5. '--¹ TRANSILVANIA BULETIN ». TEHNICĂ A CULTURII A Nr. 5-6 ANUL 7l‘ SEPTEMVRIE-DECEMVRIE 1940 SIBIU Anul 71. Septemvrie-Decemvrie 1940. Nr. 5—6. TRANSILVANIA Buletin de tehnică a culturii Dies irae... Neamul românesc a trecut, în anul care s’a scurs, prin- tr'o zodie neagră. Hotarele tării, împinse în 1918, aproape până la limitele noastre etnice, au fost crunt sfârticate; de pe meterezele lor a trebuit să se retragă, cu sufletul sfâșiat, o armată care ar fi fost gata să se jertfească până la ultima picătură de sânge pentru apărarea lor; o con- ducere nepricepută, lipsită de prevedere, adânc viciată în moravurile și sistemul ei, a asistat neputincioasă, fără curaj și fără demnitate, ]a această prăbușire, care mai pe urmă, a târît-o și pe ea în prăpastie. S’a început cu Basarabia și Bucovina de Nord, pentru a se încheia cu Transilvania și Dobrogea. Sute de mii de Români din aceste provincii, părăsite fără luptă și fără onoare, și-au lăsat agoniseala unei vieți, și-au frânt rosturile unei exi- stențe pentru a lua drumul pribegiei, sub privirea năucă de durere a milioanelor de frați, rămași să poarte jugul amarnic al străinului. Și pentru ca paharul să se umple până la vârf, mânia lui Dumnezeu ne-a bălut frântura de țară, rămasă liberă, cu urgia celui mai cumplit cutremur pe care l-a cunoscut Europa în ultimele veacuri. Astfel, n’a rămas casă de Român fără jale, n’au fost ochi care să nu se umple de lacrimi, inimă care să nu fie încrun- tată de durere și pumni care să nu se strângă de revoltă. DieS'irae, dies illa... Sub acest morman de ruine a rămas însă teafără încrederea în puterile și dreptul nostru, din care va în- 143 1 colți și va crește, imaculată, floarea nădejdii. Ca un uriaș care se trezește dintr’un somn blestemat, neamul româ- nesc și-a scuturat de pe corpul lui pigmeii, care și-au pus de gând să-i otrăvească sângele și sufletul. Dinastia a fost restituită în rosturile ei; prăpastia, care se săpa tot mai adânc între ea și Națiune, a fost astupată. Un Rege tânăr, Regele Mihai, care a purtat ca prinț numele simbolic și măreț, vestitor de biruinți, al Alba-luliei, o reprezintă astăzi, alăturea de Maica Lui, revenită după un lung și nemeritat surghiun, să redea Fiului, cu atât de grele răspunderi, căldura și tăria virtuților materne, pe care nimic nu le poate înlocui. Generalul Antonescu, suflet de soldat în adevăratul înțeles al cuvântului, cu- rajul, iubirea de neam și de dreptate ale căruia au fost călite în suferință și luptă a luat pe umerii lui marea sarcină de Conducător al Statului, la cea mai grea răs- cruce a istoriei lui moderne. Alăturea de el stă armata tânără a Legiunii, puternică și numeroasă ca oștile îm- păraților din povești... „câtă frunză și iarbă...*', gata să lupte cu toate împotrivirile lumii acesteia pentru a zidi o țară nouă De sub crucile a sute de morminte proas- pete îi comandă martirii ei, în frunte cu cel mai neîn- fricat și mai adâncvăzător decât toți: Căpitanul. Și nu sunt porunci mai sfinte, decât acelea care vin din mor- minte de martiri.. Un freamăt de vieață nouă străbate trupul lovit și schinjuit al Nației; o dorință de faptă, de jertfă și de cu- rățenie se ridică dintre amărăciuni și prăbușiri, ca aburul proaspăt al unei dimineți de vară, după o noapte de urgie. „Astra" care s’a așezat totdeauna pe linia permanențelor românești, își acordă glasul cu acest cântec al nădejdii și al biruinței care va veni. Transilvania* 144 Doua cuvântări la adunarea generală a „Astrei" i. Discurs de deschidere de Dr. G. Preda vicepreședintele „Astrei". Onorată Adunare Generală, Domnul profesor Dr, I. Moldovan, președintele Asociației noastre, fiind obligat prin împrejurări personale și familiare, să părăsească localitatea, îmi revine, ca vicepreședinte reprezentativ, sarcina de a conduce ședințele acestei adunări. Adunarea generală din acest an urma să se țină la Cluj. Era răspunsul ce se da invitației ce ni s'a făcut din partea des- părțământului central județean încă de acum doi ani. Din motive ce vi s'au adus la cunoștință anul trecut, această adunare nu a putut avea loc în Cluj, iar împrejurările ce Vă sunt cunoscute ne-a împiedecat și în acest an să o ținem în această localitate. Conducerea „Astrei" a intervenit din timp la Conducătorul Statului, d-1 general Ion Antonescu, solicitând dacă este posibilă publicarea unui protest contra neomeniei cu care au fost tratați frații rămași sub stăpânirea maghiară și aprobarea ca adunarea generală a „Astrei" să aibă loc în unul din orașele regiunii ne- ocupate (Alba-Iulia sau Sibiu), dacă nu într’un cadru demonstrativ, dar mai expresiv, mai impunător, dat fiind atingerile drepturilor noastre teritoriale. Probabil că din interese superioare de Stat nu s'a dat răspuns solicitării noastre și pentru ca manifestarea „Astrei" să nu fie in- terpretată ca o stângenire a tratativelor și relațiilor politice, Co- mitetul Central, în ședința plenară, a decis ca această adunare să aibă loc la sediul „Astrei", într’un cadru mai restrâns, cu spe- ranța că în viitorul cât mai apropiat ea se va putea ține în orașul în care am fost invitați, din regiunea ce trebue să ne aparțină pentru totdeauna. „Astra", conform statutelor sale, înțelege să recomande de a nu se manifesta într’un sens ce ar putea atinge politica internă sau externă a țării noastre, mai ales față de greu- tățile ce Je pot întâmpina guvernanții noștri. Cred însă că își poate exprima, în această împrejurare, durerea ei. 145 1* Adunarea generală prezentă se deschide în împrejurări triste pentru neam, țară și „Astra", căci războiul mondial, la care noi nu am participat direct, ne-a lovit dureros, în interesele noastre etnice, istorice, tradiționale și aș putea spune chiar în demnitatea noastră națională. Precum Vă este cunoscut, Basarabia, Nordul Bucovinei și Cadrilaterul Dobrogean, am fost obligați să le lăsăm sub regimuri străine, iar cea mai mare parte din Nordul Ardealului a căzut sub stăpânirea unui dușman al nostru, aș putea spune de tot- deauna, căci atrocitățile, masacrele, expulzările neomenoase, de- scrise prin glasul autorizat al d-lui Horea Sima, vicepreședintele Consiliului de miniștri, dovedesc odată mai mult firea primitivă a poporului acestuia asupritor și întăresc proverbul, că lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Cum această adunare a „Astrei" este prima ce are loc după împrejurările acestea sfâșietoare, cred că sunt în asentimentul D-Voastră când, dela această tribună, trimit fraților lăsați sub re- gimuri străine și în special membrilor „Astrei" noastre din aceste regiuni, un cald și frățesc salut, un cuvânt de nădejde și de îm- bărbătare, care să-i oțelească și mai mult în lupta ce trebue să o ducă pentru menținerea ființei lor naționale. De altfel neamul nostru, așezat la răscrucea popoarelor și civilizațiilor ce au fost aproape veșnic în conflict, este destul de încercat în suferință și prin felul cum a știut să îndure și să înfrângă vicisitudinile istoriei sale, poate servi de exemplu multor alte popoare, înfrățit de-a-lungul timpului cu munții săi pitorești, cu codrul verde, cu câmpia fertilă, cu apele curgătoare, cu cerul înstelat, el a știut să-și păstreze ființa sa națională. Veac de veac, acest popor și-a dus vieața sub scutul mun- ților, la adăpostul pădurilor ocrotitoare, când în pribegie, când în robie, când în libertate. Pe calea grea a suferinței, prin lupte grele sau eroice, el a fost condus de instinctul său național, cât și de conștiința sa, spre orizontul senin, spre supremul ideal, spre marele destin al liber- tății și unității noastre. Dacă astăzi ne-am întoarce o clipă cu gândul îndărăt spre trecutul ce se pierde în negura istoriei, dacă am parcurge cu ochii minții noastre firul vieții noastre naționale, am vedea că dela 146 marele împărat Traian și până la Regele Ferdinand, făuritorul României Mari, a existat la poporul nostru o pleiadă de bravi și luminați conducători și eroi, considerați vizionari, care au călăuzit pașii nației noastre, păzind-o să nu cadă pradă lăcomiei nesă- țioase a dușmanilor, sau desrobind-o, atunci când împrejurările au făcut să cadă în robia vecinilor. Noi trebue să ne amintim totdeauna cu respect și pietate de toți acești premergători (conducători sau conduși) care s'au jertfit și ale căror trupuri zac în glia acestei țări. Mormintele lor sunt pentru noi faruri care luminează conștiința datoriei noastre. Răs- punzând acestei datorii, răspundem deci poruncilor ce ei ne dau de-a recâștiga drepturile noastre și de a păstra cu demnitate mo- ștenirea ce ne-au lăsat-o. Onorată Adunare Generală, Știți prea bine că Asociația culturală „Astra", pe lângă operă de culturalizare, a ținut să ducă la bun sfârșit operele sociale și naționale ce aveau legătură cu această cultură. Ca o bună păstrătoare de obiceiuri, tradiții și credințe, pe lângă cultura creștinească, a ținut să scoată în evidență comorile trupești, sufletești și spirituale ale poporului din părțile ardelene, maramureșene, bănățene și crișene. Conștientă de dreptul de libertate și de vieață națională a acestui popor, drept înscris prin pagini de sânge și suferințe, ea și-a manifestat în toate ocaziile elanul de vieață națională și în acest crez și-a coordonat activitatea culturală, pregătind poporul pentru realizarea idealurilor sale. In clipele istorice prin care trece astăzi țara și neamul, „Astra" înțelege să-și continue, cu același avânt, misiunea sa cul- turală, socială și națională. Ea nu se lasă intimidată de surprizele momentului și nu se va lăsa antrenată sau descurajată de eve- nimente, fără a le rezista. Ea va păși, pe calea trasă de înaintași, condusă de același ideal, însuflețită de puterea acelora ce i-au dat vieață, au susți- nut-o și au încurajat-o. „Astra" va rămâne deci mai departe un far de lumină pentru popor, dar și o santinelă trează, neclintită dela postul de veghere național. 147 Oțelită în lupta cu greutățile din trecut, ea este convinsă că le va înfrânge și pe cele din prezent și viitor. Aș putea spune că „Astra" și-a făcut din aceste lupte unul din scopurile vieții și existenții ei, căci ori de câte ori ea atingea anumite țeluri, alte țeluri răsăreau și acestea îi rezervau noi piedeci ce trebuiau în- vinse. Cu un fundament puternic pe cei doi piloni mai impor- tanți ai națiunii, școala și biserica, „Astra" rămâne tot ca o crea- toare de energii care, potrivit evoluției culturii și națiunii, trebue să-și aducă contribuția sa pentru asigurarea și ducerea mai de- parte a vieții culturale și naționale. Prin aceasta „Astra" intră în legea naturală. Căci dacă o instituție ca și un neam, atingându-și un țel nu privește mai departe și nu mai acționează, ea intră în amorțire, în decădere. Vitalitatea unei instituții, ca și a unui neam, se cunoaște prin partea activă ce o ia, prin lupta ce o duce la noile transformări, ce le aduce evoluția lucrurilor. Cred că cei ce vor veni la conducere vor ține seamă de îm- prejurări, vor căuta însă să țină cât mai bine aprins focul sen- timentului de solidaritate națională, surpând îngrădirile veninoase dintre frații de același neam și sânge. Când vorbim de solidaritate, nu înțelegem una venită oca- zional prin teama de a nu pierde aceea ce avem, dar una pe care trebue să o aducă complexul de factori ce înnobilează cadrul naționalismului sufletesc. O sforțare comună pentru o bună și trainică armonie a Ro- mânilor de pretutindeni, o nivelare justă a condițiilor de vieață culturală a poporului dela sate, către care se adresează „Astra" și unde există depozitul de energii naționale, o înfrățire a claselor sociale și profesionale dela orașe, ducerea unei vieți decente, fără sfidări și rușine și, mai presus de toate, o solidaritate în gânduri și simțiri față de aceia ce i-am lăsat sub regimuri străine și cu care vrem să fim împreună pentru veșnicie. In cadrul statului legionar român, ale cărui principii de vieață „Astra" le practică de aproape 80 ani, „Astra" înțelege să-și coordoneze activitatea sa culturală, socială și națională, în- tărind virtuțile noastre și destinul neamului. Căci între instinctul național depozitar de virtuți și destin există un strâns raport și tot ceea ce poate mări sau micșora pe unul, mărește sau micșorează pe celalalt. 148 Cu o structură proprie, desvoltat în condiții deosebite, neamul nostru își are un destin care privește înăuntru spre virtuți, dar și spre cer. Fața acestui neam care privește spre puritatea cerească are ceva blând în ea, o veșnică dar demnă dorință de pace. Neamul nostru a întins și înțelege să întindă o mână prie- tenească tuturor acelora ce-i respectă munca, libertatea, frontie- rele, dar el știe să reacționeze — și istoria dovedește aceasta — contra acelora ce îl amenință, atacă sau se arată nedemni de mâna ce le-o întinde. încrezătoare în vlaga și puterile ei, „Astra" care intră în al 80-lea an al existenței ei, se crede obligată să atragă atenția, odată mai mult, că ea nu aparține unei regiuni, căci deși s'a ocupat mai mult de părțile ardelene, maramureșene, bănățene și crișene principiile ei au fost însușite de multe societăți din cu- prinsul țării, ea nu aparține unor persoane ce întâmplător se gă- sesc la conducere, ea aparține țării întregi, neamului, și așteaptă •dela toți o bună colaborare pentru ca prin munca comună să i se stimuleze activitatea, ocupând locul ce-1 merită în istoria cul- turii românești, dar în același timp, prin aceasta muncă comună, să se poată îmbogăți cât mai mult și mai bine patrimoniul cul- tural al țării și neamului. Așa să ne ajute Dumnezeu! II In numeie Bisericii Ortodoxe de I. P. S. Dr. Nieolae Bâlan Mitropolitul Ardealului Domnule Președinte, Onorată Adunare Generală, In grele vremuri ne-am întrunit noi astăzi aici. Bătrâna „Astra" a voit să-și țină adunarea generală din acest an aici, in Sibiu, pentru a lua, ca eroul mitic, contact cu pământul din care a răsărit, primind astfel noi puteri de vieață și pentru a-și limpezi problemele ce i se pun în fața situației de azi. Situația actuală este nespus de grea, dar cu toată greutatea ei trebue să ne păstrăm curajul neștirbit, credința întreagă și nesdruncinată, 149 nădejdile treze și neșovăitoare în reînfăptuirea deplină a idealului nostru național. Oricât de mult s’ar cutremura pământul sub picioarele noa- stre, nu trebue să ne clătinăm o clipă în credința noastră în ma- rele ideal românesc. Suntem datori să ne îndrumăm toată vieața noastră, toate gândurile și simțirile noastre spre o singură țintă: hotarele. Domnule Președinte, în cuvântarea Domniei Voastre ați formulat afirmația că „Astra" e obligată prin statute să nu facă politică. Interpretarea aceasta a statutelor poate să fie simpatică. Dar eu sub politică înțeleg, în mijlocul unei instituții culturale ca aceasta, tot ce poate contribui la înălțarea unui popor și la rea- lizarea idealurilor lui. In sensul acesta noi și în cadrul acestei instituții, prin orice gândire și simțire, tindem la înfăptuirea idea- lului ce încălzește sufletele noastre. Un popor nu poate trăi din renunțări și abdicări. Un popor trăiește din afirmarea drep- turilor sale inprescriptibile. Cu cât împrejurările s’ar arăta mai maștere, din mijlocul lor să strigăm cu toată puterea: Nu re- nunțăm și nu vom renunța niciodată la drepturile noastre, la mo- ștenirea noastră strămoșească! Noi nu vrem să facem nimănui dificultăți. Dar nu e nicio dificultate pe care să o punem mai presus de revendicările noa- stre naționale. Nimeni pe lume nu poate subordona altui interes ceea ce formează aspirațiunea fundamentală a unui neam întreg. Intre mijloacele ducătoare la țintă ale înfăptuirii idea- lului nostru național, am ales, ca cel mai scump cultura. To- vărășia noastră culturală „Astra", care a văzut vremuri grele, să strângă cu luminile și cu curajul ei, acumulat în curs de decenii aspre, în jurul vetrei sale, pe toți fiii neamului. Azi chemăm pe toți Românii să se întoarcă din împrăștierea lor la sânul acestei instituții, să-și înfrățească gândurile și puterile, să lase tot ce i-a desbinat și într’o solidaritate unanimă să pășească pe drumurile ei. Cultura e chemată să adâncească, să înalțe conștiința nea- mului, făcând-o trează până în ultima colibă românească. Să ne întoarcem la o mai adâncă conștiință de noi înșine, de de- stinul nostru în lume și de demnitatea noastră națională. Nici- când n’am avut o atât de mare nevoie de o refacere a forțelor sufletești ale națiunii, ca azi. Incordându-ne puterile în această direcție, suntem convinși că peste voința noastră, închegată într’o> 150 hotărîre nesdruncinată, nu există forță pe lume care să ne poată- birui. Poți să înfrângi rezistențe fizice, dar voința de a trăi a unui popor nu poate fi biruită de nimic. Vorbesc în numele acelei sfinte instituții căreia i s’a încredințat, spre propovăduire, cuvântul din cer: „Nu vă temeți de cei ce pot ucide trupurile voastre, dar sufletele nu". S’a spus azi dela amvonul bisericii că, mai înainte și mai presus de orice, un neam trăiește prin sufletul său. Nu există neam care să fi verificat mai mult acest adevăr ca neamul no* stru, Totul ne-au luat dușmanii și asupritorii noștri: avutul, li- bertatea, vieața. Sufletul însă nu l-au dat strămoșii. Și prin el au biruit și vom birui și noi în viitor. Să avem eroismul moral de a ne păstra neștirbită încre- derea în forțele neamului. Să ne păstrăm întregi nădejdile în vii- torul românismului. In numele bisericii, a acelei instituții sfinte, care în toată bunăvremea s’a identificat cu soarta neamului nostru, fac măr- turisirea și făgăduința sărbătorească de a sta cu toate puterile noastre în ajutorul „Astrei" și a țintelor ei; de a sta neclintiți cu rugăciunile noastre și ale întregii preoțimi pe lângă aspira- țiunile integrale ale neamului nostru. Rog pe bunul Dumnezeu să-și coboare binecuvântările sale- asupra țării, a poporului nostru și asupra aspirațiunilor mari și sfinte ale lui. Dumnezeu să ne ajute1 151 Pârintele loan Moța de Ion Colan A murit și părintele Moța... De nu i-am ști vieața, liniștit povestită, în parte, de el însuși, nu l-am putea desprinde din Orăștia victorioasei lui munci pentru neamul acesta. De două ori învingător: Odată prin el, a doua oară prin cel ce i-a fost urmaș al faptei românești ce depășește veacul. Popă ardelean din vechea gardă. Andrei Mureșianu la asemenea preoți se va fi gândit, când i-a pus în fruntea armatei neamului. Toată vieața lui are ceva din măreția epică a unei balade. Parcă și-a trăit-o undeva, în Nord. Zilele i-au fost bătălii, anii bătălii. A învins renunțând la sine. înfrânt uneori de oameni, i-a rămas credința întreagă, pe care nimeni nu i-a putut-o clinti. De a ci și seninătatea în fața loviturilor. A avut răbdarea cioplitorului în piatră. Fără graba celui ce vrea s'ajungă, fără încetineala comodă a celui ce pornește un drum lipsit de țintă. Părintele dela Orăștie n’a avut decât un ideal: neamul. Pentru credința lui în destinul românesc, Ungurii i-au deschis și lui porțile Seghedinului. A intrat în închisoare mândru și senin. L au închis și guvernanții români ai unor anumite vremi. Guvernanții, nu Românii. N'a priceput de ce, dar tot atât de senin a făcut și temniță românească. Probabil în locul unei remunerații naționale, primite de alții, după criterii de partid. Patruzeci și doi de ani de gazetărie, în vieața unui om, e toată vieața lui. Nu meserie, ci misiune a văzut el în ziaristică. Nu pentru el, ci pentru cei mulți a scris părintele Moța. Intr'o vreme când intelectualul ardelean avea câteva ziare mari cari, prin scrisul lor, să-1 întărească în credința reînvierii unui neam, părintele Moța și-a început scrisul pentru cei mulți. E ziditorul cel mai de seamă al presei românești poporale. „Foaia Poporului" (1893), „Revista Orăștiei" (1895), „Tele- graful Român" (1898) și „Bunul Econom" (1899) nu sunt decât treptele de ucenicie și formare, pentru ca să ajungă ]„Libertatea“ a lui, cu nume trainic în ziaristica românească, la atât de căutata „Foaie Interesantă", la „Tovărășia" și „Bobârnacii", toate acestea anexe ale foii de care va rămânea pentru totdeauna legat numele părintelui lui Ionel Moța. Când spui Brașov, ți-e gândul la orașul Murășenilor ; Ci- tești Humulești și-ți vine în minte Ion Creangă; nimeni nu poate despărți Mirceștii de Alecsandri. 152 Orăștia va evoca pe veci numele lui Moța. Foile dela Orăștie ajunseseră la 12.000 de abonați. Au stră- bătut, cerute, în toate casele. Un succes, peste ani, însemnează o victorie. întreagă, e a părintelui Moța. In zilele neutralității noastre, zilele luptătorului dela Orăștie începuseră să fie numărate de cei ce vedeau în el un dușman. Titlul foii avea o sonoritate neplăcută pentru magnații Budapestei. Dacă ar fi rămas aici, locul lui nu putea fi decât alături de zia- ristul Lugojului, dela „Drapelul", neuitatul Vaier Branisce. Amândoi și-ar fi măcinat zilele în închisorile Clujului. Branisce a rămas. Din mila înălțatului împărat și rege osândit la temniță pentru vina de a fi Român, a făcut temnița. Când a ieșit de-acolo, omul cu sănătatea șubrezită de un regim neomenos, a fost îm- brățișat de țară, dar refuzat de ticăloșia unor guvernanți profi- tori ai sacrificiului altora. Părintele Moța a trecut la București. In 1915—1916 foile lui, „Libertatea" și „Foaia Interesantă" apar aici. In 1917, cu „Misiunea patriotică" ardeleană — Dr. Vasile Lucaciu și Vasile Stoica, — trecând prin Rusia și Japonia, ajung în America, în Cleveland și „Libertatea" și „Foaia Interesantă" apar i acolo. Apoi, în 1919, încearcă o reînviere a ceea ce a fost, acasă la el, în Orăștie. Ardealul însă fu năpădit de presa bucureșteană. Scrisul lininiștit, sfătos, creator de caractere, educator de mase, e înlocuit cu senzaționalul de cea mai urîtă factură, de po- liticul electoral. Se dă lupta cea mare de terfelire a sentimen- tului național pentru blidul de linte. Supraviețuitorii, instalați oriental la tarabă, își supralicitau patriotismul. Părintele Moța ar fi putut încerca o „acomodare" pe lângă vreun partid „de guvernământ", „Nu mă puteam eu duce cu cei ce poartă ca „medalion" la gât pe Auschnit, pe Blank, nici cu cei ce își au pe Kauffmann-ii, pe Wieder-ii ori pe Wolff-ii lor masculini sau femenini... Mai bine să înceteze foaia, rămânând cu amintirea nepătată". Și-a închinat vieața neamului. A lui, întreagă. Și pe a lui Ionel Moța, întreagă, Nicăiri educația spartană din familie nu-și găsește o mai strălucită exemplificare. Eroul dela Majadahonda este feciorul luptătorului dela Orăștie. Dacă bătrânul părinte Moța nu s'a putut acomoda netrebnicilor care prăvăleau țara în prăpastie, Ionel Moța nu putea fi decât un fruntaș printre luptători împo- triva ticăloșilor și ticăloșiilor ce o desagregau. Dofiă vieți trăite fără compromis. Sfinții n’au putut fi altfel. 153 Așezarea și hotarele spațiului transilvan de Laurian Someșan Evoluția Românilor, de-a-lungul vremurilor, a fost determi- nată de o serie de factori geografici, istorici, economici și geo- politicii dintre care cel mai important rol l-au avut așezarea, con- figurația și hotarele naturale ale pământului carpatic. Până acum câteva decenii însă, cercetările despre trecutul neamului nostru n'au ținut seamă de acești factori geografici. Stu- diul geografic din țările Europei sud-estice se găsea abia în faza începătoare, iar istoria nu avea înțelegere decât pentru documen- tele scrise. Dincolo de ele, nu mai existau alte criterii, care să lămurească negura trecutului. Din această împrejurare, lucrările care se ocupă cu istoria îndepărtată a Românilor, aduc o mul- țime de interpretări greșite. Numai așa pot fi înțelese teoriile fa- buloase în care se afirmă că populația daco-romană s'ar fi retras în sudul Dunării de frica năvălitorilor, că Ungurii ar fi aflat Tran- silvania pustie, că Românii ar fi venit aici din Peninsula Balca- nică pe cale de nomadism și, în fine, că acest popor ar fi împru- mutat cunoștințele agriculturii dela niște triburi rătăcitoare cum fuseseră la început Ungurii și Bulgarii, așezați pe pământul no- stru. Această interpretare nu a putut fi posibilă decât prin ne- înțelegerea celui mai veritabil document: al spațiului geografic pe care s'a jucat drama istorică a popoarelor și pe suprafața căruia au rămas imprimate o mulțime de urme evidente pentru oricine vrea să le descifreze. Aceste urme se pot desprinde în unitatea și repartizarea geografică a populației, în structura limbii și felul obiceiurilor, în ocupațiunea locuitorilor și în fine în manifestările lor istorice, politice, economice și spirituale. * ¥ * Pământul Europei răsăritene este fragmentat într'o serie de compartimente geografice. Intenția noastră este de a ne opri numai asupra acelora care prin însușirile lor au hotărît în măsură mai mare soarta popoarelor din vecinătatea României. Dacă Europa răsăriteană se împarte pe plan orografic în. atâtea fragmente, același lucru se întâmplă și în repartizarea spa- țială a popoarelor. Rușii ocupă câmpia stepică dintre Urali și Nistru, Ungurii câmpia aridă a Panoniei, Slovacii Carpații nor- dici, Rutenii Carpații de mijloc, iar Sârbii și Bulgarii ocupă jumă- 154 tatea nordică a Peninsulei Balcanice. In complexitatea acestui spațiu geografic, Românii, așezați pe spinarea ocolului carpatic, stăpânesc o poziție centrală, fapt care nu poate fi trecut cu ve- derea, căci prin aceasta ei au venit în contact cu diferite influențe dinafară. In concluzie, fragmentele din care este clădită Europa răsăriteană oferă popoarelor diferite condițiuni de vieață, care trebuesc puse în legătură cu structura orografică, cu regimul cli- matic și cu natura deosebită a vegetației acestor regiuni naturale. Iată deci o serie de factori care n'au rămas fără influență în re- partizarea etnică, în evoluția istorică, politică, economică și spiri- tuală a acestor popoare. Din acest complex geografic, Transilvania se ridică ca o cetate naturală, care dominează toate regiunile învecinate. Cele trei versante externe ale Carpaților românești se coboară spre centura apelor Nistrului, Dunării și Tisei. Dincolo de Nistru se întinde un pământ cu fizionomie străină. Stepa rusească, așternută pe o uriașă lespede cristalină, se prelungește până în Asia cen- trală. Ea oferă alt peisagiu, alt climat, altă istorie și altfel de po- pulație decât pământul carpato-danubian. Nistrul este deci o gra- niță naturală, care desparte nu numai două popoare, ci și două lumi cu totul deosebite. Spre apele lui se prelungește dinspre Apus frontul Carpaților Răsăriteni, prin Podișul moldovo-basara- bean, sfă.rmat în compartimente tectonice, datorită mișcării de ri- dicare a Carpaților, iar dinspre răsărit lespedea cristalină a stepei rusești se termină brusc pe țărmul stâng al aceluiași râu. De o parte se întinde stepa, iar de altă parte pădurea carpatică, care decorează malul drept al Nistrului și toate spinările mai înalte ale Podișului moldovo-basarabean. Astfel, Nistrul străbate o zonă de luptă și de frământare fizică, climatică, phitogeograiică, etnică și politică. In contrast cu climatul transilvan în care se disting patru anotimpuri caracteristice Europei centrale, stepa rusească este dominată numai de două anotimpuri: o vară fierbinte și se- cetoasă care produce o scădere vertiginoasă în nivelul apelor și o iarnă lungă de aproape șase luni, cu multă zăpadă și cu tem- peraturi obișnuite de —30J, care fac să înghețe apele luni de-a- rândul și să înceteze circulația uneori aproape cu desăvârșire. Mațul Nistrului a marcat secole de-a-rândul granița politică răsăriteană a Voevodatului moldovenesc, sprijinit de veacuri pe versantele Carpaților răsăriteni. La apus de Nistru trăiește, de un 155 mileniu și jumătate, aceeași populație autohtonă, moștenind dela strămoșii săi o formă de vieață sedentară și o superioară cultură carpatică, în timp ce, în stepa din răsăritul Nistrului, numai de curând a reușit să se stabilească durabil un popor și o formă de organizare politică. In contrast cu răsăritul, pământul României reprezintă o suprafață defensivă unde elementul autohton a fost nevoit să se apere continuu pe sine și pe alții împotriva triburilor nomade, în timp ce stepa asiatică provoacă în răstimpuri frământări uriașe, cu repercusiuni în toată Europa. Un alt hotar important al pământului românesc este Du- nărea de jos care aleargă la poalele frontului sudic al Carpaților transilvani. Ea desparte nu numai două țări, două popoare, cli- mate, vegetație și peisagii deosebite, ci și două fragmente de con- tinent: Peninsula Balcanică și Europa Centrală. Dunărea ca linie de hotar se manifestă prin adâncimea și lățimea sa, printr'o luncă largă, băltoasă și mlăștinoasă și în fine prin impresionanta dife- rență bruscă de altitudine între cele două maluri. Nivelul Câm- piei române se pierde treptat în lunca Dunării, în timp ce malul stâng se ridică ca o treaptă uriașă a podișului prebalcanic, do- minând suprafața apelor cu 150—200 m. Numai între Baziaș și Turnu Severin apare o asemănare între cele două maluri ale Du- nării. Carpații Apuseni și Meridionali, întâlniți în nodul Reteza- tului, se prelungesc peste Dunăre în Craina sârbească. Aici Du- nărea străbate același sistem de munți, cu aceeași vegetație și aceeași populație românească. Dar și în această parte, Carpații se termină pe malul stâng într'un abrupt al cărui altitudine este cu câteva sute de m. mai înalt decât „pianinele" Crainei. In sfârșit, Dunărea de jos este un hotar natural, pentrucă desparte suprafețe orografice, regiuni climatice, vegetație și state și civilizații deosebite. Desparte spațiul Carpatic așezat în Eu- ropa Centrală, cu fizionomia de cetate naturală pe care i-o im- primă ocolul munților, dealurilor, depresiunilor, câmpiilor și a apelor navigabile, orânduite armonic în jurul Podișului Transil- vaniei, de altă parte, Peninsula Balcanică, presărată de munți așe- zați în grupări risipite, fără legătură organică între ele. Față de această poziție centrală a Transilvaniei, cu însușiri de polarizare etnică, politică și economică, Peninsula Balcanică are o așezare periferică. Ea n'a putut adăposti niciodată un singur 156 popor și o singură organizațiune politică, puternică și indepen- dentă. Cele trei popoare care o locuesc nu și-au stabilit încă de- finitiv echilibrul etnic, economic și politic. Ele sunt într'o con- tinuă vânzolire, căutând fiecare o poziție preponderantă în această parte a continentului. In realitate însă, spațiul vital al Bulgariei corespunde basinului Mariței și celor două masive muntoase ale Balcanilor și Rodope. Spațiul vital jugoslav se suprapune „pianinelor" Alpilor Dinarici, iar cel grecesc, Pindului și Peloponezului. Intere- sele economice ale Bulgarilor se leagă de Marea Neagră și Marea Egee, ale .Iugoslaviei de Adriatica și Dunăre, iar ale Greciei se leagă de spațiul mediteran. Răspândirea satelor românești, presărate pe ambele maluri ale Dunării de jos, uneori risipite, alteori adunate în grupări omo- gene până departe în interiorul Peninsulei Balcanice, deschide o problemă etnică interesantă cu care ne vom ocupa într’un ca- pitol viitor. Amintim deocamdată că acest fenomen poate fi pus în legătură cu răspândirea geografică medievală a populației ro- manice pe toată suprafața spațiului carpato-balcanic, cu rolul de axă economică al Dunării, care a polarizat vechii locuitori ai ace- stor ținuturi și în fine cu contactul orografic dintre Balcani și Carpați în dreptul Porților de Fier, unde Românii carpatici, ten- taculați spre Craina în prelungirea catenei carpato-balcanice, se păstrează în masă compactă și aproape omogenă, la fel cu cei din Transilvania. La apus, hotarul pământului românesc se oprește în Câmpia Tisei; o depresiune tectonică așternută la poalele Carpaților apu- seni, din dreptul Maramureșului până la Dunăre. Ea a luat na- ștere printr’o prăbușire care a fragmentat-o în câteva comparti- mente, așezate la altitudini diferite. Cel mai adânc, străbătut de artera Tisei, e pus în evidență de o suprafață mlăștinoasă, aco- perită cu pâlcuri imense de stufărișuri. Primăvara, când se to- pește zăpada, cea mai mare parte a Câmpiei rămâne acoperită săptămâni și luni de-a-rândul cu ape de inundație, a căror ac- țiune dezastruoasă n’a putut îi înlăturată decât prin digurile și canalizările începute în secolul al XVIII-lea. Astfel, Câmpia Tisei a fost dela început o zonă de mlaștină inundabilă, o barieră de despărțire între două regiuni deosebite. Contrastul între ele apare evident fie orice schiță de hartă fizică, hidrografică sau etnică. La răsărit se înalță Carpații Apuseni, închizând Podișul Transil- 157 vaniei, de altă parte se întinde pusta maghiară presărată cu bălti și dune de nisip. La răsărit țâșnesc nenumărate râuri de munte cu apă limpede, la apus șerpuiesc abia câteva șuvițe de ape le- neșe ce se pierd în nisipurile stepelor. De o parte codrii Tran- silveniei, de altă parte stepa aridă desbrăcată de orice fel de pădure. Munții, dealurile și depresiunile Transilvaniei adăpostesc milenii de-a-rândul aceeași populație autohtonă care se ocupă dela început cu agricultura, oieritul, creșterea vitelor, cu exploa- tarea aurului, argintului și fierului, într'o vreme când în stepa panonnică rătăcea o populație rară de pescari și păstori călători. Cele două spații — Transilvania și stepa maghiară, — au acționat cu totul deosebit asupra vieții oamenilor, grupați în păr- țile acestea. Adevărul se desprinde din toată evoluția lor istorică, etnică, politică, economică și spirituală, începând din vremurile preistorice până în momentul de față. Spațiul transilvan reprezintă o civilizație multimilenară. Așe- zările omenești preistorice, atât de frecvente pe pământul acesta, se opresc brusc pe zona de contact dintre câmpia dela poalele Carpaților apuseni și mlaștinele Tisei. Aceeași fâșie de pământ rămâne graniță și în vremea Geto-Dacilor, în epoca Daciei romane, în timpul voivodatelor carpatice românești, după înființarea Prin- cipatului Transilvaniei și în fine, cu atât mai mult după înteme- ierea României Mari. Nu este deci de mirare că în stepa Panonniei, atât de băltoasă și aridă, nu se întinde expansiunea politică a regatului dac și a imperiului roman. Această regiune a continuat să rămână aproape pustie până la sosirea triburilor nomade maghiare din stepele în- depărtate ale Asiei. Câmpia dintre Dunăre și Tisa fusese singurul petec de pământ din Europa peninsulară, care putea oferi con- dițiuni favorabile unor triburi deprinse cu vieața de stepă. Așe- zarea Ungurilor nici nu a întâmpinat nicio rezistență, ci, dimpo- trivă, condițiunile de stepă i-a ocrotit împotriva vecinilor care ocupau regiuni prea fertile, pentru a râvni dominația unor teri- torii atât de pustii. - Mult timp mlaștinile Tisei au rămas un hotar vădit, împo- triva penetrației maghiare spre răsărit și împotriva pătrunderii Românilor spre apus. Delimitate astfel, granițele vechilor organi- zațiuni politice românești, din Maramureș, Oaș, Silvania, Bihor 158 și Banat, n'au depășit niciodată câmpia dela poalele Carpaților apuseni. Bineînțeles că rămânerea lor, lipite de Carpați, se ex- plică și prin însușirea de ocrotire a munților, împotriva năvăli- torilor. Ținând seamă de condițiunile geografice, amintite înainte, vom înțelege ușor pentru ce elementul românesc nu atinge nicăiri albia Tisei în formațiune compactă. Analizată pe acest plan, pro- blema graniței apusene a elementului românesc aduce o serie de rezultate surprinzătoare. Ea nu este încă stabilizată definitiv, căci în ultimele două-trei secole, Câmpia Tisei a fost revărsată de di- ferite populațiuni străine, iar, sub protecția Ungariei, granița et- nică a elementului maghiar a fost împinsă spre răsărit, până la poalele Carpaților apuseni. Această bătălie seculară, dată între populația autohtonă și elementele de pătrundere în spațiul tran- silvan, s'a terminat abia în 1918, cu victoria populației românești, care a rămas în majoritate absolută până și în cele mai ame- nințate regiuni ale Maramureșului, Oașului, Silvaniei etc. Faptul acesta este chezășia că elementul românesc, rămas în părțile ocu- pate de Unguri după tragedia din Septemvrie 1940, își va men- ține mai departe aceleași poziții de superioritate numerică. * * t Din această parte a continentului european cu însușiri atât de variate, Transilvania se ridică deci ca un bastion de rezistență ale cărui influențe se răsfrâng până la Nistru, Dunăre, Marea Neagră și Câmpia Tisei. Cu aceste regiuni de periferie, Transil- vania este legată direct prin configurația reliefului său, prin climă, vegetație, ape curgătoare, drumuri de comerț și, în fine, prin popu- lația românească, răspândită în masă compactă, din preajma stepei panonnice, până la Dunăre, Marea Neagră și Câmpia rusească. Din aceste motive, problema geografică a Transilvaniei se con- fundă cu însăși problema spațiului românesc. Pantele externe ale Carpaților reprezintă trei fronturi, orien- tate în direcții deosebite: Frontul răsăritean spre Nistru, frontul sudic spre Dunăre și frontul apusean spre Tisa. Cutele care au ridicat relieful carpatic se răsfrâng până în dealurile peri-carpa- tice. Râurile repartizate radiar spre hotarele României, au așternut pe câmpiile dela periferia țării o saltea de nisipuri, prinsă de poala dealurilor subcarpatice, iar pădurea și populația româ- nească din Transilvania se revarsă de asemenea până în hotarele 159 2 naturale ale României. Aceasta e numai o categorie din însușirile care arată că Transilvania se încadrează în unitatea organică a pământului românesc. Delimitarea spațiului transilvan după criteriul vechilor sale hotare politice este o enormă eroare. Acest criteriu este o năs- cocire a revizioniștilor maghiari, obișnuiți să privească pământul acesta din pusta panonnică, cu o graniță silnică care aleargă pe cele mai externe spinări ale Carpaților, spintecând trupul unor popoare străine. Făcând cunoștință cu problemele Transilvaniei numai din cabinetele ministeriale, orizontul vecinilor noștri dela apus nu se izbește de niciun obstacol până în Munții Bistriței și până în Făgăraș. In fața autorilor care ridică interesul politic deasupra adevărului științific, dispare podișul Transilvaniei, așezat în mijlocul pământului locuit de Români, dispare ocolul Carpaților românești, dispare bariera mlaștinelor Tisei și a Munților Apuseni care închid frontul apusean al Transilvaniei și, în fine, mai du- reros este că în această iluzie de orizont al „Coroanei Sfântului Ștefan¹', dispare și dreptul de libertate al milioanelor de locuitori de naționalitate străină. Autorii maghiari însă uită un mare adevăr că apa unui torent nu se poate opri cu pumnul și libertatea popoarelor nu poate fi îngrădită mult timp cu baioneta. Fapta- care încalecă dreptul n'a adus niciodată rezultate durabile. In cazul Transilvaniei mai ales, mult timp s’a confundat ideea de graniță etnică și naturală, cu ideea de graniță politică. In realitate însă, spațiul transilvan nu se oprește pe niciuna din spinările Carpaților, fiindcă acești munți nu reprezintă configurația unui zid despărțitor. Granițele politice se pot muta din epocă în epocă după împrejurări istorice, dar granițele naturale ale unui petec de pământ sunt — am putea zice — eterne, adăpostind uneori tot atât de durabil grupări de popoare de aceeași origine și aceeași limbă. Un asemenea exemplu de pământ ni-1 oferă și spațiul transilvan. Datorită așezării sale în fața năvălitorilor și la răscrucea intereselor imperialiste ale Austro-Ungariei, Turciei și Rusiei, granițele politice ale Transilvaniei s’au modificat de multe ori în decursul istoriei, hotarele sale etnice însă au rămas neîn- trerupt aceleași. Dacia, nu a figurat în toate vremurile cu aceleași granițe politice. Din când în când organismul său politic a fost sdrun- cinat — ca și al statului nostru, — de loviturile diferitelor triburi 160 năvălitoare. Elementul autohton însă a continuat să resiste, la adăpostul spațiului transilvan. In momentul când șesurile dela poalele Carpaților erau sub dominația unor mici state barbare, clientelare Romei, puterea Dacilor s'a polarizat în munții Transilvaniei; dar nu peste mult timp granița lor politică a atins din nou Dunărea și litoralul Mării Negre. In războaiele cu Romanii ultima speranță a lui Decebal a fost rezistența în Munții Hațegului, iar Dacii nordici aduc neli- niștea imperiului din Munții Maramureșului. Nu este deci de mirare că Roma a atribuit atâta importanță politică și economică spațiului dacic. In noua sa ipostază, sub loviturile invaziilor dela răsărit, începând cu anii 271, Dacia înregistrează același proces politic. Granițele sale se adună treptat spre aria carpatică. Sub presi- unea Goților, Hunilor și Gepizilor, etc., ele dispar cu desăvârșire, dar în vremea venirii Ungurilor, populația carpatică apare ca prin minune, grupată în mici organizațiuni politice, risipite iarăși pe toată aria carpatică, uneori până în câmpiile din vecinătatea Tisei și a Dunării, Vlăsia, Vlașca etc. Să nu se uite acest amănunt, pentrucă din frământarea seculară a nucleelor noastre politice, risipite între Nistru, Dunăre și Tisa, mai târziu va lua naștere organismul politic al României întregite. Evenimentul dureros din Septemvrie 1940, nu este decât un episod în evoluția noastră politică. Neamul nostru a mai înregistrat asemenea încer- cări la diferite răscruci de istorie. In fine, prin dispariția vechilor organizațiuni politice româ- nești de pe arena spațiului transilvan după expansiunea politică răsăriteană a Ungurilor, Transilvania nu a abzis definitiv la vechile sale drepturi. In 1103 se afla în fruntea Transilvaniei un Princeps Ultra Silvanus, în 1538 principele acestei provincii era indepen- dent de regatul Ungariei, și în fine în anul 1699 aceiași provincie, păstrându-și o oarecare autonomie, ajunge sub suveranitatea Casei de Habsburg până la dualismul din 1867, N’a trecut decât o jumătate de secol, și soarta Transilvaniei se schimbă din nou, căci în 1918 Românii de aici cer unirea cu Regatul României. Rămâne deci clar, că în evoluția istorică-politică a unui teritoriu, rolul priflcipal îl joacă elementul durabil, adecă solul și populația înrădăcinată în acel sol, ale căror hotare oscilează mai greu decât 161 2’ granițele politice. Dacă ne-am servi în documentarea noastră de criteriul „însușirilor de primul rang" ale spațiului geografic tran- silvan, expresie atât de frecventă în literatura revizionistă ma- ghiară, ar trebui să arătăm că într’adevăr hotarele naturale și hota- rele etnice sunt cele mai importante în problema acestei provincii. Autorilor maghiari însă, nu le convine să le analizeze prea mult. Astfel, ei ar fi nevoiți să mărturisească următoarele realități funda- mentale și anume că, hotarele naturale ale Ungariei și ale ele- mentului maghiar se opresc în mlaștinele Tisei și în Carpații nordici, odată cu stepa, iar hotarele naturale ale Transilvaniei depășesc vechile sale granițe politice. Spațiul transilvan atinge ambele câmpii dela apusul și sud-estul Carpaților românești. Ele- mentul dominant: relieful, clima, vegetația și populația româ- nească sunt aceleași pe toate versantele carpatice ale Transil- vaniei. In preajma vechilor frontiere politice, la sud, apus și ră- sărit, nu se constată nicăiri vreo deosebire, orografică etnică, sau de peisagiu, care ar putea indica motive de frontieră. Carpații dintre Maramureș și Dunăre de altfel, nici nu sunt alcătuiți dintr’o singură spinare de munte despărțitor. Ei se desprind într'o mul- țime de ramuri, uneori paralele, ce se grupează în jurul câte unui masiv mai înalt, iar spinările lor întinse și domoale, acope- rite cu fânațe, pășuni și ogoare, sunt adevărate țări românești. Banatul și Crișana, Țara Bihorului, Silvaniei, Oașului și a Mara- mureșului, Țara Bârsei, Făgărașului, Amlașului și a Hațegului, au luat naștere în legătură cu muntele, la fel cu Moldova și Mun- tenia. Dar dacă ținem seamă că unele din aceste țări sunt așe- zate chiar pe înălțime, ca Țara Moților sau pe fundul depresi- unilor introcarpatice, ca Loviștea, constatăm dimpotrivă că în loc să despartă aceeași populație, Carpații adună pe Români în gru- pări impresionante. Pe plan etnic aceasta însemnează că aria car- patică oferă cele mai potrivite condițiuni de conservare etnică, iar pe plan economic ea adăpostește cele mai variate resurse de vieață. Reclama bogățiilor noastre atât de cunoscută în străinătate se leagă de izvoarele de petrol, de sarea, cărbunele, gazul metan, pădurea și pășunea spațiului transilvan. Alături de preponderența elementului, orografic, etnic și economic, Transilvania mai dominează și prin întinderea sa spa- țială, căci în comparație cu celelalte regiuni naturale din vecină- tatea Carpaților, spațiul transilvan ocupă cea mai mare suprafață. 162 Dela poalele Vrancii până în Șiria, este o distanță de 400 km, iar din Carpați până la Nistru, Dunăre, Marea Neagră, distanța abia variază între 50—160 km. Această nouă însușire a spațiului transilvan are urmări nebănuite în evoluția și în structura vieții noastre etnice, politice, economice și spirituale. Dacă spațiul transilvan ocupă mai bine de 5O°/ₒ din supra- fața pământului așezat între Nistru, Marea Neagră, Dunăre și Tisa, populația din această parte prezintă 60—65% din totatul Ro- mânilor Carpato-danubieni, ceea ce înseamnă că România este în realitate mai mult o țară de înălțime și că suprafața câmpiilor joase pericarpatice reprezintă doar Vorland-ul spațiului carpatic. De fapt, cea mai omogenă și mai deasă populație româ- nească, cele mai variate bogății agricole, pastorale și miniere, cele mai vechi organizațiuni politice românești: cnezatele, ducatele, voivodatele, arta și vechea industrie rurală românească, obiceiu- rile și literatura noastră populară, se leagă în deosebi de spațiul carpatic, căci au luat naștere în contact cu munții, cu dealurile și cu drepresiunile intracarpatice. 163 Elena Pop Hossu-Longin (1862-1940). de Prof. L. Ghergariu fost pteșed. al desp. „Astra", Sălaj In comuna Băsești din Codrul Sălajului, cedat vremelnic unei stăpâniri nedrepte și nevrednice, își doarme somnul de veci Elena Pop Hossu-Longin, fiica neuitatului luptător pentru drep- tatea și drepturile Românilor, badea Gheorghe Pop de Băsești, și soția lui Francisc Hossu-Longin, advocat și publicist, părtaș activ și el la o bună parte din frământările naționale ale nea- mului nostru dinainte de Unirea din 1918. A trecut la cele veșnice în ziua de 15 Mai 1940 și dato- rită sbuciumărilor politice, cari au premers marelui cataclism abătut asupra Transilvaniei, moartea ei a fost trecută cu vederea de marea majoritate a publicului românesc, care datora memoriei Elenei Pop Hosu-Longin un omagiu sincer pentru tot ce a făcut în interesul obștesc al neamului nostru. Pentrucă viața acestei mari dispărute a fost un șir nesfârșit de fapte și străduințe, de acțiuni și încurajări, îndreptate exclusiv în scopul ridicării nea- mului din care făcea parte cu mândrie și demnitate, „Ilustra Doamnă", cum îi spuneau Sălăjenii, a fost într'a- devăr una dintre femeile ilustre pe cari le-a avut acest neam în cursul istoriei. Cu educația ei aleasă, cu calitățile sufletești distinse și cu posibilitățile ei intelectuale deosebite, Elena Pop Hossu-Longin a fost pe vremuri sfetnică devotată a tătălui său în luptele naționale, încurajatoarea tuturor conducătorilor politicei ardelene dinainte de Unire. Multe din acțiunile sale naționale poartă pecetea sfaturilor luminate ale Elenei Pop Hossu-Longin și nenumărate acte de rezistență își au sprijinul in încurajarea acestei alese fiice a nemului. Fără îndoială cel mai de seamă merit al Elenei Pop Hossu- Longin stă în faptul că ea a fost una dintre cele mai înflăcărate și mai devotate reprezentante ale feminismului românesc din Tran- silvania. Strădaniilor ei se datorește înființarea Reuniunei Fem. Române Sălăjene, una dintre cele mai active reuniuni de acest soiu din Transilvania, care își fixase drept scop: „înființarea în- vățământului poporal și a industriei de casă" pentru fetele ro- mânce din Sălaj. Din inițiativa și sub conducerea ei, au colectat 164 Sălăjencele, alături de Româncele din celelalte județe transilvane, -ofrande pentru răniții din războiul pentru independență, căutând prin aceasta să țină legătură sufletească permanentă între femeile din Sălajul dela granița etnică a Neamului nostru și între Patria Mamă și întărind prin această legătură puterea de rezistență a Românismului în acea margine de țară, atât de expusă urgiei asupritorilor. Plecând din Sălaj la Hunedoara, unde activa soțul ei, Elena Pop își continuă munca închinată obștei. Participă și aici la vieața culturală și națională cu aceiași râvnă cum făcuse și în Sălaj. Ea organizează la Viena, cu ajutorul tineretului universitar, grupat în societatea „România Jună", cea dintâi expoziție de cusături și țesături românești, care a câștigat admirația tuturor vizitatorilor, atrăgând în același timp atenția lumii asupra comorilor noastre poporane și asupra specificului național al populației române din Transilvania, atât de deosebită de aceea a restului populației din fosta Monarhie Habsburgică. încurajată de reușita acestei expoziții, ea înființează, îm- preună cu regretata Victoria Erdeli și cu alte doamne din regiune, vestitul Atelier de Țesături și Cusături Românești din Orăștie, o adevărată școală de industrie casnică, unde țărancele, pe lângă câștigarea existenței prin muncă cinstită, învățau să iubească și să cinstească portul național. Acest atelier n'a fost însă o simplă instituție de interes local. El împrumuta costume naționale tuturor amatorilor și petrecerile de vară dinainte de unire, aranjate de desp. „Astrei" din Nordul Transilvaniei, străluceau prin pito- rescul și frumusețea costumelor pe cari le împrumutau dela Atelier și apoi le purtau cu mândrie fetele intelectualilor noștri. Impor- tanța educativă a acestor manifestări o poate aprecia numai acela, care cunoaște împrejurările locale și care știe cu câtă furie în- cercau stăpânitorii de atunci să șteargă orice aspect de românism din partea locului. In sufletul multor Români, cari începeau să fie indiferenți față de problemele naționale, vederea acestor costume trezea din nou conștiința adormită și îi făcea să se încadreze în familia mare românească. Dar Elena Pop Hossu-Longin a luat parte activă la toate manifestările culturale și naționale din Transilvania. N'a existat societate culturală înainte de Unire și societate feminină după Unire, cu ramificații și dincoace de Carpați, a cărei membră activă 165 să nu fi fost. Iar calitatea ei de membră nu se mărginea la o simplă figurație, ci era o îndrumătoare prezentă cu sfatul și o spri- jinitoare cu banul. „Astra", Societatea pentru fond de teatru, Uniunea Femeilor Române, Reuniunea Femeilor Sălăjene și a celor ;Hunedorene, Frăția Regina Maria, Reuniunea Femeilor Creștine, Gruparea Femeilor Române etc., au avut toate ca membră de seamă pe Elena Pop. După moartea tatălui ei s'a retras la casa părintească din Băsești. De atunci și până în clipa când i s'a curmat firul vieții, mișcarea culturală din Sălaj și în special „Astra", a avut în Elena Pop Hossu-Longin un statornic sprijin și îndrumător. Toate în- făptuirile mai de seamă ale „Astrei" sălăjene au avut încurajarea și îndemnul ilustrei dispărute. N’a fost nicio adunare a „Astrei", mai ales în despărțământul Băsești—Cehul Silvaniei, la care să nu fi participat. In aceste adunări lua totdeauna cuvântul, care era de multe ori plin de mustrare, mai ales atunci, când i se părea că activitatea a început să lâncezească. Când am fost la Băsești pentru a fixa serbarea așezării unei plăci comemorative pe casa istorică a lui Gheorghe Pop de Băsești și aceasta cu trei zile înainte de moartea ei, după multe alte chestiuni, discutate în casa ei atât de primitoare, a venit vorba și de activitatea „Astrei", Par'că aud și acum cuvintele cu care a încheiat discuția: „Astra" a fost pe vremuri biserica naționalismului nostru. Voi, cei mai tineri, nu-i dați atenția cuve- nită. Măcar, numai grupați în jurul ei veți fi una. Și va veni, vremea, când veți avea mare lipsă de unire și de frăție". In liniștea casei dela Băsești, Elena Pop Hossu-Longin și-a scris și amintirile din cari a publicat un volum sub titlul „Amin- tiri". Scrisul ei e fără pretenții. A scris însă cu multă căldură și ne-a desvăluit o pagină interesantă din vieața patriarhală a înain- tașilor. Citind aceste amintiri, ele îți evocă tabloul plin de pi- toresc al familiei românești transilvane din a doua jumătate a veacului trecut, cu multe lipsuri, plin de griji și frământări, însă învăluit în aureola nădejdii de mai bine și chiar a biruinții. Pentru naturaleța, sinceritatea și căldura cu care sunt scrise, amintirile acestea se citesc cu plăcere. Cadrele unui articol limitat sunt prea strâmte pentru a putea cuprinde personalitatea întreagă a Elenei Pop Hossu-Longin. Va veni însă vremea când se va scrie pe larg istoria mișcării cultu- 166 rale românești. In această istorie numele ei va figura în fruntea celor mai frumoase și mai reprezentative capitole. Prin cele scrise noi am căutat să-i evocăm figura, pentru a-i aduce prin aceasta, în numele „Astrei", un omagiu de pioasă amintire și pentru a-i dori odihnă veșnică în pământul de atâtea ori încercat al istoricului Sălaj. Martirajul Protoereului Aurel Munteanu, preș, desp. Huedin al „Astrei" Adunarea generală dela 24 Nov. a adus un pios omagiu memoriei Pro- topopului Aurel Munteanu, despre a cărui mișelească schinjuire și ucidere toată suflarea românească a luat la timpul său cunoștință cu indignare. „Astra" a săvârșit acest gest de pietate nu numai pentrucă răposatul este un mort al Neamului, ci și pentrucă este unul din marii ei dispăruți Timp de 20 de ani, Aurel Munteanu a fost președinte al desp Huedin, risipindu-și cu generositate munca pentru ridicarea culturală și economică, pentru sufletul românesc al Mo- ților lui dragi. A rostit un mare număr de conferințe ; a organizat cooperative și biblioteci populare; a ridicat troițe și monumente, dintre care ultimul a fost închinat lui Gelu, lângă râul Căpușului Asemenea acestui erou legendar a căzut și regretatul preot, răpus de aceleași hoarde asiatice, care n'au învățat nimic într'o mie de ani. Drept omagiu pentru tragicul lui sfârșit, lăsăm să urmeze o relatare exactă a martirajului său, trimisă nouă de un membru al „Astrei", rămas în teritoriul ocupat: „... In 10 Sept. 1940 a fost atras în cursă de o bandă de vrăjmași, or- ganizată anume să-l suprime. Ziua mare, un soldat l-a chemat la o casă dintr'o stradă laterală, din care casă proprietarul a fost silit să fugă, iar soția lui a fost găsită moartă, în fântâna din curte Aici, vrednicul și pașnicul preot, era așteptat de călăii, păgâni cu sânge de tătar în vine, și a fost ucis, sdrobin- du-i-se capul și oasele corpului. A fost apoi aruncat în șanțul unui drum de câmp, la 2 km depărtare de oraș, împreună cu sergentul, ucis tot atunci, Gheorghe Nicola, care s'a grăbit în ajutorul preotului. Au fost acoperiți sumar cu pământ în acest șanț, unde au stat până la 16 Nov. 1940. „La această dată, după două luni și după stăruințe repetate, a fost ex- humat, I s'a făcut o autopsie de către o comisiune medico-legală, civilo-militară. „P. S. S Episcopul Colan a delegat pe d-1 consilier L. Curea să-i facă prohodul creștinesc. Nu s'a admis să fie dus în catedrala, ridicată de regre- tatul păstor sufletesc care ani de zile a depus străduință, muncă și jertfă pentru ridicarea acestei impunătoare biserici. Ceremonialul a fost admis numai afară, în cimitir, unde s'a adunat toată suflarea românească, cu sufletul și cu haina mohorîtă, cu dorința să asiste cel puțin aici, la rugăciunile de înhumare ale rămășițelor descompuse ale mucenicului martirizat și ale tovarășului său întru chinuire. Dar, odată cu sosirea sicnelor, jandarmii împănați au evacuat cimi- tirul și n'au lăsat să asiste decât pe văduvele îndoliate, pe preoții celebranți și pe cântăreți. Aceștia au celebrat, înconjurați de jandarmi, prohodul celor doi mucenici f „Jertfa vieții și mucenicia ]or fie bine primită de Dumnezeul dreptății,, spre mântuirea Neamului". 167 Problema transilvana (Aspecte istorice) de I. Moga Avem o graniță care, săgetând prin Ciucea, se înfige în corpul țării aproape de Brașov, tăind în două românitatea arde- leană. Primind-o, am adus păcii cea mai dureroasă jertfă, a cărei sfințenie Ungurii au terfelit-o în noroiul instinctelor primitive răzbunătoare. Actele de teroare ale vecinilor noștri, pe noi Ro- mânii transilvăneni, nu ne-au surprins. Experiența veacurilor de suferință ne-a cimentat convingerea că am fost hărăziți să trăim în vecinătatea unui popor ale cărui instincte civilizația europeană nu le-a putut îmblânzi și care, neputându-se adapta felului de gândire și simțire al continentului nostru, păstrează o aversiune organică față de învățămintele practice ale istoriei. Din acest motiv, fără a hrăni nicio iluzie privitoare Ia viitoarea atitudine a Ungurilor față de noi, să ne limpezim cât mai des și mai docu- mentat temeiurile neînțelegerii care ne desparte, pentru a da tărie nesdruncinată unității de credință pe care se va clădi viitorul stat românesc. * Suntem două popoare de rasă, gândire și sensibilitate dife- rită. Concepem politicul în sens contrar, fiindcă și temeiurile din cari izvorăsc aceste concepții sunt diferite. Deosebirea își are rădăcinile în atitudinea rasială a celor două popoare față de spațiul în care ele se încadrează și se suprapun. Este discordanța dintre optica și instinctele omului de stepă și ale omului de munte. Ungurul stepei își afirmă prezența politică prin violența răspânditoare de groază până la limita zărilor închise de munții de cari se temea, în timp ce Dacul plaiurilor își exercită stăpânirea asupra șesurilor înconjurătoare prin fluidul vieții dintre munte și șes pe care el, ca factor uman le încheagă organic ca fețe ale aceleași realități. Pentru orizontul Ungurului nomad, așezat în mlaștinele Tisei, Carpații au rămas până azi un zid de apărare naturală, o limită maximă a stăpânirei încă neîm- plinite. Pentru Românul carpatic zările se deschid larg peste coline și șesuri, îmbrățișând întreg spațiul limitat de granițele râurilor și ale mării. 168 Tragicul existenței poporului maghiar se ascunde în nepu- tința caracteristică popoarelor de stepă de a înțelege și domina muntele. Aceasta fiind pricina pentru care n'au putut cuceri etni- cește Carpații — pe cari elemente apusene catolice i-au fixat drept graniță a regatului numai nominal, nu și etnicește maghiar, — Ungurii au ajuns prizonierii acestui lanț de munți, pentru stăpâ- nirea cărora își mistue azi toată energia lor politică. Neputând umple cu prezența lor acest spațiu intra-carpatic, l-au acoperit cu mistica coroanei Sfântului Ștefan, căreia îi atribue virtuți crea- toare de stat. Dimpotrivă, noi n'am mai fost nevoiți a făuri o asemenea mistică fiindcă am umplut spațiul zărilor noastre cu noi înșine. De aceea, pentru Unguri, Carpații sunt un cadru, politic; pentru noi, esență politică. Izvorând astfel din realități, puncte de vedere și sisteme de gândire deosebite, conflictul dintre cele două idei de stat, cea ungurească și cea românească, prima de esență mistică, ultima de natură empirică, va dăinui cât însăși existența acestor două neamuri. Miezul lui îl formează chestiunea transilvană. A In cadrul ideei de stat maghiar, Transilvania este finalitatea răsăriteană a unei alcătuiri politice de stepă; pentru noi, ea con- stitue punctul central de creare al unui organism politic în deve- nire. Ca vatră de formare și izvor de roire al neamului româ- nesc, pământul Transilvaniei se situează dintru începuturi ca temelia geografică a organismului nostru politic, în timp ce pentru alcătuirea de stat din stepa ungară el păstrează atitudinea de izolare defensivă, impusă de un destin geografic deosebit. Această aversiune a pământului transilvan față de șesul ungar e mărtu- risită de geograful ungur Cholnoky Jeno, care cercetând cauzele așezării capitalei maghiare la cotitura de mijloc a Dunării, arăta că acea cotitură constitue centrul de polarizare pentru toate zonele geografice din Ungaria de Nord, Panonia și stepa ma- ghiară, numai pentru Transilvania nu. „Această unică parte a patriei noastre — scria autorul ungur — nu se icuește aici; ea rămâne departe, ca o unitate fizică geografică deosebită. In întreg decursul istoriei se învederează această situare a parte; fie ca Dacie, fie ca Principat al Transilvaniei, ea totdeauna și-a făurit singură istoria" ... 169 Mai mult însă decât constatările geografului ungur, vieața economică a acestei provincii arată și mai lămurit destinul diver- gent al pământului transilvan față de stepa ungară. Dunărea de Jos și Marea Neagră, spre care se îndreaptă finalitatea râurilor transilvane, se îmbie ca cel mai firesc drum de valorificare a produselor solului și industriei acestei provincii. De aici și orien- tarea drumurilor transilvane spre Sud-Est, spre deosebire de orientarea Nord-Vestică a rețelei de comunicații ungare. Aceste căi, determinate de funcțiunea economică pe care în chip firesc o împlinește stepa ungară deoparte, și podișul transilvan de alta, arată limpede și destinul politic al celor două individualități geo- grafice deosebite: Ungaria se îmbia ca spațiu economic și de subordonare politică al Austriei, în timp ce Transilvania se afirma ca bastion central de dominație economică, cu tendințe de stă- pânire politică a întregului pământ dacic. Individualitatea geografică și economică a pământului tran- silvan, cu orientare divergentă de stepa ungară, a constituit în toate timpurile o forță hotărâtoare în îndrumarea destinului po- litic al acestei provincii, imprimându-i o tendință potrivnică ideei de stat maghiar: transilvanismul. El este o atitudine psihologică în primul rând, specifică neamurilor fără rădăcini în solul Tran- silvaniei, anume a Ungurilor, Secuilor și Sașilor, nu însă și a Românilor. Primii trei, încărcați de regii ungari cu privilegii în dauna populației băștinașe, în urma izolării lor etnice în marea masă a Românilor, și a neputinței autorității regale de a se face permanent simțită în Transilvania, se văd nevoiți a se uni pentru apărarea cu mijloace proprii a puterii ce le-a fost încredințată, făurind din această unire temelia viitoarei suveranități transilvane deosebite și potrivnice celei ungare. Această pornire separatistă s'a manifestat în primul rând prin afirmarea tot mai viguroasă a voevodatului, ca instituție autohtonă, ostilă autorității regelui ungar. Pentru evoluția fenomenului transilvan este înadevăr semni- ficativ faptul că deși regele ungar și-a extins sistemul său politic și asupra Transilvaniei, prin organizarea comitatelor, acestea totuși ajung a vedea în instituția mai veche, băștinașe, a voevodatului puterea politică supremă în această provincie, ajutând-o în luptele pentru eliminarea amestecului puterii regale în chestiunile interne ale acesteia. Comitatele așa zise ungurești sunt primele 170 cari se identifică cu tendințele autonomiste ale puterii voevodale, în timp ce comitatul secuesc și cel săsesc își caută refugiu din calea atotputerniciei voevodului, în afirmarea și desvoltarea insti- tuției juridice însușite dela Români: scaunele de judecată. Totuși și aceste scaune secuești și săsești sfârșesc prin a recunoaște întâietatea puterii voevodale, mai târziu princiare, participând viguros la acțiunea autonomistă și la făurirea suveranității tran- silvane. Spre afirmarea acestei suveranități tindea toată evoluția structurii politice a acestei provincii încă din epoca voevo datului, desăvârșindu-se în alcătuirea principatului transilvan, indepen- dent de statul ungar. Faptul este mărturisit de însuși organiza- torul acestui principat, Gheorghe Martinuzzi, care sintetiza într'o scrisoare din 1542 o pornire multiseculară scriind: „Transilvă- nenii din vechime se frământă cu gândul să se rupă de regatul Ungariei și după exemplul Moldovei și Munteniei să se supună Turcului". Voința Transilvănenilor de a rămâne separați de Un- garia era atât de categorică, încât în fața ei trebuia să se plece chiar voința principelui. Astfel, la 1571, când loan Sigismund, prin convenția încheiată cu împăratul Maximilian la Speyer, acceptă principiul că Transilvania dimpreună cu „părțile" anexe ar aparține de drept coroanei ungare, dieta ardeleană refuză ratificarea acestei convenții, declarând că Transilvania este stat independent de regatul din stepă. Acest transilvanism răspicat, având la temelie ideea unui organism politic nu numai distinct, ci chiar potrivnic coroanei ungare, a rămas linia de conduită permanentă a factorilor con- stituționali ai acestei provincii. Stăruințele desfășurate în urmă- toarele trei veacuri de conducătorii regatului ungar de a încor- pora Transilvania din nou sub autoritatea coroanei Sf. Ștefan, a întâmpinat cea mai hotărâtă rezistență în rândurile Transilvăne- nilor. Suveranitatea proprie a acestei provincii era atât de înră- dăcinată în conștiința publică, încât Transilvănenii chiar în îm- prejurări grele, — când în urma biruințelor obținute de oștile împă- ratului Leopold I împotriva Turcilor în Ungaria au fost siliți să accepte soarta comună cu regatul maghiar, primind stăpânirea austriacă, — au căutat la același împărat sprijin pentru apărarea ființei de stat autonom a Transilvaniei, împotriva tendințelor de încorporare ungurești. Drept urmare, după ce Leopold I garan- 171 tează prin diploma sa din 1691 constituția și ființa de stat a acestei provincii, Maria Terezia, prin articolul de lege 3 din 1744,. o declară de principat al imperiului austriac, iar prin decretul din 2 Nov, 1765 o ridică la rangul de Mare Principat. Astfel statul transilvan, produs al regimului feudal cuibărit în cetatea de munți a pământului dacic, a căutat în toate tim- purile sprijin extern, fie la Domnii români sau Despoții sârbi — ca pe vremea voevodului Ladislau Borza, — fie la Turci, sau la Austrieci în timpul principilor ardeleni, împotriva Ungariei, ale cărei pretenții de dominațiune răsăriteană constituiau principalul pericol pentru existența politică a acestei țări. Pretinsele drepturi istorice ale coroanei Sf. Ștefan, negăsind niciun sprijin în Transil- vania, Ungurii au pândit prilejul când puterea protectoare se sbătea în grele dificultăți interne sau externe pentru a-și impune, peste voința Transilvănenilor, autoritatea coroanei ungare asupra acestei provincii. Intr'un asemenea prilej, la 1791, împăratul Leopold II, ca urmare a dezastrelor militare suferite de Austriaci în acțiunea întreprinsă contra Turcilor, s'a resemnat să cedeze stăruințelor maghiare, decretând apartenența Transilvaniei la Coroana Ungară, dar concomitent a ținut să precizeze că această provincie își păstrează caracterul unui stat independent, cum s'a specificat în decretul din 1765. Totuși în iarna anului 1847 Ungurii în dieta din Presburg (Pojon) au decretat în chip samavolnic încorporarea Transilvaniei în regatul maghiar, încercând, în decursul revoluției din anii urmă- tori, să impună această „unire" forțată prin puterea armelor. In locul vechilor „națiuni politice", căzute din rostul lor prin pră- bușirea sistemului feudal, națiunea ținută până acum in afara vieții constituționale a țării, Românii lui lancu, s'au opus victo- rios acțiunii militare revoluționare ungurești, în timp ce Șaguna, în numele aceleași națiunii, protesta, precum făceau și Sașii, împo- triva acestei „uniri" samavolnice. Existența politică a Transilvaniei a mai dăinuit apoi până la 1867 când Ungurii, profitând din nou de înfrângerile militare su- ferite recent de Austria, impun împăratului, drept preț al com- promisului dualist, acceptarea încorporării Transilvaniei în regatul maghiar decretată de ei unilateral în anii 1847—8, Protestele ridicate cu acest prilej și de Români și de Sași arătau însă că două treimi din populația Transilvaniei considera această încor- porare ca silnică și ilegală. 172 Astfel vieața de stat autonom a acestei provincii la 1867 fusese desființată nu ca o consecință a evoluției interne a feno- menului transilvan, ci prin actele de silnică presiune externă a regatului ungar, care nereușind să-și impună prin forța armelor extinderea stăpânirii până la Carpații răsăriteni, a obținut-o printr'o politică de sabotaj față de Austria și prin iscusita exploa- tare a împrejurărilor politice externe. * Transilvanismul, cristalizat în constituția feudală care sta la temelia ființei de stat a acestei provincii, s'a manifestat deci în cursul veacurilor prin categorica ostilitate față de ideea de stat maghiar. El a fost însă tot atât de potrivnic și ideei de stăpânire românească, fulgerată în inimile îngrozite ale „națiunilor" politice transilvane de sabia lui Mihai. Dimpotrivă, ideea statului tran- silvan căută să se reverse și peste Carpați, prin supunerea Prin- cipatelor Române suveranității transilvane. Mirajul regatului Daciei, diriguit din Alba-Iulia, a ispitit mintea unora dintre cele mai proeminente figuri princiare transilvane. Ideea se îmbia ca o con- secință firească a destinului comun politic al celor trei provincii strâns închegate prin legăturile economice impuse de desăvârșita unitate geografică a pământului dacic. Păstorii transilvăneni din întunecate veacuri făceau să svâcnească euritmic vieața econo- mică a acestor trei țări și rețeaua de drumuri creată de ei, atârnată de culmile Carpaților, împânzea întreg teritorul dela cursul superior al Tisei, până la Dunărea de Jos și Marea Neagră, Vadurile create de ei au devenit căi de scurgere a mărfurilor între cele trei provincii, dar mai cu seamă a produselor mește- șugărești din Transilvania, care, datorită bogățiilor naturale și a priceperii creatoare a burgheziei sale, devenise cea mai idustria- lizată provincie din Sud-Estul Europei, o adevărată țară a arti- sanilor. Poziția dominantă a Transilvaniei asupra Câmpiei Române și a Podișului Moldo-Basarabean se făcea simțită nu numai geo- graficește, ci mai cu seamă prin potențialul ei industrial ridicat, ducând la o adevărată cucerire economică a acestor provincii. Gândul subordonării și a diriguirii comune politice a pământului dacic se desprindea deci ca un fruct copt. In calea acestui coman- dament politic, întemeiat pe primatul economic, se deschidea însă prăpastfa religioasă-etnică dintre principele calvin și ungur al Transilvaniei și între masa Românilor ortodocși. In lumina 173 acestor fapte trebue să înțelegem preocupările luminatului prin- cipe Gavril Bethlen, care prin convertirea Românilor din Prin- cipate la calvinism visa să țese peste unitatea economică o struc- tură spirituală unitară râvnitului regat al Daciei. Era răspunsul Transilvaniei feudale la cucerirea militară alui Mihai. Gândul biruitorului dela Șelimbăr, continuat de Gavril Bethlen și încercatde Râkoczi-ești, se adâncea prevestitor în sufletele Transil- vănenilor pe măsură ce învechita structură feudală pornea să tros- nească din încheieturi sub presiunea maselor țărănești, ale căror in- stincte rasiale, luminate de o tot mai clar precizată conștiință națio- nală, se manifestau ca forțe politice încă neconstituționale, dar cu atât mai de neînvins. Ideea daco-romană răsărită în Transilvania întâia oară ca forță constructivă politică, începu să mistue sufletele în focul credinței unei inevitabile împliniri a destinului. In fața ei transilvanismul medieval păli și cei dintâi cari și-au dat seama de zodiacul care începea au fost Sașii, cari în preajma eveni- mentelor revoluționare ale anilor 1848—9, prin peana lui Daniel și a martirului Ștefan Lud vig Roth au recunoscut putința de existență a unui „regat daco-român“. El era fructul încă nepâr- guit al evoluției interne a fenomenului transilvan, « Ideea daco-romană este fructul evoluției interne a fenome- nului transilvan, ca urmare logică a biruinții țărănimii împotriva regimului economic și politic feudal; o victorie asupra tansilva- nismului, apărat cu îndârjire de „națiunile istorice" deținătoare ale puterii din stat. In lupta împotriva regimului feudal Românii aduceau nu- mărul covârșitor, și mai cu seamă o conștiință de drept natural, izvorât din bimilenara simbioză a omului cu pământul care „face legi" : datina, numită și „obiceiul pământului", sau „dreptul ro- mânesc“ (jus valachicum). Faptul că acest drept cutumier ro- mânesc este singura formă de jurisprudență populară, care și-a păstrat vigoarea alături de jurisprudență oficială a țării, este sufi- cientă dovadă că cea mai veche organizare juridică pe pământul Transilvaniei este cea românească. Produs al experienței istorice milenare, obiceiul pământului, sau dreptul românesc, se îmbia, în chip firesc, ca formă de vieață juridică și pentru țărănimea nou venită în această provincie, influențându-i traiul și oferin- du-se ca singură temelie pe care se puteau clădi raporturile dintre stăpânul politic și stăpânul de fapt al pământului. 174 Față de acest drept țărănesc, care intrase în conștiința publică ca „dreptate românească”, dreptul feudal primi în Tran- silvania un caracter specific, impus de Unguri, deosebit de cel cunoscut în țările agrare central și vest-europene. El nu era consecința firească a unei lente evoluțiuni politice și sociale, a unei cristalizări de raporturi între stăpânul de drept și stăpânul de fapt al pământului, ci o impunere cu forța a sistemului feuda în temeiul cuceririi militare a acestei provincii, săvârșită de regii ungari. Violența și usurparea sunt deci caracteristicele regimului feudal transilvan, ambele exercitate cu o neîndurată strășnicie de nobilimea maghiară, care păstra o atavică neînțelegere carac- teristică popoarelor de origine nomadă, pentru agricultură văzând în stăpânirea pământului numai izvorul dreptului de dominație politică, pe care nu o putea concepe decât în chip nelimitat. Din aceste motive, deși introducerea regimului feudal a întâmpinat în toată Transilvania rezistența locală a țărănimei, ea n'a luat proporțiile unei revoluții în masă, decât în așa zisele comitate ungurești. Identitatea ariei geografice a răscoalei din 1437 și a celei din 1784 arată limpede că țărănimea transilvană a identificat în primul rând in nobilimea ungară izvorul tuturor suferințelor provenite din ordinea feudală. De aceea țăranii lui Horea sintetizau misiunea răscoalei lor în strigătul că trebue să curețe Transilvania de Unguri, fiindcă Ardealul e țară româ- nească. In linia lor de gândire numai așa putea birui dreptul țărănesc — „dreptatea românească". Cunoscând revendicările țăranilor din răscoala dela 1437 se poate constata că ea fusese deslănțuită pentru apărarea „obi- ceiului pământului" a „dreptului românesc", găsind și formula de compromis între acesta și excrescențele pretențiilor feudale ungu- rești. Dar tocmai spre a împiedeca biruința acestei dreptăți, pentru apărarea căreia s'au ridicat țăranii români și unguri deo- potrivă, s'au unit privilegiații Transilvaniei alcătuind faimoasa „unio trium nationum", alianța celor „trei națiuni": Ungurii, Secuii și Sașii, pentru ca după răsmerița populară din 1514, alianța amintită să fie codificată în Tripartitul lui Verboczi, cea mai intolerantă legislație feudală din câte se cunosc. Ea a rămas temelia constituțională a transilvanismului feudal, împotriva căruia singuri Românii au dus greul luptei pentru drepturile țărănești până la biruința finală. Numai ei au îndrăsnit ca din măsurile 175 3 reformatoare ale celei mai reprezentative figuri a „veacului prea- luminat", împăratul losif II, să tragă concluzia faptelor, izbind în rădăcinile ordinei feudale prin răscoala deslănțuită de Horea. Ceea ce a urmat: memoriul episcopilor români înaintat dietei ardelene în 1791, cunoscut sub numele de „Supplex libellus Va- lachorum", era concluzia politică a acestei răscoale; prin el se cerea restituirea drepturilor politice și sociale dinainte de 1437 așezând aceste revendicări pe temelia largă a principiului ziditor de veac nou, că toți locuitorii acestei țări să fie egali în drepturi și să poarte sarcinile publice potrivit stării și puterii lor econo- mice. Din clipa în care Românii și-au afirmat drepturile politice pe temeiul dreptății sociale, ordinea feudală în Transilvania a intrat în declin. De aceea în timpul când memoriul Românilor ajunsese a fi discutat în dieta din Cluj, isbucnind un incendiu în oraș și deputății grăbindu-se să părăsească sala, baronul Wesse- lenyi i-a oprit cu cuvintele: „Rămâneți la loc și nu alergați, căci destul de mare foc arde acum în această patrie; pe acesta de l-am putea stinge". Acest foc socotea baronul Bânfly că-1 va putea înăbuși, cerând Curții din Viena să împiedece apariția ga- zetelor românești în Transilvania, din pricina că se răspândesc cu iuțeală „primejdioasele idei ale libertății franțuzești". Bâtiffy diforma astfel în ochii Vienei sensul revendicărilor românești, cari nu erau reflexul „ideilor galice" condamnate de Curte, ci erau fructul copt al luptei de trei veacuri și jumătate pentru biruința „dreptăți românești" împotriva ordinei feudale. Ideile galice primeneau numai vremea pentru biruința acestei dreptăți, zidind în sufletele Românilor credința în împlinirea ei apropiată ca un destin de neînlăturat. Numai în lumina acestei credințe ne putem explica indiferența cu care țărănimea română din Tran- silvania privea, în anul 1848, adulmecările agenților unguri cu oferte de libertate socială și împroprietărire, drept preț al stă- pânirii politice ungurești. Această țărănime avea intuiția limpede că libertatea și pământul, bunuri de atât amar de veacuri râvnite,, sunt darul firesc al începutului de zodiac românesc pe pământul Transilvaniei, că agenții unguri, crainicii ideei de stat maghiar, mistificând, se așezau în postura falsă a celui ce oferea ceea ce virtual nu-i mai aparținea. De aceea în vâltoarea revoluționară a anului 1848, toate puterile vrerilor românești, depășind revendi- cările de ordin social, s'au concentrat dintr’odată pe plan politic, 176 fixând drept principal scop al revoluției dreptul de a hotărî soartea Transilvaniei. Discursul lui Bărnuțiu, luptele neînvinsului Craiu al Munților, acțiunea diplomatică a lui Șaguna, dieta dela 1863 —5 din Sibiu, s'au călit în dogoarea acestei credințe în dreptul Româ- nilor de a făuri soarta pământului locuit de ei, ca o consecință firească a prăbușirii regimului feudal. * Convingerea curentă a Ungurilor dela 1867 era că prin încorporarea Transilvaniei în regatul maghiar s'a reluat firul unei evoluții istorice firești, întrerupte de nenorocirile suferite în de- cursul veacurilor de regatul coroanei Sf. Ștefan. Problema tran- silvană era considerată ca produsul artificial, excrescență bolnă- vicioasă a acestor veacuri, al căror sfârșit aducea cu sine și dis- pariția ei. Această problemă, produs al solului și al istoriei locale, departe de a fi dispărut, prin desființarea graniței politice dinspre Ungaria și-a lărgit raza de acțiune asupra întregei arii geogra- fice transilvane, cuprinzând șî Maramureșul, Crișana și Banatul, în- globând în ritmul acelorași aspirațiuni masa compactă a Românilor dela izvorul Tisei până la Porțile de Fier. Această realitate, care acumula forța dinamică a unei pu- ternice mase etnice ostile dominațiunii maghiare, departe de a determina pe factorii conducători ai regatului coroanei Sf. Ștefan, să desprindă bazele unei colaborări ziditoare de viitoare ordine europeană, i-a îndârjit, mobilizându-le toată perfidia politică și fa- natismul propriu rasei, pentru înfrângerea tuturor realităților po- litice, etnice, economice și geografice, care prin funcțiunea lor făuritoare de istorie stăteau în calea creării statului național ma- ghiar in spațiul intracarpatic. Spargerea blocului etnic românesc prin crearea unui coridor de coloniști Unguri pe linia Oradea—Cluj—Târgu-Mureș și Se- cuime și ruinarea industriei și comerțului transilvan prin războiul vamal cu România, care constituia zona de alimentare și valori- ficare de totdeauna a acestei industrii, țintea slăbirea rezistenței etnice și economice a Transilvaniei, pentru a putea fi dominată po- liticește de simțită minoritate numerică a Ungurilor și Secuilor, sin- gurii susținători ai ideii de Stat maghiar pe pământul acestei provincii. Din bastion central cu funcțiune dominantă în vieața econo- mică a pământului dacic, Transilvania fu ruptă de mediul ei geografic 177 3* vital: Țările Române și transformată într'o provincie periferică a cărei unică misiune era alimentarea cu materii prime'a marei industrii improvizate în capitala ungară. Numai în acest fel pământul, care în decursul veacurilor n’a suferit adăpostirea ideei Statului ma- ghiar, putea fi îngenunchiat comandamentului politic din stepă. In schimbul acestei acțiuni destructive, suprem efort de a întoarce din rădăcini cursul istoriei, vizionarii statului național maghiar n'au putut oferi altă formulă constructivă decât hibrida teorie a drepturilor istorice ale coroanei Sf. Ștefan. Nimic nu arată mai limpede că această învechită teorie este țâșnită din conștiința că Ungurii și-au asumat în spațiul carpatic o misiune care depășia potențialul lor biolgic, decât eforturile desnădăjduite cu care perimatele drepturi feudale ale acestei co- roane au fost exaltate, ridicându-le la valoarea unei puteri supra- naturale în fața căreia trebuia să se întoarcă apele, să se închine munții și să se plece popoarele. Atotputernicul a ridicat doar lanțul Carpaților pentru a străjui vatra poporului maghiar, căruia prin coroana așezată pe fruntea primului rege ungur, i-a încre- dințat misiunea de a organiza și stăpâni popoarele din acest spațiu intra-carpatic. Statul național maghiar este deci o minune a na- turii prin desăvârșirea unității sale geografice și o podoabă a Eu- ropei prin funcțiunea misiunii sale politice. Biserica, școala, știința, administrația și armata au fost mobilizate în slujba acestei psihoze, pentru a convinge, a ispiti, a corupe sau a constrânge pe toți locuitorii de altă rasă și limbă, de a crede în ea, de a deveni, nu buni cetățeni, ci buni maghiari, sporind astfel forța numerică a rasei, predestinate să domine acest bazin. Această psihoză, în complet desacord cu realitățile geografice, etnice și economice, n’a putut cuceri însă decât pe Unguri. Spiritul critic și realist al celorlalte națiuni, a respins-o și cum stăpânirea ma- ghiară n'a putut fi impusă și întreținută în teritoriile locuite de naționalități decât prin sprijinul politic și militar al Austriei, în clipa când acest sprijin a încetat, regatul coroanei Sf, Ștefan s'a pră- bușit. El s'a redus la realele dimensiuni avute pe vremea orga- ganizării lui de primul rege ungur, corespunzând Panoniei și stepei ungare, care constituind mediul propriu ancestralelor însușiri ra- siale ale poporului unguresc, acesta în decurs de o mie de ani etnicește nu le-a putut depăși. 178 Pretinsele puteri mistice ale coroanei Sf, Ștefan s'au spul- berat în fața imperativelor etnice, geografice și economice, și Tran- silvania și-a reluat misiunea firească dominantă în unitatea pă- mântului dacic. Astfel, ceeace veacuri de evoluție istorică au făurit ca destin transilvan, s'a împlinit în ziua de 1 Decemvrie 1918 la Alba-Iulia. Ca și la 1848, și acum, Sașii au înțeles sensul româ nesc al acestui destin ; singuri Ungurii l-au respins, dovedind încă- odată că structura cerebrală a omului de stepă nu înțelege func- țiunea și misiunea geografică și economică a podișului transilvan. * Actul dela Alba-Iulia, ca imperativ geografic, etnic și eco- nomic al solului ardelean, rămâne deci unica formulă viabilă a ordinii și păcii în pământul dacic. El este biruința dreptății, în sensul făurit de o îndelungată experiență istorică, cristalizată în „dreptul românesc" ca cea mai veche organizație juridică socială autohtonă, care în lupta împotriva regimului feudal a înfrânt tran- silvanismul, impunând pe plan politic formula ideea daco-română, realizată prin încadrarea la 1918 a Transilvaniei în organismul unitar al statalui român, ca expresie politică a unității etnice, economice și geografice a pământului dacic. h Stăpânirea românească a Transilvaniei nu este numai un imperativ al pământului acestei provincii, ci și o necesitate de esențială importanță central- și est-europeană, determinată de misiunea politică a acestei provincii în funcțiunea economică a Dunării, Podișul transilvan constituind elementul de siguranță și sprijin în stăpânirea și controlul gurilor acestui fluviu. Această misiune nu o poate îndeplini regatul ungar care incapabil de a cuceri etnicește Transilvania și de a depăși ca acțiune politică Carpații, a redus această provincie la rolul unei mărci periferice de apărare răsăriteană a stepei ungare, ci singur statul român, sprijinit pe desăvârșita unitate geografică, etnică și economică a pământului dacic în care Podișul transilvan are rol de comandament central. Faptul cade cu atât mai mare greutate în balanța nouei ordine europene, în care Dunărea este menită a avea un rol hotărîtor, cu cât statul român numai prin siguranța ce i-o dă posesiunea integrală a Podișului transilvan se poate emancipa«de sub stăpânirea gurilor acestui fluviu, devenind stă- pânitorul lor, așa cum interesele Axei și ale României o impun. 179 Râstignirea Bucovinei de N. Tcaciuc-Albu Granițele Moldovei, așa cum ni le-a delimitat natura pentru veșnicie, sunt foarte vechi. Originea lor, în perspectiva de astăzi, se pierde în întunerecul istoriei daco-romane. Se poate susținea cu oarecare siguranță că ele au fost trasate definitiv pe la 1200, deci încă înainte de fondarea principatului moldovenesc. Unele atlasuri istorice din Apus ne arată la această dată un stat care prezintă întocmai aceste granițe. Tătarii le-au șters sau le-au aco- perit numai pentru o vreme, iar moldovenii băștinași le-au reîn- ființat șt le-au umplut de vieață nouă și bogată, păstrându-le ne- știrbite câteva sute de ani. Contribuția elementului ardelenesc la întemeierea Moldovei este cunoscută. Unii voievozi moldoveni au putut să treacă, în mod vremelnic și dincolo de aceste granițe, la Nord, în Pocuția și la Est, peste Nistru. Bucovina, leagănul Moldovei, n’a format niciodată o regiune sau provincie distinctă, ci făcea parte integrantă din voievodat. Abia Austriecii, dobândind la 1775 în mod pașnic o bună bucată din Nordvestul Moldovei, au creat provincia „Bucovina" și i-au fixat, după oarecari oscilări mai puțin însemnate, granițele cari au rămas definitive până în anul 1918. Câțiva ani după unirea ei cu patria-mamă, Bucovina a fost împărțită în cinci județe și n'a mai existat ca unitate teritorială decât prin puterea tradiției, care se formase in timpul dominației austriece, prin 143 ani. Austria, trebue s'o recunoaștem, și-a dat destulă osteneală ca să câștige dragostea populației pentru dânsa și anume cu mijloace cinstite: a încadrat nobilimea bucovineană în aceleași drepturi și ranguri ca și nobilimea de nație germană, a sprijinit preoțimea și a apărat pe țăran de abuzurile celor mai mari și mai tari decât dânsul, n'a deposedat pe nimeni de averea sa și a respectat demnitatea omenească și națională. I-am reproșat și-i reproșăm și astăzi că n'a făcut tot ce trebuia și că s’a lăsat în- demnată, sau poate silită de unele împrejurări politice, să jert- fească interese bucovinene în folosul sau de dragul altor nații și provincii ale sale. Unul din aceste păcate a fost alipirea admini- strativă a Bucovinei la provincia Galiția, care a durat până la 1848 și a avut consecințe care nu s'au șters nici astăzi și au con- tribuit la tragedia noastră națională de acum. 180 Nu vom desvolta aici laturea aceasta a chestiunii bucovinene, ci vom încerca să arătăm în linii sumare, care a fost pentru cul- tura românească valoarea Bucovinei, dela întemeierea ei prin Au- strieci și până la sfâșierea ei în două prin alții. începutul a fost mult promițător. Administrația militară, re- prezentată prin ofițeri de seamă ca generalul Enzenberg, a re- cunoscut și a respectat caracterul românesc al țării și s'a pornit să creeze instituțiile necesare pentru ridicarea morală și mate- rială a populației. Dar peste puțini ani această acțiune a fost în- treruptă și Bucovina a fost alipită la provincia Galiția. Dureroasă lovitură a fost aceasta și foarte periculoasă pentru evoluția istorică a românismului bucovinean, deoarece Galiția, atât ca întindere, cât și ca populație, a fost de vreo zece ori mai mare. Și totuși, în această epocă de dependență de o provincie cu o populație de altă rasă și altă limbă, Bucovina n'a desperat și n'a depus armele. Când s’a înființat la Cernăuți, în 1808, un liceu, numărul elevilor români era în frunte. La 1820, Teodor Racoce are curajul să scoată o revistă, Crestomaticul Românesc, (și nicidecum „moldovenesc" sau „bucovinean") și editează la Cer- năuți, cu litere cirilice, primul număr în 10 coaie de tipar. A fost prima noastră revistă literară, dar încercarea a fost prea îndrăs- neață în raport cu numărul mic de cititori ce-1 putea oferi țări- șoara atunci. In același an a murit și Ion Budai-Deleanu care se pare că a avut și el un rol la editarea revistei. Dintre realizările epocei acesteia ar mai fi de amintit orga- nizarea Fondului bisericesc ortodox-român, format din averile mă- năstirilor secularizate în epoca raționalismului împăratului losif II. Acest fond a constituit cea mai puternică cetate de apărare a ro- mânismului, în tot timpul dominației austriece. Din veniturile lui s'au zidit biserici noui, s’au întreținut și reparat celebrele mănă- stiri, s'au înființat școli și s'au plătit lefile clerului. Buna admini- strare a pădurilor și moșiilor acestui fond a exercitat o influență binefăcătoare asupra vieții materiale a locuitorilor și a servit de model și altor țări. Revoluția anului 1848 a adus mari schimbări. Absolutismul vienez a slăbit foarte mult, iar provinciile au profitat, dobândind libertăți și* drepturi. Bucovina a avut norocul să aibă în fruntea ei pe frații Hurmuzachi, nobili luminați și mari patrioți români. Ei au fost pătrunși de idealul unei Românii care să cuprindă toate 181 țările de limbă românească și au căutat să câștige colaborarea spiritelor celor mai alese. Ei au editat la Cernăuți ziarul „Buco- vina" (1848—1850), ei au întreținut legături de prietenie cu Va- sile Alecsandri și Gheorghe Bariț, ei l-au adus la liceul din Cer- năuți ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, originar din Cuciulata Făgărașului, ei l-au îndemnat pe episcopul Eughenie Hacman să introducă limba română ca limbă de predare la In- stitutul teologic din Cernăuți, o măsură de cea mai mare impor- tanță, căci astfel cea mai înaltă instituție de cultură din țară, un fel de facultate universitară, deveni integral românească și putea să aibă un rol în evoluția culturii românești de pretutindeni. Tot meritul acestor frați, Eudoxiu, Gheorghe și Alexandru Hurmu- zachi este eliberarea Bucovinei de legăturile administrative cu Galiția și ridicarea ei la rangul de provincie autonomă cu titlul de ducat, (duce fiind împăratul Austriei). După aceste evenimente, Bucovina n'a putut să urmeze un drum drept care s'o ducă la îndeplinirea tuturor dorințelor, pen- trucă s'au ivit prea curând greutăți care au împiedecat-o, — cum a fost, de pildă, o revenire, trecătoare, a absolutismului, primejdia rutenizării, sărăcirea clasei boierești (c'asă românească), înmul- țirea și întărirea evreimii germanizate, — totuși n'a dat înapoi, ci s'a luptat pentru păstrarea caracterului românesc al țării cu mijloacele de care s'a putut folosi. In jumătatea a doua a veacului al XlX-lea numărul popu- lației din Cernăuți a crescut atât de mult, încât vieața comer- cială, industrială și culturală s'a concentrat aproape întreagă în acest oraș, care la origine n'a fost decât târg de vamă. Siretiul, Rădăuții și Suceava lui Ștefan cel Mare, care tustrele au avut un trecut glorios în istoria Moldovei, au rămas în urmă. Cernăuții s'au împodobit cu o primărie cu turn înalt, cu un palat admini- strativ sever și impunător, cu o catedrală ortodoxă cu mărețe cupole bizantine, cu grațioasa biserică a Sf. Paraschive și deasupra tuturora cu strălucitul palat al Reședinței Mitropolitane, care s'a zidit între 1870 și 1880, cu mare cheltuială, ca palat reprezen- tativ al bisericii ortodoxe-române din Bucovina, Nu trebue să mai relevăm că bisericile și reședința au fost construite din ve- niturile bogatului Fond bisericesc, căci aceasta se înțelege ușor. In această epocă s’a reorganizat, sau poate mai exact s'a organizat, situația bisericii ortodoxe din Austro-Ungaria. Românii 182 bucovineni, conduși de idealuri politice superioare, au stăruit să formeze împreună cu Românii ortodoxi din Transilvania, Banat, etc., o singură mitropolie, dar din cauza unor rațiuni de Stat, valabile atunci, cererea asta n'a fost aprobată, ci s’a înființat pe partea austriacă propriu zisă o organizație bisericească ortodoxă cu o mitropolie în Bucovina și o episcopie în Dalmația, în anul 1873. Alt prilej de afirmare a sufletului românesc a fost înfiin- țarea universității din Cernăuți în anul 1875. In această școală a fost înglobat Institutul teologic ca facultate, cu limba de predare românească în cea mai mare parte, apoi s'a creat la facultatea de filosofie și litere o catedră de limba română, pe care a ocu- pat-o I. G. Sbiera și a ilustrat-o în mod desăvârșit Sextil Puș- cariu. S’a acordat, în uricul de fondare, chiar câteva catedre ro- mânești la facultatea de drept, care însă nu s'au realizat. Facul- tatea de teologie a fost o atracție pentru toate țările ortodoxe, afară de Rusia. In deosebi și-au completat aici studiile lor tinerii teologi din Transilvania. I. P. S. Sa Arhiepiscopul și Mitropolitul Dr. Nicolae Bălan a fost de asemenea printre aceștia. Dar și liceele din Cernăuți s'au bucurat de o reputație foarte bună și au fost frecventate de mulți copii de boieri din Moldova. Cel mai celebru dintre aceștia a fost Mihai Eminescu, care a pe- trecut la Cernăuți, ca elev public și particular, vreo 5 ani (1860 — 1865) și și-a început aici cariera literară. Cu toate greutățile politice, cultura românească a Bucovinei n'a încetat să se manifeste. După modelul „Asociațiunii transil- vane pentru literatura română și cultura poporului român" în- ființată în 1861, s'a întemeiat la Cernăuți întâi o modestă „Reu- niune românească de leptură" în 1862, din care apoi s'a des- voltat „Societatea pentru literatura și cultura română din Buco- vina". In curând „Societatea" s'a învrednicit să editeze o revistă cu titlul „Foaea Societății pentru literatura și cultura română în Bucovina", care a apărut timp de patru ani (1865—1868) și a avut printre colaboratori pe Alexandru Hurmuzachi, Gheorghe Hurmuzachi, Vasile Alecsandri, Dimitrie Petrino și alții, redactor fiind I. G Sbiera. Au Armat apoi alte reviste, ca „Aurora Română" (1881 — 1884) și „încercări literare" (1892—1893), un suflet național mai puternic însă pătrundea ziarele „Revista politică" din Suceava 183 (1886—1891) și „Gazeta Bucovinei" din Cernăuți (1891—1897); cea din urmă condusă câtva timp de G. Bogdan-Duică. In anii când Bucovina nu putea scoate ziare românești, îi ofereau gene- roasă ospitalitate ziarele din Transilvania, participând astfel la grelele lupte naționale ale fraților din Cernăuți. Veacul al XX-lea, înainte de războiul mondial, ne-a adus o renaștere a vitalității neamului românesc din Bucovina, care s'a manifestat în toate direcțiile, dintre care cea mai importantă a fost o creștere remarcabilă a populației românești, care tindea să reducă pericolul înstrăinării și să restabilească preponderența elementului românesc. Expresia literară a acestei epoci a fost re- vista „Junimea Literară" (dela 1904 înainte) condusă de I. Nistor, cu colaboratori ca G. Tofan, Sextil Pușcariu, Traian Brăileanu, Al. Procopovici etc, Acordurile energice ale poeziei lui Octavian Goga găsesc ecou în versurile bucovineanului G. Rotică, (Poezii; Câmpulung, 1912). In puține cuvinte, am încercat să schițăm o istorie atât de bogată în biruințe și înfrângeri. Anul 1918 a revărsat dărnicie, mângâiere și răsplată pentru atâtea dureri, pentru atâtea jertfe. Bucovina unită cu patria-mamă a început să-și lege rănile, a în- ceput să muncească pentru întemeierea unei fericiri durabile, fără a împărți lovituri de răzbunare în dreapta și în stânga. A fost o unire dreaptă și umană; adversarii de ieri au fost invitați la co- laborare leală și folositoare în cadrele unui stat național al Ro- mâniei întregite. Iarăși orașul Cernăuți a fost acela care a atras asupra sa foloasele cele mai mari, morale și materiale. Comerțul și industriile, mai cu seamă cele textile, au cunoscut o înflorire nebănuită, numărul populației se apropia de 120.000, confortul vieții devenise foarte ridicat. Blocuri de case cu multe etaje se ridicau mândre în bătaia soarelui. Instituțiile culturale se lărgi- seră și se înmulțiseră; vieața științifică, literară și artistică se îm- bogățise uimitor. Publicații de tot felul împodobeau vitrinele li- brăriilor, expozițiile de pictură, de artă națională etc. se țineau lanț, reprezentațiile teatrale și concertele adunau un public nu- meros. într’un cuvânt: Cernăuții și Cernăuțenii au trăit 22 ani de fericire deplină. Hărnicia și moravurile sobre ale populației au răspândit mulțumire și bunăstare în toate colțurile Bucovinei și au înfrățit pe săteni și pe orășeni în iubire și spirit de jertfă pentru patria întregită. 184 Dar, ca din senin, ca un fulger distrugător a căzut lovitura zilei de 28 Iunie 1940. Țara care ni l-a dat pe istoricul Eudoxiu Hurmuzachi, pe folcloristul Simion Florea Marian, pe compozi- torii Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor și Eusebie Mandicevschi, pe pictorul Epaminonda Bucevschi, pe mitropolitul Silvestru Mo- rariu-Andrievici și atâtea figuri ale căror nume fac cinste cul- turii românești, a fost ruptă în două, dându-se partea de Nord unui Stat de care este cu totul străină, căci n-o leagă de el nici vreo tradiție istorică, nici vreo înrudire de sânge și nici vreo as- pirație politică, sau un interes de altă natură. Jalea indescripti- bilă care s’a lăsat asupra acestui colț de țară este împărtășită de România întreagă și de toată omenirea iubitoare de dreptate. Bucovina a pierdut jumătate din teritoriul ei de aproximativ 10.000 km² și mai mult de jumătate dintr’o populație de vreo 900.000. Din punct de vedere cultural însă, țărișoara aceasta, atât de scumpă nouă, este distrusă, pentrucă inima ei a fost orașul Cernăuți și acesta a rămas în partea pierdută. Bucovina este mu- tilată, este lovită pe moarte. Noi nu putem renunța la ceea ce am pierdut! Dreptul no- stru, călcat în picioare, trebue să-l revendicăm și să nu încetăm cu lupta, până ce nu vom izbândi. 185 Consecințele amestecului de populație de Dr. Petre Râmneanțu Corcii sau hibrizii. — Frecventa amestecului de pouulafie dela noi. — Neamuri noui. — Revitalizarea Neamurilor prin infuziune de sânge străin. — Revitali- zarea prin încrucișări interne. — Disarmoniile fizice și psihice în familiile hibride. -- Degradarea însușirilor Neamului superior prin încrucișări cu membrii unui Neam inferior. — Privire de ausamblu. Corcii sau hibrizii. Aceștia sunt produșii amestecului între indivizi de rasă, de origină etnică sau de castă diferită. Ei întru- nesc caracterele fizice și morale individuale ale celor doi părinți încrucișați și pe cele de familie, castă, neam și rasă din care acești doi din urmă fac parte. îmbinarea caracterelor în corci se face conform legilor lui Mendel, care astăzi ne sunt suficient de bine cunoscute și s'a crezut până de prezent și se mai crede și astăzi, că moștenirea unui caracter e absolut independentă de a altuia, vecin sau distanțat. Adică, se susținea că hibridul dacă moște- nește de ex. sexul tatălui nu va reprezenta legat de acesta în mod strict, după vreo lege oarecare și altele din caracterele ta- tălui, cum ar fi statura, culoarea ochilor, etc. Astăzi, la lumina noilor cercetări, se poate însă spune, că hibrizii ,prezintă o multi- plicitate de combinații de caractere, care nu dau un produs in- termediar între cei doi părinți, ci pot prezenta, cu o frecvență mai mare sau mai mică, combinații inferioare sau superioare față de perechile de caractere, defavorabile sau favorabile, ale părin- ților, Cu alte cuvinte, corelațiile dintre anumite însușiri ale pro- geniturilor nu sunt egale cu cele obținute pe aceleași caractere ale părinților de rasă pură. Cercetările experimentale făcute de E. M. East și D. F. Jones și concluziile obținute de L. C. Dunn pe hibrizi de Hawaieni și Chinezi, de Hawaieni cu Europeni, cele redate de F. Boag pe corci de Europeni cu Indiani din Nordul Americii și de alți autori dovedesc această ipoteză. La aceasta mai putem adăuga și concluzii pe care le-am obținut împreună cu I. Făcăoaru pe material uman măsurat la noi. Anume, am constatat că între indicele cefalic și grupele de sânge, etc. există corelații mai însemnate decât cele care ar fi date numai de hazard. Corcii prin urmare nu sunt exact intermediari între cele două rase sau neamuri pure din care purced. Astfel Mulatrii din America, produși de Albi și Negri, sau Țiganii corci dela noi, nu sunt jumătate Români și jumătate Ți- 186 gani. Comportarea aceasta are însemnate, după cum vom vedea mai târziu. Corcii se mai comportă 'diferit și în ce privește calitatea in- dividuală a însușirilor. Caracterele fizice sau psihice ale coreilor au o variație mult mai mare decât a Neamurilor pure, originale. Iată, în această direcție, o concluzie obținută de noi: statura re- cruților Unguri din Banat, are o variație mult mai pronunțată decât aceea a Românilor și Nemților. Această variație mai urcată se datorește nu unei însușiri specifice a Ungurilor, deoarece în alte regiuni nu o prezintă, ci e in funcțiune de amestecul pe care l-au suferit, înglobând în masa lor un însemnat număr de Români și Nemți maghiarizați. Frecvența amestecului de populație dela noi. Amestec de populație la noi are loc în special în orașele din Transilvania și în satele din Oltenia și din Muntenia. In centrele urbane din Transilvania, între anii 1920 până la 1 Iulie 1937 din 45.454 de bărbați români 23,3% s’au căsătorit cu Unguroaice 5,8% cu Ger- mane, 0,8% cu Evreice, O,6"/o cu Rusoaice și alte neamuri slave, 3,4’/o cu alte neamuri și 69,1% cu Românce. Amestecul acesta, în urma lucrării pe care am publicat-o acum trei ani, a fost con- siderat . de întreaga noastră opinie publică drept foarte intens. In unele orașe, frecvența căsătoriilor bărbaților Români cu Ungu- roaice a fost chiar enormă. Așa, în orașele din Sud-Estul Tran- silvaniei, proporțiile au variat dela 49,5%—66,7%. Căsătoriile mixte au continuat și până anul trecut, până când avem date publicate de Institutul Central de Statistică și poate continuă și astăzi. Astfel, în lunile Noemvrie și Decemvrie 1939, 69,7% dintre bărbații români s’au căsătorit cu Românce, cu Unguroaice 23,9°/o, cu Germane 4,7°/o și cu femei de alte neamuri 1,7%. Propor- țiile au rămas deci absolut identice cu cele care au avut Ioc în întreaga perioadă de 18 ani după Unire. In satele din Oltenia și Muntenia, Românii s’au amestecat și se mai încrucișează și acum, în unele locuri pe o scară întinsă, cu Țiganii. Dela desrobirea lor Țiganii, câștigând posibilități de existență și drepturi egale cu Românii și nefiind supuși niciunui regim de restricție, în ce privește migrarea și așezarea în sate și orașe chiar, s’au încrucișat cu Românii pe două căi, unilateral bărbații Români cu Țigănci nomade și bilateral, prin căsătorie, Românii de ambe sexe cu Țigani de ambe sexe, stabiliți definitiv 187 la marginea satelor. In ce proporții a avut loc acest amestec e deficit să ne exprimăm. Cercetările pe care le vom începe în curând în această materie sperăm să aducă multă lumină. Totuși chiar acum, dispunem de unele date care ne orientează asupra intensității amestecului. In județele, Dâmbovița, Ialomița, Ilfov, Romanați, Dolj și Vâlcea, în care a avut loc amestec mai frecvent constatăm o discrepanță însemnată între informațiile dela Oficiile Parohiale relativ la neamul populației de acum 20—30 de ani a unor comune și rezultatele obținute de recensământul din 1930. La recensământ s'a declarat mai puțini Țigani, decât ar trebui să fie, conform informațiilor amintite și decât de fapt sunt. Noi dis- punem numai de câteva exemple, date de comunele: Românești (jud. Dâmbovița), Cocârgeaua (jud. Ialomița), Bobești, Bolintin, Ciocănești, Pitească, Poenari-Vulpești, Ștefănești (jud. Ilfov), Măr- ginenii-de-jos (jud. Prahova), Lungești, Petculești, Striminoasa, Un- gureni, Vaideeni (jud. Vâlcea). E izbitoare reducerea numerică a Țiganilor din aceste comune, la recensământul din 1930. Cu si- guranță că se datorește corcirii și consecutiv preferirii Neamului românesc și abandonării celui țigănesc, considerat inferior de toți corcii de această origină. Aceasta e unica explicație a reducerii numerice suferite, deoarece se știe prea bine, că pe calea ferti- lității, Țiganii ar fi trebuit să-și mențină cifra, fertilitatea lor fiind pe alocurea chiar mai urcată decât a Românilor. O singură co- mună în întreaga Țară, Fântânele (jud. Dâmbovița) cu 871 de locuitori a rămas pur țigănească și la recensământul din 1930. Considerațiunile acestea, care se bazează numai pe puține date, credem că vor fi confirmate și de cifrele recensământului viitor, când Țiganii și mai ales corcii vor repeta și poate chiar vor in- tensifica îmbrățișarea neamului românesc. O altă dovadă care ne demonstrează corcirea locală pe scară mai întinsă, ne-o servește și rezultatele reacției de izo-hemoglu- tinare. Indicele biologic de rasă, obținut de D, M. Georgescu pe Români din Oltenia are o orientare hotărîtă spre Extremul- Orient, locul de origină al Țiganilor. L-a găsit numai de 1,58, pe când al Românilor variază între 2,00—2,30, iar al popoarelor din Nord- Vest, al Germanilor și Englezilor variază dela 3.50 în sus. Neamuri noui. Problema formării de neamuri noui, pe cât e de interesantă, pe atât e de complexă. Nu ne angajăm aici în 188 soluționarea ei. Vom releva deci numai câteva aspecte care ne vor fi mai utile în raport cu subiectul nostru. Pentru ca să se producă neamuri noui, încrucișările trebue să îndeplinească două condiții importante. Corcii să aibă o fertilitate mai urcată decât rasele sau neamurile care se amestecă și încrucișările să nu fie multilaterale. Bastarzii din Rehoboth, între Olandezi și Hotentoți, studiați de E. Fischer, au avut o fertilitate de 7,7 copii pe o familie, care e superioară atât față de a primilor, cât și față de a celor din urmă. Se presupune în urma studiilor care s'au făcut acolo, că în caz dacă nu ar fi intervenit războiul mondial și acțiunea de civilizație rapidă, în Rehoboth ar fi luat poate naștere un popor nou. Formarea Neamului nostru încă confirmă această observație. Romanii cuceritori, după cum știm, în sec. II. și al III. au avut acasă o fertilitate foarte redusă, despre Daci nu știm să fi avut o fertilitate urcată, iar despre noul neam știm precis că avea ca- litățile unei fertilități foarte urcate. A doua condiție ca să se formeze neamuri noui, consistă în lipsa amestecului mai multor neamuri. Când se încrucișează mai multe neamuri, corcii cu același fel de părinți au frecvență re- dusă față de masa populației, lupta pentru vieața și selecția se- xuală între ei și alți corci e deci urcată. Astfel cei inferiori și cu combinații disarmonice, care cu toate că au de obiceiu fertilitate mai urcată sunt învinși mai ușor și nu reușesc să formeze nea- muri noui. Aruncând, prin prisma acestor fapte, o privire asupra în- crucișărilor dela noi, problema se prezintă în felul următor: In Transilvania căsătoriile mixte au loc numai într'o frac- țiune de populație, numai în orașe. Vorba de neam nou nu poate fi. Este esclusă și din alte puncte de vedere: orășenii dela noi,, au fertilitate foarte redusă, iar printre ei familiile încrucișate o prezintă cea mai scăzută. In mediul rural, unde sunt încrucișări între Români și Țigani,, neam nou încă nu se poate făuri. Românii din aceste regiuni încă și-au păstrat, o fertilitate înaltă, iar în lupta pentru existență, cad Țiganii mai repede decât Românii. Cum vedem nenorocirea căsătoriilor «mixte dela noi nu poate duce la formarea unui neam nou, dar asta nu înseamnă că ele nu ar avea repercusiuni foarte grave asupra calităților viitoare ale Neamului românesc. 189 Revitalizarea neamurilor prin infuziune de sânge străin. Re- "vitalizările prin sânge străin sunt foarte rari. De altfel în puține țări au fost tolerate. Chiar Romanii cari practicau în anumite momente de denatalitate legile politicii demografice, au recurs la căsătorii cu barbarii rar și fără rezultat. Numai la câteva popoare s'a putut observa că infuziunile de sânge străin a reușit să oprească decadența. Astfel a avut loc în urma amestecului de Albi cu Eschimoșii din Groenlanda, cu Maurii și cu alte câteva triburi și neamuri aborigene din America. De fapt infuzia a de- terminat numai prelungirea parabolei de coborîre, de decadență numerică a acestor neamuri. Revitalizarea prin încrucișări interne. E interesantă problema revitalizării popoarelor cari decenii sau chiar secole întregi au trăit în stare de torpoare demografică. Ele au revenit la normal, ba unele au început să aibă chiar și expansiune, nu prin infu- ziune de sânge străin, ci prin încrucișări în sânul lor, între nuclee de populație distanțată, între care timp îndelungat nu a avut loc amestec. Astfel Japonia, care până la 1848, a avut o populație staționară, prin amestecul care s'a produs între populația diferi- telor ei caste a atins în două generații o fertilitate care stă încă și acum deasupra celor mai multe țări. La fel Italia, după Risor- gimento, și Spania, după ce și-au unit populația din mai multe fragmente și provincii independente în State naționale și-au urcat -considerabil fertilitatea. La noi pare că județele vecine din Bu- covina, Basarabia și Moldova, în cari după Unire s’a produs un amestec mai însemnat de populație, scăderea natalității până la 1940 a avut o rată anuală mai redusă, decât județele dela mar- ginile opuse ale celor trei provincii, între cari nu a fost posibil un asemenea amestec. Natural că această părere, care se ba- zează numai pe cifre globale din județe, ar câștiga mult în va- loare dacă ar fi confirmată și de mersul proporțiilor din anumite comune vecine ale acestor provincii, în care amestecul a fost intens. Dar bazându-ne chiar numai pe considerațiunile amintite, putem să afirmăm că, din punct de vedere biologic, un neam reușește să-și atingă fertilitatea maximă moștenită în plasma sa germinativă, numai atunci, când între grupele lui, din toate pro- vinciile, există un amestec maxim. încrucișările intense între locuitorii din regiunile distanțate ale unui neam, au pe lângă efectul cantitativ amintit și unul de 190 natură calitativă. Anume ele urcă considerabil atât media însu- șirilor, mai ales pe a celor psihice, cât și frecvența persoanelor excepțional dotate. în aceste regiuni de întâlnire, de contopire a celor mai variate însușiri ale unui neam, răsar personalitățile care ii asigură nemurirea pe terenurile științei, dreptului și artelor. Iată câteva exemple: In Italia amestecul cel mai intens a avut loc în Toscana, unde s'a și pus baza limbei literare italiene și unde literatura, artele, științele și chiar politica a dispus de cei mai iluștri reprezentanți. Unele provincii din Germania, mai ales cele din Sud, și unele din Spania, încă cofirmă înzestrarea cor- eilor din sânul aceluiași neam, cu calități superioare față de media nucleelor încrucișate. Disarmoniile fizice și psihice in familiile hibride. Caracte- ristica principală a coreilor, după cum am amintit deja, e variația mare a însușirilor moștenite. Curba de frecvență, adică înșirarea frecvențelor unui caracter măsurat pe mai mulți corci, dela stânga spre dreapta, dela valorile mai mici înspre cele medii și apoi in spre cele mai mari, ocupă un câmp mai larg, decât îl formează același caracter la neamurile originale. C. Gini se exprimă în raport cu disarmoniile dela hibrizi în felul următor : „în ce pri- vește latura fizică, ele verosimil tind a determina o rezistență minoră a produsului, cel puțin în prima perioadă de desvoltare, pe când în raport cu latura intelectuală și morală, cu siguranță reprezintă un inconvenient grav din punct de vedere social". Exemple : Sunt bine cunoscuți, ca desechilibrați, corcii dintre Albii și Negrii din America; cei din Coloniile portugheze din Africa; hibrizii dintre Norvegieni și Laponi au o predispoziție particulară pentru tuberculoză. Corcii zămisliți de două neamuri se manifestă ciudat nu numai în masă, ci și individual. Neavând mistica sângelui de care vorbește D-1 Prof. I. Moldovan, în broșura Igiena Națiunii, lipsindu-le și legătura cu străbunii, dintre ei se recrutează, după cum reiese precis din toate datele statistice, mai toți cosmopo- liții, hoții și vrăjitorii internaționali, trădătorii de patrie și toți aceia care nu se pot încălzi la flacăra naționalismului. Marele naționalist Aurel C. Popovici îi numește : „tipuri spălăcite, viclene, fără Dumnezeu și fără Patrie, fără cap și fără adevărată cinste, corupte și corupătoare, simple stomacuri ambulante". 191~ 4 Degradarea însușirilor Neamului superior prin încrucișarea cu membrii unui Neam inferior. Privind cazul acesta special, con- statăm că bastardul nu are însușiri intermediare între ale celor două persoane care se încrucișează. El se apropie mai mult de partea neamului inferior. Așa de ex. după Davenport și Steggarda, hibridul descendent din Albi și Negri se îndreaptă aproape cu toate caracterele lui către Negri. Această comportare o explică prin dominanta caracterelor Negrilor, fată de ale Albilor, care rămân recesive și deci neobservate la corci. La fel la noi, pare că corcii dintre Români și Țigani se mențin, prin cele mai multe însușiri fizice și mai ales psihice și morale, mai apropiati de Ți- gani decât de Români. Nici hibrizii dintre Români și Unguri nu sunt intermediari. Din datele culese de D-l Dr. P. Vlad în Mu- nicipiul Cluj, pare că și ei se orientează tot mai mult spre neamul inferior, spre Unguri, fiind mult mai dispuși să le îmbrățișeze limba, obiceiurile și portul lor, decât pe ale noastre. Se cunosc însă și excepții dela această normă. Hibrizii din Rehoboth, studiați de E. Fischer, par a se apropia mai mult de Olandezi decât de Hotentoți. Statura, sobrietatea și rezistența lor la boli sunt superioare făță de ale ambelor rase încrucișate. Privire de ansamblu- Din cele expuse reiese clar, că nu toate încrucișările dau aceleași rezultate. Corcii sunt în funcțiune de însușirile de rasă, de neam sau de castă ale populațiilor care se amestecă; depind de intensitatea încrucișării; calitățile lor sunt supuse raportului dintre însușirile unităților originale și, în urmă, sunt sub influența însăși a fertilității lor. Astfel, sub anumite circumstanțe relativ rare, corcii pot forma neam nou. Câte odată prin ei se prelungește vieața unui neam. Când corcii sunt pro- duși în sânul aceluiași neam, atunci joacă rol de regeneratori și mai ales constituesc pietre de hotar, premize ale unei ascensiuni culturale. De cele mai multe ori însă, mai ales când popoarele cari se încrucișează sunt deosebite în compoziția lor etnică, corcii n'au niciun rol, sau sunt de-a-dreptul defavorabili. Așa, în cazul când un neam se încrucișează de odată cu mai multe, corcii pier sau nu pot determina nicio modificare. Sunt defavorabili asupra Neamului superior când acesta se corcește cu unul inferior, corcii urmând mai mult caracterele Neamului inferior decât pe ale- celui superior. 192 „Astra" în Moldova dela Nistru de T. lacobescu Cetatea-Albă. „Limba noastră-i graiul pâinii, „Când de vânt se mișcă vara. „In rostirea ei, bătrânii „Cu sudori, sfințit-au tara”. Alexei Mate țuici. Zilele de 27 Iunie și 3 Iulie 1940 vor rămâne încrustări de sânge în filele cărții neamului românesc. Cu ochii în lacrimi, de crâncena suferință abătută de soartă asupra noastră, cu inimi sfâșiate de durere, am însoțit steagurile plecate ale oștilor, silite să facă un drum pe care nu l-au dorit și nu l-au meritat niciodată. Soldații români au părăsit Basarabia și Bucovina, pământ sfânt rămas moștenire din coroana vitejească a lui Ștefan Vodă, masacrat astăzi de hotărîrile aspre ale unui trist destin. Sufletul ne-a rămas ca o apă adâncă, inima ni s'a călit în flăcările nedreptății, întărindu-se ca piatra din stâncă. Dar nu vom uita niciodată pe frații noștri rămași sub vitregă stăpânire. A doua oară, fără niciun drept, in cursul istoriei, ne-a fost răpită Basarabia, pământ moldovenesc, udat cu sângele plăieșilor dela Nistru, dar noi n am abdicat dela conștiința și drepturile noastre. Nu ne plecăm umiliți, ci cu temeinica nădejde a reve- nirii fraților asupriți în țara tuturor Românilor, ridicăm în fața lumii steagul desfășurat al idealurilor noastre. Peste granițele trase cu nedreaptă hotărîre, plutește veșnicia românească, legată strâns de mormintele vrednicilor noștri strămoși. Clopotele au amuțit, preoții și-au luat toiagul pribegiei, iar sfintele altare au rămas pradă celor fără de credință. Așezări românești din veacuri, întemeiate pe hrisoave dom- nești, asupra cărora s’au pronunțat nenumărați scriitori și oameni politici din împărăția moscovită, sunt prefăcute silnic în colonii, ce vor îndura asuprirea străină. Dar totul e trecător în lumea asta. Ne-au fost hărăzite multe dureri și nu ne-am plecat în fața primejdiei. 193 4* N'a stăpânit decât o clipă de fulger Mihai peste Ardeal și pe veșnicie a rămas dobândită Românimii țara Mureșului, Oltului și celor trei Crișuri. * * • Ani de trudă pentru ridicarea la lumină a blândului popor moldovenesc din Moldova lui Ștefan cel Mare, începusem la ho- tarul de Răsărit, presărat cu nesfârșite comori ale trecutului ro- mânesc. Steagul „Astrei" dela Sibiu a fluturat timp de 15 ani pe deasupra satelor dela Nistru, ducând fraților năpăstuiți un veac, calda îmbrățișare și raza luminoasă a înfrățirii în veșnicie. Cum au fost în veac, s'au păstrat Moldovenii, cu graiul dulce al fraților de pe Șiret și din jurul Ceahlăului, cu sfinte tradiții, moștenite din bătrâni. Pământ curat am găsit în satele din Basarabia, în cei dintâi ani de luptă culturală la Cetatea Albă și în celelalte ținuturi. Cu inimi calde și ochi plini de duioasă înțelegere, au primit țăranii basarabeni darurile bogate ale Asoeiațiunii transilvănene. La 12 Iulie 1924, din inițiativa unui brav ostaș, Căpitanul Mihai Dumitrașcu, se întemeiază Despărțământul Cetatea-Albă, pe baza statutului Asoeiațiunii dela Sibiu. Doi ani mai târziu, prin osârdia profesorului Onisifor Ghibu, luptătorul ardelean, care a pus piatră de temei Unirii, s'a înființat regionala „Astra" la Chișinău, cu despărțăminte în județele: Lăpușna, Tighina, Orhei și Hotin. S'au publicat în trecut, numeroase dări de seamă despre activitatea „Astrei" în Basarabia, care ajunsese a înființa 600 că- mine în satele moldovenești, făclii de lumină pe ogorul întunecat al Moldovei dela Nistru. S'au ridicat cu grele jertfe case naționale în nenumărate centre și s'au tipărit în biblioteca „Astrei" din Chișinău multe volume, în legătură cu mișcarea culturală și socială a Basarabiei. O reînnoire de forțe vii, spre a svârli mai departe scânteia luminoasă a unei vieți, ce nu s'a trăit încă prin acele meleaguri — aceasta urmăria „Astra" la Nistru. învățători și preoți, plugari fruntași din satele Basarabiei, au rămas fermecați de frumusețile văzute în pământul scump al Ol- tului, Târnavelor și Crișurilor și au dorit să aibă și ei viața ci- vilizată de acolo. 194 Un secol de apăsare lentă, înnăbușise orice aspirații și a distrus orice energie. Iar Unirea îngemănase sufletele, într'o țară cu hotare, pe care le-am socotit definitive. Pe linia acestor gânduri începuse vieață nouă Asociațiunea „Astra" răspândind pretutindeni așezăminte de cultură românească, școli țărănești, tipărituri, cântece, cu tendința de a lega strâns sufletele în aceeași credință. Am plecat prea curând de lângă frații, ce așteptau dela noi izbăvirea gândului. Am lăsat în urmă sfinte vestigii ale unui trecut glorios. Pe drumurile de lumină, trec astăzi sinistre convoiuri: suflete rătăcite în vârtejul unei lumi neînțelese. Ne doare adânc jalea și durerea lor; ne cheamă cu focul iubirii de frate, pământul ce nu poate rămâne înstrăinat. Durerea nu ne-a strivit, hotărîrile și apăsarea silnică nu ne-a sdrobit idealurile. Mai departe, pe drum greu de luptă, de muncă tenace, cu înfrățirea dureroaselor jertfe, pornim în rânduri strânse cu nestrămutată hotărîre să readucem pe toți frații în vechile și dreptele hotare. 195 CRONICI Semnificația activității „Astrei" în anii din urmă Momente grele. — Actualitatea doctrinei biopolitice. — Organizarea regiunilor. — Școlile țărănești. — Șoimii Carpafilor. — Propaganda pentru o muncă unitară și susținută Adunarea generală a „Astrei", finută în Sept. 1935 la Satu-Mare, a ales un nou Comitet Central, iar d-lui prof Dr. luliu Moldovan, i-a prelungit man- datul de Președinte al „Asociațiunii" (d-sa primise această înaltă misiune in 1932) pe încă 5 ani. Potrivit acestei hotărîri — și în conformitate cu statu- tele — adunarea generală din anul trecut trebuia să aleagă o nouă conducere în fruntea instituțiunii noastre, sau să prelungească mandatul actualului Co- mitet pe o nouă perioadă de 5 ani. Nici adunarea generală din anul trecut (menită și pregătită pentru proporții grandioase la Cluj), nici adunarea generală din acest an, ținute ambele la Sibiu, n'au crezut că, în aceste vremuri excep- țional de grele, își pot îndeplini mandatul electiv. Ele au amânat fiecare cu câte un an marele eveniment din vieața „Astrei". Să sperăm că in anul viitor vom pluti din nou in apele liniștite ale păcii, ale unei păci, care să reașeze neamul nostru, crunt lovit de evenimentele din urmă, în drepturile lui firești și Asociațiunea să-și poată îndeplini astfel marile ei rosturi. Căci „Astra" este, înainte de toate, o servitoare a spiritului și spiritul numai în văzduhul păcii își poate desface aripile in deplină libertate Nici în preajma adunării generale din anul trecut și nici a celei din acest an nu s'a făcut ■— așa cum s ar fi cuvenit — o reprivire asupra activi- tății Comitetului Central în timpul mandatului său. Credem că nu este inutil să se săvârșească acest act măcar acum. Și aceasta din următoarele motive : 1. Adunările generale își îndeplinesc, de obiceiu, mandatul electiv fără să scru- teze mai adânc și pe întreaga lui perioadă de activitate, opera Comitetului Central. Această scrutare este necesară pentru a se vedea dacă soborul care conduce Asociațiunea, în frunte cu președintele ei, și-a executat programul și, în cazul că au făcut-o, ce semnificație se desprinde din munca lui. 2. Aso- ciațiunea a trecut in ultimii ani — și se află și acum — într'o perioadă de frumoase înfăptuiri dar și de grele încercări. E bine să știm cum a fost con- dusă barca ei spre limanul triumfurilor sau printre stâncile primejdiilor. Membrii ei pot astfel face unele aprecieri și scoate unele învățăminte, care pot fi fo- lositoare ceasului mare prin care trecem. Ca orice instituție veche, așa și Asociațiunea este întemeiată pe tradiții vii și puternice. Cea dintâi datorie a unui Comitet Central și a președintelui său este să respecte aceste tradiții, să le înțeleagă și să le fructifice. In tim- puri normale acest fapt nu este ceva neobișnuit; in perioada prin care am 196 trecut, el este un merit excepțional. Pentru a înțelege această apreciere să ni se permită o comparație : Sub președinția lui Andrei Bârseanu, fruntaș între fruntașii „Astrei", Asociațiunea a atins, prin întinderea, bogăția și prestigiul activității ei, culmea desvoltării din anii precedenți Unirii. Dacă ne-am obișnuit .să-l așezăm pe Andrei Bârseanu printre cei mai mari președinți ai „Astrei". o facem însă nu numai pentru această prodigioasă activitate, ci și pentru în- țelepciunea, îndărătnicia reținută și abilitatea, cu care a salvat „Astra" in cursul războiului mondial, când însăși ființa ei era primejduită. Perioada pe care voim să o caracterizăm este întru câtva asemănătoare cu aceasta. După o epocă de frumoase realizări, dar și de șovăiri datorite nevoii de adaptare, „Astra" s'a regăsit pe sine, și-a văzut clar rosturile în cadrele noului Stat și în ritmul vremii și a trecut la înfăptuiri, asemănătoare acelora atinse in cele mai mari mo- mente ale ei. Fie din gelozie față de aceste realizări, fie din pricina unui cen- tralism rău înțeles, sau a acelui despotism nefericit care a dus țara la dezastru sub regimul de curând răposat, „Astra" a fost mereu bănuită și dușmănită. Pe față i se făceau declarații de dragoste, se admira „venerabilul" ei trecut, i se împrumutau inițiativele, în dos se căuta însă neîncetat motivul pentru care ar putea fi abătută din rosturile ei, infeodată unor instituții centrale, create peste noapte, politicianizată, sau — în caz de rezistență — pur și simplu desființată. S'a început cu diferite „formule" de organizare culturala a țării (în cadrul că- rora Asociațiunea ar fi avut rolul unei regionale oarecare), pentru a se încheia cu acel hibrid Serviciu Social, care ar fi dus la omorîrea oricărei inițiative particulare in domeniul cultural și ar fi viciat înseși temeiurile și virtuțile Aso- ciațiunii. Acestor amenințări venite din partea reformatorilor culturali, s’au adăugat amenințările reformatorilor politici, nu mai puțin primejdioase decât cele dintâi. A lupta cu acești reformatori intempestivi și, de cele mai multe ori, interesați, era foarte anevoios, deoarece fiecare din ei se considera interpret al intențiilor Regelui, făcând uz cu orice prilej de numele lui. Este meritul Comitetului Central și în deosebi al Președintelui său, de a fi veghiat fără întrerupere asupra destinelor Asociațiunii, preîntâmpinând și dejucând lucrăturile din umbră, primind cu dragă inimă și colaborând cu orice inițiativă bună, rezistând ademenirilor și amenințărilor, fără (de a merge însă până la o atitudine de opoziție fățișă, care ar fi dus cu siguranță la desfiin- țarea instituției. Căci dacă s'au făcut unele concesii, acestea n'au mers nici- odată dincolo de spiritul și demnitatea „Astrei" ; scopul lor a fost mai pre sus de toate apărarea ființei și patrimoniului Asociațiunii, a căror suprimare — chiar temporară — ar fi fost dezastruoasă. A fost o luptă aproape cotidiană, care a reclamat multă bătaie de cap, multă risipă de energie și timp ce ar fi putut fi întrebuințate pentru alte scopuri. Și lupta a fost cu atât mai anevoioasă, cu cât a întâmpinat șovăiri și rezistență in însuși sânul .Astrei", iar publicul mare nu-și dădea totdeauna seama de proporțiile și utilitatea ei, acuzând conducerea instituției fie de anchilozare, fie de lipsă de bărbăție. Când vor putea fi de- stăinuite toate peripețiile acestei lupte, se va vedea cum ceea ce s’a numit șovăire n’a fost decât prudență, iar bărbăția și demnitatea, virtuți care n’au lipsit niciodată din sanctuarul „Astrei", au fost și de astădată mereu prezente. Cu toate că multe puteri au fost irosite în această acțiune de apărare și conservare, iar mijloacele materiale au fost mult mai reduse ca mai înainte. 197 împuținându-se subvențiile, munca de îndrumare, stimulare și coordonare as despărțămintelor și a organelor centrale a continuat după o ideologie și un plan, urmărite cu stăruință până in cele mai mici amănunte. Nu vom înșira aici această activitate, despre care rapoartele prezentate adunărilor vorbesc in mod suficient. Vom căuta să desprindem numai liniile ei generale și caracterul ei specific. Unul din meritele principale ale conducerii centrale a „Astrei" este de a fi dat_ instituției a idpnlngie_c1ară și bine articulată. Nu era o doctrină cu caracter revoluționar pentru „Astra“, ci mai de grabă o adâncire cu argumente științifice și în acord cu spiritul vremii a crezului ei aproape secular, desprins din instinctul de apărare a neamului. Este concepția biopolitică, pe care „Astra* și-a introdus-o în statute încă din 1926 și a pus-o in aplicare cu stăruință, mai ales de când autorul ei, d-1 prof. Dr. luliu Moldovan, a ajuns în fruntea instituției. Cât de actuală și necesară a fost această ideologie ne putem da seama mai ales astăzi, după dezastrele din ultimul timp, de pe urma cărora ne-am ales cu trupul neamului ciopârțit și cu sufletul încruntat in amărăciune și revoltă. Dacă poruncile „Astrei" ar fi fost ascultate, cu siguranță că ciun- tirea hotarelor n'ar fi fost atât de adâncă, iar sufletele ar fi rămas,'dincolo de ele și inlăuntrul lor, cu o conștiință etnică mai vie și mai pătruns de încredere în viitor. Faptul că aceste sentimente n’au dispărut cu desăvârșire, se dato- rește in oarecare măsură și Asociațiunii, care cu modestele ei mijloace a con- tribuit la menținerea lor trează, Dar să vedem cum a înțeles „Astra" să cultive și să întărească crezul ei. In urma împrejurărilor istorice deosebit de grele, prin care a trecut neamul nostru, mai ales in Transilvania și Banat, unde se întinde câmpul de activitate al „Astrei", am rămas cu anumite răui care trebuiau vindecate fără întârziere. Cea mai gravă dintre toate, aceea care cerea o intervenție mai urgentă și mai energică, era reromânizarea ținuturilor, desnaționalizate după un plan diabolic, de stăpânirea maghiară. Două erau aceste ținuturi: Secuimea și Frontiera de Vest. S'a început cu primul, mai întâi prin anchete științifice, care au dus la surprinzătorul rezultat al deosebirii sângelui secui de sângele maghiar, apoi prin conferințe cu toți reprezentanții autorităților și specialiștii regiunii, a căror urmare a fost studiul sistematic al problemei sub toate aspectele și formularea unui program de muncă, întemeiat pe realități. „Astra" își revendică meritul de a fi ridicat problema reromânizării secuimii în fața opiniei publice, de a fi impus-o organelor de Stat și mai ales localnicilor. Despărțămintele din regiune au fost admirabil reorganizate. De unde înainte vreme activitatea lor era aproape inexistentă, ea a devenit foarta vie, așezându-le în fruntea organiza- țiunilor „Astrei". Case culturale și biblioteci au început să apară, numărul școalelor țărănești a crescut într’un mod surprinzător; câteva organizații pu- ternice de Șoimi ai Carpaților luptau pentru a dărui o conștiință românească tineretului; s'a contribuit la ridicarea de biserici și de școli; s'au distribuit ajutoare, costume românești, etc. Dacă nu s’au atins rezultate mai remarcabile se datorește faptului că lupta a început — nu din vina „Astrei" — cam târziu, iar organele de Stat n'au avut totdeauna înțelegerea necesară pnntru ea. Lo- vitura dela 30 Aug. a frânt această acțiune de reparație etnică. Avem însă 198 certitudinea că „Astra" a trezit acolo, in câteva conștiințe, glasul sângelui, care- cu greu va mai putea fi înăbușit. Pe frontiera de Vest a fost întrebuințată aceeași metodă. Problema fiind însă acolo mult mai complexă, nu s’au putut atinge rezultatele din Secuime. Totuși și acolo conștiințele au fost trezite, realitățile românești au fost studiate, despărțămintele s’au așezat toate pe o frumoasă linie de luptă. Mai ales școalele țărănești și Șoimii și-au risipit și aici sămânța Ier binecu- vântată, din care va răsări încrederea în biruința de mâine Ce păcat că glasul „Astrei" n'a fost auzit și înțeles totdeauna la București, de unde trebuiau să vină mijloacele pentru o acțiune, ce depășia puterile Asociațiunii! In Banat a fost întemeiată, după lungi și anevoioase tratative, Regionala „Astrei", care în scurt timp s’a impus drept cee mai puternică organizație cul- turală locală. Tot ce are Banatul mai de seamă luptă in rândurile ei. Din pro- gramul de muncă nu lipsește problema depopulării, cea mai dureroasă rană a acestei provincii. In Munții Apuseni s'a trecut, dela faza studiului și a conferințelor cu fruntașii locului și cu specialiștii, la realizări. Mai ales despărțământul Zlatnei, cu admirabilele lui școale țărănești, cu Șoimii și cu o cooperativă foarte activă luptă acolo, cu stăruință, pentru realizarea programului „Astrei". In aceste regiuni Asociațiunea a avut de scop ridicarea problemelor ro- mânismului local la rangul unor probleme general-românești; gruparea în jurul lor nu numai a oamenilor din regiune, ci a tuturor factorilor de Stat și a in- stituțiilor publice. Evenimentul dela 30 Aug. 1940 ne-a arătat, într'un mod tragic, câtă dreptate a avut „Astra", așezându-se pe acest punct de vedere. Munca Asociațiunii în această perioadă de timp nu s’a mărginit însă numai le aceste ținuturi. Ceea ce a fost bun în vechiul program de lucru s’a aplicat și în acești ani. S'a continuat deci cu rostirea conferințelor de popula- rizare și de educație națională și creștină ; interesul pentru biblioteci a fost menținut; casele naționale au fost încurajate ; biblioteca populară a fost con- tinuată ; activitatea secțiilor a avut momente frumoase. S’a crezut însă că atâta nu e deajuns. Timpurile moderne cer concentrare și sistem. Inițiativele locale, atât de numeroase la „Astra", trebue, firește, încurajate; Asociațiunea s’a așezat totdeauna pe principiul localismului creator. Ele au nevoe însă de a fi selec- ționate, răspândite și așezate pe linia biopolitică. S'a spus atunci, răspicat, de repetate ori: ținta noastră supremă este păstrarea și îmbogățirea patrimoniului etnic. Discursurile d-lui președinte al „Astrei", rostite la adunările generale, au arătat țării întregi, în mod convingător și cald, ce înțelege „Astra" prin acest patrimoniu. Din grija pentru el au luat naștere școalele țărănești, începute înainte de 1935, dar ajunse la maximum de desvoltare în ultimii cinci ani. Până în 1934, desp. au organizat 13 școli țărănești; de atunci și până în 1940 au fost întemeiate, pe întreg cuprinsul „Astrei" nu mai puțin de 290 de astfel de in- stituții, cu total de aproape 9000 elevi. Alăturea de școlile pentru bărbați, s’au întemeiat școli pentru femei ; alături de cele țărănești, școli pentru meseriași, muncitori și «servitoare. Dela școalele de scurtă durată, cu un viitor nesigur, s'a ajuns la școala permanentă țărănească (Școala dela Șimleul-Silvaniei). Inte- resul pentru aceste școale a fost ținut mereu treaz, prin revista Transilvania, 199 prin conferințe cu președinții de despărțăminte, sau prin contact direct cu or- ganizatorii lor. Aproape toate despărțămintele au primit subvenții pentru în- treținerea lor. „Astra" are acum o tradiție proprie a școalei țărănești, care pentru nimic în lume nu ar trebui părăsită. Alături de grija pentru țărănime, comandamentul biopolitic cerea grija pentru tineret, Din ea a izvorît „Șoimii Carpaților". Cu câte greutăți n’a avut de luptat și această inițiativă I Câte nu ne-ar putea povesti profesorul Hațiegan, Tribunul Șoimilor, care și-a făcut din această organizație visul cel mai drag al vieții lui! Din 1931 și până în 1934 ea s'a lovit de greutățile începutului. In ultimii cinci ani a atins însă o desvoltare uimitoare, numărând aproximativ 300 de organizații cu un efectiv de aproape 20 000 de Șoimi și Șoimane. Cea mai mare parte din cuiburile lor au fost răspândite in județele Cluj, Satu- Mare, Someș, Mureș 'și Odorheiu, adecă in județe în care sufletul românesc este sugrumat astăzi de ghiara streinului. Oricât de îndrăcită va fi această ghiară, ea nu va putea înăbuși dragostea de limba, cântecul, dansul și portul românesc, cultivate într’o uimitoare emulație, de miile de Șoimi. Atâta cât vor trăi, ei nu vor putea da uitării splendoarea neîntrecută a Șoimiadelor, corurile, și jocurile cu care cutreerau satele și orașele, mândreța costumelor, cu care au stors admirația streinătății, A fi fost Șoim, va rămâne pentru ei cel mai mare titlu de mândrie românească. Ori de câte ori s'a ivit o inițiativă care a avut de scop grija patrimo- niului etnic, ea a fost încurajată. Cu câtă dragoste a îmbrățișat Astra Cen- trală întrecerile de cântece și dansuri din Țara Făgărașului, Muzeul Etnografic din această localitate, expozițiile și cortegiile adunărilor generale. Prin Șoimi privirea „Astrei" s'a îndreptat către zările viitorului, pe care nimeni nu le bănuia atât de înnegurate. N'a fost dat însă uitării nici trecutul. Un mare număr de inițiative pentru ridicare de monumente și plăci comemo- rative au fost încurajate; s'a făcut un apel pentru strângerea și păstrarea arhi- velor și documentelor vechi Tot în acest răstimp a fost legată mai strâns de „Astra" femeia româncă, dela sate și dela orașe. In acest scop a fost întemeiată o secțiune femenină, in cadrul secțiilor literare și științifice; au fost organizate școalele pentru țărance și cursurile pentru servitoare și muncitoare Pentru răspândirea ideologiei „Astrei" și îndrumări practice a fost utili- zată revista „Transilvania", transformată în „buletin de tehnică a culturii" Cuvântului scris, s'a adăugat cuvântul viu: contactul direct cu organizațiile peri- ferice. S'a ajuns astfel, în 1936, la întemeierea unui secretariat al propagandei. Prin el, toate despărțămintele, atât cele centrale cât și cele de plasă, au putut lua cunoștință, în mod amănunțit, de intențiunile conducerii centrale, au primit îndrumări și încurajări la fața locului și și-au putut desvălui secretele succe- selor lor, sau dificultățile muncii pe teren. De mare folos a fost, pentru acest contact direct, vizitele în despărță- minte ale membrilor Comitetului Central — între care, ale d-lui Președinte, au luat proporțiile unor adevărate turnee — și mai ales conferințele cu pre- 200 ședinții de despărțăminte dintr'o regiune, sau de pe întreg cuprinsul „Astrei", nu numai la adunările generale, ci și cu alte ocaziuni. Numai prin această instrunire a tuturor spre un scop unic și bine pre- cizat s'a putut îmbogăți patrimoniul „Astrei” cu un capitol atât de bogat și de specific. Căci mijloacele materiale au fost extrem de modeste. Subvențiile au scăzut an de an, donațiile de asemenea, Pentru creșterea lor s'a organizat o zi a „Astrei", ale cărei rezultate au fost la început destul de frumoase. De mare folos au fost însă spiritul de inițiativă și chivernisire al câtorva despărțăminte în fruntea cărora a stat totdeauna Brașovul. ST. B. Adunarea generală a „Astrei" (Sibiu, 24 Noemvrie 1940) Dela adunarea generală din Septemvrie 1938, ținută la Abrud, sub semnul unor grele prevestiri, „Astra" n'a mai avut răgazul să organizeze un congres de proporția acelora cu care a obișnuit publicul românesc de opt decenii în- coace. Adunarea generală, care trebuia să aibă loc la Cluj în Septemvrie 1939, ar fi fost poate unică în această glorioasă tradiție a instituției noastre'; atâta grijă s'a pus în pregătirea ei. A trebuit să fie însă amânată, în ultimul moment, din pricina agravării situației internaționale. Pentru a satisface dispozițiilor statutare, ea a fost înlocuită cu o adunare generală administrativă, care a avut loc la Sibiu. Clujul spera să primească „Astra" un an mai târziu, în toamna trecută. A căzut însă asupra românismului trăsnetul dela 30 August, care ne-a silit să lăsăm pradă străinului celui mai hain, aproape jumătate din pământul Ardea- lului, împreună cu capitala lui spirituală și cu atâtea centre istorice și glorioase ale „Astrei". Astfel, Clujul n'a putut să ne dea cel mai strălucit examen al lui. Adunarea din toamna trecută nu mai putea fi înlocuită insă cu una de un caracter pur administrativ. Asociațiunea, care reprezintă lamura cea mai curată a su- fletului românesc al Transilvaniei, aspirațiunile lui cele mai integrale și mai nobile, nu putea să nu strige în fața țării și a lumii întregi, durerea și revolta ei împotriva mutilării Ardealului și a ne mai pomenitelor suferințe de care au avut parte Românii din teritoriul ocupat. Jntențiunea ei era ca acest strigăt de protest să țâșnească din Alba-Iulia, cetatea tuturor suferințelor și victoriilor noastre. Guvernul a crezut însă că momentul greu prin care trece țara nu în- gădue ținerea unei mari adunări a „Astrei", la Alba-Iulia, cu o astfel de sem- nificație. De aceea n'a putut avea loc decât o adunare generală in cadre mai reduse, la Sibiu, în ziua de 24 Noemvrie 1940. Cu toate proporțiile scăzute ale acestei adunări, cu toate că ea a fost lipsită de manifestările spirituale și festive obișnuite cu astfel de ocazii, ea a luat, atât prin numărul neobișnuit de mare al participanților, cât și prin sem- nificația discursurilor și a declarațiilor la care a dat prilej, proporțiile unui eveniment de mare și roscolitor răsunet. Dela