ji J-.b P112 ANUL 72- . IUNIE Nr. 4-1941 SIBIU Anul 11. Iunie 1041 Nr. 4 TRANSILVANIA Organ al ASTREI ÎNTOARCEREA rasarabiei ȘI A B ECO VINEI Când acum un an, Uniunea Sovietică, folosindu-se de o con- junctură internațională pe care credea că trebue să o exploateze până la nesaț, ne-a înaintat ultimatul prin care ne-a smuls Basarabia și Bucovina de Nord, încunjurați de dușmani și lipsiți de orice sprijin din afară cum ne găseam, a trebuit să cedăm in fața unei puteri copleșitoare; am strigat însă în fața lumii întregi volnicia care s’a săvârșit și am închis în sufletul nostru convingerea nestrămutată, că dreptatea este de partea noastră și nu va trece mult timp, până când ea își va arăta iarăși^ fața strălucitoare. Cu inima încruntată în durere a trebuit să lăsăm milioane de frați, pământul, bunurile și truda noastră, cutropite de colosul rusesc, îmbătat de nebunia bolșevică, cea mai înjositoare degradare a civilizației omenești. Ne-am adus însă aminte, că acest pământ a făcut din veac parte din patrimoniul româ- nesc și am ridicat fruntea din țărână. Toate dovezile geografiei, ale istoriei și ale superiorității numerice din punct de vedere etnic sunt în favoarea noastră. Basarabia și Bucovina sunt prelungiri firești ale Carpaților românești, din sânul cărora râurile lor se desprind pentru a le străbate sau a le încinge și a le despărți de stepa rusească. Acest pământ — spunea Eminescu, la 1877 — noi „nu l-am cucerit, nam alungat pe nimenea de pe el... e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului popor românesc". Voevozii Moldovei i-au apărat fruntariile, l-au sfințit cu biruințele lor împotriva hoardelor dela Nord și dela Sud, l-au împodobit cu binefa- rde civilizației și cu mândre lăcașuri de închinare. Niciodată ei nau renunțat la o palmi din el, fără să-și afirme dreptul din veac de a-l stăpâni. Când robia străină s’a așezat, în 1812, prin silnicie, asupra lui, Moldovenii au protestat cu energie împotriva răpirii, „trupului și inimii" țării. Acest protest a fost repetat cu o și mai luminată și adâncă conștiință a drepturilor noastre de I. C. Brătianu și M. 1 254 TRANSILVANIA Kogălniceanu, când, după ce ne-au fost retrocedate de cătră Congresul dela Paris din 1856, județele din Sudul Basarabiei ne-au fost răpite din nou, la Congresul dela Berlin, din 1878. Stăpânirea rusească a fost pentru această bogată provincie un adevărat veac negru. Conștiința națională a fost adormită, sau înăbușită cu brutalitate. O biată mână de intelectuali au încercat să țină, sub cumplite amenințări și cu mari suferințe, aprinsă flacăra acestei con- științe, ale cărei raze însă deabia puteau pătrunde până în straturile adânci populare, unde limba și credința s'au păstrat neatinse. A trebuit să vină prăbușirea țaristă din 1917, pentru ca prin libera ei voință, Basarabia să se declare autonomă, iar la 27 Martie 1918 să se unească cu patria mamă, așezându-se astfel iarăși pe linia destinului național. Cu mult mai întunecată, decât opresiunea țaristă se anunța urgia bolșevică. Să mulțumim lui Dumnezeu că ea a fost alungată înainte de a-și înfige colții otrăvitori mai adânc în trupul sărmanii Basarabii și Bucovine. Și să-i mulțumim, mai ales, că eliberarea este sfințită de eroismul și sângele soldaților noștri, cărora le-a sosit timpul să spele onoarea țării, atinsă atât de grav în timpul din urmă. Basarabia avea nevoie de această mană binecuvântată a jertfei tuturor provinciilor românești, pentru a se simți și mai puternic legată de vatra strămoșească. In frunte cu aprigul și luminatul lor conducător, Generalul Antonescu, și alăturea de glorioasa armată germană, soldații Ro- mâniei luptă, asemenea plăeșilor lui Ștefan cel Mare, pentru apă- rarea celor mai sfinte bunuri ale civilizației europene. Veacurile îi privesc; avem credința că ei vor fi la înălțimea misiunei sublime ce li s'a încredințat. întreg sufletul neamului este alăturea de ei, în cre- dința că zorile s’au ivit și nu va trece mult până când soarele dreptății va lumina iarăși acest pământ și neam românesc, sfârticat, batjocorit și umilit, cum na fost niciodată în istoria lui. TRANSILVANIA ROMÂNII DELA MIAZĂNOAPTE - Conferință rostită la Radlo-București în seara zilei de 11 Iunie 1941 — I. A trecut multă vreme, iubiți ascultători, de când nu am mai avut prilej să vă trimit, pe undele văzduhului, cuvinte desprinse din baierile unei inimi obișnuite a se identifica, în orice împrejurări, cu obșteasca simțire a mulțimilor românești de pretutindeni. De astădată, dând urmare invitațiunii ce mi s’a făcut din partea d-lui profesor loan Petrovici, președintele Societății de Radiodifuziune, am ținut să răspund prezent la întocmirea acestui ciclu de conferințe istorice despre Marginile pământului și neamului românesc. Sper deci că nu veți pregeta să urmăriți cu atențiune binevoitoare o expunere succintă, menită să înfățișeze — în limitele îngăduite de împrejurările actuale — aspectul geopolitic și istoric al regiunii nordvestice din spațiul etnic românesc, regiune cuprinsă laolaltă sub cunoscuta numire antică: Dacia Superioară, numire înlocuită mai târziu în izvoarele istorice medievale și moderne cu aceea de Transilvania. Prin laborioase cercetări științifice, mai vechi și mai recente, s'a lămurit deplin faptul că, din punct de vedere geopolitic, Transilvania aparține spațiului etnic românesc, iar în ce privește desfășurarea tre- cutului ei autentic, vieața ei de adâncimi, — aceasta se încadrează in- contestabil ritmului istoric românesc, urmând direcția unui ritm străin numai o parte din istoria ei de suprafață. Geografi străini și români, povățuiți de respectul adevărului, au putut constata deopotrivă că pământul transilvan formează însuși sâm- burele sau, cum se exprima vestitul geograf german TheobaldFischer, fost profesor la Universitatea din Marbug, însăși inima spațiului etnic românesc (das Herz des rumănischen Wohnraumes). Orice încercare de a înfățișa rolul Carpaților ca pe al unei gra- nițe „eterne" între Țările române din preajma lor, este lipsită de re- sistență în fața realităților etnice, precum și în fața științei serioase, r 256 I. LllPAȘ care, pentru motive de ordin profan, nu-și va permite să ignoreze, nici să denatureze adevărul. E un semn îmbucurător că, în timpul din urmă, a început să fie înțeleasă și subliniată, chiar din partea unor eminenți cercetători străini, înfățișarea spațiului etnic românesc — în vastul său orizont, din culmea Carpaților spre Dunăre, Tisa, Nistru și Mare — ca o impunătoare unitate geografică, pe care varietatea firească dintre munte, colină și câmpie nu o slăbește nicidecum. Dimpotrivă, contribue a-i da prilej să se afirme cu atât mai puternic în „experiențele spațiale" ale sufletului popular înfrățit, printr’o intimă simbioză multimilenară, cu toate însu- șirile caracteristice acestui spațiu vital strămoșesc. Situația Transilvaniei era nefirească și forțată câtă vreme împre- jurări independente de voința ei o încătușaseră, sub raport politic, fie în organismul feudal, artificial al Regatului ungar, fie în cadrele Mo- narhiei habsburgice, osândind-o la rolul unei simple anexe sau provincii „de margine". Adevăratul ei destin geografic și istoric fiind cu totul altul, Transilvania nu-și putea împlini menirea decât așezată, în chip firesc, în organismul Statului român ca cea mai esențială parte a spa- țiului etnic, pe care se întemeiază existența și viitorul acestui Stat. Nu creasta Carpaților sudestici formează granița între elementul etnic român și între cel din țara dela Vest, ci valea râului Tisa, care cu întinsele ei regiuni mlăștinoase a împiedecat vreme îndelungată co- municația dintre cele două țări deosebite: Transilvania și Ungaria, în așa măsură, încât vreme îndelungată nici comitatele limitrofe din re- giunea vestică a Transilvaniei („Partium") nu au putut fi înduplecate a se despărți de această țară, spre a se alătura de bună voie Ungariei. Situația geografică explică în deajuns motivele pentru care Tran- silvania, cu toate că printr'un neprielnic destin a fost înlănțuită mai multe veacuri în cadrele Regatului ungar, s’a împotrivit totdeauna ten- tativelor de a fi contopită cu Statul acesta, străin pentru ființa și me- nirea ei istorică. Luptând cu felurite dificultăți, populațiunea românească autohtonă — a cărei cohesiune etnică a fost totdeauna mai puternică decât adeziunea la elemente de invaziune sau de colonizațiune străină, — a reușit să rămână, în orice vreme, perfect unită prin toate legăturile ei de ordin sufletesc, religios, cultural și economic, cu masa fraților de sânge, de limbă și de credință din întreagă regiunea Carpaților, menținând chiar și identitatea organizațiunei voevodale la fel cu cea munteană și cu cea moldovană. Desvoltarea ei nu a putut fi silită să urmeze decât la suprafață, nicidecum în adâncime, ritmul unei evoluții istorice străine. Ea a rămas, în ce privește mulțimile populațiunii tran- silvane de baștină, totdeauna statornică în ritmul evoluției istorice românești. ROMÂNII DELA MIAZĂNOAPTE 257 II. Faptul că Ungaria medievală nu a fost în stare să înlăture tra- diționala formă de organizațiune voevodală dela cârma Transilvaniei și să-și impună propria sa administrațiune „comitatensă" pe întreg cu- prinsul acestei țări, este o dovadă convingătoare, pentru oricine vrea să înțeleagă, că in momentul când au reușit să pătrundă dinspre Vest reprezentanți ai puterii regale ungurești, nu au găsit aci o țară pustie, ci un voevodat cu adânci rădăcini în solul transilvan și cu viguroase tradiții, care l-au ajutat să se poată împotrivi cu succes tendințelor de asimilare completă în organismul politic al Statului ungar. Conducă- torii acestuia, vrând nevrând, au trebuit să încuviințeze perpetuarea seculară a unui corpus separatum, pe care nu-1 putură nici desființa, nici micșora. Dimpotrivă, s'a întâmpl at nu odată, să fie reprezentantul demnității voevodale din Transilvania personalitate politică de proporții mai impunătoare și de importanță istorică mai covârșitoare decât con- temporanii săi cu. creștetul împodobit de cunoscutele iconițe bizantine ale așa zisei „sacre coroane ungare". împrejurarea că în seria celor mai vechi voevozi transilvani se constată documentar, chiar înainte de invaziunea Tătarilor, oameni cu nume obișnuite până în timpul de față la populațiunea românească din Țara Făgărașului, precum și faptul că în Sudul și Răsăritul Carpaților asemenea pomeniri documentare nu apar decât mai târziu, prezintă o dovadă în plus pentru vechimea și prioritatea în timp a organizațiunii voevodale transilvane față de cea munteană și moldovană. Apare deci acceptabilă opinia cercetătorului german, care consideră voevodatul acesta ca un produs „specific transilvan". încetățenirea lui succesivă în Muntenia și în Moldova este explicabilă prin contribuția elementelor transilvane, care au participat la întemeierea și organizarea acestor două țări române. E știut, de altfel, că în orice domeniu existența așe- zămintelor și creațiunilor cu vechiu caracter de drept românesc poate fi constatată documentar mai de timpuriu în Nordul Carpaților și, aproape în toate cazurile, ceva mai târziu în Sudul și în Răsăritul lor. De unde urmează că merită deplină crezare afirmațiunile cercetătorilor, care nu încetează a vorbi despre Transilvania ca despre leagănul însuși al neamului românesc, ca despre perpetuul adăpost și centru de ira- diațiune a continuității sale istorice. Cercetări geografice și istorice, scutite de efemere tendințe lătu- ralnice, confirmă deopotrivă adevărul că nu le-a fost destinat Carpa- ților sudestici, precum nici altor munți de calitatea lor, un rol de gra- niță perpetuă între fiii aceluiași popor, ci unul de coloană vertebrală în organismul ființei etnice de baștină din preajma lor. Acest rol l-au îndeplinit și vor continua să-l îndeplinească fără greș, garantând acestei 258 I. LUPAȘ populațiuni, răsfirate simetric pe amândouă laturile lor, dăinuirea în veac și posibilitatea unei desvoltări progresive din neam în neam. în lupta de apărare a creștinătății contra Semilunei, Voevodatul transilvan, sub comanda destoinică a lui loan Huniade, a fost în stare să se înalțe deasupra Regatului ungar, îndeplinind o importantă mi- siune istorică, prin care Transilvania și-a meritat deplin titlul de apă- rătoare a creștinătății (propugnaculum christianitatis), după cum și eroicul ei Voevod-comandant și-l meritase pe acela de cel mai viteaz ostaș al lui Christos (fortissimus athleta Christi), cum îl numise la 1456 însuș papa Calixt al III-lea. în lupta seculară pentru creștinătate, Tran- silvania a fost permanent în același front cu Muntenia și cu Moldova, urmând acelaș ritm istoric și împărtășind acelaș destin în clipe de izbândă, ca și în zile de restriște. in. Până la sfârșitul evului mediu, problema Voevodatului transilvan era caracterizată de o parte prin rolul ce a putut lua asupră-și ca avant- gardă a civilizației creștine, de alta prin triumfătoarea resistență se- culară față de tendințele de contopire în organismul Regatului dela Vest și prin năzuința neîntreruptă de a-și afirma propria sa ființă de Stat. Năzuința aceasta i-a fost încununată de izbândă în așa măsură, încât pretinsa stăpânire „milenară** a Coroanei Sf. Ștefan nu a izbutit să înființeze, în cuprinsul Transilvaniei, până în a doua jumătate a veacului al XlX-lea, decât 7 (șapte) comitate ungurești, iar conștiința ei de țară cu totul deosebită de cea ungurească nu a fost în stare s'o frângă. Cu atât mai puțin s*o desrădăcineze vreodată din sufletul po- pulațiunei autohtone. Când Regatul, istovit de îndelungata agonie politică din epoca Jagelonilor, s'a prăbușit prin lovitura ce primise din partea Turcilor, la 29 August 1526 pe câmpia dela Mohăcs, Transilvaniei i s’a deschis drum de înălțare la treapta de Principat independent de Coroana un- gară. Ocrotită de puterea Semilunei, Transilvania a fost în stare să-și îndeplinească atunci o veche dorință: aceea de a fi, deopotrivă cu Muntenia și cu Moldova, sub ascultarea Sultanului turcesc, prețuindu-1 ca stăpân mai potrivit intereselor ei decum putea să fie regele Un- gariei. Suzeranitatea otomană, întinsă astfel asupra celor trei țări ro- mâne, ar fi făcut posibilă chiar de pe atunci unirea lor. Dar sultanul Soliman cel Măreț și-a dat silința să o împiedice, fiindu-i incomodă și indesirabilă o forță armată ce s’ar fi putut închega din unirea celor trei țări carpatice. Ceea ce a împiedecat Soliman, nu a mai fost însă în stare să împiedice succesorul său dela 1600, când sabia lui Mihai Viteazul a dat problemei transilvane — aruncată timp îndelungat ca o minge între Viena și Constantinopol — singura soluție prevestitoare a ROMÂNII DELA MIAZĂNOAPTE 259 destinului istoric ce urma să se poată îndeplini cu trei veacuri mai târziu: așezarea definitivă a Transilvaniei, a Munteniei și a Moldovei sub același sceptru de cârmuire politică românească. Dacă acest Wallenstein al Românilor nu ar fi căzut victimă asa- sinatului de pe Câmpia Turzii, la o vârstă când abia împlinise 43 de ani, cu totul alta ar fi fost soarta Țărilor române, deci și a Transil- vaniei, în cursul veacului al XVH-lea. Cu ajutorul suzeranității tur- cești și al mereu înnoitelor alianțe transilvano-muntene și moldovene s'a putut ridica Principatul lui Gavriil Bethlen, în cursul războiului de 30 de ani, la rol istoric-politic de prelungită resonanță chiar în paginile istoriei europene. Spre sfârșitul veacului al XVII-lea însă declinul rapid al Puterii Otomane a pricinuit și căderea Principatului transilvan, pe care supremația habsburgică urma să-l micșoreze fără cruțare, de- gradându-1 sistematic la treapta unei provincii de exploatat pentru in- terese politice, religioase și economice, mai mult austriace decât tran- silvane. Imperialismul habsburgic a ținut totuși să facă un act de aparentă generositate, încuviințând Transilvaniei, la 1765 prin stăruința lui Samuil Brukenthal, titlul de Mare Principat, nu însă pentru a transforma în realitate politică de ordin constituțional titlul acesta, ci doar pentru a spori numeroasele demnități acumulate în titulatura solemnă a împă- ratului din Viena. Tendințele de expansiune habsurgică pornind a se ciocni, încă din veacul al XVIII-lea, chiar în cuprinsul Transilvaniei, cu ale impe- rialismului țarist, în cercurile vieneze începuse a se furișa presimțirea unei apropiate dismembrări a Monarhiei. în ce privește în deosebi soarta Transilvaniei, aceasta devenia pentru Austria o provincie cu atât mai incertă, cu cât apăreau mai rapide progresele realizate de Princi- patele Române, îndată ce au reușit să scuture jugul domniilor fana- riote și să aibă din nou cârmuitori naționali, răsăriți din pământ și din sânge românesc. Ce impresiune puternică producea asupra Românilor transilvani naționalizarea ierarhiei politice din Muntenia și Moldova în jumătatea I-a a veacului al XlX-lea, arată o scrisoare adresată la 17 Decemvrie 1837 episcopului Vasilie Moga din Sibiu de către Radu Tempea care, părăsindu-și postul de preot dela Biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, trecuse ca director al nou înființatului Seminariu din Râmnic-Vâlcea tinde a fost primit „cu brațele deschise, dela cel mai mare și până la cel mai mic**. Se simția fericit omul în Țara Ro- mânească, fiindcă avea prilej să vadă „prinț român, miniștri români» ghenerali români, obriști români și toate dregătoriile răsunau de vuetul Românilor; pentru aceea s’a aprins duhul cel românesc in mine, — adaugă Radu Tempea — și, după îndemnarea stăpânirii, m'am în- demnat și am primit această slujbă ca rector al Seminariului episcopiei 260 I. LUPA$ Râmnicului și ca predicator episcopesc". Progresele realizate in Țările Române tulburau adânc tihna elementelor aristocratice maghiare din Transilvania, care puteau să înțeleagă, cât de grav vor fi primejduite privilegiile lor feudale de către majoritatea covârșitoare a populațiunei autohtone. O salvare a privilegiilor aristocratice li se părea posibilă numai prin unirea cu feudalii Ungariei, Aristocrația maghiară făurea deci proiecte de unire a Transilvaniei cu Regatul dela Vest. Ele erau însă mereu înlăturate, respinse ori amânate din partea Curții din Viena, nefiind aceasta aplicată să încuviințeze, până în a doua jumă- tate a veacului al XlX-lea, intre Ungaria și Transilvania alte legături de unire in afară de uniunea personală, concretizată prin identitatea aceluiaș cârmuitor suprem în amândouă țările, purtând împăratul din Viena pentru Ungaria titlul de Rege, iar pentru Transilvania pe acela de Mare Principe. Ce s*ar fi întâmplat, dacă sub stăpânirea habsburgică ar fi lipsit separatismul dintre aceste două țări? — se întreabă o tendențioasă istoriografie modernă, deși recunoaște că întrebarea este cu desăvârșire antiistorică. Fără a da un răspuns direct acestei întrebări, afirmă că din punct de vedere unguresc a fost regretabilă coexistența celor două idei de stat: ungară și transilvană, — coexistență care n'a putut să producă decât rezultatul cunoscut: sub Habsburgi Transilvania nu a putut fi nici germanizată, nici maghiarizată. Ar mai fi putut adauge constatarea că tendința de maghiarizare a Transilvaniei s'a dovedit o himeră chiar și în jumătatea a doua a veacului al XlX-lea, după ce ființa ei de stat fusese înmormântată, pecetluindu-i-se mormântul cu lespedea grea a dualismului austro-ungar (1867). Nici după întemni- țările pricinuite de procesul Memorandului (1894) nu-și pierdură Ro- mânii din Miază-Noapte și din Apus curajul. Dimpotrivă, s'au oțelit în hotărirea de a continua lupta politică fără șovăire. Când prăsnuiau Maghiarii un moment culminant din istoria lor modernă: Mileniul — despre care Deutsches Volksblatt din Viena scria (la 16. I. 1896) că ar fi fost, în fond, serbătoarea paraziților internaționali, a Jidanilor care mai ales în Ungaria „au dat de un pășunat gras", — mitropolitul din Sibiu, Miron Roman, printr'o memorabilă pastorală din Aprilie 1896 vestind că Românii Transilvaniei nu au motive de a se însu- fleți de festivitățile milenare ale Ungurilor, nu pregeta să-și îndemne milioanele de credincioși a se aduna la rugăciune în sfintele lor biserici, dar numai spre a mulțumi lui Dumnezeu că, în ciuda tuturor suferințelor din mileniul trecut, i-a învrednicit să-și vadă păstrat tezaurul cel mai prețios: credința și naționalitatea românească, cerându-i tărie de sus, spre a le putea salva pe acestea și în viitor. Iar ziarul Dreptatea din Timișoara (nr, 89 din 2 Mai 1896) făcea categorica mărtu- risire că, de ar fi să mai dăinuiască încă un mileniu tendințele șovi- ROMÂNII DELA MIAZĂNOAPTE 261 niște maghiare față de Români, un mileniu vor dăinui fi sforțările acestora pentru a se emancipa. Și termina în ton plin de încredere: „Noi avem speranțe, avem viitor"! IV. Dacă n'a putut fi slăbită încrederea românismului în viitor, ori cât de impetuos era curentul maghiarizării, e tocmai fiindcă țara Tran- silvaniei nu s'a lăsat nicidecum înduplecată să se abată în cursul vea- cului al XlX-lea, din ritmul istoric al românismului, pornit pe calea emancipării de sub orice stăpânire străină păgubitoare. Dela descălecarea culturală a lui Gheorghe Lazăr (1816) și a urmașilor săi in capitala României până la izbucnirea războiului mon- dial, contactul neîntrerupt între luptătorii pentru realizarea progresului românesc de amândouă laturile Carpaților a creat un front sufletesc, înjghebat din toți Românii conștienți de datoria lor față de viitorul neamului, din care făceau parte. Nu s'a produs niciun eveniment mai de seamă în vreo parte a românismului fără să-și fi avut imediat repercusiunile firești în toate celelalte regiuni locuite de fiii acestui popor. Dela 1848 înainte și, în deosebi, din zilele lui Cuza-Vodă și ale lui Carol I, orientarea politică a Românilor dela Miază-Noapte și dela Apus se îndrepta, — numai de formă și pentru salvarea aparențelor, — spre Viena sau spre Budapesta, căutând la anume răstimpuri să le atenueze neliniștea prin oarecari declarațiuni de circumstanță. In fond însă, speranțele tuturor erau înlănțuite de progresele pe care le rea- lizară, după 1859, cele două Principate unite sub numele de România, proclamată aceasta de ziarul Concordia din Budapesta ca un „pământ al făgăduința" pentru toți fiii poporului român. Cu cât vor reuși cercetările istorice să descifreze mai multe din numeroasele taine ale trecutului transilvan, cu atât va ieși mai deplin la iveală adevărul că Marginea nordvestică a spațiului etnic românesc — contrar aparențelor de suprafață, adeseori atât de înșelătoare — a rămas în straturile adânci ale populațiunei sale autohtone totdeauna intim contopită în aceeași structură sufletească, in aceeași credință, în aceeași limbă, în acelaș fel de viețuire, în aceleași tradiții, în acelaș destin istoric cu Țările Române din Sudul și din Răsăritul Carpaților. Fără prezența neîntreruptă a Transilvaniei în istoria Românilor, aceasta nu ar putea fi înțeleasă niciodată deplin, în nici una din vechile ei porniri spre progres, Unitatea națională a tuturor Românilor fusese înfăptuită, sub raport sufletesc, cu mult înainte de 1 Decemvrie 1918. Adunarea Na- țională dela Alba-Iulia nu a făcut decât să consemneze într'un nou proces verbal politic vechia realitate istorică, văzută clar de către toți 262 I. LUPAȘ cei ce aveau ochi să vadă și minte să înțeleagă. Transilvania este și rămâne, în orice împrejurări, parte integrantă-indivisibilă și inseparabilă — a sufletului și a spațiului etnic românesc. Dacă opera de organi- zare, de cultură, de știință, de progres in orice domeniu al vieții româ- nești, nu a fost cu putință nici în trecut, cu atât mai puțin este ima- ginabilă în prezent sau în viitor fără contribuția permanentă, fără ini- țiativa adeseori neprețuită, a elementelor transilvane. Cu drept cuvânt a fost numită Transilvania — „țara stup". Din stupul acesta inepuisabil au roit și vor roi fără încetare ele- mente chemate și capabile să înlesnească, prin munca și prin sacrificiul lor, progresul românismului integral. Unitatea națională a Românilor a fost sortită în timpul din urmă să treacă prin cumplite încercări. Un lucru rămâne totuș sigur: Ro- mânii de pretutindeni se vor regăsi deapururi în aceeași albie geogra- fică, în acelaș ritm istoric și în aceeași sinteză a nestrămutatelor orân- duiri divine, care vor avea — fără îndoială — mai multă valoare și mai mare trăinicie decât vremelnice hotărîri omenești. I. LUPAȘ Profesor la Universitatea din Cluj—Sibiu Membru al Academiei Române ROMÂNII DIN BANAT Niciodată nu voiu uita epizodul istoric care m'a legat pe mine și întreaga mea generație de cauza fraților bănățeni. Era în ajunul adu- nării naționale dela 1 Decemvrie 1918, când Românii din toate col- țurile Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului curgeau în va- luri nesfârșite către cetatea dela Alba-Iulia, pentru a proclama unirea lor cu statul național român. Pe fețele tuturora stăruia lumina birui- toare a ceasului izbăvitor. încrezători în dreptatea necontestată a re- vendicării ce o formulau, reprezentanții veniți dela toate posturile de veghe ale teritoriului etnic român așteptau să-și spună cuvântul, ca o supremă expresie a dreptului de autodeterminare, cuvenit și poporului nostru. In această atmosferă de fericită așteptare, care compensa, pare-că, suferințele de veacuri și răsplătea credința luptătorilor ce nu au șovăit o clipă, singura notă tulburătoare o formau Românii din Banat. Dor- nici de-a se încadra integral în unitatea politică a românismului, îndată după prăbușirea opresiunei străine, ei s'au văzut ocupați prin surprin- dere de trupe sârbești. Dar noii ocupanți nu au fost în stare a opri cetele de fruntași și țărani bănățeni, care au alergat la Alba-Iulia spre a-și exprima votul lor și voința nestrămutată. In ajunul marei adunări, la o întrunire improvizată, reprezentanții constituiți ai Banatului au cerut solidarizarea tuturor pentru apărarea principiului etnic, temeiu neclintit al dreptății lor. Aud, pare-că, și acum accentul de mânie năbușită a tinerilor bă- nățeni și simțesc încă revolta, abia reținută a pleiadei strălucite de lup- tători ai Banatului, în fața încercării de desmembrare a teritoriului lor. Aclamațiunile furtunoase, care au însoțit, a doua zi, hotărîrea națiunii române în această privință, ne-au obligat pe toți cei de față să săpăm adânc în inimi, ca un crez sfânt, comandamentul unirii: „Adunarea națională proclamă în deosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre". 264 SILVIU ORAGOMIR Am considerat întotdeauna adunarea dela Alba-Iulia ca o piatră de unghiu a istoriei noastre, iar hotărîrile ei, liber decretate, ca ex- presia cea mai autentică a programului de vieață în noul stat național. Tratatele, care ne-au smuls o parte din pământul nostru și ne-au în- străinat pe frații oropsiți sub jugul străin, nu ne-au putut sili să re- nunțăm vreodată la postulatul integralității, care este însuși principiul de existență a fiecărui popor. Mai ales în clipele de față, când fulge- rătoarea rostogolire a evenimentelor, pune din nou în discuție tot com- plexul de probleme, ce păreau rezolvite și provoacă o nouă judecată asupra Banatului, părăsit de stăpânitorii săi vremelnici, hotărîrea dela Alba-Iulia își recapătă deplina ei valoare, iar poporul românesc din întreg Banatul trebue să se alinieze din nou pentru a-și revendica dreptul, ce-i revine în virtutea numărului, a repartizării sale geografice, a vechimei istorice, a importanței politice și a acțiunii sale civilizatorii. Pentru noi, Banatul nu înfățișează numai o unitate geografică na- turală, închisă de trei râuri și așezată pe lanțul de munți, care o‘des- part de Ardeal. Situat astăzi la periferia teritoriului etnic român acest petec de pământ, în care singură populația românească este înfiptă cu rădăcini adânci, prezintă o continuare firească a bazenului carpatic și o întregire organică a ființei/neamului românesc. Banatul nu este un teritoriu de expansiune etnică sau politică târzie a românismului, ci însuși leagănul nostru, pe care atacurile dușmane, l-au prefăcut în cursul veacurilor într'un minunat bastion de apărare a masei etnice româ- nești. Ca și Românul din Bihor, din Țara Oașului sau din Maramureș, care înfruntă de atâta vreme ofensiva elementelor alogene, țintuit pe loc și mai viguros decât aiurea, Românul bănățean a trecut mai ales de două sute de ani încoace printr’o probă de foc, care i-a dovedit pe deplin vitalitatea neasemuită. Trebue să recunoaștem totuși că această îndelungată luptă surdă contra expansiune! slave și maghiare, la care s'a adăugat în ultima perioadă a stăpânirilor străine și tendința de pau- perizare a elementului românesc din Banat, a lăsat multe urme, slăbind blocurile compacte și răvășind însăși vigoarea neamului nostru de acolo. Tocmai de aceea, iubirea și grija noastră față de frații din Banat trebue să fie îndoită, iar cauza lor care se razimă pe ideea de unitate na- țională trebue să o cunoaștem bine și să o susținem cu toate argu- mentele. Fie că privim repartiția populației din Banat după frontierele de astăzi, fie că luăm ca bază a aprecierilor statistice frontierele dinaintea anului 1918, nu se poate înlătura constatarea că Românii dețin majo- ritatea absolută sau relativă, nu numai în Banatul românesc, ci pe în- treaga întindere a teritoriului mărginit de Mureș, Tisa și Dunăre, E adevărat că, cu cât înaintăm spre Apus, massele noastre compacte se răresc, iar insulele alogene sporesc tot mai mult. Slăbiciunea aceasta ROMÂNII DIN BANAT 265 este iasă numai aparentă, deoarece, dacă examinăm mai de aproape tabloul etnografic al regiunii, vom observa că singur elementul româ- nesc este reprezentat pretutindeni, în toate județele și în toate circum- scripțiile, în timp ce Ungurii posedă mase mai numeroase numai în orașe, iar Sârbii numără contingente importante numai în Vestul Ba- natului și lipsesc aproape cu desăvârșire din partea centrală și de răsărit Așezările românești, care ocupă vatra propriu zisă a Banatului cu toate drumurile de căpetenie și cu toate intrările și vadurile de seamă, nu sunt rezultatul politicei de colonizare a statelor moderne, ele reprezintă cea mai veche populație, care apare odată cu pri- mele știri istorice și încă fixată mereu în același loc, pe aceeași în- tindere și cu aceeași direcție. Excepție face doar numărul de Olteni, așezați în secolul al XVIII-lea, fără a li-se acorda nicio favoare din partea guvernelor, și cele câteva comune românești, între care și Toracul, mutate forțat de autoritățile militare austriace, spre a face loc nouilor coloniști străini. De altă parte, în tot secolul al 18-lea un val neîntre- rupt de emigranți români din Banat au trecut Dunărea pentru a se adăuga la elementul străvechiu de acolo și a se așeza fie în valea Timo- cului, fie chiar în regiunea Moravei și Mlavei sârbești, împânzind în- treg malul dunărean cu roiurile lor. Cât de adevărată este această constatare o dovedește și faptul, că regiunea situată intre Vârșeț și Panciova este semănată de-a-Iungul cu cele mai puternice sate româ- nești, care, cum observă chiar o publicație oficială jugoslavă, cu cât se îndepărtează mai mult de fosta frontieră româno-sârbească, au atât sunt mai viguroase și mai compacte. In asemenea condiții numai Românii pot da elementul alcătuitor de stat in acest teritoriu împestrițat cu atât de felurite neamuri și legat organic de massele compacte ale Românilor de peste Mureș și din Huniedoara. Cât de vie este circulația intre marginea bănățeană și ți- nuturile românești învecinate cu ea, o arată întinderea dialectului și folclorului românesc din Banat și peste apa Mureșului și dincoace de munții, care apar pentru ignoranți ca un zid despărțitor. In realitate legătura și contactul intre Românii bănățeni și regiunile, ce-i înconjoară, sunt permanent asigurate prin numeroase căi de comunicație, a căror vechime este în deobște cunoscută. Dacă la aceste considerațiuni adăugăm și faptul că, încă în 10 August 1919, gruparea etnică germană din Banat a decretat prin re- prezentanții săi adunați la Timișoara, că voiește să se atașeze cu întreg Banatul Statului român, dela care speră să obțină respectarea caracte- rului național și libera întrebuințare a limbei materne, pentru a asigura astfel viitorul poporului lor, titlul nostru de drept asupra Banatului întreg apare pe deplin justificat, Intr’adevăr, în deosebire de alte re- 266 SILVIU DRAGOMIR gimuri, care-și fixează drept țintă distrugerea patrimoniului național al neamurilor conlocuitoare și asimilarea lor forțată prin biserică, școală și prin mijlocirea feluritelor instituții sociale, poporul român a contri- buit în largă măsură, pentru ca Șvabii, maghiarizați odinioară, să-și re- găsească pe deplin conștiința, să-și înoiască sufletul și să se înalțe pe o treaptă de desvoltare spirituală și materială, pe care nu au atins-o până acum niciodată. Toate aceste considerațiuni, izvorîte din ordinea firească a lucru- rilor, ar trebui să aplece balanța judecății în favoarea noastră, cu atât mai ales că ceilalți compețitori ai Banatului fragmentat nu pot in- voca niciun argument de asemenea greutate. Am urmărit cu atențiune expunerile lor, cunoscute acum de aproape un sfert de veac, și am în- cercat să culeg și argumentele mai nouă, pe care le-au făurit în arse- nalele lor științifice. Ridicând pretențiuni asupra Banatului, Ungurii, stăruie să. aplice încă tot numai argumentul istoric. Ei atacă continuitatea Românilor la Nordul Dunării, reabilitează tradițiile de mult compromise ale legen- delor privitoare la cucerirea Panoniei, inventează, sprijiniți pe etimo- logii absurde, neamuri, care nu au existat niciodată pe aceste plaiuri, proiectează fără nicio justificare o îndelungată stăpânire bulgară pe întreg spațiul etnic al românismului din stânga Dunării, aduc ultimele resturi de Avari și Gepizi în stânga Tisei, fac pe Pecenegi și chiar pe Cumani să ocupe lăcașuri statornice pe pământul Banatului, schițează pe hărți cu aparențe științifice așezări slave, pe care însă nicio infor- mație documentară nu le verifică, iau poza de critici severi, de câte ori e vorba să fixeze temeiurile existenței istorice a elementului româ- nesc din Banat și Ardeal și abandonează în general orice scrupul ca să izbutească a deprecia, sau chiar a șterge cu totul urma rolului istoric, pe care Românii l-au jucat până în veacul al XVI-lea. Teza lor de căpetenie susținând caracterul în preponderanță unguresc al populației din Banat în v. XI—XVI, care ar avea darul să întărească presump- țiunea primului ocupant și a excluzivei lor stăpâniri de altădată, n'a făcut nici ea progrese. Dimpotrivă. In măsura, în care cercetări meto- dice românești se îndreaptă tot mai mult către studiul limbei și al isto- riei medievale, apare tot mai limpede adânca noastră vechime, pe un teritoriu, ale cărui limite le conturează cu preciziune și învățații străini, înglobând într'însul totdeauna și Banatul nostru. Realizând apoi o serie întreagă de temeinice studii cu privire la mișcarea națională și cultu- rală a Românilor bănățeni în cele două veacuri din urmă, pleiada de tineri istorici români a reușit să scoată tot mai mult în evidență în ce chip se manifestează spiritul de creație al românismului, obligat în Banat nu numai să redreseze întârzierea pricinuită de opresiunea politică a veacurilor trecute, dar să țină pas și cu progresul celorlalte neamuri. ROMÂNII DIN BANAT 267 Dacă însă știința ungară n'a izbutit să confirme cu niciun argu- ment proaspăt teza sa istorică, nici revendicările mai nouă sârbești asupra Banatului nu au slăbit câtuși de puțin punctul nostru de vedere. Ele stăruie, de asemenea, încă tot în domeniul istoric și numai în mică măsură invoacă argumentul etnic. Dar recensămintele austriace, întoc- mite îndată după izgonirea Turcilor, delimitează destul de precis co- munitățile sârbești de cele românești, oferindu-ne posibilitate a stabili caracterul și aparținerea fiecăreia. Firește că astăzi, Banatul nu mai reprezintă sub raport etnic ceea ce veacuri întregi a fost pentru neamul nostru. Grupul compact de Germani colonizați pe spațiul dintre Lipova și Arad, Timișoara și Kikinda, precum și cele câteva sate de Unguri transplantați în timpu- rile nouă, i-au schimbat fizionomia etnică, în mare parte. Totuși el nu este „o zonă mixtă" în așa proporție, încât să nu mai putem des- luși categoric superioritatea etnică a Românilor. Aceasta s'a păstrat până în zilele noastre necontestată ca număr și în deplină măsură ca forță politică. In aceste momente istorice să rămânem de veghe pentru a salva temeiurile existenței noastre ca popor și ca națiune, dar să fim și cre- dincioși comandamentelor, pe care le-am hărăzit ca o moștenire sfântă dela înaintași. SILVIU DRAGOMIR Membru al Academiei Române ROMÂNII DIN DREAPTA DUNĂRII Ne-am învățat și noi și s'a învățat și lumea, de mai multe secole, să ne privească drept un popor din stânga Dunării. Valea marelui fluviu era granița noastră spre Miazăzi. Când s'a vorbit, ca o turnare a războiului cu Turcii, din 1877, despre Dobrogea și Ținutul Vidinului, ca pământuri românești, mulți n'au înțeles. Ar fi însemnat pentru noi o trecere a unei granițe, pe care istoria ne-o dăduse și tot istoria ne-o consfințise. Ar fi fost o greșeală. S'au găsit atunci și Români care să judece astfel. Se uita că Dunărea ajunsese, e adevărat, graniță, pentru Țara Românească, dar nu putea fi și nu fusese niciodată graniță și pentru poporul românesc. Pe sute și sute de kilometri apele ei curgeau printre așezările noastre, ca o vale părintească. Românii tre- ceau de pe un mal pe altul, dela ai lor la ai lor, fără să simtă că se duc în străini. Lucrurile au început să se schimbe numai de când nouile state, lovindu-se de ei, în locuri unde mai cu seamă nu le veneau la soco- teală, tocmai pentrucă alcătuiau o pânză neîntreruptă cu temeiul popo- rului românesc de dincolo de apă, au încercat să-i desființeze. Pentru unii lupta aceasta se duce de o sută de ani. Am fost sortiți să-i vedem, mii dintre ei, atâția câți n'am fi putut să-i întâlnim într'un singur orășel sau sat la ei acasă, aici, în mijlocul nostru, acum de curând, ca să ne dăm deodată seama, cu o sguduitoare înduioșare, că lupta aceea fusese dusă zadarnic. Românii dunăreni se păstraseră neschimbați și între văile Moravei și Timocului, așa cum s’au păstrat în ținutul Vidi- nului, și mai jos, până sub zidurile Rusciucului și la Turtucaia. Știam despre Românii dunăreni, atât din părțile sârbești, cât și din părțile bulgărești, de prin hârtii de arhivă, mărturii ale călătorilor și cărți de cercetări. Oameni dela noi, câți putuseră scăpa printre opre- liștile autorităților locale, care au ținut închiși de orice legătură cu ai lor, din țara vecină, sute de mii de cetățeni, ne-au adus oarecare vești mai proaspete. Mai vedem încă pe părtașii la excursia științifică pe Dunăre din 1909, condusă de profesorul Mehedinți, cum ROMANII DIN DREAPTA DUNĂRII 269 coboram mai mult în fugă prin orașele și satele de pe malul drept al fluviului și vorbeam cu oamenii în limba noastră. Parcă aduceam o solie, din unul în altul, pe care trebuiau, s'o dea mai departe. îndată ce se despărțeau de noi, erau scotociți de cineva în uniformă, cine eram și ce vorbiserăm. Din acea excursie au ieșit însă călătoria de studii a lui Vals an și Giuglea, la Românii din Serbia, și călăto- riile mele la Românii din Bulgaria. Lucrările celor doi oameni de știință, apărute chiar în anul viitor, în Anuarul de geografie și antro- pogeografie din 1910—1911, era numai un început. Sguduirile politice care au urmat l-au oprit pentru totdeauna, dar el a fost ca o largă deschidere de zare. Uitaserăm aproape până atunci că sute de mii de Români trăiau în primejdie să se piardă încet în preajma noastră, Vâlsan și Giuglea au fost, nici mai mult nici mai puțin, decât scoși cu jandarmii din Serbia. Dar ei au trecut Dunărea îndărăt cu o lumină în mâini, care după aceea a pâlpâit tot mai puternică. Pe aceeași vreme un Român din aceleași locuri dintre Morava și Timoc își făcea învățătura mai înaltă la Lipsea și se întâlnea la Semi- narul de Limba Română al Profesorului Weigand, cu numeroși Români. Se simțea mai aproape de Ardeleni decât de ai noștri din țara liberă. Erau și ei supuși altei stăpâniri cu care se aflau în luptă ca să-și apere ființa națională, — putea învăța dela aceștia căi și mijloace pentru ai săi — și apoi o mare parte din frații de acasă își ziceau Ungureni și se știau veniți din Banatul de peste apă, — le vorbea ca unor rude de peste uliță. Acel Român timocean a dat lămuriri neprețuite in timpul conferinței dela Paris, care a urmat războiul trecut, în legătură cu Românii din Serbia și a luptat zadarnic pentru drep- turile lor la o vieață proprie. După vâlva de atunci, când întreaga ramură a neamului nostru, ținută cu grije ascunsă, de cei care și-au însușit-o, a putut să stea o clipă în văzul tuturor, pânza istoriei a fost trasă peste ea cu aceeași grije. Acel Român dela Lipsea, Ata- nasie Popovici, cu toate broșurile lui de propagandă și visu- rile de întoarcere în sfârșit într'o patrie mărită a celor de o seamă cu el, a trebuit să rămână dincoace și a condus mulți ani Școala Nor- mală din Timișoara. Creștea învățători, pentru niște zile care nu se putea să nu vie, ca să-i trimită odată și odată în Banatul jugoslav, lucru împlinit mai târziu printr'o convenție școlară destul de șchioapă între cele două țări, și cine știe, poate chiar în Timocul zăvorit și oropsit. Acel Timoc a» venit el la noi zilele trecute, pentrucă fuseserăm atâta vreme împiedecați să ne ducem noi la el. In formațiile de trupă jugoslave, căzute prizoniere, se găseau și flăcăi de un neam cu noi, pe care învingătorul ne-a lăsat să-i culegem dintre ceilalți și, după o scurtă ședere în țară, să-i trimitem la vetrele lor. Oamenii nu mai tre- buiau căutați în cărți și în vorbe călătoare, ci steteau zâmbitori și 2 270 EMANOIL BUCUȚA tineri înaintea noastră, în rânduri nesfârșite, mii și mii, întru totul asemenea nouă, vorbindu-ne graiul, bucurându-se de aceeași bucurie și mâhnindu-se de aceleași dureri. Neamul românesc s'a sporit deo- dată, ca o convingere populară, cu toți acești Români, depărtați până ieri și străvezii ca o legendă, ei, care păzeau până acum, fără vreun amestec, puntea de munți pe unde s'a făcut odinioară legătura dintre cele două Românii, balcanică și carpatică, și marea trecere dela Miazăzi la Miazănoapte, atunci când apele de înnec ale popoarelor năvălitoare au început să se întindă peste așezările noastre de baștină. Datorită lor, cele două capete de pod al lui Apolodor, pe unde vieața română a pătruns în Dacia și a dat strămoșilor sufletul pe care-1 avem până astăzi, se găsesc mereu în mâinile noastre. In fața piciorului de piatră și ciment dela Turnul Severin se vede încă dincolo piciorul dela Costol, din apropierea Cladovei. Dar atât Cladova, cât și Costolul sunt, unul orășel, și altul sat, românești. Păzitorii podului puși la anul 105 de Traian stau de veghe neclintiți pe la locurile lor. Prin balta care se află îndărătul Costalului se crede că au fost abătute apele Dunării, cât timp s'au lucrat cele 20 de picioare de pod, între un mal și celălalt, în albia astfel secată. Ar fi nevoie parcă de lucrări ciclopice ase- mănătoare, ca să mai cuprindem fărâmele românești rămase de ceea parte. Românii sunt întâlniți în Serbia, pe malul drept al Dunării, numai decât după trecerea râului Morava, și până la vărsarea Timocului, iar în adâncime spre Apus, până la orașul Ciupria și spre Răsărit până la Zaicear și chiar mai la Miazăzi, la satul Pârlita. Ei se prelungesc, într'o pătură neîntreruptă, în Bulgaria, dincolo de Timoc, râu care a ajuns un hotar între două țări, dar n'a fost niciodată un hotar și pentru Ro- mâni. In județele Pojarevăț și Negotin numărul lor covârșește, iar în județele Zaicear și Ciupria se menține foarte însemnat. Pământul pe 'care trăiesc are peste zece mii de kilometri pătrați, numărul satelor e aproape două sute, iar al sufletelor cel puțin 250 de mii. Statistica sârbă dă pentru anul 1921 numai 148.773, o cifră vădit greșită. Pentru același an statistica arată 72.377 Români în Banatul jugoslav. Aici însă controlul din partea noastră e mai ușor, pentrucă biserica s'a păstrat românească, și ea, care-și cunoaște credincioșii, știe de aproape 150.000 de Români. Se poate vedea astfel care e procentul de greșală sau me- toda de prezentare a grupurilor minoritare din partea Recensământului populației în Jugoslavia. Vechimea noastră pe acele locuri se poate urmări până adânc în Evul mediu și mai departe. Cercetătorii mai noui străini, care încearcă să vorbească în numele științei, dar vorbesc tot atât în numele unor interese naționale, de multe ori foarte crâncene, ar vrea să fim acolo numai dela începutul secolului al 18-lea, când s'ar fi întâmplat mutări de populație în goluri lăsata de stăpânirea turcească. Ne gândim că ROMÂNII DIN DREAPTA DUNĂRII 271 pentru scăparea de pierdere între străini a unor conaționali așezați cam în același timp în aceleași părți, grupuri mari de Sârbi trecuți spre Miazănoapte, peste Dunăre și Drava, în mijlocul războaielor dintre Austrieci și Turci, noul stat jugoslav n'a pregetat să-și rotunjească ho- tarele într’acolo ca să-i poată cuprinde. Dreptul la o vieață proprie n'ar avea, prin urmare, de ce să fie scăzut prin aceasta. Dar Românii sunt, pe malul drept al Dunării, astăzi, numai ca o rămășiță a unei pânze etnice, care poate fi urmărită ca populație băștinașe, până în munții Macedoniei și până pe coastele Adriaticei. Intre ei, aici în pla- iurile Timocului pune un învățat ca profesorul Gamillscheg una din vetrele în care s'au închegat limba și seminția românească. înfățișarea de bănățeni, în port și limbă, opregul cu ciucuri la femei, cuvinte ca „gince**, pentru „dinte**, în partea apuseană, și înfățișarea de Olteni, zăvelca pestriță și rostiri ca „ghinche" în loc de „dinte**, în partea ră- săriteană, nu trebue să înșele. Unii își zic Ungureni și ceilalți Țărani, ceea ce ar da de gol că sunt veniți, cei dintâi din Banat și cei de al doilea din Țara Românească. E vorba numai de niște valuri, nici n'aș putea zice de emigrare, pentrucă locuitorii aceștia de același neam, de . o parte și de alta a Dunării n'aveau părerea, când se mișcau înăun- trul aceleeași lumi, că pleacă în altă țară, valuri de împrospătare por- nite din ținuturi unde conștiința națională, sau ceea ce putea atunci să capete acest nume, se păstra mai vie și revărsate peste ai lor din vecini. Arătați poate chiar de localnici, după locurile de unde veneau ca Ungureni și Țărani, ei dădeau în curând acestora o pecete proprie și cu vremea și-i însușeau. La fel s'a întâmplat la Românii Vidineni vecini. Peste populația românească veche s'au așezat Oltenii plecați de-acasă, după răscoala lui Tudor, și întâile măsuri ale Regulamentului organic, de chemare la oaste și biruri regulate, și oamenii noui mai vioi i-au acoperit pe ceilalți. Luându-ne și aici după svonul venirii lor, care singur se aude, am putea cădea în greșala să credem că Românii vidineni încep cu ei. Au fost gazdele care s'au dat îndărăt în fața unor oaspeți încrezuți și sgomotoși, o carte foarte bătrână, ca o Sfântă Scrip- tură în chirilice, scoasă într'o nouă ediție cu litere latine, care singură umblă acum din mână în mână. Amănunte despre Românii din aceste părți avem încă din 1733, într'un raport, care e ca o descriere uscată de călătorie a Sârbului Maxim Radcovici trimis de Exarhul Belgradului ca să cerceteze ce populație se află în pământurile cucerite de Austria dincolo de Du- năre. El îi descopere pe aceleași locuri pe care sunt și astăzi, dela Morava, pe văile râului Porecica, Plec și Mlava. Profesorul Romansky dela Sofia, cel din urmă cercetător străin care a umblat întreg ținutul din Serbia dunăreană, locuit de Români, în 1916, scoate din acest fapt încheierea neașteptată a dovezii că Românii abia picaseră. Ei ar fi fost T T12 EMANOIL BUCUȚA poate ispitiți de putința de mișcare in cuprinsul aceleiași împărății cre- știne, care a adus atunci Olteni din Oltenia, alipită și ea vremelnic Austriei, până in Banat, unde-i găsim și astăzi. In această încheiere însă, care la o mai de-aproape cercetare se arată fără temei, își face loc numai pornirea Slavilor de dincolo de Dunăre ca să nu recunoască drepturi de așezare mai veche între ei popoarelor de altă obârșie. Când sunt întâlnite acolo, ele trebue neapărat să fie de ieri, de alaltă- ieri, și neavând de ales decât între contopirea cu populația înconjură- toare slavă sau încărcarea buclucurilor în căruțe și plecarea de unde ar fi venit. Romansky se temea, spunând adevărul, care e vădit, despre Românii din Serbia, să nu se potrivească și Românilor din Bulgaria lui. Pentrucă Românii n'au venit în dreapta Dunării de nicăiri, ci sunt acolo dela începutul începuturilor și au păstrat numai legătura atât cu Românii macedoneni, care călătoreau cu turmele până în munții dela marginea lor, cât și cu Românii dela Miazănoapte, peste apele Dunării, stăpânite și atunci cum sunt stăpânite și astăzi de pescarii români. Tot aici îi găsește și Kanitz, marele călător prin Balcani, numai decât după 1860, Weigand, în 1898, și toți câți i-au mai putut cer- ceta, trăitori în sate și sălașe, plugari și crescători de viță de vie, pes- cari și lucrători în minele de aramă și de cărbuni. Pentru lucrarea acestor mine, Regele Miloș, acela care la o sută de ani dela călă- toria de descoperire a Românilor, la 1733, făcută de Maxim Radcovici, alipea aceste pământuri pentru întâia oară Serbiei și Regele Mihai, fiu-său, care au domnit cu schimbul, cereau din Țara Românească ve- cină și dobândeau brațe de muncă, mutate pentru totdeauna dincolo, și întărind astfel încăodată pe Românii băștinași. Acești Români de Dunăre și de margine, „dunărinți" și „mărgininți", cum își zic ei, sau păstrat până la noi numai prin puterea proprie de vieață, pentrucă nu li s’a îngăduit niciodată să aibă nici biserici, nici școală sau altă întoc- mire în limba lor, și nici vreo legătură cu frații din țara liberă. A fost timp de o sută de ani, ca o sugrumare înceată a sufletului unui întreg popor, care avea cel puțin același drept la vieață ca și ceilalți. România îi privea din marginea Dunării, cu moartea în suflet și neputincioasă. Românii din Serbia se prelungesc peste Valea Timocului fără nicio întrerupere, cu Românii din Bulgaria, până sub zidurile Vidinului, și în aceste ziduri, și apoi, cu popasuri destul de dese, pe Dunăre în jos până în Dobrogea. Numai în județul Vidinului sunt în aproape 40 de sate și înte 40—50.000 suflete, cu așezări puternice, ca Bregova, cu 7000 de locuitori toți Români, și cu dealurile lui de liliac și de mărgă- ritărel, deasupra Timocului. Tot cam pe atâția sunt în Lom și Plevna, prefirați până în împrejurimile orașului Vrața, unde fac legătura cu Românii macedoneni. Cea mai mare așezare din aceste părți de mijloc e Cosloduiul, satul de aproape 7000 de suflete, unde a debarcat poetul și eroul bulgar Hristo Botev, venind dela noi în 1876 ca să ROMANII din DREAPTA DUNĂRII 273 treacă și să ducă revoluția împotriva Turcilor spre Miazăzi, tot prin sate românești, Hârleț, Butanu și altele. Cea mai mare așezare a Româ- nilor dunăreni răsăriteni este astăzi Turtucaia, portul pescarilor români, cu 7000 de ai noștri din 11.000 de locuitori, Turci și Bulgari. Băl ce seu scria în 1849 și 1850 în Scrisori din Pribegie: „Asemenea în Banat (sunt tot Români). Dincoace de Tisa sunt foarte puțini Sârbi. In Bulgaria m’a mirat încă foarte mult neîntâlnind din Balcani și până în Dunăre niciun sat bulgăresc, ci numai sate româ- nești. Unde sunt Bulgarii ? In Bulgaria se află puțini prin orașe și apoi între Vidin și Niș și dincolo de Balcani. Românii se întind în toată Bulgaria proprie și pe tot malul drept al Dunării, până la Belgrad. In partea serbică, pe Dunăre, după cum mi s’a spus, sunt mai mult de 40.000 de familii române. Bulgaria proprie dar, după locuitorii ei de astăzi, este o țară românească". Tot Bălcescu cerea lui Ion Io ne seu dela Brad, ajuns după revoluția din 1848 om mare la Turci, să-i cumpere un ciflic în Dobrogea, unde ar vrea să se așeze. Și tot el se gândea să le dea o organizare Românilor macedoneni. Intre acești Români s'a așezat Dragsin Bănățeanul, la Vidin, hotărît să-i treacă la biserica unită între 1865—1870, ca să-i scape de desnaționalizare, cum se vede din Kanitz și din hârtiile din arhiva dela Blaj. încă o dovadă a legăturii dintre cele două maluri și dintre Românii de sub orice stăpânire s'ar fi aflat. Astăzi cunoaștem ce sunt Românii de dincolo de Dunăre numai din câteva sate macedonene și unul de Români vidineni, mutate întâi în Dobrogea nouă și acum, după schimbările din urmă, în Dobrogea veche, de răul stărilor de acasă. O Societate „Timocul", mai ales de tineri, fugiți mai mult decât plecați din Jugoslavia și Bulgaria, și pre- gătiți la Universitățile noastre, caută să-i facă mai cunoscuți pe ai lor, rămași peste Dunăre, și, pe cât pot, să-i apere. Munca lor de lumi- nare, prin publicații și conferințe, ne țin aproape de ei, după unii, vreo jumătate de milion de Români dunăreni, pe care de obicei, băgându-i în numirea mai cuprinzătoare de Români din dreapta Du- nării, îi amestecăm cu Macedonenii și îi pierdem între aceștia. Cele două ramuri sunt însă cu totul deosebite și trebue luate în seamă fiecare în parte. Nu suntem un stat balcanic, dar, prin toți acești frați, care alcătuiesc împreună cu noi trupul mistic al neamului românesc, rămânem un popor balcanic. Să nu mai fim ținuți departe de o datorie, cu vorba că Românii sunt un popor din stânga Dunării. Pentru mai puțini conaționali Șl cu mult mai mică parte' la cultura Peninsulei. Albanezii au fost lăsați să-și închipue o organizare de stat, iar noi nu putem cere pentru ai noștri nici să* și păstreze sufletul. Gândul nostru se întoarce însă mereu la Românii dunăreni și nicio putere din lume nu ne poate tăgădui acest drept. EMANOIL BUCUJA ȚARA OAȘULUI — Cea mai mică „țară" românească — Ținutul Oașului constitue, într'adevăr, cea mai mică „țară" ro- mânească¹), singura care e așezată la hotarele apusene ale românis- mului. Chiar și atâta ar fi suficient să ne îndemne să o înfățișăm citi- torilor noștri în câteva pagini și câteva clișee. Dar la prezentarea Țării Oașului ne îndeamnă și alte considerații și în deosebi frumoasa rasă de Români care o locuiește: Oșenii, prinși ca într'un clește, pe limba lor de pământ, între Ruteni și Unguri. Dela exclamația noastră de acum zece ani: „Ce păcat că această regiune este aproape cu desăvârșire necunoscută de către turiștii noștri, căci de marele public nu îndrăznim să vorbim I", lucrurile s'au schimbat — în bine. Ba, în ultimii ani, s'a putut înregistra chiar un interes de- osebit. Pe când înainte de întinsa noastră cercetare folklorică a regiunii — pe care o preceda o prezentare generală a ținutului — abia se cu- noșteau două broșuri anemice asupra graiului din Oaș (dintre care una în ungurește), astăzi avem un important studiu despre bocetele ținu- tului, un frumos articol de propagandă turistică și chiar și o broșură într’o bibliotecă de popularizare. Să nu uităm și două articole de re- vistă — scrise la interval de 70 de ani — și câteva broșurele de cu- legeri folklorice.* ² * * ⁵ * *) *) O plasă din județul Satu-Mare, cu o întindere de 563 km⁸ și aproape 30.000 locuitori. ²) Articolele și cărțile închinate ținutului sunt citate în ordinea apariției: I. Bușiția; Țara Oașului (Familia V. 1869, pp. 136, 151, 163); Weigand: Samosch- und Theiss-Dialekte (Sechster Jahresbericht des Instituts fur rumănische Sprache, Leipzig, 1899); E. Barbul: Az avasvideki nyelvjărâs (Budapest, 1900): I. A. Candrea: Graiul din Țara Oașului (București, 1907); Ion Mușlea: Cercetări folklorice în Țara Oașului (Cluj, 1932); Tinerimea Română în Sătmar și Țara Oașului (București, 1935); C. Brăiloiu: Bocete din Oaș („Grai și Suflet" VII—1937); Vasile Pop: Din Țara Oa- șului. Strigături, orații de nuntă, bocete (Bixad, 1937): Vasile Cernea: Românii din Țara Oașului (Revista personalului regiei întreprinderilor electro-mecanice. Timișoara, Anul II—Decemvrie 1940, pp. 9—15); Cioara loan Teodor: Folklor din Țara Oașului (Deva, 1940); Vasile Netea: Țara Oașului (Cunoștințe Folositoare C. 109, București, 1940); Valeriu Pușcăria: Țara Oașului (Enciclopedia Turistică Românească VIII—1941, pp. 52-59). ȚARA OAȘULUI 275 Ce păcat că această mai bună cunoaștere, astăzi nu mai dă posibilitate iubitorilor de peisaj și de suflet românesc să cutreiere, cum ar dori, acest ținut! In Oaș puteai ajunge, până la sfârșitul lunei August 1940, fie cu automobilul, dinspre Sighetul Maramureșului sau din Satu-Mare, fie tot din ultimul oraș, cu micul tren care merge până la Bic- sad. Pe orice cale ai fi sosit, te pri- meau, în acest colț de margine nord- estică a românismu- lui, priveliștile calme ale unei regiuni de dealuri și coline îm- pădurite, ca aceea pe care o înfăți- șează clișeul nostru cel mare. La hota- rul din spre răsărit (Maramureș—Baia - Mare) piscul Pietro- sul atinge, totuși, 1200 metri înălțime. Numele ținutului — amintit încă de acum trei veacuri în cronica lui Si- mion Dascălul, în- tâlnit apoi pe în- semnările vechilor cărți bisericești în forma: „Țara de Avaș" sau „Țara Ovașului" — pare să derive dintr’un cuvânt unguresc care indică o regiune acoperită cu păduri seculare, cum într'adevăr va fi fost Oașul. Și astăzi ținutul mai are mari întinderi de pădure. In schimb, numele satelor sună cum nu se poate mai românește și mai arhaic: Călinești, Negrești, Boinești și Moișeni, de o parte — Racșa, Trâsolț, Lecânța, Prilog și Cămărzana, de alta. Satul din urmă este așezat într'un colț cu totul uitat de lume: datorită acestui fapt „aici n'a putut pătrunde nici ciuma**, însemnează un cronicar ungur. Cu excepția a două din cele 16 sate ale ținutului — Orașul-Nou și Remetea, locuite de Unguri — populația e curat românească. Deși 276 ION MUȘLEA suntem departe de a ne lăsa ispitiți de teoriile editate până chiar și acum o lună-două, după care Oșenii ar fi coborîtori direcți ai Dacilor, trebue să recunoaștem că ei constituesc una din cele mai mândre rase de Români. E interesant că și Slavici releva, intr’o veche lucrare (Die Rumănen, pag. 119), faptul că în grupul „mai puțin ales al Românilor din Nordul Ardealului, Năsăudenii și Oșenii sunt cei mai distinși". Asemănarea cu Năsăudenii e numai spre cinstea Oșenilor, pe care de astă toamnă îi leagă de cei dintâi aceeași soarte... Totuși, deosebirea între aceste două neamuri de Români e mare. Astfel, din punct de vedere material și cultural, Oșenii stau destul de rău. Satele sunt sărace, ceea ce se vede și din înfățișarea multelor case acoperite cu paie. Pământul e puțin roditor: se cultivă mai mult porumb, secară, ovăs și puțin grâu. Ceva mai bine se câștigă cu fructele — prune, cireșe, nuci și mere, — pentru desfacerea cărora, înainte de războiul mondial, Oșenii aveau legături chiar cu negustori din Ger- mania. Vieața păstorească, despre care vom mai avea prilej să amintim, se menține și astăzi puternică (în satul Racșa, de pildă, mai erau, acum zece ani, peste 6000 de oi). Mulți din Oșeni își câștigă pâinea — poate ar fi mai potrivit să spunem mămăliga, căci pâinea o văd foarte rar — lucrând la întreprinderile forestiere sau la cele miniere. Ținutul e bogat și în vestite izvoare de apă minerală, unele prinse în instalații destul de moderne, ca la Bicsad. Ceea ce a contribuit în mare măsură la. sărăcirea Oșenilor, a fost alcoolul, pe care îl răspândește cu diavolească abilitate mulțimea jido- vilor așezați în toate satele (numai în Cămărzana erau în anul 1932, peste 50 de familii de ,,jâzi“). Vorba cântecului; în țara Oașului îi raiul jidanului... Evreii au ajuns să-i stăpânească ușor și din cauza stării culturale înapoiate. Totuși, să nu uităm că Oșenii au avut, chiar și în trecutul mai îndepărtat, oameni de carte: pe la 1729 se cunoaște un manuscris al unui loniță Cămârzanul, iar in bisericile ținutului se păstrează o mulțime de cărți de slujbă în românește,¹) In schimb, Oșenii sunt foarte religioși: dumineca bisericile gem de lume. E probabil că la aceasta a contribuit și vestita mănăstire unită dela Bicsad, așezată chiar în inima Țării Oașului, spre care, la Sân-Pietru și Sântă-Mărie, se îndreaptă mii de pelerini, nu numai din Țara Oașului, ci și din Maramureș, Chioar, Rusia Sub-carpatică și alte ținuturi. Tot acestei mănăstiri, care a înființat, acum vreo zece ani și o tipografie, — precum și școlilor primare ridicate în fiecare sat de i) Dariu Pop: Mărturii strămoșești (Satu-Mare, 1940), pp. 22, 32—35, 34. ȚARA OAȘULUI 277 regimul românesc — li se datorește scăderea relativă a analfabetis- mului in ultimele decenii. Și acum să vorbim despre locuitorii acestei țărișoare. Inchipuiți-vă un tip de Maramureșan din cei mai aleși: poate mai bine legat, mai voinic, mai dârz și mai plin de vigoare. Așa arată un Oșan adevărat. Figura ii e rareori senină: suferințele anilor i-au imprimat o expresie încruntată, aproape agresivă. Părul negru, căzând bogat pe frunte, contribue și el la această impresie. Părul e, de altfel, o mândrie a Oșanului: bătrânii spun că numai cei ce se întorceau din temniță umblau tunși. Portul, din nefericire influențat în unele privințe de cel unguresc, al pustei apropiate, are totuși elemente caracteristice: șerparul impresionant de înalt și nedespărțita „straiță" sau „tașcă", împodobită cu cusături bogate. Straița aceasta face parte integrantă din Oșan: se spune, în glumă, că el se naște cu straiță. In tot cazul, la moarte ea i se pune în sicriu. Straița e uneori cântată și în strigă- turi, ca de pildă: Io te gioc, mândră, pe tine, Tașca gioacă p’ingă mine! Oșencele sunt mai blonde, mai mititele și, uneori, de o frumusețe remarcată încă de vechii călători. Portul le e mai puțin influențat decât al bărbaților. Și acesta are un element caracteristic: împletitura spe- cială a părului la „mirese¹* (fete de măritat), care cade pe spate într’o rețea minunată (vezi clișeul). Această pieptănătură e o operă de artă în felul ei, la care o femeie pricepută are de lucru trei-patru ceasuri. Oșanul e foarte dâtz din fire și e mândru de originea lui, poate ca niciun alt Român. El a creat un cuvânt care exprimă, scurt și pregnant, calitatea de apartenență la „țara" lui: oșenia. Până și într’o strigătură a lor spun cu un aer de mândrie: Oșănia nu o lăs De m'or țânea cu ovăs! „Oșănia" este, după explicația lor: „rându din Țara Oașului, portu". Trebue să o interpretăm însă în sens mai larg: obiceiurile, tradițiile, legea strămoșească. Să nu uităm că, întocmai ca Maramureșenii, mulți au vechi diplome de noblețe, la care n'ai crede că țin, în starea ma- terială actuală, adeseori mai mult decât strâmtorată, Oșanul nu e numai dârz, ci și demn: Feciorul care-i fecior * Și-n temniță-i domnișor! spune un cântec al lor. De asemenea, foarte ușor îl poți jicni. Ii sare țandăra foarte iute, cuțitul fulgeră într’o clipită — e vorba mai ales de certurile și bătăile feciorilor la horă — și cel ce a îndrăznit să-l supere sau să-l atingă, are adeseori răni grele de îndurat. Cuțitul acesta, 278 ION MUȘLEA nedespărțit ca și straița în care e purtat, e cântat, ca în niciun alt ținut românesc, în strigăturile lor: Trii cuțite in curea : Unu sbiară, altu plânge, Unu carne să mănânce! Astfel de versuri ar putea face pe unii să creadă că Oșanul e un sălbatic. Ar fi mare greșală. Doinele ținutului oglindesc o intensă vieață sufletească, în care dorul de părinți al fetei înstrăinate, înfră- țirea cu natura și jalea feciorilor duși la cătănie sunt câteva din prin- cipalele leit-motivuri. De remarcat, pentru aceștia din urmă, că cea mai mare jale a lor e „că n'or mai mulge oi la stână". E și aici o afirmare a intensei vieți păstorești, odinioară deosebit de înfloritoare în acest ținut. Tot ei i' se datoresc și multele colinde cu motivul „Mio- riței" sau interesantul fragment al cântecului „fetei care și-a pierdut oile", răsunând din depărtări de veacuri și zis din „trâmbghită" — tul- nicul Oșenilor: Haida tată, haida mamă, Că amu o vinii tâlharii: Oile le-o mânat Și cânii i-o pușcat Și pe mine m’o legat! Vină, vină, cât de tare, Că tâlharii mă omoară! Ceea ce a impresionat mai mult la publicarea culegerilor noastre de folklor din Oaș, a fost primitivismul practicelor magice și credința în ființele supranaturale. Mihail Sadoveanu spunea atunci („Adevărul" din 15 Nov. 1932): „In niciuna din cercetările... pe care le-am făcut... în feluritele colțuri ale românismului n'am avut o așa impresie de ve- chime a unui grup de oameni într'un colț de lume !“ Intr'adevăr, în Țara Oașului practicele magice și ființele mitice trăiesc încă aproape neatinse. Fetele mari își caută norocul la „danț", jucând, goale, în jurul mătrăgunei scoase din pământ cu rituri datând din epoci imemoriale. Ciobanii mai obișnuiesc și astăzi, în aproape toate satele ținutului, să aprindă focul „viu" prin frecarea a două bucăți de lemne, Fata-pădurii e gata și astăzi să momească în brațele ei de di- hanie păroasă pe feciorii care rătăcesc prin codri și răspund che- mării ei... Aceste practice și credințe nu sunt însă o specialitate exclusivă a Țării Oașului, Ele se găsesc în foarte multe regiuni mai retrase, în special muntoase, ale Ardealului. Apăreau însă, în literatura noastră folklorică, pentru întâia oară într'un număr atât de surprinzător de bogat Faptul a și dat naștere la oarecari exagerări. In literatura orală a Românilor din Țara Oașului, aspectul cel mai caracteristic, după părerea noastră, este extraordinara bogăție a ȚARA OAȘULUI 279 strigăturilor și deosebitul simț de ironie și autoironie: aceste „țîpuri- turi", din care am citat mai multe exemple, constituesc adevărata poezie a Oșenilor. Nu le lipsește insă nici sentimentul exprimat sugestiv și adeseori deosebit de duios, ca în doinele: Hăi, mândrucă, rău te-aș bate, Mânurile mi-s legate Cu hir de mătase neagră: Nu te pot bate de dragă! Vine doru mândrului Peste vârvu dealului; Așa vine de hierbinte Să stau în loc, m’ar aprinde. Așa sunt Oșenii: duioși în „horile" lor, furtunoși in vestitele lor „danțuri**, plini de ironie in strigături — mândri și dârzi în vieața de toate zilele. In legătură cu aceste ultime trăsături ale caracterului lor, vom aminti o tradiție ce ni s’a comunicat acum zece ani: E vie încă amintirea vremurilor când, rușinat, feciorul învins într'o luptă, nu mai prea avea ce să caute în sat. El urca la munte să-și adune puteri nouă, pentru ca la întoarcere să-și poată spăla rușinea înfrângerii... ION MUȘLEA PROBLEMA PĂDURILOR DIN ARDEALUL DE NORD Nenorocirea, care a lovit țara și neamul nostru în 1940, a fost analizată sub diferitele ei -aspecte într'o seamă de publicații judicioase. Cu suferința înăbușită, într'o manieră academică, s'au înșirat și des- bătut numeroasele discordanțe grave ce rezultă pentru noi, mai ales în urma dezastrului din August trecut. In cele ce urmează țin să completez acest șirag de discordanțe, cu una, de care nu s'a vorbit, dar care, creează României un neîn- cetat izvor de servitute primejdioasă și insuportabilă. E vorba de noua situație a pădurilor și de aspectele economice ce derivă din ea. înainte de a le prezenta, țin să accentuez, că pădurile, chiar pri- vindu-le exclusiv din punctul de vedere economic, depășesc însemnă- tatea bunurilor naturale obișnuite, din două motive: Intâiu pentrucă, în opoziție cu majoritatea bogățiilor terestre, pă- durea are facultatea să se regenereze; în anumite condiții naturale sau artificiale, ea este eternă. In rândul al doilea pentrucă pădurea, pe lângă utilitatea ei economică imediată, are hotărîtoare și multiplă în- semnătate indirectă pentru evoluția unei colectivități omenești. Dintre aceste funcțiuni alegem pentru considerațiile de față una singură: influența pădurilor asupra regimului apelor curgătoare, influență de care depinde agricultura, habitațiunea umană și navigabilitatea pe tot cursul acelor ape. Pădurea reprezintă un enorm aparat de amortizare a năvalei apelor provenite din ploi și zăpadă. Frunzișul, ramurile, crengile, stratul muscinal și solul lax al pădurii, apoi crengile și trunchiurile căzute, rădăcinile, tufele, etc., împuținează apele, le absorb îu parte, le stre- coară, le temporizează. După o ploaie torențială, apa filtrată de pădurea de pe coaste ajunge în vale cu volumul redus, cu mersul strunit, cu puține sedimente. Pe urma lor râurile se umflă încet și moderat. Inun- PROBLEMA PĂDURILOR DIN ARDEALUL DE NORD 281 dațiile, chiar dacă au loc, sunt mai atenuate și nu degradează pământul agricol și lucrările publice. In schimb, același volum de ploaie sau zăpadă topită produce pe o coastă desgolită de păduri, puhoaie cu o masă de apă de 30—50 de ori mai mare, decât pe o coastă împădurită. Aceste ape sălbatice de nimic domolite sau întârziate, au o putere destructivă însutită. Ele spală și rup coastele, ridică subit nivelul râurilor din vale, producând inundații catastrofale, pe urma cărora pământul agricol din văi e aco- perit de pietriș și nisip, care îl degradează mereu. Sarcina de sedi- mente este atât de excesivă în asemenea ape, încât navigabilitatea este periclitată pe toată întinderea râurilor în chestiune. Din acest punct de vedere râurile au două regiuni cu activități antagonistice: o regiune de tinerețe cu o fază destructivă, ramificată bogat pe coastele dealurilor și ale munților — și o regiune de matu- ritate sau de bătrânețe cu o fază constructivă, sau de împotmolire, în câmpie. * Cele două faze sunt cu atât mai extremiste și deci mai pericu- loase, cu cât regiunea de tinerețe e mai desgolită și cu atât mai be- nigne agriculturii, habitației și navigației, cu cât acea regiune e mai împădurită. 282 EMIL POP Evoluția economică a populației de câmpie de pe malurile largi ale unui râu depinde prin urmare de gradele de împădurire din bazi- nele de recepție disparate și de pe cursurile torențiale ale aceluiași râu. Cei ce defrișează pădurile pe la originile multiple ale râului țin în mâna lor una din cheile prosperității sau mizeriei unor populații, care locuesc la sute și chiar mii de km. mai la vale. Am putea cita nenumărate exemple dela noi și de aiurea, dove- dind cu statistici grăitoare raportul dintre despăduririle de pe coaste și efectul lor din câmpie. Ne mărginim însă la citarea două fapte, cu tâlc special pentru problema, care ne interesează. Conform articolelor 292 și 293 ale tratatului dela Trianon s'a constituit o comisie tehnică a regimului apelor Dunării în statele suc- cesorale. La unele sesiuni din primul deceniu după Trianon, în special din 1926, 1927 șl 1928 delegatul sârb și mai; ales delegatul ungur face răs- punzător statul român de inundațiile care au loc în țările lor, afirmativ din cauza despăduririlor iraționale din Ardeal. Și doar era vorba de porțiuni relativ reduse din văile Someșului, Crișului, Murășului, Beghe- iului și Timișului, care străbat în cursul lor inferior Ungaria sau «Iugo- slavia. In sesiunea din 1930 pe de altă parte delegatul ungur s’a arătat foarte mulțumit de lucrările de împădurire din România.¹) Al doilea fapt semnificativ care țin să-l menționez îl iau tot din desbaterile acestei comisiuni din 1924. Se constatase, că în acel an a trebuit să se dragheze la gura Sulinei de 10 ori atâtea aluviuni, decât înainte de războiu în același răstimp (2.500.000 tone în loc de 250.000 tonei). O bună parte din specialiști au văzut cauza acestei formidabile piedeci crescânde a navigației, în despăduririle nesăbuite și neurmate de replantări, din Carpații românești și în special din cei ardeleni. Să privim din acest special punct de vedere România întregită și România de după arbitrajul dela Viena. In cuprinsul României întregite, toate apele curgătoare, exceptând câteva râulețe din Moldova, Basarabia și Dobrogea, pornesc din inima muntoasă a țării. Faza lor de tinerețe, cu putere maximă de distru- gere se consumă în regiunea pădurilor de coaste, găsite în proprietatea exclusivă a României. Cursurile mature ale acestor râuri străbat toate ținuturi românești roditoare, a căror agricultură și populație depind de clemența râului. Cu excepția Tisei, râurile ce părăsesc spre Vest corpul țării, au doar întinderi scurte, terminale, în cele două țări vecine. Și mai re- marcabil este însă, că apele tuturor râurilor României, — chiar ale celor care ies din țară în faza lor finală — după ce parcurg distanțe *) Cf, P. Antone seu: Pădurile din Ardeal și tratatul dela Trianon. 1931. PROBLEMA PĂDURILOR DIN ARDEALUL DE NORD 283 mari în toate direcțiile, se abat ca la comandă și își concentrează in cele din urmă toată descărcătura pe scurtul litoral dintre delta Dunării și limanul Nistrului. Numai statele insulare mai posedă o asemenea armonie a siste- mului hidrografic și o atât de dreaptă cumpănă între merit și răsplată, între vină și pedeapsă de pe urma practicei silvice a colectivității. Căci în asemenea condiții hidrografice, ceea ce se păcătuește prin devastarea pădurilor din acest spațiu armonic — este în paguba Ro- mânilor ; iar opera de prevedere și ameliorare silvică se traduce în întregime spre binele lor. Obștea românească este cu desăvârșire stă- până pe fizica fenomenelor și perfect responsabilă de bine și dezastru. Și în acest complex unitar regiunea cea mai reprezentativă și mai decisivă este tocmai Transilvania, adăpostind cursurile superioare și chiar inferioare ale celor mai îmbelșugate râuri exclusiv românești Nu de mult d-I Prof. Mehedinți ocupându-se de acest fenomen, accen- tuiază, că „ Transilvania este centrul hidrografic al întregului sistem de râuri care au sculptat și sculptează pământul românesc" — dându-i pentru acest motiv sugestivul epitet: „casă a apelor" românești.’) Această armonie de o perfectă justiție a fost cu totul tulburată prin ciuntirea țării în 1940 și in special prin înstrăinarea Ardealului de Nord. Prin arbitrajul dela Viena, România pierde deodată cu peste 1.300.000 Români și 1,403.839 ha de păduri, pierdere ce constitue — prin ea însăși — o prea grea lovitură dată economiei noastre. Să nu uităm, că aceste păduri înstrăinate reprezintă 21,77°!$ din întreg do- meniul forestier al României întregite.*) Dar această enormă pierdere devine exasperant de primejdioasă prin faptul, că tocmai pădurile înstrăinate sunt înainte de toate hotă- rîtoare pentru regimul celor mai multe ape românești și deci pentru bunăstarea populației traversate de ele. Intr'adevăr, cele două laturi ale coridorului tăiat în August 1940 cuprind între ele întregul versant ardelean al Carpaților noștri orien- tali, cu pădurile de coaste, care acopăr bazinele de recepție și întovă- rășesc cursurile superioare ale celor mai reprezentative râuri ale noa- stre. Granița nouă retează faza de tinerețe cu toată ramificația ei — a Oltului, a Târnavelor, a Mureșului, a Crișului repede, a Someșului a Tisei și în parte chiar a unor afluenți ai Șiretului. Someșul și Crișul repede sunt expropriate în întregime, deși ele taie aproape în întregimea lor ținuturi românești; în schimb cursurile 1) Ce este Transilvania ? București, 1940. ²) V. I. Fior eseu, Note asupra României desmembrată, Revista Pădurilor, 1940 Nr. 10, p. 668—671. 284 EMIL POP de maturitate și deci de inundații și împotmoliri ale Oltului, Târna- velor, Mureșului se consumă în România pe foarte lungi întinderi. Și în sfârșit apele și cărăturile tuturor acestor râuri se întorc în, Dunăre pentru a-i mări volumul de aluviuni, în măsura în care sunt : sau nu respectate pădurile din coridor. Nu se putea tăia din trupul României întregite un fragment mai cumulator de primejdii, de acest fel, pentru restul Românimii decât Ardealul de Nord. Acest teren constitue un sistem complet de riglaj,; care dă putința celui ce îl manevrează, să prăvălească oricând deza--. strul durabil peste agricultura, navigația și națiunea românească. Prin arbitrajul dela Viena, acest formidabil complex de rigle s'a ; încredințat unui stat străin și ostil, care a și început manevra deza- ' struoasă pentru noi. In Munții Rodnei d. e. s'a întreprins, după cele ; mai noi știri, o excesivă despădurire, iar poporul român va trebui să < suporte fără apel efectele sinistre ale regimului silvic din Ardealul în- străinat. -1 Nu știu, dacă s'a gândit cineva la acest efect special al „corido- rului" ; din parte-mi nu pot însă accentua în destul gravitatea și impor- tanța lui. j Nimeni nu ar putea tăgădui, că neamul, care umple golurile unei J rețele hidrografice atât de particulare, a cărei arie armonică se supra- ! pune cu aria neamului însuși — este în dreptul său firesc să stăpâ- nească izvoarele râurilor sale cu pânzele de păduri ocrotitoare! Și nimeni n'ar putea tăgădui că este profund nedrept să răpești suveranitatea unui popor asupra unei părți de râu, de care depinde’ bunăstarea celeilalte părți, atunci când acel popor e așezat compact pe ambele regiuni ale râului. Nu va uita nimeni, că pe cursurile superioare ale râurilor noa- stre, alături de cele 1 milion și peste 400.000 ha păduri locuiesc peste 1 milion de Români, alcătuind populația de baștină, mjoritară a acelor ținuturi. Corelația specială, de un desăvârșit angrenaj, dintre pădurile și apele românești, dovedesc invariabil, ca și argumentele etnice, istorice, economice, morfologice etc-, că: 1. Ardealul este o unitate indivizibilă; 2. Ardealul este prin toată factura sa geografică permanentă — o parte armonică și inseparabilă a spațiului vital românesc. EMIL POP NUMĂRUL ROMÂNILOR IN PRINCIPATUL TRANSILVANIEI In anul 1896 a apărut cartea lui lancsâ Benedek despre „Istoria străduințelor naționale românești" (A român nemzetisegi torek- vesek tortenete. Budapest) în al cărei prim volum (p. 750—753) au- torul construește o nouă teorie, menită a explica numărul covârșitor de mare al Românilor din Transilvania, în raport cu al celorlalte „na- țiuni politice" privilegiate. Sâmburele acestei teorii o constitue pre- tinsa imigrare în masă a țărănimei din Principatele Române în inte- riorul Transilvaniei și în Banat, pe vremea când Moldova și Muntenia, sub stăpânirea Fanarioților, au îndurat cea mai nemiloasă exploatare fiscală, din fața căreia țăranii căutau un trai mai liniștit dincoace de Carpați, sub stăpânirea organelor administrative austriace. Prezentată în cadrul unor aparențe științifice, teoria lui lancsâ Benedek, reluată în articolul său „Cea mai veche statistică autentică despre Românii din Transilvania" *) a avut efectul unei adevărate re- velații pentru istoriografia maghiară, care se vedea eliberată de chi- nuitoarea contradicție dintre dogma preponderanței etnice ungurești în Transilvania și prezența reală a Românilor în număr covârșitor de mare în această provincie, realitate dovedită din clipa apariției datelor statistice privitoare la populația acestor regiuni. In adevăr, din conscripțiile făcute pe timpul lui Carol VI (1716, 1733) se constată că în Transilvania, din 135.000 familii plătitoare de impozite, 85.000 sunt familii românești² * ⁴), mai precis 462.465 Români.⁸) Statistica din 1750 arată 578.382 Români.¹) Conscripția făcută de ge- *) Az erdely romdpsâg legregibb hiteles statisztikâja, în rev. Szăzadok (1909), p. 141—154. ⁸) Schwartner, Statistik des Kbnigreichs Ungam. Pest, 1798, p. 101. 8) Z. Pâclișanu, Statistique des Roumains de Transylvanie au XVIII sitele. Revue de Transylvanie, Tom. I, p. 207. ⁴) Ibidem, p. 207. 3 286 ION D. MOGA neralul Bucow în anii 1760—1762 dovedește existența în Transilvania a 151.816 familii românești cu 3618 preoți,¹) ceea ce după Benkd ar da 574.243 suflete?) La 1766 în schimb, geograful Marienburg precizează numărul Românilor din Transilvania la 677.306⁸) suflete față de cele 302.190 de locuitori Unguri, Sași, Secui șî puțini Poloni, Armeni și Ruși.* ² ³ ⁴ *) Cifrele dela 1766 indică deci aceeași proporție a majorității ro- mânești, constatată pe timpul lui Carol VI. Valoarea de netăgăduit a acestor cifre nu putea fi scăzută decât prin teoria lui lancso B. menită a dovedi recenta proveniență a acestei mase majoritare de Români și a justifica starea politică în care erau ținuți, ca element tolerat numai în cuprinsul acestei provincii. Din acest motiv istoriografia maghiară, nesocotind cele mai ele- mentare cerințe ale obiectivități! științifice, și-a însușit fără rezerve teoria acestui pretins istoric, adevărat polițist al manifestărilor noastre politice și naționale⁶), făurind din ea o armă cu prilejul negocierilor de pace la Trianon, pentru a o consacra apoi ca dogmă pe care o găsim susținută cu multă căldură chiar și în cea mai modernă sinteză a istoriei maghiare.⁶) Românii din Banat sunt arătați în această operă ca niște sălbateci ai pădurilor, tâlhari de drum, cari recent imigrați, constituiau elementul de nesiguranță pentru vieața ordonată a celorlalte neamuri. Dacă într'o sinteză istorică scrisă de oameni cu mare prestigiu științific se poate da o răstălmăcire atât de odioasă faptelor menite a justifica acțiunea de silnică strămutare din străvechile așezări a ele- mentului românesc bănățean, pentru a rezerva cele mai bune locuri; noilor coloniști, manifestând, autorii ei, o tendință de ponegrire spe-; Cifică spiritului din care a izvorât teoria imigrării noastre, nu ne mirăm j că s'au găsit informatori anonimi, poate chiar oameni de știință, care j cu aceeași lipsă de răspundere au pus în peana unui scriitor strein^ afirmația că numărul Românilor, imigrați în Transilvania în secolul î XVIII, se urcă la cifra uluitoare de 787,000,⁷) care de fapt cuprindea totalitatea neamului românesc din această provincie. Teoria lui lancsâ B, făcea astfel și victime inconștiente, pe lângă cele conștiente ale istoriografiei maghiare. Printre aceștia din urmă, autorii sintezei amintite au mers cu „patriotismul", atât de departe, încât, părăsind cele mai elementare; *) Anuarul Institutului de Istorie Națională Cluj, III, p. 699. ²) Benkd, Transilvania, I, p. 472. ³) Marienburg, Geographie des Grossfiirstenthums Siebenbiirgen, Hermann- stadt, 1813, p. 68. ⁴) Benkd, o. c., p. 472. ⁶) Vezi Io an T. Lup aș, Paralelism istoric. București, 1937. ⁶) Homan — Szekfii, Magyar tortenet, voi. VI. p. 196 urm. ⁷) Revue de Transylvanie, Tom I. p. 243. NUMĂRUL ROMÂNILOR In PRINCIPATUL TRANSILVANIEI 2$7 cerințe ale discernământului critic, au trecut conștient cu vederea lipsa de dovezi concrete din opera lui lancso, privitoare la pretinsa imigrare românească în secolul XVIII în Transilvania și, întocmai ca și autorul teoriei, se mulțumesc a indica câteva cifre referitoare la unele așezări oltenești în Banat, pentru a generaliza fenomenul și asupra întregului teritoriu transilvan. Nici aceste cifre însă, care nu trec de circa 6—700 familii româ- nești imigrate in sec. XVIII în Banat, nu-și păstrează valoarea lor con- clusivă, de vreme ce din documentele vremii se constată că numai în jurul anilor 1770, cu toată stăruința organelor militare administrative austriace de a-i ține pe loc, peste 200 familii române imigrate părăsiau Banatul pentru a se întoarce la vetrele strămoșești.¹) Imigrările din Banat au fost deci un flux și reflux de populație întro regiunde unde vaste terenuri mlăștinoase au fost recent svântate prin irigațiuni siste- matice, făcând din această regiune o țară râvnită de numeroase neamuri. Autorii sintezei, moderne a istoriei maghiare insă n'au vrut să înțeleagă că un fenomen similar nu se putea produce în Transilvania, saturată de un excedent de populație, ci cu o ușurință de neiertat și-au însușit procedeul neștiințific a lui lancso B. pentru a ajunge la susți- nerea teoriei lui. Acesta, anume, neavând nicio dovadă concretă privi- toare la masive imigrări românești dincoace de Carpați, recurge la in- terpretarea datelor statistice privitoare la populația Transilvaniei în sec. XVIII și, constatând că in acest veac Sașii au realizat un spor de 40%, Ungurii 80%, iar Românii de 120*!^ trage concluzia că această rapidă creștere a populației românești nu se datorește potențialului ei biologic, ci unor masive infiltrări continue a țărănimei din Moldova și Muntenia în paradisul iobagilor transilvani. Concluzia este cu atât mai lipsită de temeiu, cu cât însuși lancsâ nu poate trece peste mărturisirea cancelarului Bethlen care afirmă că Românii n'ar fi buni la altceva decât să facă copii, iar staturile arde- lene în dieta din 1601 numeau pe Români „barbara et prolifica națio", tot atâtea dovezi despre potențialul biologic în stare a justifica sporul de 120% în decursul unui veac. Reaua credință însă nu mai are margini la lancso când, în do- rința de a susține, potrivnic evidențelor, teoria imigrării românești în Transilvania veacului XVIII și neputând ascunde dovezile procesului invers al emigrărilor românești din Transilvania în Țările Române, autorul maghiar scrie : „Mișcarea de populație dintre Transilvania și Principatele Române e permanentă, ba, după cum am arătat mai nainte. este în creștere — sensul ei într'atâta este însă și acum (sec, XVIII N. A.) >) Hofkammirarchiv, Wien, Banater Landesadministration, 1772—1775. 3* 288 ION D. MOGA cel vechiu, întru cât și acum imigrarea Românilor e mai însemnată, decât emigrarea lor“. Astfel, teoria lui lancsd, atât de hotărît îmbrățișată de învățații Unguri de azi, în lipsa dovezilor documentare concrete se sprijină pe o labilă drămuire în plus sau minus a mișcării de populație peste Car-₁ păți, pentru a trage concluzii intenționat false, prin o sfruntată negare a, realităților istorice documentar controlabile. Căci în adevăr nu din Principa- tele Române au venit în masă Românii în Transilvania, ci din această pro- vincie s'a revărsat fără întrerupere țărănimea în Muntenia și Moldova.; Fenomenul nu e caracteristic numai veacului XVIII, ci tuturor veacu-! rilor anterioare, datorită următorilor factori: raritatea populației: din Principatele Române și vastele terenuri împădurite ce așteptau a| fi date agriculturii, apoi scăderii dese a populației din cauza războa- ielor și a molimelor, precum și starea insuportabilă a iobăgimei din Transilvania, care față de exigențele neumane ale nobilimei, găseau în Principatele Române și pământ de lucrat și o fiscalitate mai ușor de îndurat. Mai cu seamă după cele două sângeroase răscoale țărănești, cea din 1437 și cea din 1514, în care mai multe zeci de mii de iobagi au fost uciși, țăranii, legați prin legile lui Verboczy, de glie și condam- nați la „mera et perpetua rusticitate” în așa fel ca „rusticus praeter mercedem sui laboris nihil habeat”, au căutat mai stăruitor refugiu înj Țările Române. Chiar dieta care a votat aceste legi e nevoită să in- ț tervină la capii statelor vecine să refuze a primi în țara lor pe țăranii | care fug din Ungaria și dinTransilvania. Numeroase asemenea măsuri au fost; luate și de principii Transilvaniei din sec. XVI și XVII. Principele Mihail Apaffy de exemplu, la 1662 ordona magistratului orașului de graniță Bistrița: „Așa auzim că sărăcimea a început să treacă deabinelea în Moldova din pricina lipsei da grâne. De aceea să aveți Dvoastră bine, de grije de poteci și drumuri, să nu lăsați să plece sărăcimea, căci dacă se duc toți, cine mai plătește birul Sultanului".¹) împotriva acestei neîntrerupte imigrări a Românilor din Transil- vania cele mal aspre măsuri s'au luat însă în sec. XVIII, secolul care,; din cauza pretinsului aflux de populație românească din Țările Române în această provincie, este considerat de istoriografia ungurească drepții izvorul tuturor nenorocirilor, | Emigrările Românilor ardeleni peste Carpați in acest veac luaseră I proporțiile unui adevărat exod, mal cu seamă din pricina perse-II cuțiunilor religioase, fapt care a alarmat pe guvernanții au- striac!, care după ajungerea Transilvaniei sub sătpânirea Habsburgllor stăruiau să aplice șl aici ca și în Ungaria cunoscuta politică inspirată ’) Hurmuzaki — lorga, Documente, voi. XV, p. 1151. i NUMĂRUL romanilor In principatul transilvaniei 289 de mercantlliștl, a sporirii cât mai Intense a populației. La 1699 împă- ratul Leopold, iar la 1739 guvernul ardelean dă aspre porunci să se Împiedice cu orice preț emigrarea țăranilor ardeleni in Principatele Române șl în Turcia, iar la 1746 Marla Terezia institue o comisie de anchetă pentrua cerceta cauzele cari determină această emigrare necontenită.¹) O anchetă similară din 1761 constată că țăranii fug din cauza opresiunii nobililor. La 1764 fug mii de fair llil române din jud. Făgăraș.* ²) La 1768 numărul familiilor fugare din acest județ atinge cifra de 2000.³) Vama dela Turnu Roșu raportează la 1769 că au trecut 1200 familii din Transil- vania in Principatele Române.⁴ ⁵) Se pune pază militară la graniță, dar țăranii caută să treacă granița chiar cu prețul vieții șl intr’o singură ciocnire cu armata, țăranii români avură 4 morțl șl 80 de răniți.⁶) Căpitanul Petauer patrulând prin munții Săliștei (j. Sibiu) în hotarul comunei Jina, in anul 1776 a reușit să întoarcă 400 familii române din drumul lor de pribegie spre Muntenia și la fel a făcut și căpitanul român Calianl in părțile Hațegului.⁶) La 1784—85 Izbucni răscoala țăranilor români sub conducerea lui Horia șl revoluționarii nu făceau nici un secret din dorința de a extirpa nobilimea ungară din Tran- silvania.⁷) După înfrângerea răscoalei scăparea țăranilor era in fuga peste munți in Țările Române, ceea ce determină guvernul să ia măsuri severe de pază a frontierei, stabilind in acest scop de-a-lungul graniței 47 de posturi de pază militară.⁸) Cu toate aceste măsuri însă emigrările au continuat șl in veacul următor, participând la acest fenomen și o parte din Secui. Din lipsă de date statistice publicate, nu se poate stabili numărul țăranilor emi- grați in Principatele Române in sec. XVIII. Măsurile luate de oficia- litatea austriacă precum șl câteva date răzlețe vor permite insă să bănuim proporția acestui exod. In Bucovina de exemplu, unde emigrația a fost mal scăzută decât în Moldova și Muntenia și unde administrația austriacă a întocmit o statistică a acestor refuglațt, la 1778 se constată a se fi urcat numărul lor la peste 5000 familii.⁹) Din Moldova șl Muntenia nu avem statistici, deoarece nimeni nu avea interesul să le facă. Totuși dlntr'un raport din 1773 al Sinodului *} I. N i s t o r, Emigrările de peste munți. An. Acad. Rom. XXXVII. Monum. Hung, Hist. Scriptores, voi. 38, p. 127; Z. Păcii șan, o. c.,p. 211. ³) Hofkammeratchiw, Wien, Siebenbiirgische Hofkanzlei, Kusauriat 6 luli 1768. ⁴) H. K. A, Wien, Registen A., 1769 b. 73. ⁵) Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumanen. Tom. II, p. 229. •JDr. loan Lupaș, Istoria bisericească a Românilor ardeleni. Sibiu, 1918. p. 166-167. ’) I. Lupaș, Răscoala țăranilor din Transilvania la 1784. Cluj, 1934. ⁸J Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj, Tom. IV, p. 129. 9) I. N i s t o r în Codrul Cosminului, voi. II— III, p. 527. 290 ION D. MOGA Bisericii greco-catolice ardelene, trimis la Curtea din Viena, vedem că „mii de Români trec Carpațll pentru a se așeza în Muntenia și Mol-' dova, încât locuitorii acestor țări speriațl de această Invazie strigă: „întreg Ardealul vine la noi".¹) Istoricul Sul zer’) mărturisește că «numeroase familii din Transilvania și-au lăsat patria șl tot avutul lor și s’au stabilit aici în Muntenia ... peste 8000 de refugiați ardeleni Ro- mâni, numiți „Ungureni", s'au stabilit aici în timpul meu". De asemenea Mgr. Ere olani, într'un raport din 1820 către Propaganda Flde, spune: „Nu de mult, mânați de foame, 20,000 de Greci-Valachl uniați, domi- ciliati în Transilvania, au venit în Muntenia șl s'au răspândit în dife- rite sate unde s'au așezat“.’) Același tablou ni-1 zugrăvește și istoricul ungur Cserel Miklds care scria la 1823: „de aici (din Transil- vania) poporul trece în masă în Moldova, Am făcut totul pentru a-i opri, dar fără rezultat. Vechile legături sunt rupte, opreliștile impuse de organele executive administrative nu mal prind; trebue să ne așteptăm; la multe rele".* ² ³ ⁴ ⁵) In lumina acestor dovezi Interne șl externe, de care se găsesc în mare număr în arhivele transilvane, ce valoare mat poate avea hibrida teorie a imigrării în masă a Românilor in Transilvania în sec, XVIII susținută cu atâta Înverșunare de Istoriografia maghiară? Ea poate fi cel mult „patriotică", dar nu științifică șl la nici un caz demnă de a fl sus- ținută de oameni cu înaltă răspundere științifică. Mișcarea de populație; pete Carpați deci, chiar dacă a înregistrat în decursul veacurilor Imi- grări sporadice românești în Transilvania, păstrează in toate veacurilei caracterul dominant al unul exod de populație transilvană așezată sub numele de Ungureni pe plaiurile Moldovei șl Munteniei, De altfel teoria lui lancsâ este înfrântă și de datele statistice din prima jumătate a veacului următor, care ar fl înregistrat un fenomen demografic atât de important ca cel susținut de acest autor maghiar și de urmașii săi pentru veacul XVIII, dacă el s'ar fl produs in acest timp. Anume compoziția etnică a Transilvaniei, la începutul sec, XIX, după datele publicate la 1812 de I, L, Stolz in a sa Neuste statistisch- topographische Darstellung des Grossfiirstentums Siebenbiirgen... ar fi următoarea: Unguri 161.000; Secul 102.000, Sași 290.000; Armeni și alți 89.000, iar Români 750.000 ’) Z. Pâclișanu, o. c., p. 211. ²) Geschichte des Transalpinischen Daciens, voi. III. Viena, 1782, p. 399—400., ³) Revue de Transylvanie, t. I, p. 244. ; ‘JAcsădy Ignâcz, A magyar jobăgysâg tbrtenete, p. 448. ⁵) I. Bianu, Statistica Ardelenilor de acum un secol și mai bine. In Convor-- biri Literare, 1924, An. LVI, p. 354. NUMĂRUL ROMANILOR IN PRINCIPATUL TRANSILVANIEI 291 O altă statistică din 1830 arată că din totalul populației de 1.741.800 locuitori al Transilvaniei, Românii formează o majoritate de 1.044.500 suflete.¹) Cu câ(iva ani în urmă la 1838 S o 1 n e r *) precizează principalele națiuni ale Transilvaniei după cum urmează: Români 1.076,959; Un- guri 173.261; Secui 405,876; Sași 216.698, Datele statistice din 1850—51 dovedesc existența in Transilvania a 1,202.000 Români față de 250.000 Sași șl 585.000 Secul și Unguri.⁸) Românii se mențin deci și in această jumătate de veac la majoritatea absolută de 3/5 din totalul populației transilvane, păstrând astfel pro- porția constantă de câteva secole in complexul etnic al Transilvaniei. Lupta Istoriografiei moderne maghiare pentru negarea acestei per- manențe a preponderenței etnice românești in Ardeal, prin lipsa ei de onestitate științifică, trebue considerată ca unul din cele mal caracteri- stice mijloace ale politicei maghiare pentru a revendica drepturi asupra unei provincii, pe care etnlcește timp de opt veacuri Ungurii n'au fost In stare să o cucerească. Realitatea vie a neamului nostru in această provincie cu rădăcinile el bimilenare spulberă insă orice perfidă con- strucție pseudoștllnțlflcă a istoriografiei maghiare, Impunându-se ca singurul factor determinant in destinul acestei provincii. ION D. MOGA * ² * ’) V. L a z ă r, O statistică din 1838. In Transilvania, 1921, An. LII, p. 192. ²) Statistik des Grossfiirstentums Siebenbiirgen. Hermannstadt 1856. ’) Dr. Kautz Gyula, Az Ausztriai Birodalom sztăiis,ztikăja. Pest,1856. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN UNGARIA In cunoscuta revistă din Budapesta Magyar Szemle a apărut, în numărul pe Mai 1941, un articol întitulat „A keleti ortodoxia Magyar- orszâgon" (Ortodoxia răsăriteană [I] din Ungaria), care, așa cum îl semnează pseudonimul PI uri mus, denotă, după cum cunoaștem și din presă, un punct de vedere quasi-oficial al Ministerului de Culte maghiar. Ne permitem să facem câteva reflexii pe marginea acestui articol, în legătură cu o problemă așa de importantă și de vitală pentru Biserica soră, rămasă dincolo și chiar pentru românismul nostru întreg. Autorul constată la început că, în vreme ce istoriografia euro- peană cunoaște așa de bine chemarea istorică a Ungurilor, „strajă timp de 1000 de ani a culturii apusene spre răsăritul primejduit de puterea turcească", în schimb „prea puțin știe de lupta dusă cu statornicie, de-a-lungul acelorași 1000 de ani, contra ortodoxiei orientale pentru salvarea catolicismului creator al întregii culturi europene “. După ce adaogă imediat că „a fost de o importanță hotărîtoare pentru întreaga Europă atașarea Sfântului Ștefan de scaunul Romei", autorul recunoaște că Ungurii au cunoscut la început un creștinism de formă greacă, atunci când Gyula adusese la Morisena un episcop grec, iar un Ajtony călugări greci. Deaceea la începutul domniei Sfântului Ștefan „era mai cunoscut la noi ritul grec decât cel latin", acest lucru rămânând vala- bil multă vreme, tot timpul Arpadienilor (900—1301), când, din Biserica ortodoxă a acestor regiuni în forma sa slavo-bulgară, „au rămas in cultura noastră foarte multe cuvinte" și însăși expresia „de lege veche" (âhitii), care denotă că Ungurii „convertiți la ortodoxie au rămas așa și pe mai departe". E drept că, după ce regatul „apostolic" s'a orientat definitiv spre apus, religia ortodoxă — chiar și dacă fusese îmbrățișată de o parte de Unguri —- a ajuns să fie doar tolerată ca „o chestiune particulară", ca „o religie a iobagilor", a căror „preoțime conducătoare se confunda ea însăși în mulțimea mare a celor fără drepturi". Aceasta cu toate că, începând de pe vremea aceluiași Ștefan, o mulțime de BISERICA ORTODOXA ROMÂNA DIN UNGARIA 293 nobili cu vază se recrutează chiar din șirul acestor ortodocși. Situația preoțimii ortodoxe, zice autorul, a fost subestimată pretutindeni în Răsărit din cauza egoismului național al Grecilor, cari ocupau toate slujbele de conducere, luau toate veniturile și opreau pe cei de alte națiuni să-și facă o cultură mai înaltă spre a nu-i rivaliza, lucru care ! nu se întâmpla în Biserica apuseană. Dacă aceasta este adevărat, mai ales dupăce a căzut Bizanțul și în locul lui a apărut viesparul Fana- rului, apoi nu trebue să uite preopinentul nostru că multă vreme Apusul nu s'a putut măsura nici pe departe în cultură cu Răsăritul. Când au venit cei doi apostoli ai Slavilor în Moravia, ei cari erau crescuți în adânca filosofie și teologie bizantină, s’au îngrozit de agramatia (incul- tura) misionarilor germani și romani. De altfel „saeculum obscurum" al Romei nu le putea da acestora mai mult. Abia dupăce Bizanțul* înainte de a cădea, și-a transferat arsenalul de lucru în Italia, dând Apusului splendorile Renașterii și umanismului, pentru ca el să sucombe sub loviturile fără număr venite dela dușmani păgâni și adesea creștini, abia atunci afirmația autorului corespunde în câtva adevărului. Până atunci nu va găsi altă scuză faptului că regii unguri n'au acordat drepturi și recunoaștere legală religiei și Bisericii ortodoxe, decât pro- selitismul nu prea „apostolic" al lor, la care Românii au răspuns printr’o splendidă unitate de conștiință, românească și ortodoxă, piedecă de-a- lungul întregii istorii a unificării Ardealului cu Ungaria. Ce s'a întâmplat cu „Ungurii de lege veche", nu mai știe nici autorul nostru. Ei vor fi având împreună cu Românii și Rutenii păstor comun, ultima dată pomenindu-se ceva de ei în 1558, când se sistează titulatura ortodoxă (?) a călugărilor „Sfântului Nicolae" din Curtviuș (Kortvelyes, jud. Sătmar). Restul celorlalți Maghiari de lege veche, pomeniți „în Banatul Severinului, în unghiul dintre Tisa și Mureș (în Bichiș), în Bihor, în Hajdu, în Sălaj, în Szabolcs, în întreg Ardealul și în Secuime", au dispărut „pe urma dominației turcești și mai ales în urma Unirii au trecut la Biserica greco-catolică ruteană și română". Se vede că cu toată oprimarea stăpânirii, autorul se vede nevoit să aducă un compliment vitalității românești atunci când susține, cum susținea în 1907 și secretarul ministrului Apponyi, Dr. Sigismund Reiner,¹) că mare parte din Ungurii de lege veche s'au valahizat și anume nici mai mult, nici mai puțin decât în 288 de parohii numai in Ardeal. Res- pingem această laudă ce ni se aduce, căci acele sate din Secuime și din nord-vestul Ardealului au fost — oricine o poate controla și noi vom da in curând câteva documente — totdeauna românești și pe urmă au fost doar maghiarizate. Blocul românesc a fost totdeauna atât de tare A keleti oallâsu magyar nemzeii egyhăz szerveztse, Budapest 1907. Vezi răs- puns la Dr. G. Ciuhanda tn Rev. feol.. Sibiu, 1912, p. 11—19. 294 T. BODOGAE in Ardeal, încât nici încercările piezișe și chiar silnice luteran-calvinei și nici, mai târziu, politica de desbinare a Vienei catolice n'au reușit să-l sfarme. Autorul crede că marea ofensivă calvină, cu proporții^ așa de mari în capul lui Gavriil Bethlen și a Rakoczeștilor, „s'a împot- - molit la hotarele ortodoxiei** din motivul că în Biserica ortodoxă, înj afară de torăirea „pe de rost a slujbelor, preoțimea nu știa nici măcar j citi** și astfel „lipsea o disciplină a societății în stare să primească o- asemenea reformă", cum a fost cazul în Apus. A trebuit să vină; mărinimia principilor calvini, ca stabilind Românilor un scaun mitro- politan să le impună introducerea limbii române în Biserică prin pre- dica după catehism calvin, sigur, lucru pe care „la Românii din Regat l-a făcut abia peste 200 de ani mai târziu (I!) Alexandru Ion Cuza". Pe deasupra unei ironii ce stăpânește în toate rândurile articolului, autorul se vede nevoit să ne aducă și aici o laudă. Faptul că poporul nostru n'a putut fi câștigat de luteranism sau calvinism, cari oricât sunt: devieri dela creștinismul adevărat, dar în schimb a primit atât de total legea ortodoxă încât aceasta i-a dirijat destinele și dupăce o parte din Români s'au unit cu Roma, nu este oare o dovadă eclatantă a indis- cutabilei identități românism = ortodoxie, pe care niciun guvern maghiar i nu-i permis s'o nesocotească? Nu sunt oare în această taină istorică; temeiuri spirituale de mari dimensiuni, altele decât ale culturii Apu- sului, cu care ne compară autorul, dar într'un fel incomparabil supe- rioare, cu toată lipsa de dreptate legală de înarticulare în legi și in categorii de națiuni și religii recepte? Nu este oare această infra- istorie a unui neam ce s’a identificat cu credința părinților săi, atât de lipsiți de drepturi, tocmai indicele de apropiere mai mare de crești- nismul primordial și deci și religia și neamul ceva imprescriptibil? Dar să continuăm. Cu toată întețită propagandă catolică a Vienei, care rupsese în două pe la 1650 pe Ruteni, iar pe la 1700 pe Români, răscoalele lui Râkâczy, ale lui Sofronie din Cioara și Horia arată cât de strâns se legau la Români socialul și politicul de ortodoxie. Venind mai ales la 1690 (și mai târziu) o mulțime de Sârbi în sudul Ungariei și organi- zându-se aceștia într’o Biserică pe care diplomele lui Leopold I din 1690, 1691 și 1695, ca celelalte diplome acordate de Maria Teresia în 1771, 1777 și mai ales cea din 1779, cunoscută sub numele de „Re- scriptum declaratorium Illyricae Nationis", o transformă într'o adevă- rată Biserică autonomă și națională, e drept că și Românii, cari, cum zice autorul, până la intrarea Sârbilor în Carloviț, tânjeau într'o situație lipsită de orice drepturi, încep de-acum să se întremeze într'o organi- zație bisericeasă. Firește, dupăce au trebuit să sufere 60 de ani toate; silniciile confesionale care se pot închipui, încât pe lângă adevărate' BISERICA ORTODOXA ROMÂNĂ DIN UNGARIA 295 răscoale proprii au fost necesare intervențiile țarinelor ruse. După recunoașterea unui episcop exempt pentru Români (1761), dar înarti- culat bisericește ierarhiei din Carloviț (1783), și dupăce art. 27 al Dietei din 1790/91 a dat Românilor ortodocși drepturi civile, iar în anul următor, episcopul lor va avea scaun în Parlamentul țării, abia în art. 20 din 1848 confesiunea ortodoxă va fi recunoscută în fața legii. Autonomia cerută încă din primul parlament ungar (1848), Biserica ortodoxă și-o primește abia în 1864, iar în art, IX din 1868 ea se înarticulează în lege și ia ființă prin Statutul organic. Vorbind de ideile cari stau la baza organizației bisericești sârbe și române, autorul nostru spune că dela sinodul episcopal din Constan- tinopol care primea doar controlul elementului mirean, s'a ajuns în întreg Balcanul la o mistificare : la congresul național-bisericesc. Aceasta pentrucă „sub presiunile bizantine și turcești, sentimentele naționale ale Sârbilor și Bulgarilor s'au refugiat în Biserică, unde sub scutul ei poporul a început să se organizeze și astfel Biserica a devenit cel mai însemnat organ politic". S'a mers atât de departe, zice cu cinism și minciună autorul nostru, încât la alegerile de mitropolit din Biserica Română un episcop numai atunci poate vota dacă-i ales într'un colegiu electoral (I). Dacă autorul critică fără a înțelege spiritul armonic de colaborare dintre Stat și Biserică, spunând că „Bisericile sârbească și românească deveniseră pentru monarhia austro-ungară niște puteri disolvante, încât a fost necesară uneori suspendarea autonomiei lor", apoi atunci nu înțeleg de ce la urmă vine și spune că „în ortodoxie poate afla o mare putere de solidarizare acela care știe trăi cu ea" ? „Ortodoxia Sfântului Ștefan ar putea fi o bază minunată pentru Patria comună", conclude foarte cuminte autorul. Cum așa ? După ce defăimezi principiul ortodoxiei „în care sen- timentul religios e dat la o parte de politica și agitația națională", cum mai poți veni să susții că ortodoxia ar putea fi cea mai mare forță de unificare spirituală a popoarelor, forța care „din amalgamul popoarelor balcanice a format națiuni unitare, iar din grupele de popoare de pe nemărginita stepă rusească a format cel mai mare stat creștin, sfânta Rusie" ? Ce motive trebue să-l îndemne pe preopinantul nostru a pro- paga o erezie ca aceea a revenirii Maghiarilor la legea veche? Sigur numai unul singur: sunt in Ungaria de azi o serie de naționalități (așa numesc ei minoritățile, după cunoscutul limbaj austriac) care, fiind or- todoxe, numai prin ortodoxie se pot converti la maghiarism. Care sunt acestea ? Ne spune autorul: cei 130.000 Ruteni ortodocși reveniți la Ungaria în 1938, cei 250.000 (noi zicem 332.000) de Români ortodocși trecuți prin verdictul dela 30 VIII. 1940, apoi o serie de Sârbi „ce- dați" recent de tot, în fine alte 39.839 suflete ortodoxe avute și sub 296 T. BODOGAE Trianon, din care 15.554 Unguri ort, 13.043 Români, 6286 Sârbi, 2286 Bulgari, 1687 Ruși și 983 de alte limbi. Pentru a-i aduce pe toți acești 500.000 ortodocși la adevărate sentimente maghiare, adică pentru a „pierde comunitățile lor caracterul politic și a reveni la scopul lor religios", Regentul Hortya numit în ziua de 12 Mai a. c., un admi- nistrator peste comunitățile ungurești ortodoxe și peste cele rutene ma- ghiarizate,¹) Aceasta ca măsură provizorie până când se va constitui „Biserica ortodoxă din Ungaria" care trebue să cuprindă toate frac- țiunile ortodoxe, atât cele organizate ierarhic cât și cele încă neorga- nizate, Căci Ungurii ortodocși nu pretind mai mult decât ca in patria lor ei să aibă drepturi egale cu cel al Bisericilor minoritare". In felul acesta, toate celelalte Biserici ortodoxe din Ungaria „vor putea, cu ajutorul Bisericii ortodoxe maghiare, soră bună cu ele, să învingă mai ușor multele ispite îndreptate contra lor". (Autorul nostru e și foarte umanitar!) Cum sunt organizate și de unde provin comunitățile ortodoxe din Ungaria de azi? Să le luăm pe rând. Cei 130,000 Ruteni, au 2 episcopii ortodoxe în Rusia subcarpa- tică, una în dependență de Constantinopol, iar a Il-a de sinodul pa- triarhal din Belgrad. Cea dintâi, reprezentând adevărata continuare a vechii episcopii de Munkâcs (catalizată încă pe la 1650) susținea mai ales stindardul independenței rutene față de interesele cehe și slovace, iar cea de a Il-a (cu titlul de Munkâcs-Eperjes) cu gravitație spre Slovaci și ofensivă față de Unguri. Despre titularul acestui din urmă episcopat, Vladimir Rajic, ziarele ne spun că „întru cât era cetățean iugoslav, față de împrejurările politice schimbate și-a dat demisia, refugiindu-se la reședința de vară a episcopului de Vâcz".²) Cu aceasta un episcopat ț „incomestibil" a dispărut. j Despre „Românii ortodocși înapoiați la Ungaria, autorul zice că i sunt numai o parte din teritorul fostei Biserici românești, deoarece nici Mitropolia Sibiului nici episcopiile Aradului și nici Caransebeșului 1 nu s'au înapoiat. In cele 3 episcopii, înființate după războiu, la Oradea, I Cluj și Sighet, înființate exclusiv (!) pentru readucerea la ortodoxie a I Românilor gr. cat. din Maramureș și Sătmar, îndepărtându-se episcopii, I funcționarii și armata, care formau în mare parte baza mai ales a ultimei | eparhii, iar credincioșii, foarte puțini, au revenit la credința greco-ca- tolică, pe când episcopul de Oradea sa mutat și el la Beiuș, a rămas j doar o singură episcopie pentru Românii ortodocși: la Cluj. Preo- țimea întreagă și aproape jumătate din numărul credincioșilor de pe Vezi despre persoana celui numit Pester Lloyd din 13. V. 1941. Citațiile ; celelalte sunt toate din articolul de care ne ocupăm. s) Pester Lloyd, 1941. BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN UNGARIA 297 zona culturală română din Secuime așa o atmosferă au lăsat după sine, încât reluarea conducerii bisericești din partea ierarhiei române — cel puțin deocamdată — a devenit imposibilă¹*. Au mai fost în Ungaria 61 biserici autohtone, înființate de Com- paniile de comerț grecești în decursul sec. XVII și XVIII. Ele au stat la început sub jurisdicția patriarhiei din Constantinopol, iar când mi- tropolitul din Carloviț a fost numit conducător suprem al ortodocșilor din imperiu ele au fost inarticulate (e drept numai în cele spirituale), acestei ierarhii. Au revenit însă tot sub Constantinopol deodată cu dualismul (art. IX 1868) și așa rămân până azi. Din puternicile comu- nități de altădată din Pesta (Piața Petdfi), Miskolc, Szentes, Kecskemât, Hodmezâvâsârhely, Karczag, Gyogyos, Egger, unele au slăbit mult, Grecii maghiarizându-se și în unele locuri unindu-se apoi cu Roma, iar total au dispărut din parohiile Komârom, Vâcz, Gyor, Moson, Leva, Ba- lassagyarmat, Fiilek, Losonc, Tokay și Ungvâr. 0 bună parte din cei 15.000 de Unguri ortodocși de care vorbește preopinentul nostru sunt deci a se socoti greci maghiarizați. Dar cea mai mare parte din nu- mărul maghiarilor ortodocși îl formează câteva insule de Români ma- ghiarizați din jurul Seghedinului, a Bichișului (Ghiula de altădată era scaun episcopal, de sigur pentru Sârbii și Românii din jur care dau între alții pe marele naționalist Moise Nicoară*), în nord-vestul Bihorului, în Buda, etc.*) Fiindcă Ungurii de legea veche, ort,, pe care în 1907 Reiner îi făcea să continue direct din ortodocșii sfântului Ștefan întocmai cum cere în 1941 și d-1 „Plurimus", au încetat de mult de a mai exista. Pentru cei 13.043 Români ort. care sunt cel puțin 50.000, (cei mai mulți Români din Ungaria Trianonului fiind gr. catolici) sigur că nu s’a admis legături ierarhice, atunci când în 1918 granițele i-a lăsat dincolo de Biserica-mamă. Dacă a fost firesc ca ele să n'aibă episcop, nu-i tot așa de firesc ca, comunitățile maghiare ortodoxe, de altfel așa de puțin populate și reduse la număr să nu merite azi pentru ele singure o episcopie? A continuat totuși să existe vechea eparhie sârbească din Buda (din 1552), cu toate că autorul nostru zice că nu mai avea acum după războiu decât 24 parohii. Ea a fost, crede dânsul, cauza că ortodocșii maghiari n'au obținut episcopul lor. Și aceasta nu s’a observat până când a încetat Ungaria Trianonului, căci nu formau un tot unitar, dar deodată cu creșterea „continuă" a numărului de or- todocși în Ungaria „pentru ca nu cumva sentimentele tale (vezi Doamne I) de maghiar ortodox să vie în conflict cu Biserica ta și să te facă s'o ’) încă Pravila dela Târgovițte o socotea scaun episcpal. Tot ața vezi ți S. Dra- gomir, Relații cu Rusia p. 1869—70. >) Vezi destule dovezi că la statisticile din 1890, 1900, 1910, erau trocute un- gurești sate aproape pur românești în G. Ciuli andu în Rev. Teol. 1912 p. 12 ți urm. 298 T. BODOGAE părăsești (pe motiv că nu-i recunoscută în episcopie națională) se cere în mod imperios organizarea bisericii ortodoxe maghiare**. „Problema organizării Ortodoxiei maghiare e cu mult mai grea, zice autorul nostru, decât la 1779 și 1868, pentrucă avem în față numai fracțiuni, a căror situație e anticanonică, iar din punctul de vedere al statului nu pot fi recunoscute ca atare (I). „Sinodul IV ecumenic spune că provincia bisericească trebue să se acopere cu hotarele politice ale statului, de aceea, dată fiind situația că „mitropolia din Sibiu nu s'a întors la Ungaria și deci, nici privilegiile și autonomia ei neputând avea vieață pentru eparhia Clujului", nu rămâne decât alcătuirea bise- ricii ortodoxe maghiare prin care apoi Guvernul să diriguiască întreagă ortodoxia din Ungaria. Autorul mai adaugă că patriarhul ecumenic din Constantinopol tărăgănează hirotonirea unui episcop pe seama Ungu- rilor ortodocși, totuși „organizarea Bisericii ort. maghiare (sigur prin ridicarea titularului de origină Ungur la rang de mitropolit) nu se poate concepe decât în legătură cu patriarhul ecumenic, fiindcă acesta nu-i un cap de Biserică națională". Acestea sunt ideile generale ale articolului citat. Comunicatul agenției telegrafice ungare asigură¹) în 12 Mai a. c., că numirea ad- ministratorului (vicarului) respectiv Dr. Mihail Popoff, cazac de pe Don) „nu atinge întru nimic drepturile Bisericilor ortodoxe sârbă și română". Nimeni nu-i așa de naiv să nu vadă că nu se pot pune la cântar interesele a 15.000 de ortodocși Unguri (ori de unde ar pro- veni ei) cu 350.000 de Români. Fiindcă însă vremurile se repetă ne aducem aminte de ideile care prefațau înființarea eparhiei ort. ma- ghiare încă din 1913: parohiile mixte (Unguri și alte naționalități) în care 2/3 din populație se vor declara ungurești vor fi socotite ma- ghiare. De aceea dreptatea cea nouă care se propovăduește, ar trebui să constate cu autorul nostru că parohiile ungurești socotite ca atare (Buda, Bekâs, Szentes, Szeged, în Bihor etc.) „au câștigat conștiința ortodoxă numai de vreo 10 ani, că ele sunt prea slab argument (oricât de umanitar l-am face I) pentru a forma episcopia și că, în ce privește Biserica ortodoxă română, aceasta s'a identificat, după spusele aceluiași Plurimus, prea adânc cu neamul românesc pentru ca, atin- gându-te de ea, să nu atentezi la sufletul neamului. Biserica ortodoxă română, în ultima analiză, a trăit până la înarticulare în lege 1000 de ani de vieață destul de glorioasă. Azi la 1941 nu mai suntem în evul mediu, ea cere doar să fie lăsată în pace. T. BODOGAE *⁾ *) Pester Lloyd, 1681 v. 41. ECOUL POEZIEI LUI VASILE ALECSANDRI 1N NORD-VESTUL ARDEALULUI Ia timpul absolutismului din Austro-Ungaria (1849—1867), au în- ceput să apară pentru naționalitățile din această țară zorii unor zile mal bune. Românii, profitând de situația de atunci, încep să facă Intervenții la guvernul din Viena pentru crearea catedrelor de Limba Română pe lângă liceele unde numărul populației șl a elevilor Români era mal mare. Astfel de catedre s'au creat la 1851 pe lângă liceul unguresc din Oradea, la 1859 pe lângă cel din Satu-Mare, Au urmat apoi Bala-Mare, Șlmleu ș‘ alte centre. Importanța acestor catedre pentru populația din jur șl pentru elevii români al liceelor este foarte mare. Acolo unde profesorii cărora 11 s'au încredințat au fost oameni de suflet șl Inițiativă, s'au făcut lucruri fru- moase pentru ridicarea șl menținerea românismului. Se pare că dețină- torii acestor catedre au fost astfel aleși, încât persoana lor era o garanție pentru munca ce aveau s’o desfășoare. Pentru a ne convinge despre aceasta, e destul să amintim numele câtorva dintre el. Catedra dela Oradea a fost încredințată Iul Alexandru Roman, viitorul profesor universitar dela Buda-Pesta șl înflăcăratul luptător naționalist Lui îi urmează Dlonlsle Păscuțlu, autor de manuale șl bun organizator, Iar mal târziu aflăm între alții pe apreciatul scriitor Iustin Popflu, Catedra din Satu-Mare a fost creată prin sforțările șl lupta proto- populul-profesor Petru Bran, întâiul titular al ei. Acestuia — după o mică întrerupere — i-a urmat în profesorat marele luptător Vasile Lucaciu, „Leul dela Slșești’*, Catedra din Ba’a-Mare s'a înființat din inițiativa protopopului Teodor S z a b o, Acesta a avut de succesor la catedră pe profesorii loan Pop șl Ștefan Pop, despre care avem mal puține date In- formative. Profesorii erau în același timp șl catehețl șl predau elevilor Români, odată cu studiul Limbii Române, șl Religia, VASILE SCURTll 300 Munca ce o desfășurau acești profesori la catedră șl latre păreți! școalel 11 se părea prea puțină, Iar terenul activității prea Îngust, Se simțea necesitatea unei manifestări externe, atât a profesorului cât șl a elevilor — studențl, cum 11 se spunea pe atunci. De aceea au luat ființă in acest scop pe lângă flecare catedră de Limba Română și câte o So- cietate de Lectură, Conducerea șl Îndrumarea activității acestor Socie- tăți de Lectură o avea profesorul. Flecare Societate avea șl o biblio- tecă. Din cărțile acesteia — unde scriitorii Români erau in mare căutare — își trăgeau elevii hrana sufletească. Tot în acest scop erau abonate ziarele șl revistele românești. Astfel avem dovezi că la Societatea de Lectură din Satu-Mare erau abonate următoarele ziare: Concordia, Aurora Română, Românul Iul C, A, Rosettl, Amicul Școalei, Gazeta Transilvaniei, Familia, Umoristul. Nu lipsesc nici Convorbiri Literare, organul „Junime!" dela Iași, care încă din al doilea an de apariție se trimite Societății de Lectură din Satu-Mare, iar in al treilea an șl celei din Oradea. Din aceste ziare șl reviste se citeau articole in cadrele șe- dințelor Societății de Lectură, așa precum se poate constata din pro- cesele-verbale ale acestora. Această lectură constituia — intre altele — și o admirabilă cimentare sufletească intre frații de același neam răs- lețlțl șt despărțiți, cum erau atunci. Ședințele Societății se țineau săptămânal sau lunar. Unele din ele erau publice șl atunci participau șl intelectualii români din oraș. Ele constituiau un nucleu de legătură al vieții românești din oraș, iar lec- turile, recitările șl încercările originale ale elevilor — membri ai so- cietății — erau îndreptate toate intr'o direcție națională cât mal pro- nunțată. De aceea rolul acestor Societăți de Lectură dela marginea ro- mânismului ca: Oradea, Satu-Mare sau chiar Bala-Mare este de o ca- pitală Importanță pentru desvoltarea și menținerea conștiinței naționale de aici. Despre Societatea de Lectură dela Oradea avem cunoștințe,¹) la fel șl despre cea dela Satu-Mare,³) Despre cea din Bala-Mare infor- formațiunile ne lipsesc aproape cu desăvârșire. Prin o întâmplare no- rocoasă ne-au căzut in mână Procesele-Verbale ale ședințelor „Socie- tății de Bibliotecă" — așa s’a numit aici Societatea de Lectură — dintre anii 1869—1877, Despre activitatea acestei Societăți șl oamenii mari care s'au ridicat dintre membrii ei, vom scrie cu altă ocazlune. Ne li- mităm să arătăm aici ecoul poeziei Iul Alecsandri in Societățile de Lec- tură din Satu-Mare șl Baia-Mare, ^Teodor Neș, Oameni din Bihor. Oiadea 1938 și E P o t o r a n, Poefii Bihorului. Oradea 1934. ⁸) V. Scurtu, Petru Bran. Satu-Mare 1939. ECOUL POEZIEI LUI VASllE ALECSANDRI In NORD-VESTUL ARDEALULUI 301 Legăturile bardului nostru național cu Ardealul, in urma cerce- tărilor făcute de istoricii noștri literari, sunt astăzi destul de bine cu- noscute,¹) In Sudul Ardealului, poetul a fost cunoscut atât prin călăto- riile ce le-a făcut cât șl prin legăturile personale ce le avea cu expo- nențli Românilor de acolo. In Nordul Ardealului el este cunoscut șl apreciat prin opera sa. Ședințele Societăților de Lectură din Satu-Mare șl Baia-Mare au fost acelea care au contribuit — prin membri lor — in largă măsură la cunoașterea șl răspândirea poeziilor lui Alecsandri. Dăm mal jos o listă a poeziilor lui Alecsandri recitate sau cântate la aceste ședințe. începem cu Satu-Mare. întâia ședință a Societății de Lectură ți- nută in 23 Aprilie 1863 s'a terminat cu „Hora Unirii** a lui Vasile Alecsandri, Aceasta a fost cântată de către toți membri Societății sub conducerea profesorului Petru Bran, „Hora Unirii** este cântarea de preferință cu care se încheie aproape flecare ședință a Societății de Lectură din Satu-Mare. In anul școlar 1864—65 s’a declamat poezia lui Alecsandri: „Moldova in 1857“ și „Hora Unirii**, iar in anul școlar următor după ce pe pagina întâiului proces-verbal e scrisă deviza So- cietății : „Libertate, Frățietate, Egalitate**, se citează următoarele versuri ale lui Alecsandri: Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română, Ca între noi să nu mai fie Decât flori și armonie. La ședințele Societății de Lectură din Baia-Mare, opera lui Alecsandri s'a bucurat de o atențiune mai mare. Elevul Paul Demlan făcând apel la colegii săi să activeze pentru înflorirea și progresarea Societății, le amintește versurile lui Alecsandri: Unde-i unul nu-i putere La nevoi și la durere, Unde-s doi puterea crește Și dușmanul nu sporește. Iată, în ordine cronologică, ce s'a recitat șl cântat din opera lui Alecsandri la ședințele acestei Societăți. In 27 Nov. 1870 elevul lullu Șuranl a recitat poezia „Tătarul“. (Interesant că această poezie în câteva locuri e întitulată „Românul către Tătar, de V. Alecsandri “ în altele — mai puține — are titlul dat de poet: ₙTătarul“). Aceeași poezie e recitată de elevul Nicolae Avram ■)Ion Breazu, Literatura Tribunei in Dacoromania VIII. Idem, Vasile Alecsandri și Andrei Bârseanu, în Transilvania Nr. 1, 1941. 4 302 VASILE SCURTU la ședința din 4 Dec. 1870. Ședințele din 5 Febr., 5 șl 25 Martie 1871 se termină cu cântarea „Drum buni". (Această poezie atât de răspân- dită înainte de Unire în Ardeal — mai ales prin școlile primare — are în colecția lui Alecsandri titlul: „Marșul ostașilor români în Basarabia"), Procesul-verbal al ședinței din 30 Aprilie 1871 începe astfel: „S'au cântat „Hal să dăm mână cu mână", care cântare suflețitoare gă- tlndu-se au urmat numeroase declamațlunl. Ședințele din 14 Mai, 18 Iunie 1871 șl 28 Iulie 1872 s'au terminat prin cântarea „Drum bun" I La ședința din 18 Mai 1873 elevul Ludovic Mehes din cl. IV-a a re- citat poezia „Tătarul", iar I. Pocol cl. Vl-a poezia „La mormântul lui Romalo", Această din urmă poezie a recitat-o șl elevul Teodor Mlhaly din cl. V-a, la ședința din 29 Iunie 1873. In 6 Iulie 1873 Petre Dulfu din cl. V-a recitează poezia „Dragoș". Ședința din 27 Iulie 1873 se închide prin cântarea „Drum bun!" In 27 Oct. 1873 Vasile Demlan din cl. IV-a a recitat poezia „Deșteptarea României", Iar ședința se încheie cu „Drum bun!" In 4 Dec, 1873 Teodor Herman declamă „De- șteptarea României" și se termină ședința cu marșul „Drum bun!" In 21 Dec. 1873 Petre Dulfu a recitat poezia „Strigoiul", Iar ședința se termină tot cu „Drum bun"! In 14 Ian, 1874 elevul Vasile Budu a re- citat poezia „Despărțire"; la 1 Martie 1874 Ion Cupșa din cl. IV-a re- citează pastelul „Sania" ; la 25 Aprilie 1874 Petre Dulfu recitează poezia „Strigoiul"; iar Ion Nistor din cL Vl-a poezia „Dorul", La ședința din 4 Mal 1874, Ion Nistor recită poezia „Făt-Logofăt", Atât această șe- dință cât șl cele din 29 Iulie 1874 șl 2 Mai 1875 se termină prin „Drum bun" cântat — ca și celelalte — de către toți membri. La șe- dința din 6 Dec, 1874 Augustln Dărăban a recitat poezia „Tătarul"; în 22 ^Aprilie 1877 elevul Teodor Șovrea cl, Vl-a a declamat «De- șteptarea României". La ședința din 27 Iunie 1877 elevul Petre Petrișor a recitat poezia „Balcanul șl Carpatul". Merită amintit faptul că această poezie a scris-o Alecsandri în 14 Mal 1877, după ședința Camerei în care s'a proclamat Independența României (9 Mal 1877).') In timp de o lună șl jumătate poezia ajunge la Bala-Mare, unde e declamată intr’o ședință a Socie- tății de Lectură, In Procesul-Verbal al ședinței din 20 Iunie 1877 citim între altele. următoarele : „M. O. D. S t. P o p u, înștiințează adunarea că a binevoit a procura o serie de opuri a lui Vasiliu Alecsandri șl Constantin Ne- gruzzl din București". Acest lucru s'a șl înfăptuit căci la ședința din 27 Iunie 1877 se spun următoarele: „M. O. D, Ștefanu Popu a pre- zentat adunării cărțile procurate, zece volume, scrierile escelintelul poet ') V. Alecsandri: Poezii II. Comentate de E Rădulescu-Pogoneanu, pg. 419. Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1940 ECOUL POEZIEI LUI VASILE ALECSANDRI IN NORD-VEStUL ARDEALULUI 303 Vasiliu Alecsandri șl a lui Constantin Negruzz!, Spesele procurării au fost 27 fl. 71 cruceri v, a." Iată cum, în măsura In care creștea dragostea pentru opera lui Alecsandri se simțea tot mai mult lipsa el. Afară de poeziile citate s’au mai recitat șl altele din Alecsandri. In multe locuri se spune numai că „au perorat următorii: ,....** Se in- dică apoi numele celor care au declamat fără a se Indica titlul sau au* torul poeziei declamate. Afară de aceasta din Satu-Mare nl s’au păstrat procesele-verbale numai dintre anii 1862—1866, Iar dela Baia-Mare dintre anii 1869—1877. Ce s'a făcut după acești ani, nu mai știm. Bănuim însă că poezia lui Alecsandri a fost tot mai mult gustată căci după anul 1878, care i-a adus gloria concursului dela Montpelller, numele poetului, trecând ho- tarele strâmte ale țării sale, a umplut de mândrie sufletele românești din toate ținuturile. In ședințele și manifestările Societăților de Lectură amintite, poe- ziile lui Alecsandri au exaltat și frământat sufletele tinere ale unei ge- nerații, care a știut să-și facă datoria către neam. Aceste versuri șl cântece au răscolit și trezit din amorțeală sufletele românești la un hotar al neamului nostru, unde se simțea mai multă nevoie de aceasta. Ele au „înseninat șl descrețit frunțile în preajma jertfei de mâine**. Șl pentru această regiune se potrivesc admirabil cuvintele nemuritorului Goga: „Zi cu zl, an cu an, Alecsandri a fost neobositul pedagog al simțire! românești care cu glas vrăjit a turnat în inimi optimism constructiv și credință**.¹) Astăzi, când se țese din nou Istoria neamului nostru, ver- surile Iul Alecsandri să fie un memento pentru nepoții acelora care cu atâta ardoare le recitau în epoca de care am amintit, iar pentru noi — cel alungați vremelnic de acolo, — un îndemn de întărire în cre- dința apropiatei dreptăți a neamului nostru. Efectul lor salutar să-și producă și asupra generației de astăzi roadele ce le-au produs în ge- nerația contemporană poetului, VASILE SCURTU *) O. Goga, Precursori, București 1930. Editura „Cultura Națională", pg. 59. 4* CRONICI I. L. CARAGIALE Șl TRANSILVANIA In bogata sa biografie a lui I. L. Caragiale, d-1 Șerban C i o c u - ■ 1 e s c u consacră un capitol întreg legăturilor autorului Scrisorii pierdute cu Ardelenii?) Sunt înșirate aici și comentate cu o adâncă și justă pă- trundere a psihologiei marelui scriitor și a realităților de dincoace de Carpați, numeroase informații, multe din ele inedite, privitoare la prie- teniile lui Caragiale cu Ardelenii, la participarea lui la viața culturală și politică, precum și la felul în care a fost apreciat omul și opera în Ardeal. Din acest capitol se poate constata cum aceste raporturi, dacă au existat în tot cursul vieții lui Caragiale, înainte de moartea lui, începând cam de pe la 1906, ele s'au intensificat până la proporțiile unui adevărat cult pentru acela, pe care toată lumea îl numea acum familiar „Nenea lancu". La rândul lui, Caragiale, care se încălzea j anevoie, a început să facă un loc tot mai larg în inima lui Transilva- : niei, oamenilor și problemelor ei. Făcea popasuri dese dincoace de Carpați, își spunea cuvântul în luptele politice și culturale, se lăsa răpit; de proecte literare și publicistice în strânsă legătură cu viața Româ- nilor ardeleni. Caragiale s'a bucurat de privilegiul pe care îl au puțini scriitori,? cu o viață mai lungă — mai ales scriitori români—de a-și păstra luci-? ditatea spiritului și prospețimea sufletului până în clipa sfârșitului.: Acest privilegiu l-a făcut să aibă o linie ascendentă a vieții, urcându-1, în momentul părăsirii acestei lumi, pe o adevărată culme spirituală și etică. Nu ne-au rămas din această perioadă a vieții lui opere de o: întindere mai mare, cele câteva povestiri, nuvele și articole care ni le-a dat sunt turnate însă în bronzul unei desăvârșiri clasice. Din această: epocă avem apoi cele mai multe amintiri despre verva lui cu adevărat legendară, neegalată de niciunul din scriitori români. Dacă nu ne-ar fi lăsat apoi decât articolele din broșura 1907, din primăvară până în toamnă, cea mai crudă și mai amară oglindă a ciocoimii noastre, care nu poate fi egalată, în sfânta ei indignare, decât de Question econo- mique aluiNicolae Bălcescu, și ar fi destul pentru a judeca simțul >) Șerban Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, București, 1940, p. 380? și urm. I. L. CARAGIALE Șl TRANSILVANIA 305 lui social și moral — supremul criteriu de apreciere a unui om — în adevărata lui lumină. La toate aceste dovezi se alătură legăturile lui cu Transilvania. Mărturiile de admirație sinceră care i s'au arătat de Românii ardeleni, icoana vieții românești de aici, ajunsă la începutul acestui veac atât de înfloritoare, au cucerit neînduratul critic până la înduioșare, l-au umplut de încredere în destinul românesc. E ciudat cum la cele două capete ale vieții spirituale ale unuia din cele mai luminate capete românești se află Transilvania. Intre puținii oameni pe care i-a respectat Caragiale și cărora le-a păstrat o amintire neștearsă, este întâiul lui dascăl, ardeleanul Bazil Drăgoșescu, unul din numeroșii dascăli de dincoace de Carpați, pribegi în Principate. Drăgoșescu a introdus, pe acest neîntrecut meșter al stilului, în tainele limbii noastre, sădind, în frageda lui inimă, o aprinsă dragoste pentru ea. Iar la sfârșitul vieții stă prietenia cu Coșbuc, Goga și conducătorii politici, admirația neprecupețită a întregei intelectualități ardelene. Făcând portretul dascălului său ardelean dela Ploești, povestind cu o rară putere de evocare vizita Domnitorului Cuza la școala lor, Caragiale spune că „Așa entuziasm n’am văzut altul de-atunci și cred că numai odată s’ar mai putea vedea; dar acea odată, sunt prea bătrân ca s‘o mai sper a apuca... îmi pare destul de rău de asta, dar nu atât de rău, cât dacă n’ași crede că alții, mai târziu ori mai curând, tot o vor apuca; fiindcă, de sigur, cine gândește că are să scape de asta, se amăgește; căci de asta n'are să scape, decât atunci când Oltul și Mureșul or să pornească a curge de-a’ndărătele, dela vale la deal, către Munții Ciucului, de unde izvorăsc din acelaș sân adânc — și nici atunci!" (Opere, ed. Cioculescu, voi, IV, p. 130—131.) Iar altă dată, vorbind de Zece Mai, cea mai mare sărbătoare a neamului nostru, el spune: „Una numai, numai una ar mai putea fi tot așa de mare. Omul care scrie aceste rânduri a trecut de jumătatea drumului vieții... Poate oare dânsul îndrăzni să roage pe Dumnezeu a-i mai da zile să apuce și acea altă mare sărbătoare ? „Ar fi oare cu putință ca, mai înainte de a părăsi eu lumii ace- steia ceeace am avut din această lume, pentru a duce alteia ce este al aceleia, să vază ochii mei bătrâni acea nouă minune a voinții Domnului ? „Oricum, Doamne, dacă mie nu mi-e dat să intru în pământul făgăduinții, să auz trâmbițele cântând și să văz zidurile Ierichonului surpându-se în fața soarelui ce s'a oprit în cale din poruncă ta, fă-mă s'adorm pe drum cu speranța că aceea ce nu mi-a fost dat mie, fiilor mei le va fi dat!" {Ibidem, voi, V, p, 164.) Am reprodus aproape în întregime aceste două momente, în care Caragiale își arată credința în unitatea națională pentrucă, prin accentul lor de sinceritate și avântul lor profetic, ne prezintă o lăture a carac- terului marelui dramaturg nu îndeajuns pusă în lumină până la mono- grafia d-lui Cioculeșpu, Legenda a făcut din Caragiale un prototip al omului ireverențios. Acest om avea însă credințe tari și statornice. „De când e lumea — spune el într'un început de istorie a Romei, păstrat în manuscris — altă putere mai mare n'a avut omul decât cre- dința și nici n'are să aibă vreuna mai mare cât va fi lumea." (Ibidem, 306 ION BREAZU voi. III, p. 325.) Slavici, în Amintirile lui, îl apropie de Eminescu, tocmai pentru puterea credinței pe care o găsea în amândoi acești aleși ai geniului românesc, între temperamentele și concepțiile de vieață ale cărora era deosebirea dintre apă și foc. Unitatea națională făcea parte dintre aceste credințe, căreia con- tactul cu Ardealul dela sfârșitul vieții i-a dat certitudinea unei legi a naturii, de care nu e chip de scăpare. Autorul lui Marius Chicoș Rostogan a putut constata cum rasa acestui erou al lui, dacă n'a dispărut cu desăvârșire dincoace de Carpați, era copleșită de o gene- rație între scrisul și vorba căreia și a celei din Regatul liber nu e nici o deosebire; și a putut, mai ales, vedea, cu propriii ochi, o țărănime a cărei vigoare trupească și sufletească era cea mai puternică garanție a rezistenței și biruinței care va veni. La serbările dela Blaj ale semicen- tenarului Astrei (1911) — cele mai grandioase serbări ale românismului din Transilvania până la Unire — cea mai mare plăcere a lui Cara- giale, care a luat parte la ele, a fost priveliștea zecilor de mii de țărani ce umpleau piața și străzile orașului dela gura Târnavelor, S'a plimbat printre ei, a stat de vorbă cu ei, admirându-le bunul simț, ținuta și demnitatea națională. „Țăranii ăia curați în haine de sărbătoare — spune el unui Ardelean, care-1 vizitează la Berlin — mi-au făcut o im- presie adâncă. N'os'o pot uita niciodată." (Românul, Nr. 133 din 1912.) Icoana Ardealului din acel timp a zugrăvit-o în culori liniștite, de o discretă căldură, cu o sfătoșenie de bătrân înțelept, în articolul i Sărbători mâhnite, publicat în Românul dela Arad dela 23 Aprilie 1911. i (Cf. Opere, voi. V, p. 201 și urm.) Un călător rătăcit cere adăpost, pe o vreme de urgie, la o casă străină. Casa aceasta și stăpâna ei e Transilvania. Iată cum ne-o înfățișează Caragiale: „A I ce chibzuită așezare de oameni cuprinși I ce frumoasă casă, ‘ caldă și luminoasă I și bogată, cum spune înțeleptul din vechime, „ni- ! mica de prisos și toate cele de trebuință" ... și ce prietenoasă întâm- . pinare ! Iar stăpâna — ce mândrețe de femeie I Ce înfățișare deosebită : i cinste din creștet până ’n călcâie ; liniște și armonie în mișcări!. .. și prestigiul acela al nobilității, cu atât mai strălucitor, cu cât vrea să se învălue în severă modestie I ’ „lartă-mă, gazdă bună, am zis, că ’ndrăznesc să ’ntreb : a diimi- tale-i casa asta ? , „A mea, domnule, din moși strămoși, de nu se mai ține minte când... „Să trăiești, s'o stăpânești! că, drept să-ți spun, frumoasă casă ai. „Frumoasă... e frumoasă, nu zic, și tocmai de aia o iubesc, domnule, și nu vreau să mă despart de ea !,.. în zidurile ei sunt atâtea ■ și atâtea aduceri aminte de lupte grele și amare necazuri... Ei I Dom- nule, casa asta are poveste veche și nu prea veselă... Temeliile ei 1 sunt din pământul de-aici, plămădit cu sudori, cu lacrimi, cu sânge de | a lor mei.., Cum să nu țin eu la casa asta ?“ | Iar, mai departe, vrednica gazdă grăește : ! „Eu, cum ți-am spus, stăpânesc din străvechi locul meu și casa j mea, asta care o vezi. Dar n'am fost nici odată liniștită; am avut și 1 am încă nește protivnici puternici, care îmi tot tăgăduesc dreptul meu , și mereu mă prigonesc fără milă. De amar de vreme, câte odată am I. L. CARAGIALE Șl TRANSILVANIA 307 luptat, câte odată am suferit, și mai de multe ori am răbdat; cât ? știu numai eu și numai Dumnezeu știe. Numai El! Numai nădejdea în sfânta lui dreptate, care odată și odată va să vie să ’ndrepte ne- dreptățile oamenilor, — numai ea m'a ținut, m'a întărit; că, aminteri, mă prăpădeam de mult, și, pe risipa bătrânelor mele temelii și-ar fi înălțat protivnicii trufașele lor palaturi. „Și eu, Dumnezeu mi-e martor, nici o clipă n'am dorit a încălca dreptul cuiva ; numai atâta am vrut, să fiu lăsată în casa mea a munci, a-mi lumina mintea și a-mi ridica sufletul, ca să arăt ce ajutor ași putea aduce și eu la fapta mare a binelui și a mai-binelui, pe care a porun- cit-o Dumnezeu omenirii." Altă dată, cam în aceeași vreme, se gândea să scrie despre această „gazdă" și despre „casa" și neîmpăcații ei protivnici, o dramă, brodată pe un epizod din Eneida, în care regina Didona își varsă neîmpăcata ei ură și dorință de răzbunare împotriva hoardelor asiatice. Iată ce- lebrele versuri ale lui Virgiliu, în traducerea lui Coșbuc: „Răzbunător de s’ar naște oarecine din oasele mele, care cu fier și cu foc să gonească ale Asiei roiuri, azi și de-a pururi și-oricând mai găsise-vor brațe prin veacuri! Maluri cu maluri în luptă, și valuri cu valuri să geamă; taberi cu taberi, și ’n veci să se bată și ei și nepoții." (Coșbuc, Amintiri despre Caragiale, în Flacăra din 1 Dec. 1912.) Cu toată bogăția lui, capitolul închinat de d-1 Cioculescu relațiilor lui Caragiale cu Ardelenii este susceptibil de unele completări. Fiind cel dintâi biograf al lui Caragiale, d-sa n'a putut explora întreg mate- rialul, cu tot interesul și marea dragoste pe care o arată pentru tot ceeace are vreo legătură cu marele scriitor. Nu știu câte surprize ne mai rezervă arhivele privitor la vieața Eminescu, atât de copios cer- cetată până acum. Cu siguranță însă că, în privința lui Caragiale, aceste surprize vor fi numeroase și pline de interes. Socotim deci, bio- grafia d-lui Cioculescu un punct de plecare, un stimulent puternic pentru cercetările viitoare — între care ale d-sale vor ocupa un loc de întâietate — pentru studiul vieții și operii scriitorului român. Dăm, în cele ce urmează, câteva date noi privitoare la capitolul amintit din biografia d-lui Cioculescu. Intre prietenii lui Caragiale trebue așezat și profesorul brașovean I. C. Panțu (1860—1927). Scriitor de factură realistă, mare admi- rator al Junimei și unul din agenții ei principali în Ardeal, colaborator asiduu la ziarele și revistele de dincoace de Carpați, și chiar la Con- vorbiri Literare, autor al unor nuvele și romane, care s'au bucurat de oarecare reputație Ia sfârșitul veacului trecut, Panțu a fost un factor al vieții literare ațdelene, a cărui valoare n'a fost scoasă încă suficient scoasă în evidență. Prietenia cu Caragiale s'a desvoltat probabil în urma legăturilor lui cu cercurile junimiste. Dovadă despre ea este scrisoarea inedită, pe care o publicăm mai jos în întregime: 308 ION BREAZU „București, 21 Martie 1892. „Frate Panțule, „Pentru buna ta scrisoare și pentru serviciul ce mi-ai făcut, Hi mulțumesc din inimă. Nu-ți pot exprima plăcerea ce mi-au făcut cuvintele tale încurajatore : când am aprobarea unui cerc așa de inteligent ca al vostru, se 'nțelege că trebue să fiu mândru, și nimic nu e mai necesar pentru un om de spirit, strivit de mulțimea ne- ghiobilor și răilor, decât mândria; în mândrie și in dispreț e mântuirea celui maltratat sau nebăgat în seamă de aceia pentru a căror luminare lucrează el, storcându-și mintea și sufletul. „Așa e de adâncă această simțire la mine încât iată pentru ce anume iți scriu, scurt și cuprinzător: „Ar fi posibil să trăiesc eu cu nevastă-mea în Brașov dând lecții — eu de limba franceză și cea română și pentru începători în familii, iar nevastă-mea de limba engleză, franceză și de piano ? — Am încercat s'o fac asta la Sibiu acum un an. Sibienii nu m'au încurajat îndestul să fac acest pas. Dacă s'ar putea și în ce măsură ar avea această posibilitate, te întreb eu pe tine, căruia sunt sigur că nu ți-ar dis- plăcea să fim împreună. Ar fi o mare satisfacere pentru mine, ca o lucrare mai largă, o lucrare la care gândesc și pentru care am adunat material destul, s'o pot scrie afară din țara românească, unde de-atâta vreme puternicii deosebiți ce s'au pe- rândat la putere vor, sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă țină într'o poziție umilitoare și inferioară. „Un exil voluntar mi-ar da multă energie de lucru, mai ales că m’aș afla într'un așa inteligent cerc ca al vostru. Eu fac apel dar la voi toți, la tine în deosebi, să mă ajutați în pasul ce voiu să fac Aștept răspunsul tău și te rog să primești asi- gurarea celor mai bune sentimente din partea vechiului tău 1. L. Caragiale Strada Pitaru Moșu 17, București."¹) Scrisoarea are nevoe de câteva comentarii. Ea este izvorită dintr'o mare amărăciune. Cu un an înainte, Caragiale concurase la un mare premiu al Academiei Române. Membrii înaltei instituții, stimulați mai ales de D. A. Sturdza, au refuzat premiul, cu o majoritate de 20 voturi contra 3, pe motive că opera lui este imorală și antinațională. Probabil, îndată după această lovitură, Caragiale va fi încercat să se mute la Sibiu — așa cum spune în această scrisoare. Dar incidentul dela Aca- demie n'a fost singurul care i-a amărit traiul la București. La înce- putul anului în care a trimis această scrisoare, a urmat ruptura lui Caragiale cu Junimea, ruptură care a luat aproape proporțiile unui scandal public. Ostracizat cum se simțea aproape de toate cercurile politice și literare, nu e mirare că, cu firea lui impresionabilă, se gândea să se exileze la Brașov. „Cercul*) ** căruia se adresa pentru a-i cere sprijinul trebue să fi fost alcătuit din tinerii junimiști și tribuniști — ceea ce era cam tot una — din acest oraș unde ideile „direcției noi** au fost simpatizate dela cele dintâi manifestări ale acesteia. Afară de I. C. Panțu, din acest „cerc** trebue să fi făcut parte Andrei Bârseanu, viitorul președinte al „Astrei", Virgil Onițiu, fostul director al liceului și numeroși din profesorii școalelor brașovene. Acest grup nu numai că nu era ostil criticei sociale și „roștogane", ci, dimpotrivă, o savura și o cultiva cu mult duh, dându-și seama de calitatea și utilitatea ei națională. Virgil Onițiu a publicat în Tribuna din Sibiu, începând cu *) Copie după originalul păstrat la Biblioteca Universității din Cluj-Sibiu, Co- lecția Andrei Bârseanu. I. L. CARAGIALE Șl TRANSILVANIA 309 anul 1888, schițele reunite in volumul său De toate (1897), in care, probabil având de model pe Caragiale, dar cu o reală originalitate și cu mult duh își bătea joc de burghezia în formație din Transilvania. începând de prin 1890, cercul cititorilor și admiratorilor ardeleni ai lui Caragiale trebue să fi crescut mereu. El trebue să fi fost lărgit mult de apariția nuvelelor și a schițelor. Se știe că Roma învinsă, drama lui Parodi, în traducerea lui Caragiale, a fost publicată în „Bi- blioteca Tribunei" din Sibiu, Ea a fost însă reprodusă aici din foile- tonul ziarului, unde a fost publicată în întregime în 1887 (Nrele 253-270). In același foileton au fost retipărite, după Convorbiri Literare, nuvelele O făclie de Paști (Nrele 181—182 din 1889) și Năpasta (Nrele 19—26 din 1890). Și reproducerile trebue să se fi înmulțit, mai târziu. Cola- borarea lui Caragiale la periodicele conduse de Ardeleni (Vatra, Ro- mânia Ilustrată, etc.), trebue să-i fi crescut mult încrederea și simpatia dincoace de Carpați. Prietenia lui, încă înainte de 1900, cu Slavici, Coșbuc, A. C. Popovici, i-a câștigat și pregătit terenul. Numai astfel ne putem explica interesul destul de timpuriu pentru teatrul lui, cu toate că mediul și limba acestui teatru erau anevoe de înțeles și gustat dincoace de Carpați. Iată câteva date, culese din Anuarele Societății pentru Fond de Teatru, privitoare la piesele jucate și la data și localitățile unde au avut loc reprezentațiile: In 1899, se joacă, la Lunca: O noapte furtunoasă, In 1900, la Brad: O noapte furtunoasă. In 1901, la Lipova: Conu Leonida. In 1902, la Lipova: O noapte furtunoasă. In 1903, la Năsăud: Conu Leonida, iar la Săcele: O noapte furtunoasă. In 1904, la Bucium-Sașa: Năpasta, la Dobra: O noapte furtu- noasă, iar la Bran: Conu Leonida. In 1905, la Târlungeni (jud. Brașov): Conu Leonida, la Brașov, Bran, Viștea, Cernat și Feldioara: O noapte furtunoasă. In 1906, la Brașov și Tohanul-Vechiu: Năpasta, la Brașov și Bod: Conu Leonida, iar la Bucium-Sașa: O noapte furtunoasă. Numai până la acest an se dau date statistice despre reprezen- tațiile diletanților din Transilvania, în Anuarele amintite. Cu siguranță însă că numărul reprezentațiilor a crescut. Firește, calitatea lor lăsa mult de dorit. Doar la reprezentațiile lui Zaharie Bârsan, din 1906, Ar- delenii au putut vedea un Caragiale mai apropiat de adevăr; precum și cu prilejul turneului din 1913, a ansamblului Antonescu, în fruntea repertoriului căruia stătea Năpasta și O noapte furtunoasă. Aceste străduințe, pe lângă faptul că au arătat admirația în cre- ștere a Ardelenilor pentru cel mai mare dramaturg român, au pregătit terenul pentru ca, la fericita plinire a vremurilor — în care autorul Scrisorii pierdute a nădăjduit cu atâta putere — când Românii ardeleni vor putea să aibă un teatru național propriu, capabil să satisfacă cele mai pretențioase exigențe artistice, Caragiale să devină cel mai jucat autor român. Intr’o statistică făcută de noi, din 1919 până în 1931, piesele din repertoriul lui Caragiale au fost jucate, pe scena Teatrului 310 ION BREAZU National din Cluj, de 61 de ori, pe când nici unul din ceilalți autori români n'a putut atinge nici măcar 20 de reprezentații (Boabe de Grâu, III, 1932, p. 36). Singură Scrisoarea pierdută a fost jucată de 41 de ori! Și ce reprezentații, ce săli pline, cu un entuziasm neuitat! Conu Trahanache, Cațavencu, Farfuridi și celelalte nemuritoare personajii au devenit familiare tuturor. Celebrele lor discursuri, replici și sentințe sburau din gură în gură. Cu I, L. Caragiale s’a petrecut în Transilvania același fenomen ca și cu Alecsandri și Eminescu. După rezerva și chiar ostilitatea dela început, ei au cucerit, în această provincie, toate straturile sociale, atingând proporțiile unui cult de o adâncime și răspândire neegalate in celelalte provincii românești. Așa este Transilvania... Se pornește anevoe, dar odată cucerită, participarea ei devine totală și definitivă. ION BREAZV O CARTE ITALIANA DESPRE ȘCOALA LATINISTA Este pentru noi, Românii, o ocazie din cele mai plăcute de a arăta toată simpatia și toată recunoștința noastră streinilor care, împinși numai de setea de a ne cunoaște, fără prejudecată și fără porniri duș- mănoase, ne cercetează țara, istoria și produsele sufletești și, întorși acasă, împărtășesc conaționalilor lor, fără părtinire, cinstit, prin graiu viu sau în scris, ceea ce au văzut și au constatat. Ospitalitatea româ- nească, oficială și particulară, a fost și a rămas încă nelimitată față de toți învățații și studenții streini veniți să ne cerceteze, chiar dacă unii dintr'ânșii s’au arătat mai târziu nedemni de stima, de prietenia și de atenția noastră. Nu-i vom uita pe aceștia din urmă, dar cu atât mai mult păstrăm pentru totdeauna o bună amintire și mulțumim călduros celor care, trăind alături de noi, sau printre noi, ne arată și mai târziu că ne iubesc și ne cinstesc, așa cum fac unii din tinerii italieni care ne cunosc. Unul dintre aceștia este d-1 Mar io Ruffini, fost lector de Limba italiană la Universitatea din Cluj, acum docent la Universitatea din Torino. După o serie de studii și articole asupra culturii, literaturii și limbii noastre, pe care, — ca fruct al unei harnice activități de cer- cetător, întreprinse repețit la noi — le-a scris în italienește, în cei din urmă zece ani, dânsul ne face acuma plăcuta surpriză de a da la lu- mină, pentru publicul cult italian, o lucrare asupra uneia din cele mai luminoase epoci din istoria noastră culturală, asupra Școlii latiniste. Lucrarea, La scuola latinista romena (1780—1871). Studio sforico-filo- logico (Roma, 1941) a apărut în colecția „Piccola biblioteca romena" (Nr. 8), condusă de harnicul nostru propagandist în Italia, profesorul Claudiu Isopescu.¹) ’) In aceeași colecție au mai apărut: Nr. 1. Lucia Santangelo, Giorgio Coșbuc nella vita e nelle opere; 2. Anna Colombo, Vita ed opere di Ion Loca Caragiale; 3. Marcello Camilluci, La vita e l'opera di Panait Cerna; 4. Anna Giambruno, Un naturalista rumena: Livio Rebreanu ;5. Claudio Isopescu, La stampa periodica romeno-italiana in Romania e in Italia; 6. Lena Mar ia Be- vilacqua, Emilio Gârleanu nella vita e nelle opere ;7. Walter R o c a 11 o, I. Al. Brdtescu- Voinești novelliere. O CARTE ITALIANA DESPRE ȘCOALA LATINISTA 311 Lucrarea d-lui Ruffini nu aduce fapte necunoscute și vederi nouă asupra școlii latiniste, dar este în schimb un util instrument de orien- tare pentru publicul cult italian asupra mișcării spirituale care a inițiat epoca noastră modernă în studiile de istorie și filologie românească, care a pus în circulație și în occident, cu competință și amploare, pro- blema originii limbii și continuitatea noastră pe aceste meleaguri și a creat la noi în Ardeal, in mase largi, conștiința românească și mândria descendenții romane. Scrisă cu căldură și concisiune, lucrarea d-lui Ruffini va fi de sigur bine primită de cititorii italieni care se intere- sează de trecutul nostru cultura). In introducerea (p. 5—23) în care se prezintă succint antecedentele istorico-culturale din Principate la epoca pe care o studiază, am fi dorit ca autorul să dea un cadru cât de sumar asupra preocupărilor spirituale italiene din veacul al XVIII-lea, care au putut să influențeze direct pe tinerii ardeleni, trimiși la studii in Italia. In partea întâi a lucrării se înfățișează doctrina istorică a școalei latiniste, se prezintă în colori foarte simpatice figura și opera istorică a lui Samuil Micu Clain, a lui Șincai și a lui Maior; in cea de a doua parte se cuprinde doc- trina filologică, se rezumă priceput ideile cuprinse in opera celor trei fondatori ai școalei latiniste, se arată și influența lor asupra scriitorilor ardeleni neuniți contemporani, descriindu-se biografia și activitatea filologică a lui I. Molnar, D, Eustatievici, R. Tempea, P, lorgovici, D. Țichindeal și Gr, Obradovici, pe aceea a lui Șt. Crișan, a macedo- românilor Gh. C. Roja și M. E. Boiagi, pe aceea a „epigonilor" V. Co- loși, I. Corneli, I. Budai-Deleanu, Gh. Săulescu, a lui Treboniu Lau- rian și Timotei Cipariu și pe urmă pe aceea a lui Eliade Rădulescu și Aron Pumnul. Concluzia autorului: „Momentul culminant al școalei latiniste coincide cu gândirea lui Maior, întru cât într'ânsul putem vedea nu numai pe filolog și pe istoric, ci și pe cel mai de seamă creator de energii, dela care pornește renașterea literară a Românilor ardeleni" (p. 187), argumentele, aduse de Maior spre a apăra realitatea continuității poporului român în Dacia... sunt aceleași și astăzi la di- stanță de un veac" și „au importanță istorică și filologică, fiindcă de concepția continuității... romanizaților în Dacia Traiană după pără- sirea [ei] de către Âurelian, depinde și aceea a continuității latine a limbii române"; și dacă lui Maior i se datoresc aceste merite, toți cei trei creatori ai curentului latinist „au dat naștere deșteptării culturale nu numai la Românii ardeleni, ci și la cei din Muntenia și din Mol- dova" ; „din lucrările lor științifice țâșnea sufletul lor fierbinte de apo- stoli, de creatori de energie, care vorbea Românilor disprețuiți și lipsiți ’ de libertate despre originea lor nobilă, despre drepturile lor istorice și de o misiune culturală" (p. 188); „aprinzând astfel în fantezia ceti- torilor curcubeul nădejdii în timpuri mai bune" (p. 189). Găsim în lu- crarea lui Ruffini pasagii în care se prezintă sugestiv, cu toată simpatia, figurile de apostoli pe care le urmărește: „Făcut baron al împărăției [Inochentie Micu Clain] cu dreptul de a lua parte la ședințele dietei, a rezistat cu bărbăție la insultele nobililor celor trei națiuni, a căror ură nu știa să cinstească nici măcar haina preoțească și demnitatea sacerdotală a episcopului... El nu era omul care să se mulțumească cu o diplomă de nobilitate, cu favoruri și privilegii personale: cu totul 312 ȘT. PAȘCA alt caracter avea acest episcop catolic, care lupta in folosul poporului său pentru un ideal de dreptate umană in numele dreptății dumne- zeești" (p. 18). „Strein de criticile confesionale răutăcioase, [S. Micu Clain] vedea lucrurile și faptele dela înălțimea spiritului său, de dea- supra mărunțișurilor vieții de toate zilele; interesul său permanent, centrul studiilor sale, temeiul activității sale erau nevoile și aspirațiile poporului său", pe care „le pune în lumina istoriei, le leagă de trecutul poporului pentru a cărui origine e mândru; din această mândrie face un act de credință pentru viitor". „Dar acea bunătate a sa în a po- vesti, acel fel grijuliu de a ne conduce, cu răbdarea unui tată sau a unui bunic, în istoria străbunilor, acel fel de a vorbi potolit și liniștit al omului care are lumina unui adevăr interior, ni-1 face simpatic, mai apropiat de noi decât ceilalți doi [Șincai și Maior], care-i sunt supe- riori, adevărați luptători în argumentația și în caracterul lor dur, pu- ternic, aspru" (p. 49 —50.) In rezumat: mișcarea latinistă „e o mișcare largă, profundă, plină de roade, care va ajunge să se impună din punct de vedere cultural în sec. XlX-lea în toate provinciile românești și va stăpâni toată istoria culturală română contemporană". Ia naștere „pe un pământ supus streinului, din mijlocul unui popor umilit și pă- răsit, alcătuit din țărani reduși la condițiunea de robi legați de pământ, conduși sufletește de preoți, în parte legați și ei de pământul dătător de hrană neîndestulătoare". Asemenea pasagii de caldă și justă pre- țuire se găsesc în tot cuprinsul cărții lui Ruffini. O bibliografie limitată la studiile cele mai de seamă dela noi în legătură cu materia tratată se dă la sfârșitul fiecărui capitol. Câteva din scăpările din vedere, care ar trebui ținute în seamă la o eventuală nouă ediție, sunt următoarele: Dosofteiu, „începătorul poeziei culte române" (p. 6), autorul Psaltirii în versuri (p. 168) n'a fost patriarh (ib) la Ierusalim (p. 125), ci Mitropolit al Moldovei, mort la 1693; este aceeași persoană cu „metropolita Dositeu" amintit Ia p, 35. Ne-am obișnuit să considerăm, ca valoare, — și pe drept cu- vânt — pe cronicarul loan Neculce pe o treaptă egală cu cronicarii sec. XVII și deci e greșit să fie pus alături de Axinte Uricariul, de Mustea, etc. (p. 7). Cred că se dă (p. 12) o importanță exagerată consulatelor streine din Principate ca factori de „occidentalizare" la noi în sec. XVIII; acești factori au fost mai curând ceilalți amintiți de autor. Mitropolitul scos din scaun la 1643 nu se chema Ilie Forest (p. 15), ci lorest. E greșit să se susțină că traducerea Bibliei dela București (1688) este inferioară Noului Testament dela Bălgrad (1648) (p. 40). Că în cea dintâi se găsesc expresii greoaie și barbarisme numeroase e un fapt notoriu; asemenea forme se găsesc însă într'o mai mare măsură în Noul Testament, Indrăgi-te-voiu, Doamne (Psalmul XVII, 1) din Biblia dela Bu- curești, nu exprimă, cum zice autorul (p. 39), sensul de „amor carnale", căci în românește a îndrăgi nu are numai sensul de „a (începe a) face dragoste cu cineva" ci mai ales acela mai general de „a simți O CARTE ITALIANA DESPRE ȘCOALĂ LATINISTĂ 3iâ atracție și dragoste pentru cineva**, „a începe să iubești**, cum arată o mulțime de exemple citate în Dicționarul Academiei. Cred de ase- menea că nu faptul că ar fi fost impropriu verbul izbăcni din Psalmul XVIII, 2 (din aceeași Biblie dela București): zioa zilii va izbăcni cu- vânt ... a făcut pe Clain să-l înlocuiască cu spune, ci împrejurarea că înțelesul acesta figurat a lui izbăcni (= izbucni) era puțin cunoscut, în sec. XVII—XVIII, mai ales în Moldova. După Dicț. Acad. Rom., el se atestă la Dosofteiu, la M. Costin și la Cantemir. Să se corecteze de asemenea: 142 ani (p. 66) dela compilație până la tipărirea Hronicei lui Șincai, la 1853, în 42 de ani. Pers, I dela indic, sing., eu esc (= eu sunt), cunoscut azi în Banat, nu cred că „poate e vorba de sufixul [lat.] — esc o al ver- belor incoative** cum spune autorul (p. 109) după Streller (Jahresber IX 5), ci e o analogie după persoana a II, ești, cum a arătat A scoli (Studi critici, 68). Forma la noi nu e un neologism introdus de Maior din dial. macedoromân, unde se cunoaște de asemenea (cf. C a p i d a n, Aromânii, p, 486, 488), ci acolo și la noi e vechiu. Nu este, de asemenea, just să se spună că verbul a amâna cu sensul de a „întârzia** este un împrumut aromân, introdus la noi de Maior, spre a înlocui pe slavul a zăbovi (p. 109), deoarece, e cunoscut în cele mai vechi texte românești: Psalt. Scheiană, Coresi, Dosofteiu, etc., deci mult înainte de Maior. Greșit spune autorul că verbul lipsi are la noi numai sensul de „mancare" (= a nu fi de față (p. 110) și nu și acela de „a-i fi necesar** pe care-1 are forma a-i lipsi. O eroare de tipar: vezerdea (p. 111) pentru vezedea (— beizadea). Forma pron. pen. pers. I, io (în loc de eu) nu e o „adopțiune** neologică din Banat datorită „identității cu forma pronominală italiană** (p. 111), ci este, simplu de tot, forma atonă a pronumelui eu (rostit ieu). Ream vedea nu se poate traduce prin „avessi visto**, ci prin „avremmo visto" (— am fi văzut, vedeam), formă veche românească, compusă din imperfectul verbului a vrea și infinitivul (pentru care cf. Densușianu, Hist. II/2 p. 230—231). In nici un caz, Maior nu în- locuiește cu această formă pe să am vedea, cum spune autorul (p. 111). Forme terminate în —ție, ca aprobație, nație (p. 112) nu sunt de proveniență italiană directă la noi, ci sunt infiltrate prin filiație rusească (pentru care cf., C. von Sanzewitsch, în Jahresber. II 193 ș. u.). Nu e italiană, ci germană, Ia noi forma națion (p. 113). Localitatea Nagyâg (din Jud. Hunedoara), unde Coloși fusese „paroh greco-catolic" este identică cu Săcărâmb, unde același Coloși ajunsese „paroh și protopop" (p. 154). Forma naranciuri (azi noroance) = „portocale", nu e de origine direct italiană (p. 159), ci e venită la noi prin filieră ungară: narancs. E greșit să se spună (p. 160) că grafia, eu punu, tu puni, el pune (din Gramatica lui*Budai Deleanu), reprezintă o pronunție deo- sebită, fiindcă aceste forme (inclusiv tu puni!) sunt cunoscute po- pular, în Ardealul vestic și in Banat și azi. ȘT. PAȘCA 314 IACOB BÂDILÂ CONTRIBUȚII ARDELENE LA ISTORIA ȘTIINȚELOR Intre științele biologice mai întâi s'a cultivat la Români în mod științific botanica. Oameni ca Anastasie Fetul, Dimitrie Brândzăși Dimitrie Greceanuau pus în Țara veche bazele științei botanice românești. Lucrările lor sunt și au rămas până astăzi, fundamentale. In rândul acestor desțelenitori intră și Ardeleanul Florian Porcius. Este deci explicabil, că atunci, când s'a început să se scrie la noi despre trecutul științelor românești iarăși, Botanica noastră a fost mai întâi tratată din punct de vedere istoric. Fetul, Grecescu și loan Simionescu ne-au dat — înainte de 1914 — cele dintâi sinteze în di- recția aceasta. Odată cu înființarea Universității din Cluj, a luat ființă în capi- tala Daciei superioare, mulțumită competinței, energiei și spiritului creator al profesorului Alexandru Borza, un centru de cercetări botanice, care, torcând mai departe firul tradiției din vremea lui Flo- rian Porcius, ne-a dat realizări uimitoare și trainice. Universitatea Clujană a avut, dela înființarea ei, unele particula- rități, care i-au dat o notă specifică, atât în ceea ce privește învăță- mântul, cât și creațiunea științifică. Intre acestea se înnumără și înca- drarea Facultăților de Știință și Medicină în noua mișcare de istorie și filosofie a științelor, devenită atât de viguroasă în occidentul Eu- ropei dela sfârșitul războiului mondial încoace. Azi contribuția Clujului la istoria științelor este deosebit de apreciată de specialiștii străini. Fi- losofia științei și problema gândirii magice (Lucian Bl aga), istoria matematicei (Petru Sergescu), istoria geografiei (Gheorghe Vâlsan), istoria fizicei (Victor Marian), istoria medicinei (Jules Guiart, Valeriu Bologajau fost și sunt cultivate la noi intens și cu răsunet. Astfel se explică că la Cluj s'a alcătuit filiala româ- nească a Comitetului internațional de Istoria științelor. Școala botanică din Cluj a stabilit dela început legătura cu miș- carea modernă de istorie a botanicei. Putem afirma că, în ultimul timp centrul de greutate al acestei discipline în România s’a deplasat la In- stitutul botanic al Daciei superioare. Prin contribuțiile lor serioase și aducătoare de puncte de vedere nouă Alexandru Borza („Prima istorie naturală românească", Transilvania, 1921; „Primul dicționar de științe naturale românesc", Dacoromania, 1929); și Emil Pop („Contribu- țiuni la istoria botanicei românești", Bal. Grăd. Bot. 1930; „Cei dintâi culegători ai numelor românești de plante", Țara Bârsei, 1930; „Evo- luția științelor biologice în Ardeal", Gând românesc, 1939), au con- tribuit, în mare măsură, la cunoașterea începuturilor botanicei româ- nești și a evoluției ei ulterioare. De o mare valoare documentară pentru istoricii viitorului sunt și bibliografia completă a botanicei noastre con- timporane, care apare în Bul. Grăd. Bot., prin grija și străduința acestor doi autori, precum și diversele lor note și însemnări biografice. Mai trebue să amintim în această ordine de idei că tot din îndemnul pro- fesorului Borza, Clujul ne-a dat o serie de prețioase contribuții etno- botanice românești (A. Borza, V. Butura). Din refugiu, dela Timișoara, Emil Pop ne semnealează acuma existența unui vrednic botanist român absolut necunoscut până acuma CONTRIBUȚII ARDELENE LA ISTORIA ȘTIINȚELOR 31$ („Un explorator român al Balcanilor la începutul veacului al 19-lea", An. Ac. Rom. Mem. șt. 16, 6, 10, p., 8fl, 1 pl.) Este vorba de Constantin Manolescu (Manolesco), Român ardelean cu vaste cunoștințe botanice, cercetător destoinic al florei Bal- canilor. Dela 1833 până la 1836 acest „băiat valah din Ardeal" — cum îl numește Nendtvich, — studiază fauna, flora și mineralele Bal- canilor, mai întâi în regiunea dela Slivno (râul Tundja, colinele dela lamboli, Cazanlâcul), până atunci neexplorată. Materialul botanic cules de Manolescu și tovarășul său A. F ii 1 e e trimis Ia muzeul de Istorie Naturală din Budepesta, studiat de A. Rochel și publicat de E. Frid- valszky. După ce Fiile dispare în mod misterios, Manolescu lu- crează mai departe cu Cari Hinke. Explorările lor se întind acuma asupra regiunii Mariței și a munților Rodope, Despoto și Rilo, ajun- . gând până la Stanimaca și Adrianopol. Cu ocazia aceasta se desco- peră un gen nou și 25 de specii nouă de plante. In 1835, în volumul I al revistei „Flora" apare, un articol semnat de Hinke și Manolescu, prin care Ardeleanul nostru intră în rândul autorilor științifici. In anul acesta și în 1836 el explorează regiunea dela sud-est de Salonic și a Vardarului. Rezultatul total al acestei expediții științifice grele și pri- mejdioase (Fiile și Hinke au murit în cursul ei I), este strângerea a 19.999 specii de plante, 2000 specii insecte, câteva sute de melci, am- fibii, reptile și alte animale mărunte, care au fost pe urmă studiate și publicate de cei mai vestiți specialiști ai timpului. Manolescu, prepa- rator iscusit, colector pasionat și naturalist instruit, unul din cei dintâi autori naturaliști, români, pioner al explorării Balcanilor și Macedoniei, intră astfel, — mulțumită cercetărilor domnului profesor Emil Pop, — in panteonul științii românești. IACOB BĂDILĂ DOUĂ DECENII ÎN SERVICIUL ȘTIINȚEI Șl AL NEAMULUI, LA CLINICA MEDICALA DIN CLUJ In aceste vremuri, în care întreaga vieață socială e dominată de sbuciumul cotidian cu ultimele noutăți difuzate de diferitele radiouri și de îngrijorarea zilei de mâine, rareori întâlnim lucrări cu preocupări educatoare și de organizare, atât de necesare Statului în prefacere. Monografia Douăzeci de ani de activitate românească în Clinica Medicală I din Cluj, (1919—1940)*] are tocmai acest scop. Ea arată publicului românesc activitatea unei instituții care nu s'a rezumat numai la îngrijirea medicală de fiecare clipă a bolnavilor ospitalizați — într'un ser- viciu cu 300 paturi — ci a căutat, prin directorul său, Profesorul I u 1 i u Hație ganu, actualul Rector al Universității ardelene pribege, să creeze o adevărată școală de medicină internă în Transilvania, formând o în- treagă pleiadă de colaboratori și elevi, care sunt astăzi distinși medici specialiști răspândiți* în toate orașele țării. Pe lângă activitatea științifică, educatoare și clinică, s’a lucrat cu multă dragoste în domeniul social. In cadrele Âstrei, s'a desfășurat o *) Sibiu, 1941, Tip. Cartea Rom., 314 p. în 4°. VIOREL GLIGORE 316 intensă propagandă culturală și igienică la sate. Pentru cultura și men- ținerea sănătății și vigoarei tineretului, a fost înființată organizația „Șoimii Carpaților". Construirea Parcului Sportiv din Cluj — pentru practicarea celor propovăduite — a fost încununarea unei munci ne- obosite. Este folositor să fie citită această carte, pentru a fi cunoscute realizările înfăptuite la Cluj, atât la noi — unde am putea da acestei opere, numele de precursoare in domeniul organizării vieții sociale ro- mânești — cât și la „Vecini" care nu numai că nu au recunoscut creațiunile erei românești, dar chiar le-au contestat, prin bine cunos- cuta lor propagandă. De oarece serbarea jubilară proiectată in 1940 cu prilejul împli- nirii a două decenii de activitate românească în Clinica medicală I din Cluj, nu s'a mai putut ține la Cluj — din cauza evenimentelor poli- tice — volumul omagial închinat maestrului de către colaboratori și elevi, a apărut la Sibiu, în pribegie, în proporții mai mici față de felul cum fusese conceput inițial. Parcurgând cu mult interes cele 300 de pagini ale volumului suntem copleșiți de marea personalitate și multilaterala activitate a omului de știință, a profesorului și a sufletului de Român, concretizat atât de sigestiv prin numele: „Tribun al Șoimilor." De sigur, acest volum jubilar se adresează, în primul rând, fo- știlor elevi (peste 150) ai clinicei, reamintindu-le de anii petrecuți îm- preună, de atmosfera științifică și camaraderească in care s'au format. In al doilea rând, acest bilanț al realizărilor din cursul a 20 de ani, cuprinzând o experiență vastă, constitue o pildă pentru generațiile tinere, ilustrându-le concepția Profesorului Hațieganu despre rolul unei clinici medicale modeme, care pe lângă preocupările științifice, trebue să practice așa zisă „știință vie", să sesizeze marile comandamente na- ționale, întegrându-se cu adevărat în vieața națiunei, prin participarea la ridicarea și educarea poporului. Lucrarea are 3 mari părți: In prima parte, Activitatea clinicei dela 1920 până în 1940, este redată pe larg de numeroși colaboratori, concepția și organizarea cli- nicei medicale ca instituție de învățământ medical, științific și practic. S'a căutat și s’a reușit a se crea un învățământ care se adresează mai ales viitorului medic practician, „care inafară de știință, trebue să aibă judecată, sentimentul datoriei, experiență și caracter". S'a dat o deosebită atenție învățământului semiologiei medicale, care a fost ridicat la rangul de catedră universitară, în cadrul Clinicei medicaleII din Cluj-Sibiu, sub direcțiunea Profesorului Dr. Ion Goia. In țara noastră, unde tuberculoza pulmonară seceră atâtea vieți in plină tinerețe, învățământul acestei specialități a fost inexistent. S'a creiat o secție de boli pulmonare, cu 120 de paturi, unde conferențiarul Dr. L. Dani el lo a desfășurat o activitate apreciată nu numai în țară, ci și înstrăinătate; tot aci s'au format un mare număr de medici ftiziologi care conduc azi instituții antituberculoase în diferite părți ale țării. Studiul boalelor contagioase s'a făcut cu multă competență de conferențiarul Dr, I. Gavrilă, In cadrele activității științifico-didactice, pe lângă alte multe pu- blicații, a apărut Tratatul de Semiologie și Patologie medicală, lucrare DOUA DECENII IN SERVICIUL ȘTIINȚEI Șl AL NEAMULUI 317 în 3 volume, premiată de Academia Română. S'a insistat cu deose- bire asupra stagiilor din spital, atât de instructive pentru studenți. Au fost organizate laboratoare utilate cu cele mai moderne apa- rate. Numai în Laboratorul de Radiologie — cu renume recunoscut peste granițe — de sub conducerea șefului de lucrări, D r. M. H ă n - gănuț, în douăzeci de ani s'au făcut 44.000 examinări radiologice ale tubului digestiv. Laboratoarele de Fizioterapie, Rectoscopie și Coprologie au fost conduse de cunoscutul specialist Dr. T. Spârchez, asistent al Cli- nicei; Laboratorul de Electro-cardiografie, condus de Dr, Aurel M oga, a adus contribuții prețioase în domeniul bolilor inimii. Din primii ani s'a înființat o bucătărie dietetică. In serviciul de consultații gratuite al clinicii, unde găsea leac și alinare a suferințelor lumea oropsită și săracă a Clujului — indiferent de naționalitate — precum și țăranii din împrejurimi, în răstimpul celor 20 de ani, au fost examinați 148.000 bolnavi, cu o medie anuală de 7000 bolnavi, aducându-se astfel un real folos sănătății publice. Tot această parte, cuprinde numărul mare al cercetărilor și pu- blicațiilor științifice (peste 600) făcute în elinică de Profesor, colabo- ratori și elevii săi. Este de relevat și de menționat numele autorilor, ale căror lucrări au trecut de mult granițele țării, mărind prestigiul medicinei românești (Hațieganu, Goia, Daniello, Hăngănuț, Gavrilă, Spârchez, Moga, etc.). Primul capitol sfârșește tratând legăturile științifice ale clinicei cu străinătatea, participarea la congresele naționale și internaționale și vizitele diferitelor personalități medicale la Instituția noastră. Partea a doua, cuprinde Activitatea in Universitate înafară de Clinică. Profesorul Hațieganu, — primul decan al Facultății de Medicină din Cluj — povestește amintirile deschiderii Universității românești la Cluj și activitatea organizatoare din primii ani. Este de relevat grija pe care d-sa a manifestat-o, tineretului uni- versitar. Apelul d-sale, adresat studențimei în calitate de Rector al Universității din Cluj, în Ianuarie 1931, cuprinde atâtea adevăruri, con- firmate azi și pune în discuție, tot atâtea probleme actuale atunci ca și acum și nerezolvate încă până în prezent. Intr’adevăr, problema studențească în România, constitue o pro- blemă națională, imperativă și urgentă, care nu poate fi rezolvată prin oscilațiuni legiferatoare, de moment, ci numai printr’un studiu temeinic, care să soluționeze rațional, cu un spirit înțelegător — și odată pentru totdeauna — organizarea vieții studențești, a acelor vlăstare care mâine vor forma pătura conducătoare a neamului. Adresa Rectorului, din 1931, către profesorii universitari, privind organizarea educației fi- zice în Universitate, sesizează și relevă, — pentru prima dată la noi, — probleme de stat, care în alte țări au devenit, între timp realități de o utilitate verificată. Activitatea înafară de clinică și Universitate, este cuprinsă în partea III a volumului. Paralel cu activitatea didactică și științifică desfășurată în Secția de boli pulmonare, de sub conducerea conferențiarului Dr. Daniello, 5 318 VIOREL GLIGORE clinica a contribuit la combaterea tuberculozei în mediul social. Prin înființarea unui Dispensar antituberculos la Cluj — în care au fost depistati bolnavii — și a unui Sanatoriu la Săvădisla — unde au fost tratați — mortalitatea, datorită acestui flagel, în Cluj, a căzut în 15 ani, cu 5O°/ₒ. Au fost organizate cursuri de perfecționare pentru medici, ex- punându-li-se cele mai noi metode de diagnostic și terapie. Dar unul dintre punctele cardinale ale activității Clinicei înafară de Universitate, a fost activitatea culturală și pe terenul igienei sociale, la sate, în cadrele „Astrei", Din primii ani, atenția a fost îndreptată spre pătura din care ne tragem cu toții, spre popor, căutând să se ridice nivelul cultural și întreg standardul său de vieață. Cunoscuta propagandă politică, cu rezultatele ei dezastruoase, a îndepărtat sufletește pe țărani de intelectuali. Și atunci printr'un „spirit de largă înțelegere a realităților dela sate", s'a căutat să se restabi- lească legăturile tradiționale. întreaga intelectualitate conștientă din Cluj, și-a dat cu neprecupețire concursul la această operă. Profesorul și colaboratorii săi, în frunte cu harnicul și neobositul Dr. Sparchez, își petreceau Duminecile în mijlocul sătenilor, ținând conferințe și dând consultații medicale gratuite. Ei au fost ajutați de personalul Academiei de Agronomie din Cluj, care a ținut conferințe urmate de demonstrațiuni practice pentru săteni (pomărit, grădinărit), de studenții Academiilor Teologice, elevii Școalei Normale de băieți și fete, mai apoi de artiștii Teatrului Național și ai Operei Române din Cluj, care și-au dat concursul cu programe distractive în cadrul festivalurilor artistico-culturale la sate. In apropierea bisericei și școalei au fost înființate numeroase case culturale cu biblioteci populare. Dar pe lângă problemele de ordin cultural, igienic și gospodăresc, s’a lucrat cu deosebită râvnă la organizarea educației fizice în massele țărănești, tinzându-se astfel la o educație integrală. Cu gândul la po- stulatul formulat de Profesorul luliu Moldovan, Președintele „Astrei", „grija pentru prosperitatea biologică a neamului românesc", s'a înființat în cadrele „Astrei" organizația „Șoimii Carpaților", cu un număr de 25.000 membrii, majoritatea lor fiind formată din populația satelor, căci „satul — a subliniat Profesorul Hațieganu — este rezer- vorul energiilor biologice ale națiunei". După serioase pregătiri s'a ajuns la grupări bine organizate. Adunările și manifestările șoimilor, „Șoimiadele", erau sărbători naționale, prilej de înălțare și mândrie românească. Șoimii și Șoimanele, au cultivat și purtat cu mândrie portul nostru pretutindeni în țară, iar glasul lor a făcut să răsune cântecele plaiurilor noastre sub faldurile treicolorului, în alte țări, unde demonstrațiile lor au rămas neuitate. Desigur că pentru noi toți cei din pribegie, cât și pentru cei rămași temporar în „altă țară", defilarea și hora Șoimilor din Piața Unirei din Cluj, grandioasele Șoimiade cu miile de țărani în haine de sărbătoare, dansând și cântând în ansambluri necunoscute pe pământul românesc, sunt icoane scumpe, pe care trecerea anilor și împotrivirea vremurilor, departe de a le șterge, le vor săpa tot mai adânc în inimi. Dar omul care a manifestat atâta grije și dragoste fața de stu- dențime, nu s'a limitat la apeluri și considerațiuni teoretice. In 1931, DOUĂ DECENII IN SERVICIUL ȘTIINȚEI Șl AL NEAMULUI 319 din inițiativă proprie, cu mari jertfe personale începe construirea „Par~ cultii Sportiv", din Cluj, în amintirea unicului său fecior Tuțu, pierdut la vârsta de 10 ani. Impresionante sunt cuvintele și sinceritatea cu care vorbește Pro- fesorul Hațieganu despre acest parc, care, incontestabil, formează o realizare unică, de acest fel, în Sud-Estul Europei, Sufletul maestrului a fost picurat în toate podoabele lui, începând cu bisericuța de lemn, până la arenele de joc ale copiilor. Ultimele pagini ale acestui volum, cuprind numele, fotografiile și funcțiunile pe care le ocupă foștii și actualii elevi ai clinicii. 0 altă serie de fotografii, reprezintă clădirea clinicei medicale I din Cluj, vederi din Parcul Sportiv și aspectul diferitelor manifestări ale șoimilor, Intr'adevăr, se poate spune că cuvintele marelui Pasteur așezate în fruntea volumului: „ J’ai toujours associâ la grandeur de la Science â la grandeur patrie", au servit de îndreptar acestei instituții o adevărată mândrie a spiritului creator de cultură și de umanitate a Ardealului. In „templul suferințelor", cum numește Profesorul Hațieganu, clinica medicală din Cluj, în care a lucrat 37 ani, ca student, asistent și Profesor, redând atâtea vieți familiei și neamului, cel mai drag, din cei cinci feciori ai venerabilului Protopop Hațieganu din Dârja, nu a desmințit tradiția scumpă' a făclierilor românismului, a feciorilor de popă din Ardeal. Dr. V10REL GLIGORE PRINTRE PRIZONIERII ROMÂNI DIN TIMOC Trimis de Arhiva de Folklor a Academiei Române, am avut ocazia să stau vreo zece zile printre prizonierii români din fosta ar- mată iugoslavă, Predați autorităților noastre militare, cei două mii de prizonieri români au fost cantonați în patru sate din jurul Timișorii. Majoritatea lor — 1300—1400 — erau timoceni, iar restul din Ba- natul iugoslav. Astfel cei 300,000 de Români dintre Timoc și Morava, prin acești reprezentanți, au putut lua contact cu frații lor din statul românesc. Numai puțini dintre ei ne cunoșteau. Cei mai mulți, mai ales cei din partea sudică a regiunii pe care o locuiesc, nu știau de noi decât din auzite. Cum majoritatea lor vorbesc dialectul bănățean, mare le-a fost mirarea când, în satele unde au fost cantonați, au auzit vorbindu-se ca la ei acasă. Căci unii dintre ei își închipuiau, după cum mi-a spus un student originar din Timocul bulgăresc, că noi, poate, vorbim o limbă franțuzească. De aceea se întâmpla adeseori, în decursul anchetei mele de folklor, ca vreun subiect, temându-se că nu-1 înțeleg, să-mi explice cuvinte neaoșe românești. Această teamă trebuie justificată prin constatarea pe care au făcut-o ei înșiși, din conversațiile cu localnicii, că pentru anumite noțiuni ei întrebuințează alți termeni, de origine sârbească. Aceste cuvijnte străine, necunoscute nouă, sunt însă puține la număr, așa că nu schimbă intru nimic caracterul românesc al limbii pe care o vorbesc. Bărbații aproape toți vorbesc și limba sârbă, l-am auzit vorbind chiar între ei sârbește. Au învățat-o în școală și în armată. Femeile 5* 320 I. PĂTRUT însă — după cum mi s'a spus — nu știu decât românește, căci legile învățământului iugoslav nu obliga fetele să meargă la școală, până acum câțiva ani. Deci, femeile neștiind sârbește, bărbații nu pot vorbi acasă decât românește și copii învață aceeași limbă. Putem afirma, cred, că femeia este ocrotitoarea limbii române în această regiune. Acest rol are o importanță și mai mare în părțile apusene — d. ex. în jurul Pozarevacului — unde satele românești formează, pe alocurea, mici insulețe în mijlocul Sârbilor, și in satele cu populație mixtă. Acolo pericolul de desnaționalizare poate fi mai mare, mai ales ținând seamă de faptul că bărbații sunt bilingvi. In unele părți, după spusele lor, un alt factor important este evitarea căsătoriilor dintre ei și Sârbi, Cercetătorii trimiși din București mi-au spus că au constatat și două fapte îngrijorătoare, unul cunoscut și la noi în Banat: denatali- tatea și altul care roade la temelia familiei: numărul ridicat al căsă- toriilor din interes, soția fiind cu mult mai în vârstă decât bărbatul. Biserici și școale românești n'au. Ei n'au auzit slujbă bisericească oficiată în limba lor. Doar câțiva dintre ei, din apropierea Negotinului, spun că mai demult treceau la Bregova, în Bulgaria, unde exista o biserică mare românească. Obiceiurile pe care le practică — la botez, nuntă, moarte, praz- nicile, frății de cruce — sunt în mare măsură aceleași ca la noi. Pe cale de dispariție sunt „irozii" și, în unele părți, colindatul. Mulți dintre cei întrebați mi-au răspuns că „se făcea" din bătrâni, dar acum s'a pierdut „adetu". In general, în ceea ce privește firea lor, cei din partea răsări- teană, din apropierea Dunării, pot fi ușor recunoscuți dintre ceilalți: sunt mai deschiși, vioi, ușori la vorbă, știu multe, sunt Olteni adevă- rați. Există o deosebire ușor de constatat între ei și cei din sud, de pe lângă Boljevac. Căutând să adun material din regiunea Boljeva- cului, am găsit într'una din zile câțiva inși din apropierea acestui orășel, printre care era și un crâșmar din Zlot Cu toate insistențele n'am putut scoate mai nimic dela ei. Crâșmarul mai spunea că la el în crâșmă se cântă mai mult sârbește. Câțiva de pe lângă Dunăre au început să râdă de ei și să-i zeflemisească, imitându-le graiul bănățenesc. Mi-au propus să-i ascult pe ei, căci știu, mai ales, multe cântece. Cei din apropierea Negotinului se laudă cu lăutarii cei mai renu- miți din întreaga regiune. Am cunoscut și eu pe doi dintre acești lău- tari pe când le cântau celorlalți să joace, ceea ce se întâmpla adeseori, mai ales seara. Unul dintre ei, un bătrânel vioi, știa o mulțime, de cântece și strigături și aveam impresia că improvizează chiar în timpul cât scriam. Spunea că și noi avem cântece frumoase, dar el, când prinde câte o carte românească, le mai „potrivește", pe unde nu i se pare bine nimerite. Dela un altul, tot din partea aceasta, — și care îmi spunea când să pun punct și să o iau „mai dincolo", adecă să încep alineat nou — am cules o variantă a „Mioriței". Fiind mai aproape de masa mare a românismului, mulți dintre ei cunoscând direct realitățile dela noi, au și o conștiință națională. Cu multă mân- drie îmi spunea un moș din Negotin, cum un învățător, rudă cu el, PRINTRE PRIZONIERII ROMANI DIN TIMOC 321 învăța pe copiii și carte românească, pe ascuns, și cum el însuși a fost pedepsit, fiindcă vorbise românește la armată. Când i-am văzut prima dată, într’o Duminecă, Ia o serbare dată pentru ei, ședeau în rânduri, în uniforma sârbească, așteptând pe Ge- neralul Dragalina. Au cântat „Pe-al nostru steag e scris unire** și, împreună cu frații lor de dincoace, au jucat hora românească. Șederea din țară le va rămâne multă vreme în minte. Zilele petrecute aici au înviorat sufletul lor românesc. Ei nu uită dragostea cu care au fost primiți și au spus și celorlalți cuvintele Generalului Dragalina: „Vă veți duce acasă, dar inima voastră să rămână aici**. I. PĂTRUT ÎNSEMNĂRI t MITROPOLITUL ALEXANDRU NICULESCU Scaunul mitropolitan al Provinciei bi- sericești române unite de Alba-Iulia și Făgăraș, na avut noroc în anii de după Unire de cărmuitori cu vieafă lungă. In mai puțin de douăzeci și doi de ani s'a stins Arhiereul Vasile Suci u, cti- torul nouilor așezăminte culturale ale Blajului, un om cât un munte și care totuși și-a dus în ultimii ani ai vieții crucea unei grele invalidități. Și acum, lasă gol același scaun mitropolitan, la vrâsta de abea 58 de ani, Arhiereul Alexandru, cel cu trupul puțintel, uscat ca de canoanele unei asceze în- delungate, — organisme cari de obiceiu ajung la mari bătrânețe. Blândul și bunul Mitropolit a fost jelit nu numai de credincioșii din Arhi- dieceză, ci din întreaga provincie biseri- cească a Românilor uniți, și înmormântat în noua capelă a Arhiereilor, dela Insti- tutul Recunoștința, însoțit de regretul unui neam întreg. Pentru întâia oară la înmormântarea unui Mitropolit al Blajului n’au putut participa toți episcopii sufragani: din Oradea, din Cluj, din Baia-Mare. Sfâ- șierea aceasta a provinciei bisericii ro- mâne unite, lăsând majoritatea credin- cioșilor ei în teritorul vremelnic cedat, a sfâșiat și sufletul blândului Păstor, care la nenorocitul Consiliu de Coroană a pro- testat și impotriva gândului oricărei cedări. Mitropolitul Alexandru a fost, în pri- mul rând, un preot după Evanghelie, după inima lui Isus. Am putea spune: nu un preot format în seminar și la fa- cultate, ci născut pentru a merge pe ur- mele Mântuitorului. Încă de când era elev de liceu era bunătatea, blândeța și puritatea întrupată. Arhieria lui, păstorirea lui, e biruită de preofie. Și ni se pare că aceasta e cea mai reală caracterizare ce i s'a făcut, cu prilejul prohodirii. Un titlu de mân- drie pentru oricare Arhiereu. Numai preotul bun rămâne sarea pământului, și atunci când e înălțat la treapta vlă- dicească. Fără preoție convinsă, nu există Arhierie rodnică. In guvernarea lui bisericească, activi- tatea preotului a fost mai mare decât aceea a arhiereului; aprofundarea vieții creștine, imitarea lui Hristos mai de preț decât lucrarea pur administrativă. Intfun anumit înțăles laic, nici nu a avut mari calități de administrator, ca toți slujitorii altarului cari râvnesc din vocație și din har, în primul rând, spre sfințenia vieții. Pe terenul administrației bisericești a avut însă mereu concursul consilierilor săi și al tuturor preoților. E mare lucru să ști în fruntea unei administrații de orice natură, pe cineva care năzuește la perfecționarea vieții, chiar când aceea căpetenie nu ar avea un simț practic ad- ministrativ prea desvoltat. E respectul ce-i pune pe toți la lucru. ÎNSEMNĂRI 323 Din firea sa, Mitropolitul Alexandru a fost un meditativ, un suflet aplicat spre contemplarea lui Dumnezeu și a lucru- rilor mânilor Sale. A fost un mare iu- bitor al naturii, pe care a descris-o, de nenumărate ori, cu lirismul poetului in- spirat. Scrierile rămase după el, și de știință teologică și de proslăvire a na- turii; cunoștințele ce-și adunase fiind cel mai mare poliglot al Blajului, dela Ci- pariu și Moldovănuț încoace; puterea argumentației științifice in apărarea cre- dinței și a Bisericii, conferințele savante cari uimeau auditorul cel mai select, vor rămânea lauda sufletului său de elită în Biserica română unită. Râvna credinței l-a dus la frații din America, l-a pornit, cu anii, prin biseri- cile Transilvaniei la exerciții spirituale; i-a inspirat cuvântările și circularele dela marile praznice, — l-a îndemnat să zu- grăvească pe cheltuiala sa catedrala din Lugoj, ce e îmbrăcată azi întruna din cele mai strălucite haine bizantine, — și l-a făcut să pună de-o parte bani pentru zugrăvirea vechii catedrale din Blaj. Imboldul sentimentului național l-a dus la osteneala culturală pe sate, în cadrele Astrei; la propaganda națională în cadrele Partidului Național Român inainte de unire, la activitatea din Roma, din Lugoj, din Blaj, din Senatul Ro- mâniei. N'a fost în stare să supere pe nime o vieață întreagă. N'a putut avea dușmani. Odihnească în pace cel ce a fost membru de onoare al Comitetului central al Astrei, pentru progresul căreia a lu- crat în despărțăminte, iar la fastul atâtor congrese ale ei a contribuit cu vorba în- țeleaptă și sufletul cald al discursurilor sale festive ! I- Ag. RECIDIVĂ SEMNIFICATIVĂ Am cetit cu mult interes articolul lui Elemer Mâlyusz, apărut în numărul din Aprilie al revistei Nuvelle revue de Hongrie, sub titlul „Asimilarea în evul mediu". Trebue să știm că învățatul numit mai sus, profesor la universitatea unei mari capitale dunărene, s'a distins prin studiile sale istorice, care aruncă o lumină cu totul particulară asupra relațiilor etnice din bazenul Carpaților în evul mediu. Firește, că suntem departe de a-i admira știința, și a primi de bune concluziile, la care ajunge d-l Mâlyusz. Ne bucurăm însă, că mai ales Domnia Sa are curajul de-a mărturisi uneori intențiuni, pe care alții caută să le ascundă, și că avertizându-ne, astfel, descoperă totodată și primejdia, ce trebue combătută. Dar autorul nostru prezintă problema asimilării în evul mediu în lumina cer- cetărilor istorice mai nouă, cu deosebită privire la „populațiile alogene din Un- garia". La dreptul vorbind Domnia Sa ne are în vedere mai ales pe noi, Ro- mânii din Transilvania. De aceea expu- nerile sale socotim că trebue să fie înregistrate, măcar în linii generale, în coloanele acestei reviste. D-l M. crede că este greșită interpre- tarea ce s'a dat în mod obișnuit fai- moasei formule a regelui Ștefan, despre slăbiciunea regatelor alcătuite dintr'o singură națiune. Sub regnum se înțelegea în acea epocă nu țara sau populația, ci curtea regală, suita sa, oamenii de în- credere, adecă aparatul puterii pe care se răzima regele, înaite de deplina izbândă a feudalismului. Prin urmare regele Ștefan, prin sfatul lăsat fiului său, nu voia altceva, decât să-l îndemne a păstra la curtea sa cavaleri și clerici streini, și nicidecum nu a înțeles să fixeze o regulă pentru atitudinea puterii centrale față de populațiile alogene imi- grate. Afirmațiunea aceasta autorul nu o dovedește, deși ar fi trebuit să-și dea seamă, că ea va întâmpina o opoziție firească la toți aceea care cunosc cât de cât terminologia latină a evului mediu unguresc și dispun de o logică normală. Evident, noua interpretare trebue să servească vechea axiomă a asimilării, în fruntea căreia autorul așează chiar pe urmașii Sfântului Ștefan. „Regii 324 ÎNSEMNĂRI noștri" spune Domnia Sa, și-au dat silințe în mod conștient, din secolul XI până într'al XlII-lea, de a maghiariza elementele etnice streine". Dar pentru a evita o justificată obiecțiune, ce i s'ar putea face, că transpune idei și inten- țiuni cu totul moderne în lumea vea- cului de mijloc, care nu cunoștea nici ideea nici șovinismul național, d-1 Mâ- lyusz încearcă să ne convingă, că gru- pele etnice streine, așezate in feluritele regiuni ale Ungariei, „abandonau de bună voie limba și obiceiurile lor pentru a adopta cele ungurești" și că, astfel asimilarea sau maghiarizarea lor era cu desăvârșire „umanitară", îndeplinindu-se prin mijlocirea societății față de o seamă de imigranți voluntari. „E evident că aceștia din urmă acceptau pe deplin condițiile ce li-se puneau la sosirea lor în Ungaria căci altminteri s'ar fi întors de îndată dela frontieră". Cetitorul strein de realitățile etnice și istorice ale Ungariei mediavale, e în- demnat astfel să creadă că Șvabii din Satumare, Nemții din Zips și Sașii din Ardeal, despre care știm când și cum au venit aici, au plecat din patria lor, împăcați cu gândul, că trebue să-și abandoneze naționalitatea, limba și obi- ceiurile proprii, pentru a se face Unguri. Suntem siguri că Francezii, către care se adresează autorul, dacă nu vor fi în stare să deslușească anacronismele gro- solane și răstălmăcirile voite ale auto- rului, își vor pune poate întrebarea logică, de ce totuși există și astăzi încă toate aceste grupe etnice, venite în Ungaria de altădată cu hotărîrea de-a-și lepăda caracterul național. D-1 Mâlyusz găsește explicație și pentru o asemenea obiecțiune: fiindcă din sec* XIII încoace acoliții regali se emanci- pează, iar marii proprietari obțin, odată cu independența lor și dreptul de juris- dicțiune și de liberă dispunere asupra populației, ce trăia pe domeniile lor. De acum regele ungar „conștient de diminuarea puterii sale, o rupe cu po- litica de asimilare", în loc de a îm- prăștia grupele alogene pe cuprinsul intregei țări, spre a-le asimila mai ușor, el le grupează pe teritorii unitare și le acordă privilegii spre a întări indepen- dența lor. De aceea reunește pe Sași în cuprinsul unui singur comitat, pe Cu- mani îi așază în inima țării, iar pe Români încearcă a-i fixa într'un singur bloc, pe domeniul său regal. Deacum procesul de asimilare nu se mai desvoltă decât sub impulsul facto- rilor sociali. Regele ungar își menține, totuși, rolul său decisiv, pentru a pro- mova opera de maghiarizare. Elita gru- pelor etnice alogene se apropie de po- porul ungar, nu numai prin sentiment, ci și prin limbă și isprăvește apoi prin a se asimila deplin, grație politicei duse de regalitate. In chipul acesta și con- ducătorii români nu au avut vreo di- ficultate de a se asimila cu Ungurii. „Intr’adevăr", spune d-1 Mâlyusz, în epoca, în care au imigrat, în secolii XIII până în al XV-lea, Românii nu consti- tuiau nicio unitate socială". Avem impresia, că toată argumentația doctului profesor este ticluită spre a putea debita obișnuitele cuvinte de ocară la adresa noastră, degradându-ne orice rol istoric. Dacă nu am fi constituit o unitate rasială proprie, cum ne-am fi putut menține în furtuna veacurilor bar- bare, care au distrus sau au desrădă- cinat toate neamurile vlăguite ? Cum am fi putut rezista celei mai sălbatice do- minațiuni feudale din Europa? Și cum am fi putut înfrânge intențiile politicei maghiare de colonizare și chiar expan- siunea etnică firească a poporului ma- ghiar, imprimând întregului teritoriu al Transilvaniei un pronunțat caracter ro- mânesc? Cât privește unitatea noastră socială, dacă în general se poate vorbi de ea, într'o epocă, din care nu ni s'au păstrat decât câteva mențiuni răzlețe, pentru oricare om cu scaun la cap e limpede, că ea trebue să fi existat, ca o consecință logică a împrejurărilor în care s'a plămădit poporul românesc și a situației creiate prin exclusivismul stă- ÎNSEMNĂRI 325 pânirii ungurești Am fost aici dealungul veacurilor un popor de țărani, despoiat de orice drept politic, persecutat pentru credința sa religioasă și stânjenit mereu în progresul său firesc, dar destul de tare spre a alimenta cu sângele nostru clasa nobilimei din Ardeal și spre a domoli instinctele ancestrale ale tuturor neamurilor turanice așezate intre noi. Tocmai această „unitate socială" a con- stituit una din forțele misterioase, grație cărora Românii a izbutit să-și mențină caracterul lor specific, deosebit cu totul de al popoarelor învecinate. D-l Mă- lyusz crede dimpotrivă că dincolo de Dunăre elementul românesc s'a ame- stecat, la întâmplare, cu Sârbi, Croați sau Bulgari, și că numai după ce au trecut în Nordul marelui fluviu și a ajuns sub stăpânirea popoarelor orien- tale, Cumani, Peceneji și Tătari, a reușit să-și constituie un stat, sub conducerea acestora. La primul lor contact cu Românii cuceritorii unguri au întâlnit deci „un popor valah, la care ame- stecul de elemente turcești și românești nu era încă, îndeplinit; cei dintâiu formau clasa dominantă, aristocrația, cei din urmă massele". Socotim că ajunge să dăm aceste spe- cimene din expunerea — sinteză a pro- fesorului ungur. Cetitorul își poate câștiga o ideie limpede despre felul în care se încearcă a se denigra poporul nostru în ochii oamenilor civilizați, care citesc franțuzește. Se pervertește adevărul și insulta se servește în dro- guri savant preparate. La urmă de tot autorul repetă încă odată credința sa în așa zisa .asimilare de bună voie", după- ce, firește, arată că și dintre Români mulți s'au contopit cu poporul maghiar, de care îi apropia chiar tradiția lor turcomană. Revista în care a apărut acest studiu se pare că acordă o importanță deose- bită acestor expuneri lipsite de respectul adevărului. Coperta are înscris, cu litere mari, titlul întregului număr: Le pro- bleme de l'assimilation. Este deci un fel de crez științific, de care va trebui să ținem seamă. Autorul, oricât de Elemer ar fi, pare a fi încă tot Mâlyusz, așa- dar „un asimilat de bunăvoie", care în vocabularul altor nații s'ar numi renegat. Dacă îi suntem totuși mulțumitori, e pentru-că recunoaște existența politicei de maghiarizare, încearcă să o justifice întru cât privește trecutul și, prin aceasta, ne dă, fără să vrea, și un prețios aver- tisment pentru recidiva, care se anunță S. D. JUBILEUL ACADEMIEI ROMÂNE In sesiunea din primăvară, Academia Română și-a serbat 75 de ani dela în- temeiere. Am fi dorit ca această ani- versare să aibă proporții mult mai so- lemne și un ecou mult mai larg, decât acelea care i-au fost date. Foarte pro- babil însă că împrejurările grele prin care trece țara și neamul a împedecat, Academia și oficialitatea, să dea serbării amploarea cuvenită. Nu ne dăm seama totdeauna, noi Ro- mânii și mai ales loji Românii, ■ cât de norocoasă a fost mâna care a pus te- melia acestei instituții și cât de mult și de binefăcător s'a împletit destinul ei cu destinul neamului. într'o țară și la o națiune, unde, datorită vitrejiei vre- murilor, instituțiile de temelie ale creației spirituale șe Înfiripează atât de anevoe, iar odată întemeiate sunt amenințate la fiecare pas de mania reorganizării și de pofta de acaparare a potentaților politici, a avea un așe- zământ ca Academia, care timp de 75 de ani s'a îmbunătățit fără întrerupere, a crescut mereu în prestigiu, crescând cu ea sufletul și bunul nume al nea- mului este o adevărată binecuvântare și un titlu de legitimă mândrie națională. Evocarea trecutului, realizărilor și rosturilor Academiei sunt binevenite mai ales astăzi când valurile primejdiilor și ale desnădejdii ne bântue cu atâta furie. De aceea foarte bine au făcut dd. prof. Rădulescu-Motru, Preșe- dintele și prof. Alex. Lapedatu, 326 ÎNSEMNĂRI Secretarul general al Academiei, că au insistat, in discursurile ținute cu prilejul serbării jubilare, asupra momentelor din trecutul instituției care ne fac să ne ri- dicăm fruntea umilită, să învățăm din înțelepciunea, spiritul de jertfă și curajul înaintașilor legile de temelie ale rezi- stenței și biruințelor noastre. Societatea literară română (așa s'a numit Academia la început) a fost în- temeiată, la 1867, înainte de toate pentru a cultiva și unifica limba. „Nu poate fi dorință mai legitimă și mai iertată pentru membri aceleiași națiuni, oricum Dum- nezeu ar fi despărțit-o politicește, decât de a-și cultiva limba națională, tezaur pe care nu este putere omenească să-l ia dela un popor" — a spus Ministrul de Externe, Ștefan Golescu, la serbarea inaugurală. Iar T i m o t e i Ci- pariu, cel dintâiu președinte al insti- tuției, a replicat, în'răspunsul său: „Am început a ne libera patria, am început a ne libera limba. Am început, Dom- nilor, abia am început, dar nu am ter- minat și rămâne ca să continuăm, ca să terminăm". Și Academia s'a ținut de cuvânt: A continuat cu o sfântă stă- ruință „liberarea" limbii. S'a ajuns, de- sigur, la mari rătăciri. Ele erau pornite insă dintr'o fanatică dragoste de graiul strămoșilor, în care s'a văzut cea din- tâiu condiție a existenței noastre națio- nale. Și dacă dragostea și stăruința la- tiniștilor nu era atât de aprinsă, nici reacțiunea urmașilor nu era atât de pu- ternică și de stăruitoare. Ei, latiniștii, au meritul de a fi ridicat dragostea de limbă la rangul celei dintâi porunci a ființei noastre etnice, călcarea căreia este un păcat de moarte. Știau ei bine că „liberarea" limbii, salvând unitatea națională, va aduce și „liberarea" patriei. Foarte semnificative sunt, în această privință, serbările de inaugurare din 1867, descrise pe larg de dl Lapedatu, în discursul amintit. Sunt cele dintâi serbări de mare amploare, făcute sub semnul hotărît al unității naționale. In primirea grandioasă a membrilor Academiei, veniți din celelalte provincii, îndeosebi de dincoace de Carpați, in discursurile rostite, în amănuntele de- corative ale sălilor unde au avut loc serbările, ideea unității a fost scoasă în evidență cu o surprinzătoare pricepere și hotărîre. La cele spuse de dl Lape- datu, adăugăm următoarele, după Fa- milia (1867, p. 397): In sala Ateneului, unde a avut loc inaugurarea, de-a dreptul potretului principelui Carol, era un tablou cu lupoaica, iar de-a stânga „vechea cartă a României, astfel, cum a vrut Dumnezeu să o însemne pe pă- mânt: Moldova, Valahia, Transilvania, Basarabia, Bucovina, Mureșiul, Banatul; multe priviri — continuă corespondentul Familiei — erau ațintite asupra acestei cartel" Pe un alt perete era un tablou gigantic, reprezentând pe Mihai Viteazul călare. Stampele serbărilor de inaugurare au fost răspândite și în Transilvania. După limbă, Academia a cultivat istoria — alt izvor bogat al unității. Pu- blicațiunile ei de o înaltă ținută știin- țifică, în care toate dovezile existenței și afirmării noastre în cursul veacurilor erau puse in adevărata lor lumină, au fost dăruite tuturor bibliotecilor mai de seamă de dincoace de Carpați. Contactul, cu prilejul sesiunilor, dintre membri Academiei, era o adevărată bae de dacoromânism. Timotei Cipariu, G. Bariț, Alex. Roman, losif Hodoș, Vi- cențiu Babeș, losif Vulcan și Andrei Bârseanu, veneau dela aceste reuniuni încărcați ca nește albine harnice, de mierea nădejdilor și a înaltelor misiuni comune. Pentru Familia, alegerea lui losif Vulcan, directorul ei, ca mem- bru corespondent, mai apoi ca membru activ a fost hotărîtoare. Dela Bu- curești, Vulcan se întorcea, la mar- ginea vestică a românismului nu numai cu abonamente și cu colaborări de mare preț, ci și cu o conștiință mai clară a rosturilor general-românești ale revistei pe care o conducea. ÎNSEMNĂRI 327 Și mai aduceau acasă, membri ardeleni ai Academiei, o mare stimă ți admirație pentru Dinastia română. Nu se poate în- deajuns prețui sprijinul acordat Acade- miei de Regele Carol, sfaturile lui înțe- lepte și participarea la lucrări, atât a Lui cât și a Carmen Sylvei. Cele mai neui- tate momente ale membrilor ardeleni, erau contactul cu acești înțelepți Suve- rani, în care vedeau o hotărîtoare ga- ranție a biruinței destinului național. In timp ce împăratul dela Viena era atât de inaccesibil în Burgul lui, Regele și Regina României, fără să piardă nimic din demnitatea lor augustă, vorbeau dela inimă la inimă, dela cuget curat la cuget curat. Ion Breaza M1HAIL COGĂLNICEANU „In fața figurilor mari, să fim mari", sunt primele vorbe care se îmbie dela sine întru cinstirea lui Mihail Cogălni- ceanu, dela a cărui moarte se împli- nește o jumătate de veac. Vieața sa — cuprinzătoare cât tâlcuitoarea istorie a neamului — s'a identificat fără precu- pețiri cu interesele existențiale ale po- porului românesc, pentru promovarea cărora Cogălniceanu s’a dovedit înze- strat cu două virtuți de seamă: lupta necurmată pentru izbândirea adevărului și o capacitate de muncă titanică, a cărei țel suprem s’a consumat în împlinirea trudnică a îndatoririlor față de patrie. El, mai mult decât oricare altul din ge- nerația sa, putea să-și însușească vor- bele înțeleptului Horatius: „Un lucru mă ademenește: adevărul și datoria". Un gând pios îi reînvie memoria, vre- mile de azi îi reactualizează preocupă- rile Suntem în 1878. Se împlinea un an de când Românii au dovedit Aliot- manul, arătându-i „că brațul care a purtat sapa știe să mânuiască și arma" ; era anul în care haiducii diplomației au fost mai nebiruiți decât z^ii necruțători ai războiului: senini, au hotărît cedarea Basarabiei. Și atunci, la Berlin, glasul lui Cogălniceanu a răsunat răspicat: Noi, spunea el, credem că, pe toată dreptatea, nicio parte din teritoriul aciuai nu trebuie să fie deslipită de România". Vorbele sale formulau credința unui neam sătul de umilire, care-și apăra cu încrâncenare dreptatea împotriva silni- ciei, patrimoniul teritorial etnic contra poftelor de cutropire ale nesățiosului Răsărit. Că „justiția" și „bunăvoința" unor „eminenți reprezentanți" ne-au ter- felit credința, ponosul nu-1 poartă Co- gălniceanu, nația și mai puțin. In țară, jalea sugruma elanurile, dela tron până la glie. Cogălniceanu nu dă îndărăt: potolește spiritele, desmorțește pe cei abătuți, îndeamnă descurajați!, desvăluindu-le avantajiile unei atitudini cumpănite, și prezice cu convingere ne- strămutată apropiata revenire a Basara- biei, nădejde pe care recunoașterea din partea Europei a independenței noastre o îndreptățea cu prisosință. Un pasaj semnificativ din Mesajul domnesc pentru deschiderea sesiunii extraordinare a cor- purilor legiuitoare române, din 15 Sept. 1878, identifică prevederile lui Cogălni- ceanu cu cele ale Domnitorului țării : ....să avem statornica credință că ceea ce rivalitatea intereselor și necesitățile momentului nu ne-au dat astăzi, mâine ni se va da de către dreptatea mai bine luminată a Europei". Sângele vitejilor din trecutul război ne-a readus Basa- rabia; „dreptatea mai bine luminată" ne-a lipsit de ea, în 1940 ; oștenii de azi reîncorporează năpăstuita-ne pro- vincie vetrei ei firești. Integrarea noastră dela sfârșitul se- colului trecut in „familia europeană" a coincis cu spoliarea teritorială a țării, pe care Cogălniceanu a avut tăria s’o biruiască mai pe urmă. Asemenea lui, să înfrângem vitregiile prezentului. Du- rerea de azi ne-o va răscumpăra bu- curia de mâine. Recunosc, e grea po- vara lanțurilor, dar descătușarea a în- ceput și ea va fi dusă la bun sfârșit Cu gândul la Cogălniceanu, acest „taur al inteligenței române⁰, cum l-a poreclit un contemporan, să deprindem virtutea 328 ÎNSEMNĂRI răbdării. Un poet eroic din celălalt veac, — autorul unor versuri mai puțin ero- ice, dar înfiorate de un sincer patrio- tism, — ne îndrumează în același sens: Peste puțin I — și și la noi sosește Dumnezeescul acel minut. Unde duhul și iubirea — firește — Ne-a trage să căutăm ce am perdut. Numai focul și râvna să n'aline Negura-i ștearsă, — și lumina vine. Sunt versurile lui...Andrei Mu- re ș a n u. I. Verbină ELENA POPEA A plecat pe neașteptate dintre noi un suflet de o rară distincțiune și o mare artistă. Fiică a profesorului dela Brașov loan Popea, despre care elevii lui au păstrat cele mai alese amintiri, nepoată a episcopului Popea dela Caransebeș, Elena Popea a avut privilejul unei mo- ștenirii sufletești și a unui mediu de nobilă calitate. înțelegerea și dragostea părintească și sprijinul marelui arhiereu au ajutat-o să-și urmeze vocația și să facă studii, cu care puține fete din Tran- silvania se puteau mândri pe vremea ei. Și-a început aceste studii la Lipsea și Miinchen și le-a continuat la Paris, raiul artiștilor moderni. Luceafărul dinainte de război ne-a adus câteva din tablourile tinerei artiste. Câți dintre nu- meroșii cetitori ai frumoasei reviste vor fi înțeles însă flacăra care ardea în inima acestei brașovence? De sigur nu înțelegerea și sprijinul acestora au de- terminat pe Elena Popea să-și urmeze drumul, ci puternica ei chemare, care nu se temea de numeroasele piedici și desamăgiri cu care erau sămănate căile artiștilor mai ales la Românii din Ar- deal, unde nu se formase încă un mediu pentru sprijinirea artelor plastice. Pentru ea, lanțul mizeriilor a început odată cu războiul mondial. In 1916 a trebuit să se refugieze în Vechiul Regat, unde la Bârlad, îi moare mama. De acolo ia, singură, drumul pribegiei și peste Rusia și Marea Nordului ajunge la Paris, unde numai datorită spiritului inventiv, cura- jului și hărniciei sale, atât de apreciate de cei ce o cunoșteau a putut să-și ducă greul zilelor, în așteptarea unor vremi mai bune. Marea ei mângâiere era contactul cu cele mai alese cercuri artistice din capitala Franței, munca în ateleiere, pe care o săvârșea cu o stă- ruință și pasiune puțin obișnuite Astfel s'a format o mare artistă, cea mai mare artistă pe care a dat-o Transilvania și una dintre cele mai mari ale României. Vor veni alții să arate bogăția, calitatea, sensurile multiple ale artei sale. Acum când a trecut pragul veșniciei, adăugăm doar un cuvânt, despre comoara de om, pe care am perdut-o și pe care puțini au cunoscut-o și au știut-o aprecia, după adevărata ei valoare. De o rară discreție sufletească, de o cultură puțin obișnuită — vorbea toate limbile mari europene, cunoștea literaturile și artele lor în ceeace au ele mai desăvârșit — de o sociabilitate plină de farmec, Elena Popea era o femeie, care se făcea iubită dela cele dintâi momente ale sclipitoarei sale conversații. Era înzestrată apoi cu un umor plin de savoare, care cu siguranță, i-a servit de platoșă împotriva nume- roaselor desamăgiri ale vieții. Cea mai de preț calitate a ei era însă o nese- cată dorință de desăvârșire, care a stă- pânit-o până în clipa sfârșitului. Cu ochii mereu spre culmi, Elena Popea nu știa și nu voia să audă de compro- misuri și concesiuni. De aceea a fost cunoscută la noi destul de târziu și niciodată n'a avut un nume de mare circulație. Față de Ardeal a rămas, în adâncul sufletului ei, dragostea tinereții, pe care nimic n-o poate șterge. Peisajiile, târ- gurile și oamenii lui i-a eternizat in nu- meroase tablouri. Cele două expoziții dela Cluj, din 1929 și 1934, cu splen- doriile Olandei, Spaniei și ale Siciliei, au fost făcute mai mult din dragostea pentru provincia ei natală, decât din dorința de câștig. Adevărate manifestații ÎNSEMNĂRI 329 de artă europeană, ele au rămas pentru noi între cele mai de preț momente ar- tistice din capitala Ardealului, 'titluri de mândrie și încredere în calitățile rasei. Verile și le petrecea Ia Bran, unde avea un splendid atelier. Moartea a găsit-o cu valizele făcute pentru a se refugia in acest cuib drag, unde ar fi luat ființă un nou șir de minuni ale culorilor și liniilor. A plecat înainte de a da Ar- dealului, poate cea mai de preț operă a vieții sale: icoanele bisericii Sf Nicolae din Brașov, pentru stilul bizantin al cărora a făcut, în timpul din urmă, studii speciale la Atena. I. B. UN PRIETEN CARE NU NE-A UITAT: GINO LUPI Există în Istoria pentru începutul Ro- mânilor în Dacia un admirabil pasaj, în care Petru Maior subliniază energic apucăturile defăimătorilor neamului ro- mânesc : „Sburdare așa de nedumerită în mulți din cei streini scriitori iaste de a vomi cu condeiul asupra Românilor... orice le șoptește lor duhul acela, carele mai demult spre aceea îi întărită, ca pe Români sau ca pe domnii lor să-i urască, sau lor, ca prea vitejilor biruitori a toată lumea, să le pismuiască; cât și când fără de nicio dovadă iscodesc ceva, sau și min- ciuni apriate spun asupra Românilor, încă socotesc că lumea toată e datoare să creadă nălucirilor lor ; ba de o bu- cată de vreme, precum măgariu pre mă- gariu scarpină, așa unii dela alții îm- prumutând defăimările, fără de nicio cercare a adevărului, de iznov le dau la stampă; și cu cât Românii mai adânc tac, ...cu atâta ei mai vârtos se împulpă pre Români a-i micșora și cu volnicie a-i batjocori". Am recitit aceste rânduri ale prea luminatului protopop, deoarece aflu că ispita defăimărilor până astăzi pe mulți îi chinuește. Intr'adevăr, în re- vista l’Europa Sud-Orientale cineva a publicat un articol intitulat: Opera Un- gurilor de latinizare a Rohtânilor. Dela un capăt până la altul, articolul e „pre- tențios și plin de date istorice eronate", cum constată Gino Lupi în răspun- sul scris împotriva tendențiosului ca- lomniator, apărut în aceeași revistă. In Românii și Ungurii, acesta este titlul răspunsului, Gino Lupi nu se sfiește să înfiereze pe cei care „au interesul să răspândească date false și tendențioase privitoare la România", se teme și mai puțin de a afirma cinstit adevărul. „Se spune, scrie G. L., că Românii sunt un popor amestecat. Acest lucru este ade- vărat, deoarece toți știu că Românii s'au născut din poporul dacoromân, con- topindu-se mai târziu cu Slavii. Și Un- gurii sunt un popor amestecat, într'o măsură însă mult mai mare" ...Nedreaptă este și negarea continuității noastre în Dacia: „tot ce se spune despre fan- tastica apariție a Românilor în secolul al X'I-lea, este o afirmație lipsită de temei", căci „ei au fost întotdeauna acolo unde sunt și astăzi. Ungurii în schimb au apărut pentru prima oară în Apus ca hoarde barbare, finice și turanice..., iar numai după anul 800 au ocupat re- giunile actuale, socotind că astfel au recucerit patrimoniul strămoșilor lor, Avari și Huni". Istoriile naționale ma- ghiare confirmă pe de-a'ntregul acest lucru. Transilvania patrie maghiară ? Nimic mai fals:, „Nu se poate vorbi de patrie maghiară pentru locuitorii din Transilvania, deoarece majoritatea po- pulației este românească, iar Românii se găseau aci înainte de venirea Un- gurilor". Cuvintele lipsite de echivoc ale pro- fesorului italian impun prin sobra lor obiectivitate ; sunt cuvintele unui învățat care ne cunoaște trecutul și țara. De acum cariera zarafilor adăvărului istoric se întunecă tot mai mai mult. I. Verbină GAMILLSCHEG, ERNST Uber die Herkunft der Rumănen. Sonderabdruck aus dem „Jahrbuch der Preuss Akademie der Wissen- schaften zu Berlin", 1940. Verlag der Akademie der Wissenschaften in Ko- 330 ÎNSEMNĂRI mission bei Walter de Gruyter n. Co. Berlin, 1940. Pp. 20, in 4°. D-l prof. E. Gamillscheg directorul Institutului german pentru știință din București, are sub tipar o lucrare mare cu acest titlu. In broșura de față, apă- rută și în traducere românească (în Re- vista Fundațiilor Regale, anul VII, Nr-ul 8, pp. 251 — 271), ne prezintă câteva din concluziile la care a ajuns, concluzii pe care, în această formă, le-a făcut cu- noscute, în primăvara anului 1940, într'o ședință publică, la Academia de Științe a Prusiei, și, în aceeași primăvară, pu- blicului mare românesc prin conferințe, în limba română, ținute la București, Cluj și Iași. Din problemă de istorie, chestiunea autohtoniei noastre în Nordul Dunării a ajuns, din momentul în care a fost pusă, — și a rămas ca atare, — un li- tigiu politic între noi și Unguri. Cu foarte puține excepții, cercetătorii ro- mâni stăruie in afirmarea continuității noastre în Dacia, iar cercetătorii unguri reprezintă, fără excepție, opinia că patria noastră primitivă se găsește la Sud de Dunăre, adică în afara hota- relor statului român de azi. Argumentele împotriva tezei noastre pe care le invocă învățații unguri sunt mereu aceleași, pe care le-a pus, cu remarcabil talent, mai întâiu, în lumină, istoricul german Robert Rossler în celebrele sale Românische Studien (Leip- zig, 1871), — Ungurii neaducând ca ele- ment nou în discuție, nici în trecut nici azi, decât marea lor patimă de a ne combate cu orice preț. Aceste argumente — arhicunoscute, pe care învățații unguri și români ca și numeroși învățați străini, aceștia din urmă, cei mai mulți, interesați exclusiv de aflarea adevărului, le-au desbătut de- cenii dearândul, în toate sensurile, fără să le fi fost însă cu putință ca să ajungă la o părere unanimă nici in favoarea tezei ungurești și nici a noastre — d-l Gamillscheg, pe bună dreptate, nu gă- sește cu cale să le mai discute. „O nouă metodă și materialuri noi ne trebue, spune D-Sa, pentru a scoate problema autohtomiei Românilor din sfera certurilor științifice și neștiințifice". Acest prilej î-1 dă marelui linguist german noul Atlas Linguistic Român. Argumentelor pe care a început, cu strălucire, să le scoată, din această mo- numentală operă, Sextil Pușcariu (cf. Les enseignements de fAtlas Lin- guistique de Roumanie, în Revue de Transylvanie, tome III [!936], Nr-ul 1, pp. 13—22 + 15hărți; Contribuția Tran- silvaniei la formarea și evoluția limbei române, în Revista Fundațiilor Regale, anul IV [1937], Nr.-rul 5, pp. 2 6—323 + 8 hărți, acest din urmă studiu pu- blicat și în traducere franceză: Le role de la Transylvanie dans la formation et l’evolution de la langue roumaine, în La Transylvanie, ouvrage publie par l'Institut d’Historie Naționale de Cluj. București, 1938, pp 339—348; Limba română. București, 1940, pp. 338—343), Gamillscheg le adaugă o întreagă serie de argumente nouă, tot așa de indiscu- tabile, care îi permit să facă, în legătură cu autohtonia noastră în Nordul Du- nării, precizări surprinzătoare. Urmărind repartiția pe hărți a unui număr de cuvinte cu duble forme încă din latină (rărunchiu-rinichiu, negel-neg, cătilin-incef) și a fenomenului fonetic, specific latin vulgar, al lui scl < sl în elementele noastre slave [sclab „slab", sclănină „slănină"), linguistul german stabilește trei vetre în care ne-am format, unde ne-am păstrat și de unde ne-am extins peste întreaga Dacie, romanizând — prin calitățile superioare ale limbei noastre, urmașă a latinei care fusese limba oficială a imperiului roman de Răsărit până în secolul al Vll-lea — di- feritele neamuri străine ce se așezaseră între timp în cuprinsul ei. Una din aceste vetre a fost în Nord-Vestul Ar- dealului, având ca centru fortăreața na- turală a Munților Apuseni, între văile, — cu numele lor păstrat în forma latină — ale Crișurilor. Este regiunea lui ră- ÎNSEMNĂRI 331 runchiu, negel, cătilin, al lui scl < sl, etc. Vatra a doua a fost, până în se- colul al VII-lea, pe ambele maluri ale Dunării, între Giurgiu și Cernavodă, iar după secolul al VII-lea mai la Nord, între Dâmbovița și Argeș Este regiunea de unde s'au extins formele rinichiu, neg, încet și unde grupul sl n'a trecut, în elementele slave, în scl. Cea de a treia vatră, care a fost slavizată în cursul Evului Mediu, cuprindea regiunea ce se găsește între Sârbi și Bulgari, la Sud de Dunăre, în prelungirea Banatului și a Olteniei — aceasta fiind regiunea matcă care ar explica acele asemănări ale românei cu albaneza care nu se dotoresc substratului comun tracic. Cartea d-lui Gamillscheg ne va da de sigur, argumentația completă care I-a dus la aceste concluzii. Așteptăm ieșirea ei de sub tipar cu o atât mai îndreptă- țită nerăbdare, cu cât nu mai e vorba numai de o lucrare ca toate cele de până acum ale savantului german, — de perfectă metodă, vastă informație și mare pătrundere — ci de o carte a dreptății noastre. Dimitrie Macrea DOUĂ REVISTE: „DACIA" ȘI „LUCEAFĂRUL" Am menționat în .însemnările" din Nr. 2 al revistei noastre participarea scriitorilor României la afirmarea din zi în zi mai hotărîtă a voinței noastre de a restaura patrimoniul sfârticat al Pa- triei. Dintre publicațiile în care flacăra graiului lor profetic încălzește nădejdile și luminează drumul spre biruința care va veni, se cuvine să menționăm, în mod special, două: Dacia și Luceafărul. Cea dintâi apare în capitala țării sub conducerea d-lor Oct. C. Tăslăuanu, Dan BottașiEmilGiurginca. De o ținută excepțional de îngrijită și admirabil stilizată până în cele mai mici amănunte, Dacia este o revistă de ho- tărîtă, generoasă și luminată afirmare panromânească. E glasul unui neam care în distinsa lui modestie nu are obiceiul să se mândrească la fiecare pas cu tra- dițiile sale glorioase, cu drepturile sale străvechi și valorile sale spirituale, dar atunci când aceste bunuri sunt con- testate, sau pur și simplu batjocorite — cum s'a întâmplat in timpul din urmă — și le apără cu toată hotărîrea și demnitatea. Luceafărul continuă, într'o nouă serie, revista de glorioasă tradiție, în care Ar- dealul și-a găsit cea mai răspicată ex- presie a voinței sale de unitate națio- nală. Sub conducerea d-lor Victor Papilian, D. Stăniloae, Olim- piu Boitoș, M. Beniuc și Gri- gore Popa ea luptă pentru același scop cu aceleași arme: literatura și ideile. Toate generațiile de scriitori ar- deleni s'au așezat, la chemarea revistei, în acest front al spiritului. E un frumos exemplu de solidaritate, o nouă dovadă a gândului nostru unic și o puternică chezășie a izbândirii lui. I. B. BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (III) ATLASUL LINGUISTIC-ROMÂN, pu- blicat sub înaltul patronaj al M Sale Regelui Mihai I, de Muzeul Limbii Ro- mâne sub conducerea lui Sextil Pu- șcariu. Partea II, voi. 1: A. Corpul omenesc, boalele (și termenii înrudiți); B. Familia, nașterea, copilăria, nunta, moartea, viața religioasă, sărbători; C. Casa, acareturile, curtea, focul mobi- lierul, vase, scule de Emil Petro vi ci, Sibiu, 1940, Ed. Muzeului Limbii Ro- mâne, XIII -f-152 p. in fol. Voi. se vinde, împreună cu) Micul Atlas Lin- guistic, partea Il-a, voi. 1, 41, + 415 h. în colori în —8°. Costul ambelor voi. Lei 4.500. BALOTĂ, ANTON. Le probleme de la continuite. Contributions linguistiques, Bucarest, 1941. Tiparul Uuiversitar. 8°. 127 p. Lei 100. BĂRBAT, AL. Studiul economic al satului Drăguș-Făgăraș. Extras din mo- nografia satului Drăguș. București, 1941. Mon. Of. și Impr. Națională, 8°, 193 p. BIROU, V1RGIL. Crucile de piatră de pe Valea Carașului. Cu 80 de clișee ori- ginale făcute de autor. Timișoara, 1941. Institutul Social Banat-Crișana. Tipogr. Cooperativa Națională. 8°, 63 p., 36 tab. Lei 150. BRĂTULESCU, VICTOR. Biserici din Maramureș. București, 1941, Monitorul Oficial și Impr. Statului 4°, 166 p. + 35 pl. Lei 450. (Buletinul Comisiunii Mo- numentelor Istorice, Anul XXXIV, fasc. 107—110, 1941). BUGARIU, VICENȚIU. Iulian Gro- zescu (1839—1872). Prefață de Sever Bocu. Timișoara, 1941. Editura Aurel Bugariu. Tip. „Voința,,¹ 8°, 80 p. CIUHANDU, Dr. GHEORGHE, Ro- mânii din câmpia Aradului de acum două veacuri. Cu un extras istoric până la 1752 și însemnări istorico-politice ul- terioare. Arad, 1940, Ed. autorului. Tip. Diecezana 8°, 256 + 320, p. 2 h. GĂVĂNESCU, E. I. Mărturii româ- nești din eparhia Aradului în veacul al XVIII-lea. Arad, 1940. Tip. Diecezană. XVI, 162 p., 1 f. HODOȘ, E(NEA). O vieață de luptă, suferință și nădejde. însemnări biogra- fice. Sibiu, 1941. Tip. Oct. Vestemean, 8’, 152 p. Lei 50. LUDU, OCTAVIAN. Rolul lui Visarion Roman în vieața economică a Ardea- lului. Sibiu, 1940. Editura autorului. Tip. „Dacia Traiană", 8°, 102 p. Lei 60. LUPAȘ, OCTAVIAN. Voevozi și cneji români in județul Arad. Arad, 1941. „Concordia". 8°, 32 p. MEHEDINȚI, S. Was ist Siebenbur- gen ? București, 1940. Mon. Of și Impr. Statului, 8°, 105 p MOGA, Dr. IO AN D , înființarea gre- miului comercial român din Brașov. Brașov, 1941, Institut de arte grafice „Astra". 8, 40 p. (Extr. din Analele Academiei de înalte Studii Comerciale și Industriale din Cluj, Anul I). NETEA, VASILE, Ion Pop-Reteganul, Bio-bibliografie. București (1941). Edit. Cartea Rom. (Cunoștinți folositoare, Se- ria C, Nr. 1161 8°, 32 p. Lei 8. NETEA, VASILE, St O. losif. Vieața și opera lui. București (1941). Editura Cartea Rom. (Cunoștinți folositoare, Se- ria C, Nr. 117) 8°, 32 p. Lei 8. PFEIFFER, SEPP. Zur Geschichte der Madjarisierung der Szathmarer Deutsch- tums. [Sibiu, 1941]. Druck der Offizin Krafft & Drotleff. SAMMLUNG deutscher, italienischer und magyarischer Karten, die die eth- nische Lage Rumăniens, mit besonderer Riicksicht auf die westlichen Gebiete, darstellen (1857—1930). București, 1940 [Mon. Of., Impr. Națională] 14 tab. [Cu text paralel italian]. WITTSTOCK, ERWIN. Siebenbiirgen. Aufgabe und Schicksal. Aus der Novem- berfolge der Zeitschrift „die neue linie". [Brașov, 1940. Tip. Gott]. 8°, 7 p., 1 tab. TRANSILVANIA ORGAN AL ASTREI Anul 72 IUNIE Nr. 4-1941 CUPRINSUL: Transilvania, întoarcerea Basarabiei și a Bucovinei I. Lupaș, Românii dela Miazănoapte Silviu Dragomir, Românii din Banat Emanoil Bucuța, Românii din dreapta Dunării Ion Mușlea, Țara Oașului Emil Pop, Problema pădurilor din Ardealul de Nord Ion D. Moga, Numărul Românilor din Principatul Transilvaniei T. Bodogae, Biserica Ortodoxă română din Ungaria Vasile Scurtu, Ecoul poeziei lui Vasile Alecsandri în Nord-Vestul Ardealului CRONICI: Ion Breaza, I. L. Caragiale și Transilvania Și. Pașca, O carte italiană despre școala latinistă lacob Bădilă, Contribuții ardelene la istoria științelor Dr. Viorel Gligore, Două decenii în serviciul științei și al neamului la Clinica Medicală din Cluj I. Pătruț, Printre prizonierii români din Timoc ÎNSEMNĂRI: I. Ag., f Mitropolitul Alexandru Niculescu. — S. D., Recidivă semni- ficativă. — Ion Breazu, Jubileul Academiei Române. — I. Verbină, Mihail Cogălniceanu. — Un prieten care nu ne-a uitat: Gino Lupi. — Bimitrie Macrea, Ernst Gamillscheg. — 'I. B., Elena Popea. — Două reviste: „Dacia” și „Luceafărul”. BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (III) Tiparul Institutului de arte grafice „DACIA TRAIANĂ* s. a., Sibiu — 1941 -1186 Prețul Lei 30*— fN TARA oașului Satul Bicsad șl vârful Pietroasa Foto V. Pușcăria Foto Col. Dir. Propagandei într'o casa din Țara Oașului Pieptănătură de mireasă Joc