
                TRANSILVANIA




BULETIN de TEHNICĂ A CULTURI



Nr. 6







ANUL 66 NOEMVRIE-DECEMVRIE


193!


a


SIBIU


549

Anul 66. Noemvrie—Decemvrie Nr. 6.


            TRANSILVANIA


(Buletin de tehnică a culturii.)



Din aetiuitatea altor societăți culturale.




    „Liga culturală" și fundațiunile
    prof. N. lorga

de Ion Sibianu.

     Următor hotărârii mat de mult luate și prin eare ală-
turi de propria noastră activitate culturală, înțelegem să
însemnăm de asemeni strădaniile ee s’au ivit și pe alte
meleaguri, în cadrul societăților surori, astăzi mat ales când
noutle încercări de mai sistematică organizare a puterilor
spirituale au nevoie de cunoașterea contribuțiilor trecutului,
ne propunem a arunca — cel puțin o palidă lumină — asupra
freamătului de vieață pe eare l-a trezit în conștiința româ-
nească, ueehea „Ligă culturală¹¹.

     Motivele pentru eare alegerea noastră s’a îndreptat în
această direcțiune, sunt multiple. E — mal întâiu — cum
observam mai sus — dorința de a da cuvenita atențiune
mișcărilor culturale ale trecutului într’un moment în eare
se pregătește viitorul, căruia îi sunt necesare — fără îndoială
— cel puțin amintirile capacității de entuziasm de altădată,
entuziasm fără de eare cel mai desăvârșit plan al prezen-
tului nu s*ar putea realiza. Și „Liga culturală" a avut feri-
cirea să cunoască, să provoace, să crească flăcările celui
•mai intens și pur entuziasm. Lipsită pe de-a’utregul de spi-


34?


1

ritul funcționăresc ee seacă isuorul oricărei actiultățl spi-
rituale, „Elga“ a fost — eu toată flinta ei — o manifestare
a celei mat autentice strueturi culturale.                _____

       Dar „Liga* mai are și alte și mat importante drepturi
la recunoștința noastră. „Asoetațiunea* ca exponent eul-
tural al Ardealului, nu poate prețui în-de-ajuns contribuția
acestei societăți întru pregătirea sufletească a râsboiului
eliberator, întru trezirea conștiinței naționale șl dincoace
și dincolo de Carpațt. Suflul ei înviorător s’a resimțit pe
toate meleagurile acestui Ardeal, suprem ideal și sclipi-
toare culme către eare ochii înflăcărați de vis ai celor de
dincolo, au privit totdeauna.

       Din punctul de vedere al propagandei culturale apoi,
între „Asoeiațiune” șt „Ligă“ au fost totdeauna eele mai
cordiale raporturi de sinceră colaborare. încă din Fe-
bruarie 1919, „Astea" a proclamat în Congresul el general,
conlucrarea paralelă eu „L'ga". lată atâtea motive ee ne-au
îndemnat să-i închinăm aceste rânduri, în care am vrea
să vibreze toată adânca noastră prețuire șl toată recuno-
ștința ee-i datorăm.

*
* *

       Nu intră firește în intențlunea noastră, încercarea de
a întreprinde un istorie complet al activității „Ligii cul-
turale “ dinainte și de după răbboiu. Amtntlm numai în ee
privește prima ei epocă antebellică, ee admirabilă contri-
buție a adus la opera de cunoaștere a suferințelor Româ-
nilor robiți, de propagandă în fața unei lumt întregi pentru
dreapta noastră cauză, de pregătire sufletească a întregirii
neamului. Fapta ei a fost atât de cuprinzătoare și hotârî-
toare, încât fără de ea un strălucit capitol al istoriei na-
ționale dinaintea răsboiului, n’ar putea fi înțeles.

       Dar ceea ee ne impresionează șl mai mult, e des’gur
capacitatea ei de adaptare la noul mediu al spiritualității
românești de după răsbotu, ale eărui probleme morale și
naționale s’au oglindit eu profeție relief în atâtea din cu-
vântările președintelui „L’gti" ee a ș’iut — eu fraza sa in-
spirată — să dea expresie desăvârșită noilor noastre nevoi
sufletești. In congresul din 1920 al „Ligii", ținut la Râm-
nieul-Vâleei, dl prof. N. lorga, a exprimat misiunea pre-


348

zentă a societăților culturale eu atâta justeță, încât nu ne
putem opri de a reproduce un pasagiu mai cuprinzător al
discursului său:

      „E de neuoie însă ca acestui trup al nației românești
să i se dea sufletul eare se cere, eăei, dacă Mântuitorul
a venit, candelele nu erau pline, neftind destule fecioarele
eele înțelepte și totuși, din marea milă a lumii, care iartă
toate greșehle, minunea înfățișării dumnezeiești nu nt-a fost
refuzată.

      ,Auem nevoie de acest suflet pentru tofi.

      „Pentru eel de sus, parte înstrăinati prlntr’o creștere
greșită, parte îndreptau, din lipsa vieții de familie, spre
ambiții proaste șl lăcomii brutale, parte Ispitiți de acele
plăceri ușoare care, repetate fără să se poată schimba
esența lor, nu satisfac decât naturile animalice, parte, în
sfârșit, lăsate fără îndreptare de lipsa totală a unei edu-
eațit naționale de Stat și, ee e mat trist, deprinși a vegeta
într’o Indolentă orientală, fără a simți măcar lipsa acelei
scântei divine eare singură dă un preț vieții omenești.

      „Pentru eel de jos, din vechea țară liberă, priviți, după
eea mai impură tradiție fanariotă, ea simpli sprijinitori, eu
punga și eu brațul, eu arma șt eu sângele, ai unei țări
eare nu și-ar avea nlei o datorie față de dânșii deeât aceia
de a-i menținea într’o ordine al cărei principiu moral nu
există pentru conștiințele ațipite încă ale celorlalți.

      „Pentru mulțimea de Români, aparținând clasei mun-
citoare în ateliere șt fabrici, cari nu pot fi numai alipiți la
România, ci se cuvin a fi și încălziti în sufletele lor de
focul veiret străbunilor, întreținut eu sfințenie de aceia cart
au rămas sub eoperișul ocrotitor al independenței națio-
nale. Pentru toți aceia cari, deșt apăsați până ieri, sau
tocmai de aceia, aduc o energie luptătoare pe eare trebue
să știm a o preface, din dușmană a Statu ul, cum t s’a
eerut să fie sub regimul străin, în prietenă activă șt devo-
tată a unei vieți a spiritului românesc, fără eare noul Stat
însuși n’arji deeât o trecătoare iluzie a capriciilor unei di-
plomații, firește schimbătoare în intențiile, interesele și pla-
nurile el.


349


1*

       „Pentru atâția străini, numărându-se eu milioanele, cari,
în noua formațiune politică, numită după noi șl nu după
numele lor, eum era eea de teri, nu pot fi reținuți prin le-
găturile Indisolubile ale eonolngerllor decât atunel când,
pe lângă dreptatea, neapărată, a Statului Imparțial, pe lângă
o sănătoasă uieață economică — el neauând, ea noi șl da-
toria de a se ruina pentru isbândirea unul principiu na-
țional eare nu era al lor, — șl atâta cultură reală câtă se
eere ea să nu se simtă scăauțl prin împărtășirea silită la
o formă de eiuilizație inferioară și la o moralitate publică
mai joasă.

       „Acest suflet nu l poate da însă decât voința unanimă
a unei națiuni întregi, oficialitatea fiind numai îndeplini-
toarea ei, îndatorită a nu cruța nimic pentru atingerea
scopului celui mai necesar.

       ,A trezi această uoință, a o conduce, a o corecta e
misiunea cea mal firească a societăților culturale".

       Cu astfel de entuziaste și energice gânduri, „Liga cul-
turală" a înțeles să-și continue actiuitatea șl după răsboiu
necurmat inspirată de glasul Profetului ee privea totdeauna
dincolo de orizontul prezentului, către zările nelămurite ale
viitorului.

       Felurile de manifestare ale „Ligii" au fost — șl în
această epocă — multiple. Congresele anuale ținute neîn-
trerupt din 1919 șl până astăzi, au însemnat totdeauna înalte
prilejuri de lămurire ale problemelor actualității, pe care o
minte atât de sclipitoare ea eea a Președintelui a știut să
le despice până în adâncurile lor, arcuind punți de speranțe
spre viitor. In vălmășagul luptelor politice — adesea simple
încrucișări de spade ale interesului personal —- cuvântul
de foc al profesorului N. lorga a pătruns până în conștiința
morală a neamului. „Liga" a părut atunel ea o întrupare
actuală a unei străvechi legende ee poartă în fâlfâirea ei,
destinele naționale.

       „Liga culturală" a activat însă și prin câteva secțiuni
ale ei, eare s’au arătat vrednice de impulsul centrului. Bu-
cureștii, Ploeșttt, Brașovul, Călărașii, Focșanii, Botoșanii,
Qheorghenii, sunt dintre celulele periferice despre eare
raportul pe 1935 al harnicului secretar general — dl Za-


350

harțe D. Florian — vorbește eu meritate elogii. Firește o
mat vie activitate a celorlalte secții e de dorit. Rapdrtul
mai sus pomenit aeeentutază această nevoie, dar desigur
vitregile împrejurări ale vremii taie atâtea avânturi ee altfel
s’ar fi desemnat îndrăznețe. Printre tipăriturile „Ligii";
menționăm „Neamul Românesc pentru popor*, un „Calendar
istorie național* în editura tipografiei „Datină Românească",
ee s’a bucurat de multă încredere din partea publicului;
preeum șl eâteua inleresante proiecte, precum continuarea
eoleeției „Cartea bună*, o „Antologie a literaturii uniuer-
sale* în două-trei volume ea și publicarea unei „Istorii na-
ționale pentru poporul românesc* ee va fi scrisă chiar de
dl N. lorga.

      Intru cunoașterea țării, a luat ființă un „Oficiu știm*
țific de turism al Ligii culturale*, eare a și organizat o reu-
șită excursie în capitala Moldovei și o alta în scopul vizi-
tării mănăstirilor din Bucovina, a avut loc în cadrul ser-
bărilor Congresului din 1935 al Ligii.

      Nu s’a neglijat nici culturalizarea cartierelor din orașe
aleătuindu-se pentru ele, o trupă de teatru eare a dat un
mare număr de reprezentații pentru școli, cazărmi, atenee
populare șt alte societăți în București șt alte orașe. Uri
puternic instrument de cultură e de asemeni Biblioteca
Ligii, despre eare Raportul din 1935 utilizat de not în cu-
legerea datelor, ne spune eă s’a îmbogățit numai în ultimul
an eu 500 volume.

      In enumărarea rodnicelor fapte de mai sus, ne-am
referit numai la anul de activitate despre eare se vorbește
în darea de seamă din 19, 20 și 21 Mai 1935 a Congre-
sulul Ligii. Spațiul nu ne îngăduie să îmbrățișăm șl vieața
anilor preeedenți, cari și-au desvoltat însă activitatea cam
în acelaș fel. Ceea ee mal suntem însă obligați să elogiem
aci, e faptul coordonării eu freamătul cultural al Ligii a
celorlalte instituții create și însuflețite de marele ei Pre-
ședinte șt eare realizează fiecare un program special al
culturalizării.

      Să cităm astfel aeea unică la noi „Școală de misio-
nare naționale și morale Regina Maria“ eu un caracter in-
termediar între cursul secundar șt Universitate și eare a

  luat ființă din inftlatlua prof. N. lorga în 1922. Instalată într’o
  veche casă boereaseă ee a crescut în 1928 prin clădirea
  unei frumoase săli de studii șl a altor încăperi ajutătoare,
  înzestrată eu o mică fermă de pasări. „Școala de misio-
  nare* a adăpostit anual între 12 șt 30 de eleue, dând până
  acum nu mal puțin de 200 absolvente dintre care o bună
  parte dinlre reprezentantele minorităților. S’a realizat astfel
  aci o înfrățire a Româncelor pe de-oparte șt a popoarelor
  conlocuitoare pe de alta, ba școala a adăpostit șt tinere
  italience, americane, rusoaice sau englezoaice.

       Să mat reținem apoi Așezământul „Ferdinand*, un mi-
  nunat loc de reculegere la Vălenii de Munte, cerut de mi-
  noritarii dornici de a cunoaște limba română șl Așeză-
  mântul „Principesa Elena*, loc de odihnă pentru studen-
  tele foste misionare — ambele eămlne, în eare educația
  sufletului mal ales desăvârșește opera instrucției școlare.

       Printre instituțiile Vălenilor să reliefăm însă acea cu-
  noscută „Universitate populară N. lorga* deschisă mai
  întâi în 1908 pentru care în 1912 s’a clădit o sală de cursuri.
  Regulat s’au ținut aci înalte și sintetice prelegeri, la a
  căror desvoltare au putut lua parte intelectuali de pretu-
  tindeni, cari au avut aei laolaltă reereere șl adâncire a
  vieții lor sufletești. In acest adevărat oraș al culturii, în
  Vălenii de Munte, munca șt entuziasmul dlul prof. N. lorga,
  au mai ctitorit o tipografie „Datina Românească*, un așe-
  zământ „Cuvântul* eu o bibliotecă adiacentă, ea șt un
  Muzeu bisericesc cu leoane vechi, cărți, haine bisericești ș. a.

       Adăugăm la generoasele fundațiunt ale Președintelui
  Ligii — „Institutul de studii sud-est europene* eare are ea
  scop studiul limbilor națiunilor dtn regiunea carpatică și
  balcanică precum șl a celor din Imediată apropiere a fron-
  tierei noastre de Nord și Est ea și apoi — îndrumarea și
  organizarea cercetărilor științifice istorice, geograf'ce,
  folhlortsttce etc. Inaugurat în 1914 eu un comitet compus
  din prof. N. lorga, V. Pârvan și G. Murgoel, Institutul ob-
  ține mal târziu șl un local propriu șl — șl alcătuește o
  bibliotecă ee are astăzi 3000 volume la eare se adaugă în
  urma donației M. S. Regelui Carol li., cele peste 5000 vo-
  lume de specialitate ale bizantinologului german August


352

Heisenberg. Dela înființare șl până azi, Institutul ține cursuri
regulate publteând mal întâi un «Buletin de l’lnstitut pour
1’ 6tude de l’Europe Sud-Ot*lentale“ șl apoi o „Reuue hlsto-
rlque de Sud-Est Europ6en“. Acelaș Institut mal sprijină
«Șeoala Română din Franța" șl „Casa Rumena N. lorga"
din Denețla.

      Ne aflăm dar, în fața unor înfăptuiri eari sunt expo-
nentul exclusiv al inițlatiuel particulare, ee a putut ctitori
școli, așezăminte, institute, universități populare, biblioteci,
dovedind cât de considerabile devin roadele ee cresc din
suflet statornic în luptă, eroic în învingerea obstacolelor,
iubitor de ideal și înflăcărat de misiunea istorică a nea-
mului său. „Liga cultura\ă“ șl toate adiacentele el funda-
țiunl, a binemeritat dela Patrie, iar profesorul N. lorga a
brăzdat șl pe ogorul culturii populare o dâră pe urma
adâncă a căreia vor avea încă de mers plugarii de mâine
al sufletului.


353

   Din activitatea „Astrei" culturale.




    Românii și minoritățile etnice la
    Rord-Vestul țârii*)

de St. Manciulea.

        Neamul românesc în decursul veacurilor a avut parte de o
   soarte, cât se poate de vitregă. Sfâșiat în mai multe unități etnice
   și teritoriale, subjugat de către neamurile mai puternice din jur,
   silit să-și închine munca și să-și sacrifice vieața unor interese și
   rosturi, cari îi erau în permanență dușmane idealului lui de uni-
   tate națională, nu e de mirare că n’a putut ține pas — în toate
   domeniile manifestărilor sufletești și materiale — alături cu nea-
   murile luminate din apus. A fost așezat în „calea răutăților“, cum
   spun bătrânii cronicari, și de aceea a fost nevoit secole întregi să
   lupte în locul întâi pentru a-și apăra ființa etnică, legată cu ră-
   dăcini adânci, înfipte în pământul provinciei daco-romane de
   odinioară.

        Lupta purtată cu stăpânii mult mai puternici decât noi s’a
   dat între unii și alții cu arme neegale, pe când aceștia dispuneau
   de toate mijloacele de desnaționalizare și nimicire, noi n'aveam
   la îndemână decât dragostea de moșia străbună și credința în
   Dumnezeul Dreptății, puteri cari ne-au susținut în luptele seculare
   și ne-au întărit convingerea, că totuși pe lângă toate greutățile, va
   avea cândva să sune ceasul izbăvirii de sub jugul strein, și pentru
   oropsitul popor românesc. In seculara încleștare de forțe dintre
   noi cei supuși și stăpânitorii puternici, mulți dintre fiii neamului,
   fatal s'au îndepărtat de marele factor etnic românesc fiind înghi-
   țiți și contopiți în massa neamurilor biruitoare. Procesul de des-
   naționalizare s'a înfăptuit îndeosebi în ținuturile de margini ale ro-
   mânismului, acolo unde puterea de rezistență era mai slabă, și unde
   neamurile streine aveau de întâmpinat mult mai puține greutăți
   în tendințele lor de cutropire etnică. Datoria cercetătorului istoric
   de astăzi este, să caute pe cât posibil, să stabilească timpul așe-


        *) Conferință ținută la Adunarea generală din Satu-Mare.


354

   zării și vechimea noastră ca popor băștinaș peste fiecare palmă
   de pământ românesc, — tocmai fiindcă avem atâția dușmani, cari
   ne contestă drepturile istorice de stăpânire asupra întregului te-
   ritoriu cuprins între hotarele țării — arătând apoi cauzele cari
   au determinat venirea și pătrunderea în mijlocul nostru, ale atâtor
   alte elemente etnice alogene, precum și influințele exercitate de
   ele asupra noastră, mai ales în domeniul desnaționalizării popo-
   rului românesc.

       Și fiindcă suntem adunați astăzi aici, veniți la cuvântul de
chemare al Astrei ardelene — puternica Asociație care a păstrat,
apărat și ocrotit până la 1919 drepturile și aspirațiile de neam șî
popor unitar, ale elementului românesc din Transilvania, — să-mi
dați voie să vă înfățișez câteva aspecte și date, asupra felului
cum s’au făcut între noi, aici, așezările diferitelor populații streine,
precum și asupra mijloacelor de desnaționalizare- întrebuințate de
către statul unguresc, îndeosebi în a doua jumătate a veacului al
XlX-lea, contra elementului românesc de pe teritoriul județului
Satu-Mare și ale celor vecine cu el.

       Populația românească în părțile NordrVestice ale țării, este
cea de baștină, aici ne-au aflat actualele minorități etnice, — venite
odată cu începutul evului mediu și până în a doua jumătate a
secolului trecut — a căror așezare a fost determinată fie de către
factorii economici, fie de către cei politici, peste teritoriul jude-
țelor Satu-Mare, Bihor, Sălaj și Maramureș, Populația ungurească,
atunci când trece Carpații, pe la sfârșitul secolului IX și Se așează
în Panonia — ținutul de astăzi de dincolo de Dunăre, — este
foarte puțin numeroasă, după evaluările istoricilor unguri contim-
porani, abia se urca la cifra de 20—25 mii de suflete, cari alcă-
tuiau întregul grup de păstori nomazi,¹) Luptele pe cari le-au
purtat cu neamurile mai vechi aflătoare în Panonia și restul șe-
sului Tisei, aveau la bază un scop exclusiv material, anume ne-
voia de a dobândi cât mai întinse pământuri bogate în pășuni
pentru turme, în pește sau vânat, și dorința de pradă și jaf, de pe
urma cărora puteau câștiga multe bogății de aur, argint și alte
podoabe, de prin târgurile și satele neamurilor aflătoare aici, și
statornice mult mai înainte de dânșii. Ungurii sub forma de pă-
stori, vânători și luptători prădalnici, au petrecut decenii întregi

       ’) Jâszi. O, A nemzeti âllamok kialakulâsa es a nemzetsegi kerdes. Bu-
dapest 1912, pg. .238,        .


355

  în ținutul de dincolo de Dunăre și numai după încreștinarea fă-
  cută sub Ștefan cel Sfânt, au pătruns pe încetul între Dunăre și
  Tisa și în stânga acestui râu.¹)

        Câmpia Tisei multă vreme nu i-a interesat pe Unguri, de-
  oparte fiindcă populațiile româno-slave stabilite aici erau pescari,
  vânători, păstori și agricultori, deci sărace și lipsite de bogății, de
  altă parte chiar factorii geografici alcătuiau aici o barieră greu de
  trecut din dreapta în stânga Tisei. Tisa și afluenții ei dinspre
  Ardeal, cu inundațiile și revărsările lor făcute anual aproape numai
  peste regiunile din stânga râului, au dat naștere la o mare de
  bălti și mlaștini, aproape cu neputință de trecut, încât omul nu-și
  putea așeza locuința decât pe suprafețe reduse și în deosebi peste
  regiunile mai ridicate, alcătuite din formațiunile diluviale și deci
  ferite de inundații?)

        Ungurii n'au fost atrași la început atât din partea câmpiei
  din fața Panoniei, cât mai ales de regiunea Ardealului vecină cu
  șesul Tisei, unde întâlneau vânatul, lemnul din belșug, și mai ales
  bogățiile minerale: aurul, argintul și sarea. Regii Ungariei în cele
  dintâi veacuri ale consolidării statului, atunci când pătrund dinspre
  Vest spre Est pe văile apelor, dinspre Tisa către Ardeal, întâl-
  nesc și în câmpie, dar mai ales în regiunile de dealuri mărginașe
  cu șesul, vechi așezări românești: „villae olachales", al căror
  număr e menționat în documente din ce în ce mai mare, cu cât
  vor deveni mai dese donațiile de pământuri făcute nobilimii și
  clerului înalt, din partea regalității cuceritoare. Așezările româ-
  nești la apusul țării se pot urmări documentar, plecând din Banat
  și trecând peste Crișana și Maramureș, odată cu începutul vea-
  curilor XIII—XIV, când apar aici, pe lângă populația satelor și
  vechile instituții de conducere: cnezatele și voevodatele.’).

        Românii din valea Bărcăului, în veacul XIV—XV, aveau ți-
  nuturi întregi populate numai de ei, servind în cea mai mare
  parte ca iobagi, pe pământurile nobililor unguri, ori erau așezați
  peste marile întinderi de moșii ale episcopatului romano-catolic


        1) Pauler Gy.: A magyar nemzet tortGnete. Budapest 1900, pg. 76—88.

        ²) Vâlsan Gh.: Transilvania în cadrul unitar al pământului românesc.
  Tr. Ban. Cr. Mar. 19,8—1928. București 1929, pg. 149.

        ³) Drăgan N.: Românii în veacurile IX —XIV, pe baza topominiei și a
  onomasticei. București 1933, pg. 231, 301, 292—294, 195—197.


356

  de Oradea-Mare,¹) Elementul românesc popula în veacul XIV, o
  serie de „posesiuni Valachale", așezate în preajma Careilor-Mari,
  iar în Crasna și Sălaj documentele arată un șir întreg de „sate
  românești",²)

         Regele Ungariei cucerește în veacul XIV, așa numitul di-
  strict: „Megessala" (Medieșul Aurit de astăzi), din mânile Vala-
  chilor „de manibus Valachorum", ocupând numeroasele sate de
  teritoriul lui, cari erau toate românești, aparținând cnezilor și voi-
  vozilor locali.³).

         Localitatea Gheroth (Ergirolt) din valea Ierului, e pomenită în-
  tr’un document dela 1241 ca loc de reședință a unui voevod român,
  iar un alt document dat de regina Maria la 1303, vorbește despre
  cnezii români din localitatea Sătmar.⁴)

         loan fiul Banului Simeon, probează cu mărturii, că voevodul
  „Bale de Szâraz-Berek" a ars localitatea Iui numită „Krassan",
  iar la 1398 poartă un proces cu Bale și Drag, pentru posesiunea
  „Tisza-Berek".

         Românii din județul Sătmarului, organizați în cnezate și voe-
  vodate erau datori la 1367, să plătească domnilor de pământ mai
  multe feluri de impozite, fie în bani.’.fie în natură,⁵)

         Dările erau adunate, din partea voevozilor dela supușii lor,
  din cari contribuții o parte era trimisă regelui, iar cealaltă jumă-
  tate forma venitul voevodului local. Instituția cnezală și voevodală,
  ca formă de conducere specific românească, s'a păstrat pe teri-
  toriul județului Satu-Mare până în veacul XVI,⁶)

         Numeroase sate românești sunt amintite în veacurile XIV—XV,
  în jurul târgului Baia-Mare, apoi pe valea Someșului, în preajma
  localităților: Seini, Medieșul-Aurit și în Țara Oașului,⁷) Populația
  românească de pe teritorul județelor: Sătmar și Solnocul de Mijloc,
  era organizată în unele ținuturi, în așa numitele: „districte româ-


         ⁴) Hetco Gy.: A Berrettyomenti român nyelvjârâs. Belenyes 191 pg. 3.


         ²) Boros I.: Relațiunile eclesiastice ale Românilor din Ungaria și Tran-
   silvania în veacul XIV. Unirea 1897, pg. 138.


         ³) Drăgan N. : op. cit. pg. 301. Boros I. art. cit. pg. 114.


         ⁴) Drăgan N. : op. cit. pg. 301.


Szirmay A.: Szatmâr vârmegye. Buda 1809, voi. L, pg. 6.


         c) Tak^cs S. : Rajzok a torok vilăgbol. Budapest 1915, voi. II, pg. 324.


         7) Csânky D.: Magyarorszâg tortenelmi foldrajza a Hunyadiak korâban.
   Budapest 1890, voi. I., pg. 493 și la capit. jud. Sătmar, Maramureș și Solnocul
   de Mijloc.


35?

  nești", asemănătoare celor ale Românilor din Banat, bucurându-se
  de însemnate privilegii, în comparație cu populația de altă limbă
  din satele din jur,¹ *).

       Maramureșul vecin, ajunge târziu — abia după 1300 — în
stăpânirea efectivă a regilor Ungariei, până atunci era socotit
numai ca „terra“ adecă pământ nesupus regelui. Regalitatea ungu-
rească a fost atrasă aici de către imensele păduri cu vânatul lor
așa de bogat și variat, apoi mai târziu de către bogățiile minerale
semnalate în acest basin, pentru exploatarea cărora regii au adus
și colonizat aci pe așa numiții „hospites" germani, și ceva mai
târziu după ei, un însemnat număr de element unguresc.

       Atunci când regalitatea ungurească începe a stăpâni efectiv
basinul maramureșan, întâlnește peste toată întinderea lui, po-
pulația românească cu organizația ei specifică, politică, militară și
bisericească. ) Voevozii români, sunt pomeniți documentar în acest
colț de țară, încă dela 1231, ca după 1300 să apară tot mai nu-
meroși, trăind în raporturi de prietenie ori de dușmănie cu regii
țării,³) Atunci când aceștia încearcă în mod ilegal să nesocotească
vechile drepturi și privilegii ale populației românești din Mara-
mureș, se produce cunoscutul conflict între rege și voevodul Bogdan,
care pentru a-și păstra neatârnarea trece Carpații la 1359, și înte-
meiază țara nouă a Moldovei, Restul Românilor rămași după ple-
carea „necredinciosului" Bogdan, își duc viața și pe mai departe,
sub conducerea acelor familii de voevozi, cari vor recunoaște su-
zeranitatea regilor Ungariei,

       Pentru satisfacerea nevoilor religioase ale Românilor din păr-
țile sătmărene și din Maramureș, în 1391 pleacă la Constantinopol,
voevodul român: Baliță și fratele său Drag, unde cer și obțin dela
patriarhul Antonie dreptul de stavropighie, pentru Mănăstirea Sf.
Arhanghel Mihail din Peri, Patriarhul prin hrisovul dela 13 Au-
gust 1391, a încredințat pe egumenul Pahonie cu exercitarea stă-
pânirii peste bisericile și preoții români din ținutul Sălajului, Săt-
marului, Ugocei, Beregului, Ciceului, Ungurașului, și până departe
în părțile Bihorului,⁴)


         Pesty Fr. : A Szoreny vârtnegyei hajdani olăh keriiletek. Budapest 1876,
pg. 40—41.


      -J Szilăgyi I.: Mâramaros ăltalânos tortenetebol (a XII—XIII, szăzad). M. 1.t.
1889, v. kirăndulăsa. Budapest 1889, pg. 22.


      ³) Drăgan N. : op. cit. pg. 376.


       ⁴) Mihali T. : Diplome maramureșene. Sighet 1900, pg. 109—111. .


358

        Regii Ungariei în repețite rânduri au ridicat, pe multe din
  familiile românești din aceste părți, la rangul de nobili, fie pentru
  vitejia dovedită în lupte, fie pentru credința și devotamentul arătat
  coroanei. Inobilarea însă a fost și începutul desnaționalizării acestei
  clase de conducători, ce se afla în fruntea poporului nostru, astfel
  încât în veacurile XIV—XV, cele mai multe familii nobile românești
  din Sătmar și Maramureș și-au pierdut caracterul etnic, atât prin
  trecerea la catolicism, cât și prin vieața pe care o duceau în
  preajma unei regalități și curți streine de interesele neamului no-
  stru, Clasa conducătoare românească în curs de câteva veacuri a
  fost cu totul maghiarizată, rămânând poporul de jos singur, scutit
  de puternicele influențe de înstreinare, revenindu-i lui rolul în-
  semnat de a duce și continua mai departe, firul și rosturile vieții
  românești în aceste regiuni mărginașe, până în zilele noastre,¹)

        Elementul românesc în evul mediu nu-și mărginește aria de
  întindere numai Ia Câmpia Tisei și regiunile de dealuri și munți
  din răsăritul ei, ci trece mai departe peste apa acestui râu, pă-
  trunzând adânc peste tot lungul Carpaților Nordici, până în Mo-
  ravia, Silesia, Galiția și Polonia.²) Nu voiu insista asupra numeroa-
  selor mărturii documentare legate de vieața neamului nostru timp
  de câteva secole în aceste părți, ci voiu pomeni numai diploma
  regelui Matei Corvinul dela 1474, acordată Românilor de pe te-
  ritoriul cetăților Arva'și Lykava, așezate sub masivul Tatra înaltă,
  unde se spune, despre noi, între altele:

        „întâi în ce privește contribuția generală a acestui regat, ei
  Românii n'au fost obligați să plătească nimic.

        Asemenea nu sunt datori să îndeplinească lucrări la cetatea
  Arva și Lykava,

        Mai departe ori ce român avea vreo pricină sau proces
  trebuia să stea la judecată înaintea voevodului, avea voie să-și
  apeleze cauza la Maiestatea noastră și la castelanii cetăților amin-
  tite mai sus.

        Asemenea pentru lucrurile lor proprii pe cari le duceau la
  târg, de vândut, ori le aduceau din târg acasă pentru trebuință,
  nu erau obligați să plătească bir, nici vamă, în afară de lucrurile
  pe cari le cumpăraseră pentru câștig,


        *) Szăzadok. 1879 pg. 720.


        ²| Rethy L. : Az olăh nyelv es nemzet megalakulăsa. N. Becskerek 1890,
  pg. 213-—214.


359

       Asemenea au avut îngăduință de a-și paște oile lor în pă-
durile cari se țin de cetățile Arva și Lykava...

       Noi toate acestea și în parte întrucât ne-au fost expuse și
relatate după adevăr le încuviințăm, aprobăm și întărim cu pu-
terea și mărturia acestei scrisori, care am lăsat să fie semnată cu
sigilul nostru inelar, întru atât numai, că numiții Români după cum
li-e datoria și de aici încolo să plătească și să îndeplinească toate
acelea, (adecă de a apăra și păzi toate drumurile de cursele tâl-
harilor, hoților și cile altor răufăcători, ei au să călăuzească ne-
vătămați pe călătorii pe cari îi vor da în grija lor castelanii cetă-
ților amintite, de câte ori va fi nevoe), pe cari și până acum
după drept și datină au fost obligați să le plătească și să facă",')
întinderea elementului românesc în evul mediu s'a făcut, pe
lângă direcția Nord-Vest și Nord-Vest și înspre Sud și Sud-Vest, Ro-
mânii ajungând până jos la Dunăre, iar alte grupuri au trecut flu-
viul așezându-se în Croația și Slavonia, cu resfirarea până aproape
de ținutul Adriaticei,* ² ³) 0 însemnată regiune de aici purta numirea
de „Parva Valahia" până în veacul XVI, iar locuitorii ei era cu-
noscuți ca „națio Valachorum",⁸)

       Regalitatea ungurească de-oparte, de alta clerul înalt și no-
bilimea țării, ajunge în evul mediu, până prin veacul XV, să stăpâ-
nească pe baza sistemului feudal, toată câmpia Tisei și Ardealul, Noii
proprietari, din nevoia brațelor de muncă încep a coloniza, — modul
de așezare al elementelor alogene era cât se poate de primitiv —
pe lângă populația românească băștinașe, alte elemente streine,
cari în unele regiuni devin deceniu după deceniu din ce în ce
mai numeroase, până când imprimă pământului un caracter etnic
cu totul schimbat.

       Așa au fost aduși, în unele părți ale Maramureșului și Săt-
marului, sub forma de oaspeți regali, elementele germane, bucu-
rându-se de mari privilegii, îndeosebi cei cari făceau negoț ori se
ocupau, cu exploatarea bogățiilor minerale. Alături de ei apar din
ce în ce tot mai numeroase elementele ungurești, întrebuințate ca
lucrători de pământ peste marile latifundini. Documentele medie-


          Gagy E.: Az Ârvamegyei olăh telepek kivâltsâglevele. Tort. tăr. 1910,
pg. 186—198 Motogna V. Românii din județul Arva. An. lic. A. Mureșan,
1924- 1925. Dej, pg. 4—6.


       ²) Pesty Fr.: Az eltiint regi vârmegyek. Budapest 1880, voi. II., pag. 207—211.


       ³) Rethy S. : op. cit. pg. 125.


360

vale vorbind despre așezarea Germanilor în județele pomenite, îi
numesc „hospites" adică noi veniți, pe când despre Români fac
mențiunea, că ei sunt „Romani veteres¹¹.¹)

        Populația românească se bucura până în veacul XVI, de în-
  semnate scutințe și privilegii atât pe teritoriul Sătmarului și Ma-
  ramureșului cât și pe cel al Ugocei și Beregului vecin. Intre altele
  nu plăteau dările și birurile obișnuite la cari erau supuse celelalte
  populații din țară, ci erau obligați la o contribuție specială, numită:
  „vigessima ovium", sau „connus valachorum" adică darea Româ-
  nilor.²)

        Alături de populația germană venită dinspre țările din apusul
  Europei, și de cea mai numeroasă ungurească, pătrunsă dinspre
  interiorul câmpiei spre periferia ei, s'au mai așezat în evul mediu
  pe teritoriul județelor; Maramureș, Bereg, Ugocia și Ung, ele-
  mentul rutean, Coborîrea Rutenilor dinspre Galiția a început sub
  domnia lui Carol Robert, iar urmașul său Ludovic cel Mare, a
  primit în Ungaria pe Teodor Coriatovici principele Podoliei, care
  a fost însoțit de un însemnat număr de Ruteni, pe cari i-a așezat
  pe domeniile nou primite dela Muncaciu și Macovița.³)

        Infiltrarea ruteană în aceste părți nu s'a făcut în massă, ci
  pe încetul la diferite intervale de timp. Populația ruteană se co-
  bora dinspre munți, sub conducerea cnezilor, cari solicitau învoirea
  domnilor de pământ, ca să se poată așeza împreună cu oamenii
  lor, pe una ori alta din moșiile dela poalele Carpaților. Proprie-
  tarii acordau Rutenilor, pentru câtva timp oarecari favoruri, obli-
  gându-i în schimb să le muncească pământurile și să le plătească
  o serie de impozite în natură.⁴) Rutenii așezați pe teritoriul cetă-
  ților regale erau datori să contribue cu munca lor la întreținerea
  fortificațiilor în bună stare.

        Până în veacul XVI (1526), satele românești se țin lanț peste
  toată fășia de câmpie a Tisei, începând din Maramureș și până în
  Banat la Porțile de Fier,

        Cucerirea turcească care începe acum, a produs adevărate
  dezastre, pentru cea mai mare parte din locuitorii șesului. Sute


           Szilâgyi I. : art. cit. pg 22.


        ') Takăcs*S. : op. cit. pg. 296, 301, 304— 307.


        s) Hodinka A.: A Munkâcsi gor. kat. piispokseg tortenete. Budapest 1900,
  pg. 73. Szabo O. A magyar oroszokrol. Budapest 1.-13, pg. 42—43.


        ⁴) Hodinka A. : op. cit. pg. 75—77.


361

    de localități s’au nimicit pentru totdeauna, iar populația care a
  putut scăpa cu vieață, s'a refugiat din calea urgiei, spre dealuri
  și munți, unde zilele și avutul le erau mai în siguranță.

        Populația șesului din regiunile de Nord ale Bihorului, din
Sălaj și Sătmar, a fost ceva mai scutită de dezastrul nimicitor al
Semilunei, fiindcă aceste părți n'au făcut parte integrantă din te-
ritorul cucerit de Sultan, ele aparțineau fie regilor Ungariei, fie
Principilor ardeleni.

        Aceștia din urmă în veacurile XVI—XVII, au desvoltat o
puternică activitate pentru întronarea calvinismului în provinciile
de sub coroana lor. Populația românească din județele: Sătmar,
Hajdu, Szabolcs și Bihor, încă este cuprinsă în raza de acțiune a
apostolilor noii învățături.

        Sinodul calvinesc ținut Ia Debreczen în 1566, s'a ocupat între
alte chestiuni și cu organizarea bisericii române-reformate din aceste
părți, ) Câțiva protopopi demni de credință, au fost încredințați
cu vizitarea, cercetarea și examinarea amănunțită a preoților ro-
mâni din împrejurimile Debreczenului, având misiunea să-i în-
demne pe aceștia să treacă Ia calvinism, din convingere, nu de
dragul intereselor materiale, ori al sentințelor de biruri.

        Rezultatul propagandei calvine, făcute cu atâta intensitate
printre Românii părților ungurene, nu-l cunoaștem amănunțit, o
bună parte din ei au îmbrățișat totuși noua învățătură, cum rezultă
din hotărârile altui sinod dela Debreczen, ținut la 1630, când se
poruncește între altele, ca toți preoții români să fie adunați la
Oradea-Mare, unde să fie supuși unui examen amănunțit ținut în
prezența superitendentului calvin, care va putea astfel cunoaște
progresul lor, și al credincioșilor români trecuți la noua lege, )
Preoții români cari primeau calvinismul, erau scoși de sub juris-
dicția episcopilor români și sârbi, având singuri dreptul să-și aleagă
episcopi și protopopi, după normele învățăturilor calvinești.

        Sinoadele reprezentanților acestei credințe ținute în tot cursul
veacului XVII, prin diferitele centre ale câmpiei din stânga Tisei,
trimit un însemnat număr de preoți români ca „păstori" prin satele
Bihorului, iar pe alții îi numesc episcopi, ori îi ridică la rangul

        ’) Pâclișan Z.: Biserica română și calvinismul dela moartea lui Gh. Bethlen,
până la unirea cu Roma. Cult, creșt. 1922 pg. 171.

        ²) Pâclișan Z.: art. cit. pg. 177.


362

   de nobili. Clerul român trecut la calvinism și intrat în sânul no-
  bilimii ungurești, avea datoria de a propaga cuvântul Domnului
  între Români ca și „bieții Valachi să-și poată câștiga zilnic hrana
  sufletească, scoțându-i din întunerecul superstițiilor religioase să fie
  aduși la lumină".

        Principele Râkoczy întemeiază un episcopat român pentru
  părțile Maramureșului, Sătmarului și Chioarului, așezând în fruntea
  lui pe Savu Popa, cu îndatorirea să predice calvinismul în limba
  română între locuitorii acestor comitate, supraveghind deaproape
  pe preoții satelor, și îndemnându-i să-și îndeplinească cu sârg da-
  toria de apostoli ai noii învățături,¹)

        Procesele verbale ale sinoadelor calvinești, pomenesc cu nu-
  mele pe mai mulți „păstori români", cari erau conducătorii spi-
  rituali ai satelor, așezați acolo și învestiți cu depline puteri bise-
  ricești de către autoritatea sinodală. Sinodul ținut la Debreczen la
  1671 menționează „ordinări" de preoți români, iar cele dela: Csatâr
  Dioszeg și Leta-Mare, ținute la 1673, obligă sub aspre pedepse pe
  preoții români, să propovăduiască calvinismul prin satele lor.

        Propaganda calvină făcută printre Românii șesului, timp de
  aproape două veacuri, și cu mijloacele puternice de cari dispuneau
  Principii ardeleni, a avut urmări fatale pentru neamul nostru, în-
  cepând din regiunile Tisei superioare și până în părțile Szeged-ului
  mare parte din Românii cari locuiau pe teritorul județelor Hajdu,
  Szabolcs și Bihor, s'au desnaționalizat pierzându-se pentru tot-
  deauna în masa ungurească,²)

        Comitatele Bihor și Sătmar, pe la sfârșitul veacului XVII,
  sunt străbătute de alți misionari, cei ai catolicismului.

        Episcopul Munkâcs-ului losif de Camellis, pe la 1695, pro-
  povăduește catolicismul printre Românii din șesul Sătmarului, tre-
  cându-i pe cei mai mulți, cari au primit această învățătură în
  rândul Rutenilor săi.³)

        Pe lângă populația românească stabilită prin satele și târgu-
  rile șesului Tisei — din care o mare parte a fost maghiarizată —
  întâlnim în secolele XVI—XVIII, o alta flotantă, alcătuită din pă-
  storii români, cari veneau aici, cu animalele lor la vărat ori iernat,


         ) Pâclișîln Z. : art. cit. pg. 264—265


        ²) Radu I. : Istoria diecezei române unite a Orăzii-mari. Oradea, 1930,
  pg. 11—12.


        ³) Radu I. : op. cit. pg. 15.


363


2

  Mulți din ei cu timpul îmbogățindu-se, s’au stabilit Ia sate, dar mai
  ales în orașe. O conscriere a orașului Kecskemet dela 1559, spune
  că pe teritorul acestui centru urban, se aflau mai multe cirezi de
  boi grași, ai căror proprietari erau români¹.)

       Actele orașului Hajdu-Nânâs dela 1699, înșiră între proprie-
  tarii de case și turme, deasemeni pe mai mulți Români.

       Procesele verbale redactate în XVII, în diferite ședințe ale
  sfaturilor orășenești ținute în: Debreczen, Kecskemet, Tokay și
  Eger, tratează de multe ori problema Românilor din aceste părți,
  cari au devenit așa de numeroși, încât puneau pe gânduri autori-
  tățile locale. Procesul verbal al sfatului orășenesc din Debreczen,
  redactat la 26 Aprilie 1627 spune „Sârbilor și Românilor să nu
  le fie permis a cumpăra sau a-și face casă, nici Ungurilor să le
  vândă, ci ei să locuiască în bordee, ba nici bordee să nu-și facă
  mai mult",²) Dispoziții și procese verbale cari tind să oprească
  năvala și pătrunderea elementului românesc în spre orașele câmpiei
  Tisei, se găsesc redactate și mai înainte. Elementul românesc din
  județele: Bihor, Hajdu și Szabolcs — alături de Unguri și Sârbi —
  a îndeplinit și diferite servicii militare, angajat, fie în solda Prin-
  cipilor ardeleni, fie în cea a regilor Ungariei, Principele Ștefan
  Bocskay, pe care haiducii, — acești soldați liberi cari luptau pe
  plată l-au ajutat în diferite răsboaie, i-a colonizat în veacul XVII,
  în următoarele localități: Kallo, Nânâs, Dorogh, Varjas, Hathâz,
  Vâmos-Percs, Sima și Vid. Numărul celor așezați de el în aceste
  centre, a fost de 9254 suflete, cărora l-a dat pământ arător și
  loturi de case.

       Intre acești soldați liberi, se aflau pe lângă Unguri și Sârbi,
  un însemnat număr de Români, cum rezultă din diferitele con-
  scrieri ale orașelor haiducești din veacul XV!!!³.)

       Haiducii români și-au păstrat, chiar aici, în inima câmpiei,
  naționalitatea lor bine distinctă, — cum rezultă din șematismele
  episcopiei rutene de Munkâcs — până la începutul secolului XIX.
  De acum înainte apar tot mai rar ca o populație deosebită de
  cea a Ungurilor, trăind amestecați și încercuiți clin partea ace-


        ’) Takâcs S. : op. cit. pg. 280.

        -) Takâcs S. : op. cit. pg. 260.

        :ⁱ) Takâcs S.: op. cit. pg. 269. Komâromy A. A szabad hajduk tortenete
  vonatkozo leveltări kutatâsak. Budapest 1898 pg. 17.


364

  stora, s'au desnaționalizat cu totul, statisticele de mai târziu tre-
  cându-i pe toți în rândul elementului unguresc.

      Regiunile Nord-Vestice ale țării cuprinse între Crișul Repede,
Bărcău, Ier, Someș și Tisa în veacul XVIII, vor fi supuse unor
mari prefaceri etnice, ca și Crișana și Banatul, Acum începe pă-
trunderea elementului unguresc dinspre interiorul șesului tot mai
adânc spre periferia lui, căutând în această înaintare văile râu-
rilor, unde era pământul cel mai bun arabil, apoi coborîrea ele-
mentului rutean tot mai înspre Sud, dinspre poalele Carpaților și
stabilirea lui prin satele de azi ale județului Sătmar, precum și
colonizarea Șvabilor în șesul din jurul celor două orașe: Satu-
Mare și Careii-Mari,

      Românii formau în adevăr, în cele dintâi decenii ale vea-
cului XVIII, majoritatea populației în județele Satu-Mare și Ma-
ramureș, Cornițele județului Satu-Mare la 1761, caracterizează
astfel populația de sub oblăduirea lui, vorbind despre mișcările
religioase „atât de puternic sunt înficiate inimile acestor neînfricați
că abia se mai pot îndoi", ) Făcând mențiune despre populația
județului spune, că aici locuesc „națio valachica et ruthenica".
Cornițele E, Barkocy scrie din Maramureș la 15 Martie 1761, co-
mitelui Kâroly, la Sătmar: „In județul pus sub grija mea, dom-
nește pacea între nobilii valahi și ruteni". Majoritatea populației
este formată după mărturiile lui, în tot Maramureșul din Români
și Ruteni, Pe cei dintâi pe lângă toate încercările făcute, nu-i poate
opri să întrețină legături economice, cu Românii din Transilvania
și Ungaria.

      Nu trebue uitat faptul că populația românească din satele
județelor: Bihor, Szabolcs, Hajdu și Maramureș, până în veacul XVIII,
își aducea cărțile rituale în mare parte din Moldova și Muntenia.
Ordinul Măriei Therezia din 1770 oprește importul lor, pentru
totdeauna,²)

      Mișcările revoluționare ale lui Râkoczy, începute în cei dintâi
ani ai veacului XVIII, au luat ființă tocmai pe teritorul județelor:
Ung, Bereg, Ugocia, Szabolcs, Sătmar și Bihor, unde locuiau un
mare, număr*de Români calvinizați în o însemnată măsură. Elementul

      1) Dragomir S.: Istoria desrobirei religioase a Românilor din Ardeal în
sec. XVIII. Sibiu 1930, voi. II, pg. 206—209.

      ³) Bolim I. : A liturgikus nyelvekrol. Eger 1897, pg. 135—136.


365


2*

românesc luptând în rândurile Curuților a făcut minuni de vitejie,
mulți dintre acești revoluționari ridicându-se la rangul de căpitani
și conducători de oaste. Numărul mare al Românilor cari au luptat
sub steagurile vestitului principe revoluționar, apare și din așa nu-
mitele cântece ale Curuților, cari au în cea mai mare parte ca-
racterul — melodie și versificație — până azi românesc, deși sunt
executate în ungurește.¹ ²).

      Elementul unguresc după 1720 — favorizat deoparte de vre-
murile mai liniștite cari urmează răsboaielor revoluționare ale lui Râ-
koczy, de altă parte de către nobilimea ungurească, care-1 așează tot
mai numeros pe moșiile ei — formează pe teritorul județului
Sătmar o insulă puternică, alcătuită din peste 20 localități, așe-
zată în jurul orașului Satu-Mare ). Din grupa aceasta de sate,
vor pătrunde mai târziu — în secolul XVIII, și următorul, — pe
valea Someșului, înaintând până la Seini, apoi pe valea Crasnei
și Ierului, pătrunzând până departe peste munții Meseșului și Plo-
pișului, în bazinul Zălăului,

      Rutenii după 1720, deasemeni se coboară dinspre munți spre
câmpie, alcătuind o insulă, rămasă aproape întreagă peste frontiera
actuală, în Ungaria și Cehoslovacia.

      Astăzi pe teritorul județului Sătmar, se află risipiți prin ur-
mătoarele localități, Peleșul, Lazuri, Livada, Adrian, Agriș, Bercu,
Nisipeni, Halmi, Micula și Culciul-Mare, fără însă să alcătuiască
undeva majorități absolute de populație, ci sunt amestecați cu Ro-
mânii și Ungurii satelor³). Așezarea elementului rutean pe teri-
torul județului Sătmar, a fost favorizată în veacul XVIII, pe lângă
factorii geografici și economici și de către cei religioși, fiindcă
după 1634, populația românească din părțile ungurene, a ajuns să
fie supusă jurisdicției episcopatului rutean de Munkâcs,

      Alături de insula puternică ungurească — care ia ființă pe
teritorul județului la începutul acestui veac — și de infiltrările
rutene mai slabe ca intensitate și cu efecte mai reduse de des-
naționalizare exercitată asupra elementului românesc, — tot acum
ia ființă o altă insulă etnică, alcătuită din Șvabii sătmăreni,


      *) lancso B. : A român nemzetisegi, tdrekvesek tortenete. Budapest 1856,
voi. II., pg. 656—661.


²) Borovszky S. : Szatmâr vârmegye tortenete. Budapest, pg. 493.


      ³) Borovszky S. : cp. cit. pg. 492.


366

      Nobilul Al. Kâroly, mare stăpân de moșii, întinse aproape
peste tot județul, a căutat din lipsa brațelor de muncă, să-și aducă
coloniști germani la începutul veacului XVIII, Prin o cerere adre-
sată Cancelariei aulice din Viena, își exprimă această dorință ru-
gând Curtea să-i scutească pe coloniști de impozitele datorite
Statului, Cererea i-a fost aprobată, astfel că în primăvara anului
1712, s’a făcut cea dintâi colonizare șvăbească în șesul Sătmarului,
La 16 Iulie, loan Kereskeny — emisarul nobilului Kâroly — a plecat
din Bratislava cu un transport de Germani spre Sătmar, cari odată
ajunși aici au fost colonizați în localitățile: Urziceni, Ciumești, Că-
pleni, Careii-Mari și Moftinul-Mare ')<

      Situația materială a coloniștilor la venire era așa de jalnică,
încât familia nobilului a fost silită să le dea ajutoare în bani și în
natură, ba unora din ei chiar pâinea zilnică. Casele și le-au zidit
numai în mod provizor, rămânând ca la anii viitori să-și ridice
locuințe mari și statornice.

      Al, Kâroly trimite din Bratislava sub conducerea administra-
torului său Graba risc o altă grupă de coloniști germani spre Cărei,
Noul stăpân i-a scutit pe timp de 3 ani, de ori ce fel de impozite
față de el, iar 6 ani de cele datorite județului și comunei, după
care termen erau obligați față de domnul de pământ cu aceleași
dări și zile de lucru, ca și ceilalți iobagi.

      Pentru a le veni în ajutor la înjghebarea gospodăriilor, fie-
care colonist primea la început câte 2 boi o vacă și 12 măsuri de
grâu, în schimbul acestor ajutoare fiind dator să lucreze gratuit o
parte din pământul domnului.

      Al, Kâroly, la 1719 lansează un nou apel către populația
germană din orașele renane, făgăduind celor cari vor veni pe
moșiile lui mai multe favoruri. Chemarea a avut răsunet, așa că
la 1720 s’a îmbarcat la Ulm, un alt transport de coloniști Șvabi
pentru a fi așezați în satele din jurul Careilor, Cei mai mulți din
ei au fost plasați după sosire în Careii-Mari, și în localitatea Foeni,

      Câțiva ani mai târziu la 1726, se așează Germanii și în lo-
calitatea Ardud, Ungurii cu cari locuiau împreună le-au făcut multe
mizerii, încât coloniștii s’au văzut nevoiți să se plângă în repețite
rânduri nobilului Kâroly, rugându-1 să ia măsuri pentru îndrep-

      ') Vonhăz I.: A Szatmârmegyei nemet telepitesrol. Szâzadok. an XLVII,
pg. 303-707.


367

tarea răului. Domnul de pământ ca să pună capăt neînțelegerilor,
la 1730, dispune să fie mutați Șvabii de aici, și duși în localitatea
Beltiugul-Crasnei,

      Prin anii 1729—31 se așează alte grupuri de Germani, mai
puțini la număr, prin satele ridicate de connaționalii lor, iar alții
sosesc la 1733 și 1735, plasați mai ales prin satele din jurul Ca-
reilor-Mari¹),

      După moartea lui AL Kâroly, urmașii lui au continuat opera
de colonizare aici, dar în stil mult mai mic. Intre anii 1743—58
s'au așezat familii germane prin următoarele localități: Gilvaci,
Cămin și Craidorolț, iar între anii 1759—91, prin satele Alexan-
drești, Terebești, Socondul-Mare, Șiești, Homorodul de jos, Ber-
lești și Sanislău, cei mai mulți din ei erau veniți de prin satele
întemeiate de Al, Kâroly, Prin anii 1792—1803 s'au așezat Șvabii
în localitățile: Jjib, Ciumești, Hurez, Dindileag și Mădăraș, iar
după 1803 în Tășnad și Tireatn²).

      Faptul că au fost așezați în sate izolate unele de altele, apoi
că nu s'a învrednicit de favorurile celor din Banat, a contribuit
în mare măsură la maghiarizarea lor, în a doua jumătatea vea-
cului XIX.

      In secolul XVIII, sub domnia Măriei Therezia, au fost co-
lonizați Germani în număr mai mic — pe la 1773 — și prin câ-
teva localități din Maramureș, Cei așezați în centrele: Sighet și
Câmpulung au venit din Austria, iar cei din Vișeul de sus, Borșa-
Handal și Huța, au fost aduși dîn Tatra³), Scopul colonizării lor aici
a fost desvoltarea unei cât mai mari industrii. Coloniștii fiind așe-
zați în o regiune total izolată de către restul marilor grupe germane,
s’au maghiarizat aproape cu totul până la 1910,

      Veacul XVIII așa dară favorizează și desăvârșește alcătuirea
definitivă peste ținutul de șes al Someșului, Crasnei și Ierului —
pe lângă străvechea populație românească — a unor însemnate
minorități etnice de astăzi, dintre cari locul întâi îl ocupă Ungurii
și Germanii, apoi elementul rutean, cari toate vor schimba pentru
totdeauna, caracterul etnic al regiunii, pe care l-a avut până
atunci.


      !) Vonhăz I. : art. cit. pg. 313—417.


      ²) Vonhăz S.: art. cit. pg, 411—415.


⁸) Szilâgyi I.: Mărmaros vărmegye leirâsa. Budapest 1876, pg. 297.


358

       Secolul XIX prezintă pentru toată câmpia Tisei — dar mai ales
pentru părțile bihorene, sălăgene și sătmărene — faze noi în le-
gătură cu rapoartele dintre elementul unguresc și celelalte națio-
nalități din țară. Statul acuma, în mod oficial, dă semnalul luptei,
contra tuturor locuitorilor de altă limbă de pe teritorul său.





Lupta a început cu intensitate din ce în ce mai mare la pe-
riferia câmpiei, acolo unde naționalitățile prezentau o slabă forță
de rezistență față de tendințele de desnaționalizare, ca apoi de
aici să pătrundă tot mai adânc între dealuri și munți, tinzând să
desnaționalizeze Ardealul întreg. (Fig. 4).


369

       Dintre multele mijloace pe cari le-a întrebuințat statul un-
guresc în această luptă, purtată contra naționalităților, vom pomeni
numai câteva, cari au avut urmări aproape fatale pentru neamul
nostru din aceste regiuni de graniță, anume sistemul de coloni-
zări, școala și biserica, și falsificarea datelor recesământelor.

       Rostul colonizărilor, făcute sistematic de către statul unguresc,
începând cu anul 1850 până la 1914, era de a sfărma blocul ro-
mânesc dela apusul țării în mai multe unități mărunte, cari apoi
aveau să fie încercuite de jur-împrejur de către populația ungu-
rească a coloniștilor, prin acest sistem fiind asigurată desnaționa-
lizarea noastră. Unde nu puteau lua ființă colonii noui, din lipsă
de pământ disponibil, acolo statul aducea familii mai puține de
unguri, pe cari le așeza risipite prin satele noastre și ale altor
naționalități, fie ca lucrători de pământ, ori întrebuințați la ex-
ploatările de păduri, sau minerale, fie ca industriași ori meseriași.

       Colonizările ungurești erau făcute după un plan bine studiat,
și cu rezultate sigure de desnaționalizare.

       întemeierea lor se urma sistematic an de an, indiferent de
guvernele cari se perindau la cârma statului și cari toate sacri-
ficau însemnate sume bănești, pentru întărirea elementului ungu-
resc, prin acest sistem în mijlocul naționalităților¹).

       Becksics G., unul dintre principalii luptători pentru ideea în-
frățirii cât mai multor colonii ungurești așezate printre celelalte
naționalități ale fostei Ungarii, tratând această problemă ajunge la
următoarele constatări: „Politica de colonizare și industrială care
are de scop întărirea și expansiunea Ungurilor, ne poate ajuta să
pătrundem în sânul naționalităților. Politica de colonizare poate să
dea pe mâna Ungurilor toate văile râurilor din Ardeal și astfel
poate să izoleze complexele valahe de cele săsești, iar industria
poate duce pe Unguri până în cele mai îndepărtate regiuni ale
naționalităților din nordul țării și din Ardeal"²). După ce arată mai
departe cum se va putea înfăptui desnaționalizarea satelor și ora-
șelor prin politica de colonizare ajunge la concluzia „astfel este
de așteptat îndoirea numărului Ungurilor".

       Tot acest autor în un studiu apărut la 1896, arată că Un-
gurii vor trebui să cucerească an de an în locul întâi văile râu-


]) Rusu Șirianu I.: Românii din Statul ungar. Arad 1904, pg. 172.


      ²) Rusu Șirianu I. : op. cit. pg. 184.


370

rilor cari coboară dinspre Ardeal în câmpia Tisei, începând cu
cea a Mureșului și Crișului-Repede, legând astfel peste Oradea și
Cluj, blocul unguresc din câmpia Tisei, cu Săcuii din bazinul su-
perior al Mureșului și Oltului, apoi închegând resfiratele așezări
ungurești dintre Feldioara-Răsboeni, Alba-Iulia și Arad, una cu
alta și alcătuind o a doua mare arteră de legătură etnică dintre
Ungurii ardeleni și cei din șes J)<

      Realizarea Ungariei unitare cu ajutorul sistemului de colo-
nizări apare și din studiul lui Kenez Bela, apărut la 1913, care
cere guvernului să procedeze cât mai amănunțit la cunoașterea
hotarelor etnice ungurești, precum și la a insulelor răzlețite și risipite
printre celelalte naționalități* ²). Acestea prin colonizări vor trebui
legate an de an tot mai puternic, cu marele bloc unguresc din
câmpia Tisei.

      Pentru o cât mai bună reușită a politicei de colonizări, după
1894, această problemă a fost trecuti în grija ministerului de
agricultură, căruia i se puneau la dispoziție an de an însemnate
sume bănești, în vederea realizării acestor noi focare de desna-
ționalizare. Bărbații de stat unguri la rândul lor, au început a
atrage atenția organelor oficiale, să nu mai permită Românilor să
cumpere moșiile și pământurile făcute de vânzare de către Un-
guri, fiindcă Românii sunt: „flămânzi după pământ". Statul făcea
tot posibilul ca orice moșie, fie cât de mică, să ajungă, după 1911
în stăpânirea lui, pentru a fi întrebuințată exclusiv în folosul
creerii de colonii noui.

      Guvernele ungurești după 1867, au pus în serviciul maghia-
rizării alte două puternice forțe spirituale, anume : biserica și școala.
Prin faptul că limba ungurească era decretată în toate oficiile, ca
limba de stat, cei mai mulți Români nu puteau pătrunde în func-
țiile publice, decât cu prețul lăpădării de limba strămoșilor. Limba
ungurească ca să poată fi răspândită până în inima satelor, la
1879 s’a votat legea, care a impus-o în mod obligator, tuturor
școalelor din țară, la 1891 s’au introdus prin altă lege, așa numitele
grădini de copii, iar la 1907, s’au votat, cunoscutele legi școlare


      ') Beftsxcs Gh. : A magyar faj terjeszkedese es nemzeti konszolidăcionk.
Budapest 1896 pg. 38.


      ²) Kenez B.: lavaslatok a nemsetsegi kerdes megoldâsăra. Budapest. 1913
pg. 13.


371

ale lui Appony, cu scopul vădit de a desnaționaliza cât mai
grabnic popoarele de altă limbă din fosta Ungarie.

      Pentru a arăta rostul acestor legiuiri școlare, vom cita numai
câteva fraze din dispozițiile lor, anume:

      „In școalele elementare cu limbă de propunere nemaghiară,
cari se împărtășesc de ajutorul statului ori nu, limba maghiară are
să fie propusă în toate clasele, cursurilor de toate zilele, în așa
măsură, încât copilul de limbă nemaghiară, să-și poată exprima
ungurește și la înțeles cugetele corespunzătoare scopului de viață
pe care-1 urmărește", ')

      Articolul 24, lasă la dispoziția organelor de control soarta
învățătorului român, care putea fi ori când scos din oficiu, dacă
se dovedea „neglijent în ce privește învățătura limbii maghiare ori
dacă lua o direcție contrară intereselor statului". Câtă deosebire
între șovinismul vădit al acestor legiuiri școlare, și larga toleranță
acordată minorităților de către Statul românesc de astăzi.

      Toată campania purtată de către ziaristica română arde-
leană, și toată opoziția făcută la timpul său în parlamentul din
Budapesta de către reprezentanții Românilor din Ungaria, au rămas
zadarnice, legile s'au votat în uralele de bucurie ale presei șovi-
niste, care mergea așa de departe încât, cerea Românilor din fosta
monarchie, nu numai cunoașterea limbii ungurești ci și: „senti-
ment maghiar".

      Pe lângă școală, a fost pusă în serviciul maghiarizării, în a
doua jumătate a veacului XIX și biserica, care a desnaționalizat
o bună parte din Românii de pe teritorul județelor: Satu-Mare,
Ugocia, Hajdu, Szabalcs și Bihor. Elementul românesc din aceste
regiuni prin trecerea, și supunerea în veacul XVII, sub jurisdicția
episcopatului rutean de Munkâcs, s'a separat cu totul sub raport
bisericesc, politic și național de către massa românească din Ar-
deal,¹) Rămași astfel izolați, lupta contra lor s'a putut da cu mai
mulți sorți de izbândă. Noul episcopat le trimitea în sate numai
preoți unguri, crescuți în seminariile catolice dela Munkâcs și
Ungvâr, cari ajutați din partea statului și încurajați de către au-
toritatea bisericească, au putut desființa pe încetul orice legături
sufletești dintre cei încredințați păstorii lor și restul românismului.

        Unirea 1907. Nr. 9a—93.

        Radu I. op. cit. pg. 10.


372 ~

Limba noastră, folosită odinioară în biserici la toate serviciile pu-
blice și de cult, a fost înlocuită cu cea ungurească, cărțile rituale
românești au fost pe încetul traduse în ungurește și introduse
oficial în toate comunitățile religioase românești din satele dela
apusul țării, sub pretextul că Românii nu-și mai cunosc limba.

      Șovinismul unguresc mascându-și intențiile, pe motivul că
voește să adune sub oblăduirea unei singure autorități bisericești,
pe toți așa numiții: „Unguri gr. catolici¹', prin anii 1863 începe o
mișcare în acest sens, pe teritorul județelor amintite mai sus, cu
scopul să obțină dela Scaunul Roman, înființarea unei episcopii
gr. catolice maghiare, cu limba liturgică ungurească.¹)

      Guvernele au încurajat în taină aceste mișcări, cari iau o
desvoltare din ce în ce mai mare prin anii 1881 și 1896, încât
la 1898 s a putut constitui la Budapesta așa numita: „Comisiune
regnicolară a maghiarilor gr. catolici de rit grecesc". Scopul ei
era — cum precizează președintele Szabo. Jeno în o broșură oca-
zională — să introducă și să păstreze la toate actele cultul divin
numai limba ungurească, scoțând-o din starea tolerată de până
atunci, așa cum o impun și pretind interesele Ungurilor gr, ca-
tolici, apoi să facă demersurile necesare la Scaunul Roman și la
Curtea din Viena, pentru a le înființa o episcopie, pe seama Un-
gurilor gr, catolici.

      Ideia înființării nouii episcopii a fost îmbrățișată și susținută
cu căldură de către toate guvernele, cari vedeau în realizarea ei
un nou mijloc, pus în serviciul maghiarizării, pentru a desăvârși
Ungaria unitară. La 1912, fără să fie consultată biserica gr. cato-
lică română din Ungaria ori reprezentanții ei, guvernul unguresc
înșelând buna credință a Pontificelui, a putut stoarce Romei asen-
timentul înființării episcopiei gr. catolice maghinre de Hajdu-Dorog,
creiată pe baza bulei „Cristifideles Graeci".

      Nu voiu insista asupra luptei dusă cu atâta însuflețire și jertfă
de către biserica, clerul și poporul româno-unit din Ungaria, pentru
a zădărnici ființa acestei episcopii, ci voiu aminti numai aiâta, că
după recunoașterea ei oficială, presa ungurească și-a arătat arama
pe față, desvelind intențiile tainice, pe cari le-au avut guvernele
și inițiatorii mișcării, atunci când au pus la cale înființarea epis-
copiei de Hâjdu-Dorog:


      1) Dosarul episcopiei gr. cat. maghiare de Hajdu-Dorog. Arhiva metro-
politană. Blaj.


373

      „Noua episcopie¹¹ — spicuim din articolele de atunci ale
oficiosului guvernului — va fi o puternică citadelă pentru apărarea
națională. Va fi un punct de mânecate în recucerirea pe seama
statului unguresc a Ungurilor", Ea este o „cauză națională" și nu
confesională. Tocmai în interesul limbii maghiare și a maghiaris-


mului, după o luptă îndelungată se înființează episcopia de Hajdu-
Dorog, ¹).

      înființarea ei s'a făcut prin minciună și fals, Scaunul Roman
a fost amăgit, prezentându-i-se o situație nereală, deoarece Un-
guri gr. catolici n'au existat nici odată în aceste părți, de câte ori


         Felvideki ujsăg. 1913. Nr. 119.

      Egyhâzi kozlony 1913. Nr. 18.


374

se vorbește despre ei totdeauna avem de atace cu Români, Ru-
teni ori Sârbi maghiarizati.

      Bulele papale ca și toate actele Scaunului Roman, înaintate
clerului catolic din Ungaria până la 1912, nu fac nici odată men-
țiune, că pe teritoriul acestui stat s'ar afla Unguri de lege sau cre-
dință grecească, și cari ar trebui convertiți la catolicism.

      Cu ajutorul arhivelor orășenești și mai ales cu cel al Șe-
matismelor episcopiei rutene de Munkâcs apărute până la 1822
și a celei de Oradea-Mare, se poate dovedi amănunțit modul cum
a decurs procesul de desnaționalizare și maghiarizare al populației
românești din județele: Hajdu, Szabolcs, Sătmar și Bihor, (Fig, 5).

      Orașul Hajdu-Dorog, până la 1816, avea două parochii, una
ruteană și alta românească. Episcopul de Agria, cu ocazia vizi-
tației canonice făcută aici, la 1748, semnalează de asemeni faptul,
că a aflat în acest centru doi preoți, unul al Rutenilor, celălalt al
Românilor,¹).

      Ordinul Măriei Therezia din 5 Mai 1765 — referitor la con-
scrierea parohiilor și preoților de rit gr, catolic din Ungaria, a
produs și în Hajdu-Dorog o serie de nemulțumiri, între populația
română și ruteană. Pentru a le pune capăt, împărăteasa a trimis la
fața locului o comisiune de anchetă în anul 1767, cu misiunea să
aplaneze neînțelegerile, între aceste două neamuri, Comisiunea în
urma unor lungi investigații, a adus următoarea sentință „In orașul
Dorog primarul să fie totdeauna ales dintre Ruteni, iar vicepri-
marul dintre Români," ²)

      Comisiunea alcătuită la 1773, în vederea redactării și edi-
tării cărților liturgice de rit grecesc din Ungaria, face mențiune
numai despre limba românească și slavonă, fără să pomenească
nici un cuvânt despre cea ungurească, dovadă limpede că la
această dată nu erau Unguri gr.-catolici sau ortodocși în fosta
monarchie, cari să aibă nevoe de cărți rituale în limba lor.

      Șematismul diecesei rutene de Munkâcs dela 1822, cuprinde
date foarte instructive, referitoare la populația județului Satu-Mare,
întrucât la această dată majoritatea satelor, aparțineau bisericește
acestei dieceze. După datele lui, Românii formau majoritatea po-
pulației în județ, fiind repartizați în modul următor: 132 comu-
nități religioase erau locuite numai de Români, 82 locuite numai


      *) Bohm I. op. cit. pg. 132—135.


      ²) Bohm I. op. cit. pg. 132.


375

de Ruteni, iar restul de 74 erau repartizate astfel, în 10 locali-
tăți Românii erau amestecați cu Rutenii, în 31 localități Românii
erau amestecați cu Unguri și în 33 Românii erau amestecați cu
Unguri și cu Ruteni,])

       Satele din partea răsăriteană a județului Hajdu și din cea
sudică a județului Szabolcs, ca și o bună parte din cele din
Sătmar și Bihor aveau la începutul veacului XIX, limba liturgică
și de vorbire „valachica", cum adeveresc șematismele episcopiei de
Munkâcs și Oradea-Mare, Deatunci și până la 1914, au fost cu
totul maghiarizate, prin ajutorul bisericii, care a căutat sub masca
falsă a episcopiei maghiare de Hajdu-Dorog, să-i alipească pe
acești Români înstrăinați, pentru totdeauna blocului unguresc din
câmpie. Nedreptatea făcută Românilor Ardeleni prin înființarea
acestei episcopii, a fost reparată abia după 1918, când Scaunul
roman a hotărît trecerea tuturor parohiilor de pe teritorul ro-
mânesc, din nou la diecezele, dela cari au fost desmembrate prin
bula Cristifideles Graeci.

       Datele statistice referitoare la naționalitățile din Ungaria, au
fost după 1870, sistematic falsificate, încât guvernele și oficialitatea
să poată înfățișa statul, cât mai unitar sub raport etnic. Adevărul
acesta este recunoscut de către mulți statisticieni istorici și sociologi
unguri în scrierile și publicațiile lor, cari neorbiți de patimă pri-
veau obiectiv problema națională din Ungaria, lâszi Oszkâr tra-
tând în un studiu desvoltat — apărut Ia 1912 — problema na-
ționalităților din Ungaria ajunge la următoarea concluzie „pe când
în perioada de 20 ani dela 1850—1869 când conscrierea popu-
lației se făcea de către curtea din Viena, numărul Ungurilor
crescuse cu 50,000, (în toată Ungaria), pe atunci în perioada de
10 ani, deta 1890—1900, când conscrierea a fost făcută de către
statul unguresc, populația ungurească a crescut cu 473,000,“²)

       In adevăr, statisticele și recesământele Ungariei, începând cu
veacul XVIII, și până la 1869, arată elementul unguresc foarte
puțin numeros în toată țara, în raport cu celelalte naționalități,
Adam Kollar scrie la 1763 despre Unguri „cea mai mică parte a
Ungariei este aceea pe care o locuesc numai cei cari vorbesc un-
gurește, și e teamă că și limba ungurească se nimicește ca odi-
nioară a Cumanilor, “³)


      9 Lapedatu Al. : Miscelanee. București 1925. pg. 60.

      ³) lăszi O. : op. cit. pg. 378—379.


³) Hunfalvy P.: Magyarorsz.ăg etnogrăphiăja. Budapest 1876, pg. 415.


3?6

       Recesământul dela 1787 arată, că în toată Ungaria numărul
Maghiarilor se cifra la 29%, pe când al celorlalte naționalități;
era de 71%,


6.


     Kautz vorbind despre datele recesământului dela 1850—51,
constată și dovedește cu cifre numărul puțin al Ungurilor în raport
cu celelalte ‘naționalități din stat, ca să ajungă la concluzia „că
nu este ușor să găsești un județ curat unguresc în patria noastră," ²)


        ²) Kautz Gy. : A Ausztriai birodalom statisztikâja. Pest. 18‘5, pg. 81—82.


37?

      Tot așa de instructive sunt datele cuprinse în dicționarul
geografic a lui Fenyes Elek, apărut la Pesta 1851, unde se dă
numărul și în parte naționalitatea populației din satele Ungariei
(afară de Ardeal). Autorul menționează o serie de localități ră-


mase astăzi peste frontieră în Ungaria, în cari populația deși ară-
tată ca ungurească, este însă de origine română, dar a fost desna-
ționalizată. ‘)

      Studiile etnografice ale lui Czorning, arată hotarul etnic ro-
mânesc până la 1860, trecând peste interiorul câmpiei Tisei, la

        Fenyes E. ; Magyarorszâg geogrăphiai szotăra. Pest 1851, I—IV.


378

apus de orașele: Satu-Mare, Oradea-Mare, Salonta-Mare, Arad,
Timișoara și Vârșeț. Peste această linie, până aproape de Tisa,
Românii alcătuiau mai multe insule etnice, resfirate printre Sârbi
și Unguri. ’) Dela această dată până la 1910, — cum rezultă din


studiile lui Lâng, Jekelffalussy, Balogh și Kiss L, — hotarul
etnic românesc a fost împins din interiorul câmpiei, până departe
înspre regiunea de dealuri și munți din estul acestui șes.* ²) (Fig. 6).


      1) Czoernig K. F. : Ethnographie derOstereischischenMonarchie. Wien,
1857. voi. L, pg. 14—14.


      ²) Kiss S. : Az olâh nyelvhatâr. Foldr. Kiizl. 1911. pg. 115—-119. Balogh
P. A nepfajok Magyarorsăgon. Budapest, 1902.


379


3

      Elementul românesc a căzut jertfă idolului desnaționalizării —
până la 1918, în număr mai mare în Banat, Maramureș și Satu-
Mare, având o situație ceva mai favorizată în județele; Arad, și
partea de sud a Bihorului. Pătrunderea Ungurilor înspre Ardeal,
s'a făcut mult mai puternic în partea de nord a județului Bihor,





în plășile; Valea lui Mihai, Suplac și Marghita, apoi în județul
Sătmarului, Ugocei, dincolo de Tisa și Maramureș,')

      Cu toată opera de maghiarizare, întreprinsă și dusă cu atâta
vigoare, timp de aproape un veac contra populației românești, to-

      ) Vargha Gy. : Adatok nemzeti eronk megmeresehez Budapesti szemle.
1912, pg. 321—358.


380

tuși ne-am putut păstra superioritatea numerică — în raport cu
celelalte minorități etnice — peste toate județele din câmpia Tisei,
cuprinse între hotarele României, cum o dovedesc datele recen-
sământului dela 1930, ’) (Fig. 7, 8, 9, 10).


       Cercetările istorice dovedesc limpede, fără putință de des-
mințire, că neamul nostru, chiar și în aceste părți — numite odi-
nioară ungurene, ale câmpiei — a rămas dela întemeierea lui până
azi, strâns tegat de pământul strămoșesc, luptând cu toate furtu-

       ') Manoilă S. : România și revizionismul. Archiva pentru știința și reforma
socială. 1934, pg. 55—82.


381


3*

nile, cari s’au abătut asupra lui. Noi am fost aici locuitorii de
baștină, pe când Ungurii, Germanii și Rutenii au venit târziu și
s’au așezat peste moșia noastră străbună. Fiind mai puternici decât
noi, apoi favorizați, apărați și privilegiați de către un stat care
căuta totala noastră dispariție de pe teritorul lui politic, fatal au
luptat contra noastră cu mai mulți sorți de izbândă, reușindu-le
în curs de secole să maghiarizeze ori rutenizeze pe mulți dintre
fiii neamului românesc, din aceste părți mărginașe de hotar. Da-
toria statului nostru este să creeze și desăvârșească aici, la Apusul
și Nord-Vestul țării o puternică graniță etnică, unde elementul ro-
mânesc sub toate raporturile, să devină, cel puțin egal, dacă nu
superior, minorităților etnice, în mijlocul cărora trăiește. Aceasta
va fi o mărturie neclintită în ochii streinilor, despre calitățile bo-
gate sufletești de cari dispune neamul, și o garanție sigură, că
hotarele țării nu vor putea fi nici când știrbite, nici măcar cu o
palmă de pământ, nici prin revizionism, nici prin luptă, căci vor
fi apărate de conștiințele și trupurile tuturor fiilor ei strânși zid
neclintit, puternic legat, la miază-noapte-răsărit, de apele Tisei
vijelioase, iar la miază-zi-apus, de undele Dunării bătrâne.



      Noile noastre șeoale țărănești
                                          de AL D.

UI.

    Reluăm prin acest al treilea articol, însemnările noa-
stre în marginea activității Șeoalelor țărănești ale „Astrei*
eompletându-le eu date, ee nu ne-au stat până acum la
îndemână.

    In rândul despărțămintelor de eare am pomenit în tre-
cutele noastre numere, uin aeum să se înșlrule șl eele ur-
mătoare :

    Despărțământul Aiud de sub președenția dlui prof.
O. Hulea și-a organizat și a făeut să funcționeze șeoala sa
țărănească între 3 și 24 Februarie 1935, fiind frecventată
de 30 eleui țărani. Profesorii cari șt-au dăruit munca și
entuziasmul lor au fost; prof. /. Păstrau (istorie), N. Ostrouăț
(geografie), O. Hulea (română), H. Papiniu (muzică), l. Belu


382

(cooperație), ing. Câmpeanu (agricultură), Aurel Dad (pomi-
cultură) dela Camera agricolă din Alba-lulia, Al. Atanasiu-
Albină delegat ea specialist al U. C. A. pentru cursul de
stupărit, Dr. T. Gruiță (fgienă), Dr. Munteanu (medicină ve-
terinarâ), Dr. 1. Băltariu (drept), Dr. N. Mareu (finanțe), ing.
P. Mareu (mașini agricole), /. Ciungan (silvicultura).

     Găzduirea eurstștilor s’a făeut în localul școlii primare
a Bisericii române-unite. Și-au mat dat prețiosul lor con-
curs lieeul „T. Maioreseu“ șt Batalionul V. D. M.

     Rezultatele obținute îndeamnă pe conducători să re-
înființeze școala eu și mat mare sueces în anul viitor.

     Despărțământul Cristur-Odorhelu prezidat de dl
Iustin Salanțiu, și-a organizat școala țărănească făcând-o
să funcționeze între 28 Ianuarie și 2 Martie 1935. Ea sfâr-
șitul cursurilor, fiecare participant a primit în mod gratuit eâte
o serofiță rasa „Earge Weit L]ork“ și fiecare sat românesc
un vteruș. Regretăm eă nu suntem în posesia unui raport
mal amănunțit cu privire la activitatea șeoalei.

     Despărțământul Diciosânmărtin de sub președențla
dlui prof. I. Vuleufiu și-a inaugurat eu o solemnitate deo-
sebită școala țărănească la 17 Martie 1935, organizând-o
pentru 30 elevi țărani. Din inimosul Raport al desp., men-
ționăm grija șt înțelegerea eu care a fost alcătuit orarul
șeoalei Ia eare au predat eu același entuziasm următorii:
Dr. Pisa (medic veterinar), V. Frânau (inginer agronom),
V. Hheil (viticultor), Tr. Boeriu (consilier agricol), T. Beeuș
(înv. apicultor), Dr. Săvoiu (igiena), preot Oprean (morala),
/. Varga (comerț), prof. Șerb șt Țarog (lucru manual),
/. Vulcuțiu (istorie), preot gr. cat. Tătoc (educația morala),
insp, A. Cosciuc (viticultură), ing. silvic Alexandreseu (silvi-
cultura practică), Dr. E. Folea (drept), A. Maior (apicultura),
Dr. Dumitreseu (igiena) șl Scbdpner (viticultură practică).
Pentru aplieațiunt s’au făeut excursii la pepiniere și ferme
model.

     Despărțământul Sft. Gheorghe șl- a întemeiat o școală
țărănească ee a avut cursuri între 19 Februarie și 9 Martie
1936 cu 22 elevi țărani. Raportul nu ne oferă șt alte date
spre a le însemna eu bucurie aci.


383

     Despărțământul Gherla condus de dl președinte
Emil Preeup, a înființat pe lângă Șeoala țărănească de fete
șl una pentru bărbați, dovedind astfel o capacitate de
muncă și intțtattuă ee trebuește în deosebi subliniată, Despre
șeoala pentru țărance, d-sa a referat în Nr. 3 al „Buleti-
nului¹¹ nostru.

     Urmează să însemnăm aci numai datele ee se referă
la șeoala țărănească pentru bărbați. Cursurile acesteia s’au
desfășurat dela 15 Februarie șt au luat sfârșit la 3 Martie
1930 eu un program analitic bine precizat dintru început,
nu numai în liniile lut mari, ei și în amănunte, îmbinând
elementele de cultură generală eu apllcațluni practice de
o imediată necesitate.

     Proiectul cursurilor prevede pe următorii profesori:
Emanoil Pioraș (biblia), Const. Gheție (româna), 8. Mihali
și Augustin Pașea (istoria), Pauel Mândrușea, Pășea Au-
gustin șt Qh. Pieh (matematica), Dr. Eazăr Marțian (drept),
loan Pop (educație fizică), Dr. V. Balint (igiena umană),
Miron Uie și Molnar Pauel (agricultura), l. Casian (apicul-
tura), Dr. Boroșanu șt Dr. Ssabo (veterinare), B. Baboș
(proieețiuni luminoase din istorie) și E. Preeup (educație).

     Despărțământul Mercurea-Ciuc de sub președenția
dlut Petre Pașnieu, a întemeiat o școală țărănească pe eare
a pus* o sub conducerea efectivă a pr. Isidor Vlad șl a d-net
Adelina P. Pașnieu. Cursurile s’au desfășurat în luna Aprilie
1935 eu un număr de 19 elevi țărani. Profesorii eari și-au
oferit munca lor stăruitoare șl idealistă au fost: preot
Isidor Vlad, ing. Arpad Ernyei șl ing. Emeric Kosan (agri-
cultura), pr. Petrașeu (apicultura), pr. /. Vlad șl ing. Arpad
Ernyei (creșterea vitelor și pomicultura), Dr. losif Comeș
(igiena și medicina populară), Dr. Gh. Guiman (cunoașterea
legilor șt așezămintelor țării), pr. I. Borcan, (noțiuni de
cultură generală), d-na Adelina P. Pașnieu (istorie șl geo-
grafia țării), pr. Isidor Vlad (religia șt morala) prof. Taehe
Sâmbotin (muzica). S’au făcut șt demonstrații practice șt
s’au oferit țăranilor distracții potrivite. Ea închiderea cur-
surilor s’au împărțit elevilor premii în greble, lopețl,
truse pentru altoit șt câte 4 altoi donați de către Camera
de Agricultură.


384

     O școală țărănească a fost de asemeni înființată
la 8ăvârșin, condusă fiind de vrednicul înuățător și
preot losif Păcurariu. Corpul profesoral al șeoalet s’a
compus din losif Păcurariu. învățător în Săvărșin, Dr.
Roumald Coțioiu, medie' de circumscripție, losif Stoian,
înv. din Uărădia de Mureș și Aurel Suiescu, înv. din
Tlmișești. Au mai conferențiat pentru săteni: Dr. Oct.
Lupaș. Dr. Marfa, medie veterinar, ing. Inspector lancu.
ing. Qrecu, prof. Mariș — toți din Arad — preeum și păr.
Tomuța din Lupești.

     Exprimându-ne dorința ea șeoalele țărănești ee se
vor înființa — în eadrul noului nostru an de activitate —
să folosească experiența trecutului spre a însemna un cu-
tezător pas înainte, suntem fericiți constatând freamătul de
vieață ee însuflețește dela un timp despărțămlntele noa-
stre prin devotamentul eu eare de pretutindeni se întâm-
pină noua instituție a „Asociației". Conducătorii șt profe-
sorii șeoalelor țărănești au pornit pe un drum, la capătul
-căruia vor recolta cea mai înaltă mulțumire a sufletului.


I


385

Material pentru conferințe, șezători, ete.





     Piese teatrale, uredniee de jucat

      (eu repertoriul teatrului de diletanti din desp. jud. Sibiu.)

     Despărțământul jud. Sibiu al „Astrei* a avut bunul
gând de a publica în ultima sa dare de seamă, pe anul
de aetlultate 1934/35, lista pieselor jucate în comunele ju-
dețului, din partea conducătorilor localnici ai „Astrei".

     147 de piesei Intr’un singur județ! Dovada cea mai
evidentă eă poporul are dragoste de teatru sătesc șt
eă conducătorii despărțământului jud. Sibiu și-au înțeles
chemarea.

     Deaoareee lista ar fi eu cale să servească drept
exemplu și altor despărțăminte, fie-ne permis a o publica
și aici, spre orientare tuturor, prelucrată astfel: lista celor
mat jucate piese teatrale, lista autorilor celor mai mult
jucați și piesele eu autori neeunoseuțl.

     Dtn listele acestea luăm eu bucurie la cunoștință eă
piesele teatrale ale dlui Petrea Dascălul (P. Olariu): „Tot
omenia-i mai tare", șl „Să nu mai spui la nimeni" sunt
cele mai jucate. Despre aceste două piese a mat fost vorba
în revistă. Atragem atenția cetitorului asupra unei a treia
piese teatrale, de acelaș autor, „Stâlpii satului*, piesă ce
a apărut tocmai în „Bibi. pop. a Asoe." și are aceleași ca-
lități, remareate la celelalte două (No. 222, 5 Lei).

     De sigur — nu tot ee s’a jucat merită laudă.

     Așa d. e. înerestăm aici, la răboj, cu mirare, repre-
zentație piesei din viața studențească bucureșteană „Patima
roșie* de Mih. Sorbul. Ce rost va fi avut reprezentarea în
satul Gârbova a piesei, în eare sunt arătate câteva tipuri
de studenți și studente detracate, tipuri excepționale, bol-
nave? Șl — iară — e așa de urgent să se declame mo-
nologul „Autobuzul lut Tănase" în Oena-Stbtulul șt Avrig?
De aste ne arde pe sate ?


386

Piesele cele mai jucate au jost:

     De 12 ori: Tot omenia-i mai tare, de Petrea Dascălul
(P. Olariu).

     De 4 ori: Despre școală, de Maria Drăgan; 8ă nu
mai spui la nimeni, de Petrea Dascălul; Steluțe de aur, de
Lia Hârsu; Vlăduțul mamii, de /. Lupescu.

     De 3 ori: Nunta țiganului, de Eman. Suciu; Orfana
de Lupeanu Al.-Melin.

     De 2 ori: Cârlanii, de C. Negrussi; Doctorul fără
voie, de Moliere; Domnița adormită, de Lia Hârsu; Legea
nouă, de Seb. Stanca; Meșterul Papuc, de Victor I. Popa;
Prinosul îngerilor, de Lia Hârsu; Ruga de Chisetău, de
losif Vulcan; Se face ziuă, de Zah. Bârsan; Văduva cu
farmece, de N. Țânțariu.

     Odată: Arvinte și Pepelea, de Vas. Alecsandri; Așa a
fost să fie, de N. Țânțariu; Ce poate lenevia, de Th. 8pe~
ranția; Cetatea Neamțului, de Vas. Alecsandri; Conul Leo-
nida față cu reacțiunea, de /. L. Caragiale; Crăciunul, de Lia
Hârsu; Curiozitatea femeiască, de Maria Popeseu; Despre
măieștrii, de Maria Drăgan; Florin și Floriea, de Vas.
Alecsandri; Geloșii, de Moșul (preluer. N. Petra Petrescu);
Hoții de plăcinte, de /. Baeiu; Mana vacilor, de Th. Spe-
ranția; O viișoară, de Oct. Prie; Păcală argat, de Petre
Dulju; Pălăria ceasornicarului, de Girardin Em.-, Patima
roșie, de Mih. Sorbul (la Gârboua); Pe-aici nu se trece 1,
de Corneliu Moldovan; Piatra din casă, de Vas. Alecsandri;
Pomul de Crăciun, de Moșul (preluer. N. Petra-Petrescu ;.
Pufușor si Mustecioară, de Victor l. Popa; Sâmbăta mor-
ților, de Raupah-Păeățian; Sărac bine, eă mult rău aștepți l
de Maria Drăgan; Sfârșitul pământului, de Victor Eftimiu;
Slujnica Maicii Domnului, de Lia Hârsu; Țiganul la vânat,
de Em. Suciu; Zorile, de St. O. losif.

     După autori: Alecsandri Dasile, de 4 ori; Baeiu l.»
odată; Bârsan Zaharla, de 2 ori; Dascălul Petrea (P. Olariu),
de 16 ori; E^răgan Maria, de 6 ori; Dulju Petre, de 2 ori;
Hârsu Lia, de 10 ori; Lupeanu-Melin, de 4 ori; Lupescu
1., de 4 ort; Moliere de 2 ori; Negrussi C., de 2 ori; Popa
Victor l„ de 3 ori; Popeseu Maria, odată; Stanca Sebastian,


387

de 2 ori; Sueiu Emanoll, de 3 ori; Țântariu N„ de 3 ori;
Vulcan losif, de 2 ori.

     Piese eu autori neeunoscuți: 1. Albă ea zăpada: 2. Aldămașu;
3. Bulinuri de supărare; 4. Castelul fermecat; 5. Cheia casei; 6. Concediul
țiganului; 7. Doctorul știe tot; 8. Două surde (de 3 ori); 9. Dușmanii;
10. Fiica milostiuă; 11, Gardul fermecat; 12. Gura lumit (de două ori);
13. Lăcomia; 14. Limba românească; 15. Mătușa surdă; 16. Mincinosul;
17. Moș. 1. Roată și Unirea; 18. Nătăfleață la pețit; 19. Neamul româ-
nesc (de 2 ori); 20. Nunta Mărioarei; 21. Nunta țiganului; 22. Nunta ți-
gănească (de 2 ori); 23. Nu mai suârliți banii pe nimie: 24. O lume eare
se duce; 25. Paiațele satelor; 26. Păzitorul de noapte ; 27. Praznicul
Uifleimului; 28. Prima zi de școală; 29. Primăuara (de 2 ori); 30. Puiul
Codrului; 31. Râpa Nttoae; 32. Râs și plâns; 33. Răsplata păcătosului;
34. Reîntors din lume; 35. Roadele școalei; 36. România mare; 3Z. Să
mergem la școală; 38. Sfârșitul dușmăniei; 39. Țiganul eătană; 40. Ți-
ganul în căruță; 41. Țiganul, ciobanul și jidanul; 42. Țiganul la târg;
43. Ulciorul fermecat (de 3 ori); 44 Un trai domnesc; 45. Unirea; 46.
Unirea face puterea; 47. Disul împlinit; 48. Voia sorții; 49. Zâna Zo-
rilor ; 50. Ziua unirii (de 2 ori).

*
* *

     Vrând să insistăm la unele piese din repertoriul acesta
— începem să publicăm cuprinsul, eu informații despre ro-
luri, seenărte, costume, durată, publicitate șt „observații"
la unele, eari au fost mai bine primite din partea publi-
cului dela sate.

     Sfaturi în priuința aceasta uom primi eu plăcere șz
dintr’alte despărțăminte și le uom publica la rubrica aceasta,
în numerele Dlttoare.

     Amintim atei eă piesa „Tot omeniai mai tare* — ju-
cată de 12 ori — s’a publicat în „Bibi. pop. a Asoe.“
(No. 213) (eu 5 Eei) și eă am reeensat-o în No. 2 din anul
treeut, dând toate informațiile necesare celor ee ar dori
să o joace. Despre „Pufușor și Musteeioară", — la „teatrul
de copii“ — am tipărit un articol, al dlui M. lorda, în No.
2 din anul acesta.

* *= *

     Cârlanii. Vodevil într’un act, de Constantin Negruzzi.

     Doi fruntași țărani, Miron șt Terinte, au două femei
frumoase, pe Domniea și pe Voichița. „Feciorul boierului",
Ltoneseu, încearcă să ajungă în grațiile fiecăreia. Soții
bagă de samă și — încrezători în credința femeilor Iov —
jură eă nevasta celuilalt va auzi glasul ademenitor al fiului


388

boierului. Rămășagul e pe einei cârlani, de aiei șl titlul
vodevilului. Domolea a auzit convorbirea și împărtășește
cele auzite Uoiehtții. E rândul nevestelor să ațâțe sehinteta
geloziei la soții lor: se lasă sărutată și primește fiecare
dela fiul boierului câte un inel. Din clopotniță ascultă soții
și, pe rând, râd unul de altul. întărâtați, bărbații trag la
răspundere pe soțiile lor, când acestea le spun eă au
știut de rămășagul încheiat și eă le-au dat o lecție meri-
tată. Păreehile se împacă, numai fiul boierului rămâne
plouat.

     Roluri: 3 bărb. și 2 fem. — la fel de ușoare.

     Scenăria: într’un sat. Ea stânga șl la dreapta câte o
casă țărănească. In fund clopotnița bisericii.

     Costume: țărănești și — unul — de orășan.

     Durata: cam o V2 oră.

     Publicată: a) „Scrierile lui Const. Negruzzl“, voi. UI.
București, Soeee, 1873; b) „Poezii și teatru¹¹, ed. C. Sfetea;
e) „Bibi. pop. a Asociațiunii*, No. 158, cu lămuriri asupra
jocului, cum trebue să se joace, date de dl Nic. Băilă, di-
rector artistic al „Astrei*, 1928. 3 Bei.

     Observații. Dodevilul s’a jucat șl la „Teatrul Național¹¹
dtn București, d. e. în 1849. Muzica e compusă de Flechten-
maeher, textul poeziilor se poate însă adapta altor melodii,
existente la sate. Rolurile principale au fost jucate odi-
nioară și de vestita pereche, „Soții Teodorlnl“, apoi de
actorul Euchian, ș. a. Glume sănătoase, lipsă de bădărănie,
limbaglu atrăgător, neprefăcut.

*
* *

     Doctorul fără uoie. Comedie în trei acte, de Moliere.
Cuprinsul: Sganarelle, bărbatul, e bețiv șl leneș, Mar-
tine, nevasta, e certăreață. 0 eeartă, de eare se întâmplă
zilnic între dânșii, o ascultăm și noi. Dtn vorbă ’n vorbă
ajung la păruială. Sosește vecinul și caută să-i împace,
Sărmanul om e dat afară 1 Nu te amesteca în târâtei Ne-
vasta ține minte bătaia bărbatului. I se dă prilej să-și răs-
bune. Doi servitori caută un doctor pentru fiica stăpânului
lor, Geronte, fiindcă aceasta e bolnapă greu: în preajma
nunțti a amuțit eu desăvârșire. O idele îi fulgeră prin minte
femeii: își va trimite bărbatul ea medie. Ee spune servi-


389

torilor unde se află un om iseusit, minune-mare, un „doftor",
care uindeeă toate boalele. Ee dă sfat să-l bată chiar, de
nu ua urea să Dină eu dânșii. Așa șl fac servitorii — îl
snopesc în bătăi, până ee bietul om strigă în gura mare,
de nevoie: „0, sunt, doetor, niet vorbă! Sunt doetor!“, el,
țăran, dela coarnele plugului!

     In actul al doilea e la bolnavă. Tatăl fetii — o Inimă
de piatră, doica ei, o limbută isteață. Fata (Lucinda) în-
drăgostită într’altul decât în mirele ales pentru dânsa, cu
care o sileau să se mărite. 0 mulțime de scene hazlii —
până ee bietul doetor află secretul eă fata se preface eă
e mută, nevoind să ia decât pe Leandru, cel prigonit de
tatăl ei. După multe greutăți ajunge Sganarelle să poată
lăsa singuri pe îndrăgostiți, să și vorbească în dragă voie,
până ee — în sfârșit — se îmblânzește și inima de tată
și-și câștigă merite nepieritoare și medicul cel mincinos.

     Roluri; 2 bărb., 2 fem — principale; 6 bărb. 1 fem.—
secundare.

     Seenăria: Pădure (act. 1.); odaie (act. 11.); loc înve-
cinat eu odaia (act. 111.) — ușor de compus.

     Costume: de țăran și orășenești, din epoca lui Moliere.

     Durata: Cam 1*,2—2 ore.

     Publicată: In „Bibi. p. toți“, No. 255 și într’alte biblio-
teci și reviste.

     Observații: Autorul e vestitul autor francez Moliere,
clasicul scriitor de comedii. Piesa a fost scrisă în 1666 și
n’a îmbătrânit nici astăzi. S’a jucat la noi, și înainte de
răsboiu, de nenumărate ori, eu mare sueees. Unele pa-
sagli, prea crude la adresa medicilor de pe vremuri, ar
trebui să dispară, ea să nu se ridiculizeze atât de tare
știința medicinii. Regisorll piesli să consulte manuale de
istoria costumelor și — după putință — să țină seama de
ele, ea țăranul să raționeze: medicina era pe atunci în
stadiul acela înapoiat!

*
* *

     Ce poate lenevia. „ Dramă “ poporală într’un act, de
Th. D. 8peranția.

     Cuprinsul: Tendința evidentă — o piesă țărănească
împotriva lenei și a beției. Pentru satele unde bântuie beția.


390

Diavolii Drăcocilă, Miehiduță și Leneduță îneeareă să câ-
știge sufletele pentru împărăția iadului, fiindcă sunt supușii
lui Scaraoțchi. Celor doi dintâi nu li se brodește, deoarece,
pe lângă toate ademenelile, Petre Surue aleargă la bancă
repede, să și plătească datoria făcută eu moartea unui
copil, tar Ileana Vișinaru Dine dela târg, după ee a vândut
verdețuri și a cumpărat eeva pentru casă, și nu se oprește
deeât la copii, acasă. Nici Nicolae Făsu-i nu vrea să se
gândească la beutură, ei aleargă la medie, să-i scape ne-
vasta de boală. Toți trei își fac eruee când se apropie
gândurile ademenitoare. Numai Tănase Bălălău se dă lenei,
zace ’n pat și e luat în grijă de Lenevuță, personificarea
lenei. La umbra unei eăpițe de făn, Bălălău, dat lenei,
croiește planuri ticăloase și mat târziu le duce în înde-
plinire; beat, sugrumă pe Qrigore Uălătue, ea să ajungă
la bani pe nemuneite. Dintr’o moarte de om mat omoară
pe unul, eare sărise într’ajutorul lui Vălătuc. Jandarmii îl
duc legat pe Bălălău, iar Lenevuță joacă de mama-foeulut,
de bucurie eă șl-a îndeplinit slujba.

     Holuri: ușoare, 6 bărb., 1 fem, secundar.

     Scenariu: drum pe lângă sat; în fund o eăpiță eu fân.
     Costume: țărănești.

     Durutu: cam ’/« de oră.

     Publicată: In edit. „Librăria șeoalelor“ C. Sfetea, Bu-
curești.

     Obseruații: Nu vrea să aibă calități literare. Potrivită
pentru o scenă dela sate, în sate unde prentențtile dra-
matice nu sunt desvoltate prea tare.

*
* *

     Păpușa cu piciorul rupt. Un act, în versuri, pentru
copii, de Victor Ion Popa.

     Cuprinsul: Subiectul dintr’o legendă românească cu-
noscută : dușmănia între câne și pisică.

     Bunica e supărată pe Lenuța, nepoțica, fiindcă nu
vrea să lase pe câne în odaie, cu toate eă e frig pe-afară.
Lenuțlt îi este drag de pisică. Adormind în brațele bu-
nicii, visează Lenuța povestea eu contractul încheiat între
câne și pisică — de pe eând erau soț și soață, — eu stă-
pânul, să-i grijeaseă gospodăria. Contractul pisicii e


391

mâncat pe jumătate de șoarecii, îngrtjațt de soarta lor.
Din pricina zaplsulul acestuia ceartă între eâne și pisică,
între pisică șl șoareci. Eenuța este o păpușe de lemn, care
are dragă ptstca și e prinsă în capcană, când alungă pe
„Rozătoarea" în locul pisicii. De atei piciorul rupti Pre-
feeătorta pisicii o supără pe Eenuța. Cânele o scapă din
capcană, încât fetița înțelege credința cânelui șl se îm-
pacă eu el șt eu șoareci. Fetița tresare din somn, când
sare plsiea, să o muște — apoi se dă împăcată eu gândul
ea în nopțile geroase să stea în casă cânele. Bunica e
satisfăcută de bunătatea fetițli.

     Roluri: 1 (Eenuța, păpușa) principal; 6 secundare;
Buniea, Cânele, Ptsiea, Stăpânul, Roade-tot și Rozătoarea.

     Seenăria: Odaie simplă.

     Costume: conforme animalelor și persoanelor (pă-
pușă, bunică' ete.)

     Durata: ^2 oră.

     Publicată: „Teatru școlar", edit. „Casei Șeoalelor",
București. (12 Eel.)

     Ca la „Pufușor șt Mustăcioară", uersuri săltărețe, eu
riposte oloaie, potrtolte pentru mentalitatea copiilor. S’a
jucat la „Teatrul Național" din București (1925), în matineu
pt. copii, apoi și aiurea, (u. „Tansiluanta", Nr. 2/935 art.
M. lorda și rep. despărț. Sibiu al „Astrei" 1934/35.)

*

     Pufușor și Mustăcioara. Un act, în versuri, pentru eopit,
de Victor Ion Popa.

     Cuprinsul. Subiectul, după cum serie autorul, este „în
linii generale luat după o legendă steUtană", apoi a fost
folosit și de un autor francez — autorul român a introdus
însă elemente românești, încât își revendică dreptul de a
fi serls o piesă românească pentru copti.

     Pisoiul Pufușor are de nevastă pe plsiea Mustăcioara,
o pisică laeomă minune-mare. Mâncând împreună, Mustă-
cioara se înneaeă eu un os. Disperat, pleaeă bărbatul
după „Eăeătuș", eare-i cere parale: doi lei, ca să deschidă
un dulap, în care se află slănină, eu care să ungă Pufușor
gâtul nevestii. „Brânzarul" bogat, chemat șt el, să împru-
mute bani, spune eă-t dă, dacă „Daca" lut va vrea să-l


392

dea lapte mai mult. Chemată, „Uaca", în persoană, promite
să dea, daeă ua crește iarba, „Zâna Florilor", înștiințată
de vânt, vine și spune eă a chemat pe Sf. llie. Vine Sf. Iile;
din 98 de nori a rămas eu doi, cari „nu-s ntei o bură“,
„nici măcar o stropitură". Toți se roagă de el să se’ndure.
Dine Sf. Petru. („Lăcătușul", eare șterpelise pe sub ascuns
eâte ceva din dulap, speriat, pune cele furate la loc.) E
trimis de Dumnezeu, să „gonească năpasta". Cu un „Buml“
de-al lui, se sperie Mustăcioara și-t sare osul din gât,
spre mulțumirea generală.

     Un epilog hazliu, al lut Statu-Palmă-Barbă-Cot, încheie
piesa, eu un „Ea revedere 1“

     Uersuri scurte, săltărețe, reușite, potrivite pentru men-
talitatea copiilor. Forma poporală predomină.

     Pufușor se roagă, d. e. astfel (exemple pentru tonali-
tatea piesii):

          Sfânt llie,
          Pălălie,
          Adă-ți norii,
          Udătorii,
          Bate grabnic,
          Cu’n harapnic".

     Vaca filosofează: Înțelepciunea

                       Cea mai minunată
                       Șt adevărată
                       Nimenea n’o are
                       Deeât cela eare
                       Fără de ’neetare
                       Rumegă ’n răbdare,
                       In răbdare mare...

(Ar putea să dispară cele două versuri dela pg. 10:
               „Tare-ți place să te ’ndoptl
               Pare’ai fi din neam de popii")

     Roluri: 2 principale (pisoiul și pisica); 7 secundare.

Uersuri. *

     Seenăria: O odaie simplă.

     Costume: De animale: pisică, pisoi, vacă, de zină, de
Sfinți, Statu-Palmă-Barbă-Cot.


393

      Durata: */2 oră.

      Tipărită: „Teatru școlar", din publicațiile „Casei Șeoa-
lelor". București, 1926, (9 le’).

      S’a jucat în matineu pentru copil la „Teatrul Național"
din București, în 1926, șl de atunci șt într’alte locuri. (Vezi
„Transiluania", Nr. 2, 1935, art. M. lorda și darea de seamă
a despărț. Sibiu al „Astrei" 1924—5.)


394

Material informații} și cronici.






    Ultimele manifestări ale despărfămintelor
    noastre

    Apelul adresat în numărul nostru treeut despărtămintelor spre a ne
eomuntea munea ee a și început să se desfășoare în cadrul noului an
de activitate, șt-a dat primele lui roade. Publicăm mai jos informajiunile
ce am primit, reînoind rugămintea noastră și fajă de celelalte despățiminte
ee n’au răspuns încă apelului nostru.


  Dela desp. Dieiosânmărtin. Cu toate
greutățile de ordin material, eu toată
lipsa de sprijin a celor indicați,
desp., de eare vorbim se slrădueșle
să desvolte o activitate într’adevăr
meritor!e, Ni se comunică astfel
deschiderea festivă a seriei de con-
ferințe ee a organizat pentru acest
an. S’a desfășurat un bogat pro-
gram de coruri școlare ee au în-
cadrat cuvântările harnicului preșe-
dinte al despărțimântului, dl. prof.
I. Vuleuțiu eare a invitat la această
frumoasă serbare pe dl. vicepreșe-
dinte al „Asociațiuni" — dl dr. U.
Preda spre a desvolta conferința
d-sale despre „Urmările războiului
și păcii mondiale*, fl fost un mo-
ment de aleasă însuflețire ale cărui
roade nu vor întârzia să se producă.

*

  Dela Despărțământul Maramureș.
Intensificarea actiuității culturale la
sate. La ședința comitetului din b
Oct. au luat parte toți învățătorii ru-
rali, membri ai comitetului, la ordinea
zilei fiind chestiuni importante în le-
gătură cu aetiuitatea „Astrei" la sate.

  învățătorii G. Andreiea, 1. Olad, V.
Fodoruț, T. Utan și P. Lenghel Izanu
au primit însărcinarea să studieze
realitățile culturale, economice și
sociale, organizațiile ee există, ne-
cesitățile ee se impun și persoanele
pe a căror activitate am putea conta
într’un număr de comune repartizate
fiecăruia. #

  tntențiuuea noastră e să utilizăm
pe învățătorii tineri, tineretul intelec-
tual și absolvenții șeoalei țărănești,
ea sub îndrumarea noastră și eu


eoneursui preotului, medicului, agro-
nomului ete. să facă anchete temei-
nice la sate și să inițieze acțiuni
energice de organizare și realizare
din puterea elementelor și mijloa-
celor locale.

  Cursul de dirijori și conducători
sportivi, eare a avut loc vara tre-
cută la băile Coștini ale Astrei, a
sporit numărul persoanelor active
pe terenul propagandei rurale pen-
trueă cei 22 învățători absolvenți ai
cursului se vor încadra foarte bine,
prin corurile și unitățile sportive
înființate, în ansamblul acestei pro-
pagande.

  Conservatorul de muzică și dic-
țiune. Despărțământul nostru a în-
ființat un conservator particular de
muzică și dicțiune autorizat de Mi-
nisterul Instruețiunei. Acest conser-
vator e o continuare firească a acti-
vității secției noastre muzicale de
sub conducerea eminentului dirijor
și compozitor Prof. D. Stan. E insta-
lat în Palatul Cultural, are ea director
pe dl prof. D. Stan eu trei profesori
și aproape 40 de elevi.

  Sărbătorirea Unirii. Ziua de 1
Decemvrie a fost sărbătorită în mod
vrednic de despărțământul nostru
printr’un festival organizat în sala
cinematografului Astra tixită de pu-
blile. A cântat corul și orchestra
Astrei de sub conducerea dlui prof.
Stan, și corul meseriașilor de sub
conducerea dlui Negrea. Executarea
programului artistic a stârnit puter-
nice aplauze. D-nii Prof. Urăbete și
Dr. M. Marina au vorbit despre în-


395


4

seninătatea zilei în cuvântări bine
închegate și’n vorbe răspicate.

  Ciclu de conferinfe. Ga 7 Dec.
începe ciclul de conferințe „despre
cartea românească" organizat eu
concursul atât de prețios al Dlui E.
Bueufia și a cercului „Familia" dela
Oradea, Dor uorbi pe rând O-nii E.
Bueujia, M. G. Samarineanu, G. A.
Petre, G. Tulbure, 1. Ghinezu, Oct.
Șulujiu și G. Breazul. Asupra con-
ferințelor și a congresului șeoalet
fârăniști vom reveni în cronicele
viitoare.

*

  Dela despărțământul Mediaș. Viee"
președintele „Astrei" domnul Dr-
Gh. Preda a fost înuitat și a finut
cuvântarea festivă de 1 Decemvrie,
în Mediaș, sediul despărf. Mediaș
al „Astrei',

  Ziua a fost serbată eu o deose-
bită pompă. Ga ora 11 dlm. s’a
oficiat un Te-Deum în Plaja Regele
Ferdinand, din partea ambelor bi-
serici, ortodoxă și unită.

  Cuvântări au fost finute din partea
reprezentanților „Astrei", „Gigli An-
tirevizioniste Române" a bisericilor
și școlilor, apoi din partea primăriei.
A urmat defilarea: peste 2000 de
țărani din satele învecinate, autori-
tăjile, școlile, cercetași!, ete.

  Conducerea s’a îngrijit ea săte-
nilor să li se oferă șt hrană sufle-
tească, afară de serviciul bisericesc
și vorbirile dela defilare: în sala de
teatru a orașului s’a dat la ora 2,30
d. a. un festival artistic pentru săteni
— iar seara, după retragerea eu
tor{e, s’a reprezentat piesa „Zorile"
de Șt. O. losif.             Red.

*

      t Maria Cunfan. In 25 Noem-
vrle, a, c., au îngropat în cimitirul
Bellu din București pe poeta Maria
Cunfan. l-a fost mașter chiar și ano-
timpul în eare a murit, sfârșit de an,
după ee au apărut calendarele, eari
i-ar fi putut consacra articolașe, ea
să se adeverească și mai mult con-
statarea ei:

    „Cu suferința m'am dedat
    Durerea mă ‘nsenină.
    Căci nici odată n'am cântai
    Cu sufletul neapăsat
    De jale ori de-o vină.


    Atâția morți am petrecut
    in mintea chinuită,
    Vre-o bucurie ce-am auuf
    A fost lumină de ’mprumut,
    Cu nori acoperită",

      Daeă îi dedicăm rândurile de
fafă în coloanele revistei noastre
este nu numai fiindcă a trăit o mare
parte a vieții ei în Sibiu (născută în
1862). în preajma „Asoeiajiunii" noa-
stre, ei fiindcă între propagandistele
eu scrisul, între poetele române,
numele ei se va aminti în istoria li-
teraturii.

      Poeziile și le-a publicat în
„Sămănătorul", „Convorbiri literale",
„Guceafărul"' „Viata lit. și artistică",
„Flacăra", „Șburătorul", iar volu-
mele de versuri i-au apărut în 1901,
1905 și, adunate în 2 volume, întitu-
late : „Din eaierul vremii", în 1916,

      Chiar și titlul: „Caierul vremii'
ne arată simpatia ei pentru viața
dela Jafă, Gira ei nu a avut multe
coarde, dar a știut să redea de
multe ori acorduri curate, simjite.

      Influenta poeziei lui Emineseu,
losif, Goga, Genau este evidentă,
nu numai în factura versurilor, ei și în
maniera de a prezenta, uneori, oiafa
dela tară, de dinainte de răsboiul
mondial. Firește, în epoca noastră,
când unele poezii se iau la întrecere
eu larma elaesoanelor de automo-
bil și imită hârtoapele drumurilor
uitate de Dumnezeu — par demo-
date strofe ea acestea ■'

„Pe sub fereaslă-mi eurge-un râu.
Tot laerămi de-ale mele.

Copilele, cu flori la brâu
Iși spală fața ’n ele.

Eu numai doine port în cap
Și cânturi de iubire.
Nu sunt destoinică sâ sap.
Să leg nu știu trei șire.

Iar când mă doare — atâta sfat
Și atâtea uorbe rele —
închid oblonul din spre sat
Și-mi cânt doinele mele."

      Multe, ea strofele de sus, sunt
caracterizate printr’o eufonie, eare
ehiamă pe compozitorul muzical,
fiind cantabile,din leagăn. „Gied“-uri
de acestea a compus multe, multe
M. C. și ar fi bine ea compozitorii
noștri să culeagă spicele, cari îi


396

■ademenesc în lanurile poeziei Maria
•Cunțan. Și unele poezii pentru eopii
ar fi bine să fie armonizate.

       Iubirea ei e — iarăși — demo-
dată astăzi. Nu e Ada Negri eea pă-
timașe, nuleanteă, ei M. Cunțan, eare
știe să rabde, firea de mimoză, eare
o adoră pe Veroniea Miele, fiindcă :
„Ferice căreia un sfânt (Emineseu)
— I s’a închinat ea ție". „Luceafărul*
lui Emineseu îi este supremul adorat
— așa își ’nehipue M. C. idealul.

       Ea, „o frunză spulberată ’n
vânt*, ea, eare „a înuăjat a suferi"
și știe eă “toate sunt eenușe" —
ar dori

  să uite „și munți și legi și toate
  Ce grămădite-s tntre noi,
  8ă mi se pară eă se poale
  Ca să fim îngeri amândoi*.

       O înadaptată, o incorigibilă în
viața brutală de astăzi. Astăzi, „oa-
menii" ?

„Iți iartă tot, dar numai una nu:
Că nu te prinzi în drum eu ei tovarăș
..,Și caută chip să fii comun cu ei

  Șt mai cere iubitului, într’un
„cântec".

     „8ă nu cobori, iubite,
    in trista mea chilie.

     Căci m’ar ucide focul
    întâiului sărut."
    "Numai câteva clipite
    Stai așa, dar nu-mi vorbi.
    Vai. euuintele-s cofițe,
    Taci și nu mă mai răni“.

  Va pricepe oricine eă M. C. a
fost antipoda scăpătatelor amoreze
din poeziile de astăzi.

     „Știți voi că lira-i cruce?

     Fugiți de ea, femei.
Căci unde vă va duce
Cu chinurile ei?!*
suspină M. C. într'altă poezie.

  Poeziile, în cari cântă viața de la
fără, în maniera lui Coșbue și losif
— ar merita să fie scoase din eo-
leefie șl publicate într’o broșură
pentru țărănime.

  Dacă se și află uersuri, eu rime
ieftine, „strofe neisprăuite", cum le
și întitulează *poeta în trei rândurii
în eele două volume — lirica poete,
M. C. vrednică de atenție.

  Și traducerile din Carmen Sglua
imitația din Gleim („Ziua morților"),
Heine („Pelerlnagiulla Hevlaar“)sunt


meritoase. (A mai tradus și drama
romantică a lut Sehiller „Fecioara
dela Orleans". — Sibiu, 1609.)

  Ultimii ani ai vieții i-au fost un
adevărat calvar. In „euibul" ei „de
om sărac" s’a scurs paharul amără-
răeiunii până’n fund Aibă eel puțin
aeum liniște „ ..pe-al Dâmboviței mal,
aproape de biserica lut Bueur", cum
cânta odată capitala.

  Ce opere minunate ar fi putut
traduce, de ar fi fost ...lansată de
editori, eari își pricep chemarea!...

  O lacrimă pe mormântul neferici-
tei poete.

*

  t Olimpia Bârsan. Dacă Maria
Cunțan a fost femeia, eare oglindea
durerea sufletească a unui suflet
întrucâtva resemnat — Olimpia Bâr-
san, artista dramatică, moartă tot
în Noemvrie, a întrupat pe seenă,
de eele mat multe ori, pe femela
vioaie, plină de viață exuberantă,
scăpătată chiar. Din 1908, eând a
pornit, ea d-șoara Olimpia Brașo-
neanu, tânără eonsercatoristă, să
colinde orașele și orășelele noastre,
în trupa dlui Zaharia Bârsan, mat
apoi soțul ei, artista a fost totdeauna
o entuziastă propangadistă culturală,
eare a fermeeat de mufte ori audi-
torul eu frumusețea limbei curgă-
toare șl eu jocul ei natural. Gama
repertoriului ei dramatic a fost din
toate genurile, dela comedie până
la tragedie.

  Greutățile turneelor numeroase a
știut să le întâmpine și suporte eu
umor înăseut și eu o perseueranță
de remarcat.

  Ajungând soții Bârsan la „Teatrul
Național" din Cluj, au prilejit multe
seri de elecare sufletească publicu-
lui iubitor de teatru, urmându-și
astfel amândoi apostolatul pentru
arta dramatică, început în timpuri
mult mai grele.

  Aeum, eând Olimpia Bârsan ne
părăsește — înerestăm la răbojul
cultural, în șirul propagandiștlor cul-
turali de marcă — eu recunoștință,
numele ei. Odineaseă în pace!

*

  „Cartea satului", seoasă de „Fun-
dația culturală regală „Principele
Carol", Nr. 12, „Șezători de seară",
de Apostol D. Culea. [122 pag., 30 Lei).


39?


4*

  Bunul și meșterul, de două ori
apostol, dl Apostol O. Culea, a ti-
părit o carte folositoare pentru pro-
gramul șezătorilor noastre culturale.

  Ca totdeauna la colecțiile autorului,
găsești un spirit de seleejie, câști-
gat în decursul unei uaste experiențe
proprii, fructul prețios alor ani și
ani de muncă constructivă.

  Material pentru 12 șezători, ea cel
ee vrea să spună o snoavă, o vorbă
eu seaun la eap, ete. să găsească
din belșug.

  In ,0 lămurire" ne arată eă ex-
periențele au pornit dela un sat de
pe Ialomița, apoi multe din eele
așternute pe hârtie au fost auzite
pe drumuri de țară sau sunt „po-
triviri" din „cele cetite în scrieri
românești și străine și etreulă, mereu
prefăcându-se, ea un bun al tuturora,
călător din tată în fiu".

  Povești scurte, snoave, ghicitori,
socoteli de petrecere, „umbre pe
pereți" (joc de siluete, eu mânile).

  E o plăcere să răsfoești și citești
cartea.

  Dl Apostol Culea roagă pe „oste-
nitorul ee-și ia pe seamă organiza-
rea serilor de petreceri să adune
dela părtașii șezătorilor toate ob-
servațiile lor", fiindcă ua finea seamă
de ele la o nouă tipăritură.

  fișa eum se prezintă eoleefia, nu-i
putem dori decât cât mai multă
vieajă.

  Cartea e întovărășită de o fru-
moasă ilustrafie în colori: „Femei
la șezătoare" de Rodiea Mania, încă
o contribuție în folosul lucrării.

  Hârtie bună, preț mie.

*

  „Biblioteca poporală" a „flsoeia-
fiunii,,. Nr. 222. „Stâlpii satului“.


piesă poporală. în 3 acte, de Petrea
Dascălul. (5 Gel). Biblioteca noastră
s’a îmbogă{it eu o reușită piesă,
poporală pentru teatrul de diletanti,
la sale. Acțiunea este foarte simplă :
Un moș șt băbuța lui sunt supărati
rău pe tineret din prieina portului,
a cântecelor, a lipsei de religiositate,
a văicărelilor. Hainele nemțești au
început să înlocuiască pe eele na-
ționale, miorlăiturile cântecelor de
bulevard cântecele bătrânești, fru-
moase ; tineretul nu mai spune ru-
găciunea când începe să mânânee,.
miliția e privită de unele mame și
taji ca o grea povară. Moșul se
împotrivește tuturora și le spune
oarzăn în față adevărurile, dorind
o epocă entuziastă, ea „pe vremea
Mimorandului".

   Nepoatele se eumințese, îmbracă
portul național la horă, cântă arii
bătrânești și totuși nouă, tinerii în-
vață la milijie și sunt primiti eu
urale și jocuri eând uin pe concediu
acasă. „Stâlpii satului", unul e moșul,
pot să-și tot ducă palma deasupra
ochilor și să se minuneze, satul s’a
preschimbat în bine, așa, ea „pe
vremea Mimorandului". Satul întreg
pleacă de vecernie la btserieă, la
sfârșitul piesii, încât moșul, fericit,
bineeuvântă clipa trăită : îi văzură
ochii și astea; poate muri liniștiti

   Piesa e scrisă eu mult bun — simț
— presărată din greu eu glume de
pe la șezători; autitezele reies evi-
dent și pledoaria nu este o dăscă-
leală doctrinară, ei este îmbrăcată
într’o formă potrivită mentalității ță-
rănești.

   Să nu fie comună în care să nu
se fi jucat „Stâlpii satului" I


Bibliografie.


  Reviste ziare;

  Sic eogiio, an. V., Nr. 7, Nr. 8 Au-
gust, Nr. 9 Sept. 1935.

  Steaua Transilvaniei, an. 11., 24, 25.

  Solia Dreptății, an. XIV., 41, 43, 44,
45, 46. 47.

  Gândul vremii, an. UI., 6, 8.

  Pagini literare, an. 11., 2—3, 4—5,
6—7, 8—9: 15 Aprtlie.


  Klingsor, an. XII., 7, 8, 9, 10.

  Scânfeea, an. VI, 7—8, 10—11.

  Făt~ frumos, an. X., 3, 4.

  Satul, an. V., 55, 56—57, 58, 59.

  Gazeta cărților, an. V., 1—2, 3—4,

  Junimea literară, an. XXIV., 5—7,
8-9.

  Revista Fundațiilor Regale, an. 11.,
7, 8, 9, 10.