Anul 70. Mai—Iunie 1939. Nr. 3. TRANSILVANIA (Buletin de tehnică a culturii.) Figuri și fapte pilduitoare, din trecut. Gheorghe Bogdan-Duicâ de Vasile Netea. Se împlinesc în toamna aceasta, în Septemvrie, cinci ani dela moartea fulgerătoare a lui Gheorghe Bogdan-Duică. Anticipând deci comemorarea ce Ardealul o va face la timpul cuvenit marelui său istoriograf, ne îngăduim să evocăm prin câteva linii personalitatea și opera lui Gheorghe Bogdan Duică, figura aceluia ce vreme de patru decenii a stat necontenit și cu câtă vrednicie în slujba culturii românești. Gheorghe Bogdan-Duică a fost, incontestabil, cel mai mare istoric al literaturii române, cel mai desăvârșit și mai scrupulos biograf, mintea cea mai larg cuprinzătoare a trecutului nostru cul- tural. Intr’o societate ca a noastră și într'o știință ca istoriografia, în care prea puțini au venit să oficieze conduși de principiile mag- nifice ale adevărului și ale muncii creatoare și în care superfi- cialitatea este încă departe de a fi înlăturată, el a adus un spirit viu, cutezător, având un cult fanatic pentru adevăr, o uriașă pu- tere de muncă, o fierbinte credință românească, o mare conștiință de cărturar. Un erudit în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Vreme de patru decenii a muncit cu o îndărătnicie incomparabilă pe ogorul istoriei noastre literare, mereu însuflețit, niciodată istovit, devotat istoriografiei cum n'a mai fost altul și în acelaș timp, rotindu-și larg privirile peste întreaga vieață românească, peste toate problemele noastre naționale, gata oricând să aducă bogata 129 1 sa contribuție la rezolvarea lor. „Munca lui o va întâlni oricând azi, cine va cerceta domeniile în care, oprindu-se, fie și numai o clipă, el s’a dovedit stăpân."¹) Istoriograf, critic literar, ziarist, om de școală, dascăl al dascălilor, animator și organizator cultural, academician, bărbat politic, cu mai puțin noroc acesta, Gheorghe Bogdan-Duică a reprezentat în cultura românească un spirit în- drăzneț, creator, o hărnicie exemplară, o mentalitate de bene- dictin, Nici o zi pierdută, nici o zi de lene, nici o zi fără gând și fără faptă. A căzut ca un plugar trăsnit de fulgerul destinului, la capătul brazdei, într’un ogor larg. „In lumea noastră, unde mulți mor de urît, iată un om răpus de sarcina chemării" (H. Tecu- lescu). Până în ceasul morții a muncit necontenit, neobosit, scor- monind adânc înneguratul nostru trecut, adunând date, stabilind adevăruri, lămurind epoci, înălțând statui de adevăr și de lumină, marilor animatori ai vieții românești, precizând în mod indiscu- tabil contribuția atâtor scriitori și cărturari la desfășurarea atâtor acțiuni culturale și naționale. Monografiile sale asupra lui Gheorghe Lazăr, Simion Bărnuțiu, Ion Barac, Eftimie Murgu, vor rămâne pentru totdeauna modele de înaltă erudiție, de neîntrecută con- știinciozitate, de sguduitoare credință românească. Cunoștea tre- cutul cu o precizie uimitoare. II cunoștea temeinic, larg, departe, comparat. Studiile lui de istorie literară și ne mărginim aici a cita pe acele asupra lui loan Eliade Rădulescu, Grigore Alexan- drescu, Vasile Alecsandri, Mihail Eminescu, cuprind o extraordi- nară bogăție de informații, de precizări, de puneri la punct, de înfățișeri noi, unice, nescăpându-i nici un amănunt, îmbrățișând epoci întregi și învârtindu-le pe toate fețele, depănând întâmplă- rile și oamenii unul după altul, din toate punctele de vedere, pentru a reținea chiar și cele mai neînsemnate informații, așchiile, fie cât de mici, ale tuturor acțiunilor și oamenilor studiați. „In strângerea știrilor mari și mici — scrie dl N, lorga — mai ales mici, căci migala îl îmbăta de lenevie cu nesfârșitele surprinderi ce prepară, el avea aerul unui răsturnător de stânci, care le rupe și le sfarmă pentru nisipul de care caută a se folosi, fie și ca să-1 arunce în vânt. Nici o piedică nu 1 oprea în avântul cercetărilor sale. Și ce ieșea din această trudă era neașteptat de nou, stabi- lindu-se legături a căror delicateță ar fi scăpat privirii oricât de atente, a altuia" sau, cum se exprimă unul din foștii săi elevi ■- ’) N. lorga: Oameni cari au fost, voi. II, pag. 315. 130 „O masă enormă de informații și fapte sunt armonizate, stăpânite cu suveranitate absolută, stoarse de întreaga lor semnificație, cum dirijorul stoarce palpitația armonică a unei simfonii din toate ele- mentele orchestrei".') Scrisul lui Bogdan-Duică nu avea sclipiri, dar avea o logică de oțel, un laconism impresionant, un talent orar de a caracteriza oamenii și situațiile. Nu scria frumos, „nu Gheorghe Bogdan-Duică. făcea stil" (Șerban Cioculescu) dar scria limpede, adânc, temeinic, documentat și, din când în când, când subiectul îi era deosebit de drag, cu o însuflețire și cu o căldură cuceritoare. Când era mânios, când voia să înfiereze vre-un potrivnic, vreo faptă fără rost, scria aspru, dur, usturător, nu cruța și nu voia să cruțe pe nimeni. O luptă cu Bogdan-Duică era penibilă. Atăca violent, prea violent chiar, trecând peste orice sentiment, peste orice con- ’) Ion Breazu: In memoria lui Gh. Bogdan-Duică, pag. 30. 131 1* siderație. încerca în luptă o voluptate stranie. Se avânta în ea cu toată hotărârea. Lovea cu sete. 0 trăsătură esențială a caracte- rului lui Bogdan-Duică era tinerețea. Alerga pretutindeni ca un tânăr, se avânta ca un tânăr. Nu vom uita niciodată filipica ro- stită la Brașov, în Septemvrie 1933, cu un an înaintea morții sale, cu prilejul adunării generale a „Astrei". In fața unui comitet, format în mare parte de oameni bătrâni, el, Bogdan-Duică, un bătrân de 67 de ani, cerea o largă primenire, o radicală transfor- mare a secțiilor literare ale „Astrei". El ar fi vrut vieață acolo, frămân- tare, creație, muncă. O cerea aceasta cu glas de foc, cu amărăciuni multe, cu plesne usturătoare. Niciodată un tânăr din cadrele „Astrei" n'ar fi putut cere acest reviriment mai ager și mai încruntat ca Bogdan- Duică. Și tot la o adunare a „Astrei", la Târgu-Mureș, în 8 Sep- temvrie 1934, cu puține zile înainte de a muri, făcea Bogdan Duică această însuflețită confesiune națională: „Entuziasmul este pârghia de rezistență a unui popor", înfierând pe cei căzuți în marasm.' Cu o asemenea fire nu e de mirare că Bogdan-Duică avea în • rândurile generației sale atâtea vrăjmășii, multe din ele neîmpăcate, silindu-1 să-și risipească în lupte inutile un timp așa de prețios. E însă datoria noastră, a celor tineri, cari, stând departe de om, departe de toate veremențele sale și cunoscându-i numai fapta, numai sufletul de aur turnat într'o operă de granit, să-l înălțăm pe piedestalul de lumină, de unde nu se va mai coborî niciodată. E cea mai fericită temelie a monumentului de bronz, ce Ar- dealul va ridica, mâine sau poimâne, la Brașov, la Sibiu sau la Cluj, aceluia care a fost Gheorghe Bogdan-Duică. Un omagiu al Moldovenilor pentru Gheorghe Bariț (1843) de Ion Breazu. S'au împlinit, în anul trecut, 100 de ani de când Gheorghe Bariț a început să publice la Brașov Gazeta Transilvaniei și Foaia pentru Minte, Inimă și Literatură. Două expoziții retrospective, organizate, una la București, de cătră Acaeemia Română, iar alta 132 la Cluj, de cătră Biblioteca Universității, au comemorat acest eveniment Un volum omagial este pe cale de a apare la Brașov. Despre Aurel Mureșianu, al treilea redactor al Gazetei, dl I. Geor- gescu ne-a dat o interesantă lucrare. Poate nu se va lăsa prea mult așteptată nici monografia întâiului redactor, a neobositului risipitor de lumină și încredere în destinul neamului, Gheorghe Bariț. De mare folos va fi cercetătorului bogatei lui activități co- respondența, depusă la Academia Română, din care regretatul Gh. Bogdan-Duică a publicat o parte în foiletonul Tribunei Po- porului din 1903, Academia nu este însă singura instituție căreia Bariț și-a dăruit arhiva. Câteva din scrisorile primite de el se află în Biblioteca Centrală dela Sibiu a „Astrei", asociație, căreia fostul ei secretar și președinte i-a purtat o statornică și vie dra- goste. Din acest depozit dăm la iveală documentul de mai jos, deosebit de semnificativ pentru rolul panromânesc al foilor bra- șovene : „Domniei Sale Domnului profesor G. Bariț, redactorul foilor române din Transilvania Domnule, Gazeta și foae(a) ce au văzut lumina vieții lor politice supt auspiție prea măritei împărății austriace, care cu părintească bună- voință și cu pronis (?) îndreptează cătră scop soarta tuturor națiilor și, în urmare, a Românilor, încredințați de Cel prea înalt scip- trului ei patriarhal — aceste foi supt pana rădacției Domniei tale, fondatorul lor, dintru început au știut a răspunde cu înțelepciune la propozitul preafix a încunoaște Românilor în adevărate colo- ruri, parte cursul (?) interesilor politice, atingătoare mai vârtos de dânșii, parte a le împărtăși articole, prea cât privitoare la lumi- narea minții și 'nbunătățirea inimei, preatâta cătră înaintare(a) literaturii și a limbii românești, încât publicitati(a) și literatura ro- mână au aflat în foile Domniei tale un organ zelos și prea fo- lositor. SuBscrișii, mișcați de un sentiment recunoscători(u) cătră tot insul ce confăptuește spre înaintarea culturii și a moralității și, prin urmare, și cătră persoana Domniei tale, întemeetorul și ți- itorul acestor foi, atât de interesate Românilor, află mulțumire a 133 înfățișa a lor stimă ce au cătră un bărbat ca Domnieta, și, cu prilejul acestii manifestații, noi, Moldovenii, trimitem și alăturatul inel, simbol prețuirii ce facem meritului Domniei tale. Suntem confrații Domniei tale Iași, Octobre 1843. Moldova". (ss) Lupu Balș,Mihail Cantacuzin, I. Săulesco, profesor, Ar- hidiacon Meletie Istrati, Mateiu Buchuș, A. Coradin, Protosincelul Neofit Scriban, Teodor Râșcanu, Teodor Stamati, Petru M. Câm- peanu, doctor de filosofic, Dr. Vârnav, Dr. Diaconovici, Petru Brăesco, profesor, D. Pop, D. Guști, profesor, S. Albineți, pro- fesor, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Damaschin Bojincă, juriscon- sult Statului, A. Costinescu, Nieolae Istrati, căminar. începutul revoluției din 1848/49 în jud. Alba de Dr. Vasile Bologa. (Urmare). înainte de a se decide lupta dela Cricău în 29 Oct, 1848, cum s'a arătat mai sus, Ungurii călăreți mereu dădeau târcoale pe lângă Cricău, unde începuse a se orândui tabăra Românilor de sub Munții Apuseni, Trimiteau fel și fel de iscoade și spioni, ca să afle câte ceva despre așezarea și mișcările Românilor din acea tabără și din jurul ei. Așa a venit o iscoadă și în Geoagiul de sus, comună vecină ca la 8 — 10 Km, dela Cricău, în împrejurările următoare, Intr'una din acele zile, cătră finea lui Oct. 1848, câțiva Ro- mâni din Geoagiul de sus, petreceau la un vecin al lor, Văsilia Boancăi, la cea dintâi casă în capătul din jos al satului, în dreptul curții domnești a Contelui Andrăssy. Povestiau și glumiau, cum e obiceiul la Români și mai sorbiau câteodată tulburel dintr'o oală ce aveau la ’ndemână, că în toamna anului 1848, spuneau oamenii, că a fost un vin foarte bun. Deodată aud, că o ceată de călăreți s'a oprit în cale, la 10 —15 pași de ei. In grabă toți au ieșit în cale, afară de unul, ca să vadă ce-o fi și asta și au stat de vorbă cu călăreții. Din vorbă 'n vorbă, călăreții întreabă dacă e liniște prin sat, dacă nu sunt străini pe aici, ș, a, Intr'aceea sosește în cale și vecinul care rămase în casă, Teodor Beldean, cu un hârboiu plin de vin și cum acesta era cam vesel întrerupse cu vorba sa pe cei din cale, zicând cam apăsat: „Ho, ho, jupâne, că țara-i cu Domn!" 134 Atâta i-a trebuit, că un călăreț numai decât i-a pus pistolu'n piept și cu un foc l-a doborit la pământ Ceilalți vecini, fără nici o armă ’n mână, s’au risipit la ale lor, iar călăreții s’au întors, fără a ’ndrăzni să meargă mai departe prin sat Aceasta a fost cea dintâi vărsare de sânge în acest ținut Teodor Beldean, omul cel bun de inimă, care le-a ieșit în cale cu un vas plin de vin, a adus cea dintâi jertfă pe această vale a Geoagiului. Neuitată să-i fie pomenirea! După două săptămâni însă, Ungurii au tăbărît din nou asupra comunei Geoagiul de sus, într’un număr cu mult mai mare. Au dat foc satului în mai multe locuri, au luat vite și au făcut mare pagubă sătenilor, cari s’au refugiat în toate părțile și mai ales în păduri spre munte. In aceste zile de groază și de spaimă, preotul locului Nicolae Repede, a scăpat odată ca prin minune din primejdia vieții. El avea grad de căpitan, la început, apoi maior în tabăra română. Ca atare trebuia să cerceteze adeseori unitățile vecine de sub con- ducerea sa, pentru legătura și instrucția cuvenită. Cu un asemenea prilej a simțit, că e urmărit de Unguri. Pe dealul de cătră Cetea 12 călăreți unguri adulmecau pașii lui. Preotul avea un cal alb și un argat lângă sine, tot călări, unul din credincioșii săi din Geoagiul de sus: Ștefan Tecșa zis Candurea și văzând că Un- gurii se prea apropie, la o așezătură, unde nu putea fi văzut de Unguri, a dat calul său argatului, care a sburat apoi cu amândoi caii în sus la păduri, iar preotul Nicolae Repede, a cotit-o la dreapta ca la 2—300 pași și s’a ascuns în Râpa Stiteștilor, sub o piatră mare în adâncul prăpastiei. Râpa și astăzi se poate vedea deasupra satului cu uriașa ei adâncime. Așa a dispărut din ochii lor și a scăpat cu vieață. Oameni n'au ucis de astădată, dar cele săvârșite păn’ acum au fost deajuns, ca să nu mai cunoască margini poporul în furia și turburarea sa, Păn' aici năzuința poporului era mai mult să se apere, să se susțină ordinea legală în țară, siguranța vieții și averii oamenilor. Acum însă, după atâtea provocări barbare, omor, foc, jaf, în întreg jurul Aiudului, era deplin îndreptățit și poporul român, să-și ia și el o satisfacție pentru atâtea batjocuri și suferințe. Aceasta a și urmat în scurtă vreme, întâi la Aiud, în 8—9 Ian. 1849, apoi la Abrud ș. a. Despre cea dela Aiud dăm încă aici o scurtă orien- tare, apoi vom încheia de astădată. * • * In Aiud era concentrată toată puterea Ungurilor din județul Alba, pe teren cultural, administrativ, politic, militar, etc. Aici s’a înființat*și cea dintâi gardă națională a Ungurilor, care năvălia mereu prin satele române din jurul Aiudului și se dădea adeseori în excursiile sale și la vărsare de sânge, ca să intimideze popo- rația dela sate. 135 Așa a urmat măcelul dela Mihalț, Micojlar, Geoagiu, Măjinaᵣ ș. a. Poporul trecuse acum prin atâtea cruzimi sângeroase, că a putut să vadă în deajuns, că nu mai e glumă. Și când a văzut toate acestea, n'a mai stat la îndoială, s’a înarmat cu grăbire, s’a organizat pe ținuturi, făcea exerciții militare în fiecare sat și în câteva săptămâni s’a înjghebat o armată considerabilă sub condu- cerea lui Axente, cu centrul în Blaj. O parte din această armată de sub poalele Munților Apu- seni, trecuse și prin botezul focului în lupta dela Cricâu, termi- nată cu biruință din partea Românilor, In ziua de 29 Oct, 1848, când s’a terminat lupta dela Cricău, a sosit și Avram lancu la Alba lulia cu armata Moților săi. Ar- mată impunătoare, care inspira mai multă teamă în cetele duș- mane decât armata imperială. După câteva zile lancu a plecat cu armata sa spre Cluj, După el îndată a plecat din Alba lulia și armata imperială, ca împreună să spulbere armata ungurească din Cluj, care se con- centrase acolo și se întăria amenințător. In acest drum al său a întâlnit lancu în Vințul de sus pe preotul martir dela Mesentea, Vasilie Pop, care se ’ntorcea dela Cluj sdrobit și schinjuit, după ce scăpase din închisoarea călăilor săi de acolo. Armata ungurească din Cluj încă, n'a așteptat sosirea lui lancu și a armatei imperiale, ci s’a retras la Ciucea. Acolo s'a întărit cu puteri nouă din părțile Ungariei și în 20 Decemvrie și-a măsurat puterile cu armata imperială, pe care a înfrânt-o în lupta dela Ciucea și Gârbău, Armata austriacă s'a întors apoi sdrobită dela Ciucea, a trecut peste Cluj și nu s'a oprit pănă la Aiud. Aici a rămas pănă în 1 Ian, 1849, Generalul armatei, Wardener, s’a bolnăvit pe drum, în retragere și a murit în Alba lulia în 31 Dec, 1848, Armata sa, după ce a odihnit puțin în Aiud, a plecat la Alba lulia în 1 Ian, 1849 și a luat cu sine 19 fruntași Unguri din Aiud, ca ostateci, îndată ce a plecat armata din Aiud, viceprefectul Prodanu din Măjina, a ocupat orașul imediat sub stricta sa comandă și a admoniat Ungurii, să fie credincioși împăratului, precum au jurat și să influințeze asupra conaționalilor lor dela Turda, ca să înce- teze cu omorurile între Românii din acel ținut, altcum aceeași pedeapsă se va aplica Ungurilor de aici, iar consilierii orașului trebuiau să se prezinte în fiecare zi înaintea lui, ca să-i raporteze despre cele petrecute în oraș. Ungurii s'au conformat, dar au cerut voie să țină o adunare poporală în 4 Ian, 1849, Prodanu a aprobat aceasta și nu-i opria să și părăsească orașul, care doria. In adunarea lor au hotârît Un- gurii, să roage pe Colonelul Br. Egloffstein din Turda, să-i scape 136 de sub persecuțiile Românilor, In ascuns însă voiau să roage pe vestitul lor Colonel Czecz, ca să-i elibereze de sub teroarea Ro- mânilor, A doua zi a și plecat o delegație la Turda, Dar înzădar, Czecz nu le-a putut veni în ajutor, sub cuvânt, că are ordin dela Generalul Bem, să nu se miște dela Turda, pănă nu va primi ordin. In situația aceasta, când armata ungurească biruitoare dela Ciucea, a reocupat Clujul și Turda de unde putea să înainteze în tot momentul spre Alba lulia, ceea ce era ținta lor supremă, Axente cu armata sa de 8—9 mii de oameni, postați în jurul Blajului la o distanță de 50 — 60 Km, dela Cluj, nu se putea să stea nepă- sător, Era dator să facă tot posibilul, dacă nu mai mult cel puțin, să împiedece înaintarea dușmanului dela Cluj, pentru care Aiudul, cu previziunile sale bogate ar fi fost un cuib foarte bine venit și de reculegere și de fortificare. Planul lui deci, ca să atace și să desarmeze acest cuib al Ungurilor, era mai mult decât logic și bine justificat, Pentrucă în războiu, nu se operează numai prin glontele armei, ci foarte adeseori și prin nimicirea și distrugerea mijloacelor de luptă, alimente etc. ale dușmanului. Lui Axente i s'au făcut multe observări, mai ales din partea adversară, că a lăsat poporul în furia lui, să atace un oraș, care a făcut act de supunere. Da, pe față așa era, în taină însă, pu- rurea uneltiau și pururea apelau la conaționalii lor din tabăra dela Turda, ca să vină asupra Românilor. Axente a văzut situația, a înțeles interesele poporului său și credincios misiunii sale, a lucrat cu iscusită prevedere. In 7 Ian, 1849, a plecat cu oastea sa dela Blaj și a înaintat în aceeași zi, pe țărmul stâng al Murășului în sus, pănă la Ciumbrud lângă Aiud. De aici circulau apoi puternice patrule între Aiud și Vințul de sus, linia Turda, înainte de a pleca Axente în această expediție, în Blaj s'au petrecut următoarele lucruri: Un cărăuș din Aiud (Gânya I,), care ajutase în 1 Ian, la transportul armatei austriace în retragere, a sosit acasă în 5 Ian. și spunea în public, că în Blaj Axente a declarat în fața lui, că peste trei zile va preface Aiudul în cenușă. Și alții povestiau astfel de știri, în Aiud și înafară de Aiud, Un joc apoi al sorții. In Blaj, în 2 Ian, 1849, s'a dat o cină în onoarea delegației române sosită din Țara românească, ca să facă încercare la Kosuth pentru 6 alianță între aceste două popoare în interesul păcii și li- bertății lor comune, O încercare zadarnică, precum știm de mai târziu, Cătră sfârșitul acestei mese însă, pe la orele 12 din noapte, a sosit un cursor dela Sibiu cu o scrisoare sigilată dela Comanda 137 Generală a Armatei imperiale, adresată Prefectului Axente. Cu- prinsul scrisorii în liniamente generale a fost: „Armatele ungurești au ocupat Clujul. Ținta lor e să atace Cetatea Alba lulia. In acest scop Aiudul ar fi un razim pu- ternic pentru armata dușmană. Din motiv strategic deci, trebue nimicit acest oraș. Executarea acestui lucru se încredințează pre- fectului Axente,..“ (Op. c., pag. 230). Axente a supus chestiunea discuției celor prezenți și rezul- tatul a fost, că din cei 33 prezenți: 8 au votat contra executării, iar 25 pentru. Și trebue să credem, că la această discuție au luat parte și membri delegației române din București, ori cel puțin au asistat ca oaspeți. Adevărul scrisorii de sus s'ar putea, eventual, controla la ar- hivele din Blaj. Ajunge acum să știm, că Axente a plecat în 7 Ian. 1849, în expediția amintită contra Aiudului și nu a făcut aceasta numai din îndemnul său, ci din încredințarea Comandei Generale a Armatei Austriace, în interesul obștesc al țării și al poporului român în deosebi, care avea multe de răfuit cu Aiudul, atât din trecutul său cât și din revoluția actuală. In 7 Ian, seara Axente era în Ciumbrud, peste Murăș dela Aiud, iar oștirea sa era găzduită în satele din apropiere. In 8 Ian. a trimis un grup de oșteni în Aiud, să pregătească încvartiruirea armatei, care a rămas și a doua noapte în satele vecine. Peste noapte însă, în 8 spre 9 Ian. 1849, pe la mizeul nopții, Românii au tăbărît asupra orașului, i-au dat foc din toate părțile și î-au alungat locuitorii. Tăiau și doborau pe cei care se împotriviau, dar cei mai mulți s’au refugiat în viile și în pădurea din apropiere. Pănă ’n ziuă însă, tot orașul a fost ars și pustiit. Cronicarul ungur amintit, descrie astfel o scenă din învălmă- șala furiei poporului, ce s'a deslănțuit aici și anume: „In Casa Ordului Minorit s’au retras 3—4 sute de refugiați, intelectuali și din popor, amestecați. Multe femei și bărbați s’au imbrăcat în port românesc. Aici au năvălit românii în 9 Ianuarie între orele 8—9 dimineața. In mulțimea îngrămădită au dat întâi câteva împușcături, apoi s'au aruncat asupra nenorociților cu lănci și drugi de fier. Multe femei au leșinat și în starea aceasta le luau banii și vestmintele, apoi desbrăcate și desculțate, cu trupul sân- gerând de rane, unele cu copil mic în brațe, le alungau din ca- mere mai întâi în curte, apoi în piață, ca acolo să degere și să piară. Aici preotul gr, cat,¹) din Geoagiul de sus, Nicolae Repede, ) Nu a fost gr. cat. ci gr. or., adică ortodox-român. Ungurii confundă adeseori confesiunea preoților noștri. Eu am avut fericirea să-l cunosc pe acest erou, din copilăria mea, că mi-a fost unchiu, frate al mamei mele. A fost un bărbat voinic, cum rar se găsesc. Atlet în puterea cuvântului, iubit și venerat de poporul său. La bătrânețe și-a cumpărat o casă în Teiuș și acolo a trăit in liniște, retras in sânul familiei sale, lângă ginerele său M. Dancea, pănă prin anii 1876/77. — Ad perpetuam rei memoriam !... 138 conducea prăpădul și omorul. Preoții Ladislau Czirjek și Antoniu Viskoczi, îmbrăcati în ornate bisericești, rugau pe Repede în nu- mele lui Dumnezeu și a tuturor Sfinților să înduplece poporul său la o purtare mai umană. De asemenea îl ruga Starețul, plin de răni și de sânge. Preoții cădeau la picioarele conducătorului acestor bandiți (?) și stând în genunchi cerșiau milă și 'ndurare. La el alergau femeile, îi sărutau mânile și cu lacrămi de sânge îi cereau milă și scăpare. Dar n'a folosit nimic. Repede cu sabia într'o mână și c'o măciucă ’n cealaltă, se primbla tăcut în sus și ’n jos prin camere și a dat curs liber acestui potop îngrozitor*', (Op. c., pag. 236), Cetitorul va aprecia, dacă e fără patimă scrisă aceasta scenă. Din spusele părinților noștri, n'am putut afla asemenea amănunte. Dar e posibil, ca în deslănțuirea furiei poporului să se fi ivit și astfel de scene. Pagubă ireparabilă e, că în potopul acestui foc a ars și vechea bibliotecă a Colegiului reformat din Aiud, din care multe cărți folositoare vor fi pierit atunci. Furia poporului e incalculabilă. Ea niciodată nu cunoaște margini, durere!... Au fost cazuri însă, știm pozitiv, că preoții noștri s'au expus cu primejdia vieții lor proprii, ca să contenească furia poporului turburat, să nu se mai verse sânge. Unul dintre aceștia a fost preotul Antoniu Pop din Geoagiul de sus, care în noaptea fatală amintită mai sus, a apărat cu pieptul său bărbătesc pănă n ziuă un grup de doamne refugiate într’o pivniță de groaza acestui potop, ca să nu fie sfâșiate de furia poporului. Pentru aceasta faptă loială, preotul Antoniu Pop, pănă cătră sfârșitul vieții sale (1885 86) a primit în fiecare an câte doi porci de îngrășat pe Crăciun, drept recunoștință dela Familia Lengyel din Aiud, care locuia pe te- renul unde s'a clădit mai târziu Palatul Prefecturii Județului Alba, astăzi Cazarma Vânătorilor Armatei Române. Aceasta se poate verifica și astăzi, prin sătenii mai bătrâni din Geoagiul de sus. Asemenea cazuri au fost adeseori în acele învălmășeli, așa, că exagerările cronicarului de sus sunt gratuite. Istoricul ungur spune, că 800 de oameni ar fi căzut jertfă în această învălmășală înfricoșată. E exagerat acest număr, fără în- doială. Dar oricare ar fi fost numărul jertfelor, numai regreta putem asemenea pierdere. Dezastrul însă a fost un greu memento pentru armata ungu- rească dela Cluj, care nici nu s'a mișcat curând din poziția ei de acolo. * ♦ ¥ Drept încheiere las să urmeze încă un mic episod din 1848/49, precum mi l-a povestit un bătrân unchiu al meu: Nicolae Bolog a Meleiîtei (f 1921), om de toată onestitatea, care a luat parte în campania dela Kdnigrătz în 1866, iar în 1848/49 era hăiat de 9 ani și a văzut cu ochii săi cele ce mi le-a povestit precum ur- mează aci: 139 „Primăvara în 1849, când au venit Ungurii în Geoagiul de sus, strigau străjile din coasta de cătră Cetea: „Fugiți, că vin Un- gurii f‘‘„. Mama se dusese la moară, la vale, eu eram acasă cu soră-mea Ioana, tătăișa Sofia ‘) și o fată a lui „Piroș", Soră-mea m'a trimis la moară după mama, iar ea a plecat cu celelalte să fugă de Un- guri, lăsând ciubărul cu haine spălate dinaintea casei. Când am ieșit cu mama din moară, ca să fugim și noi, iacă dinaintea noastră trei Unguri. Mama m'a prins atunci de mână și mi-a zis: „hai, dragul mamei, dacă ne omoară să ne omoare pe amândoi". Dar nu ne-au făcut nimic și am venit acasă. De acasă am luat ce am putut, mie mi-au pus două spete de porc peste umăr, ca desagă, ca iară să fugim. Când am ieșit din casă să plecăm, iată că venia alt rând de Unguri, care aduceau cu sine pe vecinul nostru Juncan Melentea. Pe acesta îl întâlniseră Un- gurii fugind de pe hotar pe la „Scărișoara" și l-au întrebat că unde merge. El le-a zis: fug oamenii de Dumneavoastră și ne rămân casele pustii, iar alții ne risipesc tot ce avem. Ungurii au venit cu Juncan Melentea pănă la casa lui, lângă noi și au cerut să le aducă un vas cu apă. Juncan s’a dus la vecinul Constantin Beldean să le aducă vas cu apă, că la el acasă era o lance după ușă și se temea să nu o găsească Ungurii, La vecinul era o pușcă după ușă. Dar Ungurii n'au intrat în casă, că de-i găsiau înarmați, îi împușcau. Așa au scăpat. Ungurul a și zis lui Juncan: că îi poate mulțămi lui și săbiei lui, că de era altul, ar fi mort. Eu cu mama am luat-o la deal. Alt rând de Unguri încă au luat-o la deal pe „Cratu" și au ajuns pe la „Curături", în fața cărora eram noi ascunși într'o colibă. Pe „Calea Paroștei" spre „Curătura Horei" au întâlnit pe Gerasim al Mesiei, care era cu o teleagă. Lui Gerasim nu i-au făcut nimic, încă i-au dat o pă- reche de opinci de păr, dar teleaga i-au rostogolit-o pănă în părău. Pe dealul dela „Chicerea" străjile strigau mereu și Ungurii n'au trecut părăul, unde eram noi în colibă. Au trecut apoi și s’au întors iarăș pe „Cratu". Ungurii cari au trecut prin sat au zis, ca să lucre oamenii, că dacă nu, la iarnă n'avem ce mânca, nici voi, nici noi. Atunci am luat Paștile la păduri, la Polhac Maftei cătră munte, Paștile le-a sfințit popa Fantea, în biserica cea unită de pe vale. Când le slujia, mereu ieșiau afară, să vadă dacă nu vin Ungurii, In biserica din jos nu era nimeni, S’au risipit toți. Un- gurii au luat treptele dela turn, să nu se mai poartă sui la clopote". *) Sofia n. Repede (f 1902), mama scriitorului acestor rânduri. 140 Acestea sunt spusele bătrânului martor ocular din 1848/49, din care se vede atât de limpede chinuitul traiu al poporului român din Ardeal în zilele crâncene ale acelei revoluții. Risipiți în toate părțile, prin păduri, prin păraie și răstoace, întocmai ca pe vremea invaziunii popoarelor barbare din stepele Asiei, „Nici de casă-și căuta și soartea și-o blăstăma,,." Și această teroare barbară a ținut multă vreme, primăvara întreagă din 1849, pănă în vară, când armatele Țarului 400 mii de oșteni, veniți în ajutorul Habsburgilor au îngenunchiat cu desăvârșire orgoliul acestui popor neastâmpărat de pe pustele Ungariei, Cu acestea închei partea întâi a evenimentelor mai de seamă din revoluția dela 1848/49. Voiu continua, poate, la alt prilej și cu a doua parte din frământările grele ale poporului român din acele zile, în care se va cuprinde și strălucita izbândă dela Abrud a vitejilor noștri Moți, de sub conducerea neuitatului erou al nea- mului Avram lancu. Și dacă prin aceste informațiuni voiu fi con- tribuit câtuș de puțin la orientarea generațiilor viitoare cu privire la îndatoririle noastre comune pentru cultul patrimoniului strămo- șesc, mulțămirea va fi deplină. Sibiu, 12 Februarie 1939. 141 Îndrumări culturale. Manifestații artistice la sate de I. Agârbieeanu. Intre problemele rezervate activității culturale a „Astrei" la sate și după încredințarea ei în executarea Serviciului Social în cele trei ținuturi din Ardeal și Banat, — rămân manifestațiile ar- tistice la sate. Pe acest teren „Astra" are o tradiție îndelungată și rămâne cea mai chemată instituție pentru păstrarea tradițiilor și pentru intensificarea manifestațiilor artistice în satele noastre, Intre acestea au intrat pe primul plan și în trecut corurile și teatrul sătesc. Poporul român, atât de bogat în creații artistice, în zestrea artei poporale, e adânc sensibil și la manifestațiile artei culte. Așa că acestea, pe lângă bucuria și plăcerea estetică, pot ajunge ele- mente prețioase de educație a poporului. Am voi să stăruim puțin asupra unor manifestații dela sate care au mai mult un caracter religios decât cultural, dar care, pe lângă puțină grijă și îndrumare pot îmbrăca și un caracter artistic. Sunt procesiunile religioase care se fac în diferite timpuri ale anului. Astfel sunt, în fiecare sate procesiunile la câmp, de obiceiu la Ispas sau la Rusalii, pentru binecuvântarea pământu- rilor; procesiunile la hotar când se fac rugăciuni când e secetă mare sau ploi periodice îndelungate; procesiuni la hramul cutărei biserici sau mănăstiri; la o cruce de pe hotar, la un izvor cu faimă; procesiunile de fie care an din Vinerea mare, la prohodul Domnului; procesiunea din noaptea învierii, etc. Afară de două-trei sărbători mai mari nici când nu parti- cipă mai mulți săteni la slujbele religioase decât la aceste proce- siuni. Ele sunt foarte agreate de sufletul poporului. Lipsa dela ele e socotită ca o greșală deosebit de grea, Făcându-se pentru un scop comun, în care se cuprinde și scopul individual al fie- căruia, omul vrea să-și dea contribuția lui la rugăciunea comună. Oricine știe că la aceste procesiuni vin și bătrânii și copiii sa- tului, Că toți sunt îmbrăcați de sărbătoare, cu ce au mai bun. 142 Două elemente lipsesc insă acestor participări în mase la slujbele religioase, care le-ar putea înălța și valoarea estetică și pe cea religioasă. întâiul este lipsa de organizare a procesiunii. Credincioșii merg claie peste grămadă, de-avalma. In frunte sunt oamenii cari duc praporii, urmează preotul în odăjdii, cântăreții și apoi vine mulțimea. Organizația „Astrei" din fiecare sat și-ar putea lua asupra sa însărcinarea să organizeze procesiunea. Aspectul ei estetic ar crește dacă după preot și cântăreți, ar urma în rânduri copiii de școală, băieții, fetițele, apoi tineretul necăsătorit după vârstă și după sex, bărbații și apoi femeile în rânduri compacte și disciplinate. O astfel de organizare i-ar plăcea în primul rând însuși po- porului, care e sensibil la orice aspect estetic. Ar contribui și la solemnitatea procesiunii, la creșterea religiosității. Procesiunile s'ar schimba în adevărate manifestații sărbătorești. Al doilea element care lipsește cu prilejul lor este cântarea frumoasă. Toate aceste procesiuni se fac în cântecul diecilor de strană. De obiceiu nu cântă numai diacul, numai cei ce au gla- suri bune, ci li se alătură și alții — cari nu au voce și nu cu- nosc bine încă cântarea bisericească. Diacul îi lasă bucuros să cânte, pentrucă drumul ține lung și singur ostenește ori răgușește. Astfel disarmonia glasurilor însoțește de obiceiu aceste pro- cesiuni. Cu totul alt aspect ar avea ele și altă impresie ar face asupra celor din conduct, dacă s’ar cânta alternativ: diacul cu cântăreții buni, corul copiilor de școală unison sau pe două voci, corul adulților sau a tineretului. Câteva cântări usitate la astfel de prilejuri, le-ar putea învăța chiar toți sătenii, care în drumul până la țintă, ar cânta cu toții. Și aceasta nu numai cu prilejul procesiunilor ce se fac la țarine, ci la pelerinajele dela hramuri sau mănăstiri, în Vinerea mare sau în noaptea învierii. Cu prilejul procesiunilor la mănăstiri, la Nicula bunăoară, unde merg anual zeci de mii de credincioși, întâlnești pe toate drumurile grupuri de bărbați și femei, cu steaguri, prapori sau icoane în frunte, care cântă pe niște melodii imposibile și niște texte de vers foarte slabe. 143 „Astra" ar putea, prin concurs, să achiziționeze cele mai bune versuri religioase pentru toate procesiunile; să le încredin- țeze unui bun compozitor român pentru a Ie înzestra cu o me- lodie simplă dar plăcută și prin concursul membrilor săi din or- ganizațiile sătești să le distribue poporului. Câteva melodii simple ar putea fi învățate cu ușurință prin mijlocirea învățătorului din sat sau altui intelectual care se pri- cepe puțin la muzică. Ca unul care am trăit la sate și am participat la astfel de procesiuni mi-am dat totdeauna seama cât de mult ne lipsesc aceste două elemente estetice : organizarea lor și cântarea armo- nioasă. Prin delăturarea acestor două lipsuri sunt încredințat că aceste procesiuni obișnuite, — pe care nu trebue să le creeze nimeni, fiindcă sunt spontane dintr'o străveche tradiție, — ar avea o valoare religioasă și educativă neasemănat mai mare decât o au azi 'și ar ajunge și mai populate. Ar ajunge un puternic -factor de recreație spirituală, prin latura lor estetică. Nu ar fi fără folos nici o organizare a procesiunilor dela în- mormântări și introducerea corului și aici. Și cu aceste prilejuri la noi lumea merge grămadă. Iar cântarea diacului sau încetează de tot, sau se aude un simplu mormăit. Nu-i mirare că lumea vorbește, ba mai și râde, căci în grupuri prietinești, cum merg de obiceiu, oamenii ușor se încurcă în povești. Se trezesc abia la popasuri, când preotul citește câte-o Evanghelie. Am văzut că e deajuns ca un grup de copii sau de tineri, să cânte „un verș", în vremea procesiunii pentru ca tot publicul să meargă tăcut, ascultând. Nu s'ar întâmpina, cred, mare greutate, pentru a se ajunge și aici la un aspect mai estetic și la o cântare mai frumoasă. * * * Organizațiile locale ale „Astrei" vor trebui apoi să se îngri- jească de înființarea de coruri permanente bisericești, coruri care ar putea da și festivaluri poporale cu cântări naționale dintre cele mai simple, mai ușoare. Chiar și numai un cor unison cu elevii școlii primare, e bine primit de popor și determină o mai bună cercetare a bise- ricii. O știe din experiență oricine a trăit sau trăiește în satele românești. 144 Pe vremea școlilor confesionale, când învățătorul era de obiceiu „cantor-docent", adică și învățător și diacul satului, copiii noștri învățau mai bine și mai intensiv cântarea bisericească. Corul unison, sau chiar pe două voci, al elevilor se putea auzi în multe biserici din Ardeal, Era și un interes al dascălului să aibă un ajutor permanent lângă strană, dar mai era și o mândrie a lui. Azi situația s'a schimbat. învățătorul nu mai e și cantorul satului. Unii nici nu știu cântările bisericești, alții merg rar la biserică. Pe deasupra învă- țătorul e încărcat cu o mulțime de alte îndatoriri extrașcolare: premilităria, străjeria, Serviciul Social. Ni se pare că pentru în- ființarea, organizarea și conducerea corurilor sătești „Astra" ar trebui să organizeze cursuri pentru țăranii tineri, cu știință de carte, cu voce bună, unde să fie introduși în știința notelor și a elementelor principale de conducerea unui cor. întors în sat cursistul, cu ajutorul comitetului și a organi- zației locale a „Astrei", ar putea purcede în organizarea corului sătesc, mai ales în răstimpul de toamna până primăvara. Dacă actuale liturgii puse pe note sunt în general prea grele pentru țărani, ele fiind destinate în primul rând publicului cult, „Astra" ar putea încredința pe unul din compozitorii noștri ta- lentați, să pregătească două, trei liturgii simple, ușor de învățat, dar armonioase, care să fie împărțite corurilor sătești. Cu un conducător din sânul lor, instruit totuși suficient, cu un element permanent în sat la conducere, credem că existența corurilor ce au luat ființă ar fi mai asigurată decât a acelora care având de conducător pe învățător, se desființează îndată ce el pleacă din sat. E limpede că valoarea corurilor sătești nu se epuizează în plăcerea estetică a celor ce se ascultă. Ele contribue la creșterea increderii sătenilor în ei înșiși, la augmentarea mândriei și a con- știința naționale, la ordine, la disciplină, pe lângă împrejurarea că ar aduna la biserică mai multă lume. 145 2 Cunoașterea satului prin Câminul Cultural — Rânduri pentru un Muzeu al satului — de Al. Dima. Noul instrument al acțiunii culturale la sate creat prin în- țeleaptă lege a Serviciului Social — Căminul Cultural — urmează a îndeplini o seamă de misiuni de care am mai avut prilejul a ne ocupa aci. Ni se pare însă că n'am subliniat în deajuns o la- tură esențială a obiectivului său și anume: Căminul Cultural ca prim organ de cunoaștere a realității sociale în raza căreia ac- țiunea sa se desfășoară. Găsim această problemă de o importanță deosebită fiindcă avem impresia că ființa noii instituții a fost unilateral înțeleasă ca un instrument exclusiv practic de ridicare a satelor, ceea ce nu corespunde exact misiunii sale. Căci practicul se leagă desă- vârșit cu teoreticul în concepția Căminului Cultural alcătuind ca trupul cu sufletul o singură și indestructibilă unitate. Nu poți săvârși nici o reformă a societății rurale înainte de a o cunoaște și ca atare nici Căminul Cultural nu poate purcede la lucru fără a recunoaște terenul ce urmează a fi cucerit. Mai precis vorbind, cunoașterea și acțiunea se împletesc laolaltă sau merg paralel sprijinindu-se reciproc. Căminul Cultural trebue să activeze cu- noscând și să cunoască activând. Cei care de multă vreme se străduiesc la „Astra" în această direcție în cadrul vechiului Cerc Cultural au învățat de sigur din practica acțiunii lor, adevărul de mai sus. 0 revenire asupra lui e totuși necesară pentru noii con- ducători ai Căminelor Culturale, dar și pentru acei care supra- prețuiesc acțiunea în dauna operei de cunoaștere a mediului în care lucrează. De asemeni chiar pentru cei cari trăiesc adevărul de mai sus, propunerile ce urmează îi privesc întru cât ne în- găduie a atrage atențiunea asupra unei noui laturi a problemei; Căminul Cultural nu are a pregăti numai terenul pentru acțiunea culturală efectivă, ci și drumul cercetărilor monografice în satele în care Institutul Social de Cercetări al României sau Regionala lui Clujană vor trimite echipe științifice. * * * Căminul Cultural — așa cum este conceput — adăpostește în primul rând dispensarul satului. E deci locul tămăduirilor tru- pești, dar cum acestea nu se pot săvârși fără cunoașterea bolilor, 146 prima lui preocupare va fi opera unei inventarieri sanitare am spune, așa cum de altfel a izbutit de mult „Astra“. O întreagă muncă teoretică va depăși însă pura preocupare de însănătoșire a oamenilor. Fișele individuale vor trebui adunate, centralizate, clasificate, reportate la procentaj etc. și se va obține astfel sta- tistic fizionomia biologică a locului în care Căminul Cultural ac- tivează. Pe baza ei se va putea începe opera de asanare, dar ea va alcătui și primele date ale viitoarei cercetări monografice. Când echipa Institutului Social va sosi la fața locului, se va găsi în fața unui material mai de mult strâns, va avea să împlinească numai lacune și pe deasupra va simți siguranța că datele ce i s’au oferit, sunt exacte odată ce formează rezultatul unei observări mai în- delungi. Cum e de nădăjduit ca numărul medicilor la sate să crească mereu, munca aceasta de cunoaștere biologică se va realiza în codițiile cele mai bune. Cercetarea situației biologice nu e însă numai o problemă pur medicală, ci cu mult mai mult. Ea ridică dintr odată și din toate părțile, o mulțime de astfel de întrebări printre cari cea dintâi se referă la cadrul natural în care se află situat satul. Că- minul Cultural va trebui deci să cerceteze numai în linii mari firești, condițiile geografice ale locului. învățătorul va năzui să aducă aci primele contribuții folositoare. O hartă a satului, care există în școlile primare dar care trebue amănunțită în ce pri- vește relieful, apele, clima întregului ținut ce încadrează satul, va împodobi negreșit încă din prima lui încăpere, pereții Căminului Cultural. O hartă economică apoi cuprinzând bogățiile locului, calitatea și cantitatea pământului arabil, a vegetației, a apelor, a subsolului, poate fi fără mare greutate schițată de cărturarii sa- tului ca o introducere la fixarea științifică, geografică pe care echipa monografiștilor cu un aparat mai vast de cercetare o va realiza în cele din urmă. Dar vieața satului e în mare parte și creațiunea timpului, a istoriei. Tradiția alcătuiește — după cum se știe — o putere covârșitoare, o forță vie, care se rostește în fiecare clipă, un factor de acțiune ce nu poate fi niciodată îndeajuns de prețuit. Pe cât să facă drumul întreg din automobil în automobil, dacă au noroc cu șoferii binevoitori, pe care au să-i întâlnească. „In țara aceasta de dimensiuni mari,... în care rapiditatea transportului ajunge o necesitate vitală, nu se refuză aproape niciodată acest serviciu. America a transpus automobilului supra- viețuirea vechilor legi ale ospitalității". * 184 Jubileul unei reviste: Nr. 100 din „Satul". O revistă bine redactată, cu tot ce poate interesa pe un țăran luminat și nu numai pe acesta, ci și pe conducătorii satului, este vrednică de laudă, mai cu seamă dacă ajunge la o miezuină (100 de nu- mere), de unde poate privi cu satisfacție înapoi. O astfel de re- vistă (de „literatură și cultură pentru popor", se spune în subtitlu) este „Satul", condus de dl Andrei Udrea. Greutățile ce le-a întâmpinat au fost multe și însemnate — dar pe toate le-a învins, încât astăzi, când apare numărul festiv,, cu colaborarea multor scriitori, profesori, ingineri-agronomi, me- dici-veterinari și personalități marcante ale vieții culturale, dar și cu scrisul de mulțumită a zeci de țărani, cari au câștigat pe urmei revistei (zeci — în locul miilor de țărani cetitori —) se cade să aducem prinosul laudei directorului și soților săi de redacție. Aceasta cu atât mai mult cu cât revista n'a înțeles să trimită pe reprezentanții ei să ceară pomană, pe la Ministere, înregimen- tându-se în șirele partizanilor cu periuța, ci a perseverat pe că- rarea apucată, scriind respicat și cu elan tot ceea ce poate con- tribui la ridicarea satelor. Cum scrie directorul: „Problemele sătești studiate și des- bătute în aceste foi: legea agriculturii, a viticulturii, administra- tivă, a drumurilor, a asigurării agricole, electrică la sate, pro- bleme religioase, naționale, școlare, culturale, agronom comunal, primar sătesc, cămine culturale și multe altele, au trezit interes, chiar sub vechile partide politice. Apoi îndrumări de sfaturi de sănătate, de agricultură cu toate ramurile ei, păduri, vii, pomi, creșterea și îngrijirea pasărilor, vitelor, albinelor, tălmăcirea le- gilor, literatură, monografii și tot ce interesează vieața satului,, au fost atât de folositoare, încât roadele se cunosc". Numărul 100 este într'adevăr un „număr sărbătoresc" (Martie 1939). Ilustrații și desene reușite completează articolele prețioase» Abonamentul este așa de mic, încât fiecare comună, fiecare țăran se poate abona. Pentru plugari și elevi 60 Lei, pe un an întreg (12 numere). Pentru funcționari și orășeni 80 Lei. Pentru cămine culturale, școli primare, rurale și străinătate 100 Lei. Pentru primării rurale și școli agricole 200 Lei. Redacția și Administrația: București III. Bd. Cpt aviator V. Craiu Nr, 13. 185 O carte cu povești. Colecția de povești „Smei și Zâne" de Mihail Lungianu este o prețioasă contribuție la „Cartea Sa- tutui".¹) Autorul este un priceput mânuitor al penei, care a fost premiat de Academia Română, pe drept cuvânt, de câteva ori pentru colecțiile de folklor. Poveștile de aici nu le va fi aflat în forma lor actuală din gura poporului, de aceea nici n’a ridicat informațiile trebuincioase în acest caz — contribuția d-lui M, L. este evidentă, dar această contribuție este în consonanță cu tonalitatea și cu spiritul pove- știlor poporale. Smeii „Dinți Rari", „Sgardă de câine", „Gușă de aur", Feți frumoșii, cari îi răpun, „Muma pădurii", „Maica Vineri", „Fata din Flori" dela marginea pământului, ciobănașul, care are un fluieraș de alun, de cântă cu el — joacă toate, „Fecioara toată aur" ș, a,, ș. a,, figuri de prin basme, sunt toate bine prinse, redate — unele cu o putere de evocare, ce îți aduce numele lui Creangă pe buze (Harap Alb). E vervă de povestaș sfătos, harnic. Stilul, de cele mai multe ori, când nu e prea încărcat, este vrednic de un bun scriitor. Multe și frumoase expresii diminutive, pline de grație, de drăgălășie: „prânzcior, cotecior, sănătoșel...", apoi jocuri de cuvinte: „atuncea, atuncean, atunceanică",... c'o fi, c'o păți, c'o face, c’o drege... goală-goluță... lasă-mă, bădie, pe mine cu lăile-bucălăile (cu oile la stână). „Fir-ai al trandafirului!" menește mama pe copilașu-i, în pântece. — „Să te vinerească muica (binecuvinte, ca Sf. Vineri)," „Fecioara-i ruptă din veș- nicie!" „Scumpetea mea (agrăire!)". „Să te văz, când ’oiu vedea pe ștrăbunica!" etc. Nu e aici locul să se facă analiza din punct de vedere etno-psihologic al basmelor acestora — e destul dacă se scoate în relief setea după frumos, după eufronie, apoteozarea blân- deții, a milei — care, ca o iarbă a fiarelor, potolește certurile, inimile omenești. Lupta după ceva absolut, ideal, de Frumos și de Bun, se dă și în aceste opere, ca în cele mai de seamă pro- duse ale compozițiilor muzicale sau literare ale compozitorilor și autorilor de marcă. Câteva citate, din multele câte s'ar putea aduce: Fund. Cult. Reg. „Principele Carol“. Nr. 22, 30 Lei. 186 O Zână „nu mai ieșea pe lumină, ci doar în întunericul adânc al miezurilor de noapte făr' de lună și 'n pâclele zilelor de vară, când razele soarelui făceau să străluce laptele (lacului), ascunzând ivirea ei.“ Eroul își alege cal și arme : „Băiatul însă pace, să se 'ntoarcă din hotărîrea lui. Cercetează el prin grajd, moșmonește prin că- mară, cotrolește 'n tot locul. Nu găsea ce-i cerea inima lui. Când a dat să iasă pe scări, s'a 'mpiedicat la ușă d'o lacră veche, urîtă. A izbit'o cu piciorul, necăjit. Și a sărit cât colo harabaua, sunând în ea sunet de fier vechiu. Era cămașa înzăoată a tatălui. A luat-o, a șters-o, a lustruit-o. Mai brichisind ici-colo a dat în pivnilă d'o geoarsă de paloș, rupt la vârf, strâmb, mâncat de rugină. Cum l-a zărit, a pus mâna pe el. Se mai învârte apoi prin curte, dă un ocol grădinii, trece prin buruieni, peste gră- mezi de gunoaie. La un loc, într’o tufărie de scăeti, a dat peste o horomie de cap răpciugos, slab de puteai să-i atârni traista și spada de șolduri. L-a apucat de urechi și l-a tras de câteva ori. Și unde mi s'a sculat grație ’n sus, mi s'a scuturat de trei ori și mi s'a ’nfiripat din el o mândrețe de șoiman, de i se scurgeau flăcăului ochii, uitându-se ’ntr'una la el. L-a hrănit, l-a cercelat și l-a ’ntăcămat". Viersul unei fete „s'auzea până hăt departe, purtat cu dra- goste, cu răsfăț, pe aripile lui de vântul hăndrălatec". „Și iată că, dintr'atâta plointe (ploaie), s'a fost împânzit o apă mare, năpraznică". „Fata din flori era mângâiată... de vraja cotropitoare a să- rutului, se socotea așa de fericită, de simțirile pământești ale dragostei, strop de nemurire, rupt din Dumnezeire". Veselie: .,. și pe dată s'a ’nfiripat gurluit vesel de hulub, chemându-și frații văzduhului la praznicul bogat al bucuriei, Sburase ’n pașii călătoarei, n'o slăbise din ochi. Se oprise și el la staul, A poposit în pae și la auzul goangelor, a fâlfâit dea- supră-i; semn că ’ndurarea pământească o 'nsoțea în pribegia amară și ’n chinurile fără nume. Dintre toate păsărelele au făcut ochi mari rândunelele. Și unde mi s'au pus p'un ciripit nepotolit, trezind pe ciobani, de i-au făcut s'alerge, să vază minunea. La ziuă au prins vestea ciocârliile. Și ele au dus-o ’n gungurit mai departe, în zări largi și ’n slăvi nebănuite. Și, purtat de vânt și 187 de priveghitori, a ajuns hăt-colo, pe unde rătăcea un tânăr aprins la față, trudit de mult umblet, căutându-și iubita..." Cine știe să descrie astfel are darul povestirii. Autorul mai intercalează în decursul poveștilor versuri în formă poporală (odată chiar și din G. Coșbuc — Fire de tort și din baladele pop. ale lui Miron Pompiliu), aducând astfel și mai multă vioiciune. La sfârșit un dicționăraș de „cuvinte și ziceri mai puțin obiș- nuite", cu explicări. Aici ar mai fi trebuit însemnate și altele, ca d. e. șăliște, hodolane. Ilustrațiile de Lena Constante, în parte reușite, unele cu fi- guri în poziții prea chinuite. H. P.-P. Pentru constituirea Cercurilor culturale ale Astrei și Cămi- nelor Culturale în cadrele Serviciului Social, Comitetul Central în- trunit în ședința din 3 Iunie c., a întocmit formularele de procese verbale de mai jos, cari au fost trimise unităților pentru completare cu datele necesare autorizării de funcționare. Cercul Cultural „Astra** Model I. Comuna...................... Județul..................... Ppooes-uerbal Astăzi.............în ziua de . . . a lunii...........din anul ..... subsemnați! locuitori din comuna......................... județul...............după ce am ascultat cuvântul dlui. . . . . ........ delegat al Despărțământului județean al „Astrei" ..................despre scopul „Asociațiunii pentru literatura și cultura poporului român", declarăm următoarele: 1, împărtășim crezul „Astrei" și ne înscriem ca membri activi ai ei, 2. Am luat cunoștință de cuprinsul statutelor și regulamen- telor „Astrei", înțelegând să ne supunem într’u totul prevederilor cuprinse în ele. 188 3, Constituim un cerc Cultural al „Astrei" în localitatea noastră, alegând următorul comitet în fruntea lui: Președinte............... Vicepreședinte .......... Secretar................Casier ..................... Bibliotecar . , ........ , Controlor ................ Econom............................................... Membrii în comitet................................... Membrii în comitetul de control...................... 4. Hotărîm următorul program minimal de activitate a cer- cului . ............... ................................ . . . Cu organizarea tineretului în cadrele organizației „Astra" Șoimii Carpaților, încredințăm pe Dl . . . . . ......... . . . De încheiere declarăm solemn că vom lucra din toate pute- rile noastre pentru prosperarea Cercului Cultural „Astra", ai cărui membri devotati vom fi de azi înainte, obligându-ne să respectăm cu sfințenie și să îmbogățim patrimoniul lui moral și material. Dept, care am încheiat prezentul proces-verbah Președinte: Membrii: „Astra“ — Serviciul Social Modei ii. Căminul Cultural............. Satul......................... Comuna........................ Județul....................... Oficiul Poștal................ Ppoees*uerbal Astăzi............. . în ziua de ... a lunii......... . . , din anul........subsemnați! membrii ai Căminului Cultural ai „Astrei" din comuna...............județul . .......... . ne-am întrunit în adunare generală în localul ... . ... . cu scopul de a întemeia în localitatea noastră un Cămin Cultural. In prezența Dlui................... delegatul Căminului Cultural județean, care a prezidat adunarea, ni s'a cetit și explicat Legea Serviciului Social precum și instrucțiunile de aplicare a ei 189 prin „Astra", și le-am găsit că răspund nevoilor, intereselor și năzu- ințelor noastre. Din discuțiunile urmate și lămuririle date, am hotărît să în- temeiem un Cămin Cultural, care propunem să lie numit................. , . . .........din următoarele motive............. Hotărîm ca sediul acestui Cămin să fie în localul din ...... Fixăm cotizația anuală de Lei ..... pentru intelectuali și Lei..........pentru țărani, care se va achita în rate lunare de Lei..........resp. Lei ..... Procedând la alegerea Sfatului Căminului, potrivit art. 45 și 46 din Instrucțiuni, am ales următoarele persoane ......... Tot potrivit art. 46 din Instrucțiuni, propunem următoarele persoane, pentru a fi numite în Sfat de către conducerea Ser- viciului Social. ................................................ In conformitate cu art. 10, punctul 3, aliniatul 2, din Legea Serviciului Social și cu art. 47 din Instrucțiuni, propunem ca di- rector al Căminului cultural pe Dl....................de ani . . . având studiile............. de profesiune.................... . pentru următoarele motive:.............. ..................... In conformitate cu punctul 47 din Instrucțiuni, am hotărît, ca biroul Cercului Cultural al „Astrei" să fie în același timp și Biroul Sfatului Căminului Cultural și anume: Președinte Dl............. ........... ....... de profesiune . ............................. Vicepreședinte Dl................... de profesiune .............. Secretar Dl ...... . ......... „ „ ........... , , Casier Dl............................. , „ „ ............ Cotrolor Dl.............„ ........ Bibliotecar Dl „ „ ........... Econom Dl............. „ ........... Luând în discuție proiectul bugetului pe anul .... scadent la 31 Decemvrie .... am aprobat bugetul prezentat în anexă în ... . exemplare, a cărui sumă la venituri, egală cu cea a chel- tuielilor este de , .... . Lei, Potrivit art 18 din Instrucțiuni am hotărît următorul program minimal de lucru al Căminului nostru............................. In baza celor de mai sus și potrivit art, 9 din lege și art. 21 din Instrucțiuni, Biroul va interveni pentru acordarea cuvenită autorizației de funcționare. Cu începere dela data acestei aprobări, Căminul Cultural va beneficia de toate scutirile și drepturile cu- 190 venite Căminelor Culturale ca organe de aplicare ale Serviciului Social, Drept care am încheiat prezentul proces-verbal, în , exemplare, cu toate actele conexe, pe care le înaintăm Căminului Cultural județean pentru a le da cuvenita îndrumare. Președintele adunării generale (delegai al Căminului Cultural): Președintele Cercului Cultural „Astra". Membrii Comitetului „Astrei": Bibliografie. Tabloul cărților primite pentru „Transilvania": 1. „Din Trecutul Românilor Timișoreni", Aurel Cosma. 2. „Sonete", G. Tudoreanu. 3. „Ore", poeme, N. F. Costenco. „Jocul Cuvintelor", Matei Alexandrescu. „Pentru Stat", H. H. Stahl. „Noua Constituie a României", Lascarov Moldovanu. „Dacoromâna", voi. IX. 1936—1939, „Școli și Cursuri Țărănești în anul 1937—1938", „Livezile și Grădinile Satului", P. G. Stănculescu. „Câmpul și Islazul", „ „ „ „Dela noi din Basarabia", Gh. V. Madan. „Chipuri din Săcele", Gh. Moroianu. „Oameni și Așezări", Din țara Moților, M. R. Paraschivescu. Tabloul revistelor și ziarelor primite pentru revista „Transilvania": 1. „Acțiunea Cooperațiilor", București, Nr. 8 —9—10—1939 2. „Arhiva", Iași, Nr. 1—2 —1939. 3. „Cele trei Crișuri", Oradea, Nr. 1—2, 3—4—1939. 4. «„Convorbiri Literare", București, Nr, 1, 3, 4—1939. 5, „Cultura Creștină", Blaj, Nr. 1—2, 3—4—1939. 6. „L'Europa Orientale", Roma, Nr. I,—II., III.—IV.—1939, 7. „Făt-Frumos", Cernăuți, Nr, 1—2—1939. 191 8. „Gazeta Cărților", Ploești, Nr. 11-12, 13-14, 15-16, 17-18. 9. „Gregorianum", Roma, Nr. I.—1939. 10, „Hotarul", Arad, 1—2, 3. 11. „L'Homme Libre", Paris, Nr, 8172—1939. 12. „înnoirea", Arad, Nr. 10—14—1939. 13, „Izvorașul", Bistrița-Mehedinți Nr. 11-12-1938, 1-5-1939. 14, „Luceafărul", Timișoara, Nr. 1—2, 3—5—1939, 15. „Neamul Românesc", pentru popor, Nr. 4, 6, 7-12-1939. 16. „Nepiink es Nyelviink", Szeged. Nr. 4—12—1938. 17. „Orientalia Christiana Analecta", Roma, Nr. 112, 18. „Ramuri", Craiova, Nr. 1-4-1939. 19. „Răsăritul", București, Nr. 1—6—1939. 20. „Revista Pădurilor", București Nr. 3—4 — 1939. 21. „Revista Științifică V. Adamachi", Iași Nr. 1. 22. „Revista Teologică", Sibiu, Nr. 4-6. 23, „Revista Satul", București, Nr, 100—103 1939. 24. „Satul și Școala", Cluj, Nr. 7 -8—1939, 25. „Scânteia", Cluj, Nr. 1—3—1939. 26. „Sic Cogito", Cluj, Nr. 2—5—1939. 27. „Speranța", Orhei, Nr. 2—3—1939. 28. „Timocul", București, Nr. 3—4—1939. 29. „Tribuna Noastră", Cluj, Nr, 19—24—1939. 30. „Viața Basarabiei", Chișinău, Nr, 1 — 5—1939. 31. „Viața Creștină", Cluj, Nr. 12—1939, 192