Anul 60. Septemvrie 1929. Nr. 9. TRANSILVANIA. Organul societății culturale „Astra". Idealul. Nici astăzi n’a ajuns mai sus decât ieri... îndărătnic, zid uriaș din cremenea sgripțoroaicei, i se ’nfipse deacurmezișul un punct de inflexiune; își atinse punctul mort, ca meandrele rotunde ale undei sonore când își întretaie avântul ■cu extenuarea. Cu fiecare ciob de stâncă învins, părăsit înapoi, simțea bășica de îndrăzneală ce o înfulicase jos, destrămându-se, și simultan cu pierderea ei se veștejeau și fibrele nervoase. Minerul nu robotește mai răbduriu în carnea bolovanului și nici rândunica nu se opintește mai săgetătoare cu supremele aripi să ucidă in- fima și desnădejduitoarea depărtare până la dunga limanului. Insă exemplul cel mai determinant era, în cazul lui, tânărul dela Marathon, care deasemenea ducea un secret ce valora imperii. Deaceea când erau consumate puterile lui —' omenești și trecă- toare — voința, această nestimată ce se găsește in stare rudi- mentară și inconștientă și la dobitoace, crescând in proporții de amplă cupolă la homo sapiens, ii arunca vreascuri bune în jă- ratecul năvalei interioare, învăpăindu-l ca pe o viață terminată întreținută cu baloane de oxigen. Aceste reflexe', deși focul stâns, făceau minuni. Un reflex îl strămură: fără forțe, mai urcă vreo câțiva coți... Apoi, istovit, renunță și începu coborârea. Umila coborâre! Elanul lui Napoleon, frânt de placiditatea stepelor de zăpadă! Astfel nici astăzi n ajunse mai sus decât ieri! încercase și noaptea. Cu mai multă prevedere decât un chimist între eprubete și table de valențe își pregătise ascensiunea. Ieșise, ca noptatecii furi, din coliba ce și-o durase în creerii mo- lifților lumânăratici și, călcând pe capriciile covorului selenar, răcoros, se strecură — rază stingheră, printre ei — și se pomeni deodată cu păretele de peatră ’n față: până ’n hăul nepătruns al nopții. își măsură chingile voinții pe lespezile cu proporții hi- malaice și, în entuziasmul tineresc, într’o clipă și-o 'ncălecă în vârf... Avea sensația acelora cari, istorisind sborul în avion pe 657 1 înțelesul vulgului, spun că ei rămân jos, într’un anume punct al spațiului, iar sufletul, sau ce: stomacul 7 li-se aburcă ’n nori. Ponderea trupului împletită cu huma blestemată îl (intuia jos: numai elementele divine din el, degajate, se cocoțau repentin pe jghiaburi ca proiecția discului galben al unui reflector înebunit: voința, dorul de mai sus, mirajul necunoscutului... El, de fapt, continua un vis. Par’că se visa că a început urcușul unui munte: sta întins boierește în pat, și știa asta, și totuș urca. Ci visele nu-l mulțumeau, căci niciodată nu parvenea la punctul râvnit; totdeauna corpul i se răsucea în somn, ceva troznea în cameră, lătrau cățeii pământului, iar el se trezea... Cu timpul, după un proces de o inchizitorială severitate autodisciplinară, eliminând prisos urile, își educase propriul ins în vederea Marelui Scop și spera> nu, era convins imo pectore că glonțul, dacă i-ai pus foc, merge pe traiectoria destinată... Și sta în lumina galbenă a lunii mai drept și mai neclintit ca o lance... Și, cum s’a spus, încer- case și noaptea ca hoții, dar nu izbutise: nu era obișnuit să orbecăiască! Deși trase nădejdea că, înșelându-se pe sine, prin ne cunoașterea postatei parcurse și a celei ce avea încă s’o do- boare, va reuși... stânca tot stâncă! Deși stimulat de hâdoasele diformități ce mișunau în afunzime — și avea groază de urâțeniile pământului ca alți oameni de trăznetele cerului — stânca tot stâncă, iar el, un biet om! ' O, de câte-ori n’a stat la poalele colțului de peatră în extaz ! Poporu-i zicea Colțul Trăznetelor, căci poporul știa că acesta e elementul lui esențial, caracteristic, fără să fi cutreerat prin deșartele ținuturi ale filozofiei. Rânduri, rânduri, trecuseră vremile grele peste el: vânturile stârpirii, pe cari scoarța durificată a pământului le-a pipăit la obârșii, s’au încăierat și pe creștetul lui (după-cum, poate, și valuri peste valuri, marine, s'au rotit spumegate, odinioară, aci...) ...iar el sta nemișcat. Cu impasibilitatea pietrii, căci: cum au venit așa s’au dus—gălăgioase și efemere. In clipe de neputință, ungherul glumeț al humorului său se lumina. Se juca: — Minaretul Codrilor, cu vulturul muezzin. — Prea dul- ceag: cafea cu lapte, pentru cocoane. Degetul de văpaie (asta într’amurg, când borta spartă în visteria văzduhului de soare, își revărsa rubinăriile) al Pămân- tului, cu unghia de topaz: cuibul. Voia să ticluiască o alegorie, dar o izbândea necompletă, fiindcă-i lipsea un cuvânt „în stare să trezească ideia altui lucru“, de ex.: amenințător, deci o aruncă. Ș’apoi, nu se sinchisea el de o astfel de amenințare; avea ochi numai pentru lucrurile de deasupra pământului. — Panașul lui Atlas... dar purta Atlas coiful onoarei mândre ? Acest individ, fără nici un ideal, încovoiat de sarcina sa mizerabilă, e figurat totdeauna gol. 658 — Crucea ... o crucea ! Crucea era în spatele său. — Epopee cioplită ’n piatră; descripția scutului lui Achille nu-i putea rezista... Insă atunci era numai un epizod. El râvnea totul. — Farul Turiștilor. — Ce banală .aceasta de pe urmă! Din capul locului, el nu voia să se amestece printre turiștii cu rucsacuri, cu Thermos, butterbrot, scl... Independent era, fără balast. ... Și așa, încetul cu încetul își scria metaforele, alegoriile, imaginile pe fundul zării, cu vârful de oțel al irisului rătăcitor, sau pe mușchiul izvoarelor tăinuite, cu mânile sale mlădioase cu care voia să prindă într’o zi misterul, cum prinzi un scaun, o carte sau un braț cald de femeie... Roiau depărtările și apro- pierile, afunzimile și înălțimile de gândurile lui; ba și-le trimetea și dincolo de concret. Trăia, ca Don Quijotte, din sus de realitate, ca coșcogeamitele Gulliver cu capul deasupra căsuțelor liliputane, unde totuș se sbuciumau suflete: iubiri, invidii, ridicol, patimi, plictiseală, entuziasm, căscat, cugetări, ură, pocniri de râs,' topiri de plâns, somn, etc... Life is but thought, îi spusese odată un poet, jos, între oameni; dar pentru el, de când se surghiunise în coliba lui, strângându-și fricos gândul la sân, se răsturnase masa cu valorile: Thought, that is life!... Iar materialul, coti- dianul aproape încetase a exista pentru el... (Acuma, pozitiviștii desigur se vor minuna: ce mânca ? ce bea ? cui vorbea 7 — căci se pare că înțeleptul dela Koenigsberg a uitat, când a făcut bi- lanțul imperativelor, să înșiruie pe firul său și: necesitatea de a vorbi — și multe altele, cari nu pot fi scrise aici. Răspunsul e unic: trăia cu gândul. Gândul e infinit, sub ochianul tuturor raporturilor cunoscute, mai ales sub cel patentat de curând)... Pustnic ? Dar pustnicul simte cum clocotește în el, uneori cu huruitul miliardelor de bolovani sub roțile hodoroagei lui Sf. Ilie, alteori cu potolirea treptată a pendulului, amintirile. Pustnicul îl are pe Dumnezeu, șezând pe tronu-i de aur, pe Isus plimbându-se prin valea parfumată a lui losafat, pe Maria în talarul candoarei albastre ce i-o împrumută evlavia celor chemați și nechemați, pe toți serafimii și ceilalți îngeri frumoși și muzicali... El nu avea pe nimeni. Era un biet suflet. Singur ziua, singur noaptea... Cu toate acestea, frigul piscurilor era pentru el o categorie ab- stractă: lui îi era cald printre contingențele de ghiață ale culmilor. Și se gândea câte odată: dacă Colțul ar fi de ghiață, căl- dura mea l-ar nimici, iar eu a-și rămânea cum am fost: fără să fi ajuns sus. ...Cât de limpede îl vedea uneori desemnându-se pe apele orizontului: conturul era tăiat, cu briciul, și lipit pe fundal; marginile lui desigur ar fi despicat orice vietate s’ar fi încumetat să s’apropie de el. ...Ci mai ales când era lună plină sta să-l admire: palat de cleștar îi părea, străveziu, și rar îl părăsea și târziu... 659 1* A trecut și el prin ipostazele pe cari le preschimbă o cre- ație: momentul, sau salba de momente, când artistul, confundat cu munca sa, învâltorat de febra zămislitoare, se uită pe sine și uită și laurii finali. Pentru pictor, sculptor, compozitor uneori, când plămădește melodii, la miez de strădanie și asudare, fără să știe, pasta, marmora și sunetele lăuntrului devin substanțe vii: complexul, avut dela start în vedere, se estompează și numai amănuntul trăiește. Apoi iar întregul covârșește migala... Așadar și el trecuse prin aceste ispite, când, momentan, era mulțumit de contemplarea stâncii: se oprea din drum și se afunda până peste cap în studiul ei. Și vârful îl uita. In acest chip a formulat, rărtiânând însă numai în teorie, o întreprindere tot atât de grea : să sfredelească cu unghiile, cu dinții să rupă, cu coatele să spargă piatra masivă, să-și facă poteca în corpul stâncii spre culme. Cărarea furnicilor și a vier- milor!... Asta ar fi însemnat că pătrunde pe furiș, lăturiș. El însă avea fruntea nepătată. Și zguduit a fost de un fior tragic; luptau în el doi inși: Smeul Smeilor, de smoală și Făt-frumos, de lumină: să-și croaiască, subteran, poteca rușinii, a josniciei, și când răzbește sus să-și plece capul, cum fac condamnații pe dreptate, sau să continue cu încăpăținare suișul pe păreții Colțului. (Cine nu crede că geniul vrea să zică răbdare ?). Și, mândru, dete cu piciorul primei opinii și se legă cu funii de măjase îm- pletite ’n șase de a doua: superficial, dar suie ’n aier liber, în văzul uimit al codrilor și pizmătăreț al paserilor. își umple plă- mânii cu ozonul ce urcă, fum nevăzut de împrospătătoare tămâie, din cățuile de cetină: sănătos și bărbătesc. Mereu are, astfel, prilejul să arunce, cu gestul sublim al semănătorului, disprețul asupra inerției ologite jos, neputincioasă. Căci nu putea concepe, ca acolo sus să fie nevoit să se scuture de pulberea și mucegaiul îmbâcselii negre din măruntaiele stâncii, otrăvind veșnicia beției piscurilor. Tot mai tare îl strângea Colțul Trăznetelor în cercurile de vrajă. Ca diamantul negru și fără păreche pe care basmele indice l-au suit in surguciul statuei colosale a lui Buddha Sakyamuni, așa emana Colțul efluviile de încântare, captivându-1, cum fac șerpii tropicului cu prada lor. Uneori, cățărat pe vreo colonetă golașe a Colțului, asemenea unei gângăni pe trunchiul fagului secular, se oprea și netezea duritatea stâncii: ii părea fruntea vastă și brăzdată de fulgerele gândurilor nerealizate a cutărui geniu al pământului... Și-i era teamă să nu ’nceapă fierberea ideologică sub el, să se prăvălească gratuit jos. Ceeace-i fortifică convertirea a fost o priveliște, lângă care atributul de „grandios" e mic: o clipă de neuitat. Cotropitoare, ca o avalanșă de pietre: J-a apucat in ghiare, l-a răsucit, onw- 660 rându-i trecutul — meschin, cum l-a numit de-atunci — și când și-a revenit în ori — la dreptul vorbind n’a mai revenit la starea dinainte, era schimbat! ... Ieșise din coliba sa, pe o limbă de pământ ce se ’n- tindea deasupra văii ce-l despărțea de colț, jos murmura blând pârâul. In față se ’niepta în sus păretele... De nicăiri nu apare așa de magnific. Văzut de aiurea cu alți receptivi, face o im- presie destul de proastă: dinspre miazăzi pare bleg; dinspre soare apune fad; dinspre soare răsare șters; numai dinspre miazănoapte e titanic... Dar atunci, în ziua aceea, cele patru stihii ale lumii nu-și găsiră ciubucul păcii, scăpară de sub con- trolul lui Manittu, și se ’ncăierară intr’un răsboiu nemaipomenit. Trimiseră vâlva pădurii cu cap de mistreț, ochi în spate, coada ’n locul limbei, picioarele dinainte înapoi și invers, să spotăie din cotloanele respective aerul, apa, focul și vântul, cari se odihneau. Acestea, izgonite, pocniră din harapnice și drumu’ ca fumu ! Cât ai bate ’n palme se iviră ’n galop grămezile de nori. Ca sub porunca unei mâni nevăzute din adâncuri ei se resfirară pe sub oceanul de albastru și, lână scărmănată și stropită cu vinețeală, se ’nvâlvorară duduind. O minune: contrastul de lumină și umbră! Și păreau așa de moi!... Zădărite din puțurile neștiute ale mun- telui, țâșniră sute de pârâiașe, cari, cum nemereau pe sub nori albi ori negri, manifestau apă fulgurantă sau asfalt opac... Și o disarmonie inefabilă se ridică din solul apos: clinchetul șivoa- ielor ce n’au străpuns încă podeaua. Norii pogorîră apoi până pe pământ. Se amestecară, cum se amestecă hulubii cu vrăbiile și cioarele printe orătănii, cu copacii, cu muchile, cu culmile, cu pietricelele. Veniră norii pe pământ!.., Nu se mai deosebia susul de jos, josul de sus: nori erau jos, pământ era sus... Dar n’a fost de-ajuns! Deodată se iscară focurile din nimic. Șerpuiau duble și triple, ca zigzagul pe spinarea viperii, care și ea se ră- sucește: împroșcau mănunchiuri de jos, coborau evantalii de sus. Instantannee de purpură. Incheiară vântoasele din miezul pă- mântului iritate. își bătură joc de orănduiala relativă a firii, răsturnară totul cu capu ’n jos, suflară dihonie și... dispărură... Cu mânile ’ncleștate de ramura puternică ce i-o întinsese un copac deasupra, holbat și mut, azistase la toate aceste gro- zăvenii. își trecu dosul dreptei pe fruntea îmbrobonită, se scutură și... fu altul. De ce ? Toate au avut parte de pervertire, toate au fost diformate de vifor, toate s’au ales rănite din trântă, — numai Colțul trăz- netelor strălucea mai curat ca totdeauna!... Atunci șuvița de admirație i se umflă așa de mult încât, disolvată în uitarea de sine, năvăli, fluviu vrășmaș, către colțul Trăznetelor. ...Dar, „în definitiv", ce voia el? 661 Mai sec decât mustirea întrebării stupide: să suie piscul! (In sfârșit! Taina tainelor e trădată! Der Herr Leser hat seine Schuld get an...) Voia, să ajungă sus; o dorință foarte comună. Și mai voia să vadă cuibul de vulturi, de unde in diminețile senine se ’nfigeau — dâre sumbre — Stăpânii în atmosfera pură. Scop științific ? Nu. Nostalgie copilărească ? Da. Nebunie ? N’aș putea spune căci e prea forțat... Ia așa, o leacă de scrinteală. Pofta lui, departe de a fi de ordin stomacal sau epidermic, nu era prea teribilă: să-și injecteze nervii cu vinul abisului; să se indoape cu orgoliul dominației absolute; să se piardă, firicel de nisip, în piramidalitatea steiurilor... și azurul, azurul scânteietor să-l soarbă, înmiresmându-i neliniștea... O, calmul înălțimilor; liniște a piscurilor dinainte de creație, când Duhul plana peste prăpăstiile în care aveau să sălășluiască mai apoi oamenii... Nici amintire; nici patimi; nici vaer... Nimic nu se mișcă... Și numai el, deasupra micimilor... Nici un sgomot... —Da, asta ar fi vrut-o! Străbătuse purgatorul: viziunea aceea în linii pelasgice i-a expectorat orice rezidii de sociabilitate. Era ca Steaua Nordului, fixă pe firmament, pe când milioanele de stele, și glorificate și anonime, se rotesc necontenit. Proiectoarele „lumii", ce-i drept, au răsfrânt lumină stranie asupra lui, excomunicându-l. Lumea... Ei, lumea ? Lumea nu-l înțelegea. Atârnau de el scaeții bărfelii râncede; îl întâmpina cu plesnitori de râs găunos din măsele putrede; totdeauna era nevoit să străbată străzile, locuite de se- meni de-ai lui, cu capul plecat, căci simțea el rușinea pe care * no dibuiau ei... Trăise și el odată cu ei, demult, demult, ca ei. Șezuse la mesele, la banchetele lor, sudoripare; mâncase gră- simile și prăjiturile lor. Râse deavalma de comunicările uscate ale petrecerilor în comun; ascultase acte întregi de certuri, cum nici eroii homerici nu proferau; pătrunse sensul privirilor col- țurate. Dar, într’o zi, ori-unde își arunca ochii, vedea cu slove de flacără: anost, anost, adecă: sarbăd, sarbăd. Și, scârbit, căută refugiu. Dintâi in el. Pe urmă: în el și departe de ei. Atunci își lustrui toiagul singularității. Și singur se înalță, și drept pe soclul forjat din trecutul renegat de conștiință, — nu de altceva ! Acuma vrea să urce colțul trăznetelor: să stea, statuie, pe cel mai înalt țanc! Ci nici azi n’a ajuns mai sus decât ieri!... Drept-aceea toată ziua o petrecu la poalele stâncii, călind planuri, căci desnădejdea n’o cunoaștea. Trecutul mort; prezentul inexistent; trăia monoman în viitor. Renunțarea pentru el nu echivala cu dezastrul, pentru alții, — probabil fiindcă nu găsea în sacul lui teama de ridicol, care la alții abunda sdravănă și de o sensibilitate excluzivistă. Noaptea — căci nu știu ce îl făcea să presimtă vag că-i ultima — tot acolo. 662 Si ziua și noaptea, și noaptea și ziua: treaz și neostoiat, In clipa când, cu puțin înainte de ce se îngână ziua cu noaptea, întunerecul devine mai compact și răcoarea mai ascuțită, el — cum sta, om de piatră pe lespedea de piatră — simți cum o plasă surie de sfârșeală îl înfășoară, sugându-i vlaga. Se smâci deodată, ca Prometheu în lanțuri și sângele svâcni iarăș primordial. De vreme, în zori, vulturul își părăsi cuibul. II văzu implântându-se în aer, apoi ca piatra căzută ’n lac, tăind cercuri tot mai largi, cari mureau în urma lui, nevrednice... un punct... apoi nimic. Când nu-l mai văzu, își pompă pieptul și se ridică, începu să suie... Ii stăruia în minte punctul de inflexiune de ieri. Dar ho- tărârea ce o ’nghiți acum fu de un granit mai dur decât cel de ieri și de totdeauna. Se apropie de singurul loc vulnerabil al colțului, unde un gigant și-a înfipt săcurea ’n steiu, crăpându-l în două; aci tabla nu era netezită de mâna ploii multimilenare. Răsăreau ici-colo mici sgronțuri neșlefuite. își împletea degetele pe după ele și se trăgea sus. Urmă apoi o bucată cu trepte, când putu respira, înveselindu-și pieptul. Poposi: el nu era decât tensiune extremă spre pisc. Deși se afla la o înălțime „con- siderabilă”, trecut de sfărmăturile Cari zurăiau când te ’ncurcai printre ele, totuș, se simțea încă legat de glie. înțepat astfel de gând, tresări și reîncepu. Dealul Căpățânelor!... Cu crucea ’n spate oare Isus a avut mai mult de îndurat decât el?... Mănile nervoase și tari ca frânghiile de sârmă răsucită se prindeau de câte o eșitură, se mlădiau după o lespede, intrau într’o rânjitură a pietrii și, șchioapă cu șchioapă, câștiga... Muchi aeriene, păreți ca oglinda, parmaclâcuri stinghere, toate de o perpendicularitate soră cu absolutul... își ridică ochii: amețitor, păretele se cabra. Insă nu putea rămâne acum, la contemplație. — „Să fiu sus!!! N'avea răgaz pentru estimarea ascensibilității restului. Sus!... Sus!... Stânca nu poate fi o piedecă în fața voinții! Tot mai mult răpunea din încăpăținarea pietrii. La dreapta zări o pre- lungită scurmătură. Cu toate antenele sensibilității știa că e aproape! Dar nervii și oțelul mușchilor încet, încet, înțepeneau: se transforma în plumb greu... Sus! Sus!... Cioplite-s par’că cu dalta laturile colosului. Sângerând din amândouă palmele, cu genunchii jupuiți se țâra, se țâra în sus. Uniformitatea netedă o biruia încă cu resorturile din vârful picioarelor și cu tăria neînfrântă a unghiilor... mereu descrescânde... Elasticul muscu- laturii cedează... Urmă apoi cea de pe urmă sforțare, răscum- părătoare: o gaură ’n stâncă', un trăznet căzuse aci cândva; stri- vită sărise ’n țăndări. II ajută, insă... Melc, împingându-și mâna moartă, ) Pag. 835—843. ²) „Rien ne vaut de se connaitre entre nations si l'on veut arriver ă s'entendre. La conscience naționale nait dans chaque pays d'une ideologie fondee sur une connaissance des faits du passe, notion plus ou moins exacte, mais qui n'en constitue pas moins une idee-force et un facteur essentiel dans la vie spirituelle des peuples. Le savant professeur de litterature franțaise â l’Universite de Budapest et co-directeur de la Revue des Etudes Hongroises (revue paraissant â Paris en franțais) a bien voulu exposer pour nos lecteurs Ies donnees de la question en ce qui concerne son pays. Nous esperons que cet article appellera des reponses.et meme des contradictions: une discussion loyale et franche peut seule jeter quelque lumiere — et quelque douceur — sur ces âpres problemes". 682 Deci câtă vreme pentru dl Alexandru Eckhardt — dacă nu ne înșelăm frate cu dl Eckhardt, vicepreședintele Ligii maghiare pentru revizuirea tratatelor de pace — și pentru majoritatea compatrioților săi, acest articol este un nou capitol în seria încercărilor de a face propagandă politică prin falsificarea datelor istoriei, contrazicându-și uneori pe proprii lor cronicari de pe la sfârșitul evului mediu, redacția numitei reviste inaugurează cu el o discuție nouă, menită să apropie mai mult popoarele între ele, dându-le putința să-și exprime în scris ce au ele mai scump: esența intimă a conștiința lor naționale. Dacă noi, Românii, știm prea bine că structura conștiinții naționale maghiare e formată pe baza unor erori istorice voite, produse de mințile exaltate ale conducătorilor politici ai poporului maghiar, nu toată lumea poate ști acest lucru. Ultima frază din notița redacțională citată în întregime, care cere articole cu acelaș subiect de la savanții altor popoare, fire-ar ele chiar în contrazicere cu articolul d-lui Eckhardt, ar putea îndreptăți bănuiala, că însăși redacția revistei și-a dat seama despre calitatea fondului ideologic al acestui articol. Dar câtă vreme redacția nu confirmă această apre- ciere, ci, dimpotrivă, numește discuția astfel inaugurată „loială și sinceră", această bănuială nu e viabilă și ne îndoim dacă în condițiile acestea se vor putea angaja și savanții altor popoare în această interesantă discuție. Asupra acestui lucru am dorit să atragem atenția redacției numite, prin acest articolaș. Căci ce ne spune dl Eckhardt în articolul său? Mai întâi, că Românii se pretind urmașii „Dacilor lui Traian" (sic) și deci își revendică dreptul natural de a stăpâni Ardealul, pe care ei l-au locuit dela început, înainte de venirea Ungurilor, deși critica ungurească și mai ales erudiții germani au slăbit foarte mult (tres fortement ebranlee) această teză istorică. Apoi, printr'o abilă întrebuințare echivocă a noțiunilor de știință istorică și de „credință" istorică populară, care se pretinde un produs al tra diției, expune teza maghiară astfel: „Românii sunt descendenții coloniștilor imigrați, cari de bună voie s’au subjugat nobililor proprietari unguri din Ardeal".¹) Dar această controversă științifică, transformată într'o contro- versă politică, — deși chiar ca atare ea este prezentată în mod tendențios, pentrucă tezei românești i se pune în spate și o cri- tică, iar celei ungurești nu — pentru dl Eckhardt este numai un exemplu de felul cum popoarele uneori nu se întâlnesc în idei. Fondul desbaterii urmează de-acum înainte. Dl Eckhardt arată cum și-au înțeles Ungurii „misiunea istorică" în centrul Europei, Ei au fost apărătorii creștinătății și ai apusului, *) „Les Roumains sont Ies descendants de colons ipimigres qui se sont volontairement infeodes aux seigneurs proprietaires hongroises de Transylvanie". 683 cu ale cărui concepții de viață s'au nivelat de o mie de ani. Ei s'au luptat neîncetat cu Turcii, au suferit din pricina Austriei, au sângerat în continuu, ei și numai ei, pentru marile idealuri ale Europei. Uitând că adeseori în luptele cu Turcii au avut alăturea de ei și pe Români și, firește, și alte popoare învecinate, ba < uneori și popoarele din apusul Europei, — istoria adevărată are j cunoștință de aceste amănunte —; uitând că uneori Ungurii au refuzat în mod neloial să ajute pe Români în luptele cu Turcii, ; în cari Românii erau exponenții lăudați ai creștinătății — laude le veniau direct dela Papa, păstorul suprem al creștinilor din apusul Europei, — și mai ales uitând că uneori, cu prilejul acestor lupte, Ungurii au încercat să profite de momentele de oboseală ale Românilor, intrând cu răsboiu în țara lor; dl Eckhardt încheie , astfel: „în sud-estul Ungariei începe sfera de cultură bizantino- \ slavă, care în cursul istoriei s'a arătat destul de potrivnică pro- gresului apusului".') înțelegeți, deci, că singuri Ungurii, dintre popoarele din această parte a Europei, sunt vrednici să stea alăturea de popoarele apusene. Dar aceasta nu e nimic! Ungurii au mai avut și alte suferinți, în decursul luptelor lor pentru apărarea creștinătății și a apusului. ■'? „întinderi vaste de pământ unguresc, ca Bacska (astăzi Voivodina sârbească), Banatul, văile fecunde ale Transilvaniei, județele Aradului, Bihorului și Huniedoarei, până atunci populate în majo- ;* ritate de Unguri, au fost cu totul despopulate și desnaționalizate pentru totdeauna". ) Dacă n'am reproduce și textul francez, | suntem siguri că cine n'a cetit în original articolul d-lui Eckhardt, _ Ș ar crede că am înțeles greșit și traducerea acestei fraze nu e i corectă. Totuși, acesta-i adevărul. 5 Deci, ușor de înțeles, pentru un ignorant în ale istoriei. Nu numai că noi suntem niște venetici pe pământul Ardealului, Ba- natului și al Crișanei, cum tindea în mod discret să arate dl Eckhardt la începutul articolului său, ci tot timpul populația ro- i mânească a fost în minoritate în aceste regiuni, până la venirea Turcilor, cari au distrus populația maghiară, cruțând pe Români, — și aveau motive să-i iubească pe Români! — iar mai târziu, probabil, tot Turcii îi vor fi ajutat pe Români să desnaționalizeze pe Ungurii rămași. Și așa se explică, pentru dl Eckhardt, că astăzi pe acest „pământ unguresc", populația românească este în majo- ritate. Dar, înțelegeți, aceasta este o mare nedreptate! ) „Au sud-est de la Hongrie commence la sphere de la culture byzan- tino-slave qui, au cours de l'histoire, s'est montree assez rebelle aux progres de 1‘Occident". ²) „Des vastes Gtendues de la terre hongroise, cotnme la Bacska (aujourd'hui la Voîvodine serbe), le Banat, Ies vallees fecondes de la Transylvanie, Ies co- mitats d'Arad, de Bihor, de Hunyad, jusqu' alors peuplees en majoritâ de Hongrois, se depeuplerent entierement et furent denationalisees ă jamais". 684 Articolul d-lui Eckhardt are și o concluzie de ordin senti- mental. Din pricina atâtor suferinți, al căror șir a ajuns la culme în urma răsboiului mondial, poporul maghiar a devenit „melan- colic". Aceasta într’adevăr este o revelație. Astăzi Ungurii suferă de „melancolie tragică" din cauză că dreptatea istoriei celei ade- vărate îi împiedecă să mai subjuge atâtea populații, până mai eri lipsite de autonomie națională din pricina lor. Repetăm: Nu pentru a combate pe dl Eckhardt am scris aceste șire; așa ceva este cu neputință, pentrueă nu se poate polemiza cu un savant ungur; ci ca să atragem atenția d-lui redactor al revistei Le Monde Nouveau, că s'ar putea întâmpla să nu găsească mulți savanți dispuși să discute cu „loialismul și sinceritatea" d-lui Eckhardt o problemă atât de frumoasă și de importantă pentru zilele noastre, ca aceea a conștiinții naționale și a temeiurilor ei istorice; — și e păcat! OLIMPIU BOITOȘ, 685 Folklor medical român. rv. Șarpe. 1. Dacă ți-a intrat șarpele pe gură ’n burtă, mă- nâncă pipotă de barză. Dacă vezi că nu iese, mănâncă ouă de broaște pân'o eși. (Corn. Nrate-Mehedinți.) 2. Când cineva e mușcat de șarpe trebuie să se ducă la descântat. Se descântă ăstfel: Se ia un pahar cu apă. Cel mușcat pune un ban sau o bucată de argint și ’nchide ochii. Descântătorul sau descân- tătoarea face semnul Crucii peste pahar, zicând de 3 ori; „Nu umfla, nu gânfa, nu ’nvinoșia, că te sorocesc cu cuvântul meu și a lui Dumnezeu, cu puterea ’ sfintei zile de azi. Să eși, să te duci, la pustia să ajungi**. Se dă celui mușcat să soarbă din apa descântată, cu care se freacă apoi tot trupul și mai ales partea mușcată. (Dela baba Maria Ion Tașca de 70 ani. — Adam Clisi). 3. Alt descântec din Adam Clisi: „Mistriță pestriță, să duce pă tulpiță, s’apucă de peliță, pe- liță de osu, osu dă veninu, veninu să-l bea, șarpele leacu să-l bea...“ Cu apa mestecată cu un cuțit și descântată, apă neîncepută se spală rana, apoi se face un fel de tărâțe și-i dă celui mușcat să ’nghită. Seurtă. (=Umflătură la încheeturi — Adenite.) Se încinge ușor muchia securii pe foc, se pune pe scurtă și se zice: „la-te scurtă pe secure, și mi-te du 'n pădure. Securea să vie, scurta să rămâie". Spurcăciune. „Fugi spurcate, fugi veninate, nu ciupi, nu ciocăni, nu mușca, nu venina, inima lui săgeta. Din copaci lungi, din văile adânci, de acolo să ciupiți, acolo să ciocăniți, acolo să muști, acolo să veninezi, să lași pe... curat, luminat, cum Dum- nezeu l-a lăsat**. 686 Speriet. „Maică preacurată, dimineața m'am sculat, a spăla eu m'am spăjat, la icoane m'am închinat, la picioare ți-am picat și astfel eu m'am rugat. „Aist... pământean mi-1 dăruește, de boală mi-1 curățește. Să-mi stai mână de ajutor, ca să-i luăm durerile din creștetul capului și din furca pieptului, din spete și din umbră și din toate încheeturile lui și le-i trimite în munții muți, în zidurile zidite, în pustii încremenite, acolo să încremenească, acolo să înțepe- nească. înapoi să nu se ‘ntoarcă și să rămâie... curat, luminat, ca Dumnezeu ce l-a lăsat". Se descântă în 3 luni de-arândul, când e luna pe sfârșit, cu un cuțit, cu un ac, cu un pai dela mătură, în apă neîncepută. Iar după ce se spală bolnavul, restul de apă se toarnă în urma unui par scos din pământ. (Auzit dela C. Olaru, Sticlăria Iași.) Strânsoare. (De strânsu copiilor.) „A plecat... (cutare, bolnavul), pe cale, pe cărare. Când în cale și cărare, l-a întâlnit dobitoc, boala jos l-a trântit, sângele i-a supt din fața obrazului, din sfârcul nasului, din limbă, de sub limbă; nime nu l-a văzut (pe bolnav), nime nu l-a auzit, numai Maica Domnului l-a văzut și auzit și din gură i-a grăit. (Cutare, bolnavul)... nu țipa, nu văita, aleargă fuga la... (descântător sau descântătoare) și... (acela) ți-a cânta, ți-a descânta și cu mâna ți-a lua, peste mare-a arunca, unde cocoș roș nu cântă, vacă neagră nu rage, acolo să chee (=piară) și să răschee (boala). Iar tu vei rămâne curat, luminat, ca argintu strecurat". Se descântă cu un ac într'o bucățică de slănină, cu slănină se freacă tot corpul copilului bolnav. (Maria Câmpeanu, Ho- ciungi, jud. Roman.) ». Păr. Descântec pentru creșterea părului. In ziua de Sf. Toader, până n'a răsărit soarele, se strânge turiște de fân și se face lăutoare. In acest timp se zice descântecul: „Toadere, sfânt Toadere, dă cosița apelor, ca s'o poarte fetele, să crească lung ca ața moale, ca mătasa și cosița fetelor, dă s'o poarte epele". Sau se va lua rută, se va fierbe și se va spăla capul. Sau se face unsoare cu coajă de plop cu unt de lemn; cenușă de coji de nuci și de alune se amestecă cu untură de urs, se unge capul descântatului (Irina Vrănescu, Cârligi— Roman.) Lipitură. „A plecat... pe cale, pe cărare. A ajuns sub o râpă de părău și l-a întâlnit mare rău. Lipitură de mă-sa, de ta-său, de boi, de oi, de apă, de foc, de vecin, de străin, lipitură de nouăzeci și nouă de feluri. Pricolici te-ai făcut, pe sub piele i-ai intrat, »carne i-ai mâncat, sângele l-ai băut, ca un buștean a rămas. Eu te-am descântat și curat ai rămas, cu mătura te-am măturat, cu cuțitu te-am tăiat și băiatul s'a curățit". (Com. Ara- bagi—Constanța.) 687 Mâleauița (=reumatism). „Bună dimineață, apă lină. „Mulțumesc ție, Lină. Șezi. „Nu șed. Am venit să iei lui (...) junghiurile, durerile, cu- țitele, amețelile, din toate încheeturile și nevederile. Să rămână (cutare) curat, luminat, cum Maica Precista l-a lăsat". (Maria Nițoi, de 78 ani, com. Brabova—Dolj. Descântecul se face Du- mineca, înainte de răsăritul Soarelui, într’un părău în care intră și bolnavul și vrăjitoarea, care aruncă apă cu busuiocul peste mâinile și picioarele reumaticului.) Material câștigat și catalogat de Dr. OD. APOSTOL. 688 Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului. Note istorice de Ștefan Meteș Director al Arhivelor Statului din Cluj, membru corespondent al Acad. Române. (Urmare). Mai avem în acest timp doi preoți unul e Mateiu Roșea, paroh la hramul Adormirii Precisti, adecă la biserica din această comună,¹) căruia în Martie 1746, îi moare preoteasa Stoica și cu 2 copii. ²) Popa lonașcu avea un fiu popa Vasilie, care cumpără, în 17 April 1730, o carte bisericească³) și ajunge mai târziu egu- menul mănăstirii din acest sat.⁴) Danii de cărți pentru biserica de aici vin chiar dela Domnii Țării Românești, așa cetim pe Evanghelia din 1697: „...laste dat de pomană de bun stăpânul nostru Io Constantin Basarab Brân- coveanu Voevod bisericii de lemn ot Sâmbăta de sus, în Țeara Oltului, Ținutul Făgărașului".⁵) Pe un Octoih din 1742 sunt rân- durile : „Acestu Octoic iaste dat de pomană de Mariia Sa: a sfintei mănăstiri a Sâmbetei, dată de Constantin Vodă [Mavrocordat].⁶) Conform conscripției din 1750 tot satul e ortodox cu 9 preoți, 2 biserici și 770 suflete.⁷) In 1761 sunt tot 9 preoți ort. cu o biserică și credincioși 299 familii, uniți nu sunt.⁸) Tot în acest an, în 29 Martie popa Gligorie din Sâmbăta de sus e în Sibiiu, unde dă o scrisoare la mâna lui Manicati, birăul Cumpaniei Sibiului „precum ca să se știe că mi-au dat la mâna mea costande 40 și grăunță de mărgăritar 12 și grăunță de granat 12... ca să se crează".⁹) In Iunie 1788, la vizitațiunea episcopului Nichitici, se h lorga, o. c„ II, p. 94, no. 261. —Vezi despre dascălul Adam la biserica din Sâmbăta de sus. Ibid. ²) Ibid., p. 168, no. 640. ³) Ibid., p. 183, no. 624. ⁴) Ibid., p. 183, no. 624. •j Ibid., p. 184, no. 630—1. . lⁱ) Ibid., p. 186, no. 640. ⁷j Transilvania, 1901, p. 245. ⁸) Cioban, o. c„ p. 61. lorga, o. c. I., p. 74, no. 132. 689 3 prezintă preoții de aici: Mateiu Petru, Mateiu Cojocariu, Mateiu Ciuta și Mateiu Vlăda „cel de comisii s'au aflat părăsit cu înce- putul Septemvrie 1785, ear cel de botezați nimic. Vadea numită i s’au pus".¹) In 1805 Sâmbăta de sus forma 2 parohii ort. deosebite. In cea răsăriteană sunt 3 preoți: Matei Vlegera și loan Popovits (sfințiți în Țara Românească în 1759, sunt suspendați dela slujbă) și loan Ispoc (sfințit la Arad în 1798), cu o biserică (clădită în 1786)'²) și 171 familii. In Sâmbăta apuseană iarăși sunt 3 preoți ort.: Matei Petru (sfințit în Transilvania în 1795), Bucur Bega (sfințit în Țara Românească în 1762) și Matei Mardan (sfințit la Arad în 1798), au o biserică și 229 familii.³) Adam Bozu din „Sâmbăta de sus de spre Apus" în 1 Iunie 1823 se face diacon.⁴ *) In 1846 slujeau preoții ort.: în parohia răsăriteană loan Ispas având 171 familii și în parohia apuseană loan Mardan cu credincioși 196 familii. ') Venim acum la mănăstirea din această comună, care era cea mai importantă și mai frumoasă dintre toate mănăstirile din Țara Oltului. Inscripția, cei drept mai nouă, dela ploscomedie ne spune: „Această mănăstire s'a zidit cu toată cheltuiala Măriei Sale Constantin Brâncoveanu, fostul voevod a toată Ungro-Vlahia, a Sfinției Sale părintelui egumen al mănăstirii și a Domnialor ctitori: Manolache, Rafail etc.“ ⁶ ⁷) Mănăstirea a fost făcută înainte de 1701, căci o notă de pe un Triod (tipărit la Buzău în 1701) zice: Acest Triod ni s'a dat de pomană de Mariea Sa Vodă Ion Constantin B. Brâncoveanu voevod mânăstirei dela satul Măriei Sale dela Sâmbăta de sus vleat 7209 (=1700—1)“.') Probabil din timpul domniei lui Constantin Vodă va fi și egumenul Ion dela aceasta mănăstire, care era de origine din satul Pojorta.⁸) Conscripția din 1748 spune că mănăstirea s'a clădit pe locul prințului Brâncoveanu și sub protecțiunea lui. Are 5 călugări și 5 călugărițe. Egumenul, instituit de domnul de pământ, adecă de unul dintre urmașii lui Brâncoveanu, era în acest an popa Visarion,⁹) i) Pușcariu, Documente pentru limbă, p. 148. ²) lorga, Neamul românesc din Ardeal și Țara Ungurească, I. București, 1906, p. 108. ³) Gagyi, o. c., pp. 274—5. ⁴) lorga, o. c. II, p. 184, no. 632. ⁶) Șematismul din 1846, p. 178. c) Pușcariu, Documente pentru limbă, pp. 395—6 și Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 336. ⁷) Cultura creștină, 1919, p. 164. ⁸) lorga, o. c. II, p. 184, no. 629. ⁹) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, pp. 335—6. Vezi despre mijloacele drastice propuse de vicariul unit Petru Aaron, in 19 Aprilie 1749, pentru stâr- pirea călugărilor ort. din mănăstirea Sâmbăta de sus. Dragomir, Ist. desrobirei religioase I, pp. 78—80, no. 53. 690 despre care avem și alte știri. El este una și aceiaș persoană cu popa Vasilie, cum însuși ne spune prin o notiță scrisă pe un Evhologiu (tipărit de ieromonahul Sava): „Să se știe că acest sfintu Molitvenic l-am cumpărat eu popa Vasilie, ficior popii lonașc din Sâmbăta de sus și l-am cumpărat dirept 9 zloți și 3 duete, și zlotu făcea 9 dutce; și am scris Aprilie 17 leat 1730. Acest Molitvenic fiind al mieu, adecă al egumenului Visarion, cumpărat pe banii miei, precum mai înnainte scrie, l-am vândul [la] popa Samoil din Lisa: s’au tocmit cu florinț 10, să dea bani la Paști; și am scris egumen... cu mâna mea să nu aibe de mine nice o nevoie; 1761 Februar 21’*.¹) Părintele Visarion era egumen, cum am văzut încă dela 1748, merge apoi în 1754—5 la Ierusalim, cum ne spune însuși, după o însemnare pe un Octoih: „Acest sfântu Octoih l-am cumpărat eu Visarion pe florinți 12, și l-am dat sfintei mănăstiri, 1751 Maiu 20 zile, iar mergerea mea la Sfântul Mormânt au fost la anu 1754 Iulie 29 zile. S'au întâmplatu în zi Vineri, cu 3 zile înainte postului Adormirii Precesti. Eu, Visarion întâiul egumen, anul al patrulea al egumenii mele".²) Cu data de 18 Februarie 1761 „ieromonahul popa Andreiu dela mănăstirea Sâmbetei de sus, dela schitu" însemnă că a cumpărat „aceasta Cazanie" (tip. 1748) dela popa Simtion din Jina cu 18 fl. vonași.³) Aici la mănăstire era școală și loc de reculegere sufletească pentru preoții, cari se adăposteau pe timp mai îndelungat sau mai scurt. Așa găsim notat pe Octoihul dăruit de Constantin Vodă Mavrocordat mănăstirii: „...Eu Samoilă din Lisa, de când am șezut la mănăstirea Sâmbăta de sus, și părintele Visarion să dusese la Ierusalim, anul 1755... Să se știe când am șezut eu Samoilă la mănăstirea Sâmbeteai cu părintele popa Mateiu [Roșea, care se retrăsese aici după moartea soției și a copiilor săi], Februarie în 22 zile leat 1755". Altul scrie: „Să se știe când am șăzut de am învățat la părintele Ananie, scris-am, eu Serban, când am șăzut de am învățatu la glasuri în postul Paștilor".⁴) După o însemnare personală Visarion, a trăit încă multă vreme, conducând mănăstirea, dar ne apucând vremea distrugerii acestui lăcaș sfânt: „1783 April zi 30. Acest Minei Aprilie este al mă- năstirii Sâmbetei de sus, eu Visarion, întâiul egumen (?), la 40 ani a egumenii mele".⁵) In timpul lui Visarion, mănăstirea a fost un focar al orto- doxiei neînfrânte, pentru care a trebuit să sufere și egumenul, călugării și pe urmă însuși lăcașul. In 1751—2 Visarion e părât la consistoriul unit din Blaj că a fost hirotonit în Țara Româ- >) lorga, o. c., II. p. 183, no. 624. ²) Ibid., p. 185, no. 637 și p. 184, no. 628. 3) Ibid., p. 127, no. 410. ’) Ibid., p. 186, no. 638—40. ⁵) Ibid., p. 185, no. 636. 691 3* nească, se amestecă în afacerile preoților, face sărindare, botează, spovedește, înmormântează, etc. împreună cu el mai sunt acuzați încă 13 preoți din Sâmbăta de sus, cari fac agitație contra Unirei. Acuzatorul e însuși protopopul unit Constantin loanovici din Făgăraș.¹) Episcopul unit Atanasie Rednic însemnă, la 1769, în protocolul său de vizitație canonică, că călugării din mănăstirea Sâmbăta de sus sunt „răi schismatici".²) O scrisoare a episcopului Rednic, din 5 Martie 1772, către guvernul Ardealului, ne dă unele informații prețioase și anume că prințul Brâncoveanu, din acel timp, trimitea prin călugări, — veniți din Țara Românească la mănăstirea din Sâmbăta de sus, — multe cărți bisericești, pe care apoi le împrăștiau în tot Ardealul. Pe la 1769 se așezase în această mănăstire un călugăr dela Ierusalim, care a sfințit biserica ortodoxă din Voivodenii mici, împreună cu protopopul ortodox din Sâmbăta de sus. ³) Deci în comuna Sâmbăta de sus era un protopop pe la 1769. Vlădica Grigorie Maior, unit fanatic, con- damnă în aspre cuvinte, îndărătnicia călugărilor dela Sâmbăta de sus, cari cu nici un preț nu voiau să se despartă de legea stră- moșilor și lucrau după putință, ca Românii să n o părăsească și cei trecuți să se întoarcă la vechea credință a părinților. De aici ura episcopului Maior, care scrie, în 26 Aprilie 1779, generalului Preiss, că „ex eo monasterio trivialibus viris totidemque faemellis infami totum in Transilvaniam promanat schismatis virus", iar în 26 Iulie acest an, tot aceluiaș scrie, că dacă nu lasă să se re- staureze mănăstirea dela Lissa, atunci și cea din Sâmbăta de sus „quod est spelunca et receptaculum vagabondorum impostorum catugerorum benedictam illam terram Fogaras falsis et perversis suiscommentis contaminantium, clerum populumque corumpentium suprema authoritate regia diruatur". Apoi, continuă vlădica, „ne- dărâmarea ei și restaurarea mănăstirii schismatice din Șinca scan- dalizează întreaga țara Oltului".⁴ *) Ne putem închipui ce scandal a fost și de cine. Evident că mănăstirea se apropie de sfârșitul ei jalnic. Scăpată, — desigur cu sacrificii și intervenții grele din partea familiei Brâncoveanu, — de distrugerea lui Buccow din 1761, persecutată tot mai mult de oficialitatea catolică ungurească și cea română unită dela Blaj, mănăstirea a fost dărâmată în Noemvrie 1785,") fără ca să țină seamă de intervenția la Guvern, din 10 Septemvrie 1785, a boierilor ctitori și proprietari Nicolae și Efrem Brâncoveanu.⁶) ') Cultura creștină, Blaj, 1919, p. 165. ³) Ibid., ³) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 336, ⁴) Cultura creștină, 1919, p. 165. r>) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 337. •'■) lorga, Sate și preoți din Ardeal, București, 1902, p. 269, n. 4. 692 Astfel se termină cu un modest centru de cultură româ- nească ortodoxă, iar locuitorii din jurul mănăstirii au fost strămutați în sat și călugării au trecut desigur munții în Țara Românească, unde credința strămoșilor nu era socotită de păcat și crimă. Vicariul mitropolitan Ilarion Pușcariu, care a văzut înainte de 1889 această mănăstire distrusă, ne-o descrie în felul următor: „...Dela Sâmbăta de sus până la poalele muntelui mai ține cale o jumătate de oră. înainte de-ași lua râulețul, cu apă cristalină, rămas bun dela munții cei frumoși... locul să lărgește între două dealuri, îmbrăcate cu pădure frumoasă. Aici este mănăstirea dela Sâmbăta de sus, — acoperită și din partea, de cătră câmpul din lunca Oltului de o altă pădure în șes ; astfel încât ea este oarecum ascunsă și scutită de toate părțile. Biserica mănăstirii, precum se prezintă..., este conservată mai întreagă și numai la intrare și la altariu este boltitura de sus spartă, iară partea de mijloc, din care se ridică în formă de cupolă turnul bisericii, este mai bine conservată. Biserica a purtat hramul „Sfintei Născătoarei de Dzeu"; are 4 despărțăminte: pridvorul, tinda, locul din mijloc și altariul. Pridvorul și tinda sunt de tot mici. Partea din mijloc și cupola poartă semne învederate despre un stil îngrijit arhitectonic. In altariu se vede bine locul de ploscomedie, unde sunt numele titorilor de pomenit.¹) In lăuntru și în afară este zugrăvită frumos de sus până jos. Pe altariu sunt arhanghelii zugrăviți în mărime naturală cu colori vii, desemn regulat și cu aureole în aur stră- lucitor atât de gros, încât se poate rade de pe părete. Biserica întreagă nu este un edificiu mare, dară proporționat și de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălțimea cupolei din fundament și până sus asemenea; lățimea e de 6 metri. Bătătoriu la ochi este un canal cam de 20 cm. lărgime, ce este ziduit jur împrejur pe dinlăuntrul zidului la o înălțime aproximativă de 30 cm. dela pământ. Acest canal (cavitate) este în formă de pira- midă regulată, și se poate observa numai din anumite locuri, de unde au căzut cărămidele ce-1 astupau. Locul acesta ascuns a putut servi pentru a ascunde odoarele bisericești în timpul prădărilor. Exteriorul bisericii acoperit la anumite locuri cu iarbă și arbori mici, face o impresiune tristă. In jurul bisericii se cunosc încă și astăzi gropile, unde au fost așezate chiliile călugărilor, precum și unele morminte¹*.²) loan Turcu, protonotarul județului Făgăraș, care a văzut-o în Iulie 1888, ne spune: „...îndată după prima intrare se vede i) Pomelnicul ctitorilor dela proscomedie: Nicolae, Maria, Manolachie, Constantin Vodă, Mariica, Stanca, Constandin, Costandin, Ana, Ștefan I, Radu, Sărban, Maria, Visarion, ierei Isaiia, Pracsiia, Bogoslava, IJafaila, lacov, lonașcu, Rafail, Gheorghe, Nastasiia, Mihai, loan v., Teodor v., Hrisanftia, Balașa v., Bogoslav, Ibil, Ștefan..., Mariica, Zoița, cf. lorga, Scrisori și inscripții ardelene, II, pp. 183—4, no. 626. ²) Pușcariu, Documente pentru limbă, I, pp. 394—5; aici se dă și chipul mănăstirii in ruină, pp. 384—5. 693 scris deasupra ușei, ce urmează, numărul anului 1767, ce se vede a fi anul, în care s’a finit zugrăvirea acestei bisericuțe, deoarece și în partea dinainte a păretelui dela proscomediă se vede scrisă cu cirilice următoarea inscripție: „Erei: lonașcu, Pană, Mihaiu, — zugtav văleatul 1766“P) Urmează deci că mănăstirea a fost zugrăvită numai în 1766-—7 de numiții zugravi, pe care îi găsim în acest timp prin Țara Românească și la Avrig. Mănăstirea din Sâmbăta de sus, care timp de peste 140 ani a stat în ruină, astăzi se restaurează de înalt P. Sf. S. Mitropolitul Nicolae Bălan din banii colectați dela credincioșii milostivi și iubitori ai bisericii strămoșești. 42. Sărata. La 1680 cunoaștem 2 preoți din această comună: Oprea Alias Bratilă și Oprea fiul lui Man libertin. Nu se bucurau de nici un privilegiu. * ²) La 1688 sunt tot doi preoți: Oprea Bratilă și Aldea alias Calafar. N'au nici un scutire, dau dijmă. Un alt preot de aici fiu de iobag Pascul alias Genchenița a plecat și s’a așezat ca preot în Sân-Craiu lângă Murăș, iar moșia lui o folo- sește o rudă a sa Barbu Genchenița.³) Din secolul al 18-lea am dat numele multor preoți cu avutul ; lor în tabloul dela anexă. In 1733 erau tot cei cunoscuți uniți: popa Radu, Sandru și Bratilă (bigam), o biserică și 94 familii. Avere : arător de 2 câble și fânaț 1 car de fân.⁴ ⁵) In 1750 ser- viau 2 preoți uniți la o biserică și 453 suflete. Avere : arător de 4 câble și fânaț de 3 care de fân.⁶) In 1761 sunt: 2 preoți ort. i cuᵥ63 familii și 2 preoți cu 4 familii și o biserică; avere: casa Ț parohială, arător de 3 câble și fânaț de 3 care de fân. °) In 1766 | biserica era a ortodoxilor, pământ are în Prundul Popii și în | Ochiul Bălții. Popii amintiți (vezi anexa) stau pe moșiile lor j iobagești.⁷) | „Popa Toma din Sărata" pentru oarecari greșeli a fost tran- | sferat din acest sat de Vlădica Dionisie Novacovici, după 1761. | El promite „a păzi eparhiia, care mi se va rândui în scaunul I Udvarheiului, și va asculta toate poruncile arhierești, până la | sfârșitul vieții sale".⁸) Părintele Toma primește o parohie în | i) Turcu, Escursiuni pe munții țerei Bârsei și ai Făgărașului, Brașov, 1896, 1 p. 123, vezi și lorga, o. c., II, p. 184, no. 627. Vezi reproducerea unei picturi 1 frumoase de pe pereții mănăstirii Sâmbăta de sus în C. Petran, Die Kunsi- 'i denkmăler der siebenburger Rumănien, (extras din Melangesd' Histoire Generale, ] I, Cluj, 1926), Cluj, 1927, p. 55. cf. Meteș, Din istoria artei religioase române, 1 1, Cluj, 1929, p. 121 și fig, 41. | ²) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș. s ³) Ibid. , j ⁴) Bunea, Episcopul Klein, p. 368. i ⁵) Transilvania, 1901, p. 245. | G) Cioban, o. c., p. 61. ț ') Arhivele Statului, Cluj, Conscripția dom. Făgăraș, voi. VII. $■ R) lorga, o. c. II., p. 246, no. 50. 694 Ocna-Sibiiului și nu din scaunul Odorheiu. Aici însă ajunge . în conflict cu vechiul preot Samuil, contra cărui fac o plângere către Vlădică, împreună cu jurații Pâtru Grecu și Savul Nistor, spu- nând că popa Samuil dela Vizogna, ține cuminecătura acasă, dând-o abia la nevoie, popii Oprea, care o așează „în lada bise- ricii, de unde e luat îndărăt. „Au grăit în casa Savului, juratului biserici, cumcă i-au mâncat Domnul Vlădică banii și n’are pe ce iș cumpăra moșie... S'au lăudat feciorul popii Samoil părintelui Toma, să umble frumos, că va căpăta una care nu o va putea duce la Sărata". Face scandelă dând nafură prin mirean: „Au făcut cununie unu Rumân cu o unguroaică și ia lăsat să-și ție care cu legea sa“. Vlădica în 10 August 1765 îl oprește pe popa Samoil dela „epitrafilu". *) Cei doi preoți uniți din Ocna încă interveni la Vlădica Novacovici în 12 Februarie 1767 pentru „fratele popa Toma" și contra lui Samuil, care a stricat „harmonia cea bună între ei“. Samoilă umblă, la jurați cei din jos, la Petru Grecu și la Savul Nistor, a-i uspata și a le da vin, ca să ție cu dânsul", pentru a scoate pe Toma. Se roagă „și noi preoții cei uniți, ca să-1 curățești dintre noi, ca pe un făcător de vrajbă și sămănător de sisanii, că bine știu Preasfințitul că, până au fost popa Samoilă tot vrajbă au fost între noi, dară de când au venit Molitva Sa popa Toma, tot pace și dragoste au fost între noi.) Nemulțumirile popii Toma din Sărata cu popa Samuil nu s'au oprit aici, ci au continuat încă ani de zile desigur spre neno- rocirea credincioșilor.* ²) Popa Gavril Corfariu (=Calafăr) se prezintă, în Iunie 1788, înaintea episcopului Ghedeon Nichitici, cu prilejul vizitațiunii canonice și „are protocolul de comisie, care protopopul mărtu- risește. Iară cel de botez i s’au poruncit la Sibiiu peste 10 zile să-1 aducă, dimpreună cu cel de comisii.³) Diatul Gavrilă Călăfar cere Consistorului din Sibiiu, în Maiu 1804, să fie al 2-lea paroh în Sărata în locul răposatului său tată preotul Gavril. Consistorul refuză această cerere din motivele următoare: 1. Prin rescriptul crăiesc din 3 Oct. 1783, este poruncit numai la acele sate a lăsa 2 preoți, cari stau din 250 familii. Iară în Sărata sunt numai 167 de case, înțelegându-se acolo dim- preună țiganii, văduve 18. 2. Sărata e aproape de Oprea-Cârțișoara, cari stând numai din 70 familii, are de prisos doi preoți. 3. In districtul Făgărașului 20 de preoți supra numerari se află. Aceasta hotărîre să comunică prin protopopul locului nu- mitului diac, cerându-se dela acest protopop și dela admini- ’) Ibid. II., p. 257, no. 105. ²) Ibid. II., p. 262, no. 131. ³) Ibid. II., p. 264, no. 145 (plângerea popii Samoilă către Vlădică contra popii Toma). 695 stratorul protopopesc din Făgăraș să comunice Consistorului nu- mele celor 20 preoți supranumerari din districtul Făgărașului,¹) In 1805, e preot ort. Gavril „Scutsule“ (=Stan ciul) (sfințit în Ardeal în 1793), are biserică și 167 familii. ²) La 1846 serviau 2 preoți ort.: Avram Stanciul și loan Calefar și un ca- pelan loan Marc la 167 familii, aveau filia Scorei cu 88 familii.³) Dela 1811, a funcționat aici preotul unit Nicolae Balea, căruia i-a urmat Samoil Balea până în 16 Martie 1865.⁴) 43. Săsciori. In 2 Maiu 1729, ia parte la soborul protopopesc din Șinca și preot unit de aici: Șerban,⁵ * ⁷) care peste cinci ani îl vedem ortodox împreună cu Popa Mateiu, au o biserică și 32 familii. °) In 1750 e un preot unit o biserică și 131 suflete. ') In 1754 popa Vasilie de aici cumpără un Chiriacodromion cu 18 fl. ⁸) In 1761 sunt 2 preoți uniți cu o biserică și 11 familii, apoi ortodoxi 33 fam. fără preot.⁹) La anexă se văd numele preoților și situația lor materială în 1726, 1758, 1789. Stola preoților în 1758 era: 1 ferdelă de ovăs, 6 cr., și 1 zi de lucru dela fiecare familie.¹⁰) In 1789 avem amănunte despre stolă: Dela botez 6 cr. cununie 12, morți până la 7 ani 24 cr., peste 7 ani 50 cr., o sărăcustă 50 cr. și 30 cr., înmormântarea celor săraci 39 cr., pentru înmormântări în afară de parohie 6 cr,, binecuvântarea productelor noi primăvara 1 cr., sfințirea apei la lehuze P/2 cr., liturghie 12 cr,, parastas se face cu vin, colac și bani; pomenirea morților în postul mare 6 cr., 4 evanghelii cetite la morți 2 fl., cetirea Psalmilor 12 cr., pa- raclis 1'/a cr., la umblatul cu cruce fiecare familie dă IV2 cr., la Sfeștanie câte 6 cr., sărindar 5 fl., maslu 12 cr. paresimi 12 cr., în postul mare fiecare familie o prescură sau 1 ferdelă de ovăs, la Crăciun câte P/2 cr., la Paști 3 cr., la Rusalii ’/a cr., în postul Sf. Petru 1 cr., la Bobotează P/a cr., la Ziua Cruci, prescură bucate și câte 1 cr. Prescura pe tot anul face 10 fl. — Biserica unită e de piatră.¹¹) 1) Pușcariu, Documente pentru limbă, p. 148. — în 1787 biserica era a uniților, dar e și un preot ortodox; un sărindar aici costa 12 fl, cf. Arhivele Statului Cluj, Conscript. dom. Făgăraș. XXVI., pp. 137, 143, 145, 155. ²) Voileanu, Icoane din viața bisericei, anul 1804, Sibiiu, 1926, p. 58. ³) Șematismul din 1846, p. 179. ⁴) Șematismul din Blaj, 1900, p. 634. ⁵) Pușcariu, Fragmente istorice, p. 547. c) Bunea, Episcopul Klein, p. 410. ⁷) Transilvania, 1901, p. 245. ⁸) lorga, o. c. II., p. 170, no. 582. ⁹) Cioban, o. c., p. 62. ¹⁰) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, III, pp. 700, 738. ¹¹) Ibid. XII., pp. 151—4. 696 Familia boierească, Țețu a dat în tot veacul al 18-lea și în al 19-lea până pela jumătate, preoții uniți ai acestei comune. înainte de 1789 „losif Țăț e dascăl în Săsciori și cumpără dela „Mitropolia Blajului" o Liturghie (tip. în 1775 în Blaj) cu 2 zloți.¹) Popa losif Țețu, în 5 August 1792, face aceste note pe un Apostol dela bis. ort. din Berivoiul-mic: „...Eu cel mai jos iscălit, fiind rânduit la biserica cea veche în Berivoi-Mic, m’au chemat părintele ermonah Ruvim ca să scrie toate cărțile câte le are, și le-am scris cu afurisanie, de s’ar întâmpla o primejdie ca aceia, măcar să fe- rească Dumnezeu, și le-am însemnat toate.²) Pe un Antologhiu din București, cumpărat în 1836 de credincioșii din Săsciori cu 42 zloți, iscălește: Basilius Czetz, theologae moralicae auditor", desigur la Blaj.³ * *) Pela 1842 funcționa preotul unit Andreiu Țeț, căruia i-a urmat loan Motoc.¹) 44. Școrei. Mircea cel Bătrân, Domnul Țării Românești, donează boie- rilor săi: egumenului Stanciu și fratelui său Călin, în 27 Decem- vrie 1391, satul Scorei?) In veacul al 17-lea a fost aici preot Cosma, care la 1680 era mort, și jumătate din averea lui, din sat și dela câmp, o folosea nobilul Alexandru Teleki. In 1680 e preot luon, care are 2 copii: Cârstea și luon, sunt țerani.⁶) In 1688 sunt 2 preoți: llie boier, luon țeran, cu 4 copii Cârstea, luon și încă doi fără să li se dea numele.⁷) La 1733 sunt 4 preoți uniți: Sandru, Halmagiu, llie și luon, o biserică și 90 familii; avere : arător de 6 câble.⁸) In 1750 sunt 2 preoți uniți, o biserică și 450 suflete ; avere : arător de 8 câble.⁹) Conscripția lui Buccow, din 1761 ne dă: 5 preoți ort. cu o bise- rică și 73 familii, apoi 3 preoți uniți cu 21 fam.; avere: casa parohială, arător de 30 câble și fânaț de 6 care de fân.¹⁰) In 1766 biserica unită avea loc arător de 8 câble și fânaț de un car de fân.¹¹) Pe locul comunei era la 1748, o mănăstire — care va fi avut la 1391 de egumen pe Stanciu amintit mai sus—cu preotul Halmagiu, 8 călugări și o călugăriță. Avere: 5 boi, 5 cai, 4 vaci, 15 capre și 18 stupi. Pe pământ fiscal, aici, mai era un călugăr 1) lorga, o. c. II., p. 170, no. 583. 2) Ibid. II., p. 52, no. 88. 3) Ibid. II., p. 169, no. 581. ⁴) Șematismul din Blaj, 1900, p. 635. ■’>) Pușcariu Fragmente, pp. 38—41, no. XIV. Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș. ⁷) Ibid. s) Bunea, Episcopul Klein p. 368. ⁹) Transilvania, 1901, p. 245. l°j Cioban, o, c., p. 61. n) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, VII, pp. 156, 180. 697 1 •ț atașat la mănăstire cu avere de 4 boi, 2 cai, 8 vaci, 4 junei, 40 oi, 12 porci și 15 stupi.¹) Mănăstirea din ordinul gen. Buccow a fost arsă, dar călugărul Halmagiu a rămas tot acolo, făcându-și un lăcaș nou.²) La 1785 se vorbește de intențiunea de a clădi la Scorei o mănăstire.³) — Școala de copii în 1765 o conducea j învățătorul David Motoc.⁴ *) ș In Iunie 1788 popa lonaș Streja de aici se prezintă epis- ș copului Nichitici: „Au adus protocolu de comisie care cu 1785 luna lui Noemvrie părăsește, iar de botez are bine, celălalt să-1 J gătească/’) In 1805 e preot aici Sandru Streja (sfințit în Ardeal ț în 1793) cu o biserică și 88 familii. E filie la Sărata.⁶) In 1846 j e administrată de preoți din Sărata.⁷) Alți preoți uniți din 1726, | 1766, sunt dați la anexă. La sinodul electoral din Blaj, în 1782, ‘ ia parte ca membru și popa Șandru din Scorei.⁸) Pela 1842 servia preotul unit Mihail David cu cooperatorul său Gheorghe David, având 357 credincioși.⁹) 45. Sevestreni. Nu știu dacă nu e de văzut în boierul loan Pop un preot al Sevestrenilor din 1633.¹⁰) In 1726 se amintesc doi preoți boieri aici: luon și Șerban.¹¹) Cel dintâiu ia parte la soborul proto- popesc unit din Șinca, în 1729, fiind juratul soborului.¹²) Con- scripția din 1733 ne indică numai pe preotul unit Șerban cu biserica și 37 familii; avere: arător de 1 câblă și fânaț de 1 car de fân.¹³) In 1750 e 1 preot unit, o biserică și 166 suflete,¹⁴) iar în 1761 avem 1 preot unit cu biserică și 13 familii, cele 36 fa- milii ort. n’au preot și biserică.¹⁰) In 1758 e preot de ritul gre- cesc boierul lonașcu. Stolă: 1 ferdelă de grâu sau de cucuruz și 1 ferdelă de ovăs.¹⁶) In 1788 e« popă unit laeob, care stă în Iași, fiindcă „fundușul" e defectuos. Stoia e cea obișnuită și 1 ferdelă de ovăs sau 6 cr., și o zi de clacă. Biserica unită din 1) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, pp. 333—4. ²) Turcu, Excursiuni etc., p. 110. ³) Cultura creștină, 1919, p. 166. ⁴) Bunea, P P. Aron și B. Novacovici, p. 365. •’’) Pușeariu, Documente pentru limba, p. 148. r) Gagyi, o. c., pp. 276—7. ⁷) Șematismul din 1846, p 179. ⁸j Moldovan, Acte sinodali I, p. 132. '•’) Șemafismul din Blaj, 1900, pp. 634—5. 1°) Pușeariu, Fragmente istorice, p. 312, 11) Arhivele Statului Cluj, Conscripția dom. Făgăraș. l²) Pușeariu, o. c., p. 547; vezi și lorga, o. c. II., p. 141, no. 465 (din Iunie 1730). ¹³J Bunea, Episcopul Klein, p. 410. ¹⁴j Transilvania, 1901, p. 246. ¹⁰) Cioban, o. c., p. 62. lc) Arhivele Statului, Cluj, Conscript. dom. Făgăraș, III. 698 grinzi de brad e în mijlocul satului, are 2 clopote și o toacă.¹) — Dascălul Ciomiosti (?) avea, în 1765 grija școalei de aci.²) Pela 1842 slujea ca preot unit Natanail Florea.³) 46. Streja-Cârțișoara. In 1733 păstoria popa unit luon, cu biserică și 40 familii,⁴ *) iar la 1750 satul tot e ortodox cu 2 preoți o biserică și 355 su- flete.⁰) In 1761 își păstrează în întregime ortodoxia 3 preoți cu biserica și 71 familii.⁶ ⁷) Se prezintă înaintea vlădicului Ghedeon Nichitci în Iunie 1788, popa loan Baciu, căruia i se face aceeași observație ca și celui din Oprea-Cârțișoara.') La 1805 sunt 2 preoți ort. Onea Banciu și Mateiu Banciu (sfințiți în Țara Ro- mânească la 1759 și Ardeal 1795), cu biserică și 70 familii. E filie Arpașului de sus,⁸) tot astfel și în 1846 cu preotul Mateiu Banciu.⁹) 47. Șebeș. La soborul protopopesc din Șinca în 1729, iau parte ca membrii 2 preoți uniți de aici: Stan și Crăciun.¹⁰) In 1733 sunt 2 preoți uniți: Crăciun și Itul cu biserică și 40 familii.¹¹) In 1738 popa lacov Itul cumpără un Mineiu cu 22 fl., și 2 mariași.¹²) A trăit se pare până pela 1776 când iscălește pe un Apostol din 1764.¹³) In 1778 fiul său Nițu vinde un Chiriacodromion cu 13 fl., unui creștin, care apoi îl dăruește bisericii din Șebeș.¹⁴) Conscripția din 1750 ne prezintă: 1 preot unit cu biserică și 240 suflete.¹⁵) La 1761 avem: 1 preot unit cu 3 familii, apoi 54 familii ort. cu biserică, dar fără preot.¹⁶) Școala de aici în 1765 avea de învățător pe Andreiu Popa.¹⁷) 1) Ibid. XL, pp. 83—4. ²) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 365. ³) Șematismul din Blaj, 1900, p. 635. ⁴) Bunea, Episcopul Klein, p. 367. •■>) Transilvania, 1901, p. 245. ⁽;) Cioban, o. c., p. 61. ⁷) Pușcariu, documente, L, p. 148. ⁸) Gagyi, o. c., pp. 274—5. !l) Șematismul din 1846, p. 179. 1") Pușcariu, Fragmente istorice, p. 547. 11) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. '-) lorga, o. c. II., p. 170, no. 586. 13) Ibid. II., p. 171, no. 587. W) Ibid., p. 171, no. 588. loj Trdhsilvania, 1901, p. 246. l⁽ⁱ) Cioban, o. c., p. 62. — La 1758 stola: 1 ferdelă ovăs și o zi de clacă cf. Arhivele Statului Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, III, pp. 567, 603. ii) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 365. 699 La sinodul din Blaj, la 1782, întâlnim ca membru și pe popa Ignat din Șebeș.’) Iscălește pe Cazanie, cu data de 24 De- cemvrie 1787, popa loan din această comună.²) Pela 1842 funcționa ca preot unit loan Cergit cu coope- ratorul Nicolae Cergit, căruia îi urmează la 1853, ca preot Roman Dimboiu.³) 48. Șercăița. Scaunul de judecată al celor 12 boieri din Făgăraș în 1584 adopta trecerea popii Barbat din Șercăița, fiul popii Simion din Drăguș, în boieronatul socrului său Cristea Kakarezu din Șercăița.⁴) La soborul protopopesc din Șinca, din 1729, iau parte ca membri, 2 preoți din acest sat: Dumitraș și Oancea.⁵) Tot pe acești doi ; uniți îi întâlnim și la 1733 cu o biserică și 26 familii.⁰) In 1750 e 1 preot unit cu biserică și 189 suflete.⁷) In 1758 ca martor e ‘ amintit preotul boier Stan din Șercăița.⁸) In acest an singurul ■ preot care avea dreptul să slujească era preotul iobag, dar scutit 5 de servicii iobăgești: Onea Idomir, Stolă: 1 ferdelă ovăs și 1 j zi clacă. Preoți fără parohie erau : Dumitraș, Gheorghe Muntean.⁹) I Mănăstirea la 1748 avea 1 preot losif, 3 călugări și o călu- găriță cerșitoare. Averea: 1 bou, 4 cai, 3 vaci și fânaț de 4 care de fân.¹⁰) In 1758 era numai 1 călugăr bătrân libertin: popa Bucur Muntean.¹¹ ¹²) Ion lui Stan Muntean la 1744 dăruiește acestei J mănăstiri o Evanghelie.'-) I In 1761 sunt 4 preoți ort. cu o biserică și 46 familii și 2 1 preoți uniți cu 2 familii.¹³) 1 La 1783 și 1792 popa Bucur Bărbat din Șercăița e recu- noscut ca nobil.¹⁴) El e desigur popa Bucur, fiul popii Șerban ⁴ din Șercăița, care cumpără, pela 1796 o carte bisericească dela popa Radu fiu al popii Mitrea,¹⁵) '■ ______________ ■ j 9 Moldovan, Acte sinodali, I., p. 129. '-) lorga, o. c., II. p. 112, no. 342. 1 ³) Șematismul dela Blaj, 1900, p. 613. ț 9 Pușcariu, Fragmente istorice, pp. 130—2, no. 46. 9 Ibid., p. 547. î l;) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. — Vezi despre un popă Aldea și o Cazanie a lui Varlaatn Mitrop. Moldovei din Șercăița la 1738. lorga Scrisori și ? inscripții ardelene II, p. 208, no. 744. • 9 Transilvania, 1901. \ s) Pușcariu, Fragmente, p. 595. ț ⁹j Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș III. ș ¹⁰j Bunea, P. R. Aron și D. Novacovici, p. 332. U) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. din Făgăraș. j ¹²j lorga, o. c. II., p. 172, no. 591. J ¹³) Cioban, o. c., p. 62. șl ¹⁴j Pușcariu, o. c., pp. 705, 725 și 325. J la) lorga, o. c. II., p. 132, no. 432. 700 Biserica din acest sat a început să se zidească la 1798 cu osteneala protopopului Gheorghe [Petra]șcu și cu îndemnarea popii Dumitrachi și cu sârguința popii Bucur Bărbat și cu aju- torul satului... Zugrăveala s'a făcut de zugravul Teodor, în 1811 fiind preotul satului loan Bărbat.¹) In 1805 se pomenesc 2 preoți ort.: loan Bărbat (sfințit în Arad la 1798) și loan Berle amovat din post (sfințit în Timișoara la 1782) cu o biserică și 164 familii.²) In 1846 era preot ort. tot loan Bărbat.³) Avem însemnări despre întâmplările zilelor din 1848 și 1853 de Popa loan Bărbat și de dascălul David Bărbat din Șercăița din 1848.⁴) 49. Șinca veche. Popa Aldea de aici ia parte la soborul protopopese, ținut « în 2 Maiu 1729 în aceasta comună,⁵) In 1733 sunt 2 preoți: acest Aldea unit și Roman ort (bigam), o biserică și 89 familii; avere: arător de 3 câble și fânaț de 1 car de fân.⁶ ⁷) In 1750 sunt toți ortodoxi: 2 preoți, o biserică și 508 credincioși. ’) Așa constată oficios și Buccow în 1761, adecă: 5 preoți ort. cu o biserică și 148 familii (â 5, deci 740 suflete) și 1 familie unită.⁸) 0 conscripție din 1758 ne spune că poporul e ortodox și inde- pendent de episcopul unit. Preoții ort.: Tămaș, libertin, locuește în casa parohială, apoi Dumitraș Strâmbu, Stan Ludu, boier și Gheorghe Popocea, iobag, iar popa Dumitru cu familia a fugit în Treiscaune în satul Teliu, în 1758 e în Ilenii din scaunul secuiesc Sepși, tot aici s'a refugiat și popa Aldea.⁹) Episcopul ort. D. Novacovici, la 9 August 1765 intervine pentru preotul de aici, căruia căpitanul de grănițeri i-a luat cărțile.¹⁰). ’) lorga, o. c. ÎL, p. 171, no. 589 și Meteș, Din istoria artei religioase române, I, Cluj, 1929, p. 122. -) Gagyi, o. c. pp. ³) Șematismul din 1846, p. 178. ⁴) lorga, o. c., pp. 176—179, no. 607. — Câteva lămuriri asupra bisericii din Șercaia sat în mare parte săsesc. In 1733 erau 25 familii românești Bunea, Episcopul Klein, p. 409), iar în 1761 sunt 47 fam. ort. cu biserică și 1 fam. unită (Cioban,, o. c., p. 62); în 1788 era filia Părăului (Pușcariu, Documente pentru limbă, p. 144); in 1804 e primul preot local Petru Bucur sfințit la Arad (Voileanu, Icoane din viața bisericii, Sibiiu, 1926, p. 12) ; are biserică și 66 familii (Gagyi o. c., pp. 276—7). Majoritatea Românilor, pela 1807, au trecut la uniți, cari avuseră preot aici înainte de 1800 pe Barbu, apoi preoții: Ion Cociș din Vad, până la 1811, Ion Secheli din Comana de jos până in 1834, Maftei Maier până la 1847, Gheorghe din Grid pela 1842, Ion Maier in 1848 și Toma Cociș până în 1852. Matriculele dela bis. unită sunt din 1819, (cf. G. Maior. O pagină din luptele Românilor cu Sașii; Șercaia 1809—1909, București, 1909, p. 134—6; și Șematismul din Blaj, 1900, pp. 613—4). ⁵) Pușcariu, Fragmente istorice, p. 547. c) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. ⁷) Transilvania, 1919. p. 246. Cioban, o. c., p. 62. ⁹) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. Dom. Făgăraș, III, p. 390. ¹⁰) lorga, Scrisori și inscripții ardelene, II, p. 257, no. 104. 701 Conscripția oficială din 1748 ne arată că în Șinca veche erau 2 mănăstiri: Una în partea din jos a satului pe pământul boieresc al călugărului bătrân și neputincios popa Maniu, cu 4 călugări și 2 călugărițe și cu această avere: 1 cal, 1 vacă cu lapte, 9 stupi, arător de 2 gălete cucuruz și fânaț de 2 care de fân; cealaltă mănăstire în partea din sus a comunei (devenită apoi Șinca nouă), pe un loc fiscal pe care-1 folosea iobagul și hagiul popa Avram, care fusese la Ierusalim și era călugăr și preot al mănăstirii, cu 5 călugări și o călugăriță; averea era numai 1 cal și 9 stupi.⁴) Episcopul unit P. P. Aron spune la 1755 că aceste două mănăstiri sunt ocupate de ortodoxi.²) 0 conscripție din 1758 ne mai dă unele lămuriri referitoare la aceste locașuri, fiind acum trei: 1. Pe locul Plopoasa cu călugărul celibe Manea Do- brotă și 4 călugărițe; 2. Pe locul Gura Fătăciunii cu 2 călugări : popa Constantin, fost preot în Todorița și altul mai tânăr și 3 ’ călugărițe; 3. Pe locul Trestioara cu 2 călugări ort.: popii Avram și losif, veniți de vreo cinci ani din Țara Românească. ³) După altă conscripție avem aici 5 mănăstiri, care se numeau după locul unde erau adăpostite: 1. La Trestioara; 2. In Strâmba; 3. In Valea lărguță; 4. Pe Crețul și 5. nenumit locul. Mănăstirea și chiliile călugărilor de „pe Crețul" erau făcute în stâncă.⁴) Ce s'a întâmplat cu aceste mănăstiri, dintre care una a fost refăcută pe la 1779,') ne spun preoții din Șinca nouă: Gheorghe Flucuș și Nistor Popa, la 16 Decemvrie 1859, către episcopul Șaguna: „Șinca veche avea două feliuri de oameni: unii boieri scutiți, unii ca supuși; fiecare parte cu biserica și cu moara lor deschi- liniți, adecă boierii aveau a lor biserică și moară, asemenea și supușii aveau; și în hotarul comunei sus zise la Crețu s’a aflat o peșteră în peatră cu călugări, unde- s'a slujit sfânta liturghie, și o biserică în părăul mânăstirei, numit Strâmba, unde iară se ; slujia sfânta liturghie de cătră călugări. Biserica aceasta era de "< zid și avea moșia sa cu poame multe și bune pentru hrana că- lugărilor. Mai era încă și o altă mănăstire în Trestioara, cu biserică 5 asemenea de zid, cu moșiă mare și grădină de poame. Aici se 'i mai vede și azi un zid frumos cu flori. Chiar și în locul bisericii .' noastre, până a nu se fi întemeiat comuna Șinca nouă, a fost o \ bisericuță de lemn cu pomet și cu moară pentru călugări. La aceste schituri a fost venind tinerime din tot Ardealul Ia învăță- tură, unde a fost învățând dela călugări. Dară la oare-câtă vreme venind o preînaltă comisiune împărătească spre a cătăni satele, care s’au și militerat de grănițeri „generalul Schischkovics și gu- vernatorul Michail Brucundal strâmt oria pe bieții strămoșii noștri !) Bunea, P. P. Aron fi D. Novacovici, pp. 331—2. -) Ibid., p. 334 nota 1. ³) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, III, pp. 443—4. ⁴) Cultura creștină, 1919, p. 167. ⁵j Ibid., p. 167, no. 9. 702 cu milităria și unația. Generalul Schischkovics silea spre cătăniă, când zicea, că de nu vor a primi arme, pune termin și i vor scoate din ale lor iosaguri, iar guvernatorul M. Brucundal a fost îndărătnicind dela primirea armelor pe ascuns pe generalul, și strămoșii noștri s'au adunat cu călugării laolaltă spre înțelegere, hotărând să ia arme, iar unația nici într'un fel să nu primească; și înțelegând generalul aceasta numai decât a poruncit și a venit cătane și au trimis la numitele schituri de le-au ars și le-au stricat cu tot, și în 3-lea Iunie 1761 s'au ars schiturile și oamenii au eșit din casele lor și s’au dus în Țara Românească".¹) 0 parte din populație însă a rămas în sat, dar silită și batjocorită, a trecut la uniți, fiind până astăzi marea majoritate a poporului unit. Un popă Dumitru unit a slujit până la 1771, urmându-i fiul său Vasile dela 1791—1796, apoi popa loan dela 1796—1817, popa Teușan loan dela 1817 până la 1841 și ca urmaș Nicolae Raicu.²). 59. Șinca nouă. Satul acesta s'a înființat numai după 1761 prin locuitorii din Șinca veche, după arderea mănăstirilor și refugiului unei părți a populației în Țara Românească. Așa ne spun numiții preoți din aceasta comună: Gh. Flucuș și Nistor Popa la 1859: ... Dară aflându-se Vasilie Flucuș, Stoica Chincea ș. a- oameni foarte vrednici, — cinci familii i-au poftit de o parte numitul guvernator [Bruckenthal] și le-a dat o învățătură, da mai mare rugăminte, dându-le si niște făgădașuri bune, ca să nu se ducă în Țara Românească; și le-a rupt un darab de hotar de și-au pus așezământ, unde până astăzi suntem noi, până ne a apucat bine în cursă puindu-ne sub iobăgie. Moșii noștri văzând că popa lor George Popocea s'a dus în Țara Românească, au făcut bise- ricuță de lemn, luându-și de popă un biet călugăr preoțit. Aici s'au mai întors și dintre oamenii fugiți în Țara Românească, împărțind dărăbul de hotar între sine, făcând parte și bisericei două darabe de pământ, un dărab fânațe de 12 care de fân și arătură de 8 gălete, cari însă prin negrije au trecut la familia preotului Georgiu Debu, născut în Șercăița și venit aici ca preot sânțit în Arad, pela 1780. Acesta este așezământul comunei noastre Șinca nouă".,.³) Oamenii și preoții de aici nu erau văzuți cu ochi buni de oficialitate, care căuta să le facă cât mai des și mai multe mizerii. Noului preot iau luat cărțile bisericești, intervenind vlădica ort. Dionisie Novacovici, în 9 August 1765, la vicecolonelul Lutz, ca să i le restîtue.⁴) >) Pușeariu, Documente pentru limbă, I. pp. 392—3. ²) Șematismul dela Blaj, 1900, p. 614. ³) Pușeariu, Documente pentru limbă, I, p. 393. ⁴) lorga, Scrisori și inscripții ardelene, II, p. 257, no. 104. 703 In Iunie 1788 se prezintă înaintea vlădicului Gh. Nichitici în Perjani 2 preoți din Șinca nouă : Manuil Buzdugan și Gheorghe Debu, dar protocoalele aduse nu sunt bune. *) In 1805 slujeau aici 2 preoți ort.: Gheorghe Debu (sfințit la Buda în 1782) și David Flucuș (sfințit în Ardeal 1794), la o biserică cu 215 familii. -) La 1846 erau tot doi preoți ortodoxi: Gheorghe Flucuș și Nistor Popa,³ *) cari serviau, am văzut, și la 1859.’) 51. Telechi Recea. In 1733 sunt 3 preoți ortodocși: Grigore, luon și Vasilie, o biserică și 69 familii.⁵) In 1750 e socotită împreună cu Vaida Recea și are 2 preoți uniți 1 biserică și 497 suflete,⁶) tot astfel sunt împreună, în 1761, având 1 preot ort. cu biserică și 152 familii și 3 preoți uniți cu 3 familii.⁷) La 1748 în Recea de sus (=Teiechi Recea) era o mănăstire pe pământul principesei Cantacuzino cu 3 călugări și o călugăriță.⁸) A fost distrusă în 1761 de Buccow.⁹) David Popa slujea ca învățător la școala de aici în 1765.¹⁰ *) In 1792 loan Zamfir fiul Iui David (acesta nu va fi fiul popei Andreiaș ? ⁿ) din Telechi Recea cumpără un Mineiu dela Mitropolia din București.¹² ¹³) în 1805 e preot ort. Bucur Chiujdea (sfințit în Ardeal, în 1794), cu biserică, făcută în 1794 și 79 familii.¹⁸) Era filia Brezei ca și la 1846.¹⁴ * *) Au fost și preoți uniți dintre care cunoaștem pela 1842 doi: Alexandru Boer și losif Pop.¹⁰) (Va urma.) i) Pușcariu, o. c„ I, p. 143. ²j Gagyi, o. c. in Transilvania, 1911, pp. 276—7. — Vezi despre cearta popii D. Flucuș cu birăul domnesc în 1815 (lorga, o. c., I, p. 204, no. XLIV). In 1820 acest preot ia parte, ca om de încredere a comunei, la conscripția urbarială din sat în 1820, iscălind personal numele celor 13 jurați români. (Meteș, Viața agrară economică a Românilor din Ardeal. I, București, 1921, p. 303 și no. 1). ‘ ³) Șematismul din 1846, p. 179. ⁴) Pușcariu, Documente pentru limbă, I, p. 392. •’>) Bunea, Episcopul Klein, p. 410. ⁿ) Transilvania, 1901, p. 246. ⁷) Cioban, o. c., p. 62. Un popă Șerban din Recea după 1750. lorga, o. c. II, p 186, no. 641. s) Bunea, P. ,P. Aron și D. Novacovici, p. 332. ,J) Cultura Creștină, 1919, p. 169. ¹⁰) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 365. ⁿ) lorga, o. c. II., p. 157, no 540. ¹²) lorga, o. c. II.. p. 157. no. 539. ¹³) Gagyi o. c. pp. 276—7. u) Șematismul dela 1846, p. 178. ¹⁶J Șematismul din Blaj, 1900, p. 617. — Vezi și ce spune despre acest sat dl lorga, Neamul românesc din Ardeal, I., pp. 81—2. 704 Ziua a ieșit râzând din baie... Ziua a ieșit râzând din baie, Norii-o ’nvăluiesc cu pânze moi; Pânzele, de sânii-i tari, se taie Și ea calcă ’ncet, cu sânii goi!.,. Soarele văzând-o, se aprinde... După urma ei își face cale, Jucării de aur îi întinde Și îi iese ’n drum, pe-un sfârc de vale!... Ea, șireată, mâna ’și arcuiește, Prinde un boboc de pe cărare; Soarele-l sărută ștrengărește Și i-a prefăcut bobocu ’n floare !.., S’a mirat ușor de-așa minune! Și-o pornește iar... dar iată că, Nu mai știe drumul să-și adune! Apa unui râu în drum îi stă. Meșterul atâtor jucării Punte aurită-i împletește; Ea-și pornește sâni trandafirii Și picioru ’n valuri își clătește. Drumul ei se țese numai flori, Cresc pe ape d'aurite punți.. . 705 4 Și de-odat’ cuprinsă de fiori, Cade ’n brațul celui rupt din munți! își șoptesc și ’n brațe, calzi, se strâng; Bat câmpia, codrii îi despică... Zările se ’ntunecă și plâng! — Știu ceva și par’că le e frică! — Fără de rușine, pe pământ, Stau culcați, mai goi, ca niciodată!... îi desmeardă doar, un fir de vânt, Cum n’a fost pereche desmierdată ! Iată că un ochiu i-a fost zărit! — Ochiul ce-a văzut și vede toate — Fulgere aprinse au pornit, Rupte din cetăți întunecate! Crestele încep ca să trosnească, Norii alungați, înnoi din greu!... Peste cei ce dorm pe-un braț de vis, Ploaia cade grea, să-i pedepsească, Că i-au amintit lui Dumnezeu De Adam și Eva ’n Paradis! AL. NEGURĂ. 706 Paul Ernst. Soția cantonierului. Ședeam cu prietinul meu în balconul din fața odăiei mele de lucru. Jos, în grădină, merele văratice începură a se rotunji în pomi, ramurile agrișilor se închinau sub povara lor spre pă- mânt ; fasolea cățărată sus pe haraci își desfăcea veselă florile ei albe și roșii. De-asupra ușii dela balcon se afla un cuib de codoraș (pepturaș). Puii erau mărișori și se împingeau unul pe altul în cuib ; bătrânii plecau și veneau necontenit; când soseau se așezau mai întâiu pe streșina din fața noastră și priveau cu neîncredere la noi, dacă nu cumva îi observăm; când vedeau că suntem adânciți în discuții o tuleau repede pe marginea cuibului; puii începeau cu toții să țipe; unul dintre ei fu hrănit, ceilalți se astâmpărară și bătrâna codorașă își luă din nou sborul ca să aducă iarăși hrană. „Ce pace e în jurul nostru“, zise prietinul meu; „și cu toate acestea fiecare vierme, fiecare muscă, pe care le aduce pasărea puișorilor ei, e o ființă vie întocmai ca și ea; noi auzim ciripitul de bucurie al puișorilor, vedem sficiunea plină de iubire a bătrânilor; dar văicăreala insectei sfâșiate nu ajunge până la urechea noastră, svârcolirile ei disperate nu le vedem. Tot cam la trei minute vine bărbătușul sau muierușca cu prada; de dimineața până seara aleargă pentru puișorii lor, ale căror ciocuri galbene le vedem întinse pe marginea cuibului; câte vieți cad jertfă dureroasă într'o singură zi acestor animale miti- tele ; și noi credem că avem în fața noastră un tablou plăcut și vesel, când bărbătușul dă speriat din coadă și scoțând un ton ascuțit șede cu musca în cioc pe colțul streșinei". 707 4: Fără nici o trecere și totuși îndemnat desigur de prive- liștea păsărelelor, prietenul meu începu să-mi istorisească urmă- toarea poveste. „Am vorbit adese-ori despre faptul ce puțină valoare are pentru adevărata noastră viață morala, ale cărei pretinse legi ne sunt prezentate deobiceiu ca foarte importante; și cum învă- țăturile bisericii noastre despre concepția șovăitoare, echivocă și complicată a păcatului sunt cu mult mai adânci decât această cre- dință burgheză despre morală. Am vorbit odată despre doc- trina păcatului împotriva duhului sfânt, care ni-se păru atât de întunecată și de înfiorătoare. Am fost de curând martor la o întâmplare care m'a luminat pe deplin cum trebuie să interpretăm pentru concepția din zilele noastre dogma aceasta grozavă. Cam la un sfert de ceas dela conacul meu, tocmai acolo, unde linia ferată se înclină binișor la vale, este, precum știi, casa unui cantonier. Datoria cantonierului e de-a purta grija unui macaz, care e la o depărtare de vreo douăzeci de pași de casă. Imediat după amează trec pe-acolo două trenuri, un tren per- sonal obișnuit și un accelerat. Omul trebuie să aștepte stând în fața ușei sale trenul personal, care intră pe o linie moartă, și după aceea trebuie să fugă repede cei câțiva pași ca să întoarcă macazul pentru accelerat; trenul personal stă în gară până trece acceleratul; cantonierul întoarce din nou macazul, se duce la trenul personal, dă semnalul, trenul personal se întoarce înapoi și intră iarăși pe linia principală, ca să pornească după accelerat. Dacă omul nu ar schimba macazul atunci acceleratul ar veni cu toată puterea pe pantă în trenul personal și sute de vieți ome- nești ar fi nimicite. Oamenii din casa cantonierului, o tânără pereche de căsă- toriți, aveau un băiat de trei ani. Tatăl era foarte îngrijorat pentru copil și nu-1 lăsa să iasă în fața casei în timpul când treceau tre- nurile. într'o Duminecă băiatul se rugă cu insistență să fie lăsat și el să iasă cu stegulețul și să aștepte trenul, ca și tatăl-său. La stăruințele mamei consimți și bărbatul; când se apropie încet trenul personal el stătea în ușa grădinei, ținând cu mâna stângă stegulețul în dreptul umărului, iar cu dreapta ținea pe drăgălașul băiat, care avea în cealaltă mână un steguleț ca și tatăl său. Din fereastră privea, cu mâna punte de-asupra ochilor, mama la tabloul înviorător; mașinistul și fochistul dela trenul personal, care înainta încet, dădeau din cap și le trimeteau un salut; călă- torii râdeau și făceau semne copilului, care stătea serios și țeapăn, ca un om matur cu stegulețul în mână. Când treceau ultimele vagoane femeia auzi că ’n bucătărie dase laptele ’n foc; fugi dela fereastră, dete laptele la o parte și presără sare pe mașină. Intr’aceea bărbatul lăsă băiatul de mână, strigă nevestei să vină, să-i aibă de grijă și alergă la ma- 708 cazul său. In fugă mai privi odată înapoi, îndemnat de cine știe ce teamă, în vreme ce fumul dela accelerat se ridica în pâlcuri groase în fața lui; atunci văzu cum alerga copilul după un fluture tocmai între șinele trenului accelerat. Strigă din răsputeri după nevastă-sa și apoi își continuă fuga spre macaz; după schimbul acestuia se uită iar înapoi; nevastă-sa nu-1 auzise, co- pilul alerga mai departe. Acum strigă la copil și se trezi sbierând de teamă; copilul se sperie, rămase locului și nu știa ce să facă; mama se repezi din casă; în clipa aceea locomotiva trecu du- ruind peste macaz. Cantonierului i s'a dat o recompensă după aceasta. Eu gă- sesc că a fost o greșeală, deoarece el n'a făcut altceva decât și-a împlinit datoria. Lucrul acesta face parte din sentimentali- tățile burgheze din vremea noastră, de-a vedea ceva extraordinar într’o faptă care se înțelege de sine. Nu vreau să spun că orice om ar fi făcut la fel cu acesta, care și-a sacrificat copilul; dar cine nu ar fi făcut astfel ar fi lipsit dela datorie. Pentru cantonier întoarcerea macazului constituia scopul vieții și rațiunea de-a trăi. El avea dreptul să trăiască numai pentrucă erau siguri de el că în orice împrejurări va schimba macazul. Dacă ar fi omorât vre-odată un om, atunci ar fi fost un ucigaș, se ’nțelege. Dar Dunfnezeu poate ierta pe un ucigaș. Dacă n’ar fi întors însă macazul pentru ca să-și salveze copilul, atunci ar fi comis un păcat, pe care Dumnezeu nu l-ar fi iertat, fiindcă ar fi făcut o nelegiuire împotriva rațiunei de-a trăi, care-i făcuse viața cu putință. Acesta ar fi fost păcatul împotriva Duhului sfânt". încercai să fac o obiecțiune. El mă întrerupse cu o mișcare de mână și continuă: „Știu că vreai să-mi spui, că interpretarea mea nu se po- trivește cu explicația obișnuită ce se dă învățăturei, care ne vor- bește despre o împietrire față de efectul ce-1 are asupra noastră grația dumnezeiască. Dar aici i se dă sensului despre grația dum- nezeiască un înțeles prea strâmt". II privii drept în față când spuse următoarele cuvinte: „Fiecare dintre noi trăiește, are dreptul să trăiască, numai prin o deosebită grație dumnezeiască. Fericit e omul, care știe, că are să schimbe un macaz, ca să se poată învrednici de această grație, care nu trebuie să se îndoiască că a abuzat de această grație". Fața lui pălise, ochii păreau a i se adânci în orbite. După o pauză continuă. „Pâpă aici povestea mea nu e prea nouă. Lucruri de acestea s'au mai petrecut de multe-ori. Acum urmează însă partea ciudată. Omul fu deci recompensat pentru fapta sa și toată lumea îl lăuda. Nu pot să spun dacă această recompensă nu i-a cauzat 709 cumva durere și chinuri. El era un om tăcut, care nu-și dădea sentimentele pe față. Dar după câteva săptămâni veni nevastă-sa la mine. îmi ceru un sfat. Nu pot să redau gândurile ei; dar nici nu-i nevoie de asta. Totul se reducea la faptul, că nu mai putea trăi împreună cu soțul său, care lăsase să-i fie călcat copilul de tren, fără ca să-i sară într'ajutor și că voia să divorțeze de dânsul. Incercaiu să influințez asupra ei; ii spuseiu: el și-a făcut doar datoria. Femeia dete din cap, smulse vârful dela șorț și apoi privi tăcută la pământ. După un timp zise: iar eu nici nu mai pot sta la aceeași masă cu el. Când vine el, eu mă scol. Nu-1 urăsc, dar nu mai pot. Atunci am înțeles totul: eeeaee a îndemnat pe femeia aceasta să plece dela bărbatul ei, era acelaș lucru care îl îndemnase pe el să-și facă datoria. Ar fi fost un păcat împotriva Duhului sfânt dacă ar fi rămas lângă dânsul. Și așa îl părăsi. Ce se va alege de omul acesta nu știu. El e încă un bărbat tânăr. Poate se va da beției; nu găsesc altă scăpare pentru el; căci eu nu cred să aibă atâta claritate, ca să poată crede în Dumnezeu. Da, dacă ar putea crede în Dumnezeu, atunci ar fi salvat. Codoroșii pleacă și vin aducând râme, viermi, insecte și tot felul de alte animale pentru puișorii lor. Dacă suntem slabi, atunci ne gândim; Soarta acestui cantonier nu are alt sens decât soarta acestor animale, pe care le mănâncă tinerele păsă- ruici. Dar când suntem stăpâni desăvârșiți pe gândurile noastre, atunci știm: părerea aceasta e greșită. Trebuie să fie un sens pentru care omul și-a făcut datoria, pentru care femeia l-a pă- răsit. Amândoi au procedat corect". „Fapta femeii e desigur imorală", ziseiu eu „cu toate acestea cred că ea avea dreptate". Trad. de IOAN BĂILĂ. 710 Mișcarea culturală. Idei, oameni, fapte. Românii de peste - hotare. Societatea „Graiul Românesc¹* care scoate și revista cu același nume, a purces, în ultima adunare generală la o modifi- zare a statutelor. In noua redactare scopul societății se preci- zează astfel: „Scopul societății este să întreție legăturile de graiu, cre- dință și cultură românească cu Românii din afară de Regatul României, să-i apere de desnaționalizare și să salveze pe cei des- naționalizați, ori unde s'ar găsi". In No. 7 al revistei D. Simion Mândrescu, fost ministru plenipotențiar in Albania, pornind dela o inițiativă a Japoniei de a convoca la anumite date în conferențe comune pe toți miniștri săi plenipotențiari din diferite state, arată că această inovație e necesară și' la noi. Dar arată, cu drept cuvânt, că altele simt îndatoririle reprezentanților oficiali ai României în Franța, Anglia, Germania etc. și altele ale celor din țările cu minorități românești: deaceea o îndrumare a activității lor în ședințe comune, ar putea aduce mari schimbări în bine. — E nevoe și de o altă selecționare a personalului diplomatic, mai ales pentru țările cu minorități românești. Dsa arată că fără a jicni statul în care a lucrat, prin atitudinea și tactul său a putut trezi un început de conștiință națională la Românii din Albania. Reprezentantul României în țări cu minorități românești trebuie să vegheze în primul rând ca normele internaționale obligatorii privitoare.la minorități să fie respectate. E o chestiune care merită meditată de conducerea statului. Știm, într'adevăr, că nici în Jugoslavia, nici în Grecia, nici în Bulgaria, minoritățile românești nu se pot mișca, cu toată legea 711 de protecție. Vina o poartă în primul rând desigur miniștrii ro- mâni dela fața locului, cari, cei mai mulți, nu se sinchisesc de nedreptățile ce se fac fraților noștri, nu-și ieau osteneala să le cunoască și să informeze la timp guvernul român. Chiar acum când o comisie română-iugoslavă lucrează de săptămâni la Belgrad pentru soluționarea și a unor chestiuni viticole pentru minoritatea noastră de-acolo, citim că din bi- bliotecile parohiale, — singurele biblioteci românești din .Iugoslavia, — se confișcă o seamă de cărți puse la index de guvernul sâr- besc. — Când minoritățile dela noi se bucură de toate drepturile limbei, cultului și ale culturii lor naționale, nu se poate admite tra- tamentul barbar din vecini față de frații noștri. Iar în acest punct — cu toate protocoalele de înțelegere, ce eventual se vor iscăli la Belgrad, — nu vom avea de câștigat decât dacă repre- zentantul României dela fața locului nu va fi în continuă veghere. Un articol despre Românii rutenizați din Bucovina publică dl Anton Hailas. D-sa arată, — ca informație nouă — că ei se pot împărți în două categorii: unii cari se declară și acum Ro- mâni, alții cari, deși conștii că au pornit din neamul nostru, și poartă nume neaoșe românești ca „Albata, Frunză, Nataru, ajunși la o situație mai bună datorită numai renegării, persistă a se lăpăda de românismul strămoșilor lor". După cât știm, — în timpul din urmă ziarul Curentul a întreprins o vastă anchetă la fața locului — azi recâștigarea ca- tegoriei din urmă e mai grea decât înainte. Ajunși subt jurisdicția dlui Cracalia, deputat el însuși dintr’o străveche familie românească pe care o reneagă azi, acești fii pierduți așteaptă Ucraina mare, spunându-li-se cu insistență că „ocupația României e vremelnică". Ar fi timpul suprem că în problemele vitale de drept istoric ale nației noastre, să nu se mai poată amesteca, subt nici un motiv, politica cu interesul ei de partid, ci să se înstăpânească o politică de Stat pur națională. — Altfel Românii din țara noastră, înecați între minoritari și pe drum de desnaționalizare încă înainte de unire, nu numai că vor merge înainte orbiș pe acest drum, ci vor constitui elemente primejdioase pentru unitatea națională. In același număr de revistă se anunță apariția unei cărți de rugăciuni pentru Istro-români, datorită dlui Lecca Morariu, și din care se reproduce „Tatăl nostru" în același dialect, rugă- ciune pe care o dăm și noi aici pentru cetitorii mai puțin ini- țiați în dialectul istro-rqmân: „An lumele lu Ciace, lu Fil'u e lu Svetu Spirit. Amen! Ciace nostru carie ști ăn cer, neca se lumele tev possete, necsa vire cesariate, se fie vol'a te, cum ăi ăn cer, șa și pre pemint. Păra nostre de saca zi de-ne-vo astez și ne scuze pe- catele nostre, cum și noi scuzlin lu cel'i carl’i ne ofendesc. Și nu duce pre noi ăn napast, ma ne zbave le cela revu. Amen!“ 712 Literatura de răsboiu. Dl Constantin Kirițescu, secretarul general al Ministerului instrucțiunii publice și autorul recentului volum „Printre Apostoli", primit cu laude de recenzenți și public, a ținut o conferență la Ateneul român, pe care o socotim vrednică să se stărue asupra ei. D-sa a vorbit despre literatura noastră de răsboiu și a stăruit asupra rolului educativ național pe care ar trebui să-1 aibă această literatură, mai ales pentru ținerile generații. Dl C. Kirițescu este unul dintre factorii superiori ai în- vățământului românesc, care e îngrijorat de educația ce se dă tinerimii de după răsboiu prin așa-zisele produse artistice cu care tinerimea vine în contact: reprezentații teatrale, reviste, cine- matografe, — peste tot prin spectacolele de azi, ca și prin cărțile citite. D-sa este autorul ordinului ce oprește tinerimea școlară dela reprezentațiile teatrului național și dispune spectacole aran- jate anume pentru tinerime. Se cunoaște polemica din presă ce s’a deslănțuit în jurul măsurii luate de minister. Dl C. Kirițescu este și autorul marei lucrări în trei volume asupra răsboiului de întregire națională, operă neîntrecută până azi în acest domeniu, premiată de Academia română. Această lucrare nu e numai documentară, ci și o aleasă, plăcută și folositoare lectură pentru ori ce român. Autorul s'a gândit, desigur, la laturea educativă a scrierii, pornind dintr’o con- vingere asupra căreia revine în conferența ținută la Ateneul român. Dl C. Kirițescu e de părerea că scrierile literare cu subiecte din răsboiul și societatea românească din vremea pregătirii și din decursul răsboiului românesc, ar trebui să aleagă momente, în- tâmplări, simțeminte, care caracterizează pe cei mai buni fii ai neamului din această perioadă, vieața, activitatea și jertfa lor, iar nu să se oprească asupra drojdiei societății din diferitele clase, chiar când aceste figuri au existat, și există. D-sa e gata să jert- fească într’o anumită măsură chiar partea artistică a lucrării, în schimbul aportului ce l-ar aduce educației naționale și etice. Realismul precumpănitor din scrierile literare în legătură cu răsboiul, nu poate decât să demoralizeze voința tinerilor gene- rații, optimismul lor necesar, și să adaugă un nou izvor pentru desechilibrul moral, hrănit după răsboiu prin multe din așa-zi- sele spectacole artistice. Pe de altă parte realismul care vede numai părțile rele din sufletul unei societăți nici nu e veridic. Au fost mișei, traficanți, transfugi etc. dar au fost și mulți oameni de omenie, harnici, însuflețiți, idealiști, gata de jertfă, înainte de răsboiu, în decursul lui și după el. Și, în definitiv, rezultatul la care am ajuns, unirea politică, nu e datorit celor răi, ci celor buni și jertfei lor. Pentru ce nu ?13 i-am prezenta pe acești din urmă, cari au făcut unirea, și nu numai pe cei dintâi, cari au împiedecat-o cât au putut, atât ma- terial, cât și etic? ♦ • * Unor critici literari cari militează pentru arta pură, „arta pentru artă“, nu le vor conveni unele din părerile dlui C. Kiri- țescu. Dl N, lorga a fixat, acum de curând, în numărul jubilat al revistei „Ramuri”, în articolul său: „Rolul Sămănătorului”, un adevăr pe care acești critici nu-1 vor înțelege nici odată. D-sa scrie : „Dar în materie de etic și neetic, nu poate exista o operă literară în adevăr sănătoasă, — și sănătatea nu e numai în cazul nostru una din condițiile principale ale frumuseții înseși, — care să nu radieze din ea „morală”. Suntem de aceeași convingere. 0 operă literară care nu crește cu nimic puterile sufletești, din care să nu se degajeze nici o concepție sănătoasă asupra lumii și vieții, nici o admirare pentru uman, nici o osândă a răului din noi, nu merită să fie nici scrisă, nici citită. Și nici nu există, în întreaga literatură universală, opere literare cu adevărat mari, din cari să nu se desprindă cel puțin unul din elementele înșirate mai sus. Mai întâi fiindcă însăși viața, realitatea, e astfel înlănțuită încât cei nesănătoși trupește ori sufletește, nu pot rămânea bi- ruitori până la urmă, și nimic din ce se realizează pentru desă- vârșirea vieții omenești nu e rodul celor bolnavi. Și, în al doilea rând: adevăratul creiator artistic nu poate fi lipsit despre o concepție asupra lumii și vieții, concepție care, dată fiind puterea de observare ca și intuiția scriitorului mare, nu poate încunjura adevărul că în lume și în viață rămâne bi- ruitor, creiator și fructificator, numai binele — sănătatea fizică și morală, care împreună constitue și singura frumusețe vrednică de a fi > realizată artistic, în același timp fiind ea și singura realitate biruitoare. • * Dar, fiind vorba de educația tinerimei, prin realități ale răsboiului de întregire națională, nu ne gândim numai la operele pur literare, care au venit târziu, aproape la un deceniu dela ; unire. Adevărul e că noi nu avem nici azi ce pune în mâna 5 tinerimei — afară de două-trei lucrări — pentru a o aduce în j contact cu simțirea românească ce ne-a dat jertfele pentru în- 1 tregirea neamului. Ar fi trebuit să avem, până azi, în afară de marea lucrare a dlui Kirițescu, cărți de lectură potrivite pentru toate vrâstele, ușor accesibile, ieftine, artistic executate. In loc sau alăturea de albumurile cu povești și întâmplări hazlii, așa numitele cărți ilustrate pentru copiii mici, ar fi fost necesar să avem, îndată după răsboiu și unire, albumuri ilustrate cu scene din răsboiul românesc, explicate în mici poezioare, pe care să le fi pus în mâna elevilor grădinilor de copii și ai celor din pri- 714 mele clase primare. — Era necesar un manual auxiliar pentru clasele primare superioare in care să fie cuprinse, în formă de povestiri ilustrate, monumentele și faptele principale din răsboiul național. Pentru tinerimea școlilor secundare ar fi fost nevoie de-o altă colecție, — manual auxiliar, — vecinie la îndemână — care să cuprindă, în formă literară, faptele principale ale răsboiului, pilde de jertfă, de eroism. Și credem că s'ar fi putut alege, cu folos, o altă colecție pentru popor, pentru țărănimea știutoare de carte, cu povestirea episoadelor însemnate din răsboiu, — ilustrate și acestea. Este un adevăr elementar că generațiile de azi nu pot fi nici pe departe așa de optimiste cum ar fi în cazul că ar fi luat contact cu energia națională consumată in jertfe mari în vremea răsboiului, că ar ști altfel aprecia realitatea de azi, unirea — la care azi cei mai mulți nu se mai gândesc și n o mai apreciază. Literatură pură sau scrieri educative, indiferent, numai să avem! Dar de dragul literaturii pure, când nu se arată, credem că nu ne putem priva de cealaltă, ca de un mijloc pentru edu- cația națională și etică a tinerelor generații. * Pentru a reveni la conferența dlui C. Kirițescu, mărturisim și noi că chiar fiind vorba de literatura pură, de nuvelă și roman, datoria scriitoriilor noștri e să zugrăvească mai întâi ceeace am avut frumos și bun, ca stare de spirit, simțire, manifestație, faptă, — desigur nu diformând realitatea, prezentându-se numai un mănunchi de oameni aleși și dându-ne și părțile de umbră, — dar nu acestea să fie partea principală, cum nu au fost nici în realitate. Dacă aceste ar fi precumpănit, desigur că nu am avea azi Țara întregită. Pentruce generațiile de după unire să facă cunoștință mai întâi, prin mijlocirea literaturii, numai cu patimile cutărui libi- dinos, cu traficul îmbogățiților de răsboiu, cu drojdia unei socie- tăți, cu cei ce-au șterpelit din hrana soldatului ? Mucenicia pur- tată cu îndelungă răbdarea românească, pe front și la spatele frontului, actele de eroism, cumințenia soldatului neholșevizat de ruși, marea durere a Țării invadate etc. etc. — pentru ce nu ar putea fi pusă subt ochii cetitorului în creația literară ? N’au fost acestea realități ? N'a fost Moldova altarul de jertfă și nădejde al Românilor de pretutindenea ? Tinerele generații trebuesc adăpate din izvoarele curate ale energiei sufletului național. Cu aceste trebuie mai întâi luat con- tactul, nu cu elementele de contagiune morbidă a celor căzuți în descompunere etică și națională, — oameni dealtfel care există ori-când, în orice pătură socială și la toate popoarele. I. TURCU. ?15 Universitatea dela Vălenii de Munte. Universitatea populară dela Vălenii de Munte, sub condu- cerea dlui N. lorga, își continuă și în anul acesta activitatea, cu un bogat program de lecțiuni și conferențe din diferite domenii, științifice, culturale, economice etc. Colaboratorii dlui N. lorga înțeleg să-și dea concursul cu dragă inimă, convinși de folosul acestor cursuri de vara, iar marele animator național și cultural dovedește un nesecat entu- ziasm în activitatea D-sale, neinfluințat de decepțiile pe care ne- recunoștința oamenilor se îngrijește să i le ofere din belșug. Școala dela Văleni, organizată înainte de unire, și-a avut rostul său în creșterea conștiinții naționale, a pregătirii ei pentru unitatea politică. Anul trecut și-a serbat douăzeci de ani de muncă rodnică românească. Ne gândeam atunci că din prilejul acestei aniversări se va gândi și guvernul român la ajutorarea ei. Ar fi fost potrivit să o cinstească cu o mare sală de cursuri, în care să se poate ținea conferențele în anul acesta. Sala existentă a ajuns neîncăpătoare pentru marele număr de tineri, studenți dela toate facultățile, elevi și eleve de școli normale etc., cari aleargă în lunile de vară să asculte aceste cursuri. N’ar fi costat o avere, și bugetul țării nu s'ar fi resimțit. Dar chiar de ar fi însemnat o jertfă materială, ea trebuia adusă, pentrueă țara și neamul folosesc pe urma acestor cursuri, nu un om sau o socie- tate particulară. Sala însă nu s'a ridicat nici acum. Activitatea culturală a școlii dela Văleni nu și-a pierdut din importanță și din influință binefăcătoare nici după unire. Dacă înainte era un izvor pentru cimentarea legăturilor frățești prin cunoaștere reciprocă și creșterea conștiinții naționale, — azi ea poate fi un îndemn continuu la aprecierea marelui principiu al unității sufletești Intr'adevăr, vremile de așezare de după unire, de formațiune a nouei societăți românești, cu atâtea interese materiale și per- sonale deosebite, au născut atitudini numite regionaliste, cari par a tulbura marea armonie a sentimentului național dinainte de unire. Odată predomina principiul: toți românii una suntem. Azi unii se cred mai buni, mai superiori, condamnă pe românii din alte provincii, la bază fiind necesitățile materiale în lupta pentru existență. Substratul acesta material în lupta de concurență, adese-ori este inconștiu, și cei ce fac deosebirile dintre Români cred că purced desinteresat, pornind numai dela aprecierea calităților su- | fletești, ceeace constitue o primejdie pentru unitatea sufletească a neamului. Și azi mulți judecă din auzite, fără să cunoască mai deaproape pe cei ce-i judecă La Universitatea din Văleni ar putea avea prilejul, dacă s'ar duce, să se convingă de netemeinicia aprecierilor lor. _____ Tr. ?16 Congresul profesorilor universitari la Cluj. In zilele dela 2—6 Iunie s'a ținut la Cluj congresul pro- fesorilor universitari din întreaga țară, subt prezidenția dlui Sextil Pușcariu. Anul acesta congresul a desbătut, în diferite comisiuni, importante probleme referitoare la universități și la învățământul superior, a cărui reformă este acum în pregătire la Ministerul Instrucțiunii Publice. Fiecare comisiune a prezentat un raport în scris, care conduce la resoluții, ce vor oferi un bogat material de luat în seamă la reforma învățământului uuiversitar. Dăm mai la vale un rezumat al acestor rezoluții în chesti- unile în care congresul a căzut de acord. Unele probleme au rămas să fie studiate din nou și soluționate la viitorul congres ce se va ținea la Cernăuți. Comisiunea de sub presidenția dlui profesor Spulber din Cernăuți a discutat chestiunea burselor acordate studenților uni- versitari. S’a votat o moțiune. Dnii profesori Ștefănescu-Goangă și Racoviță au prezentat date asupra neregulelor cari se fac cu bursele, așa după-cum ele se acordă astăzi. Congresul a cerut ca o parte din bursele pentru străinătate să fie distribuite facultăților, cari la rândul lor să le dea stu- denților celor mai meritoși, ținându-se în vedere în special pre- gătirea viitorilor specialiști ai vieții noastre științifice. In aceeași moțiune congresul a protestat împotriva sistemului actual de a se acorda burse studenților direct prin Ministerul de Interne. — Sistemul acesta demoralizează studențimea și este socotit de către congres ca fiind primejdios pentru Universitate. — Din aceste motive chestiunea burselor studențești pentru străinătate trebuie revizuită. S’a discutat mult asupra limitărei numărului studenților la Universități. Discuțiile au fost foarte vii și interesante. Raportor a fost dl prof. lacobovici, care a arătat cu date că mare parte a Universităților noastre sunt supra-populate. Carierele intelectuale se proletarizează și nici chiar instituțiunile universitare nu mai sunt în stare să facă față mar ei afluențe a studenților. Dnii prof. univ. Bănescu și Hurmuzescu au fost de părere că nu se poate admite un „numerus clausus” pentru studenți, acesta fiind o măsură anticulturală. România nu a ajuns încă epoca în care ar avea nevoie de altfel de măsuri. — Dacă se constată o mare afluență de studenți la universități, aceasta se datorește în bună parte politicei școlare greșite, care se face. — Statul trebuie să caute modalități pentru ca să îndrumeze tine- retul înspre școlile profesionale, iar pentru aceasta este nevoie de un număr cât mai mare de astfel de școli bine înzestrate. Congresul a adoptat o moțiune, prin care se cere ca această chestiune să fie desbătută în viitorul congres, iar pentru a se avea la dispoziție toate datele necesare, se cere statului să pre- 717 gătească statisticele necesare cu privire la numărul locuitorilor pentru cari trebuie să se pregătească personal cu calificație uni- versitară.. In acelaș timp s'a cerut modificarea sistemului de învățământ, îndrumând tineretul către școlile practice. — Con- gresul a accentuat necesitatea grabnicei revizuiri a legii învăță- mântului secundar. Discutându-se chestiunea asistenții sociale a studențimii, au fost adoptate propunerile făcute de către dl raportor prof. dr. luliu Hațieganu, în sensul de a se organiza, pe lângă clinicile și sana- toriile existente, dispensării pentru studenți. Această metodă a fost găsită cea mai practică pentru motive financiare. A fost pusă în discuție apoi chestiunea manualelor studen- țești, a fost aprobat raportul dlui prof. Victor Stanciu, din Cluj, în sensul că în ceeace privește soluționarea chestiunei manua- lelor pentru studenți, congresul exprimă următoarele dorințe: 1. Chestiunea tipărirei manualelor universitare privește în primul rând instrucția universitară și astfel manualele trebuie să le tipărească universitățile din mijloacele proprii sau ale autorilor, din donațiuni și fondurile pe cari Ministerul Instrucțiune! le pune în acest scop la dispoziția universităților. 2. In viitor cele 4 universități să lucreze de comun acord în chestiunea editării manualelor pentru studenți. 3. Fiecare universitate va avea un oficiu special, o comisiune care se îngrijește de tipărirea manualelor, de procurarea fondu- rilor și administrarea lor, care studiază necesitățile de manuale ale studenților, fixează ordinea apariției manualelor și care ține contactul necesar cu comisiunile de pe lângă celelalte univer- sități, pentru ca cele mai ardente necesități să fie satisfăcute în cel mai scurt timp. 4. Profesorii de aceeași specialitate să se consulte și, dacă se poate, să lucreze un plan unitar pentru editarea manualelor universitare. 5. Până când vom avea manuale la toate disciplinele, ar fi de dorit să tipărim din fondurile universităților și să dăm în mânile studenților tratate scurte, limitate la 15—20 coaie. 6. Formatul să fie acelaș pentru toate manualele. Mai po- trivit pare formatul X. coala 76X102 cm., în care s'au tipărit și până acum cele mai multe manuale pentru studenți și care este cel mai obișinuit format al manualelor străine. Hârtia să fie de bună calitate velină, pentru manualele cu clișee și antic-mată pentru manualele fără clișee. 7. Prețul manualelor să fie cât mai mic. Pentru nici un manual universitar să nu se majoreze prețul cu mai mult de 75°/o peste cheltuelile de cost. Manualele tipărite din fondurile uni- versităților vor fixa un preț în care, peste cheltuelile de cost, se 718 cuprinde și o majorare de 20—25°/₀ (cheltueli de administrație și rabat detailiștilor). Rabatul librarilor — după prețul cărții — ar putea varia între 10—15°/₀. 8. In adunările anuale ale societății profesorilor să se rapor- teze și de manualele cari au apărut în cursul anului și să se prezinte din fiecare manual unul sau mai multe exemplare, ca membrii să ia cunoștință de manualele tipărite. In ce privește chestiunea materală a universităților s'au produs date statistice interesante, viitoarea înzestrare a universi- tăților punându-se în legătură cu comisiunea centrală, cari lu- crează la Ministerul Instrucțiune! și din cari fac parte rectorii universităților împreună cu ministruf instrucțiunii. Privitor la localurile pentru clădirile universitare s'a cerut înființarea unei comisiuni permanente speciale, care va trebui să poarte grijă de aceste localuri, având pentru aceasta atribuțiuni prevăzute de lege. Discutându-se în sfârșit chestiunea pensiilor prof. univ., con- gresul a găsit cu cale să protesteze împotriva dispozițiunilor dăunătoare ale legii pensiilor. Foeh. Cu prilejul morții mareșalului francez Foch, numele căruia este acoperit de gloria de a fi înfrânt armata germană în toamna anului 1918, vestitul ziarist englez Wickham Steed din Londra a publicat în ziarul „Prager Presse", Nr. 85 din 26 Martie 1929, următorul necrolog: „A murit Foch. Lumea jelește pe cel mai mare soldat și pe unul dintre cei mai mari oameni ai săi. Eu jelesc pe un prietin. Prin rf ciudată întâmplare am citit știrea despre moartea lui chiar în ziua, când s'au împlinit 11 ani de când l-am întâlnit pentru întâiaș-dată (21 Martie 1918). Cu toate că văzusem în cursul răsboiului mondial pe câțiva dintre generalii comandanți francezi ca Joffre, Petain, Gouraud, Franchet d'Esperey, Castelnau ș. a. — pe Foch nu l-am văzut nici odată. Știam câte ceva despre el din auzite. Filip Berthelot mi-a spus în Maiu 1915 așa de hotărit, par'că mi-ar fi comunicat o declarație ofi- cială : „Foch va fi generalul biruinței". Când l-am întâlnit, în sfârșit, împrejurările erau dramatice. Nici unul dintre noi nu a rostit un cuvânt, dar nici unul nu a dat uitării întâlnirea aceasta. In Februarie 1918 prima conferență de propagandă a puterilor interaliate m'a ales ca conducător al misiunii de propagandă pe frontul italian și a co- municat oficial membrilor misiunei alegerea mea. Misiunea noastră era să desfacem cât mai repede cu putință frontul austro-ungar. Cu învoirea confe- renței eu am cerut, să se facă lucrul acesta proclamându-se, în numele gu- vernelor aliâte, independența popoarelor, cari trăiau sub Habsburgi. Dar nici unul dintre guvernele aliate nu era atunci aplicat să dea sancțiunea sa de- plină unei astfel de politici. înainte de a părăsi Londra (19 Martie 1918) pentru a pleca pe frontul italian, am primit mandatul definitiv de a nu face 719 Polonilor, .Iugoslavilor, Cehoslovacilor și Românilor nici o promisiune de in- dependență absolută. Dacă guvernele aliate ar fi știut, că sudul Franței era țânta reală a ofensivei austro-germane, care în toamna anului 1917 devenise așa de cata- strofală pentru Italia, nu ar mai fi ezitat. Dar nu au știut. Influențe puternice lucrau încă în Londra, în Paris și în Roma împotriva sfârticării monarhiei habsburgice și in favoarea unei păci separate cu tânărul împărat Carol. Nu știam, deși bănuiam, că aceste influențe sunt potrivnice misiunii mele. La 18 Martie, preziua plecării mele, ambasadorul italian din Londra înaintă pe neașteptate protest contra unui membru al misiunii mele. Spre a evita orice amânare, l-am lăsat pe acesta in Londra și am plecat a doua zi cu restul membrilor. La 20 Martie am aflat în Paris, că alt membru al misiunii, un ofițer englez, care odinioară primise instrucție în armata germană, ar fi fost indicat și el din Londra ca suspect, eeeaee a neliniștit pe Clemenceau, ministru- președinte și ministru de răsboiu al Franței. Mi s'a dat sfatul, să-1 cercetez fără întârziere pe Clemenceau. Deși îl cunoșteam foarte bine și a-și fi putut să-i cer chiar o audiență privată, fiind vorba de un ofițer englez, am stăruit ca funcționarii militari britanici să mă anunțe oficial la Clemenceau. M’a primit în dimineața zilei de 21 Martie. In 5 minute a fost lămurită chestiunea prin un vioiu schimb de păreri. In clipa, când Clemenceau îmi da un ordin scris cătră militarii francezi, să-mi fie de ajutor în misiunea mea, se deschise o ușe înapoia lui și generalul Foch, șeful cartierului general, intră cu o hartă mare în mână. O așeză îna- intea lui Clemenceau pe masă și arătă cu degetul anume puncte, pe care le subliniase cu creion vânăt. Clemenceau mă privi aproape mânios și strigă : „Ai D-Voastre au piedut teren". „11 vor redobândi" am răspuns eu. Foch zimbea liniștit și prin aceasta îmi dădea, aproape pe neobservate, semn de aprobare. Clemenceau mi-a strâns mâna zicându-mi: „Mergeți cât mai repede cu putință, nu-i permis să pierdeți nici o oră. In Italia va începe o nouă ofensivă austriacă la 10 Aprilie. Dacă doriți să obțineți vre-un rezultat, trebuie să vă grăbiți". încă odată îmi zimbi Foch in semn de aprobare. M’am înclinat și am plecat lăsând pe Clemenceau și Foch lângă hartă. Mulțumită ofensivei germane, care în Nordul Franței împinse înapoi liniile britanice și rupse frontul, dispăru îndoiala guvernelor aliate cu privire la Austria. La sfârșitul lui Martie am primit atât dela Clemenceau, cât și dela guvernul britanic autorizațiunea de a promite supușilor habsburgici independența deplină. Congresul din Roma al acestor popoare a votat rezoluțiuni în acelaș sens. Propaganda noastră a in- format foarte curând trupele austro-ungare despre aceste rezoluțiuni. Ofensiva proiectată pentru 10 Aprilie nu s’a produs. Și când s'a început în Iunie lupta dela Piave, a adus biruința aliaților contribuind la aceasta, in parte, și infor- mațiunile primite de comandanții aliaților în Italia dela ofițerii și soldații po- poarelor subjugate, cari luptaseră sub comanda austriacă. Numai după armistițiu m'am întâlnit din nou cu Foch. El venise cu Clemenceau la Londra, pentru a se înțelege cu guvernul britanic asupra con- dițiunilor păcii. Având să-i prezint lui Clemenceau un raport important, l-am ?20 cercetat la ambasada franceză. Foch era cu el. Când ne-a părăsit, a spus liniștit: „Lucrurile s'au schimbat dela ultima noastră întâlnire". Cu prilejul congresului de pace l-am văzut de mai multe ori. Deși nu-i impărtășiam părerea, că Franța ar avea trebuință de un front strategic la Rin, și consideram părerile lui Clemenceau ca fiind mai întemeiate, relațiunile noastre personale au rămas foarte cordiale. El mi-a explicat, pentru ce a avut nu numai bunăvoința, dar și dorința de a semna armistițiul la 11 Noemvrie 1918, in loc de a intra triumfător în Berlin. Nici astăzi nu se pot încă da publicității motivele lui. Unul dintre ele, care a influențat asupra celorlalte era fără temeiu, după-cum a recunoscut el însuș. El nu era sigur, că armata germană este așa de aproape de catastrofă, încât nu mai poate opune rezi- stență îndelungată. Apoi nu cred să-și fi dat deplin seama de importanța uriașă a prăbușirii Austro-Ungariei. Aceasta ar fi dat țărilor aliate putința să opereze contra Germaniei dinspre Boemia. Lucrurile acestea sunt explicabile. Căci toate gândurile lui erau concentrate asupra frontului de vest. In Ianuarie 1921 l-am revăzut iarăș, într’un scop special. Ziarul „Times" decisese a închina memoriei lui Napoleon un număr special al suplementuluj său literar, la 5 Maiu, aniversare seculară a morții lui Napoleon. Eu voiam să-i cer lui Foch, ca celei mai mari autorități in viață, un articol de fond despre Napoleon. Când i-am comunicat cererea mea, s’a împotrivit cu energie. „Napo- leon — a exclamat el — Napoleon e un întreg univers de idei și de probleme. Cum să pot eu scrie un articol despre un subiect așa de mare ?“ Și, dupăce a explicat mărimea acestei probleme, a improvizat o confe- rință despre Napoleon. Se preumbla in sus și în jos prin camera sa, trăgea din ciubucul său scurt și schița în propoziții clare și precise concepția sa despre Napoleon. Și astfel a continuat timp de o oră fără întrerupere. Când a încetat, i-am zis : „Știț* d-le mareșal, că mi-ați dictat articolul cerut ?" „O nu, nu •— a protestat el — in ființa lui Napoleon există mai mult decât am amintit eu“ — și încă o jumătate de oră curse fluviul elocinței sale. In sfârșit mi-a promis, că va face tot ce-i stă in putință. Dar eu mă îndoiam, că va scrie articolul. In luna Martie l-am văzut din nou în Londra și i-am reamintit promi- siunea. Gândurile lui erau îndreptate asupra cuvântării iubilare, ce avea să țină în Maiu la Domul Invalizilor. Se temea, că nu va avea timp, să-și pre- gătească cuvântarea și să scrie și articolul. Iar gândul de a spune de două ori acelaș lucru, ii părea respingător. Dar consimți, ca eu să mă duc în Aprilie la Paris, unde el îmi va povesti iarăș despre Napoleon. Eu să notez ideile lui și să i le înaintez pentru revizie. Dar in Aprilie m au împiedecat împrejurările să părăsesc Londra. A rămas puțin timp. Deaceea, cu părere de rău, am scris eu în locul lui arti- colul, repetând cu toată preciziunea posibilă cuvintele și propozițiile auzite dela el în Ianuarie. Apoi am trimis lui Foch articolul pentru revizie sau între- gire. In 36 de ore am primit manuscrisul cu o epistolă amabilă. „Pot să vă răspund foarte ușor. Nu am avut nici un moment liber, ca să scriu articolul. Dar ceeace-mi propuneți Dv., îmi convine atât ca cuprins, cât și ca formă. Dv. ați redat in formă perfectă ideile, pe care le-am exprimat eu în pre- zența Dv.“ 721 b In adevăr, nu a corectat nimic, deși mi-a propus o alternativă, întregind versiunea uneia dintre frazele mele și lăsând in grija mea să decid, dacă e a se publica versiunea lui sau a mea. De sine înțeles, am utilizat-o pe a lui. In acest articol mai ales două alineate erau de mare însemnătate. Primul suna : „In momentele întunecate ale răsboiului ne-am întrebat adeseori, dacă s'ar ridica Napoleon din mormântul său dela Domul Invalizilor, oare ce ar zice, oare cum ar proceda cu armatele noastre actuale. El ar fi grăit așa : Voi aveți milioane de oameni, milioane pe cari eu nu le-am avut niciodată. Voi aveți trenuri, telegrafie, telegrafie fără fir, avioane, artilerie de mare distanță și gaze asfixiante. Eu nu am avut nimic din toate acestea. Și voi nu le utilizați in- tegral. Vom vedea. într'o lună sau două el ar fi răsturnat totul, ar fi reorga- nizat, ar fi dat aplicări nouă și ar fi bătut dușmanul desorientat. Și în sfârșit s'ar fi întors acasă în fruntea armatelor sale victorioase". Al doilea alineat era acesta : „Se zice, că Napoleon nu a reușit, fiindcă i-a lipsit Berthier.. Aceasta nu o cred. Se zice că incă din anul 1814 ar fi fost bolnav. Se poate. Dar, după a mea părere, trebuie căutată în altă parte cauza nereușitei sale. El a uitat, că un om nu poate fi Dumnezeu, că undeva de- asupra insului stă națiunea și că peste om stăpânește morala și că răsboiul nu este scopul suprem, că de-asupra răsboiului stă pacea". întreagă ființa lui Foch e in aceste rânduri, cari reprezintă mentalitatea lui chiar mai bine decât vorbirea oficială rostită asupra lui Napoleon în Domul Invalizilor la 5 Maiu 1921. El mi-a dat un exemplar din această cuvântare cu o dedicație amabilă. Și când mi-a înmânat-o, încă odată mi-a zis : „Nu-i permis să uităm, că răsboiul nu este scopul final. De-asupra omului stă morala, de- asupra răsboiului — pacea". Cele două apariții ale personalității lui Foch, văzute de mine în dimi- neața zilei de 21 Martie 1918 și în Maiu 1921, imi vor rămânea pentru tot- deauna în memorie. Și anume : icoana șefului cartierului general, care aducea serios, dar neînspăimântat, știrea, că Germanii au spart frontul englez, și icoana mareșalului, care încărcat de onoruri și de glorie repeta solemn : deasupra răsboiului stă pacea. Ambele aspecte ale personalității sale sunt dovezile clari- tății și statorniciei caracterului său, care era cu desăvârșire plin de conștiința datoriei. Trad. de Dr. I. L. Ziua temperanfei. La 7 Iunie a. c., „ziua temperanței", s'a făcut propagandă în toată țara împotriva alcoolismului, îndeosebi membrii corpului medical, civili și militari, în slujbe de Stat sau din practica pri- vată, au desvoltat o frumoasă și întinsă propagandă prin con- ferințe, unele însoțite de proiecțiuni, arătând primejdiile așa de grave și multiple ale abuzului de alcool. Cu spiritul de persiflare, caracteristic presei românești, n'a scăpat nici „ziua temperanței" de comentarii, în scris și în ilustrații, menite să facă ridicolă lupta împotriva alcoolismului, deși se știe, la noi, abuzul de alcool e una din principalele plăgi sociale. 722 Deși nu ne prea putem lăuda cu exactitatea datelor sta- tisticei oficiale, ele, în ce privește consumul de alcool în țara noastră, sunt de-a dreptul înspăimântătoare. Românul, în general, nu prea se sinchisește de urmările unui obiceiu rău, nu dă importanță îndrumărilor științifice și me- dicale, e aplicat să trateze în glumă și problema cea mai im- portantă care privește sănătatea lui, așa că la noi lupta împotriva alcoolismului e dintre cele mai grele. Numai sectarismul câtorva secte religioase a fost în măsură să convingă pe adepții lor să se rețină dela alcool. Lumea medicală, ca și diferitele societăți de temperanță, reușesc cu mari sforțări să poată realiza o cât de mică îmbunătățire. Intre astfel de condiții desigur că Statul ar fi obligat să-și dea întreg concursul societăților și oamenilor de știință care au pornit și la noi în lupta împotriva alcoolismului. Ceeace, cu toate legile pentru fabricarea alcoolului, se simte prea puțin până acum. Statul ar trebui să se îngrijească în primul rând la alte posibilități de întrebuințare a materialului-prim pentru alcool. In primul rând la valorificarea fructelor: prune, mere, pere etc. Prin facilitarea exportului și prin pregătirea lor pentru a putea fi schimbate în alimente, subt deosebite forme. Altfel țuica va abunda mereu în regiunile fructifere. In al doilea rând ar trebui să reducă la minimum licențele de crâșme, să legifereze vânzarea alcoolului aici, să oprească vinderea pe credit sau cu plata în cereale etc. Ar trebui fixate și la sate orele de închidere, seara, și ar fi nevoe de generalizarea unor măsuri locale de a ținea crâșmele închise ziua întreagă, în Dumineci și sărbători. Dar aceste măsuri se izbesc de nevoile fiscale ale Statului! Mai ales acum, după decretarea stabilizării, în vremea deficitului de miliarde... Efectele zilei temperanței rămân, astfel, numai ca un desi- derat în viitor. — Nu numai că nu s'a generalizat măsura din unele județe de-a ținea crâșmele închise, Dumineca și în sărbători, dar restricțiunea a fost ridicată și din comunele unde a fost introdusă. Nevoile fiscului vin în conflict cu propaganda pentru tem- peranță ! Aceleași nevoi se par a fi și la temeiul dispozițiunii de a se redeschide Casinourile dela Constanța și Sinaia, unde numai în numele temperanței nu se va oficia! Se pune însă întrebarea dacă Statul poate legitima prin nevoile fiscale, zădărnicirea străduințelor și altfel împiedecate de mulți factori, ca să le zicem așa, naționali, de combatere a al- coolismuluj? Noi credem că nu. Statul trebuie să se gândească la alte izvoare de venit, — și posibilități, într’o țară bogată ca a noastră, sunt destule. S. V. 5* 723 O frumoasă inițiativă culturală. Pe cale particulară și întâmplător am fost informați despre o frumoasă și rodnică inițiativă culturală, pornită de un ofițer activ, comandant al unei companii de elevi cu termen redus. Apreciem de mult și socotim o mândrie a corpului ofițeresc român activitatea culturală desfășurată de ei în rândurile sol- daților, muncă ce nu se relevează în ziare, și care e, de cele mai multe ori, necunoscută de marele public. Din discuțiile avute de ofițer cu mulți membri ai corpului didactic primar, elevi cu termin redus la compania d-sale — asupra dificultăților pe cari învățătorii le întâmpină în opera lor grea de luminare a maselor, s'a relevat și lipsa de biblioteci poporale cu cărți potrivite pentru popor. Din aprofundarea acestei probleme și din însuflețirea tine- rilor învățători s’a ajuns la un frumos act de jertfă: elevii com- paniei s'au obligat, pe cuvânt de onoare, că la un an dela pă- răsirea armatei, să înființeze din cruțările proprii, în comuna unde funcționează, sau în alt sat, o bibliotecă cu cărți potrivite pentru popor în număr de 100 exemplare pentru suma de 300 Lei. S’a alcătuit catalogul celor 100 de scrieri și broșuri și s'au luat obligamente în scris. Acțiunea a început în 1924, ajungându-se azi la următorul rezultat uimitor: S’au înființat 572 biblioteci poporale, numărând împreună 108.000 volume și broșuri. Inițiatorul a continuat acțiunea an de an, a ținut în evidență pe cei ce și-au luat obligamentul, le-a adus aminte de îndatorirea ce și-au luat în caz că nu au satisfăcut, a lăudat pe cei ce s'au ținut de cuvânt. De remarcat că cei ce și-au uitat de obli- gamentul moral luat nu fac nici 2°/₀. Inițiativa care a dat așa de frumoase rezultate este vrednică de toată lauda, iar cei ce au jertfit din cruțările lor câte-o sumă de 300 Lei, ar trebui cunoscuți cu numele și publicați ca pildă pentru noi toți cari am început să nu mai credem în simțul de sacrificiu al publicului pentru interesele naționale superioare. Vom fi scuzați dacă nu ne putem reținea să dăm numele inițiatorului. E dl căpitan N. Gh. Cerbulescu, dela Școala de inf. Nr. 2, Sibiiu. Tr. 724 Cronica dramatică. Meșterul Manole la Teatrul Ra- țional. Drama scriitorului ardelean Lu- cian Blaga „Meșterul Manole", recen- sată de revista noastră într’un număr din anul trecut, a fost jucată în Aprilie pe scena Teatrului Național din Bucu- rești, cu un deosebit succes. Critica teatrală, ca și publicul intelectual, au re- cunoscut în ea mari calități poetice și dramatice. E o piesă despre care unii credeau că nu poate avea succes de scenă, fiind prea grea de gânduri, prea intelectuală și întimpinând și greutăți de montare. S'a dovedit că au avut dreptate toți aceia cari au stăruit ca „Meșterul Ma- nole", creiația așa de puternică a d-lui Blaga, să vadă lumina rampei. E cu totul de ordin secundar împrejurarea dacă piesa poate face serie lungă sau ba. Desigur că nu numai lucrările ori- ginale, cu surle și muzici, lucrările „spectaculoase", sau cele ce fac aluzii... la instinctul sexual, și cari, plăcând pu- blicului, fac serii, — au dreptul de-a apare pe întâia noastră scenă. Marile creații au avut în toate vremile nevoie de timp penfru a fi... popularizate, și chiar azi, după veacuri dela intăiele re- prezentații, atrag marile masse mai mult prin prestigiul ce și l-au câștigat între cei pricepători, decât prin înțelegere proprie. — Valoarea dramatică și lite- rară a unei lucrări trebuie să rămână totdeauna principalele criterii pentru alegerea pieselor ce se reprezintă pe scenele teatrelor naționale, funcționând sub controlul și cu sprijinul Statului. Nu câștigul în primul rând, realizat din seria reprezentațiilor, poate îndemna la înfățișarea pe scena unui teatru de Stat, a literaturii dramatice. Pentru aceasta sunt atâtea teatre particulare, întemeiate pe baze pur comerciale Mai ales în năvala de după răsboiu a pieselor mai mult decât licențioase, sub raport etic, menirea scenelor na- ționale e să distingă literatura drama- tică superioară și sănătoasă. Piesa d-lui Lucian Blaga se va juca in stagiunea viitoare și la Cluj. După cât se spune, ea va deschide chiar marea stagiune. I. T. Dl Sabin Drăgoi și Opera „Nă- pasta". Pentru viața cultural muzicală a Clujului reprezentarea operei dl Sabin V. Drăgoi a fost o datorie de onoare. Răsunetul impresionant pe care la trezit cu ocazia premierei la Bucu- rești, s'a tradus la noi, in dorință legi- ?25 timă, — formulată adesea-ori, atât în publicitate, cât și în particular, — de a ne împărtăși cât mai curând posibil de această mândrie națională. Și succesul dela București s’a re- petat la Cluj cu o emoționantă asămă- nare ; massele publicului au devenit timp de trei ore un singur suflet robit cu desăvârșire de această miraculoasă emanare care se chiamă artă. Putem preciza cu ușurință că ori unde și ori de câte ori s'ar reprezenta „Năpasta", — bineînțeles în condițiuni corespun- zătoare, — succesul va fi egal de mare și întotdeauna nou. Explicația acestei acceptări imediate’ și unanime e ușor de dat: o simțim apropiată în așa grad încât drumul ei spre înțelegerea noastră nu e blocat de nici un obstacol. „Năpasta" e românească și marele ei mărit e în bună parte acela de a ne sili să recunoaștem că cel mai sincer izvor de emoție tot din bogăția artistică a poporului pornește. Dl Drăgoi a documentat prin dife- rite lucrări antemergătoare „Năpastei" iubirea pasionată ce-1 îndrumă spre mu- zica românească. Cunosc oare mulți dintre amatorii de muzică „Miniaturile" d-sale (două caiete de piese pentru pian) „Colindele" sau „Liturgia" pentru cor mixt, ca să vorbim numai despre lu- crările sale tipărite ? Din manuscris cu- noaștem „Suita de dansuri românești" pentru pian (premiul Enescu), o colecție de 303 „Colinde", numeroase lucrări corale, „Divertisment rustic" pentru orhestră și altele, cari toate așteaptă prilejul să vadă lumina tiparului. Avea deci o pregătire necontestată când abordă formidabila problemă a compo- ziției muzicale dramatice „Năpasta" după textul lui Caragiale. Nu încercăm să lămurim pentru ce a ales tocmai acest subiect, care după părerea noastră nu reprezintă specificul rassei, pentru a fi caracterizat cu spe- cificul muzicei românești; ne intere- sează numai realizarea muzicală întru- cât atinge ținta vizată; de a înfăptui drama muzicală românească. La timpul său presa din capitală s’a exprimat cu prisosință despre acest eveniment cultural; deasemenea dl Georgescu-Breazu într'un studiu amă- nunțit publicat în „Gândirea", insistând mai complect asupra diverselor transfor- mări făcute de dl Drăgoi în libretul luat după drama lui Caragiale, decât asupra lucrărei muzicale în sine, care ne pare mult mai importantă. Deoarece lucrarea dl Drăgoi atacă pentru întâia oară din plin problema muzicei drama- tice românești combinând folklorul cu mijloacele moderne de expresie muzi- cală. Materialul utilizat de dl Drăgoi în opera sa e în majoritate compus din colinde, cari, după părerea d-sale conțin elementele cele mai prețioase din fol- klorul muzical românesc, și în măsură mai mică motive de dans și doine. Din aceste elemente a destilat recitativul, pur- tătorul vocal al frazei dramatice, ino- vația cea mai de seamă a lucrărei. Peste țesătura tipic românească a motivului popular a așternut firul roșu al recita- tivului cu concluzia firesc obligatorie ca această combinațiune să corespundă mo- mentului dramatic al acțiunei. Pătruns de marea putere emotivă a motivului popular s'a năzuit a păstra cât mai in- tactă fraza întreagă a melodiei populare până la încheierea ei, atât de tipică, într'o tonalitate străină de cea inițială. A păstrat neștirbită colinda cu modu- lările ei senine și potolite, jocul cu ritmul său drăcesc, rafinat în varietățile sale și doina cântată larg și generos. Pe aceste efluvii de cel mai pur material folkloric a așezat — trebuie să folosirii acest cuvânt, — recitativul purtător de cuvânt al dramei. Zicem, așezat, fiindcă introduce un element nou, muzica po- pulară românească nefiind o țesătură 726 vagă pretaHilă ori-cărei interpretări, ci o evidențiare clară a anume sentimente pe cari le exprimă. Dl Drăgoi a atacat deci cea mai capitală problemă: lărgirea expresivităței limitată a unor 'elemente precis conturate, la dimensiunea nelimi- tată a sentimentului dramatic general prin definiție. Și aici se naște implacabil marea întrebare ridicată de opera „Nă- pasta" : s'au închegat oare într’un întreg convingător și logic aceste două elemente, melodia populară și acțiunea dramatică ? Să cercetăm irfti întâi caracterul motivelor cari alcătuiesc muzica popu- lară română, a) Colinda, un viers semi- bisericesc excesiv de simplu ca frază, fără extindere mare, in cadență domoală, lipsit complectamente de putere drama- tică ; b) doina, cântec de dragoste și dor cu o nuanță pronunțată de melan- colie, cu tonurile înflorite și tărăgănate, ritmul vag și terminațiunea înclinată dureros spre resemnare, putere drama- tică nulă ; c) jocul, bacanalul ritmului vioiu, fără ezitări, care nu cedează nici o iotă din mișearea sa ordonată, care trăește și se demonstrează tocmai prin această îngrădire voită într'o mișcare repetată cu îndârjire ; posibilități dra- matice în această lipsă totală de elasti- citate nu există. Să privim acum desfășurarea operei în urmărirea acestei probleme. Prologul, despre a cărui îndreptățire și rost dra- matic s'au discutat și în presa bucu- reșteană și care e, poate, una din cele mai splendide și neegalabile părți a în- tregei lucrări, nu atinge nici pe departe vre'o problemă dramatică. Răspândește veselie dionisiacă, clocotește de exu- beranță și voie bună. Doina bătrânului încă nu urmărește altă țintă decât să-și etaleze propria-i frumusețe. Aici muzica românească a la largul ei putându-și păstra rosturile ei firești de expresie. Intrăm însă în adevărata acțiune și atunci fraza muzicală a d-lui Drăgoi se transformă cu desăvârșire. Pentru ca să facă față tragediei, dl Drăgoi se servește de fraza internațională descătușată de orice culoare particulară, recurge la so- noritățile moderne cu largile lor posi- bilități pentru caracterizarea tuturor sen- timentelor umane. Conștient insă de problema ce și-a impus-o dl Drăgoi re- vine în curând la colindă și supune orhestra legilor ei de calmitate. Pe scenă însă se succed accentele drama- tice, tensiunea sufletească e purtată mai departe de recitativul care trebuie să depășească fatal orice îngrădire. In acel moment lucrarea se divizează fără re- mediu : pe scenă se petrece ceva, în orhestră altceva, elementele nu se con- topesc și prăpastia se cască. Intră însă Ion și ca prin minune se împletesc iară în cea mai emoționantă armonie acțiunea și muzica. Nebunia lui Ion e blândă, misticismul său reli- gios face parte integrantă din comorile sufletului popular și așa colinda care servește povestirei lui Ion, e convingă- toare și românească până la înduioșare. In felul acesta putem urmări lucrarea pas cu pas, verificând mereu această observație de interes capital: cum tre- buie să cedeze mereu melodia populară acolo unde acțiunea pretinde accentul dramatic. Ca exemple cităm întrerupe- rile înfăptuite de dl Drăgoi în text, pentru a lăsa muzica românească să respire ; o parte din povestirea lui Ion, cântecul lui Dragomir, corul de după scenă (act I.) Iar apropierea nemijlocită a frazei internaționale de fraza național românească îți procură un șoc foarte pronunțat. O combinațiune logică în toată plenitudinea ei pare o problemă nerezolvată încă: scena Anca-Dragomir și corul de după scenă ni s'a părut eclatant nejustificată. Din opera „Năpasta" se nasc deci imperios întrebările de cari compozitorii noștri în materie de muzică dramatică 727 ÎS trebuie să țină seamă : 1. este motivul popular românesc prin esență nedra- matic ? 2. e limitat pentru exprimarea numai a unei laturi din complexul su- fletesc ? 3. se poate stiliza în așa fel încât' să-și menție caracterul popular odată cu o imperioasă transformare pentru posi- bilitățile mai largi de caracterizare ? Cu toate aceste nedumeriri opera „Năpasta" este o realizare care depă- șește cu mult orice încercare existentă la noi in acest gen. Poate că nici unul dintre compozitorii noștri nu posedă în așa grad instinctul perfect al alegerei și selecției motivului popular caracteristic românesc. Orhestrația e uneori de o uimitoare putere de caracterizare, reali- zând cu mijloace ingenios de simple, momente de adâncă emoție. Lucrarea tematică dovedește pe tehnicianul erudit, întreaga lucrare e îmbibată de mires- mele rare ale muzicei românești și emo- ționează profund. Pentru a realiza această lucrare J excesiv de grea muzicalicește și actori- J cește, Opera din Cluj n’a pregetat dra- gostea și munca, oferindu-ne un spec- tacol pentru care n’avem destule cu- vinte de laudă. Toți factorii sunt principali; lu- crarea se razimă cu o egală greutate pe toți umerii: orhestra condusă cu o stăpânire absolut superioară de dl Jean Bobescu; Anca magistrală a doamnei Aca de Barbu, care e pur și simplu ■ ideală in acest rol; creația de proporții grandioase a domnului Rabega (Dra- gomir), Ion creat de dl Ujeicu cu o co- vârșitoare putere, simpaticul Gheorghe al d-lui Antal: neuitând precizia și muzi- calitatea eminentă a corului datorită d-lui Klee și montarea și regia foarte frumos puse la punct de dl C. Pavel. Ana Voileanu-Nicoară. ■ i? N. lorga. Faptă și suferință ro- mânească in Ardeal. Scriere ocazională, apărută cu prilejul serbării întâiului de- ceniu dela unire. Scriere pentru masele mari, scoasă în zeci de mii de exem- plare, din cari s au desfăcut numai la Alba-Iulia, în ziua de 21 Maiu 40.000, prin oficiul de desfacere al publicațiilor „Astrei". In 73 pg. dl N. lorga povestește tot ce este esențial, necesar de cunoscut, din trecutul românesc al Ardealului și al Ardelenilor. Lucrarea se desfășoară în 8 capitole, a căror indicare va arăta și cuprinsul scrierii: Românii înainte de Români, Sătenii români în Ardeal; Cu sabia pentru drept; Români ostași și nobili; Cu frații pentru libertate ; Le- gătura cu Românii liberi; Nobili și țărani; Cu crucea pentru omenie; Săteni fără căpetenii; Lupta fără sprijin pentru de- plina îndreptățire; Lupta singuratică pentru lumină prin carte; Lupta prin revoluție pentru viața națională. Lucrarea ocazională a dlui N. lorga, răspândită în masele țărănești, va semăna multe cuno- ștințe folositoare asupra trecutului ro- mânesc din Ardeal și va încălzi inimile pentru ceeace am câștigat prin cum- plite suferințe. Nime nu era mai chemat să dea această reprivire istorică „la zece ani dela cuprinderea Ardealului subt steag românesc", cum așa de frumos spune autorul. Tr, l. Corbul: Doina. Am scris altă dată, cu prilejul apariției, o dare de seamă asupra colecției de poezii popo- 728 rale lirice, intocmite de dl I. Corbu (în ziarul „Patria"). Am relevat atunci criteriile după care a fost alcătuită co- lecția și importanța ei. Cum însă, între împrejurările de azi, lucrarea dlui I. Corbu nu a putut afla răspândirea pe care o merită, cred de potrivit să atrag și prin revista „Tran- silvania" atențiunea publicului cititor asupra ei. Volumul s'a tipărit, înainte cu câțiva ani, la Bistrița, cuprinde 300 pg. și e de-o execuție tehnică ireproșabilă. Pentru prețurile de azi, costul volumului de 65 Lei e modest. Ediția de lux 100 Lei, poate fi un decor al ori-cărei biblioteci. Dl I. Corbul, cunoscut publicului nostru prin cercetările sale de astro- nomie și scrieri de popularizare a astro- nomiei („Ad Astra"), precum și prin susținerea unei teorii cosmogonice, a utilizat la colecția sa de poezii populare lirice cele mai importante colecții de poezie poporală, din toate regiunile românești, precum și material adunat de d-sa. D-sa a ales ce i s'a părut mai frumos și mai caracteristic din aceste colecții, iar materialul l-a aranjat și cu- prins în următoarele capitole: Dor și drag; Dor și jale ; Cântece de voinicie; Chiuituri; Colinde. Colecțiile din care a selectat materialul sunt toate cele apărute până la lucrarea d-sale, începând cu a lui Alecsandri până la dl Ovidiu Densușianu. Deasemenea sunt indicate revistele și ziarele din cari a selectat materialul de lirică poporală. Cetitorul are astfel într'un singur volum, lirică poporală din toate regiunile românești, o strălucită dovadă a uni- tății de limbă și de suflet a poporului nostru de pretutindenea. Autorul avea colecția gata la 1913 și in prefața scrisă atunci se deslușia scopul principal al ei „păstrarea limbii și naționalității" și „pro- movarea cunoștinții de carte la popor", căci se știe, spune dl I. Corbu cu drept cuvânt, că „nimic nu citește poporul mai cu drag decât propriile sale producții literare". Azi importanța colecției nu e prin nimic scăzută. Poate cu adausul că cei cari ar trebui să o răsfoiască mai mult nu sunt într'atâta țăranii, cât mai ales intelectualii dintre cari unii, după unire, au căzut în greșala de a crede că... sufletul românesc nu e atât de unitar cum au crezut înainte cu zece ani și astfel au început să supraliciteze cali- tățile sufletești ale românilor din diferite regiuni ale țării. Poezia poporală, ca și toate pro- dusele literare naționale, dovedesc insă că unitatea aceasta există, și nu de-acum — și că aceleași calități fundamentale le are neamul de baștină pretutindenea. Afară de unele expresii locale, de unele terminologii deosebite după ținu- turi, nu vei putea descoperi care doină ori strigătură e ardeleană și care — „re- gățeană". Bucuria ca și durerea, iubirea de codru și de țară ca și satira, sunt por- nite din aceeași simțire și exprimate aproape identic. Colecția d-lui I. Corbu are meritul selecționării, pentrucă nu orice poezie poporală e și reușită, vrednică de a figura in volum. Și multe colecții abundă în material nepoetic. A. * Almanahul societății „Petru Ma- ior". Cu prilejul serbărilor întâiului de- ceniu dela unire. Studențimea din fruntea societății „Petru Maior" a tipărit un al- manah, care se prezintă în bune con- diții tehnice și de radactare, și cuprinde un vast material informativ și docu- mentar asupra vieții studențești, de pe lângă universitatea din Cluj, în cei zece ani din urmă. 729 Făcând apel la foștii membri ai, soc. „Petru Maior", Almanahul aduce in partea întâie (aproape 100 pp.) con- tribuția acestora, cu aprecieri și amin- tiri asupra vechei societăți, cu îndem- nuri pentru cei de azi. Se dau, la în- ceput, cuvântul Regelui Ferdinand la Centrul studențesc din Cluj, cu prilejul inaugurării universității, și cuvântarea actualului Regent Patriarhul Miron Cristea, spusă la Constanța, la congresul studențesc, în 1894, ca trimis al studen- țimei române din Ardeal și Ungaria. Dl N. larga are articolul; „Datoria studențimii ardelene", care sfârșește cu cea mai mare datorie a zilei de azi : „La lucru ! La lucru, năpraznic și fără hodină". „Trebuie să avem cât mai multă cultură și cât mai multă avere. Până atunci însă trecutul însuși trebuie cercetat, loc de loc, așezământ de așe- zământ, pentru a scoate la iveală ce am dat ca lumină și ca muncă. Și este ma- terial în această privință. Meargă stu- denții ardeleni, — nu numai cei dela litere — ori-unde să-l caute". Amintiri, dela „Petru Maior" și din viața studențească publică domnii I. Maior, Al. Vaida, Nicolae Ivan, Octa- vian Goga, E. Hațiegan, Nic. Drăgan, Al. Ciura, On. Ghibu, Seb. Stanca, I. Lupaș, V. Stanciu, E. Țeposu, V. Mol- dovan, E. Dăianu, D. Antal, E. Dandea, V. Onișor, V. Stoica. îndemnuri: V. Goldiș, 1. C. Cătuneanu. Literatură: I. Agărbiceanu, Z. Bârsan, Liviu Rebreanu, T. Murășan. Urmează apoi dări de seamă asupra constituirii și activității societăților stu- dențești, pe facultăți și pe regiuni, în număr de 28 ! De Încheiere dl G. Bogdan-Duică publică „Răspunsul" la cârtirea care s'au dat persoanei lui Petru Maior, au- torul istoriei cei pentru „începutul Ro- mânilor in Dachia". Răspunsul, după părerea d-lui G. Bogdan-Duică este scris de Petru Maior însuși. „Convin- gerea aceasta o impune conținutul bro- șurei, căreia i-am putea cita, paralel, texte din Istoria pentru începutul Ro- mânilor și din Istoria bisericii de Petru Maior ; o impune și stilul, în care apar forme ce se găsesc și in alte scrieri de ale lui". „Broșura este un izvor biografic de mâna întâia. Dacă ar fi mai liniștită a-și compara-o cu elegia lui Șincai despre sine însuși, pe care a reprodus-o A. T. Ilarian în biografia acestui istoric". Tr. St. Rezdeehi Antologia liricilor greci. Institutele speciale de pe lângă diferitele specialități a facultății de litere dela universitatea din Cluj, sunt în plină activitate. Dacă am pomeni numai pe cel al limbei române, condus de dl Sextil Pușeariu cu „Daco România", și Institutul de Istorie națională, care publică anuare bogate ■— lucrări mai bine cunoscute de marele public, — vom înțelege ce fru- moasă muncă științifică se face în ca- drele universității Daciei Superioare. Dar sunt și lucrările altor institute mai puțin cunoscute, nu pentrueă aici nu s’ar desvolta o însemnată activitate, ci fiindcă lucrările nu prea pot vedea lumina tiparului din lipsa de fonduri. Dotarea suficientă a acestor institute ar fi de mare preț pentru cercetările științifice românești. Un astfel de institut este și acel de Studii clasice al universității clujene. Dintre lucrările lui abea au putut apare în tipar câteva numere până azi. Intre ele două sunt datorite dlui Șt. Bezdechi, prof. univ. de filologia clasică. Una este: „Antologia liricilor greci". In prefață dl Șt. Bezdechi arată greutatea compunerii unei astfel de An- tologii și greutatea de-a stabili fazele 730 evoluției poezii lirice grecești, din care afară de Pindar și Bachilide, ne-au rămas numai fragmente. Din ce ni s'a păstrat se poate însă reconstrui caracterul liricei grecești ’■ „E o poezie vecinie umană, vecinie sănă- toasă, căci nu crește în ungherele în- tunecoase, ci se răsfață la lumina zilei, înviorată de aplauzele delirante a sute și mii de oameni, cari o sorb de-a dreptul din gura poetului sau a cân- tăreților încununați cu iederă verde. E o poezie socială, infrățitoare, menită să îmbrace in o expresie artistică, emoția religioasă a unui popor, care se poate emoționa la priveliștea unei procesiuni sclipitoare, a unui trup frumos, a unui cal de rasă sau să se lase sguduit de fiorul generos al iubirii de țară". Lirica greacă „era însoțită de un cadru strălucit, era susținută de muzică" — de unde greutatea modernilor de a o putea gusta și înțelege cum era la origine. Dl S. Bezdechi pune problema atât de mult discutată a felului traducerilor din autorii clasici. D-sa arată greutățile de a păstra in traducere ritmul original și crede că cea mai bună soluție ar fi că „după cum se traduc cuvintele ți ex- presiile, trebuie tradus și ritmul", prin- cipiu pe care l-a urmat în Antologia prezentă, in care toate bucățile sunt tra- duse de dl Șt. Bezdechi. Pildele ce ni se dau încep cu le- gendarul poet Tyrteu și sfârșesc cu bu- căți din secolul II, d. Ch. — E dată o scurtă biografie și apreciere după nu- mele fiecărui poet din care se traduce. Cei mai mulți nu cunoaștem din poezia greacă clasică decât pe cea epică și dramatică, așa că lirica din Antologie va fi pentru mulți o revelație. Pentru studenții in filologia clasică Antologia va fi un mijloc auxiliar de pătrundere în tainele liricei grecești. Traducerile dlui Șt. Bezdechi se prezintă în forma cea mai acceptabilă ca ritm a vechilor cân- tece prinse într'o structură tehnică cu multe subtilități. Iată un cântec din s. VII a. Ch. datorit lui Minneros din Smirna : E viață sau plăcere ’ Fără Kypria cea de aur ? Ah, aș vrea să mor mai bine Dac'ar fi să nu am parte De iubirea tăinuită, De-a ei daruri dulci ca mierea Și de moalele-i culcuș. Căci a tinereții floare Trece repede și moare; Iar când vine bătrânețea Necăjită, ea ne face Și urâți și neferice. Grele griji ne rod in suflet Și nu ne mai veselește Nici chiar raza soarelui... Din Simonide din Amorgos, s. VII: „Fiul meu, Zevs tunătorul, câimuește ’n [lume toate Și la un sfârșit te duce cum el vrea și [cum socoate. Oamenii-s lipsiți de minte și trăesc mereu [ca vita. De-azi pe mâne făr' să știe ce sfârșit [le-a da ursita. Cu speranțe și credințe năzuințele de- [șarte. Și le pasc. Ci unul crede că de țintă [îl desparte Mâne... Un foarte spiritual portret al fe- meilor face același poet în poezia „Icoana femeilor". De mii de ani se fac asupra lor aceleași observații, dovadă de același spirit uman și de adevărul: nimic nou Subt soare. O pildă de traducere a versului saphic : „Venus fără moarte, tu stai în tronu-ți. înflorit, fiica lui Zevs, șireata, Nici la griji să nu mă supui, stăpâno, Nici la necazuri. 731 Metru folosit de Eminescu in cunoscutul sonet: „Nu credeam să 'nvăț a muri vr'odată, Vecinie tânăr înfășurat în manta-mi... Sau, altă construcție saphică: „îmi pare fericit ca zeii Bărbatul ce îți stă în față Și de aproape îți ascultă Glasul dulce Și râsul drăgălaș ce 'n suflet Ca un cutremur mă pătrunde, Căci de te văd măcar o clipă-mi Mor pe buze. Cuvintele și limba-mi seacă; Un foc subtil 'm 'ncinge trupul Pe ochi am ceață și ’n urechi îmi Țiuește... Din Anacreon : „Eros cu plete de aur Asvârlă cu mingea de purpură ’n Mine, îndemnându-mă Să mă joc cu fecioara gătită Cu sandalele înflorite Ea e din Delosul trainic. Când vede cărunțile-mi plete Se supără, și înspre altul Privirea-și aruncă. Deci și traducerea păstrează marea variație de formă, a ritmului, a metrului, pe lângă o claritate care dovedește deplina stăpânire a limbei grecești clasice din partea traducătorului. Este întâia Antologie din lirica gre- cească clasică apărută la noi. Lucrarea ar merita o mai mare răspândire. Poate de- aici încolo, reluându-se în învățământul secundar studiul limbei grecești, să ajungă mai cunoscută și mai utilizată. S. V. * Ouidiu Hulea. Jerbe matinale. Dl O. Hulea adună într'un caet tipărit la „Ar- dealul" în Cluj, o parte din versurile sale reslățite prin diferite reviste și ziare, din trei cicluri; Răsvrătiri, Flori albastre, Nopți de veghe. Cele din întâiul ciclu sunt poezii inspirate de răsboiul mondial, publicate atunci în mare parte în foiletonul zi- arului „Românul" din Arad. Nădejdea românismului din Ardeal, din vremea răsboiului, înalță capul în fiecare poezie din „Răsvrătiri". „Mor toți cei buni și cei ce-aveau [un bine... In urma morții cine mai rămâne ? Și va veni apoi, veni ca mâne Mărita dimineață așteptată Cu-atâta dor, cu însetări păgâne".. (Vifor, 1914.) „Stăpâne, și ne lași tu cerșitori Pe cei ce-am plâns și-am așteptat o [viață ? Mai bine-atunci dărâme-se pământul Ce ne-a 'ncleștat în oarba sbuciumare, Cu el alături să găsim mormântul Crezând, sperând în marea Sărbătoare “ ! (La anul nou, 1919.) „Și-un neam întreg și-aduce inimile Ca un prinos de mulțumită, Ție: Să ard'a inimilor hecatombe Numai dreptatea ta să nu 'ntârzie! (Dă brațelor puterea lui Samson, 1915.) „0 munților, vă rupeți trupu ’n două Cum inima în două ne-a fost ruptă, Cerniți și, vai, îngrozitoarea frunte De dor ni-e buza arsă, fața suptă 1 Vă vom cuprinde hohotind în plânsul Cel fericit și scump al revederii Și vom chema pe Dumnezeu să vie La serbătoarea Lui, a învierii". (Carpaților, gătiți-vă 'n mărire, 1916.) Cercetătorul scrisului românesc din Ardeal în vremea răsboiului mondial se va opri desigur și la versurile d-lui O. Hulea. Ele înfățișează o stare de spirit gene- rală atunci la noi, poetul nu era decât 732 expresia acestui spirit, și de ceeace ne mirăm azi e că censura ungurească a putut lăsa să apară atunci versuri în cari se striga nădejdea și credința ro- mânismului de dincoace de Carpați, așa de limpede și categoric, în ziua cea mare a învierii. In ciclul „Flori albastre" frumoase versuri in formă poporală, închinate mamei și sorei moarte. Tot asemenea : Toamnă, Iarnă, Cântec de primăvară, Dela noi din sat, Dimineața. Din „Nopți de veghe" cităm : „Am zis vieții să m'aștepte... Și cum zoriam pe albul drum Râdea câmpia nesfârșită Și zările cerneau parfum... — Dar viscolind porni de-odată Din cerul toamnei veșted scrum... Și m'am trezit plângând cu hohot, Ca un orfan pierdut pe drum... I. T. Șt. Bezdeeht. Gânduri și chipuri din Grecia veche. Intre publicațiile In- stitutului de studii clasice ale universi- tății din Cluj, a apărut și volumul cu titlul de mai sus. Dl Șt. Bezdechi adună aici următoarele studii ale sale, scrise cu mult discernământ și cu o bogată informație: Istoriografia elenă; Concepția elenă despre istoriografie ; Omer și opera lui; Chestiunea Omerică; Socrate ; Antifan ; Andocide; Sf. Ion Gură de aur. Dl Șt. Bezdechi e deplin stăpân pe literatura universală a problemelor ce tratează, astfel că cetitorul mai puțin inițiat, face cunoștință in cursul citirii cu diferitele teorii cari s'au perindat în legătură cu produsele literare și științi- fice ale Greciei clasice. Vorbind despre caracteristicele istoriografiei eline, dl Șt. Bezdechi arată că popoarele vechi. — afară de Evrei — până la Greci n’au reușit să creeze nici măcar un început de istorie. Este me- ritul poporului elen — scrie D-sa, „că a știut să pună pe om în centrul preocupărilor istoriei, și că a introdus în cercetarea și expunerea faptelor omenești, acel nex logic, rezultat al gândirii susținute, ce dovedește pe Elenul cult de barbarul instinctiv". Dar începuturile istoriografiei gre- cești au trebuit să lupte cu multe gre- utăți, — unele provenite din caracterul poporului grecesc. Astfel „dragostea de adevăr nu e o trăsătură specifică a ca- racterului grec. Elenul e gata să sacri- fice adevărul frumosului, fără șovăire". Deaceea istoriografii greci nu sunt prea scrupuloși în redarea adevărului istoric. Lucrul se explică, cel puțin pentru începuturile istoriografiei gre- cești și prin faptul că noul gen literar e „una din fiicele epopeei și ca atare va moșteni și ea ceva din firea poeziei". Dar tot Grecii au înțeles mai întâiu că istoria, pentru ca să rămâie, are ne- voie „să se razime pe un schelet de idei generale". Astfel se adauge carac- terul filozofic al istoriografiei elene. — Mai târziu istoriografia greacă a început a fi influiențată de retorică. Așa de pildă considera istoria ca un gen al retoricei, așa că istoriografii greci „se eliberează din ce în ce mai mult de jugul inco- mod al adevărului", dar „îl invoacă în ori-ce moment, spre a face plausibile ficțiunile pe care le debitează". Elementul estetic a fost considerat dela început ca foarte important în isto- riografia elenă. Dl Șt. Bezdechi reia problema in „Concepția elenă despre istoriografie" și o desvoaltă cu multă competență, insi- stând aici îndeosebi asupra părerilor anticității grecești despre importanța și folosul istoriei. In „Omer și opera lui" militează pe lângă părerea, în general, admisă azi 733 după care Odiseia și Iliada sunt operele unui poet genial, și nici decât produsul colectiv al spiritului popular grec, iar in al doilea rând se fac considerații asupra tezei că cele două epopee nu înfățișează „aurora timpurilor primitive europene și o stare de simplitate ideală", cum s'a crezut o vreme, ci o viață so- cială organizată intr'un stadiu de evo- luție destul de înaintat Studiile d-lui Șt. Bezdechi din vo- lumul de față sunt scrise intr'un stil curgător, cu claritate, deși cu nizuința de-a concentra în puține pagini probleme în jurul cărora s'au scris volume. Am spune că pentru o rapidă și totuși temeinică introducere a cititorului laic in clasicism, studiile d-lui Șt. Be- zechi sunt foarte potrivite și bine-venite- V. S. Reuiste. V ața românească No. 2—3. Apă- rând mereu cu mari întârzieri, datorită condițiilor cunoscute între cari se pot edita revistele românești, V. Rom. aduce in fruntea numărului acesta dublu, trei miniaturi de Lucia Mantu, cari cad de- parte de intâile publicate, in acest gen, de autoare. Colaborează dl H. Philipide, T. Vianu, M. Tolu, cu un bogat in- format articol: Edouard About și Ro- mânia; G. Bărgăuanu cu versuri. Dl I. D. Suchianu în „Note pe marginea căr- ților" scrie extaziat despre poezia lui Tudor Arghezi. Intre altele descoperă că in Arghezi se vădește atitudinea ca- racteristică a românului față de divini- tate. Cică această notă specifică a ro- mânului ar fi un fel de „arțag" împo- triva divinității!! „Pe un Franțuz, Englez, German, Danez, American sau Rus — Dumnezeu îl chinuește, îl extaziază, îl frământă, îl desnădăjduește,. îl revoltă. Sau îl îmbol- dește la lucru, la muncă tacticoasă, monotonă — ca ’n împărăția cerurilor. Pe Arghezi, — Dumnezeu îl: „agasează". Dumnezeu se ține scai de capul d-lui Arghezi. In toate bucățile acestui poet întâlnim același sentiment de arțăgoasă enervare împotriva unei divinități care-l obsedează ca o ranglenă" (sublinierile șunt ale noastre). Și cică, aceasta e și atitudinea ro- mânului in fața Dumnezeirii! „Ce poate da un Valah, sguduit de disperare metafizică? Se sinucide? Nu. Ucide? Nu. Se încuie într’o sumbră pust- nicie? Nu. Răzbunarea sa e alta: peste sfinți fi stele va svârli o mică porcărie. Mică de tot“. Și criticul aduce pilde din poezia lui Arghezi. Adică, in cel mai bun caz Românul, după care Dumnezeu se ține scai, — îi dă cu tifla! Adică acesta să fie Românul tipic în fața Divinității? „La prima strofă îl vede pe Dumnezeu senin. La a doua, e în extaz. A treia, ii sare țandăra. Iar la a patra, ori îi des- copere cine știe ce ridicol, ori i-o taie scurt, trimițându-1 la plimbare (p. Dum- nezeu ! Nr. 2), și instalându-se el boierește." Dar, să avem iertate, domnule Su- chianu, o astfel de atitudine poate să fie a unui țigan, dar nu a unui român; poate fi a unui imbecil sau a unui pervers, dar nu a unui talent, a unui creiator. Și nu credem să câștigi vr'odată aprobarea lui T. Arghezi în această interpretare. „Mica por- cărie" n'a întrebuințat-o Românul, — mai ales cel de pripas, față de Semenul său, dar nu față de Dumnezeu. 734 Dacă românul nu se spânzură din pricina chinurilor metafizice, nu o face pentrucă e un suflet echilibrat, unul care a luat din milenii cunoștința cea adevărată asupra lumii și vieții, știe ce-i este dat și ce nu-i este dat muritorului să poată și se mulțumește cu realitatea, grea și dură, cu taina ce ne acopără: La ce să 'ntrebi vieața ce-i? Așa se ntreabă cei mișei. Ce-i buni n'au vreme de gândit La moarte și la tânguit. Dar știu un lucru mai presus De toate câte ți le-am spus: Credința 'n zilele de-apoi, E singura tărie ’n noi! Aceasta e, de mii de ani. — încă înainte de creștinism — atitudinea Româ- nului autohton în fața Divinității, nu „mica porcărie", pe care dl Suchianu o descoperă în poezia lui T. Arghezi. Din această „credința în zilele de apoi" naște liniștea metafizică a Românului. Misticismul lui însuși e un misti- cism purificat prin experința generațiilor. Nu mai sunt explozii ca la Ruși, nu mai e extaz sau încercare de demon- strare ca la alții cari de-abea de-o mie și ceva de ani iși fac experiența l°r religioasă. Mărturisim că nu ne putem pro- nunța asupra „micii porcării" românești din poezia lui T. Arghezi. Din citatele d-lui Suchianu nu o descoperim. Dacă va fi, dacă va recunoaște-o și au- torul, putem să-1 asigurăm și pe critic și pe poet, că ea, „mica porcărie", va fi a altuia, dar nu a Românului, care și azi se inchină cu capul descoperit, spre răsărit, în zori, sau înainte de-ași în- cepe bruș^il său de mămăligă. Am văzul, nu mai știm în ce ziar, reprodusă o parte din această critică a d-lui Suchianu, par’că anume pentru a populariza noua teorie, după care Ro- mânul îi dă cu tifla și lui Dumnezeu. Pentru a populariza o idioție, dar care e o necuviință la adresa unui neam întreg. Dealtfel, după dl Suchianu și desnădejdea românească — tot în Arghezi — e „mai aproape de înjură- tură, decât de lacrimi"... Dl A. Ofetea vorbește, cu bogată informație, despre o țară fericită : Da- nemarca, ajunsă la mare prosperitate prin trecerea dela exportul de cereale la exportul de articli alimentari, trecuți prin industria indigenă. 0 vastă cronică externă, scrisă de dl Dașcovici, un bun cunoscător al pro- blemelor internaționale europene de după răsboiu. 0 notă justă în aprecierea lui Blaga. — Recensii reciproce ale co- laboratorilor revistei. O înfierare a tri- vialității din „romanul" lui I. Minulescu. „Corigent la limba română." — Cronici etc. Buletinul Grădinii botanice și al Muzeului botanic — dela universitatea din Cluj. Voi. VIII, No. 2—4. Sub îngri- jirea d-lui prof. Al. Borza. Buletinul continuă să ducă dovada științii și a hărniciei românești de pe lângă univer- sitatea din Cluj, peste hotarele Țării. Grădina botanică din Cluj, precum și Muzeul botanic, e o mândrie a științii românești; se îmbogățesc an de an, iar cercetările florei din România aduc ser- vicii importante botanicei, in general. — Buletinul e scris în întregime în lati- nește, — limba internațională și azi a botaniștilor. — Colaborează la acest volum: C. H. Zahn : Hierecia Transilva- nica ; E. I. Nyărâdy : Adnotationes ad Floram Romaniae III. Al. Borza și cola- boratorii : Schedae ad Floram Roma- niae exsicratam {Cent. VIII—IX.) Arhiuele Olteniei. Nr. 41—42. Intră în anul VUI-lea, de apariție, aducând material variat, foarte interesant în le- ?35 gătură cu trecutul Olteniei. Volumele de până azi conțin o bogată magazie pentru cei ce vor încerca în viitor re- construirea trecutului Olteniei, și nu numai al celui istoric. Materialul publicat privește de obiceiu următoarele capitale: Figuri istorice ol- tene, Oltenia istorică, Oltenia preistorică, Oltenia naturalistă, Oltenia folkloristă, Oltenia literară-artistică. Oltenia cultu- rală. Note și comunicări. E o publicație regionalistă de mare importanță pentru cunoașterea acestei provincii, cum nu mai avem decăt 2—3 în cuprinsul Țării, (Analele Dobrogei, Arhiva someșană). Cercetarea în detaliu a trecutului unei regiuni, a pământului, a locuitorilor, e cel mai rodnic „regio- nalism", din astfel de cercetări crește cunoașterea neamului și a pământului național întreg. — După unire Oltenia merge in fruntea altor provincii în cul- tivarea acestui patriotism local, atât de lăudabil. Revista teologică Nr. >1 O des- chide un articol de Paști, adânc simțit, scris de prof. Dr. G. Cristescu. Arh. Scriban continuă studiul „Predici nouă ale lui Frank Thomas". Considerați cu interpretări istorice- exegetice aflăm în articolul „Sabatul și morala judaică" de A. I. Pârvulescu. Mișcarea literară bise- ricească. Cronici, note etc. Vatra. O nouă tipăritură pentru popor. Apare la Craiova, in editura „Ramuri", subt conducerea dlor C. G. Făgețel, I. Dongorozi și dl C. Coltescu. Are format de revistă mare, cu ilustrații în culori, apare lunar. Materialul celor două numere apărute nu e în întregime pentru popor. Publică povestiri, versuri poporale, tâlcuirea scripturii. Ritmul vremi’'. Nr. 2, 3. Dl N. Dra- gomirescu își continuă cunoscutele „Dia- loguri", în cari discută probleme estetice, culturale etc. In aceste două numere, de pildă, nemuritorii : Alexandrescu, Creangă, Maiorescu, Conta, Eminescu etc., discută, duși de ață de dl Dra- gomirescu, următoarele probleme „Poli- tica și Statul cultural; Știința, doctrina, disciplina" și integralismul și filosofia germană. Poetul D. Nanu începe traducerea, în frumoase versuri, Fedrei de Racine, Junimea literară. Revista Bucovinei intră în anul al 18-lea cu un număr împătrit lanuar—April 1929, dovadă și aici de greutățile de editură pe cari le întimpină revistele noastre literare. In articolul prim dl I. Nistor arată în câteva linii drumul străbătut de revistă, insi- stând asupra menirei ei de a grupa mereu tineretul cu aplicații spre litera- tură a Bucovinei. / Revista de o vreme, aduce într'a- devăr încercări literare și științifice ale • tineretului bucovinean. Cele din urmă superioare celor dintâi. Afară de poetul Voevidca, Bucovina, după unire, n'a mai dat nici un talent literar, care să nu rămână la făgăduelile începutului. Chiar Voevidca, în ultimul volum, re- censat în acest număr, pare a fi ade- menit de-o inspirație care nu-i potrivită talentului său. însemnăm din acest număr schița „Frigul", de T. Chelariu, cu fină nuanță. Citim studii istorice cari arată o bună pregătire. Cetiți coperta pag. 4 cu lista „Bibliotecii poporale a Asociațiunii*¹1 736