^4. TRMLVM ANUL 72 SEPTEMVRIE Nr. 7-1941 SIBIU DECEBAL (Bronz în Muzeul Vaticanului) Anul 72. Septemvrie 194Î Nr. 7 TRANSILVANIA Organ al ASTREI „DEACUM ARDEALUL NU MAI E ARDEAL, CI ROMÂNIA I" - O INTERESANTA INFORMAȚIE ISTORICĂ DIN VARA ANULUI 1848 - Intre materialul cules din Însărcinarea Academiei Române cu pri- vire la mișcarea națională a Românilor ardeleni în anii 1848 și 1849, am dat de un mic dosar, conținând câteva piese de un interes unic pentru formarea conștiinței noastre de unitate națională. Sub nr, 1378 din 1848 al arhivei județului Mureș (în Târgul- Mureș), se păstrează adecă trei acte din dosarul încheiat în cauza preotului loan Muntean din Mădărașul de Câmpie și a țăranilor Vasillcă Popan, Orollan Ion șl Codarcea Iliaș, originari din aceeași co- mună. Aceste acte ne descoperă următoarele: încă în primăvara anului 1848 judele regesc loan Szentivânyl a primit un denunț împotriva celor mai sus pomeniți, prin care se în- vinuiau de delictul agitațiunii. Un comisar fu trimis de îndată pentru a cerceta cazul. Rezultatul anchetei, cuprins în două procese verbale și un raport al comisarului însuși nu-l avem, dar cele constatate le repro- duce fiscul județean, avocatul loan Zajzon în opinia ce o formulează cu privire la sancționarea dellcvenților. Martorii ascultați sub nril 20, 22, 27, 29 șt 50 au arătat că țăranii Codarcea Ardelean Ilia șl Popan Vasillcă ar fi spus instinctiv (osztonszeriileg), adecă neîndemnați de ni- meni, că cine mal lucră domnilor de pământ, 1 se va tăia mâna șl 1 se vor frânge coastele, iar după alțl patru martori de sub numerii 13, 14, 15 și 17 preotul greco unit loan Muntean ar fi prorocit și pro- pagat formarea unei Românii din Ardeal și Țara Ungurească (Erde'y es Magyarorszâgbol Româniât jovendolt es igyekzett formalul), decla- rându-se în acest sens către mai mulți oameni. Scaunul de judecată al județului Mureș, luând act de rezultatul cercetărilor, hotărî să se adreseze către episcopul unit pentru a pedepsi pe preotul loan Muntean, iar pe cei doi țărani judele regesc să-i prindă șl să-l țină în temniță timp de trei luni. 1 442 Silviu dragomir La dosar s'a păstrat și copia adresei (în limba ungară) trimisă episcopului loan Lemenl, cu data de 26 August 1848, care ne destăi- nule Încă vreo câteva amănunte: „Preotul unit loan Muntean din Mădărașul de Câmpie, după-ce s'a întors dela adunarea din Blaj, în repetate rânduri a strigat în fața mai multor oameni din comuna sa, că Ardealul deacum nu mai e Ar- deal, ci România (hogy Erdely mâr nem Erdâly, hanem România), de- spre ceea ce autoritatea județeană are Ia mână o încheiere de inve- stlgațiune legală șl în urmare ar putea să procedeze împotriva Iul cu rigoarea legii; află de bine însă a da avertisment numitului preot prin mijlocirea Preînaltulul Episcop, rugând cu toată onoarea să-1 tragă la aspră răspundere, să-l limiteze activitatea în cercul de competlnță bi- sericească șl să-l facă luător aminte, că drept rezultat al ațâțărll sale publice sau secrete, va fi pedepsit sever. Pentru cazul de față îl tran- spunem Preasfînțitului Episcop, spre a dispune în mod energic". Prin urmare părintele loan Muntean din Mădărașul de Câmpie a fost la adunarea din Blaj împreună cu cel doi țărani fruntași din co- muna sa. Zilele mărețe, care le-au deschis ochii și le-au trezit con- știința, au brăzdat c urmă adâncă in sufletul lor. Lanțurile iobăgie! nu-1 mal legau pe țăranul român de cumplita formă a robiei medievale, pe care, deși nu a fost încă legal desființată de legislația țării, voința una- nimă a Românilor din Ardeal o osândise definitiv pe Câmpia Liber- tății, Reacțiunea violentă față de cei slabi de înger pare deci cu totul firească. Părintele loan Munteanu a înțeles ceva mal mult din ceea ce s'a dospit la adunarea din 3—15 Mai, Aparținând generației, care își făurise, deplin conștientă de misiunea ei, cel dintâiu program politic, el va fi sorbit din plin crezul naționalismului expus de Bărnuțlu și va fi analizat amănunțit postulatele națiunii române, formulate în ultima șe- dință a adunării. De asemenea va fi cunoscut bine statutul politic al acestui colț de țară, încadrat atunci intre provinciile monarhiei hab- sburgice. Tendințele clasei feudale de-a uni Transilvania cu regatul ungar vor fi deslănțuit și protestul său furtunos, Iar lozinca tineretului că libertatea fără naționalitate nu se poate concepe, ii vor fi dat in- spirația de-a formula mai limpede pe seama poporenilor săi acest po- stulat, rezumându-1 in cuvintele: „Deacum Ardealul nu mai e Ardeal, ci România". Dacă Românii se reintegrează în drepturile lor naționale, Ardealul nu mai poate rămâne nici „mare principat" al coroanei hab- sburge, adecă un corp separat de unitatea românească, ci trebue să constitue o Românie, Textul unguresc întrebuințează aici, traducând deadreptul din românește termenul România șl nu Olâhorszâg, Țară Românească, cum ne-am aștepta după Hmbagiul epocei. Evident insă DEACUM ARDEALUL NU MAI E ARDEAL, CI ROMÂNIA 443 că România aceasta a popii din Mădărașul de Câmpie reprezintă Idealul politic al întregel generații de naționaliști români. Meritul deosebit al părintelui loan Munteanu și în acest caz este vrednic de-a fi subliniat, fiindcă a știut să prindă intr’o formulă atât de sugestivă ultima con- cluzie a revendicărilor noastre naționale și mal ales că, cel dintâlu intre cărturarii ardeleni, a găsit numele cel mal potrivit pentru expresia po- litică teritorială a unității românești. Dar mărturia noastră istorică mal are șl pentru vremlle de acum o semnificație deosebită, Mădărașul situat in inima „câmpiei” ardelene se sbate de un an încoace pe muchia unei frontiere, care a tăiat in două masiva regiune etnică românească, ce se întinde dela Țibleș până la Feleac șl dela Reghin până în Turda. Populația acestui ținut e com- pusă din Români in Imensa ei majoritate (75%), iar infiltrațiunile un- gurești, lesne de identificat ca atare, își au originea in sistemul de ex- ploatare a feudalismului maghiar din veacurile mai nouă. Cine a cu- treerat de-a-lungul și de-a-latul satele împrăștiate fie pe coaste, fie in vreo adâncitură de teren din această câmpie, încrețită de atâtea dealuri, va fi văzut pe lângă pitorescul obișnuit al satului românesc mal totdeauna șt „curți” de nemeși cu cei câțiva argațl („biriși”) secul sau unguri, care reprezentau etnicul maghiar în această regiune bogată. De multe ori co- nacele „domnești” sunt așezate in inima comunei, dar jur deimprejur stăruie pretutindeni căsuțele valahe, înfipte atât de adânc în pământul lor străvechi, încât nici legile atâtor veacuri nemiloase, nici samavol- nicia nobilime! îngâmfate nU le-a putut clinti vreodată din loc. Câmpia Ardealului și-a păstrat astfel caracterul distinct românesc până in ajunul renașterii noastre naționale. Vigoarea poporului de aici a tras un dig puternic șl față de expansiunea Secuilor, care nu au izbutit să pătrundă peste o anume linie decât colonizați in grupe neînsemnate pe proprie- tățile nobililor unguri. Numai dela 1840 încoace s'a pornit o propa- gandă'sistematică din partea autorităților publice maghiare pentru o colonizare mal masivă cu elemente ungurești. Acțiunea aceasta insă n'a dat deocamdată nici un rezultat, decât doar că i-a îndemnat pe con- ducătorii firești al Românilor, pe preoții satelor, să se facă din ce in ce mai îndârjiți în așteptarea ceasului redeșteptării. Preotul loan Muntean din Mădărașul de Câmpie face parte din această pleiadă de modești cărturari ardeleni, in a căror gânduri in- time viitoriul românismului se contura limpede, fiindcă aveau încre- dere. în neamul , lor "șl. fiindcă realitățile etnice ale Transilvaniei nu pot impune decât o singură concluzie logică și în același timp dreaptă: a reintegrării el in unitatea politică românească. SILVIU DRAGOMIR Membru al Academiei Române GEORGE ENESCU George Enescu este întruchiparea cea mai complexă a tuturor ca- lităților șl darurilor cari Împodobesc pe un muzicant. A împlinit la 19 August 60 de ani. Geniile n au bătrânețe, pentrucă geniile nu îmbătrânesc. E moldovean ca Emlnescu, fiu de răzeș din Liveni, Dorohoi, Ca- priciul soartei l-a așezat în leagăn modest, în sat modest, pe el, prinț și împărat Se spunea pe vremuri că tatăl său, om foarte desghețat, și-a adus fiul, minunea aceea răsărită în neamul său, ml-se pare la 16 ani, la Regina Elisabeta, entusiasta, incomparabila protectoare și prețuitoare a artiștilor. Carmen Sylva a intuit imediat cu antenele sale suprafine genia- litatea copilulul-minune, și l-a adoptat. A devenit copilul Său drag, ocrotit, pornit pe calea ce duce la glorie, dacă gloria ți-a fost hărăzită. Am văzut mai târziu la Regina, dăruită cu multiple talente, o acuarelă înfățișând capul lui Enescu-adolescent cu aripi de heruvim, pictat de marea sa protectoare, probabil o schiță pentru iluminările Evangheliei destinată Panteonului Regilor României. George Enescu se urcă sigur șl vertiginos pe scara gloriei, fără contestare, fără Invidie. E unul din puținele genii care nu a avut de luptat nici cu lipsuri materiale nici cu răutatea oamenilor. In seninătate, armonie șl frumusețe se desvoltă ca o floare minunată șl rarisimă în toate laturile muzicei: cunoscător profund al tainelor compoziției șt al dirijoralului, vlolinlst cu arcuș vrăjit, pianist extraordinar; își însușește o cultură vastă, se mișcă numai în tovărășia oamenilor aleși, ajunge pe culmile vieții in modul cel mai simplu șl natural, fără luptă, fără suferințe. Această armonie exterioară a cursului vieții sale se oglindește și în compozițiile sale. Nimic sumbru, nimic neclar. Totul e construit ca de un arhitect genial, se înalță în mod organic tot mai sus, tot mal per- fect, șl dacă opera sa capitală a fost o tragedie muzicală, să nu căutăm cauza in vreo fază mal întunecată din vleața sa interioară, ci tocmai în ceea ce tinde spre o expresie tot mai complexă, tot mal măreață în GEORGE ENESCU 445 mijloacele sale de exteriorizare a tumultului interior al geniului. Numai cel mari de tot au fost în stare să scrie tragedii, să simtă șt să gă- sească expresia pentru toată fericirea și toată suferința care pot încăpea în vieața oamenilor. Nu se poate spune care este cel mal mare: compozitorul, violo- nistul sau dlrijoruL Compozițiile sale îmbrățișează toate genurile superioare: Simfonii, suite pentru orhestră, quartet și octet pentru coarde, dixtuor pentru suflători, sonate pentru plan, vioară șl plan, violoncel șl plan, cântece pentru voce șl plan, sultă țărănească, rapsodii românești. E o greșeală de a atribui farmecul compozițiilor lui Enescu at- mosferei pământului natal. Enescu este universal ca Shakespeare, ca Leonardo da Vinci. Compoziția sa ajunge la sublimul perfecțiunii uni- versului. Nu neamul l-a ridicat pe Enescu, ci Enescu a ridicat neamul în ochii lumii culte. El nu este nici folclorist ca Drăgol, pentru asta nu a avut timp și ocazie, compozițiile sale românești nu depășesc ca con- ținut melodic repertoriul lăutarilor, dar ce strălucire unică revarsă ge- niul său prin îmbinarea tuturor resurselor orhestrațiel asupra unor cân- tece șl jocuri banalizate de lăutari șl sublimate de ell (Nu știu dacă Moldova e țara cântecului popular ca Ardealul și Banatul. Eu am avut favoarea șl fericita misiune de a duce doinele acestora Ia frații din țara liberă, atunci când ele erau încă robite. La Iași, în 1910, ieșind din Teatrul Național unde avuse loc concertul meu, am auzit un domn spunând: „Ați auzit? Un gen nou de cântec româ- nesc" ... Elita cel puțin se pare că nu cunoștea decât romanțele lan- guroase). Prima tinerețe și-a petrecut-o Enescu în occident, mai cu seamă la Paris, după ce primele studii în străinătate Ie făcuse la Vlena. Ca- pitala Franței, orașul care stimulează tot ce vibrează ca talent l-a prins în mreaja sa și nu l-a mai lăsat, fecondând necontenit toate țâșnirile miracolului sevei noastre medlteranlene care este copilul Moldovei. La numai 34 ani, când războiul mondial l-a făcut să se întoarcă in patrie, Enescu era cunoscut în Europa întreagă în tripla sa misiune artistică. Cu doi ani înainte îl auzisem într’un concert de compoziții proprii la Londra, care pe vremea aceea însemna suprema consacrare europeană, pentrucă în „seasonul" Aprllie-Iunle londonez se prezenta în sălile de concert tot ce Europa avea mai superior în muzică și aspi- ranții cei noul. Dar fnescu era de mult consacrat In 1915 începe misionarismul românesc al marelui fiu al neamului nostru, care de atunci a continuat aproape fără întrerupere. într’un singur an dă, pe lângă concerte simfonice dirijate de dânsul, 36 con- 446 LUCIA COSMA certe de vioară, fiecare cu alt program! Produsul acestor concerte for- mează Fondul George Enescu, din care se acordă premii pentru compozițiile cele mai valoroase ale tinerilor autori români. Iar in timpul războiului cântă în spitalele din Moldova pentru răniți* După războiu se interesează șt de operă, dirljază chiar câteva spectacole wagneriene, iar concertele simfonice dirijate de Enescu șl turneele concertelor sale de vioară din capitală și provincie sunt nu- meroase. O notă de o delicată atenție profesională, intâlnltă tot numai la marele Enescu, este faptul că încredințează planul in concertele sale de sonate, in cari partea pianistică e de egală importantă cu partea viorii, tuturor pianiștilor și pianistelor noastre de seamă, începând cu cei consacrati mai de mult: Cella Delavrancea, Aurelia Clonca-Pipoș, Madelelne Cocorăscu, Muza Ghermanl, Alfred Alessandrescu, până la tinerele mari valori Dinu Lipattl (pe care îl încurajază ca un adevărat părinte) șl Sylvla Șerbescu-Ghelaru. Publicul românesc, nu numai protipendada bogată dinainte de ex- propriere, care avuse ocazia să asculte pe cei mai mari artiști ai lumii la Paris și chiar la București, dar șl lumea intelectuală cu resurse ma- teriale mai modeste, e acum educat de marele vrăjitor-educator, și la concertele sale afluența e atât de mare încât biletele trec toate în prima zi. Intre timp își construește la Sinaia un cuib în care lucrează fe- bril și cu spor la lucrarea care va încorona opera vieții sale: Oedip. O țară fără tradiție muzicală și fără un templu potrivit pentru di- mensiunile reclamate de „grand opera", nu putea cere pentru sine cinstea de a fi locul de unde pornește în lumea mare muzicală un eveniment atât de covârșitor cum a fost premiera lui Oedip. Dar aceeași țară a ascultat, grație undelor nevăzute cu sufletul ri- dicat în planurile cele mai înalte, cu mândrie șt înaltă reculegere, când la Opera-Mare din Paris, Maestrul și compozitorul român de renume mondial, George Enescu, și-a dirijat opera Oedip, prima tragedie mu- zicală din lumel George Enescu a dus alături de faima geniului său șl faima sân- gelui românesc în lumea întreagă care îl cunoaște, îl admiră, îl iubește, știe că e Român. Lumea Nouă l-a primit cu o ovație unică: în clipele când vasul care-1 aducea se apropia de coasta Amerlcll de Nord, megafoanele îl trimiteau ca salut sunetele Poemei Române... De sigur Enescu nu e singurul sau cel mai mare violonist din lume, dar putem afirma cu mândrie și cu tărie că e cel mai muzical, GEORGE ENESCU 447 cel mal cult. Arcușul său nu e numai expresia unei tehnice desăvârșite, interpretările sale nu sunt numai conturate de acea coardă nevăzută care se numește stil; Enescu reunește totul: o tehnică bazată pe muncă, o înfelegere bazată pe cunoștință, totul străbătut de efluviile genia- lului coleg al marilor autori care creează din nou, dă vieață adevărată, superioară, operelor acestora. Aceeași vieață o insuflă compozițiilor pentru orhestră, scoate din executanți un maximum de daruri, stimulează, creează! Spre deosebire de alți dirijori mari, de Toscanini d, e. a cărui irascibilltate ii procură adeseori conflicte grave cu orhestranții, cari in marile orhestre apusene sunt toți profesori, Enescu e de o răbadare și bunătate paternă. Fericit cine l-a putut vedea la o repetiție. Având in vedere memoria sa mi- raculoasă nu e de mirare că cunoaște pe dinafară marile creațiuni sim- fonice ; dar că, aruncând o singură privire pe o compoziție modernă, necunoscută și zăpăcită, care dlntr'un motiv oarecare figurează pe program o dirljază pe urmă tot pe de rost, indicând toate intrările, co- rectând orice greșală, este in adevăr un caz unic. Se zice că într'un oraș din Ardeal i-a adus odată un compozitor localnic o lucrare a sa spre a-1 cere părerea și mare l-a fost mirarea șl fericirea când Maestrul l-a cântat-o seara pe dinafară. La 24 Ianuarie 1916 Regina Maria care l-a arătat de asemenea cea mai desăvârșită admirație il rugase să descifreze muzica compozi- torului moldovean Andreescu-Skeletti pentru „Visătorul de vise" al Re- ginei, șl invitase șl pe muzicanții aflători in București. Regina Maria, măritată la 17 ani, nu avuse timp șl poate nici mediu prielnic să-și facă o educație muzicală, spre deosebire de Re- gina Elisabeta, care se știe că era o muziciană superioară. Abia in Ro- mânia Prințesa apuseană, descendenta celor mal mari dinastii din Eu- ropa, venită într’o mică și aproape necunoscută țară dela porțile orien- tului, șl-a însușit, grație sufletului său arzător de artistă și muzicanților români, o solidă cultură muzicală, șl seratele muzicale dela Palatul Co- troceni erau o încântare prin farmecul Reginel-Zâne, prin atmosfera de artă șl gust ales ce o înconjura și prin valoarea înaltă a muzlcel auzită acolo. întorcând notele Maestrului care vedea pentru întâia oară com- poziția Iul Andreescu-Skeletti m’am minunat din nou: era partițlunea pentru orhestră făr| reducerea pentru pian, dar în clipa când ochii săi descifrau, mâinile sale și scoteau din clapele planului tot ce era scris pe numeroasele rânduri ale partlțlunll. Cu aceeași bună șt neobosită dispoziție m’a acomțjțmlat apoi pe mine în lieduri de Cesar Franck, transpunând pe unul d$i ele la prima 448 LUCIA COSMA vedere, șl a cântat pe urmă câteva din Liedurile sale pe cuvinte de Clement Marot, cu o voce care exprima tot ce puseseră autorii in acele perle, * « • Ne-am fi putut aștepta ca după războia mișcarea muzicală din România să fie dirijată de genialul său fiu, cea mai mare și incon- testată glorie a sa, totodată artistul cel mai eclectic din lume. Sunt convinsă că George Enescu ar fi primit. N'a fost așa. De ce? E un păcat contra Neamului. S'a întâmplat pe urmă că, atunci când în lumea întreagă se co- memora marele Beethoven, noi cari îl aveam pe marele Enescu am adus pentru festlvalele Beethoven pe un dirijor de mâna a doua din streinătate. Dar Enescu a dirijat pe Beethoven comemorat la Paris. Ar fi venit cu siguranță, pe aripile sale de vultur, să-l dirijeze șl la București, N’a fost chemat. De ce ? De ce ni-a lipsit acea mândrie ? * * * Păcatul contra Neamului mal poate fl reparat și acum. Enescu e intre noi, e încă plin de vigoare. Să-l rugăm acum, în ceasul al unsprezecelea, să curățe toată buruiana din câmpul înflorit al vieții noastre muzicale, să ne urce pe treaota la care avem drept prin darurile naturale de cari ne-a învred- nicit Dumnezeu. Merităm mai mult decât ceea ce ni s’a dat în epoca în care a domnit snobismul și s’a neglijat educația poporului. Ziua nașterii Iul George Enescu a căzut în „sezonul mort" mu- zical, Iar aniversarea a 60-a în anul când ostașii noștri desrobesc pe frații de dincolo de Nistru, Dar sărbătorirea sa nu se poate limita la ceea ce a putut face Societatea de Radlodlfuslune cu ajutorul unor plăci nu dintre cele mal Importante. Așteptăm sărbătorirea șl recunoștința Neamului: O săptămână George Enescu. La sfârșitul acesteia ca încoronare Oedip la operă. Nu avem local demn de această operă, care va fi înțeleasă, ca tot ce e epocal, numai de generațiile ce vor veni, dar inimile românești vor suplini toate lipsurile prin elanul lor. Până atunci să-i mulțumim lui George Enescu pentru tot ce a făcut pentru România sa mult iubită. Să mulțumim Domnului că ni-l-a dat, să-L rugăm să-i țină să- nătatea și vigoarea încă ani nenumărați! LUCIA COSMA VALEA MURĂȘULUI, AXĂ ECONOMICĂ A TRANSILVANIEI Ciucul de Sus este unit cu Giurgeul printr'o șosea națională așter- nută cu marmoră albă scoasă din munții vecini ai Giurgeului. Șoseaua coboară in serpentine ușoare spre Giurgeu, îndată ce trece peste curmătura de 900 metri a jugului, care, despărțind Ciucul de Giurgeu, unește munții de lave ai Architei cu cei de marmoră ai Giurgeului. De sus, din curmătură, peisajul este pitoresc. De jur împrejur, cam la înălțimea de 900—1000 metri, culmea sau jugul amintit este vălurit ușor. Pe versantul lin dinspre Giurgeu, printre mesteceni și pâl- curi de brazi se văd împrăștiate gospodăriile simple ale cătunelor ro- mânești Tincani și Mărcani. Băieți și fete in porturi admirabile cântă veseli în jurul turmușoarelor de oi sau de vaci, care sunt singura avere a acestor Români de munte. Clima prea aspră de munte la această înălțime nu prea îngăduie secerișuri prea bogate, așa că rămâne pă- storitul ca principala lor ocupațiune. Nu se poate face aici avere, dar traiul este asigurat. Din acest peisaj blând pornește, luând naștere dintr'un izvor bogat, Murășul, unul dintre cele mai frumoase ape ale pământului românesc. Se naște în cântece de doine și de fluier, ca să fie apoi și el mult cântat și alintat de neamul românesc, care l-a iubit și-l iubește, parcă mai mult decât pe alte ape ale Țării. Și vom vedea, că pe bună dreptate. Izvorește din marmoră albă, ca cristal să-i fie apa în limpezimea ei ademenitoare pd" întreg cursul și aproape peste întreg anul. Pornește din locuri așezate, de liniște afundă, ca liniștit să curgă, chiar și atunci când este nevoit să-și facă drum printre munți vajnici, prin locuri strâmte, prin care de obiceiu râurile se înfurie și curg vijelioase și turbate, Murășul nu, el rămâne liniștit, chiar și atunci când apele lui pri- 450 SABIN OPREANU măvara, când se topesc zăpezile sau când după ploi îndelungate, răspândite pe mari întinderi, sunt nevoite să se umfle și să se acopere de spumă. Liniștit atunci el iese din vaduri și pe alocuri acopere lunca largă cu ape. Murășul cu apele lui limpezi și line și cu lunca plină de zăvoaie de sălcii, este asemenea anui simbol „al liniștii, al păcii și al frumosului", zice călătorul englez Boner (în Siebenbiirgen, Leipzig, 1868), Este în firea Murășului, ca să fie un râu liniștit, îmbătrânit chiar dela izvor, de unde o ia agale, făcând cotituri, meandre, prin luncuța lui de părăiaș. Pornește dintre odraslele neamului românesc, ca printre Români să curgă aproape peste tot până la vărsarea lui în Tisa. Lungimea Murășului este de 683 Km. își adună apele dintr'un bazin de 27,000 Km pătrați. Aproape jumătate din întreg bazinul Ar- dealului este drenat de el. Astfel ca mărime și lungime este întâiul râu al Transilvaniei. Nu departe de izvor, Murășul primește din stânga păraie bogate în apă, așa că apele lui sporite, la 20 Km dela izvor, la Joseni, pot duce la vale în spinare plute. Aci la Joseni, Murășul este aproape în mijlocul frumoasei câmpii a Giurgeului, care până la ivirea omului pe pământ a fost un lac, înconjurat de munți și zăgăzuit dinspre Ardeal de stăvilarele formate din lavele vulcanilor Saca și Călimani. Câmpia Giurgeului, care este un bazin de scufundare, are o lă- țime de vreo 15 Km și cuprinde lunca și terasele Murășului și plat- forme mai vechi și mai înalte decât terasele. Este foarte roditoare, deși clima nu prea îngăduie decât cultura păioaselor, a zarzavaturilor și puține poame. Murășul curge aci cam la înălțimea mijlocie de 700 metri. începând dela Toplița la vale își schimbă cursul, care până aci dela izvor era dela Sud spre Nord. Făcând un arc larg, taie spre Vest de-a curmezișul stăvilarul format de vulcani. Valea lui se strâmtează tot mai mult, lunca piere cu totul, terasele care îl însoțesc tot drumul, se îngustează și ele și pe alocuri se întrerup. Suntem cu Murășul într'un defileu, de o rară frumusețe, prin care abia apele lui pot străbate printre stâncăriile care ies din apă. Păreții de lave se ridică îndrăzneți și înalți. Șoseaua și calea ferată au trebuit să fie tăiate cu multă greutate de-a-dreptul în stânca coastelor prăpăstioase. Dar și în această strâm- toare sălbatecă Murășul rămâne destul de liniștit. Plutele toată pri- măvara și vara până la scăderea apei își văd domoale de drum. De- fileul dela Toplița până la Deda, unde Murășul iese dintre munți, are o lungime de aproape 40 de Km. In defileu pădurile de brad, care domină în Giurgeu, încep a fi tot mai mult precumpănite de cele de fag. Pe alocuri defileul se luminează și priveliștea se lărgește. Pe cele trei terase ale Murășului se resfiră vechi cătune românești, care sunt VALEA MURĂȘULUI, AXA ECONOMICA A TRANSILVANIEI 451 singurele așezări omenești permanente in defileu. La Lunca Bradului, în mijlocul defileului, fumegă coșurile fabricilor de cherestea, care adună cu trenuri industriale și cu funiculare lemnul codrilor din jur. Printre lucrători se găsesc și de alte neamuri. Fabrici număroase de cherestea se găsesc peste tot in valea Murășului până la Reghin, începând chiar dela izvor. La Deda valea se lărgește iarăș. Lunca apare și ea cu zăvoaie de sălcii și arini, care încadrează apele, ce se resfiră printre ostroave număroase. Printre satele românești se vâră și câteva ungurești-să- cuești și în apropiere de Reghin chiar vreo două săsești. începând dela Deda până la Deva, valea Murășului este largă, de mai mulți Km, ajungând pe alocuri chiar mai mult de zece Km între Alba-Iulia și Deva. Lunca este lată și ea. Două terase se suprapun in fășii late, pe care au găsit așezare din vremuri bătrâne sate româ* ne ști bogate; terasele însoțesc tot drumul râul Murășului. După ieșirea dintre Munții Vulcanici peisajul deci se schimbă, datorită faptului, că în locul stâncilor vulcanice avem straturi moi din era terțiară. In aceste straturi predomină argilele, greziile și marnele. In aceste straturi puțin rezistente chiar și apele de șiroiere provenite din ploile obișnuite au putut săpa văi destul de largi, printre care au rămas coline și dealuri, care toate se opresc cam la aceeaș înălțime de 5—600 metri. Pădurile se răresc și chiar dispar cu totul. Straturile de deasupra aluncă peste cele dedesupt, stăvilind in dosul lor lacuri, bălți și mlaștini. Avem o altă regiune naturală, este Câmpia Transil- vaniei, care începe la Reghin și este brăzdată de Murăș și afluenții lui din dreapta până aproape de Uioara. Câmpia Transilvaniei face parte din Bazinul Transilvaniei, care până cătră sfârșitul erei terțiare a fost o mare închisă de jur împrejur de munți. Abia când Murășul a luat ființă a început și bazinul să scape de învelitul apelor marine, fiind Murășul cel mai vechiu râu din Transilvania. începând dela Deda până la vărsarea lui în Tisa, pătura super- ficială a pământului văii Murășului este formată peste tot din soluri foarte fertile. Lunca este acoperită cu sol provenit din aluviuni, care se reînoiesc periodic, terasele cu o pătură groasă de humus și pe alo- curi și cu loess, iar versanții cu soluri fertile provenite din dezagre- garea straturilor originale și amestecate cu humus vegetal, sunt și ele acoperite de o pătură de loess aeriană. In general predomină solul de pădure numit poc^ol pe terase, pe dealuri și pe coline, semn, că deși pădurile lipsesc azi aproape cu totul, odinioară predominau. Lipsa pă- durii la rândul ei ne dovedește că regiunea a fost foarte curând luată în stăpânire de om și umanizată, după cum vom vedea mai jos. Pe luncă în schimb predomină, după cum văzurăm, aluviunile. 452 SABIN OPREANU Inundațiile lasă numai pe alocuri mlaștini acoperite de păpurișuri și zăvoaie de răchită și de arini, fiindcă inundațiile țin timp puțin. Dar mai găsim mlaștini și bălți și de-a-lungul vechilor paturi ale Murășului, în brațele moarte naturale. Nici aceste locuri mlăștinoase nu sunt însă netrebnice, ci de mare folos satelor din împrejurimi prin peștele, pa- pura, răchita și lemnul pe care le dau locuitorilor. Este adevărat că printr’o regulare a cursului Murășului, plin dela Reghin până la Deva de cotituri naturale, de meandre, atât acestea cât și mlaștinile și inun- dațiile ar putea fi cu totul înlăturate. Intervenția omului însă până azi nu s’a făcut, decât pe alocuri, de exemplu la Uioara pentru ocrotirea de inundații a salinelor, precum și în dreptul unor orașe de pe lângă Murăș, de exemplu la Târgu-Murăș și la Alba-Iulia, pentru scutirea lor de viituri. Așa este valea Murășului până la Deva. Aci Murășul intră din nou într’un defileu, croindu-și drum printre munții Poiana Ruschii la Sud și ai Zarandului la Nord. Valea se îngustează iar, lăsând totuș loc la așezări număroase de sate și târguri românești. Defileul acesta ține până la Lipova. Lunca și terasele Murășului și în acest defileu sunt foarte roditoare, în schimb versanții, coastele defileului sunt pline de râpi sterpe. In acest defileu găsim populația cea mai săracă din întreagă valea Murășului. începând dela Lipova până la vărsarea lui în Tisa, Murășul își are patul în propriile lui aluviuni, care formează la ieșirea din defileu un con mare de noroieri. Valea lui în cursul ei inferior se confundă cu câmpia însăș a Tisei, care este acoperită cu un sol de o rodnicie rară de pământ negru (cernoziom), humus, loess și de aluviuni. Cursul lui inferior este îndiguit. Precum vedem, întreagă valea Murășului, începând dela Deda până la vărsare, prezintă condițiunile cele mai favorabile pentru vieața umană, cu excepția coastelor defileului dintre Deva și Lipova. Și întradevăr rar mai găsești în România o regiune mai binecu- vântată de Dumnezeu cu toate bogățiile pământului, ca valea Mură- șului. La aceasta, afară de sol și teren, mai contribue și cel mai dulce climat din întreg Ardealul. Temperatura medie anuală se apropie de 9 grade C., vânturile violente lipsesc cu totul, iar ploile îndestulătoare, circa 600 mm. anual, vin la timp. Numai în jurul orașului Alba-Iulia aflăm o mică insulă cu climă de stepă. In cursul superior al Mură- șului și în defileul lui dela Toplița, bogăția principală o dau pădurile, pășunile, fânețele, cerealele și vitele. Regiunea este una dintre regiunile principale forestiere ale Țării. VALEA MURĂȘULUI, AXA ECONOMICĂ A TRANSILVANIEI 453 In cursul mijlociu, dela Deda la Lipova, predomină agricultura propriu zisă cu tot felul de roade. Astfel prisosesc in această regiune cerealele, ca grâu, porumb, orz, tot felul de zarzavaturi, pepeni de soiu (la Târgul-Murăș și Arad) și legume; dintre plantele industriale amintim în regiunea Târgu-Murăș hemeiul și sfecla de zahăr. Nu lip- sește nici floarea soarelui. Sămănăturile le găsim pe luncă și pe terase, amestecate cu culturi de plante furajere și cu plantații de zarzavaturi sau cu fânațe. Pe costișe, pe versanții teraselor și ai dealurilor și în aria satelor se găsesc grădini și livezi cu tot felul de pomi roditori. Vestite sunt caisele, piersecile și alte poame din jurul Devei, care au prilejuit în- ființarea la Deva a unei fabrici de conserve. Merele din Târgu-Murăș și Alba-Iulia se bucură la export de un bun renume, iar nucile din jurul Orăștiei sunt cele mai căutate în lumea întreagă. Regiunea Alba-Iulia este un adevărat grânar, care alimentează întreagă valea Ampoiului și a afluenților lui și o parte mare a mun- ților din Nord cu cereale și cu zarzavaturi. Chiar și azi, deși din Alba- Iulia la Zlatna avem și o cale ferată, caravane întregi încărcate cu toate bunătățile se întâlnesc pe toate drumurile, care urcă spre munte din „Canaanul" Murășului. Toate pantele însorite, mai cu seamă cele din dreapta Murășului începând dela Reghin, sunt apoi acoperite cu viță de vie, cultivată prin regiune încă din preistorie. Regii vechilor Daci au trebuit să intervie drastic și să ordone chiar stârpirea viței de vie; atât de mult se deprinsese poporul geto-dac cu băutura vinului, încât devenise vinul o primejdie pentru popor. Vestite sunt mai cu seamă podgoriile din Aiud, Alba-Iulia, Ighiu și Țălna, cu vinuri albe dulci și acrișoare cu un mare conținut de alcool, dar foarte gustoase. Cu vin se apro- vizionează din valea Murășului o bună parte a Ardealului. Regiunea Devei și a Orăștiei are în schimb prisos de bunuri, care alimentează satele mai lipsite din Poiana Ruschii și din Zarand. Varza de Hărău de lângă Deva se vinde prin toate târgurile din Munții Me- taliferi. Muncile agricole fac ca din munți peste întreagă vara, mai cu seamă în timpul secerișului, să coboare cete de lucrători, care rămân apoi la lucru în valea Murășului săptămâni întregi. Mai amintim^apoi, ca o bogăție de mare valoare, vitele frumoase de rasă și admirabil îngrijite, crescute în întreagă valea. De-a-lungul cursului inferior al Murășului bogăția principală o formează grâul, po- rumbul, plantele furajere și vița de vie. Chiar la ieșirea din defileul Zamului, la Lipova și la Radna, încep podgorii întinse apre Nord pe 454 SABIN OPRt-ANU la poala dealurilor până în valea Crișului, cât și spre Sud până de- parte în Banat. Sunt vestitele podgorii ale Aradului, cu gustoasele vinuri albe și roșii de Ghioroc, Pâncota, Măderat și altele. Vinurile de pe Murăș englezul Boner le asemăna prin anii 60 cu cele de Xeres și de Madeira. Vinul roșu de Miniș ne spune Mârki, că economistul Schwartner l-a asemănat cu „nectarul lui Homer". Din cele cinci școli de vinicultură din fosta Ungarie două erau în valea Murășului, una la Miniș și alta la Aiud. Tot pe Murășul inferior la Mezfiheghes a fost în Ungaria cea mai vestită herghelie de cai de rasă. Am amintit în cele premergătoare numai o parte din produsele pământului văii Murășului. Anume pe cele mai însemnate. La acestea se alătură însă o mulțime de alte produse de mare folos, dar de o importanță mai redusă. Toți, câți au călătorit prin Ardeal sau au scris despre el cărți, sunt unanimi în convingerea, că regiunea cea mai bo- gată din Ardeal este valea Murășului. Despre bogăția extraordinară a văii inferioare a Murășului ne dă de pildă Mârki un tablou foarte frumos (în Osztrâk-Magyar Mon. VII, pag. 459 și urm,). Un altul ne spune, că în județul Hunedoara valea Murășului lungă aci de 100 Km „este partea cea mai binecuvântată a județului**. Anonymus ne spune încă din veacul al XU-lea, că iscoadele trimise de Tuhutum în Ardeal sub conducerea lui Ogmand la venirea Ungurilor în veacul al IX-lea, au adus știri, că in Ardeal este pământ bun, bine udat de râuri, că din nisipul râurilor locuitorii scot aur fin și că din pământ se scoate și sare. Aceste știri cu siguranță erau din valea Murășului, de unde știm că se scotea din nisipul teraselor aur prin spălare, iar sarea dela Ocnele Murășului era cunoscută din preistorie. Afară de aur și sare, subsolul văii Murășului este bogat și in ape minerale. Stabilimente de băi sunt la Toplița, Sângeorgiu de Murăș, Geoagiu, Călan, Boholt, Lipova și altele. La Geoagiu și Călan aveau stabilimente de băi minerale și Romanii. Cariere de piatră de mare preț se găsesc în mai multe locuri pe valea Murășului, mai cu seamă în cele două defilee și în Uroiu de lângă Simeria. In valea Murășului a fost totdeauna lipsă de brațe de muncă. Bogăția văii lui totdeauna a dat de lucru tuturor locuitorilor de aici. De aceea la lucrul în salinele din Ocna-Murășului a trebuit să se aducă totdeauna o mulțime de lucrători străini din alte părți, fiindcă în re- giune nu se găseau destui. La fel și în regiunea forestieră din cursul superior al Murășului. Din punct de vedere economic valea Murășului are importanță și pentru pescuitul care se face pe o scară întinsă în apele lui. Atât râul VALEA MURĂȘULUI, AXĂ ECONOMICĂ A TRANSILVANIEI 45$ propriu zis, cât și mlaștinile și brațele moarte ale Murășului sunt foarte bogate în pește. De admirabilă calitate și foarte abundent este mai cu seamă somnul de Murăș. Această importanță a fost în trecut și mai mare decât azi. Populația preistorică constatată ca locuind în valea Murășului încă din epoca de piatră, a fost cu siguranță atrasă aci de bogăția de pește. Zăvoaiele și păpurișurile de pe lângă Murăș de altă parte au avut importanță în trecut și ca locuri de adăpostire a populației în vremuri grele. Au avut rolul pădurilor într'o anumită măsură. Tradiția locală din multe părți ne spune, că locuitorii în vremuri de năvăliri s'au retras și s'au mântuit în aceste locuri acoperite. Dacă prin bogăția solului valea Murășului este și a fost și în trecut o axă economică importantă pentru o bună parte a Ardealului, prin posibilitățile pe care le dă liniilor de comunicații se ridică la im- portanța de principală axă economică a întregii Transilvanii. Cea mai importantă axă economică a Transilvaniei a fost în toate vremurile și este și azi populată aproape numai de Români s'au în trecutul îndepărtat de strămoșii lor, du;ă cum am arătat acest lucru într'un articol trecut Ungurii, care pretind, că au fost stăpânii Tran- silvaniei, abia au găsit în această vale bogată adăpost în câteva orașe sau în colonii recente întemeiate printre Români și în paguba lor. Numai în cursul superior al Murășului, în Giurgeu și în jurul orașului Târgu-Murăș găsim mai mulți Săcui decât Români. Este însă știut, că Săcuii nu sunt Unguri, ci cei mai mulți sunt Români săcuizați. SABIN OPREANU DECEBAL - REGELE DACILOR - In zorii istoriei locuia pe malurile Dunării de jos poporul Daco- geților, stabiliți aici în vremurile immemoriale ale epocii de piatră, Cu organizații de stat proprii, cu credințe și așezăminte religioase origi- nale, cu forme de civilizație materială specifice regiunii, Daco-geții formau în cadrul lumii tracice, o entitate etnică și geopolitică deosebită de rasele înconjurătoare. Dar omogeneitatea lor de neam și de limbă nu era o condiție suficientă pentru creearea unei corespunzătoare uni- tăți politice și a unui stat coherent, fără de care e cu neputință o afirmare originală în cultură și în civilizația materială. Unitatea politică a putut fi realizată numai de prestigiul unei personalități puternice, care să sdrobească rezistențele regionale și individualiste, închegând forțele națiunii intr’un tot de granit. Fărimițarea în patru sau mai multe fracțiuni era cea mai grea plagă a vieții naționale a Dacilor, și opera lui Burebista (contemporan cu Sylla și Caesar) constă înainte de toate în unificarea politică și administrativă a triburilor separatiste ; statul Iui Burebista a fost realizat nu numai pe calea forței și a constrân- gerii, și își găsea temeiuri ideale în spiritualitatea religiei străbune și a concepției eroice de vieață, aproape generală la vechii Traci, dar în deosebi caracteristică Daco-geților, fiind obiectul admirației unanime a antichității clasice, începând cu Pitagora și Plato. Spiritualitatea con- cepției religioase a Dacilor, cu credința în nemurire, e de sigur partea cea mai originală și semnificativă a civilizației lor. Divinitatea supremă, Zamolxe, zeul cerului și pământului, își exprimă, prin cuvântul lui Deceneu, dorința ca adepții lui să-și înalțe sufletele spre sublim, lepă- dându-se de materialitatea înjositoare a vieții, și trăind nu pentru satis- facerea exigențelor meschine ale acestei lumi, ci pentru a împlini marile porunci ale dumnezeirii; vieața lor are un sens nu în vin și mâncări copioase, ci în ascetism și jertfirea de sine in slujba idealului care £>ECE0AL 461 îndumnezeește. Cu un pbpor exaltat in mesianismul religiei lui Zamolxe, marele rege Burebista a izbutit s& întemeeze în sec. I în. Cr. cel mai mare stat pe care l-au alcătuit vreodată Tracii: dela Marea Neagră până în Podișul Boemiei, și să amenințe imperiul Romei, Epoca de fărimițare internă și războaie civile, cari au urmat, a ținut un secol și jumătate, până când expansiunea și consolidarea stă- pânirii romane pe malul drept al Dunării de jos aduce în mod inevi- tabil un conflict cu poporul dârz și războinic al Dacilor, cari se ridică acum din nou, prin forța împrejurărilor istorice, la rangul de mare putere. Secolul I d. Cr. a fost un lung șir de lupte între imperiul roman și popoarele din Nord, între cari cei mai temuți erau Dacii, Presimțind pericolul care în curs de câteva decenii îi va reduce la su- punere și la dispariția ca națiune, Dacii au început din timp politica agresivă contra imperiului, prin incursiuni în Sudul fluviului; expedi- țiile regelui Diurpaneus (Duras, prin a. 82) sunt încununate de mari succese în provincia romană Moesia. Gravitatea situației de aici re- clama chiar prezența împăratului Domitianus (care nu era un suveran incapabil și feneant, cum e considerat de obiceiu), cu numeroase forțe armate. Războiul a durat câțiva ani, purtat numai în teritorul impe- riului, unde armatele Dacilor își mențin pozițiile vreme îndelungată. După un efort de mari proporții, Romanii reușesc să restabilească granița dunăreană, respingând pe Daci în Nord și mutând teatrul de operații în țara lor. Amenințarea romană era acum simțită direct de Daci, iar regele Diurpaneus — conștient de gravitatea primejdiei ce avea să vină — a renunțat de bună voie la tron (a. 86), în favorul unei căpetenii de trib, care dovedise mari însușiri de luptător și pe care toți îl credeau ca cel mai potrivit pentru salvarea statului dac: Decebal. Faptele ulterioare au dovedit că alegerea a fost cea mai bună cu putință. Covârșitoarea personalitate a lui Decebal e de sigur cea mai pu- ternică din câte a dat marele neam al Tracilor în istoria sa proprie. El purta un nume (care în limba Dacilor exprima ideea de onoare și măreție) predestinat să rămână simbolul eroismului dacic. Mare organizator și conducător de popoare, Decebal era mai ales un războinic de rasă. Un istoric din vechjme îl înfățișază ca „ingenios și grozav în organi- zarea războiului și în executarea lui; îndemânatec în deslănțuirea ata- curilor, ca și în manevra de retragere; meșter în stratageme, ca și în lupte deschise; știind să se folosească cu demnitate de biruințe și să facă înfrângerile cât mai puțin simțite. Cu asemenea virtuți, el a fost 2 45S iON I. RUSSU ani îndelungați un vrednic adversar al Romanilor*'. Faptele lui de arme confirmă pe deplin această icoană, care nu are nimic retoric și con- vențional, Pentru noi Decebal nu e un simplu nume și un epizod oa- recare sau un capitol de studiu, ci e întruchiparea eroismului legendar și al martiriului străbunilor; trebue deci să vedem și simțim în ade- văratele lor proporții personalitatea lui și marea luptă dusă de el, pe cari ni le înfățișază concrete și vii numai faptele văzute în măsura realității lor controlabile pe cale documentară, și nu meșteșugitele fraze convenționale și locurile comune. Numai astfel epopeea lui De- cebal și a poporului său va avea o valoare etică în dinamica unei ac- tualități permanente. In expedițiile întreprinse în teritorul Dacilor, generalii lui Domi- tianus, Cornelius Fuscus și Tettius lulianus au avut de luptat cu stra- tegia și stratagemele ingenioase ale lui Decebal. Ostilitățile (necunoscute în amănunte) se încheiară printr’o pace la a. 89: Decebal se pare că recunoștea supremația romană, primind în schimb dela imperiu tribut anual, ingineri și meșteri constructori de lucrări militare și civile de utilitate publică; dovadă că regele dac făcea tot ce-i stătea în putință pentru ridicarea țării sale nu numai sub raport militar, dar și sub acela al progresului material și cultural. Stăpânind nu fără greutate pornirile separatiste ale supușilor săi (care însă nu trebue exagerate, cum se face de obiceiu; istoria nu cunoaște regim politic fără opo- ziție), și în duda adversităților întâmpinate, regele dac începu o vastă operă de organizare sistematică a forțelor națiunii în vederea marei ciocniri, pe care o va aduce în anii următori desfășurarea fatală a lu- crurilor, își câștigă aliați la hotarele Dadei: Bastarnii germanici și Ro- xolanii sarmatici, și caută o înțelegere cu Părții. Organiză forțele com- bative (lucru pe care-1 putem apreda numai după rezistența atât de înverșunată opusă în cursul celor două războaie conduse de Traian), și făcea recrutări chiar în teritorul roman, de sigur în rândul Traco- geților din dreapta Dunării ; întări fortificațiile în trecătorile de acces ale minunatei cetăți naturale care era Ardealul îndns de o coroană de munți, înzestrându-le cu utilajul de războiu corespunzător, pe care îl făceau după metode romane inginerii constructori luați din imperiu. Numeroși nemulțumiți de stăpânirea romană aflau un bun refugiu la regele dac, care cu mândrie își lua titlul de apărător al libertății po- poarelor amenințate de imperialismul cesarilor. Dacă ținuta și actele lui Decebal pot părea imperiale, acțiunea lui politică nu era imperialistă; ea era determinată de pericolul ce amenința popoarele din stânga Du- nării de a fi înglobate și asimilate în statul roman. Mișcările Dacilor erau provocate de evenimentele din dreapta fluviului, unde se făceau decebal 459 îh ultimii ani ai sec. I d. Cr. întinse pregătiri în vederea asigurării de- pline a liniștei în aceste părți și pentru sdrobirea forței militare a Dacilor. Noul împărat, hispanul Ulpius Traianus (98—117), optimus prin- ceps, exprima intențiile sale politice la Dunăre printr'o frază care nu putea fi pe placul conducătorilor daci: „sic in provinciarum speriem reductam videam Daciam", Lucrări grandioase : drumuri, poduri, for- tificații, corăbii etc. în teritorul Serbiei și Bulgariei de azi, anunțau o campanie de mari dimensiuni, al cărei obiectiv nu mai era secret pentru nimeni. Preparativele au culminat prin mobilizarea pe malul Dunării a unei armate de proporții neobișnuite: 13 legiuni, vreo 30 ale, cohorte, precum și multe altfel de formații și contingente barbare și flota, cari se ridicau la totalul de peste 100.000 combatanți, cifră impresionantă pentru acele vremuri, și dovadă elocventă atât a efortului uriaș făcut de imperiul Romei, cât și de importanța capitală ce se atribuia cam- paniei. Un spirit realist ca Traian nu subestima forța Dacilor, și aprecia în măsura justă valoarea războinică a adversarului. Nu suntem în mă- sură a ști, nici măcar cu aproximație, ce forțe combative putea alinia regele dac. Efectivele romane sunt însă un indiciu că armata Dacilor era numeric destul de mare, iar calitativ nu era mai prejos de cea romană. Anul 101 aduce începutul ostilităților. Legiunile romane trec Du- nărea prin două locuri și își croiesc drum în pământul Dariei, în ace- leași ținuturi unde suferiseră înfrângeri generalii lui Domițian. Coloa- nele romane înaintau fără a întâmpina rezistență, ocupând și organizând teritorul: drumuri, poduri, forturi, orașele și satele regiunii trebuiau să constitue un spate bine organizat al frontului. Deastădată amenin- țarea era mai gravă decât oricând, și o rezistență dacică putea fi opusă numai într’un teren fortificat și de natură: regiunea cetăților din munții Hunedorii (Sud de Orăștie), cuibul puterii Dacilor și centrul acestui popor de munteni. Aici avea de gând căpetenia lor să-și concentreze forțele armate, spre a zădărnici ofensiva romană. In excelentul dispo- zitiv de apărare al cetății de munți a Ardealului, Decebal opune cea dintâi mare rezistență la defileul Porților de Fier transilvane (trecerea din Banat în Ardeal), unde, lângă satul dac Tapae, s'a dat o mare bătălie. In spatele coloanelor sale de luptători, Decebal era prezent, îmbărbătându-i și conducând personal operațiile. Cu disprețul morții și abnegația idealismului religiei lor eroice, credincioșii lui Zamolxe în- fruntară formidabila putere militară a Romei, condusă de marele cesar Traian. Cad mulți dintre ei, dar grelele pierderi nu le sdruncină mo- ralul, și nici unul nu dă înapoi. Adunându-și răniții, Dacii își refac 2* 460 ION I. RUSSO rândurile decimate, cedând o parte din teren, fără insă ca Romanii să poată pune stăpânire pe trecătoarea Porților de Fier și să pătrundă în Ardeal. Banatul intră sub ocupație romană; o parte din populație se retrage din calea invaziei, dar cei mai mulți se supun și rămân pe loc. Defecțiunile în rândul aliaților lui Decebal (în majoritate triburi dacice) începuseră odată cu deschiderea ostilităților, dar marele rege nu se lăsa descurajat de trădare ; ceea ce nu putuse obține pe calea ar- melor, încercă să facă prin diplomație; trimite o ambasadă din oameni de rând (comati), manifestându-și față de Romani vechea desconside- rare ce-i inspiraseră succesele reportate asupra lui Domițian. Ținuta solilor în fața lui Traian nu era lipsită de mândrie și chiar de aro- ganță. Rezultatul încercării a fost nul. Marele meșter al războaielor, care era Decebal, își dădea seama că o simplă rezistență, oricât de bine organizată, nu era suficientă: prin defensivă nu se câștigă războiul. De aceea trece la o acțiune ofensivă, i lovind imperiul roman în Sudul Dunării, unde urmărea nimicirea ba- I zelor de aprovizionare a trupelor din Dacia, și unde putea conta și 1 acum pe concursul prețios al Traco-dacilor sudici. Un corp expedi- ționar trecut înnot peste fluviu puse în aplicare, în alianță cu Roxo- lanii, planul strategic al lui Decebal, dând grele lovituri forțelor romane de aici și luând o mare pradă. Se deschidea astfel un nou front de I operații, care avea să întârzie înaintarea legiunilor în Transilvania, obli- j gând pe Traian să meargă personal, în fruntea unui corp rapid, pe noul j front. Manevra Dacilor a fost sdrobită, și un alt trib dacic din Oltenia i sau din Banat se supune Romanilor, cu mic cu mare. Dar Decebal nu ' se descurajă nici de aceste defecțiuni, cari se vor repeta și în anii următori, și continuă lupta pentru libertatea poporului. Altă bătălie e pierdută de Daci în pasul Turnu Roșu, și ei se închid — atacați din Sud și Vest — în cetatea lor de munți. — Iarna 101/2 aduce înce- tarea operațiilor militare, cari sunt reluate în primăvara următoare. O nouă bătălie mare în Banat rămâne nedecisă, și în ciuda pierderilor grele suferite de Daci, înaintarea romană e din nou oprită. Atacat și din altă direcție și ajuns în situație dificilă, Decebal recurge din nou la mijloacele diplomației: printr'o solie își exprimă dorința de a încetă războiul, primind orice condiții de pace. Dar tergiversarea tratati- velor, cari nu duc la nici un rezultat, arăta că regele dac urmărea numai scopul de a câștiga timp. Ca răspuns la aceste abilități, o ar- mată romană începe ofensiva pe valea Oltului, sub comanda împăra- tului. înaintarea se făcea și aici sistematic: se organiza terenul și se ₍ fortificau pozițiile. Oltenia e aproape întreagă ocupată de Romani, j ceea ce pentru Decebal însemnă o grea pierdere de teritorii și de DECEBAL 461 forțe combative. Tratativele încercate de Decebal printr’o delegație de nobili (pileați, în limba dacă: tarabostes) rămân infructuoase, și după sdrobirea unei mari contraofensive a Dacilor și o nouă defecțiune în rândul nobilimii lor, armatele romane trec din valea Oltului, prin re* giunea Sibiului, în valea Mureșului, pătrunzând astfel în zona centrală a sistemului defensiv dacic. Rapiditatea înaintării romane o arată și faptul că chiar o soră a regelui a putut fi capturată în această campanie. Ultima bătălie a primului războiu (dată lângă Mureș, la con- fluența cu râul pe care se afla capitala regatului) a fost dezastruoasă pentru Daci, și când orice mijloc de rezistență era pierdut, Decebal capitulează: întreaga armată cu comandanții face act de supunere, lângă Sarmizegetusa, depunând armele înaintea cesarului biruitor. în- suși mândrul rege trebui să se supună învingătorilor, călcând pe mă- reția sa de războinic. Dar în scena capitulării, el apare mândru, drept, dârz, sfidând vitregia destinului pe care, pentru moment, trebuia să-i accepte. Condițiile armistițiului erau grele, și pacea, sancționată la Roma, prevedea: desarmarea completă a Dacilor, predarea armelor și a mașinăriilor de războiu, a inginerilor și a dezertorilor romani (care trebue să fi fost numeroși, nemulțumiți de stăpânirea romană și atrași de prestigiul și forța regelui dac), distrugerea fortificaților, cesiuni te- ritoriale, încetarea oricărei acțiuni protivnice imperiului. Deși învins, Decebal a fost destul de abil pentru a-și menține stăpânirea și a nu fi dus la Roma, ca prinzonier de războiu la carul triumfal al biruito- rului. Acceptând condițiile păcii, el nu înțelegea nici un moment să renunțe la lupta pentru desrobirea poporului său. * Dacia intra în sfera de interese și de exploatare a Romei. Nu mai era vorba de înlăturarea unui pericol și pacificarea graniței du- nărene, ci — mai ales după un războiu greu, cu mari sacrificii și pier- deri — de compensații teritoriale și economice, cari aveau o valoare destul de mare, chiar pentru întinsul imperiu roman. Pătrunderea po- litică și economică, deși aducea un real progres material și cultural, nu putea fi pe placul popoarelor supuse, conservative și geloase de limba și tradițiile lor străbune, și aceasta cu atât mai mult la un popor dârz și dornic de libertate, cum era cel dacic. Construirea podului mo- numental dela Tumu-Severin, imediat după încheerea păcii, arăta lim- pede intențiile Romanilor de a nu se opri la Dunăre și de a încor- pora definitiv noile «teritorii în imperiu. De altă parte, făcând proseli- tism și încurajând defecțiunile și tendințele separatiste, politica romană urmărea distrugerea cohesiunii poporului învins, ceea ce trebuia să aducă nu numai desființarea statului, dar și dispariția lentă a națiunii 462 ION I. RUSSU dacice. Acesta era motivul de căpetenie al reacțiunii, plină de tact la început, dar apoi violentă, a lui Decebal, pe care diplomația romană îl credea pus în totală neputință de a acționa, prin puterea celor câ- teva puncte ale dictatului din a. 102, Fără întârziere își refăcu Decebal cadrele desorganizate ale oștirii, pregăti reînarmarea, luă măsuri contra opoziției filoromane, chemă la luptă pentru libertate popoarele vecine, apelând la simțul lor de soli- daritate în fața pericolului roman. Pregătirile de luptă erau iarăși în toi, și se pare că numai pentru un moment le întrerupsese pacea im- pusă. Concentrarea și înarmarea oamenilor, punerea la punct a fortifi- cațiilor în munți și văi se desfășurau în cadență rapidă, sub directa supraveghere a regelui. Poporul dac se grupa din nou sub stindardul libertății, spre a-și apăra într'un uriaș efort suprem ființa sa națională. In timp ce senatul roman îl declara din nou inamic public și Traian organiza în grabă un corp expediționar (105), Decebal deschide ostili- tățile printr'o ofensivă generală, nu fără succese remarcabile, asupra garnizoanelor romane din fortărețele Daciei, ocupă o parte din teri- torul lazigilor aliați ai Romei, și începe incursiuni asupra capului de pod dela Drobeta (Turnu-Severin), In mare grabă vine din nou împă- ratul Traian la Dunăre, unde se iau întinse măsuri de ordin militar: se concentrează o mare massă de soldați și mult material de războiu. începea astfel al doilea războiu dacic (105/6) al lui Traian și ultima faptă de arme a Daciei libere. Din prima campanie a acestui războiu e vrednic de amintit epi- sodul capturării ofițerului superior Longinus, comandant al unei legiuni, pe care Decebal voia să-l folosească drept mijloc de presiune, cerând ' — în schimbul liberării lui — retrocedarea teritorului Daciei până la ; Dunăre și despăgubiri de războiu în bani. Dar Longinus se sinucise în ■ captivitate, bând otravă, și scăpă pe împărat din greaua dilemă. Ofen- ' siva lui Decebal din cursul anului 105 a fost oprită, dar pentru conți- • nuarea războiului și sdrobirea totală a rezistenței dacice prin cucerirea ; întregei țări erau necesare forțe mult mai mari. Noi contingente ro- mane sunt concentrate în zona de operații. Iarna 105/6 aduce o pauză mai lungă, pe care beligeranții o folosiră pentru întinse preparative în vederea ciocnirii decisive din primăvara următoare. Intre timp, încer- carea lui Decebal de a înjgheba o mare coaliție a popoarelor barbare libere a eșuat, căci diplomația și forța romană a atras în sfera sa aceste popoare, mai ales germanice (între ei Bastarnii). Astfel cercul dușmanilor se strângea tot mai mult in jurul Daciei, și perspectivele luptei viitoare erau destul de puțin promițătoare pentru Daci. Orice mijloc pentru atingerea scopului era potrivit; Decebal făcu încercarea DECEBAL 463 de a suprima pe adversarul său prin vicleșug (lucru obișnuit și la Ro- mani, și practicat în toate timpurile și locurile). Dezertorii trimiși să omoare pe împăratul — fire prietenească și ușor accesibilă și oame- nilor de rând — au fost descoperiți la timp, și Traian scăpă cu vieață. Lucrul a înăsprit și mai mult dușmănia, și a fost de sigur cauza prin- cipală care a făcut cu neputință o înțelegere între cei doi monarhi. Primăvara anului 106 aduce începutul ultimei faze a războiului, care pentru Roma era mai mult o chestiune de prestigiu, în timp ce pentru Daci însemna existența sau dispariția lor, împărțită în două coloane, armata romană înainta din două direcții, una prin Banat, alta probabil pe valea Jiului, spre cetatea de munți a Daciei, în centrul căreia se afla fortul principal, Sarmizegetusa, capitala regală, îngrădită de Decebal într'un puternic sistem defensiv, mai ales după eșecul ofen- sivei din 105, Fără a opune rezistență și fără lupte, Decebal își con- centrează toate forțele armate în sistemul de întărituri de lângă capi- tala sa, pentru supremul efort. înaintarea romană se făcea destul de încet, din cauza măsurilor de precauție și siguranță, și primele cioc- niri cu Dacii în retragere se pare că au loc în vremea secerișului, deci abia în Iulie 106. Asediul cetăților dacice era o întreprindere foarte grea, chiar pentru cea mai puternică armată a lumii antice, și dificultățile erau sporite prin faptul că planul de războiu al lui Decebal nu se limita la simplă defensivă, ci trecea la incursiuni violente și cu mult efect. Cetatea principală, Sarmizegetusa, opunea o împotrivire înverșunată, și era inexpugnabilă atât prin poziția ei excepțională și formidabilele întărituri făcute de Decebal, cât mai ales din cauza fa- natismului puțin obișnuit al apărătorilor. Poate că rezistența ei n'ar fi fost sdrobită, dacă nu intervenea trădarea din partea unui grup de Daci, cari lasă Romanilor intrarea liberă într'o parte a cetății. Această spărtură era semnul iremediabilei prăbușiri a sistemului defensiv dacic. Evenimentele se precipitau spre desnodământul fatal. O parte din Daci se supun, și generozitatea proverbială a lui Traian nu le refuză iertarea. Dar cei mai mulți dintre fruntași, patrioți fanatici — condu- cătorii partidei războinice, — văzându-și cauza pierdută și după ce-și distrug prin foc casele și vetrele strămoșești, preferiră să-și curme zi- lele, bând otravă: o scenă dramatică și unică în repertoriul istoriei și al plasticei, înfățișează acele momente de tragică înfrigurare, când no- bilimea dacică și oamenii de rând aleg o moarte socratică, bând otrava : care-i scăpa de degradarea înfrângerii și le deschidea calea spre îm- părăția spirituală a lui Zamolxe, Era partea cea mai bună, aristrocrația de sânge și duh a unui popor de eroi, care-și trecea examenul tăriei morale la tribunalul destinului istoric. Acești Daci preferau moartea 464 ION I. RUSSU sublimă în locul unei salvări ignobile, pe care ar fi putut-o avea cu ușurință. Dar luptătorii din massa poporului nu înțelegeau să cedeze și să accepte supunerea, nici să renunțe la această vieață fără a-și fi dat tot tributul de forță, ci voiau continuarea luptei. In fruntea lor se afla Decebal, a cărui voință era nebiruită; o împăcare fiind cu nepu- 1 tință, el luă măsurile potrivite împrejurărilor, în limita îngăduită de ’ gravitatea extremă a situației. Pentru a pune la adăpost lucrurile de preț, un grup de sclavi a trebuit să facă o lucrare, pe cât de grea, pe atât de ingenioasă: abătând cursul apei (râulețul Sargetia) de lângă capitală, au săpat în albie o groapă, în care au așezat lucrurile de metal nobil, acoperindu-le și aducând la loc cursul râului. Alte lucrur¹ au fost ascunse într'o peșteră, iar sclavii au fost uciși, spre a nu di- vulga secretul, pe care totuși, peste puțină vreme, Traian l-a aflat dela nobilul dac Bicilis. Faptul, cu înfățișare de legendă, arată că Decebal nu înțelegea nici un moment să renunțe la stăpânirea sa, pe care nă- dăjduia să o recucerească prin luptă. Organiză apoi retragerea arma- telor din cetatea pierdută: coloane de Daci înarmați părăsesc în grabă capitala, îndreptându-se spre Nord, în timp ce alte grupuri — acum numai oameni de rând — se supun Romanilor, Ocuparea Sarmizege- tusei însemna sdrobirea principalei rezistențe dacice, aproape exclusiv legată de fortificații, iar rapiditatea înaintării a făcut să cadă în mâi- nile Romanilor o enormă cantitate de provizii din fortărețe; acuma se pare că sunt descoperite și tezaurele lui Decebal, Ofensiva romană continuă spre Nord, pe valea Mureșului în sus, în urmărirea coloanelor de Daci în retragere, cari evaeuară toate for- tărețele până la Apulum (Alba-Iulia), Undeva în regiunea Târnavelor, Decebal își reface forțele armate, pentru o ultimă încercare desnădăj- duită de a schimba cursul fatal al războiului, într'o poziție bine aleasă, îl vedem pentru ultima oră în acțiune, înconjurat de statul lui major, stând majestos, dârz, cu privirea încordată la conducerea ofensivei asupra fortificațiilor romane. Dar asalturile desperate ale Dacilor se năruesc în fața sdrobitoarei superiorități romane în conducerea războ- iului, Ultima speranță era astfel spulberată; o nouă retragere și eva- cuare de teritorii aducea pe Daci la ultima limită a desnădejdii. Atunci își adună Decebal supușii rămași devotați, le dă ultimele directive și libertate de acțiune, și își ia rămas bun dela ei, înainte de a încerca î o cale extremă de salvare, Mulți dintre acești Daci preferau să moară, ■ decât să fie duși în sclavie: cei cari nu aveau destulă tărie spre a-și¹ curma cu proprie mână firul vieții sunt străpunși de săbiile compa- trioților. Cucerirea țării se putea face numai peste mormanele de ca- ' davre ale eroilor Daci, ; DECEBAL 465 In timp ce, din nou, numeroși Daci fac act de supunere lui Traian, Decebal, urmat de un grup de fruntași, se îndrepta, în goana cailor, spre hotarele de miazănoapte ale patriei sale, unde voia să refacă forțele și să reia lupta liberatore. Dar capturarea regelui, care inspirase groază Romanilor vreme de 20 de ani, era un lucru tot atât de important ca și cucerirea țării lui. De aceea cavaleria romană, după informațiile date de trădători, face toate sforțările pentru a-1 prinde viu: într’o goană nebună prin codrii Daciei, Decebal e ajuns și înconjurat de urmăritori, și când era aproape să fie prins, căzut de pe cal lângă un stejar, se străpunge cu sabia curbă, caracteristică între armele dacice. Desnodământul dramei lui Decebal se petrecea în Ardealul de răsărit, probabil în regiunea munților Harghita. Moartea eroică era singura încheere demnă a vieții lui de luptă închinată puterii și libertății poporului dac, și singura salvare din traiul în necinste, pe care l-ar fi avut împărtășind soartea învinșilor, duși în suita triumfă- torului la Roma. Făcând dovada celui mai mare adept al religiei lui Zamolxe — credința mândriei și eroismului dacic, — Decebal trăia în toată amploarea ei sfâșietoarea tragedie a distrugerii puterii politice și militare și a supunerii poporului său. Capul regelui și mâna lui dreaptă sunt tăiate și expuse în cartierul imperial, spre vederea tuturor, ca cel mai de preț trofeu, și apoi sunt duse la Roma. Sunt prinși de asemenea doi copii ai lui Decebal, și un mare număr de nobili fruntași și oameni de rând, care se împotriviseră până in ultimul moment, sunt luați ca sclavi la Roma și risipiți în aproape întreg imperiul. — Războiul și supunerea definitivă a Daciei se pare că erau terminate în vara anului 106. « * Prin înalta ei semnificație morală, jertfa lui Decebal avea valoarea unui testament politic pentru Dacii doritori de libertate. Mulți dintre ei s'au retras spre miazănoapte și răsărit, în Moldova și Bucovina, de unde, liberi și în alianță cu frații lor de aici, Carpii, au continuat, timp de trei veacuri, lupta cu imperiul roman. Sfârșitul eroului național și a multora din luptători nu însemna decât dispariția unei mici părți a poporului dac; marea massă și numeroși fruntași au acceptat domi- nația romană: mereu se fac supuneri voluntare a grupurilor de Daci în cursul celor două războaie, și din populația întregei țări (aproximativ Ardealul, Banatul V Oltenia) cea mai mare parte a fost înglobată în granițele imperiului roman. A vorbi, așa dar, de o extirpare totală (sau aproape totală) a poporului dac — ceea ce fac cu vădită satisfacție adversarii continuității daco-romane, — e contrar nu numai oricărei 466 ION I. RUSSU j i rațiuni politice, demografice și economice, dar și documentelor istorice ■ contemporane. Căci în timp ce un scriitor târziu într'o expresie retorică J spune că Dacia viris fuerat exhausta (ceea ce ar însemna: lipsită, Ș imediat după războiu, de bărbați luptători și muncitori), alți autori, ' contemporani cu evenimentele, precizează că Traian a adus la supunere . Dacia și poporul dac, lucru ce află o deplină confirmare în sculpturile minunatei columne a lui Traian dela Roma, cronica în imagini a răz- । boaielor dacice, ca și în inscripțiile latine și în bogatul material arheo- ' logic, din vremea romană, descoperit în Ardeal, Banat și Oltenia. O ucidere în massă a Dacilor învinși (idee bestială și fără analogie în . istorie) există numai în fantezia meschină a câtorva cercetători pre- '• ocupați de azi. Pierderea libertății politice era departe de a fi o extirpare totală, și pentru marea massă a eroicului popor dacic destinul istoriei des- chidea un nou orizont, prin integrarea lui în lumea de civilizație latină a imperiului Romei și creearea celui mai îndepărtat bastion al roma- nității, în calea puhoaielor barbare din răsărit. Romanizarea Dacilor prin limbă și credință nu însemna dispariția marilor virtuți străbune, ci modelarea lor în armonica sinteză daco-romană. ION I. RUSSU ROMÂNII VENIJI RECENT IN TRANSILVANIA ? - CE NE SPUNE LINGUISTICA - Printre anumiți istorici și linguiști vecini care neagă continuitatea elementului romanic în Dacia se poate observa, în timpul din urmă, o adevărată întrecere. Nu e destul ca Românii să fie prezentați ca niște păstori nomazi imigrați din Peninsula Balcanică în Dacia Traiană unde elementul dacoromân autohton ar fi pierit de mult cu desăvârșire, ci e neapărată nevoie, din motive politice bine cunoscute, ca această imigrare să se fi întâmplat cât mai târziu. Deoarece întâiul document medieval care atestă prezența Românilor pe teritoriul Daciei Traiane este din anul 1210 și fiindcă mărturia acestui document nu putea fi recuzată cum au făcut cu aceea a anonimului regelui Bela, au datat începutul imigrării Românilor dela acest an. Dar nici atât n’a fost deajuns. Deoarece chiar și acei învățați occidentali care admit teza imigrării Românilor din Balcani, nu consideră faptul, că un popor s'a așezat în vechime pe un teritoriu oarecare cu două, trei secole în urma altui popor, ca o decădere din drepturi a celui venit în urmă — caz extrem de frecvent în istoria popoarelor europene —, așezarea Românilor la Nord de Carpați trebuia întârziată și mai mult Și astfel a început licitația: sec. XIII, sec. XIV, sec. XVI. Răsturnând tot ce au constatat istoricii și etnografii despre coborîrea populației românești a Principatelor Române din Transilvania, dimpotrivă Românii transil- văneni au fost aduși de istoricii unguri din Muntenia și Moldova. Nici sec. XVI-lea nu le-a fost destul de proaspăt. Acuma vorbesc de o masivă imigrare de Români din Principate în Transilvania care s'ar fi întâmplat în epoca fanariotă ca o urmare a tratamentului insuportabil la care ar fi fost supuși țăranii români din partea fanarioților. Imi- grarea aceasta ar fi continuat și în cursul sec. XlX-lea și ar fi durat chiar până în zilele noastre. 468 EMIL PETROVICI Cei care cunosc cât de cât regiunile dinspre munte ale Munteniei și Moldovei își dau seama de falsitatea acestei afirmații. La tot pasul ' prin aceste părți sunt sate, ba chiar regiuni întregi locuite de „Un- gureni" veniți de peste munți. Și aceasta nu numai la munte, ci — firește în măsură mai mică — și la câmpie, pe malurile Dunării, ale Prutului și ale Nistrului, Constatarea a fost făcută și de străini. Să amintim numai pe fostul profesor din Leipzig Gustav Weigand (de . ex, în Jahresbericht des Instituts fur Rumănische Sprache zu Leipzig, VIII, 238) și mai ales pe romanistul din Berlin, directorul Institutului . german pentru știință din România, Ernst Gamillscheg, ale cărui J observații extrem de instructive privitoare la imigrarea Românilor tran- silvănenî în Muntenia, publicate în lucrarea Die Mundart von Șerbă- j nești-Titulești (Jena-Leipzig, 1936, pp, 185—196) ar trebui să primească ; o publicitate cât mai largă printre cercetătorii străini, ¹ In care parte a Transilvaniei găsim stări asemănătoare cu acelea din Muntenia descrise de E, Gamillscheg ? I La fel și documentele vorbesc despre migrațiuni din Transilvania ! în Principate și nu invers. Cei care studiază arhivele urbariale ale di- feritelor comitate transilvane pot mărturisi de câte ori, la înșirarea iobagilor vreunei moșii, se menționează că cutare a fugit în Țara Ro- mânească, In unele locuri, ca de ex. în Țara Oltului, procentul celor fugiți peste munți se ridică până la 50, ; Am arătat în articolul Transilvania, vatră linguistică a româ- nismului nord-dunărean, apărut în fascicola Nr. 2 din acest an a| „Transilvaniei", cum hărțile linguistice dovedesc și ele că, în câmpiile care înconjură cununa de munți a Daciei Traiane, populația romă-, nească a coborît din interiorul cetății muntoase a Transilvaniei. Tot cu J ajutorul hărților Atlasului Linguistic Român se poate dovedi absurdi- tatea afirmației că în ultimele secole numeroși Munteni și Moldovenii s’ar fi așezat în Transilvania sau chiar că numărul imigranților ar fiA fost atât de mare încât, numai după aceste imigrări masive ar fi con-^ stituit Românii majoritatea populației din Transilvania. Până atunci eijj ar fi reprezentat numai o infimă minoritate în această provincie. j împotriva acestei aserțiuni vorbesc hărțile Atlasului Linguistic Român care arată cum o mulțime de cuvinte de origine maghiară sunt' întrebuințate până la Nistru și Dunăre și chiar dincolo de aceste fluvii, ceea ce e un indiciu că populația care le rostește le-a adus din munții Transilvaniei, unde le-a împrumutat dela Unguri. Dacă ar fi adevărat că migrațiunea s’ar fi întâmplat invers, atunci prezența acestor elemente maghiare în Estul și Sudul teritoriului linguistic român ar fi mai greu de explicat, ROMÂNII VENlțl RECENT In TRANSILVANIA 46$ De asemenea populația românească venită în Transilvania din Moldova și Muntenia ar fi trebuit să aducă cu ea cuvinte de origine ucraineană și bulgară modernă, ba chiar și de origine turcă. Pe hărțile Atlasului ariile de răspândire ale elementelor ucrainene, bulgărești și turcești nu trec de fosta graniță dintre Transilvania și Principatele Române decât în foarte rari cazuri. Și atunci nu pătrund departe în interior. Astfel pentru elementele bulgărești am putea cita harta 93 din ALR I — Atlasul Linguistic Român I — voi. I (sau 134 din ALRM I — Micul Atlas Linguistic Român I — voi. I) întrebarea [2228], p. 42 din ALR II, voi. I (sau harta 128 din ALRM II, voi. I), unde se vede cum linia de izoglosă care separă aria de răspândire a verbului a pișcă de aceea a verbului a ciupi, de origine bulgară, coincide aproape punct cu punct cu fosta graniță dintre Transilvania și Muntenia. La fel aria de răspândire a cuvântului sorcova, de origine bulgară, co- incide cu teritoriul Munteniei (împreună cu Dobrogea), întrebarea [2795], p. 108 din ALR II, voi. I (sau harta 257 din ALRM II, voi. I). Pentru răspândirea unor elemente ucrainene putem aduce exemplul lui hulub „porumbel", întrebuințat în Moldova (v. harta 14 din cartea lui S. Pușcariu, Limba română, voi. I, București, 1940, p. 200—201) și al lui buhaiu (întrebarea [2797], p, 109 din ALR II, voi. I sau harta 258 din ALRM II, voi. I). în ce priveșțe elementele de origină turcă să cităm un pasaj din articolul lui G. Reichenkron, întitulat Die Bedeutung des rumă- nischen Sprachatlas fur die ungarische und tiirkische Philologie apărut în Ungarische Jahrbucher, voi. XX, (Berlin, 1940): „Fosta graniță austro-ungară spre Regat e în același timp și o graniță linguistică până la care au venit valurile linguistice osmane dinspre miazăzi" (p. 23). Multe hărți din ALR dovedesc cele spuse de învățatul german. O migrație masivă recentă de populație din Muntenia în Transilvania pre- supusă de istoricii unguri, ar fi răspândit elementele turcești și la Nord de Alpii Transilvaniei. Harta 14 — din cartea lui S. Pușcariu, Limba română — amin- tită mai sus arată și aria de răspândire a cuvântului porumb cu înțe- lesul de cucuruz din Transilvania. Și aici aria lui porumb coincide cu teritoriul Munteniei (plus Dobrogea). Porumbul a început să fie cultivat pe la noi prin sec. al XVII-lea. Astfel se explică de ce în diferitele provincii românești au fost creați sau au fost împrumutați termeni deosebiți pentru această cereală. Dacă populația din Transilvania ar fi imigrată recent de peste munți, ne-am aștepta să numească cucuruzul porumb, ca în Muntenia, sau păpușoiu, ca în Moldova. 470 EMIL PETROVld O altă dovadă, care arată cât e de evidentă absurditatea afir- mației că Românii ar fi imigrat recent din Principate în Transilvania, o constitue faptul că regiuni nelocuite — sau mai de grabă foarte rar locuite — dela granița dintre Transilvania și Principatele Române au fost colonizate relativ recent de Români transilvăneni și nu de aceia veniți din Muntenia sau Moldova, O astfel de regiune este Valea Jiului, adică basinul Petroșenilor. în cazul că ar fi adevărat ceea ce susțin istoricii unguri, populația acestei depresiuni situată chiar Ia fosta graniță, deci în drumul presupusului curent de migrațiune dinspre Muntenia (Oltenia) în spre Transilvania, ar trebui să fie originară din Sudul munților, E însă lucru știut de toată lumea, iar Jienii au păstrat încă tradiția până astăzi, că toate așezările din Valea Jiului au fost întemeiate și populate de Români veniți din Țara Hațegului, Numele acestor localități arată aproape toate locul de origine al locuitorilor. Astfel Petroșenii (forma Petroșani e greșită), Livezenii, Uricanii, Lupenii, Paroșenii, Bărbătenii, Coroeștenii, etc,, localități din plasa Petroșeni, jud. Hunedoara, au fost populate de oameni veniți din Petros, Livadia, Uric, Valea-Lupului, Paroș, Râu-Bărbat, Coroești, etc. sate din plasa Pui a aceluiași județ. Toate cele spuse mai sus sunt atât de evidente pentru un Jian, încât în Valea Jiului le știu și copiii. De altfel și drumul pe care au venit Jienii e știut. Pe o hartă militară se vede cum, dela fiecare sat din Valea Jiului, duce un drum de munte, un plaiu, până la satul de origine din Țara Hațegului: dela Uricani la , Uric, dela Bărbăteni la Râu-Bărbat, etc. Plaiurile acestea sunt foarte ' umblate și astăzi. Răspândirea populației românești din Țara Hațegului înspre miazăzi nu s’a oprit la fosta graniță, în județul Gorj, la poalele munților, sunt sate întregi de „Ungureni" veniți în diferite epoci de peste munte, pe ț când pe povârnișul nordic al acestor munți nu se știe, nici prin tra- diție, nici documentar, despre vreo așezare originară de peste fosta graniță. Stări asemănătoare cu acelea din județele Hunedoara și Gorj ; pot fi constatate pretutindeni de-a-lungul granițelor dintre Muntenia și Moldova pe de o parte și Transilvania, Maramureș, Banat pe de alta, ’ Acesta este adevărul care nu poate fi combătut decât prin falși- j ficări grosolane și necinstite: surplusul populației românești din Tran- silvania a mărit, în cursul secolelor, rândurile populației mult mai rare din Muntenia și Moldova. Un curent de migrațiune românească din Principate în Transilvania n’a existat niciodată. EMIL PETROVICIfl DIN ALTE ȚĂRI Preambul Ați observat de sigur că războiul actual este tntr'o măsură mai largă decât cel din 1914—1918 șl un războiu de idei și de concepții. Oricât, probabil, armele vor trebui să hotărească înainte de toate soarta încăierării mari care a aprins din nou pământul, se dă totuși o luptă mal încordată decât altă dată și pentru cucerirea sufletelor, cu gândul de a câștiga pretutindeni cât de multe adeziuni pentru ordinea nouă, pe care șl unii șl alții, în felul lor, o doresc biruitoare apoi. Lucrul este foarte explicabil șl firesc. In 1914—1918 marile puteri europene prinse in sângeroasă rivalitate de interese economice, de prestigiu șl domlnațlune politică, n’au fost ele însele lămurite asupra temeiurilor ideologice ale așezării nouă pe care urma s'o dea continentului, decât de abia când cuvântul hotărîtor le-a venit de dincolo de Ocean, dela marele vizionar american Wllson. Soluția pe care au găsit-o astfel, a fost Liga Națiunilor, care n’a izbutit să fie un instrument de echilibru european. Europa n’a mai avut liniște, nici printre învingători, nici printre învinși. Prin frământarea ei, bolșevismul din Rusia își croia drumuri tot mai amenințătoare de a răsturna totul. A urmat reacțiunea fascistă în Italia șl apoi cea națlonal-soclallstă în Germania. In fața fer- mentelor nouă, dela răsărit șt dela apus, ale cugetării șl simțirii europene se îndârjea rezistența doctrinelor verificate în izbânzi șl creații de altă dată. Pe urma întrecerii acesteia războiul nu mal este în țelurile lut numai o problemă de întindere a hotarelor, de suveranitate națională și economică, ci șl o problemă spirituală, de stilizare a vieții sociale șl chiar individuale prin urmare. într'o atmosferica aceasta, care răscolește credințele omului și-i pune la încercare toată sensibilitatea intelectuală șl afectivă, trebue să-și facă loc șl convingerea că oricare va fi sfârșitul războiului, ordinea nouă nu se poate întemeia și menține numai prin forță și măsuri de auto- IU AL. PROCOPOVICI \ i ritate politică și administrativă. Fără de o comunitate de vederi șl vreri, care să angajeze și masele mari ale cetățenilor, și fără de o co- । ordonare a eforturilor nu mai sunt cu putință solidarități internaționale j și nu mai pot să prindă rădăcini nlcăirl liniștea și siguranța, necesare unei vieți de creație șl reconstrucție, întocmai precum n'ar putea fi, viabile nici tratatele de pace, întemeiate pe formule de desechilibru,! tnvestindu-I pe unii cu puteri discreționare și despoindu-i de drepturile ■ lor firești șl umllindu-i pe alții. Din tensiunea dintre maxima șl minima 'j de presiune atmosferică se deslănțuesc furtuni și cataclisme. La fel se ( petrec lucrurile, cu o fatalitate Inexorabilă, șl în vieața popoarelor șl în raporturile dintre ele. Bătrânul nostru continent nu va mai putea fi însănâtoșat cu recete învechite șl cu mijloace pe care experiența deceniilor din urmă ni le arată cu desăvârșire compromise. De aceea alăturea de vacarmul armelor șl de încordările eroice de pe fronturi, se face de astă dată atât de simțită șl grija lămuririlor șl cuceririlor Ideologice, O auzim zilnic răsu- nând din toate radiourile lumii; în serviciul ei apare un belșug de cărți și reviste. Din publicațiile acestea, din ce este în gândul elitelor intelectuale de pretutindeni, ml se pare că se pot desluși mal bine aspecte ale Europei de mâine decât d'n toate comunicatele de războiu. Problema României șl a Românlmel este, ca dealtfel a tuturor țărilor, înainte de toate o problemă de politică internă, nu de abilitate intre toate dependențele șl aservirile posibile și imposibile. Nu ne putem întemeia revendicările pe biruințele altora. Ar fl și nedemn și nefolo- sitor, cum a și fost câteodată. Rolul șl viitorul nostru depinde de felul în care vom ști să punem în valoare prin noi înșine energiile noastre naționale: puterea armată, bogățiile solului și subsolului și mai ales ale ' sufletului românesc. Nu am Impresia că suntem in deajuns de preocupați de acestea din urmă îndeosebi, O solidaritate mal strânsă a tuturor per- sonalităților îndrumătoare șl de prestigiu din țară, deci o coeziune mai intimă a societății românești nu se poate obține numai cu veșnica provocare la imperativele șl necesitățile zilei sau numai cu apeluri de unire în fața primejdiilor șl încălcărilor dinafară. In discuții de tgmei-^ nică clar-vizlune trebue să se lămurească șl să se pună de acord con- vingerlle și hotărîrlle noastre Oricât am prețui individualitatea șiindl-' vidualismul, negreșit darul cel mai prețios pe care ni l-a hărăzit Dum-' nezeu, noi avem șl trebue să avem și o personalitate națională colectivă, al cărei potențial Intelectual șl afectiv trebue sporit până la limita posi- bilităților el de afirmare. Știința românească și gânditorii noștri politici j să-și facă datoria, E cea mai luminoasă și mai sigură dintre căile cărei duc la împlinirea visurilor noastre, | DIN ALTE ȚĂRI 473 Deslegarea marilor chestiuni pe care problematica vremii le pune neamului și țării noastre, o lăsăm in seama altora cu mai multă autoritate in materie. Am vrea doară ca in „Transilvania" noastră să ne punem cititorii la curent, pe cât ne îngădue împrejurările, cu ce se cugetă și se face in alte țări. Ne*ar plăcea ca informația noastră să fie un îndemn la gând și făptuire românească. In altă parte a acestui număr e vorba de problema familiei in legislația franceză mal nouă. Vom spicui aici câte ceva din două publicații, care au luat ființă numai in cursul acestui războiu, una italiană, cealaltă germană. Din Italia La Roma apare, începând dela 1 Ianuarie 1940, revista II libro italiano nel mondo, Publlcațiune bibliografică de proporțiunl mari, ea iși definește rostul ca instrument de mal strânsă legătură intre cultura italiană și cultura celorlalte țări. Ea iși propune deci să dea cărții italiene posibilitatea unei cât de largi circulațlunl, iar cititorului de pre- tutindeni, prin articole de sinteză, semnate de numele mal reprezentative ale culturii italiene, viziunea reală a ceea ce produce Italia in toate domeniile spirituale. în pragul unui nou an școlar, ni se oprește atențiunea in deosebi asupra celui dintâi articol de felul acesta, „I nuovl orientamenti della Scuola Italiana", semnat de Giuseppe Bottal. După concepția fascistă, cultura poporului italian trebue să se inspire dela valorile eterne ale rasei și civilizației proprii. La baza instrucțiunii tinerilor se așează deci cultura umanistică, oricare ar fi ramura de activitate căreia aceștia ar dori să 1 se dedice. Italienii își recunosc doară, spune autorul, in lumea clasică ființa lor proprie mai mult decât oricare popor modern și regă- sesc in neîntrecuta ei grandoare cele dintâi rădăcini ale orgoliului lor național. Latina se găsește prin urmare pentru Italieni in centrul disci- plinelor esențiale și are pentru ei o intimă valoare educativă. Ar fi primejdios ca intr’o epocă de cult deosebit pentru științele naturale șl tehnică, cultura generală a na- țiunii să se despoaie de caracterul ei ideal. Latina, obli- gată in școala medie unică, e folositoare mai bunei cunoștințl a limbii italiene și pentru o mai corespunzătoare comprehensiune a romanității. Un loc importapt in Învățământul italian il are cunoștința evoluției generale a gândirii filosofice occidentale, in raporturile cu celelalte domenii ale științei: politica, dreptul, economia șl celelalte științe sociale. Religia străbună se bucură de asemenea de toată atențiunea. Cre- dințele religioase ale unui popor nu sânt un fapt 3 474 AL. PROCOPOVICI arbitrar, ci ultimul izvor al istoriei lui și forța ima- nentă a lui. Toate programele de studii prevăd cursuri de deprindere cu munca de tot felul șl cu uneltele ei. Cursurile acestea n’au în vedere numai scopuri de utilitate practică șl igienă fizică, ci mal ales de igienă și eugenie socială, înfrățind muncitorii și intelectualii. După școala primară de cinci ani, urmează, pentru cei cari vor să-șl continue învățătura, școala medie unică de trei ani, apoi școala secundară superioară de 4—5 ani, cu diferitele ei secții: liceul clasic, liceul real, liceul artistic, „institutul magistral" corespunzător școlii noastre și 5 tipuri deosebite de institute profesionale. Din toate tipurile de școală superioară se poate trece în anumite Facultăți ale Universității, în toate școlile secundare e în vigoare încă principiul coeducațiunli, dar Ducele a prevăzut în „Carta della Scuola" separațiunea după sexe, în toate școlile numărul orelor de învățământ nu poate fl mal mare de 24 pe săptămână. Desăvârșirea personalității elevilor este prin urmare țelul de căpe- tenie și al școlii Italiene, dar ea cultivă ca cea mai nobilă calitate a acestei personalități: sentimentul datoriei față de comunitatea națională. Societatea, ne reamintește l autorul, e ordine, e organlzațlune, e ierarhie. Dar Ierarhiei rigide vechi, democrația nouă și adevărată ii substltue ierarhia muncii, a talentului, a serviciului pe care cetățeanul îl aduce propriei sale țări. Vitalitatea unul popor se arată, înainte de toate, în capacitatea lui de a~șl reînnoi propria sa aristocrație. Ne mulțumim de astă dată doar cu acest rezumat — în care numai i sublinierile sânt ale noastre — căci economia școlii italiene este, cred, cel mai caracteristic aspect al regimului și al concepțiilor fasciste. Voci și gânduri din lumea mare La Berlin a luat ființă în Aprilie al acestui an revista Europăischer Wissenschafts-Dienst (EWD). Editorii el au conceput-o ca un organ de corespondență intre știința șl cultura germană șl ale celorlalte popoare din Europa, Ea își recrutează prin urmare colaboratorii din toate țările continentului șl ne va vorbi despre operele de creație ale Europei întregi în domeniul științelor șl al culturii. Cel ce o conduc, cred în existența unei spiritualități specific europene, care se cuvine să fie cul- tivată șl îndrumată prlntr'un intens schimb de vederi. Din contribuția tuturor, chiar și a celor dinafară de Europa, trebue să pârguiască gândurile care vor fi la baza așezărilor viitoare. DIN ALTE ȚĂRI 475 Din EWD au apărut până acum 9 numere. „Corespondența" are $1 o ediție franceză șl va avea in curând șl una italiană. Nu volu rezuma articolele el, ci voiu cita doar vreo câteva din ideile pe care le-am subliniat citind revista aceasta. Ludwlg Slebert, președinte de consiliu de miniștri șl al Academiei din Berlin, semnează cel dlntâlu articol din EWD, întitulat „Deutscher Kulturwllle". Vorbind despre ce s'a făcut in Germania șl in deosebi prin Academia din Miinchen pentru legăturile culturale cu celelalte țări, iși Încheie expunerile cu următoarea citație dlntr'o Importantă revistă japoneză: „Nlciun războlu mare n'a fost dus cândva la bun sfârșit fără ca in atingerea țelurilor lui să fl intervinlt șl infăptulri culturale cores- punzătoare",¹) Din „Die Stimmen der Volker: Volkstum, Rechtsidee und Lebens- ordnung" de Dr. Eduard Spranger, profesor la Universitatea din Berlin t Vieața diferențiează societatea calitativ. Nu există in societate părți echivalente. Dreptul înseamnă ordine intre elemente Inegale, in vederea țelurilor superioare ale vieții. Egalitate in drepturi înseamnă prin urmare dreptate între inegali. Izvorul primordial ăl dreptului nu se găsește ași- dar in ideologii abstracte, ci in ordinea firească pe care însăși natura a creat-o. Din „Entwlcklung zum europăischen Bewusstsein" de Dr. C. Axei J. von Gadolln, docent al Universității din Helalnskl t Superioritatea Europei bătrâne față de celelalte continente a fost până in timpul războiului mondial o axiomă de care nimeni nu se indola. Nu s’a băgat de seamă insă că superioritatea aceasta a fost de fapt de esență engleză. Dar Englezul n'a reprezentat niciodată in imperiul vast al dominloanelor și coloniilor sale pe European, ci totdeauna numai pe Englez. Pe En- glezul de dincolo de largul mărilor șl pe American l-a simțit mereu mai aproape de el decât pe oricare dintre membrii națiunilor europene. Din „Die blologische Verănderung der Kulturkraft der Volker" de Wilhelm Hartnacke, fost ministru t Ereditatea joacă un rol hotărîtor in desvoltarea calităților de afirmare ale popoarelor. Energiile naționale sporesc sau scad șl se modifică in măsura in care diferitele pături sociale contrlbue la inmulțirea populațlunii. Povara unei educații mal Îndelungate șl mal costisitoare are de obiceiu efectul ca părinții mal dotați și mai talentațl, cel cu un potențial cultural șl intelectual mal ridicat, au copil mai* puțini decât părinții cărora creșterea copiilor le >) Dacă ceea ce se știe în Japonia are valoare și la noi, reactivarea Universității din Cernăuți este o necesitate imperioasă pentru desăvârșirea operei de recucerire și eliberare a ținuturilor bucovinene. 3‘ 416 AL. PROCdPOVICI cere cheltuială mal putină șl eforturi mai reduse. De aici urmări dintre I cele mai dăunătoare pentru viitorul popoarelor. Autorul face, in legă- I tură cu ideea aceasta, observații interesante asupra Germaniei, Franței șl Angliei, Din „Die Grundlagen der Erzlehung und Ausbildung in Japan“ ; de Dr, Jlr6 Mlyazawa, profesor la Universitatea imperială din Hiroshima: Scopul educațlunii morale în Japonia este de a face tineretul să se pătrundă de ideile naționale japoneze și să se supună lor șl de a trata diferitele materii de învățământ în funcțiunea valorii lor pentru vieața J Japoniei, Morala japoneză și etica apuseană au ajuns într'un moment 1 dat într'un antagonism acut. Etica europeană este de concepție formalistă ; । ești moral, dacă faci binele de dragul binelui. Astfel se pot realiza ; idealurile personale ale Individului, dar se neglijează postulatele morale ale Statului, Introducerea Inoportună a eticii și pedagogiei apusene a ; avut urmarea fatală ca educația japoneză să cadă în greșala de a mă- sura valoarea personalității după cantitatea cunoștințelor. Japonia și-a : revenit de curând întorcându-și gândurile la propria ei spiritualitate și văzând din nou Idealul său în cultivarea esențelor propriei sale ființe. Mal ales experiența evenimentelor mal recente din Extremul Orient a ¹ condus-o aci, ₍ ! Am putea continua cu sublinierile noastre și în alte articole Inte- resante din EWD, făcând în acelaș timp pe cititor să-șl dea seama de varietatea problemelor discutate în revista aceasta (Chrlstlan Hansen, Copenhaga, „Deutschland, England und tch"; Dr. Sven Hedln, Stock- j holm, „Der neue Zentralaslen-Atlas" j Prof, Dr, B, Fischer-Wasels, l| Frankfurt a, M., „Die Erforschung der Kerbskrankhelt"; Dozent Dr, f phil, Kustaa Wilkuna, Helsinski, „Die Volkskultur Finnlands und die Massnahmen zu ihrer Erhaltung"; Prof, Dr, Eduard May, Gottingen, , „Der Relativlsmus und seine Oberwindung"; Maria Tlboldi Chlesa, Roma, „Die moderne Italienische Muslk" ; Prof, Dr, Georg Stadtmiiller, Leipzig, „Die deutsche Baikanforschung und das neue deutsche Balkan- lexikon" ; Dr. Norbert Meyer, Roma, „Das Worterbuch der itallenischen Natlonalsprache"; Walter Lammert, Korbach, „Das Land der Ukralne" ; etc,) Articolul acesta nu poate lua proporții prea mari. Nu ml-am îngăduit nlciun fel de aprecieri, de concluzii, aprobări sau desaprobărl. Rândurile acestea vor să fie doar un îndemn la me- ditații, cu gândul la veșnicul adevăr: „La început a fost cuvântul, șl cuvântul a fost dela Dumnezeu", La începutul tuturor lucrurilor a rămas șl va rămâne cuvântul. Gânditorii și doctrinarii noștri să-șl facă datoria. AL. PROCOPOVICI CEVA DESPRE TRECUTUL TÂRGULUI SIBIULUI In ținutul Sibiului aproape nu există sat, in care să nu se fi des- coperit întâmplător monete singuratice și comori întregi, datând din timpul când aici au domnit Dacii și Romanii.¹) In cabinetul numis- matic al muzeului Bruckenthal din Sibiu, și în cele din Viena și Buda- pesta, se păstrează multe piese din aceste monete. Banul fiind un mijloc de schimb și un măsurător de valori în economia mai înaintată a popoarelor, ne dăm îndată seama, că centrul acestor localități unde s'a constatat că au rulat așa de multe monete, a fost de sigur un târg important. Acest centru a fost Sibiul, situat la răscrucea mai multor drumuri de țară romane și a celui vicinal care ducea la salinele dela Ocna-Sibiului. Un rol important pentru desvol- tarea târgului Sibiului a jucat și apropierea de el a pasului Turnului Roșu, prin care, după cum ne spune I. Jung într'un judicios capitol al istoriei sale, s'a desfășurat un viu negoț, ceea ce se confirmă neîn- doelnic prin mulțimea monetelor grecești și macedonene ce s'au găsit în același pământ al ținutului Sibiului. Dar afară de aceste dovezi, arheologul M. J. Ackner, apreciat elogios chiar de renumitul Mommsen, ne spune, în lucrarea sa²) bazată pe rezultatele cercetărilor și studiilor asupra antichităților romane dela fața locului, făcute in două rânduri, că Sibiul a fost pe timpul Romanilor un oraș mare. 1) Cari Goos, Chronik der archăologischen Funde Siebenburgens, voi. XIII, pag. 208—339 al Ver. Archiv. f. Sieb. Landeskunde. Skizzen zur vorromischen Cultur- geschichte-Handelsverkehr mit dem Siiden, voL XIV al Ver. Archiv. f. Sieb. Lan- deskunde. In această cronică sunt înșirate localitățile unde, când și ce fel de monete s'au descoperit în Sibiu, Turnu, Gușteriță, Ocna-Sibiului, Slimnic, Ruși, Apold, Cristian, Bungard, Cisnădie, Sadu, Rășinari, Bradu, Cașolț, Porcești, Săcădate, Sebeșul de sus etc. Cf. și M. J. Ackner, Die antiken Miinzen in Arhiv fur die Kenntnis von Siebenburgens Vorzeit und Gegenwart, Sibiu 1841. ²) ,M. J. Ackner, Die romischen Alterthiimer Siebenburgens, Wien 1857, pag. 34. 478 ADRIAN CRISTEA In vechime târgurile s'au născut de regulă pe lângă un loc întărit, un castru sau un castel al vr'unui loc de închinare, Tot așa și târgul Sibiului s'a născut pe lângă castrul său, care n'a putut fi așezat într'alt loc decât în piața unde se află acum catedrala săsească, vechiul sâmbure al cetății sistematice de mai târziu. Pe platoul de lângă acest castru, ce se întinde spre miazăzi, s’a ținut târgul Sibiului „din timpuri imemoriale" și se mai ține, tot acolo, până în ziua de azi, O indicație că castrul Sibiului a fost de fapt în această piață, ne-o oferă resturile de ziduri subpământene eșite aici la iveală cu ocaziunea săpăturilor de canalizare a orașului, din anii 1906—1910. Unele din aceste ziduri aveau într'adevăr un mortar foarte resistent, compus din năsip gros, ca cel cunoscut din timpul Romanilor, Dacă Sibiul a fost un centru așa de căutat ca târg în epoca Dacilor și Romanilor, după cum reiese din realitățile amintite, suntem îndrep- i tățiți a crede, că el a continuat a-și îndeplini acest rol și în epoca r următoare, a „migrațiunii popoarelor barbare", se înțelege, într’o mă- i sură mai restrânsă și cu întreruperi cauzate de împrejurările excep- t ționale ale acelor vremuri tulburi. Dar vieața n’a încetat de a curge și în acele timpuri și de aceea târgul trebue că a funcționat nu numai'’ pentru autohtoni și invadatorii ce s'au perindat pe aici, dar, după cum/ ne-o dovedesc tot monetele aflate, și pentru cei din depărtări mai ’î mari. Așa s’au găsit bunăoară „în tabăra" din Ocna-Sibiului monete/ de pe timpul împăratului roman Honorius (385—423 d. H.) și la Șeica | mică, de cele bizantine, în număr mare, de prin secolul al 5 d. H.*) | Presupunerea că târgul tradițional al Sibiului n'a încetat de tot a de a funcționa în epoca migrațiunii popoarelor barbare, își găsește confirmarea și în faptul că după întemeierea regatului ungar, în epoca j familiei Arpazilor (1003—1301), regăsim Sibiul tot ca târg. Dela înce- I putui acestei epoci s'au aflat monetele acelui timp cunoscute sub ’ numirea de „nummi bracteati" (bractea însemnând placă subțire ca tinicheaua, de unde germanul Blechmiinze). Aceste monete deși foarte subțiri, erau însă de argint fin. Ele au ademenit pe negustorii orientali ismaeliți și jidovi, strecurați pe aici, și cari s'au dus până la reședința! regelui și au obținut dela acesta, de sigur pe bani grei, dreptul de a înlocui aceste monete subțiri dar fine, cu altele mai rele, din care ope-; rațiune financiară a rezultat pentru negustori un câștig frumos, iar pentru populațiune o mare pagubă,* ²) ’) C. Goos op. cit. Ver. Arch. voi. XIV, pag. 72—91. ²) G. Seivert, Beitrăge zu einer Geschichte der Hermannstădfer Munzkammer voi. VI, Ver. Archiv. f. Sieh. Landeskunde, pag. 153. CEVA DESPRE TRECUTUL TÂRGULUI SIBIULUI 479 Târgul Sibiului a luat un avânt și o înflorire extraordinară, după ce au început a se coloniza aici, conform celei mai verosimile ipoteze, unele grupuri de Germani sau Sași (Sasse însemnând colonist), pe timpul cruciadei a doua (anul 1147—1149), proveniți din Luxemburg și pro- vinciile Rinului de Jos, numite și Niedersachsen,¹) și după ce s'a inten- sificat negoțul cu principatele libere române ce au început a se întemeia dincolo de Carpați. Coloniștii sau Sașii, la venirea lor, au botezat Sibiul după dia- lectul săsesc: Hermesdorf. Numirea de Hermansdorf obvine docu- mentar mai târziu, ne spune E. Sigerus în Vom alten Hermannstadt. Observăm că în dialectul săsesc Herman se chiamă Hermăn, deci Hermesdorf nu s'ar părea a fi sinonim cu Hermansdorf. Dar este semnificativ, că numirea de Hermesdorf și apoi Hermesstadt, a fost cea curentă încă și în secolul al XlV-lea, căci din anul 1385 a rămas descrierea Sibiului făcută de un călător german, Ulrich von Tennstădt, și in această descriere el numește Sibiul exclusiv Hermesstadt și nu Hermannstadt.²) Alt argument că Sibiul a fost un târg mai vechiu, ni-1 dă o monetă a Sibiului din timpul regelui Bela (1161—1196), adecă scurt timp după așezarea aici a primului grup de coloniști germani. Dacă Sibiul s’ar fi înființat numai la venirea Sașilor, pentru un sat abia înfiripat, nu s'ar fi bătut monetă cu inscripția numirii sale vechi. De altcum, G, Seivert* * * * ⁸) presupune că în Sibiu a existat sub Arpazi, o monetărie, ceea ce ar reieși din textul următor al unui decret al regelui Andrei al Il-lea: „nec eciam in Comitatu Cibiniensis aliquis audeat comparere pecunia" și „item noua nostra monetă per anum observatam a Pascha usque ad Pascha. Et denares tales sint, quales fuerunt tempore regis Belae", mai departe se spune ceva ce are o anumită nuanță de actualitate: „Comites camerarii monetarum, Sali- narii et Tributarii Nobiles Regni noștri sint, Izmailitae et Judaei fieri non possint". Apoi în „notitia hungaricae rei nummariae", găsim că „in pro- vinciis vero Hungariae adnexis, Sirmium, Slavoniae et Zagrabia Croatiae, ’) K. Schiinemann, Die Sfellung des Siidostens in der Geschichte der mittel- alterlichen Kolonisation, Sibiu 1934, în Sieb. Vierteljahrschrift, Hermannstadt 1934, pag. 9—12. Cf. și Gustav Bedeus în Sieb. Deutsch. Tgbt. 27 Ianuarie 1935. 2) Emil Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu 1922, pag. 2 și nota 1. ⁸) G. Seivert, Op, cit., pag. 153. 480 ADRIAN CRISTEA nec non Cibinium Transilvaniae jam Saeculo 13, suas haberunt offi- cinas monetales", și Fried, Schuller-Libloy, în „Istoria dreptului tran- silvan" ne spune de asemenea că pe timpul lui Andrei al II-lea, s'au bătut monete în Sibiu. Cu toate acestea însă documentar se face amintire de o monetărie în Sibiu numai in anul 1433, dar o cameră monetarie a existat aici cu mult înaintea acestei date. Aceste însemnări sunt totatâtea indicii că Sibiul a continuat a fi ceea ce a fost și în trecut, adecă un târg important al acestui tinut. In a doua parte a secolului al XlII-lea sau la începutul secolului al XlV-lea, locul târgului tradițional al Sibiului a suferit o schimbare. Atunci s'a ridicat zidul al doilea al brâului cetății sistematice; el a despărțit platoul în două părți, în „târgul mic" și în „târgul mare". Un alt argument despre vechimea târgului și despre vechimea locului unde s'a pomenit că s'a ținut târgul, ni-1 oferă statutul cetății , Sibiului din anul 1451, „Constitutiones et stătută reipublicae Cibi- niensis", care la art. 4 are următorul cuprins: „diese innerhalb kleiner Ring umbfangen sein auf dem grossen Ring gelegene Erde soli wie bishero bey Menschengedenken erhalten ist worden hinfiiro auch fur ¹ gemeine und freye Erde alle Zeit gehalten werden und auch zur ăus- , sersten Not der Stadt gebraucht werden". Sau pe românește: „Pământul! (adecă locul) situat în interiorul târgului mic și târgului mare să fie | lăsat pentru toate timpurile de aci înainte, după cum a fost și până । acum din timpuri imemoriale ca loc liber și comun, iar orașul să-l! poată întrebuința numai în caz de nevoe extremă". Din acest text reiese pe lângă confirmarea vechimii locului de târg f al Sibiului, și aceea, că era privit oarecum ca exteritorial, destinat pentru I toată lumea, nu numai pentru citadini. Se știe că citadini puteau fi, fie pe drept fie pe nedrept, numai Sașii și cei de un neam cu ei. Con- civilitatea s'a câștigat de Români și Unguri numai după anul 1848, cu excepția unui interval scurt sub losif al II-lea, care anulase acest pri-1 vilegiu. Cu toate acestea populația autohtonă din afară de zidurile I cetății, în general, era binevăzută la târg, fiindcă aducea produsele de care aveau nevoe citadinii. Afară de aceasta, țăranii cumpărau produsele meșteșugarilor și mărfurile negustorilor din cetate. In plus^ cetatea mai incasa și vama și accisul dela cei ce veneau la târg in cetate. Când însă bântuia ciuma în cetate, ceea ce în trecut s'a întâmplat foarte des, Românii din ținut nu mai mergeau la târg. Cronicarul Sibiului impută în anul 1573 Românilor absența lor, scriind că în acest timp n'ai putut vedea vr'un Român, par'că pieriseră cu toții, ori fugi- seră cu toții peste Dunăre, „einen Walachen zu sehen war ein seltsam Ding, massen sie entweder alle gestorben oder jenseits die Donau CEVA DESPRE TRECUTUL TÂRGULUI SIBIULUI 481 geflohen*) **. Se vede că citadinii erau avizați la produsele Românilor, altcum nu se poate explica tonul amărit al cronicarului pentru lipsa din cetate a Românilor. In târgul mic și târgul mare, nu s'a ținut numai târgul de zi și de săptămână, ci și târgul de țară sau „târgul slobod**. Acest târg se ținea pe vremuri de patru ori pe an și dura câte trei zile. El a avut o mare importanță pentru burghezimea sibiană, fiindcă la el se aduna nu numai lumea din acest ținut, dar chiar și negustori din depărtări mari, din Orientul apropiat Cronicarul secolului al XVII-lea ne ilu- strează, cum se înrădăcinase de mult, importanța târgului de țară în cercurile burgheze, și scrie că un puiu de burghez sibian a răspuns la întrebarea, care sunt cele mai mari sărbători din an: „Crăciunul, Rosaliile și târgul de țară". De un sâmbure de adevăr n'a fost lipsit răspunsul naiv, deoarece „târgul slobod** se ținea în ziua unui sfânt și se deschidea cu un serviciu divin și cu tragerea clopotului celui mare dela catedrala săsească. Obiceiul acesta de a trage clopotul în dimineața zilei de târg de țară, s'a păstrat până în ziua de azi, dar signalul nu mai e respectat de târgoveți. Târgul tradițional al Sibiului nu și-a schimbat în decursul tim- pului niciodată locul. Excepție a făcut numai târgul de vite. Acesta s'a ținut la început în târgul mare și în livadie, care e locul de care face amintire strada Livezii de acum. Târgul de oi, ele se vede fiind mai nevinovate și animalele de predilecție ale autohtonilor, s’a ținut în curtea bisericii catedralei săsești, sau locul castrului de odinioară. Târgul de porci s'a ținut la întretăierea străzilor Ocnei, Faurului și a Gușteriței. Locuitorii din această parte de loc au cerut în anul 1764 Magistratului să-l mute în altă parte, dar, interesant, nu pe motiv de higienă, ci fiindcă porcii își permiteau să râme și să scurme străzile, pe atunci încă nepie- truite. La finea secolului al XVIII-Iea, târgul de vite a fost mutat dincolo de Cibin, în fața porții Ocnei. In timpul mai nou un autor sas¹) e de părere că târgul tradi- țional al Sibiului ar fi fost în orașul de jos, mai la vale de podul de fier unde a fost așezat și vechiul Sibiu. Nu este exclus să fi existat și acolo o piață pentru trebuințele mărunte zilnice ale populației din acea parte, dar aceasta nu însemnează că locul adevărat al târgului Sibiului n'a fost întotdeauna, sau „din timpuri imemoriale**, cum bine zice documentul citat mai sus, în „târgul mare** și „târgul mic". _ ADRIAN CRISTEA *) Emil M. T hal got t, Hermannstadt, die baugeschichtliche Entwicklung einer tiebenburgitchen Stadt. Sibiu 1934, pag. 14. CRONICI OAMENI Șl LOCURI DIN ARDEAL IN OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU Către sfârșitul înainte cuvântării uneia din cele mai frumoase cărți ; din câte ne-a dăruit Sadoveanu, Divanul persian, stă scris: „zilele ce j trăim acum noi fiii Europei sânt tot așa de aspre ca și zilele de demult*'. f Ca să-mi reamintesc cât de aspre vor fi fost acele zile ponosite de । vreme, am răsfoit din nou, carte după carte, scrisul avut al lui Sado- ¹ veanu, Ci’n multe, scriitorul care a răsbătut Țara mare face pomenire și despre oamenii noștri, Ardeleni băștinași, pe care i-a întâlnit fie în pământul buclucaș al Dobrogei, unde Mocanii s’au fost călătorit odată cu turmele lor, răsbind fără pieded naturale suișurile prietenoase și înălțimile cuprinzătoare ale Carpaților, fie în locurile unde ne-am prăsit din neam în neam, locuri a căror revedere mijesc în sufletul acestui Moldovean ales un „dor de lung călătorit". In Dobrogea, mândria voevodală a lui Mircea Domn, multe neamuri și-au înjghebat sălaș, unii într'o parte, alții în alta; numai Mocanii s’au răspândit pretutindeni în ținut. Sadoveanu a aflat știință despre ei înainte de spulberul cel mare din 1914. Opera Priveliști dobrogene, publicată în acel an, izvor de cumpliri grele și de isbăviri pe care niciodată nu le-om simți vremelnice, ne aducea — pilduitoare — povestea Baciului Tomegea. Spuneam că povestea e plină de tâlc. Și așa și este. Căci multă hărnicie a arătat Tomegea până să ajungă din „copil sărman" „baciul Tomegea", povățuitor al unei turme, grija căreia îl ducea cu gândul către cele „câteva oițe țigăi" cu care se pornise să cucerească Dobrogea, și om al dreptății fusese întotdeauna Drăgan, cel care dove- dise pe Ibrahim tâlharul, „spârcuitor" de oi și de vieți omenești deo- potrivă. Cu sârg și cu dreptate, Mocanii și-au schimbat iernaticul în așezare statornică, impunându-se dintru început ca oameni de seamă ai acelei părți de țară: „Așa s'a așezat Drăgan în Dobrogea, domnii mei, își termină baciul Tomegea povestea, și neamul lui pe urmă s’a înmulțit. S’a făcut și sat în jurul salcâmului unde dormea îngropat copilul... Dar numai om ca stăpânul nostru putea să înceapă ce a început. Zicea el așa mai pe urmă: Să nu uitați, flăcăi, vorba sfântă: ochiu pentru ochiu, dinte pentru dinte... De sălașul lui nimeni n’a OAMENI Șl LOCURI DIN ARDEAL IN OPERA LUI MIHAIL SADOVEANU 483 mai îndrăsnit să s'apropiel** Oricât de aspră s'ar părea această lege, ea subliniază identificarea desăvârșită cu -^destinul de păstor**, un destin pentru care munca fără istov a devenit datină, iar păzirea cu orice risc a prețului ostenelilor, o condiție de existență. •De vieața aspră și despre măsura în care vitregiile anotimpului au condiționat modul de trai al oierilor pustiiți în Dobrogea, ne vor- bește Sadoveanu într'o altă carte a sa, în Ostrovul lupilor, de curând apărută : „Iar ce se întâmplă când se năpustește asupra lumii un vifor nemilostiv, grămădind troiene, și bate și înalță omăt vreme de șapte zile fără contenire, numai oierii știu; căci omenirea cealaltă se ascunde în case și se tupilează în bordeie, se prăjește la vatra cu jăratic clipind din ochi ca mâța; pe când ciobanul nu știe de poclăzi, așternut și sobă; nici focul lui de vreme bună și de prietenie sub stele nu-1 poate aprinde; ci stă zi și noapte în spulber lângă oi, se culcă în tohoarcă trăgându-și căciuloiul până la nas, își face culcuș ca o fiară și stă cu urechea ațintită la mișcarea turmei. Dacă-i spulber mare și curge omăt mult, poartă oile în loc, ca să rămâie tot deasupra pe așezătură, să nu covârșească troianul toate ca într’un mormânt. Dacă umblă haitele de lupi, baltagul trebue să-i fie gata și cânii treji. Aprigă vieață**. Cu oameni ca Dănilă baciul, urmaș al lui Tomegea celuia de demult, ajutat de feciori „care slujesc cu dreptate**, asprimile iernii se înving insă, iar nedreptele orândueli omenești se înfruntă bărbătește, Mocanii urmând — din veac până în veac — diata străveche a unui rigă tot atât de vechiu, despre care cei de azi abia or mai fi având știință: „iar de când riga Remaxiu, cel care doarme lângă cetatea Devei, a mai scos o rânduială acum nu știu câte zeci de sute de ani, păstorii daci au ascultat porunca măriei-sale și și-au împins turmele până la bălți și până lângă marea**. Așa ne zugrăvește Sadoveanu vieața trud- nică a Mocanilor aceștia, pribegiți din părțile ardelene, ale căror rosturi au fost în toate timpurile pildă cuceritoare pentru strânsura de oameni pripășită cu vremea în preajma gorganelor, pe care oierii aceștia între- prinzători, dar nu și străinul de pripas, „le privesc și acuma într’un chip anumit, visând la cuvântul fermecat care face să cadă lacățile comorilor**. De vrednicit, toți se vrednicesc. O singură vină li se poate atribui: cuprinși toată vremea cu munca, nici nu mai au răgazul să cumpănească prețul mare al ierbii fiarelor, care le-a fost ursită, prețul mare al muncii lor necurmate. Mai vioi decât în Priveliști dobrogene și Ostrovul lupilor, ne-a descris Sadoveanu Ardealul și pe oamenii locului, — desvoltând teme variate, într’un stil cu frumuseți ademenitoare, — în Valea Frumoasei. Celor mai mulți valea le este cunoscută sub numele de Valea Sebeșului și numai puțini au aflat că acest din urmă nume al râului, Sebeș, este mai nou decât Frumoasa, nume vechiu românesc. Cazuri asemănătoare se întâlnesc peste tot în Ardeal și o cercetare amă- nunțită în această direcție ar da în vileag fapte de natură să înțâneze contestarea dăinuiri»românești în Transilvania și să caricaturizeze o bună parte din așa zisele considerațiuni „științifice**, argumentate cu o topo- nimie cunoscută lacunar și interpretată tendențios. Pe Valea Frumoasei deci, își agonisesc traiul vieții Căpâlnarii și Lăzurenii, — dibaci mânui* 484 I. VERBINA tori ai țapinelor, cu care mână, pe undele repezi, trunchii de brad spre joagăre, — aici se ,află și Șugagul, prisacă de fete frumoase, dintre care doar una, zice-se, pe nume Nastasia s'a arătat volnică de necredință în dragoste ; iar acolo unde valea se încolăcește prin munți, dela Tău începând, se deschid ochiului înălțimile: Gotul, Prigoana, Oașa, Șureanul, Vârful lui Pătru ș. a., se deschide raiul, ale cărui frumuseți le-a cercat scriitorul și prin el cetitorul poate să le simtă ’ de asemenea: „In munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să ¹ găsim cocoșii sălbatici, seva primăverii încă nu se pornise, deși ne aflam , la începutul lunei Mai. Sub brazi erau încă pete de omăt și, sub bălțile j mlaștinilor, ghețari. Tufărișurile arbuștilor păreau moarte în umbra ¹ cetinilor, soarele nou încă nu le făcuse să scoată ace de muguri. In trecere, spinăriile încercau să ne oprească, cu ghiare de ființe vii. „După ce urcarăm râpa o vreme, prin scobitura unui jilip sec, trecurăm în pădurea cea bătrână, la Cioaca dinarilor. Abia se simțea la răsărit geana de ziuă; lucirea ei slabă se resfrângea în fâșia de , brumă a scocului de lemn prin care ne strecurasem în tăcere la deal, eu și cei doi tovarăși ai mei. Cum intrarăm sub brădet, se făcu iarăși noapte ; apoi se luminară poieni de zăpadă veche. „Am stins lămpile ; ne-am oprit, ca să ascultăm. Adâncurile mun- telui tăceau. Nu adia boare de vânt. Printre spicele brădetului neclintit, ; în văzduhul înalt, clipea argintul viu al câtorva stele." — într'un ase- menea loc hălăduesc sălbătăciunile, ascunzișurile cărora scriitorul le caută, asociind diferitelor manifestări din vieața lor existența pe care , o duc, într’o deplină frățietate cu încunjurimea, muntenii acelor regiuni. Dintre toate istorisirile câte cuprinde antrenanta povestire a lui Sado- veanu, cu deosebire reușește să reliefeze viguros un personaj repre- zentativ pentru stările sociale și istorice din Ardeal, povestea lui Boz. Fiu al unui Carintian pribeag, căruia Victoria șugăgeanca i-a fost 1 tovarășă legiuită, căruia i-a fost mai cu seamă drag să moară în părțile | unde se statornicise, între brazii ce-și cumpănesc umbrele peste undele Frumoasei, Boz moștenise factura sufletească și deprinderile casnice ale părintelui. Paznic al pădurilor, cu vremea el „își durase casă lângă Prigoana, și ’n casă avea de toate, căci, fiind bun meșter de căpcăni și teascuri și priceput la așezarea stârvurilor otrăvite, scotea în fiecare primăvară destule piei de vulpe, jder și lup, pe care le neguța cu pri- cepere în târg la Sebeș", Ca să-și mai lumineze singurătatea, Boz a prins de s'a însurat, dar Nastasia „se nemerise a fi ca o floare trecă- toare". Anii s'au scurs însă și când durerea morții ei și-a mai oblicit alin, Boz a simțit din nou greul însingurării, iar inima i se buiecise . de neastâmpăr. Turia, șugăgeancă întocmai ca Victoria, ca și Nastasia, l-a ademenit cu cântecul și așteptând-o „să urce cu zestrea și cu cununia" la munte, Boz își lepădase din suflet uneltirea amărăciunii, se însenina văzând cu ochii. Norocul nu-i este însă frățân nici de astădată. Un văduvoi avut foarte, „vrând să se bucure de drojdia care a mai rămas în el", o pețise pe Turia, a nuntit întreg satul, ple- când apoi împreună către Țara Ciucului, oprindu-se tocmai la așezarea ce „se chiamă Macovei, după porecla văduvoiului". Potop de vrajbă s'a deslănțuit în Boz. Fără tărăgănare se porni către Sebeș, iar de Oameni și locuri din ardeal In opera lui MiHaiL sadoveanu 483 acolo — cu „țugui" — spre secuime. Aici Fekete și Kiș, oameni „tare de treabă", au știricit pricinile necazului său, l-au îndrumat către vol- bura pătimirii sale. Ajuns la sălașurile lui Pântea, unde în acea zi înburată Turia se întâmplase singură gospodară, Boz îi zise: „Ascultă Turia, am venit să-ți spun trei vorbe și pe urmă mă duc la ale mele. Să te bată Dumnezeu",.. Și-a mai glăsuit el o vorbă grea cât păcatul Turiei, un cuvânt ale cărui sunete „le-a scrișnit, rostogolindu-le ca dintr'un tunet lăuntric. După care s'a alinat. Și-a îndesat pălăria pe ochi, s'a răsucit fără să se mai uite înapoi și a luat drumul îndărăt spre apa Frumoasei"... Felul în care Boz viețuește în inima munților, deprinderile sale, vorbele rostite în împrejurări de mare trudă sufle- tească numai cu greu lasă să ghicești în Boz pe urmașul lui Loiz, venit la noi de prin streine meleaguri; ele învederează mai degrabă ospi- talitatea și puterea de asimilare a poporului ce de când e lumea a apucat să-și ducă traiul vieții îndărătnic, greu în fundături de munte, mai norocit pe câmpiile împovărate de rod, dar și mai bântuite de năpasta vrajbei fără de hodină. Cele cuprinse în Valea Frumoasei nu istovesc însă toate ispitirile prin care Sadoveanu a stârnit mărturisirile oamenilor și a pătruns rosturile locurilor din Ardeal, în anii de după unire. Mărturie ne este opera Ochiu de urs, cu acea sguduitoare pățanie a lui Nicula Ursaki, cunoscut „stăpânilor" din Cluj și Sibiu, lui Ieronim Dragu, lonaș Popa și Aurel Micu, și prin ei lui Sadoveanu, sub numele de Culi, nume care, rostit de „stăpâni", desvăluia paznicului dela obârșia Frumoasei prietenia cu care ei îl omeneau. Mai rar așa domni I Povestindu-ne câte a petrecut Culi când cu boala Anei, și încă mult după stingerea ei, Sadoveanu individualizează în afară de purtătorul principal al acțiunii și alte personaje: pe nana Floarea, mamă grijulie și soacră cum toate nurorile și-ar dori, pe Toma și Traian, prinzași la necaz, hăulitori la voioșii, ori pe Ion Bezarbarză, slugă isteț, iute ca focul, ca unda Fru- moasei de neobosit. Limbii în care întâmplările dela Prelunci s'au dăruit nevremelniciei slovei nu-i vom putea spune prețuiri mai drepte, decât cele pe care Sadoveanu însuși le-a menit să valorifice graiul românesc din Ardeal: „Oamenii din locurile înalte păstrează o discreție remarcabilă în raporturile lor verbale; fraza lor e înflorită altfel, în armonie cu linia munților, cu limpezimea apei și a cerului". Istorici preocupați de adevăr au afirmat adeseori, pe temei de dovezi, că multe dintre fruntașele familii românești din Ardeal, con- strânse fiind de strășnicia împrejurărilor trecutelor vremi, și-au înstrăi- nat numele; au arătat că membrii aparținând acestor familii au ajuns să îndrumeze, cu cinste și fală, uneori destinul politic, alteori desvol- tarea culturală a altor popoare, care s'au pripit să și-i revendice. Pro- cesul de înstrăinare al numelor strămoșești din Ardeal a fost însă activ și în alte straturi ale societăți românești, susținut de o necumpătată politică de desnaționalizare. Dar firea oamenilor și realitatea etnică nu se supun modificărilor operate în matricolele de stare civilă; ele biruesc năpastele și în momente prielnice își desvăluie ființa cea ade- vărată. Astfel lămuriți, nu ne va prinde mirarea de ce genealogia unora din familiile secuești identifică netăgăduita origine românească a 486 i. VERBINĂ înaintașilor, nu ne surprinde deloc, că Sadoveanu, deprins să remarce tot ceea ce aruncă o vie lumină asupra stărilor reale din Ardeal, a stăruit, în volumul întitulat Vechime, asupra sfătosului Ghergheli-baci. „Kiș Ghergheli, scrie Sadoveanu, slujitorul nostru, e un secui sărac, de cincizeci de ani vârstă. Nu știe nicio vorbă românească. Ascultă ca pe o muzică neînțeleasă conversațiile noastre. Și cu toate acestea bunicul lui Kiș Ghergheli a fost român. Kiș înseamnă mic. Acel Micu, bunic al lui Ghergheli-baci, și-a mutat sălașul din altă parte, cum și-1 mută cerbii; și-a schimbat drumul, cum și-l schimbă puhoaiele mun- telui ; și-a schimbat limba, cum își schimbă vântul șoaptele. Nu l-a mai chemat Micu; dar Kiș înseamnă același lucru ; iar ființa lui a urmat legea poruncită dintru început: căci legea poruncită dintru început a . fost ca el să fie, ca și strămoșii lui, un om din acești codri și din acest j munte. Lui Kiș Ghergheli religia i-a rămas aceeași; rostește, ca și stră- [ bunii duși, un Tatăl-nostru pe care-1 simte în el, fără a-i pricepe anume ■ cuvintele ; execută în toate zilele vieții un ritual care a fost al gene- 1 rațiilor anterioare, și ne informează cu oarecare mirare, că schim- j bându-se domnii lumii și împărățiile, copiii lui învață iarăși limba celor I de demult.,, Bătrânii au fost români, iar noi ne-am făcut secui." 1 Și nu s'ar putea spune că noua orânduire a domniilor i-a cășunat I vreun neajuns lui Kiș Ghergheli. Dimpotrivă, iată ce gândește el I despre schimbarea împărățiilor : „— Mă rog domniilor voastre, a zis el j oftând, trebue să vă spun că, în vremea dinainte, au fost oameni tari | care ne-au apăsat pe noi sărmanii. Aicea în munți, au fost numai! stăpâniri domnești și noi am stat în genunchi. Acum mă bucur că 1 găsesc un ban ș'o milă, sorb un pahar de vinars și trag în dinți o j bucată de carne ; de asemenea acești o sută de lucrători dela drumul J ce se deschide acum la malul pârâul ai, tare se bucură că domnii au] să puște doi cerbi și au să ia numai capul cu coarnele, lepădându-le 1 trupurile. O săptămână întreagă au să se sature de carne. Rânduiala l asta nu pot zice că nu-i bună; secuilor le place carnea și pita prăjită] cu unsoare. Insă în zilele vechi au fost sărmanii mai săraci, iar domnii! mai bogați și mai tari de inimă." Vorbele lui Ghergheli-baci sunt pline] de un adânc înțeles, căci ele preamăresc unul dintre mijloacele prinj care stăpânirea românească din Ardeal, des acoperită de o nedreaptă I hulă, a restatornicit bunăstarea între oameni umiliți de strășnicia caste-1 lelor feudale și pururea înfricoșați de prezența brandeburgurilor cel] împelițau trufia și lipsa de înțelegere. 1 Ș'a mai contestat, în cărți pline de fărădelegi științifice și în dis-ll cursuri dogorite de patimă, caracterul românesc al vieții orășenești din| Ardeal. Au fost pomenite și nume: Satu-Mare, Târgu-Mureș, Cluj ș. a,; Firește, nu negăm că din noianul atâtor defăimări oamenii căpătuițh la minte au reținut întotdeauna dramul de adevăr cuprins în ele. 11 reținem și noi, pentrucă ne pare nimerită înțelepciunea de parabolă a acelui cuvios părinte din Vechime care zisese într’un rând: ...„noi oamenii ne ducem în pădure și sălbătăciunile trebue să rămâie în oraș..." ; îl păstrăm, pentrucă nu credem că orașul se poate susține, fără reazemul neîntrerupt al satului. Mai statornici decât cei care stă-¹ pânesc orașul fără sprijinul satului, sunt cei ce se știu din neam în OAMENI Șl LOCURI DIN ARDEAL In OPERA LUI MIHĂIL SADOVEANU 487 neam stăpâni numai pe așezările sătești. A socoti altfel, înseamnă a-ți închipui că în moliciunea de harem a serelor încolțește ghinda, cresc stejarii voevozi peste veacuri. Toate operele discutate aici, cu excepția acelor minunate Pri- veliști dobrogene, au fost încredințate tiparului abia în ultimii ani, aparțin prin urmare epocii de maturitate artistică a lui Sadoveanu, chiar dacă trebue să admitem că materialul pe care ele îl prelucrează a fost recepționat cu ani în urmă. Faptul acesta nu e lipsit de însemnătate, căci numai raportându-ne la el vom pătrunde pricinile cărora Sado- veanu datorează interpretarea reală a complexului social din Transil- vania și prezentarea într’o formă antologică a temelor care prin natura lor și prin intențiile creatorului s'au dovedit volnice de poetizare. In terminologia literară a lui Sadoveanu, poetizare nu va să zică numai decât siluire a realității, transfigurare a ei, deoarece mi se pare că acest scriitor ține să se știe, cel puțin acum, că numai rareori s'a lăsat ademenit „de minciunile convenționale** și de „florile de stil ale poe- ziei", Această mărturisire confirmă presupunerea că într'o bună parte a operii lui Sadoveanu adevărul artistic nu este contrazis nici de rea- litatea imediată, nici de cea istorică. Costatarea nu năzuește să incinte discuția unei controversate probleme de estetică; ea tinde doar să fixeze limitele credinței în adevărul relatărilor din opera lui Sadoveanu. Poposind în Ardeal, marele nostru povestitor a intuit cu deo- sebire caznele sufletului românesc de aici, un suflet hărțuit și de împo- trivirea firii, mai greu vrăjmășit însă de omeneasca ocârmuire. A supra- viețuit totuși, și este unul din multele merite ale lui Sadoveanu că a știut să surprindă titanismul acestei dăinuiri, lăsând posterității hrisovul virtuților etnice care o explică. I. VERBINĂ REORGANIZAREA COLECȚIILOR ȘTIINȚIFICE BLÂJENE — Biblioteca Centralâ și Muzeul Blajului — Lucrările care se ocupă de bibliotecile și muzeele noastre au fost și continuă să fie atât de rare, încât e imposibil să nu ne oprim asupra broșurilor profesorului Ștefan Manciulea, închinate Bibliotecii Centrale ’) și Muzeului Blajului²). E inexplicabil, de altfel, cum de au rămas aceste lucrări nerelevate nici de specialiști, nici de istoricii no- ștri culturali, nici de periodicele ardelene. Până la Unire, intelectualii ardeleni știau vag că Blajul posedă o bibliotecă extraordinară, poate cea mai bogată colecție de cărți a Ro- mânilor din Ardeal. Mulți știau să dea și amănunte despre cărțile „ară- bești provenite din moștenirea lui Cipariu, sau de mari donații împă- rătești. Dar aproape nimeni nu știa, nici atunci și nu prea știe nici astăzi, despre enormele și neprețuitele vrafuri de manuscrise și docu- ’) întâia broșură cu acest titlu a apărut in 1938 Ia „Cartea Românească", Bu- curești (23 p.) î a doua, mult mai cuprinzătoare (67 p.) la Tipografia Seminarului din Blaj. s) Retipărire din „Cultura Creștină", Blaj 1940 (30 p.). 48â ION MU$LEA mente și de bogatele și interesantele piese muzeale ale Blajului. Câțiva j specialiști, istorici, filologi, bibliografi, aveau doar cunoștință de unele din ele. Dar nici ei nu bănuiau ce se ascunde in lăzile din podul Bi- bliotecii Centrale. j A trebuit ca la conducerea colecțiilor blăjene să vie profesorul 4 Manciulea, ca să se dea un catalog al manuscriselor și încă tipărit, | deci cu sorți de a ajunge în cercuri cât mai largi. Această migăloasă I lucrare, împreună cu cele ce vom arăta mai jos că a realizat profe- I sorul Manciulea, îl așează pe marea linie a cărturarilor și binefăcă- I torilor Blajului. j Căci trebue să ne gândim că o bibliotecă și un muzeu nu în- j semnează numai a îngrămădi și a primi donații peste donații; un merit ] tot atât de mare ca al acelora care dăruiesc colecții, oricât de bogate, 1 îl are și cel care organizează această grămadă de cărți, manuscrise sau 4 piese de muzeu și se îngrijește ca bogățiile acumulate de zeci de ani I să fie puse la dispoziția celor pe care îi interesează în condiții optime. I s 1 în cele următoare vom releva, pe baza lucrărilor citate,¹) momen- 1 tele mai importante din vieața bibliotecii blăjene și felul în care s'a I desvoltat ea. 1 La 1737, când descalecă la Blaj, episcopul Inochentie Micu-Klein I aducea și „un însemnat număr de cărți** (pag. 1). Sinodul din anul ur~ 1 mător ia o hotărire de o importanță deosebită, anume ca între înda-I toririle călugărilor blăjeni să fie și „a griji de instrumentele liberalei adecă scrisorile clerului și ale neamului românesc** (p. 2). După 1747,1 ei și purced la adunarea „de acte și cărți** destinate viitoarei biblioteci. I „Zestrea de cărți" rămasă dela Vlădica Inochentie „alcătuiește înce- ll putui Bibliotecii cinului" călugăresc (p. 4). Ea se îmbogățește prin ma-l nuscrisele întâilor călugări, „încât biblioteca la 1754 a putut fi des-l chisă" (p. 5). „Buna pază a ei" se încredințează viitorului episcop Gri-I gore Maior. La 1747 catalogul Bibliotecii mănăstirești — care se pă-1 strează până astăzi — arăta 750 volume (p. 6). Unele sunt așezate și I în zilele noastre în dulapurile de acum două sute de ani. La consa-B crarea episcopului Grigore Maior (1773), împărăteasa îi dăruiește — lai cererea lui — numeroase și prețioase dublete de cărți din colecțiile] imperiale (p. 7). ■ Biblioteca blăjană se mai îmbogățește și cu manuscrisele de o] valoare deosebită ale celor doi protagoniști ai școalei ardelene; Klein] ') Trimiterile se referă la broșura cea mare, apărută în 1939. Cu mult regreți suntem siliti să înregistrăm în textul ei numeroase neglijente de stil și limbă, precunrt și foarte multe greșeli de tipar De altă parte, găsim că autorul s'a ocupat într'o lu-J crare despre istoricul unei biblioteci, inutil și supărător de mult de biografiile luil Clain, Șincai, Maior (pp. 9—17) și Moldovănut |pp- 27—32). Lipsește, în schimb, menJ ționarea numărului volumelor Bibliotecii. Ar fi interesant de știut dacă cifra dată de Lupeanu (în 1922), de peste 50-000 volume, corespunde sau nu realității. Oficialitatea maghiară trecea, în 1912 — probabil în mod tendențios — „Biblioteca Mitropoliei din Blaj", între bibliotecile care nu depășeau zece mii de volume. (Pentru amănunt* se poate vedea lucrarea subsemnatului: „Contribuțiuni la cunoașterea bibliotecilor roț mânești ale orașelor din Transilvania până la Unire" — Cluj, 1935, pp 22—24) REORGANIZAREA colecțiilor ȘTIINȚIFICE blâjene 4â9 și Maior (p. 9—16). Călugării blăjeni își copiază și marile cronici mol- dovene, pentru a le avea în biblioteca lor (p. 17). Cei mai mulți episcopi și călugări lasă cărțile, manuscrisele și corespondența lor, cu limbă de moarte Bibliotecii. Dar „donația cea mai de preț făcută Bibliotecii Cen- trale este bogata colecție de cărți și manuscrise, acte și corespondență** a lui Timoteiu Cipariu (p. 18—19), — „cel mai mare bibliofil al nostru** — cum îl numește Al, Lupeanu. Din nenorocire revoluționarii unguri nimicesc, în 1848/49, cea mai mare parte din colecțiile de documente ale arhivei episcopești și de cărți ale bibliotecii mănăstirești. Mai mult a avut însă de suferit valoroasa bibliotecă a lui Cipariu (pp. 23—25). Alți doi mari colecționari de cărți și manuscrise — toate ajunse la Biblioteca Centrală — au fost academicienii blăjeni loan Micu Mol- dovan (Moldovănuț), pasionat în deosebi de vechile tipărituri româ- nești (p. 27—32) și Augustin Bunea. Aceștia sunt însă numai marii donatorii Ar trebui să înșirăm zeci de nume de mitropoliți, canonici, profesori, pentru ca lista celor ce au lăsat cărțile și manuscrisele lor moștenire Bibliotecii să poată fi completă. • Din cele ce s'au scris, până la profesorul Manciulea, despre co- lecțiile blăjene,¹) n'am putut urmări în mod satisfăcător felul în care s'a format Biblioteca Centrală. D-sa ne lămurește (pp. 35—37) marele rol al lui Augustin Bunea Sin centralizarea acestor biblioteci. într'un discurs al său spusese! „Aș vrea să am măcar atâta avere, încât să pot deschide cărților din bibliotecile noastre rântuite, un adăpost larg și luminos, cu intrare în toată una vreme pentru cei ce doresc a se adăpa din atâtea izvoare de învățătură, ca să nu fim siliți a alerga prin orașe străine pentru câte o carte ce se află și aici**. Iar prin testamentul său, Bunea lăsa: „ ... o sumă... cu care.., să se poată clădi... o casă... provăzută cu încăperi mari, în care să se poată așeza toate bibliotecile greco-catolice mai mari din Blaj**,.. Clădirea care adăpostește actualmente Biblioteca Centrală se ridică — fapt care-și are semnificația sa — pe locul caselor unde au viețuit, pe vremuri, Cipariu și Moldovănuț. Ea a fost terminată în anul 1912. Numeroasele colecții amintite mai sus risipite „prin diferite săli" ale liceului de băieți, ale Seminarului ori prin alte camere dosnice ale unor case particulare" (p. 35), bibliotecile „Mănăstirii, Seminarului, Cipariu — multă vreme adăpostite în o cameră din Casa actuală Capitulară" (p. 36), trec, în 1916—27 abia, în clădirea actuală, împreună cu bi- blioteca lui Bunea (p. 37). Regretăm că nu s’a păstrat o listă a bibliotecarilor care au urmat lui Grigore Maior, după anul 1764, la „buna paza cărților". Abia peste un veac îi cunoaștem un urmaș, prin anul 1860—70: pe Moldovănuț, care a reușit să catalogheze și numeroteze cărțile bibliotecii gimnaziale >) Cf. în special broșurile lui Al. Lupeanu: Călăuza Blajului (Blaj, 1922). Blajul ți biblioteca lui (Blaj, 1932) și articolul Biblioteca Centrală din Blaj (in „Boabe de Grâu" III—1932, pp. 613-626). 4 49d ION MUȘLEĂ și a celei călugărești (pp. 37—38). Apoi iar nu se mai pomenește o bucată bună de vreme de un bibliotecar cu rosturi temeinice. In 1916 e numit profesorul Zenovie Pâclișanu, care a fost împiedecat însă, în munca-i de organizare, de evenimentele războiului din 1916/17. Acest bibliotecar cu multă pricepere, din nenorocire părăsește Blajul, încă în 1919. Urmașul său a fost regretatul scriitor Al. Lupeanu-Melin, care, deși a condus Biblioteca timp de peste 15 ani, a realizat după părerea noastră prea puțin, O muncă uriașă îl aștepta deci pe profesorul Manciulea, numit bibliotecar în anul 1937, El i-a făcut față cu mult curaj și cu mare succes. Deși a luptat cu aceleași lipsuri de fonduri materiale și de per- sonal ca și antecesorul său, a putut realiza, după abia „doi ani și ju- mătate de muncă", atât de importantul „Indice al manuscriselor** ’) blăjene, publicat în anexa broșurii (pp. 47—67), catalogarea bibliote- cilor mitropoliților Mihali și Suciu și clasarea și catalogarea extraor- dinarei bogății de acte, scrisori, notițe, diplome și alt material docu- mentar, „risipite vraiște prin podul clădirii’* (p, 46). Pentru puterile unui singur om — cum suntem lăsați să înțelegem că au fost făcute aceste lucrări — munca aceasta pare aproape supra- omenească. Dar însuflețirea și abnegația profesorului Manciulea a putut face adevărate minuni. E întradevăr întâia dată când comorile biblio- tecii— cărți, manuscrise, documente — sunt accesibile nu numai unui număr restrâns de inițiați, ci oricărui cercetător serios. Bibliotecarul de astăzi al Blajului ajută din toată inima pe cercetători publicând însuși interesante lucrări cu material scos din arhiva ce conduce.²) In felul acesta Biblioteca Blajului începe să devie o bibliotecă vie — și să se apropie de menirea ei. Spunem „se apropie** numai, căci atâta vreme cât sala de lectură a Bibliotecii nu va putea fi deschisă zilnic, la ore fixe — oricât de puține ar fi ele și oricât de puțini ar fi cititorii la început, — așeză- mântul acesta nu și-a împlinit chemarea. Cunoaștem greutățile de tot felul care se pun în fața acestui vechiu deziderat. Suntem convinși apoi că ceea ce Statul face pentru „Biblioteca I. C. Bibicescu" din Turnu-Severin și pentru „Biblioteca Urechea" din Galați, ambele luate în bugetul Ministerului Culturii Naționale, cea dintâi cu cinci posturi de funcționari și trei oameni de serviciu, iar a doua cu doi funcționari și un om de serviciu, plus câte 25—30.000 Lei cheltuieli materiale,³) — nu se va putea refuza nici celei mai bogate și mai caracteristice biblioteci a Românilor ardeleni. ’) Catalogul cuprinde 217 titluri de manuscrise românești, 267 latinești, 20 slave, 10 germane, 17 maghiare, 4 italienești, 8 grecești și unul francez. Ele interesează pe specialiștii unor domenii foarte variate: teologi, filosofi, istorici, filologi, folkloriști, medici, etc. ?) Din publicațiile profesorului Manciulea în legătură cu acest material, cităm: Timoteiu Cipariu: început de autobiografie (Blaj, 1940); Timoteiu Cipariu și Academia Română (Blaj, 1941). ⁸) Datele sunt luate din bugetul pe exercițiul 1941/42, pp. 322 și 341, Reorganizarea colecțiilor științifice blâjene 491 In orășelul dela Îmbinarea Târnavelor, nu s'au adunat însă numai cărți, manuscrise și documente. încă de pe la jumătatea veacului al XVIII-Iea, au început să se doneze și diferite obiecte, care priveau în deosebi trecutul nostru roman. La îndemnul oficialității austriace de mai târziu, școalele blăjene încep să-și organizeze colecții, mai ales în legătură cu predarea științelor naturale. Toate cad, în cea mai mare parte, pradă revoluției din 1848/49. Munca de reorganizare a unui muzeu reîncepe însă iarăși cu colecții de științe naturale, apoi și de monede, obiecte romane și medievale, antimise, icoane, medalii, cărți vechi românești, diplome nobilitare, etc. încă de pe vremea aceea se vorbea de „Muzeul Național din Blaj" (p. 9). Colecțiile înmulțindu-se, la 1889 monedele și antichitățile sunt separate într'un „Cabinet de arheologie" (p. 10). Numărul obiec- telor crescând o parte sunt trecute în clădirea nouei „Biblioteci Cen- trale" (p. 12). Lupeanu spune chiar, că aceasta are „și o anticameră, care servește provizor ca muzeu bisericesc și de etnografie". Se putea oare ca aceasta rușinoasă stare de lucruri să continue? Cel care îi pune capăt este tot profesorul Manciulea, Abia ter- minată noua clădire a „Palatului Cultural" — care, în treacăt fie zis, cadrează atât de puțin cu stilul edificiilor frumoasei piețe a Catedralei — d-sa și propune ca cele patru săli dela etaj să fie rezervate adăpostirii „Muzeului istoric și etnografic al Blajului". Propunerea se primește și, astfel, în anul 1938, începe concentrarea aici a diferitelor colecții dela Liceu, Biblioteca Centrală și Mitropolie. Munca de organizare și aran- jare a durat aproape un an, „din zori și până noaptea târziu" (p. 13), greul ducându-1 iarăși același singur om: profesorul Manciulea. Inau- gurarea are loc într'o zi istorică, la 3/15 Mai 1939, cu fastul cuvenit unui astfel de eveniment. S'a putut vedea atunci un muzeu cum puține sunt în orașele noastre de provincie: modest ca mobilier, dar plin de lucruri nepre- țuite pentru toți Românii și în special pentru cei din Ardeal. (Sfătuim călduros pe toți cei care tresar la evocarea trecutului nostru să se oprească la Blaj, fie și între două trenuri, pentru a vedea extrem de interesantele piese din muzeul realizat cu atâta trudă de profesorul Manciulea). Ar fi greu să dăm o listă a obiectelor mai importante, în ordinea interesului ce prezintă. înșirăm totuși câteva: proclamațiile din 1848/49, scrisorile dela Avram lancu, diplomele de numire ale episco- pilor blăjeni, călimara lui Șincai, manuscrisele lui Cipariu, tablele ce- rate, vitrina lui Moldovănuț, vechea tipografie blăjană (cu teascul de lemn din veacul al XVIII-Iea și celelalte scule ale vechilor meșteri, precum și clișeele xilografilor). Va interesa de sigur și secția istorică, cu piese datând din diferite epoci, secția de cărți și manuscrise arabe (moștenite dela Cipariu) sau colecția etnografică, aranjată într'o fru- moasă odaie țărănească*de pe Valea Secașului. Dar toate aceste lu- cruri se vor putea vedea mai bine în catalogul obiectelor expuse, promis de directorul Muzeului. Ca și la Bibliotecă, trebue să subliniem că multe din aceste obiecte erau foarte greu de văzut de către un simplu particular, înainte de 4* 4^2 iON mU$lea concentrarea lor în „Muzeul Blajului". Acum, fiind puse unele alătur^ de celelalte, într un cadru’ potrivit, puterea lor de evocare este incom-ș parabil sporită! fl Iată pentru ce abia găsim cuvinte pentru a aprecia această nouă3 realizare, operă de înaltă valoare educativă și națională, pentru cărei profesorul Manciulea merită, pe drept cuvânt, cum a spus regretatul: mitropolit Alexandru Nicolescu, în alocuțiunea dela inaugurarea Mu-| zeului: „întreaga apreciere a întregei țări românești". I ION MUȘLEA 1 SCRIITORUL ION VLASIU J Spre deosebire de poezie, unde formele de exprimare sunt maî| rigide, determinând uneori chiar evoluția sentimentului și subtilitatea | cugetării, în proză imaginația constructivă este mai la largul ei. Obser-1 vație, compoziție, stilizare se bucură de multă autonomie. De unde ! pentru scriitor posibilitatea de-a frânge oareșicum genurile literare,! de-a descinde din schiță în nuvelă și din aceasta în roman, de-a varia 1 motivele în sânul aceluiași gen, de-a mări sfera observației și de-a.1 nuanța stilul, potrivindu-1 diverselor situații și momente ale compo-1 ziției. Din această potențialitate a prozei de-a se mula mai cu ușurință 3 pe substratul realității exprimate, decurg de sigur, foloase și incon- 1 veniente. 1 Dacă corsetul strâns al poeziei este un factor de schimbare și în | aceeași măsură de îngrădire, păstrându-i o puritate picturală și muzicală, 1 care transcendă uneori intenția originală a inspirației și o ferește de-o 1 încălcare inestetică a genurilor, proza în schimb, relaxând vigilența, < cere artistului: o putere mai mare de concentrare în afară, asupra: fondului, o stăpânire de sine în mânuirea faptului divers, a reflexiilor și sentimentelor exprimate și o stilizare adecvată. Pe scurt, în proză disciplinei interioare a formei i se substitue o disciplină externă, pro- venită dela fond, ceea ce poate să fie de multe ori puțin comod. Oare faptul, că tineretul frecventează mai mult poezia, nu se datorește parțial, pe lângă alte motive, și acestei dificultăți de diferință struc- turală ? Meșteșugul scrisului pentru a realiza valori literare durabile trebue deci, în acest caz, să facă dovadă de mai multă ingeniozitate în trans- punerea de pe planul realității pe cel al artei. In proporții egale liber- tatea de compunere se restrânge nu prin greutatea de exprimare a sentimentului în anumite cadențe de ritm, armonie și sonoritate, ci prin însăși necesitatea de-a stăpâni, selecta și organiza materialul 3 oareșicum brut, rezultat din lumea impresiilor și senzațiilor. Iată piatra j de încercare pentru prozatori, iată laminoarul prin care trece lamura j prozei. 3 Dacă în poezie forma relevă, ajută și desăvârșește realizarea sen- ’ timentului, invers am putea spune că ’n proză ingeniositatea artistului 3 trebue să-și creeze singură obstacole pentru subiect prin căutarea formei celei mai potrivite. In poezie anxietatea creatoare circulă dela : formă la fond, iar în proză dela fond la formă. 3 SCRIITORUL ION VLASIU 493 Față cu aceste probleme de exprimare două sunt atitudinile obișnuite ale scriitorilor. Una este livrescă literară, adecă studiată. Experienței, trăirei și observației, care nu poate să lipsească nici în acest caz, i se adaugă corectivul lecturei îndelung asimilate, al remi- niscențelor savante, filosofice, psihologice, în genere literare. Ceealaltă atitudine pornește direct dela vieață și tinde să ne-o prezinte cât mai nealterată în aspectul ei natural. In literatura universală se găsesc exemple din belșug pentru ambele maniere. Ce constitue oare farmecul artei de-a povesti al lui A. France, dacă nu acele savante transmutări ale vieții în eroi de pură imaginație de cărturari și în dialoguri socra- tice, un fel de reflex secund al vieții prin prisma cărților? Unde rezidă deosebirea între M-me Bovary sau Salammbo de același G. Flaubert, dacă nu chiar în diversitatea problemei de compunere și stil, impuse lui de diferența de subiect. Geniul epic al marilor roman- cieri englezi sau al unui Tolstoi sau Dostojewscky este în schimb mult mai aproape de vieață, în al cărei flux se integrează așa de miraculos și, poate cel mai mare artist al compunerii moderne, M. Proust. * • * Fără să intenționăm câtuși de puțin prin acest preambul, sau mai bine zis divagație, destul de pedantă și — bănuim — aproape metafizică o pronunțare definitivă asupra scrisului d-lui Ion Vlasiu, care de-altfel este la începutul activității lui literare, introducerea pi s'a părut totuși necesară prin înlesnirea pe care poate să ne-o aducă la înțelegerea celor două cărți ale d-sale apărute până azi: Am plecat din sat și Pocește cu năluci. Cea dintâi Am plecat din sat (Editura Miron Neagu, Sighișoara f. a.) este o carte cu amintiri care la apariția ei a stârnit un viu interes în publicul cetitor românesc. Unde trebue căutat secretul acestei primiri călduroase? In care componentă a operei vom putea surprinde vâna talentului narativ, care sunt părinții spirituali, dela care purcede arta d-lui Vlasiu și care este partea originală de observație trăită, pe care o adaugă în plus patrimoniului literar, iată întrebările la care credem că, răspunzând vom putea elucida parțial unele aspecte de scrisului său. O primă și superficială lectură ne-ar explica favoarea publicului prin chiar conținutul acestor amintiri rurale și numai parțial orășănești, ale fiului de țăran de pe malurile Mureșului. Ele sunt și destul de recente, datând din epoca de după 1918, sfârșitul primului războia mondial. Clasa noastră intelectuală din Ardeal, căreia i se adresează în primul rând autorul, a găsit in ele de sigur multe elemente comune, în care și-au descoperit copilăria și tinerețea așa de puțin veselă și mulțumită. Precum o generație mai veche a trăit cu „Popa Tanda" sau, cu „Budulea Taichi**, precum sunt încă destui dintre bătrânii cărturari, pentru carg versurile lui Coșbuc au rămas cântecul inimii lor sau alții mai tineri, a căror crainic, de astădată vestitor de desrobire, a fost Oct. Goga și a căror vieață în pace și războiu a evocat-o cu mult meșteșug Liviu Rebreanu în Ion și Pădurea Spânzuraților, tot astfel generația postbelică s'a văzut oglindită în Am plecat din sat. Dar o astfel de explicație nu este de loc literară, ea participă la valori 494 P. DRÂGHICI înrudite, însă nu organice. Cartea în cazul acesta ar fi numai un fel de sociologie literară, o pictură a satului și mediului țărănesc de pe Mureș, alături de cel arădan al lui Slavici sau cel din Bistrița-Năsăudului al lui L. Rebreanu. Tradusă sau cetită de un strein de mediul descris, ea n'ar mai stârni nicio rezonanță sentimentală și n'ar mai păstra decât prea puține elemente de semnificație general omenească, degradându-se la rangul unui document de vieață rustică primitivă. Naturalismul exagerat, uneori cu desăvârșire inestetic — pe care pentru a-1 ilustra mă mărginesc la trei citate din capitolul „Dragoste învrăjbită” unde cearta amarnică a țăranului pentru pământ izbucnește în expresii vulgare ca : „...Cine-i prostul ăla care să lucre ca robul. Să le facă pe toate cum le-am făcut eu și pe urmă dumniata să le dai pământul la scroafele astea, că nu le-oi zice altcum...", sau: „... — Tu să taci, prăpădito, că-ți rup măselele, — și Neculiță se răstea în așa fel că fata nu mai avea poftă de vorbă...", sau: «...— Noa acum să nu te mai miști de aici, auzitu-m'âi ? Cățea! Bine ț'o făcut, că nu m'ai ascultat. Acuma să mă iau pe drumuri pe la potracări, să mă bag în pâri, să-mi prăd ce am ș'apoi bine am ajuns..." — nu se poate justifica într'o creație literară. Asemenea cuvinte și expresii, oricât de savuroase și de neaoșe, nu pot, nici măcar prin virtutea lor fixativă de situații și caractere, să fie admisă într'o scriere literară. Adâncind însă analiza, surprindem reminiscențe destul de palpabile în cartea d-lui Vlasiu, care să ne descopere și pe maeștrii săi, dela care a pornit, dar să ne ajute în bună măsură și la stabilirea adevă- ratei valori a scrisului său. D-l Vlasiu a trăit în mediul rustic, pe care ni-1 evocă cu atâta pitoresc, a simțit alături de Moșul, Bacu, Neculiță, Buna, Nelu și celelalte personagii ale cărții; a cunoscut drama des- rădăcinării și a păstrat în suflet multă vreme regretul după satul co- pilăriei. Amintirile nu lasă nicio îndoială asupra autenticității și trăirii lor. Ele ne evocă însă în același timp, aproape involuntar, pe marele meșter al genului, pe moldoveanul I. Creangă. Sunt multe puncte, care ne indică o apropiere de arta acestuia. Fazele primei copilării așa de bine prinse atât ca psihologie infantilă, cât și ca isprăvi copi- lărești, spre ex. când a furat brișcă moșului, sau când împreună cu micul său unchiu Nelu au prăvălit pietre și bolovani pe șinele „ghe- zeșului", sau când, nevoind a scălda boii, au mâncat o bătaie strașnică dela moșu, în a cărui curte a copilărit după moartea părinților până a plecat la T-gul Mureș la școala de meserii, — sunt tot atâtea puncte de reper care ne duc spre părțile similare ale prozatorului moldovean. Plecarea la oraș dela începutul părții a II-a are reminiscențe și mai pronunțate, ca spre ex. pasajul unde-și exprimă regretul după sat. întrebuințarea ardelenismelor încă ne amintește procedeul de colorist al lui Creangă, fără însă a reuși a le înălța la valența stilistică a mol- dovenismelor ultimului. Chiar stilul prin unele inversiuni alunecă uneori spre modelul clasic: „ ... Rugatu-s’a moșu de domnul di- rector, să-l primească și să nu ne despătțească deolaltă că ne-o fi urît și dor, că eram învățați să trăim amândoi. Spusu-i-a moșu câte și mai câte. Că Nelu-i harnic și ascultător, că știe să cânte frumos și-i place să meșterească, etc...” Și totuși Amintirile d-lui Vlasiu sunt SCRIITORUL ION VLASIU ■495 incontestabil originale nu numai temperamental și ca anecdotă, ci și literar, prin combinarea lor în ansamblu și prin efectele de detaliu pe care le realizează. Partea l-a a cărții mai ales diferă nu numai în conținutul faptelor enarate, dar și în tonalitatea datorită sufletului ardelenesc al autorului. 0 umbră de tristețe prematură învălue copilăria sa care după pierderea părinților — tatăl doborât de boală undeva pe front, la sfârșitul răz- boiului, iar mama pierind de același flagel postbelic, jertfindu-se pentru a-i salva vieața — se desfășoară la curtea moșului, tatăl mamei, unde copilașul crește sub ochii severi ai acestuia și alintat doar de bunătatea sfielnică a bunicii. Mai contribue la tristețe și scenele în care ni se zugrăvesc boala și moartea și care precumpănesc în povestire. Astfel sfârșitul trist al mamei în chilia modestă și întunecoasă unde culcată pe spate în patul din dreapta, bolnava deapănă în delirul febrei cu mânile un fir nevăzut în aer, iar moșul, stând pe dunga patului, se uită neputincios împrejur, parcă ar fi așteptat o minune: „... — Tu, Mărie, da mai stăi în loc cu mâinile, că te-or durea I — spunea moșu din când în când, fără nici o asprime în dosul vorbelor. Dar nu mai avea cine să-l asculte: mama nici nu putea să-l bage în seamă de grăbită ce era. — Lăsați-mă, se ruga ea, lăsați-mă să-mi gat lucrul, că a venit după mine Dumnezeu cu Maica Precistă, să mă suie în cer, lăsați-mă !... Acolo în cer mă așteaptă luănaș. Uitați-vă că-mi face semn cu mâna, să mă duc mai repedesau exodul din capitolul „Hiii, Florica, Hii", când, după înmormântarea mamei, moșul încarcă într’un car câteva lucruri mai de preț, bucatele rămase în câțiva sad și o lădiță cu haine, înjugă cele două vaci și pornește cu orfanul din Lechința în Ogra. In Ogra altă boală, a unchiului Neculiță, peste care aruncau gălete cu apă. Pentru maniera naturalistă a scriitorului iată un aliniat caracteristic: „...Când am intrat în casă am auzit ca un geamăt înăbușit, glasul unchiului Neculiță: — Apă, apă... — Să se arunce apă pe el, că se aprinde. Dintr'o găleată, scotea apă rece cu o oală de pământ și apoi o vărsa încet, de-a-lungul trupului celui bolnav. Așternutul se udase tot, iar apa se scurgea prin strâjac, împrăștiindu-se prin toată casa. Lângă ușă balta era mai mare, că piciorul mi s'a cu- fundat până la glesnă. Mirosul de opaiț și de pereți asudați era atât de greu, că mă amețiră în așa hal că se întorcea casa cu mine.. O altă boală și moarte este a lui „Țâlie", copilul dragostei din tinerețe a moșului, pe pântecul umflat al căruia rupeau pite ca să-l vindece, până într'o bună zi l-au dus la Dicio-Sânmartin la „ișpitai”. Un alt prunc care piere este „Romulusu tatii”, fiul unchiului Neculiță, a dinii trupușor se umple de răni încât „când întrai in casă, trebuia să te ții de nas că mirosea a putred". Câtă deosebire între copilăria aceasta tristă și între copilăria senină și plină de soare a lui Creangă I Dar chiar scenele de vieață nevinovată și idilică a oricărei aim- lării împrumută în cartea lui Vlasiu ceva din asprimea Moșului și din tristețea umilită a bunicii. Partea Ii-a și a III-a a cărții îmi par mai puțin interesante în ce privește desfășurarea întâmplărilor. .După, ple- carea din sat la școala de meserii din Tgu-Mureș și mai târziu la uzinele din Cluj, satul apare numai intermitent, accentul deplasându-se 496 P. DRAGHICI dela zugrăvirea realistă a mediului asupra procesului psihologic al desrădăcinării, la care se adaugă frământările artistului, sculptor în devenire. Filoane noi apar care ne duc de data aceasta hotărît spre romanele d-lui L. Rebreanu. Satul este prezent acum ca material uman prin certurile familiare pentru pământ, prin hărțuelile moșului cu advo- cati și judecătorii — mizerii de totdeauna ale țăranului nostru — cu fuga fetelor de acasă și bătăile primite dela soții lor, cu amărăciunea și îndârjirea tot mai mare a moșului și ruina materială tot mai pro- nunțată. Realismul d-lui Vlasiu primește astfel motive noui pe care știe să le exploateze cu multă abilitate. Sunt și reminiscențe din Slavici, mai ales in contextul cu reflexii etice din unele capitole. Privită în întregime, cartea d-lui Vlasiu ne încântă totuși printr’o puternică originalitate care rezultă atât din unitatea ei organică, cât și din ineditul unor amintiri. Motivele țărănești, dealtfel așa de fecund lucrate în literatura noastră dela „Semănătorism" și până azi, primesc în scrisul său o nouă perspectivă. Ele se adâncesc și datorită trăirei și observației directe, dar mai ales organizării lor pe planuri bine și ingenios coordonate. Moșul și Mureșul sunt cele două articulații prin- cipale ale construcției; Moșul și Mureșul simt leit-motivele organice ale unității artistice. Precum în jurul figurei acestui țăran, care trece dela un capăt la altul al povestirei, se grupează toate celelalte perso- nagii, el fiind oareșicum regisorul și maestrul de scenă, la fel peisajul Mureșului cu atmosfera lui caracteristică imprimă amintirilor tonalitatea lor sentimentală. Un admirabil portret a realizat d-1 Vlasiu în Moșul: tip de țăran dârz, cumpătat, extrem de muncitor, dar și sgârcit, cu un bun simț al realității și cu o concepție de vieață austeră, de multe ori de-o asprime ce pare neîndurătoare, dar totuși de-o bunătate rece, atotcuprinzătoare. In biserică: „Privirile mi se întâlneau cu ale moșului câte odată, iar ochii lui aveau asupra mea o putere neînțeleasă. Ochii lui erau luminați de o bunătate rece, neforțată și erau adânci sub orbitele mari.** Pentru acest suflet de protestant aspru și harnic, era o mare nemulțumire și scârbă obiceiul unora de-a adormi în biserică: „Să dormi în biserică, asta era culmea nesimțirii I In locul popii, el le-ar fi pus tămâie aprinsă după grumaz, ori le-ar fi pârlit mustățile cu lumânarea. — Erau de sigur oameni slabi, oameni de nimic, făcuți să mânce și să doarmă..." In raporturile familiare cu feciorii, fetele, ginerii și nepoții și mai ales cu bunica, acest pater familias este prins în culori de adevărat meșter. Bunica, supusă și umilă, trebuia adesea să-i înfrunte sudălmile și să-i servească de țap ispășitor. Cuvântul de suprem dispreț pe care i~l arunca, era mohoandă, prin care înțelegea un cap slab de muiere, care borborosește cuvintele și 'ncurcă treburile, Iată o scenă foarte carateristică dintr'o seară de iarnă, când moșul ’ citea „Unirea", foaie abonată de mulți ani. Reproducem un crâmpei ; de dialog — și altfel interesant pentru nivelul de cultură al țăranului. | — 0 darea-ar dracu în gâtlejul tâu. Ardă-le focul de gazete și | pe domnii de le trimet. Nu te rabde Sfântul, uite că am vărsat opaițul I... .1 Dar moșu nici nu bagă de seamă, își vede de foaie. .4 SCRIITORUL ION VLASIU 497 — Că mai culcă-te și tu acum I Dă-le în sărăpanie de minciuni, că-ți strici ochii și chierzi vremea lui Dumnezeu. Surdule I... — strigă ea cât o ajută glasul. încet, moșul dă la o parte gazeta și o întreabă: Ce zici tu? — Bine că m'ai auzit și tu. Dă-le în foc de gazete și culcă-te I Ce ai tu cu minciunile domnilor, că ei n’au grija noastră. Să se bage dracu în obiceiul lor I — Tu, io nu te pricep ce tot boscorodești. Ce tot ai cu domnii ? Ori tu, bag seamă ai adormit și vorbești prin somn, că tu ești mai somnoroasă de lege. — Ba somnoros ești tu cu tot neamul tău din Lăscud I Murit-ai să fi murit, înainte de-a te cunoaște. Că l-a lăsat Maica Domnului surd să nu te pofi înțelege cu el, asurzire-ai de tot să nu mai auzi clopotele I... Moșul privește pe sub ochelari și se silește să înțeleagă ce-i spune, apoi lasă iar foaia și vorbește ca pentru sine. — Spuiu-ți io, asta vorovește singură ca o muere fără minte, vai de capul ei I Toată seara doarme cu fusul în mână, apoi așa din senin se sperie și pe urmă sudue domnii și gazetele. — Tu, dar ce ai tu cu domnii ?... Adăogând acestui portret principal pe cel al lui Baca, patriarh senin, care avea vreo 90 de ani, semăna leit cu Franz losef și, orb, își petrecea zilele de vară în stupină printre albine și copii, pe cel al lui Țâlie, al bunicii etc., trebue să recunoaștem în scrisul d-lui Vlasiu pe un talentat portretist. Și ne întrebăm, dacă nu cumva arta sculpturii, pe care o practică, l-a ajutat mult la dăltuirea acestor portrete ? In comparație cu procedeele prin care reușește să ne schițeze situații și oameni, analizele psihologice rămân inferioare. Cartea „Am plecat din sat**, deși concepută ca o autobiografie sau un mănunchiu de amintiri, rămâne în primul rând o colecție de schițe și portrete. Mânuitor abil al condeiului, ca și al daltei, d-sa a reușit în această operă de înce- pător în litere să dovedească multă stăpânire a meșteșugului și, ade- vărat numai parțial, să desprindă și să fixeze din blocul amorf al amintirilor câteva fragmente de o reală Valoare literară. O mai mare mlădiere a compoziției, o mai amplă putere de construcție și o obser- vație mai îndelungată și mai susținută ne-ar lăsa să întrezărim în scrisul d-sale pe un viitor creator epic de romane de observație. In Am plecat din sat țăranul și mediul rustic sunt reflexe auten- tice ale sensibilității artistice ale autorului. Reminiscențele literare din compunere și stil nu sunt decât elemente de școală, inerente înce- puturilor oricărui scriitor, lipsind din ele rezonanțe mai adânci cărtu- rărești care strivesc nu arare ori pentru totdeauna pe unii scriitori cu o personalitate mSnoră și care, dela început, sunt de trist augur. Pictură în culori sumbre a satului românesc, cartea ne lasă după lec- tură un gust amar. De multe ori însă beuturile amare sunt cele mai reconfortante. Conținut și stil ne indicau astfel o manieră naturalistă. De aceea, trebue să mărturisim, nu mare ne-a fost surprinderea, dar 498 P. DRAGHICI și decepția, pe care le-am încercat după cetirea celei de-a doua scriere a autorului, Poveste cu năluci, o carte excepțional de frumos tipă- rită și împodobită cu o copertă de A. Demian, (apărută în editura autorului, la imprimeriile „Frăția românească" f, a.). Ispita creației, care neliniștește unele spirite predestinate, l-a sedus de data aceasta pe scriitor pe o pantă periculoasă. Romanul de iubire dintre Marcu, un cerebral, și Maria, o instinctivă, care se petrece la Parisul atâtor visători rafinați, dar care s'ar fi putut petrece în oricare alt colț al lumii, nu este nici o simfonie, din care cântecul iubirii să se reverse în efuziuni lirice, ca în celebrul roman al lui Kellermann Povestea unui dor, Yester și Ly, tradusă de d-1 L. Rebreanu (Buc. f. a.), nici o ana- liză sentimentală de finețe și pătrundere psihologică ca Adela marelui critic care a fost G, Ibrăileanu, și nici măcar o povestire de aventuri picante sau chiar platonice, care ar fi putut stârni oareșicare interes. Poveste cu năluci este un fel de amalgam din toate aceste feluri de proză de dragoste, fără a reuși să le strângă într'o unitate de artă. Dacă cadrul și anumite scene denunță pe artistul plastic, atât ca de- scriere cât și documentare (v. vizitele celor doi amanți în muzeele Parisului), atmosfera culturală și sufletul specific al acestui oraș n'au putut fi sesizate de autor. Este un drum greu și întortochiat dela Ogra la Paris. Cartea nu este rău scrisă, stilul d-lui Vlasiu rămâne și aici sprinten și îndemânatec, ba chiar pe alocuri admirabil colorat, plin de-o suavă frăgezime. „Toaleta Măriei" (pg. 101), sau descrierea barului parisian „aici e iadul își spuse" (pg. 131), sau scenele, când iubirea îmbracă un aspect mai puțin transcendental și complicațiile închipuite cedează în fața afecțiunii umane de totdeauna, ca spre exemplu afecțiunea femenină cu care Maria îngrijește pe Marcu, îmbolnăvit de nopțile de frământare, sau scena în care se descrie delirul lui. Caracteristic este coloritul rustic al fanteziei din acest delir „e ca ’n poveștile pe care ni le spunea moșu". Uneori culorile sunt de-o albăstrime acvatică ca în pasajul dela pagina 134, din care reproducem: Brațele lor se deschiseră ca niște petale sălbatece, apoi se în- cleștară peste trupurile lor tinere. In sărutarea lor, isvoarele bucuriei curgeau ca niște svâcniri multă vreme reținute. Gurile le erau calde și se îmbucau ca niște scoici fără știință, întâlnite din capriciul cine știe cărui val sălbatec. Iși simțeau șireagul dinților, ca pe un pietriș de miragii găsit în fundul apelor. Manierate și de-o gingășie prea voită și forțată sunt dialogurile minore — gen Ionel Teodoreanu — între Tuțu și Duțu din faza nevi- novată a iubirii. Prin acest joc de umbre japoneze, de tachinării pla- tonice și de reverii amoroase subtilitatea analizei nu câștigă nimic. Dar unde cartea d lui Vlasiu devine banală, aproape plicticoasă este în paginile de confesiuni și de considerații sentențioase asupra iubirii, care — credem — ar fi trebuit eliminate, sau simțitor reduse, Pasajii ca cel dela pg. 53 sau pg. 57 sau grandilocvența din pg. 87 sunt naive, aproape ridicole. Iată un exemplu: SCRIITORUL ION VLASIU 499 „La început a fost Cuvântul. Cuvântul a fost dela Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Dar Dumnezeu a vorbit puțin. Puțin și cu rost: cuvântul avea înțelesul unui semn. Semn de început de faptă. Și dacă fapta nu urma cuvântul era socotit sterp. Dumnezeu a vorbit din plin. Să se facă om a spus. Dar mâinile lui erau atunci pline de bulgări. Sufletul lui era încărcat atunci de viziunea faptei etc.".. încolo dialoguri și monoloage cu mărturisiri, retractări, învinuiri, reveniri etc., palide reminiscențe de auto-flagelare rusească, încercări de sondare sufletească fără vlagă, întretăiate doar ici și colea de ana- lize mai vioaie (spre ex. plimbarea serală a amanților, după ce peste zi vizitaseră Luvrul). Impresia generală cu care rămânem este că simfonia de dragoste, încercarea d-lui Vlasiu de-a împăca iubirea cerească cu cea pământeană, este o operă ratată. Iubirea este apanajul tinereții. Când suntem tineri și iubim, ne considerăm semizei și'n inimile noastre se trezesc ecouri de mister cosmic. Când avem vână de artist, le și exteriorizăm. Dar atunci facem operă lirică, care se cere pură și mai ales turnată în cadențe, ritmuri și corsete de versuri și strofe, atât de necesare ordonării inspirației. Analiza vine mult mai târziu, când totul s'a consumat și-o privire re- trospectivă și resignată, nu lipsită nici ea de farmecul poetic al re- nunțării, — ușurează disecarea, înnobilând-o și învăluind-o în lumina blândă a zădărniciei omenești. Să ni se ierte insistența, dacă amintim încă odată capod'opera lui G. Ibrăileanu. Mai este și un defect de concepție în romanul d-lui Vlasiu. Pentru a fi putut stoarce efectul maxim de artă din sbuciumul iubirii, aceasta ar fi trebuit să rămână pură până la sfârșit. Numai atunci dorința nesatisfăcută și-ar fi putut proiecta întreg mirajul de fată mor- gană. Motivul final, strecurat cu multă dibăcie, al jertfei lui Manole, nu salvează impresia. Insfârșit in genul acesta, diametral opus tempe- ramentului de observator realist al d-lui Vlasiu, lectura — partea livrescă — poate compensa uneori experiența vieții. Dar ea trebue să se bucure atunci de-un deosebit rafinament, de-o asimilare organică a unui patrimoniu cultural mult mai desvoltat și mai vechiu, aproape de- cadent, în orice caz foarte departe de posibilitățile noastre transilvănene. * • • In evoluția prozei ardelene, așa cum a schițat-o cu multă com- petință d-1 Ion Breazu în prefața la antologia „Povestitori ardeleni și bănățeni până la unire** distingem ca un caracter fundamental înclinarea spre observația realistă și spre pictura mediului rural. Atât generația Tribuniștilor, care a fost ecoul direcției dela Junimea în Ardeal ca și Semănătoriștii delst „Luceafărul**, până la d-1 Liviu Rebreanu și Ia scriitorii post-belici, dintre care amintim mai ales talentul puternic al lui Pavel Dan, decedat prematur, s'au îndreptat fără șovăire spre acest bogat și original isvor, care este satul. Creațiile lor cele mai autentice sunt din mediul țărănesc. Când însuși talentul său — pronunțat epic — 500 P. DRAGHICI puterea de evocare a realității ca și originea socială îl predestinează pentru proza de observație, ar fi păcat ca scrisul d-lui Vlasiu să se risipească cu subiecte și procedee literare, străine și artificiale. P. DRAGHICI FAMILIA FRANCEZA IN LEGEA DIN 30 IULIE 1939 Ultima lege pentru asistența familiei și încurajarea natalității în Franța, adusă în Iulie 1939, se ocupă cu multă grije de ajutorarea și de protecția familiei, precum și de încurajarea natalității. Prin această grije față de familie, care a fost și va fi în totdeauna celula de bază a oricărei așezări omenești, de a cărei desvoltare depinde viitorul nea- murilor și tăria națiunilor, — prin grija pentru copii, deci pentru vii- torul poporului, — prin „favorizarea menținerii și în vederea întoar- cerii la pământ**, exprimată chiar în lege, — constatăm că la redac- tarea ei s'a ținut seamă de legile eterne ale firii omenești, principiile biopolitice fiind în mare parte respectate. Singurul punct vulnerabil al legii este interpretarea neolamarkistă a conceptului de rasă, socotită ca un produs al mediului, precum și suprapunorea conceptului de francez cu cel de cetățean. Pentru ajutorarea familiei se prevăd prime de naștere și ajutoare familiale. Primele se acordă numai la cea dintâi naștere, cu condiția ca ea să se întâmple în primii doi ani dela celebrarea căsătoriei. Co- pilul trebue să fie născut viabil din părinți francezi sau naturalizați. Prima se calculează la dublul salarului mediu din departament, nepu- tând fi inferioară sumei de 2000 de franci. Plata se face în două frac- țiuni egale, una achitată la nașterea copilului, cealaltă la șase luni dela naștere, cu condiția ca la această dată copilul să fie viu și în grija pă- rinților săi. Ajutorul familial nu se acordă numai unei categorii de cetățeni, cum ar fi funcționarii Statului, ci primesc ajutor toate categoriile de salariați dintr'un mediu urban, funcționari ai Statului, salariati ocupați regulați într’o întreprindere, muncitori independenți, adică aceia care fără să fie angajați pe baza unui contract, au ocupația principală și-și scot existența din exercitarea unei munci industriale, comerciale sau libere, cu condiția ca să se afilieze Caselor de compensație. Ajutoarele familiale agricole se scot din cotizațiile unice pe care le varsă exploatanții agricoli, atât pentru ei cât și pentru salariații lor, la Casele de compensație. Statul contribue cu două treimi din sarci- nele Caselor de compensațiuni pentru achitarea primelor și ajutoarelor familiale. Ajutorul familial se acordă începând cu cel de al doilea copil, fiind socotit în acest caz la 10% din salarul mediu departamental lunar al unui salariat adult, ridicându-se progresiv cu numărul copiilor, anume cu 20% pentru fiecare copil peste al doilea, ajungând deci la 30% pentru familia cu trei copii, la 50% pentru familia cu patru copii, la 70% pentru familia cu cinci copii, pentru a fi de 9O°/o, deci aproape dublul salarului mediu din departament, pentru familia cu șase copii. Familia franceză in legea Din so iulie 1939 501 Cine ar putea tăgădui importanța biopolitică a acestei legi, care nu trebue să se uite că a fost redactată în vara anului 1939? Ajutorul familial se plătește până la vârsta obligației școlare, cu o prelungire până la 17 ani, dacă copilul urmează studiile sau este plasat la ucenici, sau dacă nu poate exercita o muncă salariată din cauza unei infirmități sau maladii cronice. Pentru familia țărănească sunt dispozițiuni speciale foarte avan- tajoase, acordându-se împrumuturi la întemeierea tinerelor gospodării țărănești și o inovație, necunoscută în alte țări din Europa, „contractul de muncă cu salariu diferit", împrumuturile acordate la stabilirea tinerelor gospodării țărănești, urmăresc după cum spune chiar legea „menținerea sau favorizarea în- toarcerii la pământ". Tinerii căsătoriți trebue să fie francezi din naștere sau naturalizați de cel puțin cinci ani. Bărbatul trebue să aibă etatea de 21—30 de ani, iar femeia de 18—28 de ani. Condiția principală este angajamentul pe care trebue să și-1 ia că vor exercita cel puțin pe timp de 10 ani o profesiune agricolă sau o meserie rurală, în Franța. împrumutul este de 5000—20.000 de fr„ rambursabil în 20 de rate semestriale, începând din prima zi a celui de al cincilea semetru dela celebrarea căsătoriei (deci în 12 ani dela căsătorie), cu 4,25 interese. Nașterea copiilor reduce ratele, în felul următor: Pentru primul copil se acordă o reducere de O.5°/ₒ din suma inițială a împrumutului, 1.5’/₀ pentru copilul al doilea, 3°/₀ pentru al treilea. 5% pentru al patrulea, — până acum reduceri minime — dar la al cincilea copil apare dtspozițiunea revoluționară care șterge în întregime suma datorată la nașterea acestui copil. Deci, dacă ță- ranul vrea ca să i se șteargă datoria se va sili ca să ajungă cât mai repede la al cincilea copil. Fiecare țară care s’a preocupat de încura- jarea natalității, a elaborat legea în așa fel ca să încurajeze nașterea unui anumit număr de copii — Franța dela al cincilea copil, Italia fas- cistă dela al cincilea și al șaselea, iar Sovietele dela al optălea copil. Este de remarcat că la acest împrumut banii nu se dau în mână, ci Casa regională de credit agricol achită furnizorilor facturile pentru unelte agricole și mobilier, procurate tinerei gospodării. Contractul de muncă cu salariu diferit (Du contrat de travail â salaire difere) prevede că descendenții unui exploatant agricol, în prac- tică feciorii lui, începând dela 18 ani, dacă participă direct și efectiv la exploatare, fără să fie asociați la baneficii sau la pierderi, fără să primească salariu în bani, primesc jumătate din salariul anual al lu- crătorului agricol, adăpostit și nutrit, fie jumătate din salariul servitoarei de fermă nutrită și adăpostită. Dacă descendentul este căsătorit și soția lui participă în aceleași condiții la exploatare, soții primesc fiecare 3/8 din salariul anual al muncitorului adăpostit și nutrit. In caz de deces al descendentului călătorit, soțul supraviețuitor, rămas cu copii, dacă participă la exploatare beneficiază de dispozițiile acestui contract până când cel mai tânăr dintre copii n'a atins 18 ani. Oricare ar fi durata colaborării descendentului, drepturile la salariu nu pot trece pentru un individ de remunerația datorită pe o perioadă de 10 ani. Interesant 502 GHEORGHE VORNlCA de reținut este faptul că descendentul nu primește bani în mână, ci câștigă drepturi de creanță asupra averii părintești, pe care nu le poate valorifica decât la moartea părinților, neavând drept la aceste creanțe frații care n'au lucrat „pe un fond rural". Aceste dispozițiuni ale legii franceze sunt vrednice de reținut pentru problemele noastre țărănești din Transilvania, unde mai mult decât în Vechiul Regat există o pro- blemă a diviziunii tot mai accentuate a proprietății rurale și unde de asemenea din cauza numărului mare de copii care pleacă dela țară la școli, se pune această problemă a neîndreptățirii copiilor rămași la coarnele plugului, față de frații lor ajunși profesioniști la oraș și care în caz de deces al părintelui se bucură de aceleași drepturi ca și frații lor la împărțirea averii părintești, afară de cazul când părintele a lăsat testament sau și-a împărțit averea din timpul vieții. Asistența familiilor care nu dispun de mijloace suficiente pentru creșterea copiilor este prevăzută la ajutoare dela 25-50 franci, pentru primul copil și la ajutoare mai mari pentru copii mai mulți, fără ca aceste ajutoare să poată depăși ajutoarele familiale pentru copii înce- pând dela al doilea. Este important că aceste „ajutoare de asistență" a familiei nu se cumulează nici cu ajutoarele famiale, nici cu „ajutorul mama în cămin", nici cu alte ajutoare acordate pentru sarcini familiare. Partea relativă la protecția familiei stabilește pedepse grele, pri- vative de libertate și amendă, pentru provocatorii de avorturi, de orice categorie, precum și pentru femeia care a încercat, și a provocat sau a consimțit la avort Casele de nașteri stau sub controlul prefectului, prin comisari de poliție și prin inspectorii de igienă. O măsură foarte bună este dispozițiunea care stabilește ca în fiecare departament să funcționeze o maternitate care să fie la dispoziția femeilor însărcinate, primite „fără formalitate", dacă sarcina a trecut de 7 luni. Simt pri- mite și mamele cu noul lor născut. Pe baza unui certificat de indi- gență, eliberat de primar, este primită orice femeie în orice stadiu al sarcinei. In felul acesta se asigură adăpostirea acelor femei care nu au mijloace, sau care au fost alungate de acasă sau concediate. Măsura aceasta este cu ațâț mai importantă cu cât, la cerere se garantează secretul profesional. După ce arată condițiile pentru adopțiune și legitimare adoptivă, partea aceasta despre protecția familiei se încheie. Din capitolul familia și învățământul, trebue să arătăm grija pentru studiul problemelor demografice, „sub aspectul lor statistic și în ra- porturile lor cu chestiunile morale și familiare, obligator pentru toți profesorii și învățătorii și pentru toți elevii în toate gradele învăță- mântului și în toate stabilimentele publice și private". Iată o măsură care nu poate fi în deajuns de subliniată pentru alte țări și în special pentru noi, Românii. Iarăși mă simt împins să fac constatarea că această lege a fost adusă în Franța, înainte de actualul războiu, fiind izvorîtă nu din adaptările unei țări învinse la noile concepții de vieață, ci por- nită din realitățile pe care oricine le putea constata în această țară. Mai țin să relevez faptul că această lege prevede funcționarea unui serviciu de supraveghere medicală la liceele de băieți și de fete, familia Franceza In legea din 30 iulie 1939 50$ în special și la toate școlile în general, garantându-se „atâtinfațace-' lorlalți elevi cât și în fața administrației liceului" secretul medical. Fără aceestă ultimă dispoziție nu se poate concepe o bună funcționare a unui asemenea serviciu. Iar măsurile unei direcțiuni școlare de a pe- depsi pe elevii bolnavi ar fi cu totul nedrepte și neumane. Ultima parte a legii este consacrată protecției „rasei", pentru a- încheia cu unele dispozițiuni fiscale. Pentru protecția rasei se prevăd pedepse aspre pentru porno- grafia de orice fel. prin vorbe sau prin scris și tipar, se deschide lupta împotriva traficanților de stupefiante și se stabilește regimul desfacerii alcoolului. Deci, numai obiective extrinseci omului, aparținând toate me- diului exterior. Aici este, cum am mai amintit, partea vulnerabilă a acestei legi, prin lipsa oricărei prevederi față de sănătatea ereditară a neamului, în sensul caracterelor ereditare legate de plasma germinălă și care nu pot fi influențate de mediu. Pentru antropologia franceză, ca și pentru gândirea franceză, din motive legate de concepții politice, conceptul de rasă nu se referă la constituția ereditară a unui grup de populație, care nu poate fi modificată de mediu, ci rasa ar fi un produs al mediului, declarat atotputernic față de individ. In privința taxelor de succesiune, acestea sunt mult reduse după numărul copiilor defunctului, ajungând la o reducere de 100 la sută, când au rămas cinci sau mai mult de cinci copii. Celibatarii, divorțați!, văduvii fără copii, precum și contribuabilii căsătoriți de mai mult de doi ani și care n’au copii, sunt impuși cu toții la o „taxă de compensație", calculată după venitul lor. Acestea au fost spicuirile pe care le-am făcut din legea franceză, precum și constatările de pe marginea ei. Adusă în vara anului 1939, în ajunul unui cataclism istoric pentru poporul francez, această lege prin înțelegerea arătată familiei poate fi comparată cu legile asemănă- toare din țările revoluționare ale Europei. Franța de azi, Franța Ma- reșalului Petain, care își caută formula de vieață cea mai potrivită cu noua ordine europeană și mai ales Franța de mâine, o Franță vie, care va restaura marile tradiții istorice ale poporului francez, cultul familiei, dragostea de neam și de pământul strămoșilor, — va duce la împlinire pe drumul evoluției firești atât această lege, cât și marile co- mandamente ale mult frământatelor noastre timpuri. GHEORGHE VORNICA BĂILE HERCULANE VĂZUTE DE TIMOTEIU CIPARIU Timoteiu Cipariu, a fost un adânc iubitor al pământului și nea- mului românesc. Mintea lui în vecinică frământare a căutat să afle, să cunoască și să însemneze orice mărturie, de orice fel, care vorbea⁰ sau amintea ceva despre trecutul strămoșilor, despre evoluția politică' sau socială a românismului, ori despre fazele prin cari a trecut limbă noastră, dela întâile ei începuturi și până în zilele veacului XIX. In‘ drăgind, ca puținii ardeleni ai vremii sale întreg pământul locuit dă Români, el a străbătut din tinerețe toată Transilvania, ca la, 1836 să. 504 ȘT. MANCIULEA 4 treacă în Muntenia, pe care o va revedea a două oară, în vremea revoluției din 1848—49, când își caută scăparea „peste munți" di- naintea hoardelor ungurești, cari i-au jefuit și pustiit toată comoara de cărți și manuscrise, strânse cu truda unei vieți întregi, pe care a fost lăsat-o la plecare în casele sale din Blaj. Ales — în adunarea din 3/15 Maiu 1848 ținută pe Câmpia libertății — în comisiunea ce avea să ducă și să prezinte împăratului la Viena, doleanțele Românilor ar- deleni, Cipariu pleacă din Muntenia peste Moldova și Bucovina și ajunge la 1850 în capitala împărăției, unde era așteptat cu mare ne- răbdare de către ceilalți membrii ai delegației. întors la Blaj, folosește orice clipă de răgaz, pe care cu atâta zgârcenie i-o dăruiau dealtfel multele și variatele lui îndeletniciri, pentru a vedea și cerceta una sau alta din localitățile unde nădăjduia că va găsi o cât de modestă urmă măcar despre vieața și înfăptuirile stră- moșilor Romani, realizate pe pământul Daciei fericite deodinioară. In primăvara anului 1854, drumurile îl duc până la băile dela Mehadia. L-a impresionat atât valea Dunării, cât mai ales l-a uimit munca de- pusă de legiunile împăratului întemeetor de țară nouă pentru a ri- dica la o nouă înflorire colțul sud-vestic al Banatului de azi. Printre hârtiile păstrate la Biblioteca Centrală din Blaj, dela acest mare căr- turar și adânc cunoscător al limbii noastre, se găsește și fragmentul de mai jos, în care Cipariu descrie frumsețile văii Cerna și localitatea cu apele termale ridicate de Romani eroului Hercules¹): „Ajungând în acest loc clasic, pământ sacru, pre care au călcat străbunii noștrii romani, de suntem noi nepoții lor, nu mă pot conteni de a vă scrie de aici, cât de puțin, de nu alta pro memoria trecerii mele pre aici, și pre mărturisirea profundei mele reverințe ce o port, cătră tine. Nu vă pot nici descrie întipărirea ce făcu în mine vederea atâtor locuri, ce aceiași străbuni le ridicaseră din barbarie la cultură, ear barbarii ce trecură pe urma lor, ca un inger nimicitor, le reduseră la barbaria primitivă de care nu putu se scape. Taurunul, muntele aureu, Viminaciul, — patria unui Ieronim — etc., cum au fost pre atunci, și cum sunt astăzi I Pre locurile, ce răsunau cândva sunetele me- lodioase ale limbei romane, nu se mai aud decât sunete sfâșietoare de urechie; pre unde domneau liberii, cetățenii Romei, gem astăzi Schiaii și Sârbii. Ci cu cât se apropie călătorul de marginele patriei noastre, sunetele romane încep a se arăta mai dese, ca și urmele Romanilor de-alungul Dunării, până la Rușiova. Timpul, carele șterge și surupă toate, încă nu putu să le șteargă pre acestea amândoauă. Sute de ani trecură, de când Romanii plecând pre ripa dreaptă a Dunării, cătră Dacia, pre unde fluviul și piatra de munte vrea să le închidă calea de a nu putea străbate, ei, au tăiară piatra să-și facă cale, au unde nu o puteau tăia, o găuriră, ca băgând în ele grinzi, să-și facă punte de trecere. Calea tăiată se cunoaște pre piatră până astăzi, invederată și găurele quadrate încă se văd de pre naie, așa de clar, cât ți-se pare că le-ai putea măsura cât sunt de largi. în capul acestei căi eterne, unde Dunărea ese din strâmtoare, se află tabla lui Traian, afumată de *) Manuscrisul poartă titlul: Băile dela Media (Mehadia) 18/30 Mai 1854. BĂILE HERCULANE VĂZUTE &E tlMOTElU CIPĂRld SOS pescarii Sârbi! Ce ironie! Ca și când ei nu și*or fi aflat alt loc pe toată calea aceasta, unde să-și facă foc, decât sub această tablă. Vă- zându-o în trecere, ce să vă spui, ce am simțit în inima-mi. Mă veți râde, de vă voi spune luminat, că în mine-mi mă închinai geniului și virtuții romane, acei puteri străbătorie, active, căreia nimica nu-i putea sta contra, până ce nu degenera. Tabla, sau mai bine locul tablei, îl văzui, ci aproape nu venirăm, cât macar acvila română, ce se zice â fi întinsă deasupra-i, să o pot vedea, cu atât mai puțin să-i leg in- scripțiunea, care după spusa unui Sârb din Serbia, care mă asecura, că în inscripțiunea de secole trecând pre acolo, odată s-a silit cu scara la ea, și așa deși afumată o lege în cuvintele următoare: „Imperator Nerva Trajanus Cornelio Centurioni hoc monumentum fadt. (sic)." El mai de multe ori mi-a repețit-o cu acestea-și cuvinte, nisă de e ade- vărat au nu, sit fides penes, auctorem, — La marginea Rusovei intră Cerna, TIERNA, au DIERNA romanilor, în Dunăre, precum se știe din toate geografiile și descrierile. De aici, până la Băile de aici, că- lătoriul nu o mai pierde din ochi, că drumul duce neîntrerupt tot pre lângă ea până aici. Și Romanii încă nu din tâmplare, ci firește numai, urmând în sus, cursul apei, cu ochii închiși trebuiau să ajungă la aceste băi, unde fântânele de pucioasă, cu sunet mare și cu negură de abur cald se varsă din acești munți gigantici în Cema. Eu din vederea locurilor, nu mă pot îndoi, cum că Romanii venind din Mesia pre drumul mai sus atins tăiat în piatră, la Rusova au trecut Dunărea, Și pre Cerna în sus au mers spre Sarmisegetusa, au la întâia, au la a doua intrare, nu pot să judec. Cerna e cheia Hațegului, precum se știe; și până la băile de aici, cum că ei au venit pre Cema în sus, nu e îndoială: inscripțiunile, și colonia Diernenilor, care nu poate fi alta decât cea de aici, demustră prea învederat. Pentru ce însă se făcu la Cernețiu, și nu la Rusova, deslege alții, carii cunosc lu- crurile de acolo mai de-aproape. Din parte-mi eu nu pricep, cum Ro- manii să fi părăsit drumul Cemei, venind până aici, și să fi cercat pre altă cale a străbate la residența dacică. Istoria are puntele sale ob- scure, care din lipsa documentelor sunt neesplicăcioase. Dela tabla lui Traian terenul încă nu înfățișează nici o altă greutate strategică mai mare decât până acolo. Cerna nu are până aici strâmtori ca Dunărea, pre unde să fi fost nevoiți a-și săpa drumul în piatră. Singur între în- tâia și a doua milă dela Rusova încoace pre râpa dereaptă a Cemei este un loc unde muntele vine mai până în râpă. Ci Cerna chiar acolo așa e de mică, cât din apă se văd capetele pietrilor întru linie neîntre- ruptă, ca o punte dintr'o râpă până în cealaltă. Și chiar la acea strâm- toare se vede un mur încă întreg, conservat cu opt colonade din că- rămidă și piatră spre apărarea drumului între munte și râpa fluviului. Structura acestei colonade, fără îndoială e op roman, proporțiunea ei și arcuirea acestor colume elegante demustră făptura romană, cu toate că postilionul la întrebarea mea-mi răspunse, că ar fi făcută de Turci; și că pre de-asupra acei colonade, se ducea apa la Rusova, încă de un mii de loc mai din sus. De Turci să fie făcută nu mă pot nici în- trun mod convinge: ear că pre dasupra'i să fi fost un acvaduct însă roman, este prea cu putință; căci Romanilor le mai plăcea apa de 5 566 $T. MANCIULeA munte și de fântâne decât cea de râuri, precum știm că și în Roma, macar că le curea Tiberi pe sub nas, totuși aveau acveducturi, chiar și din muntele Albon. Insă atunci Rusova rămâne să fi fost un loc de frunte, precum și meritează profețiunea ei, de unde puteau apăra trei punturi însemnate, adeca: gura Cernei, gura Dunării, din sus de cătră apus și gura Dunării despre miază zi. Cei ce ridicară cetatea Ruso vei în mijlocul Dunării, încă aceste trei puncte le-au avut în vedere. De unde și Sârbul care-mi explica locurile de pre Dunăre, zicea că triun- ghiul acesta ce-1 face valea Cernei și cotitura Dunării în doauă laturi, unde se ating marginele sau unghiurile Transilvaniei, României și Serbiei, în limba sârbească se numește tri megye. Calea dela Rusova cătră băile de aici, are un aspect cu totul romantic și mai ales cu cât te apropii de băi, unde munții se ridică perpendiculari de-asupra capului, cât te înfiorezi a căuta în sus. Și după ce ajungi la punctul unde se desparte drumul cătră băi de cătră cel spre Media, Cerna începe a avea față neagră pentru piatra de pe fundul râului; și numai decât începi a simți mirosul pucioasei ce vine cu apa dela băi. Descripțiunea locului și a comodităților acestor băi, o trec, nu numai pentru că se află de alții descrisă mai pre larg de cum ași putea să le descriu eu, ci și pentrucă numai cu două ore sosii aici înainte de apusul soarelui. Insă după cât putui vedea întru așa puțin timp, mi-se pare că locul meritează întru toată căutarea a se număra între cele mai din'tâi băi ale monarchiei, și că ar merita și mai mult a fi cercat de cei ce-și caută sănătatea, și natura frumoasă. Inscripțiuni și alte relicvii romane nu văzui de cât trei pietre murate în murul ce apără calea de preumblare despre miază noapte. Pre una se vede doauă busturi de oameni, însă mici de tot șterse; pe alta numai un bust asemenea șters; și pre a treia o instripțiune întunecată pre care numai vreo câteva litere putui observa: — R 0 S S. . . T E G R V M. — Fântâna lui Ercule, care singură are numire antică, e cea mai din sus în linia spre miază noapte. Apa ei din piatră cură mai întâi întro fântână coperită în formă de templu antic, ear de aci pre sub cale pre un scoc din jos în Cerna spumând și aburind. Asta fântână e cea mai mare din câte cură afară la vedere; altele mai mici curg în partea apusă în tinia de cătră Rusova. Temperatura tuturor acestora, nu numai e caldă ci chiar fierbinte". Aici se termină rândurile lui Cipariu. Ele dovedesc — ca atâtea din lucrările lui publicate și multe alte note și însemnări necunoscute încă — mintea atât de mult cuprinzătoare a acestui mare învățat, faima căruia a trecut de mult peste hotarele pământului românesc. ȘT. MANCIULEA Însemnări DOUĂ FRONTURI L-aș numi Frontul Nr. 1, deși instinc- tul național l-a socotit, cronologic vor- bind, purtând Nr. 2. Acesta s'a mutat mereu. O vreme, încremenit pe Prut, scruta zarea. Luni dupfi luni cuiburile de mi- traliere, ascunse la cotiturile râului, po- triveau înălțătorul. In spatele lor bate- riile, acoperite cu plase și frunziș, stăteau gata. Zburătorii, — nu-i așa prietene aviator Ionel Lascu ? — mângăiau pasă- rile, cercetau hărți, verificau în albastrul cerului motoarele. Pe urmă a venit un ordin scurt și viforul s'a deslănțuit. Prutul din nou și-a înroșit apele. In Dumineca aceea senină, trăsnetele au pornit din senin ; senin pentru cei ce nu bănuiau furtuna din noi. După un timp Prutul s'a schimbat din hotar în apă teritorială, iar trăsnetele s'au mutat dincolo de Nistru. « Frontul numărul 2 a rămas în tranșee. Undeva. L-am deslușit din vorba plină de dor a refugiatului. Există în oftatul femeii rămase pe drumuri; îl simt în întrebarea rănitului, cu piciorul în ghips, dela un spital oarecare. Există, e sigur, pentrucă altfel nu l-am vedea și în somn. De sus, de pe Tâmpa, ochii noștri văd mai departe decât ai străinilor. Iar noi știm, că și acolo, departe, ne bate inima. Acolo, sus, se mai văd urmele unui soclu, mușcat de dinamită. Straje de piatră voiau să pună unii, dar locul n'a răbdat-o. Nu spunem că piatra n'ar fi putut să fie santinelă, ci numai că locul santinelei fusese intenționat greșit ales, cu câteva sute de kilometri dincolo de hotarul etnic al celor ce doreau să fie păziți. De sus se poate urmări linia Oltului. Dealuri se proptesc de latura cealaltă. Ochii tot merg în susul apei, iar când nu mai văd, ni-i închidem, ca să vedem mai bine hotarul tras pe hârtie. Și cine nu știe, că hotarele tuturor țărilor, mai ales când nu corespund celor etnice, au fost în toate timpurile, tot atâtea fronturi Pe acesta, chiar de n'am vrea, îl sim- țim în noi. Gândurile ni-s tot acolo, deși brațele și energia sunt în luptă pentru troița pe care din nou o vrem, sfântă, la margine de drum basarabean și transnistrian. Au fost dese și se tot îndesesc zilele când nouă, celor neîntrebuințați în lupta contra bolșevicilor, parcă ne e rușine să mai ieșim pe stradă, ca nu cumva ochii camarazilor concentrați și ai răni- tilor să ne pironească de ziduri: — Invârtiților I Așa ni se pare, deși nu e așa. Doar și noi purtăm un bilețel în livretul 5* 508 ÎNSEMNĂRI militar, de-o anumită culoare, cu un anumit număr de stele. Și așteptăm și noi o telegramă, ori măcar un comunicat la Radio, care să ne încingă din nou centura. La Bug, poate, nu mai e loc și pen- tru noi. Nu-i nimic I Se va face loc în altă parte. Se va face, sau ne vom face. în- trebarea numai asta poate să fie. Așteptăm, în fapt de seară, ca în vre- muri străvechi, să se aprindă focuri pe dealuri. La Prut, la Nistru și pe Bug sângele românesc a curs cu generozitate. Lacri- mile celor desrobiți s'au svântat. Dar mai sunt râuri în țara asta și nesecate sunt izvoarele de lacrimi prin unele părți. Căci ... jale duce Mureșul Și duc tustrele Crișuri... Ion Colan ÎNTREGIREA SCAUNULUI EPISCOPAL AL CARANSEBEȘULUI Prin trecerea P. S. Sale Dr. Vasile Lăzărescu Ia nou înființata Episcopie a Timișorii, în ziua de 3 Iunie a. c. a fost ales, iar în ziua de 24 August a fost instalat să conducă frânele Episco- piei de Caransebeș I. P. C. Sa Păr. Arhi- mandrit Veniamin V. Nistor, fost timp de două decenii secretar și Consilier al Mitropoliei ortodoxe a Ardealului. Increstăm aici urcarea P. S. Sale pe Scaunul de pilduitoare vrednicii româ- nești ale lui Ion Popasu și Nicolae Popea, pentrucă, în vremile de mari prefaceri istorice prin care trecem, ea ne prile- juește o întreagă serie de luminoase constatări în legătură cu vieața biseri- cească și românească din acele părți de graniță. „Crescut de copil în tradiția și atmosfera bisericească, iar din tinerețe aflându-mă ucenic în preajma scaunului mitropolitan.din Sibiu, unde stăruește umbra ocrotitoare a marelui ierarh An- drei Șaguna", așa cum a declarat după alegere, P. S. S. Veniamin este o che- zășie a mântuitoarei înțelegeri în duh șagunian a destinelor Neamului nostru, care se vrea strâns legat și ca școală, și ca viață economică, politică și socială, în jurul altarelor strămoșești. Dar in ritmul vremii prin care trecem, ritm de hotărîtoare cadență istorică, Pronia ce- rească și dragostea de neam vor atârna de umerii P. S. Sale și grija readucerii sub aceeași cârjă oblăduitoare a vechiului episcopat de Caransebeș și a celor aproape 300 000 de Români dintre Mo- rava și Timoc, care au mai trăit și altădată sub ascultare bisericească românească. Rugând pe Bunul Dumnezeu să dea putere și lungime de zile noului Arhi- păstor al acestei părți din Banatul nostru despopulat, dorim din toată inima ca păstorirea P. S. Sale să însemneze, pen- tru Românii din aceste părți, un adevărat liman de mântuire pentru cei naufra- giați dela sânul Bisericii străbune și un puternic bastion de românism. Intru mulți ani, Stăpâne! T. B. „PRIETENII UNIVERSITĂȚII" DACIEI SUPERIOARE La 1 August 1941 s'a strâns, la che- marea d-lui Rector Prof. Dr luliu Ha- țieganu, în sala mare a Bibliotecii Uni- versitare, un grup de foști studenți ai Universității Daciei Superioare (aflători în Sibiu) pentru a pune temeliile juridice ale Asociației „Prietenii Universității", întâlnirea s'a transformat în adunare generală de constituire, asistată de pre- ședintele notarilor publici, d-1 Dr. I. Cosma. Cu acest prilej s'au votat sta- tutele asociației, pentru a căror întoc- mire și verificare juridică s'au adus mul- țumiri d-lor Prof. C. Negrea și asistent Dr. V. Ancușa. Intr'o călduroasă cuvântare, d-1 Prof. Dr. I. Hațieganu a schițat complexul de împrejuiări și probleme, care reclamă o solidaritate a foștilor studenți ai Uni- versității în jurul ideii „Prietenilor Uni- versității". Două tendințe dinamizează \ ÎNSEMNĂRI 509 această idee: îngrijorătoarele lipsuri ma- teriale ale studenților (în deosebi ale acelora care sufere de pe urma unor condiții tragice ale istoriei noastre con- temporane) ; ți focalizarea tuturor ener- giilor formate de și prin această Uni- versitate în vederea lărgirii duhului uni- versitar în serviciul unității transilvănene. Statutar, menirea noii asociații e ex- primată astfel: 1. Favorizarea desvoltării Universi- tății din Cluj-Sibiu prin: a) stabilirea de raporturi spirituale strânse și con- stante, precum și întărirea solidarității culturale și de ajutor mutual între dife- ritele generații universitare, b) mărirea utilajului științific și al instalațiunilor sale universitare. 2. Fondarea de premii și recom- pense pentru încurajarea studiilor și cercetărilor științifice, precum și insti- tuirea de burse, ajutoare, împrumuturi de onoare, etc., cu scopul de a sprijini munca universitară a studenților meri- tuoși și lipsiți de mijloace materiale (orfani, refugiați, etc.). Mulți din cei ce au luat parte la adu- narea de constituire asistaseră la marea zămislire a icoanei românești a Univer- sității clujene și participaseră la entu- ziasta înfrățire, a foștilor studenți ai Universității, din 1930. Inițiativa din 1930 a fost cuvenit subliniată, fără a se insista asupra motivelor care au oprit-o să rodească. Formula juridică de constituire nu implica o prea numeroasă asistență și anume condiții speciale împiedecau ve- nirea din depărtate colțuri de țară și dela hotare ce se desrobeau victorios, ale celor ce ar fi răspuns din primul moment apelului adresat de Universitate. S'a păstrat însă respect celor ce lipsiau, menționându-se în statute că membri fondatori ai Asociației „Prietenii Uni- versității" sunt și cei ce răspund «în- tâiului apel" de lărgire a cadrelor aso- ciației. Cel ce scrie aceste șire a avut un infim rol în contextul acestei ini- țiative din 1941 și cunoștea prea bine/ alesele și lăudabilele eforturi din 1930, — dar, era în același timp convins că izvorul bine canalizat, chiar cu țâșniri cantitative mai reduse, poate umple treptat și organic locul unei vulcanice ■' isbucniri inițiale. Ideea depășește de cele mai multe ori umanul trecător. La 30 August 1941 s'a lansat o che* mare-apel, semnată de cei ce participa- seră la întâlnirea de constituire juridici a asociației „Prietenii Universității"., Desprindem din acea chemare publică următorul fragment: Asociația „Prietenii Universității" nă- zuește să fie unul din simbolurile de unitate sufletească a Transilvaniei în- tregi, centrul de iradiație al solidarității generațiilor universitare, căminul pro- tector al tineretului lovit de frământările și durerile istoriei contemporane, fapta; ,, de recunoștință a tuturor celor ce și-au făurit rosturi și orizonturi de vieață înaltă în cetatea universitară a Daciei Superioare". Nu ne îndoim că apelul va avea ecoul cuvenit; răspunsurile ce sosesc constitue o probă. Dar asociația nu este exclusiv limitată la foștii studenți; orice om de bine poate fi primit ca membru, dacă se interesează de bunul mers al Uni- versității și este gata să-i dea un modest sprijin material. Foștii studenți nu vor lipsi însă Universitatea în refugiu de sprijinul lor neprecupețit și de strân- gerea unificatoare a rândurilor. Grea de amintiri alese, de duioase retrospecțiuni cu rezonanțe heideiber- giene, vieața depănată în cetatea uni- versitară a Daciei Superioare se va ac- tualiza astfel într'un moment de unifi- catoare concentrare spirituală, în care vom distinge ținuta încrezătoare a tână- rului lincențiat ori doctor, alături de seninătatea brăzdată de argintul anilor a studenților de ieri, — înșiruiți în jurul simbolicului Mr. Chips... Eheu, fugaces labuntur anni... 5io Însemnări Și totuș, rupte din suflet, zac proas- pete cântecele și clocotul tinereții noa- stre trăite alături de Cosânzeana „de altă dată". E „Kathy" a dramei noastre vii. Prințul lui Mayer-Foerster îngână melo- dramatic „O quae mutatio rerum" în fața ireparabilei și marei absențe. Co- sânzeana trăește peste veac și acum își cerne, despletită și în așteptare, durerile nebănuite undeva pe plaiul ei bimilenar, — surdă la cântece de stepă și străină de trufașe ademeniri. Să fim demni de suferințele, de' che- marea și de așteptarea ei! Dim. Todoranu IOSIF HODOȘ Intr’o tipografie modestă din Sibiu, au ieșit în anul trecut două cărți mo- deste, scrise de un om modest. Văzând lumina zilei într’un an de cumplite răs- turnări ale lumii și ale neamului nostru, iar autorul lor nefiind dintre aceia care își vâră lucrările sub nasul recensenților (sau își scriu chiar ei recensiile), cele două volumașe au trecut neobservate, cu toate că aduceau aminte de oameni și întâmplări, care pot să fie o mângăere și un îndemn pentru amarul zilelor noastre. Una din cărticele se numește O vieață de luptă, de suferință și nădejde și este povestea vieții unuia din marii ardeleni ai veacului trecut, a lui losif H o d o ș. Văr cu Axente Sever și Alex. Papiu-Ilarian, ginerele uriașului Popa Balint, elev al lui Simeon Bărnuț și apoi coleg de universitate cu el la Padua, losif Hodoș a fost înzestrat cu toate daru- rile acestei generații unice a istoriei noa- stre. La 19 ani a fost secretarul adunării de pe Câmpia Libertății, dela 1848, apoi viceprefect de legiune. A luptat, a pri- begit, în sfârșit a ajuns, în 1853, la Uni- versitatea din Padua, unde alăturea de Simion Bărnuț și Papiu-Ilarian, și-a luat diploma de doctor în drept, pentrucă astfel, după lupta cu armele, să continue lupta cu spiritul pentru dreptatea orop- sitului popor românesc. Bărnuț și Papiu- Ilarian au trecut Carpații, unde au ajuns: profesori de universitate, iar cel din urmă chiar ministru. Hodoș a rămas acasă ' unde a ocupat funcțiuni mai modeste. Toți trei însă, cei dintâi dincolo de munți, ; iar cel din urmă dincoace, au luptat cu curaj și fără odihnă pentru idealul care le-a luminat adolescența: dreptatea și', izbăvirea neamului lor. Hodoș a fost , timp de 15 ani (dela 1861—1876) vice- comite și conducător de fapt al fostului comitat al Zarandului, a fost deputat în camera din Budapesta, membru fondator al Academiei Române, cel dintâi preșe- dinte al Societății pentru fond de teatru, în fine secretar al doilea al Astrei, ală- turea de Gheorghe Bariț, care era întâiul secretar. A trăit la Baia de Criș, până la desființarea comitatului Zarandului, când s'a mutat la Sibiu unde a murit în 1880- La 1871 a scris celebra carte, pen- < tril vremea ei, Românii și constituțiunile • Transilvaniei, iar ca membru al Acade- miei a tradus pe Dimitrie Cantemir. A colaborat la multe din ziarele și revistele ardelene ale vremii, cu un scris clar, ■ sprinten și bine informat. Și a fost mai ales un bun orator, unul din cei mai ■; buni pe care i-au avut Românii ardeleni. Nu putem înșira aici ceeace a săvârșit acest fruntaș între fruntași pentru Ro- mânii din Ardeal, dar mai ales pentru frații lui zărăndeni, fapte pentru care : trimitem la broșura amintită, nu ne putem reține însă de a nu desprinde două crâm- ; pee din cuvântările lui, care aruncă lu- ? mină asupra caracterului lui neînfricat. ¹ întâiul este din răspunsul dat Bucure- * ștenilor la primirea făcută membrilor . din Transilvania ai Academiei Române, > cu prilejul memorabilelor festivități de ț inaugurare a acestei instituții: „Vă sa- { lutăm cu iubire frați liberi din România liberă—a spus Hodoș—; sântem feri- ciți de a ne afla în mijlocul vostru, unde ¹ cuvântul este liber... Libertatea este "*> dreptul tuturor. Românul o cere cu gura, '• o cere în numele dreptului, și când i se J contestă o dobândește cu mijloace mo- > Însemnări Sil rale sau materiale, după împrejurări.. Al doilea este din cuvântarea pe care a rostit-o la Sibiu, în 1879, un an înainte de moarte, cu prilejul unei manifesta- țiuni de simpatie pentru delegația care dusese la Viena un protest împotriva maghiarizării școalelor românești: „Ori- care ar fi rezultatul misiunii din care vă reîntoarceți, noi vom zice și zicem: Aici suntem, aici stăm l... Vom merge pe calea civilizațiunii, vom cultiva limba noastră, vom propaga cultul religios, vom ținea sus și tare la patria și pă- mântul nostru ; ne vom pune pe lucru, ca elementul român să prindă rădăcini în toate ramurile de viață publică, so- cială, arte, industrie și comerț ; să prindă rădăcină care să nu o poată zgudui nici vijeliile timpului și nici eternitatea vea- curilor. Astfel vom da împăratului cele ce sunt ale împăratului, lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu și nouă cele ce sunt ale noastre ...“ Cealaltă broșură poartă titlul Scrisori. Se reproduc în ea scrisori și documente, unele fragmentar, în cea mai mare parte privitoare la viața și activitatea lui Ho- doș. Găsim aici scrisori dela Bărnuț, Laurian, Popa Balint, Gh. Bariț, Al. Șu- luțiu etc. cu o mulțime de informațiuni de interes istoric. Dar se cuvine să spunem un cuvânt și despre cel căruia îi datorăm aceste fășii de lumină asupra trecutului arde- lenesc. El este Enea Hodoș, fiul Iui losif, care cu toate că are 83 de ani, ține încă, între umerii săi gârboviți, un cap limpede și în piept o inimă dârză și scăpărătoare. Căci nu trebuie să uităm, — fapt asupra căruia din explicabile motive nu se insistă în cărțile amintite — Hodoș n’a dat neamului numai lupta neînfricată a vieții sale, ci și a vieții urmașilor săi. Trei dintre aceștia : Nerva, Alexandru (Ion Gorun) și Enea s’au în- scris în istoria culturii românești cu fapte neuitate. Poate vom ajunge odată să vorbim cum se cuvine despre această adevărată dinastie de cărturari ardeleni de rasă. Să nu uităm Insă că cel .din urmă, redactor încă la Telegraful Român, mai trăiește în mijlocul nostru. Să-l mângăem amurgul vieții lui vrednice cu toată recunoștința și dragostea noastră ' l. Bnea IOSIF VULCAN S'au împlinit în anul acesta o sută de ani de când s’a născut, în Holodul Bihorului, losif Vulcan. Sperăm să avem prilejul să evocăm, într’unul din nume- - rele revistei noastre, așa cum se cuvine, această mare figură ardeleană, a cărui activitate de o jumătate de veac pentru ridicarea culturală și adâncirea conștiinței etnice la frontiera de Vest a românis- mului numai acum poate fi apreciată după covârșitoarea ei importanță. Până atunci să ne fie îngăduit să însemnăm pe răbojul nostru ceeace s'a făcut în altă parte pentru memoria directorului Familiei. Despărțământul Astrei din Arad l-a comemorat printr'o caldă și bine informată conferință a d-lui Dr. Teo- dor Popa, fost președinte al despărță- mântului nostru din Oradea, conferință care va fi publicată într’unul din numerele viitoare ale „Bibliotecii Populare a Aso- ciațiunii". In biblioteca „Tribuna Ardea- lului", care apare la Cluj, părintele cano- nic I. Georgescu a publicat o broșură în care a îmbrățișat întreaga activitate a lui Vulcan. Regretăm că nu avem încă această broșură pentru a o comenta și a spicui din cuprinsul ei, care cu sigu- ranță trebue să fie plin de interes și de informații noi, dat fiind că păr. Geor- gescu este unul din cei mai buni cu- noscători ai istoriei culturale a Româ- nilor din Ardealul de Nord. In Luceafărul (nr. 1) din Sibiu, d-1 0. B o it o ș a spicuit din corespondența dintre Vulcan și Andrei Bârseanu. Revista Familia, re- născută la Oradea și nevoită să-și con- tinue apariția la București, închină lui Vulcan întreg n-rul ei 4—5 din acest an, cu numeroase articole, datorite d-lor Gh. Popp, Al. Hodoș, Z. Pâclișanu, Gh. Tul- bure ș. a și cu câteva reproduceri din 512 ÎNSEMNĂRI opera celui comemorat. Plin de interes este articolul „îndemnul lui losif Vulcan" semnat de d-1 Gh. Popp, din care re- producem câteva consideratii deosebit de semnificative, nu numai pentru opera lui Vulcan, ci și pentru timpurile care au urmat după moartea lui. Vorbind de marele rol pe care l-a avut directorul Familiei în cultivarea limbii românești, acolo unde ea a fost mereu primejduită, d-1 Popp spune: „Ar fi nedrept să se creadă că sentimentul dragostei de neam și conștiința națională au lipsit între fruntașii și cărturarii din acele ținuturi (dela frontiera de Vest). Dar între con- știința politică propriu zisă și între limba vorbită, între gândirea, mentalitâtea și ritmul organic al acestor Români se pro- ducea pe nesimțite un divorț tot mai vizibil. Români, cu sentimente naționale vii, adesea dinamice și agresive, ei vor- beau, grație școlii străine, mai bine și mai ușor limba statului sub care trăiau. Această ușurința de vorbire dusese la înclinarea de a prefera tot mai mult limba străină în contactul lor între dânșii, nu numai cu străinii. In familiile româ- nești graiul străin pătrunsese tot mai adânc, ocupând un loc de frunte. Dar limba străină însemnează totdeauna mult- puțin și o mentalitate străină, care în mod neștiut se furișează în suflet și pă- trunde în colțurile tainice și umbroase din domeniul imponderabil al subcon- știentului. Limba cu geniul ei tainic nu rămâne niciodată la suprafață, ea este mai mult decât o dexteritate tehnică, o colecție de cuvinte și funcțiuni grama- ticale ; ea aduce și un anume spirit și anume atitudini intelectuale care se co- boară tot mai adânc și sfârșesc cucerind totul. Pe timpul lui losif Vulcan o mare parte a intelectualilor ardeleni se găsea în această fază de dualitate intelectuală și morală. Luptând cu hotărîre și cu bune sentimente politice, ei nu puteau rezista totuși atacului invizibil din spa- tele lor, pe linia frontului interior, al limbii și culturii. Intre conștientul po- litic și subconștientul cultural se săpa o prăpastie tot mai adâncă. După două- trei generații, ea putea să devină fatală. Procesul de infectare treptată putea să coboare tot mai jos, dela clasa de sus la popor, cuprinzând cu timpul și mul- țimile." Acest lucru l-a înțeles losif Vulcan și l-a prevenit prin activitatea sa culturală. I. B. PIETRE DE VAD A fost odată, în țara noastră, o re- vistă neobișnuită, atât prin titlul, cât’și prin cuprinsul, ținuta și înfățișarea ei. Neobișnuită și totuși atât de românească, străbătută dela un capăt la altul de seva tradițiilor, înfăptuirilor și nădejdiler pă- mântului și neamului nostru. Cuvintele acestea seamănă a basm și totuși lucrul e proaspăt în amintirea tuturor. Câți nu ne spunem mereu și acum: Cât de ne- cesară, de bogată și frumoasă era acea- stă publicație I Ce păcat că nu și-a continuat apariția I Ați ghicit poate numele ei. Se numea Boabe de Grâu și strângea în paginile ei, atât de bine îngrijite, boabele risipite și de atâtea ori uitate, ori necunoscute ale civilizației noastre, nenumăratele podoabe ale acestui pământ românesc lăsate de Dumnezeu sau săvârșite de oameni în cursul veacurilor, tot atât de prețioase ca și boabele de aur ale grâu- lui nostru, care ne-a făcut cunoscut nu- mele țării în toată lumea. Se vedea că le strânge un om care le-a cunoscut la fața locului, le-a descoperit uneori el însuși, și le-a mângâiat cum mângăe gospodarul boabele grâului proaspăt treerat. De obicei revistele se reazemă pe un grup de colaboratori mai mult < sau mai puțin permanenți. Boabe de Grâu, cu toate că s’au bucurat de cola- . borarea unui mare număr de specialiști, se datoresc mai mult decât alte publi- cații redactorului lor E m a n o i 1 B u- c u ț a, nu numai pentru bogatele, rafi- natele și totuși atât de caldele cronici dela sfârșitul lor, scrise exclusiv de re- ÎNSEMNĂRI 513 dactor, ci pentru tot ceeace cuprindeau în ele, venit dela altii. îndemnului său neobosit'sunt de a se mulțumi atâtea și atâtea studii, despre instituțiile țării, despre locurile și oamenii ei; priceperii și dragostei lui pentru cartea frumoasă, nenumăratele clișee, unele din ele ade- vărate opere de artă, atât de anevoe de aflat și de reprodus. După cinci ani, Boabele și-au încetat apariția. Nu pentrucă n'ar mai fi fost destule boabe de strâns. Revista era însă costisitoare; nu putea fi tipărită fără ajutorul statului. Și statul n’a mai bine- voit să o subvenționeze. In țara fără o enciclopedie, ea era indispensabilă, dacă nu pentru altceva, pentru neprețuitele ei informații. Emanoil Bucuța însă n'a descurajat. Inițiative asemenea revistei amintite por- nesc din duhul lui neastâmpărat. Cu- vântul lui, scris sau vorbit (la microfon), scapără mereu, tot așa de cald, de cult, de românesc și de tânăr ca în Boabe, cu toate că povara anilor și inevitabilele amărăciuni ale vieții apasă tot mai greu și pe umerii lui. 0 parte din aceste articole și cuvântări și le-a reunit în două volume de Pietre de vad, editate de Casa Școalelor. 11 avem în fața noastră pe al doilea din aceste volume, apărut de curând într'o prea frumoasă înfățișare tipogra- fică, ilustrat cu admirabile vederi din țară, în legătură cu conținutul lui. L-am dori în mâna fiecărui intelectual român, mai ales a tinerilor, pentru câtă energie și nobleță cuprinde în paginile lui. Puține cărți românești închid în ele o icoană atât de bogată și de vie a țării și din puține se revarsă o bucurie așa de dreaptă și de sinceră în fața oricărei încercări de înobilare prin civilizație a acestei țări, dela cele mai modeste până la înfăptuirile care sapă numele unui neam în granitul istoriei. Munții, Dunărea, Ma- rea noastră în deosebi se ridică din aceste pagini în toată măreția lor de elemente concrescute din veac cu noi. Ni le în- fățișează un om care le-a străbătut pâs de pas infinitele frumuseți și bogății și ar vrea să le înalțe în conștiința ronAr nească, să le lege în mod indisolubil »» destinul nostru prin fapte uriaș» de cultură. Vorbind despre un urcuș în Munții Făgărașului dinspre Țara Veche (p. 49V și urm.), d-1 Bucuța arată cum, cu toată înălțimea lor, acești munți au fost trecuți mereu, mai ales de Ardeleni. „Astăzi abia ne mai vine a crede — spune d-sa -r că mutarea aceasta cu toată casa, pe spinări de cai, a fost cu putință, într'atât am pierdut obișnuința muntelui și toată această singurătate, plină de odată de trăznete și de puhoaie, ne sperie. Să închidem însă ochii, în adierea plină de mireasmă a ierbii de pe spinările de piatră, și vom auzi, printre freamătul subțire și îndepărtat al tălăngilor, pasul părinților noștri din alte veacuri, cari ca , în versurile lui Octavian Goga se mută în altă țară. Ei n’au venit prin păsuri mai ușoare, de unde să-și aleagă văile și să urce încet, pe ele, până sub streșina Car- paților. Altfel n’ar fi sate de Ardeleni, chiar în munte, iar celelalte, în care adao- sul lor e tot mai rar, până se pierde din ce în ce, pe vale. Aceasta arată până astăzi calea pe care au sosit, deadreptul peste creste, și pe care umblăm șî noi aștăzi, pe un drum împotrivă, ca să le descoperim amintirea, până la deschiză- tura dintre culmi, pe unde ne va apărea, aurie în zare Țara Oltului, peste Breaza, Lisa și Sâmbetele brâncovenești și bru- kenthaliene". Am citat acest fragment nu numai pentru frumusețea lui — căci această carte trebuie citită și pentru. limba ei strălucitoare și bogată ca o haină împărătească — ci pentrucă se cuprinde în el un nou argument împo- ' triva așazisei imigrări târzii a Românilor in Ardeal, pe care d-1 E. Petrovici, o răstoarnă, în articolul publicat în acest număr al revistei noastre, cu argumente linguistice atât de convingătoare. /. B 514 ÎNSEMNĂRI REVEDERE In câte piepturi românești nu așteaptă chiotul de bucurie al revederii pămân- tului și fraților rupti din trupul tării să țâșnească, cutremurând văzduhul,.. Iată că la hotarul de răsărit el a răsunat. Ascultati: Ne-am revăzut frații. „Amurgea. întinderile vaste, dinaintea noastră, purtând pe alocuri urmele răz- boiului, își odihneau singuratice belșugul roadelor. O liniște adâncă — înfiorător de adâncă — plutea în crepusculara oră, ca o manta străvezie, ca un gherghef de mătasă. Sufletele, altădată chinuite, le simțeam ușoare acum și libere. Ochii lăcrămau de bucurie. Marea bucurie a reîntoarcerii triumfale și a izbânzii. „Nistrul l-am trecut pe un pod de vase, copleșiti de amintiri și vedenii, ingreuiați parcă de balastul atâtor ani petrecuti în refugiu, departe de bătătura casei părintești, departe de locurile unde ne-am irosit copilăria și întâiul fior de iubire șăgalnică. „Nu puteam vorbi la început. Eram multi și totuși, nu puteam vorbi și nu puteam slobozi talazurile chiotului hai- ducesc, de libertate, de vieață mai bună, de descătușare ce clocotea în noi ca o apă de munte. „Atâta doar. Ne-am revăzut frații. Ne-am revăzut tara, fermecătoarea tară a Transnistriei. Am pus mânile pe ră- nile colectivității românești, răni proas- pete sau vechi, și am jurat răzbunare. Nu sângeroasă, nu bestială ... Ci o răz- bunare înaltă, pornită dela inima creș- tinească, dela cel mai desăvârșit patrio- tism, din adâncurile în care fierbe elanul și jertfa mântuitoare. „înainte" ! (Citatul este din Transnistria Nr. 6, din 1 Sept. a. c.J. B. „ROMÂNII DINTRE MORAVA ȘI TI- MOC, - CONTINUITATEA SPAȚI- ULUI LOR ETNIC CU AL ROMÂ- NILOR DIN BANAT Șl DIN TIMOCUL BULGAR", este titlul unui documentat studiu pu- blicat de dl Dr. P. Râmneanțu în Bule- tinului eugenie și biopolitic (nr. 1—4,1941). După definirea grupului etnic de popu- lație — legat prin limbă, neam, origine etnică, indice biologic de rasă, caractere fizice, religie, caracter intelectual, obi- ceiuri, psihologia și morala populației — d-sa studiază caracterele unui spațiu etnic, care poate fi ocupat în mod omogen de grupul etnic respectiv sau având in- clavate grupuri eterogene de populație, produs al migrărilor sau colonizărilor, arătând continuitatea istorică a Româ- nilor dintre Morava și Timoc, găsiți de Sârbi așezați in 250 de sate. In fostul stat jugoslav Românii locuesc în trei regiuni: în Banat, între Morava și Timoc și în Macedonia sârbească. In Banatul jugoslav trăesc, după cal- culele d-lui Dr. Râmneanțu, raportate la datele recensământului din 1910, 78,112 Români, dintre care, fapt important de reținut, 76 000 locuesc în continuare cu cei din județul Timiș, formând majo- rități etnice în jurul orașului-municipiu Vârșeț și a orașului Biserica Albă, do- vedind astfel indivizibilitatea etnică a Banatului. Românii din Vestul Jugoslaviei sunt așezați în 15 comune și sunt în număr de 12.150. In Sudul Serbiei Vechi se găsesc 62.213 Români. Românii dintre Dunăre, Morava și Timoc, în regiunea delimitată de D-l Râmneanțu și care se poate urmări pe harta anexată acestui studiu, se găsesc așezați în trei orașe, Negotinul, Pojare- vățul, Zaieciarul și în 308 comune, dintre care 137 sunt curat românești, 43 sunt mixte și 131 sârbești. Cifra totală a po- pulației din această regiune, în 1931, a fost de 475.797 de locuitori. Dintre ace- ÎNSEMNĂRI 515 știa 253.333 sunt Români, constituind o majoritate de 53 23% față de 40.6% Sârbi și 6% alte neamuri: Bulgari, Ți- gani, Turci, și Evrei. Aromânii din Macedonia sârbească sunt socotiți la 250.000, după M. Po- pescu-Spineni, după statistici oficiale (false) 15 575, iar D-1 Dr. Râmneanțu, referindu-se la populația școlară de 8000 de elevi, știutori de carte fiind în pro- centul de circa 35%. cifra populației școlare a fosf de 24 000 în 1931, ea con- stituind a zecea parte din populația to- tală, d-sa apreciază cifra Aromânilor din Sârbia la 240.000. In total, în fostul stat jugoslav trăiesc 645.808 de Români. Dintre aceștia am văzut că Românii dintre Dunăre, Morava și Timoc au trecut încă dinainte de 1931 de un sfert de milion. Delimitați din trei părți de râuri însemnate, ei sunt în con- tinuitate, cum arată harta, cu Românii bănățeni la Nord, cu Oltenii la Nord- Est și cu masa Românilor din așa nu- mitul Timoc bulgar la Est. Timocul bulgar la o populație de 62.301 de locuitori are 43 422 de Români sau 69,7% și abia 13451 Bulgari. într'o încheiere impresionantă, D-1 Dr. Râmneanțu arată că dacă se integrează Românii din dreapta Dunării, adică cei din Timocul jugoslav și cei din Timocul zis bulgar, cu cei din Banatul indivizibil, se obține un spațiu evidențiat pe harta anexată și care la 1931 a avut 2 063.604 de locuitori, dintre care 42,93% sunt Români, 23,28% Sârbi, Croați și Slo- veni, 17,03% Germani, 10,16% Unguri, 1,14% Bulgari și 5,46% alte neamuri. Dată fiind majoritatea covârșitoare a Românilor, continuitatea lor istorică în acest spațiu, adăugându-se faptul do- vedit de profesorul Gamillscheg, că Valea Timocului constitue al treilea centru de formare al poporului român, ne îndrep- tățește să sperăm că viitoarea ordine europeană va ține seamă de aceste rea- lități și va recunoaște acestor frați de ai noștri dreptul la o cultură națională, strâns legată de destinul întregei suflări românești. Gheorghe Vornica CĂTRĂ CITITORII „TRANSILVANIEI* Rugăm cu insistență instituțiile și dd. care au reținut revista, să-și achite abonamentul pe anul in curs, sau in cazul că n’au de gând să o facă, să restitue numerele primite. Lipsită de subvenții dela Stat, des- părțită de aproape Jumătate din or- ganizațiile ei, rămase in teritoriul înstrăinat, ASTRA trebue să facă eforturi enorme pentru a edita in bune condiții organul său. Cereai sprijinul tuturor bunilor români, dar mai ales al membrilor și despărță- mintelor ASTREI. Soarta revistei e in mare parte in mânile lor. Fiecare despărțământ să se simtă dator să facă cel puțin 5 abonamente. Dați „Transilvania* prietenilor și cunoscuțllor dv. Atrageți atenția in- telectualilor dela sate asupra conți- nutului ei. Păstrați numerele pentru a le lega in colecții, putând astfel să vă documentați oricând asupra problemelor vitale, drepturilor și spiritului Ardealului și a patrimo- niului românesc de pretutindeni. REDACȚIA BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (IV) ALBANI, TiRON. Un petec de Asie în Europa. Intrarea trupelor maghiare în Ardealul cedat. Suferințele Românilor sub teroarea cavalerismului unguresc. Arad, 1941. Tip. Diecezană. 8’ 84 p. BRĂTIANU, G. I. Zweite Denkschrift fiber die Rumănische Frage Aufteilung . Rumăniens oder Gebiets- und Bevol- kerungsclearing im Siidosten Europas. Bukarest 1941. Die Dacia-Biicher. (Mon. Of. și Impr. Statului). 8° 21 p., 1 hartă [și în limbile franceză și italiană]. CLOPOȚEL, ION. Urmările convie- țuirii multiseculare cu Sașii din Tran- silvania. Trei documente anexe. Alba- Iulia, 1941. Editura „Alba". (Tip. „Im- primeria" — București). 8° 16 p. Lei 25. CONSTANTINESCU, N. A. Expan- siunea Românilor. Continuitatea în Dacia și factorii expansiunii în Sud-estul eu- ropean. București, 1941. Tip Eminescu. 8° 15 p. Lei 15. COTOȘMAN, Dr. GH. Episcopia Ca- ransebeșului până în pragul sec. al XlX-lea. Caransebeș, 1941, Editura Au- torului. Tip. Tipografiei diecezane. 8° 202 p. + 47. HERLEA, ALEXANDRU. Românizarea vieții economice în Ardeal. Orăștie, 1941. Tip. Lumina. 8° 23 p. HODOȘ, ENEA. Scrisori. Cu mai multe figuri și un adaos [Scrisori Inedite pri- vitoare la trecutul Transilvaniei dintre 1849—1899], publicate de—, Sibiu, [1940]. Tip. Veștemean, 128 pp. în 8®. Lei 50. MANC1ULEA, ȘTEFAN. Timoteiu Ci- pariu și Academia Română. Retipărire din Cultura Creștină. Blaj, 1941. Tip. Seminarului. 8° 48 p. MIHĂILESCU, VINTILÂ. Harta etnică a României transcarpatice. Extras din Buletinul Soc. Regale Române de Geo- grafie, Anul LIX, 1941. București, 1941. ? M. O., Impr. Națională, 8° 23 p , 3 hărți. MUȘLEA, ION. „Pânea Pruncilor" (Bălgrad—1702). Din istoria unei cărțr vechi românești. Extras din volumul „Omagiu Profesorului loan Lupaș". Bu- curești, 1941. M. O., Impr. Națională, 8° 17, pp. 617—631. NEDA, IOAN M. Din legăturile Cra- iovei cu Gheorghe Barițiu. Craiova, 1941. Tip. Ramuri. 8® 16 p. Lei 30. PÂCLIȘANU, ZENOB1US. Der Aus- rottungskampf Ungarns gegen seine na- ționale Minderheiten. Bukarest, 1941, Die Dacia-Biicher (Mon. Of. Impr. Na- țională). 8° 204 p. PITU, ION D. Prima Ardeleană so- cietate anonimă de asigurări generale,. Sibiu. 14 Mai 1911—14 Mai 1940 Sem- nificația unei aniversări. Sibiu. 1941. „Dacia Traiană", 8® 104 p. POPA—L1SSEANU, G. Continuitatea Românilor în Dacia. Dovezi nouă. (Ana- lele Academiei Române Memoriile Secț. Istorice, Seria III, Tom. XXIII, Mem. 9). București, 1941. Mon. Of. și Impr. Sta- tului. 8° 114 p. Lei 65. POTRA, G. Un român din Brașov [Nicola Nicolau] protector al scrierilor geografice, Ia începutul secolului al XlX-lea. Extras din Revista geografică română, anul III, fasc. II—III, 1940. București, 1940. 8® 4. RÂMNEANȚU, PETRU. Românii din- • tre Morava șl Timoc și continuitatea spațiului lor etnic cu al Românilor din Banat și Timocul bulgar. Extras din „Buletinul eugenie și biopolitic*, 1941, Voi. XII. Nr. 1—4. Sibiu, 1942. „Dacia Traiană". 4® f, 23 p., 1 hartă. ȘERBAN-CORNILĂ, G. Cercetări li- terare. I. O carte necunoscută: „Molit- vele la Pogorârea duhului sfânt", Bucu- rești 1680. II Poezia lui Vasile Alec- sandri într'o „carte de cântece" a unui cleric făgărășan, acum 88 de ani. Făgăraș, 1941. Tip. Teofil Boca. 8’24p , 3 planșe. TRANSILVANIA ORGAN AL ASTREI Anul 72 SEPTEMVRIE Nr. 7 --- 1941 ,' s ' 1 CUPRINSUL: Silviu Dragomir, „Deacum Ardealul nu mai e Ardeal, d România Lucia Cosma, George Enescu Sabin Opreanu, Valea Murășului, axă economică a Transilvaniei . Ion I. Russu, Decebal Emil Petroviciu, Românii veniți recent în Transilvania? AL Procopovici, Din alte țări Adrian Cristea, Ceva despre trecutul târgului Sibiului CRONICI: I. Verbină, Oameni 0 Ioduri din Ardeal în opera lui MihaO Sadoveanu Ion Mușlea, Reorganizarea colecțiilor științifice blăjene P. Drăghici, Scriitorul Ion Vlasiu Gheorghe Vorpica Familia franceză în legea din 30 Iulie 1939 Șt Manciulea, Băile Herculane văzute de Timoteiu Cipariu ÎNSEMNĂRI: Ion Colan, Două fronturi. — T. B. întregirea scaunului episcopal al Caransebeșului — Dim. Tbdoranu, „Prietenii Universității** Dadei Superioare. — I. Breazu, losif Hodoș.— I. B. losif Vulcan. — Pietre de Vad. — Revedere. — Gheorghe Vomica, Românii dintre Morava ' și Timoc. — Redacționale. BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (IV) Tiparul Institutului de arte grafice „DACIA TRAIANA" s. a., Sibiu — 1941 -1561 Prețui tei 30'—