



-S.-f X24


ANUL 72


MAI


Nr. 3-1941


SIBIU




    Anul 72.


    Mai 1941


    Nr. 5.



            TRANSILVANIA



    Organ al ASTREI


        t NICOLAE IORGA


      Exact cu un deceniu înainte de proclamarea Independenței Re-
gatului Român, s'a născut, în Botoșanii Moldovei, ca odraslă a unei fa-
milii cu verificate tradiții cărturărești, un copil fenomenal t Nicolae
lor ga. Acestui copil-mlnune, cu trupul deșirat, dar cu ochii mari și
puternici ca două reflectoare, ursitoarele generoase îl fixaseră, încă din
leagăn, un curriculum vitae unic în felul său, — aș îndrăsnl să afirm —
In întreaga poveste dramatică a intelectualității umane. Mirulndu-1 dintru
început cu harul unei genialități complexe și cu o putere de muncă
de-a-dreptul înspăimântătoare, nu cred că Providența ar fl putut fi mal
generoasă decât a fost, față de neamul smerit, aproape necunoscut,
care l-a zămislit făptura și care tocmai atunci se opintea ca, după
lungi veacuri de robie trupească și spirituală, să pășească, cu fruntea
ridicată și cu mândria renăscută a vrerilor sale celor mal îndreptățite,
în lumina istoriei contimporane. Destinul onorofic, fără pereche de
triumfal, era următorul:

      prlntr'o nemal întâlnită sete de a ști, Nicolae lorga avea să devo-
reze, asemeni unul uriaș pururea nesățios, timpul șl spațiul, împingând până
dincolo de Imaginabil marginile cognoscibilului [într'o scurtă vieață de om;

      printr’o nepotolită osârdie de a orândui acest cognoscibil fără de
margini, de a-1 stăpâni critic șl de a-i desprinde, totdeauna îndrăzneț
și original, înălțătoarele, duioasele și hrănitoarele semnificații, Nicolae
lorga trebuia să fie un neîntrecut reconstructor și îndrumător de umanitate;

      prlntr'o Identificare caldă, zi de zi șl noapte de noapte, cu cele
mai legitime aspirații ale fraților săi întru românism, identificare căreia
in zadar i-am căuta altundeva asemănare, Nicolae lorga avea menirea
profetică de a revărsa, peste cadrele politice abia înfiripate ale tânărului
stat român, ca dlntf'un vulcan în neobosită erupțiune, lava fierbinte a
energiilor spirituale românești, răscolite ori unde In spațiu șl din pulberea
tuturor veacurilor apuse, dând noțiunilor de „neam românesc¹* șl de „stat
independent", vreme de-o jumătăte de secol, imboldul măreț al conștiinței


1

174


N. BUTA


de sine șl dându-le, cu deosebire, acel Irezistibil avânt dinamic, care
duce din Izbândă în izbândă șl care nu-șl strânge aripile, pentru o
clipă, decât in bucuria firească a biruințelor definitive, răsunătoare.

      Acestui destin copleșitor, care ar fl putut constitui, nu chemarea
distinctivă a unui muritor singuratic, cl o sarcină strivitoare pentru o
întreagă generație eroică de Sturm und Drang, copllul-mlnune Nicolae
lorga l-a întrupat prescrlțllle întocmai, până la ultima virgulă. Și-a în-
trebuințat talantul cu râvna celor mai aprinși dintre apostoli. A urcat,
treaptă de treaptă, linia destinului, fără pereche de glorios, cu prodi-
gioasa rodnicie șl siguranță cu care activează forțele elementare ale
naturii. Șl a dovedit, mai ales, contimporanilor săi uluițl, că dacă ființa
etnică a unul neam e răspândită pe un spațiu geografic redus șl dacă
conjuncturi Istorice deosebit de adverse nu i-au îngăduit afirmări po-
litice și militare de vastă reclamă universală, în schimb, același popor
poate săruta stelele șl-șl poate răcori fruntea, prin atingere cu bolta ce-
rească, dărulndu-șl sieși șl umanității exemplare de elită, de-o sublimă
vrednicie șl valoare spirituală.

      La șase ani, deci la vârsta în care noi abia dacă izbutlam să
rostim un Tatăl Nostru fără greșeli, Nicolae lorga știa o mare parte din
cronicele Moldovei. La 13 ani publica poezii; ceva mal târziu temerare
șl savante eseuri de critică literară. La 19 ani era absolventul precoce,
pe buzele tuturor, al Fac. de Litere șl Filosofle, un poliglot, un atoate
știutor pentru vremea și adolescența sa, am putea spune, deci: o per-
sonalitate. Cel câțiva ani petrecuțl în Germania șl Franța i-au adus
șl consacrarea plină de uimire a străinătății î Iar la vârsta de 25 de ani,
când semenii săi se luptau încă din greu cu mrejele tinereții visătoare,
Nicolae lorga era înscăunat ca titular al catedrei de Istorie universală
a Universității din București, era „profesorul predestinat", al cărui pre-
stigiu, în furtunoasă creștere, infrângea, suveran dincoace șl dincolo de
granițe, toate împotrivirile.

      Drumul pe care l-a parcurs, de atunci încoace, activitatea Iul to-
rențială va rămâne, de-a-pururl, de domeniul miracolului. Cu pasiunea
sa de cercetător neostenit, nețărmurită ca o furtună in veșnică deslăn-
țuîre, el s'a năpustit literalmente asupra câmpului, mal vast decât ori-
care altul, al trecutului speciei umane, desgropându-1 sub aspectele:
politic șl militar, religios, filosofic, literar, economic, artistic, cu un cu-
vânt, sub aspectul atât de variat al conceptelor cardinale de cultură și
civilizație, din a căror plăsmuire continuă, Interpenetrațiune perpetuă șl
Influințare reciprocă s'a urzit însăși drama mișcătoare a umanității. Din
acest punct de vedere — al trudnicei deveniri in toate domeniile de
vieață superioară — profesorul Nicolae lorga a ajuns să cunoască, dela

t NICOLAE IORGA


175


biblicul Adam până in zilele noastre, trecutul tuturor semințiilor de
seamă, care s’au iscat, au înflorit șl s'au stins vreodată pe suprafața
pământului. Tot ce a fost sublim sau tragic-omenesc intre cel doi poli
ai globului terestru a trecut măcar odată-prin lentila de foc a pătrunderii
sale superioare. Sub bolta craniului său, încăpătoare ca o superbă
cupolă, șl-au găsit, așadar, locul șl amintirea cuvenită, rând pe rând,
toate veacurile, toate experiențele, toate Înfăptuirile cu tâlc, toate ar-
cuirile de destin vrednice de luat aminte, fie colective, fie individuale.

     Pentru a se inălța pe un astfel de piedestal al omniprezenței spi-
rituale, el a citit, mal intâl, cu viteza unul telegar de sânge arab, tot
ce se acumulase, cu privire la preocupările sale, in bibliotecile româ-
nești și străine. A răscolit apoi, ca un pârjol de curiozitate, toate ar-
hivele mari ale Europei, păstrate in rafturi scumpe, ca la British Mu-
seum, sau in saci, ca la Constantlnopol, culegând șl reținând in ade-
vărate mormane de note sau cu memoria prodigioasă, o informație
aproape nemărginită. Cunoscând, inafară de cele slave și fino-ugrlce, toate
limbile continentului nostru, vorblndu-le sprinten și scriind in oricare din
ele cu ușurință, a izbutit astfel, in timp record, să fie apreciat ca o auto-
ritate științifică mondială, in special in ce privește Istoria Europei Cen-
trale, Sud-Estlce șl Răsăritene, intemelndu-și reputația universală pe
numeroase serii de publicații documentare proprii, pe mal multe zeci
de volume de interpretare judicioasă a problemelor celor mai contro-
versate ale câmpului de cercetare ales șl pe cuprinzătoare încercări
de sinteză cutezătoare, care l-au Împrăștiat numele șl prețuirea pentru
neamul său, cu litere aurite, săpate in scoarța de piele a volumelor re-
velatoare, in toate colțurile lumii. Aceste lucrări proprii, ca șl cele pri-
vitoare la trecutul neamului său, despre care vom vorbi mai încolo, au
putut să prezinte, cum e șl firesc, anumite insuficiențe in ce privește
puricarea metodică a amănuntelor, pentru care o gigantică strădanie
ca aceasta nu-1 îngăduia răgazul necesar, dar sub raportul intuirii ge-
niale a subiectelor șl sub acela al unui miraculos ‘dar de transpunere
a propriei sale inteligențe calde în lumea de idei și de sentimente a
momentelor istorice tratate, ele au deschis, in totdeauna, largi șl gene-
roase perspective de înțelegere reală, cuceritoare și dădeau, in toate
cazurile, sugestii dintre cele mai Ispititoare istoriografilor de pretutindeni.

     Pe planul istoriografiei universale acesta este cel mal sgârclt bilanț
de activitate ce se poate înscrie la activul său, bogat ca un Bărăgan
de grâne cu spicul încovoiat de povară, bilanț in fața căruia nici apo-
stolia pedagogică a Cehului Comenlus, nici puzderia de scrieri a ma-
relui Voi tal re și nici chiar opera prevestitoare de vârtej revoluționar
a Enclclopediștllor francezi la un loc nu sunt, ca volum de Im-
petuozitate scripturlstică, decât aproximativi termeni de comparație.


                                                                1*

176


N. BUTA


      Dar vâlvătaia pasiunel de cercetător a lui Nlcolae lorga, una de
proporții care nu se ivesc decât — poate — o singură dată într'o ju-
mătate de mileniu, a cuprins, în primul rând, cum era șl natural, po-
vestea îndurerată a propriului său neam. Această poveste smerită, dar
pilduitoare, totuși, în multe privințe, zăcuse îngropată, timp prea înde-
lungat, în vicisitudinile punctului geografic de întâlnire al unor „strâm-
bătățl*¹ cutropitoarq. Până la apariția lui providențială, puținul ce se
știa despre acest trecut de două milenii răzbătuse, până la urechile
noastre, din răzlețele, fragmentarele șl, adesea, inextricabilele însemnări
cronlcărești autohtone sau străine, din studiile întâmplătoare ale altora,
care nu i-au spintecat vălul decât Ici-colea, tangențial, rece și tenden-
țios, istoriografia noastră propriu zisă căznindu-se, tocmai în acel timp,
să Încheie faza primei sale înmuguriri romantice. Dacă unele dintre
capitolele sau momentele acestui trecut se învredniciseră, anterior, de-o
atențiune specială, cât de cât metodică și științifică în sensul modern
al cuvântului, interesul nostru pentru trecut se mărginea încă la linia
pur politică a destinului daco-roman în aceste părți ale lumii. Istoria
totalității etnicului românesc și a- totalității formelor sale de manife-
stare de-a-lungul vremurilor rămăsese învăluită în mister. Veacuri în-
tregi de afirmare autentic românească, atât dincoace cât șl dincolo de
Carpați, erau copleșite încă de întunericul cel mal desăvârșit și — poate —
din pricina arătată, unele dintre neamurile vecine, mai sărace în istorie
pozltlv-creatoare, dar cu înfumurări rasiale cu atât mal sgomotoase,
n'au întârziat să ne prezinte ca pe un popor fără obraz și carte de vi-
zită, deci fără drepturi firești inprescripHbile, întemeiate pe-o străveche
vrednicie proprie, în numeroasa familie, totdeauna cam certăreață, a
spațiului european,

      A răsărit insă pe neașteptate, ca un gigant de după creasta unul
munte dela marginea zărilor, făptura Istoricului Nlcolae lorga șl, în scurtă
trecere de timp, perdeaua întunericului a fost prefăcută în sdrențe. Lu-
mina cunoașterii multilaterale, pe care geniul lui a Izbutit să o pro-
iecteze peste pulberea groasă a veacurilor, a deslegat complet „enigma"
celei mai nenorocite dintre ramurile latinității. Istoriografia românească
a intrat atunci, cu un alaiu măreț, în Canaanul unei fertilități nebănuite,
Istoriografii adversari al neamului nostru căzând de, pe azi pe mâine,
într'o perioadă de strâmtorare, vrednică, pur și simplu, de compătimire.
Au fost suficiente circa două decenii de Blitz~Krieg istoriografie spre
a le distruge din temelii minciuna savant organizată șl spre a înfățișa
ființa șl trecutul românismului în cadrele adevărului Istoric adevărat.
Răsplata încordării supra-umane s'a ivit îndată; Nlcolae lorga, lăsând
mult în urmă gloria Iul Dlmitrie Cantemlr, a ajuns să troneze, ca
un suveran necontestat al cărturărlmel românești șl în numele popo-
rului „necunoscut" de ieri, în toate congresele istorice Internaționale...

t NICOLAE IORGA


177


      Spre a-1 caracteriza cât de palid nobila ispravă in acest din urmă
domeniu* a; recurge la o Imagine. Inchlpuițl-vă o veche casă boie-
rească* ctitorită odinioară de-o familie ilustră, în care au viețuit, vea-
curi de-a-rândul, generatii după generații și care ar fi năpădită, în
cursul anilor, de bălării stufoase pe dinafară și de păianjeni deși pe
dinlăuntru. Cu țigla țăndărită, cu zidurile crăpate, gata să se prăbu-
șească, cu ușile înfundate de cine știe când și cu pivnița plină de lu-
cruri netrebnice, intrate în putrefacție, ea ar aștepta meșterul Iscusit,
care să-i redea splendoarea veridică a vremurilor dispărute. Sub o
astfel de mizeră înfățișare se prezenta icoana trecutului nostru, în linie
mare, când sosi reconstructorul genial Nicolae lorga, fixându-și cu lă-
comie ochii asupra el șl propunându'și să o restaureze întocmai, S'a
apucat deci de lucru, mai intâlu cu cazmaua, îndepărtând bălăriile
crescute până la streașină șl făcându-1 accesibile Intrările. I-a forțat
în al doilea rând, ușile zăvorite, i-a șters pălangenlt șl i-a curățit sub-
solul, spre a-1 inventaria precis toate articulațiile în suferință. Printr’o
migăloasă șl uclgașă muncă de decenii, l-a refăcut, apoi, unitatea șl
consistența arhitectonică, stilul gingaș cu toate colțurile de umbră șl de
lumină, mergând până la cele mal neînsemnate detalii. In sfârșit, spre
a-și înscrie numele, ca nimenea altul, în slava cerului, a reînviat, unul
după altul, pe toți celce au trăit și s'au consumat, superior-uman, în
cuprinsul el Intim de odinioară, reîmprospătându-ne, ca intr’Q. duioasă
succesiune cinematografică, vieața însăși care s'a scurs, viforoasă uneori,
senină altădată, între zidurile adăpostltoare. Dacă cei ce au locult-o
vreodată au fost voevozl, le-a reintlnerit, cu bagheta magică a puterii
sale de evocare, după caz, fie ținuta maiestuoasă, fie caricatura vred-
nică de osândă. Dacă au fost principi ai bisericii sau simpli preoți cu-
cernici, le-a desgropat amintirea dela străjnlcla cu care au păzit dog-
mele sacre ale legii strămoșești, până la amănuntul ticului nervos, cu
care-șl frământau mătănille între degete. De au fost poeți veritabili sau
simpli versificatori mărunți, le-a relevat sbuclumul și chemarea, le-a
răscolit cenușa și le-a reînhumat-o, cu cuvenita evlavie, fie sub les-
pedea de marmoră a Panteonului românesc, fie undeva, în cimitirul din
jurul cupolei. Dacă au fost conducători de oști, care au îngenunchlat
vijelioase trufii de sultan, le-a reînvlorat aureola de „atlețl al creștină-
tății", Iar de au făcut parte, ca simple rămurele verzi, din codrul de
țărani al neamului însuși, le-a descifrat eroismul șl le-a prețuit contri-
buția masivă la stăruința noastră pe aceste meleaguri cu ochii înlăcri-
mați, de bucurie spirituală, al unul adevărat duhovnic al veacurilor...

      întreagă această operă măreață de suum cuique dare, într’un răstimp
atât de vast, a rodit mal multe sute de volume, mii de conferințe ti-
părite in broșuri, râuri veritabile de încrestărl fugare sau de acerbă

178


N. BUTA


polemică cu oricine ar fl schițat măcar vreun gest de contestare a con-
cluziilor la care s’a oprit mintea vajnicului Istoric, Pentru ca, de azi
înainte, nimeni să nu mal poată scrie vreun rând, în materie de Istorie
românească, fără a face, în prealabil, un popas lung în vasta bibliotecă
pe care a scris-o el însuși, de unul singur,; lucrând cât trei-patru ge-
nerații de specialiști la un loc.

      Oricât de titanică a fost însă opera de Istoriografie politică, mili-
tară, religioasă, filosofică, literară șl a. m, d,, a lui Nicolae lorga, tre-
cutul nu l-a confiscat, pe cum sar fl putut aștepta contimporanii săi,
toată capacitatea de muncă, toată acea vulcanică dăruire de sine, care
ne înfiorează cugetul. Alături de reconstructorul de vieață universală șl
românească, Nicolae lorga a Izbutit să cuprindă, prin predestlnațle, în
aceeași făptură singuratică șt pe cerberul sever al actualității. Cel puțin
patru decenti nu l-a scăpat un amănunt, oricât de prizărit, al cotidia-
nului politic, cultural, economic și social, nu a fost moment Intern, cu
oricât de mică răsfrângere asupra societății românești în genere, pe
care el să nu*l fl cântărit, aprobat, înțeles, îndrumat sau combătut. Sub
acest raport el ne-a întruchipat pe cel mal aprig, mai prodigios șl mai
vijelios sensibil dintre gazetari, pe conferențiarul cu vervă Inepuizabilă,
cu un cuvânt: pe neîntrecutul dascăl al nostru de flecare zl, pe „pro-
fesorul de nație" în cel mal clasic înțeles. Nu cred să existe undeva,
în cuprinsul hotarelor noastre etnice, un om măcar, care să nu-1 fl auzit
de nume șl nici intelectual, care să nu se fi împărtășit, măcar în treacăt
din clocotul acestui perpetuam mobile al vocației apostolice. El a în-
registrat doar fiece înmugurire de talent, a semnalat din timp pe toți
fruntașii de astăzi al spiritului românesc, fără să mal amintim Influlnța
sa hotăritoare asupra generației eroice a războiului nostru de întregire,
după părerea mea, cea mal sublimă operă de educație patriotică pe
care ne-a clnstlt-o. Ardealul șl celelalte provincii au fost smulse asu-
pritorilor de alt neam, în primul rând, cu „politica instinctului național",
pe care el a deslănțuit-o în mare măsură, cu credința, atotbiruitoare,
care s’a desprins din cărțile, articolele incendiare șl conferințele sale
măturătoare de îndoială, iar momentul tragic al bejeniei din „triunghiul
morțli" a fost bravat, de către Dinastie șl Neamul însângerat, datorită
asaltului moral pe care el l-a dat, necruțător,^asupra conștiințelor în
cumpăna Impasului greu, făcând să biruiască muceniceasca Iluminare în
funcție de răscumpărarea finală.

      Ceea ce a însemnat Nicolae lorga pentru Ardealul românesc, so-
cotesc că aproape nu mal este necesar să arăt, stăruitor, în paginile re-
vistei de față, care se adresează, înainte de toate, cadrelor intelectuale

t NICOLAE IORGA


179


ale provinciei noastre. Oricât de strivit ne-ar fi sufletul de piatra de
moară a prezentului, ajunge o simplă tresărire de memorie spre a-1 mă-
sura Importanța covârșitoare in ce privește integrarea noastră, a Arde-
lenilor, splritual-organlc, în ideea-forță a panromânlsmulul. E suficient,
cred, să spun, că ne-a cercetat, in tinerețe mal ales, toate vetrele de
rezistență daco-romană, ne-a văzut și preaslăvit, cu largi orizonturi de
vultur vizionar, toate clopotnițele în picioare ale neînfrântei noastre au-
tohtonii. După asemenea peregrinări pioase, făcute sub paza vigilentă
de fiecare clipă a „penelor de cocoș" de odinioară, întors în inima Re-
gatului Independent, a întemeiat dincolo de munți, cultul Ardealului.
Apoi din tiparnițele, care nu mal pridideau a-1 Imprima volumele, el
ne-a strecurat în suflete, prin poșta obișnuită, sau șl mal sigur, prin
strămoșeasca „vamă a cucului", lozinca vrăjită: Fiți mândri, Ardeleni,
de isprava dârjenlei voastre șl veghlați clipa apropiată a împlinirii „vi-
sului de aur" cu candela aprinsăI...

      Acum când închelu, cineva ml-ar putea zice, că n'am încercat să
schițez un portret omenesc, ci, din jucăușă fantezie puerilă, am făurit
un basm. Din fericire însă pentru neamul meu, basmul nu e basm^ cl
vieață reală, uluitoare, este dâra triumfală a trecerii pe pământ a celui
care a fost Nlcolae lorga. Omul acesta minune a trăit aievea. A țâșnit,
ca o năvalnică fântână arteziană, din glia noastră străveche. Timp de-o
jumătate de veac l-am auzit pașii de drumeț spre stele. Tot atâta timp
l-am văzut, străfulgerând zările trecutului șl ale prezentului, harul divin
al genialității. A impărățlt, sub ochii noștri, peste întreaga cărturărlme
românească, din toate timpurile. Șl și-a încheiat vieața intr’un chip tragic,
care l*a adăugat un Imens spor de aureolă;

      Când un neam întreg îl aruncă prima floare pe mormântul proaspăt,
să mulțumim deci Providenței generoase pentrucă ni l-a trimis.

N. BVTA

        ROMÂNII DINTRE TIMOC Șl MORAVA

     In Iugoslavia sunt trei regiuni cu populație românească: Banatul
iugoslav, Macedonia și Sârbia orientală dintre râurile Timoc și Morava.
După unele publicații străine, ca de ex, Knauers Welfatlas, (Berlin,
1938, pag. 147), numărul total al Românilor din Iugoslavia se ridică la
aproape o jumătate de milion de suflete: vreo 100.000 în Banatul în-
străinat, tot atâția în Macedonia, Iar în Sârbia de răsărit aproximativ
300.000. Aici, între Dunăre, Timoc șl Morava, etnograful bulgar S t o 1 a n
Romansky, după ce cutreerase toată regiunea, a găsit, la sfârșitul
războiului mondial (1918), 212.405 Români, Astăzi, în această regiune,
trăiesc, după profesorul german M. B1 o c k care a vfzltat-o nu demult,
aproximativ 300.000 de suflete.

     Dintre Românii din Iugoslavia aceștia sunt cel mai numeroși șl,
în același timp, cel mai puțin cunoscuțl de opinia noastră publică.

     In părțile răsăritene ale regiunii dintre Dunăre, Timoc șl Morava,
prin cercurile Doni Milanovaț, Cladova, Bârza Palanca, etc. acești
Români formează majorități de 82%, 91%, 88%, etc. Dacă tragem o
linie la răsărit de râul Morava aproape paralelă cu acesta, despărțlnd
regiunea mal sârbească din apropierea Moravei de regiunea mai ro-
mânească dinspre răsărit, obținem un teritoriu locuit de vreo 370,000
de suflete dintre care 73% sunt Români.

     După gralu, port și tip, Românii dintre Timoc șl Morava se îm-
part în două grupuri bine distincte. Unul mal mare, apusean, al „Un-
gurenilor", șt unul mult mai mic, format din satele așezate pe țărmul
Dunării dela Cladova la vale șl pe Valea Timocului în sus până la
Zalecear, al „Țăranilor". Cel dintâi au foarte multe asemănări cu Bă-
nățenii, Iar cel din urmă cu Oltenii.

     „Ungurenii" par a fi, în marea lor majoritate, coloniști veniți din
Banat, iar „Țăranii", din Oltenia. De altfel aceștia din urmă formează
majoritatea populației românești a regiunii dintre munții Mlroci, Du-

ROMÂNII DINTRE TIMOC Șl MORAVA                   181


năre și cursul inferior al Timocului, numită Craina, foarte asemănătoare
din punct de vedere geografic Olteniei, de care o desparte Dunărea.

      Colonizarea cu Români a Sârbiei orientale, in bună parte mun-
toasă, acoperită de păduri seculare, aproape nelocuită in veacurile tre-
cute, s’a făcut in secolul al XVI și al XVII, Sârbii din aceste părți sunt
mal noi. Cei din Craina sunt Montenegrini, stabiliți aci abia in secolul
al XIX.

      Sunt treizeci de ani de când doi invățați români, profesorul G.
Gluglea și regretatul G, Vâlsan, au vizitat pe acești frați ai noștri așa
de puțin cunoscuți (v. Gluglea-Vâlsan, Românii din Serbia in
Anuarul de Geografie și Antropogeografie, anul II, 1910—1911 șl Dela
Românii din Serbia, București, 1913). De atunci nu s'a aventurat nl-
ciun cercetător de al nostru pe aceste meleaguri.

      Acum patru ani, in toamna anului 1937, făcând anchete dialec-
tale pentru Atlasul Linguistic Român, am petrecut vreo 10 zile în
satul Jdrela, din Valea râului Mlava, care se varsă in Dunăre la vreo
15 km spre Apus de Baziaș. In rândurile ce urmează dau câteva ob-
servații pe care le-am făcut, cu acest prilej, privitoare la starea cultu-
rală și politică a Românilor din această parte neumblată de niciun in-
telectual român.

      Țin să accentuez dela început că autoritățile locale iugoslave nu
numai că nu mi-au făcut nicio greutate cât timp am petrecut la Jdrela,
ci dimpotrivă au fost cât se poate de prevenitoare cu mine, S au în-
grijit să fiu bine găzduit și bine hrănit, N'am fost spionat, n'au fost
interogațl s'au amenințați sătenii cu care am stat de vorbă, cum ml s'a
întâmplat când am încercat — zadarnic — să anchetez pentru A L R
un sat din regiunea Vidinulul în Bulgaria. Impresia mea a fost că au-
toritățile iugoslave nu aveau nici cea mal mică bătaie de cap cu Ro-
mânii din interiorul Iugoslaviei,

      De fapt, Românii aceștia — vorbesc despre „Ungureni" — n'au
nici cea mal rudimentară conștiință națională șl nici urmă de vreo or-
ganizație culturală, economică sau politică. Au — e adevărat — o con-
știință etnică; știu că sunt Români și nu Sârbi,

      Școli — natural sârbești — n'au aproape de loc prin părțile
acelea. Știutori de carte sunt foarte puțini printre dânșii. De altfel nici
aceștia nu citesc niciodată vreo gazetă sau vreo carte sârbească.

      Li se pare foarte natural ca administrația, școala, biserica să în-
trebuințeze oficial exclusiv limba sârbească. Nu le-ar veni nici odată
in minte să se plângă că copiilor nu le e permis să pronunțe nldo
vorbă românească nu numai în școală, dar nici chiar în curtea școalei.
El sunt convinși că așa trebue să fie șl că așa este pe tot rotocolul pă-
mântului.

182


E. PETROVICI


      Când le-am spus că la Cluj nu știe nimeni sârbește, o femele,
foarte mirată, a exclamat:

      — Val, dar vot Ia Cluj n’avețt școli?

      Intelectuali n'au deloc. In satul Jdrela nu era niciun elev de liceu.
De asemenea nici în celelalte sate românești din Valea Mlavel.

      Cazul notarului din Jdrela care era român, pe jumătate sârblzat,
e cu totul excepțional. De altfel înainte de a fi numit la Jdrela nici nu
prea știa românește. Aci a învățat limba satului, asemenea celor mal
mulfl dintre intelectualii sârbi care stau mal mult timp în regiune.

      Bisericile sunt foarte rare pe aici: la zece sate câte o biserică.
E deci dela sine înțeles că educația religioasă a poporului e Inexistentă.
Oamenii nu știu nici să zică un Tatăl nostru. De altfel nici nu știu ce
e aceea. La întrebarea mea cum se roagă, mi-au răspuns:

      — Ne rugăm să ne dea Dumnezeu sănătate, să dea rod îmbel-
șugat, etc.

      Fiind locașurile de rugăciune atât de rare, nici nu au obiceiul de
a merge la biserică. Un preot din satul fruntaș românesc Sânmihal, din
Banatul iugoslav, ml-a spus că de douăzeci de ani, în flecare toamnă,
vin o mulțime de Români de peste Dunăre — mulțl chiar din satul
Jdrela — să se tocmească la culesul porumbului în satele românești
din Banat. In dumineci șl sărbători stau în grupuri mari de bărbați șl
femei in piața bisericii și așteaptă să fie angajați de vreun gospodar
mal chiabur. De douăzeci de ani acest preot n*a văzut nlclunul dintre
ei intrând în biserică.

      Preoțtmea sârbească, crescută în spirit național sârbesc, se pre-
ocupă mai mult de sârblzarea acestei populații decât de educarea el
în spirit religios, ceea ce nu s’ar putea face decât in limba poporului.

      Și lucrul acesta il găsesc Românii de pe Valea Mlavel natural ca
preotul să facă slujba în limbă slavă șl să se Înțeleagă cu ei sârbește.
Cu atât mal rău pentru acela care nu știe sârbește. O singură dată ml
s'a plâns o femele bătrână că nu se poate spovedi, căci n'o înțelege
preotul. In loc să-l asculte spovedania, preotul ii șl pune patrafirul pe
cap — bătrâna îl zicea patrafirului „catrlnța popii" — bolborosește
câteva rugăciuni neînțelese, la onorarul cuvenit și o lasă pe biata bă-
trână cu sufletul nepregătit pentru înfricoșatul ceas al morțlL

      Asemănătoare e starea la aproape toți Românii dintre Tlmoc șl
Morava. Numai „Țăranii" din Cralna, din apropierea Dunării șl Tlmo-
cului, având o brumă de Intelectuali șt o țărănime mal chiabură, în-
cearcă să se organizeze pe baze naționale. De o camdată au întemeiat
vreo 50 de cooperative de consum, grupate într'o federație a coopera-
tivelor din Cralna. Scriptele organizației se fac sârbește. Nici In titlu
nu se amintește nimica despre Români.

ROMÂNII DINTRE TIMOC $1 MORAVA


183


      Din Inițiativa federației cooperativelor românești din Banatul iu-
goslav' s'a hotărât contopirea celor două grupări economice românești.
Autoritățile centrale iugoslave s’au opus insă energic.

      De altfel orice ar putea contribui la deșteptarea națională a ace-
stor Români era ținut cu grijă la distanță de aceste regiuni de către gu-
vernanții dela Belgrad, Astfel n'au permis elevilor originari din Cralna
să se înscrie în secția românească a liceului de stat din Vârșeț₍ cu mo-
tivarea că această secție a fost înființată numai pentru Românii din
Banatul iugoslav.

      Statul român n*a putut face până acuma nimic pentru Românii
din Sârbla. In cursul tratativelor dintre România șl Iugoslavia în ve-
derea încheierii unei convenții școlare șl bisericești, ori de câte ori de-
legații noștri au amintit numai de existența acestor Români, delegația
iugoslavă a respins — de-a-dreptul Indignată — Ideea posibilității extinderii
postulatelor convenției șl asupra lor.

      In felul acesta au reușit autoritățile sârbești să mențle, în secolul
al XX, mase mari de Români într'o stare de totală lipsă, nu numai de
cele mal elementare drepturi naționale, dar șl de cea mal mică licărire
de voință de a șt le câștiga.

      Așa ceva e de neînchipuit în altă parte. Să ne aducem aminte
că la noi șl Țiganii s'au organizat într'o Asociație a „Romilor".

      Astfel, stăpânltorll dela Belgrad sperau că acești Români se vor
sârblza' încetul cu încetul, înainte de a se deștepta. Am auzit, chiar
dela notarul din Jdrela, care vorbea șl despre satul Iul natal Rașanaț
— curat românesc, cu 1630 de suflete — că, mai spre Apus, prin sate
curat românești, sunt multe familii care au adoptat ca limbă vorbită în
casă limba sârbă. In Jdrela șl în satele din jur n'am observat nimic
asemănător.

      Mal degrabă se românizează, Sârbii din satele pur românești. La
Jdrela, în singura „căfană" din sat, l-am auzit pe notar, secretarul pri-
măriei, învățătorul — ultimii doi sârbi — vorbind ore întregi numai
românește, cu familia cafegiului, glumind într'un gralu bănățenesc sa-
vuros cu fiica acestuia, care nu de mult se logodise. Pe urmă am aflat
că proprietarul cafenelei era Sârb. Cât am stat la Jdrela nu l-am auzit,
pe el șl familia lui, pronunțând un singur cuvânt sârbesc. Șl de aceștia
sunt mulți, mai ales în părțile mal românești de către răsărit.

      Prin urmare, în ciuda lipsei unei conștiințe naționale, Românii
dintre Tlmoc șl Ațorava rezistă destul de bine sârblzăril. Se naște acum
întrebarea: Oare acești Români nu se vor deștepta în sfârșit și ei la o
vieață națională, asemănătoare Românilor din Ardeal? Am văzut că
exemplul fraților lor din Banatul Iugoslav nu-i atinge. De douăzeci de
ani cutreeră ca bieți muncitori agricoli bogatele sate românești din Ba-

184


E. PETROVICI


natul Iugoslav și n’au idee că bisericile șl școalele de acolo sunt ro-
mânești. Intre gospodarii români bănățeni, mândri de averea lor și de
standardul de vieață pe care l-au atins, și această turmă săracă, timidă,
în căutare de lucru nu s*a stabilit nlciun contact. Am aflat la Jdrela
lucruri și mai uluitoare. Regiunea fiind destul de săracă — pământul
arător e cam pietros, neroditor șl puțin — locuitorii din Jdrela șl din
satele învecinate se duc in alte părți la muncă, în Banat, după cum
am văzut ca muncitori agricoli, șl în localitățile Bor șl Senjskt Rudnik,
ca minieri. înainte de războiul mondial mergeau în... România. îi an-
gaja un agent, îl ducea în grupuri mari Ia Raduievaț, lângă Negotln,
de unde cu vaporul îl transporta pe moșia de pe malul Dunării a unui
„prenț", cum ziceau el. Acest prinț trebue să fi fost un Obrenovlci, care
șl astăzi ml se pare are întinse moșii în județul Dolj, Nenorociți! ace-
știa, care în vleața lor au făcut de vreo zece ori drumul în România,
n’au văzut niciun sat, cu atât mai puțin un oraș românesc. Cu sătenii
localnici n’au avut nlciun contact. De altfel putem să ne închipuim că
țăranii de pe moșia prințului nu se uitau cu ochi prietenoși la acești
concurențt care făceau să scadă prețul muncii. E probabil că admini-
stratorii de pe moșiile prințului șl agenții care îi angajau erau tot sârbi.
Perspectiva deșteptării conștiinței naționale a Românilor din Sârbla
orientală este deci destul de întunecată. Administrația sârbească, în opo-
ziție cu cea bulgărească din regiunea Vidinului, a avut abilitatea să nu
facă simțită de acești Români presiunea continuă, exercitată asupra lor,
pentru a-1 menține în amorțire. Dacă se vor găsi tineri entuziaști care
să Încerce să-i caute pe acești Români la ei acasă, ca să le deschidă
ochii să vadă că, în ziua de astăzi, ei sunt ca o rămășiță din veacu-
rile trecute, când se mal găseau neamuri care să trăiască în bezna
lipsită de orice licărire a conștiinței, dacă atunci acești frați al noștri
vor începe să dea semne de vieață, vecinii noștri sârbi să nu ne-o ia
în nume de rău. La fel au făcut șl el cu frații lor de sub stăpâniri
străine; la fel ar face șl ei în locul nostru,

E. PETROVICI

        PREABUNUL ÎMPĂRAT

     Roma atinge cea mal înaltă culme a puterii șl gloriei pe timpul
domniei împăratului Tralan. După ce secole dearândul a luptat îm-
potriva unul destin neînduplecat, care o împingea spre cucerirea lumii
întregi șl care rezervase poporului roman o măreție neîngăduită altor
neamuri, Roma găsește în acest împărat întruparea volnțli ei de reali-
zare universală. Căci împăratul nu era decât umilul servitor al Ideii impe-
riale romane, pe care o reprezenta divinitatea abstractă a Romei: ma-
iestății ei erau închinate toate faptele Iul strălucite șl dela ea se revărsa
apoi asupră-1 puterea șl aureola gloriei.

     Tralan s’a pus în slujba Romei, concepută ca eternitate în timp
și universalitate în spațiu, încă înainte de a îmbrăca hlamida de îm-
părat ; a servit-o ca ostaș la frontierele Imperiului, ceea ce a rămas
întotdeauna, mai întâtu șl mal presus de toate, apărând și ducând la
victorie Inslgnlile Romei, El a fost ridicat mal sus decât ar fl sperat
vreodată, la o putere mal mult decât omenească, dupăce a onorat nu-
mele Romei șl l-a Impus respectului multor popoare, Incărcându-șl nu-
mele cu gloria faptelor de arme, el a sosit în leagănul șl reședința Im-
periului cu fața arsă de soarele fierbinte al Siriei șl înăsprită de vân-
turile înghețate din Flandra, dar cu ochii strălucitori de mândria de a
fi împodobit pretutindeni nebiruitele aquile romane cu laurii IsbânzH,

     Dupăce bătrânul senator, înălțat pe tren, Nerva, șl-a închis ochii,
Tralan nu s'a grăbit spre Roma, atras de purpura Imperială, cl a mai
zăbovit un an în Germania Superioară, unde era nevoe de prezența
unul general de prestigiul Iul spre a Impune respect triburilor barbare
care turburau această provincie. Pentruca Imperiul să se poată desvolta
șl propăși in Interior trebuia să fie asigurată mal întâi liniștea la hota-
rele cele mal îndepărtate. In felul acesta, Tralan îșl începe domnia prin
a rămânea soldat, a cărui misiune primordială era apărarea frontierelor;
întârzierea Iul în Nordul Imperiului reprezintă un program politic, este
manifestul de început de domole al unul soldat. Iar când a intrat în

:â6


NICOLAE LASCU


cetatea celor șapte coline, simplul șl modestul soldat din provincia ro-
manizată a Spaniei, n'a admis să 1 se facă nici o primire fastuoasă și
triumfală: el venea pe jos, fără nici un cortegiu, umil pelerin spre tem-
plul Marel Zeițe Roma; copleșit și Înfiorat de Destinul ce-1 Îndruma
pașii într'acolo, el îi aduce prinos de închinare șl recunoștință pentru
faptul că învrednicea pe cel dintâi provincial cu diadema imperială.
Era acesta un omagiu adus Romei de către toate provinciile care pri-
miseră binefacerile stăpânirii ei șl, în același timp, se stabilea o unitate
simbolică a întregului Imperiu. Și Spania, întâia provincie romanizată,
ișl trimite pe cel mai ales fiu al el să lupte pentru onoarea, puterea șt
victoria Romei-Mame.

       înălțat la rangul suprem, Tralan n'a fost cuprins, ca unii dintre
înaintași, de beția șt de vârtejul înălțimilor, cl s'a arătat, cu atât mai
mult, stăpânit de sentimentul răspunderii pe care l-o Impunea puterea
sa nemăsurată. Deși născut departe de Roma, conștiința misiunii Iul de
reprezentant al maestățll ei pe pământ și de înfăptuitor al volnțli ei
de stăpânire universală a făcut din Tralan un Roman în cea mal înaltă
accepțiune a cuvântului. Roma fiind pentru el o entitate de natură di-
vină șl eternă, Tralan are un respect religios pentru trecutul el de glorie
șt pentru tradițiile ei, care i-au dat strălucirea prin veacuri. De aceea,
el a căutat să-și asocieze la domnie toți factorii care duseseră la mă-
reția Romei, încă din cele mai vechi timpuri, reluând firul tradiției pu-
terii romane. Pentru acest militar înzestrat cu un spirit hotărit șl lucid,
deprins prin educația de soldat să cunoască valoarea autorității, Impe-
riul nu era decât o formă politică impusă de noile condiții de vieață,
create de extinderea frontierelor geopolitlce. Aceasta nu implica neso-
cotirea formelor și instituțiilor care au contribuit la nașterea și mărirea
Imperiului prin cucerirea lumii; dimpotrivă, ele trebuiau înconjurate de
respect șl deferență, ca unele care sintetizau sâmburele dădător de
vieață șl totodată, elementul de continuitate dealungul timpurilor. Numai
așa se explică de ce Tralan s'a străduit să dea Senatului, care perso-
nifica, în pregnanta formulă Senatus Populusque Romanus, întreaga
istorie și trecutul glorios al Romei, prestigiul Iul de odinioară; el a
restabilit, astfel, firul tradiției romane, pe care unii dintre înaintași, or-
biți de zădărnicia unei străluciri efemere, au încercat s'o calce în pi-
cioare. Această semnificație trebue dată repunerii în circulația generală
a monetelor republicane, în care se vedea triumful Iul Paulus Aemillus
sau care reprezentau pe Marcellus, oferind Iul lupiter Feretrianul tro-
feul unui general dușman omorit.

      Reînviind glorioasele tradiții ale Romei republicane, împăratul și-a
câștigat de partea sa vechile familii nobile, care au contribuit la mă-
rirea Romei, au salvat-o în momentele grele dela începuturi, când își

PREABUNUL IMPÂRAT                         181


refăcea puterile din înfrângeri catastrofale, dar care mal făceau încă
opoziție regimului imperial. Ceva mal mult : a dat Senatului, care în
ultimul timp fusese îndepărtat dela conducerea efectivă a Statului, au-
toritatea de pe timpul când impunea popoarelor lumii legile Romei,
împăratul se considera numai un comandant militar suprem ale cărui
acte de politică externă erau consfințite prlntr’o hotărîre a Senatului.
Astfel, pentru a cita un singur caz, când, în primul războiu cu Dacii,
Tralan a înfrânt Sarmizegethusa, ultima fortăreață a lui Decebal, șl când
regele dac a fost silit să ceară pace, condițiile impuse de învingător au
trebuit să fie ratificate de Senat; trimișii lui Decebal s’au dus la Roma
șl s'au adresat Senatului, iar pacea n'a fost considerată definitivă, decât
după această ratificare. In felul acesta, bătrânii Romei își reluau rolul
de odinioară, botărînd asupra destinelor lumii, Față de vederile poli-
tice, atât de înțelepte, ale Iul Tralan, de a respecta șl pune în onoare
vechile tradiții romane, Senatorii, care vedeau în împărat personificarea
puterii de expansiune mondială a Romei, nu s'au amestecat în condu-
cerea Imperiului, decât atunci când împăratul le cerea aceasta, și nu
au luat niciodată altă inițiativă, decât aceea de a înmulți pe monumen-
tele publice mărturiile admirației șl recunoștinței lor pentru Monarh;
el au căutat să fie, nu conducătorii, cl servitorii Statului șl al Romei,
așa cum era împăratul, înaintea tuturora.

      Dar Tralan s'a îngrijit nu numai de reabilitarea vechilor instituții
politice, cl s'a străduit să ridice șl pe plan social demnitatea poporului,
decăzut în ultimul timp din cauza adulațiunilor și, mai ales, a delega-
țlunllor ce se practicau pe scară întinsă. Proclamând, încă dela luarea
în mână a frânelor Imperiului, că nici un cetățean cinstit nu trebue să
mal aibă teamă pentru vieața șl bunurile sale, că a fost înlăturată
pentru totdeauna mărturia sclavilor împotriva stăpânilor pentru crime
de Stat, Tralan își dădea seama că dacă e greu să guvernezi un popor
de nesupuși, este Imposibil să domnești peste un popor servil. Măsu-
rile pe care acest admirabil administrator le-a luat în favoarea popo-
rului, l-au atras afecțiunea și devotamentul nemărginit al acestuia. Tralan
a lucrat cu cea mal mare ardoare la asigurarea bunel stări a supușilor
săi, instaurând cea mai fericită epocă pentru locuitorii Imperiului.
Abundența și prosperitatea au fost readuse în Italia, atât de greu în-
cercată încă de pe timpul războaielor civile șl din cauza Invaziei marel
proprietăți; medaliile și monumentele publice sunt o mărturie a recu-
noștinței arătate împăratului pentru renașterea pe care Italia a cunoscut-o.
Italia dăduse odinioară pe cel mal buni fll al el pentru cucerirea Im-
periului, de aceea, această țară trebuia să-șl reia vechea înfățișare, cu
plugari robuști și harnici, cu odrasle numeroase șl pline de vigoare.
Roma avea nevoie de soldați, pe care nu-1 putea da o țară săracă șl

188


NICOLAE LASCU


depopulată; de aici efortul Iul Traian de a reda Italiei prosperitatea
prin reîntoarcerea la munca pământului italic, precum și prin reglemen-
tarea asistenței copilului la orașe, din care împăratul șl-a făcut un titlu
de onoare. Prin această asistență el devenea binefăcătorul șl părintele
unei generații întregi care se ridica pe cheltuiala împăratului, spre a
servi apoi în armată pentru mărirea Romei,

      Traian a avut o deosebită grijă și pentru monumentalitatea Romei,
capitala lumii, înfrumusețând-o cu o mulțime de opere arhitectonice.
Era aceasta o datorie dela care nu se putea sustrage, iar nu o ambiție
a împăratului, pentrucă nu exista nici un alt oraș care să se poată ase-
măna cu Roma, singura Urbs, care se confunda cu însuși rotogolul pă-
mântului (Orbis). Șl în acest domeniu el a fost un fidel continuator al
unei vechi șl neîntrerupte tradiții romane; Romanii se pregăteau pentru
stăpânirea lumii, de aceea împodobeau Roma ca pe o capitală de di-
mensiuni gigantice, care să poată cuprinde Universul întreg. Profund
roman prin caracter, spirit șl gusturi, Traian readuce arta romană pe
căile sale tradiționale, dupăce sub Nero și Domițtan ea împrumutase
unele trăsături de somptuositate și fast asiatic, redându-1 calitățile ei
naționale de măreție practică șl utilitate grandioasă. Romanii au realizat
în artă măreția materială în toată realitatea ei, exprimând forța, trăi-
nicia, durata. Caracteristica artei romane din timpul domniei lui Traian
este eminamente romană prin monumentalitatea el. Trecând peste ne-
număratele opere arhitectonice de utilitate publică, amintim doar Forul
lui Traian, cea mal aleasă podoabă a Romei șl — după mărturia scrii-
torilor antici — o operă unică în lume. Dar nu numai Roma, ci șl
Italia șl întregul Imperiu au fost împodobite cu monumente de tot felul.
Nici unul dintre împărații din Familia lulia sau Dinastia Flavillor n'a
contribuit în așa măsură ca Traian să acopere lumea cu monumentele
măreției romane. Intre ruinele ce ne-au rămas pe cuprinsul Imperiului
cele mal numeroase datează din timpul domniei acestui împărat, care
a întemeiat orașe nouă, a restaurat altele ruinate, a construit apaducte,   ;

terme, gimnazii, teatre, foruri, așa încât epitetul de „arhitect al Univer- 1

sulul**, dat lui de Eutroplu, corespundea unei realități unanim recuno-
scute. Toate aceste monumente arhitectonice erau un instrument admi-
rabil in opera lui de stăpânire șl pacificare universală; în același timp,
ele făceau „să strălucească fericirea omenirii** și arătau gloria împăra-
tului, Ele dădeau satisfacție trebuințelor șl gustului artistic al poporului
roman, mândru de aceste creațiunl, iar pentru supuși constituiau o con-
solare și o mulțumire de a fl părtașii atâtor binefaceri pe care împă-
ratul le revărsa asupra Imperiului. Căci ce aspirații mal înalte puteau
avea neamurile pământului de sub scutul ocrotitor al Romei, decât de
a trăi în siguranța binefăcătoare a păcii romane, de a fi apărați în in-

PREABUNUL IMPÂRAT


189


terior de dreptatea — devenită legendară — pe care împăratul o îm-
părțea tuturor, de a se ști conduși de o administrație, supraveghlată
direct de către împărat șl de a se bucura de prosperitatea generală
ce domnea în Imperiu ? I

       Dacă pe plan Intern Tralan a reluat, prlntr'o serie de măsuri sa-
lutare, firul vechel tradiții romane, în politica externă domnia Iul, ca-
racterizată prlntr un Imperialism agresiv șl cuceritor, reprezintă o cul-
minate a expansiunii teritoriale a Imperiului, Interpret al volnțll de do-
minare a Romei, el simțea că este datoria sa cea mal înaltă șl cea mai
absolută de a se subordona acestei voințe; înafară de orice conside-
rente de însușiri personale sau de avantajil publice șl de prestigiu, el
simțea că această voință de dominare este însăși rațiunea de a fl șl ne-
cesitatea fundamentală a existenței Imperiului. împăratul, acolitul divin
al Zeității Protectoare a Universului, avea datoria sacră de a înlătura
orice nesiguranță, orice primejdie ce ar fi putut aduce vreo atingere
eternității destinului imperial al Romei, Testamentul politic lăsat de Au-
gustus urmașilor, ca Imperiul să rămână între frontierele pe care se
părea că natura le fixase — Oceanul la Vest, Rinul șl Dunărea la
Nord, Eufratul la Est, deșerturlle Arabiel șl Africei la Sud — era de-
pășit acum de starea de spirit generală, care afla în Traian un demn
înfăptuitor al celor hotărîte de Roma Eternă, Amintirea vechel glorii
militare a Romei nu se stinsese cu totul din sufletul Romanilor, El nu
puteau trece cu vederea că mândria lor națională sângera Încă de umi-
lința de a fi fost învinși de Părți, iar rușinea de a plăti tribut regelui
Decebal trebuia spălată cu orice sacrificii. Mișcarea aceasta a opiniei
publice corespundea de minune cu dorințele tainice ale împăratului,
care primise educație militară și-șl valorificase talentele de general pe
câmpul de luptă, In felul acesta, Traian, sprijinit în acțiuni militare glo-
rioase, de sentimentele de revanșă ale poporului, de afecțiunea admi-
rativă a Senatului șl de hotărîrea șl forța combativă a legiunilor Romei,
a dat Imperiului, prin cucerirea Daciei și a Mesopotamlel, cea mai mare
întindere pe care a avut-o vreodată. Șl Destinul a volt ca acest soldat,
ridicat prin faptele Iul de arme la cea mai înaltă treaptă a Imperiului,
să-și găsească moartea pe când conducea un războiu în Răsărit, Nici
nu se putea un apus mai măreț pentru el, decât printre soldați în mij-
locul cărora își dusese cea mal mare parte a vieții, dupăce șl în timp
de pace, prlntr'o politică înțeleaptă și generoasă, a servit ideia impe-
rială romană. Senatul în semn de recunoștință pentru devotamentul cu
care a servit această *ldee, pentrucă domnia lui a fost „ epoca cea mai
fericită pentru neamul omenesc", l-a acordat epitetul onorific de „Op-
timus", Preabunul. Până la căderea Imperiului, el a personificat însu-
șirile caracteristice ale figurii imperiale: spiritul de dreptate, bunătatea
2

190


NICOLAE LASCU


și mai ales, valoarea militară, iar universalitatea acestei judecăți era
sintetizată în aclamația ce se făcea la urcarea pe tron a unul nou dom-
nitor: „Să fii mal fericit decât August șl mal bun decât Traian**. In
secolele următoare faima puterii ș{ a spiritului său de dreptate a în-
florit în legendă; imaginația Evului Mediu a pus pe Papa Grlgore cel
Mare să se roage pentru salvarea din Infern a acestui păgân, singurul
dintre oamenii născuți după venirea lut Crist mântuiți fără botez, Iar
Dante 11 întâlnește printre sufletele fericite care primesc răsplata gloriei
veșnice, pentrucă au Iubit șl împărțit dreptatea în lume.

       Pentru noi el este Preabunul împărat, întemeietorul. Cucerind țara
celor ce credeau in nemurire, a adus pe aceste plaiuri o frântură din
eternitatea Romei. In inima Cetății Eterne în mărețul for al împăratului
cuceritor, stă săpată în marmoră, mal tare decât dintele miilor de ani,
Cartea Facerii neamului nostru. Coloana lui Traian, cea mai grandioasă
expreslune istorică la care arta figurată romană a ajuns vreodată, în-
fățișează epopeea luptei unui popor disprețuitor de moarte, dar care-șt
iubia țara, împotriva puterii nemăsurate a Romei, Nu știi ce să admiri
mal mult, hotărirea fermă a Romanilor de a învinge, sau dârzenia și
disperarea cu care poporul lui Decebal îsi apără glia strămoșească.
Scenele ce reprezintă desfășurarea întâmplărilor din cele două războaie
au o succesiune din ce în ce mal dramatică, până spre desnodământul
final, dare este cea mal patetică scenă de pe întreaga coloană. Când
se dovedește zădarnlcă orice încercare de a opri înaintarea Implacabilă
a soldaților împărătești, când fruntașii preferă să bea cupa cu venin
decât să cadă în robie, Decebal, văzându-șl spulberat orice vis de
glorie șl măreție, pierdută însăși existența patriei, se străpunge cu pro-
prla-1 sabie, înainte de a fl prins de cavaleria romană. Dar Destinul îșl
urmează calea: printre autohtonii legați de ogorul străbun apar oameni
noul, aduși din toate colțurile. Imperiului; cu toții vin insă in numele
Romei Eterne, aducătoare de bunăstare și civilizație. Căci, prin cuce-
rirea lui, Traian nu aduce in Dacia pustiul distrugerii, ci asvârle cu
. dărnicie, în brazda scăldată în sânge, sămânța rodnică a unei vieți nouă;
Dela Cezar șl Augustus, care au pus temelii trainice civilizației romane
in Apus, geniul Romei nu s'a mai manifestat cu atâta putere creatoare
ca acuma. Lumina civilizației, adusă de Traian aici, a rămas mereu
aprinsă prin veacuri; ea n'a putut fl stinsă de nlcluna din vicisitudinile
Istoriei. Valuri de barbarie, jafuri și pustiiri s’au abătut asupra vlăsta-
relor altoite de Roma; neamuri silnice șl stăpâniri vrășmașe au ținut in
intunerec șl sclavie pe fii falnicilor legionari, lăsațl de Traian în numele
Romei, Dar el au supraviețuit tuturor revărsărilor, retrăgându-se în Ce-
tatea de munți a Carpaților, de unde se coborau apoi spre dealurile

PREABUNUL Imparat


1$1


domoale șl se întindeau până departe în câmpiile încinse de brâul ar-
gintiu al apelor. Chiar atunci când trupul neamului a fost fărâmițat,
când se părea că a fost secătuit orice Izvor de vieață șl s'a pierdut
orice urmă de cultură din cauza veștmintelor străine pe care le îmbrăca,
flacăra nobilă a romanității a pâlpălt neîntrerupt Numele magic al
Romei, care a rămas la rădăcina numelui însuși al acestui neam, a
hrănit-o cu sevă nepieritoare. împotriva tuturor adversităților, această
flacără a crescut mereu, a încălzit sufletul neamului și a topit lanțurile
despărțitoare ale robiei: după aproape două mii de ani, dlntr'o turmă
risipită de sclavi s'a format pe întinderile vechel Dacii un popor mândru
de a se ști descendent al Romei puternice șl binefăcătoare,

       ... Iar acum, când orânduiri vremelnice au despărțit din nou
trupul neamului șl i-au sfâșiat sufletul, figura Preabunulul împărat, aso-
ciată la aceea a Romei Mame, trebue să apară scăldată în lumină de
apoteoză. Ea trebue să fie pentru toți o mustrare șl un simbol: o mu-
strare, pentrucă nevrednicia noastră a lăsat să fie știrbit patrimoniul
Daciei de odinioară, moștenire sfântă a împăratului întemeietor. Um-
brele soldațllor Romei vor rătăci printre ruinele castrelor romane
dela Porollssum șl dela Larglana șl nu se vor odihni până ce
urmașii lor nu vor străjul din nou acolo unde l-a așezat Tralan.
Ea mai trebue să fie șl un simbol pentru ea, în desnădejde, să mal
credem încă în planurile tainice ale Providenței care veghează asupra
fiilor Romei, Vijelii trecătoare, puhoaie turburi șl sălbatice nu vor putea
— după cum n’a putut nld potopul celor două milenii — mișca nicluna
din pletrlle unghiulare pe care Tralan le-a pus la temelia așezării sale,
pecetluite cu veșnicia Romei, Roma să fie, ca și în trecut, vatra dela
care șă luăm focul sacru al conștiinței originii și misiunii noastre în
lume; și, asemenea eroului din legendă, care căpăta puteri nouă la
atingerea pământului străbun, din bezna viitorului să ne întoarcem mereu
privirile înapoi spre făclia ce dela Roma luminează de două mii de
ani. Să nu uităm că chiar atunci când Dacia a fost părăsită de armată
și oficialități, cel mulțl și umili au rămas să înfrunte toate primejdiile,
înfrățiți cu pământul pe care-i așezase pentru totdeauna Preabunul îm-
părat. Șl l-a găsit aici Istoria, șl-i va găsi atâta timp cât pământul acesta
va mal fi locuit de oamenii „Popoarele modelate de pământul pe care
prind rădăcini, se supun legilor lui. Șl nu va fi putere pe lume care
să le împiedice a tinde mereu să împlinească, veac după veac șl mi-
leniu după mileniu, poruncile legilor pământului lor. Nlclo suferință,
nlclo jertfă, nlclo sângerare nu le va înspăimânta. Nlclo huzurle a păcii
nu le va moleși până intr'atâta, ca să se supună, fără luptă unor legi
omenești streine, protlvnlce pământului din care se hrănesc",

NICOLAE LASCU

2*

ROMÂNII In transilvania medievală

     Numărul covârșitor de mare al Românilor în Transilvania a con-
stituit pentru istoriografia maghiară o chinuitoare realitate, pe care s'a
străduit cu toate mijloacele să o ascundă. Eliminarea Românilor din
categoria realităților istorice existente în vremea așezării Ungurilor în
Bazinul Carpatic era o cerință a științei istorice maghiare, impusă de
rațiuni de stat. Numai prin teoria discontinuității noastre și a imigrării
românești din Sud la Nordul Dunării, târziu, cu aproape două veacuri
după constituirea regatului ungar, se putea justifica eliminarea celei
mai mari părți a locuitorilor transilvani, a Românilor, din vieața poli-
tică, și ținerea lor în stare de aservire de către națiunea alcătuitoare
de stat: Ungurii.

     Subordonând realitățile istorice unor cerințe politice, istorio-
grafia maghiară veche și modernă adoptă o metodă de reconstrucție
istorică cu totul curioasă în ceeace privește pătrunderea stăpânirii un-
gurești în Transilvania. In timp ce, pentru a dovedi stăpânirea efec-
tivă a acestei provincii de către Unguri, cel puțin din timpul primului
lor rege, Ștefan I zis cel Sfânt (1001—1038) istoricii maghiari recurg la
informațiile unor cronici târzii, apreciind datele acestor cronici ca au-
tentice, pasagiile din aceleași izvoare narative cari arată preexistența
Românilor în Transilvania, le consideră ca neautentice, sau târziu in-
terpolate, admițând ca mijloc de dovedire a vechimii elementului ro-
mânesc nu izvoarele narative, ci exclusiv documentul destul de târziu.

     Astfel cronicile ungurești știu despre lupta în interiorul Transil-
vaniei a regelui Ștefan I, cu păgânul duce Gyula, care fu înfrânt
și în locul căruia regele ar fi așezat pe rudenia sa Zoltan. Tot
acest rege ar fi înființat în Transilvania și episcopia catolică de Alba-
Iulia, a cărei origine însă istoria critică ungară o precizează a se fi
datorat regelui Ladislau (1077—1095), și tot Ștefan I ar fi organizat
apoi și apărarea graniței de Răsărit prin Secui.

ROMANII IN TRANSILVANIA MEDIEVALA


193


      Aceleași cronici ungurești însă, — în special Anonymus, Keza
șiTuroczy, — arată că Ungurii au cucerit Transilvania dela Ro-
mâni și Slavi și că Secuii, în momentul așezării lor în Carpați, au
găsit acolo pe Români. Cercetând documentele, se constată că nu
există nici un act autentic care să confirme povestirile cronicarilor, în
afară de câteva acte târzii, de îndoelnică veracitate, care înregistrează
o tradiție creată în jurul persoanei, devenită legendară, a primului rege
Ștefan, sau a tot atât de proslăvite! figuri a regelui Ladislau cel Sfânt.
Dimpotrivă, din sec. XI nu există nici un act autentic care să dove-
dească existența în acest veac în Transilvania a vre-unei autorități po-
litice sau bisericești ungare.

      Abia la 1103 este amintit, pentru întâia oară, un Mercuriu prin-
ceps ultrasilvanus, a cărui existență este confirmată și la 1111 și 1113.¹)
In aceiași ani 1111—1113 este amintit documentar cel dintâi episcop
transilvan „dominus Symon ultrasylvanus".²)

      In ce privește pe reprezentantul supremei autorități în Transil-
vania, numirea de principe dispare, și după un hiatus de aproape șapte
decenii apare documentar, la anul 1176, Leustachius cu titlul in-
stituției autohtone de voevod transilvan.

      Acest hiatus de aproape șapte decenii este cu atât mai semnifi-
cativ, cu cât tocmai în acest timp regii ungari au așezat coloniști pe
Sași în Transilvania, acordându-le privilegii cari limitau puterea voe-
vodului pe teritorul dăruit coloniștilor. Aceeași limitare a puterii voe-
vodale au impus-o regii unguri și față de teritoriul unde au fost așe-
zați Secuii. Cum însă din diploma andreană (1224) care confirmă pri-
vilegiile acordate Sașilor de regele Gheza II (1141—1162) se poate
presupune că, în momentul venirii Sașilor în Transilvania, exista voe-
vodatul transilvan, dar nici un document contimporan nu ne dovedește
existența vreunui asemenea voevod ca făcând parte din demnitarii re-
gatului, concluzia ce se impune este că regele ungar nu dispunea încă
de instituția voevodatului transilvan ca de un organ executiv al puterii
regale, dimpotrivă tindea la limitarea puterii voevodale. Mercurius,
amintit în anii 1103, 1111, 1113, cu acel titlu impropriu de „princeps"
ultrasylvanus, nu poate fi dovedit că a funcționat vre-o dată în Tran-
silvania. Documentele îl arată doar ca demnitar al regatului, iar cali-
tatea lui de „principe" al Transilvaniei probabil nu s'a deosebit de
acea de un fel de episcopus in partibus infidelium. Abia cu Leu-
____________ «

      1) I. Lupaș, Realites historiques dana le voivodat de Transylvanie du XH-e
— au XVI-e siecle. In La Transylvanie (Academie Roumaine) Bucarest, 1938, pag. 166.

      s) Mai sunt amintiti documentar episcopii: Baranus (1139), Walther (1156—1158),
Vilcina (1166—1169), Paul (1181—1185) și Adrian (1187—1202) Temesvăry L.
Erdely kozepkori piispokei, Cluj, 1922.

194


ION D. MOGA


stachie (1176) putem considera începută seria voevozilor transilvani
ca organ executiv al puterii regale.

      Cam în aceași situație, de episcopus in partibus infidelium, au
trebuit să fie și episcopii transilvani Simon, Baranus, Valterși
Vil cina. Dintre episcopii amintiți, singur despre Paul (1181—1185)
se poate bănui că a venit în Transilvania, după ce din calitatea sa de
prepozit de Szekesfehervâr și notar al cancelariei regale, a fost numit
episcop transilvan. Toți înaintașii lui sunt amintiți documentar doar
prezenți la cancelaria regală ca demnitari. Nici un document nu vor-
bește de prezența și activitatea lor în Transilvania. Nici un document
nu amintește vre-o donație, sau alte mijloace de înzestrare a acestei
episcopii, până în a doua jumătate a sec. XII. Abia Paul poate veni
într'o Transilvanie cu un început de organizare politică-administrativă,
fiind sigur de a putea strânge dijme dela populația tot mai numeroasă
catolică a Sașilor și Secuilor. Urmașul său, Adrian, are în anii
1192—96 o ceartă pentru aceste dijme cu prepozitul sas din Sibiu, a
cărui prepozitură fu înființată abia la 1191. Căci, în adevăr, organi-
zarea politică administrativă a Transilvaniei începe abia în a doua ju-
mătate a sec. XII și continuă în sec. XIII. Numai în aceste veacuri
apar comitatele ca unități politice administrative, introduse de regii
ungari. In această privință istoricul ungur Pesty Fr. *) constată că,
documentar, aceste comitate din Transilvania apar în ordinea urmă-
toare: Alba (Feher) la 1175, Cluj (Kolozs) la 1175, Solnoc (Szolnok-
Zonuk) la 1193, Târnava (Kukiilo) la 1217, Dobâca (Doboka) la 1230,
și Hunedoara (Hunyad) la 1276, la cari se adaogă mai târziu „scau-
nele" Secuilor de pe cursul superior al Mureșului și Carpații Răsări-
teni și „scaunele" Sașilor de pe „Pământul Regal" (Fundus Regius).

      Aceste constatări au o deosebită importanță, fiindcă numai în
lumina operei de organizație târzie a Transilvaniei se poate explica
just de ce Românii abia acum apar amintiți documentar.

      Dar mutismul mărturiilor referitoare la prezența Românilor în Tran-
silvania în sec. XII nu este atât de categoric pe cât se pare. Istoriografia
maghiară în general este de acord asupra valabilității acelui pasagiu din
cronicele ungurești, în care, povestindu-se venirirea Secuilor din Panonia
spre Transilvania, se spune: „non tamen Pannoniae, sed cum Blackis
in montibus confinii sortem habuerunt. Unde Blackis commixti literis
ipsorum uti perbibentur". In ce privește timpul și locul unde trebue
fixată această mărturie a cronicelor ungurești privitoare la .„soarta co-


      *) Zimmermann-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen
in Siebenbiirgen. Hermannstadt, 1892, voi. L, pag. 1—2.

      SJ Pesty Frigyes, Az eltiint regi vârmegyek, Budapest, 1880, voi. I, p. 18.

ROMANII IN TRANSILVANIA MEDIEVALA


195


mună" pe care au avut-o Secuii cu Românii și în mijlocul lor, e ne-
cesar să se sublinieze că „montes confinii" (= munții de graniță) nu
puteau fi Carpații Răsăriteni, ci versantul occidental al Munțiilor
Apuseni, pe care stăpânirea maghiară încă nu-i trecuse. In sprijinul
acestei interpretări vine nu numai faptul că în vremea când s'a
petrecut această deplasare a Secuilor, Ungurii n'au ajuns să cunoască
încă Carpații Răsăriteni, ci și faptul că numai la punctul de con-
tact al Carpaților Nordici cu Munții Apuseni se păstrează numirea
de „havas" dată de Unguri Carpaților, în numele „Țării Oașului". De
altfel și cel mai recent istoric al Secuilor, Dr. N. Asztalos, este
nevoit să admită că potrivit mărturiilor documentare, cele mai vechi
așezări secuești nu sunt în interiorul Transilvaniei, ci în Bihor,¹) deci
aici au ajuns întâia oră Secuii în atingere cu Românii. Timpul când s'a
făcut această deplasare a Secuilor spre Munții Apuseni trebue să se
admită că a fost cel puțin cu un secol înainte ca Secuii să apară do-
cumentar amintiți ca locuind în Transilvania, deci veacul XI. In inte-
riorul Transilvaniei, când apar documentar Secuii, ei sunt amintiți si-
multan cu Sașii coloniști și Românii băștinași. Până la această dată
însă a existat o îndelungă conviețuire româno-secuiască, mărturisită de
forma de așezare a satelor secuești, formă care n'are nici un element
comun cu cele obișinuite în Ungaria, ci era specific transilvană și iden~
tică cu cea românească, * ² ³) pe care Secuii și-au însușit-o probabil încă
din regiunile bihorene.

      Aceeași vechime și prioritate a Românilor se constată și din do-
cumentele referitoare la așezarea Sașilor în Transilvania. Anume în
documentul privilegial, pe lângă indicarea teritoriului dăruit noilor
coloniști între Orăștie și Baraolt se mai precizează următoarele: „Iar
afară de cele de mai sus zise le-am dat pădurea Românilor și Bissenilor
(sylvam Blachorum et Bissenorum) dimpreună cu apele, ca să se fo-
losească de ele în comun cu susnumițil Români și Bisseni și să nu fie
datori a face nici un serviciu pentru aceasta, bucurându-se de mai
suszisa libertate".⁸) E adevărat că acest pasagiu îl cunoaștem numai
dintr'o confirmare a privilegiilor săsești de către Andrei II la 30 Noem-
vrie 1224. Multe din elementele cuprinse în această diplomă de con-
firmare (Andreanum) vor fi fost adăogiri și precizări noui. Sylva Bla-
chorum et Bissenorum nu putea fi un adaos nou. In această privință
e lămuritor documentul din 1210, în care se arată că regele Andrei II


      *) Dr. Asztalos Miklos, A szekelyek tartinele letelepulesiikig, în Erdelyi
Muzeum, XXXVII kot. Uj folyam III. 1932/4— 6 sz. Cluj-Kolozsvâr, 1932.,


      ?)Prinz Gyula, Die Siedlungsformen Ungarns, în Ungarische Jahrbiicher,
1924.


      ³) Z i mm ermann - Verner , Urkb, I pag. 32—35.

196


ION D. MOGA


la cererea de ajutor a regelui bulgar Asan Burul „Rex ipse loachinum
Comitem Sibiniensem, associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bis-
senis in subsidium transmisit".¹)

      Teritoriul de pe care a fost recrutată această armată de Sași, Români,
Secui și Biseni, este cel indicat în Andreanum: „Dela Orăștie la Ba-
raolt cu țara Secuilor din țara Sebus și cu țara Draus să fie un popor
să se socotească sub un jude", deci aproximativ întreg Sudul Tran-
silvaniei pus sub autoritatea comitelui din Sibiu. Conform icoanei et-
nografice dată de documentul de mai sus pentru acest teritoriu, este
semnificativă și concludentă absenta totală a Ungurilor în Sudul Tran-
silvaniei la începutul veacului XIII și importanța ostășască a Româ-
nilor în raport cu Secuii și cu Bisenii, Românii fiind amintiți în locul
al doilea, după Sași. Prezența militară a Românilor — ne lasă să în-
trevedem sensul în care trebue înțeles dreptul acordat Sașilor de a
folosi pădurea Românilor și a Bisenilor în comun cu aceștia: o egali-
tate de drepturi, precum egală era și îndatorirea de a participa în ar-
mata regatului. Această cristalizare a situației de drept a izvorît din
realități anterioare documentului din anul 1210 și deci pomenirea Ro-
mânilor ca proprietari ai lui sylva Blachorum et Bissenorum nu trebue
raportată la anul 1224, când s’a dat diploma andreiană, ci la situația
pe care au găsit-o Sașii la mijlocul sec. XII, când regele Geza II i-a
așezat în Transilvania.

      Astfel stând lucrurile, nu se mai poate vorbi de mutismul izvoa-
relor documentare referitoare la Români până la începutul sec. XIII;
dimpotrivă se poate constata că, dela apariția primelor știri documen-
tare, referitoare la populația Transilvaniei, Românii sunt arătați ca bă-
știnași și aici la Sud, ca și în Maramureș și Bihor, Zarand, Banat și
Hunedoara,

      Opera de colonizare săvârșită de regii unguri în sec. XII. în Tran-
silvania a ajuns să fie completată în anii 1211—22 de când datează
documentele referitoare la colonizarea cavalerilor teutoni în Țara Bârsei,
în colțul Sud-Estic al Transilvaniei. Precizând la 1222 drepturile pe
care le acordă acestor cavaleri, regele Andrei II spune că Teutonii
sunt liberi să-și aducă sare dela Ocne câte șase corăbii pe Murăș și
pe Olt, precizând că această libertate „ita concessimus, quod nullum
tributum debeant persolvere nec populi eorum, cum transierint per-
terram Siculorum aut per terram Blacorum".*)


    *) Karacsonyi Jănos, Az erdelyi szekelyek elso hadjârata 1210-ben, Sză-
zadok, 1912.

    ²) Zimmermann — Werner, Urkb., I, p. 18—20.

ROMÂNII IN TRANSILVANIA MEDIEVALA


197


      Acest „terra Blacorum" corespunde geograficește românescului
„Țara Oltului", în cadrul căreia Românii au trăit ca liberi proprietari
de pământ, după vechile lor obiceiuri juridice ca în Maramureș, Banat, etc.

      Asemenea „țări", indicând o unitate geografică-administrativă se
mai constată documentar în Țara Bârsei, Țara Hațegului, Țara Oașului,
Valea Rodnei, etc,, care toate sunt numiri geografice regionale, speci-
fice românești. Pentru Românii din sec. XII—XIII, când pătrunde pu-
terea ungară in aceste regiuni, teritoriul Transilvaniei se împărțea po-
liticește și geograficește după sumedenia „țărilor" în care erau grupați.

      Pentru Unguri întreg acest teritoriu era o oarecare „țară de din-
colo de pădure" (Munții Apuseni), o „terra ultra sylvana" în ungurește
Erdely, numire generică pe care Românii ca băștinași n'au avut-o, dar
pe care au primit-o mai târziu dela Unguri în forma Erdelia sau Ardeal.¹)

      Pe măsură ce regii Unguri înaintau cu organizarea administrativă
în Transilvania, înființând comitatele, ei fură siliți să țină seama de
vieața administrativă-juridică a celor mai multe din aceste „țări" ro-
mânești, care și-au păstrat o vieață internă juridică proprie.

      Procesul de organizare administrativă a Transilvaniei primi o mor-
tală lovitură prin năvălirea Tătarilor la 1241, năvălire care spulberă
tot ceea ce autoritatea politică și bisericească a putut consolida în
aceste regiuni. După trecerea acestui cataclism, a fost nevoie de mai
bine de un veac pentru ca organizarea politică, administrativă, reli-
gioasă și economică să se cristalizeze în forme durabile. Documentele
numeroase din acest veac oferă un viu tablou al procesului de nouă
orânduire a Transilvaniei și cele mai multe din ele nu vorbesc*decât
de fixări de granițe între proprietăți.

      Numărul Ungurilor, proprietari în Transilvania, sporește în această
epocă, nu însă in măsură de a justifica pretențiile istoriografiei ma-
ghiare, care susține că potrivit numirilor de localități, cuprinse în re-
gistrul parohiilor catolice din Transilvania, existente in anii 1352—7 ’)
aspectul etnic al acestei provincii ar fi in covârșitoare măsură ungu-
resc. Afirmând acest lucru, se trece cu vederea că numitul registru nu
cuprinde întreg teritoriul Transilvaniei, că el amintește numai locali-
tățile care sunt reședințe de parohii catolice, nu și pe celelalte sate
numeroase și că inșirarea acestor localități în registrul dijmelor papale
nu sunt o dovadă că ele erau locuite exclusiv de Unguri și Sași ca-
tolici și nu și de Români ortodocși. In această privință este semnifi-
cativ faptul că din cele 235 numiri de reședințe de parohii cuprinse


      *) I. Lup aș, o. c, p. 165—7.

      ²) O r t va y T., Magyarorszăg egyhâzi foldleirâsa a XIV szdzad elejen, Buda-
pest, 1892, p. 607 squ.

198


ION D. MOGA


în eparhia Episcopiei de Alba-Iulia, care cuprindea centrul, Răsăritul
și Nordul Transilvaniei până în Carpați, scăzând cele 87 de numiri
legate de sfinți și de vieața religioasă, în restul numirilor găsim foarte
des forma de pronunție românească, nu ungurească.

      Cât de pripite sunt concluziile, trase de istoriografia maghiară din
registrul mai sus amintit, o dovedește un document dela sfârșitul vea-
cului al XllI-lea, care aruncă o vie lumină atât asupra compoziției
etnice a Transilvaniei, cât și a felului cum s’a înstăpânit nobilimea un-
gară în aceste regiuni.

      Evenimentele care au precedat data acestui document sunt cu-
noscute. După năvălirea Tătarilor, regele Bela IV procedează la recon-
struirea țării și județele (comitatele) fură reorganizate și în Transil-
vania. Liniștea dinlăuntru și dinafară a favorizat această nouă cuce-
rire și vechea populație băștinașe de agricultori și păstori fu supusă de
noii stăpâni la tot mai grele contribuțiuni în produse naturale, în bani
și in slujbe, în timp ce și puterea regală, la rândul ei, își pretindea
veniturile din produsele agricole „decima" și din păstorit „quinqua-
gessima ovium“ numită și darea Românilor „census Valachorum".

      Față de aceste insuportabile exigențe, bună parte a populației bă-
știnașe, frustată de libera proprietate a moșiei, a fugit de pe pămân-
turile ajunse în proprietatea nobilimei, refugiindu-se fie pe proprietățile
Bisericii catolice, de obicei scutite total sau în parte de impozitele re-
gale, fie pe pământurile regale, unde nu erau supuși la dări și slujbe
iobăgești.

      Nobilimea, văzându-se amenințată să rămână fără muncitori agri-
coli și fără veniturile trase din păstorit, obținu dela rege readucerea cu
forța a celor fugiți de pe moșiile nobilitare.

      Acest moment ni-1 desvălue documentul dat de regele Andrei III
la anul 1293, în care se spune: „Când Noi, siliți să luăm frânele dom-
niei, dupăce am ținut sfat cu toți baronii noștri cu Noi întruniți, am
poruncit ca toți Românii locuitori pe pământurile nobililor și pe alte
pământuri și pe prediul Nostru regal Secaș, să fie rechemați, [readuși
și acei ce nu vor, să fie constrânși să revină, dacă în urma poruncii
Noastre tari nu vor să se resemneze a se reîntoarce în aceste părți
(scl. possessionibus nobilium N. A.), fiindcă totuși ni se dovedește
că Domnul Ladislau, odinioară serenisimul rege al Ungariei, prea iubit
frate al Nostru părintesc, pentru iertarea păcatelor sale a făcut Capit-
lului Bisericii din Bălgrad (Alba-Iulia N. A.) o danie în acel chip, ca
pe oarecari pământuri ale acestui Capitlu, Fileșd și Aiud numite, di-
stincte și separate de pământurile episcopești, 60 de proprietăți ale Ro-
mânilor să rămână și să dăinuiască în libertate și siguranță, (scutite)
de orice dare și strânsură regală, anume quinquagessim, decima și

ROMÂNII IN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ


199


oricare altele, pe acei Români executorii (regali) să-i trateze ca fiind
cu desăvârșire imuni, după cum toate acestea în scrisorile amintitului
rege... pe larg vedem că se cuprind** ...')

      In lumina acestui document, ce valoare mai poate avea registrul
dijmelor papale din anii 1332—7 pentru stabilirea situației etnice a
Transilvaniei la începutul sec, XIV, de vreme ce avem dovedit * cazul
concret că din simpla amintire în acest registru a Aiudului, ca reșe-
dință de parohie catolică, nu se poate vedea prezența pe teritoriul
acestei localități a cel puțin 60 proprietari Români? Dar precizarea
din textul documentului că ordinul de readucere cu forța se referă la
„universos Olachos in possessionibus nobilium residentes" lămurește
două chestiuni fundamentale pentru istoriografia noastră. întâi că acești
Români nu sunt pomeniți ca „venetici" (advenas), ci ca dăinuitori acolo
(ibi residentes) dinainte de cotropirea populației agricole-pastorale de
către nobilimea ungară cu dări iobăgești. Apoi, că deși cauzele eco-
nomice produc efecte identice în sânul populațiunii cu aceleași înde-
letniciri, la acest exod participă numai Românii, o populație agricolă
pastorală ungurească nefiind amintită în aceste regiuni. Se impune deci
conclusia firească, anume că vastele teritorii nobilitare din județele zise
mai târziu „ungurești" aveau la sfârșitul sec. XIII o populație aproape
în întregime românească.

      Consiliul ținut „omnium baronum nobiscum assidencium**, de care
amintește în acest document regele ungar, este fără îndoială cel întrunit
în ziua de 22 Februarie 1291 la Alba-Iulia, la care a participat numai
nobilimea ungară și prelații Bisericii catolice, unde s'au fixat drepturile
acestora.* ²) Opera de reorganizare politică, săvârșită atunci privea deci
centrul, Nordul și Vestul Transilvaniei, mai precis: cu excepția regiunei
Rodnei și a Maramureșului, teritoriile așa ziselor comitate ungurești,
în care, după cum arată documentul citat, Românii au început să fie
aserviți obligațiunilor iobăgești.

      Reorganizarea Transilvaniei Sud-Estice se face în dieta ținută în
11 Martie 1291 la Alba-Iulia, din hotărîrile căreia nu cunoaștem decât


         Quod cum nos constricti susceptis regiminis aculeis, habito consilio omnium
baronum nostrorum nobiscum assidencium, universos Olacos in possesionibus nobi-
lium vel quorumlibet aliorum residentes, ac predium nostrum regalem Seekes vocatum,
ordinassemus revocări, reduci et eciam compelli redire invitos, si forte nostre in hac
parte non aquiescerent părere jussioni¹¹... (Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria
Românilor, I, p. 522; Tcfctsch und Firnhaber, Urkundenbuch 1, p. 105; Monumenta
Hungariae Historica — Diplomataria, X, p. 81).


       2) A. Decei, Contribation ă l’etude de la situation politique des^Roumains de
Transyluanie au XlII-e et au XlV-e siecle în Revue de Transyluanie. Tome VI,
Nr. 2,p. 225.

200                          ION D. MOGA


un amănunt: precizarea dreptului de proprietate a episcopului Ugrinus
asupra Făgărașului și a Sâmbetei, dar la care știm că au participat și
Românii deopotrivă cu nobilii unguri, cu Sașii și Secuii.¹) Deși con-
testată de unii autori unguri, valoarea și sensul participării Românilor
la această dietă, d-1 A. Decei aduce dovezi noi și hotăritoare despre
rolul militar și politic avut de Românii din aceste părți ale Transilvaniei.

     Participarea noastră militară cunoscută din documentul dela 1210
este întărită de alt document din 1288, prin care Episcopul de Strigoniu
cheamă în numele Papei la luptă pe Ardeleni, anume pe Sași, Secui
și pe Românii dtn regiunile Sibiului și a Bârsei împotriva excomuni-
catului rege Ladislau IV.* ²) Iar participarea Românilor la dieta țării, pe
lângă mărturia dela 11 Martie 1291 este confirmată și de convocarea
lor alături de nobilimea ungară, de Sași și de Secui în „congregatio
generalis" din anul 1355,®) totatâtea dovezi concludente despre starea
Românilor de proprietari liberi, cu drepturi egale Sașilor și Secuilor și
asemenea Românilor din Banat, Maramureș și Hunedoara.

     Aceasta era deci, în temeiul dovezilor documentare, situația et-
nică a Transilvaniei medievale: o masă aproape compactă de Români
băștinași, printre care autoritatea regală ungară a așezat un restrâns
număr de Unguri cari constituiau nobilimea latifundiară, de Secui și
de coloniști Sași.

ION D. MOGA


      *) Zimmermann-Werner, Urkundenbuch I, p. 171.

      s) Decei, o. e„ p. 214.


      ²) Decei, o. c., p. 228.

        PROFESORUL DR. PETRU BARBU

(1864—1941)

     Dintre vârstnicii săi din Banat numai puțini îl mal supraviețuiesc.
Doar protolerell Sebastian Olarlu dela Făget, Traian Oprea dela Vârșeț
ți Dr, Ștefan Pop, profesor onorar al Academiei teologice dela Caran-
sebeș, Iar dintre mireni, colegii săi de școală, avocațli Dr. Gheorghe
Dobrln dela Lugoj șl Dr, Petru Coraeanu dela Oravlța, ambii foști pre-
fecți al Caraș-Severlnulul, Asfințitul generației lor, generație Încărcată
de slavă națională, ce prin suferințe șl prin sacrificii a înfăptuit Unirea,
e pe sfârșite... Unii s'au săvârșit înaintea întregirii. Alții au supravle-
țult-o și au consolidat-o. Iar pe cel din urmă, Intre ei șl pe Petru Barbu,
11 sdrobește durerea prăbușirii hotarelor, fundamentate șl Înălțate șl prin
ființa lor jertfelnică.

     Astfel se Îndeplinește, cu adevărat, prorocla poetului:

               „Din zi în zi pădurea bătrână se rărește
               Azi un stejar, mâne altul, pe rând se prăbușește
               Și largi poene triste rămân în urma lor..

     Cu obârșie în era absolutismului austriac, cu tinerețe luptătoare în
cea a dualismului austro-ungar (1867) — această generație bănățeană,
potrivnică pasivității politice, inițiată în conferința dela Mercurea din
1869, vede — prin Dr. Alexandru Mocsonyl —Inutilitatea Me-
morandului (Românilor din Transilvania și Ungaria) dela 1892—1894
și la parte — prin Dr, Aurel C, Popovlci — în acțiunea Replicei.
(Chestiunea română din Transilvania șl Ungaria. Replica junimel române
academice din Transilvania șl Ungaria la „Răspunsul" dat de tinerimea
academică maghiară „Memoriului" studenților universitari din România
dela 1892).

     In adunarea națională din 5 Noemvrie 1905 dela Lugoj, a celor
10.000 bănățeni, care cer „ștergerea legilor ce atacă șl nedreptățesc
limba șl naționalitatea română șl vatămă autonomia bisericii șl a școalel
confesionale, căci el țin mai presus de toate la limba șl naționalitatea

202


DR. CORNEL CORNEANU


lor și mai bine mor, decât să le schimbe", — această generație deter-
mină activitatea politică a Românilor bănățeni, ca in alegerile parla-
mentare din 29 Aprilie £ 1906 să înfrângă oligarhia, biruind în circum-
scripțiile electorale Bocșa, Lugoj, Ora vița, Șasea și Zorlenț și alegând,
cu majorități sdrobitoare, deputațl dietali pe Coriolan Brediceanu, Dr,
Gheorghe Popovlci, Dr, Aurel Novac șl Dr, Ștefan Petrovlci,

      Dar deodată cu accentuarea luptei naționale, sporesc șl persecu-
țiile. Biserica și școala, așezămlntele culturale, sociale șl cele economice
sunt lovite prin legi meșteșugite, create anume pentru distrugerea lor.
Presa e îngrădită, iar libertatea individuală limitată. Generația de sa-
crificii, ce se stinge curată șl luminată ca făclia de ceară din zorile
învierii Domnului, biruiește insă și această prigoană. Ultima, dar cea
mal întunecată prigoană,..

      Trăirea profesorului Petru Barbu se integrează în vieața, in jertfele,
în făptuirile și în biruințele acestei generații. Născut la 7 Mai 1864 în
Lugoj, el fu crescut în umbra bisericii lugojene, cea cu tradiție ecle-
siastică șl națională bicentenară, de părintele său, Lazar Hâzi Barbu
— ctitor al celor două Cruci ortodoxe, cea din piața cea mare din
fața bisericii catedrale unite și cea din piața bisericii noastre celei mari.
In piața Lugojului era din vremuri îndepărtate o monumentală cruce
de stejar care, putrezind, comuna bisericească, comerciantul Dimitrie
Georgevici și credinciosul losif Terzia, au ridicat, — în timpul domniei
împăratului Francisc I (1792—1835) și sub arhlpăstorlrea mitropolitului
Ștefan Stratimlrovlcl (1790—1830) dela Carlovlț, cel care a cerut Vienei
independența politică șl supremația sârbească a Banatului, — o cruce
de marmoră, cumpărată în Pesta, Această cruce deteriorându-se, mem-
brul comitetului parohial Lazăr Hâzi Barbu o înlocuiește la 1887, cu
cea de astăzi.

      Petru Barbu ia bacalaureatul în 1884 la liceul ortodox din Brașov,
condus de directorul Ștefan losif și urmează în anii 1884—1888 Facul-
tatea de teologie a Universității din Cernăuți, ilustrată de profesorii
Isidor Onclul, Alexie Comoroșan, Vladimlr Repta, Euseblu și Constantin
Popovici, luvenal Stefanelli, Emilian Voiuțchi, Ion G, Sblera ș, a, și
oblăduită de mitropolitul Dr, Silvestru Morariu-Andrievici. Studiile și
le întregește la Universitățile din Viena, Graț și Berlin, specializându-se
în deosebi în domeniul catiheticei; la 1891 iși ia doctoratul în teologie,
învățatul episcop Nicolae Popea, membru al Academiei 'Ro-
mâne, îl numește, în 16 Iulie 1892, profesor la Istitutul teologic-peda-
gogic din Caransebeș, la care funcționează alături de profesorii Dr, losif
I, Olarlu, Gherasim Sârb, Dr, Gheorghe Dragomir, Gheorghe Petrescu,
Dr, Constantin Popasu, Andrei Ghidiu, Dr. Ștefan Pop, Dr. Dimitrie
Cioloca, Dr, Vasile Lolchița, Dr, Moise lenciu ș, a,, până la 1 Martie

PROFESORUL DR. PETRU BARBU


2o3


1937, când trece la pensie. La 16 Decemvrie 1920 episcopul Dr. loslf
Tr. Bădescu îl onorează șl cu conducerea acestui Institut, înființat
— prin rezoluțiunea imperială din 17 Decemvrie 1820 — la 1822 ca
secție românească a „Școalei clericale" cu cursuri de trei ani, de pe
lângă episcopia Caransebeș—Vârșeț, cu profesori ca Andrei Șaguna,
Ignatle Vuia, Nicolae Tlncu-Velea, lacob Popovlcl, Demetriu Teodori-
Roșiu. Școală susținută prin contribuția credincioșilor la tasul al II-lea
introdus prin circularele dela 27 Aprilie și 26 Octomvrie 1822 ale ad-
ministratorului eparhial Sinesie Radivoievlci, Această secție e „trans-
locată** de episcopul loan Popasu, in 1 Noemvrle 1865 la Caransebeș
șl are ca profesori pe Gheorghe Peșteanu, Mlhail Velceanu, loan Mi-
hallovici, Filip Musta, loslf Tempea, Gheorghe Mărginean, Filip Adam,
loan Nemoian, Vasile Mândrean, Petru Popovlci, loan Pinctu, Dr. Gheorghe
Popovici ș. a. Cu concluzul sinodului eparhial Nr. 25 din 5 Mal 1924,
acest Institut este înălțat la rangul de Academie Teologică și Petru
Barbu are cinstea să-i fie cel dintâi director.

      Dar șl Institutul pedagogic, — cu începuturi in vechea „Școală de
dăscălie** a lui Efrem Zăcan, din veacul al XVI-lea, — înfrățit la 1876,
sub direcția marelui pedagog Ștefan Velovanu și a distinșilor profesori
Patriciu Drăgălina, Nicolae Popovlci, Dr. Leon Mureșlan, Vasile Goldlș,
Dr. loan Paul, loslf Bălan, Antoniu Sequens, Dr. Enea Hodoș, Dr. Petru
lonescu, Dr. Iile Minea, etc,, cu cel teologic, îl are pe Petru Barbu
până la 1 Septemvrie 1908 profesor și îndrumător.

      Acestor două școli de adevărată cărturărie duhovnicească ce în-
cadrează și sufletul realizator al lui Petru Barbu, se datorește in mare
parte lupta de deșteptare, de rezistență și de întărire națională, dusă
in ultima jumătate de veac, aici, în Banat. Preoții șl dascălii, desrobl-
toril spirituali ai acestor plaiuri, au fost doar șl discipolii lui. Acești
apostoli ai credinței și acești luminători confesionali ai satelor bănățene,
crescuți in institutele noastre diecezane, au fost, in iconomla spiritului
creștin ortodox, conducători șl nu conduși, dascăli șl nu dăscăliți, apă-
rători până la jertfirea de sine al adevărului șl al dreptății naționale șl
bisericești șl nu beneficiari ai dumnezeesculul patrimoniu al credinței
revelate.

      Hirotonia intru diacon o primește la 10 Februarie 1895, cea intru
presblter la 12 Noemvrle 1898, iar hlrotesia intru protopresblter la
20 Ianuarie 1930.

      Ca și colegii săi de catedră, așa și Petru Barbu îmbogățește lite-
ratura didactică și teologică cu lucrări de incontestabilă valoare știin-
țifică, bazate pe temeinice cunoștințe și pe o îndelungată experiență
pedagogică. Scopul manualelor sale, scrise cu cuvintele Sf. Scripturi pe
înțelesul tuturora șl în special al copiilor, e t formarea caracterului re-

204


DR. CORNEL CORNEANU


ligios moral în vleața națională a neamului, după principiile cardinale
ale pedagogiei moderne. Acestea sunt: Principiul cultural*istoric, cel al
concentrațlunli șl cel al treptelor formale. In scopul formării preotului-
catihet, el preconizează crearea pe lângă Institutul teologic a unei școli
speciale de aplicație, fiind convins că numai „Ubung macht den Mei-
ster" șl conclude*, „măiestrie mal grea ca măiestria de catihet nu există
pe lume". Deziderat, ce a rămas neîmplinit, deși principiul călăuzitor
al năzuințelor sale didactice, enunțat în prelegerea de inaugurare a
cursurilor sale de catihetică dela începutul anului școlar 1892/1893 a
fost: „Dle Frage der Religion ist im eminenten Slnne eine Frage der
nationalen Zukunft".

       A scris:

       1.         Curs de catihetică sau Metodica religiunei, care cuprinde principiile generale de
catehizare în școalele primare bazate pe teoria treptelor formale ale pedagogului J. Fr.
Herbart.

       2.        Religiunea în școala poporală, îndegetări metodice.

       3.        Religiunea în școala veche și în școala nouă.

       4.        Chestiunea manualelor de religiune în școalele medii.

       5.        Un cuvânt la reforma învățământului religios.

       6.        Școala modernă și religiunea la noi.

       7.        Isus Christos cu cuvintele sf. Scripturi.

       8.        Porecle logojenești.

       9.        Novi homines caransebesienses.

       Apoi următoarele manuale de religie:

       a) Pentru școlile primare:

       10.       Istorioare religioase morale.

       li.       Istorioare biblice.

       12.       Istorioare bisericești.

       13.       Catehismul.

       14.       Magii dela răsărit.

      .          15. Carte de rugăciuni și cântări bisericești;

       b) Pentru școlile secundare:

       16.  Istoria testamentului vechiu.

       17.  Istoria testamentului nou.

       18.  Istoria bisericească.

       19.  învățătura bisericii creștine ortodoxe: Dogmele.

       20.  Morala și liturgica.

       Aceste scrieri, precum și documentatele sale studii catlhetice, con-
ferințe șl articole, publicate in revistele de specialitate române șl ger-
mane, dintre care remarcăm studiul „Cari sunt cauzele, că catehizarea
la noi nu-și ajunge scopul", publicat în Nr*ul jubilar din 1907 al Can-
delei dela Cernăuți — i-au dobândit autoritatea de încercat pedagog
herbartian, reliefată cu competență, mal târziu și în congresul catehetic
metropolitan din 1922 șl în cel al profesorilor de religiune din România
dela 1924.

PROFESORUL DR. PETRU BARBU


205


      Șasesprezece ani a redactat organul oficios al eparhiei Caranse-
beșului Foaia Diecezană, care apare la 5—17 Ianuarie 1886 cu urmă-
torul program. „Să mijlocească o comunicațlune Intelectuală mat vie
între organele diecezei, cât și între toți Iubitorii de înaintarea binelui
bisericii și a școalel noastre... și să creeze un câmp potrivit de întâl-
nire care să poată mijloci schimbarea împrumutată a vederilor în che-
stiunile ce privesc progresul diecezei noastre..." O redactează în cei
dintâi trei ani (5 Ianuarie 1886—17 Octomvrle 1889), loan Bartolomel,
apoi loan lonașiu (15 Octomvrle 1889—5 Aprilie 1892), Dr. Petru Barbu
(5 Aprilie 1892—11 Mai 1908), Dr. loslf I. Olariu (11 Mai 1908—17 Sep-
temvrie 1917), Dr. Vasile Loichița (5 Octomvrie 1919—4 Decemvrie
1921) ș, a,, iar în cele 55 volume ale ei întâlnim, pe lângă scrisul ie-
rarhilor și al demnitarilor bisericii, și pe cel al mirenilor Vincențiu și
Victor Babeșlu, Gheorghe Bogdan-Duică, Petru Broșteanu, Dr. Gheorge
Crăinlceanu, Patriciu Drăgălina, Slmion Mangiuca, Dr. Atanasie Mari-
nescu, Dr, loan Paul, Vasile Goldiș, Teodor V. Păcățian, I, Șt, Paulian,
Dr. loslf Popovici, losif Tempea, Iiie Trăilă, Dr, Petru Șpan, Petru
Pipoș, Dr. I. Sârbu, Mihall Gașpar, Petru Bandu, Damlan Izverniceanu,
loan Mărilă, Dr. loan Lupaș, Dr, Silviu Dragomlr, loan Penția, Ing.
Petru Fotoc, Prof. Dr. Enea Hodoș, Petru Blzeria ș. a.

      Nu putea lipsi nici dintre fondatorii „Organului națlonal-politlc**
Drapelul (1901—1920), ce apare la 1—14 Ianuarie 1901 în Lugoj, având
ca „proprietar-editor" pe Dr, Valeriu Braniște, iar ca redactor respon-
sabil pe Dr. Corneliu Jurca, Contribuția materială și morală a intelec-
tualilor bănățeni a susținut acest „Drapel" al afirmării noastre româ-
nești până la 1920, când cenzura îl suspendă apariția. Drapelul, sau
„Dărăbieluu, cum ii ziceau Bănățenii, a intrat prin ținuta sa națională
șl morală în legenda bănățeană. Poetul Dr, Gheorghe Gârda 11 șl veș-
nlcește:

                „Doamnie, Doamnie, dă mai mândru-i
                Și la Dărăbielu *n casăl
                Și ’n să bagă, îl prind gânduri
                Și nu ii vine să mal iasă**.

      Bogata activitate publicistică a lui Petru Barbu nu se limitează
insă numai la Foaia Diecezană, Drapelul șl la revistele teologice și pe-
dagogice, El colaborează la Tribuna din Sibiu (1884—1903) de sub
direcția lui Ion Slavici șl la cea dela Arad; la Gazeta Transilvaniei
din Brașov, înființată la 1837 de Gheorghe Barițiu; la Lupta (1907)
Comitetului P. N. R. și la Foaia Poporului Român (1912) a lui Di-
mltrle Birăuțiu din Budapesta; la Luminătorul (1880—1894), Dreptatea
(1894—1898), Controla (1895—1906) din Timișoara, Ia Românul din


3

206


DR. CORNEL CORNEANU


Arad, la Lumina (1918—1919) din Caransebeș, la Progresul (1907—1916)
lui Gheorghe Jlanu din Oravița, la Banatul Românesc (1919) al lut
Dr. Avram Imbroane, la Cartea Satului (1921) al lui Pavel Grecu din Lugoj.

      Iar când contele Albert Apponyl ii răpește la 1908 catedra, el
nu se dă bătut cl dă ființă, alături de Dr. losif Tr. Bădescu, Andrei
Ghldiu șl de o echipă de preoți grăniceri, „Institutului de credit și
economii Banca Poporală", pe care o așează — cu intențiuni străvezii
— tot în clădirea Institutului teologic, conducându-o până in clipa când
România, întregită și prin sacrificiile sale, îl redă catedra. Banca Po-
porală și cel 34 ani de activitate economică-flnanclară al săi, sunt
— incontestabil — opera directorului ei executiv Petru Barbu.

      El conduce, din 13 Decemvrie 1906 până în 24 Iulie 1908 în
calitate de administrator și stabilimentele „Tipografia șl Librăria Die-
cezană" înființate la 14 Decemvrie 1885, respectiv 9 Martie 1886, sub
conducerea lui Eduard Haustein dela tipografia Curții imperiale din
Vlena. Aceste „mine de aur", crelate de episcopul Ion Popasu cu
14,671 floreni, au ridicat potențialul cultural al Banatului.

      Petru Barbu e șl reformatorul administrației bisericești și în special
al contabilității eparhiale. Vizitează peste 300 comune bisericești și dă
o nouă îndrumare practică chivernisirii averilor parohiale, care sporesc
sub grija și vigilența asesorului consistorial Aurel Moacă. Dând drept
model parohia centrală, condusă de protopresbiterul Andrei Ghidiu șl
preoții loan Stolan șl Gheorghe Buru, el îndeplinește 9 ani șl modesta
funcțiune de prim epitrop al bisericii catedrale din Caransebeș. Casa
parohială, școala confesională, restaurarea celor două biserici și rân-
duirea clmiterulul sunt a se mulțumi acestei epitropii, care dă diecezei
circulare cu îndrumări de specialitate, ce se folosesc șl astăzi.

      Restaurându-se, după lupte istovitoare de decenii, la 24 Decem-
vrie 1864 episcopia Caransebeșului, vlădicii loan Popasu șl Nl-
colae Popea, încercați luptători naționali, devin șl conducătorii po-
litici ai Banatului. Ei grupează in jurul lor pe toți fruntașii acestei pro-
vincii. întărind instltuțiunile eparhiale el întăresc conștiința națională a
poporului bănățean. Șl dau lupte îndârjite de conservare a bisericii
șl, prin biserică, a neamului. Loviturile guvernelor nu-i descurajează.
Dimpotrivă, îi oțetește. Caransebeșul își redobândește prin persona-
litățile proeminente care străjuesc catedra episcopală, glorla-i din
trecut. In acest mediu național, bisericesc și politic își face ucenicia
Petru Barbu, proptit de arhimandritul Filaret Musta, de protopresbi-
terii Mihail Popovici și Andrei Ghldiu, de generalul Tralan Doda, de
președintele Ilie Curescu, de „cancelarul" loan Bartolomel și de ve-
chiul șl devotatul său prieten Dr. losif Tr. Bădescu. Intră și el în cor-
porațiile bisericești și politice șl are fericirea să lucreze alături de Ale-
xandru Mocsonyl, Vlcențiu Babeș, Constantin Rădulescu, Leontin Simo-

PROFESORUL DR. PETRU BARBU


207


nescu, luliu Petric, Atanasie Cîmponeriu, Ștefan Antonescu, Gheorghe
loanovlci, loslf Gal, Gheorghe Șerb, Coriolan Bredlceanu, Ilie Trăllă,
Iulian lanculescu, Virgil Torni ci, Alexlu Onițiu, loan Budințlanu, loan
M. Roșlu, luliu Novac, Dr. loan Popovlcl, feldmareșalil Teodor cavaler
de Seracln șl Nicolae Cena, generalul Alexandru Lupu, Isala Stoica de
Hațeg, baron Geza Duca de Cadar, Martin Tlapu, Ion Marcu, Dr.
Aurel Oprea, Dr, Petru Țebeneag, Dr. Llvlu Marcu, Dr, Valerlu Bra-
nlșce, Tltu Hațleg, Dr, Petru Mladlnu, Dr, Dimitrle Florescu, Dr, Aurel
Novac, Domlnic Rațiu, Dr, Samull Vladone, Ștefan Jianu ș. a. Ținuta
sa in congregația comltatensă șl în reprezentanța comunală e dârză și
intransigentă, cum neaplecată spre tocmeală l-a fost șl vieața-1 în-
viforată.

      In alegerile parlamentare din 1906 și 1910 conduce, dimpreună
cu Intelectualii Graniței, campania electorală din circumscripția Caran-
sebeșului cu 94 comune grănicerești. Acest cerc a ales in 1881, 1884 și
1887 cu unanimitate deputat pe generalul Tralan Doda, la 1888 pe
protopresblterul Mlhail Popovlcl, iar in Mal 1888 pe filoromânul Lu-
dovic Mocsâry, Recoltează o splendidă biruință morală pentru candl-
dațil partidului național român Dr. Ion Sirbu și Dr, Aurel Vlad, — dar
nu poate înfrânge teroarea administrației șl corupția ce, fatal, încolți-se
șl in acest aret. Pentru permanenta-1 afirmare românească, Caransebeșul
șl oamenii săi trebuiau loviți. Contele Apponyl, pe care numai genialul
nostru ambasador Nicolae Titulescu l-a putut înfrânge în Liga Națiu-
nilor, doboară, cu sprijinul celor care râvnesc istoricul său scaun vlă-
dlcesc, pe octogenarul episcop Nicolae Popea și Infirmă alegerea de
episcop dela 21 Septemvrie 1908 a lui Fllaret Musta și cea dela 29
Iunie 1909 a lui loslf Badescu. înlătură dela catedrele lor pe profesorii
Petru Barbu, P. Drăgăllna, loslf Bălan, Petru Bizerea șl pe referentul
școlar Dr, D, Cloloca, Dar Apponyl cade. Cade șl urmașul său contele
loan Zlchy șl cu ei și toți slujitorii lor.

      Caransebeșul reînvie și destramă zona culturală maghiară „întru-
pată în baza art. de lege 27 din 1907 ca să exproprieze clădirile șco-
lare șl să maghiarizeze școalele confesionale** prin comisarul ministerial,
baronul Emil Petricsevlch Horvâth, Șl Petru Barbu e din nou pe ba-
ricade, cum a fost la 1906 când prin broșura sa „Novl homines ca-
ransebesienses" a făcut rechizitorul celor care în ascensiunea lor gră-
bită după episcopie șl după demnități au rupt tradiția bisericească se-
culară a acestei eparhlf.

      După zile grele, grele ca plumbul, de după munții suferințelor se
revărsară, în sfârșit, zorile .,, Revoluția Isbucnl în toamna anului 1918,
Consiliul național român din Caransebeș luă la 25 Octomvrie 1918 stă-

3*

208


DR. CORNEL CORNEANU


pânirea politică și militară a Graniței șl o păciul prin „sfaturile" sdțl
sătești și prin gărzile sale naționale. înfruntă șl ultimul asalt al jandșu3|
milor unguri și al comuniștilor republicani dela Timișoara. Suportă cfl
resemnare ocupația sârbească, umilitoare pentru noi, a lui Panta Cvelț|
care ne opri drumul la Alba*Iulia, ca șl pe cea franceză a generalul#
Farrâ ce proteguește pe Unguri șl pe Ovrei, Administrația acestui coffi
siliu o purtă 10 luni Petru Barbu, „Românul valoros, hotărît șl, mal
ales, de o mare energie", cum nimerit îl caracterizează director# I
Gheorghe Neamțu, în documentata sa broșură C. /V. R, din Caransebeș

      Sosi și primăvara anului 1918 cu adunările naționale din 18 Mm
1919 dela Caransebeș, din 10 Iunie 1919 dela Lugoj șl din 10 Augu|
1919 dela Timișoara, în care Bănățenii — între ei și Petru Barbu -a
bazați pe continuitatea elementului românesc în Dacia Tralană, pe reala
tățlle demografice șl pe situația geografică, cer integritatea Banatulm
lor, delimitat spre nord de Mureș, spre vest de Tisa, spre sud de Dih
năre șl în continuare spre est cu Transilvania. Statistica maghiară din
1910, întregită cu datele oficiale dela 1912 și cu șematismul celor douj
bisericii naționale din 1913, dau Banatului o populațlune totală dl
1.672.975 suflete. Din aceștia erau Români 880.844, deci 53o/ₒ; SârB
264.030, deci 15%; Șvabi 256.872. adecă 15°/₀; Unguri 123.492, dec!
7°/₀; Slovaci 58.531, adecă 3°/o și alte neamuri, intre care intră Cr»
șovenii, Cehii, Rusniecii, Croații, etc, 89.206, deci 5%, (Vezi Foaiț
Diecezană, Nr, 6 din 23 Februarie 1919). Superioritatea numerică ș
elementului românesc în Banat este, deci constantă. Este evidențiată |
în cea dintâi statistică oficială austriacă dela 1770 a istoricului FrancisC
5
Grlssellni, care dă Românilor 181.639 suflete, deci 57,5%; Sârbiloi
78.780, adecă 25%, iar Șvabilor 43,201, deci 13,5% din o populație
totală de 317,928 locuitori. Această statistică de acum 170 ani nu sj
extinde și asupra districtelor Orșova, Caransebeș, Palanca și Panciova
Pe aceste realități demografice concludente se bazează Convenția Ro;
mâniei cu Aliații dela 4/16 August 1916, care ne garanta Banatul îc
hotarele-i de veacuri. După biruința dobândită la 1918 șl prin nof
același aliați ne sfâșie unitatea pământului strămoșesc. Ion I. C, Brăi
tlanu, autorul acestei convenții, nu a fost în deajuns de sprijinit de oa;
menii politici al vremii, dintre care unii erau considerați in lumea di:
plomattcă apuseană ca factori hotărîtori în războiul nostru național ș
ca reprezentanți ai intereselor românești la opera de așezare a păcii;
Aceștia au acceptat sugestia fatală a puterilor amice Sârblel pentru <
înțelegere româno-sârbă. Ion I. C, Brătlanu, dimpotrivă, socotea că Ba<
natul, în limitele sale geografice firești, nu este numai un drept, ci șl
un mare și vital interes național al noului stat român întregit. '

      In osârdia noastră de două decenii și mal bine, pentru afirmarea
ideii bănățene, conturată eroic în adunările naționale ale anului 191^

PROFESORUL DR. PETRU BARBU


209


ț| ta cea a „Uniunii Bănățene" din 7 Noemvrle 1931 dela Lugoj, care
cere solidaritate bănățeană in toate problemele vitale ale provinciei,
am simțit statornic șl vibrațiile sufletului logojan al lui Petru Barbu.

      România, întregită cu Banatul ciuntit, ii rezervă șl lui numai pu-
ține bucurii. Doar satisfacția de a-șl vedea prietenul pe Dr. losif Bă-
descu, prigonit ani de-a-rândul șl pentru dânsul, strălucind in arhlerie
bănățeană neîmpărțită.

      El a proptit cu toată ființa sa această păstorire ce a dat Bana-
tului, despicat in două de o linie demarcațlonală fără vieață, bogată
rodire duhovnicească, ce se egalează cu cea a Întemeietorului loan Po-
pasu. Dar a avut șl durerea să supraviețuiască înfrângerea prea tim-
purie a vlădicii losif, in lupta ce a adus-o în cel 13 ani al arhlpăsto-
rlrel sale (10 Oct. 1920—11 Iulie 1933), temeliultoare de epocă, pentru
Integritatea hotarelor eparhiei și pentru unitatea bisericii sale din Ba-
natul întreg șl nesfârticat, Vieața episcopului losif Tr. Bădescu, înlăn-
țuită timp de 5 decenii de cea a profesorului de teologie Dr. Petru
Barbu, a fost o simfonie a muncii, a înfăptuirilor și a credinței in vic-
toria nației șl a bisericii bănățene. Din acest crez al vieții lor a înflorit
și declarația istorică, pronunțată in cea din urmă adunare eparhială
dela 14 Mal 1933, ultima întrunire bisericească ce a prezidat: „In ce
privește vechea noastră episcopie, se pare că mal are să fie adăpată
din păharul suferințelor șl a amarului vieții acesteia. înțeleg aici do-
rințele reînviate de a se muta sediul eparhiei dela Caransebeș la Timi-
șoara, ceea ce dacă s'ar realiza, ar însemna desființarea, moartea acestei
venerabile și vechi eparhii de o parte, Iar de altă parte ar însemna ni-
micirea aureolei care a înconjurat înaintea poporului credincios, episco-
piile șl centrele lor. Eu am crezut și cred, că datorlnța noastră este
ca centrele episcopiilor, care în urma vitregiei timpului poate au suferit
reducere In însemnătatea lor, reducere de multe ori din cauze și in-
terese politice străine, cum  e cazul  șl aici, —  să          fie sprijinite, înze-
strate cu toate Instituțlunile                                 culturale                        șl                      ajutate               să             se ridice la Impor-
tanța de care s'au bucurat,                                    iar nu a le reduce și mal mult.

     „Să nu ne desbrăcăm      de ce e  al nostru,  de  haina ce o avem, ca

nu cumva să ne căim. înțeleg mal departe convențluuea ce se afirmă
că s’ar fl încheiat cu privire la chestiunile bisericești referitor la cre-
dincioșii noștri aparținători regatului jugoslav, astăzi încă in legăturile
Ierarhice ale episcopiei noastre. Convenție care Inlțilndu-se s’a încheiat
cu totala ignorare a eparhiei șl a episcopului el.

      „Durere, nu sunt înțeles, nu sunt sau nu vor ca să fie Înțelese In-
tențlunlle mele, chiar de acela al căror bine îl doresc.,."

      Și au trecut șapte ani de sbucium ecleslastlc. Șl cuvântul s'a ader
verit: „MorțU vor învia și vor sfărâma fărădelegile celor vil". Inten-

210


DR. CORNEL CORNEANU


țlunlle ierarhului păstrător al patrimoniului secular, au fost in sfârșit
înțelese...

      Petru Barbu nu a fost orator. Dar in seara zilei Istorice de 25 Oc-
tomvrle 1918, Iluminat de fiorul învierii nației sale, el pronunță pro-
fetic in adunarea de desrobire a Caransebeșului următoarele; „... Idela
creștină și democratică: propria dispunere a popoarelor asupra sorții
lor, a prevestit pacea. Această idele a ajuns la fronturi șl silește armi-
stițiul ...Ziua de astăzi, in care serbăm înfăptuirea Ideii mărețe de care
e pătrunsă acum toată lumea, este „ziua care a făcut-o Domnul ca să
ne bucurăm șl să ne veselim îatr’ânsa", Ne bucurăm, căci am scăpat
din lanțurile trecutului, ne veselim căci suntem libert pe pământul stră-
moșesc al Banatului nostru. Libertatea este cel mal mare bun pămân-
tesc al omenirii, dacă o folosim spre binele propriu șl comun; la dtn-
contră este o sabie ascuțită in mâna unui copil inconștient...

      „Fraților, Chrlstos a înviat!"

      Șl continuă: „.... Pe acest Chrlstos al nației mele, inviat azi aici
la noi, l-am mal văzut odată, la 1906, in Peleșul Sinaiel. Icoana „în-
vierii" a Iul El Greco, pictorul de origine greacă, Domenico Theoto-
copuli, ce împodobește castelul regal, s'a întipărit atât de adânc in su-
fletul meu, încât imaginea el, pătrunsă de un puternic misticism, imi
apare Irezistibil în această clipă a frângerii cătușelor robiei noastre mi-
lenare.. “

      Ce neîntrecută, ce magnifică aureolare a învierii noastre naționale I

      Thomas Charlyle spunea: „Există nobleță nepieritoare șl chiar
sfințenie în muncă... Ultima evanghelie în vieață este să-țl cunoști
lucrul și să-l îndeplinești. Caută acest lucru și apoi muncește..." Ro-
mânul, blsericanul șl învățătorul Petru Barbu șl* a cunoscut lucrul care
l-a fost rânduit de Providență șl l-a și îndeplinit cu vrednicie, dobân-
dtndu-șl „cununa cea neveștejită a recunoștlnțil" șl adeverind, pentru
posteritate, sentința anticului Hora țiu: „Non omnis moriar".

      Muncă intensă a desfășurat Petru Barbu șl in societățile culturale
din Banat. „Asociațlunea pentru literatura română șl cultura poporului
român" descinde în anul 1896 șl în Banat. Adunarea generală, ținută
la 15 August 1896 in Lugoj sub preșldențla canonicului loan M. Mol-
dovan e răscolitoare de energie bănățeană. Miile de bănățeni au asistat
la sf. Liturghie, celebrată de episcopul cărturar Nlcolae Popea, încon-
jurat de arhimandriții Dr. Ilarion Pușcariu, Filaret Musta șl Augustin
Hamsea șl de diaconul ceremonial Dr. Petru Barbu, în biserica cea mare
a Lugojului, clădită in anii 1759—1766 și târnosită la sf. Mărie Mare
din 1766 de vlădica Caransebeșului loan Georgevlci. Sunt de față Ale-
xandru Mocsonyl, Vicențlu Babeș, Dr, loan Rațiu, Gheorghe Pop de

PROFESORUL DR. PETRU BARBU


211


Băseștl, Dr. Vasile Lucaciu, Dr. Augustfn Bunea, Zaharle Bolu, Ema-
null Ungureanu, Paul Rotarlu, Mlhall Popovlci, Dr. Tralan Puticl ș. a.
Corurile bănățene, însumând 760 coriști, cântă, diriguite de Ion Vldu,
imnul național „Deșteaptă-te Române", iar protopresbiterul Vincențiu
Grozescu evidențiază: „Momentele Istorice privitoare la continuitatea
Românilor în Banat".

      In toamna aceluiași an i-au ființă despărțămlntele bănățene ale
„Astrel", între ele cel dlntâiu e cel al Caransebeșului, de sub președinția
protopopului Andrei Ghldiu. Petru Barbu face parte din comitetul ace-
stui despărțământ până în clipa morții sale.

      El a fost membru și în comitetul: „Reunlunel învățătorilor români
dela școalele capitale șl elementare populare din dieceza dreptmărltoare
răsăriteană a Caransebeșului", întemeiată în Lugoj la 27 Septemvrie
1869 sub președenția învățătorului Vasile Nlcolescu (1833—1908).

      Apoi din ce-1 al „Asociației culturale din Banat", înființată in
15 August 1919 de episcopul Dr. E. Miron Crlstea și de profesorul Dr.
Tralan Lalescu, cu concursul ministrului Instrucțiunii publice șl al Cul-
telor Dr. C. Angelescu; din cel al „Societății române de lectură"
înființată la 1871, din cel al t „Societății române de cântări și muzică",
înființată la 1876 șl din: „Societatea femeilor române pentru regularea
și înfrumsețarea clmlterulul ort, rom. din Caransebeș", înființată la 1883
de episcopul loan Popasu. Cele două dintâi au fost puse sub condu-
cerea Iul loan Bartolomeiu, Iar a treia sub cea a Doamnei Elena de
lacoblch, o luptătoare îndrăzneață pentru drepturile Graniței care a
știut să înfrunte șl prigoanele stăpânttortlor.

      Dar anii, grăbiți cum sunt, se scurg mereu șl cu ei șl vieața tot
mal trudită a lui Petru Barbu.

   ' La 23 Septemvrie 1928 împlinește 35 ani de profesură. Protopopul
Bocșei, Mlhall Gașpar, fost elev al său, îșl cheamă, impresionant, frații
în preoție șl în dăscălie să-și sărbătorească magistrul. îndrumătorul re-
fuză. E „prea mulțumit dacă iubiți! săi discipoli și prieteni își vor aduce
aminte, in această zi, de el, șt în rugăciunile lor vor Implora pe prea
Sfânta Treime să se îndure spre el, să cerceteze șl să vindece nepu-
tințele sale..."

      Șl după 12 ani Sf. Treime se îndură spre dânsul, acum mucenl-
clzat în suferințe, și îi curmă la 7 Martie 1941 „neputințele..." Și intră,
spiritualizat, la 10 Martie 1941 în Pantheonul Caransebeșului. L-a bine-
meritat, căci „ luptă *bună a luptat, curgerea o a împlinit, credința o a
păzit, de acum 1 s'a gătit Iul cununa dreptății, pe care i-o va da Domnul,
judecătorul cel drept... “ (II. Timotei c, 4. v. 7—8).

Dr. CORNEL CORNEANU

        ASPECTE DIN VIEAȚA ECONOMICĂ A
        ARDEALULUI

     Evenimentele politice din vara anului trecut ne-au dovedit încă-
odată, că pentru vieața unul popor, economicul nu contează decât atunci
când e stăpânit de elementele naționale, și că străinii, In activitatea
economică ce-o desfășoară pe teritoriul național nu îndeplinesc alt rol
decât de speculațiune șl exploatare, iar in momente grele politice, din
grupul acestor străini se recrutează agentii de spionaj și elemente care
trădează națiunea, în țara căreia au realizat cele mal mari beneficii.

     Spectacolul oferit de întreprinderile străine din Ardealul cedat ne
confirmă acest adevăr. Din multele exemple amintim Fabrica Dermata
din Cluj. Această industrie a fost timp de aproape 20 ani alintata au-
torităților șl instituțiilor de credit românești; toate favorurile l-au fost
acordate. Cu toate acestea, deși e Întreprindere cu capital evreesc, to-
tuși, primii muncitori care au defilat manifestând favorabil pentru noua
stăpânire, pe străzile Clujului, au fost muncitorii organizați de către
conducerea acestei întreprinderi.

     Elementele străine în activitatea ce-o fac, nu caută niciodată să
facă un acord al activității lor cu interesele națiunii in mijlocul căreia
ișl desfășoară activitatea; scopurile străinilor sunt pur economice și se
reduc la un singur țel: câștigul. Mijloacele la care recurg pentru ajun-
gerea țelului nu contează, de asemenea nici tragedia politică a națiunii
majoritare nu afectează cu nimic pe acești cavaleri ai industriei, ei ne-
filnd senzlbill decât atunci când schimbările ce se fac periclitează si-
guranța și rentabilitatea Întreprinderii lor.

     Acest adevăr nu a fost sezizat îndeajuns de către conducătorii
vieții noastre economice, sau chiar dacă a fost cunoscut de unii, dato-
rită împrejurărilor grele in care ne-am aflat, nu s’a putut găsi o soluție
care să rezolve Integral românește problemele economice ale Româ-
niei Mari.

ASPECTE DIN VIEATA ECONOMICA A ARDEALULUI


213


      Sfârșitul războiului mondial din anii 1914—1918 a pus România
In fața următoarelor probleme :

      Prin tratatul de pace Ardealul, Banatul, Basarabia șl Bucovina au
fost alipite României, consfințindu-se prin aceasta dreptul tuturor Ro-
mânilor de-a trăi într’un singur stat: acela al României Mari,

      Promisiunea regală făcută în marele discurs al Regelui Ferdlnand
I, la Iași, de a se da pământ țăranilor a trebuit, îndată după terminarea
războiului să rezolve problema exproplerii și a împroprietăririi țăranilor
cu pământ

      Reorganizarea economică a Vechiului Regat, distrusă în urma
războiului, precum șl înglobarea activității economice a noilor provincii
alipite tn noua formațiune statală, au Impus schimbări radicale în po-
litica economică aplicată de Vechiul Regat înainte de războiul mondial.
Noua politică economică a României a trebuit să asigure promovarea
tuturor provinciilor alipite, care din punct de vedere economic pre-
zentau caractere deosebite.

      Astfel fiind situația, politica economică făcută de statul nostru a
fost îndreptată spre rezolvarea acestor probleme ale căror soluționări
cereau mult tact șl cunoașterea amănunțită a situației fiecărei pro-
vincii, fiindcă fiecare regiune din aceste provincii avea probleme spe-
cifice șl neglijarea lor în noua orientare economică unitară a statului
român, ar fl însemnat creare de nedreptăți și izvor de nemulțumiri sociale.

      Preocupați de încadrarea șl organizarea vieții noastre economice
într’un sistem unitar, conducătorii noștrii au neglijat laturea politică-
națlonală a acestei probleme.

      Spiritul democratic sub Influența căruia au fost toate partidele
noastre de guvernământ, asigura egalitatea șl libertatea de acțiune
tuturor indivizilor cetățeni al statului nostru. Legile făcute cu scopul
de-a încuraja in mod special industria — urmăreau să creeze condl-
țlunl favorabile de dezvoltare șl să la diferite măsuri de apărare indu-
striilor din țară față de produsele industriale din străinătate, insă
in nici una din aceste legi nu găsim restricțlunl de ordin național, refe-
ritoare la persoanele sau Întreprinderile care beneficiază de aceste
avantagli, șl nici obligațiunea de-a forma șl angaja un număr oarecare
de Români în Întreprinderile lor. Instituțiile noastre bancare, deasemenea,
au neglijat în oarecare măsură, problema națională în.7plasamentele
ce le făceau, mal ales in provinciile alipite. Acestea au căutat ca plasa-
mentele ce Ie făceau să fie sigure șt cât se poate de rentabile, ori sigu-
ranța șl rentabilitatea 'acestor plasamente nu a putut fl satisfăcută
decât de unități economice vechi și bine consolidate, care nici Într'un
caz, aci la noi tn Ardeal, nu au fost românești.

214


ROMUL D. IVAN


      Libertatea pe plan politic, egalitatea in obținerea diferitelor avan-
tagll dela stat șl mai ales politica excesiv de ortodoxă aplicată de
Instituțiile noastre de credit, au creeat o situație de superioritate ele-
mentelor minoritare care activau vieața economică a Ardealului, față
de Români, prin faptul că Românii șl minoritarii au plecat pe acelaș
drum, insă nu in aceleași condițluni. Ungurii, Evreii șl Sașii, datorită
prlvllegllor și drepturilor exclusiviste, avute sub stăpânirea trecută, au
reușit să-și creeze o situație destul de consolidată în vieața economică
a Ardealului, in timp ce noi Românii nu am avut acces decât la
munca pământului șl creșterea vitelor. Pentru nivelarea acestei situa-
țlunl, in locul principiilor democratice și a egalității tuturor în obți-
nerea avantagillor pentru încurajarea industriei naționale, cuminte ar fi
fost din partea conducătorilor noștri, să fl făcut o politică românească
șt numai românească, cel puțin atât timp până ajungeau și Românii din
Ardeal la aceeași situație de înflorire economică ce au avut Sașii,
Ungurii șl Evreii, creiată nu datorită spiritului lor care ar fi fost mai
întreprinzător decât al nostru, ci numai în urma împrejurărilor, că au
fost privllegiați șl mai favorizați de stăpânirea austro-ungară.

      Minți luminate șl oameni cu previziune clară, care au sezizat
importanța momentului economic și care prin scrierile lor au arătat
drumul ce trebuia să urmeze poltlca economică făcută în Ardeal,
imediat după unire, am avut.

      Răsfoind numărul jubiliar al Revistei Economice pentru sărbăto-
rirea celor 25 de ani de apariție, găsim sub semnătura D-lui Prof.
univ, Dr. Ion Lupaș următoarele rânduri:

      „Dacă în trecut acaparatorii străini, conducătorii breslelor exclu-
siviste, au reușit să împedece accesul elementelor noastre țărănești la
diferite ramuri de industrie, acum în situația schimbată, e datoria poli-
tică a tuturor conducătorilor statului și a celor ce stau la conducerea
așezămintelor financiare, să sprijine pe toate căile și cu toate mljlocele
râvna poporului dela sate de-a îmbrățișa meseriile, industria șl negoțul".’)

      Motivele care au determinat pe conducătorii noștri de atunci să
nu urmeze drumul natural în politica economică a țării noastre șl mai
ales lipsa de înțelegere ce s'a găsit pentru rezolvarea problemelor eco-
nomice din Ardeal, credem că nu e cazul să le arătăm în articolul
acesta.

      Totuși, pentru a scoate de sub acuzația ce s’ar putea face Româ-
nilor ardeleni, că timp de 20 ani de conducere românească, nu au
fost în stare să ajungă stăpânii activității comerciale șl Industriale din

      l) Revista Economică. Numărul jubiliar 1898—1923. Dr. Ion Lupaș, Contribuția
țărănimii noastre la naționalizarea industriei.

ASPECTE DIN VIEAȚA ECONOMICA A ARDEALULUI


215


Ardeal, in cele ce urmează vom arăta stăruințele depuse de Românii
de aci, pentru rezolvarea acestui deziderat, indicând și greutățile ce
au avut de întâmpinat pentru înpllnlrea acestui scop.

       In Transilvania, începând cu 1 Decembrie 1918, am avut o serie
întreagă de inițiative românești cu scopul de-a înființa diferite industrii
șl a acapara comerțul din provincia noastră.

       Banca Centrală pentru Industrie șl Comerț, înființată la Sibiu și
în urmă stabilită la Cluj, în scopurile sale statutare ne-a arătat că prin-
cipalele sale țeluri sunt de-a creea industrii și a susține comerțul
românesc.

       Rezultatele obținute de această instituție de credit în creațlunile
sale industriale sunt o dovadă a posibilității de afirmare românească
in acest compartiment de activitate economică.

       Industria Sârmei și Fabrica de Sticlărie din Turda sunt o mândrie
a Românilor ardeleni. Prin aceste două Întreprinderi s'a dovedit că spi-
ritul economic al Ardelenilor, ajutat de-o politică economică sănătoasă,
împreunat cu o largă înțelegere a instituțiilor de credit, în special al
Băncii noastre de Emisiune, e în stare să creeze Întreprinderi care pot
rivaliza cu cele mai moderne industrii din Occident.

       Inafară de Banca Centrală pentru Industrie șl Comerț, o serie în-
treagă de alte instituții de credit din Transilvania, fie direct fie indi-
rect, au căutat să dea tot sprijinul lor comerțului și industriei româ-
nești : Iris s. a, pentru industria ceramică din Cluj, e creația Băncii
Agrare; exploatările forestiere ale Românilor din Transilvania in,majo-
ritate au avut concursul băncilor, care încurajate din partea Institutului
nostru de Emisiune, au acordat sprijinul lor financiar nelimitat acestor
Întreprinderi, Marile întreprinderi comerciale, fie sub formă de societăți,
fie sub firmă individuală, s'au menținut șl au progresat datorită fap-
tului că au avut la spate concursul financiar ar vreunei bănci.

       Inițiativa românească în activitatea Industrială și comercială a Ar-
dealului, atunci când a fost susținută de concursul financiar al Institu-
țiilor noastre de credit, a dat rezultate strălucite, reușind în multe
branșe să înfrunte concurența minoritarilor, Iar în unele cazuri, chiar
să-l depășească, ajungând în situația de a-1 elimina din motivul că cei
din urmă nu mai puteau rezista concurenței ce le-o făcea Românii in
industrie, datorită faptului că produsele românești erau superioare, iar,
în comerț, prin aceea că ofereau condlțiunl de vânzare mai favorabile
decât minoritarii.

       Pe cât de frumoase au fost rezultatele obținute de Români în ma-
rile Întreprinderi industriale și comerciale, pe atât de dezastruoase au
fost în inițiativele private ale micilor industriași și comerdanțl români
din Ardeal, dela Unire șl până astăzi.

216


ROMUL D. IVAN


      Micit comercianți români, în majoritatea cazurilor și după Unire
au rămas șl pe mai departe Înfeudați comerclanțllor angrosiști străini,
care prin condițiile grele ce le puneau la livrarea mărfurilor n’au creat
posibilități de progres ale acestora.

      Lupta începută de către minoritari pentru oprirea infiltrațiunlt ele-
mentului românesc în activitatea economică a Ardealului e mai evi-
dentă în compartimentul Industrial.

      Pentru ilustrarea acestui adevăr voiu arăta greutățile făcute de
marea Industrie minoritară, micilor Industriași români, împotriva cărora
lupta a fost mai ușoară, fiindcă meseriașul român nu avea concursul
nelimitat al vreunei bănet șl nici rezerve materiale necesare pentru a
rezista acestei lupte.

      La fel ca șl în marile Întreprinderi industriale șl comerciale, Ini-
țiativa românească s'a manifestat la noi și în crearea de mici industrii
din partea vrednicilor, pricepuților și cruțătorilor noștri meseriași.

      La 2 August 1923 a răsunat întâiași dată semnalul unei fabrici în
frumosul sat de sub poalele muntelui, în Săllștea Sibiului. După slujba
religioasă a Inaugurării șl-a început lucrarea fabrica de pielărie fină a
lui loan Stan Herția șl soții. Au urmat apol in curând alte două fa-
brici, clădite în cursul acestui an: cea de tămplărle șl mobilă înființată
de maeștri tâmplari Gheorghe Ghenie, loan Hanciu șl loan Zgură, în
tovărășia negustorului loan Bârsan șl Casa de Păstrare, precum șl cea
de cherestea a consorțiului loan Manasiu, Iile Martin, Dumitru Comșa
șl Nicolae Simian. *)

      Argăsltul pieilor a fost o meserie veche a Românilor, Iar talpa
pentru opinci produsă de ei a cucerit toate piețele Ardealului. Partea
din regiunea de sud șl nord-est a Ardealului a fost aprovizionată cu
articole de pielărie de către tăbăcăril din Săllște șl din jurul Sebeșului,
iar partea de vest de către vestlțll dubălari dlmprejurul Belușului.

      îndată după Unire, toate condițiunlle în care se afla Industria de
pielărie in Transilvania, ne-au făcut să credem, că aceasta ramură in-
dustrială va trebui să se desvolte în cadrul elementelor românești; ma-
teriile prime, precum șl personalul tehnic bine pregătit ce se afla între
meseriașii noștri, formați încă sub stăpânirea trecută, justifica suficient
acest lucru. Cu toate acestea, fenomenul s'a produs Invers. Azi, după
20 de ani de stăpânire românească, Românii au fost eliminați din In-
dustria pielăriei.

      Cauzele care au produs acest fenomen au fost determinate de
lupta ce s’a dat intre marea Industrie de pielărie minoritară șl mica
Industrie, care a fost în mânlle Românilor.


*) Ibidem.

ASPECTE DIN VIEATA ECONOMICĂ A ARDEALULUI


211


      Industria mare de pielărie, fiind pusă la adăpost de concurența
ce l-ar fl putut face Industriile similare din străinătate, prin taxele va-
male ridicate ce se percepeau asupra produselor de pielărie la intrarea
tn țară, pentru a ajunge să stăpânească după bunul plac piața Internă,
a căutat să înlăture pe micii Industriași, fiindcă produsele acestora au
fost foarte mult căutate mai ales de țărănime șl cum țărănimea e prin-
cipalul client al acestei Industrii, trebuia prin orice mijloace să fie câ-
știgat de marea industrie.

      Două au fost modalitățile care ar fl putut face ca marea Industrie
să acapareze clientela dela sate pe seama sas

      a)       Prin calitate superioară, prețuri scăzute șl organizare sistema-
tică a desfacerii produselor sale, s'ar fi putut câștiga Încrederea țără-
nimii; sau

      b)       Să se Înceapă lupta pentru distrugerea părții concurente, care
in cazul nostru a fost tăbăcaril dela Săliște șl jurul Sebeșului șl har-
nicii dubălari dela Beiuș.

      Pentru consumatori și economia națională, sigur că prima posibi-
litate de luptă ar fi fost mal favorabilă, însă pentru Evreii dela Uzi-
nele Dermata, care reprezentau marea industrie de pielărie din Ardeal,
calea aceasta a fost prea lungă și putea să dea naștere la complicații,
de aceea au ales posibilitatea a doua, fiindcă prin aceasta rezolvau
două lucruri dintr odată. Scoteau din vleața industrială a Ardea-
lului pe meseriașii români șl prin distrugerea lor câștigau clientela mare
dela sate, care în urma acestui fapt trebuia să accepte marfa produsă
de Uzinele Dermata în condițluni inferioare și prețuri cu mult mai ri-
dicate, decât ale micii Industrii.

      Procedeul la care au recurs Uzinele Dermata pentru ajungerea
scopului a fost simplu, fiindcă au folosit sistemul clasic de care face uz
marea industrie pentru a scăpa de concurența ce începe să devină pe-
riculoasă din partea micii industrii.

      In anul 1923, au ridicat prețul materiilor prime dela 50 până la
60%, menținând în același timp prețurile produselor sale neschimbate.

      Această situație a avut efecte dezastruoase pentru mica Industrie
care, după cum știm, lucrează numai cu fonduri proprii, care sunt destul
de reduse. Tăbăcaril și dubălaril români s'au trezit că prețurile obți-
nute de produsele lor nu sunt suficiente, nici pentru acoperirea mate-
riilor prime, deci lucrau in pierdere. Doi ani de menținere a acestei
situațlunl au itost deajuns pentru ca Românașil noștri să fie eliminați
din această meserie, dupăce au suferit pierderi așa de importante încât
nu au mai avut nici o posibilitate de refacere.

      Am sesizat cazul industriei de pielărie din Ardeal fiindcă repre-
zintă acțiunea tipică, dusă de către capitalul străin pentru a împiedeca

21$


ROMUL D. IVAN


Infiltrarea elementului românesc in vieața economică a Ardealului, Tra-
gedia dubălarilor însă au trălt-o majoritatea micilor industriași români
dela noi care au încercat să străbată în vieața Industrială a provinciei
noastre, fiindcă au fost lăsați fără nlclun sprijin din partea statului,
pradă hienelor comerțului șl industriei din Transilvania,

      Cucerirea vieții economice a Ardealululul nu se poate face prin
acțiuni răslețe, care oricât ar fl susținute de autoritatea de stat șl spri-
jinite de instituțiile noastre financiare, nu poate da alte rezultate decât
crearea de posibilități unul grup restrâns de indivizi care să formeze
mici oaze de activitate economică, însă oricât de înfloritoare va fl ac-
tivitatea acestor întreprinderi, nu va putea rezolva integral românește
problemele economice ale provinciei noastre. Acțiunea ce va trebui să
întreprindem va trebui să pornească de jos în sus șl să fie pe un plan
larg făcută șl așa de năvalnică încât să copleșească și să desorienteze
tot sistemul economic al capitalului străin, care activează la noi de
atâta vreme și care nici acum nu înțelege că pentru a mat putea exista,
va trebui să-șl revizuiască în mod radical politica economică de până
acum. Iar dacă nu înțelege să facă un acord perfect al activității sale
cu Interesele neamului românesc, să plece.

      Dorim ca politica noastră economică, care va clădi pe noul te-
meiuri economice România de mâine, să țină cont de adevărul exprimat
atât de clar șl dureros de profetic încă din anul 1923.

      „Până nu ajunge poporul nostru in stăpânire deplină a îmbelșu-
gatelor izvoare de venit ș! îmbogățire care curg fără încetare din ma-
rile întreprinderi industriale — viitorul României întregite nu va putea
fl asigurat*',¹)

ROMUL D. IVAN


*) Ibidem.

        UN CAPITOL NECUNOSCUT

        DIN ACTIVITATEA LUI VISARION ROMAN

   — Colaborarea sa la ziarul „Românul" din București —

    Deși asupra lui Visarion Roman — ctitorul emancipării econo-
mice a poporului românesc din Transilvania — s’a scris un număr
destul de remarcabil de studii și comentarii (peste 50), ultimul fiind
scris de tânărul Octavian Ludu — Rolul lui Visarion Roman în vieața
economică a Ardealului ’) — vieața și activitatea sa prezintă încă unele
laturi puțin cunoscute, pe lângă cele care sunt cu desăvârșire îngro-
pate în cenușa uitării.

    Una din aceste laturi — una care ni-1 înfățișează pe Visarion
Roman sub aspectul de om politic și de gazetar — este și colaborarea
sa la ziarul Românul din Bucureșți și, implicit, relațiunile sale cu C.
A. Rosetti, directorul acestui ziar.

    Colaborarea aceasta, cutezătoare și substanțială, a fost determi-
nată de greutățile materiale ale lui Visarion Roman, care, în 1867, după
încercările nereușite de a ajunge paroch al bisericii Sf. Niculae din
Brașov, sau protopop al tractului Zarand, fiind în opoziție aprigă cu
mitropolitul Șaguna, se găsea la Rășinari fără de niciun „oficiu".

    Aceasta îl face să se adreseze lui Gheorghe Barițiu, protec-
torul său dela Brașov, adversar și el al lui Șaguna, membru influent
al nou înființatei Academii Române, rugându-1 să-l angajeze ca secretar
al cancelariei Academiei, sau în vreun alt „oficiu" similar. Totodată
(la 17 August 1867) are inspirația, de a-i sugera lui Barițiu, angajarea
sa ca redactor la Românul, pentru chestiunile Transilvaniei și ale Unga-
riei, scriindu-i următoarele:

    „Oare ziarul Românul de ce nu deschide o rubrică anume pentru
cauza noastră și pentru lupta cu jurnalele austriace-germane-maghiare ?


       l) Tipografia Dacia Traiană, Sibiu 1940, pag, 104.

220


VASILE NETEA


Căci atunci s'ar demasca, atât mișeii (evrei, nemți, unguri) care întrețin
necurmat corespondențe mincinoase și tendențioase cu organele străine '
de aici; atunci atari prăpădiți ar trebui oricum să se sfiască și să aibă ■
mai mult respect de opiniunea publicului de acolo; dar și ziaristica
străină de aici, văzându-se angajată într'o luptă, unde are de a face
cu armele adevărului, s'ar vedea și ea silită a-și mai muia coarnele, I

      „Eu carele știu bine nemțește și ungurește, aș primi atunci bu-jf
curos și asemenea sarcină, lângă Românul".¹)                           f

      Barițiu, arătându-se sensibil la o asemenea propunere și isbutind |
a convinge pe C. A, Rosetti de necesitatea de a avea un redactor în¹
Transilvania, cu întârziere de aproape un an, e adevărat, îi poate tri-j-
mite, în Decemvrie 1868, un răspuns afirmativ, putându-i asigura, în
același timp și o remunerație convenabilă. Bucuria și părerile lui Roman]
asupra acestui angajament, le aflăm în scrisoarea următoare, trimisă
din Sibiu la 12 Decemvrie 1868, (între timp viitorul director al „Albinei"!
fusese numit inspector al băncii săsești de asigurare „Transilvaniau).'fl

      „N'am cuvinte prin care să vă pot exprima, așa cum simt, res-1
pectuoasa-mi mulțumită pentru bunătatea ce-mi arătați. Mă învoescl
fără îndoială la angajamentul încheiat. Cu toate acestea, îmi veți per-/i
mite unele observări: 12 coaie pe lună este cam mult, nu atât cu pri-J
vire la onorariu, care e bun destul, ci față cu alte ocupațiuni ale mele,1
Dacă voi rămânea în aplicare la banca „Transilvania", făcându-mi-seî
un salar fix, apoi voi avea de a umbla mult încoace și încolo. Absen-J
tând astfel dela Sibiu, va urma întrerupere în citirea ziarelor.* ²) Căcil
a le primi regulat, în tot locul, e peste putință.                     1

      „Prin asta nu voi să zic alta, decât, când se va întâmpla, ca înl
cutare lună să nu pot trimite întreg cuantul de corespondențe, să mii
se conceadă a suplini lipsa altădată. Apoi eu cuget, că se va privi mail
mult la valoarea calitativă, decât cantitativă, a corespondențelor. A-mii
face datoria, mă voi sili la toată întâmplarea, îndreptarul ce a-Ți avut S
bunătate a mi-1 trimite, în epistola Dv., pentru lucrările mele, îl voi
avea pururea înaintea ochilor și mă veți obliga mult, dacă și pe viitor
nu veți pregeta a-mi împărtăși din când în când înțeleptele și folosi-
toarele Dv. sfaturi"...                                                Ț

      După ce propune apoi diferite soluții pentru procurarea ziarelor;
necesare, aducându-și aminte că e cetățean maghiar, continuă, subliniind
pericolul și modalitatea expedierii corespondențelor:                  j

      „Trimiterea corespondențelor și a paralelor este într'adevăr lucruțj
cel mai delicat aici și eu v'am fost amintit aceasta la întâlnire. Sibiul]


       !) Aceasta și scrisorile următoare în Ms. Acad. Rom. Nr. 1001.


       ²) Necesare informației sale.

VISARION ROMAN


221


este în privința aceasta un cuib blestemat, nicio casă sigură, căreia să
te poți încrede.¹) Lucrul va trebui să se facă în ambele privințe (co-
respondențe și bani) prin mijlocirea Brașovului. De poștă nici vorbă.
Banii se vor putea trimite mai bine prin asemnațiuni către vreo casă
bună din Brașov, care apoi mi i-ar putea trimite prin oricare casă din
Sibiu; căci trimiși mie, dela Brașov, n’ar bate nimica la ochiu.

     „Eu afară de aceea mă mai ocup și cu câte o speculă (comerț),..

     „Corespondențele ar fi, asemenea, bine, când s’ar putea trimite
tot pe calea lor de până acum. Căci numai fiind deplin sigur, voi putea
scrie cum se cere".

     In 17 Decemvrie 1868, prin intermediul lui Barițiu, Visarion Roman
îi adresează o scrisoare lui C. A. Rosetti și totodată îi trimite și primul
articol. Articolul acesta (în realitate corespondență transilvană) și toate
câte vor urma — în 19 Decemvrie trimite alte articole, tot prin Barițiu,
așa cum se convenise, pentru „foaia știută** — sunt datate ca trimise
din Pesta, semnate cu inițiala X, și au apărut in „Românul** sub titlu
Corespondență particulară, în continuă succesiune până la data de 11
Februarie 1870 când, ocupat cu înființarea băncii Albina, Visarion
Roman își încetează colaborarea la ziarul bucureștean.

     Spicuind aceste corespondențe, lungi de câte două-trei și chiar
de câte patru-cinci coloane, și care de multe ori apăreau chiar pe
pagina întâi a ziarului Românul, constatăm că fostul învățător dela
Rășinari avea stofă de adevărat ziarist, fiind un spirit pătrunzător și
înzestrat cu o mare doză de combativitate, fiind, în același timp și un
iscusit interpret al raporturilor dintre România și Ungaria. Spiritul său
vioi și temerar s’a ciocnit astfel adeseori cu ziariștii maghiari și austriaci,
și a biciuit fără îndurare pe șovinii conducători ai monarhiei dualiste.

     Și atunci armele cele mai obișnuite erau mistificările și calomniile,
denaturarea faptelor și minciuna, așa încât redactorul dela Sibiu al
Românului a fost nevoit necontenit să țină piept minciunilor ungurești,
pe care întotdeauna le-a înfierat așa după cum se cuvenea.

     „Precum vorbele tâlhari regești ungurești — scrie Visarion Roman
în Românul din 2—3 Ianuarie 1869 — nu sunt invențiunea noastră,
asemenea nici „minciunile ungurești" nu le-am făurit noi, ci ambii
acești termeni frumoși i-am împrumutat din ziaristica austro-maghiară.
Sub titlul „Minciuni ungurești despre România**, ziarul Osten din
Viena, ne mai putând suferi nerușinata seducere a opiniei din
Austria prin presa ei de azi (cea mai coruptă din Europa), vine,
în interesul Europe», a face lumină și a dovedi, cu argumente tari,
că tot ce se scrie azi, cu atâta înverșunare, despre România, în presa


       ’) E vorba de bănci.


4

VASILE NETEÂ


222


maghiară, sunt minciuni sentențioase, sunt — cum am mai zis-o de
atâtea ori — căutare de pretexte". Observând însă că izvorul tuturor
acestor minciuni și calomnii se află însăși în inima României, la Bu-
curești, constată în numărul din 13—14 Ianuarie — constatare și astăzi
valabilă — că „nicio țară pe fața pământului nu nutrește la sânul ei
atâția șerpi ca România. Toate calomniile, injuriile, invectivele asupra
statului român și a națiunii s'au aruncat în lume de acolo, din Ro-
mânia, toate săgețile îndreptate împotriva existenței noastre naționale
au ieșit din arcul diferiților agenți politici, organe consulare, emisari
străini, spioni și corespondenți cunoscuți și necunoscuți, aflători acolo
în România, toate necazurile cauzate statului român în anul trecut și
toate încercările de a revolta opinia publică contra bărbaților de stat
ai României, se trag dela oamenii aceia".

      Atențiunea sa e îndreptată insă în primul rând asupra stărilor din
monarhia pajurei cu două capete, in care, după proclamarea dualis-
mului din 1867, Maghiarii începură a avea preponderență. „Doamne,
ce timpuri in Austria I — scria în numărul din 25 Ianuarie. — La
1848 armata honvezilor s'a luptat pentru desființarea monarhiei și
pentru răsturnarea casei de Habsburg; contra acelei armate au luptat
atunci Românii din Transilvania, vărsând sângele a 40.000 bărbați cu
familii și feciori viguroși, cum și mai multe femei și copii, pentru apă-
rarea tronului și a unității monarhiei și... astăzi acea armată se re-
înființează din aceleași elemente, prin aprobațiunea împărătească".
Preocuparea de căpetenie a guvernanților maghiari, după consolidarea
internă a poziției lor, era însă atenta supraveghere a evoluției și ma-
nifestărilor tânărului stat român de sub conducerea principelui Carol,
— stat pe care ei, Ungurii, l-au văzut întotdeauna stăpân pe întreg
cuprinsul vechii Dacii; să nu uităm că ei l-au numit pe Horia Rex
Daciae1, — astfel încât, a creia cât mai multe dificultăți României, a
fost și a rămas pentru ei un adevărat imperativ politic. Una din pro-
blemele care începuse să agite cercurile noastre politice în anii ce au
precedat războiul dela 1877—78, — problemă care abia astăzi sperăm
că va fi soluționată în mod radical — era problema egalei îndreptățiri
a Evreilor. Puteau Ungurii să ignoreze această chestiune? Puteau ei
mai ales să nu-i aprecieze importanța internațională ? Dușmani ai Ro-
mâniei, ei au devenit automat apărători ai Evreilor. In Românul din
12 Martie Visarion Roman, scriind despre un banchet al Evreilor din
Pesta, arată cum „Baronul Eder a conjurat in fine toată societatea
jidană ca „Evreii maghiari" să-și facă de problemă a vieții esoperarea
egalei îndreptățiri a Evreilor din Valachia și să nu se odihnească până
nu o vor realiza, pentrucă Evreii din România, lăsați de sine, nici când
nu vor putea duce în deplinire această justă dorință a lor". într’o

VISARION ROMAN


223


corespondență din 17 Aprilie aflăm cum „Asociațiunea pentru litera-
tura română și cultura poporului român** alesese, în adunarea generală
din 1868, ca membrii onorari pe B. P. Hașdeu „celebritatea" noastră
literară și pe profesorii Maxim și Emilian. „Societatea trebuia
însă să ceară, spre acest scop, și permisiunea guvernului. Ministerul
pestan trimise zilele acestea poruncă la comitetul din Sibiu al Asocia-
țiunii ca să nu cuteze a primi pe numiții Români între membrii ono-
rifici ai societății literare, deoarece consulul austriac din București și-ar
fi dat părerea în contra lor. Așa dară Ministerul maghiar cu consulul
austriac din București au a judeca pe viitor despre meritele literare
ale invățaților Români “.

      Corespondențele lui Visarion Roman din Românul, sunt însă dovezi
concludente și asupra orientării sale politice, fiindcă, după cum vom
avea prilejul să vedem în curând (prin publicarea corespondenței sale
politice cu Gh. Barițiu) redactorul dela Sibiu, viitorul director al băncii
„Albina**, era și un foarte pasionat om politic. Corespondența la care
ne referim va dovedi că Visarion Roman (cu concursul lui Barițiu) este
autorul moral al conferinței naționale dela Miercurea în anul 1869 —
conferința în care s'a hotărît pasivitatea Românilor ardeleni față de
proclamarea dualismului dela 1867 și față de toate consecințele politice
ale acestuia. Adversar al acestei politici — al politicii pasiviste, — a
fost mitropolitul Șaguna, a cărui politică a fost însă respinsă și înfrântă
de conferința dela Miercurea. Visarion Roman, susținătorul pasivismului,
era astfel unul din adversarii hotărîți ai lui Șaguna, conflictul dintre ei
având și un puternic substrat personal.

      în Românul dela 1 Iunie putem citi astfel, în legătură cu o trecere
în revistă a gazetelor românești din Ungaria, un drastic articol împotriva
Telegrafului Român, ziar fondat în 1853 de Șaguna: „Telegraful Român
este organul Mitropolitului Șaguna din Sibiu, redactorul un simplu
figurant dintre clericii Prea Sfinției Sale, care scrie dictando. Această
foaie, se înțelege, că — ca organ al Prea Sfinției Sale — nu poate fi
decât maghiaronă (maghiarofilă); norocire insă că ea nu reprezintă
opiniunea niciunui Român din toată Transilvania, căci la conferința
din Miercurea, afară de trei funcționari trimiși de Andrasy, numai
singur redactorul¹) s'a arătat slugă bună și credincioasă, votând pentru
părerea ce apără Telegraful Român. Abonați! la această foaie sunt,
cam de voie cam de silă, dascălii și preoții din eparhia P. S. Sale, la
care însă poți găsi numeri din întregul an nedesfăcuți, cu adresele
întregi. *⁾


        *) N. Cristea.


4'

224                            VASILE NETEA                               ;


      „După Concordia aceasta este cea mai puțin citită și considerată ■
foaie românească din Austro-Ungaria**.

      Desigur că aceste corespondențe nu puteau trece neobservate in
cercurile din Transilvania, și mai ales în cercurile Telegrafului Român,
care se văzu astfel obligat să apere demnitatea marelui mitropolit, și:
să ocărască pe corespondentul care credea că nu este altul decât ?
Gheorghe Barițiu. La aceasta, profund devotat lui Gh. Barițiu, Visarion j
Roman răspunde în numărul dela 5 Iulie: „Vericine poate să vadă că j
nu sunt în stare, nu a mă măsura, dar nici a mă apropia de condeiul
atât de abil și mult folosit al marelui nostru publicist Gh. Barițiu, ale
cărui merite vor rămânea proprietatea neînstreinabilă a istoriei noastre j
naționale, și pe care Telegraful Român nu le va putea înstreina nicicând**.

      în corespondențele datate din Pesta, în realitate scrise la Sibiu
și trimise din Brașov prin vama cucului, Visarion Roman lua adeseori
atitudine și față de evenimentele și de personalitățile politice din
România, care nu întotdeauna se potriveau cu vederile Românului,
producând astfel unele confuzii, pentru evitarea cărora redactorul sibian
îi scrie la 19 August lui Barițiu: „D-voastră și D-nu Costache (Rosetti)
puteți schimba oricând și orice în acele corespondențe, după cum aflați
cu cale. Că D-l Costache e mulțumit cu lucrul meu, îmi pare foarte
bine, cu toate că nu cred a fi meritat nicio laudă, deoarece timpul
pentru acele corespondențe îl fur cum pot și între ocupațiunile celelalte;
apoi prin desele și îndelungatele călătorii, trebue să întrerup citirea de
jurnale și de multeori să mă ajut cum pot".

      O corespondență extrem de avântată scrie el în numărul dela
19 Octomvrie, în legătură cu persecuțiile și schingiuirile Românilor din
Transilvania, corespondență ce se termină cu acest emoționant final:
„După toate acestea (după schingiuirile amintite în corespondență !)
dulci frați din România, nu vă sângerează vouă inima ? Dacă nu simțul
de frate, cel puțin simțul de om și de vecin, nu vă spune vouă nimic,
nu se mișcă el de loc la auzul țipetelor din Transilvania ? Ei bine nu
răsculare, nu ocupare, nu pași nelegali să faceți; dar sunt mii de căi
legale, posibile și concese: calea „diplomației**, calea „publicității**
dreapta „informare** a opiniunii europene, intervenire amicală, faptele
misericordiei și o mie de alte mijloace. Faceți oricum... insă ajutați
Transilvania nefericită". La 26 Noemvrie comunică cititorilor Româ-
nului trecerea prin Buda-Pesta a perechei domnitoare române, cu
principele Carol și principesa Elisabeta, care au fost primiți în gară de
zeci de Români care au strigat cu toții, tare și românește, „Trăiască
prințul Carol !**, „Trăiască România!“.

      începând dela 16 Decemvrie, corespondențele lui Visarion Roman
— ocupat din ce în ce mai mult cu operațiunile necesare înființării

VISARION ROMAN


225


băncii „Albina" — încep să se rărească. C. A. Rosetti intervine la
Brașov pentru a cere lămuriri lui Gh. Barițiu, iar acesta primește dela
Sibiu următorul răspuns: „Din cauza că încă nu-mi sunt deplin re-
gulate referințele, nu sunt în stare a da acum un răspuns precis la
întrebarea d-lui Costache: „dacă și până când voi mai putea colabora ?

      „Rugarea mea deocamdată, ar fi, că, dacă se poate, pe triluniul
(trimestrul) întâi al anului acestuia, adică până în 1 Aprilie 1870, să
fiu dispensat dela oblegământul meu d'a colabora. Voi scrie eu și în
acele trei luni de câte-ori mă vor ierta împrejurările, însă mai puțin
și fără a pretinde pentru aceea vre-un onorariu".

      ... „Atunci (la 1 Aprilie) la toată întâmplarea voi putea spune
lămurit, dacă mai pot să colaborez ori nu și având D-l Costache tre-
buință de aceea colaborare — ne vom putea înțelege din nou.

      „Până atunci vom mai vedea cum stă și cu politica.

      „Iar când D-l Costache n'ar putea fi nici aceste trei luni fără co-
laboratori, și dacă este într'adevăr mulțumit cu lucrările mele, atunci
eu, lăsând toate începuturile amintite la o parte, voi continua a co-
labora neîntrerupt și anul acesta".

      Consecvent acestei promisiuni — la cererea lui Rosetti — Visarion
Roman își continuă deocamdată corespondențele la Românul. (La 15
Ianuarie un nou atac vehement împotriva lui Șaguna). Ultima cores-
pondență semnată de X dela Buda-Pesta apare la 11 Februarie 1870.

      în ziua de 30 Martie, ajungând la sfârșitul „triluniului", Visarion
Roman îi trimite lui Gheorghe Barițiu, și deci lui Rosetti, următorul
răspuns — definitiv: Fiind la finea lui Martie, viu a-mi împlini pro-
misiunea, declarându-mă în privința colaborării (la Românul}. Dintre
toate înființarea „Albinei" este, care-mi face cu neputință a mai con-
lucra, deoarece, cum bine știți, institutul acesta mi-a dat mult de lucru
și până acum și cu cât înaintează spre realizare, lucrul pentru mine
se înmulțește, afară de aceea am oficiul meu foarte greu (inspectoria
la „Transilvania", de care însă voesc să mă scap), mai am apoi multe
ocupațiuni de ale mele proprii, private. Cu înființarea „Albinei" apoi,
eu cu puteri foarte mărginite m'apucai de un lucru mărișor; trebue
deci să citesc, să scriu și să conversez într'una cu omul nostru de
specialitate. Dacă ne vom ajunge scopul va mai trebui desigur să merg
pe o lună două la Pesta și Viena pentru a vedea întocmirile altor in-
stitute și pentru a ne pune în legăturile neapărat de lipsă pentru sigura
înflorire a institutului nostru. Toate acestea, firește, dacă statutele vor
fi aprobate, ceeace încă foarte problematic.

      „Dară să știu, dacă am corespuns deplin prin colaborarea mea
și dacă D-l C. (ostache) mai are trebuință de lucrul meu, mă văd silit
a face declarația de mai sus, așa, negreșit, față cu bunătatea D-voastră

226


VASILE NETEA


și D-lui Costache către mine, s'ar putea privi chiar de o necuviință,
însă lucrul, de care mă ocup (institutul „Albina"), mai vârtos dacă
vom ajunge al vedea înființat, că mă va scuza deplin.

     „Eu mi-am făcut datoria a Vă împărtăși aceste, D-voastră, dacă
puteți, Vă rog să amânați lucrul cu D. Costache până la venirea în
Brașov, pentrucă doresc să aflu unele lucruri ce sunt de influență
pentru orientarea mea. Dacă însă nu se poate, apoi cu declarațiunea
mea de mai sus binevoiți a împărtăși D-lui C. profunda mea mulțumire**.

     Cu aceasta a luat sfârșit colaborarea lui Visarion Roman la ziarul
lui C. A. Rosetti, întreagă energia fostului învățător dela Rășinari pu-
nându-se în slujba înființării și conducerii băncii Albina.

VASILE NETEA

CRONICI


LITERATURA DE AVENTURĂ $1 „LEGEA MUNȚILOR"
DE CORNELIU AXENTE

     Pentru viitorul cercetător al literaturii ardelene noul, va părea,
desigur, un lucru Inexplicabil, totala Indiferență cu care, atât critica li-
terară cât șt publicul cititor, au Întâmpinat lucrarea d-lul C o r n e 11 u
Axente, Legea munților,¹) Și cu atât mal mult va părea un lucru
inexplicabil, cu cât, aceeași critică literară șl același public cititor, s’au
grăbit să elogieze, în termeni cum nu se poate mal călduroșl, aproape
întreaga manifestare ardeleană literară dela 1930 încoace. Legea Mun-
ților a trecut atât de nebăgată în seamă, încât nu ne putem opri un
gest de spontană mirare, orldecâteorl răsfoim paginile, ale cu toate
acestea, uneia dintre cele mai semnificative producții ale generației post-
belice ardelene. Spunem semnificative, pentru că Legea Munților sus-
ține, în ochii cercetătorului literar obiectiv, nu numai un frumos debut
al autorului, ci șl un debut al genului în literatura noastră. E vorba
despre genul literaturii de aventură (de astădată în sensul major al cu-
vântului), gen mult întrebu nțat în literatura cultă anglo-saxonă șl ai
cărui strămoși par să fie, alături de cărți precum Genoveoa de Brabant
sau Robinson Crusoe, toată acea sumedenie de basme populare care
au alintat copilăria atâtor șl atâtor literaturi. Abordarea, în spiritul cult,
a acestui gen, coincide — cercetările lui Eugenio d'Ors stau măr-
turie — cu întreaga revoluție, produsă de intervenția stilului baroc In
cultura timpurilor moderne — eo ipso — cu nașterea prodigiosului ro-
mantism european. De aci caracterul romantic al genului șl tot de aci
lipsa lui de aderență la maniera, atât de copios naturalist neocla-
sică, a scrisului contimporan românesc. Dar mal mult decât atât, justi-
fică neînțelegerea publicului cititor autohton tocmai lipsa tradiției lite-
rare românești a genului. In afară de cărțile, astăzi cu o anemică cir-
culație poporală, cup sunt Genoveva de Brabant, sau culegerile de
basme, literatura noastră nu arată față de acest gen decât pasiunea in-
vestigațiilor de specialitate.


       *) Sighișoara, 1939, Ed. Miron Neagu.

228


RADU STANCA


      E învederat c& în literatura anglo-saxonă, unde genul îșl retine
pentru sine titlul de glorie, lucrurile stau desigur cu totul altfel. înce-
pând cu Walter Scott care Impregnează literaturii anglo-saxone
gustul romanescului feudal și al cavalerismului evului de mijloc, trecând
apoi, dela această literatură eroică, la literatura mal plină de nuanțe
șl mal bogată în aspecte dramatice a lui Robert L. Stevenson,
acest curent marchează caracteristicele sale esențiale, chiar și atunci
când aparențele contradictorii ale literaturii acestuia șl aceea a unui
Edgar A11 an Poe de pildă, par a Ie deszlce, în toate manifestă-
rile atât de variate ale unui spirit unitar și constant. Aderența spiri-
tului public la aceste forme șl caracteristici genuine este, nu numai un
dat de consonanță etnică, ci și un rezultat al unei vaste experiențe
literare.

      In ce constau aceste caracteristice vor spune simplele enumerări
ale unor noțiuni ca: aventură, mister, eroism, acțiune palpitantă, dina-
mism din belșug, exotism — în special subliniat în Rudyard K1 -
p 11 n g, reprezentant tipic al genului — noțiuni care, spre deosebire de
literatura de aventură bulevardieră, de prost gust, unde apar gratuit,
dobândesc în genul despre care vorbim, semnificații atât de profund
umane, încât nu rareori ating platforma unor simboluri de cea mai
înaltă ținută etică șl filozofică. De oblcelu esența acestui gen literar se
concentrează în câteva antinomii morale; bun — rău, curaj — lașitate,
onestitate — perfidie, eroism — micime sufletească, antinomii care an-
gajează tipuri diferite șl care, la rândul lor, angajate într'o acțiune plină
de dramatism și de episod, neglijează răgazul investigației psihologice,
dar fixează în schimb sensul moral al luptelor, al suferințelor șl al țe-
lurilor, culminând în orizonturi de patetică ținută etică. Autorului nu-i
va fl greu să câștige simpatia cititorului pentru tipurile care poartă ple-
nlpotența acestor sensuri morale. De aceea, am considera acest gen
drept un apendice estetic al filozofiei morale, Intr’o atare perspectivă
se diferențiază clar șl pragurile celor două literaturi de aventură: una
care se ridică până la sensul deplin moral al existenței, Iar cealaltă
care rămâne pe planul naiv al aventurilor grotești șl stereotlpe, Inca-
pabilă să câștige nici cel puțin un apetit grațios, pentru elementele care
îi compun temelia.

      Rămâne încă un lucru inexplicabil inaderența lumii românești la
acest gen literar. Căci înafară de prelucrarea d-Iul Mlhail Sado-
veanu, Măria Sa Puiul Pădurii șl, în afară de câteva lucruri spora-
dice, tot din acest autor, la noi genul despre care vorbim nu a cu-
noscut nici măcar Importul de tălmăciri, atât^de fecund totuși, al lite-
raturii engleze, în simpatia publicului setos după tot alte șl alte maniere
literare.

      Că Legea munților e o apariție semnificativă, nu mai trebue do-
vedit Dar calitatea el esențială, nu este totuși în primul rând Istorică,
ci tot estetică. Căci scrisul d-lui Axente nu traduce un gen strein în
spiritul nostru, ci face să crească acest gen din însăși valorile intrin-
sece ale vieții românești, angrenând peste toată perspectiva sa roma-
nescă o atmosferă de autohtonism veritabil, câștigând astfel, in favoarea
propriei sale viziuni, titlul unei autenticități de matcă și de tonalitate
românească deosebite. Plasând acțiunea într'o lume de antichitate tracă

LEGEA MUNȚILOR


229


și sorbind, pentru propriul său scris, toate miresmele caracteristice —
lirism profund, accente de patetism eroic, duioșie, mult fundal alb —
ale acestei lumi, d-l Axente a reușit să ne dea o operă de incontesta-
bilă valoare literară.

      In linii mari Legea munților e o povestire simplă, Drabal, un
erou dac, trebue, după tradiția strămoșilor și voința întâmplării, să-și
ducă pe proprla-i fetiță, Leti, jertfă zeilor stăpânitorl. Iubirea de tată
e mal tare insă și, împreună cu odrasla lui, se refugiază in creerli mun-
ților, Aici, prlntr'o nefericită soartă, unul se pierde de celălalt. Toată
drama căutării lor, încununată de episoade, în care participă nu numai
forțele naturii, dar și toate ființele ei — care vor simboliza rând pe
rând, prieteni sau dușmani, răul sau binele — se desăvârșește în cele
din urmă prin biruința forțelor binelui. Nu numai Drabal și Leti se re-
găsesc, dar chiar și Dacii din Sirgidava sunt salvați de el șl de prie-
tenii pe care și-i fac în codrii, în luptele pe care aceștia le duc cu
veșnicii năvălitori. Astfel, este răscumpărată șl greșeala lui Drabal de
a nu se fi supus voinței și hotărirel zeilor.

      Fără să albă deci nimic deosebit, această acțiune atinge totuși
etape de un înalt patetism și uneori de sinceră duioșie. Dar elogiul su-
prem îl vom aduce d-lui Axente, atunci când vom semnala unitatea
structurală pe care d-sa a știut să o dee întregei sale viziuni, limpe-
zimea melodică a stilului care învălue flecare amănunt, lipsa de com-
plicații Inutile, mersul direct al intențiilor în centrul lucrurilor, vieața
sesizată din plin și cu un meșteșug rar și, in sfârșit, mai ales, atmosfera
entuziastă, caldă și subtilă a scrisului său. Toate acestea așează cartea
d-lui Axente, alături de Urcan Bătrânul al regretatului Pa vel Dan
și de Am plecat din sat al d-lul Ion Vlasiu, printre cele mai
reușite producții ale generații tinere ardelene. Dar mai mult decât atât,
toate acestea trădează un scriitor matur, cu resurse profunde și dela
care nu putem pretinde altceva decât o mai mare persistență în făgașul,
pe care cu atâta simț, critic și artistic, a apucat.

      Un cuvânt bun șl pentru desenele d-lui Octav Angheluță care în-
soțesc, adecvat șl modest, textul autorului.

RADU STANCA

RĂSCOALA LUI HORIA IN COMITATELE CLUJ Șl TURDA

      Figura lui Horia, care a atras asupra sa atenția Europei întregi,
a lăsat în documentele vremii nenumărate urme — de valoare ine-
gală — asupra răscoalei și a ispitit istorici de seamă. Natural, până
acum istoriografia română și maghiară s'a ocupat mai ales de această
mișcare de răsvrătire împotriva domnilor feudali. Dar, cu toate operele
de până acum, consacrate mișcării, altele, întocmite pe bază de docu-
mente necunoscute sau neutilizate încă, vin să proecteze lumini nouă
asupra diferitelor aspecte ale ei. Bogăția materialului documentar, care
e departe de a fi fost epuizat, face cu putință acest lucru.

      Lucrarea d-lui D. Pro dan: Răscoala lui Horia în comitatele
Cluj și Turda, (București, 1938. „Biblioteca Inst, de Istorie Națională"
dela Univ. din Cluj) are caracterul unei opere oarecum singulare, D-sa

230


ION MÂRCU$


utilizează, pe lângă un foarte bogat și variat material de arhivă, de-
sigur și datele cunoscute din lucrările anterioare. Urmărește însă eve-
nimentele pe unda cea mai îndepărtată de epicentrul zguduirii, înre-
gistrând, pentru acest teritoriu, nu numai știrile adevărate care cir-
culau în timpul pustiirii, dar și pe cele cu aparență de adevăr sau in-
ventate pe de-a 'ntregul. E în acest mod de a scrie un exces de
scrupulozitate științifică, care constă în străduința de a reda atmosfera
în care se petrec evenimentele, nu numai simpla lor enarare.

      Prezentarea faptelor petrecute pe un teritoriu limitat, departe de
locul de izbucnire al răscoalei, întâmpină și greutăți de altă natură;
bruma de organizare militară, care ar fi putut exista în Munți, aici se
pierde de tot, iar șefii — mulți și mărunți — se ridică prin ei înșiși
dintre elemente neindicate să joace acest rol, dar care în vremuri tul-
buri, prin nu știu ce ciudată lege psihologică, ies la suprafață. In astfel
de cazuri, fără îndoială că și țelurile inițiale ale mișcării își schimbă
înțelesul. Se întâmplă mișcări de mase, greu de evocat în mod fidel,
pe bază strict documentară.

      O judicioasă prezentare critică a lucrărilor mai însemnate care
s'au scris asupra răscoalei, precede obiectul cercetării. Mai ales istorio-
grafia română și maghiară s'au ocupat de ea. Dintre istoricii unguri,
Francisc Szilâgyi se apropie mai mult de obiectivitate. Despre
Horia el scrie cuvinte de admirație, pentru consecvența cu care a știut
să urmărească un ideal, pe care l-a plătit cu vieața. Cât despre cei-
lalți scriitori unguri care s'au ocupat de Horia, acestora, preocupările
de ordin politic le-a întunecat seninătatea istorică. Față de mișcare ei
au luat, nu o atitudine istorică, ci una politică. La Români, N. D e n-
sușianu i-a închinat lui Horia o operă monumentală, pentru ca să
nu amintim decât pe cea mai de seamă.

      Motivele răscoalei și în aceste comitate, ca și în altă parte, rămân
aceleași, știute din scrieri de mai înainte. Desigur, la cauzele de ordin
general care au pornit mișcarea (considerate, cel puțin până acum de
către istoricii români, ca fiind de ordin național, social-economic și
religios) se adaugă nemulțumirile locale, care dacă n'au fost în stare
să irumpă peste zăgazuri, odată satele angajate, au alimentat, și ele,
furia generală. Autorul lucrării de față, dat fiind că cercetează desfă-
șurarea evenimentelor pe un teritoriu cu populație diferită, atât din
punct de vedere național, cât și confesional, înclină să creadă, că în
special motive social- economice trebue căutate la originea răscoalei, fără
a neglija și pe cele de ordin național și confesional. Intr'adevăr, în
timpul insurecției, certele confesionale amuțesc, iar Ia conscripția mili-
tară dela Alba-Iulia, din iarna anului 1784 — care a format preludiul
mișcării — pleacă, din satele cu populație amestecată, alături de io-
bagii români și iobagii unguri. Se vede că chiar și pe umerii acestora
din urmă, sarcinile iobăgești și îndatoririle de tot felul, apăsau fără
putință de a le mai purta.

      Conscripția militară din 1784 a pus satele într’o fierbere neobici-
nuită. Iobagul exploatat și de Stat și de domni, împovărat cu sarcini
prea apăsătoare pentru puterile lui, și-a pus toată nădejdea în con-
iscrpția militară care avea să-l scoată de subt jugul apăsător al atâtor

RĂSCOALA LUI HORIA


231


contribuții și îndatoriri publice. Știrea că la Alba-Iulia se înscriu
„cătane" s'a răspândit cu iuțeala fulgerului printre iobagii de pretu-
tindeni. încolțesc nădejdile. Satele se mișcă. Iobagii nu-și mai înde-
plinesc slujbele domnești. Toată lumea e în fierbere.

      Trebue să remarcăm aci, că un merit real al lucrării constă în
înfățișarea circulației știrilor în masse. Reale la început, diformate mai
târziu, potrivit cu structura internă și gradul de înțelegere al celui
care primea și răspândea știrea — sau pe de-a 'ntregul neverosimile,
inventate și exagerate, le urmărește totuși îndeaproape, deoarece aceste
știri, pe lângă că evocă atmosfera în care s'au petrecut faptele, dar
ele înșile au determinat, în multe locuri, mișcarea de răzvrătire.

      Scânteia care a sărit din Munți, la începutul lui Noemvrie, a
aprins țara și focul s'a întins cu repeziciune peste Zarand, Hunedoara,
Alba, Arad, pentru ca, în prima jumătate a aceleași luni, panica, trecând
peste comitatul Turzii, să cuprindă și comitatul Clujului. Pe măsură
ce rebelii se apropiau de Cluj groaza devenia atotstăpânitoare, iar no-
bilii își căutau siguranța cât mai departe, în Nordul Ardealului. Cei
care au rămas la Cluj au început să organizezeze rezistența, la în-
demnul și cu ajutorul comitelui suprem, Contele loan Csaki. Care era
intenția contelui Csaki? Să oprească revărsarea răsculaților la trecă-
torile Munților, pentru a nu invada Câmpia, iar apoi, alături de armată,
să treacă la o acțiune ofensivă pentru potolirea răscoalei. In acest
scop, el își stabilește tabăra la Feneșul-Săsesc și îndeamnă la apărare
și comitatele vecine. Armistițiul dela Tibru însă a fost considerat de
iobagii din comitatul Cluj valabil și pentru ei, și astfel au oprit
înaintarea.

      Dacă prăpădul s'a oprit în drum, teama care stăpânea nobilimea
a rămas aceeași. Pârjolul putea porni din nou, în orice moment. Veștile
despre o nouă isbucnire a răscoalei, care circulau peste tot, unele cu
sâmbure de adevăr, altele produsul fanteziei populare, întrețineau o
atmosferă încărcată de nesiguranță generală. Teama de vreun ajutor
pe care-1 puteau primi iobagii din Țările Române, dela Ruși sau chiar
dela Turci, mărea neliniștea. La Huedin sosesc știri că Horia va veni
la 25 Noemvrie, la târgul de acolo, cu oamenii lui, De aici ar fi putut
trece lesne în Sălaj. Contele Csaki își mută tabăra, când ici, când colo,
după informațiile pe care i le aduc spionii în privința intențiilor răz-
vrătitilor de a trece munții.

      Ideile răscoalei au contaminat curând și satele care n’au parti-
cipat direct Ia mișcare. Din ascultările de martori reiese limpede fier-
berea continuă în care se aflau satele. Iobagii refuză prestarea servi-
ciilor, devin amenințători. Rapoartele oficiale vorbesc pe larg despre
aceasta. întinderea răscoalei găsea peste tot terenul potrivit de pro-
pagare. Nu se aștepta decât sosirea răsculaților pentru a li se adăuga
alții. Temerile nobilimii erau așadar îndreptățite.

      Cu încheierea armistițiului, armata și-a atins țelul: a câștigat timp
pentru mărirea efectivelor si a ocupat poziții strategice. Iobagii și-au
dat seama că au fost înșelați, dar acum era târziu. De unde, la în-
ceput, mișcarea amenința să se reverse pe Câmpie, acum devine o

232


ION MĂRCUȘ


îndârjită luptă de apărare, aci în Munți, fără sorți de izbândă. Rezul-
tatul nu putea fi altul decât cel așteptat. La 14 Decemvrie, Horia însuși
lasă să se împrăștie pe la casele lor pe cei care-1 urmaseră până la
Câmpeni, iar el își pierde urma în Munți.

      Odată iobagii aduși la neputință, încep răzbunările. Fără milă,
fără dreptate, crâncene.

      Abuzuri s'au făcut, desigur, și înainte. Nobilii, dar mai ales
armata, avea trebuință de încartiruire. Se făceau astfel tot felul de re-
chiziții asupra satelor. După răscoală insă urmă evaluarea pagubelor.
Nobilii făceau prețuirea, nobilii și despăgubirea din averea iobagilor.
Ce a urmat de aci e lesne de înțeles.

      După liniștirea iobagilor, armata nobililor devine fără folos pentru
menținerea ordinei. Dar dezarmarea ei se face cu multă greutate, cu
pertractări la Guvern și la împăratul. Nobilimea, asupra căreia apăsa
învinuirea de a fi îngreuiat prea mult slujbele iobăgești, împingând
astfel la răzvrătire, căuta fel de fel de motive streine, prezentându-le
ca singurele adevărate care au provocat răscoala.

      Guvernul încearcă pe toate căile să dezarmeze pe nobili, după
pacificarea răsculaților, și pentru a împiedeca răzbunările, dar și pentru
a înlătura orice urmă de primejdie pentru regim. Desigur, până la urmă,
explicațiile nobililor trebuiau să fie primite de împăratul — după cum
s'a și întâmplat — iar vina cea mare a rămas întreagă a nenorociților
de iobagi. Doar Contele Csaki își pierde demnitatea de comite suprem.

      „Dreptul Statarial", decretat de guvern, a format cel mai eficace
mijloc de răzbunare a nobilimii. Potrivit acestuia, judecata era sumară,
iar executarea pe loc, Guvernul dându-și seama că prin acest drept
a lăsat să se reverse în voie furia nobililor, fu nevoit să revoace mă-
sura luată, nu însă înainte de a fi făcut o mulțime de victime printre
iobagi.

      Din comitatul Cluj au fost condamnați la moarte 17 iobagi care
au participat la rebeliune, însă abia o sentință a fost executată, 16
fiind revizuite. Cei mai mulți dintre răsculați au fost pedepsiți cu în-
chisoare, sau cu lovituri de bețe, care se ridicau până la numărul de
90. Nu numai atât, dar mai târziu s'a luat hotărîrea ca răsculații pri-
mejdioși să fie mutați în Banat.

      Intre urmările răscoalei, mai însemnate pentru iobagi au fost re-
gularea urbanială din 1785, controlul abuzurilor nobililor și acordarea
dreptului de a se muta iobagii de pe o moșie pe alta.

      Cu discernământ fără greș, autorul a ales din abundența mate-
rialului documentar, atât cât a fost absolut de trebuință pentru înfăți-
șarea evenimentelor. Nu putem încheia fără să spunem o vorbă despre
forma deosebit de îngrijită, în care e scrisă cartea din punct de ve-
dere al limbii.


ION MĂRCUȘ

PSIHOLOGIA PERSOANEI


233


PSIHOLOGIA PERSOANEI

       Literatura psihologică este îmbogățită cu o nouă lucrare, datorUS
D-lul N, Mărgineanu, Psihologia persoanei,¹) care prin amploarea
materialului, prin organizarea lui și perspectiva largă și cuprinzătoare ce
o deschide asupra problemei, înscrie o nouă pagină în istoria psiholo-
giei românești. Ea este menită să servească în egală măsură, știința,
școala și publicul intelectual. Concepută într’un autentic spirit științific,
cartea în discuție constitue una dintre cele mai temeinice lucrări de
specialitate, apărute la noi în țară și egalează altele, apărute țₙ străi-
nătate. Ea reprezintă cea mai vastă încercare de sinteză asupra psiho-
logiei persoanei, care este adevărată cheie de boltă a psihologiei con-
timporane. Ea se ocupă cu aspectele majore ale persoanei șl modali-
tățile lor de structuralizare, precum și cu aspectul anormal șî pato-
logic al individualității umane.

       Fără îndoială, cunoașterea naturii umane este una dintre cele mal
imperioase probleme, care a chinuit veacuri de-a-rândul omonlroa.
Această problemă formează obiectul de predilecție al filozofului, artis-
tului, psihiatrului, omului practic, dar mal ales, al psihologului Scopul
suprem al acestuia din urmă este cunoașterea adecvată a ființei umana,
în toate aspectele ei, prin prizma domeniului psihologiei. Ca atare,
psihologia persoanei se naște tocmai ca o disciplină care vrea să
răspundă la mai multe probleme: Ce este persoana? Care siiot moti-
vele fundamentale ale conduitei sale? Care sunt factorii ce determina.
formarea, desvoltarea și structuralizarea persoanei? Care este structura
și arhitectonica trebuințelor, dorințelor, aspirațiilor, valorilor, etc., în
individualitatea umană?, etc.

       Și natural, cum era de așteptat, la aceste întrebări și multe altele
de natură similară, se dau răspunsuri diferite. Există teorii extrem de
variate, de cele mai multe ori opuse, după cum ele aparțin diferitelor
domenii de cercetare ale existenței umane: fllosofle, sociologie, psihia-
trie, grafologie, antropologie și psihologie. Prin urmare, exiști destule
teorii asupra persoanei, poate încă prea multe. Deaceea, după mim
observă autorul lucrării în discuție, problema care se pune „nu o
credem, o nouă teorie a persoanei,... ci o încercare de sinteză a teo-
riilor deja existente", (p. 11). Luând în discuție, în partea introductivă
a lucrării, diferitele teorii asupra persoanei, de natură psihologică, filo-
sofică, sociologică, psihiatrică, etc., autorul arată că între acestea „trebue
. găsită o bază comună", (p. 11). După cum este ușor de văzut, punctul
de vedere al autorului nu este exclusivist psihologic, întru c<t el ₙu
adoptă o concepție sau metodă de interpretare strict psihologică a per-
sonalității. Din contră, pornind dela concepția foartă justă, că realitatea
umană este extrem de complexă pentru a putea fi explicată îq lumina
unei singure teorii sau metode de interpretare, D-l N. Mărgineanu nu
desconsideră niciuna din acelea care aruncă o lumină reală asupra per-
soanei. Ceea ce constitue punctul de vedere personal al autorului, ₑste
păstrarea unei Balanțe juste între diferitele concepții extremiste, — care
caută să explice persoana, fie în funcție numai de ereditatea biologică

       ’) Editura Institutului de Psihologie, Sibiu, 1941, Pp. XX 558.

234


A. CIRCHEV


fie în funcție numai de ereditatea socială, subliniind in același timp,
rolul dinamicei psihologice in conduita persoanei.

      înarmat cu un subtil simț de analiză critică, autorul trece in
revistă cele trei concepții — biologică, socială și psihologică — asupra
„dinamicei persoanei", arătând motivele reale care determină conduita
umană. Păcatul celor trei concepții amintite, rezidă în faptul că flecare
in parte, explică dinamica persoanei in mod unilateral, anume, in funcție
de o anumită categorie de „motive", proprii fiecărei concepții, Astfel,
concepția biologică explică întreaga activitate umană, in funcție de tre~
buințe organice (foame, sex, achiziție, etc,), care evident, deși dobân-
desc cu timpul forma socializată și sublimată de dorințe, aspirații,
idealuri, etc., totuși rămân motivele ultime ale conduitei umane. Este
cunoscută în această privință concepția Iul Freud și a elevilor săi, care
prin analogie cu concepția „materialismului economic", pe bună dreptate
poate fl numită „materlalistă-sexuală". Autorul lucrării în discuție, ișl
dă seamă că explicarea conduitei umane, in funcție numai de motivele
biologice, este unilaterală, când observă: „Dar atunci cum se face că
atâția oameni sunt în stare să sacrifice orișice, adecă foame, sex șl toate
celelalte bunuri ale unei vieți vegetative bogate șt comode, de dragul
unor idealuri spirituale, ce nu au nimic organic in ele, ca libertatea
conștiinței, libertatea credinței, conștiința, caracterul, Idealul de adevăr
șl artă șl așa mal departe" ? (p, 52) Deși recunoaște rolul motivației
biologice, autorul nu se oprește la ea, arătând că motivația nu este
„dela inceput și până la sfârșit biologică", (p. 52) In felul acesta, D-sa,
evită șl depășește expllcațlunea categorială a fenomenelor superioare
prin cele inferioare, greșală în care cad multe concepții contemporane,
in explicarea persoanei. Căci după cum observă Hartmann,¹) expli-
carea formelor superioare prin cele Inferioare, constltue o desconside-
rare tipică a legii Ierarhice a categoriilor. Șl intr’adevăr, afirmațiunea
că totul poate fi explicat numai cu ajutorul cotegoriilor inferioare, neagă
Implicit existența celor superioare, neagă ierarhia treptelor existenței șl
Ierarhia valorilor. Conform concepției freudiene, toate valorile supe-
rioare sunt rezultatul sublimării șl ca atare, față de izvorul lor generator
— libido — ele sunt simple iluzii. Dragostea individuală, luată sub
forma el platonică este o „iluzie", întru cât e derivată din sexualitatea
primară. Dragostea față de divinitate și religie, deasemenea sunt „iluzii"
fiind rezultatul forțelor libldinale sublimate. Singurul fapt care nu e
Iluzoriu, este trebuința sexuală șl satisfacerea el normală. La aceasta se
reduce, in ultima instanță, concepția freudeană asupra persoanei.

      Dealtfel, aceste considerațlunl rămân valabile pentru orice teorie
biologică asupra dinamicei persoane umane. Orice activitate și manifes-
tare, de natură morală, religioasă, artistică, etc,, conform concepțiilor
blologiste, nu poate fi explicată decât in funcție de procesul sublimării
trebuințelor biologice primare. Se naște insă in mod legitim întrebarea:
Dacă totul depinde de motivația biologică, de unde răsar de pildă
„normele morale", ale căror mandatar, conform concepției freudiene,
este Supra-Eul, care dirijează șl cenzurează tendințele llbidlnale, supu-


       ’) N. Hartmann, Kategoriale Gesetze. Pilos. Anzeiger. Bonn 1926, p. 218—219.

PSIHOLOGIA PERSOANEI


235


nându-le volens nolens, procesului de sublimare? De aceea, după cum
bine observă Schelet,’) concepțiile blologlste nu pot evita cercul vicios,
in care cad fatal, atunci când încearcă să explice orice sentiment moral,
in funcție de sexualitatea sublimată. Pe de o parte, toate sentimentele
morale se explică in funcție de tendințele libidinale sublimate; iar de
altă parte, tendințele libidinale sublimate se explică în funcție de
existența „normelor morale**. De unde răsar aceste norme?

      La această Întrebare nu putem obține un răspuns satisfăcător,
rămânând în cadrele stricte ate dinamicei biologice. Intru cât, de aici,
nu vedem cum ar rezulta sistemul de categorii sociale, Ierarhia de
valori obiective, in funcție de care se realizează procesul socializării și
sublimării, pornind dela treptele inferioare spre cele superioare ale
acestei lerahil. Acest sistem Ierarhic de valori, ca motiv fundamental al
conduitei umane, nu poate fi înțeles decât în lumina dinamicei sociale,
de care se ocupă autorul în continuare. Dacă este adevărat că Indi-
vidul se naște cu o serie de dispoziții native, care constitue motivele
conduitei sale, nu mai puțin adevărat este faptul, că el se naște într*o
societate. Ori, fiecare societate are un standard ierarhic de valori: eco-
nomice, politice, sociale, teoretice, artistice și religioase, care, după cum
a arătat Spranger șl mai ales psihologii sociali americani, se impun
treptat individului, constituind categoriile fundamentale de motive dela
baza conduitei sale. Și atunci, ceea ce ne apare inexplicabil din punctul
de vedere al dinamicei biologice, în ce privește diversitatea de motive
dela o clasă socială la alta, dela un stat la alt stat și în general, dela
un grup social la altul, devine lămurit în perspectiva dinamicei
sociale. Căci, după cum observă autorul, discutând printre altele, dina-
mica celor care trăiesc la sate, comparativ cu dinamica celor dela
orașe, — diversitatea de scopuri și valori ce se constată între sătean
și orășan, nu se datorește eredității biologice, ci eredității sociale. Intru
cât, „baza biologică în ambele cazuri e aceeași; diferită e doar socie-
tatea. In spre ea, deci, trebue căutată șl explicarea**, (p. 53).

      Dacă teza biologică a motivației este unilaterală, întru cât explică
totul In funcție de trebuințe, nu mai puțin excesivă este șl teza socio-
logică a motivației, susținută de Tomas, Faris, Durkhelm, Mallnowskl,
Spranger, etc., întru cât ea reduce totul la valori sociale și culturale.
De aceea, pe bună dreptate observă autorul, că a trage concluzia „că
valorile sociale sunt singurele motive ale acțiunii umane — așa cum
Faris și alții înclină să creadă — e, desigur, o greșală. Dela o extremă
ar însemna să sărim exact la cealaltă** (p. 58). In consecință, problema
care se pune, nu este de a dovedi influența biologică sau socială
asupra conduitei umane, care este incontestabilă, ci „de a preciza cât
de mare e una și cât cealaltă și care e rostul uneia și care e rostul
celeilalte" (p, 59).

      Tratând pe larg ultima concepție asupra motivației, autorul arată
că pe lângă influențele biologice șl sociale, natura umană cuprinde șt
o altă serie de jnotlve, de natură pur psihologică. După ce face o
analiză critică a diferitelor teorii, susținute de Mc Dugall, Freud, Adler,



      ’) M. Scheler, Vesen und Formen der Sympathie, p. 293.

236


A. CIRCHEV


Allport, Lewin, Murray, etc-, care pun punctul de greutate pe „dina-
mica psihologică", autorul trage unele concluzii, în măsură să ne lămu-
rească asupra punctului personal de vedere, cu privire la problema
discutată. Departe de a fl partizanul exclusiv al uneia din cele trei con-
cepții, D-l. N. Mărglneanu arată că adevărata motivație umană, nu
este nicicând numai biologică, numai socială sau numai psihologică, ci
„totdeauna și biologică și sociologică șl psihologică, cu alte cuvinte ea
e bio-psiho-soclală, așa cum vieața însăși este", (p. 106), Autorul distinge
diferite „planuri" sau „niveluri" în vieața persoanei, în care uneori
domină aspectul biologic (de ex. în cazul trebuințelor organice), alteori
domină aspectul social (ex. atitudinilor, credințelor, prejudecăților, etc.)
și alteori, aspectul psihologic. Intre aceste trei feluri de motivații însă,
nu există separațiuni tranșante, întru cât ele reprezintă numai trei aspecte
ale uneia șl aceleeași motivații umane. Existența lor se verifică atât în
cazul unei trebuințe primare (foame, sex, etc.), cât șl în cazul unei
atitudini sociale, care nu este independentă de constituția organică și
Istoria psihologică a persoanei. In felul acesta, autorul reușește să ne
dea o concepție tntegralistă asupra motivației, care evident, are pro-
nunțate nuanțe eclectlste, întru cât încorporează într’un sistem unitar,
cele trei teorii privitoare la dinamica persoanei umane.

      Odată problema dinamicei persoanei lămurită, autorul se ocupă cu:
a) aspectul funcțional al persoanei, în legătură cu natura proceselor sau
funcțiunilor prin care motivele de acțiune ajung la satisfacere, b) as-
pectul formal sau de temperament, privind formele activității șl afecti-
vității șl c) aspectul integral, de fire, în legătură cu orientarea generală
a persoanei. La sfârșitul acestui capitol, d-l N. Mărglneanu definește
persoana ca fiind „un sistem de tendințe, aptitudini și trăsături de tem-
perament șl fire" (p, 139). In continuare, această definiție este comple-
tată astfel: „persoana umană este o configurație funcțională, în slujba
unei configurații dinamice, cu o anumită formă șl direcție de orientare,
socotită — în toate aceste cazuri — în ceea ce ea are mal central, di-
ferențial, constant, abisal și biosocial" (p. 140), In felul acesta, autorul
anticipează conținutul capitolelor următoare, în care se ocupă despre
aspectul diferențial, evolutiv, social șl abisal al persoanei.

      In partea a treia a lucrării se ocupă în trei capitole, cu structura
persoanei: a) tipologia, b) blotipologia șl c) analiza factorlală Această
parte a lucrării, formează a doua problemă centrală din psihologia per-
soanei, după ce io prima, au fost definite variabilele fundamentale ale
persoanei. Ea are de obiect studiul relațiilor „dintre aceste variabile, cu
scopul de a desprinde structura și arhitectonica, cărora ele se supun"
(p. 343). In capitolul final al acestei părți, intitulat „Structura persoanei",
găsim schițată concepția personală a autorului față de problema discu-
tată. Ultima parte a lucrării, a IV-a, se ocupă cu aspectul anormal șl
patologic al persoanei. Aici sunt tratate diverse boli mintale, precum șl
cauzele organice și sociale care le determină, în lumina diferitelor teorii,
susținute de Janet, Freud, Jung, Adler, Kretschmer, etc. De asemenea,
autorul studiază și consecințele practice ale acestor boli, în legătură cu
dellcvența și criminalitatea.

      Din complexitatea problemelor cuprinse în lucrarea d-lui N, Mărgl-
neanu, nu am reușit în cele de mai sus, să discutăm decât în treacăt

PSIHOLOGIA PERSOANEI


237


unele probleme, altele numai să le amintim, Iar altele să le trecem cu
vederea, in lipsa spațiului necesar. De altfel, bogăția informației biblio-
grafice ’) este așa de mare, incât la prima vedere, s’ar părea că lu-
crarea e prea încărcată de material, prezentat fie sub forma prelucrată,
fie sub forma de citate, extrase din lucrările dlferiților autori. Printre alte
merite ale lucrării, noi semnalăm în orice caz șl pe acesta, al informa-
țlunil bibliografice bogate șl temeinic stăpânite, care stă astfel, la înde-
mână nu numai psihologului, dar șl sociologului, psihiatrului, educato-
rului, studentului, etc,, în vederea orientării lor vaste în problemă. Dacă
la noi nu s'a înpământenit obiceiul traducerilor, care să țină la curent
cu apariția operelor științifice în străinătate, este util și necasar, ca sin-
teza lor să fie prezentată iu lucrări de tipul aceleia de care ne-am
ocupat Lucrări în care să fie prezentată nu numai atitudinea șl con-
cepția personală a autorului, dar și redarea fidelă a problemelor, așa
cum se pun ele în străinătate. Căci, numai pe această cale se poate
ajunge la pregătirea temeinică a studentului, a profesionistului de mai
târziu, precum și la ridicarea atmosferei culturale a păturel noastre in-
telectuale. De aceea, lucrarea d-lui N. Mărglneanu umple un gol de
mult resimțit în cultura noastră,

A. CIRCHEV

O CULEGERE DE DOCUMENTE PRIVITOARE LA SEC. XVII,
IN TRANSILVANIA

     După o muncă destul de migăloasă, a apărut în August 1940 o nouă
lucrare a D-lui prof. I. Lupaș dela Universitatea din Cluj—Sibiu.Ea
poartă titlul: Documente istorice transilvane, voi. I. 1599—1699²) și
conține o serie de date privitoare la desfășurarea evenimentelor mai
importante în decursul acestei perioade de o sută de ani în Ardeal.
Apariția ei era cu atât mai mult așteptată, cu cât autorul a rămas
până azi cel mai de seamă cunoscător al trecutului acestei provincii.

     Fiind acum vorba de istoria celui mai scump ținut al nostru, îmi
iau îngăduința să reamintesc cu durere unele lucruri triste.

     în toamna anului 1938 din inițiativa unui ministru al Educației
Naționale, ieșea la iveală o nouă lege a organizării învățământului su-
perior, care privea contopirea celor două catedre de Istoria Românilor
dela Universitatea din Cluj întruna singură, în acest fel, catedra de
istorie a Transilvaniei, unica din întreaga țară, menită să dea o cu-
noaștere mai amplă a acestei provincii, era desființată, după o existență
de aproape douăzeci de ani.

     Lovitura aceasta a provocat o mare durere în sufletul aceluia
care se străduise să ne dea o icoană clară despre trecutul sbuciumat
al Ardealului. Mai grea și mai dureroasă lovitură poate că a fost
pentru noi, studenții, deoarece pierdusem singura ocazie de a mai
asculta un curs fia acesta. Toate sforțările, făcute de noi, pentru


       *) Autorul se referă în cuprinsul lucrării, la peste 570 studii de specialitate,
iar la sfârșitul fiecărui capitol dă bibliografia selectă, în legătură cu fiecare problemă.

      8) Cluj, Tip. Cartea Rom., 1940, XVI+522 pag.


5

238


SIMION DAIA


reînființarea catedrei, au rămas zadarnice, căci cererea noastră n’a fost
luată în considerare.

      Acesta a fost tristul sfârșit al catedrei amintite, de care noi ne
despărțeam cu adâncă amărăciune în suflet.

      Grija însă pe care d-lLupaș o poartă Transilvaniei, cetate na-
turală, leagănul de veacuri al românismului, reiese foarte limpede din
colecția atât de îngrijită a documentelor, pe care o avem înainte.

      După însăși mărturia D-sale, ceea ce l-a îndemnat să facă acest
lucru a fost „gândul de a publica, odată cu aceste documente, și măr-
turiile contemporane privitoare la răscoala țăranilor din Munții Apuseni
din 1784", Natural că publicarea unor astfel de documente, ce privesc
răscoala lui Horia, necesită o nouă muncă anevoioasă, în schimb ar
fi de o însemnătate foarte mare pentru istoriografia noastră.

      în volumul I al „Documentelor istorice transilvane" autorul a luat
ca puncte de plecare două date de o importanță covârșitoare pentru
istoria Transilvaniei: „1599, anul înscăunării lui Mihai Viteazul la cârma
acestei țări și 1699, anul în care s'a ratificat prin tratatul încheiat la
Carlovitz, în 26 Ianuarie, faptul împlinit al penetrațiunii habsburgice în
Transilvania". De altfel însuși momentul alegerii anului 1599 ca punct
de plecare, ne arată în mod vădit, că autorul l-a considerat ca un
eveniment epocal pentru istoria Ardealului.

      în adevăr, după victoria lui Mihai Viteazul dela Șelimbăr, 28 Oct.
1599, asupra cardinalului Andrei Bathory, drumul pentru „Hanibal al
Valahilor" (Hannibal Valachus) era deschis spre Ardeal. La 1 Noemvrie,
același an, Mihai își făcea intrarea triumfală în Alba-Iulia, capitala
Ardealului,

      Evenimentul acesta are o mare însemnătate pentru istoria Ro-
mânilor, deoarece Mihai reprezintă pe cel dintâi înfăptuitor al unității
noastre naționale. în timpul domniei lui, relativ scurtă, în Ardeal, s'a
interesat de soarta Românilor și a căutat pe cât i-a fost în putință să
aducă unele îmbunătățiri prin dietele la care participase personal. Că-
derea lui, atât de precipitată, a împiedecat însă și realizarea altor
reforme pentru țărănimea română iobagă din Ardeal.

      Un mare rol politic și religios în același timp a jucat Gavril
Bethlen, care se gândea la întemeierea unei Dacii protestante. El în-
cercă să imite pe Mihai și dorea unirea celor trei ținuturi românești,
prin trecerea lor la religia protestantă. Cerea însă pentru realizarea
acestui plan și aprobarea patriarhului Ciril Lucaris din Constantinopol.
Răspunsul înaltului prelat din 2 Septemvrie 1629 arăta că acest lucru
este imposibil de realizat, deoarece spunea el: „pentru a îndeplini
această unire înainte de toate ar trebui ruptă legătura de sânge și de
simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic între
Românii din țara Transilvaniei și între locuitorii țării Munteniei și
Moldovei" (p. 178).

      Iar în altă parte a scrisorii spunea: „Nu ne este iertat să jertfim
credința noastră de dragul unor rațiuni politice, deoarece mântuirea
sufletului este mai presus de binele lumesc" (p. 179).

O CULEGERE DE DOCUMENTE


239


      Din cuprinsul scrisorii se poate vedea că patriarhul Ciril Lucaris
își dădea seama de coheziunea ce exista între Românii din cele 3
ținuturi și nu putea să admită astfel de absurdități ca ale lui Bethlen.
Dorințele acestuia din urmă rămâneau prin urmare deșarte și ca atare
departe de a se îndeplini.

      Situația grea în care se aflau Românii acum se menține și sub
domnia Rakoczeștilor. Aceștia duceau o politică asemănătoare cu a lui
Bethlen, căutând să atragă pe Românii din Ardeal la religia calvină.

      în 1638 mitropolit al Ardealului este Ghenadie, contemporan cu
Gheorghe Râkocy I, principele Transilvaniei. în timpul păstoririi lui,
Râkoczi I confirmă vechile scutințe acordate odinioară preoților români
de către Gavril Bethlen (p. 194). în 1640 murind Ghenadie, scaunul
vlădicesc rămâne vacant. Trei candidați se iveau pentru ocuparea acestui
post: 1. Popa Ștefan, predicator din Bălgrad, ce se bucura de sprijinul
lui Râkoczi, 2. Meletie Macedoneanul, favoritul lui Geleji Ștefan, super*
intendentul calvin și al lui Matei Basarab, 3, Ilie lorest sprijinit de
Vasile Lupu, domnul Moldovei (Lupaș I., Istoria bis. a Românilor ar-
deleni, p. 64).

      Atât Râkoczi, cât și Geleji Ștefan căutau un candidat care să
primească condițiile puse de ei. Dar în cele din urmă Râkoczi, la în-
demnul lui Vasile Lupu, întărește ca mitropolit pe Ilie lorest, iero-
monah dela Putna. Această alegere nu-i convenea lui Geleji Ștefan,
care într'o scrisoare dela 8 Octomvrie 1640 către Râkoczi, regretă că
a instituit un moldovean (p. 212).

      Ilie lorest era un ortodox convins, căci la 1642 în sinodul dela
Iași a combătut categoric propaganda calvină din Ardeal (Lupaș I.:
Ist. bis. a Rom. ardeleni p. 65).

      De aci a luat naștere conflictul cu Râkoczi I, care a avut ca
urmare alungarea lui din scaun. în 1645 nu mai era în scaunul mi-
tropolitan al Ardealului, deoarece la această dată, Varlaam recomanda
țarului Mihail Teodorovici pe Ilie lorest.

      în scrisoarea către acesta arăta că, după o păstorire de trei ani,
au început clevetirile împotriva lui lorest. Dușmanii lui, în frunte cu
Gheorghe Ciulai, l-au influențat și pe Râkoczi, care s'a văzut silit să
ia măsuri aspre și să-l alunge din scaun: „nu pentru altă vină, decât
pentru credința creștină" (p. 230).

      Tot mitropolitul Varlaam este acela, care încurajează în aceste mo-
mente grele pe Românii din Ardeal, îndemnându-i să nu renunțe
niciodată la credința lor ortodoxă. în locul lui lorest a fost ales mi-
tropolitul Simion Ștefan. în timpul acestuia apare Noul Testament (1648)
cu acea minunată predoslovie unde se face asemănarea cuvintelor cu
banii, după o maximă latină; „Verba valent sicut nummi" (p. 242, la
nota documentului).

      După moartea lui Gheorghe Râkoczi I, in 1648, urma fiul său
Gheorghe Râkoczi al Il-lea. în timpul guvernării lui, Ardealul a avut
bune relații cu Țara'Românească, Astfel în 18 Februarie 1650 el con-
firma tratatul de alianță încheiat între tatăl său și Matei Basarab, prin
care se obliga să mențină aceleași raporturi de prietenie, ca până
acum (p. 280).


5*

240


SIMION DAIA


          Această situație a continuat să existe și pe vremea lui Constantin
    Șerban, Domnul Țării Românești. Tot în timpul lui Gheorghe Râkoczi II
    a avut loc instalarea lui Sava Brancovici ca mitropolit al Ardealului*
    mitropolit care a suferit mult pentru cauza creștină (ortodoxă) în
    Ardeal. Pentru intransigența lui în chestiuni de credință ortodoxă*
    i s'au adus o serie de învinuiri, care n'aveau însă niciun substrat real,
    întocmai ca și la Ilie lorest Cel mai aprig dușman al lui Sava Bran-
    covici a fost Szekely Lâszlo, care l-a determinat pe Apafi să ia măsuri
    diabolice împotriva lui și să-l alunge din scaun, în anul 1680.

          Atitudinea aceasta, atât de dușmănoasă, se aseamănă cu aceea a
    lui Kossuth Lajos, care în 1849 era gata să ierte pe toți Românii, dacă
    depun armele, afară de mitropolitul Andrei Șaguna.

          Către sfârșitul veacului al XVII-lea influența habsburgică începe
    să pătrundă în Transilvania și să ia locul celei turcești.

          Prin dezastrul suferit de Turci în 1683 sub zidurile Vienei, da-
    torită intervenției energice a lui Ion Sobiesky și prin eliberarea Budei
    in 1686 de sub Turci, Habsburgii câștigau mereu teren înspre răsărit
    Astfel ajung în sfera lor de influență și Ungaria și Transilvania.

          în aceste împrejurări s'a întâmplat în 1698 la Bălgrad (Alba-Iulia)
    actul de unire al bisericii ardelene cu Roma, sub episcopul Atanasie
    (p. 464).

          Actul acesta de desolidarizare ce a avut loc în sânul bisericii or-
    todoxe române a produs o vie indignare in rândurile multora din preoții
    ardeleni. Mulți n’au recunoscut această unire și au rămas mai departe
    la vechea lor credință.

          Un an mai târziu prin pacea dela Carlovitz (1699) Transilvania
    trece sub stăpânirea habsburgică.

          Epoca dintre anii 1599 și 1699 in istoria Ardealului se caracte-
    rizează prin o serie de frământări de natură politică și religioasă, cu
    rezultate foarte dureroase pentru Români. Această situație a mai
    durat un secol, când paharul suferințelor s'a umplut și s'a deslănțuit
    furia răscoalei lui Horia, menită să facă dreptate cu armele,

SIMION DAIA

      JUSTIȚIA ROMÂNEASCA $1 MAGHIARII DIN TRANSILVANIA

          Revista Pandectele Române, publică în ultimul său număr pe anul
    1940, studiul d-lui V. M. Teodorescu, fost primpreședmte al Tri-
    bunalului Timiș-Torontal, despre activitatea justiției românești în Ar-
    deal, în cei douăzeci și doi de ani, dela Unire și anume modul cum s'au
    aplicat legile în ceea ce privește minoritatea maghiară.

          D-l V, Teodorescu spune dela început:

          „Pentru a fi bine înțeleși, vom mărturisi că în expresiunea ju-
    stiție românească, aplicată minorității maghiare, vom cuprinde totalitatea
    drepturilor și libertăților, materiale și morale, pe care le-am acordat
    acestora, pe toate tărâmurile activității ei, anume, în raport cu totali-
    tatea acelorași drepturi și libertăți, acordate minorității române de
    Statul maghiar, odinioară!"

             JUSTIȚIA ROMANEASCĂ Șl MAGHIARII DIN TRANSILVANIA           241 •

/ '•


      Autorul examinează într’un capitol situația din Ungaria veche.

      1.       In ceea ce privește egalitatea națiunilor, Ungaria veche a avut
legea XLIV din 1868, votată sub influența scrierilor doctrinarului idea-
list Eotvos, dar ea nu a intrat nicicând în vigoare.

      2.        Legea electorală maghiară XXXIII din 1874, prin limitări savant
întocmite, prin arondări special aranjate ale circumscripțiilor de votare,
prin facila câștigare a evreimii și-a avut totdeauna unanimități ma-
ghiare.

      „Astfel, la început erau 250,000 alegători, mai târziu 300,000.
Chiar în preajma războiului, abia a atins 500,000, adică 5—6% din
întreaga populație a țării".

      Dar nici procentul acesta nu era egal repartizat. In Ungaria pro-
priu zisă era 7,5%, în Ardeal de abia 3,2°/₀.

      3,       Dreptul școalelor era format din legiurile Apponyi 'din 1907.
Prin legiuirile acestea s'a ajuns ca, în întreaga Ungarie șă nu fie nicio
școală de Stat cu limba de predare română, iar școlile confesionale
trăiau, la rândul lor, sub permanenta amenințare a inventivității direc-
torului regional maghiar. Pe întregul cuprins al Transilvaniei erau de
abia 4 licee. „Fantezia atotputernicului minister, făcea să dispară au-
torizațiunile valabil date, peste noapte, ca în cazul liceului greco-ca-
tolic român din Beiuș, care, funcționând cu opt clase, a fost fără niciun
motiv, redus la numai patru clase".

      4.       Dreptul bisericilor: prin o serie de legiuiri s'a încercat a se
pune afară de lege confesiunile românești. In dieta dela Turda s'a ho-
tărît să nu se mai recunoască legalitatea religiei ortodoxe. S'a încercat
obligarea preoților de a preda religia în limba maghiară. S'a încercat
curmarea relațiilor naturale și neîntrerupte ce existau între biserica
ortodoxă din Transilvania și cea din Țara Românească.

      5.       Alte legi conțineau alte limitări și prigoniri ale elementului ro-
mânesc. Maghiarizarea numirilor comunelor (Legea IV din 1896); legea
XIV de încătușarea presei, prin ale cărei articole 16 și 18, se pretin-
deau formal autorizațiunea și cauțiunea prealabilă, pentru aparițiunea
oricărei publicațiuni; legea pentru compunerea Curților cu jurați; legea
care crea instituțiunea faimoasă cunoscută sub numele de „urbarium";
cruda aplicâțiune a legilor IV, V și VI din 1858 în ceea ce privește
pe Români; nedreapta aplicațiune a ideii de composesorat; prigoana
deslănțuită de organele administrative, chemate să conducă registrele
Stării civile, să facă înscrierea în școli etc, etc.

      Față de acest tratament „legal" al majorității românești din Ar-
deal, regimul românesc nu a recurs la răzbunare, sau cel puțin la un
tratament egal. Legile românești au fost largi și ele s'au aplicat în spirit
de omenie.

      D-l Vasile M. Teodorescu examinează Programul dela Alba-Iulia,
principiile constituției din 1923, legea învățământului primar și normal
din 26 Iulie 1924, legea învățământului particular din 22 Decemvrie
1935, legea pentru regimul general al Cultelor din 22 Aprilie 1938,
legile privitoare la drepturile politice și Statutul minorităților.

      Din această examinare d-sa trage următoarea concluzie:

242


JUSTIȚIA ROMANEASCA Șl MAGHIARII DIN TRANSILVANIA


         „Iată dar, pe planul acestui examen pur, al principiilor care gu-
   vernează domeniul libertăților în cele două regimuri, cum bilanțul ia,
   fatal, forma unei lapidare echivalențe: libertate garantată in drept și
   executată cu sfințenie, în fapt, la Români, asuprire savant camuflată
   în legi atrăgătoare dar neaplicate și sângeros organizată faptic, pentru
   întreaga aparatură de Stat, la Unguri".

         Intr'un capitol special, autorul examinează modul aplicării prin-
   cipiilor de drept, în diferite domenii: cultural, național, social, parla-
   mentar, economic, financiar, legislativ, etc.

         E aci o muncă migăloasă, în care se pune în evidență atitudinea
   maghiară față de elementul româneec, german, slovac și a alte mino-
   rități cari au compus și compun statul ungar.

         Recunoașterile Episcopului Makkay, privitor la „sprijinul nepre-
   cupețit" acordat reformaților din Ardeal de Statul român, ale publi-
   cistului Dr. Gali, privitor la progresul pe care biserica unitară îl rea-
   lizează in Statul român, datorită „impozantei obiectivități" a acestuia,
   recunoașterile lui G. Parecz, privitor la faptul că numai „legea con-
   versiunii a scăpat pe moșierii unguri de datoriile enorme ce-i grevau",
   se completează cu date solide, asupra stărilor religioase, culturale, eco-
   nomice etc. din Ardealul Românesc și Ungaria.

         Din studiul d-lui Vasile M. Teodorescu rezultă că, regimul româ-
   nesc a fost unul de adevărată și largă Justiție.                  L F.


       ROMULUS SEIȘANU: „TRANSILVANIA ROMÂNEASCĂ"¹)

         Prin prezentarea obiectivă, științifică și într'o formă condensată a
   unei bogate documentări de ordin istoric, etnic și politic d-1 R. S e i ș a n u,
   atât de cunoscut din articolele d-sale din Universul, demonstrează ca-
   racterul etnic românesc al Transilvaniei și integrarea acesteia în Statul
   Român.

         Din șirul lung al documentelor istorice, al datelor statistice și din
   concluziile pe care le trage, pe baza cartogramelor ce numai cu multe
   greutăți le-am putea consulta, in diferite publicații, vom spicui numai
   câteva, cu regretul că, nedispunând de spațiu suficient, nu le putem
   reproduce in extenso.

         Delimitarea spațiului etnic al Românilor, așezarea Ungurilor în
   bazinul Dunării de mijloc și linia de contact între aceste două popoare
   e făcută pe baza unor hărți și lucrări germane, a Cronicii ruse atri-
   buite lui Nestor, a afirmațiunilor cronicarilor unguri medievali și a
   documentelor maghiare. Conform hărții popoarelor din Europa centrală
   și orientală din anul 900, din Atlasul istorico-geografic german, în-
   tocmit de Rudolph von Wedell, maior în Reg. 30 prusian, apărut
   la Berlin în 1824, Românii (Walachen) ocupau, la această dată, ac-
   tualul teritoriu al României, cu toată Transilvania, Basarabia și teritoriul
   dela Est de Nistru, până dincolo de Nipru. In teritoriul ocupat de
   Români sunt trecute principalele voevodate românești și slave. Ungurii


           [) București, 1941, Tip, ziarului „Universul", p. 109.

ROMULUS SEIȘANU: TRANSILVANIA ROMANEASCA               243


(Ungara) ocupau, în anul 900, aproape același teritoriu etnic ca și azi,
în pusta dunăreană.

       Limita din spre Apus a spațiului etnic al Românilor e redată de
harta citată și de afirmația profesorului ungur F. Eckhardt,
care în Magyarorszăg Tortenete, Budapest 1933, spune: „Să nu ne'
închipuim că au ocupat cuceritorii (Ungurii) țara întreagă. Numărul lor,
poate și din cauza înfrângerilor suferite în patria lor de mai înainte,
era prea mic pentru aceasta. Teritoriul ocupat de ei se potrivea
aproximativ, cu cel stabilit prin pacea dela Trianon, la care a fost re-
dusă după 1000 ani, Ungaria mică". Cea dintâiu cronică rusă, atri-
buită lui Ne st or, scrisă în anul 1080, pomenește pe Românii ce lo-
cuiau, în număr mare, în vremea sa în aceleași ținuturi ale fostei Dacii
și peste Nistru, La fel amintește că Ungurii au trecut din regiunea Kie-
vului spre Nistru și de aici în Panonia, Din cele cuprinse în cronica
aceasta ca și din comentariile ei făcute de istoricul german Schloezer,
reiese că Valachii (Românii) în sec. JX-lea, erau un popor numeros și
puternic, aveau o organizație de stat, o „țară", cuprinzând un teritoriu
mai mare decât al României din 1920—1940, pe când în vremea aceea
triburile maghiare, fără căpătâi, cutreerau stepele dintre Nipru și Nistru.

       Prezența Românilor în Transilvania și în Panonia, înainte, în
timpul și după apariția triburilor ungare în regiunea Dunărei de mijloc,
o confirmă și cronicarii unguri medievali. Secretarul anonim al regelui
Ungariei, Bela, pomenește de expediția ce a întreprins-o Tuhutum,
unul din generalii lui Arpad, împotriva lui Gelu, ducele Românilor
(Blachilor) ca și numele altor principi ce domneau atunci în ținuturile
locuite și azi de Români. Vechimea elementului românesc și întinderea
blocului etnic român, până in valea Tisei sunt confirmate și în actele
și documentele ungurești ce s'au mai păstrat după invazia Tătarilor
din- 1241, Astfel, istoricul maghiar, Theodor Lehoczky, scrie, în
1890, că regiunile de Nord-Est ale jud, Salaj, „erau, fără nicio în-
doială, locuite de Români, înainte ca elementele maghiare să fi pă-
truns". FabianGâbor în Monografia jud. Arad, scrie: „Intre lo-
cuitorii de neam străin ai comitatului nostru probabil că Românii sunt
cei mai vechi, cari, dacă e adevărat că se trag din coloniștii Daciei
lui Traian, pot fi considerați aborigeni ai comitatului Arad".

       Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul, pe lângă că fac
parte integrantă din spațiul etnic românesc, dar atât înainte, cât și după
așezarea Ungurilor în șesul Dunării de mijloc, până la 1867, au avut
voevozi și cnezi români și o organizare politică și socială întemeiată pe
drepturi cutume românești (jus valachicum). Au fost deci legate de
restul spațiului etnic al Românilor sau au fost independente. Chiar din
„lucrarea-standard, izvor nesecat al istoricilor de mâine", intitulată
Les negociations de la paix hongroise, reiese că regele Andrei I al
Ungariei (1048) a cedat Transilvania și teritoriile vecine de dincolo de
Tisa prințului Adalbert al Poloniei și că în tot timpul domniei Arpa-
zilor, adică dela anul 900 și până la 1301, când a murit Andrei al II-lea,
ultimul rege al Ungariei din familia Arpazilor,,,, „Transilvania ne apare
sub domniaJArpazilor ca o provincie independentă". Independența Tran-
silvaniei, după bătălia dela Mohăcs din 1526, cu toate că plătea un

244


DR. P. RÂMNEANȚU


tribut Sultanului din Constatinopol, e îndeobște recunoscută. Transil-
vania a format, cu ținutul din părțile Tisei, așa zisul Partium, un prin-
cipat electoral, dela adunarea constituantă dela Turda din 1542, până
la moartea prințului Mihail Apafi I, care a avut loc în 1690. împăratul
Austriei Leopold în anul 1691, printr’o diplomă s'a obligat să respecte
Constituția și legile speciale ale Transilvaniei. Iar după o sută de ani,
în decretul semnat de împăratul Austriei, 1790, spune în art 5:
„Transilvania este un principat de sine stătător și neatârnat de altă
Țară".

        Anexarea teritoriilor românești, a Maramureșului, a Aradului, a
  Banatului și a Transilvaniei la Ungaria a devenit o problemă a poli-
  ticii ungurești, imediat ce Ungurii au scăpat, în 1699, de stăpânirea
  turcească.

        Au început cu Maramureșul și Aradul în 1733, care, după sta-
  tistica publicată de Mag da Păi în anul 1809, se constată că întreg
  ținutul acesta a avut 116.580 locuitori, astfel repartizați pe co-
  mune: Români în 51 comune; Unguri în 5 comune; Germani, Ru-
  teni și Evrei în câteva comune. Populația Aradului în epoca aceia
  avea Români 87,6%, Sârbi 5,4%, Unguri 4,8%, alții 0,2%, Chiar
  orașul Arad mult mai târziu în 1839, după autorul maghiar Fenyes
  Elek a avut din 15.242 de locuitori majoritatea Români, aproximativ
  7623. Banatul în sec. XIV și XV era împărțit în 8 districte, unde se
  afla în vigoare dreptul special românesc. In sec. XIV, Mircea, Domnul
  Țării Românești a stăpânit Banatul până la râul Caraș cu sectorul
  Porților de Fier. După aceea a fost dependent de Ungaria până la 1552;
  de Turcia dela 1552 până la 1716; de Austria dela 1716 până la 1779
  când a fost anexat de Ungaria. In 1849, Austria a recunoscut vechea
  autonomie a Banatului, iar în 1860 Banatul a fost reanexatla Ungaria, cu
  toate protestele formulate de Români și Sârbi. In 1770, repartiția populației
  Banatului pe neamuri a fost următoarea: Români 186,639; Sârbi 78,970 ;
  Germani 42,201; Bulgari 8693; alții 5625. Ungurii nu sunt trecuți în
  această statistică, deci ei atunci încă nici nu au existat în Banat.

        Problema anexării Transilvaniei au pus-o Ungurii la 1848 sub
  imboldul revoluției. Fiquelemont fost președinte de consiliu și ministru
  de externe al Austriei, a respins atât pretențiile de independență de-
  plină, cât și anexarea Transilvaniei, formulate de Ungaria, prin urmă-
  torul răspuns; „Ungurii n'ar trebui să uite că au venit ultimii din
  Asia, fără anale, fără nicio amintire de istorie și de patrie"; că
  „orașul Buda a fost vreme de 150 ani capitala unui pașalâc turcesc și
  dela liberarea teritoriului lor toate beneficiile civilizației Europei cen-
  rale n'au putut pătrunde până la extremitatea frontierelor imperiului
  pentrucă ei au opus un zid despărțitor". Totuși, Ungurii, conduși de
  Kossuth, au proclamat in 1848 „Unirea" Transilvaniei cu țara lor, față
  de care Românii și Sașii au protestat, invocând drepturile lor de dis-
  pozițiune asupra acestei țări.

        E extrem de important a releva, din lucrarea d-lui Seișanu,
  harta întocmită de Jâszi Oszkâr pe baza indicațiilor date de
  Kossuth, în timpul cât l-a petrecut ca refugiat în Statele Unite ale
  Americei după dezastrul dela Vilâgos (1848).

ROMULUS SEIȘANU: TRANSILVANIA ROMANEASCA ᵥ 245


        După cum reiese din harta etnică kossuthistă, teritoriul etnic
  maghiar corespunde cu al Ungariei din 1939, iar teritoriul etnic româ-
  nesc, care cuprinde la Nord aproape întreg Maramureșul și la Vest
  aproape întreg Banatul, depășește astfel linia frontierei, fixată prin tra-
  tatul din 1920 în avantajul Românilor.

        In raport cu etnologia Transilvaniei și Banatului, pe bază de sta-
  tistici maghiare, despre care autorul tratează pe larg, credem, că e
  suficient de semnificativ citatul pe care îl face din lucrarea lui
  Dr. Kenez Bela din 1906 (Magyarorszâg nepesegi statisztikăja), în
  care se spune: „Românii trăesc în majoritate absolută în 12 județe și
  anume: Sălaj, Arad, Caraș-Severin, Alba, Bistrița-Năsăud, Făgăraș,
  Hunedoara, Tâmavă-Mică, Cluj, Sibiu, Someș și Turda și au majoritate
  relativă în Timiș, Brașov și Târnava-Mare". Blocul românesc din Tran-
  silvania, considerat în 1912 chiar de fostul prim-ministru al Ungariei,
  contele Bethlem, un ocean, o „mare", o avalanșă a fost recunoscut ca
  atare și de delegația de pace ungară dela Paris în 1920, care în nota
  II spune: „Acum 60 de ani locuitorii Transilvaniei au fost 28,2°/o Un-
  guri și 58,0% Români".

        Referitor la celelalte probleme pe care le tratează d-1 Seișanu
  cum sunt: Ungurii și Secuii din Transilvania; Unirea Transilvaniei și
  Banatului cu Regatul Român, etc., etc., din motive lesne de înțeles nu
  le putem releva acum. Sperăm însă să revenim.

Dr. P. RĂMNEANȚU

ÎNSEMNĂRI


ION C. BRĂTIANU

   Un pios pelerinaj, a reunit in ziua de
4 Mai, la Florica, lângă mormântul Bră-
tienilor, alăturea de membri familiei și
de reprezentantul guvernului, un mare
număr de personalități de seamă ale
vieții publice românești. S'au comemorat
cincizeci de ani dela moartea lui Ion
C. Brătianu, unul dintre stâlpii Ro-
mâniei moderne. Cu acest prilej a fost
sfințită bisericuța din lemn, pe care
Ionel Brătianu, fiul celui come-
morat, a transportat-o in 1908, din
Albac, satul lui H o r i a, la Florica, pentru
a o avea mereu aproape, aducere aminte
și simbol al unui ideal pe care el l-a
îndeplinit până la ultima literă.

   In aceste vremuri de restriște, când
simțim nevoia și avem datoria de a ne
întoarce mereu la izvoarele primare,
la poruncile permanente ale dăinuirii
noastre, sărbătorirea de pe Argeș a fost
plină de semnificații.

   Ea ne-a adus aminte de bărbatul vânjos,
sprinten la trup și la minte, podoabă
rară și expresiune unică a virtuților fi-
zice și sufletești ale rasei noastre, stră-
veche și totuși tânără, dornică de a-și
spune numele in civilizația europeană,
bărbat care cu înțelepciunea, curajul,
tactul și simțul lui de prevedere a avut
partea leului la întemeierea micului Stat
Român, treaptă necesară pentru atin-
gerea hotarelor din 1918. Lui se dato-
resc in mare măsură cimentarea insti-
tuțiilor fundamentale ale acestui Stat,


ridicarea prestigiului nostru, adâncirea
conștiinței naționale și lămurirea și afi-
marea destinului românesc.

   Intr'un articol din Deutsche Zeitung,
din Viena, (reprodus în Tribuna, Nr. 107,
din 1891] Ion Brătianu e numit „Bis-
markul României". Comparația nu este
de loc exagerată, dacă ținem seamă de
domeniile de activitate ale fiecăruia din
cei doi bărbați de .stat. Asemenea în-
temeietorului imperiului german, înte-
meietorul statului român modern a avut
un puternic simț al realităților, o energie
neînfricată, o concepție politică sigură,
lipsită însă de rigiditate și o înaltă con-
știință a valorilor etnice și morale.

   A făcut, în tinereță, școala revoluțio-
narului — școală necesară, poate, ori-
cărui om politic (cu condiția să o știe
absolva la timp), pentru a-și oțeli curajul
și a îndrăgi marile idealuri, care numai
în tinerețe își desfac, larg, sborul —
pentru ca mai târziu să devină un cu-
minte întemeietor de dinastie, sfetnic
regal cu spinarea dreaptă, respectat, nu
numai la el acasă, ci și peste hotare.

   Față de Ardeal a prins dragoste in
anii inițierii lui revoluționare, când ca-
zierul lui figura în arhivele tuturor po-
lițiilor europene. O placă comemorativă,
așezată pe casa din str. Metropoliei,
Nr. 11, din Sibiu, ne aduce aminte că
îndrăsnetul tânăr a petrecut in 1851
câteva luni, în acest oraș, unde a ti-
părit, în mod tainic, proclamații și a
luat contact cu conducătorii Românilor
și cu țăranii, „I. C. Brătianu e la Sibiu

însemnări


247


— scrie, în acel an, Bălcescu lui Ion
Ghica — și e tare mulțumit de duhul
Românilor de acolo, cum și de țărani".
Cu doi ani mai târziu, când Brătianu
scrie la Paris, miezosul, bine documen-
tatul și, totuși, avântatul său studiu, „Na-
ționalitatea", gândindu-se, poate, la acest
„duh", sfătuia pe Ardeleni să nu se lase
amăgiți de „concesiuni", să-și afirme cu
putere naționalitatea și să se gândească,
mai pre sus de toate la Unire: „Voi
toți, frații mei, dela Tisa la Marea
Neagră, dela Dunăre până la Nistru, zi
și noapte aduceți-vă aminte că izbăvirea
fiecăruia din noi este numai izbăvirea
a 10 milioane de frați de ai noștri, în
trup și în suflet. Aduceți-vă aminte că
sufletul României nu se poate manifesta
decât în unitatea «națională; că pe cât
vom fi trunchiați în bucăți, locul na-
țiunei noastre va fi gol în hora cea mare
a omenirii, și omenirea va suferi și noi
vom suferi mai tare".

   Ascensiunea lui politică a fost urmă-
rită dincoace de Carpați cu un senti-
ment de legitimă mândrie românească.
Trecerea lui prin Ardeal era un eveni-
ment, pe care marele om trebuia să-l
ascundă cu mare prudență pentru a nu
provoca complicații nedorite. „Numele
lui se rostește cu stimă în orice sat ro-
mânesc" — ni se spune în Familia (1869,
p. 71). Potretul lui lua loc în casele ro-
mânești, printre icoanele sfinte. La o
expoziție, organizată la Arad de „Aso-
ciațiunea" din acel oraș, acest potret
este așezat alăturea de al lui Mihai-Vi-
teazul (Ib.)... In același an (1869) era
vorba să-și cumpere o moșie in Ardeal,
la Drașieu, cu siguranță pentru a fi
legat și mai organic de această provincie,
„Ne-am bucura — spune Familia (1b ,
p. 58), — căci d-1 Brătianu ar avea
ocaziune de a petrece între noi". Mai
pe față, mai discret ajuta pe refugiații
ardeleni. Vieața politică a celor rămași
acasă, luptele și ^iferințele lor, le ur-
mărea de aproape, iar mai târziu, a fost
unul din sfetnicii lor ascultați. In căsnicia
sorei sale Transilvania, — spune el
odată, în parlamentul românesc — nu


vrea, să se amestece, dar să nu se uite
că dacă va fi înjunghiată, sângele ei va
stropi fruntea înjunghietorilor și Europa
va sări în ajutorul ei (Federafiunea, 1868,
Nr. 179).

  La moartea lui, — dela care s'au
împlinit acum cincizeci de ani — doliul
a fost general. Ziarele de dincoace de
Carpați i-au închinat articole nume-
roase ; fiecare din momentele sfârșitului
erau povestite cu pietate. ₙLa Românii
din Monarhia habsburgică — spune
Tribuna (Nr. 104, din 1891), într'un ar-
ticol de fond — nici -unul din bărbații
de stat ai României n'a întrunit atâtea
simpatii, atâta adorațiune și atâta vene-
rațiune".

  Iată de ce, bine au făcut Ardelenii
că și-au plecat genunchii la mormântul
lui și glasul lor, alăturea de al repre-
zentanților din toate provinciile româ-
nești, a răsunat la Florica, plin de nă-
dejde și de energie.

  Lângă acest mormânt străjuește bise-
ricuța de bârne din Albac, în care Horea
se va fi împărtășit cu Sfintele Taine,
înainte de a se logodi cu moartea. Să
ne aducem în fiecare clipă aminte de
tragicul lui destin și să ne pătrundem
tot mai mult de convingerea că pentru
a atinge apogeul împărătesc al Brătienilor,
o națiune trebue să fie ori când gata a
trece prin focul purificator al jertfei
lui Horea.

Ion Breaza

PATRIMONIUL NAȚIONAL

  Atragem atențiunea cetitorilor asupra
articolului d-lui E. Petrovici, Ro-
mânii dintre Timoc și Morava, publicat
in acest număr al revistei noastre.
Despre existența, în imediata noastră
apropiere, a acestui masiv bloc româ-
nesc, știam cu toții, mai mult sau mai
puțin. Nu știm însă câți sunt aceia care
aveau cunoștință despre conștiința etnică
atât de rudimentară a acestor frați de
sânge și de lege. Ceea ce spune d-1
Petrovici e pur și simplu uluitor: Să
trăiască tn vecinătate cu matca romă-

248


ÎNSEMNĂRI


nească, alcătuită din 15 milioane de
Români, 300.000 de oameni de aceeași
limbă, care habar să n'aibă de existența
statului român, de prestigiul și valorile
spirituale ale neamului lor, care să nu
știe nici măcar Tatăl Nostru în limba
lor — singura pe care o vorbesc —
este de neînchipuit, dacă aceste lucruri
nu ni le-ar povesti un cercetător atât
de obiectiv și de autorizat.

   Mai suprinzătoare decât această con-
statare ni se pare însă lipsa noastră,
aproape totală, de interes față de acești
Români. Pentru ignoranța în care se
găsesc, ei nu sunt vinovați. Mizeria
economică în care au trăit și trăesc
încă; mizeria morală în care au fost
ținuți de Sârbi, le-a tâmpit aproape cu de-
săvârșire simțul etnic, care credem că a
fost odată mult mai desvoltat decât acum.
Din această plasă blestemată a întunere-
cului aveam însă datoria să-i smulgem
noi. Statul român nu trebuia să piardă
niciun prilej - dacă nu avea asemenea pri-
lejuri. trebuia să și le xreeze — pentru
a le întinde o mână de ajutor, pentru
a exopera pentru ei cele mai elementare
drepturi omenești. Un stat, chiar când
ți-e amic, nu are niciun motiv să refuze
aceste drepturi, dacă acest stat se înte-
meiază pe un crâmpeiu de justiție.
Trebuia apoi să le sară în ajutor bise-
rica. Sunt neamuri cari fac misionarism
creștin în stil mare pentru triburile
sălbatice din Asia și Africa; noi nu
facem acest misionarism nici pentru
frații noștri, de care nu ne desparte
decât o apă. Teama de autoritățile sâr-
bești ? Dar misionarul adevărat nu trebue
să se teamă de nimic. Sacra lui vocație
știe să birue toate împotrivirile și să
găsească mijlocul de a străbate la frații
lui, pentru a-i învăța măcar Tatăl Nostru
în limba maicii lor.

   Dar nu numai Statul și instituțiile, ci noi
toți, care ne-am bucurat de binefacerile
libertății și ne-am dat seama de rostu-
rile noastre etnice, purtăm vina acestei
părăsiri.

   Unul din cele mai mari păcate ale
noastre este risipa pe care o facem cu


viețile românești și, în general, cu pa-
trimoniul nostru național. Mortalitatea
noastră, mai ales cea infantilă, este unul
din aspectele cele mai grave ale acestei
risipe. Dumnezeu ne dă cu o mână și
noi risipim cu amândouă. Alte neamuri
își bat capul să găsească mijloacele de a
crea vieți noui, cât mai numeroase și
cât mai rezistente; noi avem aceste
vieți și nu luăm măsurile cele mai ele-
mentare pentru a le conserva. Chiar
atunci, când, mai mult datorită rezistenței
lor native și hazardului, decât măsurilor
de prevedere ale colectivității, aceste
vieți scapă din ghiarele morții, nu ne
îngrijim suficient să le integrăm patri-
moniului nostru etnic. Un Român, ori
unde s'ar găsi pe globul pământului,
trebue să aibă conștiința apartinenții și
datoriilor lui etnice. El trebue să se simtă
fiu al marei familii naționale, ocrotit
de ea, mândru de valorile ei. Trebue să
se simtă cu atât mai mult, când nu este
la adăpostul statului creat de această
familie. Alte națiuni fac eforturi imense,
au găsit fel de fel de instituții și for-
mule pentru a-și apăra fii risipiți. Trebue
să le căutăm și noi. Le vom găsi, cu
siguranță. Să fim cu ochii pururea des-
chiși la primejdiile de desnaționalizare,
care îi pândesc; să le prevenim, să nu
cruțăm niciun efort pentru a le înlătura,
Să nu uităm că mijloacele de desnațio- -
nalizare sunt astăzi mult mai puternice,
cu un efect mult mai rapid, decât îna-
inte. Ele își ating ținta și mai de grabă,
atunci când conștiința etnică șovăe,
când temeiurile ei primare : limba, cre-
dința, obiceiurile, sunt atinse.

   Patrimoniul nostru etnic, alcătuit din
pământul, viețile și bunurile spirituale
românești trebue îmbogățit, firește ; dar
înainte de toate trebue conservat cu
sfințenie, pentru a-1 lăsa moștenire ur-
mașilor. A pierde o fărâmă din acest
patrimoniu, este un păcat de moarte,
pentru care ne așteaptă pedeapsa lui
Dumnezeu și a oamenilor. Aceasta trebue
să fie cea dintâi poruncă a oricărui
Român, dar mai ales a acelora pe cari
calitățile, meritele lor și uneori jocul

ÎNSEMNĂRI


249


capricios al sorții, ii pun in situația de
a decide despre soarta lui.

Ion Breaza

JERTFE LA TEMELIE

   Mormintele sânt rădăcinile cu care un
neam se leagă pentru vecie de pă-
mântul său.

   Trecând prin cimitirul Clujului, nu-
mărând crucile românești înfipte acolo,
cântărind greutatea numelor înscrise pe
ele, omul iși poate da seamă, cât de
mult devenise al nostru orașul atâtor
străduințe și înfăptuiri românești. Multe
sânt și mormintele care amintesc că
acolo au fost timp de douăzeci și unu
de ani școli mari și vestite, românești.

   Doisprezece din profesorii-apostoli
veniți la Cluj ca să dureze temelia Uni-
versității Daciei Superioare au închis
ochii în cei dintâi douăzeci de ani ai
ființării școalei, căreia i-au dat ce a fost
mai bun în sufletele și mințile lor. Au
murit impăcați, — deși unii mult prea
tineri, — știind că lucru bun și temeinic
s'a săvârșit, cu ajutorul lor. Aceia dintre
ei care zac în cimitirul de sub Dealul
Feleacului veghiază acuma ca duhul de
inoire pe care l-au adus in 1919, să ră-
mâie duh de păstrare până la împlinirea
vremii. Jertfe curate la temelie ...

   Clădim iarăși școală nouă. Se cer
jertfe noui, a căror cenușă să întărească
varul și peatra temeliei.

   loan Minea și loan Drăgoiu dascăli
mari, vestiți și cinstiți, mândrie a Fa-
cultății de Medicină a Universității Da-
ciei Superioare, au intrat acuma in rând,
după cei doisprezece. Amândoi născuți
dincoace de Carpați, unul la Săcele,
celălalt in Caransebeș, au trebuit să
treacă in Țara-veche ca să poată ajunge
la ceva. Fiindcă in țara lor de baștină,
făcând știință nu puteai să te ridici, nici
măcar să-ți câștyji o pâine, dacă nu-ți
schimbai numele, graiul și gândul. A-
mândoi și-au dobândit știința temei-
nică acolo, «unde răsare soarele pentru
toți Românii" și au avut ca îndru-
mători mari și vestiți învățați români,


pe Gheorghe Marinescu și pe loan Atha-
nasiu. Când ceea ce a crezut și pentru ce
s'au trudit, s'a împlinit, ei au venit
acasă să aducă știință românească in
meleagurile, în care totdeauna s'a simțit
și s'a crezut românește. Au adus-o, au
înmulțit-o și au impărtășit-o din belșug.
Numele lor, ca și al celorlalți care au
trudit împreună cu ei, au ajuns să fie
cunoscute și cinstite departe, dincolo de
hotarele românești. Ele se rosteau în-
totdeauna când se vorbea de ceea ce
au înfăptuit Românii in Țara lor mare.
Când Tara s'a făcut mai mică, ei au
apucat drumul pribegiei și au luat pe
umerii lor parte din sarcina clădirii din
nou, parte bine măsurată și cu bărbăție
purtată. Dar trupurile lor istovite au
fost secătuite de durere și trudă. Nu au
mai putut să ducă greul pe care sufle-
tele lor mari credea că 4i-l poate în-
cărca — și au căzut jertfă la temelie de
clădire nouă.

  Când se va ciopli în pridvorul Cole-
giului Academic tablele de peatră cu
numele celor care au ctiitorit, ale celor
care au dus în pribegie și ale celor care
au adus din nou acasă știința româ-
nească din Ardeal, slovele loan
Minea și loan Drăgoiu vor
străluci în aur curat.

lacob Bădilă

INSTITUTUL ROMÂN
DIN GERMANIA

  Pentru intensificarea legăturilor cul-
turale între România și cel de al Hl-lea
Reich, la 1 Septemvrie 1940, a luat ființă
la Berlin, Institutul Român din Germania.

  Creat, ironia sorții, in unul din cele
mai critice momente ale istoriei noastre
naționale, acest Institut, sub conducerea
ilustrului savant Sextil Pușcariu,
vine să valorifice înaintea străinătății
tocmai energiile noastre creatoare.

  Institutul Român are un dublu scop,
întâi, prin conferințe, prin expoziții,
prin publicații de propagandă, prin îndru-
mări pe care le dă acolo celor intere-
sați, prin biblioteca pe care o are la

ÎNSEMNĂRI


2S0
dispoziție: să ne facă cunoscuți străi-
nătății. In al doilea rând, pe lângă faci-
litarea schimbului de studenți și pro-
fesori dintre cele două țări și o cola-
borare cu instituțiile germane care stu-
diază Sud-Estul european, el trebue,
după un prealabil studiu, să facă cunos-
cute in România instituțiile germane de
cultură,

   Distins linguist și istoric literar de
seamă, director al celor două opere cru-
ciale în cultura română, Dicționarul
limbii române și Atlasul linguistic român,
prin activitatea sa științifică, Prof Puș-
cariu a ajuns să fie cunoscut și apre-
ciat, încă de mult, în toate cercurile
științifice străine, fiind ales, în ultimul
timp, chiar membru corespondent al Aca-
demiei prusiene de științe din Berlin,
de care cinste, dela Dimitrie Cantemir
încoace, niciun alt român nu s'a putut
bucura. In opera pe care o intreprinde
în momentul de față și al cărei început
a fost, greu, pentrucă noi nu făcusem
până acum nimic în acest sens, dom-
nului Prof. S. Pușcariu îi stau la înde-
mână mai multe calități. Capacitate inte-
lectuală vastă, om de ingenioasă ini-
țiativă, neîntrecut spirit organizator, în
scurt timp de când e in Germania națio-
nal-socialistă, a reușit, prin întinsele
sale relații științifice, să desvolte o intensă
activitate de propagandă pentru țara sa
propagandă ale cărei roade se vot vedea
la timp util.

   In același sens, d-sa ține anul acesta,
la Universitatea din Berlin, în calitate
de profesor onorar, un ciclu de lec-
țiuni de filologie romanică cu spe-
cială privire la limba română. In lecția
de deschidere, ținută la 12 Mai a. c.
într'un cadru sărbătoresc, fiind prezentat
de însuși Rectorul Universității din
Berlin, D-l Prof. S. Pușcariu a vorbit
despre „Elementul romanic în spațiul
dunărean", în care, accentuând asupra
romanității și continuității noastre, așa
cum rees ele din documentele de limbă
pe care le-a scos la lumină Atlasul lin-
guistic român, a demonstrat cum Ar-


dealul —- din cauza latinității care in
vestul Carpaților a fost mai intensă ca
în celelalte regiuni și care a opus o
puternică rezistență influențelor străine,
mai ales slave, — este inima românis-
mului, iar în concluzie, după ce a arătat
extinderea romanității balcanice, a subli-
niat caracterul unitar al limbii române
din Dacia.

   Este, acesta, unul din cele mai efi-
cace mijloace de propagandă, iar per-
sonalitatea conducătorului ei, una din
puținele chezășii sigure ale reabilitării
noastre.

Liviu Onu

O CARTE GERMANĂ DESPRE
STRUCTURA STATULUI ROMÂN

   Este vorba de o documentată lucrare
publicată de Ernst Schmidt cu
titlul: „Die Verfassungsrechtliche und
politische Struktur des rumănischen
Staates in ihrer historischen Entwick-
lung”. Deși publicată încă în anul 1932
de Academia germană din Munchen
într'o colecție de scrieri dedicate ger-
manismului, această operă nu s’a bucurat
până acum de un comentar în periodi-
cele românești. Interesul acestei lucrări
pentru cititorii români apare limpede
din faptul că ea nu formează decât o
parte introductivă a unui alt studiu,
consacrat situației juridice și politice a
minorității germane în România, pentru
desăvârșirea căruia însă, — spune au-
torul în prefață, — a fost necesară o
prealabilă cercetare a organizării gene-
rale a Statului român, în care această
minoritate se încadrează.

   Evoluția constituțională și politică a
Statului român este urmărită de autor
in desvoltarea ei juridico-instituțională
dela începutul evului modern și până
în luna Ianuarie a anului 1932. Nu este
locul să analizăm aici în întregul ei
această expunere, ea fiind destinată în
special cititorilor cu pregătire juridică,
ci ne vom mărgini să subliniem numai
câteva idei și să reproducem câteva
fraze, care cuprind o recunoaștere vă-

ÎNSEMNĂRI


151


dită a temeiniciei drepturilor noastre
naționale sau înfățișează in adevărata ei
lumină opresiunea necruțătoare la care
au fost supuși veacuri de-a-rândul Ro-
mânii din Ardeal.

      Vorbind de continuitatea Românilor
■ în Dacia, E. S. scrie: „In jurul acestei
teorii a origine! s’a discutat violent și
îndelung. I -s'a opus „teoria migrațiunii",
după care odată cu soldatii lui Aurelian
ar fi plecat și urmașii vechilor coloniști,
parte dincolo de Dunăre, parte s'ar fi
retras în Carpați, iar după trecerea nă-
vălirii popoarelor s'ar fi reîntors în ve-
chile lor așezări. „Ură și îngâmfare" au
călăuzit în cea mai mare parte con-
deiele în această controversă. După re-
. zultatele cercetărilor celor mai recente,
părerea dominantă înclină in favoarea
teoriei continuității" (pag, 25). Pe de altă
parte, câteva rânduri mai departe, au-
torul arată o pătrunzătoare înțelegere
a psihologiei poporului român, atunci
când subliniază rolul pe care l-a avut
pentru formarea caracterului său național
credința în origina sa latină.

      Dar, fără îndoială capitolul cel mai
   interesant al acestei cărți este acela care
   se ocupă de „Chestiunea românească în
   Transilvania". Zugrăvind situația Ro-
   mânilor din Ardeal așa cum ea se înfă-
   țișa înainte de „Compromisul" dela 1867,
   E. S. scrie: „Un secol de stăpânire
   habsburgică nu a adus Românilor tran-
   silvăneni niciun succes vizibil în lupta
   pentru drepturile lor. Nimic altceva
   decât speranțe desamăgite și promisiuni
   neîmplinite, peste tot vechea povară a
   iobăgiei, apăsătoarea predominantă a no-
   bilime! maghiare, aceasta era ceea ce
   „Valahii" zilnic vedeau și simțeau" (pag.
   58). După ce analizează în câteva pa-
   gini acest episod din vieața Românilor
   transilvăneni, autorul se ocupă apoi de
   Compromisul dela 1867: „In aparență
   prin aceasta nu ei* nimic pierdut pentru
   românism Căci ^Constituția maghiară nu
   cunoștea „națiunile" Transilvaniei, ci
   dimpotrivă se sprijinea pe „unitatea po-
   litică a națiunii". Dar, reprezentarea po-
   litică a Românilor era condamnată la


   neputință prin configurația dreptului de
   vot, care le era refuzat celor mai mulți
   dintre ei din cauza censului său ridicat.
   In 1874 acest drept de vot fu modi-
   ficat și mai în defavoarea Românilor,
   prin faptul că pentru Transilvania fură
   emise dispozițiuni speciale, — cu toată
   unitatea națiunii I — care fixau în orașe
   censul mai jos decât în restul Ungariei,
   la țară dimpotrivă mai sus. Tendința
   era foarte transparentă: Elementul ma-
   ghiar, numeros în orașe, trebuia să fie
   preferat față de Români, care aveau
   majoritatea covârșitoare în sate" (pag. 63).

  In legătură cu legile școlare din anii ~
1879—1891, care au introdus în progra-
mele școlare un mare număr de ore de
limba maghiară, cu scopul de a desna-
ționaliza națiunile din Ungaria E. S.
arată mai întâi reacțiunea puternică la
care a dat naștere printre Românii arde-
leni această încercare, pentru ca apoi
să adauge: „Aceasta trebue să fie re-
ținut : Poporul român din Transilvania
stătea acum înapoia conducătorilor lui
și urma consemnele lor, care au pre-
scris mai întâi o obstrucție pasivă". Si-
tuația în anul 1914 o rezumă citând ur-
mătoarea frază a lui Michniewicz
„Nicăeri uriașa politică de desnaționa-
izare nu a dat un fiasco atât de no-
toriu ca la Români. In loc să-i amal-
gameze pe aceștia cu Maghiarii, ea a
oțelit conștiința lor națională și inte-
lectualitatea, mult timp aproape sepa-
rată de poporul muncitor, a legat-o din
nou în modul cel mai in intim de ace-
sta" (pag. 65).

  Ultimul capitol, întitulat „Rezultate"
caută să dea o sinteză a situației
politice din România așa cum se în-
fățișa la începutul anului 1932 și să
desprindă perspectivele desvoltării ei
viitoare. Pentru cititorii Transilvaniei
reținem din aceste concluzii următoarea -
frază: „Din punct de vedere național-
politic nu este de contestat Românilor o
pretenție îndreptățită asupra nouilor pro-
vincii... (pag 82). Obiectivitatea acestei
constatări face de prisos orice alte co-
mentarii.              Tudor Drăganu

BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (II)


   BIROU VIRGGL Oameni ți locuri din
Căraș. Timișoara, 1940. „Tipografia Ro-
mânească", 8**. 205 p, 48 tab.

   BRANDSCH RUDOLF. Diemadjarische
Frage. Bukarest, 1940. Tip. „Arta", 8°,
30 p.

   BREDICEANU TIBERIU. Muzica în
Transilvania. (Din volumul „Muzica ro-
mânească de azi**). București, 1941. Tip
„Marvan", 8®, 15 p.

   COSMA AUREL. Pictura românească
din Banat dela origine până azi. Timi-
șoara, 1940. „Tipografia Românească'*,
8®, 79 p.

   CRĂCIUN KOACHIM], Tiparul la Ro-
mânii din Transilvania. Lecție de deschi-
dere*.. Extras. Sibiu, 1941. Tiparul
Tip. Arhidiecezane, 8°, 15 p.

   FERENCZY GHEORGHE J. DE —.
Ardealul pământ românesc. Un publicist
săcui refugiat despre dreptatea noastră.
Ploești, 1941. Tipografia „Miricescu",
4®, 30 p.

   FERENCZY GY0RGY. Golgota Trans-
sylvăniâban. București, 1941. Tip. „Emi-
nescu", 8°, 131 p.

   FILIPAȘCU ALEXANDRU. Istoria Ma-
ramureșului. București, 1940. Tipografia
ziarului „Universul¹*, 8®, 270 p., 3 tab.
Lei 120.

   GEORGESCU GIOVANN1. La diocesia
magiara di Hajdu-Dorogh. Blaj, 1940.
Tipografia Seminarului, 8®, 63 p.

   ION GRIGORE. Depopulate și eco-
nomie în Banat Timișoara, 1940. „Ti-
pografia Românească", 8®, 114 p.


  IORGA N. Observații și probleme bă-
nățene (Academia Română. Studii și cer-
cetări, XL). Buc., 1940. M. O. și Impr.
Stat, 8° mare, 120 p., 22 tab.

  MANCIULEA ȘT. Așezările românești
din Ungaria și Transilvania în secolele
XIV—XV. Blaj, 1941. Tipografia Semi-
narului, 8®, 212 p.

  NEGREA MARȚIAN. Un compozitor
român ardelean din sec. XVII: Ion Ca-
ioni (1629—1687). (Melos 2). Craiova.
1940. Ed. Scrisul Românesc. 8®, 72 p

  NETEA VASILE. Țara Oașului. (Cu-
noștințe Folositoare. Seria C. Nr. 109).
București [1940]. Editura Cartea Româ-
nească, 8®, 32 p. Lei 8.

  ORENDI—HOMMENAU VIKTOR. Ihr
wahres Gesicht. Ein rot-weiss-griiner
Kulturfilm aus Madjarien. Bukarest, 1941.
Selbstverlag des Verfassers. 8®, 62 p.

  POP EMIL. Un român [ardelean] ex-
plorator al Balcanilor la începutul vea-
cului al 19-lea: C. Manolesco. (Analele
Academiei Române. Memoriile Secț. Șt
Seria III. Tom. XVI. Mem. (6). București,
1940. M. O. Impr. Statului, 8°, 10 p.

  SEIȘANU ROMULUS. Transilvania
românească. Cu hărți și diagrame. Bu-
curești, 1941. Tipografia ziarului „Uni-
versul", 8®, 109 p. Lei 50.

  SUC1U ION DIM1TRIE. Literatura bă-
nățeană dela început până la Unire
1582—1918. Timișoara, 1940. „Tipografia
Românească”, 8®, 399 p.

  THEODORESCU VASILE M. Transil-
vania sub Maghiari și Români. Bucu-
rești, 1941. M. O. Impr. Națională, 8®,
244 p.




            TRANSILVANIA


ORGAN AL ASTREI

Anul 72 Mai   Nr. 3-1941




CUPRINSUL:


N. Buta,             f Nicolae lorga

E- Petrovici,        Românii dintre Timoc    și Morava

Nicolae Lascu,       Preabunul împărat

Ion D. Moga,         Românii in Transilvania medievală

Dr. Cornel Comeanu, Profesorul Dr, Petru Barbu


Romul D. Ivan,
Vasile Netea,



Aspecte din vieața economică a Ardealului
Un capitol necunoscut din activitatea lui Visa-
rion Roman


ORONIOI:


Radu Stanca,

Ion Mărcuș,
A. Circhev,
Simion Daia,

I. F,
Dr. P. Râmneanțu,


Literatura de aventură și „Legea Munților" de
Comeliu Axente

Răscoala lui Horia în comitatele Cluj și Turda

Psihologia persoanei

O culegere de documente privitoare la sec, XVII
în Transilvania

Justiția românească și maghiară din Transilvania

Romulus Seișeanu; „Transilvania Românească*¹


ÎNSEMNĂRI:


     Ion Breaza, Ion C, Brătianu. — Patrimoniul național. — lacob
Bădilă, Jertfe la temelie. — Liviu Onu, Institutul Român din Germania.
— Tudor Drăganu, O carte germană despre structura Statului Român.

BIBLIOGRAFIA TRANSILVANIEI (II)





Tiparul Institutului de arte grafice „DACIA TRAIANĂ* s. a., Sibiu — 1941 * 960

Prețul Lei 30*—