor. Aid, D-l Pușcariu interpretează (p. 84—86) numărătoarea
făcută de D. Macrea și o compară cu scara sunetelor din neogreacă,
franceză, italiană și spaniolă. Rezultă din aceste statistid comparate că
limba română întrebuințează în mod aproape egal vocalele și conso-
nantele; că e o limbă sonoră, dată fiind mica proporție (24%) de
sunetele afonice; că, sub raportul clarității (25*/₂ °/₀ de „e", vocală
„clară"), ea ocupă un loc intermediar intre franceză (23 %) și spaniolă
(28%), fiind aproape tot atât de „răsunătoare" ca franceza (prin în-
trebuințarea a 23%% de a + o), dar întrecând pe aceasta în „ascu-
țime", printr'un mare procent de „i“ (17'/»%): tot atâtea observații
care, împreună cu altele mai amănunțite, situiază limba română în
concertul limbilor înrudite, exprimă concret calitatea specifică a tona-
lității și a timbrului ei și comportă astfel o semnificație stilistic-națio-
nală, cooperând la definirea temperamentului național și la diferențierea
lui, prin comparație, de alte stiluri și temperamente.

      Prețioase trăsături de psihologie națională se pot de asemeni cu-
lege din considerarea marelui număr de expresii nouă sau figurate, pe
care, în cursul veacurilor, Românii le-au împrumutat din alte limbi cu
sau fără necesitate. După d-l Pușcariu, aceste numeroase împrumuturi

538


BAS1L MUNTEANU


dovedesc existența în sufletul națiunii, a unui complex de calități și ¹
de defecte: „o lipsă de simț tradiționalist și un mare prestigiu a tot
ce e străin, o neobișnuită putere de adaptibilitate Ia orice formă nouă,
o înțelegere fulgerătoare a mecanismului construcției străine și a aluziei >
cuprinse în expresia metaforică și, înainte de toate, o adevărată pa* <
siune de a-și îmbogăți limba cu posibilități nouă de exprimare plastică
și nebanalizată** (p. 365).

       Mărturisesc că acest diagnostic m'a pus pe gânduri. Căci „pro- ;
gresismul" inovator fără necesitate nu mi s'a părut niciodată o făgă- |
duință de sănătate națională. Ne închinăm deci în fața „înțelegerii ful- ’
gerătoare" a Românului pentru mecanismul construcției străine sau •
metaforice, luăm act de instinctul lui de a evita banalitatea, dar ne i
întrebăm totuși până unde poate merge acest proces de asimilare și la ;
ce miragii poate da naștere sensibilitatea extremă a Românului la pre- |
stigiul a tot ce e străin.                                                        \

       Din nefericire, această tendință la mimetism trădează nu numai
minima rezistență a fondului local și prestigiul insuficient al culturii
naționale, dar, deseori, însăși asimilarea insuficientă a limbii străine din
care împrumutăm. Exemplul gazetelor noastre împănate cu cele mai
înfiorătoare galicisme și, acum mai în urmă, anglicisme și germanisme,
mi se pare edificator. De altminteri prestigiul străin e cu atât mai im-
punător cu cât e mai puțin înțeles, explicat și trăit. Dimpotrivă, bi-
lingvii, care din certe motive profesiomle întrebuințează constant o
limbă străină, se arată mult mai sfioși în transplantările dintr'o limbă
în cealaltă. Intru cât mă privește, evit galicismul din instinct, poate și
din teama de a mă vedea, mai mult decât altul, acuzat că îmi fran-
țuzesc limba. Scriu mai bucuros a făgădui, nădejde (mai puțin a nă-
dăjdui, prea greoi), decât corespondentele lor latinești, deși d-1 Puș-
cariu socotește că, prin întrebuințarea lor tot mai rară, acești termeni,
încep să pară afectați. Nu-mi amintesc să fi scris vreodată voiaj, nici
chiar în corespondența mea particulară și nu-mi vine la îndemână nici
chiar în conversație. Iar pe deja, tot evitându-1, am ajuns să nu-1 mai
doresc, să nu-i mai simt nevoia.

       Cunosc obiecțiile pe care le ridică orice poliție a limbii. Nu-i
mai puțin adevărat că acest „engouement" al Românului pentru străi-
nătăți ar trebui să-și schimbe și ființa și numele. L-am voi adâncit,
sever, conștient, fiindcă nu există nimeni in această țară care să refuze
concursul lucrului nou de oriunde, în măsura în care acest lucru nou
e necesar, deci binefăcător. Și l-am mai voi respectuos, atât în limbă
cât și în însăși conștiința noastră, al datelor noastre fundamentale de
neam, pe care tocmai limba, prin atâtea din elementele ei, ne ajută

LIMBA Șl SUFLET


539


să-l definim. Aceasta înseamnă tradiționalism fără habotnicie, fără ju-
decăți înguste. Aceasta înseamnă adică propriu zis creație, creația ne-
putând fi altceva decât contopirea germenului fecundant (noutatea de
orice fel) cu mediul fecundat, ceea ce implică o misterioasă împlinire
de calități între unul și celălalt. Căci, după cum în vieața biologică
încrucișările nu sunt posibile între mamifere și păsări, tot astfel în limbă,
în literatură, în civilizație, nu orice germene e rodnic. Iar-, pe un teren
ca și pe celălalt, teratologia nu interesează decât pe zănateci.

      Un fenomen care de asemeni dă de gândit este slaba gramatica-
lizare a limbii române. „Trebuința Românului, admite D-1 Pușcariu, de
a avea în limbă un mijloc convențional cât mai unitar și neechivoc
pentru comunicarea gândurilor este prea puțin desvoltată. Ascultătorul,
nedeprins să-și stăpânească pornirile individuale, lasă vorbitorului cea
mai mare libertate în alegerea mijloacelor de expresie, mulțumindu-se
să urmărească în mod vag ideile ce i se comunică** (p. 362).

      Poate și de aici volubilitatea, abundența verbală, repetițiile cu
mici variante, pe care le întâlnim în general la vorbitorul și chiar la
scriitorul român; in căutarea unei precizii pe care o simt necesară,
dar la care nu pot ajunge dintr'odată, aceștia dau expresiei ocoluri și
asalturi mai mult sau mai puțin izbutite. Insuficient de organizată, fraza
românească scrisă și vorbită e lipsită de densitate și rămâne deseori
difuză.

      Defecte, de sigur. Ele apar cu prisos atunci când ne străduim de
pildă să turnăm un text românesc onorabil în limba franceză, adică în
cea mai organizată dintre limbile moderne, o limbă în care lucrurile
nepermise sunt infinit mai numeroase decât în limba noastră. Constatăm
atunci cu stupefacție că fraza românească lasă în umbră raporturi esen-
țiale dintre membrele sale. Propoziția principală odată aflată, cauți
uneori zadarnic să organizezi coerent în jurul ei și între ele diferitele
indicații cauzale, temporale, finale, instrumentale, modale etc., pe care
le comportă propozițiile secundare, înainte de a traduce fraza incri-
minată, trebue pur și simplu s'o regândești și s'o refaci, când se poate,
fiindcă uneori echivocul se prezintă astfel conformat încât rămâne in-
solubil.

      încă odată: defecte, defecte, pe care nu le ascundem, defecte
care întăresc ceea ce spuneam mai sus, și anume că limba românească,
din firea ei și datorită împrejurărilor în care a evoluat, nu e în primul
rând o limbă academică, discursivă și intelectuală, ci o limbă spon-
tană, afectivă, sensorială.

      Căci tocmai gramaticalizarea ei imperfectă deschide limbii româ-
nești atâtea vaste perspective stilistice. Supărător pentru inteligență,

540                          BASIL MUNTEANU                                ]


vagul frazei românești devine rodnic pentru art&. Bătaia aceea de note '
armonice care subțiază cuvântul românesc din ecou în ecou până la J
cer, sau îl învârtoșează în glie; arabescul de reverberații care se țes :
pe apa legănată a gândului; metaforismul mustos și spumos pe care î
spiritul limbii îl împărtășește oricui, cu nesecată dărnicie; însăși între* 1
bările fără răspuns pe care le urzește fraza românească, aidoma cu. ]
porți deschise spre orizonturi misterioase și vrăjite miragii: toate aceste,
sunt altceva decât neprețuite incursiuni în zonele de „dincolo", inso- '
țite de străduința de a comunica pe orice cale experiențe incomuni- |
cabile normal? Astfel, când D-1 Pușcariu recunoaște limbii românej
„putința, neegalată de nicio altă limbă romanică, de a putea alege 1
intre diferite construcții cu același rost morfologic și sintactic și între s
cuvinte cu sens asemănător, pe cele mai potrivite spre a exprima cele '
mai variate nuanțe de gândire" (p. 365), vom înțelege, depășind poate |
gândul autorului, acea vrednicie stilistică prin care limba română știe ;
să compenseze lipsuri de altminteri neesențiale.                          ‘

      Intre istorie și linguistică ar trebui să aibă loc un schimb con-
stant de informații și de idei, o verificare constantă a rezultatelor uneia
prin rezultatele celeilalte. Linguistică în partea ei cea mai importantă
pentru om, adică în semantică, nu se poate dispensa de concursul
istoriei: „Numai istoria poate da cuvintelor gradul de precizie de care
avem nevoe pentru a le înțelege bine" (Breal, 112). Dar beneficiul pe
care îl realizează istoria din consultarea documentului linguistic e poate
și mai important: „Uneori o întreagă perspectivă istorică ni se desvălue
într'o metaforă", (Breal, 129).

      Căci limba e un document neprețuit, uneori greu de descifrat,
deseori însă decisiv. Departe de a neglija acest aspect, d-1 Pușcariu îi
consacră jumătate din cartea sa. Prin statisticile și procentele pe care
le citează sau le stabilește, latinitatea limbii noastre triumfă odată mai
mult Procentul enorm de termeni latini, ca să ne mărginim la lexic,,
care formează un text românesc sau circulă în limba vorbită, nu poate
rămâne, oricum l-am privi, fără semnificație. El dovedește, dacă nu
existența în sângele nostru a unei cantități echivalente de sânge latin,
cel puțin perseverența și adâncimea civilizației și mentalității latine,
altoite pe tulpina de baștină. De sigur, mai ales dela Latiniști încoace,
ne mândrim cu această latinitate. Mă întreb însă ce-ar fi devenit acest
admirabil instrument de propagandă, pe care noi îl mânuim cu deplo-
rabila noastră discreție, dacă el s'ar afla în mânile gingașilor noștri ve-
cini dela nord-vest, care încearcă să ni-1 știrbească și să-l neutralizeze !
Ce chiote de triumf! Și ce revendicări! Dar puterea adevărului nud.
e așa de mare, încât limba românească, prin propria ei virtute, a.

LIMBA $1 SUFLET


54t


înălțat prestigiul neamului care o vorbește. Există întradevăr cel puțin
o ramură a științei în care Românii sunt celebru și mereu prezențir
aceea a filologiei romanice, unde limba română e citată ca martur
vrednic al celor mai grave procese suferite de limba latină în curs de
diferențiere, (Cf. Pușcariu, p. 349).

      Cu preocupările noastre literare, estetice, psihologice, suntem sigur
ispitiți să suscităm probleme sau să punem întrebări pe care specia-
listul limbii le privește cu prudență sau cu teamă. Cât de sugestiv de
pildă, pentru misterioasa plăsmuire slavo-băștinașe dela noi, faptul că.
localnicii își luau „neveste", adică soții slave. (Dacă nu vice-versa. Și
de ce nu vice-versa?) Martur al acestor iubiri hibride, cuvântul „ne-
vastă" pare să deschidă largi perspective biologiei românești, perspec-
tive care țin mai mult de domeniul speculației decât de acela al lingui-
sticei. Chestiunea acestei plăsmuiri slavo-băștinașe devine mult mai
gravă dacă o generalizăm, adică dacă o aplicăm întregului proces de
contopire, nu numai pe terenul material, ci mai ales pe terenul su-
fletesc. Cu alte cuvinte, întrebarea se poate formula astfel, în partea
ei cea mai nevralgică: ce este slav în sufletul românesc? Multe din
informațiile culese, citind pe d-1 Pușcariu, permit inovații și speculații
pe această temă, dar nu mai mult.

      In orice caz, dacă ceea ce am afirmat adineori cu privire la pu-
terea de sugestie și la metaforismul plin de suc al limbii noastre e
adevărat, pare legitim să ne întrebăm dacă înafară de rusticitatea se-
culară a poporului nostru, nu există, pentru explicarea calităților de
mai sus și alte cauze, de ordin psihologic și linguistic mai adânc. Su-
gestia și metaforismul nu fac parte din zestrea esențială a limbii latine,
bogată în altfel de comori. Atunci? Vagul acela fecund de care vor-
beam să nu fi fost oare zămislit în limba noastră de însăși incertitu-
dinea atâtor dozaje și mai ales a dozajului slav?

      Există însă o problemă românească esențială, la soluția căreia
linguistica, în lipsa mărturiilor istorice, aduce lumini hotărîtoare. El
vorba de ceea ce se numea pe vremuri „leagănul" Românilor, leagăn
pe care limba română cu dialectele ei balcanice ni-1 revelează cam tot
așa de larg pe cât au fost cuceririle romane în nordul și sudul Du-
nării. Ungurii încearcă să ne exileze din Ardeal în Balcani, iar Bul-
garii fac pe dos. Nici unii, nici ceilalți nu vor ca neamul nostru să-și
fi format limba pe meleagurile astăzi stăpânite de ei. In realitate, limba
noastră a stăpânit* multă vreme și la unii și la alții, până când sosirea
noilor stăpânitori ne-a împărțit și desbinat. Așa reiese din studiul com-
parat al diferitelor dialecte românești interpretate de d-1 Pușcariu.

542


BASIC MUNTEANU


      Alte importante secrete din trecutul nostru s'au stratificat in anu-
mite cuvinte, a căror origine și evoluție sunt revelatoare prin exce- ;
lență. Din latinescul mergere (a se cufunda) noi am format pe a merge,
evoluție posibilă numai la un neam de munteni pentru car e mersul
privit de sus avea aparența unei cufundări (S. Pușcariu, p. 163). Tot >
de aceea lat. pons n'a mai însemnat la noi decât punte, fiindcă peste î
păraiele munților noștri strămoșești nu se durau poduri ci se aruncau;
punți (Pușcariu, p. 162). Tot ca oameni de munte ne arată și cuvântul!
cale. Atunci când, din vitregia împrejurărilor, frumoasa șosea romană!
(via) a dispărut, noi am înlocuit pe via cu callis, care însemna în lat.j
o potecă prin munți sau păduri. Mai târziu, cale a cedat și el slavului?
drum, dar nu înainte de a fi îmbogățit limba cu un mare număr dej
expresii, revelatoare pentru drumeția neobosită a înaintașilor noștrij
(S. Pușcariu, p. 319 urm.) Aceeași frazeologie bogată au desvoltat ter-3
menii pastorali ca lapte, corn, a căror familie se poate cerceta în Dic- .
ționarul Academiei Române. Alte câteva exemple bine alese (Pușcariu,■
p. 359), dovedesc până la evidență rolul enorm jucat în trecutul nostru,
de vieață pastorală.

      Se naște astfel imaginea unui trecut de vieață muntenească, de
păstorit și de migrațiuni, imagine care, deși cunoscută sau bănuită, ne
surprinde prin relieful extraordinar pe care-1 capătă în lumina se-
manticei.

*

• ♦

      Suntem lipsiți de mândrie națională. Pe vremea resurecției noa-
stre eroice, s'a făcut fără îndoială oarecare uz de superlative ca —
suntem poporul cel mai... cu limba cea mai... Aceste elogii erau
probabil sincere; ele nu erau convingătoare. De atunci s'a renunțat
progresiv și la acest minimum de reconfortant național, iar dela Unire
încoace ni s'a părut că a fi Român e lucru așa de perfect stabilit
încât afirmarea acestei calități nu se mai impune.

      Ei bine, nu! Nu, mai ales atunci când un neam cu moderație și
cu obraz are de-a-face cu dușmani grandilocvenți și fără rușine. E
poate momentul ca în răspunsurile noastre să ridicăm tonul. Și vom
clama, între altele, latinitatea limbii noastre și marea ei extensiune te-
ritorială dintru început.

      Cu alte cuvinte, am dori ca și pe acest teren al apărării națio-
nale limba noastră să încălzească sufletele. S'ar putea astfel ca, înțe-
legând multul pe care îl datorăm, să ne ostenim a o cunoaște mai de
aproape. Nu e vorba ca fiecare Român, nici chiar fiecare scriitor
Român, să devină un linguist amator, sau un maniac culegător de false

LIMBA Șl SUFLET


543


etimologii și de exemple fără pertinență. Cred însă că în lumina unei
cărți ca aceea a d-lui Pușcariu amintiți termeni, anumite expresii, ca-
pătă o adâncime străvezie absolut uimitoare. Și mai cred că scriitorii,
sau cel puțin scriitorii-poeți, ar medita cu mare câștig anumite feno-
mene de limbă și de stilistică, fără ca acest spor de cunoaștere să
modifice prea mult raportul optim dintre spontaneitate și rațiune, așa
cum acest raport este cerut de actul de creație.

      Poate astfel s'ar ajunge mai ușor la stârpirea unor manii sau
de-a-dreptul vicii naționale pe care scrisul le trădează fără milă. Se
scrie nesincer, adică fără adeziunea totală a scriitorului la scrisul său.
De aici, urmărirea naivă a efectului. Se scrie superficial, evitându-se
dificultățile reale și tratându-se ușurel pânza de probleme ce se urzește
până și în jurul celui mai simplu subiect. In sfârșit, se scrie subiectiv,
mai mult decât permite echilibrul sănătos al limbii. De aici, leneșa
alunecare pe panta pasiunei sau a înverșunărilor personale, deci fal-
sificarea unghiurilor de privire și chiar a datelor de informație. Dacă
pamfletarii noștri și-ar da seama de odioasele metehne personale care
se trădează în stilul lor, prudența i-ar sfătui să păstreze mai multă
discreție.

      In orice caz, limba și stilul par chemate să îndeplinească și acest
rol de simptom al unei stări sufletești, individuale și colective, Să nu
le nesocotim semnele.

BASIL MUNTEANU

        ANDREI MURĂȘANU


     In fiecare an, în vestita zi de 3/15 Mai, când zeci de mii de
oameni se adunaseră în 1848 pe Câmpia Libertății dela Blaj, ca s|î
ceară o Transilvanie românească, un mormânt din cimitirul Groaverf
din Brașov se acoperea cu tricolor. Chiar dacă jandarmii unguri cui
pene de cocoș la pălărie făceau de pază toată noaptea în jurul lo-l
cului, a doua zi dimineața steagul, — nimeni n’ar fi putut spune cum, l
afară de unii băieți din clasele din urmă ale gimnaziului vecin, meșteri ।
la săritul zidurilor, — se găsea neapărat acolo. Mormântul era al poe- |
tului laureat Andrei Murășanu. Din lira lui de aramă izbucnise atunci 1
cântecul „Deșteaptă-te Române", pe care, nici pe el, nimic nu l-a pututl
înnăbuși, până când n'a călătorit prin toate unghiurile pământurilor ro- i
mânești și n'a împlinit, uneori în trăsnete de tunuri, ceea ce-i po-i
runcea numele,

     Neamul Murășenilor e pentru totdeauna legat de cetatea Brașo- ;
vului. Citeam de curând într’un album istoric menit să intre în școli»
sub chipul lui Andrei Murășanu, că e din Brașov și că numele lui
vine dela Murăș. Nici una nici alta nu sunt adevărate, dar faptul s'a
făcut svon, sau svonul s'a făcut fapt și a pătruns în capete, ca să măr- ;
turisească tocmai această legătură dintre om și oraș. Am văzut niște
cărți de demult, din veacul al XVIII-lea, într'o casă din Piața Sfatului, j
Acolo, într’un fund de curte veche locuiește un urmaș al MurășenilorJ
înconjurat de amintiri de familie, ca într’un muzeu. Pereții sunt aco-
periți de rafturi de bibliotecă până în tavan. Tablouri sau fotografii)
umplu golurile. In saltarele dela mese sunt scrisori și manuscrise. Un;
secol întreg de istorie se poate face din nou, bucată cu bucată, din
documentele de aici, care n’au pereche în altă parte, nici la Arhivele’
din sus ale orașului și nici la Academia Română. Am ținut în mâinile

ANDREI MURAȘANU


545


mele scrisori ale poetului, unele iu slovă chirilică și altele în literă la-
tină, cu aceeași scriere luminoasă și subțire, de suflet frumos. Nu le-a
citit nimeni până acum, afară de cei care le-au primit. Vieața omului
iese din ele incet, ca din ceață, și capătă înțeles. De nicăiri nu se
simte mai bine decât din aceste hârtii îngălbenite, cu două feluri de
scriere ieșită din același condei, că oamenii de atunci trăiau în două
vremi, smulgându-se ca să se lase de una și căutând să se cuibărească
în cealaltă. Vieața pentru ei nu putea fi liniștită. Când erau poeți, ver-
surile lor erau numai țăndări și cioburi, de această desdoire dureroasă.
Revoluția din uliță și din văile Moților pârjolise și făcuse scrum intâiu
sufletele. Erau, e adevărat, zidarii unei lumi noui, dar ca în legendă,
trebuiau să-și puie în ziduri, ca să ție, pe unul de ai lor. Ceilalți se
puteau arunca de pe acoperiș cu aripi de șindrilă, care nu-i duceau
departe. Andrei Mureșanu însuși a murit cu mintea întunecată.

      Pe acele cărți de istorie în limba germană sau de introducere în
studiul limbilor, care arăta în stăpânul lor o ființă cu dor de cunoa-
ștere și cu neașteptată pregătire pentru un Român dela 1760 din fi-
ridele de Miazănoapte ale Transilvaniei, stătea scris, parcă de aceeași
scriere subțire a Mureșenilor: Ex libris lohannis Maroschan. Iată nu-
mele cel dela început al familiei! Acest Ion Maroșan făcea parte din
organizația grănițerească a Năsăudului și purta cisme, nu opinci. El a
dat spița de neam din Rebrișoara, de unde a plecat la teologie la Blaj
lacob Mureșan, iar dela Blaj la Brașov, la 1838, ca să fie director timp
de 20 de ani al Gimnaziului catolic de acolo și conducător multă
vreme al Gazetei Transilvaniei. Altă spiță de neam, un frate rămas
țăran și așezat în Bistrița, unde avea o moară de argăsit, și-a trimis și ■
el fiul, pe Andreiu, cântărețul de mai târziu, după ce a urmat școala
primară și Gimnaziul săsesc din cetatea de naștere, tot la Blaj, pentru
învățătură înaltă de filosofie și teologie. Nu voia să se lase mai prejos
de neamurile preoțești dela sat. Și așa s'au întâlnit cei doi veri, cam
de aceeași vârstă, unul născut la 1812 și celălalt, al nostru, la 1816, în
aceleași săli de clasă și înaintea acelorași profesori, care erau adevărați
călugări și mucenici ai științei românești, deschizători de drumuri, Simion
Bărnuțiu și Timoteiu Cipariu. In același an 1838 pornea și Andrei
Murășanu la Brașov, chemat de Gheorghe Bariț ca al doilea învățător
la școala românească începătoare, din cetate. Gheorghe Bariț abia ispră-
vise și el teologia la Blaj, unde fusese coleg de bancă al lui lacob
Mureșan și ajunsese cel dintâi în orașul de sub Tâmpa ca preparator
al unor băieți de negustor, de aici, și care învățau în școlile orașului
de reședință al Mitropoliților uniți. Nimic mai firesc pentru el decât să
se înconjoare de cunoscuți dela studii. Un om de pe Someș n’avea

546


EMANOIL BUCUȚA


însă de ce să se cheme Murășanu, pe când Moroșan, numele vechiu,
nu înseamnă decât Maramureșanu.

     Din aceste plaiuri de descălecare, pe unde Românii au trăit tot-
deauna ca niște boieri de țară și fără niciun amestec, au pornit în lume
Mureșenii. Am umblat și eu de atâtea ori pe drumurile lor, pe valea
Izei și a Tisei, pe la Cuhea și mai departe, pe unde își avea curțile :
în Evul Mediu strămoșul Dragoș, gata de plecare împreună cu vitejii
lui. Oamenii sunt îmbrăcați în haine largi albe, cu baltagul pe mână. ,
Porțile la case cioplite din goruni întregi, sunt ca niște rămășițe de
mari palate ale trecutului, când în casele de munte de aici creșteau
stăpânitori de țară, Pe înălțimi sunt biserici subțiri de lemn, lucrate cu
turnuri ascuțite și cu cerdace, stâlpi și arcade, ca niște catedrale în
mic. Pe sub o grindă a lor, cum e cea dela leud, s'au găsit unele din
cele mai vechi texte românești. Neamul nostru e pe aici la el acasă
de când se pomenește, curat și mândru. Ca umbra unui nor, câte o j
stăpânire streină s'a abătut asupra lui. Norul a venit și s'a dus, dar nu ■
i-a putut schimba nimic din fire și din singurătate. Dela Săcel am trecut i
muntele desgolit acum și am coborît pe valea Sălvuței, pe la Telciu și :
Hordou, unde s'a născut Coșbuc, pe la Salva și apoi pe Someșul mare
la deal, prin Năsăud, la Rebrișoara, la Rebra, la Jidovița și Prislop, ;
de pe unde e Rebreanu și cel mai puternic roman al lui, „Ion". M'am
oprit în Bistrița. Parcă au fost ieri toate acestea și iată că azi ne frângem .1
mâinile și nu le mai putem face, pentrucă norul a venit din nou! Un |
om de aci a trebuit să cânte pentru toată țara Deșteaptă-te Române."
Cum să nu-1 păstreze locurile în clocotul văilor, când el e al lor
și ele ni l-au dăruit ? Mă văd încă la o masă într'un foișor din casele
lui Marțian din Năsăud. Omul era, pe lângă un cercetător de istorie,
numismat cu o colecție strălucită de monede. Lângă noi ședeau luliu
Moisil și Șotropa, redactorii „Arhivei Someșene". Banii de argint și de
aur, romani și grecești, ne treceau printre degetele înfiorate. Vorbeam
de lucruri vechi. Documentele bistrițene fuseseră mutate în acest orășel
românesc. Ce s'o fi ales astăzi din acești oameni și din gândurile lor
mari, prin care treceau, ca mândrii locale, Mureșenii, Coșbucii, Rebrenii
și atâtea înzestrări mai mărunte, dar deopotrivă de dârze și de stră-
bătătoare ? Marțian s'a prăpădit; dar ceilalți ? Maramureșul și Năsăudul
vetre de baștină pentru neamul românesc și pentru graiul și scrisul lui
de unde au ieșit domnii întemeietori și cei mai mari cântăreți, nu ma
sunt ale noastre.

     Andrei Mureșanu a început să scrie curând după ce s'a așeza'
în Brașov. Dacă ar fi să credem ce spune în prefața volumului dc
poezii, singurul, publicat la 1862, cu un an înaintea morții, întâia lu

ANDREI MURÂȘANU


547


bucată e din 1839, „Fetița și Păsărică". întâia strofă e destul de ne-
vinovată, dar curgătoare și dulce la sunet,

                       Pasăre din colivie

                       Soartea ta cu soarta mea
                       A legat o prietenie
                       Care cred că va ținea.

      Poetul iubește și cântă iubirea, iese pe munți și-i place să prea-
mărească frumusețile firii, privește lumea și mai cu seamă neamul și le
pune pe amândouă în versuri; acestea sunt cele trei izvoare de inspi-
rație ale lui; dar cade numaidecât în suspine sau în izbucniri de răs-
coală. Are o amărăciune care nu e numai romantică și a vremii. Ea
trebue să-l fi dus, sau pricinile necunoscute din trupul lui, care-i dădeau
naștere la sfârșitul timpuriu de 47 de ani. Cântecele lui sunt ale unui
adevărat poet, dar pe care poetul nu le-a desvoltat și rotunjit. Scân-
teia este, când albastră, când roșie, dar nu s'a făcut foc puternic decât
o singură dată. Aleg trei compoziții din anul 1842, prin care trec uneori
neașteptate răsunete eminesciene, ca în „O plimbare pe lună":

           Ți-i minte, copilită, când braț în braț la lună,
           Pompoasa doamna nopții, cu tine mă plimbam ?
           Din ochii tăi cei negri ca fulger izbea focul,
           Gătit a da întâmpin noptaticei iviri;

sau accente de folklor, între Văcărescu și Alecsandri:

                       Pasăre galbenă ’n cioc,
                       Rău mi-ai cântat de noroc.
                       De ți-ar seca clonțul tău
                       Cum mi-ai cântat tu de rău!
                       Că toată viața mea
                       Ai cântat să fie rea
                       Și toate zilele mele,
                       Decât bune, mai mult rele;

sau, în sfârșit, strofele, uneori amintind pe Grigore Alexandrescu sau
pe Andreiu Mureșanu însuși de mai târziu;

              Intunecă-te, soare, și-aurita ta lumină
              Păstreaz’o pentru fiii din timpii viitori!
              Acoperă-ți, o lună, a ta rază senină,
              Să ryi o vadă munții și-a lor locuitori.

      Poeziile apăreau în Foaia pentru Minte, Inimă și Literatură din
Brașov, un fel de supliment literar al Gazetei Transilvaniei, înființată-
și condusă de Bariț, încă dela mutarea lui între cei 12.00Q de Români,

548


EMANOIL BUCUȚA


pe-atunci, ai orașului de sub munte. Un alt aproape Brașovean, adă-
postit pe acea vreme și el aici, la rudele din spre mamă, în casa vred-
nicului și învățatului protopop Ion Popazu, unde fugise, copil crud fiind,
dela Craiova, de răul Revoluției dela 1848, Titu Maiorescu, a lovit mai
dureros decât oricine în poetul Ardealului, în Criticile publicate peste
20 de ani, în Convorbiri Literare. Fusese, cu toate acestea, împreună
cu altă lume în ulițele Brașovului, când se împărțeau cu înfrigurare foile
volante pe care fusese scos, ca să se răspândească mai ușor, „Răsu-
netul" lui Andrei Murășanu. Din acel vifor de însuflețire și de primejdii
trebue înțeles poetul. Judecata lui Maiorescu a rămas, osânditoare.
Nimeni nu se mai ostenește să-l scoată de sub povara ei. Dar a rămas
și „Deșteaptă-te Române”, care-1 ține într’o lumină de apoteoză ne-
slăbită de 100 de ani!

      Privind astăzi îndărăt ne dăm mai bine seama că toată poezia
lui Andrei Mureșanu dinaintea „Răsunetului” a fost numai ca o pre-
gătire și căutare, în așteptarea lui, cântecul visat și unul singur, in
care se toarnă și se păstrează un suflet pentru toate vremurile. Este
atât de adevărat acest lucru că el se găsește mărturisit in biografia și
în opera scriitorului. Mureșanu a mai scris două „Răsunete", adică
două poezii cu același nume, una la 1841 și alta la 1842, Titlul îl
urmărea. întâia redactare, sau cel puțin acordurile din ea, sunt din
acest an 1842. îl voia, cântecul acesta pe care-1 căuta, un cântec ade-
vărat, cu melodia lui. Trăia- în tovărășia cântăreților. îi asculta, cânta
cu ei. Voia un viers, după care să-și potrivească și măsurile și cadența
stihurilor lui. Era prin urmare, cu toată măreția de elev al lui Cipariu,
foarte aproape de poezia populară, care n'a cunoscut niciodată o des-
părțire între cuvânt și cântec și numai așa s’a putut păstra până la noi
și călătorește, sprintenă încă, spre viitor. Școala dela Blaj de unde
ieșea, cu toate foloasele, dar și cu toate lipsurile ei, i-a stricat atâtea
din versuri cu latinisme de multe ori de-a-dreptul hazlii. Ce-1 apăra,
să nu cadă între ceilalți versuitori ardeleni ai vremii, care nu s'au
putut desvolta, din pricină că și-au frânt dela început unealta in mână,
împrumutând limba ticluită de învățații dela Blaj, a fost tocmai legă-
tura strânsă și aproape desnădăjduită cu poezia populară. E caracte-
ristic poate pentru aceasta că și un fel de traducere pe care a dat-o
imnului împărătesc al Austriei, Gott erhalte Franz den Kaiser, s'a chemat
la el „Imnu populare”. Imnul popular dela 1854 sufere de meteahna
despre care am vorbit, dar are in același timp toată moliciunea și ca-
tifelarea, venite dela un om cu urechea dedată cu cântecul:

        Doamne ține fi proiege Ca umbrit de sfânta lege,
        Patria și pre ’mpărat! Să ne reagă luminat!

ANDREI MURAȘANU


549


      „Să ne reagă!” Parcă văd jocul de sprâncene al lui Maiorescu,
care cu un citat isteț ales dărâma un om. Să ne reagă înseamnă, să
ne cârmuiască, latinism din care noi n'am păstrat decât pe rege și
regiment.

      Iată ca o altă dovadă, descoperită într'un manuscris dela Aca-
demia Română, un fragment dintr'o lucrare a lui George Ucenescu,
elev al lui Anton Pann, care a fost și el la Brașov și a cântat în strană
la Biserica Sfântu Nicolae din Șchei. Laureatul poet, profesor la Gim-
naziul catolic, un „domn“ între ai lui, în înțeles ardelenesc, și Anton
Pann, cu anteriu și giubea, cântăreț de biserică, oftând prin Spitalele
amorului, cu aplecare la femei, la mâncare și băuturică bună și la
petreceri cu lăutari, e o împerechere neașteptată, dar care dă de
gol multe:

      „încă din anul 1844 subscrisul aflându-mă învățător și cantor la
biserica Sfintei Treimi de pe Tocile, care este comuna Bolgarsechiului
de Sus in Brașov, poetul Andreiu Mureșanu, ca rudenie cu parohul
Vonifatie Pitiș, venea vara des la grădinile parohului, pentru aer și pentru
cereașe. Sosind furiosul an 1848, poetul căuta o melodie, după care
să compue un sonet, care să se cânte între amicii ce era să se adune
la grădina parohului pentru o petrecere de seară, cu mâncări și băuturi
in onoarea cereașelor. Am cântat multe cântece de probă, dar sosind
la următorul cânt „Din sânul maicii mele" și cântându-1, a rămas poetul
pe lângă această melodie, obligându-mă ca pe Dumineca viitoare să
mă aflu și eu împreună cu oaspeții invitați la grădină ca să cânt după
melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. In Dumineca ho-
tărîtă iată că vine poetul împreună cu patru domni români și șezând
cu toții pe iarbă verde și cu cereașe înainte, îmi dete domnul Andrei
Mureșan poezia făcută, „Deșteaptă-te Române**, îl probăm puține rân-
duri și văzând că, în tot, melosul este o minune potrivit, l-am cântat
cu vocea mea tânără și puternică până la fine. Mai repețindu-1 odată,
toți domnii învățând melodia din auz, cântam împreună, mulțămind și
urând multă vieață și sănătate marelui poet. Din ziua aceea cântul
„Deșteaptă-te Române** s’au făcut cel mai plăcut și familiar, iar eu
eram poftit în toate părțile ca să-l cânt și să învăț tinerimea a-1 cânta
bine și regulat”,

      E ca povestea unei Marsilieze țărănești la iarbă verde, pe când
cea apuseană s'a cântat întâia oară cu ferestrele deschise ale unei case
gotice din Strassbourg, făcând să sboare porumbeii albi de pe sculp-
turile catedralei lui Erwin von Steinbach. Manuscrisul se chiamă „Carte
de cânturi, cu note de psaltichie, scrise de G. Ucenescu, student al
Domnului Anton Pann, la 1852*’.


3

550


EMANOIL BUCUTA


      Cu această obârșie, versuri ardelenești după un cântec munte-
nesc, „Deșteaptă-te Române", era încă dela naștere o zămislire, care
nu era numai a Transilvaniei, cum nici n'a rămas numai a ei, ci a tu-
turor țărilor românești. El se întindea numaidecât, primit pretutindeni
ca o veche și așteptată cunoștință. „Din sânul maicii mele", cântecul
model, nu era decât strofa a zecea,

            Din sânul maicii mele născut în griji, necazuri,
a frumoasei elegii a lui Grigore Alexandrescu din 1832, „Adio la Târ-
goviște", Apropierile sunt multe între cei doi poeți. Andrei Mureșanu
s'a lăsat deseori înrâurit de colegul lui mai mare de literatură, de peste
munți. Cred că elegia și oda unuia nu se pot înțelege fără ale celuilalt?
deși nimeni nu și-a dat osteneală până acum să cerceteze, fiind so-
cotit Andrei Mureșanu un poet prea neînsemnat ca să merite ase-
menea osteneală. într’o încercare de satiră, dela 1841, a lui Mureșanu?
se citește această strofă:

      Aud vorbind de limbă, că-i dulce, sună bine,

      Merită să concerte (iară latinismele blăjene I) cu limbile surori, ;

      Văd însă că ’n saloane e lucru cu rușine                             j

      A convorbi ’n o limbă ce-i pentru servitori.                         |

      In saloane ? Limba românească pentru servitori ? Saloanele ace- j
stea nu sunt ale Brașovului, ci ale Bucureștilor și coarda a fost împru-
mutată altei lire.                                                        ■

      Andrei Mureșanu e poetul unei singure poezii, „Răsunetul" dela ;
1848, în care a izbutit să pună tot clocotul, toată plângerea împotriva
soartei și toată nădejdea într'un alt viitor, a unui neam întreg. Cine
primește, ca el, dela înzestrarea lui sau dela cer, puterea, odată la un -
secol, să vorbească pentru milioane și pentru răstimpuri lungi istorice, .
nu mai are moarte. El deschide cu o suflare de vijelie paginile isto- ,
riei literaturii, păzite de criticii cu palanțele lor de valori de spițărie? J
și se înscrie acolo cu litere mari de epopee. Poporul, care trăiește din
acest scris și-l face cu putință, își ia câteodată acest drept, el care e j
stăpânul nostru al tuturor și cu atât mai mult al propriei literaturi. *<
Peste plaiurile de unde ne-a venit, acolo în depărtatul Miazănoapte, 1
auziți cum răsună cuvintele din urmă ale lui Andrei Mureșanu, ame- 1
stecate cu razele de soare de toamnă și cu bisericile de lemn de pe ’
culmi I Cine ar putea zice că nu sunt cea mai puternică literatură? j
când versul răsuflă atâta vieață și atât avânt?                            ș

          Murim mai bine ’n luptă, cu glorie deplină,
          Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost pământ!               «

EMANOIL BUCUȚA ă

        GRAIUL ROMÂNESC DE PE CRIȘURI Șl SOMEȘ

     Fostul director al Institutului de limba română din Leipzig, pro-»
fesorul Gustav Weigand, la sfârșitul atlasului linguistic român (Lingui-
stischer Atlas des dacoramănischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909), pu*
blicat de dânsul, dă câteva hărți rezumative în care concentrează
oarecum constatările care se degajează din hărțile acestei lucrări. Astfel
pe harta Nr. 65, luând ca bază unele particularități fonetice ale gra-
iurilor dacoromâne, împarte teritoriul dacoromân în trei „dialecte**:
cel bănățean, cel muntean și cel moldovean (der banater Dialekt, der
muntenische Dialekt, der moldauer Dialekt).¹)

     Transilvania nu are deci, după Weigand, un „dialect** al ei pro-
priu, ci Sudul acestei provincii merge — din punct de vedere dia-
lectal — cu Muntenia, Sud-Vestul cu Banatul și Estul cu Moldova.
Nord-Vestul Transilvaniei, precum și toată câmpia locuită de Români,
așezată la Vest și Nord-Vest de granița apuseană a Transilvaniei isto-
rice, dela Mureș până în Țara Oașului, sunt lăsate, pe harta dialectală
a lui Weigand, înafara limitelor celor trei „dialecte" amintite mai sus.
După Weigand (introducere, coloana 11), în aceste părți nu există
„dialecte" unitare mai întinse, ci „dialecte" mărunte de trecere: „Uber-
gangsdialekte". Doar Maramureșul l-ar considera Weigand ca o mică
arie dialectală distinctă, caracterizată prin unele particularități fonetice
deosebite (v. introducere, coloana 11).

     împărțirea aceasta în trei „dialecte" — ar trebui mai degrabă să
li se zică subdialecte dacoromâne, căci termenul de dialect trebue re-
zervat pentru denumirea celor patru dialecte principale românești: cel
dacoromân, cel aromân, cel meglenoromân și cel istroromân — a fost
acceptată de toți cercetătorii de mai târziu (Pușcariu, Capidan, etc.). V.


      V. și introducerea, coloana 10, la atlasul lui Weigand.


3*

552


EMIL PETROVICI                                  f


         Dar chiar bazându-ne numai pe materialul fonetic oferit de Atlasul
   lui Weigand, trebue să stabilim încă un subdialect mai întins daco- I
   român pe care eu l-aș numi subdialectul crișan.

         Astfel, dacă Weigand ar fi proiectat pe harta Nr. 65 liniile care 1
   delimită ariile formelor irimă, gerunchiu, fărină de pe harta Nr, 53,
   ale pronunțării ca tș a lui ce, ci (harta 57) și a pronunțării ca j (jană) :
   a lui ge, gi (geană) (harta Nr, 58), atunci și-ar fi dat seamă că dela
   Mureș până la hotarul Maramureșului, peste județele Arad, Bihor, Sălaj |ș
   și Sătmar și părți din Hunedoara, Turda, Cluj și Someș, se întinde o
   arie dialectală relativ unitară care, în multe privințe se deosebește de


   tot restul teritoriului linguistic dacoromân.

          De altfel însuși Weigand constată că, deși regiunea aceasta în
   urma întinderii ei mari și fiind tăiată de lanțuri de munți și de dealuri
   destul de înalte, prezintă, după cum era de așteptat, multe deosebiri
   dialectale, „totuși limba din văile râurilor sau din câmpie e mult mai
   egală decât de pildă în Banat, unde dela un sat la altul, sau chiar în
   aceeași localitate, se întâlnesc pronunțări deosebite, pentrucă acolo po-
   pulația a imigrat din locuri diferite și în epoci diferite, pe când aici
   adeseori întinderi mari au o pronunțare cu totul identică¹¹ (Jahresbe-
   richt des Instituts fur rumănische Sprache, VI, p. 11). După cele spuse
   de Weigand mai sus ar fi fost logic din partea lui ca aceste „întinderi
   mari¹¹ având „o pronunțare cu totul identică¹¹ să le considere ca for-
   mând o arie dialectală deosebită.








          Și distinsul romanist dela Berna, Karl Jaberg, studiind (în revista .
   Vox Romanica, V) structura linguistică a teritoriului dacoromân a con-
   statat că regiunile de Nord-Vest merg adeseori pe căi independente


de restul teritoriului dacoromân (p. 55, nota 1). La paginile 80 și 83


ale revistei amintite mai sus stabilește patru arii dialectale dacoromâne


    mai întinse, printre care una în Nord-Vestul teritoriului dacoromân.
   In fascicola Nr. 2 din acest an a Transilvaniei am dat o hartă (p. 105) i
   a celor patru subdialecte dacoromâne, întocmită pe baza hărților lin-
   guistice ale Atlasului Linguistic Român (ALR).

          Deoarece cele trei subdialecte din Banat, Muntenia și Moldova
   sunt demult cunoscute și acceptate de toată lumea, nu mai e nevoie ;
   să ne oprim asupra lor. (O hartă pe care sunt bine reliefate cele trei
   subdialecte a publicat S. Pușcariu în Transilvania, Banatul, Crișana,
   Maramureșul, București, 1929, voi. II, p, 1147). Va trebui însă să
   arătăm de ce socotim ca un al patrulea subdialect pe acela pe care
   l-am numit subdialectul crișan.

          De când au apărut atlasele linguistice, dintre care cel dintâiu a '
   fost Atlasul linguistic francez întocmit de J, Gillieron care prin aceasta

H’ .                 GRAIUL ROMANESC DE PE CRIȘURI Șl SOMEȘ                  551


    ■ .

l' a devenit creatorul unei noi discipline, geografia linguistică, s'a con-
    statat că nu există granițe dialectale. Un fenomen linguistic, să

| zicem un cuvânt, are o arie de răspândire delimitată de o linie pre-
    cisă, dar niciodată două fenomene linguistice, să zicem două cuvinte

I sau două forme gramaticale, n'au arii de răspândire absolut identice.,. -
    Fiecare cuvânt, fiecare fenomen linguistic, își are istoria lui proprie și

i s'a răspândit peste o arie care niciodată nu se suprapune peste aria


unui alt cuvânt, unui alt fenomen linguistic. Cu toate acestea există
dialecte, graiuri, există regiuni cu un graiu unitar deosebit de graiurile
regiunilor învecinate, dar granița dintre aceste dialecte sau graiuri nu


Nr. 1


scama tiooasnx)


   e formată dintr'o singură linie precisă așa zisă linie^de izoglosă, ci
   dintr’un mănunchiu, mai strâns sau mai larg, de linii de izoglosă care,
   delimitează ariile mai multor fenomene* linguistice.

          Cele două hărți alăturate Nr. 1 și Nr. 2, întocmite după ALR II,
   ilustrează foarte bine cele spuse mai sus. Pe harta Nr. 1 am indicat
   prin diferite linii ariile înăuntrul cărora în loc de „nas" se zice nan¹),
   în loc de „nani-nani" se cântă copilului din leagăn abua, în loc de
   „colindători" se zice corindători, în loc de „oglindă" se zice călătoare,
   în loc de „copil" se zice totdeauna prunc și în loc de „mă privesc în
   oglindă" se zice mă caut în oglindă.


         1) în părțile acestea nu se zice nas ci nari. Proverbul cunoscut: „Nu-ți băga
   nasul unde nu-ți fierbe oala" se aude pe aici sub forma: „Nu-ți băga narile unde
   nu-ți fierbe oala".

554


EMIL PETROVICI





         Pe harta Nr. 2 sunt reprezentate ariile în care pentru „a ciupi, a
   pișcă*' se zice a pițiga, unde în loc de „mână** se zice totdeauna brâncă,
   în loc de „cântă** se zice horește (numai preotul cântă), cuvântul „ti-
   nerețe** e pronunțat tânerețe, iar „geme** e pronunțat jeme.

         Liniile de izoglosă a tuturor ariilor linguistice arătate pe hărțile


   Nr. 1 și Nr. 2 nu coincid niciodată; diferitele arii linguistice nu se^
   suprapun exact. Cu toate acestea, pe amândouă hărțile, teritoriul sub-j
   dialectului crișan iese foarte clar în evidență. Granița acestui subdialect,
   poate fi trasată aproximativ în felul următor: la Sud Mureșul; la Est
   o linie care pleacă dela Mureș în apropierea Devei și trece pe lângă.

Nr 2                                       i


   Abrud, Cluj, Dej și Baia-Mare; la Nord o linie care trece pe lângă
   Baia-Mare până la Tisa și până la Halmei; iar la Vest granița etno
   grafică a teritoriului românesc.

         Hărți asemănătoare cu cele alăturate pot fi întocmite cu sutele
   din materialul publicat până acuma în ALR. Deoarece ar fi prea
   costisitor să dăm mai multe hărți, e destul să trimitem la hărțile Micului
   Atlas Linguistic Român II, voi. I pentru fenomenele linguistice despre
   care vom vorbi și care sunt caracteristice acestui subdialect. Astfel în
   subdialectul crișan se zice o coaste, nu ca în restul teritoriului daco
   român, o coastă (v. harta 112 din ALR II, voi. I); conjuncția sub-
   jonctivului nu este să ci și (se zice și facă, nu să facă, v. harta 206) ;
   în regiunile de Nord-Vest ale teritoriului dacoromân, pentru noțiunea
   pe care o exprimă francezul prin adjectivul „maigre", se întrebuin-

GRAIUL ROMANESC DE PE CRIȘURI Șl SOMEȘ


555


țează adjectivele perii, uscat, sec, amărit(v. harta 141); pentru noțiunea
de „faible" se întrebuințează adjectivul slab ca și în alte părți, dar
acesta are forma sclab (v. harta 142); adjectivul „subțire** are pe aici
forma subțir sau subțîru, fără e la sfârșit sau u scurt în loc de e (v.
harta 146); prin părțile acestea „inimă" se zice irimă sau irmă (v. harta
119); tot pe aici se zice gerunche, fărină; am putea amintiși faptul că
peste aceste regiuni se întinde aria — puțin mai mare — în care t și
d urmați de i și e se pronunță palatali. în loc de frate se pronunță
at‘e sau frache etc..,. etc... Să nu uităm că fiecare formă amintită
mai sus își are aria de răspândire proprie, când mai întinsă, când mai
redusă. Totuși nimeni nu va putea nega existența, în aceste părți, a
unui graiu bine caracterizat, în multe privințe foarte deosebit de cele-
lalte graiuri dacoromâne.

      Am numit acest graiu „subdialectul crișan", fiindcă ținutul Crișu-
rilor este cea mai mare dintre regiunile care aparțin acestei arii dialec-
tale. De fapt însă subdialectul acesta cuprinde și Sălajul și Sătmarul,
precum și părțile de Nord-Vest ale Transilvaniei dinspre Bihor, Sălaj
și Sătmar (părți din județele Hunedoara, Turda, Cluj și Someș), Poate
numele de „subdialect de Nord-Vest** ar fi mai potrivit. La fel și sub-
dialectul bănățean cuprinde, în afară de Banat, părți din Sârbia Orien-
tală și din Transilvania. Și acesta ar trebui numit „subdialectul de Sud-
Vest". Celelalte două subdialecte, cel moldovean și cel muntean, ar fi
atunci „subdialectul de Est" și „subdialectul de Sud".

      Comparând subdialectul de Nord-Vest cu celelalte subdialecte
dacoromâne, constatăm următoarele: 1. Subdialectul de Nord-Vest este
cel mai mic ca întindere dintre subdialectele dacoromâne. 2. Subdia-
lectul de Nord-Vest este mai puțin unitar decât celelalte subdialecte;
el este mult mai fărâmițat în graiuri locale, întretăiat în toate direc-
țiile de liniile de izoglosă.

      De ce este subdialectul de Nord-Vest mai mic ca întindere decât
celelalte subdialecte dacoromâne ? Răspunsul la această întrebare l-am
dat în Nr. 2 din acest an al acestei reviste. Am arătat acolo că cele
patru subdialecte dacoromâne s'au răspândit în patru direcții din câte
o vatră străveche românească, situată în munții care înconjură podișul
Transilvaniei, unde, la adăpostul năvălirilor, departe de căile de comu-
nicație, s’au păstrat mai bine limba românească și ființa etnică a po-
porului român. Cefe două vaste arii dialectale din Est și din Sud s’au
constituit prin coborîrea din două vetre dela munte a surplusului de
populație românească în șesurile Moldovei și Munteniei care aveau o
populație rară românească.

556


EMIL PETROV1CI


          Cele două arii dialectale din spre Vest (Sud-Vest și Nord-VestJ;
   sunt mult mai mici, fiindcă aici limba maghiară a opus rezistentă răs-
   pândirii spre Tisa și Dunăre a graiurilor românești. Aici deplasarea ,
   populației românești din vetrele cele vechi dela munte — din munțiiJ
   Banatului pe de o parte și din Munții Apuseni, munții Sălajului și :
   Sătmarului pe de alta — a fost mai mică. Aceasta este adevărat mai
   cu seamă în ce privește subdialectul de Nord-Vest care are întinderea ț
   cea mai mică. Prin urmare, pe teritoriul subdialectului de Nord-Vest,
   populația românească s'a deplasat cel mai puțin din vatra ei străveche,,
   fiind așezată și astăzi pe locurile unde au trăit strămoșii de veacuri și



Ar 3


     —Scfab „ faibie ‘

     —«.tXwcî .bras*

         Ir mă, irmă

     •«.«. Sjbțâr 'subtrre'

     ---Perii 'siab ’

     ---Coaste 'coastă "

     — Șl să mărite 'să se
         mărite'

       Scara V3.ooo.ooo


    veacuri, în văile mai retrase ale Munților Apuseni, ale munților Săla-
   jului și Sătmarului, populația românească stă neclintită în vechea ei
   vatră cu siguranță de pe timpurile când strămoșii ei au fost nevoiți
   întâia dată să cedeze văile largi ale Daciei întâilor năvălitori și să se
   retragă în locuri mai ferite.

         Și constatarea a doua, anume că subdialectul de Nord-Vest e
   mult mai fărâmițat în graiuri mărunte locale (pe harta alăturată Nr. 3
   se vede cum liniile de izoglosă ale formelor sclab francezul „faible",
   brâncă „mână", irimă, irmă „inimă", subțîr „subțire", și „să", perit
   „slab, francezul maigre", coaste „coastă" se întretaie în toate direcțiile)
   decât celelalte subdialecte, dovedește că populația din aceste regiuni
   e așezată din cele mai vechi timpuri pe aceste meleaguri, astfel încât

GRAIUL ROMÂNESC DE PE CRIȘURI $1 SOMEȘ


557


   graiurile locale au avut destul răgaz să se diferențieze. Cei ce fac geo-
   grafie linguistică știu că ceea ce caracterizează regiunile colonizate este
   graiul unitar răspândit pe mari întinderi, cum sunt de ex. părțile orien-
   tale ale Germaniei, în comparație cu ținuturile occidentale, sau cum e
   vasta întindere a teritoriului limbii rusești cu foarte mici deosebiri dia-
   lectale (v, K. Jaberg. Aspects geographiqaes du langage, Paris, 1936, p. 31).
   Regiunea aceasta de Nord-Vest a teritoriului daco-român nu poate fi
   prin urmare o regiune de colonizare — și încă recentă — românească,,
   cum pretind unii istorici vecini. Dimpotrivă, poporul românesc din ți-
   nuturile acestea de miazănoapte-apus este, poate în mai mare măsură
   decât cel din alte părți, concrescut cu glia pe care o lucrează de secole.

       0 particularitate o are acest subdialect de Nord-Vest în comun
cu cel de Sud-Vest, adecă cel bănățean, anume în părțile acestea apu-
sene ale teritoriului dacoromân s'au păstrat multe elemente latinești
dispărute în alte regiuni. Astfel în Nr. 2 din anul acesta al acestei re-
viste (p. 105) am dat o hartă pe care sunt indicate ariile de răspân-
dire ale cuvintelor nea și pedestru. Dintre acestea două mai cu seamă
cuvântul nea e răspândit peste întreg teritoriul subdialectelor de Vest.
De asemenea și cuvântul june e păstrat în aceste regiuni de Vest, dar
pe teritoriul subdialectului crișan numai în partea sudică (județele Arad
și Bihor). în schimb subdialectul de Nord-Vest a păstrat unele ele-
mente latinești dispărute și în cel bănățean. Astfel in unele regiuni ale
teritoriului acestui subdialect se întrebuințează cuvântul arinâ, urmașul
latinescului arena (v. Pușcariu, Limba Română, I, p. 212). Tot prin
aceste părți sunt obișnuite forme ca iuă „unde" care e latinescul ubi
(v. harta Nr. 57 din Atlasul lui Weigand), vă „du-te" (ca italienește
și franțuzește va, din lat. vade), Zo te caste! „Dumnezeu să te trăiască I"
(te caste este lat. te constet, infinitiv constare „a dăinui"; v. Daco-
romania, I, pp. 308—312), pasă, păsafi din lat, passa, passate, etc.
Prin părțile acestea se întrebuințează foarte mult infinitivul acolo unde
prin alte părți e mai obișnuit conjunctivul, iar infinitivul are forma
veche, nescurtată, de ex, am apucat a punere „am apucat să pun".

       Păstrarea multor elemente latinești în părțile apusene ale teri-
toriului dacoromân a explicat-o profesorul Sextil Pușcariu prin urmă-
torul fapt. în părțile apusene ale Daciei, romanizarea a fost mult mai
intensă ca în restul teritoriului. în părțile acestea, în jurul unor orașe
ca Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegethusa, Potaissa, Napoca, Porolissum,
etc. erau nu nunții moșii de ale orășenilor, ci și o mulțime de sate
înfloritoare dacice de plugari și păstori romanizați, pe când în răsărit nu
existau adevărate orașe romane, ci numai așezări militare care n'au
reușit să romanizeze, în aceeași măsură ca în apusul Daciei, populația

558


EMIL PETROVICI


băștinașă. în părțile apusene, mai intens romanizate, ale Daciei a tre-
buit să se păstreze, din antichitate până astăzi, în continuitate neîn-
treruptă, mai multe elemente de populație romanică decât în celelalte;
regiuni ale provinciei. Romanistul elvețian Karl Jaberg se întreabă (în,
Vox Romanica, V, p. 75): „Cum ar fi putut să se menție elementele,
latine așa de bine în Nord-Vestul României de azi, dacă Românii ar;
fi reimigrat din Moesia?"                                                  î

      Despre graiurile dacoromâne de Vest și de Nord-Vest, același lin-
guist dela Berna spune (Vbx Romanica, V, p. 77) că arată simptome
de izolare linguistică. Unul dintre aceste simptome este faptul că în
aceste părți ale teritoriului dacoromân, mai ales în Nord-Vest, o seamă
de inovații linguistice s'au răspândit peste regiuni foarte mici, după
cum se vede pe harta Nr. 3. Toate aceste șapte forme: sclab, brâncă,
irimă (irmă), subțâr, perii, și, coaste, și, sunt inovații față de slab, mână, ₍
inimă, subțire, slab, coastă, să din celelalte graiuri dacoromâne. Pe \
hartă se vede foarte bine cum întreg teritoriul subdialectului de Nord- j
Vest e tăiat de liniile de izoglosă în regiuni foarte mici, mult mai mici !
decât un județ. Pentru ca astfel de forme noi, astfel de inovații lin- |
guistice să se poată răspândi peste un teritoriu dialectal oarecare, e j
nevoie să presupunem că acest teritoriu a fost izolat din punct de ve- 1
dere linguistic de teritoriile altor graiuri, deci că n'a primit influențe 1
dialectale dela celelalte graiuri și că prin urmare, n'au fost nici migra- I
țiuni de populație de pe celelalte teritorii dialectale în teritoriul dia- 1
lectal respectiv. Iată deci încă o dovadă că în părțile nord-vestice ale |
teritoriului linguistic dacoromân, populația românească e străveche. E j
bine să o spunem aceasta cu toată tăria, pentrucă unii istorici vecini J
pretind că populația românească din Nord-Vest ar fi nouă și ar fi în-
locuit pe aceste meleaguri o populație mai veche ungurească.                 ;

. .1

EMIL PETROVICI

        DIN ALTE VREMURI

UN ARTICOL DESPRE BASARABIA DIN 1878

      Hugo Schuchardt (1842—1927) a fost unul dintre gânditorii
cei mai mari ai poporului german. Și-a petrecut vieața în cea mai
mare parte la Graz, ca profesor universitar și apoi ca pensionar. Spirit
filosofic profund, de erudiție vastă și cunoscător al unui număr foarte
mare de limbi de tot felul, pe care le-a studiat și le-a și învățat, a
fost un genial înnoitor și creator în domeniul linguisticei. Un îndră-
gostit al naturii și al vieții sub toate aspectele ei, urmărea în același
timp cu o consecvență impresionantă în gânduri și atitudini totul ce
se petrecea în preajma lui și în lumea largă. Nu s'a amestecat printre
ambițioșii vieții publice, dar a fost totdeauna gata să-și spună cuvântul
când o cauză dreaptă se cerea apărată.

      A fost la curent și cu cele ce se petreceau la noi. Legăturile lui
cu B. P. H a ș d e u, prietenul lui congenial, i-au îndreptat mai din adins
atențiunea asupra noastră. Când prin Congresul dela Berlin răpirea
Basarabiei de miazăzi a devenit un fapt consacrat de marile puteri, a
scris, jignit în sentimentele lui de dreptate, în Nene Freie Presse din
23 Iulie 1878 cuvinte de o rară pricepere și de toată simpatia pentru
noi. Ca și in polemicile sale științifice, e aspru și fără de cruțare față
de cei pe care crede că trebue să-i dojenească.

      Articolul întitulat Basarabia (Un necrolog) își recapătă în împre-
jurările de astăzi actualitatea. Ei ne reamintește povestea unei crunte
nedreptăți de altădată, a cărei reeditare a fost încercată în zilele
noastre la răsăritul și apusul țării noastre; că deșarte sunt nădejdile
îndreptate ori încotro înafară de hotare și că țara trebue să se înte-
meieze înainte de toate pe vrednicia dinlăuntrul lor; el ne mai vorbește
de imoralități fără de leac, față de care trebue să fim cu bună pază. Dar
noi știm acum, în clipele acestea de mare izbândă, că istoria nu trebue
să se repete. Articolul cuprinde în încheiere un avertisment: „Titluri

560


AL. PROCOPOVICI


de posesiune se prescriu și trebue să se prescrie ; nedreptatea pre-
zentului devine dreptul viitorului"; dar noi am învățat să nu pierdem
și nici să le prelungim termenul. Am început la răsărit și... vom
continua.

         Și cum articolul lui H. Schuchardt își are tâlcul său îmbelșugat
   în gânduri și îndemnuri, îl dăm în cele următoare în traducere româ-
   nească.

         Versuri basarabene, de factură populară, decolorată pe alocuri
   de intervenția culegătorului sau a traducătorului în limba germană,
   introduc articolul. Dor de libertate și dragoste de limbă, ca în cunos-
   cuta poezie a lui Alexandru Mateevici, primește puternice accente
   într'însele. E cântecul Basarabeanului ajuns în bătaia cnutului moscovit,
   a Basarabeanului care se împotrivește cu toată duioșia și blândețea
   sufletului său înstrăinării prin școală și armată. H. Schuchardt scrie
   apoi, muindu-și pana în sarcasm și ironie:

         „Fragmentul unui cântec, cântat în Basarabia rusească 1 Versurile
   din urmă cu imaginea lor, ne îndreaptă în spre un viitor nu prea în-
   depărtat, când cultura rusă va atinge un nivel atât de înalt, încât toate
   popoarele apusene vor râvni cinstea de a fi rusificate. Pentru între-
   cerea aceasta dintre ele a fost înscrisă cu toată amabilitatea Basarabia
   românească de Congresul dela Berlin și în curând se va cânta .acolo:

Voia învăța limba moscovită...

         Soarta Basarabiei își are curiozitățile sale, ca și numele pe care
   îl poartă. Acesta a fost rupt în două de etimologii de altădată, pentrucă
   era prea lung ca să încapă întreg în topitoarele lor filologice. Unii i-au
   găsit originea în numele Bessilor, alții în cel al Arabilor, deși nici Bessi,
   nici Arabii, mai ales, n'au viețuit niciodată prin acele meleaguri. Ade-
   vărat este însă că Basarabia însemnează țara de sub stăpânirea Basa-
   rabilor, întocmai precum și în multe alte cazuri numele este al acelora
   — fie indivizi sau familii — care au unit neamuri răsfirate în comu-
   nități de rezistență, de atac și de ordine politică statală, sau au înălțat
   asemenea comunități din umbra unei existențe modeste pe culmi văzute
   dela mari depărtări. E vorba deci de Valahia, ai cărei stăpânitori au
   fost în sec. XIV Basarabii, iar familia aceasta, încuscrită cu domnitorii
   Sârbiei și ai Bulgariei, avea o faimă plină de glorie, care își are ră-
   sunetul ei și astăzi încă în cântecele populare, chiar și la Muntenegrini
   și în Herțegovina. Și în veacul anterior se pomenește numele Basara-
   bilor. Un Bazaran-ban li s'a împotrivit în 1240 la răsărit de Olt hoar-
   delor mongole năvălitoare, precum istorisește Persanul Fazel-Uliah-
   Rashid. Dacă se amintesc deci, în legătură cu întâmplările din 1259,
   Basarabeni, care împreună cu alte seminții au fost supuși de Mongoli,

DIN ALTE VREMURI


561


   atunci nu se poate să nu înțelegem că ni se vorbește de fapt de Va- -
   lahi, mai ales pentrucă Valahia e numită Basarabia în izvoare de tot
   felul și foarte deosebite din sec. XIV și XV. Numele acesta vechiu al
   Valahiei ni s'a păstrat pe de altă parte și în poezia sudslavă, deși nu
   fără ca să i se taie o silabă, anume sub forma de „Arabia"; mulțimea
   a fost pe atunci tot atât de înțeleaptă și de înzestrată cu darul divi-
   n ați unii ca și savanții veacurilor de mai apoi. Prietenul Hașdeu, căruia
   îi datorez toate cunoștințele mele adunate aici, urmărește cu multă in-
   geniozitate „Arabia" Sârbilor și Bulgarilor până în Poema Nibelun-
   gilor, o vede devenind „Valahia Neagră" (Kara-iflah) a Turcilor și
   oglindindu-se în Marea „Neagră", prilejuind o cimilitură heraldică
   în cele trei capete de Mauri care se găsesc într'o emblemă veche a
   Valahiei și o legendă istorică cu principele „negru", cu Negru-Vodă
   care să fi descălecat din Făgăraș în Valahia cătră sfârșitul sec. XIII.
   Valahia se întindea în sec. XIV pe amândouă malurile Dunării până
   la mare, dar Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, le-a luat Valahilor în
   sec. XV ținutul de Nord dintre Brăila și Chilia. Acesta a păstrat,
   pentrucă a aparținut Basarabiei vechi, numele acesteia, nume care a
   ieșit din uz pentru temeiul țării. Prin tratatul de pace dela București
   din 1812, căruia cela dela Adrianopole din 1829 i-a mai adăogat vreo
   câteva lucruri uitate, țara de dincolo de Prut a ajuns în stăpânirea
   Rușilor. Aceștia au numit-o întreagă Basarabia, nu numai partea ei de
   miazăzi. Schimbarea domniilor a avut astfel ca urmare că numele Ba-
   sarabia s'a deplasat în repetate rânduri, cam la fel ca și numele Saxonia.
   Rusia întinde din nou mânile după bucata de Basarabia, pe care Ro-
   mânia a reprimit-o prin tratatul de pace dela Paris din 1856; că îi
   aparține ce se cheamă acum Basarabia, nu fie semn de prevestire că

• îi va aparține totul ce s'a chemat odată Basarabia.

       Pierderea fatală a Basarabiei a umplut sufletele Românilor de
  cea mai grea amărăciune. Oricine, și cel mai înverșunat dușman al lor
  îi va înțelege, fie doară că le-a fost până acuma cel mai bun prieten.
  Dar simpatia de care îl împărtășim pe cineva, pentru nedreptatea cu
  care a fost lovit, sporește lesne și ne îndeamnă să ne revizuim con-
  știința proprie. Nu i-am făcut cumva și noi vreo nedreptate ? Ajute-ne
  clipa de față să ne dăm seama că judecățile noastre asupra României
  au fost până acuma prea din cale afară de aspre. Trebue să com-
  parăm România de astăzi nu atât cu țările din apus, pe cât cu Ro-
  mânia de acum cincizeci, ba chiar douăzecișicinci de ani și nu trebue
  să uităm în ce parte a lumii se găsește România. Unul dintre cei mai
  buni Români, Titu Maiorescu, a putut să dojenească cu aspre cuvinte
  spoiala de cultură artificială a compatriotilor săi; e de cuviința noastră

562


AL. PROCOPOVICI


  de a aplauda râvna înspre luminiș deplin și înspre cer de libertate, de
  a recunoaște înfăptuirile râvnite și succesele, de a găsi explicabil ce a
  fost greșit și prea pripit. E lucru mare doar să gândești și să simți
  europenește — când ești prins în cele două foarfeci uriașe ale Asiei
  crunte și obtuze. Acestea sunt inegale ca foarfecile unui homar: unul,
  cel îngust, cu dinți ascuțiți, care au intrat adesea în carnea moale a
  principatelor, e de multă vreme nevătămător și acum frânt cu desă-
  vârșire ; celalalt cu dinți grosolani, se îndoaie în jurul României, ca s*o
  strivească pe încetul. Se aude un strigăt după ajutor. El pătrunde, purtat
  de o anumită bunăvoință, prin ușile închise hermetic în sala Congre-
  sului dela Berlin. Cum i s'a răspuns aici?

       Congresul a fost războiul tuturor împotriva tuturor. Rezultatul
lui e un armistițiu. Deosebirea între diferitele tunici de lux a prevestit
lucrul acesta cu tact diplomatic chiar la deschiderea Congresului. Se
răspândise svonul, că și marea primejdie internațională va fi supusă
discuției și se vorbea chiar de o reînoire a Sacrei Alianțe. Congresul
a hotărît însă, să nu ia umilele mase populare, amenințate să piardă
obișnuința bunelor moravuri, a credinței și a dreptății, cu amenințări
și îngrădiri, ci să le dea povăța unor atitudini pilduitoare, iar metoda
aceasta este negreșit cea mai bună. Din nenorocire i-a fost pusă pe
lângă problemele atât de dificile, privitoare la raporturile de forțe și
una morală, o problemă asupra căreia un Beduin, un Chinez și un .
Indian fără îndoială că s’ar fi înțeles foarte ușor. Problema, aceasta și
acel strigăt de ajutor se cuprind în același fapt, care se înfățișează
așa: „Prietenul meu s'a încăierat cu un adversar, pe care nu-1 poate
dovedi, fără ca să intre în hotarele mele. I-am dat voie s'o facă și >
să-și vadă la mine de treburi cum îi cer interesele lui. In schimb mi-a
făgăduit solemn că nu voiu pierde nicio palmă de loc din hotarele
mele. El nu-1 poate birui pe adversarul său și mi se milogește să-i
dau ajutorul, pe care mai întâi l-a refuzat cu trufie. Mă grăbesc să
i-1 dau, vărs sângele meu și suport toate greutățile. Noi doborâm pe
adversar. Prietenul meu cere în schimbul serviciilor pe care i le-am j
făcut un colțișor din pământul meu, numai un colțișor mic, care însă J
îmi este deosebit de scump, pentrucă de el se leagă numele unor stră- |
buni glorioși. Mă împotrivesc, el mă miluiește poreclindu-mă nemulțu- |
mitor; stăruiesc în a mă împotrivi, el îmi ia acel colț de pământ. Ecu 1
cale ca să și-l păstreze? Congresul a răspuns fără să stea mult pe |
gânduri: „Da". Băga-ți de seamă, aci nu e vorba de o prietenie de               j

rând â la Pyloty, ci de o „frăție de cruce". După un obiceiu vechiu
al Românilor, doi indivizi care doreau să se înfrățească, își tăiau câte
o cruce în brațul drept și-și amestecau sângele; aceștia se numeau j

DIN ALTE VREMURI


56S


apoi frați de cruce și-și păstrau credința până la moarte. N’au devenit
Rușii și Românii frați de cruce? Nu i-a unit crucea de sânge care a>
biruit semiluna ? De vreo duzină de ani ni se predică mereu, că nu
există chiag mai bun intre popoare decât sângele vărsat împreună. Se
poate ca unul din frații de cruce să fie trădătorul celuialalt și să-l
despoaie? „Da" răspunse Congresul. Elocvența Rusiei l-a convins, iar
elocvența aceasta e in vocea Rusiei, care cuprinde toată gama tonu-
rilor dela cel mai subtil sopran al sentimentalității până la basul cel
mai grav al brutalității, care articulează cu aceeași măiestrie rugăciune^
plâns, milogeli, mustrări și amenințări. La Neapole există intr’un cartier
de întunecimi, o bisericuță, lăcaș de venerațiune a unui sfânt care și-a
însușit unul din cele două roluri principale ale bătrânului Mercur.
Fețe suspecte își fac acolo rugăciunile lor înflăcărate și nu fără succes,,
cum se poate înțelege după câteva zile din ziare. La fel s’a făcut apel
pentru Basarabia la Maica Domnului din Cazan și la Sfinți, iar din.
statuia lui Nicolai Fericitul au curs lacrimi. Cui ar și putea să-i ră-
mână inima împietrită, dacă se gândește la acela care a avut inima
cea mai omenească dintre toți tiranii asiatici? Și apoi, nu e înduio-
șător să vezi cu câtă credință păstrează soldații ruși amintiri istorice
în adâncul ființei lor, deși nu știu nici scrie nici citi ? „Soldații, spune
contele Șuvalov, nu pleacă cu drag dintr'o țară în care și-a trăit
veacul părinții lor“. Nici că se poate o obiecțiune mai nimerită! Nu-i
vorba, amintirile acelea sunt numai de 25 ani, dar e nevoie să urmă-
rești istoria unei țărișoare atât de mititele ca Basarabia până în epoci
și mai vechi?

      Intradevăr, diplomaților, prin capul cărora trec atâtea și mult mai
importante probleme, nu li se poate cere asemenea lucru. Chiar zia-
riști ruși, ca cei dela Nord și dela Viedomosti, nu se sinchisesc doar
să afirme că Rușii n’au luat Basarabia Moldovenilor, ci Turcilor și Tă-
tarilor, fără ca să ostenească cu falsificarea istoriei în felul în care ar
face-o în'alte cazuri. La urma urmelor, orice ai scrie și orice ai spune
despre problema basarabeană nu poate folosi la nimic. Sutele de mii
de argumente ale Rușilor, care nu pot fi răsturnate, se găsesc în văzul
tuturor. Și apoi, repet, cum se poate face atâta caz dintr'o nimica
toată, ca aceasta? De ce se poartă România ca un copil rău crescut
și încăpățânat, în loc să asculte de tătucu, care nu vrea doară decât
tot ce-i este mai de priință? Chiar intermediarul onorabil trebue să.
zimbească de fărâma ceea de Basarabia, cu toată demnitatea sa pre-
ședințială și în același timp îi trece prin minte „fărâma ceea de Her-
țegovina".

      Chiar dacă Lord Fortunatus cel cu punga mare n'ar fi chemat,
ca un fermecător, munții Ciprului din mare, ca să adumbrească toate

564


AL. PROCOPOVICI


celelalte, rusificarea Basarabiei ar fi fost dată repede uitării; un mor-
mânt s'ar fi acoperit de iarbă grasă, printre firele căreia s’ar fi auzit
după decenii, ca amintire unică a ceea ce s*a întâmplat astăzi, doar,
șoapta unui melancolic cântec popular. România primește Dobrogea,
fără ca să facă din cauza aceasta act de renunțare la Basarabia. Titluri
de posesiune se prescriu însă și trebue să se prescrie; nedreptatea
prezentului devine dreptul viitorului, E cu atât mai mult de datoria
prezentului de a înfiera nedreptatea; nu-i e îngăduit s’o privească ne-
păsătoare, sau s’o prezinte cumva mai îndulcită și s’o găsească justi-
ficată chiar. Nu se poate da deci, așa cum au făcut-o unele ziare din
Nordul Germaniei, toată vina nenorocirii lor Românilor, pentrucă au
fost prea încrezători și prea lăsători. Nu se poate spune că totul e
bine orânduit acum, după ce victima și-a oprit plângerile care s’au
pierdut neascultate. Sulimanul a fost șters, au fost înlăturate cele se-
cundare, rămâne numai acest fapt de netăgăduit: învingătorul a așezat ;
călcâiul său greu pe pieptul celui cu care împreună a învins, pe pieptul
prietenului salvator. Iți trebue vreme multă până îți reamintești când
și unde s’a mai întâmplat așa ceva. Asemenea întâmplări imorale nu
le putem schimba, dar să culegem dintr’ânsele morala cuvenită". :

Și s’au schimbat totuși și se vor mai schimba. Cu noi este Domnul .
și căile noastre se luminează, Ardealule,                          ;

AL. PROCOPOVICI




        IOSIF HODOȘ

      1.       Există momente în istoria popoarelor care sunt adevărate probe
de foc pentru rezistența și conștiința lor etnică. Așa credem că este
momentul prin care trecem acum. Așa a fost, pentru Românii din Tran-
silvania — din trecutul cărora vom desprinde acum o mare figură —
anul 1848. Probă de foc și de sânge în care s'a lămurit crezul unui
neam, nu numai pentru decenii, ci pentru veacuri de-a-rândul. Căci
ceea ce a spus Simeon Bărnuțiu, în celebrul lui discurs din catedrala
dela Blaj, n'a fost literă de Evanghelie numai pentru generația lui și
pentru generațiile Transilvaniei până la 1918, ci pentru toate genera-
țiile românești; iar eroismul și sacrificiile cu care au fost apărate, în
acel an memorabil, aceste adevărate table ale legii neamului românesc
din Transilvania, formează un tezaur moral, a cărui valoare departe
de a scade, crește mereu cu trecerea anilor.

      losif Hodoș este fiul sufletesc al acestui mare moment istoric. El
i-a dat ideile politice și culturale; în focul lui s'a călit curajul neînfricat
cu care a apărat aceste idei o vieață întreagă; întreg stilul vieții lui
de luptător cu spada și cu spiritul a luat formă la lumina acestui an.

      2.       S'a născut la 29 Octomvrie 1829 în Bandul de Câmpie (jud.
Turda), fiind cel din urmă din cei 5 copii ai preotului Vasile Hodoș
din această comună. Moșul lui a fost tot preot, precum preot a fost
unul din unchi, iar cele trei mătuși au ajuns preotese. Una din ele
este „moașa** lui Axente Sever, iar alta mama lui Alexandru Papiu-
Ilarian. Trei dintre frații lui losif: popa Ion din Bând, popa Simeon din
Giula și popa Novic din Icland sunt de asemenea slujitori ai altarului.
O întreagă dinastie de preoți! losif Hodoș se trage deci din tagma,
care până la 1848, și în mare parte după acest an, a fost singura elită
a Românilor din Transilvania, Din acest pomelnic genealogic se mai
poate constata însă ceva: Cu generația dela 48 Hodoș n'a avut numai


4

566


ION BRFAZU


legături de credință și suferință, ci și de sânge. Neînfricatul Axente șr
înflăcăratul Papiu-Ilarian i-au fost veri; iar mai târziu, uriașul Popa
Balint din Roșia Abrudului, care a schimbat ca atâția alți preoți, în
acel an, crucea cu sabia, devenind prefect de legiune, egal în rang cu
Avram lancu — i-a fost lui Hodoș socru.

       Acestor legături de sânge se adaugă legătura spirituală cu Simeon
Bărnuțiu, șeful spiritual al generației dela 1848. Hodoș a fost elevul lui
la Blaj. Când Bărnuțiu este nevoit, din pricina procesului cu episcopul
Lemenyi, să plece dela catedra, pe care o transformase în amvon al
crezului de redeșteptare națională, Hodoș se solidarizează cu el, pără-
sind Blajul pentru a se înscrie la liceul din Cluj.

       Anul 1848 îl găsește în acest oraș. De abia a apucat să-și ia (in
mod strălucit) certificatul de absolvire și revoluția îl prinde în valurile
ei. N'avea decât 19 ani, pentru aceea a fost socotit vrednic de a i se
încredința o viceprefectură de legiune, A luptat și în urmă a pribegit
în Moldova și Muntenia. A cunoscut deci, la vârsta marilor avânturi,
temperatura de înaltă tensiune a tuturor provinciilor românești din acest
binecuvântat an, roscolitor de energii și de îndrăznețe idealuri de liber-
tate și unitate.

       3.       Răsplata curții imperiale din Viena pentru jertfa de sânge a
Românilor din Transilvania a desamăgit cumplit pe conducătorii ace-
stora. Avram lancu, cel mai curat și mai viteaz dintre ei, s'a simțit
atât de crunt lovit, încât a ieșit din rândul oamenilor și a pribegit
până la sfârșitul vieții cu mintea rătăcită, biată și sfâșietor de tragică
epavă a celui mai glorios moment al istoriei noastre. Această lovitură
n'a putut sdrobi însă voința de a lupta a unei întregi generații, călită
în sacrificii fără seamăn. Oricât de triste sunt deocamdată perspecti-
vele — spuneau conducătorii ei — lupta trebue continuată. Ar fi o
crimă dacă am trăda capitalul moral și de sânge dela 48. Scopul ră-
mâne același: Dreptul Românilor din Transilvania de a-și conserva și
desvolta naționalitatea, egalitatea lor în fața legilor. Doar armele tre-
buesc schimbate. Lăncile, puștile, celebrele tunuri de cireș, care aw
băgat groază în Unguri, trebuesc înlocuite cu armele spiritului.

       Lupta era însă, de astă dată, mult mai anevoioasă și mai înde-
lungată. Căci puteai să faci comandanți de oști pe cei câțiva juriști și
absolvenți de școli secundare și de seminarii, dar era mult mai greu
să-i transformi peste noapte în autori de memorande și în deputați,-
care să se miște cu siguranță în plasa legilor și paragrafelor, anume
făcută parcă pentru ca Românii din Transilvania să nu se poată des-
curca niciodată din ea. La studiu deci, și mai ales la studiul dreptului.-

IOSIF HODOȘ


567


Aceasta era deviza celor trași pe sfoară de Viena. Conducătorii de
neam și prefecții de legiuni coboară pe băncile universităților și iau in
mână tratatele de drept. Gândul tuturor este la o Academie de drep-
turi a Românilor din Transilvania. Pentru ea își testează și Avram
lancu modesta lui avere.

       4.        Astfel, în urma unui adevărat program național, ajunge și losif
Hodoș să studieze dreptul, mai întâi la Viena, apoi la Padua, în Italia
de Nord, pe atunci sub stăpânire austriacă.

       A plecat pe acest drum însoțit de vărul său Papiu-Ilarian și de
dascălul său Simeon Bărnuțiu, — „Bătrânul" cum îl numesc verii în
scrisorile lor. Tinerii se înscriu la Universitatea din Padua, iar Bărnuțiu
la cea din Pavia. Cu toate că în locuri diferite, contactul între ei este
neîntrerupt în tot cursul studiilor. Tinerii ajută pe Bărnuțiu cu bani,
iar Bătrânul le dă sfaturi, le aduce mereu aminte de scopul mergerii
lor acolo. Căci spre Italia n'au plecat numai în urma faptului că vieața
la Universitatea din Viena ar fi fost extrem de dificilă pentru niște
revoluționari ținuți sub observație ca ei, ci și atrași de mirajul gloriei
străbune: „Că n'am venit în Italia — spune Bărnuțiu, într'o scrisoare
din acest timp — ca să învățăm Corpus Juris și II Codice austriaco,
ci, afară de acestea, ca să vedem cu ochii noștri monumentele mărimei
străbunilor noștri, ca să putem aduce și noi de aici câte un surcel la
vetrele noastre din Dacia și să ținem focul naționalității noastre, ca să
nu-1 stingă boarea getică și sarmatică".

       Au trăit acolo doi ani (1852—1854) de studiu încordat și de vieață
aspră și plină de privațiuni. Bătrânul era mereu bolnav, mereu hăr-
țuit de poliție, dar idealul de care era posedat îi dădea puteri să
treacă peste toate încercările, să aibă timp nu numai pentru pregă-
tirea examenelor, ci și pentru cercetări de dialectologie, pentru obser-
vații asupra agriculturii și a civilizației italiene — toate, toate cu gândul
la cei de acasă, care acum ori niciodată trebuiau smulși din starea
înapoiată în care se găseau. Gândul lui nu se îndrepta numai spre
frații din Transilvania, ci și spre cei din Principate: „Dacă te vei în-
tâlni cu d, Magheru — scrie el cuiva — spune-i salutare. Dorul no-
stru al tuturor îl va însoți pe undele Archipelagului. Și fiindcă nu
putem ajuta altmintre, vom ruga zeii nemuritori, cari priveghează asupra
României, să creeze* o inimă și o unire în toți Românii, pentru sal-
varea Patriei".

       Tinerii la rândul lor fac studii de istorie și filologie, leagă prie-
tenii și poartă discuții cu savanții italieni, asupra originii și limbii Ro-
mânilor.


4*

568


ION BREAZU


       Vieața ie-a fost însă extrem de grea. Fără o bursă din Funda-
țiunea Ramonțană a Blajului și fără ajutorul generos al Popii Balint
n'ar fi putut-o scoate la capăt. „Scurt la vorbă și greu la scris", — cum
îl caracterizează Axente — strașnicul prefect de legiune, care a făcut
pe Unguri să spună „Dracul să se mai bată cu popii!“ s’a retras, după
revoluție, la parohia lui din Roșia și s'a așternut cu nădejde și price-
pere pe gospodărie, „a pus mâinile pe râzne" cum spune același Axente,
și, din prisosul muncii lui mai trimitea câte ceva și celor trei studenți
din Italia. „Ne bucurăm că sânteți pe pământul străbunilor — le scrie
el — și veți avea ocaziunea a face cunoscută celor de acolo o plasă
a ginților aruncată pe valurile lumii, spuindu-le că noi aici inscripțiu-
nile de pe mormintele străbunilor lor și ai noștri în toată ziua le citim".
Iar când cei trei studenți își iau doctoratul în drept, bucuria lui este
nespusă. Națiunea românească — le spune el — este mai însetată după
astfel de oameni „decât cerbul cel prigonit trei zile în pustie, departe
de izvorul apei cei limpede".

       5.       In vara anului 1854 „Giusseppe Hodosiu" se întoarce acasă,
doctor în drept al universității din Padua. Scopul pentru care a studiat
acolo a fost atins. Românii din Transilvania aveau acum încă un om
de drept, un admirabil cunoscător de constituții și paragrafe și un
iscusit mânuitor al unei impecabile argumentații juridice. Stilul juridic,
clar, sprinten, energic, cu lungi dar sigure perioade de stil vorbit
(Hodoș a fost un bun orator) dă o notă particulară cuvântărilor, stu-
diilor și articolelor lui. Este o trăsătură pe care trebue să o adăugăm
celei de luptător, pentru a-i defini mai de aproape personalitatea. Din
„patria străbunilor" el nu aduce însă numai atât, ci o frumoasă cultură
generală, mai ales o bună cunoaștere a literaturii italiene, bunuri care
luminau din când în când activitatea lui, arătându-ne că avem de a
face cu un spirit de elită.

       Bărnuțiu și Papiu-Ilarian se stabilesc la Iași, ca profesori la Uni-
versitate, unde luptă cu mai multă libertate pentru idealul care le-a
încălzit tinereța. O invitație să plece in capitala Moldovei a primit și
Hodoș. El a rămas insă acasă, pentru a duce lupta alăturea de ai lui,
adesea în fruntea lor, luptă mai obscură, mai anevoioasă, nu mai puțin
necesară însă și pregătitoare zilei celei mari, la care se gândeau cu
toții. Știm cât de fanatică a fost credința naționalistă a lui Bărnuțiu:
și mai știm cât de îndrăznețe erau planurile de unitate națională ale
lui Papiu-Ilarian, sfetnicul intim al lui Vodă Cuza. Un naționalism lu-
minat și drept, tot atât de fanatic, caracterizează și activitatea și în-
treaga personalitate a lui Hodoș. Și pentru el ca pentru toți transilvă-

IOSIF HODOȘ


569*


nenii, limba este cel dintâi și cel mai sacru atribut al naționalității.
Pentru păstrarea lui integrală — spune el — Românii luptă mai mult
decât pentru vieață. Iar membrilor societății Astra, care vin la Abrud
în 1865 pentru a lua parte la o adunare generală, el le adresează
aceste cuvinte: „Fără limbă nu este nici literatură, nici poezie, nici
știință, nici vieață, nici nimica... Căutați la florile pământului 1 Cât simt
de diverse și de frumoase colorile lor! Ce-ar fi când le-ați reduce —
lucru ce nu se poate — la o singură coloare ? Ei bine, domnilor, na-
țiunile sunt florile nemuritoare ale lui Dumnezeu; limba e coloarea lor;
fiecare își are frumuseța sa particulară care nu-i iertat să piară, pen-
trucă așa vrea Dumnezeu... Noi încă avem floarea noastră și noi încă
avem să o lăsăm posterității în deplina ei puritate și în perfecta ei
originalitate".

       Acest patrimoniu național nu poate fi salvat și îmbogățit decât
prin solidaritate și unire. Cel dintâiu principiu al doleanțelor politice
a Românilor din Monarhie — spune el, într’un articol din 1861 — este
formarea, între celelalte naționalități ale imperiului a unui „corp na-
țional, unul, liber și nedespărțit, independent", supus numai Suvera-
nului. Să nu uităm că Hodoș preciza că din acest corp trebue să facă
parte nu numai Românii din Transilvania, ci și cei din Banat, părțile
arădane, Maramureș și chiar și Bucovina. El cerea un congres național
al tuturor acestora. De aici din Transilvania, Hodoș nu putea să vor-
bească, în auzul tuturor, decât de atât. Cu siguranță însă că această
unire, atât de necesară pentru conservarea naționalității, el o consi-
deră o etapă pentru unirea cea mare. în întâlnirile lui dela București, cu
vărul său Papiu-Ilarian, gândul lor va fi poposit adeseori la acest liman,
de a cărui posibilă atingere și-au dat seama în 1848, Uneori acest gând
străbate, pentru cei care au urechi de auzit, și în cuvântările de acasă,
ca atunci când vorbește, la 1865, de pregătirea unei generații „care
să ajungă la acel pământ al promisiunii, către care și noi mânăm și
mânăm arca noastră..."

       6.         Rămas în Transilvania, Hodoș se stabilește deocamdată la Abrud
II reținea acolo vechile legături cu Simeon Balint — legături care ajung
acum familiare, prin luarea în căsătorie a singurei fete a acestuia. Cred
însă că la alegerea acestui loc a fost determinat și de dorința lui
de a trăi în mijlocul acelor Români care, în 1848, și-au arătat cu mai
multă hotărîre și vitejie voința lor de a fi liberi. Cea mai frumoasă
parte a vieții, Hodoș și-a petrecut-o între ei, luptând din răsputeri
pentru a le apăra drepturile, pentru a-i smulge din mizeria în care
erau ținuți de un sol sărac și de o mână de exploatatori streini. După

570                              ION BREAZU


ce își trece examenul de avocat» la insistențele amicilor săi» se mută.-
dela Abrud la Baia de Criș, unde este ales vice-comite al Zarandului»
județ (comitat, cum se spunea atunci), compus din plasele Baia de Criș,
Brad, Hălmaj, Băița și Aciuva, adecă o mare parte din ceea ce nu-
mim Țara Moților. Dela 1861 până la 1876, Hodoș conduce acest județ»
ridică școale — gimnaziul din Brad, inaugurat la 1870, în mare parte ■
lui se datorește — spitale, și alte instituții publice, exoperează tot -
felul de îmbunătățiri. Niciodată acest comitat n'a avut o vieață ro-
mânească atât de intensă și de conștientă. A fost cântecul lui de le-
bedă. In 1876, Ungurii îl desființează. Acest „cuib al Hodoșeștilor*’, cum
numiau ei Zarandul, trebuia suprimat cu orice preț.

      7.       Când Hodoș a fost numit vicecomite al Zarandului, acest județ
nu mai făcea parte din Transilvania. Această provincie era greu de
înghițit dintr'odată în stomacul nesățios al Ungariei. Au încercat ei,
Ungurii, să facă această înghițitură în 1848 și rezultatul a fost cea mai
cumplită revoluție pe care a cunoscut-o Transilvania. S'au gândit deci
că ar fi mai bine să o înghită în rate. Au reușit deci, în 1861, prin
tot felul de intrigi și presiuni la Curtea din Viena să deslipească părțile
ei mărginașe și să le alăture Ungariei. Intre aceste părți era și Za-
randul. Hodoș protestează tot timpul, cu o neadormită energie, împo-
triva acestei nedreptăți. Cel dintâi act pe care îl face, în calitate de
vicecomite al Zarandului, este un memoriu la împăratul în care cere
realipirea județului la provincia din care a făcut parte din veac. Nu
este ascultat. Era acolo, la Viena o anumită „cancelarie regală ma-
ghiară**, care se îngrija ca aceste memorii și memorande să fie inter-
pretate greșit, sau pur și simplu, restituite, fără a fi citite. Atât în
acest memoriu, cât și în cuvântările din parlamentul din Budapesta
— unde a reprezentat Zarandul timp de 12 ani — Hodoș, apărând
județul lui, apăra întreaga Transilvanie, — „patria mea, nefericita și
frumoasa Transilvanie**, cum o numia el. In celebra lui cuvântare „pro
Transilvania**, pronunțată în acest parlament la 26 Februarie 1866, el
a pledat cu o rară energie și inteligență pentru integritatea și inde-
pendența acestei provincii. Actul lui de curaj a avut un mare răsunet,
nu numai la el acasă, ci și de cealaltă parte a Carpaților. Din Brașov,
Sibiu, Blaj, Hunedoara, Turda, Făgăraș, Sălaj, București, Craiova curg
adresele de recunoștință și felicitare. „Lupta ce o susțineți, în această
cauză mare și sfântă, e o luptă de onoare și de vieață pentru întreaga
națiune românească** — spune adresa din București, care purta o sută
de semnături.

IOSIF HODOȘ


571


      Pentru aceeași dragă Transilvanie a scris Hodoș, în 1871 studiul
Homânii și constituțiunile Transilvaniei, în care cu mare putere de
pătrundere și cu o caldă dragoste de neam analizează toate legile și
actele din care rezultă independența și integritatea acestei provincii,
precum și drepturile Românilor între hotarele ei. Stilul cărții este
sprinten, energic, lucid. Mai ales atunci când vorbește de Unguri,
apare omul dela 48, care lovește fără teamă cu ironie și uneori cu
sacră indignare, drept la țintă.

      Ar trebui să cităm numeroase pasagii din această lucrare a lui
Hodoș.¹) Unele din ele sunt de o permanentă și dureroasă actualitate.
Spațiul pe care îl avem la dispoziție nu ne îngădue acest lucru. Des-
prindem doar primele și ultimele ei cuvinte:

      „A cere cu buna, a pretinde în numele dreptului, a vindica cu
legea e dreptul și forța Românului.

      „A lupta pentru limbă mai mult decât pentru vieață, a nu con-
cede din pământul său nici cât e negru sub unghie; e virtutea și da-
toria Românului".

      Iar la sfârșitul cărții:

      „Să credem în drepturile noastre; să luptăm în ele și pentru ele I"

      Hodoș a crezut și a luptat fără încetare, cu toate desamăgirile
de care au avut parte Românii din Transilvania. Era în sufletul acestui
cm una din acele credințe, despre care Evanghelia spune că răstoarnă
munții. Nu voiau Ungurii să respecte drepturile Românilor? Cu atât
mai rău pentru ei — le dădea Hodoș să înțeleagă, povestind în plină
cameră maghiară anecdota cu un țăran din Șiria, care fiind tras pe
sfoară de advocat într'un proces cu un oarecare Bohuș, nu despe-
rează, ci răspunde: „Cu atât mai rău pentru Bohuș!" Iar altădată
Hodoș o spune și mai răspicat: „Lăpădați deci, frați Unguri, masca
ipocritului și depărtați dela voi pe diavolul înșelăciunii, Cum ? Au din
piatră și din fier să răsară dreptate și rațiune, numai din mintea și
inima voastră nu ? O, dacă nu — atunci dat e acestui popor să piară
intru fărădelegile lui!"

      Nu vrea curtea imperială din Viena să satisfacă cererile româ-
nești ? Nu trebue să șovăim, ci să continuăm lupta pe toate căile po-
sibile. „Aici suntem, aici stăm — spune Hodoș într'o cuvântare adre-
sată unei delegații de Români, care se întorcea la Sibiu, de pe drumul
de atâtea bătut in zadar, al Vienei". Aici suntem, aici stăm... Vom


      l) De remarcat în deosebi paginile 75 și urm. în care descrie, deosebit de viu,
îelul în care Ungurii au hotărît la 48, în sala redutei dela Cluj, unirea Transilvaniei
cu Ungaria.

572


ION BREAZU


merge pe calea civilizațiunii; vom cultiva limba noastră; vom propaga
cultul religios; vom ține sus și tare la patria și pământul nostru? ne
vom pune pe lucru pentru ca elementul românesc să prindă rădăcină
în toate ramurile de vieață publică, socială, arte, industrie, comerț; să-
prindă rădăcină pe care să nu o poată sgudui nici vijeliile timpului și
nici eternitatea veacurilor. Astfel vom da împăratului cele ce sunt ale
împăratului, lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, iar nouă (
cele ce sunt ale noastre".                                                    1

      8.       Am spus mai înainte că Hodoș s'a întors din Italia nu numai ¹
om de drept, ci și om de o aleasă cultură. Și, cu siguranță, că dacă
lupta pentru nevoile neamului său nu-1 prindea atât de strâns în ele- ț
ștele ei, ar fi dat mai mult preocupărilor de ordin spiritual. Modest
cum era, nu făcea paradă de cunoștințele sale. Cei care îl cunoșteau
însă de aproape, le prețuiau soliditatea și întinderea. De aceea, când
în 1867 este întemeiată Societatea academică, din care se desvoltă mai
târziu Academia Română, Hodoș a fost socotit vrednic de a fi ales
printre membri ei. El face mult timp pe secretarul de ședință al se-
siunilor generale; colaborează la întâiul dicționar al Academiei; tra- ‘j
duce întâiele două volume din Operele complete ale lui Dimitrie Can-
temir, editate de aceasta. In sesiunea din 1869 a rostit comunicarea |
lui despre „Literatură și bele-arte", remarcabilă prin luciditatea și no-
bleță ei. „.., Popoarele și națiunile — spune acest naționalist înflă-
cărat în incinta celei mai înalte instituții a țării — ... toate sunt create
de Dumnezeu, nu pentru a se topi unele în altele, ci pentru a se con-
serva pure și independente, ca tot atâtea părți constitutive ale ome-
nimii". Iar mai departe: „Lăsați-ne să gustăm toate aceste bunuri pre-
țioase ale cerului (adecă literatura, științele și artele); dar învățând din
experiență să avem grijă ca strălucirea să nu ne orbească, precum
iarăși să ne nizuim a depărta dela noi acele fantasme extravagante
ale spiritului care nu arareori îmbată și mintea și rațiunea; aceasta
vom putea-o face dacă vom ține la religiune, la moral, la bunele mo-
ravuri, sub al căror sacru stindard putem fi asigurați de tempestățile
trecute".

      Unul din idealurile Românilor ardeleni a fost crearea unui teatru
al lor, de pe scena căruia limba și acele „bune moravuri" să fie cul-
tivate în spiritul artei. Pentru a atinge acest scop a luat ființă, în 1870,
Societatea pentru fond de teatru român, care era după Astra cea mai
importantă asociație culturală a Românilor din Transilvania până la
Unire. Hodoș face parte dintre inițiatorii și fondatorii acestei instituții.
El a avut cinstea de a fi întâiul ei președinte. Mai mult: Când dis-

IOSIF HODOȘ


573


cuțiile care au pregătit-o erau în toi, Hodoș ține o energică cuvântare
in parlamentul din Budapesta, cerând o subvenție de 200.000 florem
pentru înființarea unui teatru național român. Firește că nu i s'a dat
ascultare. „Cu atât mai rău pentru Bohușl" — se va fi gândit Hodoș.

      Cu Astra legăturile lui au fost de asemenea foarte strânse. La
adunările ei generale ține strălucite cuvântări sau disertații. Astfel, la
cea din Abrud, din 1865, a vorbit despre „Istoria dreptului roman",
iar la cea care a avut loc în anul următor la Alba-Iulia despre „Istoria
literaturii italiene". E pentru întâia oară când se vorbește la noi cu
atâta competință și căldură despre această mare literatură. Printre cei
care ascultau din sală disertația lui Hodoș era și genialul tânăr pribeag
Mihai Eminescu.

      Când în 1876 se desființează județul Zarand, Hodoș se mută la
Sibiu, unde ocupă postul de asesor in senatul școlar al Consistorului
arhiepiscopesc și pe cel de secretar al doilea al Astrei, alăturea de
Gheorghe Bariț care era întâiul. Sfârșitul l-a găsit în acest oraș la
10 Decemvrie 1880. înmormântarea lui, făcută pe cheltuiala Astrei, a
luat proporțiile unor funerarii naționale.

      9.       Lângă mormântul lui, închis destul de timpuriu — avea 51
de ani — plângeau opt orfani, șase băieți și două fete. Băieții se nu-
meau Enea, Sabin, Alexandru, Brutus, Ulplu, Nerva, iar fetele Ana-
Letiția și Roma-Victoria — tot nume de împărați și matroane romane I
întâiul din acești copii, Enea, a fost unul din cei mai străluciți
profesori ai Ardealului de dinainte de Unire. Harnic și priceput fol-
clorist, scriitor și ziarist de ironie subțire, răspânditor — printre cei
dintâi I — prin bune traduceri din original al lui Turgheniev în ro-
mânește, Enea Hodoș este de multă vreme membru corespondent al
Academiei Române. Astăzi el trăiește la Sibiu ca redactor al Telegra-
fului Român. Poartă 83 de ani pe umerii lui gârbovi; dar capul lui
este plin încă de lumină, inima caldă, iar mâna se mișcă sprintenă pe
hârtia albă.

      Al treilea din acești feciori, Alexandru, este cunoscutul scriitor
Ion Gorun, mort în 1928, traducătorul lui Faust in românește, cunoscă-
torul lucid și sigur al bunului stil românesc.

      Ultimul din copiii lui Hodoș, Nerva, mort in 1913, și-a îngropat
vieața la temeliile Academiei Române, contribuind cu „aspra lui energie
tăcută" (cuvintele sunt ale lui Nicolae lorga), cu rigurosul lui spirit
științific la câteva din lucrările monumentale ale culturii noastre, EL
este unul din întemeietorii bibliografiei românești.

574


ION BREAZU


       Astfel, losif Hodoș a contribuit la ridicarea, prin luptă și spirit,
a neamului său nu numai cu truda curată și eroică a vieții sale, ci și
a vieții urmașilor săi. Este cel mai nobil mod de a te integra in veș-
nicia neamului.                                                     I₀N BREAZU

       BIBLIOGRAFIE: Lucrări de ale lui losif Hodoș, Dorințele Românilor din
Munții Apuseni ai Transilvaniei, în Revista Carpaților II (1861), p. 85 și urm. (semn.
Castor Gemenul). — Discurs despre istoria dreptului roman, și Cuvânt de bineventare
membrilor adunării generale a Asociațiunii, in Protocolul adunării generale a V-a a
Asociațiunii transilvane... Sibiu 1865, p. 116 și urm. — Discurs despre istoria litera-
turii italiene, in Familia, 1866, p. 340 și urm. — Literatură și belle-arti, în Archiou
pentru filologie și istorie, 1868, p. 375 și urm. — Adresa comitatului Zarand în Foaia
p. Minte, 1861, Nr. 42 și 43. — Românii și constituțiunile Transilvaniei, Pesta 1871. —
Lucrări despre I. Hodoș: (I. Vulcan), losif Hodoș, în Familia, 1866, p. 109 și urm.
(repr. și în Pantheonul român, de același). — losif Hodoș, necr. nesemnat în Familia,
1880, p. 94 și urm. — Gh. B a r i ț i u, Momente din vieața lui Dr. losif Hodoș, în
-Observatorul 1881, Nr. 70—73 — Al. Marca, Simeon Bămuțiu, Al. Papiu-Ilarian
și losif Hodoș la studii în Italia, în Academia Rom., Mem. Secț. Lit. III, tom. VII, p.
175 și urm. — Enea Hodoș, O vieață de luptă, suferință și nădejde. Sibiu f. a.
și Scrisori, Sibiu f. a. (la sfârșitul acesteia se reproduc și fragmente din discursurile
lui Hodoș în parlamentul maghiar). — Gh. Bogdan-Duică. După 50 de ani. losif
Hodoș, în Țara Noastră, 1930, p. 1094 și urm. — N. lorga, Nerva Hodoș, în Oameni
■care au fost, II, p. 67 și urm.

       — Citatele din Hodoș și contemporanii Iui, care sufereau cu toții de latinism,
nu fost ușor modernizate.

CRONICI


O SENSAȚIONALÂ DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ ÎN
TRANSILVANIA¹)

      Nu este, cred. Intelectual român care să nu cunoască atât Impor-
tanta cât șl îndelungatele străduințe depuse de invățațll români șl streini,
pentru dovedirea continuității elementului daco-roman în Dacia de după
Aurellan. Ceea ce părea atât de firesc pentru Istoricii, cronicarii șl
geografii medievali șl pentru umaniști, încât devenise un fapt Incon-
testabil că Românii (Valachll) din Nordul Dunării șl cel din Ardeal
represlntă autentic pe foștii coloniști romani contopiți într'un singur
popor cu populația băștinașă dacică, începu să fie pus la îndoială tot
mai categoric de către istoriografia maghiară sau de cea influențată de
aceasta, încă de prin sec. XVIL Discuția pornită, mai ales de pe la
sfârșitul secolului XVIII, între partizanii continuității șl cel ce o tăgă-
duiau cu înfocare, a avut, în ultimii 150 de ani, mai multe reprize în-
verșunate, In anii de după războiul mondial, desbaterea problemei a
luat din nou proporții întinse, uneori pătimașe, in special din partea
adversarilor continuității, aceștia aproape fără excepție istorici, linguiști
-și, mal nou, arheologi unguri. Argumentele de ordin istoric, linguistic și
arheologic, aduse de învățațil români șl streini (in special germani), pentru
a combate încăpăținarea negativă a adversarilor care se opuneau,
principial și din motive nu întotdeauna științifice, unui adevăr atât de
elementar, au dat naștere la o recentă șl bogată bibliografie. E ade-
vărat că in discuția dintre specialiști s'au amestecat șl oameni care nu
aveau nici competința, nici cunoștințele necesare, fie că negau, fie că
apărau continuitatea. Argumentele acestora, firește, nu numai că nu au
contribuit cu nimic la soluționarea definitivă a problemei, ci, dimpo-
trivă, atunci când susțineau cu orice preț și cu dovezi șubrede această
continuitate, slăbiau poslția teze! românești, permițând adversarilor să
trlumfeze ușor șl cu multă paradă asupra argumentelor Invocate de el.
Acesta a fost motivul pentru care subsemnatul am văzut întotdeauna cu
ochi răi inoportuna inmlxtiune a diletanților in discuția continuității,
stăruind mereu în & pretinde ca problema să fie lăsată numai pe seama
celor chemați și ca ea să fie discutată calm și cu obiectivitatea științifică


      *) In legătură cu recenta publicație a d-lui K. Horedt, Eine lateinische Inșchrift
<des 4. Jahrhunderts aus Siebenbiirgen. Extras din „Anuarul Institutului de Studii Cla-
sice* al Univesității Regele Ferdinand I, Cluj-Sibiu, voi. IV. Sibiu 1941.

576


C. DAICOVICIU


cuvenită. Nu mă îndoiam niciodată că numai în felul acesta și bazați
pe solide argumente se va putea înfrânge șt cerbicia adversarilor și
— de ce n'am spune*o? — rezerva discretă a acelor învățați streini
care nu se pronunțaseră încă. Eram, pe de altă parte, convins că la pon-
deroasele argumente scoase din domeniul linguistic, hotărîtoare in deosebi
în urma publicării primelor volume ale Atlasului Linguistic Român,,
trebue să se adauge șl acelea trase din domeniul arheologiei. Ele au
șl fost aruncate in cumpănă, In parte chiar de cel ce semnează aceste
rânduri, căutând a dovedi condiția primordială a întregii probleme,
adică rămânerea în Dacia și anume în Transilvania,'] a unul număr
însemnat de locuitori romani sau romanizați, după retragerea autorită-
ților și a armatei romane, ca și putința dăinuirii șl a desvoltării acestei
populațiuni sub stăpânirile barbare în așa măsură, încât să poată da
naștere poporului român de astăzi.

       Deșt argumentele de ordin arheologic, trase din observarea atentă
și din Interpretarea obiectivă a materialului scos din pământ (din
morminte, tezaure Îngropate sau din diferite alte așezări omenești),
duceau în mod imperativ la admiterea persistenței populațiunii daco-
române în Ardeal, nu ne făceam de loc ilusia că ele vor convinge ime-
diat ș! pe colegii maghiari. Nu doar că dânși ar mal fi perseverat să
nege existența unor „resturi neglijabile** de populație romanică in Dacia
postaureliană (așa ceva nu mai puteau tăgădui față de probele aduse),
ci continuau să susțină că aceste rămășițe au dispărut în secolele urmă-
toare și că tot ceea ce noi atribuim poporului daco-roman în sec. IV
șl urm, este fie foarte puțin, fie de origine barbară. Evident, toate aceste
oblecțluni ale arheologilor unguri pierdeau din valoare pe măsura în
care descoperirile se înmulțeau iar cercul cunoștințelor noastre se lărgea,
reușind a descoperi precis din mulțimea obiectelor arheologice ce este
autentic strein (german, avar, etc.) șt ce intră in patrimoniul necontestat
al băștinașilor. Acelaș lucru s'a întâmplat și cu unele semne de cre-
știnism din sec, IV pe care le relevasem pe niște monumente de
piatră din Cluj șt aiurea, dar pe care, natural, arheologia maghiară s'a
grăbit să le conteste â priori ca ceva imposibil de imaginat. Fiind
vorba insă, până acum, numai de material arheologic „mut**, adică
lipsit de caracterul epigraflc ce nu suferă controverse, părerile contrare,
oricât de fără temeiuri solide, nu puteau să ne surprindă. Era oarecum
în firea lucrurilor mal cu seamă că in ridicarea feluritelor oblecțluni și
contestări intra o așa de mare doză de patimă patriotică. Eram sigur
că totul se va clarifica șl verifica pe deplin prin cercetări tot mat asidue
și prin descoperirile ulterioare. Ceea ce, mai curând decât mă așteptam
chiar eu, s'a și întâmplat. Șl s'a întâmplat în chipul cel mai desăvârșit
cu putință, dovedlndu-se nu numai o populație organizată care vor-
bește latinește în Dacia Superioară de după părăsire, dar care era
șl creștină I După o serie de fapte șl fenomene arheologice aneplgraftce,
desvăluite până acum, lată că din dulapurile bogatului Muzeu Bru-
kenthal din Sibiu priceperea și hărnicia unui tânăr arheolog, fost elev


      1) Că în Sudul Daciei și anume în Sudul Olteniei și al Munteniei a mai dăi-
nuit vieața romană oficială, până prin sec VI, e lucru cunoscut și recunoscut de
toți. Cheia problemei era însă Ardealul.

O SENSAȚIONALÂ DESCOPERIRE ARHEOLOGICA IN TRANSILVANIA


577


al Universității românești din Cluj și actualmente colaborator științific
la Institutul de Studii Clasice al aceleiași Universități, a d-lui Kurt
Horedt, scoate la Iveală mult așteptata inscripție latină din epoca de
după abandonare, Întovărășită de obișnuitul monogram al lui Chrlstos
Înscris într’un cerc (vezi planșa dela Începutul volumului). Nu voiu in-
sista aici asupra amănuntelor acestei fericite descoperiri șt nici asupra
-judicioaselor verificări prin care elevul nostru K. Horedt stabilește exact
și mal presus de orice îndoială localitatea unde a fost găsită inscripția,
acum 165 de ani, arătând șl motivele plauslblle pentru care ea a rămas,
totuși, nerelevată și nevalorificată de cercetătorii de până acum. Loca-
litatea în care a fost găsită inscripția este comuna Biertan din județul
Târnava Mare, la Sud de Dumbrăveni. Textul inscripției, scris cu Utere
„ajurate" pe o tăbliță de bronz, e simplu: Ego Zenovius volum
posui, adecă „Eu Zenovie pusei (această) danie". Dania e, In cazul
de față, cercul de bronz cu monogramul lui Chrlstos (X grecesc = Ch
+ P grecesc = r), Io forma în care acest monogram e întrebuințat de
pe vremea lui Constantin cel Mare.¹) Cu dreptate relevă Însuși autorul
publicației că forma literelor și, in deosebi, monogramul lui Chrlstos ne
trimit la sec. IV și în niciun caz la un secol anterior. Dar și stilizarea tex-
tului (Ego Zenovius.,.) ca șl întrebuințarea tăbliței de bronz cu cele
două urechi triunghiulare șl cu Inscripția în litere ajurate ne confirmă
aceeași dată târzie, după sec. III, deci posterioară retragerii legiunilor
din Dacia. O dată mai precisă nu se poate stabili, E foarte puțin pro-
babil ca ea să fie ulterioară secolului IV.

      Firește că în legătură cu această inscripție latină se pune, în primul
rând, întrebarea, cine e acest Zenovius șl pentru ce așează el la Biertan
o pisanie creștină cu semnul Mântuitorului, Că e un creștin, nu încape
nicio îndoială I Va fi fost, insă, un localnic, credincios al Evangheliei,
sau un misionar ce propovăduia cuvântul mântuirii pe aceste plaiuri?
Răspunsul nu e ușor de dat. Pentru calitatea de localnic ar pleda lu-
crarea mai simplă, cu caracter local, a inscripției (monogramul putând
fi achiziționat dintr'un atelier din împărăția romană), iar pentru calitatea
de misionar ar vorbi numele Zenovius care e destul de rar șl ne tri-
mite înspre Orientul creștin, deși nimic nu ne împiedică a presupune
că șl un localnic, primind botezul, și-a putut lua acest nume după vreun
martir sau misionar necunoscut.

      Motivul pentru care se așează la Biertan această danie nu poate
fi altult decâ acela că aici se afla o comunitate creștină în jurul unui
sanctuar sau loc de cult creștin. Cine erau acești creștini, e o întrebare
pe care trebue s’o discutăm mal amănunțit In primul rând, limba la-
tină întrebuințată in inscripția votlvă ne dă o Indicație în sine suficientă:
credincioșii erau de limbă latinească, deci Romani sau romanizați. Dar
aceștia nu puteau fi, în inima Transilvaniei, decât populația daco-romană
rămasă pe loc, cu «tot ordinul de retragere al lui Aurelian. Astfel vede
explicarea Inscripției latinești șl d-l K. Horedt (o. c. p. 8). Faptul că
monogramul lui Chrlstos e grecesc nu înseamnă nimic deoarece el e
un simbol devenit general pentru toți creștinii, indiferent de ce limbă


        <) Toartele ce se văd la ambele obiecte servesc pentru a putea atârna obiectele.

578


C. DAICOVICIU


▼orbeau (cum e de pildă, pe troițele noastre A șl 2 sau NI-KA, tot
de origine greacă). Constatarea noastră se întărește prin faptul că lo-
calitatea Biertan e cunoscută ca așezare romană modestă șl din sec, II
șl III. E adevărat că In secolul al patrulea, adecă pe timpul când datăm
Inscripția creștină, Dacia e stăpânită de poporul german al VisJgoților,
Din Biertan Insă nu avem până acum nicio dovadă arheologică gotică»
ceea ce, evident, nu e un argument decisiv că nu ar fl putut exista și
Goți in jurul lui. Despre acești Vislgoțl știm că primiseră, in parte,
creștinismul, in forma lui ariană și că au avut chiar un episcop, pe
Ulfila, care predica in grecește, latinește și în limba gotică. Dar toate
știrile ce le avem despre ei și despre creștinismul lor se referă la Goții
din Gotia, adecă din șesul Munteniei și Sudul Moldovei. Chiar șl acel
creștinism al lor, propovăduit de Ulfila șl alți misionari, e pus, cu bună
dreptate, tot in legătură cu populația daco-romană creștină dela Nordul
Dunării de jos, căci cui era să predice Ulfila in latinește dacă nu ace-
stora ? E sigur că la înrădăcinarea și răspândirea printre Goți a crești-
nismului a jucat un rol hotărîtor mulțimea creștinilor daco-romani su-
puși vremelnic de el. De altfel, creștinismul Goților nu prea era pe
placul conducătorilor lor care, foarte curând, pornesc o groaznică pri-
goană împotriva Iul, alungând pe Ulfila șl pe ceilalți misionari dincolo
de Dunăre. Admițând însă, dintr'un exces de prudență, că la Biertan
era o comunitate creștină gotică, ne întrebăm de ce Zenovius ișl scrie
pisania în latinește șl de ce nu o scrie in grecește dacă e misionar din
Orient, sau In limba gotică (dacă era localnic got) ? Răspunsul e simplu:
fiindcă sau era el însuși un daco-roman sau se adresa într’o limbă cu-
noscută șl vorbită de credincioșii săi. Acești credincioși, chiar dacă
erau Goți sau numai Goți, nu puteau cunoaște insă această limbă decât
numai dela supușii lor din regiunea Blertanului, ceea ce tot la singura
concluzie Istorică ne duce: la admiterea exlstenții unei populații daco-
române de limbă latină șl de credință creștină în Dacia Superioară de
după Aurelian,

      Că această populație romanizată a viețuit la un loc cu Goții șl,
mai târziu, cu Gepizii care s’au perindat la stăpânirea politică a Daciei,
e un bun câștigat pentru istoria începutului Evului mediu al acestor
ținuturi. Conviețuirea lor se vede și din alte descoperiri arheologice.
Nici nu se putea altfel 1 Din această conviețuire, micile resturi ale na-
țiunii gotice șl geplde, care au rămas aici șl după prăbușirea puterii
lor politice, au sfârșit prin a se contopi total cu Daco-romanil dela
care au luat și limba și credința cea nouă. Descoperirea dela Biertan
ar putea fi, după cum se vede chiar și în ipotesa cea mai rezervată,
cazul tipic al acestui proces de prefacere. Prin creștinismul împăciuitor
șl blând, predicat in limba latină și cucerind ’și pe „varvari”, s'a în-
tâmplat nu numai păstrarea romanității din Carpați, cl șl întărirea șl.
desăvârșirea acestei romanități.

      Iată de ce am crezut de folos să mă opresc mal pe larg asupra
importantei descoperiri cu care d-1 Horedt a îmbogățit atât de norocos
cunoștințele noastre despre o epocă dintre cele mai puțin cunoscute din
istoria pământului românesc,

C. DAICOVICIU

ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN


579-


„ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN"

      In anul 1936 a apărut in marea editură Albert Langen din Mtinchen
un roman cu acest titlu semnificativ, datorit unuia dintre cel mai buni
scriitori al concetățenilor noștri sași, d l Helnrlcb Zillich. Autor a
numeroase volume de romane, nuvele șl esseurl, d-l Zillich după ce a
luat parte, la el acasă, la mișcarea de înnoire literară șl spirituală a
Sașilor, s’a stabilit în Germania, unde și-a câștigat un loc de seamă In
lumea Utetelor, Scrierile d-sale, în mare parte cu subiecte din Tran-
silvania, se bucură de bune aprecieri din partea cititorilor din marele
Relch și sunt foarte răspândite. Prin ele pătrunde în lumea șt in spațiul
german nu numai oamenii și locurile din Transilvania, cl și felul in
care privește tânăra generație germană dela noi problemele acestei pro-
vincii șl in general problema românească.

      Iată de ce ar fi bine ca aceste lucrări să fie mai bine cunoscute
in cercurile intelectuale românești. Iată de ce ne permitem șl noi să
insistăm mai pe larg asupra unuia din romanele d-lui Zillich — poate
cel mai semnificativ dintre toate. Zwischen Grenzen und Zeiten a apărut
in 1936. Cu toate acestea insă a trecut aproape neobservat de publi-
cațiile noastre. Din acest motiv șl din alte multe, de care cetitorii no-
ștri ișl vor da seamă din această cronică, credem că nu e prea târziu
nici acum să se vorbească despre o carte, care de altfel stărue în vitrine.

      O valoare incontestabilă reprezintă acest roman al lui Helnrlcb
Zillich șl din punct de vedere estetlco-literar. Fluviul povestirii te lea-
gănă ușor, limba, colorată pe alocuri cu expresii tari, te înviorează^
descrierile, deși ample, schițează esențialul; uneori străbate și câte-o
rază de umor. Scenele de dragoste sunt formulate cu o discreție șl fl-
neță încântătoare. In aceasta privință romanul lui Zillich ar putea să
servească de model multor romancieri de după războlu, în ale căror
romane se răsfață desfrâul șl desmățul sexual. Proporția justă ce a știut
s’o păstreze autorul în această scriere ce e în același timp — după cum
ne-o mărturisește însuși, in epilog — șt simbol și reproducere după
natură (Sinnbdd und AbbildJ, ne îndreptățește s’o considerăm drept una
din operele literare cele mai isbutite din câte s'au scris în ultimii ani
de către Sașii din Transilvania.

      In acest moment credem însă că interesează mal mult ideile po-
litice de care abundă cartea. Le vom rezuma cu cea mai mare obiec-
tivitate, citând uneori pe larg din ele. Vom lăsa deci romanul însuși
să vorbească.

      O generație matură, compusă din Sașii Rhelndt șl Tartler, Ma-
ghiarul Beldi, Șvabul maghiarizat Tipreti, Evreul Herzblut, — toți
funcționari mal mari sau mat mici la o fabrică de zahăr de lângă Brașov
— sunt șefi de familie — (pe cei necăsătoriți și pe cel fără de copil
nu-1 mal amintim) — care se străduesc să dele o educație cât mal
aleasă odraslelor lor. Acești copii cresc, cum s’ar zice, in fața noastră.
Dela leagăn până la ieșirea din cataclismul mondial (1914—1918), ne
arată autorul o bună parte din gândurile și sentimentele, aspirațiile șt
visurile, durerile șl decepțiile acestor ființe umane în devenire. In cu-'
lori foarte simpatice sunt zugrăviți Lutz Rheindt și Geza de Beldi,

580


ION GHERGHEL


Un guraliv caraghios a fost de copil mic șl a rămas șl ca adolescent,
Otto Tartler, tipul demagogului politic imblătitor de pae goale. Din fiul
renegatului Ârpâd Tipretl — care ar fl trebuit să se numească cu nu-
mele său veritabil șvăbesc Tipper — ce putea să lasă decât un be-
clsnlc șl un escroc, un om fără de nlciun scrupul ? I In era română se
va numi mal Întâi Tiberlu Tiprescu șl se va ocupa cu afaceri oculte șl
murdare in capitala Românlel-Mari, iar mai apoi, când primejdia cam-
paniei dela Tisa îl îngrozește se va transforma iarăși în Tipretl, fiindcă
Ungurii din provinciile ocupate de Români au fost atunci scutiți de
mobilizare. Din Evreul Hirsch Herzblut, un slăbănog trupește, s'a format
cel mal guraliv șl cel mai aprig maghlaron, laș și incult, dar Insinuant
șl insolent, încât a ajuns să-l scoată din răbdări cu sforăelile sale de
iredentism maghiar chiar și pe Maghiarul de baștină pe nobilul Geza
de B&di. Acestor cinci tovarăși autorul le mai adaogă unul, pe fiul
țăranului român Gheorghe, discretul șl simpaticul Nicolae Vlahița.

      După ce ișl petrec copilăria pe meleagurile pitorești din acest colț
din Țara Bârsel, după ce urmează cursul primar la școala dela fabrică,
condusă de Germanul de odinioară dela Rin, Blngerbriick, (care însă
e răduia din răsputeri, la această școală maghiară, să împiedece pe
copiii germani, români și cehi de a învăța măcar o Iotă din limba lor
maternă, inițiind doar pe Sași, pe furiș, în orele de după masă, în
tainele limbel germane), prietenii vor pleca, rând pe rând, la oraș, la
școlile cele mari, Lutz, dimpreună cu un alt tovarăș, — fiu al unul
țăran sas înstărit, întors de curând de pe șesul Bărăganului și stabilit
acum șl el pe ogorul părintesc din jurul fabrice! — vor urma la liceul
săsesc, Nicolae la cel românesc, Otto, cu toată opoziția sa înverșunată,
dar neputincioasă in fața voinței de oțel a tatălui său, va fl nevoit să
învețe mai întâi limba oficială a țării, la un liceu maghiar. Cât despre
fiul renegatului Tlprâtl și fiul jidanului Herzblut — care se va numi
acum Szarvas în loc de Hirsch — ce să mai vorbim ? ! E de sine ’nțeles
că pentru ei doi nu putea să existe altă soluție, decât înscrierea la
școala maghiară de stat.

      Șl astfel cresc șl se desvoltă, atât trupește, cât șl sufletește, tinerii
din jurul fabrlcel de zahăr din apropierea Brașovului, Cu o rară di-
băcie ne descrie autorul romanului scene din vieața școlară, bucurii și
suferințe, Izbânzi și înfrângeri ale tinerilor noștri, cărora li se deschid
în curând ochii și asupra chestiunilor de ordin politic. Atrași în direcții
diametral opuse, fiecare încălzindu-și sufletul la Idealul național al pro-
priului său popor, tinerii Lutz Rheindt, Nicolae Vlahița șl Geza de
Beldi — căci ceilalți nu prezintă importanță in această ordine de idei —
se pomenesc, într'o bună zi, că sunt mat mult sau mai puțin înstrăinați
unul față de altul, că fiecare nutrește alte aspirații. Șl totuși, in fond,
rămân și mai departe buni prieteni, neputându-se desllpl unul de altul,
tolerându-și reciproc, deși cu strângere de inimă și numai în mod tacit,
convingerile, înțelegându-se unul pe altul cu toate că nici unul nu
aproba politica celuilalt, E înduioșătoare această luptă prietenească, e
semnificativă această prietenie Întretăiată de svâcnlri de luptă. La dis-
cuțiile politice iau parte șl cei mari, într'o măsură și mai intensă, far
tinerii își fac ucenicia, sorbindu-le cuvintele, Inafară de tatăl tânărului

ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN


581


Rhelndt — care-1 un om integru șl priceput, dar de oblceiu discret șl
rezervat — mal apare in roman un personagiu, care e un spirit de o
luciditate politică extraordinară: profesorul Maler dela liceul german din
Brașov. Câțiva colegi de ai lui Lutz, de proveniență orășenească, (Gaan
de Saizburg și Deinhart Stotz) se atașează șl el la cercul celor dela
fabrică, petrecându-șl vacantele împreună pe malul râului, prin grădini
sau pe câmp, jucându-se, discutând sau tachinându-se, legând o strânsă,
sinceră șl durabilă prietenie.

      Războiul mondial il trălră din plin acești tineri, mânați tn tranșee
de propriile lor dorlnti, arzând de nerăbdare să participe la marele
eveniment Unii — adesea dintre cei mal buni, .cum a fost cazul Iul
Gaan — își jertfesc vieața pentru patrie. Cei care scapă cu vieață nu
ajung — înafară de Nicolae Vlahița — la mult doritul echilbru sufle-
tesc, căci aspirațiile și nădejdile lor, pentru care șl-au primejduit vieața,
rămân neîmplinite. Tânărul Beîdl vede cu ochii săi proprii desmem-
brarea patriei maghiare; tânărul Rhelndt, dimpreună cu ceilalți tovarăși
sași, se văd iarăși în fața nedeslegatet șl fatalei probleme, care privla
soarta tuturor Germanilor.

      Din complexul discuțiilor și gândirilor, care converg toate spre una
șl aceeași țintă, vom încerca să reținem măcar câteva idei din cele mal
semnificative:

      „Eu nu știu ce a creat cultura budapestană aici în Țara Bârsei.
Grașul stă prin noi de șapte sute de ani. Numai cu vreo trei decenii
în urmă noi am fost cârmultorit ei independenți. Străzi, sate, biserici,
dreptul — toate le-am creat noi. Românii au înjghebat cartierele ro-
mânești, atât în sate cât șl. in partea de sus a Brașovului, sudoare șl
strădanie pe ogoare, alături de sudoarea noastră**. (Din gândirile lui
Rhelndt, senior, pag. 46),

      Șl Românii erau mulți, mult mai mulți decât Sași și Unguri. Nici
nu-șl dădea seama copilul Lutz Rhelndt ce mare era numărul lor. Ce
grozavă il fu decepția când constată, cu uimire, că până șl Sfântul Ni-
colae care-1 aduse un măgăruș de Sfintele Sărbători, era un... Român.

      ,,, „Nu mai exista nlcio splendoare a puterii pentru Sași șl nu
mai există nici conți ai poporului săsesc (= Volksgrafen). Peste întreaga
Ungarie și Transilvania nu mai era nimic decât uniformitatea celor 70
de comitate (= județe), în fruntea cărora stătea veșnic câte un nobil
maghiar, ca prefect, Stăpânitoril erau onorabili, insă le venea foarte
greu să suporte că mal trăiau și alțl oameni pe lume înafară de Unguri.
Prin aceasta puterea lor se transformă in nedreptate**. (Pag. 83).

      „Dirigintele clasei le cântase băieților imnul patriei... Era un
cântec frumos și solitar, Nu-1 cântau decât Germanii. Maghiarii cântau
imnul statului. Românii? El da, aceștia tunau cu răscolitorul lor „De-
șteaptă-te Române 1“ ... Nici Românii, nici Ungurii nu cântau despre
concordia tuturora fn Transilvania, Astfel cântau din străbuni, numai
Germanii, ori unde ar fi locuit, atâta timp cât aveau privirea largă, cu
perspective europene** (= europagultig), (Pag. 136—137).

      ... „Ecoul tenebroaselor pregătiri din Balcani pătrunse până pe
băncile școlii. De sigur, ca din mare depărtare. Viena, până unde tre-


5

582


ION GHERGHEL


buia să călătorești o zi și o noapte, zăcea mal aproape decât Bucu-
reștii, unde puteai să ajungi în 4 ore cu acceleratul. De mii de ani
zăcea Viena șl chiar Rinul mal aproape decât șesul de dincolo de
munți. ... „Ia priviți, zise profesorul de istorie Maler, ... mase de
Români dincoace șl dincolo de granițe, mase de Sârbi și sus, ia gra-
nițele din Nord și Nordest: Ruteni, dincoace și dincolo și Poloni. In
Sud: Italieni; la mijloc Unguri și Croați; in Boemia: Cehi, mal la Est:
Slovaci. Dar șl Germani dincoace șl dincolo de granițe, răspândiți pre-
tutindeni în spațiul uriaș. Elevilor le sfârăiau capetele. E o astfel de
risipire cu rost? Contează oare numărul sau prestațiunea ?... Transil-
vania era doar același lucru ca Tirolul sau Sllezla, un teritoriu al ma-
relui spațiu (Gebiet des grossen Raumes), peste care stăpânea împă-
ratul; se părea Insă că unele dintre popoarele conlocuitoare nu mal
puteau să conceapă această străveche idee. Despre asta vorbise doar
Meier adeseori. Din cuvintele sale se puteau citi îngrijorarea: oare
Viena însăși mal avea ideea aceasta în fața ochilor, știa Berlinul ceva
despre dânsa? Nici chiar Germanii nu pricepeau cu toții Ideea totali-
tară (= das Gemelnsame). Există popoare, care nu se voesc decât pe
ele înșlle. Frunzăriți prin istorie șl o să le aflați prin propoziții secun-
dare. Există altele, care vreau să realizeze grandiosul, dreptatea pe
seama tuturora, Ideea. Acestea sunt purtătoarele culturilor; istoria lor e
istoria mondială". (Pag. 151—154).

      ... „Nedreptate după nedreptate au trebuit să sufere Sașii, de
când își aduc aminte. Totuși lumea a progresat. Unde fumegă azi fa-
brici germane, erau odinioară livezi, unde se întind azi străzile liniștite,
făceau sgomot odinioară miile de meseriași. Pe de o parte s'a pierdut,
pe de alta s'a câștigat Ungurii au rămas ce au fost, Sașii au devenit
mai maleabili și mai împăciuitori, Românii au învățat. Deși vremea
veche a fost mal mare, cea nouă e poate mal sănătoasă". (Din gândi-
rile bunicului Iul Lutz Rhelndt. Pag. 185).

      La judicioasele argumentări ale profesorului Meier, cu prilejul unei
nunți săsești, Maghiarul Kârkony nu poate să răspundă decât cu re-
plici palide ca aceea ce urmează:

      „Vedeți, d-le profesor, așa stau lucrurile. Că noi am primit cul-
tura dela Germani sau nu, e Indiferent, că voi ne-ați clădit orașele
nu importă, că mai există aici și alte popoare sau nu, e un lucru se-
cundar. Țara noastră e Ungaria. Ungurii o stăpânesc. Și în ceea ce
privește drepturile popoarelor dintr'ânsa, îmi ajunge aspectul acestui
ospăț și legea maghiară a naționalităților".

      „Care insă nu se aplică" i-o retează Rheindt... „Se vede că e
boala mortală a Maghiarilor să considere pe toți cetățenii Ungariei
drept Unguri de pur*sânge șl ceea ce nu se potrivește de bună voie,
se trage cu de-a-slla pe calapod". (Pag. 207).

      Profesorul Meier își epuizează zadarnic toate teoriile și înaltele
principii de conducere unitară în fața încarnatului șl neînțelegătorului
reprezentant al maghiarlmli, care ține una și bună: că Ungaria trebue
să existe în veci de veci, în temeiul sacrelor sale drepturi istorice. „El
nu văd decât Ungaria milenară, cred că sunt o lume care ar putea să

ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN


583


înghită pe toți ceilalți. Comunitatea dintre popoare Ungurii nu o văd..»
N'au nici o intuiție pentru marile realități". (Pag 479).

      ... „De«pre Germanii din imperiu (Reich«deutschen) nu vreau să
vorbesc. Aceștia nu știu nimic despre răspândirea germană. Ei trec
prin patria noastră cu zăngănit de pinteni, adeseori ca printr'o țară
dușmană, mândri pe vrednicia lor, fără să-și deie seama că statul acesta
mare este creație germană. Germanii din Austria insă ar trebui să știe
ce au de pierdut sau de dobândit. Mai dispun el de vechea lor artă
de a guverna ? Val, nimic nu le-a mai rămas dintr'ânsa. Fatalul dublu-
stat, pe care și Germanii il socotesc indispensabil, n'o să-l mai accepte
niciun Român șl niciun Ceh. Pentru ce să aibă Maghiarii dreptul la un
stat separat, iar toate celelalte popoare conlocuitoare nu?" (Pag. 506).

      In războiu il întâlnește stegarul (= Fănrlch) Lutz Rhelndt din nou
pe fostul său profesor Meier, Într'un spital, O discuție interesantă se
încinge intre acesta șl un ofițer din imperiul german din care spicuim
următoarele crâmpeie:

      „Noi Germanii avem doi împărați. Să mori de râs, d-le camarad.
Dacă am avea numai nițel dar pentru infamie, ar trebui să-i facem
sfârșitul unuia dintre el. Dacă celalalt ar fi cât de cât împărat, ar trebui
să pună mâna pe țara celui decedat" ..,

      „Noi ne dăm vieața pentru ideile franceze. Acordăm fiecăruia*
care ne sugrumă, libertate, egalitate, frățietate, Ne prăpădim pentru de-
stoinicia comercială a Englezilor. Acești frați poartă războiu cu noi
pentru o cifră de bilanț, pentru nimic altceva decât pentru o cifră de
bilanț. N'am dreptate",

      „Ei (Englezii) trebue să se deștepte... El și cu noi am putea să
dăm popoarelor o ordine dreaptă, fără să asuprim pe vreunul, (verge-
waltlgen). Francezii niciodată I Popoarele s'au deșteptat. Ele nu pretind
ceva nedrept. Vreau să fie libere. De acord, dar ele trebue să rămână
împreună cu noi și poporul nostru trebue să le facă dreptate de bună voie".

      „Noi ar fl trebuit să fim acela care să creeze unitatea poporului
român într'un stat federal. Partida românească am pierdut-o. Dacă Ro-
mânii nu se vor folosi acum de întâiul prilej să ne atace, nu merită
să mal trăiască. Vă asigur, Domnii mei, nu există nlcio scăpare decât
doar o minune".

      „Minuni se întâmplă numai prin revoluții" replică ofițerul german.
Șl-apoi urmă cu o liniște imperturbabilă; „Revoluțiagermană va veni".
La râsetul Iul Meier ofițerul continuă: „D-ta crezi numai în pru-
dența politică, numai în ordinea dreaptă făcută in înțelegere (einliihl-
sames, gerechtes Ordnen), nu crezi decât în pacificare prin convertirea
la ideea comunității (Bekehrung zum Gemeinsamen). Popoarele însă
trăiesc Intens (masslos) șl din adâncuri (aus Untergriinden), ... Fie că
vom învinge, fie vom fl învinși, de una nu vom scăpa șl la urma
urmei pentru asta luptăm ; pentru tranformarea spirituală, pentru re-
voluția germană. Că, după ea, marile scopuri europene ale politicei vor
rămâne aceleași, pe care le dorești D-ta, nu știu. Dar revoluția noa-
stră va atinge toate popoarele — asta e de prevăzut Numai cu po-
poare transformate, se poate crea lucrul cel nou. Strigătul nostru cere


5*

584


ION GHERGHEL


o nouă Europă. Deoarece fără de Germani șl fără de consimțământul
benevol al celorlalte popoare nu poate să existe Europa, va fl neapă-
rată nevoe de o colaborare". (Pag. 549—552).

      „Popoare despre care nimeni n’a auzit, alcătuesc state. Șl noi
Germanii stăm in Polonia, la Marea Baltică, in Ungaria, in Galiția, in
Bucovina, în Basarabia — pretutindeni. Și ce facem noi ? (Pag. 588).

      „Să nu uitați un lucru. Noi am fost un popor de stăpânitori in
această țară. De vreo 50 de ani Ungurii ne-au smuls din mâni puterea
politică. Am devenit minoritate etnică, după cum se spune, ne aflam
încă tot în marele spațiu german, aveam slujbe șl toate mergeau după
vechiul oblceiu (alles blieb uns gewohnt), deși am fost dațt uitării de
către Germanii din Apus. Aci stăpânea Apusul; siguranță, drept și
patrie. Acum vine Estul cel necunoscut. Acum suntem ceva cu totul
nou (etwas ganz Neuartiges), am devenit Germani din străinătate (= Aus-
landsdeutsche)I înțelegeți vot ce’nseamnă asta! Stăm într'un turn stră-
vechlu german și afară curge vieață necunoscută". (Pag. 604).

      Așa judecau tinerii, întorși de pe fronturi. Bătrânii chlbzuițl, ca
primarul Wagner și cu tatăl lui Lutz, vedeau lucrurile cu alțl ochii

      „Crezi D-ta că Ungaria poate să ne dele mai mult decât Ro-
mânia? Are vreun înțeles să mal contăm la rămânerea Transilvaniei
la Ungaria ?,,, E vorba de interesul poporului nostru. Eu nu aștept
nici dela Unguri, nici dela Români să se prăpădească de dragul nostru.
Din moment ce Ungurii au isprăvit-o, (ausgesplelt haben) trebue să ne
punem bine din vreme cu Românii, (mossen wir uns nach den Ru-
mănen umsehen). Dacă vom putea să le facem vreun serviciu no să
rămână fără de răsplată". (Pag. 616)

      Și-acum să ne întoarcem iarăși la discuțiile aprinse ale Sașilor
celor tineri:

      „Gândește-te că în toate aceste teritorii locuesc Germani, mai
bine de 3/4 de milion, printre ei șl de acela care abia acum se re-
deșteaptă, cum sunt Șvabii, Până acum n'am putut să oprim, ca Ger-
mani să devină Unguri, In urma legii dela Aibă lulia primejdia
e înlăturată. Românii nu pot să trădeze principiul, căruia ii datorează
libertatea. Vom deveni Germani liberi in toate ținuturile noului stat.
Șl noi, Sașii, nu rămânem singuri, când e vorba să fim separați de
Occident", (Pag, 618).

      Adeseori discuta Lutz Rhelndt cu prietenul său Nlcolae Vlahlța.
Iată un crâmpeiu caracteristic:

      „Noi am sacrificat, prin alipirea la România, ceva ce voi poate
nici nu băgați de seamă. Un vis vechlu s'a dus. Dar Germanii sunt ca
sarea, presărați prin toate țările, care se formează aici în Răsărit. Noi
vă suntem de folos, dacă voi nu ne striviți. (El zâmbi încurcat): Așa
am judecat eu lucrurile. Ungaria independentă ne-a pierdut. Patria
noastră e aici, voi sunteți acum stăpânii. Vom trăi și vom vedea ce
veți face voi din Transilvania: dacă veți putea s'o faceți mal fericită,
mai bogată, mal cinstită". — „Și Germania? (replică Nlcolae), — „E
atât de departe acum I Există Germani, care sunt la granița imperiului
șl totuși sunt separați de el. Tu știi ce dulceață e intr'asta, (Du welss't

ZWISCHEN GRENZEN UND ZEITEN


585


wle das schmeckt), Noi cei de aici nu ne putem un! cu Germanist
din partea asta n’al motiv să te îndoiești de noi. E o situație limpede
între voi șl noi**. Pag. 623).

      „Germanii din imperiu nu au luat în seamă pe Germanii din Ră-
sărit. Acum că au ajuns în suferință numai din motivul că sunt Ger-
mani, vor începe să priceapă și durerea din Est, Totul ajunge odată
să se coacă. Totul se plătește odată. Ungurii plătesc acum ceea ce au
păcătuit. Germanii plătesc, deoarece n'au păstrat credință față de ei
înșiși. Dar ei intră in acest calvar cu o glorie ca nlciun alt popor..,
Nu, orice ar fl să vină, Germanii devin din zi in zi mai puțin vinovați,
dacă ar fl ca vina lor să se măsoare cu nedreptatea ce li s'a făcut.
... Dacă poporul german a avut vro vină, ea devine zi cu zi tot mal
mică față de vina crescândă a celorlalți... Dela spiritul de pe front
va veni mântuirea. Egala îndreptățire (— Gleichberechtlgung) nu în-
seamnă nimic, dacă nu are un scop. Noi Germanii trebue să vrem
egala îndreptățire, fiindcă ar însemna pielrea noastră, dacă ea nu s'ar
realiza. Și de aceea va deveni într’o țintă comună (in elnem gemein-
samen Ztel). Odată și odată I Șl numai prin noi. (Und nur mit uns),,,
,,, Poate că tocmai de aceea am fos aruncați aici în Răsărit unde
mișună atâția dușmani, să formăm aluatul viitorului (Ssuertelg der Zu-
kunft), după cum în trecut am fost arhltecții. Șt poate și de aceea,
deoarece aici în Răsărit se va decide soarta Europei și a poporului
german". (Pag. 639—641).

• ' *

      In rezumat deci, scriitorul H. Zillich privește toate problemele po-
litice șl sociale prin prisma germană, Dela venirea lor in Transilvania
Sașii s'au așternut pe lucru, împlinindu-șl cu prisosință o dificilă și in-
grată misiune istorică. Ei au fost chemați aici de principii maghiari să
le apere hotarele dela Răsărit împotriva altor năvălitori, după ce Ma-
ghiarii s’au adaptat — mai mult de nevoe decât de bună voe — noilor
împrejurări de vieață occidentală, primind creștinismul și acceptând
ordinea legală ce stăpânea în Apusul Europei, Prin propriile lor puteri,
Ungurii nu s’ar fl putut menține. Lăsațt singuri, de capul lor, ei ar fi
pierit, iremediabil. Sașii au fost acela care le-au servit drept razlm.
Sașii le-au zidit cetăți și orașe, Sașii i-au apărat de cutropitori. Lor au
deci să le mulțumească Ungurii dăinuirea pe plaiurile Transilvaniei, iar
Șvabilor din Banat ar fi trebuit să le fie de asemenea adânc recunos-
cători pentru faptul că aceștia au transformat vastele terenuri ce ză-
ceau odinioară acolo pustii, prefăcându-le în pământ roditor. Șl care a
fost răsplata Ungurilor pentru aceste servicii și binefaceri ? — Cea mai
meschină ingratitudine: răpirea drepturilor ce 11 se acordaseră popoa-
relor de viță germană la venirea lor în regiunile cunoscute din Tran-
silvania și Banat. Sdrobirea libertăților administrative, judiciare, școlare,
ba chiar și bisericești. întronarea unei crâcene politici de maghiarizare.
Maghiarizare nu numai a numelor de localități, ci și a numelor de fa-
milie ale locuitorilor Sași, Șvabi șl, firește și ale celorlalte neamuri
„străine", cu scopul de a mări tot mat mult numărul indivizilor cu buze
maghiare în vederea creării himericului stat unitar maghiar. Tot ce

586


ION GHERGHEL


stătea în drumul acestui plan — clocit cu atâta îndârjită pasiune la
Budapesta, hrănit cu atâta diabolică perseverentă șl aplicat cu o ne-
cruțătoare violență de către cercurile oficialității maghiare din Banat șl
Transilvania — trebuia înlăturat cu orice preț. Și astfel școlile Șvabilor
fură in cea mai mare parte maghiarizate. (Autorul ne servește, pe alo-
curi șl semnificative date statistice). Simțul de apartenență etnică al po-
porului german din Banat fu atrofiat in așa măsură, încât Șvabii ajun-
seră să se simtă, parcă mândri că cei mal înzestrați fii ai lor aveau po-
sibilitatea să-și facă studiile în liceele șl universitățile maghiare. Ei uitau
că prin intrarea prea adâncă în sefera culturii maghiare își pierdeau
legăturile tradiționale, renegându-șl ce aveau mai scump pe lume: limba
șl unii dintrânșil chiar și originea etnică. Pierzându-șl aproape cu totul
conștiința lor națională, mulți, foarte mul ți fii de Șvabi deveneau niște
ființe deplorabile care oscilau între germanism și maghiarism, făcând
sforțări supraomenești, dar în același timp zadarnice, în vederea armo-
nizării acestor două lumi spirituale diametral opuse, după rețeta preco-
nizată de profesorul, Șvab de or gine, lakob Bleyer dela Universitatea
din Budapesta. (Vezi nota din Revue de Transylvanie 1938 — Tomul
IV, Nr. 1—2, pag. 129 -133.

      Sașii din Transilvania nu numai că s'au opus cu îndârjire ten-
dințelor de maghiarizare, dar au încercat, prin deputatul lor Rudolf
Brandsch, să-l redeștepte șt pe Șvabi, urmărind drept țel închegarea
tuturor Germanilor din imperiul habsburglc într'un tot unitar, capabil
să-și apere drepturile împotriva asupritorilor cu mai mulți sorți de iz-
bândă. Aceasta nu puteau să le-o ierte Ungarii. Tensiunea politică
dintre cele trei popoare conlocuitoare devenia astfel tot mal mare îna-
inte de Izbucnirea furtunel din vara anului 1914, care avea să curețe
atmosfera îmbâcsită de asupririle seculare șl să întroneze altă ordine
politică în acest colț de pământ din Răsăritul Europei, prin ridicarea
Românilor la rangul de stăpâni.

      Dar cum rămânea situația Sașilor și a Șvabilor in cadrele noului
stat român? Problema aceasta e o chestiune a viitorului și autorul lasă
să se înțeleagă, că e prematur să se tragă concluzii. Scriitorul Zilllch
se mărginește să sublinieze cuvintele sublocotenentului Nicolae Vlahlța,
fostul elev al liceului român din Brașov, Transilvănean de origine,
tânăr conștient de menirea Istorică a neamului său (dar conștient șl de
datoria sa personală, bine știind că locul său e să lupte în rândurile
armatei române în calitate de desrobitor al fraților subjugați): „Nici un
popor nu rămâne in istorie, dacă nu e capabil să deie dovezi de
vrednicie". Cine a suferit atâtea veacuri de-a-râudul, știe ce-1
amarul asupririi și nu va năpăstui, la rândul său, pe alții. Din Inimile
generoase ale Românilor au isbucnit, cu prilejul momentului istoric dela
1 Decemvrie 1918, la Alba-Iulia, chemarea entuziastă la o nouă vieață
politică, socială și culturală, într'o frățească armonie, într’o adevărată
șl sinceră colaborare a tuturor popoarelor care viețuesc in noua țară
românească. Dar oare cuvintele acestea frumoase, de nobilă iertare, din
care se poate trage concluzia că Românii vor șterge cu buretele peste
umilințele de veacuri, se vor transforma în faptă sau vor rămânea
simple cuvinte, imprăștilndu-se ca fumul în zare? Oare după răcirea

ZWISCHEN GRENZEN UND ZE1TEN


587


primelor valuri de entuziasm, dar mal ales după ce polftlclanll din
Vechiul Regat român își vor Întinde recea și calculata lor stăpânire
politică șl peste ținuturile alipite ce va mai rămânea din promisiunile
generoase ale Românilor ardeleni, făcute lor la Alba-Iulia ? Acestea sunt
Întrebările ce șl le pune, oarecum îngrijorat, autorul prin rostul perso-
nagiilor din romanul său. Nu vor cădea oare cu vremea și Românii in
greșelile politice ale vechilor asupritori? Iată problema, fundamentală
a conviețuirii acestor popoare a cărei rezolvlre rămâne rezervată
viitorului.

      Acestea sunt, în Unii mari, Ideile cardinale de ordin politic, ce
trec ca un fir roșu prin romanul lut H. ZiUlch, Zwischen Grenzen
and zeiten.

      Am schițat in cele precedente atitudinea autorului față de pro-
blema maghiară șt față de cea românească, privite ambele prin prisma
germană. Dar prin aceasta nu am atins tncă punctul central al pro-
blemei politice ce-1 frământă pe autor. Există pentru Germani o arză-
toare problemă pangermană. In Sudul și Estul Europei locuesc milioane
de Germani, răspândiți in pâlcuri mai mici sau mai mari printre alte
popoare, care dețin in mânile lor frânele conducerii din țările respective.
Nu arareori, când Isbucnesc conflicte armate, soldații de viță germană,
stând in serviciul șl la dispoziția diverselor state, învrăjbite între ele,
se văd nevolțl să lupte unul împotriva celuilalt. Mit și zeci de mll de
Germani pier în mod tragic, fără voia șl fără vina lor, in aceste fatale
lupte fratricide. In timp de pace acești Germani din Răsăritul șl
Sudul Europei sunt nevolțl să lupte pe alt front: pe cel al apărării
drepturilor politice șl culturale Împotriva atacurilor stăpânltorilor din
statele respective, Ideea centrală a problemei pangermane s’ar putea
formula deci astfel: Păstrarea și intensificarea influenței germane și
dobândirea spațiului vital, dincolo de granițele imperiului german, în
spre Sudul și Estul continentului nostru,

ION GHERGHEL

MISIUNEA ORTODOXĂ ARDELEANĂ ÎN BASARABIA
$1 TRANSNISTRIA

      Nicăiri ca in vleața neamului nostru nu s’a evidențiat mal mult
neputința granițelor, trase de silnica nedreptate omenească, peste gra-
nițele veșnice, statornicite de înțelepciunea lui Dumnezeu. In atarl vre-
muri de restriște, sufletul neamului nostru a comunicat, în multe șt
diferite forme, fără să-l poată opri dela aceasta o graniță urgisită sau
o tiranie nebună. Iar in vremuri bune, când, prin ajutorul iul Dum-
nezeu, biruia dreptatea, același suflet s’a îmbrățișat, s’a mângâiat și s'a
fortificat pentru înfruntarea oricărui viitor.

      Biserica românească a fost întotdeauna, in orice împrejurări, mamă
bună, care a șters fruntea îndurerată a neamului șl l-a ajutat să lasă la
liman, dovedindu-șl puterile el de-a-pururl triumfătoare.

      In duhul acestei tradiții românești a pornit I. P, S. Sa Mitropo-
litul Nicolae al Ardealului, însoțit de PP. SS, Episcopii: Andrei al Ara-
dului, Nicolae al Orăzil, Vasile al Timișoarei, Vonlamln al Caranse-

588


ZOSIM OANCEA


beșului șl de 53 preoți ardeleni, la începutul lunei Septemvrie a. c, spre
Basarabia noastră chinuită, pentru a duce Îmbrățișarea Ardealului și a
întregului românism sufletului românesc de acolo.

      In aproape trei săptămâni, Inalții Ierarhi și preoții însoțitori, împăr-
țlțl în echipe au cutreerat peste 600 sate basarabene, ducând cuvânt de
mâgălere șl întărire șt mărturisind basarabenilor participarea întregului
românism la durerea lor de un an de zile, îndemnați la aceasta de dra-
gostea de neam șl lege, care, mal ales în vleața neamului nostru, s'a
arătat că niciodată nu piere.

      Pe lângă cuvântul frățesc, 11 s'au lăsat șt o mulțime de cărți.
Numai în jud. Lăpușna șl Orhelu, unde a lucrat I. P. S, Sa Mitro-
politul Nlcolae cu echipele însoțitoare, s'a împărțit un vagon de cărți,
din partea Arhiepiscopiei șl din partea Astrei,

      Au fost clipe mărețe, înălțătoare. Aveam conștiința, cei care am
luat parte la această binecuvântată misiune, că pașii și cuvintele noa-
stre erau pașii și cuvintele neamului și simțeam că puterile noastre slabe
erau întărite la maximum de puterile nebiruite ale Neamului și ale Crucii,
în numele cărora lucram.

      Am găsit în Basarabia urmele unei îngrozitoare suferințl, dar am
văzut în suferința aceasta desfășurându-se măreț eternul destin româ-
nesc! prin Cruce la înviere.

      Au fost acolo mărturisiri de credință, vrednice să stea alături de
cele mal glorioase fapte de felul acesta din trecutul neamului nostru.

      In comuna Mlșcanl, jud, Lăpnșna, al cărei preot Ieremia Ciocan,
în vârstă de 75 de ani a fost împușcat, s'a găsit un țăran care și-a dat
întregul preț al unei perechi de boi, pentru a se plăti Impozitul pe
cult, pus de bolșevici. •

      In comuna Ohrincea, jud, Orhelu, când au volt bolșevicii să Intre
în biserică s'o pângărească, femeile s'au dus de au luat cheile șl au
fugit cu ele, cu orice risc.

      In comuna Izbeștea, tot jud, Orhelu, țăranul Mihall Băluțel a fost
pus în situația de a-șl cere Iertare dela conducerea sovietică, în care
erau și jidani. El a spus că își cere iertare dela creștini, dar dela cei
nebotezați nu. A fost dus la marginea satului șl împușcat.

      In comuna Hâncești, jud, Lăpușna, bolșevicii au ridicat o statue
lui Cotovschl, cel mal mare tâlhar al Basarabiei, ajuns sub el mare
demnitar. La desvellrea statuii a vorbit șl cântărețul bisericii din sat,
care a spus: „Ne pare șl nouă ghlne că avem și noi un monument în
târgul ista, dar nu trebuia să puneți pe tâlharul hta chiar lângă bise-
rică", A fost îndată arestat șl deportat în Siberia,

      In Transnlstrla am văzut, alături de toată urgia bolșevică, dusă
până Ia totala înnăbușlre a manifestărilor religioase, cea mal mare mi-
nune a credinți!. Și-au refăcut în câteva ceasuri bisericile, prefăcute de
bolșevici în magazii, prăvălii, cinematografe, teatre, grajduri etc,, încât
am putut sluji în ele.

      Plângeau toți, tot timpul slujbei șl mulțumeau Iul Dumnezeu
că l-a învrednicit să mal trăiască asemenea clipe. Oameni care nu mal
cântaseră poate de ani de zile, au alcătuit coruri de toată minunea»,
care dădeau răspunsurile la Sf, Liturghie,

MISIUNEA ORTODOXA ARDELEANA IN BASARABIA Șl TRANSNISTRIA


589*


      In Basarabia, șl in Transnlstria ne-am încredințat pe deplin c& ni-
meni șl nimic: „nici moartea, nici vieața, nici îngerii, nici căpeteniile,
nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea nici
adâncul, nici altă făptură oarecare" (Rom, VIII, 38—39), nu vor putea
despărți neamul românesc de dragostea lui de Dumnezeu, în care a fost
crescut de biserica noastră de-a-pururl triumfătoare.

      Pentru sufletele noastre de preoți ardeleni, clipă de clipă, tăria
aceasta de credință a sufletului românesc de pretutindeni a fost o mare
bucurie șl cea mai sigură chezășie, că nicio putere omenească nu va
putea stăvili lupta noastră sfântă, pentru deplina realizare a mult batjo-
coritei șl mult chinuitei dreptăți românești.

Preot ZOSIM OANCEA

ORIGINEA ETNICĂ SAU DE SÂNGE

      D-l Eugen Petit, consilier la înalta Cure de Casație, a făcut să-
apară o importantă lucrare despre originea etnică sau de sânge, foarte
actuală prin problemele pe care le pune.¹) Dela început trebue să
remarcăm că d-l consilier Petit își subintitulează lucrarea „studiu juridic,
Istoric și biologic**, arătându-ne preocuparea de a trata această pro-
blemă cât mai aproape de realități, pentru stabilirea cu orice preț a
adevărului. „România — spune d-sa — are dreptul să știe care sunt
adevărațll el fii, iar Românii să-și cunoască frații de sânge**.

      Ritmul nou de vieață care se impune tot mal mult în Europa, de
azi, care își cere șl își cucerește drepturile în numele realităților, &
făcut șl la noi actuală această problemă a originel etnice.

      In România de ieri, ca și în toate statele democrate, nu se putea
pune problema originel de sânge, întru cât legea proclama egalitatea
tuturor cetățenilor, indiferent de rasă, de origine, de limbă sau de
religie. Pentru a avea drepturi se cerea să fii cetățean român sau supus
român, adecă membru al acelei mari societăți anonime care era statut
Naționalitatea se acorda pe baza legii, nu pe baza sângelui. Orice prt-
beag adus de ploi și de vânturi la ușa noastră, după un anumit stagiu
și după oarecari condiții îndeplinite desigur foarte relative, era făcut
părtaș drepturilor pe care fiii națlunel române le aveau dela părinți,
dela strămoși și dela Dumnezeu.

      Această concepție politică își avea corespondentul în teoriile despre
egalitatea oamenilor dela natură, egali ca zestre ereditară, diferențele
dintre oameni și dintre popoare fiind atribuite mediului — teorii răstur-
nate de legile biologiei șl ale eredității. Statul pentru Ideologia liberală
era rezultatul unui contract social — nu forma de organizare a unei
națiuni.

      D-l Eugen Petit arată in lucrarea D-Sale că definirea origine^
etnice a fost făcută cu multă superficialitate, înțelegându-se că este de
origine etnică românească, adecă Român de sânge, oricine descinde din,
părinți, bunici și străbuni români, fără să se explice ce se înțelege
prin a fi Român. D-l profesor Gruia, pe vremea când făcea parte din *


      t) Eugen Dimitrie [Petit, Originea etnică. Buc, 1941, Ed. „Universul¹¹.
Prețul Lei 40'—

590


GEORGE VORNICA


guvernul Glgurtu, tu expunerea de motive la decretul-lege pentru Inter-
zicerea căsătoriei dinte Români de sânge șl Evrei, a căutat să stabi-
lească pentru prima oară la noi ce se înțelege prin origine etnică, dar
-nu a făcut-o decât in opoziție cu ceea ce este evreu, definind mai
mult ce înseamnă să fii arian, nu Român. Definiție cu totul nesatlsfă-
cătoare, a cărei formulare incompletă se poate explica prin împreju-
rările politice dela noi din țară din vara anului 1940.

      Pornind la studiul origine! etnice, d-l Eugen Petit arată noțiunile
cu care nu trebue confundată. In primul rând denunță ca o „erezie
ridicolă", confuzia foarte curentă dintre originea etnică șl naționalitate.

      „Căci naționalitatea o poate da legea, în timp ce originea etnică
vine dela natură. Prima derivă deci din faptul voinței oamenilor, pe
când cea de a doua este opera lui Dumnezeu.

      „Omul se naște cu originea lui etnică și moare in ea. Românul
este născut Român, iar nu făcut",

      A doua confuzie pe care o denunță d-I Petit este aceea dintre
noțiunea de origine etnică și noțiunea de legitimare. Toți copiii născuțl
dintr'o căsătorie, indiferent de împrejurările nașterii, sunt declarați legi-
timi atât față de femee, ceea ce este foarte firesc, cât și față de soțul
ei, ceea ce este discutabil uneori șl cu totul neadevărat alteori,

      ,,, „Căci originea etnică, adică sângele copilului este o chestiune
de fapt, față de care legiuitorul, prin dispozițiile sale trebue să se măr-
ginească numai la regule de procedură, adică la acele care au de scop
stabilirea cât mai exactă a realității".

      De aceea legea va trebui să lase deschis drumul discuției șt al
probelor in cazurile suspecte.

      Deasemenea nu se poate conferi originea etnică românească unui
copil natural născut dintr'o mamă română, până nu se poate exclude
posibilitatea ca tatăl copilului să fie un evreu sau un străin.

      „Copilul natural nu poate fi considerat în principiu decât având
numai 50% din sângele mamei sale. Femelei mame, tatălui adevărat
sau chiar copilului, urmează însă a 11 se admite să facă dovada felului
celeilalte jumătăți".

      Problema orlglnei etnice fiind clară pentru copilul născut din
ambii părinți români, prezintă însă dificultăți pentru copilul născut din
încrucișările între părinți de sânge diferit. Pentru a lămuri deplin această
lăture a problemei orlglnei etnice, d-l Eugen Petit răstoarnă cu date
ștlnțlfice altă erezie care circulă in marele public și anume că tatăl ar
fl singur acela care ar Imprima originea etnică, adică sângele copilului.
De oblceiu lumea este dispusă să acorde unui copil născut dlntr’un
român de sânge șl o străină calitatea de român. Pentru a spulbera
această eroare, d-l Petit arată datele științifice ale concepției copilului,
care primește totdeauna 50% din zestea sa ereditară dela mamă, în
egală măsură cu partea primită dela tată,

      „Deci, în mod necontestat, atât mama cât șl tătăl, dau câte jumă-
tate din originea lor etnică, copilului — omului — care se naște din
împreunarea lor".

      După ce a arătat ereziile și confuziile cele mal dese în legătură
cu originea etnică, d-l consilier Petit ne apropie tot mai mult de defi-

ORIGINEA ETNICĂ SAU DE SÂNGE


591


circa noțiune! de Român. Pentru aceasta ne furnizează datele istorice
ale popoarelor din Europa, studllndu-le compoziția lor originară și
oprlndu-se la poporul român. Sângele nostru este compus, după datele
din „Istoria Românilor" de d-1 profesor C. Glurescu, in primul rând
dintr'un element autohton dacic, peste care s’a suprapus elementul
roman, iar mal târziu la sute de ani dela plămădeala acestor ele-
mente s’a adăugat elementul slav, rămânând insă primele două in pre-
ponderentă.

      „Deci de origine etnică română, este acela in vinele căruia curge
amestecul de sânge daco-romano-slav, cu preponderenta primelor două".

      Originea etnică se stabilește, cum am văzut până acum, pe baza
principiului biologic și pe baza principiului etnic. Mai rămâne al treilea
principiu, Întregitor, conform căruia toate probele trebue să fie îngă-
duite, „pentru stabilirea cât mal exactă a realității".

      Numele de familie nu poate fi socotit un indiciu sigur la stabilirea
origine! etnice, fie din cauza înstrăinării numelor românești sub vechile
stăpâniri, fie din cauza uzurpării celor mai românești nume de către
străini șl mai ales de către Evrei.

      După aceste considerații, ar fl de origine etnică românească acela
oare se naște din părinți români, cu sânge daco-romano-slav, având
pe toți cei patru bunici români. Dacă din patru bunici, unul ou este
român de sân^e, dar este arian, copilul cu 75% sânge românesc ar
trebui socotit de origine etnică românească.

      Excluzând dela început și categoric orice căsătorii dintre Românii
de sânge și orice categorie de Evrei — „pământeni sau subpământeni" —
legea va putea permite căsătoriile dintre Români și indivizi aparținând
popoarelor latine, în acest caz prin căsătorie s’ar întări elementul roman
«lin sângele nostru. Copiii rezultati din aceste căsătorii ar trebui să pri-
mească originea etnică românească.

      „Deci legea va arăta — după lucrările specialiștilor — care sunt
popoarele al căror supuși etnici, fiind căsătoriți cu Români sau Românce,
vor da naștere la copii cu sânge ce se menține românesc".

      Originea etnică sau de sânge așteaptă să fie legiferată. Nu ne
îndoim că în România de mâine va fi rezolvată cât mat drept posibil,
adică cât mal aproape de realități. Până atunci Ministerul de Interne,
cum se putea ceti în ziare nu de mult, a dat ordin ca primăriile să
nu mal elibereze certificate de origine etnică, intru cât nu s au stabilit
principiile după care vor fi acordate. Până la această legiferare, poate
ca o reminiscență a definiției d-lui profesor Gruia, unele autorități înțeleg
prin origine etnică, calitatea de arian. Astfel Ministerul Afacerilor Străine,
într'un anunț publicat de câteva săptămâni în ziare, cere concurentilor
pentru ocuparea unor posturi să fie „cetățean român, de origine etnică
ariană", — ca și când noțiunea de arian ar defini un popor.

      Legiferarea origlnel etnice se impune atât pentru asigurarea pri-
matului românesc îa țara noastră, cât șl pentru asigurarea păstrării
neatinse în viitor al acestui patrimoniu care este sângele românesc,
primit moștenire dela strămoși împreună cu pământul pe care trăim
de mii de ani.


GEORGE VORNICA

ÎNSEMNĂRI


ADUNAREA GENERALĂ A ASTREI

  La 28 Sept. a. c, s’a ținut la Sibiu
adunarea generală anuală a Astrei. Ea
a avut de astă dată un caracter pur
administrativ, din motive bine înteme-
iate, expuse de d-1 Dr. luliu Mol-
do van, președintele ei, în cuvântarea
inaugurală. Asociațiunea — a spus dsa —
nu poate ține una din acele adunări ge-
nerale care fac parte din tradiția ei
cea mai aleasă și nu poate, îndeosebi
ține o adunare în care să-și aleagă o
nouă conducere — așa cum ar trebui
să fie cea de acum — atâta timp cât la
acest act nu pot lua parte delegații tu-
turor organizațiunilor ei. Aproape jumă-
tate din aceste organizațiuni sunt în
Transilvania de Nord. Avem acolo des-
părțăminte vechi și puternice ale căror
realizări în domeniul cultural și național
sunt o adevărată mândrie pentru Astra.

  După ce adunarea a dat o clipă de
pioasă reculegere eroilor morți în ser-
viciul patriei, s'a dat citire telegramelor
omagiale, adresate M. S. Regelui, d-lui
Mareșal Antonescu, Conducătorul Sta-
tului și d-lui Prof. M. Antonescu, Vice-
președintele Consiliului de Miniștri, s'a
trecut apoi la alegerea comisiunilor sta-
tutare pentru examinarea activității din
anul trecut al Astrei. S'au citit ra-
poartele acestor comisiuni, care au fost
aprobate în întregime.

  Cu toate că nu s’au făcut invitații ofi-
ciale la adunare, au luat parte un mare


număr de membri, în frunte cu I. P.
Sa Nicolae, Mitropolitul ortodox aî
Ardealului și cu P. S. Dr. V. Macavei
vicarul Mitropoliei unite. I. P. S. Nicolae
a ținut să mulțumească, cu acest prilej
Astrei pentru frumosul dar de 27.000
de broșuri din Biblioteca Populară,
pentru frații din Basarabia și de peste
Nistru, broșuri care au fost distri-
buite cu ocazia misiunei condusă de
I. P. Sa în ținutul de peste Prut.

   Cu prilejul adunării a fost distri-
buit participanților numărul admini-
strativ din „Transilvania" în care sunt
cuprinse rapoartele generale privitoare
la activitatea din anul trecut de gestiune.
Se vede din aceste rapoarte cum, cu
toate greutățile excepționale pe care a
trebuit să să le învingă, Astra a căutat
să se adapteze timpului, contribuind cu
truda ei curată la înălțarea sufletului
neamului în aceste vremuri de răscruce
a istoriei noastre. S'a distribuit un mare
număr de broșuri pentru răniții din spi-
tale, apoi pentru satele din Basarabia,
s'au trimis ajutoare pentru soldații ple-
cați la datorie, s'au ținut conferințe, dar
mai ales s’a folosit de cuvântul scris,
prin editarea revistei Transilvania și a.
Gazetei Transilvaniei (aceasta de cătră
desp. din Brașov), publicații ale căror
scopuri cititorii noștri le cunosc în-
deajuns.

I. B.

ÎNSEMNĂRI


593


NICOLAE FILIPESCU

  Nu știm prin ce taină a sorții, în
momentele tragice, prezența marilor dis-
păruți este mai vie de cât altădată. Chiar
și atunci când vălul uitării s'a așternut
peste ei, le simțim mâna pe umărul
nostru împovărat de îndoieli. Subt acest
văl își durmea somnul de veci și Ni-
colae Filipescu. își mai amintea de
marea lui energie, din când in când,
câte unul dintre aceia care au cunoscut-o.
Când numărul acestora s'a rărit, Nicolae
Filipescu s'a pierdut și el în zarea de-
părtării, odată cu ei. Iată însă că atunci
când neamul — ale cărei virtuți și aspi-
rații el le-a reprezentat cu atâta nobleță
— a ajuns iarăși la răscrucea primej-
diilor, ca acum 25 de ani când Nicolae
Filipescu a coborit în mormântul dela
Mănăstirea Dealului, nebiruita lui cre-
dință în victorie vine să se alăture cre-
dinței noastre, crescând-o.

  Puțini au crezut cu atâta putere în
desrobirea Ardealului, puțini au luptat
cu atâta energie pentru această, desro-
bire, asemenea acestui boer, adevărată
podoabă a rasei noastre. Vă aduceți
aminte de profeticele lui cuvinte, adre-
sate Regelui Ferdinand în 1915: „Ești tri-
misul lui Dumnezeu ca să împlinești visul
unui neaml Vei fi cel mai mare Voevod
al Țării, împodobindu-te cu titlurile lui
Mihai Viteazul, Domn al-întreg Ardea-
lului, al Țării Românești și al Moldovei,
adăugând pe deasupra strălucirea pur-
purei regale ; sau răpus în cel mai su-
prem avânt de vitejie al neamului, vei
fi totuși sfințit ca erou național.

  „De nu va fi nici una nici alta, grozav
mă tem că praf se va alege de Țară și
Dinastie.

  „De aceea mărirea ce ți-o urăm este :
Să te încoronezi în Alba-Iulia, s'au să
mori în Câmpia dela Turda!"

  Credință, vitejie și onoare — cu
aureola acestor virtuți apare alăturea de
noi Nicolae Filpescu, asemenea unui
cavaler desprins dintr'o măreață epopee.


  Să-i sfințim memoria, dar mai presus
de toate să ne aducem aminte de cu-
vintele de foc și de exemplul vieții lui.

  Credință și sabie, neam românesc I

I. B.

UN NOU AN UNIVERSITAR

  IN PRIBEGIE

  Universitatea Daciei Superioare în-
cepe un nou an școlar în pribegie. Lo-
calurile în care au fost adăpostite vre-
melnic facultățile, clinicile și institutele
ei au fost amenajate în mod mulțumitor,
pentru o activitate mai sistematică și
mai rodnică, datorită stăruinței și sim-
țului gospodăresc al d-lui prof. Dr. I.
Hațieganu, rectorul ei. Cu mare trudă
s'au găsit și căminuri pentru studenți și
studente. In mâna acestora a fost așezat
un admirabil ghid (Academicus. Ghidul
studentului în universitate), apărut sub
priceputa îngrijire a d-lui Dim. Todoran,
directorul Oficiului universitar. Ceea ce
a fost deci una din tradițiile cu care pe
drept cuvânt se mândrea Universitatea
Transilvaniei, grija pentru studenți, este
pus și de astădată pe întâiul plan.
Această grijă este mult mai necesară
acum, când condițiile de vieață ale stu-
dentului sunt extraordinar de grele.
Este necesară apoi nu numai pentru
partea ei materială, ci și sufletească.
Universitatea noastră n'a uitat nici pe
una, nici pe cealaltă. Pe coperta ghi-
dului amintit este reprodus altarul săpat
în incinta Universității, care poartă in-
scripția: „Altnae matri napocensi sa-
crum". Aceste cuvinte studenții le vor
citi în fiecare zi și își vor aduce aminte
de ținta supremă a tuturor năzuințelor
noastre: reîntoarcerea acolo unde ne
cheamă dreptul, frații și creația noa-
stră spirituală. Acesta trebue să fie
și scopul suprem al învățământului
nostru pribeag, firul roșu care leagă
lecțiune de lecțiune, deviza care se
adâncește zi de zi, primind puterea ne-
biruită a credinței. Universitatea care

594


ÎNSEMNĂRI


poartă pe frontispiciu numele Regelui
Ferdinand I, întregitorul, ne-a sădit în
suflet icoana cea mai bogată, mai de-
plină și mai nobilă a spațiului și desti-
nului nostru. Ea a sângerat cumplit când
această icoană a fost umbrită și sfâșiată
de evenimentele tragice de acum un an.
Cu puteri înnoite, va lupta acum pentru
recucerirea și ridicarea ei în lumina
strălucitoare de altă dată. Aceasta este
menirea ei.

                                I. B.

AUS GRUNEN WĂLDERN
WEHT DER WIND

  Rumănische Gedichte, herausgegeben
von Hermann Roth. Wiener Ver-
lagsgesellschaft 1941. (Die Gedichte wur-
den aus dem Rumănischeniibersetzt von
Arnold Roth, Hans Diplich und
Hermann Roth. Die Buchausstattung '
besorgte Hermann Schmutzen-
h ofer). Pag. 123.

  lată o carte care îți face multă bu-
curie dela prima vedere. Ea îți încântă
mai întâi ochiul prin haina ei editorială
strălucită, de o execuție tehnică irepro-
șabilă și plină de bun gust. 0 deschizi
cu plăcere și citești versurile sprintene
în forma pe care le-au dat-o cei trei
traducători. Retrăiești emoții și sensații
dragi din lecturile tale, pentrucă și-au
păstrat toată prospețimea și tot parfumul
lor original, și te oprești pe alocuri in
bătaia unor ecouri și interpretări care
vin de pe răspântiile altei vieți decât
cea trăită de tine și împodobită de poeții
traduși. Dar când versurile sunt cizelate
cu talent și măiestrie de poet, este și
savuros și interesant să vezi cum se
reoglindesc trăirile noastre în sensibi-
litatea celor mai intelectuali și înzestrați
dintre compatrioții noștri sași. Trebue
să recunoaștem pe de altă parte că
tălmăcind aceste poezii au avut difi-
cultăți mari de biruit și că au izbutit s'o
facă cu o remarcabilă iscusință și pri-
cepere. De sigur, nime dintre noi nu
s'ar putea împăca de loc cu gândul de
a considera Doina lui Eminescu un


„Klagelied", deci un bocet cum s'ar
spune românește: „Von dem Dnjester
bis zur Theiss Dringen Klagen hart und
heiss: Uns Rumânen zu bedriicken,
Beugen Fremde unsern Riicken.., Von
Boian bis Vatra Dorn Fallen sie im
unser Korn (= Din Boian la Vatra
Dornii. Au umplut omida corniil!)" sunt
versuri care au doar vre-o câteva aso-
nanțe cu Eminescu și schimbă de fapt
Doina în cântec de jale. Și de asemenea
nu înțelegem cum se sting stelele de
glasul chinului nostru, când de fapt își
adună și ele luminile unde... Șede
Domnul cu Simpetru, La o masă de
argint, ca să asculte și ele glasul strunei
năzdrăvane a lui Laie Chioru. „Dunkel
wird die Erde decken, Wenn du spielst
im Himmelssaal, Aller Sterne Licht
vergehen Vor der Stimme unserer Qual”.
Cetiți însă cele două poezii în întregime
și totuși veți găsi într'ânsele puternic
zvon din Eminescu și din Goga și ori-
cum o remarcabilă dibăcie în prezen-
tarea trăirilor proprii din lecturile ro-
mânești ale traducătorilor.

  Dar am putea cita pag'ni întregi, în-
deosebi din capitolul poezii populare,
în care traducerea însăși este impeca-
bilă și păstrează tot farmecul și toată
realitatea românească a originalului:

     „Manole, Manole,
     Meister mein, Manole I
     Ach wie driickt der Stein
     Zwăngt den Leib wir ein!“.
     Doch Manole schveigt
     Und die Mauer steigt,
     Wăchst und halit sie ein:
     Ihre Knochel klein,
     Ihre Kniee fein,
     Ihre Lenden schmal,
     Arme allzumal.

     Und die Ărmste steht
     Weinend still und flecht:
     „Manole, Manole,
     Meister mein Manole,
     Ach wie driickt der Stein,
     Zwăngt den Leib wir eio,
     Wiirgt das Kindlein mein I"

însemnări


595-


      Doch Manole schafft,
    • Schafft mit Riesenkraft,
    Riihret sich und schweigt —
    Und die Mauer steigt




     Aus der dumpfen Gruft
    Ihre Stimme ruft:


     Ach wie weind vor Pein

     Mein lieb Kindelein".

   Când citești așa versuri îți vine greu
că această cronică sumară te oprește
aici și ai continua cu drag. Volumul, în
întregul lui, ne prezintă într'o caldă
adiere de simpatie cititorului german și
ni-1 apropie. Pentru fapta aceasta îl fe-
licităm pe editor și pe traducători.

     Volumul are șapte capitole: 1. Poezii
Populare; 2. Vasile Alecsandri; 3. Mi-
hail Eminescu; 4. Gheorghe Coșbuc;
5. Ștefan Octavian losif; 6. Octavian
Goga; 7. Poezii legionare. Nu ni se face
nicio indicație care este partea fie-
căruia din cei trei traducători în opera
aceasta.

Al. P.


PATRIUM CARMEN
este frumosul titlu al monumentalei lu-
crări (VIII+747 pagini de format octav
mare) a d-lui Gfeorgescu] Breazul,
apărută recent în „Culegerea de studii
muzicale Melos", la „Scrisul Românesc*
din Craiova.

  Subtitlul de „Contribuții la studiul
muzicii românești" arată modestia puțin
obișnuită a autorului.

  Profesor la „Academia regală de mu-
zică și artă dramatică" din București,
d-sa este cunoscut prin * numeroase și
prețioase studii de muzicologie româ-
nească, multe din ele închinate muzicii
noastre populare. Câteva au fost publi-
cate în limba germană, făcându-ne reale
servicii în lumea specialiștilor străini.


   In cartea de față autorul a căutat să-și
strângă într'un volum studii, articole,
conferințe și referate, publicate sau ine-
dite — parte apărute în volumul „Mu-
zica românească de astăzi — Cartea sin-
dicatului artiștilor instrumentiști din Ro-
mânia", publicată în 1939 de P. Nițulescu.

   Un capitol important e închinat da-
telor istorice și filologice referitoare la
muzica noastră.; altele folklorului mu-
zical în genere și cântecului popular în
special, culegerii melodiilor populare,.
Arhivei fonogramice (înființată de autor,
în 1926 și funcționând în cadrul Mi-
nisterului Cultelor), creației, educației și
instrucției muzicale. O bibliografie foarte
bogată și prețioasă și un indice util în-
cheie lucrarea.

   Trei sute de „exemple muzicale" —
adică reproduceri de arii — și aproape
două sute de ilustrații bine alese, apropie
această carte valoroasă de o atât de
necesară enciclopedie a muzicii noastre
populare.

   Numele satelor și ținuturilor ardelene
Ie întâlnim la tot pasul: Toplița, Nă-
săud, Maramureș, Satu-Mare ..., adu-
cându-ne aminte de doinele sugrumate
în plâns ale atâtor locuri scumpe.

Ion Mușlea

GEOPOLITICA ȘI GEOISTORIA
este titlul unei reviste românești „pentru
sud-estul european", ce apare în capi-
tala țării, în editura Societății române
de Statistică. Ea e condusă de dd. Gh.
I. Brătianu, Sabin Manuilă, Mir-
cea Vulcănescu, Ion Conea și.
Anton Golopenția, tot atâtea nume
care sunt o garanție, nu numai științi-
fică, ci și morală și politică a acestei
excelente publicații. Pentrucă de toate
aceste garanții trebue să ținem seama
mai mult decât oricând, astăzi, când
știința trebue să-și aibă și ea frontul
ei, în care, ca și pe celelalte fronturi,
nu se câștigă victoriile numai cu o bună
pregătire, ci și cu puterea unei credințe
curate și cu spirit de sacrificiu.

’596


ÎNSEMNĂRI


   Numărul 1 al revistei ne-a căzut in
mână în momentul când încheiam nu-
mărul nostru, de aceea nu putem da
„Geopoliticei" atenția care i se cuvine.
Amintim doar câteva articole din cuprin-
sul lui bogat: Gh. I. Brătianu, „Geopoli-
tica, factor educativ și național", Ion Co-
nea, „Transilvania, inimă a pământului ro-
mânesc", Anton Golopenția, „Populația
teritoriilor românești desprinse în 1940",
M. Popa-Vereș, „Cedările noastre teri-
toriale : desorganizarea transporturilor",
Dr. S. Manuilă, „Basinul de mijloc al
Dunării în lumina geopoliticei", A. Go-
lopenția, „A fost Transilvania în veacul
al 18-lea țintă sau punct de plecare de
migrații românești ?“ C. Daicovici, „Noi
discuții în jurul originii Românilor", etc.,
etc.; precum și bogate și sprintene note,
semnate în cea mai mare parte de d-1
Ion Conea.

   Dealtfel intențiile publicației apar foarte
limpezi în aceste cuvinte, pe care le
desprindem din articolul d-lui Gh. I.
Brătianu :

   „Din nici un lăcaș de cultură, din nici
un edificiu public să nu lipsească ima-
ginea acestor realități suprapuse: harta
ținuturilor locuite de Români și a gra-
nițelor actuale ale țării.

   „Cu deosebire tineretului să i se în-
fățișeze mereu această icoană a dreptă-
ților și a suferințelor, a înfrângerilor și


a nădejdilor acestui neam. Poate atunci
va învăța să-și înalțe fruntea mai presus
de marginile strâmte în care suntem
osândiți a viețui și va ști să întrevadă,
dincolo de frământările și turburările
fără lege și fără rost, linia mare și
dreaptă a destinelor națiunii, pe care au
pășit cu cinste și cu glorie generațiile
înaintașilor. Aceste destine la noi și
aiurea sunt sădite în pământul însuși
din care ne-am născut, după cum sta-
tuia cu perfecțiunile ei sculpturale e cu-
prinsă in blocul de marmoră din care
dalta o va desprinde. Dar trebue inspi-
rația și dibăcia artistului, pentru a desface
chipul din lut sau din piatră, precum
trebue credința și voința unui neam
pentru a stăpâni pământul ce-i este dat
să rodească în deplinătatea puterilor și
însușirilor sale,"

  Iar mai departe : Geopolitica „ne în-
tărește în credința că nimic nu este
pierdut cât timp păstrăm neînduplecată
și neștirbită credința legăturii veșnice
dintre acest neam și pământul său și
cât timp se va găsi un glas care să
revendice cu tărie în fața națiunii și a
istoriei, drepturile ce nu se pot prescrie,
pe care împrejurări protivnice le pot
acoperi vremelnic, fără a împiedeca însă
triumful justiției, care întârzie adesea,
dar nu lipsește niciodată."

B.

            TRANSILVANIA


ORGAN AL ASTREI

    Anul 72 OCTOMVRIE Nr. 8 — 1941





CUPRINSUL:

    Ionel Pop,      Pe drum sortit

    Basil Munteana, Limbă și suflet

    Emanoil Bucuța, Andrei Murășanu

    Emil Petrooici, Graiul românesc de pe Crișuri și Someș
    AL Procopovici, Din alte vremi                         ’

    Ion Breaza,     losif Hodoș

CRONICI:

    C. Daicovicia,  O sensațională descoperire arheologică în

                   Transilvania

    Ion GhergheL    „Zwischen Grenzen und Zeiten"

    Zosim Oancea,   Misiunea ortodoxă ardeleană în Basarabia

                   și Transnistria

    Gheorghe Vornica, Originea etnică sau de sânge

ÎNSEMNĂRI:

        I. B., Adunarea generală a Astrei. — Nicolae Filipescu. —
    Un nou an universitar în pribegie. — AL P., ₙAus griinen
    Wăldern weht der Wind". — Ion Mușlea, Patrium Carmen. — B.,
    Geopolitica și Geoistoria.




      Tiparul Institutului de arte grafice „DACIA TRAIANĂ* s. a., Sibiu — 1941 -1733

Prețul Lei 30*—