
1 112




                TRFINSLVRNin





ANUL 72 • IULIE-AUGUST Nr. 5-6-1941


SIBIU

IN BASARABIA DESROBITĂ


Drum la Mânăstlrea Țigănești


Iv..' V.

Anul 72.


Iulie—August 1941


Nr. 5—6



            TRANSILVANIA


    Organ al ASTREI





        SATE DE MAZILI Șl RĂZEȘI

     In cartea voievodului Dimitrie Cantemir, care se chiamă „De-
scrierea Moldovei" și în documentele rămase de demult, se vede ce-au
fost satele răzeșilor și mazililor. Au fost așezări de oameni liberi și de
oșteni în slujba Domniei. Pentru a răsplăti slujbele lor, voievozii cei
vechi care au statornicit puterea Moldovei, i-au așezat în locurile li-
bere, „în pustie" cum se spunea atunci, și foarte des la margine, spre
Nistru, ca să fie pază a drumurilor de negoț și priveghere împotriva
hoardelor prădalnice.

     Alexandru Voievod Bătrânul, ori Ștefan cel Mare, dădea un uric,
împământenind pe un slujitor vrednic, cu tot neamul ce avea să vie,
în veci de veci. Acel slujitor vrednic avea numele Bucium ori Dum-
bravă și așezările urmașilor purtau numele întemeietorilor; Buciumeni
ori Dumbrăveni. După datină, urmașii lui Bucium ori Dumbravă îm-
părțeau ocina părintească în atâtea părți câți feciori erau. Pentru ur-
mașii de după aceea, fiii strămoșului erau „bătrânii". Părțile de moșie
se numeau și ele „bătrâni". Și fiecare cOborîtor din acel neam își avea
partea ideală din moșia strămoșească, socotită in stânjeni și palme în
unul din trupurile inițiale de moșie, adică in unul din „bătrâni". Deci
într'o moșie răzășească, toți erau neamuri; numai cât se deosebeau și
aveau nume după bătrânul din care descindeau.

     Aceste moșii vechi ale răzeșilor s’au strâmtat cu timpul, fie din
pricina sporirii neamului, fie din pricina vânzărilor ori a încălcărilor.
Din unele clanuri răzășești se ridica din când în când un om vrednic
ori cu trecere la Domnie, care-și sporea averea, având putința să ră-
scumpere răzeșii m^j slabe și mai sărace. In unele domnii, s’au găsit
oameni lacomi care au încălcat și cutropit drepturile răzeșilor. In alte
părți răzeșii s'au dat de bunăvoie în stăpânirea unui boier puternic,
pentru a se apăra de asupriri, dajdii și nedreptăți. Cu dreptate ori
silnic, astfel s'au creat moșiile cele mari pe care le-am mai apucat noi


1

334


MIHAIL SADOVEANU


în veacul al nouăsprezecelea, fără ca răzeșimea să-și piardă puterea ei
sau conștiința ei de nobleță rurală.

      Boierii ajunși in cinste și putere își păstrau situația lor o vreme.
Cei care se întorceau la ocina lor și-și reluau vieața de gospodari erau
mazili — adică foști dregători. Aceștia se socoteau pe sine mai sus
decât simplii răzeși.

      Fie pe moșiile boierilor, fie pe moșiile răzeșilor și mazililor, erau
chemați ori veneau de bunăvoie lucrători țărani, pribegi din Podolia
ori Ucraina, ori de aiurea. Brațele acestea de muncă alcătuiau adevă-
rata valoare a acestor moșii întinse. Cu cât se așezau mai mulți vecini
în hotarele moșiilor, cu atât se întindeau câmpiile cultivate și livezile
și cu atât sporul stăpânilor de pământ era mai mare. Pe lângă zeciu-
ială și zilele de clacă pe care vecinii se îndatorau să le dea stăpâ-
nului, proprietatea mai folosea venitul morilor și crâșmelor precum și
al prisăcilor și iazurilor.

      încă dela Ștefan-Vodă, care a statornicit legea pământului Mol-
dovei, s'a hotărît ca fiecare sat să aibă iaz, pentru folosul obștesc și
pentru hrană. Și la fiecare iaz s'a clădit moară. De asemenea, în poie-
nile și marginile codrilor, era slobodă, cu anume îndatoriri ușoare, așe-
zarea prisăcilor. Țara făcea într'un timp export însemnat de ceară. Pe
lângă cultura pământului, era foarte îmbielșugată creșterea vitelor în
imașuri întinse. Vitele albe se neguțau de cumpărători care veneau în
Moldova tocmai dela cetatea Danzig. lazurile dădeau pește și stuh.
Câmpurile grâu și meiu. Livezile fructe. Cantemir laudă merele din
Țara de sus și mălaiul din Țara de jos. Merele din Țara de sus și
mălaiul din Țara de jos n’au coajă, zice măria-sa. De asemenea
măria-sa laudă caii moldovenești, citând și un proverb turcesc
care s’ar tălmăci astfel: „Nimic mai frumos decât fecior persian
pe harmăsar moldovenesc". Să nu uităm de asemeni economia oilor,
care a fost îndeletnicire de căpetenie a pământenilor noștri. A doua
categorie de oameni liberi ai acestui pământ românesc o alcătuiau cio-
banii, care erau stăpâni și peste hotarele așezate silnic de stăpânirile
vremelnice. Oierii dela Câmpulungul Bucovinei ori Vrancea erau din-
tr'aceiași mare familie autohtonă cu cei din Maramureș, ori Munții
Apuseni, ori din țara Bârsei, ori din câmpia Dunării, ori din olatul
Mării Negre, până la Crâm, Dealtminteri toate revărsările din munte
la câmpie, întemeierile de ținuturi și țări își au obârșia din aceiași
vatră veche a neamului, care au fost munții și plaiurile Carpaților. . J

      Bielșugul și ușurința traiului au făcut din răzeși și mazili — cu J
toată vitregia și nestatornicia timpurilor — o rasă de oameni aleși.
Datina și legea sufletească pe care o aveau dintru începutul coloni-g

SATE DE MAZILI Șl RĂZEȘI


335


zării lor, dela părinți din părinți care cunoscuseră statornicia și justiția
împărăției, imprimau anumit caracter vieții lor. Intre ei și străini ori
hoarde, ridicau o despărțire totală. Opreliștea amestecului de sânge, a
conviețuirii intime; opreliște de a împrumuta îmbrăcăminte și nărav.
Pentru pământean, străinul e liftă necurată; legea lui nu e legea
bună; e oprit să porți costum străin subt pedeapsă de moarte; subt
aceiași pedeapsă e oprită muierea să se degradeze într’o conviețuire
cu un venetic. Acest particularism, sporit de păstrarea aspră a dati-
nilor strămoșești, a făcut din răzeși și mazili nu numai slujitori cre-
dincioși ai voievozilor vechi, pentru care erau scutiți de bir și podvezi,
ci slujitori ai însăși ființii neamului nostru, în așezările pe care le-au
cinstit cu munca și vrednicia lor,

      Bielșugul și ușurința vieții au fost dăruite de Dumnezeu răzeșilor
și mazililor și pentru ca sufletele lor să se umple de lumina prietiniei.
Căci s’a vestit și la alte neamuri încă din vechime, gustul de petrecere
și veselie a acestor oameni. Despre primirea de oaspeți, spune Cantemir
lucruri minunate. Ne place să citim în cartea măriei-sale vodă Cantemir
asemenea pilde de dragostea de semen a răzeșilor și mazililor noștri ;
dar ne-am bucurat și mai mult cunoscându-le noi singuri, când am
fost în petrecere la unii din acești frați ai noștri.

      N'am să uit ce zile luminate am avut acum douăzeci de ani,
când am cercetat pe mazili și răzeși în satele lor din ținuturile Orhei
și Soroca. Deși inima ușoară și nepăsătoare și dragostea de petreceri
au dăunat agonisirii și economiei lor, niciodată nu m’ași hotărî să
cârtesc că Dumnezeu a pus în inima lor această spumă de bunătate
și prietinie, Așa-i doresc să rămâie până la sfârșitul vremurilor. Căci
prea sunt în deobște răi și crânceni locuitorii acestui trist pământ,
prea se sumețesc ca să scurme, să descopere, să vândă, să adune
comori pe care rugina le strică și hoții le fură; prea își urmăresc cu
învierșunare numai foloasele ticălosului trup; prea trăiesc în dușmănie
și zavistie, — ca să nu mulțămesc cu umilință Atotputernicului, că a
pus în cei mai buni fii ai acestui neam lumina care e ’n soare și
’n flori.

      Acum un an, vorbeam în „Revista Fundațiilor Regale",¹) despre
domnia-sa Grigore Fotescul, căpitan de mazili dela Vadu-Rașcului, pe
care l-am cunoscut acum două decenii, când m'am dus în Moldova
noastră întregită și am ajuns la Nistru. Domnia-sa căpitanul Grigore a
fost un moldovan ^ruginit din aceea parte de țară și se dovedea vrednic
întru toate ale sale, având bună rânduială în gospodăria sa, pricepere

      *) Nrul din Iunie, 1940.


1*

336


MtHAIL SADOVEANU


in afaceri, ascuțime de limbă și mai ales trufia — fără de care nu
poate fi nimeni mazil cu adevărat.

      De-atuncea, de când am însemnat eu aceste vorbe și povești
despre mazilii și răzeșii dela Nistru, a fost voința lui Dumnezeu ca să
ne certe pentru greșalele noastre. Sau sculat iarăși asupra moștenirii
neamului nostru cei fără lege și dreptate care ne*au mai obijduit și
altădată și oști străine au cuprins iarăși Moldova dintre Prut și Nistru.
După cum a rostit prorocul, acest popor al nostru „a fost lămurit în
cuptorul urgiei**. „Domnul-Dumnezeu a îmbrăcat cerul nostru cu negură
de jale**. Prăpăditu-ne-am și depărtatu-ne-am de mazilii și răzeșii cu
care ne-am adunat întru bucuria sufletului nostru. Au asfințit vederile
noastre în lacrimi; însă dragostea noastră n'a asfințit. Nici credința
noastră n'a căzut. Am zis cu același proroc: „Doamne, noi suntem
lutul și tu olarul; cu toții suntem lucrarea mânilor tale; în noi au fost
jalea și sabia; însă vom vedea iarăși rodul muncii sufletului nostru și
iarăși ne vom înviora**. „Vechile suferinți vor fi uitate**. „Căci iată, tu
faci ceruri nouă și pământ nou, până ce nimeni nu-și va mai aduce
aminte de răutățile trecute". Ajunge-vom la acel popas „când vom bea
laptele mângâierii"; pe când „viermele asupritorilor noștri nu va pieri
și focul mistuirii lui nu se va stânge".

      Cinstite căpitane Grigore, domnilor și fraților, cu care m'am adunat
ca să vorbim de măria-sa Ștefan-Vodă și de întâmplările de demult
ale Moldovei, cinstiților gospodari dela Orhei și dela Soroca, voi toți
care ați ascultat poveștile și isprăvile lui Ion Creangă dela Humulești,
toți care v'ați adus aminte că suntem de-un neam și de-o lege, cine
știe dacă mai sunteți din această lume, ca să vedeți răsărind iar soarele
nostru. Ați căzut poate subt sabie, ori ați purces pe drumuri străine,
ori ați pus fruntea la pământ. Datina voastră a fost ruptă; ați văzut
străini la locul de cinste, ați cunoscut hulă și batjocură pentru ceea ce
a fost credința părinților noștri. Osemintele celor adormiți s'au adaos
morților din veac, sporind dreptul neamului nostru asupra acelui
pământ; mângâiat și alinat să fie sufletul vostru, căci grâiele și livezile
vor crește și vor rodi tot pentru copiii voștri. Iar acei care ați supra-
viețuit umilirii și strâmbătății, dați laudă lui Dumnezeu, cel care a
ascultat plângerea prigoniților pe nedrept.

      Cât am fost despărțit de domniile-voastre, am suspinat și m'am
rugat. Mi-am adus aminte de toate și m'am rugat cu înfrângere. Mi-am
adus aminte de toți ai noștri care au suferit în curgerea vremii și s'au
jertfit pentru legea noastră, ca să stea aici un neam cuvios și cu inimă
dreaptă. Mi-am adus aminte de toate urgiile trecutului, de toată du-

SATE DE MAZILI $| RĂZEȘI


337


rerea și neliniștea veacurilor și am nădăjduit. M'arn rugat alăturea cu
psalmistul:

           ... Glasul meu pe Domnul îl chiamă
           Și el îmi răspunde din muntele-i sfânt.

           M'am culcat și am adormit.

           Sculatu-m'am căci Domnul mă sprijină.

           Nu mă tem de miile de mii de noroade,
           Care se îmbulzesc de jur-împrejur împotrivă-mi.

           Scoală, Doamne, ajută-mă, Dumnezeul meu!

           Căci tu peste fălci ai bătut pe toți vrăjmașii mei
           Dinții nelegiuiților i-ai sfărâmat...

           La Domnul e mântuirea.

           Și peste poporul meu fie binecuvântarea ta.

     Dacă mai ești din această lume, căpitane Grigore, cunoaște că
Dumnezeu își aduce aminte de ai săi.

M1HAIL SADOVEANV

        CUM AU PĂTRUNS STREINII ÎN BASARABIA
        DUPĂ 1812

- CU UN DOCUMENT DELA ȚARUL ALEXANDRU I. -

     Problema poporului românesc se pune astăzi tot mal limpede în
ce privește următoarele Idei: a) aceea a „masei compacte geografice*',
acoperitoare a celei mal mari părți din hotarele noastre etnice (istorice
și politice); b) a densității acesteia în diferite zone; c) a punctelor ata-
cate de Inflltrațlunl streine înăuntrul „masei") sau mal ales la margini,
pe unde trecerile streinilor au fost înlesnite de diferite împrejurări isto-
rice mai vechi, sau mal nouă, prin slaba supraveghere la granițe dela
războiul mondial încoace și d) a puterii de rezistență străveche a nea-
mului nostru și de asimilare a elementelor de altă limbă sau rasă,
împrejurările șl cauzele din trecutul depărtat, interesante de cu-
noscut, nu e de mare folos a le critica astăzi, dar cele mal apropiate
de noi, cum a fost condamnabila lipsă de supraveghere a Infiltrațiunll
streine de după războiu, frământă astăzi mintea tuturor.

     Deasupra acestor consfderațlunl a stăruit totdeauna în conștiința
noastră convingerea că Românul a avut o putere mare de absorbire a
elementelor eterogene, găsite dela început ori pătrunse mai târziu în
Dacia, Lucrul este adevărat. Forța noastră de asimilare, moștenită dela
Romani, s*a dovedit, ca în tot Imperiul roman, arma cea mai bună de
cucerire.

     Semnul, proba de asimilare, a fost totdeauna limba. Unde s’a în-
tins limba română, acolo streinul a dispărut. Unde nu se mai vorbește
azi românește, acolo a învins streinul numai prin o sdrobitoare covâr-
șire a numărului.

     Așa am absorbit pe Slavi, în evul mediu, prin cunoscuta șl neîn-
trecuta însușire a limbii române de a cuceri sufletele altor neamuri.

CUM AU PĂTRUNS STREINII IN BASARABIA DUPĂ 1812


339


      Poporul român, prin forța lui proprie etnică, fără sprijinul unei
clase culturale, al vreunui aparat politic sau administrativ, care nu existau
pe atunci, a trăit șl s’a înmulțit prin naștere naturală, sau prin continua
asimilare a streinilor.

      De când s'a întemeiat statul român modern, s'au ridicat șt factorii
noi, culturali, politici, care pot ajuta șl uneori înlocui factorul vechiu,
care era „puterea de asimilare".

      Acesta, ca orice lucru omenesc, poate scădea cu vremea, fie prin
oboseala cauzată de luptele noastre de veacuri, fie prin o slăbire a for-
țelor etnice, pricinuită de multele racile fizice și sociale ce se cunosc
destul de bine astăzi.

      Când forța naturală a poporului este amenințată, un stat modern,
în lumina atâtor științe, sociale, politice, geografice, eugenetlce etc, etc,,
poate interveni șl ajuta, dacă nu înlocui vechea armă naturală (puterea
de asimilare), moștenită din strămoși.

      In Basarabia, până la unirea ei cu patria mumă (1918), situația
etnică a fost aceeași ca pretutindeni la Români, Moldovenii s’au luptat,
au rezistat șl au înghițit pe streini, prin forțele tradiționale proprii. Fac-
torul cultural, bisericesc, a ajutat și el în luptă, dar în măsură mal
mică, deoarece pătura intelectuală a fost foarte supțire, Iar mijloacele
de care putea dispune, foarte mici.

      Creșterea, mișcările șl peripețiile populațiunll In Basarabia, după
răpirea ei în 1812 de către Rusia, se prezintă astfel:

      La anexarea Basarabiei de către Ruși se crede că ar fi fost acolo
circa 300.000 locuitori, un număr foarte mic în raport cu întinderea
pământului bun de agricultură. In schimb, rărlmea populației înlesnea
bunăstarea el, mal ales prin putința de a crește vite multe pe câmpurile
nearate.

      La 1817, cum reiese din catagrafia făcută atunci, populația Basa-
rabiei a ajuns la 482,630 suflete,* ¹)

      Nu avem specificat numărul locuitorilor pe naționalități. Intre ne-
Români sunt arătați Evrei, Greci, Armeni, Bulgari, Găgăuțl. Proporția
dintre Români și streini se vede în statisticile de mal târziu.

      Dela 1812 până pe la 1833 există date privitoare la colonizări,
pornite șl încurajate de statul rusesc. Ele au fost un mijloc primejdios
de pătrundere a streinilor, mal ales fiindcă erau favorizați de autorități.
Astfel au fost colonizări de Bulgari (1817) intre Jalpug șl Lunga; de


      ¹) A se vedea flate și cifre, privitoare la populația din Basarabia, in lucrările:


I. Nistor: Istoria Basarabiei (1923) cap. III; Dr. P. Caz acu, Moldova dintre
Prut și Nistru, Iași 1924, pp. 7, 72 și u.; Basarabia, monografie, sub îngrijirea lui Șt.
C i o b a n u, Chișinău 1926, cu articolul lui L. T. B o g a, Populația, pp. 48—75.

340


G. GIUGLEA


Germani (în Bugeac) în anii 1814 șt 1833; de Francezi în 1816; de
Elvețieni între 1824—1828. Firește că au fost atrași șl Ruși șl Ucrai-
neni în spațiul atât de întins al Bugeaculul,¹) Nu se vorbește de colo-
nizări de Ruteni în Hotin, fiindcă aceștia au venit prin îndemn șl nevoi
proprii, în sensul celor ce se vor vedea din documentul analizat mal
departe.

       Colonizările sunt încurajate șl prin statutul din 1818, unde se prevăd
foarte multe înlesniri pentru streinii atrași să ocupe pământurile nelo-
cuite,* ²) unde altfel s'ar fi întins în chip natural Moldovenii.

       Intre intruși trebuesc socotiti foarte mulții funcționari de toate ca-
tegoriile, aduși de Ruși, pentru a ocupa posturile ce se tot creau,
după nevoile inerente organizării statului moscovit. Scopul, firește, era
de a ruslfica provincia cât mai Intens,

       Evreii sporesc sub Nlcolae I, (1825—1855), când s'a încurajat ve-
nirea lor prin privilegii speciale, deși acest neam este prea înzestrat
pentru a ști să pătrundă șl singur, în toate țările, prin toate portițele șt
prin nenumărate mijloace.

       Urmează apoi statistica din 1856, cu 990.274 locuitori. Datele pri-
vitoare la populația Basarabiei din acea vreme au fost culese de ofițerul
Rus, de stat major, A. Zastchiuk șl publicate in 1862?) El spune precis
că Moldovenii formau % din populația întreagă; că ținuturile Chl-
șinău, Bălți șl Soroca sunt locuite numai de Moldoveni șl că aceștia
sunt amestecați cu Ruteni, în Hotln. In sud (Bugeac) sunt elemente pri-
begite de pretutindeni (Bulgari, Ruși, etc,), zice Informatorul acesta.

       Astfel se precizează realitatea care se vede șl azi, că spărturile
cele mal mari făcute de streini iu frontul etnic moldovenesc au fost la
cele două aripi, iu Hotln și mal mult în Cetatea-AIbă.

       Dacă n'ar fl venit forța de sus a statului rusesc, Moldovenii, prin
vechea însușire românească de expansiune șl asimilare, ar fi reușit să
se așeze trainic șl acolo șl s'ar fl înlăturat dela sine problema grea
etnografică, pusă de năpădirea dela 1812 încoace, a streinilor în Basa-
rabia, Aceștia sunt veniți in chip artificial, sau ca „fugari", care nu pot
avea drepturi asupra teritoriului, unde s'au strecurat.

       Urmează după 41 de ani, în 1897, statistica populației din tot
Imperiul rusesc. In aceasta se dau 1,935.412 suflete pentru Basarabia,
cu 56% Români,

       Recensământul din 1912 arată 2,496,054 locuitori; dar numai cu
48% Români.


       J) După atestările lui Zastchiuk (v. mai departe).


       ²) Nistor, o. c., p. 292.

       s) P. Caz acu, o. c., p. 72.

CUM AU PĂTRUNS STREINII IN BASARABIA DUPĂ 1812


341


      Firește că socoteala este făcută neserios. Oricât! streini (Ruși, Ucrai-
neni, Evrei, etc.) au putut pătrunde în Basarabia, procentul Românilor nu
putea scădea atât de simțitor dela statistica din 1856 până Ia cea din 1912.

      Raportul guvernatorului Basarabiei din 1916 dă o populație de
2,521.277, fără a arăta procentele pe naționalități.

      Anuarul statistic al României din 1922, dă 2.956.934 locuitori,¹)
cu marea majoritate Români.

      Recensământul din 29 Decembre 1930, făcut de Statul Român,
după criterii științifice, dă pentru Basarabia procentele de 56,2% Ro-
mâni, 12.3% Ruși, 11% Ruteni-Ucralneni, 7.2% Evrei. Restul sunt alte
naționalități.

      Astfel reiese că Românii din Barasabia și-au păstrat puterea et-
nică și superioritatea numerică, cu toate apăsările șl alte grele lovituri
ce au suferit sub stăpânirea rusească.

      Vom vedea, după războiul de astăzi, de recucerire și liberare a
Basarabiei de sub jugul bolșevic, câtă schimbare se va fl produs în si-
tuația demografică a Basarabiei Se vor trage atunci și concluziile de
ordin național românesc.

      Pentru a ilustra însă și mal bine cum au venit streinii în Basa-
rabia să analizăm documentul de mai jos.

      Este un decret (ucaz) al țarului Alexandru I, din 1820. EL zice așa:

      „Dumisale împuternicitului namestnic a oblastiei Bessarabiei:

      După priimitele înștiințări pentru fugirea din megieșitele și cele
de aproape gubernii, [a] crestiianilor [= țăranilor] in Bessarabia, în
mare număr, pentru [= despre] îngreuierea spre aflarea lor și pentru
[= despre] greutatea ce sufăr dintru această pricină lăcuitorii acelor
gubernii, priimind în uvajenie [== luând în considerare], că, la darea
așăzământurilor pentru sălășluirea oblastiei Bessarabiei, nu s'au putut
niciodată socoti [presupune], ca ea *) să se întemeieze pre priimirea
oamenilor fugiți din provințiele rossienești. și pre răsâpirea* ² ³) însăși
acestor provinții, în atingerea gospodăriei*), Eu am aflat de bine, ca
spre depărtarea acestor vajnice neîndemânăris), să se sloboadă spre
neadormita privighere dumitale, mai gios însămnatele pravile:

      1.       Fugarii ce au venit în Bessarabia până la iscălirea tractatului
de București [1812], urmând instrucției, date dumitale la 21 Mai și
11 Octombrie în anul 1817, să se lase, fără nici un cuvânt, în Bessarabia.


      *) V. Basarabia, o. c., p. 74.


      ²) Adecă „Așezământul obrazovaniei oblastiei Basarabiei", statutul dat în 1818


de Țarul Alexandru I, pentru administrarea acestei provincii.


      ’) Desorganizarea; ⁴) In ce privește vieafa economică; ⁶) neajunsuri.

342


G. GIUGLEA


      2.       Din fugarii veniți in Bessarabia, în urma iscălirii tractatului
de București, să nu să întoarcă înapoi numai acei carii până acum :
a) însurându-să cu locuitoare de acolo, s’au statornicit cu locuință;
b) după cununie cu locuitoare de acolo au născut copii și c) însu-
rându-să cu lăcuitoare de acolo să îndeletnicesc cu meșteșuguri.

      3.       Iară după aceea, fugarii veniți în urma iscălirii tractatului de
București să se întoarcă, fără alegire¹], vechililor, dupăce vor arăta,
pre temeiul așăzării cei dintâi, adeverință pentru vremea fugirei și de
să cuvin lor acești oameni.* ² * *)

      4.       De acum înainte, fugarii, nici supt un cuvânt să nu să prii-
mească, și să nu să ție, ci să se întoarcă în ceasul acela, când să vor
arăta la hotarul oblastii Bessarabiei, sau după aflarea lor, supt pază,
la locul cel mai de aproape megieșitei gubernii,s ⁶) spre a să trimite unde
să cuvine.

      5.       Trimișilor spre căutarea fugarilor să se dea dela stăpânirea lo-
cului iot trebuinciosul ajutorul spre aflarea și întoarcerea lor.

      6.       Vinovății pentru priimirea și mistuirea*] fugarilor, în urma
dării acestui așăzământ, să se deie supt judecată.

      7.       Asemenea și cinovnicii orășineștii și pământeștii poliții,ⁿ) deacă
undeva în ocolurile lor să vor afla primiți fugari, în urma dării ace-
stui așăzământ, să se deie judecății pentru slăbire;⁹} și

      8.       Așăzările acestea să se publicarisască pretuiindinea în obla-
stia Bessarabiei, prin mijlocirea pământeștilor și orășineștilor poliții,
pentru ca nimene în vremea viitoare, la călcarea lor să nu să poată
dezvinovăți cu neștiința. Acest feliu de publicarisire, după porunca
Mea, să va face și în toate guberniile megieșite cu oblastia Bessarabiei.

      Dumneata să nu continești, spre întocmai împlinire tuturor pra-
vililor mai sus însemnate, a avea deosebită privighiere, sârguindu-te
cu toate măsurile, să se dezrădăcineze atâta, stricătoare pentru împă-
răție, brodejnicie.⁷ *)

                                 In oreghinal s’au scris cu însăși mâna
                                 împărăteștii Sale Măriri, așa:

                                                       ALECSANDRU
                                 Țarskoe selo.


                     Iunie 7, anul 1820.


*) Fără excepție; ²) Adecă vechilii (mandatarii proprietarilor) să facă dovada că
fugarii de peste Nistru fuseseră în adevăr „oamenii" (= robi) de pe moșiile admini-


strate de ei.


      •) Adecă, la punctul cel mai apropiat din gubernia (de peste Nistru) înveci-
nată cu localitatea din Basarabia, unde au fost găsiți sau prinși fugarii.


      ⁴) Ascunderea.


      ⁶) Funcționarii poliției urbane și rurale.


      *) Neglijență în serviciu.


      T) Vagabondaj.

CUM AU PĂTRUNS STREINII IN BASARABIA DUPĂ 1812


343


      Acest decret (ucaz) al (arului Alexandru I, de numele căruia se
leagă răpirea Basarabiei* este tipărit In rusește șl românește, In două
coloane, pe o foaie volantă, în două pagini. Atât textul rusesc cât șl
cel românesc este redat cu litere clrllice, pentru a putea fl cetit de
Români, care atunci în Basarabia întrebuințau încă alfabetul clrlllc al
cărților bisericești, nu pe cel rusesc.

      N'am văzut să fi fost pomenit acest document in vreo lucrare
românească, privitoare la Basarabia.

      II păstrez între hârtiile șl notele mele culese în Basarabia, în anii
1918—1919, când și profesori ardeleni au fost trimiși acolo pentru
propagandă de înfrățire românească. Eu, ca șl altii care au volt șl au
putut, am cercetat multe sate și biserici, mal ales de pe malul Nistrului,
urmărind să văd căr(l și condici bisericești, însemnări șl alte acte pri-
vitoare la vieața moldovenească.

      întruna din aceste călătorii am dat de acest document, care are
importanță deosebită astăzi când se pune din nou problema populațiunil
din Basarabia, sub toate aspectele de care am vorbit la începutul acestui
articol. De aceea îl și public astăzi aici în Întregime.

      Din el răsar constatări, ce se pot vedea și In unele studii privi-
toare la stăpânirea rusească in Basarabia, bazată firește pe alte măr-
turii asemănătoare. Nici una însă, din câte am putut urmări, nu vorbește
așa de concret, ca aceasta, despre năpădirea streinilor dincoace de
Nistru. Cu atât mal mult, că atestarea fenomenului este semnată de
însuși țarul Alecsandru I.

      Fugarii de peste Nistru trebue să fi fost foarte numeroși șl plân-
gerile trimese la Petersburg foarte dese, ca să se fl simțit nevoia unui
ordin Imperial atât de strașnic. Din Basarabia, dat fiind sufletul ospi-
talier al Moldovenilor, nu pare să fl pornit multe jalbe la Petersburg
împotriva veneticilor. Din punctul 3 al documentului, se vede că cel
alarmați erau proprietarii din Rusia propriu zisă, fiindcă rămâneau fără
robi, căci robia mal dăinuia atunci în imperiul moscovit. Aceasta era
de altfel cauza principală care împingea pe acel „vagabonzi" în Basarabia.

      Câți din aceștia vor fl fost trimiși la urma lor, nu putem ști, dar
e firesc că mulți au căutat să scape de urmărire, ceea ce nu era lucru
greu sub administrația proastă a lui Bahmetiev,’) guvernatorul Basarabiei,
către care se îndrepta porunca țarului. Apoi venalitatea agențllor poli-
țienești* ²) era prea mare, încât măsurile prevăzute în ordonanță nu
puteau avea rezultatul dorit.


        v. Basarabia cit., articolul lui P. G o r e, Anexarea, p. 174, cu informații
din autori Ruși.


      2) Ibid.

344


G. GiUGLEA


      Astfel, nu mai încape îndoială că o mare parte din fugarii vizați
de document au rămas in Basarabia, mărind numărul streinilor veniți
acolo dela 1812 încoace. Atâta numai că aceștia, șilindu-se urmăriți, nu
s'au putut așeza in mase compacte, ci s'au împrăștiat pe unde au nimerit.

      De asemenea, exceptările dela punctul 2, care îngăduiau celor
căsătoriți să rămâie pe loc, au ajutat șl ele la creșterea elementului
venetic în Basarabia.

      Curentul acesta de pătrundere a Ucrainenilor și Rușilor de peste ■
Nistru a continuat cu furie și după moartea lui Alecsandru I. Nu mai
așa se explică faptul că guvernatorul Feodorov (1834—1853) a trimes <
peste Nistru vreo 48,000 de fugari¹).

      Măsura luată nu se datorește dragostei guvernatorului pentru '
Moldoveni, ci numai Intervenției proprietarilor din Rusia care erau 1
amenințați să rămâie fără mâna de lucru ieftină a robilor fugiți.

      Ori câte fapte am mat putea aduce in legătură cu pătrunderea
streinilor in Basarabia,* ²) un singur adevăr rămâne in picioare: el n'au
nici un drept asupra pământului pe care s’au așezat, goniți de situația
grea socială de peste Nistru, sau aduși în chip artificial de politica
țaristă, care urmărea ruslflcarea Basarabiei.

      Pentru lămurirea problemei demografice din Basarabia, n'avem
decât o singură soluție, cea pe care ne-o dă însuși răpitorul, țarul
Alecsandru I. Să aplicăm decretul dat de el în 1820, fiindcă este șl
moral șl cu putere de lege și, mai presus de toate, are desăvârșită
valoare Istorică, fiindcă emană dela cel ce ne-a smuls Basarabia pe
nedrept (ca șl țarul „roșu" în 1940),

      Să aplicăm punctele 3 șt 4 din decretul lui Alecsandru I: ...cei
veniți în urma tractatului de București să se întoarcă fără alegere
(excepție)... spre a se trimite unde se cuvine și... să nu să întoarcă
numai cei (veniți) și căsătoriți — până la 1820!

      Astfel se va împlini dreptatea după „gura păcătosului, care
adevăr a grăit".

      Dumnezeu însuși a voit, ca astăzi, după 121 de ani dela decretul
țarului Alecsandru I șl după un an dela repetarea „răpirii" de către
Rușii bolșevici, să se facă dreptate întreagă și trainică pentru Românit
dela Prut șl dela Nistru.

      Fapta aceasta istorică și de biruință o îndeplinește, în întâiul an
de domnie a regelui nostru Mlhal I, armata română sub comanda ge-
neralului Ion Antonescu, conducătorul Statului.


                                                 G. GIUGLEA

      *) I. Nistor, o. c., p. 296.


      2) Acestea se pot vedea in lucrările citate, in care se citează multe studii și
acte rusești, pe lângă bibliografia românească privitoare la basarabia.

        BUCOVINA NOASTRĂ

    Țara Fagilor nu și-a văzut niciodată inima brăzdată de vreun
hotar politic. Când voievozii maramureșeni au descălecat în ținuturile
care au devenit astfel leagănul Moldovei, ei au găsit acolo o populațiune
românească mai veche. Altfel țara nu s'ar fi putut întemeia și nu și-ar
fi putut întinde hotarele atât de repede până la Nistru, până la Marea
Neagră și până în țărmul Dunării de jos. Numai așa se poate explica,
precum am arătat în altă parte, bilinguismul dialectal al Moldovei, de
care vorbește Dimitrie Cantemir, descriind țara al cărei stăpâ-
nilor a fost și tatăl său Constantin, și fratele său Antioh și el însuși.
Numai in felul acesta înțelegem de ce graiul celor dintâi documente
moldovenești scrise românește nu este chiar graiul de toate zilele al
Moldovenilor, ci are cu labialele sale nepalatalizate (piept în loc de
pkept, sau kept, etc.) și cu urmele lui de rolaâsta (închinăciure, sărătate
sau, dintr'un document al lui Ștefan cel Mare, Căpățăroasi pentru
închinăciune, sănătate, Căpățănoasi, etc.) înfățișări care ne reamintesc
cele mai vechi cărți ale noastre, scrise prin părțile maramureșene. Așa
s’au așezat aceleași temelii limbii noastre literare de mai apoi și la
Suceava și în mănăstirile din preajma ei, ca și în Maramureș, ca și la
Brașov și în Țara Românească.

    Ținutul Cernăuților, al Sucevei și al Câmpulungului au fost des
râvnite de vecinii de dincolo de hotare. Pe acolo treceau drumuri de
legătură cu Transilvania și cu Polonia, se prelungeau în spre Hotin și
dincolo de Nistru și coborau spre Marea Neagră și înlăuntrul Moldovei.
Au fost căi de comunicație și căi de negoț, pe care se scurgeau bogății
considerabile, și căi de pătrundere dinspre apus la răsărit și din răsărit
spre apus, ca „drunSul Tătarilor*¹, ale cărui urme se mai văd și astăzi
prin munții Bucovinei. Stăpânirea lor era deci și de o însemnătate
mare strategică. Păduri mult mai întinse decât în zilele noastre aco-
pereau acele meleaguri, iar la șes, în deosebi în părțile Șiretului și între

346


AL. PROCOPOVICI


Prut și Nistru, pământul este dintre cele mai roditoare ale continent
tului. Cernăuții, pomeniți mai întâi în 1408 într'un document al luă
Alexandru cel Bun, Șiretele și Suceava sunt așezări vechi, pe care sel
răzima ocârmuirea țării. Cultura vremurilor a avut focare puternicii
în numeroasele mănăstiri bucovinene: Putna, Sucevița, Dragomirna)
Vatra Moldoviței, Mănăstirea Humorului, Voroneț, Solea, Suceava!
Multă vreme nicio altă parte a Moldovei n'a fost mai îmbelșugată în
lăcașuri strălucite de închinăciune și de cucernică vieață cărturărească,:
Nu este de mirare așa dar că asupra ținuturilor acelora s'au îndreptai’
adesea priviri lacome de dincolo de toate marginile Moldovei de Nord
și că străini de toate neamurile s'au folosit de orice prilej favorabil lor,
spre a se așeza acolo printre noi. încă în 1775, într'o scrisoare din
7 Februarie, adresată ambasadorului austriac din Constantinopolejj
Johann Amadeus Franz de Paula baron de Thugut, principele Wenzel
Anton Kaunitz, cancelarul împărătesei Maria Teresia, numea ținuturile
— cărora Austria le-a zis „Bucovina", făcând un ducat al ei dintr'înselej
— „cheia Moldovei",                                                        ■

      Cuprinsă între hotarele Moldovei, „Bucovina" a rămas însă romă-]
nească în întregimea ei, oricât ar fi fost împestrițată apoi, subt stăpâ-1
nirea austriacă, de tot felul de limbi, între care Ucrainenii ne-au devenit S
rivali tot mai numeroși, mai pretențioși și mai îndrăzneți. O propa-1
gandă aprigă, încurajată de oficialitatea austriacă și susținută de toți a
acaparatorii locurilor de comandă în vieața administrativă și economică ]|
a provinciei, între care mai insinuanți și mai sgomotoși au fost Evreii g
pe lângă Ucraineni, a putut să facă pe alocuri chiar impresia că Buco- fl
vina n'a fost și nu este mai puțin ucraineană decât românească. La -
Cernăuți a fost într'o vreme stegarul acestei campanii Moritz Steckel,
redactorul dela Bukovinaer Post a faimosului renegat Nikolaj Wasilko -j
și al galițianului Smal-Stocki, Anumite cercuri vieneze, influențate și
de Polonii galițieni, care aveau însă alte socoteli, dorind să nu aibă
în coastele lor un ținut nesupus autorității lor politice, credeau că din j
Bucovina trebue smulsă orice amintire a trecutului ei moldovenesc și
că trebue sprijinită orice mișcare și orice încercare menită de a-i da
o înfățișare nouă, subt care sufletul ei românesc să nu mai fie recu-
noscut. De aceea Karl Lemayer, fost șef de secțiune în ministerul ;
instrucțiunii publice din Viena îp 1875, credea că politica Vienei trebue
să se razime în Bucovina pe Ucraineni și pe Evrei (Die Verwaltung ;
der osterreichischen Volksschulen von 1868—1877, Viena 1878) și de
aceea Universitatea cernăuțeană, întemeiată în 1875, nu avea să aibă
după cel dintâiu proiect de organizare al ei, nici măcar o catedră de ‘
filologie romanică, pentru ca în acea universitate nimeni să nu aibă ;

BUCOVINA NOASTRĂ


347


prilejul să vorbească și de limba română. Deputății români din Buco-
vina, și în deosebi Gheorghe Hurmuzache, au izbutit însă să obție
pentru Facultatea de Litere din Cernăuți chiar o catedră de limba
română. S'a creiat deci și catedra obișnuită, la toate facultățile similare,
de filologie romanică, dar nu se putea să nu se facă și o catedră de
limba și literatura ucraineană, încredințată galițianului ucrainean St.
Smal-Stocki.

      Bucovina se „ucrainiza" repede. Frontiera etnică dela răsăritul
Galiției, care ne despărțea de Ucraineni, a fost împinsă peste ținutul
ei de miază-noapte dintre Prut și Nistru, fără însă ca să-l poată copleși
cu desăvârșire, iar infiltrații ucrainene au pătruns și în județele vecine.

      După „Recensământul general al populației României** din 29 De-
cembrie 1930 (publicat de Dr. Sabin Manuilă, București, 1938), voi. II,
Bucovina avea la acea dată 853.009 locuitori, și anume, după națio-
nalitate, Români: 379.691; Unguri: 11.881; Germani: 75.533; Ruși:
7948; Ucraineni (Ruteni): 236.130; Sârbi, Croați și Sloveni: 63; Bul-
gari: 133; Cehi, Slovaci: 671; Poloni: 30.580; Huțani: 12.437 ; Evrei:
92.492 ; Greci: 23 ; Albanezi: 1 ; Armeni: 260 ; Turci: 49 ; Găgăuzi:
28; Țigani: 2164; alte neamuri: 2317; cu neamul nedeclarat: 608.

      Rar se găsește în altă parte, pe o suprafață atât de mică (10.442
km²), un amestec atât de mare și aproape bizar de neamuri. Unii, ca
de ex. Armenii sunt așezați mai demult printre noi și au fost altă
dată mai numeroși. Prezența altora, ca a Germanilor, apare firească,
după ce provincia a fost stăpânită 143 de ani de monarhia austriacă,
în care elementul dominant și de elită era cel german. Pe alții i-au
adus alte rațiuni de înaltă politică de stat, iar pe Poloni și în deosebi
pe Ucraineni și Evrei vânturile care suflau din spre Galiția.

      între timp situația s'a schimbat mult. Războiul ne-a împins bolșevicii
în țară și a produs mari răsturnări în structura etnică și a Bucovinei.
Germanii au fost retrași de acolo și repatriați. Și Ungurii au fost ri-
dicați din satele lor și duși în Ungaria, iar pe Evreii prinși în vârtejul
nebuniei comuniste evenimentele i-au spulberat și îi spulberă de pe
fața Bucovinei, Raporturile etnice din Bucovina eliberată sunt astăzi
cu totul altele. Ele nu pot fi prinse însă în cifre, pentrucă deocamdată
ne lipsește orice material statistic nou și pentrucă toate sunt acolo încă
în refacere și în prefacere.

      Caracterul etpic al unei țări sau regiuni nu poate fi judecat numai
după indicațiile unor cifre seci. El se lămurește mai bine în lumina
faptelor istorice și a valorii și ierarhiei sociale, politice și culturale a
locuitorilor săi de diferite neamuri. Pornim deci subt acest raport în
căutarea unor criterii sigure, regretând că nu putem îngrămădi în acest




348


AL. PROCOPOVICI


articol de revistă tot materialul documentar, dar având în vedere mai ales
regiunile bucovinene în care Ucrainenii se găsesc în număr mai mare.

      Generalul Splenyi, întâiul guvernator austriac al Bucovinei
(1774—1778) nu-i amintește deloc pe Ucraineni în a sa Beschreibung
der Bukowina (publicată de Dr. I. Polek, Cernăuți 1893), dar vor-
bește în lucrarea sa totuși de Poloni și de Armeni. Ar greși cine,
pornind de aici, ar ajunge să afirme că pe atunci nu existau așezări
ucrainene prin Bucovina. Țărani și lucrători ucraineni au mai fost
aduși în Moldova și prin alte părți în cursul veacurilor, iar urmașii
lor și-au păstrat graiul câteodată până astăzi. Nimeni nu se poate îndoi
însă că tăcerea lui Splenyi ar fi neexplicabilă, dacă numărul Ucrai-
nenilor ar fi fost în vremea lui mai mărișor sau dacă ar fi avut vreun
rol mai important în vieața provinciei.

      Urmașul lui Splenyi, generalul Enzenberg (1778—1786), a așezat
numeroși Moldoveni la Coțmani, ca și aiurea prin Bucovina. Orășelul
Coțmani (Cosmeni), care n'a avut în 1930 decât 4918 locuitori,
situat la Nordul Prutului, a ajuns mai târziu citadela ucrainismului
bucovinean. Enzenberg nu și-ar fi putut duce țăranii români încolo,
dacă de pe atunci regiunea ar fi fost în puterea nației ucrainene,
„Regulierungsplan**-ul pentru biserica și școala din Bucovina, din 1786,
dispune ca, pe lângă cele șase școli naționale districtuale pentru limba
moldovenească să se mai înființeze trei: la Câmpulungul-moldovenesc,
la Zastavna și Vășcăuți. Prin urmare pe atunci se mai simțea nevoia
școlii românești, întocmai ca la Câmpulungul-mold, din sudul Bucovinei,
și la Zastavna din apropierea Nistrului și la Văscăuții de lângă Ceremuș,
la hotarele Bucovinei din spre Galiția, cu desăvârșire ucrainizate mai
apoi. In școlile acestea se întrebuințau numai manuale în limba ger-
mană și română. In 1785—1786 școlile acestea au primit 4275 de cărți
didactice germano-române sau române și numai 25 (douăzeci și cinci)
catehisme germano-ucrainene. Prin urmare s'a ținut seama și de ne-
voile Ucrainenilor, dar acestea erau încă extrem de reduse. Funcțio-
narilor trimiși în orice parte a Bucovinei li se cerea să-și însușească
cunoștinți de limba română. Limba ucrainiană nu avea încă nicio im- ;
portanță in administrațiunea provinciei,                               j

      înțelegem așa dar că duhul de vrăjmășie împotriva Românilor și
a Românismului din Bucovina nu-și are originea chiar la Viena. Lu-
crurile s'au schimbat cu desăvârșire din clipa în care Bucovina și-a
pierdut autonomia și a fost împreunată cu Galiția (1786 — 1849).

      Galiția ne-a furnizat până la 1786, îndată ce Bucovina a devenit !
austriacă, mai ales Evrei. Istoria se repetă. Și în zilele noastre, au în-

BUCOVINA NOASTRĂ


349


cercat să dea năvală din spre Galiția, in Bucovina eliberată de Români.
Epocile de transiție, când stăpânirile se schimbă, când ceilalți sunt
prinși în luptă, li s'au părut totdeauna foarte priincioase expansiunii
lor. Și au pornit și atunci într'o nemiloasă exploatare a oamenilor și
a bogățiilor țării. Generalul Enzenberg, cutremurându-se de primejdia
aceasta, a luat aspre măsuri împotriva lor. Pe Evreii „vagabonzi", al
căror număr, spune, că a fost de necrezut de mare, i-a expulsat și-i
supunea la pedepse foarte grele, dacă se întorceau iară. Numai că nu-i
retrimitea în Galiția, ci-i arunca peste „cordonul împărătesc" în Mol-
dova liberă. Astăzi, conducătorul Statului, generalul Antonescu, a
trebuit să ia măsuri asemănătoare pentru scutul Bucovinei, dar și al
Moldovei întregi.

     Dela 1786 înainte nu mai era hotar între Galiția și Bucovina.
Politica cercurilor oficiale față de Bucovina a luat alt curs. Bucovina
trebuia să devie una cu Galiția și să fie aservită intereselor polone.
Pretențiile acestea au continuat și după 1849, culminând în cereri ca acelea
ca Polonilor să li se recunoască întâietatea în Bucovina și ca libertatea și
drepturile Românilor să fie îngrădite, spre mai buna pază a intereselor
generale ale monarhiei habsburgice (cf. polemicile din presa acelor
zile, tot felul de memorii prezentate și de Poloni și de Români gu-
vernului din Viena, cuvântările ținute în dieta galițiană în 1867 de
contele Goluchowski, de Smolka, de Grocholski ș. a., polemica între
Eudoxie baron Hurmuzache și contele Pininski în ședința parlamen-
tului austriac din 3 Mai 1893, etc.). Polonii au pătruns în orașele bu-
covinene, în deosebi la Cernăuți și și-au întemeiat și vreo 2—3 sate,
dar în mase mai mari n'au putut să ajungă în Bucovina, de care îi
despărțeau Ucrainenii din partea de răsărit a Galiției, Tumultuoase
valuri de Ucraineni au năpădit însă Bucovina de Nord de la 1786
înainte și hotarul Galiției a fost deschis vraiște pentru năvala Evreilor.
Ucrainizarea trebuia să schimbe înfățișarea Bucovinei și să coboare în
neant și în uitare sufletul ei moldovenesc și toate drepturile Românilor
de a fi stăpâni în casa lor. Rivalitatea polono-ucrainiană n'a putut
să-i împiedece pe Poloni să facă asemenea politică, pentrucă Ucrai-
nenii ajunși în Bucovina austriacă nu sporeau îngrijorările lor, câtă
vreme își credeau egemonia politică asigurată jn Galiția. Expansiunea
Ucrainenilor spre Est mai avea pentru ei și partea bună că slăbea
presiunea acestora #supra regiunilor polone din Vest,

     Evreii s'au găsit totdeauna în taberele dușmane Românilor, până
în zilele Unirii noastre din 1918 și chiar dincoace de ele (cf. și arti-
colele publicate în cele două cotidiane evreești Czernowitzer Allgemeine
Zeitung și Czernowitzer Tagblatt, înfierate de mine chiar atunci, Glosai
2

350


AL. PROCOPOVlCl


Bucovinei I, p. 49—51 din 1 Noemvrie 1918). Polonilor le erau Evreii
— aliați lor în Galiția — mijlocitorii intereselor lor economice și prin
legăturile și obârșia lor, oarecum un element de gravitațiune în spre
centrele comerciale, dar și administrative, galițiene. Cu Ucrainenii ii
unea pe Evrei neastâmpărul acaparării pozițiilor românești și al par-
venirii, deci un duh de negare a drepturilor românești. Până și mulți
austrieci, din partidele politice liberale mai ales, vedeau în Evrei un
element de întărire a germanismului, pentrucă presa lor în cea mai
mare parte nu era scrisă jidiș, ci în limba germană, pentrucă sporeau
în școli numărul elevilor de „limba maternă" germană, care cereau
să fie instruiți în limba aceasta, pentrucă lor înșiși le plăcea să-i facă
pe pionierii germanismului și pentrucă imprimau orașelor, în care se
înmulțeau mereu, un caracter evreo-german. In Universitatea din
Cernăuți însă, studenții români de atunci, din societatea „Junimea",
ne găseam de obiceiu în raporturi de prietenie cu studenții german
din societățile lor naționale „Arminia" și „Teutonia" și aliați cu ei îm-
potriva iudaismului și a internaționalismului.

       Ca răsplată pentru serviciile lor de interes „cultural", „național"
și de „înaltă politică de Stat", li s'a lăsat Evreilor toată libertatea de
a-și vedea de afacerile lor. Cine vrea să-și dea seama cât de neîn-
chipuit de pustiitoare a fost libertatea aceasta, citească d. ex. cărțulia
lui D r. J u 1 i u s P1 a 11 e r, profesor la universitatea din Ziirich, Der
Wucher in der Bukowina, Jena 1878. Platter fusese profesor la Uni-
versitatea din Cernăuți înainte de a fi chemat la Ziirich și cunoștea
prin urmare lucrurile și din vedere.

       Nu despre lucrurile acestea însă ne-am propus să vorbim aci.
Raportul numeric între Românii și Ucrainenii din Nordul Bucovinei a
început să se schimbe în ritm precipitat. Pe imigranții din Galiția i-a
ademenit și împrejurarea că locuitorii Bucovinei au fost scutiți pentru
timp de 50 de ani de orice serviciu militar, chiar pentru a se obține
prin imigrări un spor cât de mare a populațiunii. In năvala aceasta a
ucrainismului și jidovismului galițian, Nordul Bucovinei s'a înstrăinat j
tot mai mult. Și moșiile altă dată românești treceau în mâini străine.
Noii proprietari au fost Armeni,. Poloni și Evrei, iar adese se găseau
în tovărășie unii cu alții. Vilaucea din preajma Vășcăuților, care era
altădată a lui Tăutul, Păunei, Onciul și Țință, ajunge să fie stăpânită
de Hersch Weissglas și Ilczuk Linecki, la Lucăvăț pe Șirete Bohosievicz,
Rey și Frănkal le iau locul lui Păunei, Tăutul, Persul, Săul și Cârstea,
etc., etc. Tot întinsul „ucrainian" din Bucovina a fost împânzit de astfel
de moșieri. Prin urmare Ucrainenii au fost așezați în Bucovina, spre
a servi unor stăpâni de altă lege și altă limbă.

BUCOVINA NOASTRĂ


351


      Li s'au adus și învățători și alți intelectuali din Galiția, pentrucă
prea de curând veniți nu aveau de unde să aibă o pătură conducătoare
băștinașă. Singurii profesori ucraineni la Universitatea din Cernăuți
— deci după mai bine de o sută de ani de când Bucovina a fost luată
Moldovei — St. Smal-Stocki și Vladimir Milkowicz au fost din Galiția.
Facultatea teologică a avut numai doi profesori care n'au fost Români,
pe Eugen Kozak, care se considera Rus și se găsea în hotărîtă opoziție
cu susținătorii ucrainismului, încât a fost prigonit de autorități și chiar
aruncat în închisoare în timpul războiului din 1914—1918, și pe
Dionisie Jeremiiv. Rus se credea și E. Kaluzniacki, profesorul de
slavistică dela Facultatea de Litere, dar și el a venit la Cernăuți din
Galiția.

      In școală și biserică, guvernele și agenții lor au făcut tot posibilul
ca să așeze pe Ucraineni alături de Români și chiar să*i suprapună
lor. S'a plăsmuit pretextul a ceea ce s'a numit cu un termen eufe-
mistic „ausgleichende Gerechtigkeit" și s'a făcut uz de cele mai dete-
stabile mijloace. S'a suprimat autonomia bisericească, s'au înstrăinat
bunuri bisericești, falsificări de statistici și de urne electorale erau la
ordinea zilei, portul colorilor naționale a fost interzis Românilor, unde
Românii trăiau împreună cu Ucrainenii nu se înființau decât școli
ucrainene, spre a-i sili pe* Români să învețe ucrainește, etc., etc.
Rezistența Românilor a fost organizată pe cale particulară, prin socie-
tățile lor în frunte cu „Societatea pentru cultură" și „Societatea
Doamnelor Române" și susținută cu jertfe materiale mari de cetățenii
români. Legăturile cu Vechiul Regat și cu Ardealul au sporit și ele
puterile și avântul românesc în lupta aceasta.

      Cât de haină a fost ofensiva aceasta și cât de mult apăsa acea
„dreptate normalizatoare" de partea Ucrainenilor, cât de mult s'au
îndepărtat lucrurile de ce a fost pe vremea lui Splenyi și Enzenberg,
când Bucovina nu avea decât școli românești, arată și următoarele
date, pe care le aleg la întâmplare, dar pe care le-ași putea înmulți
fără de număr din toate domeniile vieții publice. In anul 1871, cercul
politic Coțmani (Cosmeni) ucrainizat avea 31 sate cu școală și 21 sate
fără școală, cercul politic Suceava însă, care a rămas românesc, avea
școli numai în 14 sate, iar 47 sate au fost lăsate fără de învățământ
public. In 1888 Bucovina a avut 92 de școli ucrainene și numai 81
de școli române, iar îp 1892/93 școli ucrainene 122, române numai 102.
Totuși în Universitatea din Cernăuți, unde nu statul te trimitea Ia învă-
țătură, numărul studenților români a fost totdeauna mai mare decât
al celor ucraineni, deși printre cei din urmă nu lipseau studenții veniți
din Galiția.


2*

352


AL. PROCOPOVICI


      Ucrainenii au izbutit astfel să-și formeze o clasă destul de nu-a
meroasă de preoți și învățători și de alți slujbași, cu toții foarte sgol
motoși și neastâmpărați în aspirațiile lor de import galițian, Bucovina


de Nord, dintre Prut și Nistru era domeniul de bază al acțiunii lor,-
Ei s'au declarat autohtoni, ceea ce au făcut altfel până și aliații lor
Evreii și au descoperit că Bucovina a fost uzurpată de Moldoveni, căi


provincia aceasta austriacă nu este mai puțin ucraineană decât Ga-i
țiția răsăriteană și Ucraina rusească. Tot felul de teorii istorice și etno-
grafice au fost puse în circulație, spre a face lumea mare să înțeleagă
lucrul acesta. Până și cărțile bisericești scrise în limbă slavonă biseri-j
ceașcă veche, ca și în Țara Românească și în Transilvania, până șil
documentele lui Alexandru cel Bun și ale lui Ștefan cel Mare, scrisei
în aceeași limbă oficială, au devenit mărturii ale caracterului ucrainean 1
al Bucovinei. Se putea altfel, decât ca și mănăstirile românești dini
Putna, Sucevița etc. să fi fost vechi focare de cultură ucraineană ? Nu
toate lucrurile acestea au găsit crezare, dar basmul ucrainean a putut
să înșele adesea cercuri largi din străinătate. Acesta este doară
unul din darurile mari ale basmului, de a deslega probleme ale căror
temeiuri reale n'au putut fi intuite cu precizie, nici prinse în formule
simple și de lucidă obiectivitate.

       Dar înșiși băștinașii locului, chiar dacă vorbesc ucrainește, poartă
în sufletul lor alte gânduri și în ființa lor vechi sensibilități românești,।
Ei știu că sate în întregime românești din Nordul Prutului ca Mahala
(2416 locuitori, din care 7 Ucraineni), Cotul-Ostriței (1670 loc,), Buda
(1158 loc.), Ostrița (2107 loc., 15 Ucraineni) sau târgușorul Bpiani
(4242 loc., 44 Ucraineni), sunt așezări străvechi moldovenești și se simt
cu Românii de acolo, în deosebire de Ucrainenii greco-catolici, ca cei
din Galiția și mult mai puțin numeroși decât cei ortodocși, de același
sânge și aceeași lege. Ei numesc doară biserica lor „voloska cerkva",!
adică „biserică românească". Ei știu că stăpânii locului au fost altădată
peste tot mari proprietari și boieri români. Pământul pe care îl ară e
presărat de urmele luptelor date de oștirile voevozilor Moldoveni pentru
apărarea țării. Podoaba satelor lor este adesea o biserică înălțată de
vreun domn sau boier Român, Multe din satele în care trăiesc și au


păstrat numele lor de formațiune românească: Cuciurul-mare, Cu-
ciurul-mic, Bărbești, Stârcea, Clivești, Gavrilești, Davidești, Stănești,


Comănești, Cabești, etc. Oamenii dintr'însele, ca și din alte localități
ucrainizate poartă nume românești de familie ca Frunză, Pădure, Pascal,
Țopala, Topor, Ursuleac, Albota, Tăutu, Baloșescu, Bujor, etc. Când
stai de vorbă cu ei despre vremurile mai de demult, ți se întâmplă
că-ți arată câte un vechiu hrisov, prin care străbunii lor au fost făcuți

BUCOVINA NOASTRĂ


353


  mazili sau răzeși și dăruiți cu pământ pentru vitejia cu care au luptat
la hotarul tării sub steagul Domnilor moldoveni. „My volochy" îi auzi
asigurându-te dintr'odată, adică „suntem Români**. Austria le-a recu-
noscut acele titluri de nobilime și le-a asimilat cu gradele ei cores-
punzătoare. Există sate întregi de asemenea mazili și răzeși, care con-
sideră căsătoria cu ceilalți țărani ucraineni potrivnică prestigiului lor.

       Mai există însă un alt grup de „Ucraineni** : Huțanii. Ei trăiesc
în Carpații Galiției de răsărit și ai Bucovinei vecine și în vreo câteva
sate maramureșene. In Bucovina ținutul Huțanilor se întinde prin naltul
munților la frontiera de Vest dela Cârlibaba, Breaza, Rușii-Moldoviței
pe la Argel, Șipote, Seletin spre Câmpulungul-rusesc până dincolo de
Berhomet și Vijnița. Statistica austriacă și chiar cea românească din
1930, continuând o eroare veche, îi amestecă cu Ucrainenii, sporind
numărul acestora. Știința n'a deslegat până acuma problema originei
lor. Sigur apare doar atât, că sunt o populațiune slavizată prin Ucrai-
nenii vecini cu ei. Dar graiul lor are particularități în baza cărora nu
poate fi considerat identic cu graiul dela Coțmani, Zastavna și Văș-
căuți. Ceea ce-1 deosebește este înainte de toate de origine română,
ca și multe din credințele și superstițiile lor. In plimbările mele prin
Munții Apuseni întâlnesc mereu oameni care îmi dau sensația că i-am
mai văzut în celalalt colț de țară, pe la Cârlibaba și Breaza bucovi-
neană sau de-a-hingul Prislopului care unește Bucovina cu Maramu-
reșul. Munții Apuseni și Maramureșul au doară în graiu și port și alte
aspecte asemănătoare. Iată vreo câteva din elementele românești ale
graiului lor, comunicate mie din bunăvoința d-lui prof. E, Petro-
vici, din materialul adunat pentru Atlasul Linguistic Român, deci
verificate la fața locului: uak’ișa (rom. oacheșă) „oaie albă cu puncte
negre la ochi**, jenepen „jneapăn", geletka s. geletocika (rom. găleată)
| „cofă", uatach (rom. vătaf) „cel ce face brânză**, harmasar „armăsar**,
bouar „boar", vakar „văcar", rumegi „rumegă", u țari „la țară, spre
câmpie", fațu „față, aspect, culoare", samendza (rom, sămânță) „soiu,
fel", putina „putină", ăfena „afină", kiptar „pieptar", niepota „ne-
poată", sac „sac de prins pești", samanăie „seamănă", etc, Huțanii for-
mează comparativul adjectivelor și adverbelor cu românescul mai: mai
delăko „mai departe", mai faina „mai bună", mai răno „mai de tim-
puriu" și întrebuințează vocative românești, ca finie „fine" și fino „fină,
fino". De sigur graiul Huțanilor nu este un dialect românesc, ci-și gă-
sește locul între graidrile slave alăturea de cel ucrainean, ca un dia-
lect cu puternice aspecte românești în tezaurul lui de cuvinte și chiar
în structura lui. Dacă însă Huțanii nu sunt de același neam cu Ucrai-
nenii, de ce le-am căuta obârșia printre Sciți, Cumani, Goți, Daci sau

354


AL. PROCOPOVICI


Mongoli. Slavii au dat în expansiunea lor de Români prin acele re-
giuni, unde în toponimie dăm la tot pasul de câte o numire româ-
nească. Cel care a susținut mai întâi că Huțanii au fost Români înainte
de a fi slavizați, a fost pare-mi-se Emil Kaluzniacki, profesor de slavi-
stică la Universitatea din Cernăuți.

      Pe pământul Bucovinei Moldovenii au purtat lupte crâncene și
au vărsat mult sânge apărându-și țara și neamul. Ne-am bătut cu Tă-
tarii, cu Polonii, cu Ungurii și cu Rușii, dar istoria nu știe că ne-am
fi încăierat cândva în războaie pentru posesiunea Bucovinei cu o
Ucraină. Am îndurat acolo tot felul de invazii șl ocupații armate,
dar toate hărțile vechi ne arată Bucovina întreagă sub suveranitatea
politică a Moldovei, făcând parte integrantă din ea. Citez de ex. harta
lui Georgius de Reicherstorffer, Moldaviae finitimarumque
regionum typus, Viena 1541, reprodusă de curând din nou în G. I.
B r ă t i a n u, La Moldavie et ses frontieres historiques, București 1940, sau
harta lui Dimitrie Cant emir Principatus Moldaviae nova et accu-
rata descripția. Știm însă că stăpânirea Moldovei s'a întins vremelnic din- ;
colo de hotarele Bucovinei în Pocuția, dată în 1387 Iui Petru Mușat ।
ca zălog de Vladislav Jagello, regele Poloniei, și rămânând multă vreme j
un obiect de discordie între Polonia și Moldova. Mai știm că într'o
vreme Ucraina însăși a fost în dependență de Moldova. Gheorghe i
Duca Vodă, Domnul Moldovei, a primit în 1681 și hatmania Ucrainei.
Iată cum vorbește I, Neculce în cronica sa despre instalarea lui
Duca în demnitatea aceasta:

      „Și au purces din Țarigrad dimpreună cu feciorul Radului Vodă, .
ginere-său, cu trii tuiuri și cu buzdugan, de-1 ducea înaintea lui, cu ,
mare alaiu intrând în Iași.¹) ... Pe urmă s’au gătit și au purces la
Ucraina la Nemirova. Și s'au strins toată Căzăcimea acolo la Duca- !
Vodă, la Nemirova, și au ales din capete dintre dânșii. Și au pus giu-
decători și polcovnici și sotnici. Și le-au pus și în locul lui namesnic ș
în loc de hatman, ca să le poarte de grija lor, anume Eni Gredinevici,
om slujit, știind și limbă căzăcească, de neamul lui Grec fiind. Și au
făcut și curți lângă Nemirova în marginea Buhului. Și au făcut și alte
curți în marginea Nistrului la Țicanovca, împotriva Sorocii. Și de acolo
s'au întors în toamnă la Iași. Și stăpânea Duca Vodă și Ucraina și Țara
Moldovii, domn fiind cu trii tuiuri. Și acolo când au fost la Ucraina,
multă cinste au făcut Căzacilor" (vezi ediția îngrijită de mine, Craiova
1936, p. 84—85).


      1) tuia = coadă de cal purtată în felul unui steag înaintea dignitarilor mari ai
împărăției otomane. Sultanul avea șase tuiuri, pașalele după rangul lor, unul până la trei.

\                           BUCOVINA NOASTRĂ                         355


       încă înainte de hatmania ucraineană a lui Gheorghe Duca, un
Moldovean, Petru Movilă, fiu al lui Simon Movilă (1606—1607),
frate al lui Moise Movilă (1630 — 1631 și 1633—1634) și el însuși preten-
dent la tronul Moldovei, a ajuns mitropolit al Chievului (1634—1646)
în cealaltă Ucraină, stăpânită atunci de Poloni. El a înzestrat Chievul
cu un colegiu de înalte studii, organizat după modelul universităților
apusene și are meritul de a fi pus pe Ucraineni, dar și pe Ruși, în contact
cu umanismul occidental. Profesorii ieșiți din școala lui dela Chiev,
care s'au stabilit la Moscova, sunt adevărați precursori ai reformelor
lui Petru cel Mare. In Ucraina, dela Chiev și până la Lemberg, unde
tipografiile lucrau pentru Ucraineni sub controlul și îndrumarea sa,
Petru Movilă a fost sufletul uneia dintre cele mai de seamă resurec-
țiuni culturale ale lor, de hotărîtoare urmări în evoluția lor ulterioară
(cf. P. P. Panaitescu L'influence de l’oeuvre de Pierre Mogila, ar-
heveque de Kiev, dans Ies Principautes roumaines“, Paris 1926 și
îndeosebi literatura indicată de autor).

       Ori încotro ne întoarcem ochii nu putem descoperi temeiuri isto-
rice sau de altă natură care să îndreptățească revendicări ucrainene
în Moldova, ca cele care se manifestau altădată atât de lărmuitor, fie
chiar numai pentru Bucovina de Nord. Care sunt, ne întrebăm, cel
puțin operele de cultură și civilizație create de Ucraineni în Bucovina ?
Faptul că printre ei nu s'au putut întemeia orașe mai măricele, este
el însuși o foarte limpede mărturie că subt acest raport sunt aproape
inexistenți în Bucovina. Aceasta are, înafară de capitala ei Cernăuții,
13 orașe și orășele. Dintre acestea din urmă numai 4 se găsesc prin
părțile ucrainene, iar 9 în mijlocul populațiunii românești. Orășelele
ucrainene rămân toate în urma celor românești, căci în niciunul din-
tr'însele numărul locuitorilor nu atinge cifra de 6500 suflete. Ele
sunt (indic numărul locuitorilor după recensământul din 1930): Văș-
căuții (6336 loc.), Zastavna (5116 loc.), Cosmeni (4918 loc.), Vijnița
(3799 loc.). Urmează acum orașele românești: Suceava (17.028 loc.),
Rădăuți 16.788 loc.), Câmpulung (10.071 loc.), Șiret (9905 loc.), Vatra-
Dornei (9826 loc.), Storojineț (8695 loc.), Gura-Humorului (6042 loc.),
Vama (5315 loc.), Solea (2822 loc.). Dar și dintre cele 4 orășele ucrainene,
Vășcăuții, Zastavna și Cosmenii sunt de fapt sate de țărani, în care s'au
așezat vreo câțiva funcționari și Evrei (856 în Vășcăuți, 629 înZastavna, 647
în Cosmeni), ca și Vama românească, mai mare decât cele două din urmă
și totuși numai cu 3ț)2 Evrei, iar Vijnița nici nu poate fi numită un oraș
ucrainean, căci din 3799 de locuitori numai 599 sunt Ucraineni și 2666
Evrei. Adaug că și orașul Gura-Humorului, altădată reședința unei mici
prefecturi austriace, avea în 1930 numai 1357 Români, dar 2425 Ger-

356


AL. PROCOPOVICI


mani și nu-i lipseau nici Evreii in număr de 1951. Solea, deși are
numai 2822 de locuitori, a fost declarată oraș ca reședință a unei ju-
decătorii și importantă localitate balneară și climaterică, având fabrică
de bere și de cherestea și in apropiere salinele de Cacica, dar și un
însemnat monument istoric in mănăstirea de acolo.

      Municipiul Cernăuți, capitala Bucovinei, cu 112.427 locuitori în
1930, avea 30,367 Români și numai 11.130 Ucraineni, Ceea ce trebue
remarcat însă in deosebi, este că oricâți Evrei și alte neamuri ar fi
adus nevoile vremurilor în acest oraș, suburbiile lui și-au păstrat în
cursul veacurilor și până în zilele noastre caracterul lor românesc. E
regretabil că statistica din 1930 nu deosebește aceste suburbii de cen-
trul orașului. Dăm deci aci datele oficiale citate de G. Bogdan-Duică
(din Dr. Emst Mischler, Mitteilungen des statistischen Landesamtes,
Cernăuți, 1892) în cartea sa Bucovina (Sibiu 1895, p. 92), carte excelentă
pentru acele vremuri și de o impresionantă clar-viziune politică, pe care
am consultat-o de repețite ori la redactarea acestui studiu. Datele pe care
le înșir acuma sunt așa dar dintr'o vreme în care statistica oficială buco-
vineană făcea tot posibilul ca să-i micșoreze și împuțineze pe Români
și să-i sporească pe Ucraineni. Iată deci cum se prezentau suburbiile

Cernăuților în 1892: Români Ucraineni
Horecea.....         548           83
Caliceanca ....      464          444
Clocucica ....       1350   1142     
Roșa cu Mănăstiriște 3157   1475     
            Total: . 5519   3142     

      Să vedem acuma care este partea Românilor șt care a Ucraine-
nilor din întreaga populațiune orășănească a Bucovinei (după statistica
din 1930):

                   Români     Ucraineni
Cernăuți.....      . 30.367   11.130   
Suceava .....      . 10.440   173      
Rădăuți.....       .    5.910 238      
Câmpulung ....     .    6.826 98       
Șiret ......       4.302      1.011    
Vatra-Dornei . . . .    6.162 98       
Storojineți ....   3.390      853      
Vășcăuți.....      168        4.427    
Gura-Humorului . . 1.357      61       
Vama......         3.237      26       
Zastavna.....      110        3.937    
Cosmeni.....       519        3.234    
Vijnița.....          254     599      
Solea ......       1.775      3        
Total; . .         . 74.817   25.888   


BUCOVINA NOASTRĂ


357


      Prin urmare numărul Ucrainenilor orășeni nu este nici cât cel al
Românilor din Cernăuți și numai cu puțin mai mult decât a treia parte
din totalul Românilor orășeni.

      Acești orășeni ucraineni n*au putut să dea firește nimic civiliza-
ției acelui vechiu, mănos și frumos colț de țară moldovenească. Nu
cunoaștem printre ei personalități cu nume de mare răsunet in lumea
științelor și a artelor și nici măcar în vieața economică; nu știm că ar
fi avut cândva vreun rol cultural mai însemnat, pe care să-l mărtu-
risească vechi manuscrise, picturi care atrag atențiunea pricepătorilor
și amatorilor din lumea întreagă, o selipitoare artă decorativă, de mi-
niaturi, de legături de cărți și de broderii bisericești; nu știm de vechi
inscripții care să-i pomenească și să le veșnicească faptele; nu știm să
fi fost cândva acolo mijlocitorii schimburilor de valori culturale și ma-
teriale până departe în Orient și în țările apusene; nu știm să fi avut
cândva școli vechi și vechi tipografii; nu știm că ar fi adunat comori
de cărți în biblioteci mari. Și totuși, de toate acestea se găsesc în Bu-
covina I

      Nu putem descoperi în Bucovina întreagă niciun singur monument
arhitectonic, nu ca mănăstirile Dragomirna, Putna, Sucevița, etc., dar
cel puțin că biserica domnească ridicată de Miron Barnovschi în satul
Toporouți din Nordul Bucovinei, astăzi una dintre cele mai mari co-
mune ucrainene. Miron Barnovschi a fost Domn al Moldovei în
1626—1629, a fost după mamă de aproape înrudit cu Petru Movilă
și a pus și temeliile mănăstirii din Bârnova (corn. Buciumi, jud. Iași).

      însemnează deci cifra de 236,130 Ucraineni bucovineni, în care
este', cuprinsă și mulțimea de mazili și rezeși și de Huțani, în statisti-
cije'jaoastre mult mai mult decât vacarmul de pretenții îndrăsnețe și
Mftațemerar iureș de acaparare evreo-galițiană de stilul lui Moritz

        -'Nikolaj Vasilko și St. Smal-Stocki? Dar propaganda aceasta
Kfeuantă, mereu activă, sgomotoasă, trâmbițată la toate răscrucile po-
’nuoe și în presa evreească mondială (în frunte cu „Neue Freie Presse"
din Viena) și încurajată de anumite cercuri oficiale, a putut să sur-
prindă și să înșele pe mulți dintre cei cu bună credință, în Ucraina și
în alte țări.

      Ucraina și România au avut și în trecut tot felul de legături. Am
amintit de vremurile lui Gheorghe Duca și Petru Movilă. Multe alte
fapte s’ar putea adăuga. In stema sa de mitropolit, Petru Movilă avea
și capul de bou al Moldovei și vulturul muntenesc (Cf. P, N. Pole voi
Istoria Russkoi Slovesnosti, St, Petersburg 1903). Mitropolitul Chie-
vului a fost mândru de originea sa dintr'o familie care a dat un șir
de domnitori Moldovii și Țării Românești și ținea la legăturile sale cu

358


AL PROCOPOVICI


țările acestea. De fapt, școala și acțiunea lui a avut puternice influențe
și la noi. In curând România va trebui să-și așeze pe baze nouă ra-
porturile ei cu Ucraina, Firul bunelor tradiții va trebui reluat. Buco-
vina a fost, este și rămâne românescă. Dar pentru ca colaborarea să
fie sinceră și folositoare, toate aberațiile și aprehensiunile dela 1786 în-
coace trebue eliminate. Patrimoniul național al unora și altora se cu-
vine să fie delimitat de hotare păzite cu toată seninătatea sentimen-
telor și cu toată limpezimea vederilor îndreptate asupra unor realități
care nu pot fi tăgăduite.

      Ce a îndreptățit Rusia comunistă ca, invocând pretinse revendi-
cări care ar putea fi numai ale unei Ucraine naționaliste și șoviniste,
să se acopere în vara anului trecut cu rușinea răpirii Bucovinei de
Nord? De sigur că gândul ei n'a pornit dela asigurările date altădată
de Țarii ruși Moldovei de a-i respecta integritatea hotarelor, ca în tra-
tatul solemn încheiat la 1711 între Dimitrie Cantemir și Petru cel Mare.
Din istoria Bucovinei ne reamintim doar un singur lucru pe care Rușii
l-ar putea invoca: cei 5000 galbeni și tabachera de aur împodobită cu
briliante pe care le-a primit ca mită generalisimul lor, feldmarșalul
Romantzow, spre a lăsa trupele austriace în 1774 să ocupe nestânjenite
Bucovina, când ei, după pacea dela Cuciuc-Cainardji, se retrăgeau din
Moldova. In același timp însă, Berlinul stăruia prin Zegelin, ambasa-
dorul Prusiei la Constantinopole, să împiedece cedarea Bucovinei către
Austria, cu „zel nerușinat**, cum raporta foarte indignat și înciudat
Thugut în scrisorile lui adresate lui Kaunitz.

      Altele au fost împrejurările și altele motivele atitudinilor politice
în 1774, dar ca și atunci, ca și Grigore Ghica-Vodă și boierii lui Mol-
doveni, România se bucură astăzi, în jertfă și înfrățire de sânge, de
sprijinul Germaniei în izbânda ei din Bucovina, reîntoarsă întreagă în
vechile hotare ale Moldovei dela răsărit și miază-noapte.

      Zorile zilei de astăzi ne-au adus vestea că Basarabia întreagă
este iar în puterea noastră. Ostașii noștri trec Nistrul, pe la Țicanovca
lui Grigore Ghica din fața Sorocii în spre Nemirova și Chievul împre-
surat, căruia Petru Movilă i-a fost cel dintâiu îndrumător spre zări mai
luminoase de civilizație apuseană. In fruntea lor, Conducătorul Statului,
comandant al oștirilor aliate, duce fraților noștri transnistrieni și Ucrai-
nenilor praporul credinței și al creștinătății, al biruinței și al libertății.
Bucovina și Basarabia nu sunt numai pământ, ci pământ și suflet româ-
nesc. Pribegii se întorc la vetrele lor. Prin vrednicia lor mai ales, ca
și a Românilor rămași acolo la ogoarele și vetrele lor, Bucovina și Ba-
sarabia românească trebue să fie de acum înainte mai mult decât au fost.

      Sibiu, 26 Iulie 1941                            AL. PROCOPOVICI

        SPAȚIU Șl POPOR DACIC*)

      A vorbi în cadrul strâmt de un ceas, în fața unui public select
și — pe bună dreptate — pretențios, asupra spațiului și poporului dac,
e o sarcină pe cât de frumoasă, pe atât de grea, mai ales din două
și puternice motive : întâi, fiindcă materia e așa de vastă, încât timpul
destinat conferinței e cu desăvârșire neîndestulător; în al doilea rând,
fiindcă înfățișarea acestui complex și delicat subiect cere, pe lângă o
cunoaștere suverană a materiei, și un dar de expunere frumoasă,
avântată, însuflețită de puterea omului de talent, dar pe care mie —
din nefericire — zeii nu mi l-au împărtășit decât cu foarte mare sgârcenie.

      Să-mi fie permis deci să vă cer anticipata îngăduință de a fi
acceptat, la insistențele comitetului de organizare a acestui ciclu de
conferințe, rolul de acum, înșiruindu-mă, prin expunerea mea de azi,
printre acei iluștri mânuitori ai condeiului și maieștri ai cuvântului
înaripat, care m'au precedat și mă vor urma în acest loc. Mă voi sili,
în schimb, Doamnelor și Domnilor, să răsplătesc această bunăvoință a
Dv. prin strădania de a vă prezenta corect și metodic acel minimum
de cunoștințe despre străbunii noștri, pe care împrejurările date și
slabele mele puteri le fac cu putință.

      Mărturisesc dela început că aceste cunoștințe se bazează, în cea
mai mare parte, pe cercetările înaintașilor noștri — gândul meu se duce
involuntar la figura marelui dispărut Vasile Pârvan — și ale colegilor
mei în domeniul istoriei și arheologiei Daciei, contribuția mea personală,
modestă și mai redusă, întregind și modificând, uneori, schița destul
de sumară ce s'a putut obține prin străduințele comune ale noastre.

      Vă previn, totodată, că nefiind posibilă, aici, o discuție a diferi-
telor păreri emise, în contradictoriu, de unii sau de alții, o seamă de
probleme vor fi expuse ca o afirmare, alegând dintre diferitele opinii


*) Conferință ținută la București, în sala Dalles, în ziua de 20 Mai 1941.

360


C DAICOVICIU


pe acelea pe care eu le cred că sunt mai aproape de adevăr, lucru
care nu înseamnă de loc că ele sunt unanim acceptate, nici că trebue
luate ca literă de evanghelie.

      Dacă icoana slabă și puțin convingătoare, câștigată astfel despre
Daci, nu vă va mulțumi, vina, în orice caz, e a celui ce vă vorbește,
și nicidecum a străbunilor noștri, a căror măreție și al căror nimb nu
poate fi scăzut.

      Alții, mai norocoși și mai talentați, vor reuși de sigur să evoce,
mult mai reușit decât mine, lumea aceea demult apusă, și totuși atât
de vie încă, încât trăiește și pulsează necontenit în cugetul și faptele
noastre de astăzi, lumea nemuritorilor Geți, a lui Burebista și Decebal,
înainte de a intra în subiectul propriu zis, mi se pare nimerit să
elucidăm o primă chestiune capitală care va justifica și desele lacune
în cunoașterea strămoșilor și atâtea semne de întrebare ce trebue să
punem în urma multor afirmațiuni ale noastre, anume chestiunea izvoa-
relor cunoștințelor noastre despre Daci.

      Care sunt, în definitiv, informațiile noastre și ce crezare trebue
să dăm acestor informații?

      Fără a neglija cu totul o mulțime de alte mijloace de informare,
incidentale și în marea lor majoritate nesigure (cum ar fi, de pildă,
folklorul, etnografia, etc.), trei feluri de informații ne stau la dispoziție ;
istorico-geografice, arheologice și linguistice. Mă grăbesc iarăși să vă
previn că valoarea acestor trei feluri de surse nu e absolută, fie că le
considerăm între ele, fie că le privim în sine.

      Critica filologică a textelor literare a demonstrat, demult, și con-
tinuă să ne mai facă noi surprize, că nu toți autorii antici și nu toate
datele furnizate de ei sunt vrednice de crezare. Scriind foarte des
despre lucruri pe care le dețin din auzite, înțelese greșit, din pricina
depărtării și a unei vagi cunoașteri a lumii necivilizate, autorii greci
și latini, geografi sau istorici, ne comunică fapte și nume ce se dovedesc
contrarii realităților deduse din alte surse.

      Știința geografică a epocii elenice, atât de bine cultivată, decăzuse
în epoca următoare, elenistică și romană târzie, cedând locul imitațiilor
fără temei, mulțumindu-se cu decalcuri și locuri comune, luate cu o
lipsă înspăimântătoare de critică dela autorii mai vechi și aplicând
informații autentice, despre alte popoare, la timpuri și situații mai recente.
Fantezia și imaginația poetică joacă, în epoca aceasta, un rol cu mult mai
mare decât se cuvine chiar în Antichitate. Așa e, de pildă, cazul acelor
Agathirși, seminție scitică, din Ardeal, pe care un scriitor târziu, Avienus,
îi așeza în Nordul extrem al Europei, încurcând, printre alții, și pe
istoricul Roesler. Noroc, că tocmai pentru vremea din jurul marei des-

SPAȚIU §1 POPOR DACIC


361


fășurări a puterii Dacilor nu lipsesc și geografi și istorici cu mai mult
criticism, cu mai multă obiectivitate: un Strabo, Ptolemeu, Plinius și
alții. Nici aceștia la un loc, insă, nu reușesc să umple golul pricinuit
prin pierderea unor lucrări închinate special fenomenului dacic și, mai
ales, a acelor faimoase comentarii „De bello Dacico** ale cuceritorului
Traian, în care, pe lângă descrierea războiului, un loc de frunte i se
dădea capitolului asupra limbii, instituțiunilor și obiceiurilor dacice.
Căci, mai ales, Domnilor și Doamnelor, datele cu privire la vieața spi-
rituală a strămoșilor noștri ne sunt mai slab și — pot să afirm — mai
deformat redate de autorii antici, fie din pricina ignoranței lor, fie din
dorința de a relata lucruri interesante și — oarecum — senzaționale.

      Oricât de insuficiente ar fi însă aceste informațiuni literare, istorico-
geografice, ele, întrebuințate cu critică și măsura cuvenită, ne creiază
un cadru destul de bine conturat pentru ca știrile ce ne procură arheo-
logia (al doilea izvor de informații) să poată fi mai cu folos și mai
nimerit valorificate, scoțându-ne din acea chinuitoare nesiguranță isto-
rică în care ne aflăm, în privința epocilor mai vechi ale omenirii.

      Mijloacele de informație ale arheologiei sunt, într'adevăr, mult
mai directe și mult mai numeroase. N’ar fi însă prudent să le consi-
derăm nici îndestulătoare, nici infailibile. Li se spune „documente
mute** și cu drept cuvânt, căci ele numai arareori vorbesc o limbă
absolut deslușită, și numai pentru aceia care știu să le stârnească, la vorbă.

      Interpretarea acestor documente e împiedecată de o mulțime de
circumstanțe. Anonimatul lor începe să scadă abia atunci când, cu
destulă greutate, reușim să deosebim într'însele ceea ce este incidental,
exotic, de ceea ce este general, comun.

      Multe decenii a fost nevoie să treacă pentru a putea încerca să
deslușim ce este specific dacic și permanent autohton în materialul
nostru arheologic, și ce este străin, trecător. Străduințele în această
privință merg, este adevărat, într'un ritm care ne inspiră toată încre-
derea, dar până la ținta finală mai este o cale lungă.

      Dacă pentru vieața materială a Dacilor e justificată această rezervă
față de arheologie, într'o măsură și mai mare ni se impun restricții în
ceea ce privește destăinuirea vieții spirituale. Acest domeniu gingaș
scapă foarte des sau lunecă pe cărări întortochiate și greșite, înfun-
dându-ne într'un labirint din care cu greu putem ieși.

      Vaste cunoștințe, tehnice și de specialitate și un larg orizont,
dincolo de aceste cunoștințe, în domeniul istoriei, al istoriei culturale,
religioase și al linguisticei, se cer dela interpretul unui material arheo-
logic, pentru a ajunge la rezultate mulțumitoare.

C. DĂICOViCIU


562


      Tot așa, dacă nu mai dificilă, e și operația cu datele linguistice.
Toponimia și antroponimia e un teren periculos, greu de străbătut și
cu multe curse ce te pândesc la tot pasul.

      La această nesiguranță a metodei linguistice se mai adaogă, din
nenorocire, și numărul relativ mic, chiar foarte mic, al documentelor
onomastice, singurele aproape ce ni s'au păstrat, deseori stâlcit, în texte
grecești sau latine. Căci, din păcate, după cum vă este foarte bine
cunoscut, Dacii nu ne-au lăsat, direct, niciun monument de limbă scrisă.

      Odată lămurită această latură a izvoarelor, să încercăm acum să
răspundem, pe baza datelor verificate și trecute sub lupa criticei știin-
țifice, la întrebările ce în mod logic se impun în fruntea celorlalte:
Cine sunt Dacii, când și de unde vin?

      La prima întrebare, răspunsul este mai ușor: Dacii fac parte din
marele neam al Tracilor, ei înșiși alcătuind un popor în numeroasa
familie a Indo-europenilor sau Indo-germanilor (Ario-europenilor),

      înrudiți, deci, de aproape cu Tracii, și vorbind, fără îndoială,
aceiași limbă (homoglottoi le spun Dacilor și Tracilor autorii antici),
ei au o limbă „satem", ca și a Slavilor de mai târziu. Diferența pe
care au crezut unii și alții că pot s'o stabilească între limba Dacilor
dela Nord și limba Tracilor dela Sud, nu mi se pare justificată. Intr'a-
devăr, cercetările regretatului nostru învățat G. G. Mateescu, cât și
acelea ale învățatului dela Viena, Jokl, au arătat că nu se poate con-
stata o deosebire remarcabilă între idiomul tracic sud-dunărean și limba
vorbită de Dacii lui Burebista și Decebal.

      E o altă întrebare, dacă acești Traci sunt înrudiți cu faimoșii
Cimerieni. Dacă este așa, după cum presupun unii, acest lucru ne-ar
indica mai precis locul și direcția de unde vin acești Traci; dar înru-
direa traco-cimeriană este încă sub iudice.

      Când vin acești Traci ? In special ne interesează când vin Dacii
pe locurile pe care le vor locui și în perioada istorică. La această
întrebare, trebue să recunoaștem, e mai greu de răspuns, Unii îi aduc
aici încă din epoca neolitică, ceea ce înseamnă mileniul al IV-lea și al
IlI-lea înainte de Christos. Cei mai mulți însă datează venirea lor în
jurul anului 2000, împreună sau nu cu mult după acele popoare indo-
europene care năvălesc atunci în Europa sudică, în Balcani și chiar
în Asia Mică. Pare-se că această ipoteză e cea mai verosimilă, deși
trebue să recunosc că n'ar fi exclus ca Dacii, împreună cu Tracii, să
se fi găsit pe aceste meleaguri cu mult înainte de migrațiile Grecilor
și Uirilor în jurul anului 2000, Oricum ar fi, epoca bronzului, care

Spațiu $i popor dacic


363


începe la noi în prima jumătate a mileniului al doilea în. de Christos,
ii are pe Daci ca locuitori ai bazinului carpato-danubian.

      De unde vin ei ?

      Iarăși o întrebare la care s'a răspuns in diferite chipuri. Unii au
spus că Dacii din Nordul Dunării ar fi o populație tracică reemigrată
din Sudul Dunării. Nu făgăduim dela început posibilitatea unei re-
emigrări parțiale a Tracilor; în general, însă, pentru totalitatea Dacilor
nu se poate susține această ipoteză. Se uită prea ușor că centrul și
grosul Dacilor este în Transilvania muntoasă, și nu în câmpia munteano-
olteană. Apoi se mai uită că expansiunea dela Sud spre Nord nu
explică prezența și expansiunea Dacilor, în anumite momente, la înde-
părtări atât de mari în spre Europa centrală. In al treilea rând, s’ar
putea obiecta acestei păreri că nu se cunosc emigrări, în timpul acesta,
din direcția Sud-Nord, ci dimpotrivă, toate- presiunile ce se fac vin
din direcția Nord spre Sud. Dacă e așa, atunci de unde ar putea să
vină Dacii ? Din Nord sau dinspre Nord-Est ?

      Am amintit adineaori că Tracii ar putea să fie înrudiți cu Cime-
rienii, și cum locul de origină al acestora e Sudul Rusiei, am putea
deduce și direcția de sosire a Dacilor: din Nord-Est. Dar nefiind
tocmai siguri de această înrudire, noi trebue să ne mulțumim, deocam-
dată, cu afirmarea că Dacii vin, în general, din spre Nord, iar în spri-
jinul acestei ipoteze ar servi și cele câteva nume geografice traco-dace
din regiunea Vistulei, care se mai păstrează în documente antice, și
care ar arăta oarecum calea pe care au parcurs-o Dacii, până s’au
stabilit în părțile noastre.

      Locurile pe care le-au ocupat Dacii dintru început sunt bine
cunoscute. Principial va trebui să facem, însă, deosebire între expan-
siunile temporare și vatra permanentă a Dacilor. Expansiuni temporare
au avut Dacii destul de numeroase, de p. în timpul lui Burebista, când
ei ajung, în Nord, până în cadrilaterul Boemiei și în Galiția; spre Est,
până la Nipru, spre Sud, până în munții Haemului, iar spre Vest, până
la Dunărea panonică. Vatra permanentă însă a acestui popor geto-
dac este, în general, între Tisa și Nistru, din munții Maramureșului
până la Dunărea românească. Basarabia intră, după cum se vede, și ea,
în acest domeniu, în această vatră geto-dacă. Despre ea se spune la
autorii antici, în special la Strabo, că este „Geton eremia“, eremîa ne-
însemnând „deșert", ci luat în înțeles de „pustă". E de remarcat cum
vatra geto-dacă coipcide perfect, ca întindere, cu vatra poporului ro-
mânesc de mai târziu.

      E drept că această vatră, între Nistru și Tisa, între munții Mara-
mureș și Dunăre, va suferi câteva schimbări în secolele 3—2 înainte de

1


364


C. DAICOVICIU


Christosîn Răsărit, în Moldova răsăriteană și în Basarabia, vor năvălii
Scirii și Bastarnii, populații de neam german, împreună cu Sarmațiil
cunoscuți mai ales sub numele de Roxolani.                             j

      După moartea lui Burebista, pe la mijlocul sec. I înainte d(
Christos, teritoriul dacic, întins până în cadrilaterul Boemiei, va înduri
noui amputări prin ivirea la Nord-Vest a Germanilor (Quazi și Marco*
mani) și a Celților, aceștia ajungând până în regiunea Crișurilor,

      Prin sec. I după Christos, în Vest, teritoriul dintre Dunăre și Tise
va fi pierdut definitiv pentru poporul dacic, prin revărsarea peste aceste
ținuturi a unei ramuri a Sarmaților, a lazigilor, care vor rupe și din
teritoriul dela Est de Tisa, pătrunzând, cu timpul, chiar în părțile de’
vest ale Banatului.                                                    ;

      Tot în secolele I și II d. Chr., din spre Miază-noapte, Sarmații,
dar mai ales Germanii — Goții și Gepizii — vor exercita presiuni din
ce în ce mai mari asupra Daciei, devenită, la începutul veacului al
II-lea, provincie romană.

      Timpul nu-mi îngădue să mă ocup acum cu problema pe care a
pus-o recent, dar greșit, un învățat ungur dela Budapesta, cu privire
la Sarmați, Felul în care învățatul ungur rezolvă această problemă a
Roxolanilor și lazigilor, pe care îi aduce înainte de cucerirea romană în
Muntenia, Oltenia și în Banat, este — după cum am arătat aiurea,
bazat pe argumente istorice și arheologice — lipsit de orice temei.

      Cu Tracii din Sud, Dacii noștri au rămas într'un contact perma-
nent și rodnic pentru desvoltarea culturală a lor, datorită nu numai
prezenței de totdeauna a Geților pe malul drept al Dunării, mai ales
în Dobrogea, iar în timpul expansiunilor temporare, sub Burebista, și
în Sudul Dunării, până la Haemus, dar, în deosebi, acelei admirabile
trăsături de unire ce legă și leagă și astăzi cele două maluri, grație
acelei bătrâne Dunăre, „drum fără pulbere", din care — vorba lui
Horațiu — Geții n'au încetat niciodată să soarbă apa adâncă (Getae qui
profundum Danubium bibunt).

      Așezați, prin urmare, în aceste împrejurări de timp și de spațiu, ;
în bazinul carpato-danubian, Geto-dacii aduceau cu ei străvechea civi-
lizație și organizare social-politică a Indo-europenilor.

      Altoită pe băștinașele forme de vieață ale populațiilor anterioare,
găsite și cucerite de noii veniți, civilizația geto-dacică se desvoltă necon-
tenit, mulțumită unui mediu de trai prielnic, îmbogățindu-se încă din
mileniul al doilea cu rodnice influențe ce le primește dela alții în acest
loc de întâlnire între Orient și Occident, între Sud și Nord, care
este Dacia.                                                              ¹

SPAȚIU Șl P0p6r DACIC                        365


      Aceste influențe multiple și bogate se întrezăresc, fără a putea
identifica întotdeauna pe purtătorii lor și nici calea pe care au ajuns
până la Daci. Una din aceste căi trebue căutată, de sigur, în marea
pornire spre Vest și Sud a nesățioaselor neamuri de cavaleri războinici
ce roiesc din stepele Rusiei, din jurul Caucasului și din ținuturile Asiei
mongole, aducând nu numai urgia vremelnică a cutropitorilor, dar și
atâtea noi forme de civilizație în Europa răsăriteană și centrală (între
altele, pare-se, și felul de luptă călare). Ceea ce e de, subliniat, insă,
e faptul că Geto-dacii nu numai că primesc aceste înrâuriri și își
însușesc bunurile culturale, dar ei dau împrumutul înapoi și, mai ales,
transmit aceste bunuri și altor vecini.

      Mai târziu, originea și natura înrâuririlor externe devin mai clare.

      Pe la începutul mileniului întâi (prin sec, IX—VIII a. Chr.) se
abat peste Dacia, împinși de Sciți, Cimerienii, de care am pomenit în
treacăt, popor de călăreți și de războinici, înrudit, se pare, cu Tracii
(și Dacii), dar de o puternică influență iranică, iar, mai târziu, prin
sec. VII, Sciții, aceștia sigur iranici, aduc în Dacia binefăcătoarele daruri
ale civilizației materiale și spirituale din acel leagăn al culturilor stră-
vechi umane, care era Orientul (în special zoomorfismul în artă, și
concepții religioase superioare), făcând să înflorească în aceste regiuni
o splendidă civilizație materială (și spirituală), cu două perioade bine-
cunoscute : cea geto-cimeriană și geto-scitică.

      Acestor neamuri iranice, care se stabilesc printre Geto-daci, și în
deosebi Sciților, le atribuim noi o seamă de însușiri și deprinderi ale
Dacilor, In domeniul civilizației materiale, dela ei au luat strămoșii
noștri înclinarea spre podoabe de argint (șt aur), ca și meșteșugul de
a le lucra, împodobindu-le cu figuri de animale și figuri omenești.
In ce privește vieața spirituală, tot sub imboldul lor s'a petrecut tran-
sformarea în divinitate cerească a zeului geto-dac pământean Za-
molxis, precum și înmugurirea credinței în nemurirea sufletului, carac-
teristică, în general, popoarelor indo-europene, dar specifică mai ales
și cultivată mai cu seamă de religiile salvatoare iraniene ale Orientului.
Oricât am dori însă, acest lucru nu ne poate face să credem nici în
monoteismul și nici în enoteismul dacic, așa cum afirmă, de bună cre-
dință, foarte mulți dintre cercetătorii trecutului nostru.

      In acele vremuri, și în mijlocul unei lumi politeiste, nu vedem
cum și de unde ar fi putut avea strămoșii noștri concepția dumnezeului
unic. Nici un izvftr sau document autentic nu ne îndreptățește la
această ipoteză, oricât de ispititoare ar fi. Bunii noștri strămoși au
fost și au rămas politeiști păgâni până la evangelizarea lui Christ printre
ei, in sec. m și IV d. Chr. (Amintesc aci, în paranteză, că în materie

3

366                           C. DAICOVICIU


de înmormântare, Dacii practicau atât înhumarea cât și incinerarea,\
aceasta din urmă, de preferință, în ultimele secole ale erei păgâne).!

      Din Occident, fie dela Nord-Vest, fie dela Sud-Vest, curentele
de civilizație n'au lipsit niciodată. In jurul anului 1000, valuri de cul-j
tură de inspirație ilirică și italică se abat peste Dacia, deschizând calea
romanității occidentale ce o să vină cu atâtea secole mai târziu, legând,
pentru totdeauna, aceste regiuni de Occidentul luminat latin. Curentul
occidental se resimte mai puternic în Dacia prin venirea Celților, pe la
sfârșitul sec. IV și începutul sec. III și prin infiltrarea civilizației așa;
zise La Tene, Așezările Celților, nu prea numeroase, se constată:
a fi fost mai răspândite în Transilvania, foarte puține în Oltenia și in-
cidentale în Răsăritul țării. Rolul acestei penetrațiuni celtice e hotărîtor
pentru consolidarea politică și socială a poporului geto-dac. Să nu uităm
că monetele dacice, imitate după cele grecești și macedonene și, mai
târziu, după cele romane, dar de factură și sub imbold celtic, reprezintă;
ideea de suveranitate de stat. Tot acestor influențe celtice, direct sau*
indirect, li se datoresc o mulțime de forme materiale ale civilizației
geto-dace, între care, pare-se, chiar construirea fortărețelor din vârful
munților, atestate pretutindeni în Transilvania, dar, într’o formă mai
simplă, și în Oltenia. Așezări întărite nu lipsesc, firește, nici în Muntenia
și Moldova. Nu este exclus ca și în materie religioasă să se datorească,
ceva acestor Celți, dar asupra acestei chestiuni vom reveni.

      Nu mai puțin binefăcătoare a fost și infl uența grecească dela Sud,
ce s’a răspândit până în munțir Transilvaniei, venind fie dela centrele
de cultură grecească de pe coasta europeană a Mării Negre și care
la un moment dat făceau parte din însuși imperiul lui Burebista, fie
din peninsula balcanică, prin mijlocirea lumii tracice, cu care Dacii
noștri erau într'un permanent contact.

      Am văzut cum semințiile germane ale Scirilor și Bastarnilor au
venit încă din sec, III în Basarabia și Moldova de răsărit, iar ceva
mai târziu, pare-se prin sec. II, s'au stabilit prin aceste părți și nea-
murile iranice ale Sarmaților, lazigii și Roxolanii. lazigii, după cum am
văzut, vor trece apoi, pe la începutul sec. I d, Chr., peste Carpații
nordici, în câmpia dintre Dunăre și Tisa.

      Contactul secular cu neamurile germanice aci în Răsărit a netezit, j
de sigur, calea pătrunderii civilizației germane printre Daci, pregătind
acea conviețuire daco-gotico-gepidă de mai târziu.

      Ca structură socială, Dacii, la fel cu celelalte popoare indo-
europene, cunosc cele două împărțiri ale oamenilor liberi: nobilii (pi- J
leati, pilophoroi, tarabostes) și oamenii de rând (capillati, cometai). Cei
dintâi, proprietari de întinse moșii și numeroase cirezi de vite, locuind

SPAȚIU $1 POPOR DACIC


361


în conacuri întărite și castele, care se găsesc pretutindeni, în munți și
la șes. Aceștia reprezentau clasa suprapusă de războinici, mult ame-
stecată cu elemente războinice streine, iranice, germanice și celtice, cu
tendințe autonomiste față de puterea, uneori foarte slabă, a regelui.

      Oamenii de rând, crescători de vite și mici proprietari, trăiau în
case de lemn, lipite cu lut; ei formează grosul oștirii de sub comanda
nobililor. Destul de mare trebue să fi fost și numărul acelora care se
ocupau cu mineritul, exploatarea subsolului, cu spălarea aurului din
nisipul râurilor aurifere și cu bine desvoltata industrie a ceramicei,
metalelor și lemnului. Bogăția în aur a Dacilor devenise proverbială.
De sigur că dreptul exploatării aurului aparținea regelui.

      In aceste cadre geografice și cu această organizare socială, Geto-
j dacii erau, politicește, împărțiți în triburi și seminții mai mari sau mai
mărunte, sub voevozi sau regi, despre care izvoarele antice ne-au
păstrat câteva nume și fapte. Unele din aceste nume sar putea să nu
fie de rezonanță dacică ci să aparțină limbii acelor năvălitori vremelnici
care au venit asupra lor și care s’au impus la conducere, așa cum se
întâmplă adeseori in istoria popoarelor, atât dinaștii cât și restul năvălito-
rilor pierzându-se, însă, cu timpul, în marea gloată a autohtonilor. Și
în privința organizării politice, Geto-dacii nu se deosebesc de loc de
forma primitivă a vieții de stat a Indo-europenilor. Din când în când,
unii din acești „reguli** reușesc să adune sub sceptrul lor o parte mai
mare sau chiar întregul neam geto-dac, în felul cum o face un Dromichaites
din Moldova, Burebista din Banat și Decebal din ținutul Inidoarei.

      In conducerea statului și a poporului, preoții au avut un rol de
frunte, uneori chiar precumpănitor. Să ne gândim numai la acel De-
ceneu, colaborator al lui Burebista (și tocmai aici, găsesc eu că se
poate constata în materie religioasă o influență celtică; autoritatea
preoților în societatea și statul geto-dac, amintește, oarecum, acea si-
tuație privilegiată pe care o avuseseră Druizii la Celți). Mai ales acest
Deceneu ne oferă o admirabilă pildă de colaborare între Stat și Bi-
serică, la un popor cu un adânc sentiment religios și înzestrat cu vir-
tuți civile și ostășești proverbiale în lumea antică. „Cei mai viteji și cei
mâi de treabă dintre toți Tracii", așa îi pomenește bătrânul Herodot,
tatăl istoriei, Și noi nu trebue să ne îndoim că această laudă, devenită
tn urmă clișeu, nu exprimă, în general, adevărul despre acești oameni
simpli, harnici și cumpătați, cu simțul dreptății și al omeniei în suflet.

      Dacă ne-am gândi să închegăm, într'o sintetică caracterizare
lotele fundamentale ale civilizației poporului geto-dac, iată ce mi se
pare mie că se desprinde din cunoașterea realităților de până acum:

3*

368


C. DAICOVICIU





      întâi e străvechea și permanenta fixare a elementului geto-dac
pe meleagurile viitoarei Dacii romane și a României de astăzi, lucru
care, dacă ne gândim bine, nu se poate spune despre prea multe din
populațiunile și națiunile Europei de astăzi, Nicio deplasare de forțe,
nicio migrațiune în cei 2000 de ani de când îi știm aici. Se observă
o legătură organică între oameni și solul din care par născuți. E un
fapt peste care unii, lipsiți de înțelegerea istorică a lucrurilor, trec
prea ușor atunci când, fără dovezi peremtorii, presupun o radicală
extirpare sau o emigrare totală a băștinașilor.

      Această închegare sacră între poporul daco-get și pământul stră-
moșesc a avut ca urmare a doua caracteristică a neamului din care
ne tragem •. o civilizație sedentară, de agricultori și crescători de vite.
Dar solul acesta nu dă numai roadele dela suprafață, ci își des-
văluie și-și revarsă și bogățiile din măruntaele lui: metale prețioase,
aramă, fier, sare. Binecuvântata rodnicie a solului carpato-danu-
bian, împărțită atât de admirabil între șes și munte, acel „spațiu on-
dulat al colinelor", a trebuit să ducă, după cum a și dus, la acele
periodice „epoci de aur" din trecutul Daciei preromane. înzestrată cu
atâtea bogății, țara Dacilor e străbătută de cete de negustori care
aduc și duc roadele pământului și produsele mânii omenești.

      Oricât de fundamental sătească ar fi această cultură, o parte din
populație se ocupă de mult cu industria casnică și de podoabă, cu
fabricarea vaselor, cu exploatarea lemnului, cu scoaterea din pământ
și cu lucrarea metalelor. Descoperirile tot mai mari și mai răspândite
de monete „dacice" și streine, dovedesc cu prisosință că patriarhala
și primitiva economie naturală a fost cu mult înainte de venirea Ro-
manilor schimbată într'o vie economie monetară. Dacă locuințele po-
porului de rând, construite din lemn — ca și până mai deunăzi —
n’au lăsat urme mari, cu atât mai impunătoare sunt cetățile și castelele
fruntașilor (cele regești purtau, se pare, numirea de „sarmizegetusa"
— scaun regesc). Așezate pe vârfuri de dealuri, construite din piatră
cioplită și cărămidă, cu scări monumentale ce duc la părțile superioare,
cu sanctuare pentru cultul supremei divinități a lui Zamolxis, aceste
construcții dovedesc nu numai puterea stăpânilor, ci și bogăția lor.
Scena petrecută între regele get Dromichaites și Lysimachos, cu masa'
bogată și luxoasă a Macedoneanului și masa săracă și simplă a Getului
e — după cum s'a constatat — un decalc literar și nu poate fi in-
vocată pentru starea primitivă și lipsită de orice confort a conducă-
torilor geto-daci. In realitate, e vorba de reeditarea unei scene, pe-
trecute mult mai înainte între Pausanias, regele Spartei și Mardonius,
prințul persan, aplicată, apoi, fără nicio noimă și regelui dac.


f

SPAȚIU Șl POPOR DACIC


369


      Obiectele de uz practic sau de lux, de origine străină, din Orientul
grec sau din Italia de Sud, găsite în aceste cetăți dovedesc un viu
contact cu lumea greco-romană și un ales gust al proprietarilor. Ele
se găsesc, de altfel, în tovărășia unei extrem de bogate și variate can-
tități de obiecte de origină locală. Nota grecească, vădită la construcția
cetăților din munții Sebeșului și ai Orăștiei, îmbinată cu acea celto-
dacă, nu indică mai mult decât o puternică influență asupra unui popor
înzestrat și capabil de a-și însuși noi forme de civilizație. Tocmai
această putere de a înțelege, îmbrățișa și a se adapta la noile forme
de civilizație ce vin peste el sau ajung până la dânsul, e a treia carac-
teristică a poporului geto-dac. Nicio îndoială nu poate să existe că
o puternică tagmă de maeștrii băștinași a lucrat în tot cuprinsul
Daciei preromane, dând nesfârșitele serii de vase, de obiecte de uz
practic și de podoabă ce se află răzlețe, sau în așezări și necropole.
La o cercetare mai atentă și mai lipsită de prejudecățile de până acum,
specificul dacic va ieși totdeauna la iveală. Ne-am putea întreba chiar,
dacă în acele tezaure „scitice" sau de altă etichetă nu e mai drept și
mai științific să vedem produsele unei arte dacice, executată în maniera
nfluențelor primite.

      Nimic mai firesc decât această contopire și asimilare, paralelă,
de altfel, cu absorbirea tuturor neamurilor străine cotropitoare în marea
massă a Geto-dacilor. La venirea Romanilor pe teritoriul României
de azi, vechile seminții iranice, celtice și germane sunt complet, iar
altele pe cale de a fi dacizate, doar numele ce-1 poartă mai amintind
origina străină.

      In sfârșit, ceea ce reiese clar din observarea formelor de vieață din
epoca preromană a Daciei, e unitatea de civilizație și unitatea politică
ce leagă ținuturile muntoase ale Transilvaniei de regiunile de șes ale
Moldovei, Munteniei și Olteniei. Stăpânirile lui Dromichaites, Burebista
și Decebal nu se restrâng numai asupra teritoriului lor originar, ci
înglobează într'un stat unitar șesul și muntele, Ardealul și câmpiile
dunărene.

      Imaginea ce mi-am făcut eu despre acest popor de oameni de
cremene, dela munte și șes, îmi evocă, involuntar, icoana unui alt
popor, de aceeași structură, cu aceeași soartă de mărire și cădere: a
misteriosului popor macedonean. De o asemănare impresionantă în
desvoltarea lui etnică și politică cu aceea a Macedonenilor, națiunea
geto-dacă a cunoscut străfulgerări de glorie și despicări eroice ale
destinului istoric, prin vrednicul emul al lui Alexandru cel Mare, prin
cel dintâi și cel mai mare dintre toți regii care au stăpânit Tracia,
domnul celor două maluri ale Dunării, prin Burebista,

370


C. DAICOVICIU


      Fatalitatea a vrut însă, ca, preacurând, in calea acestui uriaș și
triumfător marș spre mărire să se ridice formidabila putere a Romei;
distrugătoare a națiunii politice geto-dace, dar creatoare a lumii celey
nouă, plămădind pentru veșnicie, din mădularele vieții dacice, poporuH
daco-roman de astăzi.                                                        I

I

      Ce ne face oare, veți întreba, Doamnelor și Domnilor, să maijj
forțăm cunoașterea atât de anevoioasă și trudnică a trecutului, a unuill
trecut atât de îndepărtat ?                                                  11

      Să fie oare numai setea de cunoștințe a cărturarului specializat,
care se refugiază din lumea tristelor zile ale prezentului în trecutul
îndepărtat, pentru a găsi ușurare și mângâiere ? Un egoism, în cele
din urmă 1

      Să fie, poate, acea lăudabilă și utilă dorință de a cunoaște trecutul,
pentru a ne da mai bine seamă de prezent, cum vede rostul Istoriei
învățatul german Ranke ?

      Mă tem că nici unul, nici celălalt răspuns nu ne satisface pe!»
deplin, nici pe dv., nici pe mine !                                          I

      Da, este o plăcere să te cufunzi în descifrarea tainelor trecutului,^!
mai ales când acest trecut e și al tău!                                      1

      Da, e o îndeletnicire de ordin superior de a scoate din trecută
învățăminte pline de miez, pentru prezent și viitor !                        I

      E, însă, ceva mai mult, în cazul de față! Și acest „ceva" îl]
simțim cu toții înfiorați: Căci trecutul acesta din care, fărîmă cu fărîmă,£
încercăm să smulgem o taină, e trecutul pământului nostru, vieața
poporului dac e vieața generațiilor noastre care ne-au precedat.

      Ceea ce ne mână spre acest trecut nu e numai nostalgia vremu-
rilor demult apuse, ci e și dorința conștientă de a afla ce au făptuit
înaintașii noștri, ce și cum au gândit, spre a ști ce și cât le datorăm.

      „Orice am face" — zice undeva arheologul Deonnâ — „generațiile l
mult mai numeroase de sub pământ ne poruncesc și ne conduc, iar
noi le ascultăm și le urmăm." ’

      „Adevăratul patriotism" — propovăduia marele învățat francez
Fustei de Coulanges — „nu e numai iubirea de moșie, el e, în primul
rând, iubirea trecutului, e cinstirea generațiilor care ne-au precedat."

      Studiind acest trecut, cunoscând faptele și cugetul înaintașilor,
noi vom putea desluși mai bine înaltele comandamente pe care ni le
șoptesc cei ce zac sub glia străbună; cunoscându-i pe ei, ne cunoa-
ștem mai clar virtuțile și calitățile noastre; cinstindu-i pe ei, ne cinstim
pe noi înșine și ne îndreptăm mai sigur spre destinele mari și eterne
ale neamului românesc!


C. DAICOVICIU

        PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR

In transilvania, până la unire, In lumina

DOCUMENTELOR DIPLOMATICE GERMANE

I

    De curând a apărut in limba germană și în condițiunl tehnice
excepționale, cartea „Siebenbiirgen, herausgegeben von der ungarischen
historischen Gesellschaft Budapest", la a cărei redactare au colaborat un
număr mai mare de autori, losef Dâer, profesor de istorie ungară la
Universitatea din Szeged, ne lămurește in prefață că savanții care au
creat acest op nu se pricep la propagandă, „Et nici pentru scopurile
naționale cele mai evidente nu sunt in stare să înfrumusețeze sau să fal-
sifice faptele. Ei mărturisesc numai adevărul cu toată greutatea auto-
rității lor științifice, indiferent dacă aceasta îi convine poporului maghiar
sau nu, pentrucă ei își dau seama că cunoașterea adevărului este spre
binele națiunii, cum minciuna și falsificarea spre dauna eiu.

    De fapt, studiul diferitelor articole, publicate în „Siebenbiirgen" îți
face impresia că autorii lor sunt patrloți maghiari foarte buni, fii foarte
devotați ai națiunii lor pe care el se cred obligați să o servească cu
toate mijloacele, inspirate de dragostea nețărmurită cătră patria lor.
Mica colecție de opinii ale acestor savanțl ne dau o probă elocventă
despre adevărurile, scrise cu toată greutatea autorității lor științifice,

    Hdman Balint, profesor la Universitatea din Budapesta, pre-
ședinte al Muzeului național unguresc, membru al Academiei ungurești
etc,, spune: Poporul de păstori șl de țărani români, iobagii, s'a introdus
ca un corp străin între Ungurii din Ardeal șl între Ungurii dincolo de
Tisa, Credincios tjadlțlunilor Sf, Ștefan, Regatul unguresc n’a tulburat
naționalitățile sale în vieața lor proprie (pag, 28), In opoziție cu poporul
de baștină al Statului (adică Ungurii), dinastia (habsburglcă) tot-
deauna a protejat naționalitățile, acele naționalități care se mândreau

372


Dr. MAX HACMAN


cu credința lor cătră împărat, dintre care insă numai Germanii se sim-
țeau uniți cu Ungurii, pe când Românii erau totdeauna cel mal duș-
mănoși (pg, 36),

      Toth Andreas, publicist: După 1867 el (adică Ungurii) au
putut să-și Îndeplinească iarăși misiunea de a răspândi cultura intre na-
țiuni, După acest an, a venit pentru Ungaria timpul liberalismului șl tot-
odată timpul naționalismului politic (pg, 114),

      Elekes Ludwig, asistent la Arhivele de stat ungurești: Ori-
care ar fi fost direcția pe care a luat-o noua desvoltare a vieții româ-
nești, fapt este că Ungaria a jucat un rol hotăritor la înființarea vieții
de stat românești și la ridicarea ei pe treaptă europeană (pg. 119),

      Tamâs Ludwig, profesor de filologie română la Universitatea
din Budapesta și membru al Academiei ungurești: Din punct de vedere
al istoriei culturii nu se poate in deajuns insista asupra faptului că con-
dlțlunlle pentru nașterea culturii naționale românești n'au fost date decât
in Ungaria cu cultura ei creștinească de Vest, cărei Ungarii Ardealul
ii aparținea ca parte integrantă (pag. 204). Cele mal vechi urme ale in-
fluențării Umbli ungurești (asupra Umbli românești) le găsim in docu-
mentele slave, redactate in cancelariile voevozllor muntenești șl moldo-
venești (pag. 205). Românii au primit și multe cuvinte latine, Intrate in
limba populară intr'o vreme in care limba latină a fost, in Ungaria,
limba de toate zilele (pg. 207). Vieața Intelectuală a Ungariei șl a Ar-
dealului cu drept cuvânt poate Invoca Incontestabilul merii de a fi in-
dicat Românilor, născuți in cultura greco-orientală-pravoslavnlcă, prima
cale spre cultura de Vest (pag. 213).

      R6nai Andreas, vlcedlrector al institutului de științe de stat
din Budapesta, prinde vieața bună șl mulțumitoare pe care au dus-o
Românii din Ardeal intre anii 1867 șl 1918 in 41 de constatări foarte
precis formulate, din care in acest loc fie numite numai următoarele
(pag. 243):

      1,       Toți Românii aveau (in Ardeal), în toate privințele, depline
drepturi egale, (cu Ungurii), nu numai de drept dar șl de fapt.

      2.       La 1911, Guvernul unguresc a permis să se poarte culorile
naționale românești.

      3.       In baza §§ 1, 2 șl 27 ale articolului de lege XLIV din anul
1868, folosirea Umbli naționalităților a fost asigurată in administrația sta-
tului și in cea locală.

      4.       In adresele scrisorilor, in telegrame cum șl in afișe, Românii
se puteau liber folosi de limba lor. Funcționarii căilor ferate vorbeau
românește cu călătorii care nu cunoșteau limba ungurească.

PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR IN TRANSILVANIA, PÂNĂ LA UNIRE


373


      6. Limba românească putea fi vorbită liber șl nestlngherit în toate
ramurile vieții particulare.

      8. In cadrele sistemului administrativ istoric unguresc, Românii lo*
culnd în mase compacte puteau să* și apere In comitatele respective in-
teresele lor, pentrucă existau comitate cu majoritate ungurească, ger-
mană șl românească.

      9. Administrația a fost în Ardeal aceeași ca șl în celelalte părți
ale Ungariei. Inafară de războiul mondial, in Ardeal nicicând nu s'au
luat măsuri deosebite.

      41. Românii au fost tratați de autoritățile administrative șl poli-
țienești șl de tribunalele ungurești ca cetățeni cu drepturi egale șl ome-
nește.

      Ceea ce bate la ochi ca primă constatare este că autorii pare că
au consultat numai Izvoare ungurești, patriotismul lor cald oprindu-1 să
se folosească și de material științific redactat în altă limbă. Mal ales
într'o scriere apărută în limba germană, ni se pare chiar absolut ne-
cesar să fi fost considerate șl operele și publicațlunlle apărute în număr
foarte mare în această limbă» Consultarea acestor opere se Impunea cu
atât mal mult, cu cât, cum am arătat mal sus, unul dintre cel mal de
seamă autori al Iul „Slebenburgen" care este Hâman, recunoaște că
Germanii se simțeau uniți cu Ungurii în lupta pe care aceștia o purtau
cu dinastia habsburglcă. Făcând aceasta, avem convingerea că foarte
multe din adevărurile cuprinse în opera numită nl s'ar fl prezentat în
cu totul altă lumină. Dar când vorbim de autori germani, este bine-
înțeles că ne gândim numai la acela care șl-au păstrat neștirbită națio-
nalitatea lor de origine germană șl deci n'au schimbat-o ulterior cu
cea ungurească, cum a făcut-o dintre autorii lui „Slebenburgen" d-l
L. Tamâs, care se numla înainte Treml,

      In ce privește pe adevărațll autori germani, credem că va ajunge
ca să dăm aici cuvântul unuia care, fiind originar din Ardeal, are toată
puterea unul foarte bun cunoscător în cauză. Este Andreas Breckner
care, în articolul său foarte documentat „Das Deutschtum In Ungarn",
apărut în Deutsche im Aussland de F. W. Mohr, L- Schoen și W- von
Hauff la pag. 124 șl urm. zfce textual:

      ... „als im Jahre 1867 mit Berllner HUfe dle Glelchberechtigung
Ungarns gegeniiber Oesterreich erreicht worden war, wurde dle Deutsch-
freundllchkeit der Magyaren Immer wieder neu betont, was sie aber
nlcht hlnderte, den Lodenstăndigen Deutschen Ihres elgenen Landes mit
elllgen und gewaltsamen Versuchen ihren kulturellen Zusammenhang
mit Deutschland ganz abzuschnelden und sie mogllchst schnell zu ma-
gyarisieren. Diese Magyarisierung Ist eln trauriges Kapitel in der Ge-

374


Dr. MAX HACMAN


schlchte der letzten Jahrzehnte des alten Ungarns. Das sogenannte Na’
tionalltătengesetz (din anul 1867) Ist elne der ersten Formulierungen dei
Rechtes zum Schutze nationaler Minderheiten — es ist aber niemalț
durchgefiihrt worden, Im Gegentell, die vielen in Ungarn vorhandeneri
deutschen Schulen wurden unter den verschledensten Vorwănden ia
staatllche verwandelt, was die Unterdriickung der deutschen Sprache
als Unterlchtssprache bedeutete. Es slnd in den letzten Jahren elne An-
zahl von Briefen veroffentlicht worden, die solche ehemalige Schulei
geschrieben haben und die einen erschiitterden Elnblick in ihren kul-j
turellen Riiekschritt bieten. Es gab in Ungarn Im Jahre 1872, 1810
deutsche Volksschulen und 1882 nur noch 690“.

       Drepturilor de perfectă egalitate de care, după afirmațiile autoJ
rilor lui „Siebenbiirgen", s'au bucurat în Ungaria toate naționalitățile,
Breckner le opune încercarea pripită șl forțată a Ungurilor de a ma-
ghiariza cât mai repede pe Germanii din Ungaria, considerând această!
maghiarizare un capitol trist din istoria ultimelor decenii ale Ungariei!
Și trebue să zicem că mal degrabă Breckner are dreptate, mal ales că|
îl auzim pe Toth („Siebenburgen", pag. 114) mărturisind că legea na-|
{tonalităților dela 1868 a fost dată pentru a opune tendințelor dușmanei
de stat ale naționalităților, noțiunea Națiunii maghiare, indivizibilă șl|
unitară. Cu înconjur aceasta maghiarizare mai este mărturisită încă ști
de alt autor de marcă al operei numite, Alexander Imre, pro-I
fesor de Universitate, Secretar de Stat și fost Ministru, care vorbind de|
organizarea învățământului, făcută la 1868, din inițiativa Ministrului dinj
acea vreme Baron Josef Eotvos, zice că principiul după care s'a condus'
acest Ministru în această organizare a fost că pe terenul învățământului
public orice favorizare ar fi dăunătoare, pentrucă această favoare ari
putea împiedeca atât desvoltarea intelectuală a individului și a micilor
unități din care se compune națiunea, cât și desvoltarea totalității (op.
cit., pag. 219). Tot așa înregistrăm un contrast de neîmpăcat între afir-
mația lui Toth (același loc cit.) că după 1867 Ungurii au început iarăși
să îndeplinească misiunea lor de a răspândi cultura între națiuni șl
intre constatările lui Breckner că scrisorile, redactate de absolvenții șco-
lilor germane, maghiarizate cu forța, prezintă o dovadă profund emo-
ționantă pentru progresul cultural al acestor absolvenți.

       Așa fiind, afirmația lui Ronai că sub regimul unguresc toate na-
ționalitățile și în special Românii s'au bucurat în toate piivințele de
perfectă egalitate, de drept și de fapt, cu Ungurii, trebue rectificată în
sensul că aceste naționalități s'au bucurat sub ^stăpânirea maghiară de
această perfectă egalitate abia după perfecta lor maghiarizare.

PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR IN TRANSILVANIA, PANA LA UNIRE


375


II,

      Dar numita operă de știință propagandistă se ocupă in primul loc
de Românii din Ardeal, deși sub o formă foarte neprietenoasă. In adevăr
am arătat mat sus cum diferiții colaboratori ai acestei cărți prezintă
pe Români când ca pe un corp străin, introdus dinafară in Ungaria și ca
iobagi, când ca pe niște dușmani ai statului maghiar, stând in servi-
ciile unei dinastii dușmănoase.

      Cu toate acestea insă, guvernele ungurești animate pe cât se pare
de un spirit de nobilă generozitate, n'au ezitat să acorde Românilor
toate drepturile de deplină egalitate cu populația dominantă. Așa cel
puțin susține acum Ronai, specificând toate acele drepturi și favoruri
de care s'au bucurat Românii din Ardeal sub stăpânirea ungurească,
— in frunte cu dreptul de a vorbi românește până și cu conductorii
căilor ferate.

      Numai că toate aceste adevăruri au caracter subiectiv șl nici decum
obiectiv, pentru care motiv ele trebuesc luate cum grano salis. De
curând a apărut o broșură foarte prețioasă! „Zur Herkunftsfrage der
Rumănen’*, datorită distinsului romanist E, Gamlllscheg, drept răs-
puns la broșura lui L. Tamâs „Romains, Romans et Roumalns dans
l'hlstoire de la Dacie Trajane". Este același Tamâs pe care acum 11
aflăm printre colaboratorii lui „Siebenbiirgen**, E. Gamlllscheg ter-
mină expunerile sale cu adevărat științifice cu constatarea că orice
lucrare referitoare Ia originea Românilor ar trebui să se conducă după
deviza: Sine ira et studio, deviză pe care insă Tamâs in lucrarea sa
o desconsideră. Am Impresia chiar că toți autorii articolelor publicate
in „Siebenbiirgen** n'au ținut in deajuns seamă de această deviză.

      In adevăr, la Întrebarea care a fost situația reală a Românilor
din Ardeal sub stăpânirea ungurească, ne lămuresc la perfecție docu-
mentele diplomatice germane, publicate in marea colecție Die grosse
Politik der europăischen Kabinette 1871—1914, a căror autenticitate
și obiectivitate, considerând caracterul lor oficial, nimeni nu le va putea
trage la îndoială. In special volumul VII al acestei colecții (pag. 149—188)
cuprinde documentele referitoare la convenția secretă româno—austro-
ungară care, încheiată la 1883 pe zece ani, trebuia Înnoită la 1893. In
acest loc, comentatorul acestei materii constată (pag. 183) fără precizare,
că diferendele româno-maghiare au îngreunat foarte mult această înnoire.

      Deși convenția de înnoire n'a fost Încheiată decât la 25 Iulie 1892
la Sinaia, totuși tratativele prealabile au început incă in Februarie 1891.
Și, lucru foarte remarcabil, documentele referitoare arată că Germania
a trebuit să intervină in repețtte rânduri și cu multă stăruință
mai ales la Ministerul de Externe austro-ungar, pentru a aplana sau cel

Dr. MAX HACMAN


376


puțin pentru a îndulci acele diferende, Insistând mal ales ca guvernul
maghiar să trateze pe Românii din Ardea! cu mal multă bunăvoință.

      Astfel, într'un raport confidențial cătră Cancelarul Germaniei von
Captivi, din 6 Martie 1891, Ministrul german la București, von Bîilow,
susține că certurile naționalităților din Transilvania au devenit, încetul
cu încetul, mal acute (pag. 154). Raportul acesta este trimis ambasado-
rului german la Viena, Prințului von Reuss, pentru a fi arătat Mini-
strului de externe austro-ungar, Contelui Kâlnoky. Asupra rezultatului
obținut, Prințul von Reuss raportează cu data de 19 Martie, Cancela-
rului von Captivi că, la aluzia referitoare la Românii transilvăneni din
raportul lui von Bîilow, Contele Kâlnoky n'a reacționat. încă înainte cu
puține zile, zice Prințul von Reuss textual, am avut onoarea să scriu
despre aceasta șl sunt convins că Ministrul (adică Contele Kâlnoky)
cunoaște bine acest punct vulnerabil (în original: „Călcâiul lui Achile")
dar încă nu se poate opune Ungurilor șovlnlștl (pag. 155).

      Dar Cancelarul nu poate aștepta până ce Contele Kâlnoky va
avea curajul să se opună connațlonalilor săi șoviniștl. La 26 Martie el
trimite ambasadorului german la Viena Instrucțiuni foarte amănunțite
dintre care in acest loc fie citate următoarele pasagii (pag. 158—160):

      „In urma politicei agresive urmărită la Pesta în contra Românilor
transilvăneni și care șl-a găsit ultima expresie în legea pentru ocrotirea
forțată a copiilor, astăzi împrejurările sunt esențial mal nefavorabile
decât în anul 1880.

      „Dacă, față de Alteța Voastră, Contele Kâlnoky a Indicat pre-
tinsa slăbire a Triplel-Allanțe, ca motiv al indispoziției Regelui (Ro-
mâniei) în contra înnoirii convenfiunll cu Austria, atunci această ob-
servație a fost poate o formă convențională pentru a evita o discuție
asupra adevăratului motiv al înstrăinării românești. Față de el, singur
Contele, ca observator nepreocupat, nu cred să aibă vreo îndoială că
numai agitația din România în urma evenimentelor transilvănene, a
produs în timpul din urmă o slăbire a poziției Regelui, aducându-1 în ¹
situația precară de a scăpa, prin numirea unul guvern antiaustriac, de •
reproșul că șl el s'a făcut culpabil de asuprirea Românilor ardeleni.

      „In situația de astăzi, înnoirea convențlunii nu depinde de
voința Regelui, cl de puterea sau de slăbiciunea sa. Acesteia din urmă
(adică slăbiciunii) 1 s’ar putea veni în ajutor numai din Viena șl din
Pesta prlntr'o politică administrativă mal cumpătată în Transilvania.
Chestiunea aceasta are pentru noi o mare Importanță, pentrucă de felul <
soluționării sale, depinde apărarea flancului aliaților noștri austro-ungari. I
Neutralitatea pe care contele Kâlnoky o așteaptă dela România, în nlclun i
caz nu este un lucru de sine înțeles căci, continuându-se actuala dls- ;

PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR IN TRANSILVANIA, PÂNĂ LA UNIRE


377


poziție a spiritelor, se poate presupune că o răscoală in Transilvania,
fie ea chiar puțin întinsă, ar cuprinde și Regatul, In cazul neînnoirll
convențlunli, înafară de încetarea alianței de până acuma trebue luat
în considerare și motivul, adică agitarea dușmănoasă a Românilor contra
Ungariei, Să presupunem că Regele Carol în urma unul gest energic,
care de altfel nu-i este propriu, ar impune țării sale ca fapt (împlinit)
prelungirea convențlunli, atunci în acest fel puțin s'ar câștiga, câtă vreme
continuă să subslste motivul indispoziției șl ar rămânea pericolul ca Ro-
mânii să-l desavueze pe Rege, pe cale revoluționară.

      „In viitor, desvoltarea relațiilor austrc-ungaro-româneștl este deci
numai în mâna Austro-Ungarlei sau mal degrabă in mâna Ungariei. A
prezenta puterea de atracție, aproape irezistibilă pe care trebue să o
exercite asupra României o convenție comercială austro-germană, în
stadiul actual al negocierilor acestei convențiuni, ar fl prematur șl ar fi
de natură să trezească neîncredere in obiectivitatea concepției noastre.
Deci nu rămâne decât ca, discutând chestia românească, Alteța Voa-
stră să considere numai momentele pur politice și militare, zicând con-
telui Kâlnoky că ne dăm foarte bine seama de încurcătura in care se
găsește Guvernul austro-ungar în fața hotăririi referitoare la dificultățile
interne și la pericolele externe. Totuși, nouă ni se pare mai puțin apro-
piată grija că, în urma desconsiderării unei dorlnți favorite, națiunea
maghiară s’ar desprinde de întreaga Monarhie pentru a pluti ca o in-
sulă solitară în oceanul slav, decât grija că România supărându-se, să
ia rolul unei avantgarde rusești și să devie o cale de etapă rusească.
După părerea mea, dușmănia României ar fi o piedică importantă în
desvoltarea puterii militare a Monarhiei austro-ungare și prin urmare
pentru noi, aceasta ar însemna o sporire a pericolului de războlu**.

      Prin urmare ceea ce după părerea colaboratorilor opului „Steben-
burgen" a fost perfectă egalitate de drepturi a Românilor din Ardeal
cu populația dominantă, după convingerea însuși a Cancelarului Ger-
maniei, a fost asuprirea lor.

III

      Pus in fața acestor observații foarte serioase pe care i le face re-
prezentantul cel mai înalt al Guvernului german, Contele Kâlnoky n’are
încotro șl trebue să reacționeze, cum reacționează omul când îi calci
pe bătătură. Iată intra devăr ce are de raportat Prințul Reuss șefului
său din Berlin la*data de 30 Martie (pag. 161—162):

      „Precum am presupus, cuvintele de avertizare (mahnende Worte)
ale Excelenței Voastre nu erau tocmai plăcute Contelui Kâlnoky. El
știe prea bine unde 11 strânge gheata șl de aceea și până acuma,

378


Dᵣ. MAX HACMAN


când discutam această chestiune, totdeauna a ocolit adevăratele motive
ale indispoziției românești".

      In alt loc Prințul Reuss continuă:

       „Ministrul (adică Contele Kâlnoky) a desaprobat fără ezitare Unele
măsuri pe care le-a luat Guvernul unguresc mai ales însă consideră el
legea referitoare la grădinile de copii ca o mare greșeală (in original:
neîndemânare). Pentru acest motiv el în repețite rânduri a dat sfatul
miniștrilor unguri să fie mai precauți șl să nu admită ca aceste supărări
neînsemnate (unbedeutenden Qualereien) să ia dimensiuni mai mart

       „Față de toate aceste expuneri, l-am atras atenția că Românii n'ar
avea motiv să se plângă, dacă Guvernul ungar ar respecta vechile legi
maghiare referitoare la naționalități. Chiar dacă plângerile venite de acolo
ar fl adese exagerate (aceasta a susținut-o Contele Kâlnoky în convor-
birea despre care raportează Prințul Reuss) n'ași voi decât să relevez
(faptul) că activitatea „Asociației de cultură" (EMKE ungară), aplicarea
ordonanțelor școlare șl alte măsuri n'ar fi tocmai potrivite pentru înlă-
turarea vechei dușmănii, existentă între Români și Maghiari.

       „Contele Kâlnoky simte foarte bine că Guvernul ungar n'ar fl
lipsit de răspundere în ce privește agitația românească. Dar cum n'are
decât o Influență condiționată asupra situației interne a celeilalte părți
a Imperiului, nu-1 convine dacă 1 se fac observații, pentru chestiuni pe
care el totuși ar voi să k schimbe".

       Mai mult decât atât, insistențele reprezentanților autorizați ai Ger-
maniei devenind tot mai stăruitoare. Ministrul de externe austro-ungar
este silit să facă o critică extrem de aspră, nu numai Guvernului său,
dar până șl națiunii sale, pe tema politicei maghiare atât de dușmă-
noasă Românilor din Ardeal. Iată, într'adevăr, ce raportează Ministrul
Germaniei la București von Biilow, Cancelarului von Caprlvi, cu data
de 4 August 1891 (pag. 164):

       „M'am folosit de această ocazie pentru a arăta din nou urmările
păgubitoare pe care le-ar avea o atitudine neprietenoasă a Maghiarilor
față de Românii transilvăneni asupra atitudine! Regelui Carol. De data
aceasta Contele Kâlnoky a primit cu mal multă bunăvoință decât până
acum expunerile mele".

       Apoi von Biilow continuă:

       „Ar fi just, a zis Ministrul (Contele Kâlnoky) strict confidențial,
că față de concetățenii lor români, Ungurii s’ar lăsa
adese conduși mal mult de patima mioapă, decât de
considerații ale rațiunii calme. Din fericire Maghiarii,
fiind în această privință cam asiatici, ar cădea tot
atât de repede în trândăvia lor letargică, pe cât de

PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR IN TRANSILVANIA, PĂNĂ LA UNIRE


379


repede se aprind. Elarfl reușit să oprească aplicarea nenorocitei
legi referitoare la grădinile de copil; șl la cunoscutul memoriu al stu-
denților români, la un avertisment dat de sus, tineretul universitar din
Pesta ar fi dat un răspuns moderat; s'ar putea spera ca încetul cu în-
cetul raportul între diferitele rase din Transilvania să se îndrepte**.¹)
Mă întreb dacă nu cumva și colaboratorii amintiți al opului „Sieben-
burgen" găslndu-se la redactarea articolelor lor în acea stare sufletească
trecătoare în care Ungurii se aprind atât de repede, nu s'au lăsat și el
conduși mal mult de patima mioapă, decât de considerații ale rațiunii
calme, precum nl-i arată pe connafionalil săi chiar unul dintre repre-
zentanții cel mai autorizați ai Ungurilor, cum incontestabil a fost Contele
Kâlnoky.

      Dar până și Regele Carol I care cum știm, mal ales în che-
stiuni de politică internațională, în fapte și în vorbe, a fost de o extremă
chibzuință șl rezervă, șl-a ridicat vocea în contra asupririlor Românilor
din Ardeal. Având, cu ocazia unei vizite la Berlin, o convorbire cu
Cancelarul von Caprivl, acesta notează în însemnările sale, făcute asupra
acestei convorbiri cu data de 29 Octomvrie 1891, între altele urmă-
toarele (pag. 171);

      „Maiestatea Sa a răspuns că prietenia Austro-Ungarlel l-ar fi de
mare valoare șl că n’ar putea decât să dorească ca problema naționa-
lității românești, de dincoace șl de dincolo, să fie in așa fel tratată ca
să nu facă nicio dificultate vecinului. El ar fi foarte mulțumitor Maje-
stățli Sale împăratului Austriei pentru felul în care El personal s'a ex-
primat față de o delegație românească, dar ar rămânea de dorit ca
Guvernul ungar să aibă mal multă considerare cu Românii care trăiesc
în Ungaria**.

      Extragem dintr’un raport scurt al Ministrului Germaniei, von Biilow,
către Cancelarul german, devenit între timp Conte Captivi, din 8 Iunie
1892 încă următoarele fraze (pag. 178):

      „Regele Carol a fost dispus ca, cu ocazia înnoirii convențlunil, să
aducă în discuție plângerile Românilor din Ungaria**,,. „el are dorința

      ’) In original:

      „Es sei richtig, meinte der Minister ganz vertraulich, dass sich die Ungarn gegen*
iiber ihren rumănischen Mitbiirgern oft mehr von kurzsicbtiger Leidenschaft als von
den Erwăgungen kiihler Vernunft leiten lassen. Gleicherweise verfielen die Magyaren,
die darin etwas Asiaten wăren, ebensoschnell in lethargisches Nichtstun, als sie rasch
aufbrausten. Es sei ihm gelungen, die Ausfuhrung des ungliicklichen Kindergarten-
gesetzes aufzuhalten; aujh auf das bekannte Memorandum der rumănischen Studenten
habe die Pester Universitătsjugend auf hoheren Wink eine massvolle Antwort erteilt;
es stehe zu hoffen dass sich das Verhăltnis zwischen den verschiedenen Rassen in
Siebenbiirgen nach und nach bessern werde".

380


Or. MAX HACMAN


care nu este nemollvată, ca din partea ungară să fie — pe cât posibil -1
evitat tot ce ar putea înăspri din nou antagonismul maghiaro-român"|

IV                                 fl

      De trista soarte pe care au avut-o Românii din Ardeal, sub asiS
pritoarea stăpânire ungurească se ocupă, în fine, încă două memorii pl
care, în acea vreme, le-a adresat fostul Primministru Sturdza, Regeltl
Carol, Găsesc foarte remarcabil faptul că Dlmitrie Sturdza trimite copfl
după aceste memoJi șl Ministrului Germaniei la București von Biilowl
iar acesta le retransmite Guvernului său. Ceea ce este însă și mal semnl-
ficativ, este că von Btilow trimite aceste câpil, în Octomvrie 1893, la
Berlin, deci peste un an după semnarea convențlunil secrete înnoite șt
și că aceste documente apar acuma publicate așijderea în Grosse Politiki
(Voi, VII pag, 183—187), Rezultă deci că Germania s'a ocupat de soartaȘ
vitregă a Românilor din Ardeal nu numai, cum poate s'ar crede, pen-J
trucă avea tot Interesul ca convenția secretă între Austro-Ungaria șl
România să fie înnoită, ci pentrucă acest interes a fzvorît din convin-;
gerea că cele expuse în aceste memorii sunt pe deplin adevărate cum
și pentrucă Guvernul german se identifică cu expunerile lui Dimitrie-
Sturdza,                                                               )

      Dăm mal intâlu cuvântul lui von Btilow care in raportul său con-^
fidențial către Cancelarul german, Contele Caprivl, din 16 Octomvrie'
1893 ne dă următoarele lămuriri:

      „Unul dintre cel mai zeloși și mai consecvenți aderenți ai poli-
ticei trlplă-allată din România, fostul Ministru de externe d-l Dlmitrie
Sturdza, a redactat asupra diferendelor româno-maghiare două memorii
(în original: Notîfzen) confidențiale pentru Regele Carol, pe care el le-a
predat Majestățll Sale înainte cu puține zile. Copia după aceste însem-1
nări, ale căror idei șl concluzlunl Regele Carol le-a aprobat numai-
decât, îmi permit să o adaog în anexă.

      „Cum mi se spune aici nu numai din partea Românilor dar și din'
partea unor Germani șl Englezi, cunoscători ai situației din Transilvania j
și care privesc certurile naționalităților în mod neutral, Guvernul de aici
nu are nicio influență asupra Românilor din Ungaria care, în majoritate,
își îndreaptă deocamdată privirile în spre Viena, Acele elemente tran-
silvănene care, sub influența asupririi maghiare sau a agitațiilor rusești
ar privi acum în spre București, n’ar aștepta aici mântuirea lor nici din
partea Guvernului șl nici din partea opoziției, ci numai din partea Ligii
Culturale, perechea și pendantul societăților culturale ungurești".

      Primul memoriu al lui Dimitrle Sturdza cuprinde o expunere a
situației Internaționale generale privitoare la România, Dar se găsesc șl -

         PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR IN TRANSILVANIA, PÂNĂ LA UNIRE 381
următoarele observări foarte juste asupra politicei de maghiarizare a
Transilvaniei i

      „Șovinismul maghiar are a mulțumi nașterea șl impunerea sa orgo-
liului exagerat al Maghiarilor care nu înțeleg că Ungaria are în comu-
nitatea statelor europene o situație importantă numai pentrucă ea este
o parte a Monarhiei habsburglce.

      „Stările din Ungaria sunt un pericol care nu trebue nesocotit, mal
ales pentru Regatul României. In caz de războiu, acesta este chemat să
paralizeze o armată rusească, pe câtă vreme atitudinea actuală a Un-
gurilor va contribui, în asemenea caz, să imobilizeze o armată austro-
ungară chiar în Ungaria.

      „In România lumea se uită cu îngrijorare la desfășurarea acestei
situații.

      „Asupra Ungurilor deci, trebue in așa fel influențat ca ei să re-
nunțe la străduințe] e lor de a maghiariza cu forța celelalte popoare ale
Ungariei,

      „Dacă conducătorii Românilor din Ungaria ar trebui să meargă în
temniță șl dacă Românii ar trebui să se supună jugului maghiar, atunci
se poate produce o liniște vremelnică, dar cu atât mal sigur s'ar pre-
găti fia acest fel terenul pentru uneltirile șt intrigile rusești".

      Al doilea memoriu, însă, este pe de-a’ntregul dedicat pro-
blemei românești din Ardeal, pe care Dlmitrle Sturdza o zugrăvește în
culori foarte vil.

      „Românii din Transilvania șl din Ungaria și Românii din ambele
Principate dunărene, Moldova șl Muntenia, au fost prin secole despărțlțl
în soarta lor politică și s'au desvoltat independent unii de alții. Este adevărat
că au existat raporturi pur culturale referitoare la școală și biserică între
ReunânH de dincoace șt de dincolo de Carpațl, dar ele nicicând n’au
tafluențat desvoltarea situației politice. Ambele ramuri ale aceluiași popor,
despărțite una dn alta, și-au apărat interesele lor naționale în mod in-
dependent.

      „In diferitele faze ale luptei care a fost impună Românilor din
Ungaria, prin politica de forță a Maghiarilor, aceștia (adică Românii),
au acționat cu totul Independent șl o influențare din partea Regatului
n'a avut loc sub nicio formă. Dacă se urmărește cu atenție acțiunea lor
fia întregime, nimic nu se poate afla ce ar putea fi numit „iredentism".
Din contra, este semnificativ pentru străduințele lor, ceea ce nu
poate fi relevat de4ul de energic, că el nu fac nimic șl nu cer nimic
ce ar avea ca scop o desmembrare a Imperiului austro-ungar. Loiali-
tatea, credința și devotamentul lor față de casa domnitoare habsburgică
și aderența lor la această Monarhie, el nu numai că au accentuat-o în


4

382


Dr. MAX HACMAN


mod solemn, cu orice ocazie, dar au șl procedat totdeauna neșovăitor
in consecință.

      „Dacă ei se opun categoric să fie tratați ca Hoți în propria lor
țară, dacă el cer egalitate politică cu cetățenii maghiari și aplicarea legii
de naționalitate existente, dacă ei țin la autonomia bisericilor și a șco-
lilor lor, apărând cu tenacitate strămoșească limba șl particularitatea lor
națională în contra politicei de maghiarizare, exercitată cu toată energia,
atunci in toate aceste cereri legale și motivate nu se găsește nimic ce
ar avea un caracter Iredentist. Desemnarea necontenită de „iredentă"
românească", aplicată la Pesta cu predilecție pentru tot ce stă in legă-J
tură cu chestia transilvăneană, este mai de grabă de natură să producă
astfel de străduinți, astăzi încă inexistente, decât să puie un zăgaz eficace;
mișcării astfel cum se prezintă ea în realitate,

      „Conflictul care devine tot mai acut între Maghiari și Români, a
pornit atât de mult din natura împrejurărilor de acolo (împrejurări) care :
sunt rezultatul politicei de forță șovinlste, încât ar fi greșit dacă am
reduce originea sa, sau felul cum se poartă astăzi lupta împotriva in-
fluențelor din Regat, Și tot atât de puțin nimerită este presupunerea
că ar fi posibil de a influența pe Românii din Ungaria din partea Re-
gatului, pentru ca el să fie mai conclllanți în legitima apărare, Impusă
lor, șl ca să capituleze în fața șovinismului maghiar,

      „Pe de altă parte este inevitabil ca lupta care devine tot mal
aprigă să nu albă repercusiuni fatale și asupra situațel din Regat. Inte-
resul pentru suferințele conaționalilor din Ungaria este firesc șl el nu
se poate suprima. Opinia publică este necontenit iritată contra Unga-
riei, nu numai in urma celor întâmplate dincolo de Carpați și nume-
roasele elemente care vin în Regat, forțate de starea de lucruri insu-
portabilă de acolo șl care aparțin celor mai diverse profesiuni ca agri-
cultori, comercianțl șl industriași, învățători, preoți, etc., toate aceste ele-
mente Iau contact direct cu toate straturile populației, trezind pretu-
tindeni ura contra Ungurilor, Astfel, cele mai largi cercuri ale națiunii
sunt aduse într'o dispoziție, in care ele văd în Maghiari dușmani cu
mult mai aprigi ai Românilor decât în Ruși, Dar pe această cale perl-,
culoasă se sapă atitudinea care se impune Regatului României față de
Tripla-Alianță, atitudine care pentru a produce efecte are nevoie de
concursul întregei națiuni, altfel se deschide năzuințelor politicei rusești
în Orient, ușa șl poarta".

      In rezumat, dacă savanții maghiari care au creat opul „Sleben-
biirgen" ar fi consultat și documentele sus citate, documente a căror
putere de convingere este de necontestat, suntem de părerea că rezul-
tatele la care ei ar fi ajuns, ar fi fost diametral opuse acelora pe care

PROBLEMA NAȚIONALITĂȚILOR IN TRANSILAVNIA, PĂNĂ LA UNIRE


383


el le dau acum publicității, unilateral și deci greșit informată. Șl tot
numai astfel losef Deer era in drept să susțină in prefață că acești sa-
vanțl „nici pentru scopurile naționale cele mai evidente nu sunt in stare
să Înfrumusețeze sau să falsifice faptele".

      Corpus Juris Hungarici, ed. Ofen 1822 Voi. I, pag. 11’9 urm.
cuprinde sub titlul „Sancti Stephanl Primi Regis Hungariae Decretorum
Uber primus ad Sanctum Emerlcum Ducem, Caput VI, De accepta-
Hone Exterorum et nutrimento Hospltum", următoarea învățătură pe care
Regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei, întemeiată de el, o dă fiului său;

      „§ 1, In hospltlbus et adventiis viris tanta Inest utilitas, ut digno sexto
Regalls dignltatls loco possit haberl.

      § 2. Sicut enim ex dlversis partibus provlnclarum venlunt hospltes,
Ita diversas llnguas et consuetudlnes diversaque documenta et arma
■ecum ducunt quae omnia Reglam ornant et magnlficant et perterritant
exterorum arrogantlam.

      § 3. Nam unius llnguae unlusque morls Regnum Imbecllle et fra-
gllle est

      § 4, Propterea jubeo Te, Fiii ml, ut bona voluntate illos nutrlas
et honeste teneas, ut tecum libentius degant, quam alibi habltent".

      Ce cuvinte de inaltă înțelepciune, mai ales acelea din urmă: De
aceea iți cer, fiul meu, ca să-l tratezi (adică pe oaspeții veniți din di-
ferite părți) cu bunăvoință și să-1 ții in cinste pentru ca el să prefere
să ducă vieața cu tine Împreună decât să locuiască in altă parte.

      Numai că Ungurii, el singuri, au nesocotit aceste cuvinte ale celui
mal mare Rege al Istoriei lor, când au început „să indeplinească mi-
siunea lor de a răspândi cultura între națiuni".

Dr. MAX HACMAN


4'

        MARIA BAIULESCU

     Fără să vreau, îmi vine să scriu: Doamna Maria Baiulescu. Sun
persoane predestinate să fie doamne și matroane, și Maria Baiulesfl
asta era: doamnă și matroană.

     N'am cunoscut-o tânără ca vârstă, ci numai tânără ca suflet. Im
preună cu cealaltă fiică aleasă a Brașovului patrician, Elena Popea
pleacă în vâltoarea deslănțuirii cruciadei contra neopăgânismului, î
războiului de desrobire a Neamului umilit anul trecut, astfel că moartei
lor trece aproape nebăgată în seamă, acum că a început moartea ce:
mare, a celor mulți.

     Totuși va trebui să afle lumea grăbită de azi, care s'a trezit îi
România-Mare și liberă, cine au fost ziditoarele acestei Românii, cine
a călit sufletele, le- a trezit la vieață românească în țară dușmănoasă, îl
mijlocul multor primejdii și piedici.

     Voiu căuta deci a zugrăvi galeria femeilor merituoase ale Nea}
mului, începând cu această mare dispărută.

     In adevăr, e foarte trist că într'o eră de naționalism integral
când națiuni mari ca Germania și Italia s'au trezit și ne dau un exempll
măreț, iar Franța e pe cale de a deveni naționalistă, a-și scutura jug⁻-
evreo-umanitarist, să existe „Rubrica femeii" în toate ziarele românești
în care, pe lângă prețioase sfaturi cosmetice pentru rafinarea și în»
frumsețarea fizicului, să se poată ceti biografiile celebrităților mondial*
Sarah Roosevelt, Ninon de Lenclos, Aspasia sau cutare curtizanB
mai recentă, cunoștințe de sigur foarte necesare persoanelor în curenl
cu mersul lumii, pe care le pot găsi însă în atâtea reviste mondeni
străine și române, dar se va căuta în zadar un cuvânt despre matroa*
nele sau valorile Neamului.

     îmi aduc aminte că vorbeam într'o zi în clasă despre meritele
Reginei Maria pentru Neamul nostru, în fața mea fiind eleva F,, car*
era și studentă în drept. Cum F., care era foarte expresivă, rămăsese

MARIA BAIULESCU


385


quasi indiferentă i-am zis: „îmi face impresia că nu cunoști meritele
Reginei Maria" (ne aflam în era Carol II), la ceea ce F. răspunse: „In
adevăr, nu le prea cunosc..."

      Să nu ne mirăm deci dacă studentele de familii mai modeste —
F. avea atunci trei miniștri în familie — sau tinerele soții și mame de
unici copii, care au ca ideal confortul cel mai rafinat și simplificarea
vieții spre a-și cruța eforturile și energia pentru plăceri mai personale,
nu au găsit timp să adâncească studiul devenirii României-Mari, să
cunoască portretele sau chiar biografiile matroanelor și valorilor fe-
menine naționale,

      Maria Baiulescu descinde dintr'o familie de fruntași intelectuali
brașoveni; s'a născut ca fiica protopopului-profesor Bartolomeu
Baiulescu. Studiile și le-a făcut în școalele secundare, română și
germană, din Brașov, completate cu lecții particulare, dovedind din
copilărie și tinerețe multă râvnă, mult dor de învățătură și înclinări de
intelectuală, dotată cu inteligență, pătrundere și talent literar.

      Primele încercări literare au fost publicate sub pseudonimul „Sul-
fina" în revistele Vatra și Familia. Au urmat: un volum de poezii
Extaz, altul de proză Note și Impresii, numeroase traduceri și locali-
zări, piese de teatru pentru elevele școalelor secundare: Vacanța;
Idilă la țară; Un om buclucaș, etc. A colaborat la Enciclopedia Ro-
mână, la revistele: Cele Trei Crișuri, Transilvania, Societatea de Mâine,
Boabe de grâu, Ritmuri, Buletinul eugenie al „Astrei", ziarele: Gazeta
Transilvaniei, Tribuna și Românul (Arad), Drapelul, Epoca, Uni-
versul, ș. a.

      Conferențiară mult apreciată, a ținut prima conferință în 1896 la
Brașov despre „Rolul femeii în societatea de azi".

      In anul 1906 ia conducerea Reuniunei Femeilor Române, amenin-
țată să-și vadă închisă de guvernul ungar Școala de menaj și industrie
casnică și o salvează dela desființare.

      In 1912, dă ființă Uniunei Femeilor Române, menită să lege în-
tr’un mănunchiu puternic toate reuniunile de femei din Transilvania'și
Ungaria. Este cea mai măreață operă a vieții sale.

      In 1916, sub stăpânire vremelnică românească, organizează So-
cietatea pentru Crucea Roșie Română, reface spitalele găsite în stare
jalnică.             *

      Activitatea sa pilduitoare în spirit românesc, primejduindu-i liber-
tatea și poate chiar vieața, se vede nevoită a se retrage, împreună cu
armata română. Pleacă la Iași, unde activează în spitalul condus de

386


LUCIA COSMA


Regina Maria, colaborează la punerea bazei Societății pentru ocrotirea
orfanilor din războiu.

      După Unire o vedem nelipsită dela marile evenimente naționale.

      Reîntoarsă la Brașov, înființează o cantină pentru săraci și orfani,
orfelinatul Reuniunei Femeilor Române în care adăpostește orfane din
războiu, reface Școala Reuniunii, care se etatizează la 1927, ca școală
profesională gr. II. Activează intens în Comitetul „Astrei", înființează
și conduce o filială a „Graiului Românesc", dar preocuparea sa prin-
cipală este Uniunea Femeilor Române.

      A fost distinsă cu numeroase ordine române și străine, având
contact cu societăți similare din Franța, Elveția, Belgia și Scandinavia.

      Mă voiu ocupa mai mult de Uniunea Femeilor Române, care, în
cursul timpului a luat un avânt nebănuit poate nici de aceea din al
cărei gând românesc a ieșit.

      Primul congres s'a ținut la Brașov în primăvara anului 1913. Erau
de față delegate inimoase din întreg Ardealul, Banatul și Bucovina, și
câteva surori din Vechiul Regat. Discuțiile n'au depășit unele chestiuni
de ordin administrativ și de organizare. Cineva a făcut propunerea ca
la congrese să se poarte costumul național, ceea ce a prilejuit o oare-
care vioiciune în desbateri, unele membre fiind de părere că nu port
național ci rochie cu motive românești să se poarte. Cineva din pu-
blic s'a sculat și s’a prezentat într'o asemenea rochie, de aci păreri
pro și contra. Astfel timpul cel mai lung a durat această discuție
asupra unui subiect atât de important și palpitant.

      (îi rog pe Brașoveni și pe Brașovence să nu se supere pentru
această evocare, necesară pentru descrierea evoluției desbaterilor con-
greselor Uniunei, și îi asigur, am memorie foarte bună, că persoanele
cari au luat parte nu erau din partea locului).

      Al doilea congres a avut loc în 1914 la Sibiu, în sala de festi-
vități a „Astrei", gazdă fiind Reuniunea femeilor din Sibiu. A fost de
față și marea personalitate din lumea feminină a României, doamna
Elena Meissner dela Iași cu domnișoara Eleonora Strati-
1 e s c u, profesoară merituoasă și conferențiară feministă, doamna Maria
Glogoveanu din partea Societății Femeilor Ortodoxe din București,
și alte surori din România liberă.

      Sexul masculin, deși obișnuit cu nivelul înalt al adunărilor ge-
nerale ale Reuniunei Femeilor Române, prezidate de mama, a rămas
totuși profund impresionat de un număr atât de mare al Româncelor
inteligente și inimoase, venite din toate părțile Ardealului la acel „par-
lament femenin", cum l-a numit un gazetar din Cluj, iar obiectivele erau
deja mult, lărgite,

MARIA BAIULESCU


387


     Reuniunea de Muzică a dat un concert cu „Requiemul" de
Verdi, iar eu am cântat un program bogat clasic și românesc.

     Războiul a venit și a trecut Brașovencele au avut în special mult
de suferit, cele cari n'au ajuns să se refugieze au fost ținute mult
timp închise într’un beciu și condamnate pentru sentimentele și faptele
lor românești.

     Doamna Baiulescu a reușit să treacă „dincolo" și a legat prie-
tenii prețioase Ia Iași, veșnic preocupată de propășirea și progresul
femeii române.

     După războiu au intrat în Uniune și societățile feminine din Ve-
chiul Regat și din Basarabia, și primul congres a avut loc la Arad,
apoi la Timișoara, Iași, Cernăuți, Craiova, Brașov, Chișinău, București,
Constanța, etc. întrunind toate forțele feminine din România-Mare, în
frunte cu feministele militante și prețioase: Elena de Reus-Iancu-
lescu, Elena Meissner, Calypso Botez, Isabela Sado-
veanu, Alexandrina Cantacuzino, Ella Negruzzi, Or-
tansa Satmary, Maria Pop, Florica Georgescu, Smara
Gheorghiu, Cornelia Emilia n, etc. și o pleiadă de femei pro-
fesioniste: avocate, femei medici, profesoare, poete, scriitoare, artiste
dramatice și lirice, pictore, sculptore, funcționare și studente.

     Această armată feminină a contribuit în scurt timp cu conferințe
interesante și substanțiale, cu rapoarte amănunțite despre toate activi-
tățile, în care Românca de după războiu, înarmată și cu studii solide
nu numai cu suflet și dor de muncă, cum fusese femeia din Ardealul
robit, se avântase cu un elan irezistibil, care i-a adus ca încoronare
scoaterea din sclăvia codului Napoleon, (cel care disprețuia femeia și
o considera incapabilă de a se conduce singură) și recunoașterea par-
țială a egalității cu tovarășul său în lupta pentru vieață, prin acor-
darea drepturilor civile.

     Uimită și fericită, urmăream nivelul progresând cu pași gigantici
al Congreselor Uniunii. Ce deosebire între acestea și congresul în care
obiectul cel mai larg desbătut fusese costumul în care se vor prezenta
delegatele...

     Aceste congrese au fost și prilej de cunoaștere a țării și a suro-
rilor. Din Bucovina, unde am mers în pelerinaj la Putna, până în
Munții Apuseni și granița de Vest s’au cunoscut și s’au îmbrățișat Ro-
mâncele, în frunte cu matroanele venerate : inițiatoarea Maria Baiu-
lescu, apoi Maria P. Cosma, Elena Pop-Hossu Longin,
Maria de Flondor, Catinca Bârseanu, Sevastia Davi-
descu născ. Mureșanu, Elena Sabădeanu, Maria Botiș-
Ciobanu, Maria Popescu-Bogdan, Veturia Lapedatu,

388


LUCIA COSMA


Florica Gramatovici, împreună cu cele amintite din Vechiul
Regat și multe generatii dela mai vârstnice până la studentele dornice
de a se încadra în această mare mișcare.

      Dată fiind pregătirea temeinică a femeii din România-Mare —
Vechiul Regat fusese printre primele țări care au admis femeile la stu-
diul universitar, pe când în monarhia austro-ungară nu erau admise
nici măcar în licee — s'ar putea presupune că inițiatoarea, crescută
în cadrul strâmt al învățământului limitat la strictul necesar al genera-
ției sale, s'ar fi simțit stingherită în conducerea unui aparat care cerea
o orientare largă și multilaterală, o judecată și soluționare clară și
rapidă.

      Ei bine, nu a fost așa. Doamna Baiulescu, iubita și de toate și
toți venerata Președintă a Uniunei, era președinta născută a acestei
alianțe de femei din toate ținuturile, de toate categoriile și gradele de
cultură, și nicio propunere, de ordin cât de înalt și științific, nu o
găsea nepregătită.

      In portul atât de pitoresc al Româncelor din Scheiul Brașovului,
onora cu adevărat scaunul prezidențial prin inteligența sa vioae, prin
cultura sa multilaterală, prin obișinuința de a primi și sta de vorbă cu
persoanele cele mai sus puse. Mi-a spus odată că în tinerețe studia
acasă, alături de frații săi, materiile de liceu și facultate, deci era o
autodidactă în sensul cel mai înalt și fericit, frații săi fiind unul doctor,
celalalt inginer, amândoi oameni de seamă, iar in societate era ono-
rată cu simpatia tuturor, începând cu Regina Maria și Regele Ferdi-
nand și sfetnicii lor din toate partidele, capii Bisericilor, profesori uni-
versitari, prefecți, primari, armată.

      Mult o ajuta și o seninătate sufletească rară, un zâmbet nefățărit,
un optimism nedoborât nici de grelele lovituri ale sorții, cum a fost
pierderea unicei sale fiice.

      Unele congrese au avut o strălucire deosebită prin participarea
Augustei Protectoare a Uniunei, Regina legendară care a patronat și
stimulat tot ce era progres în România-Mare, făurită în atât de co-
vârșitoare parte și de Ea.

      Am avut ocazia să asist la congrese internaționale din marile ca-
pitale ale Europei: Londra și Paris, unde se adunau femei din toate
părțile lumii, din Islanda până în Turcia, Egipt, Siria, Palestina și India.
Era un caleidoscop interesant, discuțiile însă cu nimic mai larg cu-
prinzătoare, rapoartele cu nimic mai doveditoare de o autoritate mai
superioară în slujba omenirii, decât la congresele conduse de Maria
Baiulescu. Din contră, frumusețea caldă sufletească și trupească și bu-

MARIA BAIULESCU


389


nătatea celei mai maiestuoase și fermecătoare Regine le dădea o au-
reolă de care nu se puteau bucura alte țări și alte alianțe feminine.

      Anii treceau parcă fără a lăsa urme in fizicul și temperamentul
Măriei Baiulescu.

      Am intâlnit-o pentru ultima oară acum trei ani lângă cosciugul
în care culcaseră pe Cea mult adorată de noi două...

      Am ingenunchiat alături de dânsa, cu inima grea de lacrimi ne-
secate.

      Acum a plecat și dânsa, la vârsta patriarhală de 81 ani.

      Vremurile sunt iar destin. Vieața noastră a furnicilor și a albi-
nelor nu are nicio importanță. Rostul omenirei e mare, e covârșitor.
In alte zile Maria Baiulescu ar fi fost condusă la locul de odihnă de
toate surorile sale din Patrie, pe care le-a condus atât de frumos în
vieață.

      Ne va ierta că a trebuit să o lăsăm singură.

      Dar să-i închinăm mult timp încă gânduri pline de dragostea și
lumina pe care a răspindit-o din belșug în vieața ei pământească, și
care ii vor aduce multă bucurie în lumea cerească, răsplătitoarea tu-
turor celor ce și-au pus ființa in slujba unui ideal.

LUCIA COSMA

        AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI
        PENTRU RANIȚII RĂZBOIULUI INDEPENDENȚEI

     Ajunsă demult la conștiința unității neamului, în plină luptă îndâr-
jită împotriva politicii de stat, Românimea ardeleană vedea în războiul
pentru independență începutul procesului de emancipare și de afirmare
în politica europeană a tuturor Românilor, întâiul pas hotărît spre
realizarea — încă îndepărtată — a Unirii, în a cărei înfăptuire începuse
să creadă. Pentru ea luptele dela Plevna nu însemnau războiul numai
al Țării libere, ci al neamului întreg, la care fiecare fiu al său trebuia
să ia parte, oriunde s’ar afla, așa cum îl ajutau puterile. Ofițeri de-
misionați din armata austro-ungară — ca M oi se Groza —, țărani
din Țara Bârsei și Oltului, trecuți prin vama cucului și înrolați voluntari
în armata lui Vodă Carol, medici* români ardeleni,¹) veniți să ser-


     *) Numărul medicilor români ardeleni, stabiliți în Țară, care au lucrat în spi-
talele de zonă interioară, a fost mare: vreo 12—15. Intre ei găsim nume remarcabile,
ca doctorii loachim Drăgescu (Craiova), Constantin Gh. Nica (Bucu-
rești), loan Arsenie (Brăila), etc. In serviciul sanitar de pe front am putut afla
trei ardeleni: Gheorghe Diamandi din Brașov, doctor de Viena, din 1876,
s’a înrolat ^voluntar și a luat parte la campania din fața Plevnei. Făgărășanul Nicolae
G r a n c e a, student al Facultății de Medicină din București (— a fost promovat
doctor mai târziu, în 1889, —) a făcut campania ca subchirurg la trupă. La atacul
Griviței a însoțit vestitul batalion 2 Vânători până în tranșeele redutei. Pe când dădea
ajutor.,unui rănit, îl lovi un glonte în mână și abdomen. Pentru vitejia sa fu decorat
pe câmpul de luptă cu „Virtutea Militară" și „Steaua României". într’o corespondență
asupra luptei dela Grivița, în care vorbește pe larg despre vrednicia și spiritul de
jertfă al medicilor militari români, corespondentul ziarului Die Presse, Lichtenstadt,
menționează în special eroismul lui Grancea, care după rănirea sa a rămas mai de-
parte în linie, până când a putut să mai fie de folos! (Cf. Sieb. Deutsches Tageblatt,
22 Sept, și Familia, 18/30 Sept. 1877). N. Grancea a murit în 4 Ian. 1891 în Bucu-
rești în etate de 40 ani, ca medic militar activ (medic de batalion cl. II). Asistentul
de farmacie Adam Hențiescu din Râșca (Baia-de-Criș), în etate de 21 de ani,
s'a înrolat voluntar in batalionul 2 Vânători, cu gradul de caporal! luă parte la atacul
Griviței, unde fu rănit. După aceea fu trecut la serviciul sanitar, cu gradul de sub-
farmacist. Ca om bătrân, de_60 ani, a mers în războiul de întregire cu trupele româ-
nești în Moldova (t în București la 9 Aprilie 1925).

AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU RĂNIȚII RĂZBOIULUI INDEPENDENȚEI 391


vească sub ordinele lui Carol Da vila, au luat parte vitejește la
operațiile de pe malul Dunării și de pe câmpul de bătaie al Bulgariei.
Presa românească din Ardeal urmărea cu pasiune epopea dela Grivița
și Smârdan, Rahova și Plevna, își informa amănunțit cetitorii și pole-
miza înfocat cu cea maghiară, dușmănoasă Românilor și de rea cre-
dință în știrile pe cari le transmitea. Dela micile afirmări naive ale
elevilor școalelor noastre și chefurile celebre ale Brașovenilor la restau-
rantul „Grivița", cari se repetau la fiecare victorie a armatelor române,
până la demonstrațiile demne ale studenților români din Viena și Graz,
la articolele învăpăiate și curajoase ale Mureșenilor în Gazeta Tran-
silvaniei, toate manifestările Românilor ardeleni erau prilejuri să își
arate cu orice preț mândria, nădejdea și credința lor. Mare a fost in
urmările sale la populația băștinașe a Ardealului răsunetul vitejiei și
izbânzilor românești din 1877—78,’)

       Participarea activă la renașterea din foc și sânge a neamului nu
s'a arătat însă numai prin lupta voluntarilor ardeleni pe câmpul de
războiu, ci și printr'o acțiune solidară acasă, pornită și dusă la bun
sfârșit în toate meleagurile Ardealului și Banatului, pentru ajutorarea
ostașilor români în luptă. In ciuda tuturor greutăților și opreliștilor
meschine, contribuția ardeleană a fost mare, continuă, jertfelnică și demnă.

       O putem urmări, pas cu pas, în presa contimporană din Tran-
silvania : înregistrată entuziast de cea românească, obiectiv și adesea
binevoitor de cea germană, cu amărăciune și uneori chiar cu ură de
cea... oficială?)


       1) Cf., între altele, și Sextil Pușcariu: Răsunetul războiului pentru inde-
pendență în Ardeal, București, Cartea Rom,, 1927, 36 p. 8°.

       a) Materialul documentar din presa contimporană a fost strâns și publicat in
următoarele teze de doctorat, lucrate la Institutul de Istoria Medicinii din Cluj:

       1. Gheorghe Pintilie: Știri contimporane din Țară despre serviciul sa-
nitar în războiul din 1877—78. — Teza Nr. 878, Cluj, Tip, Cartea Rom., 1935, 24 p. 8°.

       2. Adrian C. Mucută: Știri din unele periodice românești ardelene despre
îngrijirea răniților în războiul din 1877—78. — Teza Nr. 895, Cluj, Tip. Transilvania,
1935, 28 p. 8°.

       3. Viorel Gligore: Știri medicale și sanitare din războiul independenței
în „Gazeta Transilvaniei* din Brașov. — Teza Nr. 889, Cluj, Tip. Ardealul, 1935, 32 p. 8°.

       4 Richard Kepp: Știri medicale și sanitare din războiul independenței in
gazetele săsești din Ardeal. — Teza Nr. 925, Cluj, Tip. Transilvania, 1935, 42 p. 8°

       5. luliu Szent-Pâly: Știri contimporane din gazetele maghiare clujene
pentru o istorie sanitară a războiului 1877— 78. — Teza Nr. 869, Cluj, Tip. Grafic
Record, 1935, 28 p. 8°.

       6. Gâza V i t â 1 y o s : Știri din presa medicală contimporană maghiară despre
serviciul sanitar militar în războiul din 1877—78. — Teza Nr. 783, Cluj, Tip. Tran-
silvania, 1934, 27 p. 8°.

       7. Maurițiu Schapira; Serviciul sanitar roman in 1877—78 descris de
specialiști străini. — Teza Nr. 856, Cluj, Tip, Orient, 1935, 19 p. 8°.

392


VALERIU L. BOLOGA


      Se pare că inițiativa a pornit din Sibiu. îndată după intrarea
României în războiu Telegraful Român din 17 Mal 1877 st. n.¹) publică
un proces verbal despre constituirea unui comitet de doamne sibiene,
care va strânge ofrande pentru ostașii români răniți și pentru văduvele
și orfanii războiului. Președintă era doamna ludita Măcelariu
(soția lui 11 ie Măcelariu), vicepreședintă doamna Maria Hannia
(soția directorului Seminarului Andreian loan Hannia), casieră
doamna Agnes Popa (soția avocatului Popa-Calicul), secretare
doamnele Caliope Boiu (soția părintelui Zaharia Boiu) și
Maria Cosma (soția lui Par tenie Cosma). Membre în comitet
erau doamnele Ioana Bădilă, Ana Bechnițiu, Eleftera C r i-
stea, Maria Cunțanu, Sabina Brote, Ana Hodoșiu, Ana
Moga, Alexandrina Mateiu, Hermina Pecurariu, lose-
fina Pascheviciu-Dunca, Elena Popescu și losefina
Răcuciu.* ²)


      *) Pentru ca să evit orice confuzie în cronologie, am rectificat toate datele la
stilul nou.


      ²) Pentru cel ce urmărește evoluția vieții românești din Ardealul veacului trecut,
aceste nume nu sunt necunoscute. Sunt doamne ale căror muncă și fapte rămân în-
scrise în istoria reuniunilor noastre de femei cu litere de aur, care au avut un rol
de seamă în mișcarea noastră culturală și — îndrăznesc să afirm, — uneori hotărttor
în sforțările de emancipare socială (școalele de gospodărie, masa studenților, etc., etc.)
ale Românimii; vrednice soții ale unor luptători demni și neînfricați, ele știau printr’o
muncă de albină, prin resemnare și chibzuință, să dea în căsnicia lor atmosfera de
reculegere și sprijinul moral (și material, atât de necesar într’o vreme când bogății
nu prea se găseau la fruntașii noștri I), de care ei aveau nevoie în sforțarea lor ne-
întreruptă și istovitoare. Mame duioase, dar și severe, cu intuiție pedagogică înăscută,
entuziaste și totuși cumpătate în gest și vorbă, ele au știut să crească generația de
bărbați și femei care au înfăptuit Unirea. Fără liceu, fără bacalaureat și diplomă uni-
versitară, aceste soții și mame minunate, hărțuite în munca lor casnică, active și crea-
toare în reuniunile lor de doamne, au știut să-și formeze o cultură uimitoare, să-și
desvolte aptitudinile artistice și literare; aveau întotdeauna vreme pentru o lectură se-
rioasă și să învețe să vorbească perfect franțuzește și nemțește. Nivelul înalt al cul-
turii lor le-a impus în societatea compatriotilor de alt neam și le-a permis să joace
un mare rol în manifestările noastre artistice (reuniunile de cântări, expozițiile de artă
populară, etc.).

      0 istorie completă a contribuției femeilor române din Transilvania și Banat la
emanciparea neamului nu s'a scris încă; necesitatea ei se impune. Poate că atunci,
când ea va exista, ne vom da seama că suntem datori să-i ridicăm un monument
femeii ardelene.

      Dintre toate doamnele amintite în aceste rânduri trăiesc azi — după cât știu —
în plină vigoare a trupului și a sufletului, numai două: Maria Cosma născ.
Roman (Sibiu) și Ana Moga născ. Bologa (Arad).

    Ajutorul românilor ardeleni pentru rânith războiului independenței 393


      Apelul doamnei Iu di ta Măcelariu are următorul text:

       „In urma conflagrațiunii din Orientul Europei, conflagrațiune ce are să atingă
și a atins pe frații noștri și surorile noastre din România, noi, conduse de simțul
inimei noastre și inspirate totdeauna de instinctul sublim al umanității, nu putem sta
indiferente la ceea ce frații și surorile noastre și sângele nostru, vor avea de îndurat
în această mare dramă ce se prepară și s'a început deja pe frumoasele, istoricele și
de vechiu sânge fumegândele țărmuri ale Danubiului. Simțul de fiice, mame și surori
ne impune această dorință de a veni într'ajutorul ostașilor răniți și în ușurarea su-
ferințelor familiilor acelor ostași, care au căzut sau vor cădea în luptă.

       Am format un comitet.

       Inima noastră totdeauna tremură și se apasă de durere când auzim că se face
rezbel, pentrucă ne doare pentru sângele ce se varsă prin puterea armelor. Dar când
rezbelul este inevitabil, atunci inima noastră se deschide și strigă ajutor.

       Să ne întrunim cu toatele întru a aduce sacrificii pentru scump sângele nostru
și pentru sacra noastră religiune.

       Invităm pe toate Româncele, surori ale noastre, ca să binevoiască a-și aduce
fiecare obolul sau oferte: bani, scame, fâșii de pânză, flanel, tifon, etc.

       Fâșia de pânză să aibă lățime de 6—12 cm., lungime 4—15 coți.

      Fășia de flanel: Flanele fine și nouă.

      Fâșia de tifon: Fâșie de tifon nou, lungime 8 coți, lățime 6—12 cm.

      Triangule din pânză nouă sau veche.

      Comprese, scamă, cearceafuri.

      17 Mai 1877.

Președintă: ludita Măcelăria"

       Apelul este imediat răspândit de Gazeta Transilvaniei din Brașov
și celelalte periodice ardelene și de gazelele săsești Hermannstadter
Zeitung și Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt. Gazeta adaugă în 20
Mai următoarele rânduri:

       „Sunt 8 luni de când femeile compatrioate maghiare prepară cu mare zel' scame,
bandaje și alte obiecte, necesare la vindecarea soldățimei turcești, rănite în bătălii.

       Această activitate nu numai pur umanitară, ci totodată și frățească a damelor
maghiare a fost primită cu mulțumire de către guvernul turc și generalul armatei
otomane.

       Femeile noastre în Transilvania, Ungaria și Bucovina s’au simțit până acum
obligate a da ascultare simțămintelor de milă și durere, de câteori arma noastră im-
perială își vărsa sângele, ca în 1848—49, 1859, 1864, 1866, în care campanii se aflau
și fii lor, cu miile și zecile de mii. Astăzi, în aceste zile de probă și criză supremă,
se văd și femeile noastre ajunse în pozițiunea femeilor maghiare, de a spăla și lega
ranele acelor ostași români, frați ai noștri mai mult decât Maghiarii și Turcii, care
frați pro.vocați și trași în luptă de către Otomani, se bat și varsă sângele, nu din
vreo vanitate și trufie, ci în sensul cel mai strâns al cuvântului pentru existența pa-
triei și a națiunii, pegtru libertate contra vechei tiranii sălbatice, care prefăcuse patria
lor de atâtea ori într'un mormânt universal.

       Toate actele publice, precum și evenimentele zilelor din urmă ne pot convinge
pe toți că România este decisă a-și apăra existența și drepturile sale până la mar-
ginile extreme. Dacă nu am avea altă probă despre ferma deciziune a locuitorilor

394


VALERIU L. BOLOGÂ


țării de a se apăra pe vieață și pe moarte, ne-ar fi deajuns acele liste lungi de oferte
extraordinare, in cai frumoși, până acum peste 2 mii, in bani, nutreț, adică fân, paie,
orz, ovâz și grâu, vin și vinars, care curge neîncetat din toate regiunile țării de bună
voie, așa că legea rechizițiilor uzitată în toate staturile, votată și în România, se
aplică mult mai puțin decât se temeau unii.

       încât pentru femeile române iată Societatea Crucii Roșii, înființată în Bucu-
rești, cu ambulanțele și spitalele sale, iată insă și societatea nobilelor femei, înființată
in a doua capitală de către damele din cele mai de frunte familii ale Moldovii, cu
scopul respicat în cinci puncte ale programei sale. Scurt, națiunea întreagă, bărbați
și femei, juni și june, s'au decis a sacrifica totul, avere, sănătate, vieață, pentru sal-
varea celor mai sublime bunuri din lume.

       Față de aceste evenimente este peste putință ca femeile noastre de dincoace
de Carpați să mai rămână îndărătul femeilor maghiare, sârbe, în manifestarea prin
fapta compătimirii și a durerii sufletești către acei bravi ostași, loviți de gloanțe,
rupți în bucăți de bombe și granate, tăiați de sabie, căleați, răniți, etc.

       Onoarea inițiativei este a femeilor din Sibiu, de unde primirăm încă de Vineri
știrea telegrafică despre înființarea unui comitet de dame".

       Nici Brașovenii nu întârzie la datorie. în acelaș număr al Gazetei
președintele comitetului Românilor din Brașov Diamandi I. Manole,
împreună cu N. T. Ciurcu, Dr. I. Lepădatu, lenciovici,
Aron Densușianu, protopopulI. Petric, Constantin Steriu,
Ion Stinghe, preotul Bartolomei Baiulescu și alții, chiamă
obștea la jertfă. In prima zi se adună dela 78 inși 7540 franci aur,
fapt înregistrat cu bucurie de Gazeta și cu cuvinte de laudă de Kron-
stădter Zeitung.') In fruntea donatorilor stau Dimitrie Stănescu
cu 2000 franci (auri), Diamandi Manole cu 1000 fr. și Ion
Sotir cu 500 fr.

       In aceeași zi (20 Mai) Familia lui losif V u 1 c a n, în Budapesta,
publică următoarele rânduri, scrise din Craiova de Ardeleanul Dr. I.
Drăgescu:

       „Pe aici toată lumea lucrează : damele fac scame, bandaje și con-
tribuesc, care după puteri pentru oștire. Bărbații se înrolează sub drapel.

         Chitanța Crucii Roșii Române din 17 Mai st. n. 1877:

       „București, 17 Mai 1877. Domnului Manole Diamandi, președintele comitetului
român din Brașov, constituit pentru ajutorarea soldaților răniți din România! Dom-
nule Președinte! In ziua de ieri am primit scrisoarea D-ei Voastre cu data de 13 Mai
a. c. (st. v.), împreună cu un pachet de napoleoni în valoare de 7125 fiorini, pe care
ia-ți trimis. Vă rugăm Domnule Președinte să exprimați fraților din Brașov recuno-
ștința vie a Comitetului „Crucea Roșie" și în special cea a subsemnaților, pentru
această donațiune; nu numai suma însemnată a donațiunii, ci în special iuțeala fap-
tului arată dovada clară a simpatiei și a dragostei. Anexând recipisa casieriei Nr. 240
despre primirea banilor, Vă rugăm Domnule Președinte, să primiți... etc.

  Dimitrie Ghica ss. președinte                        Boboc S. loan ss. secretar"

    AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU RĂNlTll RĂZBOIULUI INDEPENDENTEI 395


      „Ași dori și sper că voi fi înțeles; ași dori ca și la D-v6a»tră
doamnele să formeze un comitet, carele să strângă oferte, fie în bani,
fie în scame și să le trimită la adresa subsemnatului în Craiova.

      „Când noi suntem în pericolul de a ne vărsa sângele pentru drept
și libertate, surorile noastre de peste munți nu pot, nu trebuie să stefe
nepăsâtoare.**

      Dar entuziasmul Românilor ardeleni nu era pe placul stăpânirii.
Ungurii erau cu totul de partea Turcilor. Intrarea în războiu a Româ-
niei îi neliniștea. Știau ei pentru ce I Judecând cu dreptate, trebue
să admitem că, din punctul lor de vedere, îngrijorarea era motivată.
Pe plan politic simpatiile lor se manifestau în polemici gazetărești,
notițe tendențioase, demonstrații ale tinerimii, trimiteri de spade de
onoare la Constantinopol, supravegherea și șicanarea Românilor ardeleni,
culminând în încercarea Săcuilor, zădărnicită de oștirea imperială, să
organizeze o incursiune armată în România; pe plan umanitar în tri-
meterea de ajutoare Semilunei roșii — și interzicerea funcționării comi-
tetelor românești din Sibiu și Brașov.

      Alături de presa din Budapesta, ziarele Kelet și Magyar Polgăr din
Cluj excelau prin știrile și campaniile lor.¹) Apelurile pentru ajutorarea
Turcilor încep in Iunie 1877: Medicii maghiari să meargă în Turcia.
Ele se repetă tot mai insistent. în Budapesta un comitet de acțiune
pentru Turci, alcătuit din 20 personalități marcante, lansează un vibrant
apel (Sieb.-Deutsches Tageblatt, 6 Iunie 1877). Se înființează la con-
sulatul turc un birou pentru coordonarea acțiunii. (Gyogyâszaf, 28 VII,
4 VIII, 11 VIII, Magyar Polgăr din Cluj, 11 VIU 1877.) La băile
Corund, în Săcuime, doctorul V a j n a aranjează o serată, „ca și frecven-
tatorii acestei băi să dea dovadă de simpatia națiunei maghiare față
de națiunea turcă**, colectându-se 114 fiorini și 50 creițari. (Magyar

        Câteva specimene:

      Kelet, Cluj, 17 Iulie 1877: Situația armatei române e mizerabilă. Oamenii mor
de foame, slăbiți de mâncări rele, murdărie, oboseală și boli epidemice.

      Ibidem, 26 Iulie 1877: Soldații români merg în foc goi și flămânzi.

      Ibidem, 15 Sept. 1877: Mare panică în România. Nu sunt locuri în spitale
pentru răniți.

      Magyar Polgăr, Cluj, 20 Aug. 1877: Cadavre neîngropate, aerul infectat.- Ho-
leră la Iași.

      Kelet, 30 Oct. 1877: Românii înfrânți la Grivița, panică în România, din cauza
soartei triste a armatei. Majoritatea solde ților români cu picioarele înghețate. încăl-
țăminte mizerabilă, mulți bolnavi.

      Ibidem, 4 Nov. 1#77: In Ploești 32.000 soldați bolnavi, între care 20.000 cu
boli venerice (IIJ.

      Ibidem, 9 Nov. 1877: Mizerie mare la Plevna.

      Ibidem, 14 Dec. 1877: Rușii au intrat în Plevna. (Nici vorbă despre Români!)

396


VALERlU L BOLOGA


Polgăr, 11 VIII.) Hermannstădter Zeitung din 28 August menționează
că au început în toată Ungaria colecte cu rezultate bune, pentru răniții
turci. Reuniunea femeilor maghiare din Odorheiu a strâns 87 fiorini
72 creițari (31 August). In Brașov ofrandele pentru răniții turci se
trimit lui Ernest Efendi, în Str. Porții 554 (Kronst. Zeitung, 14
Sept.). Serată în Târgu-Mureș pentru Turci: 19 fiorini; trei colecte în
Cluj, rezultatul ultimei 207 fiorini (Kelet, 13 și 29 XL 1877). Nou apel
în Budapesta (Kelet, 26 I. 1878). Presa din capitala Ungariei dă seamă
de numeroase acțiuni similare în restul țării. Pretutindeni societatea
maghiară lucrează nestingherită la ajutorarea Turcilor, până târziu în
1878, ceea ce nu împiedecă autoritățile să încerce să zădărnicească
colectele românești.

     Chiar după lansarea întâielor apeluri românești din Brașov și
Sibiu, Gazeta din 31 Mai constată că ziarele maghiare aduc știri sen*
saționale și tendențioase în legătură cu inițiativa celor două comitete.
Kelet scrie la începutul lui Iunie că nu se poate tolera ajutorarea unei
armate (de notat, e vorba de răniți!) care poate aduce în primejdie
chiar existența Ungariei, a unor soldați cari, vindecați, ar putea să
ridice arma împotriva ei. (Gazeta Trans., 3 VI). Consecința: Primăria
Brașov trage la răspundere pe Diamandi Manole pentru apelul
lansat și cornițele suprem (prefect} al județului Sibiu comunică cu adresa
Nr. 396 din 30 Mai 1877 doamnei ludita Măcelariu că, deși
ajutorarea răniților este o faptă umanitară și frumoasă, totuși din punct
de vedere al statului trebue făcută astfel, încât principiul de neutrali-
tate să nu fie vătămat, deci nu se poate admite constituirea comitetelor,
ci mimai acțiunile individuale ale persoanelor particulare. Kelet din
23 Mai notează cu satisfacție această măsură, care nu s’a luat numai
în Sibiu și Brașov, d pretutindenea în Ardeal unde începuseră să se
constitue comitete românești. Magyar Polgăr (8 Iunie) aduce o notă
sarcastică: Cu ocazia jubileului de 100 de ani al Episcopiei din Oradea
avocatul Roman — fratele deputatului Alex. Roman — a colectat
102 fiorini pentru răniții români, o doamnă „Veturia" a donat singură
500 fiorini; „banii se adună cu încetul, dar de unde să se ia răniții
români?" (sic!)

     Reacțiunea presei românești e vehementă. Articole, polemici, note
în toate periodicele noastre demască fariseismul argumentației oficiale.
Gazeta din 26 Mai aduce știrea că din Germania „Comitetul pentru
ajutorarea răniților" trimite la București 3 trenuri sanitare complet echi-
pate și adaugă: „Ce zice la aceasta domnul Tisza, care susține că este
incompatibil cu neutralitatea unui stat ca să permită a se înființa co-
mitete filantropice pentru ajutorarea răniților în rezbel?" In 29 Mai

     AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU RÂNITII RĂZBOIULUI INDEPENDENTEI 307
se notează faptul că ordinul de disolvare „începe să devie o cauză
celebră, comentată de ziarele franceze și germane", că vreo 50 ziare
maghiare „publică cu satisfacție disolvarea și o proclamație Înflăcărată,
în care spun curat că sângele turcesc... se varsă... și pentru Ma-
ghiari", în sfârșit că „s'au înființat comitete (românești) în toată țara"
dar „guvernul ungur le-a oprit ca o trădare de patrie". „Orice acțiune
românească trebue suprimată în germene, — axioma domniei maghiare"
(12 Iunie).

      A doua zi după disolvare, într'o adresă (din 1 Iunie 1877) către
prefectul județului Sibiu, demnă și bine motivată, pe care gazetele
mânești și Sieb. D. Tageblatt o publică in extenso, doamna ludita
M ă c e 1 a r i u protestează. Iată rezumatul acestui document:

      Dând ascultare ordinului primit, am încetat activitatea in comitet,
dar îmi țin de datorie să arăt că el nu e demn de un stat civilizat și
deci să cer dela Ministerul de Interne revocarea lui. In războiul franco-
german și turco-sârb au existat în toate statele civilizate neutre co-
mitete pentru ajutorarea răniților, ba chiar s'au ținut și întruniri poli-
tice în cari s'a manifestat pentru beligeranți. In țara noastră (Ungaria)
se arată pretutindenea, nestingherit, simpatia poporului maghiar și chiar
și a autorităților pentru Turci, In capitală și în provincie s'au constituit
comitete pentru ajutorarea răniților turci, în capitală au fost și entu-
ziaste manifestări politice pentru softalele turcești, în care, sub ochii
autorităților, s'au debitat provocări la adresa adversarilor Turciei. Dacă
guvernul n’a găsit că aceste gesturi sunt împotriva neutralității, cum
s'ar putea ca activitatea nepolitică, pur umanitară a unor comitete
de doamne să fie încriminată? Oare aceste comitete nu pot fi lăsate
să lucreze în voie, fiindcă ele activează pentru Români în suferință?
Statul nostru are raporturi prietenești atât cu România cât și cu Turcia;
dacă nu este o crimă să ai simpatii pentru Turci, nu poate fi o crimă
când femeile române iși arată mila și simpatia lor pentru cei în care
curge același sânge! Dimpotrivă, oprirea activității comitetelor româ-
nești este o violare a neutralității. Cred deci că de dragul unor ziare
înfierbântate și pătimașe guvernul nu va putea să mențină o dispoziție
contrară sentimentului de umanitate și potrivnică reputației unui stat
civilizat. De aceea Ministerul este rugat să revoace ordinul.

      Remarcabilă e atitudinea presei săsești, revoltată și ea de sama-
volnicia guvernului. Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt și Hermann-
stădter Zeitung o cimentează cu sarcasm. Iată de pildă notițele din
30 și 31 Mai 1877:

      „Das hiesige rumănische Damenkomitee, welches zu Gunsten der rumănischen
Verwundeten sich gebildet hat, ist, wie wir aus sicherster Quelle entnehmen, durch

5

398


VALERIU L. BOLOG A


den Minister des Innem aufgelost und das Sammeln zu diesem Zwecke verboten
worden, angeblich weil die Neutralităt der Monarchie dadurch verletzt wiirde. Da-
gegen hat sich unter den Augen der Regierung ein Hilfs-Komitee fur die tiirkischen
Verwundeten konstituirt. Ja, Bauer, das ist etwas anderesl"

      „Se non e vero, e ben trovato. Nachdem das Sammeln fiir die rumănischen
Verwundeten dem hiesigen Damenkomitee seitens der Regierung verboten wurde,
hat sich letzteres, einem Geriicht zufolge, entschlossen, fiir ein Denkmal zu sammeln,
welches dem letzten Tiirken in Europa zu errichten wăre. Fiir die Tiirken sammeln
ist ja erlaubt".

      „Auflosung der rumănischen Hilfskomitees: Sămtliche romănische Hilfskomitees,
die sich im Lande, wie in Hermannstadt, Kronstadt, Klausenburg u. a, a. O, zu Gun-
sten der rumănischen Verwundeten gebildet hatten, sind durch ministeriellen Befehl
Tisza-s aufgelost worden. Der ministeriellen Befehl macht dabei die feine Unter-
scheidung, dass es einzelnen Privaten gestattet sei, unter Aufsicht und Kontrolle der
Behorde Sammlungen zu rein humanităren Zwecken, also auch zu Gunsten von Ver-
wundeten zu veranstalten. Wir raten jedem Romănen, liber die Frage, wie er als
Privater, etwa mit dem Komitatshaiduken and der Seite, Sammlungen einleiten konne,
sich ein Privatissimum bei dem Hilfskomitee fiir die tiirkischen Verwundeten zu holen".

      Ca un corolar Siebenbiirgisch-Deutsches Tageblatt publică în ace-
lași număr știrea că la Budapesta s'a înființat un comitet central pentru
ajutorarea răniților turci, cu subcomitete în toată țara. Intr'adevăr,
culmea ipocriziei! Subiect bun pentru o satiră.

      Cocoșul-roșu al lui losif Pușcariu din Brașov, „foaie umo-
ristică poporală cu ilustrațiuni", care în tot timpul conflictului oriental
secunda presa noastră politică cu arma satirei,¹) pe lângă mici glume,
mai mult sau mai puțin reușite la adresa „ucazului**, dă în numărul
din 10 Iunie următoarea poezie:

La ucazul pentru dlsolvarea comitetelor

Când barbarul mosletnin     „Turcul cu maghiaru-i rudă", 
Varsă sângele creștin       „După mămăliga crudă" :      
Mai întâi în Kecskemât      „Neamul nostru ni se stânge" 
S'a făcut un comitet.       „înecat în al său sânge 1“   
Cu ton mândru 'nfumurat     „Hai să facem comitete",     
Kecskemetu-a apelat         „întruniri cu marafete",     
La Zombor și Debrețin,      „Și tot pintenul maghiar"    
Bâcs-Bodrog și Seghedin.    „Să concure c'un denar".     
Din Buceci și până'n Laita  „N'avem poli, n'avem patace".
0 băsadă da de-a raita :    „Asta n'are mult a face      
„Semiluna o să piară",      „Avem bumbi pe la talmale"   
„Dați cu toții la hotară 1“ „Cum și alte dranganale",    

             E de notat că mai târziu „Cocoșul-Roșu" a publicat câteva corespondente
foarte interesante dela Plevna, scrise cu umor, dar în fond foarte serioase, care după
stilul lor par a fi trimise chiar de Moise Grota.

AJUTORUL ROMANILOR ARDELENI PENTRU RĂNIȚI! RĂZBOIULUI INDEPENDENTH 3&


„Avem pene, avem șinoare",
„Avem pinteni la picioare
„C&nd e vorba și de sdrențe"
„Astea sunt în abundențe¹¹.

„Pe la sat, pe la oraș”
„Vom cru(a din papricaș"
„Și 'ntr'o cauză prea măreață**
„Chiar și bechea din mustață**.

„Vom cruța și vom dona**
„Și pe frați i-om ajuta",
„Ca barăt-ul, musulmanul",
„Să-și încrunte iataganul!*'

Și cu vorbe mari și late
Prin orașe și prin sate
Și-au făcut deci comitete
Și 'ntruniri cu marafete.

Atunci nime n'a aflat
Că asta nu e ertat,
Ci cu toții se'ntreceau,
Pentru Turci contribuiau.


Dar acum c&nd și Românul
A prins spada, înarmat
Să zdrobească pe păgânul
Ce de secoli l-a călcat,
Când Românii din Carpați
Vrând să facă pentru frați
Oarecare mici colecte,
Au pus și ei comitete,
Spaimă, frică, groază mare
S'a lățit printre hotare,
Că se face-o împărăție
Zisă Daco-Românie.

Un ucaz, ce-a detunat
Ca o bombă, a disolvat
Comitetele române
Contra oștilor păgâne.

Unul face tot ce-i place,
Altul ia la bob&rnace I
Dar mai bine deocamdată
Să lăsăm treaba 'ncurcată I


      Când in 18 Iunie 1877 se află că Ministerul de interne a respins
contestația doamnei ludita Măcelăria, lumea și presa românească schimbă
macazul. Lozinca este: Nu ni se permite funcționarea comitetelor —
vom face colecte individuale! Acțiunea nu sufere nicio întârziere, opera
întreprinsă este dusă mai departe.

      Gazeta din 12 Iunie publică un nou

            „Apel la Români"

      „Guvernul maghiar a desființat comitetul înființat pentru primirea ofrandelor
in favoarea fraților noștri din România, răniți în război. Insă simțământul umanității,
iubirea și legătura de sânge nu se disolvă decât odată cu viața. In numele acestor
înalte și sfinte sentimente noi ca particulari venim a apela pentru ajutorarea fraților
noștri răniți în război, la toți aceia în al căror piept bate o fierbinte inimă de Român,
la toți aceia în al căror nobil sân arde focul sacru al umanității, la toți aceia cari
pentru onoarea secolului în care trăim, doresc triumful civilizației contra barbarismului.

      Dacă iubirea frățească ne face să implorăm dela Cel de sus, ca frații noștri
din România să se întoarcă de pe câmpul de onoare încercați de izbândă și glorie,
aceeași iubire ne impune a veni în ajutorul acelora, cari au căzut pentru gloria fi
viitorul neamului românesc.

            Români 1

      Nu numai îndatorirea sângelui, nu numai vocea carității cere dela noi acest
ajutor, aceasta o pretinde înaltul obligament ce ni-1 impune civilizația. Secol! întregi
au luptat frații noștri din România, pentru lumină și lege contra barbarismului, un
Mircea, un Ștefan, un Mihal au trăit și au murit cu arma in mână, la porțile Eu-


                                                                       5*

460


VAiaiU L BOLOGA


ropei, Înfrângând potopul barbariei și al întunerecului. - Martoră este istoria că toate
popoarele luminate ale Europei au admirat și binecuvântat in acești eroi ai Româ-
nilor totodată și pe cavalerii eroi ai creștinismului.

       S'ar putea acum, Români, ca noi cei mai de aproape ai lor, noi asupra cărora
încă s'au răsfrânt razele binefăcătoare ale victoriei lor, noi să rămânem nepăsători față
de aceia, care vin a continua opera începută de glorioșii lor strămoși ? Urmașii no-
ștri ar putea scrie cu drept cuvânt pe mormintele noastre :

       Nepăsători de suferințele fraților voștri,

       Voi ați pângărit numele ce l-ați purtat.

       Apelăm deci la toți Românii dintre Tisa și Carpați, la june și bătrân, la avut
și la sărac, a da fiecare obolul său pentru alinarea suferințelor fraților noștri din
România, răniți în război. Apelăm cu deosebire la tine junime română, garanța viito-
rului și vasul de aur al simțemintelor nealterate.

       Adu-ți aminte că antecesorii tăi au pus o pagină de aur în analele poporului
român.

       Ia, junime, și de astădată apostolatul pentru a propaga ideea cea mai sfântă,
simțul cel mai blând și mai dulce, de a alina suferințele celui ce a rămas pe câmpul
de război".

       Brașov, 9 Iunie 1877.

Ion Petric, protopop Aron Densușianu   
N. Străvoiu          Ion Lengeru       
Diamandi I. Manole   Dr. I. Lepădatu   
loan T. Popovici     Constantin Popazu 
D. lonciovici        Gheorghe Bartfiu  
N. Baboianu          Gheorghe B. Popp  
Dr. Ion Neagoie      Constantin Nicolau
N. T. Ciurcu         lacob Mureșan     

      In ziare și reviste, pe lângă raportagii entuziaste de pe câmpul
de luptă, abundă și se tot repetă, ca un îndemn, știrile despre ser-
viciul sanitar român de pe front și din zona interioară, despre acțiunea
și înfăptuirile Crucii Roșii Române și ale Comitetului de doamne din
Iași, mai ales însă despre neostenita străduință a Doamnei Elisa-
beta, „Mama răniților". Din toate orașele Ardealului și Banatului vin
regulat dări de seamă asupra colectelor în bani și materiale.

      Mama mea, în 1877 elevă in școala primară, îmi povestește că
doamnele române se întruneau zilnic și lucrau la pansamente și rufe,
ducând la aceste sindrofii și copilele, care făceau din pânzeturi vechi,
cu mânuțele lor, scame pentru răniți. Doamna Ana M o g a din Arad
îmi scrie: „îmi aduc aminte că toate doamnele făceau șarpieși adunau
contribuții benevole, care erau trimise în Capitală; era o activitate fe-
brilă, cu entuziasm". Bărbații strângeau bani, la sate chiar și alimente
(slănină, vin, rachiu). Materialul era trimis uneori cu vagoanele în Țară I

         „Charpie" : scame de in, care înlocuiau în pansamente vata.

    AJUTORUL ROMANILOR ARDELENI PENTRU RANIȚII RĂZBOIULUI INDEPENDENȚEI


Din Brașov, din Sibiu, din Banat porneau, peste Predeal, Turnu-Ifâgg
și Orșova, căruțe țărănești, încărcate cu lăzi pline. Pretutindeni se
neîncetat. Chiar și revistele umoristice, ca Gara Satului din Arad, laăiiff
gluma la o parte și se pun cu tot dinadinsul în slujba acțiunii dă
ajutorare:

      „Cine vrea să contribuiască cu bani, bandaje, scame, etc,, pot să
trimită ofertele lor la Gura Satului, căci în Arad nu s'a putut constitui
niciun fel de comitet și prim-ministrul Ungariei numai oamenilor singuratici
a permis a aduna astfel de ajutoare umanitare.. ...Ajutoarele intrate
la Gura Satului numai decât le înaintează la societatea română „Crucea
Roșie** în București și va face socoteală publică despre tot ce va in-
curge in magazinul său". (27 V. 1877).

      Cocoșul-roșu o ia cu gluma, dar în fond serios:

      „Colectă pentru soldații români răniți face și „Cocoșu-roșu", însă
astfel, că va publica numele acelora, despre care știe că pot contribui,
insă până acuma n’au contribuit. Vom începe cu numărul viitor**.
(1 VIE 1877).

      Biserica și Școala (Arad) și Familia dau instrucții amănunțite
cum trebuesc confecționate pansamentele. „Familia" descrie acțiunea
doamnelor din Sibiu, a comitetului brașovean și a comitetelor din Țara
veche.

      Curg darurile, apelurile se înmulțesc, inițiativele pornesic chiar și
din cele mai mici târguri ardelene. Vin ofrandele din Baia de Criș
(81 fiorini; Gazeta Transilvaniei, 29 Mai), din Bucovina, Hațeg, Rodna-
Veche (bani, pânze, etc,; ibidem, 28 Iunie). Se pornesc colecte în Alba-
lulia și Abrud (Gazeta^ 20 Iunie). Doamna ludita Măcelariu publicăm
Telegraful Român din 10 Iunie numele doamnelor sibiene, care fac
a doua colectă, — de astădată individual, — în bani și materiale:
Luisa Zechim, Maria Hannia, Baron David Ursu,
Josefina Pașcheviciu, Ana și Paulina Dune a, Maria
Cosma n. Roman, Alexandra Ș t e r c a - Ș ul uțiu, Ana
Frâneu, Josefina Răcuciu, Marina Romanu, Ana
Bechnițiu, Maria Georgeviciu, Maria Străulea,
Maria Onițiu, Sofia Poparadu, Ana Popa, Maria
loan Popa, Maria Nasta, Alexandra Mateiu, M. P-, Ana
Moga, Elena Popescu, Maria Dancașiu, Agnes Popa,
Agneta Stoica, Eleftera Cristea, Maria Bădilă,
Maria Cuteanu, Sabina și Iustina BrOte, Anastasia
Tom a, Hermina Pecurariu, Caliope Boiu, Dochia
Tom a, Irene Măcelariu, ludita Măcelariu. Rezultatul:
în bani 2288 franci și 1005 fiorini, plus material.

402


VALERIU L. BOLOGA


      Se lansează liste în Ighiu și Șard (S.-D. Tageblatt, 23 Iunie 1877).
Preoții români din Valea Crișului colectează pentru răniți. Cu toată
sărăcia lor, rezultatul e bun (Ibidem, 28 Iunie). In Brașov, Reuniunea
de gimnastică și cântări organizează în 16 Iunie un concert în favorul
ostașilor români. In Biserica și Școala din Arad (17 Iunie), doamna
Ersilia Sturz a, soția preotului Mihai Sturza din Sepreuș¹)
dă instrucțiuni, cum să se facă scame și pansamente și roagă să i se
trimită ofrande de tot felul.

      Strădaniile îndărătnice ale Românilor ardeleni au fost in curând
răsplătite. Iată o știre din capitala Țării libere:

      „Societatea Crucea Roșie și Femeile Române din Transilvania.

      București 10—22 Iunie 1877. Azi a plecat la câmpul de războiu
prima ambulanță a societății Crucea Roșie.

      De-a-lungul Bulevardului erau înșirate trăsurile ambulanței, flu-
turând steagul tricolor și alb al societății. Trăsurile aveau inscripțiile
lor și mai cu seamă era admirabilă trăsura 'societății de binefacere
„Elisabeta Doamna", a Eforiei Spitalelor Civile și a Clubului Tinerimea.

      Era una însă, cam la mijlocul celorlalte, care atrăgea asupra-i
în special privirile publicului. Această trăsură fiind prea frumos împo-
dobită avea următoarea inscripție: „Doamnele Române din Transilvania".

      Inimile Românilor băteau de bucurie, văzând că în fața nenumă-
ratelor obstacole, ce întimpină ai noștri, cu toate măsurile arbitrare, ei
totuși n’au încetat de a alerga cu obolul lor, de a se alipi cu inima și
sufletul lor lângă surori, frații lor din România, spre a alina durerile".
(G. Tr., 28 Iunie).

      Faptul este înregistrat și de presa săsească, care adaugă comentarii:

      „Die Mitglieder des Bukarester Vereins vom „Rotea Kreuz" haben sich am
22- Juni zur Pflege der Verwundeten auf dem Kampfschauplatz begeben. Unter den
Sanitâtswagen, welche dieselben mit sich fiihrten, zog besonders jener der „Sieben-
biirgischen românischen Damen" die Aufmerksamkeit auf sich. Seit dem bekannten
Verbote zur Bildung von Komitees haben sich in fast allen St&dten Siebenburgens
einzelne romănische Damen gefunden, welche in den Journalen offentliche Aufrufe
erlassen: die Bemiihungen derselben sind von schonen Erfolgen gekront, da bereits
bisher aus Kronstadt, Fogarasch, Abrudbănya, Karlsburg, Hatzeg und anderen von
Romănen bewohnten Gegenden massenhafte Gold- Charpie- und Verbandmaterial-
Sendungen an den Pr&sidenten des Bukarester Vereins vom „Roten Kreuz", Fiirsten
Demeter Ghica, iibersendet wurden". (Kronst. Zfg. 6 Iulie).

      Chiar și Magyar Polgăr (2 VIII) n’are încotro: dă știrea și adaugă
— cam acru — că ambulanța doamnelor din Ardeal a atras în primul
rând atenția publicului capitalei; în urma interzicerii comitetelor s’au

      ’) Părinfii d-lui Dr. Marius Sturza, prof. la Fac. de Med. Cluj-Sibiu. D-na
Ersilia Sturza a murit in 1936.

AJUTORUL ROMANILOR ARDELENI PENTRU RĂNIȚII RĂZBOIULUI INDEPENDENȚEI 403


găsit femei române aproape in toată Transilvania, care prin apeluri in-
dividuale au făcut colecte cu succes foarte frumos astfel incât au putut
trimite la București foarte mult material și o sumă mare de bani.

      Rezultatele din luna Iulie sunt deosebit de bogate:

      Noi ofrande din Brașov (două colecte) prin Diamandi M a -
nole, total 126 fiorini, dela Românii din Chitighaz (Ketegyhâza, jud.
Bichiș) 16 fl., din Alba-Iulia 200 fl., 3 galbeni, 20 franci și 5 lei („G.
Tr., 18 VII), din Hațeg 1538 fl., colecta d-nei L e u c h i ț a M u r e ș a n
60 franci și 19 fl., dela Lugojeni 391 fl., 1 galben, 1 napoleon și 3 franci,
din Lăpușul Unguresc 198 fl., din Budeiul de pe Câmpie (Mureș-Luduș)
banii prin d-na Carolina Pop n. Papiu și material prin d-na
Amalia Crișan n. M a i e r, Orăștia oferă 295 fiorini și obiecte,
Văradia (Banat) 68 fl. și obiecte, Sibiul „sume foarte mari*) ** și material,
Moții din Câmpeni 179 fiorini și 10 creițari, Mocanii săceleni 27 fl. și
20 creițari, Alba-Iulia trimite din nou 474 lei 25 bani, Brașovul vine
cu a patra ofrandă, prin d-na Hareti Stănescu și anume cu
18 kg scame, 231 triangule, 25 făși, 131 comprese, doamnele din
Blaj depun la Crucea roșie 512 fiorini, 4 napoleoni, 8 galbeni imperiali,
17 guldeni argint, 5¹/, kg scame, 48 triangule și făși (ofrandă remarca-
bilă pentru un orășel cu vreo mie de locuitori). In același număr în
care publică aceste sume (22 Iulie), Gazeta aduce la cunoștință că
Românii transilvăneni, care trăiesc în Țara liberă au strâns 88.687 lei !

      Și în August se lucrează mai departe, fără zăbavă, fără oste-
neală. Se înregistrează „sume foarte frumoase** la Băița-Montană, Deva,
Trestia, Curtici, Macia (Arad), Nădlac, Căpâlnaș și — din nou — la
Sibiu (2288 lei și 50 bani, 1005 fiorini și 60 creițari), la Blaj (dela d-na
Ana Stoia singură 1251 lei), la Lugoj (142 fiorini și 30 creițari,
5 napoleoi, 5 franci, 3 sfanți) și Abrud; Cața-Cohalm trimite o mare
cantitate de material (G. Tr., 16 Iulie). Doamna Susana Popo-
v i c i din Hațeg dă seama în Familia din 12 August despre banii co-
lectați și publică scrisoarea cu mulțumiri a prințului D. Ghica, pre-
ședintele Crucii Roșii Române. In același număr se dă apelul doamnelor
Aurelia Crișan și Carolina Pop din Budeiu către femeile
de pe Câmpie și Ioana Moldovan n. Boiu din Sighișoara către
doamnele din orașele de pe Târnave, în sfârșit, sub titlul „Totul pentru
ostașii români răniți** se notează că în toate părțile se continuă colectele,
așa încât coloanele revistei nu mai ajung ca să le înregistreze toate.
In numărul din 26 ^.ugust se semnalează alte colecte în Banat: cele 2
Oravițe, Răcașdia, Ciclova, Biserica-Albă, Moldova-nouă, Iladia, Vranin.¹)


*) O notiță ciudată din „Kelet", 4 August 1877: Meseriașii maghiari au adunat


500 franci pentru soldații români răniți! „Gazeta Transilvaniei să fie liniștită, căci
pentru aceasta nu se supără domnii dela Cluj”. O rază de lumină din tabăra adversă!

404


VALERIU L. BOIOGA


       Totuși gazetele ardelene nu se mulțumesc cu rezultatele atinse,
începutul luptelor grele pe câmpiile Bulgariei, înregistrate cu mândrie,
sunt un nou prilej să se repete apelurile. „Armata română a trecut
Dunărea. Știrea aceasta străbătând pe ori unde mâna lui Dumnezeu a
răspândit odrasla română, a făcut să tresară inimile, ca la amintirea
sgomotelor de vitejie și de izbânzi străbune... In campanie și voi,
femei române, ca și până acuma!" (Familia, 9 Sept. 1877). Gazeta din
19 Sept, dă amănunte despre asaltul asupra redutelor din fața Plevnei
și asupra ostașilor răniți și căzuți acolo; anunță că la spitalul Filan-
tropia au sosit 1600 răniți români. Profită de această ocazie pentru a
aminti din nou Ardelenilor că au datoria să-și întețească sforțările.
Același lucru îl face Telegraful, din Sibiu, care spune în apelul său:
„Să ia seamă Românii că soarta tuturor depinde foarte mult de re-
zultatele acestei campanii... Nimeni nu vă cere să lipsiți dela patrio-
tismul Dv, provincial și celui austro-ungar, ci vi se cere cu tot dreptul
să simțiți românește și să vă purtați românește. In România trăiesc
mii de familii transilvane, Români, Secui, Sași *) sute de mii de bani
grei merg în fiecare an în Secuime și în toate districtele limitrofe*'.


       ]) Războiul crease pentru o mulțime de comercianți sași, mai ales din Brașov,
cari livrau materiale și subsistențe armatelor beligerante, o conjuctură extraordinară.
Câteva din firmele mari săsești brașovene și-au pus în 1877—78 bazele înfloririi lor
mari de mai târziu.

       Pe lângă atitudinea de neutralitate, mai mult chiar, de binevoitoare înțelegere
a presei săsești, trebue să însemnăm aci în deosebi gestul de profundă umanitate a
mai multor medici sași din Brașov,'— centru medical important, — care s'au grăbit
să se angajeze de bună voie în spitalele din Țară, unde au desfășurat o activitate
valoroasă. Sunt doctorii Johann Altstădter (numit șeful unor spitale din Bu-
curești), Eduard Copony și Karl Beldi, toți trei medici vestiți. Afară de
acești Sași, veniți pentru durata războiului, au lucrat în Țară, în spitalele de zonă
interioară și un număr de vreo 8—10 medici germani stabiliți mai de mult în Prin-
cipate, între ei cunoscutul om de bine, chirurg și oculist Dr. Wilhelm Fabri-
cius din Craiova. Stabilit în Țară din 1859, colaborator apreciat la opera de or-
ganizare a lui D a v i 1 a (un an a fost și profesor la Școala Națională de Medicină),
el se identificase complet cu interesele patriei sale adoptive. In războiu și-a făcut da-
toria din plin: a fost medic-șef al tuturor spitalelor din Craiova, a organizat spitalul
„Independența" și a avut și sarcina de inspector al lazaretelor militare.

       Din străinătate, — de menționat ajutoarele și ofrandele franceze, — de ase-
menea veniau contribuții tot mai importante: material, medici, misiuni medico-mili-
tare. Germania a trimis trenuri sanitare, material și un grup de medici militari: Me-
dicul general D r. Camerer, med.col.Dr. H a y n, med. căpitani D r. Stricker
și D r. W a h 1, toți chirurgi.

       In timp ce presa săsească (și cea străină) constată că spitalele românești sunt
excelente („Der Eifer und Sorgfalt, womit die Verwundeten gepflegt werden, hat alle,
die sich dorthin einen Besuch zu machen die Mxihe genommen haben, mit grosser
Befriedigung erfiillt". Krst. Ztg., 25 Sept.), Pester Lloyd vorbește intr'o cores-

     AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU RÂNIȚII RĂZBOIULUI INDEPENDENTS..--Ș08


      In tot cursul lunilor Septemvrie și Octomvrie, când luptele âU
fața Plevnei secerau sute și mii de Români, ofrandele din Ardeal
mai departe, neîncetat

      Țăranii din Galații Făgărașului strâng sume variind între 5 crâfe^i)
țari și 10 fiorini; Șinca-Veche dă 22 fiorini, Șercăița obiecte foarte, "
multe și bani, Becleanul 5 fiorini și 20 creițari, Turda prin doamna .
Emilia Rațiu (soția lui Io an Rațiu) ofrande bogate, Ceanul-
deșert (lângă Turda) prin d-șoara Maria P o r u ț i u 50 fiorini și 42
creițari și 5 kg scamă, Oradea — a treia ofrandă — 150 fiorini și 60
creițari, Chitighaz, Deva și Turda, din nou, câte 9 resp. 8 fl., resp.
124 fl. și 56 creițari și 438 lei (G. Tr., 23 Sept.) In 27 Sept. Gazeta
Transilvaniei anunță că la București s'au mai prezentat 3 medici ar-
deleni, — pe cari însă nu-i numește — „cărora li s'a dat ocaziunea
a-și arăta toată știința și dexteritatea lor. Chirurgii renumiți din Paris
sosiră tot zilele acestea. Dar scamă și pânzărie se cer cu carul". Se
anunță și ajutoare sosite dela Italieni.

      In 18 Octomvrie doamna Ludovica Borgovan n. Antonu
se adresează în Cărțile Săteanului Român din Gherla, poporului de
pe Someș. Rezultatul colectei din Gherla este de 30 fiorini și 42 crei-
țari, 1 galben, 1 leu și material. Familia anunță în 28 Oct. o nouă
ofrandă de 28 galbeni din Oradea.

      In 28 Noemvrie 1877 cade Plevna. Gazetele noastre aduc știrea și
preamăresc izbânda. De fapt acuma războiul se terminase pentru oștirea
Țării libere, dar răniții au mai populat spitalele până târziu, în 1878.
Corespondenții din București, Turnu-Măgurele și Craiova descrie vieața
în spitale, inspecțiile Domnitorului, ostenelile Doamnei Elisabeta, ale
lui Davila și ale medicilor săi, ale doamnelor dela Crucea Roșie, dau
dări de seamă asupra cheltuielilor și realizărilor operelor de ajutorare
și de binefacere. Din Ardeal se trimit la București ultimele daruri dela
Românii, atât de mândri și fericiți de afirmarea strălucită a fraților
viteji. Sibiul totalizează 3140 Sorini și 3260 franci și cantități mari de
pansamente (Tel. Rom. șt Sieb. Deutsches Tageblatt, 26 I. 1878) *,
Gura Satului din Arad (31 I. 1878) trimite rezultatul colectei: 103 fio-
rini și 50 creițari, 50 franci, 3 napoleoni, 2 galbeni austrieci, 1 taler
argint, 6*/a kg scame, 8 cepți și 29 rifi pânză.


pondență din 22 Sept despre tumulturi și demonstrațiuni revoluționare din pricina
râului tratament al răniților românii

      încă in 28 Iunie Gazeta îndreptase o șarjă violentă împotriva știrilor ten-
dențioase din Budapesta: „Dea Dumnezeu și Cerul ca acest început să aibă un re-
zultat fericit, spre a înfunda gura cea calomniatoare și insultătoare a Ungurilor, a
acestor inamici neinduplecați ai Românilor și ziarelor jidano-maghiare".

406


VALERIU L. BOLOGA


       Ia 31 Ianuarie 1878 gazetele anunță incheerea picii preliminare.
Cu aceasta încetează și opera ajutorului de războiu intre frați.

       O totalizare a valorii în bani a tuturor ofrandelor aduse de Ro-
mânii ardeleni nu este posibilă in baza datelor cari ne-au stat la dis-
poziție. Gazetele contimporane nu ne-au dat listele complete ale da-
niilor. Așa de pildă n'am găsit nici o știre despre colectele doamnelor
române din Sălaj, deși știu precis că Reuniunea Femeilor Române din
Șimleul-Silvaniei, la îndemnul și sub conducerea doamnei Clara
Maniu, a activat intens și cu rezultate strălucite.

       Multe ofrande s'au trimis direct la București, fără ca să fie amin-
tite în ziare, sau, dacă se menționau, nu se dădeau și sumele. Afară
de aceea darurile in obiecte și material se înregistrau fără să fie esti-
mate în valoarea lor bănească. Numai o cercetare a arhivelor Crucii
Roșii Române ar putea duce la un rezultat complet. Din totalizarea
datelor din ziarele noastre putem însă calcula minimul ofrandelor în
bani. El se ridică la suma impresionantă de frand (lei) 104,700, fio-
rini 9100, napoleoni 13, galbeni 43. Recalculând aceste valute în franci
aur ajungem la suma rotundă de 124.700. Luând la bază echivalentul
de 70 lei actuali pentru un franc aur, ajungem la concluzia că din
sărăda Ardelenilor șr Bănățenilor de odinioară s'au strâns, în curs de
8 luni numai în bani cel puțin 8,729.000 lei, de fapt insă binișor mai
mult. Dacă se adaugă și valoarea materialelor trimise, cred că evaluarea
ofrandei la cel puțin 10 milioane lei actuali nu este exagerată. O parte
din această contribuție a venit dela țărănime; e emoționantă de ex.
știrea că plugarii din Galații Făgărașului au contribuit cu sume variind
intre 5 creițari și 10 fiorinii 5 creițari însemnau prețul a 2—3 1. de
lapte, vftnduți in piață, cei 10 fiorini — siguri dela țăranii chiaburi —
erau echivalentul unei perechi de cisme sau a întreținerii, timp de o
lună, a unui copil la școală in Brașov I Iți vine in gând parabola obo-
lului văduvei sărace. Acțiunea s'a întins imediat asupra tuturor pro-
vinciilor din monarhie: In același timp ea s'a pornit în Ardeal, Banat
șUCrișana; nici Bucovina, — pe care din lipsă de informații predse
n'am putut-o lua în considerare — n’a lipsit In aceeași săptămână, în
care au luat ființă comitetele din Brașov și Sibiu, in Oradea se și
strânsese prima ofrandă. Ea s'a desfășurat repede: pornită în Mai, chiar
din Iunie s'a și putut organiza ambulanța doamnelor române din Ardeal.

       Țara veche a fost recunoscătoare. După încheierea campaniei,
doamnele ardelene care au jucat un rol in desfășurarea acțiunii au fost
decorate cu „Crucea Doamna Elisabeta". Azi, in 1941, două din ele,
doamnele Maria Cosma și Ana Moga, mai păstrează cu sfin-
țenie cruciulița cu panglica albastră. Oare nar fi cu dreptate ca, ața

AJUTORUL ROMÂNILOR ARDELENI PENTRU RÂNIȚII RĂZBOIULUI INDEPENDENTEI 407


cam în armată se îngăduie urmașului unui luptător din 1877—78,1913
și 1916—19 să poarte decorațiile tatălui cu bareta „Tradiție", să se
acorde fiicelor doamnelor decorate în 1877 — 78 dreptul ca să se îm-
podobească cu „Crucea Mamei Răniților”?

      Cu voluntari, luptători la front și medici in ambulanțe, prin ati-
tudinea dârză și mândră a presei sale, prin ajutorul femeilor sale pentru
răniți* cu obolul sărăciei sale, prin actele de curaj cetățenesc al fiilor
săi, Ardealul românesc al anului 1877 s’a arătat solidar cu Țara-mamă,
și-a afirmat credința că soartea întregului neam românesc este una și
nedespărțită. Războiul Independenței, prin voința și fapta Românilor
ardeleni, prin contribuția lor, poate deci să fie considerat ca întâiul
războiu de întregire al tuturor Românilor.

VALERIU L. BOLOGA

        ELENA POPEA

     Victimă indirectă a primului bombardament rusesc asupra capi-
talei, Elena Popea și-a găsit un sfârșit, în același timp tragic și revol-
tător prin stupiditatea lui penibilă, în dimineața zilei de 25 Iunie. Activă,
mereu doritoare să se manifeste, ea se afla în faza de pregătire a unei
noui expoziții, care trebuia să aibă loc în primele zile ale lunei Oc-
tomvrie. In entuziasmul și grija care ne cuprinseseră pe toți, în primele
zile ale războiului pentru desrobirea Basarabiei și a Bucovinei, moartea
ei, care altădată ar fi făcut sensație, a trecut mai neobservată ca un
fapt divers. Și de data aceasta n'a avut noroc, cum de nenoroc a avut
parte în mai tot decursul vieții.

     Inteligentă, dotată cum era, ambițioasă, conștientă de ceea ce
dorea, ea ar fi putut lăsa în arta română o urmă mai puternică, dacă
n'ar fi fost urmărită de o fatalitate, făurită poate de propriul ei tem-
perament : o nevoie febrilă de a se înnoi, de a merge cu ceea ce-și
închipuia că reprezintă viitorul; o curiozitate pentru încercările cele mai
felurite; o tendință spre teoretizare, care uneori împiedica cele mai
frumoase ale ei impulsuri. Din când în când venia însă liberarea, câte
o țâșnire spontană, sinceră și puternică, care o reprezenta în întregime,
cu cele mai variate aspirații ale sufletului ei. Aceasta se petrecea mai
ales la contactul cu un motiv rustic, ieșit în calea ei de veșnică dru-
meață, în Spania, în Bretania franceză, în Italia, în Grecia, sau chiar
în Ardealul său natal, pe care așa de bine îl simțea și-l înțelesese, in
fața grupurilor de țărani la târg, în piețele orașelor, în fața bisericii,
la munca câmpului. Este ceea ce cu siguranță va rămâne și va vorbi
celor după noi, din opera regretatei noastre prietene.

     S'a născut în 1885, la Brașov. Hotărîtă să se consacre artei, s'a
adăpat într'o măsură egală la izvoarele franceze, ca și la cele ger-
mane, mai ales din Munchen, unde mi se pare că are și rude. A fost
atrasă " mai întâi de personalitatea puternică și seducătoare a lui Lucien

ELENA POPEA


409


Simon. Era fericită să intre astfel în societatea acestui remarcabil pictor,
să fie de el apreciată, să devină o prietină a copiilor acestuia. Cum
se întâmplă adesea la femeile artiste, omagiul ei recunoscător se tra-
ducea printr’o apropiere evidentă de punctul de vedere al lui Lucien
Simon, printr'un colorit în care griurile, delicat nuanțate, de caldă to-
nalitate, jucau un rol important, ca și la maestrul său. Subiectul însă,
în acea vreme, trăda și o familiarizare cu școala germană contempo-
rană, în care se simțeau ecourile postimpresionismului.

      Totul solid pictat, cu pricepere, aproape bărbătește, ca de cineva
care*și lua foarte în serios menirea. Florile, mai ales bujorii și lalelele;
scenele pitorești din Bretania, unele în lumina crudă a soarelui de
vară, adevărate motive de „plein air“, altele pe o vreme furtunoasă,
când norii grei și negri se coboară până la suprafața apei ca de plumb;
portretele In interior, cu ceva melancolic în aranjamant și în atmosferă,
poate și din pricina modelor, azi învechite, iată subiectele pe care le
trata mai ales atunci, imediat după războiu. Printre ele se găsesc de-
stule bucăți meritând să figureze în muzeele noastre,

      A urmat în arta Apusului, spre care totdeauna s’a îndreptat
ochiul iscoditor al Elenei Popea, mișcarea cubistă, adică reacțiunea
celor ce voiau să dea în pictură precădere volumelor și construcției
geometrice în compoziție. Nerăbdătoare, curioasă cum era din fire,
compatrioata noastră s'a simțit năvalnic atrasă de această mișcare, pe
care o considera ca o întinerire a artei, poate a propriei ei făpturi in-
telectuale și morale. A încetat să mai deseneze exact, ea pentru care
desenul fusese până atunci o ocupație predilectă; a început să difor-
meze figurile, ca cei mai mulți artiști francezi și germani pe care îi
admira; a făcut apel la o gamă de culori ceva mai stridente, pe care
totuși, cu tactul ei feminin, le-a armonizat destul de bine. Subiectele
nu s'au schimbat prea mult. Bretania a făcut numai loc Olandei. Pei-
sajiile amfibii ale acestei țări, casele înguste, strânse parcă de frică
unele lângă altele și reflectându-se în apă, vapoarele cu nenumăratele
lor catarguri și pânze, într'o continuă tremurare, constituiau un motiv
ideal, pentru artista care renunțase acum la perspectivă, la tot ce
amintea ordinea și logica naturii.

      Cei ce o urmărisem în trecut cu simpatie ne-am găsit oarecum
încurcați. Farmecul tablourilor sale, plăcerea vizuală, care până atunci
constituise principala calitate a artistei, dispăruse aproape cu totuL
Ceva aspru îi luase locul, o concepție voluntară a artei, intransigentă,
destul de străină de sensibilitatea noastră, care nu se potrivea nici cu
trecutul, nici cu natura delicat-ințelegătoare a artistei. Andrâ Lhote,
pictorul francez, mai cunoscut ca profesor, adică șef de atelier și ca

410


GH. OPRESCU


critic, decât ca executant, era în mare parte răspunzător de transfor-
mările efectuate în pictura Elenei Popea. Analist subtil și clarvăzător
al epocei sale, bun cunoscător în artă, cult, familiarizat cu tehnica
celor mai renumiți contemporani ai săi, mai ales cu cea a lui Cezanne,
Lhote își crease o doctrină, în care intra nu puțin snobism și multă
nevoie de a „epata" pe contemporani, doctrină pe care o expunea cu
o convingătoare căldură și cu mult brio — ca orice sofist, — pe care
o insinua în cei cu care venia în contact, o prezenta ca pe singura
„modernă", singura în stare să salveze o personalitate, în cei care nu
voiau să cadă pradă ereziilor, cum le numea el, ale artei obișnuite,
bazată pe observația onestă a naturii.

      Mulți dintre ai noștri au devenit astfel victimele argumentelor,
nu totdeauna false, dar adesea exagerate ale lui Lhote. Popea a fost
printre aceste victime. Și*a revenit însă repede. Pentru dânsa, forma
de cubism îmblânzit, împrumutată teoriilor lui Lhote, n'a fost decât
un mijloc trecător, ceva cam brutal, dar poate necesar, pentru a-și
reexamina convingerile, pentru a-și cântări puterile, pentru a câștiga
o manieră ceva mai largă și mai viguroasă în execuție.

      A urmat după aceea, în vieața artistei, o perioadă de lungi și
dese călătorii. Avea parcă o neliniște, o nevoie de a-și premeni gân-
durile. Locurile cu prestigiu istoric sau artistic o atrăgeau în deosebi.
La început, până nu se liberase cu totul de „modernism", eram destul
de ciudat impresionați când ne găseam in fața cine știe cărei vederi
prestigioase din natură, pe care o cunoșteam și o admirasem, defor-
mată conform legilor estetice de atunci ale Elenei Popea. Puțin câte
puțin ea a revenit însă la o concepție mai realistă, în care cel mult
apăreau unele simplificări mai arbitrare; ele slujeau mai de grabă o
operă, conferindu-i stil și un prestigiu de originalitate, mai ales când
era vorba de un peisaj.

      Coloritul bine acordat, care din toate vremile fusese una din ca-
litățile reale ale tablourilor sale, reapăruse și el, în ultimul timp. Din
nou, în expozițiile artistei, am constatat un nivel atât de ridicat, încât
chiar și cei mai severi amatori să poată fi mulțumiți. Aceasta a fost
impresia cu care am părăsit ultima expoziție, cea din Ianuarie trecut.
Am afirmat-o atunci sincer, așa cum am obiceiul să o fac totdeauna,
după ce, cu privire la manifestările anterioare, formulasem oarecare
rezerve. Din nou am putut vorbi despre dânsa ca despre una din cele
mai însemnate artiste dela noi.

      Dispare în plină maturitate, în momentul în care năzuia să ne
dea încă multe și felurite opere. Este o pierdere însemnată pentru
arta română și, în deosebi, pentru cea a Ardealului, mai ales acum,

ELENA POPEA


411


câod avem interes să arătăm lumii care este sufletul adevărat al nea*
mului nostru dintre Carpați și hotarul unguresc. Cultivată, capabilă să
se exprime in mai multe limbi, cu însușiri artistice incontestabile, Elena
Popea își făcuse prieteni în multe țări. Ea fusese in stare să dove-
dească străinilor care o cunoșteau cât de nedreaptă este reputația ce
ni se face de cătră dușmanii noștri, de a fi un neam, nu numai ne-
civilizat, dar refractar la cultura înaltă.

GH. OPRESCU

CRONICI

LUCIAN BLAGA: DESPRE GÂNDIREA MAGICĂ¹)

     Activitatea filosofică a d-lul Lucian Blaga nu se mai găsește astăzi
într'un Impas. Dimpotrivă. Perspectivele construite cu răbdare și migală
fericesc un moment filosofic ale cărui singure preocupări sunt acele ne-
cesare verificărilor și revederilor dela sfârșit de cules. Călătorului ostenit
ii stă întotdeauna bine ca la capăt de drum să-și întoarcă privirile înapoi
șl să cântărească foloasele ce-1 răsplătesc truda cu care a bătătorit calea.
Retrospectiva pe care o încearcă d-1 Lucian Blaga în aplicările filoso-
fice din ultimul timp — in speță de filosofia culturii („Spațiul Mioritic"),
estetică („Artă șl valoare") șl mal nou de etnologie („Despre gândirea
magică") — este, așa dar, dovada unei maturități de gândire în care
numai detaliile mai pot revendica o muncă deosebită, liniile mari ale
sistemului fiind de mult încheiate. De sigur, momentul nu e lipsit de
interes. El dă întregel viziuni filosofice un aer de acalmie, superb câști-
gată, iar gânditorului însuș un nimb olimpian. Nu peste mult timp, ase-
meni călătorului, va putea șl el privi cu satisfacție monumentul pe care
l-a construit și care va constitui la rândul lui farmecul viitoarelor ge-
nerații de vizitatori. Iată de ce spuneam că activitatea filosofică a d-lul
Lucian Blaga nu se mai găsește astăzi într'un impas. Pentrucă, dincolo
de nuanțele specifice fiecărei idei în parte, angrenajul gândirii blagiene,
încheiat în temeliile sale, se îndreaptă nestingherit de îndoieli șl de con-
tradicții, spre ultimele cupole.

     Aceasta este clipa pe care o surprinde apariția volumului Despre
gândirea magică. 0 clipă în care atitudinea defensivă este aceea care
caracterizează in deosebi orizontul filosofic al deținătorului ei și în care
tonul critic este susținut mai mult cu izul unor reproșuri, decât cu acela
al unor asalturi directe. 0 clipă, pe scurt, constructivă.

     Tributară deci atât unei viziuni complete cât șl de asemeni, unui
temperament intru totul favorabil problemei, recenta lucrare a d-lul Blaga,
deși pare oarecum desllpită de ea, se angrenează totuși în arhitectura
trilogială a acestei gândiri, nu numai prin titlul ei de concludență și
verificare sintetică, dar și prin încercarea de reabilitare filosofică a unei


       ’) București, 1941, Ed. Fundației Regale pentru Lit. și Artă.

LUCIAN BLAGA: DESPRE GÂNDIREA MAGICĂ


413


Idei, căzută în contimporană desuetudine. Ia ordinea aceasta de vederi,
„Despre gândirea magică", aduce reale contribuții la sublinierea impor-
tanței capitale pe care o are în mișcarea spiritului uman „cea mai poli-
valentă idee" a lut

       Cercetarea care formează obiectul interesului nostru pleacă dela
o dublă distlncțlune, Mit $1 Magie. Adeseori confundate, aceste două
moduri cunosc totuși o deosebire esențială. E vorba de-o distlncțlune,
susține autorul nostru, de natură calitativă șl care comportă în perspec-
tiva aceasta sensuri neasemuit de bogate. Confuzia generală de care
s'au făcut vinovâți cercetătorii problemei magicului pornește tocmai din
neglijarea acestui fapt. Tratată ca o diferență dela tip (miticul) la caz
(magicul), deci cantitativ-graduală, deosebirea devenită la d-1 Lucian
Blaga calitativă, se încarcă cu o dublă semnificație t ontologică, privind
însuși cadrul existențial al omului șl stilistică, desvălulnd amplasamen-
tele celor două idei față de coordonatele spiritului uman. Ce este mi-
ticul ? ne răspunde d-1 Blaga. „Miticul este încercarea de a revela un
mister cu mijloace de Imaginație. Mitul convertește misterul existenței,
dacă nu adecuat, totuși în chip pozitiv, prin figuri care satisfac prin ele
înșile" (Pag. 8). Iar în altă parte: „Plăsmuirile mitice reprezintă încer-
cări de ale spiritului uman de a-șl revela misterele existenței, ca orice
alte asemenea încercări, precum: cele metafizice, artistice, religioase sau
științifice. Separația față de plăsmuirile metafizice, artistice și științifice,
consistă în esență, în materialul utilizat ca mijloc de revelare... Mito-
logia își aservește un material Imaginar, prin excelență plastic șl însu-
flețit", (Pag. 83 „Mitul față de coordonate").

       Ce este magicul? „Ideea magicului reprezintă ca șl mitul, șl ca
multe alte plăsmuiri, o încercare a spiritului uman de a se transpune
în orizontul misterului șl de a-1 revela". Deosebirea însă de mit șl de
celelalte plăsmuiri este în aceea că „ideea magicului, ca încercare de a
revela misterul, se oprește oarecum la jumătatea drumului". (Pag. 105
„Magicul față de coordonate") Ea devine atunci de fapt o semirevelare.

       Pentru cei oblșmilțl cu gândirea d-lul Blaga, semnificațiile se cla-
rifică și orizonturile se despică. Mitul rămâne „o încercare de a revela
misterul" ca toate celelalte plăsmuiri, magicul stereotlpizându-se într’o
încercare semlrevelatorie care nu mai poate aspira la titlul de plăsmuire,
Ideea magicului devine misterioasă, un cumul de paradoxii și irațlona-
litate, șt scapă mereu facultăților noastre Intelectuale atunci când ele îi
cer un aspect pozitiv. Ea se pretează astfel mai mult la caracterizări
negative: nu e cutare lucru. Planurile mlstic-maglc se separă deci
cu finețe în gândirea d-lui Blaga, distincția pretându-se astfel la cea
mal calitativă tratare. După depășirea acestui prim pas, poziția pe care
se situiază d-1 Blaga dobândește un caracter de unicitate. Ea permite
un examen critic al celorlalte puncte de vedere, exprimate în decursul
istoricului problemei cu privire la angrenajele ei. D-1 Lucian Blaga gru-
pează aceste puncte de vedere istorice în patru compartimente și anume
după perspectiva prin care se uită flecare cercetător în ochii multiplii
ai problemei. Primul grup consideră problema sub unghiul structurii
ideel magice și a originii el (Frazer, Tylor, Lang, Wundt, Levy-Bruhl,
Cassirer, etc.) înclinând „prea adesea să socotească, fie Implicit, fie ex-


6

414                            RADU STANCA


plicii, gândirea mltică-magică drept o fază spirituală depășită a genului
uman", (Pag, 19 „Puncte de vedere"). Al doilea grup încearcă o legi-
timare obiectivă a fenomenului (Gnosticii, Swedenborg, Goethe, etc.),
implicând „o credință foarte acută în realitatea obiectivă a substanțelor
sau puterilor de natură magică". Al treilea grup aspiră la o legitimare
subiectivă a fenomenului spiritual (Klages, Freud, Jung, etc,), iar ultimul
la o legitimare metafizică (Fichte, Schelllng, Hegel),

      După acest compendiu Istoric al problemei, nu-1 va fi dificil au-
torului să se plaseze el însuși pe un nou punct de vedere, de pe care
— câștigate fiind o serie de date privitoare la coordonatele vieții su-
fletești — să se poată înălța o perspectivă atotcuprinzătoare. Punctul de
vedere al autorului este, de sigur, punctul de vedere ce încearcă o le-
gitimare stilistică a fenomenului în chestiune. In lumina acestui punct
de vedere reproșul general ce pare a se desprinde din examenul adresat
de d-1 Lucian Blaga autorilor citați este acela al singularității motivelor
ce explică fenomenul, altfel dovedit multifarlu, cât și o anume îngustime
în pripeala aprecierii axiologice, formulate asupra lui. Vina este univer-
sală. Punctul de vedere structural (grupul întâi) exprima simplist func-
țiunile gândirii magice sub unghiu sociologlst (Le vy-Bruh!), etnografic
(Frazer, etc,). psihologist (Wundt) sau critlcist-fenomenologlc (Casslrer),
fără a-i atribui fenomenului multiplicitatea sa funcțională, fără a-1 se-
siza însemnătatea și fără a-1 descoperi locul ce 1 se cuvine în geografia
vieții spirituale omenești. Punctul de vedere stilistic permite toate aceste
imbrățlșerl, in panoptlcumul viziunii sale.

      Știm, după toate examinările critice, că magicul este o „încercare
a spiritului uman de a se transpune în orizontul misterului șl de a-1
revela", că Ideea magicului reprezintă un „cumul de paradoxii și (ra-
ționalitate", că este misterioasă în sine și inaccesibilă unei formulări po-
zitive. Cercetarea dusă mal departe ne arată că ea se manifestă de
fapt sub chipul unei substanțe sau puteri a cărei comportare, deși apa-
rent paradoxală, seamănă cu aceea a unei sarcini electrice. Avem de
a face, așa dar cu o comportare quasl-fizlcală. Puterea magică nu este
însă nici propriu zis fizică, după cum nu este nici propriu zis psihică.
Quasi-fizlcală ea se manifestă, în chip surprinzător, după legi psihice
(analogie, contiguitate, contrast) ceea ce permit o considerare psiholdă
a el. Câștigat acest nou front, examenul critic întreprins dovedește
eroarea studiilor care priveau gândirea magică drept un fenomen de-
gradat, eroarea studiilor care priveau comportarea magicului ca o com-
portare prelogică sau insuficient logică ca șl acelea cari încercau o ex-
plicare sociologistă, psihanalitică, etc. și cari toate dogmatizau un foarte
capilcios fenomen.

      Punctul de vedere stilistic se dovedește astfel cel mai fericit, intru
cât, susține autorul, vede toate planurile gândirii magice și le poate
cuprinde pe toate in explicația sa. Din felul stilistic, în care trebue
considerat fenomenul, se poate desprinde atât o legitimare metafizică a
acestuia (funcția ontologică a idee! magice: „Ideea magicului răspunde
apetitului de mister"), o legitimare obiectivă (funcția cognitivă: „Ideea
magicului ține loc de multiple șl varii necunoscute". A se vedea in
acest sens întreg capitolul de judicios examen științific „Experiență șl

LUCIAN BLAGA: DESPRE GÂNDIREA MAGICĂ               415


superstifie*) **), cât și o legitimare subiectivă (funcția vital sufletească:
„Ideea magicului creiază lumea prielnică sufletului", O comportare deci
alături de cea quasifizicală șl psihoidă, simpatetică), ca să nu mal vorbim
de multiplicitatea nuanțelor pe care, acest punct de vedere, le descoperă
în examinarea de structură pe care o face fenomenului (cum sunt
funcțiile: religioasă, ideea magicului fiind prezentă, „în chip eterat în
ideea sacrului", poetică — „ideea magicului element de mare poezie" —
și pragmatică, ideea magicului înlesnind observația așa numitelor
„complexe empirice".

      Rolul unei recensii nefiind acela de a desprinde miile de idei
noui, de nuanțe sau de colori care se înmănunchiază In focul de arti-
ficii al unei atarl lucrări, ci acela de a invita lectorul la ospățul unor
considerații care îl vor pasiona, reducem la minim aceste încercări
rezumative.

      Vom renunța la disputele atât de interesante pe care le duce
autorul cu cercetătorii mai vechi ai problemei, cât și la ideile adiacente
care încarcă examenul respectiv, pentru a remarca simpatia cu care
d-1 Lucian Blaga, într’un moment de mare seninătate ideologică, se
apleacă asupra unei asemenea probleme. Căci „ideea magicului, mani-
festându-se atât de pollovalent, nu e de mirat că s’a constituit un ele-
ment așa de important al vieții spirituale. Oricâtă critică 1 s’ar aduce,
e aproape sigur, că ideea magicului nu va putea să fie niciodată
izgonită din conștiința umană, iar dacă ar fi izgonită de aci, e sigur,
că ideea magicului va continua să palpite în subconștientul uman, în-
râurind de acolo orientarea în cosmos și cele mal alese simțăminte ale
noastre", (fag. 173, Polivalența ideii magicului).

      Stilul cunoscut al d-lul Blaga împodobește ca de obiceiu șl această
ultimă operă, ferind-o de ariditatea de care în deobște se plâng toți cel
ce deschid o lucrare de natură filosofică.

RADU STANCA

BISERICILE DE LEMN DIN MARAMUREȘ
— Observațiuni cu ocazia unei lucrări recente¹) -

      Bisericile de lemn din Maramureș sunt incontestabil cele mai ar-
tistice dintre cele de lemn, românești, cunoscute, iar ca vechime aici
avem cele mai vechi datate. Până acum lipsește o monografie a lor,
deși inscripțiile au fost publicate, iar câteva au devenit cunoscute prin
reproduceri. Lucrarea d-lui V. Brătulescu, recent apărută este
binevenită mai ales azi, când granița nouă, artificială ne desparte de
aceste monumente. Autorul ne descrie, în 139 pag., 35 biserici și pic-
tura lor, iar în 2 pag. și ceva ale introducerii fixează patru grupuri
de planuri și trei grupuri de acoperiș bine observate, relevă costumele
maramureșene la sfinți, pecetea națională în alegerea și prezentarea
scenelor, mai ales lupta Sf. Nestor (înfățișat ca Român) cu Lie (pre-


      *) V. Brătulescu: Biserici din Maramureș în „Buletinul Comisiunii Monu-
mentelor Istorice". Anul XXXIV, fasc. 107—10, București 1941. M. O. Prețul 450 Lei.


(152 p. 259 il. in text, 34 planșe și o hartă).


6*

416


CORIOLAN PETRANU


zentat ca Ungur). Alte scene caracteristice sunt: Crăciun, legenda trans-
formării vinului în sângele Mântuitorului, Adam și Eva în apă înaintea
Paradisului, scenele Iadului, Cain omorît de orbul Lameh, Autorul
descrie incomparabil mai pe larg pictura, decât arhitectura. In des-
cifrarea și descrierea scenelor și a inscripțiilor acestora, zace va-
loarea principală a lucrării. Zugravii populari nu au ținut seamă de
erminie. La zugrăvirea Iadului de pildă observăm fantezie (p. 48, 88,
101, 112, 121)î pictura este adeseori naivă; pictorul uneori de edu-
cație apuseană (p. 85). Elemente locale: forma de bucium a trimbi-
țelor, câte-o casă (p, 77), arhiereii zugrăviți ca niște rabini maramu-
reșeni ori galițieni (p. 131). In introducerea metropoliților din Rusia și
a cneazului Viadimir în pictura bisericii din leud, în fondul împodobit
cu desene al icoanelor, d-sa vede o influință rusească. Se relevă pre-
ocuparea de căpetenie a Românilor de pretutindeni de a alege locul
cel mai frumos pentru biserică; silueta care suferă la Călinești-Susani
din cauza ieșiturilor de acoperiș ; locul excepțional al turnului la mijlocul
acoperișului, care se explică prin adăugirea ulterioară la vest a bise-
ricii ; rostul pridvoarelor de a servi la pomenirea morților și la sărbă-
torirea praznicelor, când vremea nu îngăduie să se întindă masa pe
pajiștea din jurul bisericilor; arcul frânt la bolta altarului din Borșa;
coiful excepțional cu bază octogonală; graba execuției și lipsa de ar-
monie la biserica din 1924 în Valea Porcului; în sfârșit sculptura ță-
rănească-geometrică față cu cea bisericească vegetală și marea circu-
lație a cărților bisericești din toate ținuturile românești. Aceste scurte
constatări ale autorului merită mențiune pentru un istoric de artă,
restul: descrierea, având numai valoare de repertoriu.

      Pentru primaoară acest material este adunat la un loc, ilustrat și
descris. Recunoscând munca depusă, lucrarea d-lui Brătulescu nu
poate fi totuși considerată ca o adevărată monografie de istoria artei.
Calitățile artistice atât de proeminente ale acestor biserici, deosebirile
față de celelalte monumente din Transilvania și părțile mărginașe,
studiul comparativ în general, apoi originea și desvoltarea stilului, în
sfârșit fixarea rolului ce-1 joacă în istoria artei au rămas netratate. Și
aceasta este chemarea principală a istoricului de artă. Având apoi în
vedere valoarea artistică a bisericilor maramureșene, capo-d’opere ale
artei naționale și publicația oficială în care au fost tratate, ele meritau
ilustrații mai bune, nu mijlocii ori slabe cum de fapt sunt, pentru ca
necunoscătorul străin ori Român să le poată aprecia după merit Ilu-
strația ireproșabilă face adeseori inutilă descrierea, în schimb chiar
cea mai bună descriere nu poate înlocui ilustrația, cum constatăm la
uși (p. 26, 13, 15, 124—5). Se simte lipsa reproducerii în imagini a
amănuntelor: a ușilor (numai 2), ferestrelor, crucilor de tot soiul, a
șindrilelor, a mobilierului (staluri, sfeșnice, tetrapoade, policandre), a
obiectelor liturgice (cruci de mână, potire, antimise, chivoturi, prapori,
etc.), a țesăturilor și broderiilor, cari toate sunt adeseori veritabile
opere de artă. In schimb alte părți ale publicației puteau lipsi (de ex.
ultimul capitol), altele puteau fi reduse (d. ex, p. 3—5).

      Când cineva scrie o lucrare asupra bisericilor de lemn nimic nu
e mai natural, decât cunoașterea perfectă a bibliografiei române și

BISERICILE DE LEMN DIN MARAMUREȘ


417


streine. Autorul nu dă dovadă de aceasta. D-sa explică de ex. întin-
derea tipului de biserică de lemn românească, până la granițele Slo-
vaciei (p. 5), iar rezumatul francez până „în regiunile slave locuite de
Români" (p. 151) fără a avea in vedere, că subsemnatul a stabilit aceasta
încă înainte cu 14 ani¹) și că în discuțiunile cu Sushko, Myslivec
și Tomkiewicz,* ²) care reprezintă punctul de vedere ucrainean și
cu Domanowsky³) care apără punctul de vedere unguresc — sus-
ținând primii că bisericile noastre au fost influințate de cele rutene,
iar ultimul influința ungurească — am adus suficiente argumente, do-
vedind contrarul, discuții ce au avut ca rezultat aprobarea punctului
meu de vedere de cătră învățații străini Steinbrucker, Strzy-
gowski, Antoni, Birchler, Wedel, Zâkavec, Reau⁴) și că
ultimul monograf ucrainean M. Dragan⁵ ⁶) ne confirmă în 1937, că
tipul nostru de biserică de lemn este o excepție la ei și nu e de ori-
gine ruteană. Când un adevăr, atât de nesocotit mai înainte de Ruteni,
a fost atât de greu și eficace restabilit de cineva în fața lumii științifice,
merita măcar a fi citat, în locul d-lui Zaloziecky, citat pe nedrept
de d-1 B. deoarece acesta derivă stilul bisericilor de lemn rutene dela
Sași prin tipuri intermediare ale județelor „ungurești" învecinate. (Fostul
senator Român Z, nu știa că județul Szolnok-Doboka este cel româ-
nesc al Someșului și că biserica din Berenczei (sic) este cea românească
din satul românesc Berința). Dacă d-1 B. cunoștea aceste discuții pu-
blicate, de sigur ar fi adus dovezi pentru bogăția decorativă și varie-
tatea bisericilor noastre de lemn, față de afirmațiile greșite ale Slavilor,
că ale noastre ar fi uniforme în construcție și sărace în decor. In pri-
vința originei turnurilor de lemn, d-sa cunoaște numai lucrarea mea
din 1931, nu noile dovezi din 1936 cu materialul nou (Noui cercetări
etc.). Necunoașterea bibliografiei străine se resimte de asemenea. Nu
putem progresa serios în știință, dacă nu cunoaștem cercetările ante-
rioare străine și române.

     Să îndreptăm acum unele erori. Planul bisericilor de lemn din
Maramureș și Ardeal nu este cruciform, cum afirmă d-1 B. (p. 143,
151), ci longitudinal, basilicâl, iar acesta este impus în primul rând de
materialul de construcție. Apoi planul basilical, fără cupolă, nu e bi-
zantin! (p. 6, 151). Planul treflat îl găsim excepțional și în Ardeal, în
Bilbor. O afirmație surprinzătoare este, că barocul ar fi venit în Ar-
deal prin Iugoslavia și Banat (p. 6), când știm precis, că el a venit
direct din Germania de Sud și Austria, iar coifurile bulboase ale bi-
sericilor baroce și postbaroce minoritare au influințat pe meșterii tur-
nurilor bisericilor de lemn românești, cum am arătat în jud. Arad și
Bihor și cum vom vedea și în jud. Hunedoara. Că bulbul ar repre-


          C. Petra nu, Die Kunstdenkmăler der Siebenbiirger Rumănen. 1927, p. 45—6.
Idem, Bisericile de lemn din jud. Arad. 1927, p. 37—39.


       ²) Idem, Bisericileede lemn ale Românilor ardeleni. 1936, p. 23—28.


       ³j Idem, Nomelles discassions, etc. 1939, p. 4—11; Idem, Influence de Part
populaire des Roumains. 1939, p. 14—15.


       ⁴) C, P e t r a n u, Bisericile de lemn ale Românilor ardeleni, p. 4, 24; Idem,


Noui cercetări yt aprecieri, 1936, p. 47; Idem, Nouvelles discassions, p. 15, 17, 19.


       ⁶) M. Dragau, Ukrainski derevljiani cerkvy. Castyna draga-ilustracii. Lwow, 1937.

418


CORIOLAN PETRANU


zenta „moda ruteană" (p. 84) e inexact. Ceea ce numește d-sa pi-
lastru (p. 10 și in alte cazuri) este o parte a cadrului, ceea ce nu-
mește balconaș este galerie. Toate acestea denotă cunoștințe insufi-
ciente de istoria artei. încercarea de a fixa măcar aproximativ vechimea
bisericilor pe baza datei clopotelor, icoanelor, este riscată. Numărarea
colonetelor dela galeria turnului este uneori inexactă. Influența ru-
sească (p. 37 și 53) este nedovedită și neverosimilă. Zugrăveala bise-
ricilor de lemn se face de obiceiu numai acolo pe pânză, unde se în-
tâlnesc câte două scânduri ori grinzi. Motivul garoafei este mai repede
islamic decât român. Burcușii sunt Prusianii încreștinați abia în sec. 13;
e greșit a-i aduce în legătură cu cânii ciobănești (p. 39). In locul hărții
„după" Gonczy, preferam una curat românească.

      Inafară de lacunele semnalate în alineatul 2 și 3 mai relevăm
câteva. Ar fi fost de dorit o statistică a tuturor bisericilor de lemn
existente în Maramureș, cu indicarea plășilor, iar la descrierea biseri-
cilor indicarea părților vechi și noi. Biserica din Dragomirești merita
și ea un capitolaș. Șt. Meteș în lucrarea sa asupra zugravilor români
comunică și alți meșteri, care au lucrat în Maramureș, inafară de cei
înșirați de autor. Cu toate lacunele, erorile, imperfecțiunile, lucrarea
d-lui B. rămâne, în sărăcia publicațiilor românești de artă, o operă
folositoare.

      Dacă am căuta să fixăm particularitățile bisericilor de lemn ma-
ramureșene față cu cele ardelene, am putea releva următoarele: 1. Ca-
lități artistice superioare; 2. Verticalismul mai accentuat la corpul clă-
dirii și la turn; 3. Console treptate sub galeria turnului; 4. Decor de
șindrilă uneori (în loc de scânduri cioplite) din jos de galeria turnului;
5. Acoperiș dublu la navă și pridvor, uneori și la apsidă; 6. Arcade
suprapuse la pridvor; 7. Ieșitura colțului de sus a acoperișului la Est
și Vest. Ultimele trei particularități le găsim și la bisericile de lemn
din Sătmar. Rămâne de cercetat, unde se găsesc ele în număr mai
mare, apoi unde au fost create. Părerea dș. I. Balogh, că acope-
rișele duble și arcadele suprapuse ale bisericilor de lemn rutene ar fi
influențat pe ale Românilor cade, deoarece cercetând albumele biseri-
cilor rutene și slave în general, am constatat că acoperișele duble simt
cunoscute nu numai la Rutenii vecini, dar și în Ucraina, Moravia,
Slovacia, la noi, inafară de Maramureș și în Sătmar. E greu de în-
chipuit ca toate aceste provincii să le fi luat dela Ruteni. Arcadele
suprapuse sunt rare în Ucraina, iar la Rutenii din fosta Ungarie sunt
asemănătoare cu cele ale Românilor din Maramureș și Sătmar, dar nu
la bisericile cu cupolă sigur ucrainene, ci la cele longitudinale de tip
românesc. De aici deducem, că aceștia le-au primit dela noi,

CORIOLAN PETRANU

Dr. ȘERBAN LUNGU: EDUCAȚIA NAȚIUNII')

      Preocupat de constituirea „unei științe a educației națiunii, ca
știință etnică a educației**, D-l Ș, Lungu ne înfățișează, în acest prim

      ’) Sibiu, Dacia Traiană, 1940.

\              Dr. ȘERBAN LUNGU: EDUCAȚIA NAȚIUNII                419


volum, fundamentele teoretice ale poziției ce o ia în fața problematicei
generalei a educației națiunii.

      Atrași de un mod personal de a privi fenomenul educativ, care
iese din țâțânele tratatelor „clasice** și depășite, mărturisim din capul
locului că, dacă fundamentările principiale ale autorului prezintă uneori
aspecte vulnerabile, ultimele treizeci de pagini (109 —139), de o remar-
cabilă consistență a gândirii, rezumă o întinsă experiență intelectuală
și o particulară familiaritate cu noile curente educative; iar dacă lu-
crarea rezistă încercării de a o rezuma — ea însăși fiind o „concluzie
a unor ample cercetări**, după mențiunea autorului —, ne vom năzui
totuși să desprindem câteva puncte de referință lămuritoare.

      Educația, „funcțiune de înrâurire sufletească și spirituală în inte-
riorul poporului", contribue „direct la creșterea și desvoltarea acestuia,
spre a deveni conștient de sine și puternic, — spre a deveni națiune".
Ce este națiunea?

           „Națiunea este... un popor ajuns la acea deplină conștiință
     de sine, care este expresia comunității de vieață a tuturor ace-
     lora : care au aceeași origine și același pământ, care trăiesc, acțio-
     nează și simt în comun, având aceeași limbă, aceleași credințe,
     obiceiuri, tradiții ș. a. și nutresc aceleași aspirații și idealuri, po-
     potrivit firii și destinului lor. In acest înțeles, națiunea întregește
     organic, pe plan sufletesc și spiritual, vieața poporului în deve-
     nirea lui. Ea este însuși poporul ajuns la maturitate. Intre ceea ce
     este și ceea ce trebue să fie un popor, se situiază problema edu-
     cației lui... Pentru educația poporului, educația națiunii este un
     principiu director și o realitate de urmat" (p. 10).

      Știința educației este așa dar normativă. Care este situația așa
zisei educații individuale?

           .O adevărată educație, fie individuală, fie comunitară, este
     totdeauna o funcție a vieții interioare a poporului în însăși des-
     voltarea sa. Chiar educația individuală nu poate face abstracție
     de această realitate originară. O știință a educației națiunii este
     posibilă numai plecând dela această realitate în devenire a vieții
     poporului în totalitatea lui. Ea urmărește cât mai nemijlocit pro-
     cesele interioare ale devenirii, ale creșterii poporului spre a de-
     veni națiune. Toate celelalte înțelesuri date funcțiunii educative,
     sunt condiționate de această funcție fundamentală, sunt derivări
     sau devieri ale ei" (p, 3).

Educatorul

           „este el însuși un produs al unui complex de înrâuriri, care
     depășesc mult, nu numai cunoașterea și posibilitățile lui intelec-
     tuale, ci și întreaga lui individualitate. El însuși este membrul
     unei familii și al unui loc, al unui popor, rase, culturi, etc., care
     toate își au contribuția lor, în structura personalității lui. El nu
     este chemat, «ând este chemat, decât să transmită, să mijlocească
     educația, dai nu s'o „facă". Același lucru în ceea ce-1 privește
     pe cel de educat. Și acesta își are „mediul** lui de vieață și indi-
     vidualitatea lui, fără a căror înțelegere și respectare nu există
     educație** (p.- 110).

r


420                          DIM. TODORANU                           /


      In „dislocarea axială** în care individualitatea poporului deține
locul central în raport cu mentalitatea individualistă a culturii moderne,
autorul vede expresia crizei culturii contemporane și zorile unei noi
culturi totalitare.

      Primatul poporului în ordine educativă a făcut pe autor să pro-
cedeze la o aspră și necruțătoare critică a conceptului tradițional al
științei intelectualiste, raționaliste și a sistemului „universal" de vieață
ce derivă din ea, pentru a accentua realitatea complexă și irațională
a poporului, — cu specială oprire la structura și particularitățile po-
porului nostru. In acest loc, autorul reia problema autohtoniei și spe-
cificității noastre etnice, a luptei dintre „formă și fond", a desrădăcinării,
a potențialului de vieață a țărănimii, etc.

           „Dacă pe plan european, criza actuală este produsul unei
     stări de transiție, dela individualismul și raționalismul culturii
     moderne la spiritul noilor vremuri care se anunță, sau cu alte
     cuvinte o dislocare axială dela individualism la poporanism (po-
     poarele ca centre axiologice: în cultură, știință, artă, etc.), apoi
     pe plan românesc, aceeași criză se răsfrânge în profunda discre-
     panță dintre țărănime și burghezime** (p. 106).

      Iar „centrul de optimă perspectivă în pătrunderea" vieții po-
porului nostru este azi:

           „acela al punctului de organică întrepătrundere dintre țără-
     nime și burghezime. Intre țărănimea care trăește și realizează un
     trecut dat și între burghezimea care străduește în anticipările unui
     viitor „dat", avem toate fazele intermediare, de transiție, a căror
     organică structurare — integrare, diferențiere — creiază rostul
     prezentului" (p. 110).

      In fața procesului de desrădăcinare a păturii noastre țărănești, sub
influența culturii „modeme",

           „revenirea la sat înseamnează reluarea contactului cu realitatea
naturală, cu natura în toată complexitatea ei nativă. Aceasta în-
semnează regenerarea neamului însuși; însemnează conservarea
vitalității lui în fața pericolului unei îmbătrâniri precoce" (p. 114),
Căci:

           „La popoarele și națiunile, dotate cu o înaltă conștiință de
     sine, și mai ales cu o puternică vitalitate, simțirea și conștiința
     acestor invizibile legături cu matricea originară a vieții, le gene-
     rează și le insuflă un puternic simț al realității. Istoricitatea și
     ecumenicitatea (ca autohtonie), ca expresie a acestor profunde
     înrădăcinări, formează temeiurile vieții și conștiinței națiunii"
     (p. 122).

      Ne vom opri însă asupra unei teme destul de desbătute și la
umbra unor discuții de mare amploare filosofică și științifică — ce nu
sunt și nu vor fi încheiate, — ne îngăduim câteva însăilări marginale.
Există incontestabil în epoca noastră un vădit curent anti-intelectualist,
care tinde să detroneze rațiunea și intelectul de pe piedestalul privi-
legiat, pe care le-au așezat secole de meditație și creație științifică.
Autorul de care ne ocupăm scrie în această privință:

   \               Dr. ȘERBAN LUNGU : EDUCAȚIA NAȚIUNII                421

    ■ \


           ... „dacă știința prin însăși ființa ei este condiționată — hic
      et •nune — de o anumită „situație", de vieața nemijlocită a reali-
      tății înconjurătoare a poporului care a creat-o, ea este prin însăși
      natura ei națională" (p, 2—3).

Apoi:

           „... după tragica dar deosebit de fructuoasa experiență a ma-
      relui războiu, este mai presus de orice îndoială că adevărurile
      general-valabile și universale ale științei au fost profund sdrunci-
      nate printr’un iremediabil fiasco. Acest „faliment" al rațiunii în
      cele mai critice momente ale vieții popoarelor, este o tipică de-
      monstrație, că dincolo de rosturile ei reale, primează o realitate
      a vieții, din care rațiunea nu este decât o mică parte constitutivă"
      (p. 30. Să se noteze aici două idei absolut distincte).

Sau:

           „ ... știința este profund înrâurită în însăși structura ei in-
      terioară de-o anumită viziune despre lume și vieață, caracteristică
      vieții unui anumit popor, rasă, destin, etc. A elimina din ființa
      ei toate aceste înrâuriri care-i formează specificul, de dragul unor
      pretinse norme, universale și necesare, ale cunoașterii conceptuale,
      este a o distruge în însăși viabilitatea ei" (p. 39).

Soluția autorului:

           „Există o cunoaștere intuitivă, care depășește cunoașterea
      rațională: ea este aceea care naște din conviețuirea comunitară,
      care se traduce în individ ca conștiință" (p, 51)..." Conștiința,
      ca expresie a vieții, nu mai poate fi înțeleasă ca o funcțiune spe-
      cifică, individuală, redusă în special la dualismul gnoseologic su-
      biect-obiect ... In raport cu conștiința individuală, conștiința po-
      porului formează un tot de vieață, un organism supraindividual,
      prin care conștiința individuală își primește sensul și valoarea
      structurii sale" (p. 47).

      Să vedem acum ce este această intuiție totalitară la unul din
celebrii teoreticieni ai intuiției, la Bergson, deși autorul este de părere
că Bergson n'a tras toate consecințele cercetării sale:

           „Bergson susține că „intuiția este un instinct devenit des-
      interesat, conștient de sine însuși, capabil de a reflecta asupra
      obiectului său și de a-1 lărgi la nesfârșit" (p. 40)..." prin intuirea
      nemijlocită a vieții și a materiei în același timp, ... actul cunoa-
      șterii coincide cu actul generator al realității" (p. 41).

D-l Lungu e de părerea că:

           „cunoștiința intuitivă... tinde la o însimțire (intropatie, Ein-
      fiihlung) la o viziune totală a vieții, in cape cunoaștere și reali-
      tate, cunoaștere și trăire formează un tot inseparabil" (p. 4).

In concluzie autorul scrie :

           „Raționalismul dă o importanță exclusivă reflexiunii, totali-
tarismul atribui intuiției totalitare un rol covârșitor" (p. 57).
Prin urmare „reflexiunea" este de ordin raționalist; cum rămâne
însă cu precizarea — singura precizare de altfel — din definiția berg-
soniană a intuiției, că intuiția este un instinct „capabil de a reflecta ‘)


       ') Sublinierea noastră.

422


DIM. TODORANU


asupra obiectului său“ ? Nu cumva intuiția, care, vrând nevrând, trebue
să facă apel la reflexiune — deci la un factor de ordin intelectual și
rațional — nu e decât o regresiune la datele imediate ale conștiinței,
am spune chiar la o formă „inferioară" de cunoaștere și prevedere?
Nu încercăm câtuși de puțin să ne abatem în teoria cunoașterii, căci,
repetăm, problema se discută de secole fără a fi ajuns la formulări
definitive, dar trebue să menționăm faptul că atunci când în numele
problemelor educative se vorbește de „falimentul" științei, este necesar
să se lămurească despre care știință e vorba. Noi am ajuns demult
la convingerea că științele biologice sunt într'un impas, că se impun
noi orizonturi teoretice, că principiile explicative existente sunt uneori
nesatisfăcătoare și că desvoltării uriașe a științelor teoretice și aplicate
ale Materiei îi corespunde o fază de tinerețe a științelor Vieții, — iar
realitățile vitale îi depășesc în complexitate și amploare toate aspectele
naturii anorganice.

      Să presupunem totuși că intuiția este superioară, ca metodă și
singura operantă în materie de cunoaștere a vieții; cum vom exprima
rezultatele ei, dacă nu tot în termeni conceptuali, mai mult sau mai
puțin abstracți? Operele lui Bergson, acest mare dușman al intelec-
tualismului, nu sunt admirabile momente de cugetare, nu sunt ele ex-
presii desăvârșite, sub raport stilistic, ale gândirii discursive? Cunoa-
șterea reală, totalitară nu este transmisibilă, sau dacă este exprimabilă,
se poate înfățișa numai prin categoria artei?

      Faptul că inteligența ori rațiunea, utilată cu conceptele și ipo-
tezele operante la nivelul material al realității s'a izbit de rezistențe
neașteptate la nivelul vital al realității, poate însemna mai curând că
drumul este greșit, decât că trebue, fără niciun preaviz, să ne dis-
pensăm de serviciile intelectului. Inteligența și în genere toate func-
țiunile cognitive sunt instrumente în serviciul tendințelor mai mult sau
mai puțin iraționale ale Vieții. E posibil însă ca în cursul evoluției in-
dividuale, cercetarea adevărului să devină autonomă, să dobândească
o autonomie funcțională, transformându-se într'o forță dinamică de
motivare a întregei activități personale. Numai în acest chip ne putem
da seamă de nebănuitele rezultate ale cercetării. Atitudinea intelec-
tualistă, ca viziune despre lume și vieață, este tot așa de justificată ca
și cea care ridică la rangul de valoare supremă a existenței „simțirea"
ori „voința" irațională... Iar viziunea globală asupra realității este
mai curând o filosofie a științei, decât știință propriu zisă. De altă
parte, utilizarea datelor științei este condiționată de împrejurări sociale
și istorice și nici decum nu este dată în descoperirea adevărurilor ca
atare. In ultimă analiză, problema științei e o problemă de metodă nu
de funcțiune mintală, — pentru motivul că nu putem crea noi func-
țiuni mintale cognitive, ci numai noi instrumente capabile să amplifice
și să structureze în forme nouă puterile noastre, limitate de structura
biofiziologică specific umană.

      Ne oprim un moment și la concepția organicistă a autorului.
„Organism", „supraorganism", revin mereu în paginile lucrării și credem
că autorul se depărtează de concepția sociologică „organicistă" — că-
reia i s’au adus atât de întemeiate dovezi că societatea nu poate fi

Dr. ȘERBAN LUNGU: EDUCAȚIA NAȚIUNII


423


identificată cu organismul uman; înțelegând numai raporturile de mu-
tuală dependență între membrii constitutivi ai poporului sau națiunii
și condițiile generale ambiante. Căci noi nu credem, până găsim probe
contrare, că afirmația autorului:

           „... o populație formează în mod natural o totalitate or-
     ganică cu spațiul ei de vieață, de care o leagă nenumăratele ei
     legături: teritoriale, rasiale, istorice, etnice, etc., care toate o în-
     rădăcinează într'o realitate dată, — într'un destin — care îi
     structurează vieața și față de care orice desrădăcinare însemnează
     o iremediabilă degenerare" (p. 70),

poate fi susținută, mai ales în partea ei ultimă. E greu să se dove-
dească că fondatorii Americii, de pildă, care s'au desrădăcinat din
realitatea totalității organice a poporului din care făceau parte, sunt
condamnați prin aceasta chiar unei iremediabile degenerări; mai cu-
rând putem spune că nu puteau suferi poverile destinului impuse de
momentul istoric al poporului înnăuntrul căruia s'au născut, căutând,
prin aventură, să-și făurească un nou destin. Nu credem că explora-
torul, care își dobândește a doua patrie în pământul descoperit, este
sortit degenerării, ci mai curând că va duce în pământ nou multe din
orizonturile sub sau inconștiente ce le are în comun cu grupul etnic
în care s'a născut și pe care le va fructifica în alvii nouă. E dat în
destinul tragic și grandios al omului de a rupe, aventuros, cătușele
naturii; altfel natura l-ar fi putut dota numai cu desăvârșite instru-
mente instinctuale de adaptare.

     In ansamblul său, lucrarea ne înfățișează o interesantă perspec-
tivă totalitară în problematica devenirii dela „popor la națiune" ; ea
va dobândi conture din ce în ce mai precise pe măsură ce va fi com-
pletată cu restul volumelor. Probabil că și observațiile noastre rezidă
pe lipsa unei viziuni de ansamblu a celor cinci volume din care se va
compune lucrarea.

DIM. TODORANU

MARAMUREȘUL NOSTRU

     Țara voevozllor români nu s'a învrednicit până acum să aibă o
monografie demnă de trecutul el glorios. Până la cartea D-lul Prof.
Alexandru Flllpașcu, Intitulată Istoria Maramureșului,’) s’au scris
numeroase fragmente atât de Români, cât șl de Unguri. O Icoană Istorică
de ansamblu era necesară, mai ales în împrejurările de acum, chiar
„fără pretenția de a fl elaborat un studiu complet șl Întocmit după toate
cerințele Istoriografiei moderne" — cum precizează autorul în prefața
lucrării sale.

     In cele dintâi mențiuni despre acest ținut curat românesc, Mara-
mureșul cuprindea șl provinciile Ung șl Bereg, cu voevozl români
independenți, în fegături polltico-sociale șl de rudenie — totuși — cu
voevozli maramureșeni. Documentele veac. XIV șl XV ne arată că
„provinciile Maramureș, Ung șl Bereg formau pe vremuri un mare

       București, Tip. Ziarului „Universul", 1940, în 8; 270 p. (2 hărți, 1 tablă
genealogică).

424


I. CRĂCIUN


voevodat românesc, care se întindea până la valea Ondave! și confluenta
Bodrogulul cu Tisa" (p. 9), După năvălirea Ungurilor autoritatea voe-
vozilor români din Ung și Bereg a scăzut treptat-treptat, păstrându-șl
titlurile șl privilegiile străvechi până in veac, al XV-lea, când urmașii
lor, inglobându-se in nobilimea feudală, au pierdut șt titlurile și instituția
voevodală, La 1373 Maramureșul însuși devine un comitat feudal al
Ungariei, Instituția voevodală continuând să mai existe un timp oarecare.

      Privitor la numărul locuitorilor, d-1 Filipașcu constată în 1938:
Români, 97,269 ; Țipțerl, 4734; Ruteni șt elemente rutenizate, 19,864;
Elemente maghiarizate, 9880; Evrei, 37.430,

      Maramureșul a făcut parte din Dacia lui Boerebista, iar după
înfrângerea lui Decebal de către Traian „Dacii libert" și-au organizat
în Maramureș o patrie nouă, Ondava, Codrava, etc,, sunt nume de
origine dacă. O mulțime de monede găsite la Giulești, leud, Slatina,
Petrova și in alte părți constltue, apoi, dovezi despre stăpânirea romană.

      Năvălirile barbare din Evul mediu au lăsat mal multe urme in topo-
nimia locală. La venirea Ungurilor Istoricul maghiar T, Lehoczy,
admite că chiar și „în părțile Beregului au locuit populațiuni românești"
(p, 26), Maramureșul a rămas neatins de invazia ungurească, păstrându-și
independența politică până spre sfârșitul veac, al XlV-lea, Cavalerii
teutoni, așezați în acest ținut Ia 1211 de Regele Andrei al II-lea pentru
paza hotarelor, au fost izgoniți de același Rege după 13 ani, la 1224,
Marea năvălire tătărească din 1241 n'a ajuns in Maramureș, dar după
trecerea pericolului, Bela al IV-lea a așezat in 1246 coloniști Sași la
Beregsas, apoi la Seleuș șl pe câmpia Tisei până la Teceu, „Dacă totuși
Maramureșul a reușit să-și păstreze independența, se datorează exclusiv
împrejurării, că era locuit de Români curajoși, viteji și iubitori de
libertate, aliați cu înălțimile munților șl cu desișul pădurilor, familiarizați
cu toate trecătorlle, cu toate colțurile de văl și ascunzișurile din păduri,
cu toate cazanele de munți, asupra cărora se putea arunca cu pietre
în stare să spargă orice dușman" (p. 34—35),

      Teoria unor istorici interesați, că Maramureșul ar fi fost un teri-
toriu nelocuit și că Românii ar fi fost colonizați de Laslău Cumanul la
1284 (nu la 1248, cum se spune greșit) e, firește, fantezistă pentrucă,
dupăcum afirmă autorul însuși, nu există niclun document, care să
facă vreo aluzie măcar despre vreo colonizare a Românilor pe pă-
mânturile locuite de ei, „In cele mal vechi diplome ungurești, Românii
din Maramureș apar ca un popor numeros, independent și cârmuit de
voevozl și cnezi proprii, ca popor statornic, privilegiat șl stăpânul
exclusiv al întregului ținut" (p, 35). Am fi nedrepți dacă nu am pomeni
aci și cuvintele arhivarului Petrovay G y 6 r g y, un specialist al locului,
care are următoarele păreri: „La Români nu se potrivește Ipoteza
istoriografiei ungare, care susține, că Românii ar fi venit peste Unguri,
deoarece el au fost investiți cu atari privilegii, cum n'a putut să aibă
niciodată un neam de păstori, emigrat pe încetul, păscându-și turmele,
Ori, ca un dușman de neam străin, prins în luptă și neinrudit cu Ungurii,
să fie colonizat și să fie încredințat cu apărarea hotarelor, e de-a-dreptul
un non sens. Românii din Bereg și Maramureș n’au fost supuși auto-
rității comitatului șl a pretorilor județeni, ci erau subordonați voevozilor

MARAMUREȘUL NOSTRU


425


aleși de el Înșiși, deosebit în fiecare județ; aceștia conduceau in războaie
pe cei înarmați, 11 judecau și rezolvau procesele dintre dânșii. Ase-
menea privilegii... a putut să primească numai un neam de viteji**...
(p. 35—36).

      Până la începutul veacului al XV*lea nu sunt știri destul de precise
asupra organizării bisericești în Maramureș. Se cunosc doar mănăstirile
din Peri (1389), unde Patriarhul Antonie din Constantinopol institui un
exarhat pentru tot ținutul Transilvaniei de Nord, și apoi Bârsana (1390)
șl leud (1411).

      Introducerea feudalismului în Maramureș a provocat o serie de
nemulțumiri între o seamă de fruntași, in frunte cu Bogdan voevod,
cate in 1359 trecu cu grosul populației a 300 de sate in Moldova,
organizând un nou Voevodat independent dincolo de munți, după ce
alungase de aci pe fiii Iul Sas Vodă, acesta fiu al lui Dragoș Voevod,
venit tot din Maramureș.

      Consecințele celor două emigrări masive ale maramureșenilor in
Moldova, sub Dragoș șl sub Bogdan, au fost: desființarea treptată a
autonomiei provinciei prin instituirea comitatului, având in frunte dela
1373 comiți supremi, iar dela 1383 și vicecomiți — în locul instituției
voevodatulul și a cnezatelor — și colonizarea Rutenilor în locurile
rămase depopulate prin emigrările pomenite. „In anii 1414—1418 o
suită de maramureșeni, condusă de vice-comitele Seneslau din Dolha,
a însoțit pe Sigismund la conclliul ecumenic din Konstanz, unde au
făcut furori, din cauza giuvaerelor mari, care le împodobeau mânile și
armura. De fapt acestea nu erau decât un fel de cvarț, numit diamant
de Maramureș, care-ți dă iluzia unul diamant veritabil*¹ (p, 67).

      Maramureșenii au participat cu multă vitejie la toate expedițiile
militare conduse de eroul român al creștinătății lancu Hunlade și de
fiul acestuia, Matla Corvinul. Ca semn al recunoștinții regești, acesta
din urmă numi în fruntea Maramureșului doi comiț supremi români,
în 1465 pe Simlon Birău, iar în 1467 pe bănățeanul Paul Chinezul.
Nu mică a trebuit să fi fost vitejia maramureșenilor șl în lupta dela
Bala din 1467, unde Ștefan cel Mare al Moldovei sfărâmase oastea Iul
Matla, din care Regele însuși a scăpat cu câteva săgeți în spate numai
datorită vitejiei Românilor săi din Maramureș. E adevărat, că după cum
n'a uitat toată vieața sa săgețile primite în Moldova, tot astfel n'a uitat
o seamă de familii românești maramureșene, credincioase lui cu ocazia
acestei singure lupte pierdute de el în decursul celor peste 30 ani de
domnie strălucită pe tronul Ungariei, ridicându-le la rangul de liberl-
baronl, un privilegiu extraordinar, dăruit numai pentru calități războinice
excepționale. In fruntea acestor familii au fost: Ambrosiu din Dolha,
Bogdan din Petrova și încă alte unsprezece, pomenite de autor
(p, 73). Un sprijinitor al intereselor românești in Maramureș va fi fost
șl Blrtoc Dragfy, rudă cu Ștefan Vodă al Moldovei, care ’ⁿ 1493 era
șl voevodul Transilvaniei. Puterea și autoritatea crescândă a acestuia a
produs mare îngrijorare și invidie între magnații unguri, ajungând în
dlsgrațle la 1498 șl fiind destituit în acest an din demnitatea de voevod
al Transilvaniei. Dieta din 1502 n’a uitat, apoi, să precizeze printr'un
articol, imposibilitatea vreunui Român ae a mai putea deveni voevod
al Ardealului.

426


I. CRĂCIUN


      Cu toate că foarte multe numiri de munți, de văi șl chiar nume
de familii au fost trecute in diplomele nobiliare sub forma ungurească,
aceasta nu îndreptățește pe nimeni să creadă că Maramureșul a fost,
sau este, unguresc. D-1 Fillpașcu are dreptate când separă grâul de
neghină și precizează sutele de numiri vechi românești metamorfozate
(pag. 79—85) Interesant capitolul privitor la satele șl proprietarii lor In
veac, XIV—XV, Familiile originare din Maramureș își vor putea iden-
tifica cu ușurință pe strămoșii lor nobili (pag, 86—104). De ce cuvântul
„ieraș"; Ierașul de jos, Ierașul Slghet, pentru „plasă" ? Oricât ar fi de
maramureșan acest cuvânt, tot urmă străină el

      La începutul veac, al XVI-lea majoritatea nobililor români au fost
reduși la moșioare modeste, încât nu e mirare că aproape toți acești
nobili din Maramureș s'au alăturat revoluționarilor conduși de Dozsa la
1514. O parte din moșiile confiscate după revoluție au fost dăruite lui
Ștefan Verboczy, celebrul codificator al unor legi nedrepte pentru toți
Românii. După lupta dela Mohâcs (1526) șt prefacerea Ungariei în pa-
șalâc turcesc, Maramureșul a fost anexat la Transilvania (1538). Calvi-
nistnul a desnațlonalizat multe familii românești, iar desființarea exar-
hatului din Perl „a dus în mod fatal la calvlnlzarea oficialității bisericii
maramureșene" (pag. 108)

      In anul 1685, armata imperială, condusă de generalul Veterani, a
ocupat Maramureșul, cauzând provinciei, șl așa săracă, pagube în va-
loare de peste 2 milioane florenl, ceea ce însemna ruinarea completă.
In aceste împrejurări de nemulțumiri generale apare figura de haiduc
a Iul Pintea Viteazul, ,.Se mai arată șt azi piatra, pivnița, Izvorul, fân-
tâna, masa, piatra de moară, peștera și alte lucruri de ale lui Pintea,
care după tradiția poporului nu putea să fie ucis decât cu trei gloanțe
de argint, amestecate cu trei boabe de secară și cu trei cuie de pot-
coavă de mânz de primăvară. In biserica din Budești se mal păstrează
cămașa de zale și coiful lui Pintea, pe care le-a îmbrăcat un volnic
din Maramureș, ca să defileze în fața tribunei regale la marea serbare
națională dela Alba-Iulia din 20 Mai 1929" (pag. 117).

      Foarte încurcată și jalnică e Istoria bisericii din Maramureș In
veac. XVI șl XVII, „Fiind preoția ereditară în aceeași familie, preotul
se îngrijea singur de un urmaș dintre fiii săi", trimițând pe unii din
copii sau gineri să învețe carte la mănăstirile din Moldova, sau aducând
câte un călugăr pentru învățătură din această provincie (pag. 127). Un
preot maramureșan mărturisește despre predică unul călător german
„că o citește, pentrucă dacă ar rosti-o fără carte, credincioșii nu i-ar
da crezare" (pag. 128), Boierii din Maramureș corespondau in limba
română cu vecinii ior blstrițenl. Conflictele pentru întâietatea locului
„jupâneselor" în biserică există șl acum, „deoarece descendenții de azi
al vechilor nobili țin încă morțiș la locurile din biserică, moștenite din
neam în neam" (pag. 129).

      La 1542, comandantul cetății Ungurașului — de sub stăpânirea
lui Petru Rareș — a fost un maramureșan, iar secretarul acestuia, Petru
Porembsky, „își exprima teama, ca nu cumva Românii, cari locuesc
mai multe ținuturi șl vorbesc aceeași limbă, să se unească cu Moldo-
venii" (pag. 130). Despre mai mulți legători de cărți iscusiți în Mara-

maramureșul NOSTRU


42?


mureș, intre cari șl un loan de Petrova, pomenit la 1657, amănunte la
pag. 131.

      In timpul tentativelor pentru unirea bisericii românești cu Roma,
comisia oficială constituită la 26 Septemvrie 1699 cu scopul de a cer-
ceta dorințele Românilor cu care biserică vor să se unească, „constată
cu surprindere că Românii din Maramureș doresc in unanimitate să se
unească cu calvinii..." (pag. 134), Unirea bisericii Românilor din Mara-
mureș cu Papa la scăpat „de pericolul calvino-maghlar, cât și de cel
rutean" (pag. 143),

      Rolul lui Pintea Viteazul și al altor Români maramureșeni in re-
voluția lui Fr. Râkoczy II, pare a fl fost considerabil. Șeful revoluției
are, de altfel, cuvinte de admirație pentru Grlgore Pintea în memoriile
sale. Deși la încheierea păcii din Satu-Mare (1711) Maramureșul și-a
exprimat dorința să rămână șl pe mal departe unit cu Transilvania,
împăratul decretă la 1732 anexarea lui la Ungaria. „Astfel maramure-
șenii, rupțl de frații lor din Ardeal, au fost dați pradă Ungurilor șl Ru-
tenilor" (pag. 153).

      Pe locul străveche! mănăstiri din Peri, după ce a fost incendiată
și distrusă, azi străjuește o cruce, vestind trecătorilor vrednicia marilor
ctitori români din veac, al XlV-lea — cum constată autorul.

      Sub domnia lui losif II apar primele sinagogi în Maramureș și se
Introduce limba germană în administrație, Iar sub Leopold II propu-
nându-se, la 1791, înlocuirea Umbli germane cu cea maghiară, „mag-
nații au pretins reintroducerea limbii latine, pe care o considerau ca o
parte integrantă șl ca o garanție a privilegiilor nobiliare, Iar introdu-
cerea limbii maghiare ca o scufundare in barbarie..." (pag. 157). Limba
ungurească se va introduce, totuși, la 1840.

      Jurisdicția episcopiei rutene din Muncaclu în decurs de 120 de
ani a avut un rezultat dezastruos pentru Românii din Maramureș. Sub
influlnța unor preoți români, trecuțl din interes la rutenism, sau înstrăinat
întâi familii, apoi sate întregi — îoșirându-se cu numele familiile și co-
munele rutenlzate (pag. 163—164). In afară de mănăstirea din Peri,
Maramureșul a mai avut și alte 17 mănăstiri (pag. 165—168 înșirate
împreună cu un scurt istoric).

      Cea mai teribilă plagă a Maramureșului au' fost șl sunt Evreii.
Chemați de Andrei II în veac, XIII și însărcinați cu schimbarea banilor
și cu încasarea impozitelor și a veniturilor erariale, și-au îndeplinit atât
de bine misiunea încredințată, încât a fost nevoie de intervenția Papei
la 1233, ca în disperarea lor creștinii să nu mai treacă la păgânlsm.
Apoi nu se mai pomenesc Evrei până la conscripția din 1728, când
sunt amintiți 9 inși, 6 dincoace și 3 dincolo de Tisa. In 1780 apare
prima sinagogă, la Slghet, La 1787 numărul lor se ridică la 1214 băr-
bați, în 1804:2448 bărbați șl 682 femei măritate, iar la 1840 reprezintă
5.59°/₀ din întreaga populație, adică 7079 suflete, pentru ca la 1900 să
fie 56.006, în 1919 (pentru o treime din Maramureș) 14.000, iar recen-
sământul românesc din 1930 să constate 34.000 de suflete, adică 22%
din populație. „Această creștere atât de mare amenința fără doar și
poate cu o totală jidovlzare a Maramureșului".

428


I. CRĂCIUN


      Pe Evrei „oficialitatea maghiară i-a sprijinit cU toată puterea, con-⁴
siderându-l de cel mat buni aliati pentru crearea unei hegemonii Un-
gurești in Maramureș" (pag. 171). Ștllndu-i protejati de autorități, Ro-
mânii au fost siliti să sufere în tăcere toate umilirile, mulțumindu-se
să-și boteze cânii cu nume jidovești.

      Se constată emigrări de Români maramureșeni încă din veac. XV.
La 1789 trec în Moldova nu mat puțin de 1990 familii; în America
au plecat la 1904:1106 persoane, iar la 1906:2229 (pag. 173—178
cu numele familiilor nobile emigrate și cu lista satelor nou înființate).

      In revoluția din 1848 maramurășenli au luptat alături de împărat,
afară de câțiva intelectuali. La 1861 s'a înființat „Asocîațiunea" cultu-
rală, care in anul următor reuși să deschidă o Preparandie pentru în-
vățători la Slghet, mutată in 1869, forțat, la Gherla. Rolul neromânesc
al celor doi Mlhaly Peter, tatăl șl fiul (pag. 215 - 219). In 1898 loan
Mihaly candidează pentru funcțiunea de vlce-comite al Maramureșului,
dar cade față de un neînsemnat candidat ungur, „Ca răspuns la aceasta,
peste 3 ani el a publicat opera monumentală Diplome maramureșene,
dovedind cu prisosință continuitatea neamului în moșia lui Traian și
virtuțile alese ale voevozilor și cnejilor maramureșeni, strămoșii săi"
(pag. 220). La alegerile dictate din 1906 viitorul profesor al Universi-
tății din Cluj, Dr. G, Bilașcu, a căzut șl el în fața teroare! deslfințulte.
Iar pentru atitudinea țăranilor spicuim următorul exemplu: „In Apșa
de jos învățătorul reuși să adune în jurul său vreo 80 de țărani, sub
pretextul de a-1 învăța scrisul șl cititul. Când însă țăranii constatară cu
uimire, că învățătorul vrea să formeze din ei un cor unguresc, au pă-
răsit sala cu toții, protestând energic șl spunând, că ei n’au venit să
învețe hora lui Kossuth, dar dacă vrea să-l învețe și cântări atunci să-l
învețe cântări bisericești și doine românești, adică cântări folositoare"
(pag. 226).

      Nu cunoșteam amănuntul, că tn ziua de 1 Decemvrie 1918, pe
lângă delegații oficiali la Alba-Iulia, Maramureșeni au ținut o mare
adunare românească și la Sighet, in care au hotărît unirea fără condiții
a Maramureșului cu România (pag. 237). In 1920 Maramureșul din
dreapta Tisei a fost cedat Cehoslovaciei, iar in 1939 Ungariei, pentru ca
la 30 August 1940 să cadă în întregime, din nou, în mânile Ungurilor.
„Totuși caracterul curat românesc al Maramureșului voevodal nu va
putea să dispară nici după mii de ani de stăpânire străină, decât numai
prin totala extirpare a celei mai vânjoase și mai prolifice populații ro-
mânești" (pag. 247),

I. CRĂCIUN

INSTITUTUL DE STUDII CLASICE DIN CLUJ LA SIBIU

      Organizarea muncii științifice este o necesitate a timpurilor noa-
stre. Progresele realizate în toate domeniile de investigație științifică
au impus tuturor slujitorilor diverselor discipline, pozitive sau teoretice,
strângerea rândurilor, gruparea lor în vederea colaborării și asigurarea
condițiunilor favorabile unei cât mai rodnice activități.

INSTITUTUL de studii clasice din cluj la sibiu


429


      Universitatea clujeană a înțeles dela înființarea ei această cerință
nouă, impusă cercetărilor și a căutat dela început să se îngrijească de
înființarea și organizarea institutelor, a laboratoarelor și seminariilor,
punându-le la dispoziție toate mijloacele necesare unei bune funcționări.

      Două decenii au fost suficiente pentru ca aceste institute să-și
desăvârșească organizarea și să se impună, în țară și străinătate, prin
activitatea lor de specialitate. De aceea, smulse în toamna trecută din
casa și orașul lor, cele mai multe din institutele universitare nu s’au
găsit desorientate, nici lipsite de posibilitatea continuării activității lor,
a îndeplinirii și pe mai departe a scopului pentru care fuseseră create.

      In această situație se găsește Institutul de Studii Clasice al
Universității clujene. Apariția recentă în vitrinele librăriilor din Sibiu
a celui de al treilea volum al Anuarului său constitue cea mai bună
dovadă. Pus sub tipar încă înainte de toamna anului trecut, tipărirea
acestui volum de peste 350 de pagini a continuat în condiții destul de
grele după această dată. Institutul nu putea renunța, mai ales în noile
împrejurări, la cel mai eficace și mai necesar mijloc de afirmare, pe
plan științific, a misiunii sale. Prestigiul câștigat timp de două decenii
îi impunea obligația de a-și continua activitatea, mai ales că în acest
din urmă volum era înfățișat, cu multă autoritate, punctul de vedere
românesc într'o chestiune de mare importanță pentru noi, aceea a con-
tinuității daco-romane în Nordul Dunării, pe care vecinii noștri dela
Apus și alți învățați străini au negat-o, fie din rea credință, unii, fie
din necunoașterea realităților istorice dela noi, alții.

      Ideea creerii pe lângă Universitatea Daciei Superioare a unui In-
stitut de Studii clasice aparține lui Vasile Pârvan, savantul istoric și
arheolog care în primii ani după Unire a ținut să cinstească cu avântul
și autoritatea sa tânăra Universitate, atunci înființată și Vasile Bogrea,
primul titular al catedrei de limba și literatura latină, iscusit filolog și
distins umanist, al cărui mormânt a rămas acum, poate neîngrijit de
nimeni, în cimitirul Clujului nostru, dar a cărui vie amintire o păstrează
toți membrii Institutului. Spiritul și amintirea acestor doi fondatori
ale căror chipuri, atât de expresive, străjuiesc, acum în refugiu, ca și
la Cluj, în sala de lectură — călăuzesc și îndrumă străduințele și munca
membrilor Institutului, profesori, asistenți și studenți.

      Desăvârșită organizarea lui în 1929, realizările și activitatea In-
stitutului se fac simțite și unpnim apreciate, atât în țară la noi, cât și
peste hotare. Institutul, mergând pe urmele marilor săi fondatori, se
impune pe de o parte ca o adevărată școală de filologie clasică, dis-
ciplină de veche tradiție în Transilvania, începuturile ei trecând de
jumătatea veacului XVII, iar pe de altă parte el reprezintă un centru
al cercetărilor arheologice privitoare la întreagă Dacia. Această ultimă
categorie de preocupări, cu neînsemnate excepții, este nouă la Românii
de dincoace de munți. Cultivarea lor însă era cu atât mai necesară.
Cercetările arheologice #le Institutului de Studii Clasice, sprijinite de
Comisiunea Monumentelor Istorice, Secția pentru Transilvania, au fost
conduse an de an cu toată seriozitatea și obiectivitatea științifică cerută,
reușind a reface imaginea de multe ori falsă pe care istoricii și arheo-
logii maghiari o dăduseră Daciei preistorice și daco-romane. încetul


7

430


MlHAlL MACREA


cu încetul, toate vechile erori vor fi înlăturate, căci învățații străini
de specialitate sunt din ce în ce mai mult aplecați a-și îndrepta
atențiunea asupra rezultatelor obținute de tânăra școală arheologică
ardeleană în acest domeniu. Săpăturile arheologice, întreprinse tot-
deauna de oameni competenți, scot la iveală tot mai mult material
documentar, iar interpretarea lui istorică se face în cel mai desăvârșit
spirit științific. Rând pe rând, diferitele probleme ale istoriei noastre
vechi se lămuresc și se precizează, chiar acele pe care vechii cerce-
tători nu aveau interesul să le prezinte sub aspectul lor real, trecând
cu vederea peste anumite indicii scoase din pământul bogat în vestigii
străvechi, sau nevoind a le interpreta pe plan istoric.

      De sigur că, în actuala situație, Ia Sibiu, Institutul de Studii Cla-
sice a pierdut mult din înfăptuirile sale, desăvârșite cu multă stăruință.
A fost lăsat la Cluj întreg Muzeul său arheologic, orânduit după toate
cerințele moderne, iar o parte din vechiul teritoriu al Daciei nu se
mai găsește în situația de a mai putea fi cercetat de noi. Totuși, In-
stitutul dispune și acum de o bogată bibliotecă a sa proprie, care îi
permite continuarea cu succes a investigațiilor, atât în domeniul filo-
logiei clasice, cât și în acel al arheologiei. Apoi, cea mai mare parte
a pământului Daciei antice se găsește în cuprinsul actualelor hotare
ale țării, așa încât cercetările care eventual sar întreprinde în terito-
riile din Nordul Transilvaniei vor trebui să țină seama de rezultatele
obținute de noi.

      Prin urmare, în noile împrejurări ce ne-au fost create, Institutul
de Studii Clasice este în măsură a-și îndeplini și pe mai departe mi-
siunea sa. Este și o cerință națională, la care Institutul a înțeles să răs-
pundă, învingând toate greutățile. Aceasta trebue să fie semnificația
apariției noului volum al Anuarului său.

      Aprecierea și cântărirea aportului științific al celor peste 350 de
pagini, ieșite de curând de sub tipar, va fi făcută de invățații de spe-
cialitate, cărora ele le sunt destinate. Pentru cetitorii acestei reviste
voiu căuta doar să fac o simplă dare de seamă a studiilor care alcă-
tuiesc recenta publicație.

      Volumul, editat în condiții tehnice foarte mulțumitoare, cu nu-
meroase reproduceri în text și pe planșe separate, este închinat sexa-
genarului profesor D. M, Teodorescu, „praeclarissimo ac orna-
tissimo viro, Dacorum antiquitatum investigatori", cum ne lămurește
formula dedicatorie. Chemat la catedra de arheologie îndată după în-
ființarea Universității Daciei Superioare, profesorul D. M. Teodorescu
este părintele arheologiei românești în Transilvania. D-sa este iniția-
torul și conducătorul săpăturilor întreprinse pentru punerea în lumină
a impozantelor cetăți dace din munții dela Sud de Orăștie. Rezultatele
obținute în curs de mai mulți ani sunt de o deosebită importanță
pentru cunoașterea civilizației Dacilor. Dovada o constitue interesul
arătat pentru publicațiile d-sale referitoare la săpăturile întreprinse și
locul de frunte pe care-1 ocupă aceste cetăți dace în monumentala
operă a lui Vasile Pârvan, Getica, o protoistorie a Daciei.

      Anuarul cuprinde două categorii de studii, unele de filologie cla-
sică, altele de arheologie și istorie antică. In fruntea volumului se gă*

INSTITUTUL DE STUDII CLASICE DIN CLUJ LA SIBIU          431


sește un articol al cunoscutului filolog clasic J, Marouzeau, despre
rolul ascultătorului asupra enunțării, în care învățatul fracez expune o
seamă de subtile observații asupra limbajului, utile pentru filologi ți
linguiști în genere.

      Urmează contribuțiile celor doi profesori de filologie clasică dela
Universitate, d-nii St. Bezdechi și T. A. Naum. Primul pu-
blică textul inedit, însoțit de traducere, al unui mic manual bizantin
de filosofie) alcătuit de Nicephoros Gregoras ca răspuns la întrebările
adresate lui de împărăteasa Elena, soția lui loan Paleologul, apoi textul
unei alte scrisori a aceluiași filosof bizantin din secolul XIV, în care
acesta compară prietenia cu relația ce există între pătratele a două
numere consecutive și rădăcina lor. Tot d-sa ne dă un documentat
studiu despre vulgarismele în epopeea lui Nonnos, scriitor de limba
greacă din veacul V. după Cr. D-1 T. A. Naum publică un intere-
sant studiu de sintaxă comparată, despre funcțiunea gramaticală a pro-
numelui posesiv său, sa și lui, ei, arătând că forma său nu e obliga-
toriu a fi raportată la subiect, nici lui la non-subiect, ca în limba la-
tină clasică, deoarece rolul acestor două posesive românești trebue de-
rivat din latina vulgara.

      Partea de filologie clasică a Anuarului se completează cu alte
două lucrări, datorite asistenților N. Las cu și 1. I. Rusu. Primul
scrie despre izvoarele literare ale Metamorfozelor lui Ovidiu, ajungând
la concluzia că nu există o dependență directă între Metamorfozele
exilatului dela Torni și oricare operă alexandrină cu subiect similar,
unicul izvor al acestor legende poetice fiind mitologia, așa precum era
ea cunoscută la Roma în epoca lui August. D-1 I. I, Russu publică
noi note de onomastică tracă, reușind să stabilească alte câteva nume
tracice în inscripții și pe un papirus.

      Prin aceste studii de reală valoare științifică, Anuarul Institutului
de Studii Clasice se înscrie alături de cele mai serioase publicații de
filologie clasică, aducând aportul românesc la marea operă de cunoa-
ștere a produselor spirituale ale lumii greco-romane, creatoarea acelei
strălucite culturi clasice, pe care o continuă întreaga omenire civilizată
de astăzi.

      A doua parte a Anuarului este rezervată problemelor de istorie
și arheologie antică. D-1 E. Condurachi, asistent la Muzeul Na-
țional de Antichități din București, se ocupă într'un scurt articol de
cariera lui Q. Tullius Maximus, guvernator al Thraciei, iar în altul
discută rangul proconsulilor provinciilor Asia și Africa la începutul
secolului IV după Cr., în care autorul aduce noi lămuriri. „Cercetări
arheologice in Munții Zlatnei, pe dealul Boteș și Corabia" își întitu-
lează d-1 O. F1 o c a, directorul Muzeului județean din Deva, raportul
său despre săpăturile executate pentru desgroparea mai multor mor-
minte, de formă tumulară, aparținând, se pare, populației băștinașe și
datând din epoca romanț Cu multă competință publică d-1 I. I.. R u s s u
mai multe monumente sculpturale din Durostorum, Tot d-sa descrie
și comentează mai multe descoperiri recente dela Turda, antica Po-
taissa: sculpturi și piese arhitectonice, două altare votive cu inscripții
și o necropolă romană.


7*

432


MIHAIL MACREA


      Importantei probleme a continuității în Dacia îi consacră profe-
sorul de arheologie și preistorie dela Universitate și actualul director
girant al Institutului, C. Dai co viciu, un studiu critic și deosebit de
temeinic. După îndelungate cercetări de amănunt și întinse săpături
întreprinse în diferite părți ale Transilvaniei, cel mai bun cunoscător
al problemelor arheologiei și istoriei antice a Daciei, autorul acelei
minunate sinteze istorice La Transylvanie dans l’Antiquite, era cel
mai indicat să expună datele istorico-arheologice ale celui mai contro-
versat capitol din istoria neamului românesc. In discuția, foarte veche,
în jurul acestei probleme, aspectul istorico-arheologic, cu întreaga cu-
noaștere a realităților locale, nu fusese prezentat până acum, înafară
de recenta și frumoasa lucrare a domnului Gh. I. Brătianu (Les ori-
gines du peuple roumain; les donnees archeologiques, București 1939),
decât de arheologii unguri, a căror lipsă de obiectivitate este cunos-
cută, din cauza tendințelor lor politice. Totuși, părerile lor au găsit
credit pe lângă unii din învățații străini. Studiul d-lui C. Daicoviciu
este menit însă a desvălui pentru toți multe fapte care oferă indicații
sigure pentru o continuitate a populației daco-romane în N. Dunării, cel
puțin până în veacul VI, după Cr. Fără a intra în amănunte, subliniez
că atitudinea profesorului C. Daicoviciu este cât se poate de obiectivă,
chiar rezervată, bine documentată și strict științifică, în discutarea fap-
telor și formularea concluziilor. Sunt convins că studiul acesta va fi
deosebit de bine apreciat de către învățații străini. Fără a putea spune
că problema originilor noastre a fost definitiv clarificată — se pare
chiar că nu arheologia și istoria antică sunt menite a spune ultimul
cuvânt, — profesorul C. Daicoviciu a adus servicii de netăgăduit tu-
turor cercetătorilor, străini sau români, istorici sau linguiști oferindu-le
o orientare și o informație precisă cu privire la împrejurările, mate-
riale și spirituale în care a putut să se desvolte romanitatea nord-
dunăreană la începutul evului mediu.

      Amintesc, în fine, lucrarea „Monetele și părăsirea Daciei", a au-
torului rândurilor de față, în căre am luat în discuție problema cir-
culației monetelor înainte și după Aurelian, ajungând la concluzia că
„tezaurele ca și descoperirile de monete dovedesc nu numai continui-
tatea așezărilor, ci și persistența unei pppulații daco-romane, pe pă-
mântul Daciei, cel puțin pentru primele veacuri după părăsirea pro-
vinciei de către Aurelian". Anumite descoperiri și aspecte economice,
dinainte și după părăsire, tendențios interpretate de arheologi maghiari,
chiar de talia învățatului A. Alibldi, sunt prezentate acum în adevă-
rata lor lumină.


MIHAIL MACREA

ÎNSEMNĂRI


PORUNCILE CEASULUI DE FAȚĂ

  Hotarul dela Răsărit al Țării a fost
reîntregit. Restaurarea lui nu s'a făcut
însă la masa verde, ci pe câmpul de
luptă. Pământul Basarabiei și al Buco-
vinei s’a reîntors în patrimoniul comun,
cu aureola jertfei de sânge. Subt cru-
cile semănate pe câmpiile bogate dintre
Prut și Nistru dorm alăturea Basarabeni
și Bucovineni, Moldoveni și Munteni,
Ardeleni și Bănățeni. Sângele Țării în-
tregi s'a revărsat acolo din belșug, un
motiv mai mult pentruca aceste provincii
să între mai adânc în conștiința româ-
nească de pretutindeni.

  Se înmulțesc din nou în jurul nostru
văduvele și orfanii. Trenurile aduc ră-
niți cu trupurile sfâșiate de suferință.
Durerea își trage brazdele pe tot mai
multe fețe, fericite altădată.

  Să ne dăm cu toții seama că am in-
trat in ora jertfei supreme. Să ne aducem
aminte în fiecare clipă de poruncile
acestui ceas, a căror uitare sau călcare
vom ispăși-o mai curând sau mai târziu.

  Cea dintâiu poruncă este: jertfa cere
jertfă. Atunci când la hotarul dela Ră-
sărit, se varsă sânge, se frâng vieți în
care au fost puse atâtea nădejdi, să să-
vârșim și noi în fiecare zi*jertfa noastră
măruntă și să fim gata oricând de jertfa
cea mare. A jertfi însemnează a dărui,
dar în așa măsură încât această dăruire
să te facă să suferi în bunul și în trupul tău.


Când frații tăi își sacrifică vieața, sau se
sbat in suferințe și privațiuni cumplite,
a nu lăsa nimic din buzureala, luxul și
comoditatea ta, a-ți pierde vremea in
lucrări inutile pentru nu știu ce scopuri
vagi și gratuite, sau a te îmbogăți peste
noapte, profitând de anumite conjucturi
ale momentului,, este o adevărată crimă,
țnai ales astăzi, când pe câmpul de
luptă se joacă însăși soarta neamului.

  In al doilea rând: să încunjurăm cu
ajutorul și afecțiunea noastră neprecu-
pețită pe văduvele și orfanii celor că-
zuți, să picurăm unt de lemnul drago-
stei și grijei noastre pe rănile celor din
spitale, dovedindu-le astfel că jertfa lor
n'a fost inutilă.

  Să procedăm apoi cu înțelepciune și
cu simțul răspunderii istorice la restau-
rarea provinciilor cutropite de urgia
bolșevică și de ravagiile războiului Să
nu luăm măsuri pripite, să ne gândim
în fiecare moment la consecințele poli-
tice — în sensul înalt al cuvântului —
ale acestor măsuri. Să nu uităm că sân-
gele vărsat cere dreptate și cumințenie.
Trecutul apropiat ne poate servi o mul-
țime de exemple de ceea ce nu trebue
să facem; dar el ne ofere și pilde bune,
demne de urmat. Să punem în valoare
pe cele din urmă. Să dăm, mai ales,
elementelor locale vrednice prilejul de
a contribui cu munca lor, cu înțelegerea
mai firească a nevoilor regiune!, cu dra-
gostea lor, întemeiată pe legături stră-

434


ÎNSEMNĂRI


vechi, la reînodarea firului vieții româ-
nești a acestor provincii.

  In sfârșit, să nu pierdem nici un mo-
ment din vedere că suntem la mijlocul
drumului. Am crezut cu putere și drep-
tatea noastră a biruit, mai de grabă chiar
decât își închipuiau unii dintre noi. Să
hrănim fără întrerupere focul acestei
credințe și, cu gândul la jertfa celor din
Răsărit, să fim gata oricând pentru jertfa
dela Apus.

Ion Breaza

ROMANIA TRANSTYRANA

  Astfel numește teritoriul românesc de
peste Nistru — Romanii îi ziceau Nistrului
Tyrat — profesorul de limbi romanice
dela Universitatea din Amsterdam,
Marius Valkhoff, un excelent cu-
noscător al limbii și culturii românești
— a studiat un an școlar la Universi-
tatea din Cluj, și a mai petrecut, după
terminarea studiilor, o vară în România
— prieten neasemănat de prețios, care
ne face cunoscuți occidentului prin
cursurile, conferințele, studiile și arti-
colele dedicate limbii, literaturii și istoriei
noastre. încă în anul 1932, ca docent
de limba română la Universitatea din
Amsterdam, și-a publicat la Amersfoort
cursul de deschidere întitulat: Latijn,
Romaan», Roemeens, (Latina, romana,
româna) o succintă și exactă schiță a
dssvoltării latinei din Sud-Estul Europei.
In revista Neophilologus, XXIV, a dat o
cronică a lucrărilor românești de filo-
logie apărute în anii 1932—1938. A pre-
zentat obiectiv, — ceea ce înseamnă fa-
vorabil tezei românești, — problema mi-
norităților din România în De Vrijzinnig-
Democraat din 15 Iulie 1939, etc. De
când oțupă catedra de limbi romanice,
ca urmaș al lui Salverda de Grave, In
fiecare an ține cursuri de limba și lite-
ratura română în fața unui auditoriu
numeros. In felul acesta, în jurul ca-
tedrei lui M. Valkhoff, se înfiripă o în-
treagă mișcare pentru cunoașterea po-
porului românesc și a culturii lui. In


anul 1936, E. Diaconide își deschide
acolo cursurile de docență, cu o pre-
zentare a criticei românești (Maiorescu,
Dobrogeanu-Gherea, Dragomirescu).

  Despre Românii de peste Nistru
Valkhoff a publicat în Tijdschrift van
hei Koninklijk Nederl. Aardrijkskundig
Genootschap (Revista Societății Regale
Olandeze de Geografie), seria 2, LVII,
1940, p. 248—259, un interesant articol,
în care îi servesc ca izvoare de infor-
mație și publicații sovietice. Datele luate
din acestea le dă — după cum era de
așteptat — cu mult scepticism.

  Unul dintre izvoarele sovietice i-a
fost Malaja Sovjetskaja Enciklopedija
(Mica Enciclopedie Sovietică), Moscova,
1930. Cred că nu e fără interes să în-
șirăm câteva din datele enciclopediei
sovietice relative la simulacrul de stat
botezat cu titlul pompos de „Republica
autonomă socialistă sovietică moldo-
venească".

  Republica moldovenească a fost înte-
meiată, odată cu republicele autonome
ale Cazacilor, Chirghizilor și Caracal-
pacilor, în anul 1924. însăși enciclopedia
sovietică recunoaște că motivul înte-
meierii acestei republici a fost dorința
Sovietelor de a crea o bază de pro-
pagandă comunistă la granițele României:
„Existența Republicei A. S. S. M., o ma-
nifestare clară a politicii de naționalități
a Sovietelor, atrage atenția și • celor
de peste granițele U. S. S. R., trezește o
furie violentă printre clasele condu-
cătoare ale României și o mare simpatie
printre muncitorii asupriți din Basarabia
și din alte regiuni încorporate de Ro-
mânia, întărindu-i in voința de a elibera
prin luptă și de a sovietiza și ceealaltă
parte a republicii care e situată pe
țărmul drept al Nistrului (Basarabia)".

  Prin urmare Sovietele considerau Ba-
sarabia ca făcând parte din Republica
moldovenească, fiind ocupată provizoriu
de armata română- La fel și capitala
republicii era fixată provizoriu la Tiraspol;
adevărata capitală era insă Chișinăul.

^SEMNĂRI


   Republic* moldovenească avea o su-
prafață de 8288 km pătrați. Populația se
ridică in 1933 la 615,500 suflete dintre
care — pretind statisticile sovietice —
in anul 1936, 34 5% erau Moldoveni,
44% Ucraineni, iar restul Evrei, Ruși
și a. Valkhoff dă, firește, și cifrele la
care au ajuns, pe baza statisticilor mai
vechi rusești, unii cercetători, români
ca de ex. N. P. Smochină care sta-
bilește numărul Românilor din Ucraina
la 782,000, iar din întreaga U. S. S. R ,
la 1.200.000.

   Valkhoff se oprește apoi mai mult
asupra vieții economice din Republica
moldovenească care e caracterizată prin
colectivizare și industrializare. Natural
nu uită niciodată că informațiile le are
din izvoare oficiale sovietice, deci
suspecte.

   La sfârșit expune lupta pentru adop-
tarea unei limbi literare moldovenești
din partea oficialității sovietice care, de
când a fost creată Republica moldo-
venească, a ezitat intre limba literară
românească și așa numitul „madanism"
— numit astfel după protagonistul miș-
cării L. A. Madan, care a creat cuvinte
„moldovenești" pentru noțiunile tehnicei
și culturii moderne, de exemplu căl-
duromăturdtor „termometru", loghitură
„accent", etc.

   Valkhoff termină cu părerea că între
Românii „transtyrani" și cei dintre ho-
tarele țării mame e inevitabilă o apro-
piere cât mai strânsă pe care n'o pot
împiedeca frontierele politice. Profeția
lui se realizează mai repede decât ne-am
fi așteptat cu toții. £. PETROVICI

IARĂȘI DESPRE BISERICA ORTO-
DOXĂ ROMÂNĂ DIN UNGARIA

   In numărul trecut al revistei am re-
zumat părerile oficialității maghiare ’) în
legătură cu crearea unei Biserici orto-

  i) Aceite păreri se află amănunțit expuse intr'un
articol din revista budapestană Magyar Szemle din
Maiu 1941, articol pe care l-am publicat textual
ia traducere români în Rcvieia Teologici, Sibiu,
Iulie—August, 1941-


435


doxe, organizată pe baze naționale. Sur-
prindeam acolo o logică sui-generis, care,
deodată cu admirația față de ortodoxie
ca principiu unificator de națiuni și po-
poare, exprima „certitudinea" că aceeași
ortodoxie este un puternic „element di-
zolvant", datorită faptului primar că, în
duhul ei, ortodoxia admite diferențierea
popoarelor pe națiuni. Cu alte cuvinte,
Oficialitatea maghiară are față de aceeași
problemă două atitudini cu totul con-
trare. înțelegem complimentul pe care
ea se vede nevoită să-l aducă acestei
extraordinare puteri pe care o are or-
todoxia de a se grefa (fără a se dejosi)
pe spiritul național al popoarelor. A
văzut-o în toată istoria Austro-Ungariei,
că dacă a fost o forță care a stat dârză
în fața oricărei asimilări maghiare din
cele mai vechi timpuri, apoi aceasta a
fost ortodoxia, atât sârbească, cât și ro-
mânească. Și aceasta în așa măsură încât,
cu toată agresivitatea catolicismului lui
Ludovic cel Mare și al lui Sigismund și
cu toată violența calvinistă a Bethle-
neștilor, Rakoczeștilor și Apafilor, vio-
lență la care le da drept legislația atât
de medievală a lui Verboczy, totuși
Transilvania a rămas continuu o pro-
vincie românească, în care, în tot lungul
veacurilor, Ungurii nu și-au depășit
ipostaza primordială, de popor de in-
filtrații. Dintre toți factorii, cari au oprit
Ardealul de a deveni unguresc, așa cum
s'au străduit pe toate căile Ungurii de
totdeauna, cred că ortodoxia, prin pro-
funda sa identificare ortodoxie — româ-
nism, a fost cel mai puternic. Lucru
recunoscut de altfel, în articolul citat,
de însăș această oficialitate maghiară.

  Dar dacă Maghiarimea de azi nu mai
îndrăgește punctele de vedere medievale
și învechite ale tratatelor verbSczyene
și dacă nu mai urmează aceeaș politică
de desbinare a neamurilor spre a le
putea domina — pentru motivul că azi
trăim intr'un veac de nouă ordine eu-
ropeană care respectă adânc principiile
și comandamentele mari naționale

436


ÎNSEMNĂRI


atunci de ce guvernul maghiar nu vrea
să recunoască o situație legală Bisericii
ortodoxe române din Ungaria? Auziți
motivarea lui: „Intru cât nu s'a înapoiat
la Ungaria toată ierarhia bisericească
română, nici privilegiile și nici autonomia
ei nu se pot acorda fracțiunii de 300.000
suflete" de Români ortodocși retroce-
dați. Sar găsi totuși o cale de acordare
a acestei situații legale și recunoscute,
anume inființându-se un episcopat na-
țional, un fel de Hajdu-Dorog ortodox,
așa cum se predica și prin 1912, dela
care, așa cum luna își primește lumină
dela soare, își va putea primi legalitate
și Biserica ortodoxă română din Un-
garia. Am arătat în articolul anterior
șubrezenia argumentării guvernului ma-
ghiar, că până se vor putea salva prin-
tr‘o ierarhie canonică cei 15.554 de Un-
guri ortodoxi (citește: Români maghia-
rizați, cărora pentru marile lor senti-
mente maghiare, li s'a numit și admi-
nistrator episcopal) *) să trebuiască să
lași pe cei 300.000 Români ortodocși
fără o proteguire legală.

  Că nici acuma, în veacul etnicului și
al naționalului, conducerea de Stat ma-
ghiară nu respectă aspirațiile naționale
ale grupărilor etnice, acesta e un lucru
care nu mai e de lipsă să-l amintim.
Că tocmai în ziua în care era numit pe
seama comunităților ortodoxe românești
și rutene maghiarizate un vicar în per-
soana cazacului Dr. Mihail Popoff, un
episcop rutean (Vladimir Rajici) înceta
de a mai funcționa pe motiv că „fusese
cetățean jugoslav*¹, nu prea înțelegem.
Dar nu înțelegem de loc de ce se îm-
bracă în atâta pretinsă naivitate și chiar
umanitarism, grija de a îngloba toate
fracțiunile ortodoxe în aceeaș organi-
zație cu nesocotirea atât de flagrantă a
drepturilor unei masse așa de mari de
Români.


  Iată un fapt care i-ar obliga pe pseu-
donimii oficiali dela Ministerul de culte
maghiar să recunoască comandamentele
naționale ale unui popor de sub admi-
nistrația lor. E vorba anume de o
circulară a episcopului luteran de Ba-
cica *) (teritoriul sud-vestic ungar încor-
porat din fosta Jugoslavie acum vre-o
3 luni).

  Episcopul de Bacica, Dr. Alexandru
Raffay a adresat, prin 10 Iunie a. c„
comunităților evanghelice din eparhia
sa o circulară în care ține să le preci-
zeze că, revenind dăpă 23 ani în fosta
patrie ungară, ei se vor conduce auto-
nom, nevoind să se alipească nici la
Eparhia de Zagreb (care a făcut în acest
sens o încercare în 15 Mai prin trimisul
episcopal Meder) și nici la cea săsească
din Ardeal. Aceasta din urmă și-a câ-
știgat în decursul veacurilor un privi-
legiu și o autonomie, recunoscute și de
fosta Austro-Ungarte și de România de
azi. Peste Șvabii săi evanghelici din Ba-
cica, Episcopul Raffay spune că se so-
coate singur episcop legal, iar „legile noa-
stre bisericești și autonomia ce stă la
baza acestor legi oferă toate garanțiile
pentru o independență de limbă și de
neam. Limba, obiceiurile și năzuințele
culturale fiecare comunitate bisericească
evanghelică le pot exercita liber în Bi-
sericile, în adunările și în institutele lor
școlare".

  Apariția acestei circulare a căpeteniei
unei Biserici aparținătoare statului ungar
în Magyar Ertesiio (Vestitorul maghiar)
dovedește că față de acești circa 50.000
de Șvabi luterani Unguri sunt aplicați să
observe autonomia bisericească șt liber-
tatea de conducere. Să n'aibă atâta drept
cei 350.000 Români ortodocși ? Și-atunci
mai pretinde Ungaria că respectă nă-
zuințele naționale ale popoarelor?

                         T. Bodogae


   1) Vezi despre această problemă intre altele
Petre Petrinca : £e utuatfon des iglisee minoritaires
roumainn de Hongrit apret la paix de Trianvn în
Rtvue de Traruylvanie, Cluj, II (1935) pag. 90—95
fi II (1936) pag. 356-370.


   1) Vezbo, reprodusă parțial, In Petter Lloyd,
din 11 Iunie 1941.

însemnări


437


FANTOMA HAJDUDOROGULUI...

  Sub titlul „Fantoma Hajdudorogului
încearcă să reînvie" d-1 Aug. Caliani,
excelentul cunoscător al problemelor șco-
lare și bisericești din Transilvania, scrie
în Ardealul, din 27. VII—3. VIII a. c., un
articol, care este un avertisment pentru
soarta bisericii române din Ardealul cedat.
Această instituție este amenințată iarăși
de faimosul sistem al Hajdudorogului,
aplicat în stil mare, atât ortodocșilor,
cât și uniților. Despre felul cum înțeleg
vecinii noștri să aplice acest blestemat
sistem de desnaționalizare bisericii orto-
doxe, cititorii noștri s’au putut orienta
din articolul d-lui T. Bodogae, publicat
în n-rul trecut al Transilvaniei; întru cât
privește biserica unită, cităm aceste pa-
sagii din articolul d-lui Caliani:

  „Românii gr. cat. din Secuime și din
Nord-Vestul Țării sunt amenințați să fie
incorporați Episcopiei maghiare de Hajdu-
dorog, de care fuseseră deslipiți odată
cu realizarea marei uniri naționale.

  „Cunoscând metodele maghiare, nu ne
îndoim că guvernanții maghiari lucrează
din greu și la Roma pentru reîncorpo-
rarea parohiilor române unite la Epis-
copia de Hajdudorog. Să sperăm că Roma
nu va putea fi indusă pentru a doua
oră în eroare.

  „Pe teren însă, credincioșii români
vor avea să înfrunte meschinăriile și
persecuțiile regimului, care va încerca
să-i despartă cu toate mijloacele de
legea românească".

  Și d-1 Caliani încheie, aducând aminte
de rezistența eroică din 1912—13 împo-
triva Hajdudorogului, când până și Ro-
mânii care și-au uitat limba s'au opus
cu tărie împotriva deslipirii dela sânul
bisericii lor. Amintirea luptelor de atunci
e vie încă, pretutindeni între cei ame-
nințați de hidosul spectru. Pe urmele
înaintașilor, rezistența să continue și
mântuirea va veni. Răbdare și credință...


I, B.


ELOGIUL LUI 0CTAV1AN GOGA
LA ACADEMIA ROMÂNĂ

   Academia Română a avut, în acest an,
una din cele mai bogate sesiuni ale ei,
dovedind astfel că chiar atunci când
bubuitul tunurilor și vaietele războiului
au copleșit universul, vocea spiritului se
aude răspicată și hotărîtă la acest popor,
împotriva căruia anumiți vecini îm-
proașcă mereu injuria inculturii și a
sălbătăciei. Au fost amintite în n-rul
nostru trecut cele două discursuri prin
care cea mai înaltă instituție a Țării și-a
comemorat 75 ani de existență. Adăugăm
acum că, în această sesiune, locul re-
gretatului Nicolae Drăganu, care-
și doarme somnul de veci — ce l-a cu-
prins atât de timpuriu — în cimitirul
Clujului, oraș pe care el l-a ridicat cu
știința lui neîntrecută, cu hărnicia lui
neobosită și cu cinstea și simțul lui go-
spodăresc — a fost ales distinsul cer-
cetător al culturii noastre vechi, d-1 Ni-
colae Cartojan, prof. la Univ. din
București. S'au ținut apoi, două mari
discursuri de recepție, al d-lui D. C a -
racostea, care în preambulul cuvân-
tării sale despre Balada românească a
avut cuvinte drepte despre înaintașul
său în scaunul academic Ion Bianu,
„baciul cărților" cum l-a numit d-1 Ca-
racostea, căruia Academia îi datorează
în mare parte biblioteca sa; și al d-lui
Nichifor Crainic, despre 0 c t a-
vian Goga, pe care n-rul ultim al
revistei Gândirea îl aduce în frunte.

  Poate niciodată preamărirea unui poet
nu și-a aflat moment mai prielnic. Căci,
ca pe vremea lui Goga, din nou pur-
ces-a „glas de schijă" din. clopotnițele
hramurilor strămoșești; ca atunci „la-
crimile pătimirii de dincolo" ne curmă
nepăsarea; din nou „revolta împotriva
strâmbătății milenare" ne susține nă-
zuințele. Ajunși iarăși „stăpâni oprimați
în propria lor casă", conștiința pereni-
tății românești în Ardeal, cu nimbul ei
de romanitate imperială", sporește „du-
rerea strâmbătății", iar sufletul lui Goga

438


ÎNSEMNĂRI


scăpat din viroagele tărâmului de vre-
melnică pace, reînvie, ca să deslănțue
lupta de „stejar în vijelie". Pe plaiurile
de munte și în hodăile din câmpie, „glasul
mormântului prizonier al celui care a
cântat și-a luptat pentru desrobirea în-
tregului Ardeal" răsună năpraznic, pre-
vestind izbăvirea. Va mai trebui să
treacă a spus Nichifor Crainic, poate,
încă o mie de ani până când poporul
maghiar să priceapă că libertatea e con-
diția de vieață a fiecărui neam și că nu
e privilegiu exclusiv al unei hoarde asi-
atice, înfiptă în inima Europei și halu-
cinată de hiperbola unui ifos utopic
în disproporție comică cu forța reală,
foarte redusă, pe care o reprezintă".
Noi știm că „doinele Ardealului sunt
fluvii de jale", dar „istoria lui un vârtej
de viforoase răzvrătiri", și nu uităm că
pe jertfelnicul din Bihor, „unde doarme
somn fără odihnă sufletul lui Octavian
Goga", arde tămâia desrobirii noastre.
N. Crainic a med arătat că pentru gene-
rația sa „poesia lui Goga n'a fost o
poesie citită, ci una trăită, al cărei cu-
vânt, până la cel din urmă, se făcea
moleculă de vieață și fibră de energie";
a definit un aspect al personalității com-
plexe a poetului, analizându-i atitudinea
față de natură; a urmărit atent rapor-
turile dintre „eul individual și eul co-
lectiv" din opera sa; a identificat ră-
sunetul crezului Renașterii Ardelene în
această operă, pe care apoi a comparat-o
cu cea a lui Petru Bezruci și Andrei
Ady, individualizând locul pe care Goga
îl ocupă în această configurație de cân-
tăreți ai unor teme asemănătoare.

  Lui N. Crainic i-a răspuns Lucian
Blaga. In partea introductivă, d-sa a
pus în lumină afinitățile reale dintre
Goga și Crainic și a înșirat temeiurile
care fac din N. Crainic „un fiu adoptiv
al Ardealului". In continuare L. Blaga
prezintă cu pătrunzătoare și admirabile
caracterizări și numeroase date inedite,
aspectele esențiale ale ideologiei gândi-
riste, în care încadrează și valorifică


apoi o bună parte din creația poetică a
autorului Șesurilor natale.

I. Verbină

O NOUĂ INTERPRETARE
A „MIORIȚEI"

  In numărul 6 al Revistei Fundațiilor Re-
gale, din 1 Iunie 1941, d-1 D. Caracos tea
publică un studiu substanțial despre Sen-
timentul creației și mistica morții. Au-
torul supune unei cercetări critice ba-
lada „Mioriței", aducând in discuție un
bogat material folcloric, căruia îi dă o
tălmăcire nouă.

  Cercetările de până acum, bazate în
bună parte pe varianta Alecsandria „Mio-
riței", au insistat cu precădere asupra
părții finale a baladei: „celebrul simbol
colectiv al morții", pe care l-au socotit
drept o esențială poziție existențială a
poporului românesc. O asemenea inter-
pretare — spune d-sa — este falsă,
pentrucă formele prime ale baladei nu
o confirmă, așa că ea e sortită să inte-
reseze doar ca o proiectare „peste crea-
țiunea poporană" a unui „frumos ideal
de cultură și artă contemporană".

  Urmărind răspândirea geografică a
motivului inițial, poetizat în Miorița,
și stabilind apoi care dintre nume-
roasele variante sunt cele mai vechi,
d-1 Caracoștea constată că din variantele
primitive lipsesc o mulțime de elemente
de intrusiune recentă: coborîrea cioba-
nilor, indicația ținuturilor lor de ori-
gină, mioara năzdrăvană, maica bătrână,
etc., lipsesc prin urmare tocmai elemen-
tele epice ale temei. Acest fapt îl în-
dreptățește pe autor să formuleze con-
cluzii de mare însemnătate. „In poporul
nostru, scrie d-l D. Caracoștea, în faza
lui păstorească, a circulat, într’o epocă
străveche, un cântec liric, în care se ex-
prima dragostea de munca păstorească,
așa încât și după moarte ciobanul ar
vrea să rămână nedespărțit de îndeletni-
cirea lui în vieață. O stare socială de
completă adaptare la muncă și un sen-
timent clasic de afirmare; muncă, sen-

ÎNSEMNĂRI


439


timent și credință, fac un tot, stare deo-
sebit de prielnică reprezentativelor crea-
țiuni clasice.

   „Acest motiv central este nedespărțit
de toate văriantele și el este acela care,
păstrându-și vibrațiunea lirică, a condi-
ționat și procesul de epicizare". Așa dar,
Miorița dă expresie unui obștesc și în-
dătinat cult al muncii, impus de vieața
păstorească superioară a unui popor
întreprinzător în toate timpurile. „Nu e
vorba aici, continuă d-l D. Caracoștea,
de o formă primitivă de vieață păsto-
rească a unui popor inferior, ci de o
adevărată organizație, în care stâna era
ceva asemănător unui atelier, iar com-
plexul ciobănesc subordonat acestui
centru, .crea toate formele necesare unei
vieți obștești cu toate cerințele ei:
producție, desfacere pe zone largi, ceea
ce implică relații și inițiative economice
și politice, având chiar și un caracter
internațional. Vechiul navigator elin ca
și nordicul Wiking nu aveau de biruit
mai multe dificultăți decât acești stră-
bătători ai spațiului românesc. E un
întreg complex în care neamul își anti-
cipa în cadru larg totalitatea instinctelor
naționale".

   In urma tuturor acestora, demn de
reținut îmi pare faptul că variantele
mioriței culese in Transilvania formează
temeiul considerațiilor d-lui D. Cara-
Costea, care dovedește că „și sub raport
folcloric Ardealul este inima româ-
nismului" ; centrul „vieții folclorice ro-
mânești" și că în vieața locuitorilor
străvechi din aceste ținuturi poezia a
îndeplinit o funcțiune socială.

   Până acum problema autohtoniei ro-
mânești în Transilvania și-a căutat te-
meiurile în istorie și în limbă. D. Ca-
racostea explorează un nou domeniu:
folclorul. Și meritul cardinal a studiului
său despre „Sentimentul creației și mi-
stica morții" trebue căutat cu deosebire
în metoda a cărei ctitorite însemnează
și consacrarea ei științifică.

I. Verbină


EVOLUȚIA NEAMURILOR

   In ultimul număr al Buletinului eugenie
și biopolitic (Nr. 1—4,1941), d-l Dr. Petru
Râmneanțu publică un important studiu
cu acest titlu.

   Vieața neamurilor, spune d-sa, nu
poate fi înscrisă in formule matematice
și nici reprezentată in grafice dinainte
stabilite și general valabile. Asemenea
indivizilor, neamurile nu sunt și nici
nu pot fi egale între ele. Evoluția unui
neam, ca și evoluția unui individ, este
determinată de zestrea biologică cu care
apare pe pământ și de condițiile de
vieață ale mediului înconjurător, care
favorizează sau împiedică desvoltarea
energiilor potențiale aflate in plasma
germinală. Deci, asemenea individului,
fiecare neam are un ciclu propriu, cu
naștere, desvoltare, apogeu și declin,
până la dispariția totală.

   Dintre factorii ereditari, d-l Dr. Râm-
neanțu studiază pe acela care este mai
puțin cunoscut și care reprezintă capa-
citatea genetică a individului, variabilă
dela o rasă la alta și dela un neam la
altul. Această variabilitate în fertilitate
se explică, conform teoriei ciclice a lui
C. Gini, prin aceea că celulele germinale,
surori bune cu cele somatice, au și ele
un ciclu propriu, in vieața lor dealungul
generațiilor, se diferențiază, își reduc sau
își măresc fertilitatea inițială, pentru ca
la urmă, îmbătrânite, să-și piardă cu
totul fertilitatea și să piară, constituind
ultima generație a neamului.

   De această fertilitate a celulelor ger-
minale depinde, în primul rând, evoluția
neamurilor.

   Factorii datoriți mediului extern și
politicei de populație se manifestă prin
reproducerea diferențială a diferitelor
categorii de populație.

   Se cunoaște diferența între reprodu-
cerea populației dela sate și cea dela
orașe. Numai imigrările dela sate îm-
piedecă orașele dela stingerea popu-
lației, fatală după 2—3 generații. Se cu-

440


Însemnări


noaște la fel reproducerea mărită apo-
pulației nevoiașe și lipsite de cultură,
față de reproducerea redusă, limitată în
cel mai fericit caz la 1—2 copii, în
clasele culte și bogate. (Acolo unde se
limitează numărul copiilor, averile se
concentrează). Acest fenomen ia un
aspect îngrijorător, atunci când, mer-
gând mai departe cu observațiile, con-
statăm că această reproducere mărită
este dovedită și pentru familiile dela
periferia societății care furnizează cel
mai mare număr de delicvenți. Nu trebue
să uităm că o generație provine numai
din acea parte a generației precedente
care a avut fertilitate și că neamul va
trăi, deci, prin familiile cu mulți copii
(care am văzut la ce categorii sociale
aparțin), se va ajunge la epuizare a ele-
mentelor inteligente și normale, fără in-
tervenția unei politici de populație care
să răstoarne mentalitățile greșite. Aici
trebue să intervină omul-erou care prin
ascendentul său asupra poporului, da-
torit calităților sale, poate restaura o
concepție de vieață sănătoasă, care sin-
gură poate să asigure viitorul nea-
mului.

  După aceste considerațiuni generale,
d-1 Dr. Râmneanțu se întoarce la neamul
nostru pentru a stabili momentul static
actual și tendințele evoluției viitoare, in
raport cu alte neamuri și mai ales cu
neamurile vecine nouă.

  După distribuția populației pe etate,
care arată cel mai potrivit momentul
static actual al unui neam, noi aparținem
tipului de populație progresiv, adică cu
populație tânără, „caracterizat prin mulți
copii și adolescenți, relativ mulți adulți
și foarte puțini bătrâni". Formula grafică
este aceea a unei piramizi.

  Mai există un tip staționar sau cu
tendință spre îmbătrânire, grafic repre-
zentat sub forma unui clopot și un tip
regresiv sau cu populație îmbătrânită,
grafic reprezentată sub forma unei pere.

  Dintre vecinii noștri aparțin tipului
progresiv Bulgaria și Rusia. Comparând
însă excedentul natural al nostru și al
vecinilor noștri, constatăm că cel mai
redus excedent îl are Ungaria și apoi
noi.


Rugăm pla4.a abonamentului pe


   Studiind evoluția ginților în Europa,
pentru a ne determina mai complet
situația noastră în raport cu neamurile
învecinate, d-1 Dr. Râmneanțu arată,
după calculele făcute de Otto Helmut,
că în anul 1960, față de cifrele din 1810,
Latinii vor avea o cifră dublă (133 mi-
lioane), Germanii de trei ori mai mult
(160 milioane), iar Slavii de șase ori mai
mult (303 milioane).

   In privința natalității, după Rusia,
România, Bulgaria și Italia stau in fruntea
popoarelor europene, fiind cele mai
tinere. Totuși, din cauza mortalității ri-
dicate, noi prezentăm „un tip anti-
economic" de mișcare a populației, ca-
racterizat prin aceea că avem un ex-
cedent prolific egal cu acela al unei țări
cu o natalitate mai redusă (Olanda).

   In al doilea rând scăderea bruscă a
natalității în România (semnalată dela
1911—1913 până la 1938) distruge para-
lelismul firesc dintre mortalitate și na-
talitate, care odată distrus cu greu se
poate reface și prezintă un aspect în-
grijorător, întru cât lovind în elementele
tinere și anume mai mult în familiile cu
mulți copii, deci păstrătoare ale celei
mai mari fertilități, lovește în viitorul
neamului.

   Analizată pe provincii, evoluția nea-
mului nostru ne arată că Moldova re-
prezintă „rezervorul cel mai puternic al
neamului", cu un excedent natural de
12,7, iar „atentatul la vieața lui vine din
Banat", cu un excedent deficitar de 0,2,
semnalându-se pericolul întinderii acestei
depopulări și în alte regiuni limitrofe.

   Concluzia finală a acestui studiu este
optimistă. D-1 Dr. Râmneanțu arată că
oricât de lungă ar fi existența unui
neam și chiar după mari istoviri biolo-
gice, „mai păstrează nuclee de populație
normală și dotată, care și-au conservat
potențialul unei fertilități urcate, capa-
bilă să transmită încă mult timp însu-
șirile specifice ale neamului întreg,
ascunse în cromosomii plasmei germi-
native". Aceasta cu condiția existenții
unui comandament care să identifice
aceste nuclee și să le asigure desvol-
tarea optimă.

Gh. Vornica
anul în curși

            TRANSILVANIA


ORGAN AL ASTREI

    Anul 72 ? IULIE-AUGUST Nr. 5-6 — 1941

■ . .... ni,-. ■      ’




CUPRINSUL:



Mihail Sadoveanu, Sate d.e mazili și răzeși
G. Giuglea,
Al Procopovici,
C. Daicoviciu,


Cum au pătruns străinii în Basarabia după 1812
                     Bucovina noastră
                     Spațiu și popor dade

Dr. Măx Hacman, Prpblema naționalităților în Transilvania, până la
                     Unire, în lumina documentelor diolomatice germane

Lucia Cosma, Maria Baiulescu

Valeriu L. Bologa, Ajutorul Românilor ardeleni pentru răniții războiul»
                     independenței                               -

    Elena Popea


Gh. Oprescu,


Radu Stanca,
Coriolan Petranu,
Dim. Todoranu,
I. Crăciun,
Mihail Macrea,


CRONICI:

Lpcian Blaga: Despre gândirea magici
Bisericile de lemn din Maramureș
Dr. Șerban Lungu: Educația Națiunii
Maramureșul nostru     J

Institutul de Studii Clasice din Cluj la Sibiu


ÎNSEMNĂRI:

    Ion Breazu, Poruncile ceasului de față. — Ei Petrovici, România
Transtyranș. — T. Bodogae, Iarăși despre Biserica ortodoxă română
din Ungaria. — I. B., Fantoma HajdudoroguluL —I. Verbină, Elo-
giul lui Octavian Goga la Academia Română. — 0 nouă interpretare
a „Mioriței". — Gh. Vomica, Evoluția neamurilor, *




   .   r    ,, , ........ I»    ... .      ..........-..■■■.......rn. — , ,        ■ Ifii.ui ..—m —. ■ . . I I I"». I

Tiparul Institutului de arte grafice .DACIA TRAIANĂ* s. a., Sibiu — 1941 -1317

Prețul acestui număr dublu Lei 40"—

Elena Popea, Compoziție (desen). Salonul oficial de toamnă, 1940

Elena Popea, Peisagiu din Bretania. Salonul oficial de pictură și sculptură, 1940