Anul 60. Iunie 1929. Nr. 6. TRANSILVANIA Organul societății culturale „Astra". 0 legendă gazetărească. Am să povestesc o legendă. Legendele au multe elemente de neverosimil, dar și câte un sâmbure de adevăr. Cel puțin așa se decretează în cărțile de școală. La legenda de față trebuie să fi „om", ca să poți scoate sâmburele la iveală în întregimea sa. Ascultați! In anul acela se luptase iama cu primăvara amarnic de tot! Par că se hotărâse iarna să joace o festă tuturor astronomilor de pe lume și să aducă la sapa de lemn pe toți editorii de călindare : se îndărătnicia să prindă rădăcină pe meleagurile României, par'că, pentru veci și pururi. Primăvara? Făt-Frumos, care da câte un iureș, tot cu mai multă cerbicie, în blănile mițoase ale iernii, dar fără de a o scoate la căpătâi cu una, cu două. Și mi s'a pornit un vânt tăios, Doamne, de pe la Munții Făgărașului și a ’nceput să bată cu tărie spre Sibiiu, tocmai până pe „Bretter", spre cafeneaua și otelul Bulevard, de par'că sta să răscolească unele discursuri rostite pe la banchete și unele spo- rovăieli de prin cafenea, ca să le ducă pe apa Sâmbetii, lăsând în Sibiiu numai discursurile, lamură-curată. Cu vântoasele acestea zice că se pripășise prin Sibiiu și un gazetar. Adecă vorba vine: gazetar! El își da numele acesta. Pe carta de vizită tipărise: „publicist". (Forma aceasta, în ,,-ist“ par'că împrumută purtătorului ceva de savant!) Nu trebuie să ai nici o ortografie, nici o școală — epitetul acesta de „publicist" e pe toate gardurile, poți să ți-1 împrumuți când vrei. Un „passe-partout", și pentru cei buni și pentru cei răi, un „Salvus conductus" până în intimitățile cele mai tainice ale sufletului și ale societății omenești. „Publicistul" legendei a cetit într'o bună zi în „Săgeata", marele ziâr de tiraj din capitală: „Se caută un corespondent de- stoinic în orașul X“ și, n'a fost leneș, s'a avântat până ’n re- dacția-centrală, ieșind triumfător, cu legitimația sa de „publicist- corespondent". 417 1 La Sibiiu era numai în treacăt. Ubicația sa era aiurea, dar orașul acesta avea un farmec pentru dânsul și da din când în când să știricească și de pe aici vești vrednice de scos în vileag în „Săgeata". Când să-și ia rămas-bun din redacția-centrală, i-a pus la inimă secretarul-general al „Săgeții": „... Și, știi, așa, câte un frecuș, din când în când, înțelegi ?“ — „Las' pe mine! zise pu- blicistul, plin de subînțelesuri. Frecușuri! La astea se pricepea de minune „publicistul". Iacă, tocmai se plimba prin parcul din fața „Muzeului Astrei" și își ticluia un articol de riportaj. Lucra bucuros plimbându-se, cu „bloc-notes“-ul în mână. Dela ghișeul cu jurnale se revărsa lumea cu „Săgeata", care tocmâi sosise din București. Niște țangăi nespălați urlau numele ziarului, de par'că ar fi omorât pe cineva, învitându-te să te să- getezi și tu. Mai întâi și mai întâi s'a gândit „publicistul" : Ce bine-ar fi ca, mâine-poimâne, să strige cameloții pretutindeni, prin România întreagă, „scandalul" descoperit de ... dsa. Și începu să scrie: Marea (subliniat de trei ori) debandadă dela „invalizii de răsboiu“. Auzise „publicistul" dela un invalid câteva vorbe mai apăsate, că plățile lunare sunt pitice, că nu ajung pentru haine și hrană și gândul acesta îl prinse pentru o antiteză: bogat și sărac, „limuzină" și picior în proteză. Cuvintele curgeau, „Eroii țării sunt lăsați în plata Domnului! Cine se în- grijește de ei ? Nimeni! Dimpotrivă! Directorul, avem indicii să o credem, sfidează opinia publică cu cinismul său. Se poartă ca un satrap și sfidează bietele victime ale răsboiului, rămase fără de picioare, de mâni, de ochi". Nu vorbise niciodată cu directorul dela „Ocrotirea invali- zilor de răsboiu", îl văzuse o singură dată trecând pe stradă, un om bătrân, cu pas milităresc, nu auzise nici o vorbă rea despre dânsul. „Publicistul" scrise mai departe: „Cel ce are în mână soarta invalizilor de răsboiu își bate joc de jalea celor năpăstuiți de soartă fără de vină. S'a pornit un curent ostil, foarte pronunțat, împotriva inconștienților conducători, chemați să nu chefuiască, ci să ajute pe bieții invalizi de răsboiu". In timp ce se plimba și scria acestea, ne relatează legenda, s'a petrecut ceva neobișnuit. In fața „Muzeului Astrei", în parc, se află bustul lui Gheorghe Bariț, patriarhul, nestorul ziaristicei române. Bariț să fi mișcat puțin din arătătorul dreptei sale, în- tinse elocvent spre „Astra". „Publicistul" n'a luat în seamă mișcarea, ci a continuat: „Este un adevărat scandal ceeace se petrece în orașul cu vechi tradiții culturale". Aici nu i se păru „un adevărat scandal" destul de drastic, șterse cele trei cuvinte și scrise „porcărie", râzând în 418 sine de epitetul, la cetirea căruia par'că vedea cum se lărgesc zeci și sute de ochi. La „porcărie" să se fi mișcat mâna lui Bariț, cu oroare și gura Iui să fi dat un sunet, par'că ar fi fost cuvânt omenesc. Nici acum, însă, să nu fi băgat de seamă „publicistul" — fiindcă avea altă preocupare: numărase șirele din manuscris și plănuise articolul de patru file, cu litere mărunte, ca să poată cuprinde două coloane de ziar și să-l trimită, după învoială, ca să-i umble leafa... Pentru douăzeci de șire de ziar a început deci să inventeze. „Dă-I încolea, babalâc!" și-a zis el în sinea sa și a descris o scenă ce s'ar fi petrecut între director și unul din invalizi. O bruscare respingătoare! Zimbea „publicistul" și scria. Atunci, spune legenda, să fi prins glas G. Bariț de pe soclu, spre marea mirare a „publicistului" cu vârfui creionului în gură. — „Nu ți-e milă?" să fi întrebat Bariț. — „De ce ?“ — „De oameni nevinovați, trași în noroi!“ — „Eh!“ Să fi răspuns „publicistul". „Nu e din partidul „Săgeții" I Pagubă ’n ciuperci!“ — „Nu ți-e milă de invalizii de răsboiu ?“ — „Tocmai că mi-e milă!" — „Și așa crezi dta că ai să îmbunătățești starea lor?" — „Dau țipetul de alarmă!" — „Este asta alarmă?" „Publicistul", intrigat, să fi fost gata să ia un interview lui G. Bariț de pe soclu, de aceea i-a pus întrebarea: „Dta ce ai face?" — „Aș sonda unde zace răul. Nu aici, ci de unde pornesc lefurile m'aș interesa. Și acolo aș apela la simțul de dreptate, aș cere sporirea ajutoarelor, dar altfel, altfel..." — „Cum: altfel ?“ — „Altfel". — „După culise?" — „Da, câte odată și așa! Dacă nu mi-ar reuși să conving, aș apela în publicistică, la opinia publică: oameni buni! dați! dați! Statul nu poate toate! Ajutați semenilor voștri! O zi de teatru, de concert, mai puțin, ca o gură flămândă să se sature de câteva ori! omenește!" „Publicistul" să fi zimbit malițios. „Dăscăleala" lui Bariț a privit-o de-a călare. — „Măiestre", să fi ripostat „publicistul", „măiestre! Lumea e alta acum! Nu e ca pe vremea matale! Dta vezi problema așa. Eu o văd altfel. Pușlamale pretutindeni! Trăiesc și eu cum ‘ pot. Pirandello are dreptate: fiecare problemă o vede fiecare după unghiul său de vedere. E un pirandellism general!" 419 1* — „Dar „omul“ să aibă menirea să învrăjbească oameni, în loc să-i adune, să-i înalțe ?" — „Libertatea presei..." Aici să se fi clătinat soclul lui Bariț și mâna lui Bariț să se fi agitat, capul să se fi clătinat trist, gura să-i fi surâs cu amar. „Publicistul" să fi murmurat: „Eh! vecinie morală!" — „O, fiule", să fi murmurat mai apoi Bariț, „nu așa! Dta nu știi dacă s'a petrecut aievea scena descrisă!" „Publicistul" își ridică, dârz, capul: „Dar bănuiesc!" — „Bănuiești? Scrii ceva de ce nu ești sigur?" — „Chiar dacă nu sunt sigur — să vezi ce consternare va aduce în rândurile lor!" — „Lor ? Cui: lor ?“ — „Ale potrivnicilor!" — „Și cine sunt potrivnicii?" — „Mai e vorbă? Partidul contrar!" — „Tot români!" — „Eh! Ce mai români!", aici mișcă „publicistul" din buze, de parcă s'ar fi strâmbat, preagrațios, losefina Backer. Gheorghe Bariț nu se dete bătut, ci urmă: „Pe vremea mea, când nu știam ceva sigur, — da, sigur de tot, cu desăvâr- șire sigur, nu așterneam pe hârtie. Mai bine amânam publicarea cu câteva ceasuri, cu câteva zile, ca să pot verifica. In locul gol, pe care zețarul trebuia să-l umple, dam dintr'o carte înțeleaptă pagini înălțătoare". „Publicistul" surâse: „Și într'alte țări se folosesc dictoane de astea, dar pe „manjeta" ziarului. Nisip în ochi!" Bariț oftă: „Dictonul de pe „manjetă" o — rețetă sufle- tească și interiorul foii o... mânjită!" „Publicistul" însemnă jocul de cuvinte: „manjetă-mânjită". Are să-l folosească în viitorul apropiat, ca un „calambur" de spirit. O epigramă-înțepătură, împotriva cui? A, va trece mai târziu în revistă „contrarii", ca să-și aleagă victima. — „Și încă una", să fi spus Bariț, „dta vrei să fi dat în judecată, pentru vătămare de onoare?" — „Să poftească!" Aici se gândi el; ar fi o afacere lucra- tivă, dar adaose repede: „Ajungem la curtea cu juri și ea mă va absolua". Bariț să se fi cutremurat și să fi plecat capul. — „Fiule !" începu din nou Bariț. „Crezi dta în eeeaee scrii ?“ „Publicistul" surâse malițios. — „Le iai și dta toate prea tragic!?" — „Cum: prea tragic!? Dar arunci în față omului acestuia încărunțit în cinste, omului, care și-a sacrificat o viață întreagă, învinuirile cele mai grave!" 420 — „Eh ! Lumea nu le cântărește așa de conștiențios!“ igni „publicistul". — „Scrisul dtale ajunge în manile a zeci de mii, a sute de mii de oameni și are să-i desorienteze, fiindcă nu pot verifica minciuna dtale. Crezi dta in cele scrise?" — „Cred! Cred! „A la guerre comme ă la guerre". In ga- zetărie ca ’n gazetărie! Nu sunt toate cu lapte! înșeli și ești în- șelat !“ — „O, bieții oameni, purtați de nas de dta!“ — „Nu-i mai compătimi!" surâse „publicistul"". — „La corsar, corsar și jumătate! spune alt dicton de al dtale, francez", urmă Bariț.,, Sau — fiindcă ne aflăm lângă Schiller: „schlagst du meinenJuden, schlag ich deinen Juden!" Dacă strigi în pădure, ți se răspunde tot așa!" oftă Bariț, dar n’avu vreme să-și depene gândul mai departe, fiindcă se porni, se înfiripă, din depărtări, ca și când ai fi auzit în pâlnia unui „haut-parleur", ca să crească mereu, vâjâitul unor rotative. Erau rotativele ziarelor de „tiraj", rotativele cotidianelor sensaționale, cari — ca un nou Moloh — mistuiau câteva crime și câteva infamii, zilnic, ca să poată da și ele de mâncare la un întreg stat major de scribi și de antreprenori... Bătrânul Bariț, spune legenda, să-și fi ieșit atunci puțintel din calmul său, să se fi lăsat de gestul elocvent, prietinesc, din parcul Sibiiului și să fi ridicat dreapta, cea de atâtea ori cu de- getele sgârcite de scris și cu cerneală pe ele, și să fi amenințat: — „O, omenire nebună! O, artă a lui Gutemberg, armă cu două tăișuri! Nu așa mi te-a zămislit măiestrul din Maiența! Nu ca să învrăjbești pe oameni! Nu ca să le strângi beregata! Nu ca să-i prefaci în Câini! Cu „Biblia" lui Luther a început! Cu sfaturile Bibliei! Ce te-ai ales?! De ce îți spurci pristolul?!" Și — zice-se — că s'ar fi auzit atunci, în mijlocul muzicei hu- ruitoare a sulurilor și roților, în hora țăcăniturilor, cari aduceau a țăcănituri de mitraliere, un hohot prelung, hohotul lui Mephisto, care își bătea joc de bătrânul ziarist și istoriograf român, al lui Mephisto, întărîtat de cuvântul „Biblie", rostit atât de nelalocul său, când a fost vorba de ziarele de mare tiraj, sensaționale. Chiar și „publicistului" să i se fi făcut milă de bătrânul scos din sărite și să fi căutat a-1 potoli cu: „Lumea vrea sensație! Lumea vrea scandal!" Par’că ai fi turnat uleiu pe foc ! — „Cum? Pentru asta ți-a dat Domnul darul scrisului, să-i crești bârfitori sacrilegi ai altarului ?", să fi izbucnit Bariț. „Pentru aceea ți-a dat Domnul ochi, să scoți la iveală tot ce e murdar și rău ? Să ’ntărîți pe frate împotriva fratelui ? Sora împotriva surorei? Neam împotriva neamului? Religie împotriva religiei? Pentru asta trăiești? Ăsta ți-e crezul?" 421 Bătrânul ajunsese în vervă, încât publicistul era gata-gata să-i ia un interviw, de nu i-ar fi adresat o întrebare așa de gravă, conștiinții: „Pentru asta trăiești?", întrebare ce nu și-o pusese el, decât foarte rar, în viața-i de sobol. — „Dar știi, tinere", a tresărit Bariț și și-a îndreptat arătă- torul spre proeminențele frunții sale pronunțate, „știi tu ce soartă pregătești tu astfel semenilor tăi?" Iară râdea cu hohot cineva. Era, iarăș, Mephisto, care auzea conversația și era sigur de prada sa. — „Știi, tu, îți dai seama ce puvoi se pregătește ? Vrei să fii și tu unul din groparii bietei omeniri, bolnave greu ? I In loc să-i ajuți să se întremeze ?! In loc să-i dai legături, în loc să o sprijini, să se scoale din pat?!... Lumea cere scandal?! Cu asta te dai împăcat ? Pentru o mizerabilă coaje de pâine" și aici ochii, conștiința întrupată a lui Bariț, rotiră tăioși ca o ghilotină pentru crima-crimelor, „pentru o mizerabilă coaje de pâine îți vinzi con- știința, joci cancapul politic, sapi groapa semenilor tăi și a ta, ajungi la meseria cea mai spurcată de pe suprafața pământului, de mercenar al condeiului ?" II. ... Și încă nu se terminase lupta între iarnă și primăvară, încă tot se mai vânzoleau anotimpurile. Venea câte o dâră de vânt, chiar și până dinaintea monu- mentului lui Gheorghe Bariț. De n'ar fi fost monumentul așa de solid, vântul, care nu cunoaște gluma, ar fi dat jos bustul. Odată însă tot a ieșit învingătoare primăvara. Dorea să-și arate strălucitele-i podoabe magnolia imperială din parcul lui Bariț. După frigul îndrăcit, a dat o burniță și apoi nește vântoase mai căldicele. Pământul s'a trezit. Se des-pri-mă-vă-ra cu adevărat! Bustul lui Bariț a simțit și el schimbarea. Dispăruseră stra- turile de vată de pe creștetul capului și de pe umeri și brațe. Ceva deosebit se putea băga de seamă, acum, dacă îți luai osteneala să te apropii de bust: sub ochii mari ai lui Gheorghe Bariț se iviră câteva... lacrimi, boabe mari de lacrimi, născute atunci când a rostit el „mercenar al condeiului". Cel puțin așa spune legenda... Lacrimi ? Bronzul nu lăcrămează! E o fantazie svăpăiată! Vor fi niște stropi de rouă, de dimineață, uitați acolo — va căuta să explice unul, dușman declarat a tot ce este supranatural. Nu lăcrămează numai icoanele făcătoare de minuni! Lacrimele le poate vedea ori cine, dacă se va apropia cu sfințenie de bustul lui Bariț. O năzăreală ? Și lacrimele acestea nu se vor svânta, spune legenda, nu se vor svânta până ce gazetăria românească — și nu numai ea — nu va fi curățată de pecingine, până ce rotativele nu vor înceta 422 de a trimite infamii în toate direcțiile rosetei vânturilor, până ce purtătorul de condei nu va înțelege că peana are o misiune. Lacrimi mari, grele, boabe, purcese dintr'o inimă nobilă, de adevărat gezetar! Gazetarii, „jurnaliștii, publiciștii", toți, ei ar putea să șteargă lacrimile astea ce se preling pe obrazul brăzdat de grijuri al lui Bariț, dacă i-ar asculta povețele, dacă și le-ar lua la inimă. Și publicul cetitor, și el ar putea contribui, ca lacrimile acestea-acuză să dispară, dacă s'ar întoarce cu scârbă, da, scârbă îndreptățită, -> sfântă, zămislitoare de hotărâri solemne: nu vom mai încresta scrisul-dinamită, fiindcă e viitorul tuturora în joc! ... Lacrimi, oglindă sufletească a timpului nostru ! Lacrimi de ale unui mucenic al penei! O! Cum ar trebui să ne apropiem, cu cutremur, de voi și să vă luăm în potirul inimelor noastre, ca să ne aducă aminte de dureri, cari nu vor trebui să se mai nască. ... Nu! Lumea nu vrea să 'nțeleagă ] Gheorghe Bariț, el are încă lacrimile ’n față, ca dovadă a crimei-crimelor ce o să- vârșește omenirea în ziua de astăzi... Duceți-vă pe lângă el, treceți pe dinaintea bustului lui Bariț, înțelegeți gestul elocvent al dreptei sale, care arată spre „Astra “, spre „Muzeul" ei, ca spre sanctuarul nepângărit al neamului și priviți la lacrimile din ochii lui Bariț, căutând să le ștergeți, cât mai de grabă, cât mai de grabă... 1929. HORIA PETRA-PETRESCU. 423 Cultul eroismului. Răsboiul mondial a încetățenit o nouă formă a cultului eroilor: o sărbătoare anuală a cărei centru este mormântul eroului ne- cunoscut, ridicat în capitalele țărilor cari au luat parte la uriașa măsurare de forțe fizice și sufletești. Cultul eroilor și al erois- mului e străvechiu, de-odată cu apariția omului în lume, de-odată cu manifestarea simțului său de conservare, a egoismului, ca și a justificatului simț de proprietate. Omul a lăcomit dintru început la ceeace este al altuia și s'a înarmat pentru a putea păstra ceeace este al său. Substratul răsboaielor, — dela cele primitive, purtate cu piatra și măciuca, pentru apărarea speluncii în care lo- cuiau familiile străvechi, până la cele moderne ale mitralierelor, tunurilor mari, gazelor asfixiante și ale aeroplanelor de bombar- dament sau ale submarinelor — a fost de obiceiu un substrat economic și numai arareori pofta egoistă de întâietate și aureola faptelor mari. Mai târziu, după alcătuirea societăților omenești, substratul economic a îmbrăcat adeseori forme mai înalte, de ordin spiritual, forme cari, dată fiind creșterea conștiinții omenești peste alcătuirea socială existentă, nu erau goale de înțeles, ci aveau un sâmbure spiritual, care adeseori întuneca cu totul motivul mate- rial al răsboaielor. Lupta și înarmarea claselor subjugate pentru desrobire era de sigur și o poruncă a spiritului crescut, mai luminat, dornic de libertate, nu numai instinctul conservării și dorința după mai bune condiții de existență materială. Luptele sau cuceririle pornite de fanatismul religios își aveau un razim și în concepția transcedentală despre lume și viață, concepție ce s'a încercat de către cei mai tari să fie impusă celor mai slabi și nu numai în jertfa de cucerire a bunurilor lumești ale deaproapelui. Revolu- țiile, răsboaiele de desrobire națională, din ultimele două veacuri, au avut ca temei, în măsură tot mai mare, motive și îndemnuri de ordin spiritual: libertatea, independența națională. Cu cât con- tactul dintre popoare s'a intensificat, cu cât cultura umană a 424 crescut conștiința noastră, născând idealuri omenești cari depă- șeau situația socială sau națională a diferitelor clase și popoare, cu atât motivele psihice au tras mai mult în cumpănă, alăturea de cele materiale, până când uneori cele din urmă, deși existau, au fost cu totul întunecate de cele dintâi. Astfel cu prilejul răs- boiului mondial s’a putut vorbi aproape numai despre motivele de ordin înalt omenesc cari au determinat coaliția popoarelor îm- potriva Germaniei: păstrarea echilibrului necesar între țări și po- poare prin zădărnicirea egemoniei spre care țintea Germania și eliberarea popoarelor subjugate, pe de-o parte, iar pe de altă parte poporul german, în marea lui majoritate, credea că luptă pentru împlinirea unei misiuni mistice ce ar avea-o în lume: ci- vilizația omenirei subt îndrumările Germaniei. Dar și de-o parte și de alta, motivul principal era cel străvechiu omenesc: substratul economic. Ori cari ar fi însă motivele precumpănitoare ale întrecerii dintre om și om, dintre popor și popor, pe ceice au mers în fruntea acestei întreceri, pe ceice au dovedit mai multă forță, în- țelepciune, curaj sau cumințenie, mai mult simț de jertfă, popoa- rele i-au scos din rândurile oamenilor comuni și i-au slăvit după săvârșirea faptei, precum și în pomenirea viitorimei ca pe niște eroi, uneori ridicându-i între semizei sau sfinți și închinându-li-se veacuri și milenii de-arândul. Cultul eroismului, în forma nouă în care s’a manifestat după răsboiul mondial, nu este decât continuarea și perfecționarea În- clinării ancestrale omenești de-a admira pe cel ce iasă din comun. Cum însă în răsboiul trecut eroii nu se mai puteau număra pe degete, din pricina enormei mulțimi a milioanelor cari au putrezit prin tranșee în îndeplinirea datoriei, popoarele au simțit necesi- tatea unui cult colectiv, concretizat în eroul necunoscut, — care simbolizează întreg poporul luptător și în stabilirea unei serbători anuale a eroilor. La noi serbătoarea aceasta e fixată pe ziua înălțării Domnului și se prăznuește în toată țara. Acest cult mai poate avea loc și azi, în mijlocul atâtor ideale adânc umane cari ne îmbie o creștere a puterilor spirituale, mai poate fi un element superior educativ ? Fie că împărtășim părerile celor cari, în frunte cu Carlyle, pun toată propășirea omenirii în sarcina eroilor, sfinților, a oa- menilor mari, fie că aprobăm pe Tolstoi care-1 umbrește cu totul pe eroul militar prin rolul ce-1 atribue mulțimii, maselor, incon- știentului și inevitabilului, — dacă azi cultul eroilor și al erois- mului ai* trebui să aibă menirea de-a pregăti noui răsboaie, prin exaltarea fanatismului național, desigur că cultul eroilor n'ar mai fi un element superior educativ. Ar fi justă atitudinea umanita- rismului cosmopolit care se abține dela acest cult. 425 Simțământul intim al sufletului omenesc de azi se revoltă împotriva aranjării prin mijloace sângeroase a conflictelor dintre singuratici sau popoare. Omul modem, omul normal, de bună voe, nu se schimbă în brută și nici ținta educației nu poate fi de a-1 schimba. Cele mai multe dintre religii, — toate cele superioare, — cuprind porunca: să nu ucizi. Credințele religioase ca și doctri- nele filosofice s'au străduit, de milenii, să îmblânzească fiara din om, să îndulcească raporturile dintre pământeni. Dela întâia lică- rire de conștiință superior omenească, omenirea a declarat răs- boiu răsboiului. Ideologia a mers departe, a ajuns pe culmi pe care reali- tatea omenească încă nu le poate urca. Societatea Națiunilor s’a născut dintr’o astfel de ideologie. Proectele de desarmare dease- menea. Nu mai încape însă nici o îndoială că pacea universală, aplanarea tuturor conflictelor ivite între popoare pe cale pacinică prin tribunale internaționale, pe lângă studiul de evoluție actual al conștiinții omenești, rămâne încă o utopie. De-aici se și explică grosolanul contrast între proectele internaționale pacifiste și fe- brilele înarmări naționale. De-aici realitatea din Rusia sovietică de azi care, deși crede că realizează internațional, o nouă așe- zare socială care să nu mai cunoască răsboiul, se înarmează pe capete, convinsă că noua formă de stat și socială nu va putea-o impune omenirei decât prin arme. Și câtă vreme evoluția conștiinții omenești nu va fi atins punctul de-a dezarma singură în fața dovedirii dreptății prin pre- stațiune intelectuală și psihică, — și nu la o mână de oameni, ci la toate clasele sociale, la marile majorități, — răsboaiele nu vor putea fi evitate. Dacă perspectiva păcii universale este așa de întunecată și azi, dacă mijloacele de aplanare ale conflictelor dintre țări nu se pot prevedea nici de-acum a fi numai cele de ordin spiritual, cu atât mai puțin au putut fi în trecut. Răsboaiele au fost o con- strângere a lipsei de desăvârșire a naturii umane și vor dăinui până când această desăvârșire, — în limitele date nouă, — nu \»a fi realizată. * * * Astfel pusă chestiunea se va înțelege ușor că omenirea, chiar cea evoluată de azi, practicând cultul eroilor, nu a înțeles ca prin acest cult să pregătească noui vărsări de sânge, ci să slăvească pe aceia cari, in constrângerea dată, s'au știut jertfi mai mult sau mai superior decât alții. Au fost în trecut și vor mai fi și în viitor clipe în cari bunurile fundamentale ale unui neam vor fi primejduite de alții, mijloacele existenții materiale ca și ale celei spirituale, cu toată agoniseala lor specifică. Dacă va mai fi în pri- mejdie patria, neamul, civilizația și cultura omenească, dacă se 426 vor ivi noui cazuri de constrângere, desigur că slăvirea acelora cari în trecut și-au jertfit viața pentru aceste bunuri, nu numai că nu se poate opri, ci constitue și pe mai departe un mijloc de educație superioară. In altă ordine de idei e bine să ne gândim că în cultul ero- ismului militar omenirea n'a adorat, — decât în anii primei co- pilării — bestialitatea, puterea fizică din erou, posibilitatea lui mai mare decât a altora de-a vărsa sânge. După cum substratul material-economic al răsboiului a fost tot mai mult întunecat de necesități spirituale și mai târziu s'au pornit numai în numele acestora — deși interesul economic exista — tot astfel eroul a fost slăvit, cu evoluția conștiinții omenești, tot mai mult, nu pentru puterea trupului, ci pentru aceea a spiritului. Și aceasta dintr’o adâncă simțire omenească și care nu dă greș. Intr'adevăr ceeace naște eroismul nu este întru atâta forța materiei, cât mai ales a spiritului. Prototipul eroului clasic al mi- tologiei greco-romane, Hercule, ridicat pe urmă între semizei, reprezintă într'adevăr forța musculară, dar și cea spirituală. Pu- terea de voință și răbdarea cu care a dus la îndeplinire vitejiile sale nenumărate, au contribuit la învingerile lui în măsură tot așa de mare ca și forța lui trupească. In poveștile noastre biruințele lui Făt-frumos asupra Smeilor, deasemenea, nu se pot concepe fără puterea de voință și puterea de răbdare. Dar aceste două, ca și atingerea unei ținte mai înalte, — cari sunt elementele con- stitutive ale oricărui eroism — desigur că nu pornesc dintr’un trup bine înzestrat, ci dintr’un spirit puternic. Omul tare trupește, dar care n'are nici o calitate sufletească, este o brută și se poartă în consecință, ca uriașul Ciclop. Calitatea lui nu e de-a lucra si- stematic, cu răbdare îndelungată, sub imboldul continuu al țintei superioare ce vrea să atingă, sub porunca voinții, ci de-a izbucni prostește, vulcaniv și de-a distruge mai repede pentru a se să- tura sau pentru a se odihni. De pe urmele lor n’au rămas fapte mari, ci crime. Eroismul nici nu se poate închipui ca o realizare materială. El naște din spirit, se hrănește din forțe spirituală, și înflorește în spirituali late. Materia, forța materială este ceva occidental, mijlocul prin care lucrează focul lăuntric. Astfel în cultul de totdeauna al eroilor omenirea n’a slăvit pe cel ce ucide pe de-aproapele său, pe cel ce varsă sânge, ci pe omul care, în constrângerea dată, pentru biruința binelui, a dreptății așa cum le-au înțeles prin milenii — a avut, mai mult decât alții, puterea sufletească de a privi moartea în față, de-a nu se înfrica de ea, și voința mare de-a învinge pe lângă cei ce jertfă. Eroismul a fost identificat cu împlinirea datoriei între orice împrejurări, cu lumina în care cei aleși și-au văzut datoria, cu 427 jertfa pe care au fost în stare s’o aducă. Răbdarea care stă la temelia oricărei acțiuni deosebite, nu e prea apreciată în cultul eroilor, dar fiecare erou știe că eroismul este, mai ales, îndelungă și groaznică răbdare, că fără ea fapta mare luminată de spirit, nu se realizează. In acest înțeles cultul eroilor va fi ori când un element de înaltă educație. Chiar când nu vor mai fi răsboaie. Pentrueă dacă nu vom mai avea pe eroul luptelor, vom avea mereu între noi oameni mari și sfinți, pe luptătorii pentru mai multă știință, cul- tură, dreptate, mai mult bine, pe îndelung răbdătorii cari, prin calitățile spirituale ce au, ard de dragostea desăvârșirii vieții omenești. E un mijloc de educație, deci, și azi cultul eroismului. Numai cât noțiunea eroismului, mai ales în urma răsboiului mondial, trebuie amplificată, după cum popoarele de după răsboiu au simțit necesar să lărgească cultul străbun, simbolizând în eroul necunoscut întreg poporul luptător. * * * Azi avem cultul eroului necunoscut simbolizând pe toți cei ce au luptat cu atma în mână din rândurile unui neam, simbolul eroului de pe front. Mâne, după un nou prăpăd, vom avea și monumentul eroului necunoscut, care va simboliza populația din spatele frontului. Și e mirare că nu ne-am gândit să-l avem de pe acum, în urmă răsboiului trecut. In încordarea uriașei măsurări spirituale și materiale prin care a trecut omenirea mai mult de trei ani, eroismul a fost într'adevăr general, dacă prin el înțelegem în primul rând împli- nirea datoriei între ori ce împrejurări, și îndelunga răbdare mu- cenicească. Frontul a trebuit să se razime pe toate privațiunile celor dela spatele lui. Aici a rămas durerea, jalea, sărăcia, lipsa de alimente, nesiguranța, groaza necunoscutul, și toate aceste au trebuit să fie luate în piept de populația rămasă la vetre. O pră- bușire a ei, ar fi adus și prăbușirea fronturilor de luptă. Dar cei rămași s’au înarmat cu îndelungă răbdarea muceni- cească, și-au pus în cumpănă toate resursele lor de energie, și ne-au dat eroismul mut al celor ce și-au împlinit, la rândul lor, datoria. A releva și a lăuda, pentru vremi de cumpănă viitoare, ca o pildă de urmat într'o nouă constrângere dată — aceste calități ale spiritului care ne-au dat eroismul trecutului, nu poate fi nici azi o îndeletnicire demodată sau primejdioasă, ci un factor real de înaltă educație. A slăvi și a da ca pildă forțele spiritului, jertfa ce se aduce pentru desăvârșirea vieții de către cei aleși ai unui neam, ai omenirei întregi, nu poate fi socotită o ațâțare la măcel, ci un mijloc de educație a voinții și a spiritului de jertfă, 428 fără de cari, chiar când nu vor mai fi răsboaie, ci „scuturile vor fi arse cu foc“, cum zice proorocul, — viața omenească nu va putea spori în perfecțiune. * * * Și ne gândim mai ales la eroismul de care avem nevoe — chiar acum, în vremuri de pace. De eroismul zilnic, pe care nu suntem bucuroși să-l vedem, să-l apreciem, să-l înpintenăm, sau chiar numai să-l ajutăm. Azi, în răsturnarea ordinei etice așa de generale — avem nevoe, ca și pe frontul de luptă, de toate resursele noastre de energie, pentru a ne împlini datoria* în — locul în care suntem puși, între ori ce împrejurări. E un eroism al zilelor de pace, peste care prea trecem ușor. Ar fi nevoe să fie relevat, în fața adulților, și înaintea tinerilor generații, și eroismul oamenilor dornici și cinstiți de azi, eroism uneori mai greu de realizat, cu mai multă tărie de voință și în- delungă răbdare, decât cel din răsboiu. Ar fi nevoe să pătrundă la inima tuturor adevărul că ori cine poate fi erou prin împlinirea datoriei între împrejurări cât de grele în vreme de pace, și că numai dintre aceștia se ridică și eroii din zilele cumpenelor grele. SEVASTIAN VOICU. 429 Amurg la țara Un clopot a cântat solemn — La margine de sat adoarme Bisericuța cea de lemn. Străine pasări călătoare își taie cale prin abis Și ochiul soarelui s’a ’nchis. Pe-un vârf de munte ziua moare. Vis pe pământ și ’n ceruri vis. Cresc limbi de flăcări dintr’un deal, Și cântă jalnic un caval. Prin arborii scăldați in rouă Zefirii tremură sfioși, In sărbătoarea-aceasta nouă. Și teii albă floare plouă. Apoi adorm in glastre crinii Și curg izvoarele tăcerii Peste boschetele grădinii. Arar, când freamătă pădurea. Vătaful celor cinci haiduci înalță ’n aer dârz săcurea. E cătrănit de-atâta pândă, De când cutreeră hotarul — Și nu mai trece cămătarul... IUSTIN ILIEȘIU. 430 Cântec de chitară. Am venit și ’n astă seară S’adun aurul din stele, Să ’nșir salbă de mărgele In acorduri de chitară. M'a chemat privighetoarea. Cerul varsă din potire Rouă caldă, peste fire — Scutură salcâmii floarea. Nu te ’ndeamnă azi credința S’auzi gârla cum se ’ngână, Să ne prindem triști de mână, Să ne spunem suferința ? N’auzi, noaptea, cum oftează Liliacu ’ntinerit ? Steaua nopții-a răsărit Peste culmi, să țină pază. Am venit și ’n astă seară Să ’nșir salbă de mărgele. Moartea visurilor mele Să o cânt dintr’o chitară. IUSTIN ILIEȘIU. 431 Cântec de primăvară. Iar sunt teii-aprinși de floare, zările sunt iar senine, Mugurii iubirii sfinte înfloresc din nou în mine. Vino! Cerul e o feerie, Vântul scutură miresme peste țarina pustie. Luna cerne peste dealuri palide mărgăritare. — Vom slăvi ’nvinși de farmec a nădejdii sărbătoare. Vino ! La altarul ’mpăcării Vom așterne câmpul urii cu ghirlănzile iertării. Scânteează licuricii peste vârfurile ierbii, — Credincioși, ca ’n alte vremuri, prin livezi ne-așteaptă cerbii. IUSTIN ILIEȘIU. 432 In slujbă nouă. Feștânii mari. De dimineață, în drum spre biserică, îl întimpinase un cre- știn care, după ce-i sărută mâna, spuse, cu toată cuviința: — N’am putut să vă vestesc de cu seară, c’am venit târziu dela hotar, sfinția ta. V'am ruga să osteniți azi până la noi, să ne faceți o feștanie mare. Avem mereu pagube în vite. După juncul de astă iarnă, acum a dat boala în orătănii. Par'că-i ciuma, așa le adună. Azi dimineață nevasta a mai găsit două puice mo- țate, cu preveșteala pe ochi, țapene. Părintele Dumitru cunoștea pe om din vedere, din spovedit. Ba, la Bobotează, de bună seama i-a stropit cu aghiazmă casa. Insă, cum nu-și aducea aminte unde locuește și-i era greu să în- trebe, se mulțumi să-i spună: — Voiu veni, Feștania mare o făcea cu diacul. Ii zicea feștanie mare, deși era aceeaș slujbă în Molitvelnic, pe care, mai prescurtată, o făcea singur la ziua întâi a lunii sub numele de feștanie mică. — Pe diac l-am vestit și pe clopotar. Poate se va îndura Dumnezeu să mai oprească moartea. Prea multe pagube am avut una după alta. Dumitru nu-și aducea aminte de pagubele omului, nici chiar de juncul pierit în iarnă, deși creștinul vorbea despre ele ca și când toată lumea le cunoștea. Și, afară de preot, românul nici nu se înșela: întâmplări ca acele din curtea lui sunt evenimente într'un sat. De doi ani în șir i se prăpădiră două vaci, un cal, zece oi, fără a mai pomeni de vietățile mărunte. — Voiu veni, vorbi din nou preotul, apropiindu-se de ușa bisericii. Afară era un aer limpede și răcoros, un cer senin, și în progadie prunii toți în floare. Părea că nu-ți vine să părăsești biserica aceasta mare și luminoasă de afară pentru a intra în cea mică, de piatră, zidită înainte cu o sută cincizeci de ani. 433 2 Voi să-l întrebe ceva pe om: anume, pentru ce spusese că l-a vestit și pe clopotar ? Ce amestec avea clopotarul la feștanie ? > Dar apucase să intre în tinda bisericii și tăcu, închinându-se. î Când trecu pe lângă strana diacului, acesta îi șopti: — Avem feștanie mare la a Marinii, părinte. Ți-au spus? ’ - Da. Preotul, bucuros că aflase numele creștinului, intră în altar. Trecuse o jumătate de an de când era în parohie și se simțea 1 stângenit că nu-și cunoștea parohienii pe toți cu numele și cu j locuința. J Slujba începu obișnuit și după Evanghelie, Dumitru eși în 5 ușile împărătești pentru predică. Diacul, din strană, îi făcea semne: arăta praporii, arăta spre eșire, dar preotul nu-l înțelese, — so- coti că pentru altcineva le face și își începu cuvântarea. । Mai lungă ca de obiceiu, — diacul crezu că nu se mai ter- 'i mină și mereu se învârtea pe lavița lui, în strană. Din când în i când șoptea cu un vecin, se scărpina în cap și ofta. | La sfârșitul liturghiei, dupăce preotul închise ușile împără- | tești, diacul strigă, cu capul vârît prin ușa dela dreapta ? — Părinte, vestește feștania ! Ți-ai uitat să vestești feștania! | Preotul întoarse obrazul și șopti: | — Ce ți-a venit? Ești beat? Când am mai vestit în bise- | rică unde facem feștanie ? | Diacul rămase o clipă mut, apoi, izbindu-se cu palma peste | frunte, zise: | — Păcătosul de mine ! Eu sunt de vină ! Trebuia să-ți spun. 1 Am uitat că cu sfinția ta încă n'am făcut feștanie mare și că a n’ai de unde ști obiceiul. | Și cum oamenii ieșeau din biserică, diacul își retrase capul 1 din ușe și vorbi: — Oameni buni, se face feștanie mare la a Marinii, la Ion -1 a Marinii Natului. Multe capete se întoarseră, bărbați mai în vârstă, | femei, se opriră în biserică. Diacul intră în altar, unde preotul J începu să-și desbrace odăjdiile. a — Nu te desbrăca, zise diacul încurcat. E obiceiul să meargă ;| preotul în toate odăjdiile până la casa creștinului unde se face 3 feștania. il Dumitru nu știa ce să creadă. Mai slujise feștanii mari, | adică sfințirea apei, însoțit de diac. Dar, deși le făcea de obiceiu | Dumineca, nu mergea în odăjdii, ci cu patrafirul subsuoară, în- 3 fășurat în jurul molitvelnicului, iar diacul ducea cădelnița. După j liturghie mergea acasă, prânzea și numai după aceea mergea la | feștanie. ; Era gata să-l întrebe pe diac ce glume sunt acestea, când 3 clopotele toate începură să răsune în turn. Întors cu fața cătră ' •J 434 j ușile împărătești, văzu pe bătrânii cari desprindeau praporii dela locul lor. — Dar asta ce-o mai fi? zise el mirat. A murit cineva și-i acum îngropăciunea ? Ce posne-s aceste, diece ? Precupaș își duse mânile în cap. Părea nu numai încurcat dar chiar nenorocit. — Eu sunt de vină, părințele, păcătosul de mine! Am uitat că n'am mai făcut împreună feștanie mare și trebuia să te lă- muresc. — Cum să nu fi slujit împreună feștanie mare? — Vezi că n'am cutezat să-ți spun! Ceeace luai sfinția ta drept feștanie mare, era tot cea mică. Dumniata i-ai zis dela în- ceput mare și mare a rămas. Dar nu era. Feștanie mare, la noi, asta este. — Care ? întrebă preotul prostit și rămânând desbrăcat pe jumătate de odăjdii. Diacul era foarte neliniștit. In biserică, afară, lumea era ne- răbdătoare. Nu știa pentruce întârzie preotul în altar. Clopotele cântau, bătrânii cu praporii se opriră în mijlocul progadiei, omul cu feștania tot venia până la ușa bisericii și privea înlăuntru. Precupaș văzu că nu-i bine, că oamenii ar putea crede te miri ce și-i zise: — Mă vei pune la ce canon dorești, dar acum odată te rog, sfinția ta, ia repede felonul, crucea, evanghelia și să pornim. Molitvelnicul îl iau eu. Nu mai putem întârzia. Pe drum o să te luminez eu. — Dar să nu-mi faci o poznă diece, că te pun sub afuri- sanie, — zise preotul, nedumerit, îmbrăcându-și felonul de care se desbrăcase, luând crucea și evanghelia și ieșind din altar. Diacul era înainte jși începuse să cânte „Sfinte Dumnezeule". Când îi auziră, când îi văzură, creștinii se liniștiră și, făcând un mic cortegiu în urma celor cu praporii, porniră. Precupaș cânta întins și arunca priviri în dreapta și în stânga, căutând după vr'un cântăreț de strană care să treacă în locul lui la „Sfinte Dumnezeule" și el să-i poată lămuri preotului cumu-i, după obiceiul dela ei din sat, feștania cea mare. Dar nu se arăta nici un cântăreț. Bătrânul întindea din gru- mazii deșirați, hăulind cât se putea mai prelung și se uita cu ochii încruntați, dușmănoși, așteptând înzadar să i se alăture vr'un diecel. Dumitru din felul cum se purtau oamenii, cum trăgeau mereu clopotele, cum duceau praporii, înțelese că e un lucru obișnuit, cunoscut aici în sat fastul acesta. începu să se gân- dească dacă nu cumva mai este în molitvelnic vr'o rânduială pentru sfințirea apei, care să-i fi scăpat lui din vedere. Dar oricât se gândi, nu află, afară de sfințitul apei la Bobotează. 435 2* — Se vede că-i tot feștania pe care am făcut-o și până acum; pe de-asupra pompa asta și trasul clopotelor. Și se mai liniști. La o cotitură de uliță dascălul zări pe Ion Dinu, un român albeneț, înalt, care cânta uneori în strană „Doamne miluește". Ii făcu semn, îl strigă cu glas tare. Acela, mirat, abia voi să se apropie. Ce să facă el la feștanie mare? Cine-1 poftise? Nime! — Hai, ajută-mi puțin! zise diacul vesel. Am o vorbă cu părintele. Treci puțin mai înainte și ține-o întins: „Sfinte Dum- nezeule !“ Dar Ion Dinu, puțin priceput la cântare, luat acum la re- pezeală, nu putea începe „Sfinte Dumnezeule“. I se făcuse gol în cap, i se uscase dintr’odată gâtlejul. Părea că de cându-i lumea nu auzise cântarea asta. Precupaș fu silit să înceapă iar și să repete încă o bună parte din drum melodia, până ce Dinu câștigă glas și putu să înceapă, uscat și scârțiitor, cunoscuta cântare. Diacul nădușise, nu de căldură și de cântare, cât mai ales de frica de-a ajunge la casa creștinului fără să-i poată explica preotului despre ce este vorba. începu în șoaptă, erau creștini în jurul lor: — Feștania cea mare, — feștania dela Bobotează, părințele. — Ce spui? — Sfințirea apei celei mari dela Bobotează, cu trei paremii, cu apostol și Evanghelie, cu canonul întreg, cu rugăciunile cele lungi dela o sfințire, așa cumu-i în carte, cum am slujit la râu, a Bobotează. — Glumești, diece? — Ba de glumă mi-o arde mie acum! Lasă-mă păcatelor! Destul cazna pe mine că mi-am uitat să-ți spun! Nici un popă străin nu știe ce-i feștania mare la noi. Trebuie să-i spui, și să te dumirește numai decât. Dumitru se întuneca. — Ascultă, diece, ați mai făcut aici în cursul anului sfințirea apei dela Bobotează ? — Cum de nu ? De câte ori vr'un creștin a dorit feștanie mare. — Și e de mult obiceiul ăsta ? — De mult! Eu așa l-am pomenit. Cred că e de când satul. — Mare păcat, zise preotul. — Păcat ? se miră diacul. — Păcat și erezie! Să schimbi așa cele rânduite pentru zi- lele mari! Odată pe an se face sfințirea apei cu canonul cel mare, la Bobotează, în ziua în care se prăznuește botezul Domnului. Sunt molitvele anume întocmite pentru prăznuirea marelui fapt. 436 Atunci se sfințesc toate apele. Și aici ? Pentru a stropi casa și grajdul unui om, să cânți toată rânduiala aceea de praznic? Ce erezie ! Și păcat! Diacul încremeni. — Cum, păcat ? Să sfințești apa și să stropești pe creștini și dobitoacele lor? — Ii stropești și la feștenia cealaltă, anume întocmită pentru trebuința oamenilor. Aceea vom cânta-o, diece! Am mai cântat-o noi împreună! J’recupaș nu se putea dumiri: — Nu te ’nțeleg, părințele, zise el cu teamă. Rugăciunea, fie dela Paști, fie dela Crăciun, fie dela Bobotează, tot rugăciune, tot sfântă și tot alungătoare de primejdii este. Am mai făcut fe- ștania asta cu popi străini și nime n'a bănuit. — Nici nu s'au mirat? — Ba, de mirat, s’au mirat. La început. Dar când au văzut că după feștanie urmează prânz și că mai capătă și șase zloți de argint, au zis bogdaprostea, și, după ce s'au dus în parohiile lor i-au învățat pe oamenii lor să ceară și ei feștania asta mare. Dumitru nu știa că slujba la care mergea era împreunată și cu prânz și că se plătește cu șase zloți de-argint. Simți o bu- curie ascunsă: îi era foame și nu avea să mănânce ca la pomeni, într’o casă din care abea scoseseră mortul. Și apoi, șase zloți. Nu erau de lăpădat! Așa nu se plăteau multe slujbe în parohia lui. — Ascultă, diece, zise el. Că trag clopotele, că aduc pra- porii, că preotul vine în odăjdii, nu e în sfârșit nici un păcat, nici o eresie. Dar feștania o facem pe cea cunoscută. Nu putem să ne batem joc de tipic, de canoane și de porunci. Diacul clătină din cap. — Nu se poate, părințele. Ar cunoaște numai decât și li s ar părea că e batjocură. Asta nu se poate, chiar dacă ar fi să plătească la fel. Dar nici de plătit nu vor plăti. Toată lumea știe la noi cum e feștania cea mare. Preotul tăcu, căzu pe gânduri, apoi zise, neliniștit din nou: — Dar, diece, cum voiu ceti molitvele dela Bobotează ? Cum voiu zice: Astăzi Domnul vine la botez ? Astăzi s'a sfințit firea apelor ? Astăzi Iordanul s'a întors înapoi ? — Gândește-te și dumneata! Acest astăzi e numai odată pe an, în ziua de Bo- botează. Și nu voiu păcătui numai eu, ci și dumneate alături de mine. Facem Bobotează la sfârșitul lui April! Se poate una ca asta ? Preciipaș se gândi puțin. Nici odată nu-i trăzni prin "gând, până acum, că s'ar săvârși ceva neîngăduit făcând sfințirea apei dela Bobotează în alte zile, în altă parte a anului decât iarna, la sorocul ei. 437 *4 — La asta nu m’am gândit până acum, părințele, dar după « capul meu nu cred să fie greșală, nici eres, cum spui dumneata. E adevărat că acel astăzi din rugăciunile ce le cântă popa, nu-i j decât odată pe an și că nu-i acum, nici vara, nici toamna. Nu-i, și pentru noi oamenii. Dar pentru Dumnezeu, căruia ne rugăm, nu-i ; nici azi, nici mâne, nici poimâne, că El n’are zile, nici ani. Pentru el e totdeauna astăzi, așa cum ne spunea odată în cazanie un î preot învățat care venise dela vlădicie la niște Paști... Și apoi, nu poți supăra pe nimeni. Dacă-i păcat, să fie a celui ce a scos j mai întâiu obiceiul ăsta. A popii care a slujit mai întâi în felul ăsta feștania cea mare. Eu așa am apucat-o, Sfinția ta tot astfel. ’Ș Noi nu putem decât să ținem obiceiul. Și apoi, nu i-ai făgăduit românului că-i faci feștanie mare ? Apoi, ce crezi că așteaptă el ? Toată rânduiala prea bine cunoscută. Nici nu vrem, nici nu-1 putem înșela. Omul plătește. J Iar Dinu mai scârțâia. Preeupaș, văzu cu mirare că se apropie | de casa creștinului și, părăsindu-1 pe preot, trecu lângă Dinu și | începu să cânte. Se tem,ea să nu-i fi luat românul în nume de _ ă rău pentrueă, sporovăind atâta cu preotul, îl lăsase fără cântec I pe drum, numai cu Dinu. își umflă pieptul și până în curte cântă ț din răsputeri „Sfinte Dumnezeule". J Dumitru, — ce era să facă? Văzu că diacul avea iarăși | dreptate. Nu-și putea bate joc de oameni, dacă ei pe aceasta o 1 știau feștanie mare. încercă, ajungând la molitve, să nu rostească pe „astăzi". își zicea: „Cum să fac rugăciunea să mintă?" Dar, ,3 luat de căldura textului mistic, își uită de precauțiunea dela în- j ceput și citi cum era tipărit la rânduiala dela Bobotează. ? Iar mai târziu, sculându-se dela masa îmbelșugată și su- nându-și în buzunar cei șase zloți de argint, își zicea că prea | e scrupulos și că nici nu-i obiceiu rău feștania asta mare. Erau ] și stăpânii mulțumiți și el și diacul și cei ospătați la masă. I. AGĂRBICEANU. 1 438 Cum era odatfi... Alarma. Servitoarea intră dis-de-dimineată in dormitor, țipând printre lacrimi: — Să se scoale domnu', că vin ungurii dela Aiud și omoară pe toți domnii de român din Blaj. Mă ridic, buimăcit. Era, desigur, o exagerare în spusele servitoarei, dar și un grăunte de adevăr. Știam, că trupele săcuiești, câtă brumă măi erau, se concentraseră la Aiud și Cluj, având armament, trenuri blindate și mitraliere. Mă îmbrac în pripă și când să ies, mă întimpină, în poartă, gardistul de serviciu. — Toți domnii să poftească, numai decât, la sfatul național. Va să zică: era adevărat. Toată lumea era în picioare. In zece minute au luat hotărârile: 1. Se spedează, imediat, curieri pe sate, să dea alarma; 2. Se ia legătură telefonică cu prefectura din Aiud, făcând-o responsabilă de represaliile ce vor urma, în cazul unui atac, din partea trupelor săcuiești din Aiud, Cât ai bate în pălmi, patru gardiști călări, porniră la sate. Goarna țipă întâiu alarma în piață, apoi gardiștii plecară în galopul roibilor, dându-se și avizul telefonic, la toate gărzile din împrejurime. Luăm legătura telefonică cu Aiudul, — Alo! Prefectura ? Spre surprinderea noastră, aflarăm la telefon chiar pe pre- fectul losif Szâsz, la o oră destul de matinală. — Da, prefectura. Ce doresc domnii dela Blaj ? — ^Domnule prefect, avem informația, că trupele săcuiești din Aiud vor să atace Blajul, cu trenul blindat, în decursul zilei. Pauză. S'aude o convorbire scurtă, ce nu se poate distinge la re- ceptor. 439 — Alo, Blajul. Nu știu nimic, nici eu, nici domnii dela prefectură. — Informația noastră e alta. Vă rugăm luați toate măsurile să se contramandeze o eventuală ieșire nesocotită. In cinci mi- nute avem concentrat la Blaj, tot jurul, cu arme, muniții, mitra- liere, tunuri... (Mitraliere aveam câteva, dar tunuri nici unul.) Alo! Pentru cazul unui atac, răspundeți, cu capul și de orașul Aiud, din care, încă în decursul zilei de azi, praf și cenușe se va alege... — Răspund, cu cuvântul și cu capul meu, nu e adevărat nimic. Voi ancheta totul, în modul cel mai sever. — Bine, domnule prefect. Ne vom ținea de vorbă. Și dvoa- stră și noi! S'a hotărit, pe urmă, legătura telefonică neîntreruptă, cu Teiușul și Mihalțul. Goarna ne trezește din consiliu. Satele din jurul apropiat răspundeau chemării dela centru. Sătenii, în straiele lor țărănești, aranjați în companii, pășiau militărește, cu puștile la umăr, cu cartușierele la brâu, țipând cu un entuziasm spontan: — Să trăiască domnii noști de român! Să vie săcuii dela Aiud, să ne tragem odată seama, noi de noi! Și tot mai mare era acest Corp de armată improvizat, roind grupuri tot mai compacte, de pe Târnave și Secaș, până aproape de vatra Murășului. La gară, cei patru ofițeri luaseră toate măsurile de ordine. Era vorbă, la început, să se dea în vânt podul dela îmbinarea Târ- navelor, cu dinamită. Dar ideia aceasta fu abandonată repede, având și noi nevoie de acest pod, după câteva zile. Soluția a doua era mai practică. S'au trimis trei vagoane de povară din- colo de pod, ca măsură de siguranță împotriva trenului blindat. S'a telegrafiat stațiilor din Teiuș și Copșa-mică întreruperea ori- cărei circulații, până la nou ordin. Plecarăm acum, liniștiți, spre podul Târnavelor. Gardiștii noștri săvârșiseră adevărate minuni, în câteva ore. Săpaseră tranșee, în toată rânduiala, într’un unghiu, de ambele părți ale podului. Linia stângă începea de dincolo de Târnava mică, până la Târnava mare, dealungul căiei ferate spre Crăciunel, iar flancul stâng pornea dela Târnava mică spre viile Ciufudului. Aci era centrul de operație. Tranșeul nou săpat se împreuna cu vechiul tranșeu austro-ungar, la poala dealului, deschizând pri- veliștea până aproape de raza Murășului. Aici se concentrară și mitralierele. Oamenii lucrau de zor și când noul tranșeu atinse pe cel vechiu, un țipet de bucurie izbucni din deal și lătratul unei mi- traliere anunță până departe, în josul Târnavelor, că mănușa 440 asvârlită s'a ridicat și că Blajul așteaptă, în mod cavaleresc, ieșirea pe teren a adversarului: care pe care! Telefonul dela gară aducea însă vești din ce în ce mai pașnice. A fost o neînțelegere. Probabil câțiva soldați, amețiți de băutură, riscaseră niște cuvinte nesocotite într'o cârciumă, dar prefectura — mai funcționând încă pe hârtie — își asuma toată răspunderea, că trenul blindat e retras în gara din Aiud, pe o linie oarbă și că nimeni nu s'a clintit din loc. * * ¥ Gardiștii noștri însă nu înțelegeau să demobilizeze cu una cu două. — Noi am făcut patru ani slujba în răsboiu și dacă ne-am luat odată „Uberschwung‘‘-ul, nu plecăm decât după ce ne-am făcut slujba: douăzecișipatru de ceasuri. Aveau dreptate. Că nu vor circula trenurile până atunci — nu importa. Ei spuneau: — Las' să se oprească odată trenurile și din porunca noa- stră, că până acum se opriau numai din porunca altora. S’a dat ordin gărzilor învecinate să aducă mâncare și bău- tură pentru gardiștii din tranșee. Spre seară, când ne înapoiam în oraș, sosiau carele, încăr- cate cu toate bunătățile. * ♦ * încă o dovadă de conștiența țăranului, care s'a ales totuș cu o convingere precisă, din marele haos al răsboiului, în care a fost târît, peste voia lui. Răsboiu le-a trebuit? — răsboiu să fie! Mai erau cartușe de prisos, mai era câte un Manlicher... Vor vedea ei ce vor face cu ele! Demnitatea omenească a luptătorului, călcată în picioare, pe toate fronturile răsboiului mondial, revenea, fără răzbunare, re- clamându-și totuș răsplata opintirilor și suferințelor lui, după în- căierări cu dușmani, cari, în mare parte, nu-i greșiseră cu nimic. Ce motiv aveau să se măcelărească reciproc cu Rușii, cu Sârbii, și mai ales, cu Francezii și Italienii, cari le erau frați? * ¥ ¥ în dimineața următoare, gardiștii se înapoiau la vetrele lor concentrându-se mai întâiu în piață și declarând solemn să ia armele, ori-când va fi nevoie. Veniseră cu un entuziasm fără margini și acum se înapoiau mâhniți, ț>ar'că, neavând prilejul să dea dovadă de curajul lor, și de dibăcia strategică, câștigată, cu atâta trudă, pe câmpul de măcel, dela Varșovia până la Isonzo și Niș și dela Sulița-nouă până sub zidurile Verdun-ului. 441 1 N’am putut descoperi niciodată adevărul deplin în acest * conflict diplomatic, care putea lua ușor un desnodământ fatal 1 pentru ceice l-ar fi provocat și ar fi zădărnicit multe din hotă- J rârile generoase, ce s’au luat la Alba-Iulia... j Fapt este, că trenul blindat a plecat dela Aiud, cu desti- ' nația să atace Blajul, ajungând până la gara din Teiuș. ’ Atunci a sosit, la Blaj, avizul telefonic și raportul curierilor de serviciu. | In urma măsurilor de prevenție, ales în urma convorbirei j telefonice cu prefectul de Aiud, aventura a fost, desigur, contra- î mandată, în momentul din urmă, până a nu luneca pe panta | fatală... Paza bună a trecut și de data aceasta primejdia rea ! J AL. CIURA. J 442 O întreprindere serioasă. De scriitorul ceh laroslav Hașek.J) S'a întâmplat în Praga. Stăm pe-o bancă în parc, cu prie- tenul meu Meștek, Meștek, proprietarul unui teatru de pureci, era rău dispus. De o bucată de vreme a început să se clatine în credința sa în viitorul artei sale, a dresurii purecilor. Indoelile astea îl făceau melancolic. Pe drept cuvânt. Circul său fusese victima unei îngrozitoare catastrofe, cu câteva zile mai ’nainte. Un vizitator beat, stăpânit de ideia fixă că reprezentația ar fi numai o tragere pe sfoară, a năvălit în baracă și a snopit în bătăi, cu bățul, toată mândrețea scumpă a bărăcii. Purecii s'au respirat în toate direcțiile rosetei vânturilor și n’au rămas pe urma lor decât microscopic de micile trăsurele, pe cari le trăseseră ei, spre desfătarea publicului. Toate le-a pustiit bețivanul, până chiar și sticla măritoare. In cutiuță zăcea trupul neînsuflețit al micului Frantișek, al unui artist incomparabil, sufletul trupei de pureci. Lângâ dânsul se afla un alt purece, cu piciorul sdrelit, în ne- mijlocită apropiere de trăsurica răsturnată. Hașek este unul din cei mai cetiți autori în Cehoslovacia de astăzi. Renumele și l-a câștigat cu opera-i satirică „Bravul soldat Șveik", o descriere psihologică a soldatului ceh de sub dominația austriacă, tipul ambuscatului conștient. Râsul sardonic, la adresa stărilor insuportabile din vechia Austrie, alternează cu un umor demn de un Rabelais. Unii compară opera cu „Don Quichotte", cu toate că nu are o arhitectură bine definită, „Bravul soldat Șveik" fiind scris pentru foiletonul unui cotidian, cu mari întreruperi. Scene caracte- ristice au fost dramatizate și se joacă in Cehoslovacia, Germania, Rusia, etc. Spiritul lui Hașek reiese și din această reușită schiță umoristică. H. P.-P. 443 „Am nădăjduit să-i curarisesc", suspină Meștek, „dar au fost zadarnice toate sforțările mele. Mica Pepina a murit înaintea ochilor mei și, la urma-urmei, a trebuit să o apăs până a murit". Mai apoi mi-a povestit Meștek, plin de emoție, despre dra- gostea acestor două animale mititele și despre admirația, cu care mica Pepina obișnuia să urmărească mișcările micului Frantișek, când dansa delicios. „Niciodată", zise Meștek, „niciodată n’am să mai dau de ființe atât de inteligente! Purecilor timpului nostru le lipsește talentul. Pare că s'a ivit fără de veste o nouă și mai puțin talentată rasă. înainte cu câteva zile am cumpărat dela su- praveghetorul asilului bătrânilor o sticlă cu pureci. Nici un singur purec n’avea talent! Am luat pureci din prefectura poliției, apoi din diferite orfelinate, din căminul englezesc, din pensionatul Eliska Krasnahorska și din institutul corecțional, pureci din că- zărmi și din oteluri, din liceul de fete, din școlile de gospodărie casnică și chiar și din mănăstirea Sfântului Emmaus, nici unul din toți purecii aceștia însă nu și-a adeverit o inteligență, nici atâtica. Nu-i vorbă, doi sau trei din ei nu erau lipsiți de talent, dar n'aveau adevărata poftă — cariera artistică nu le priia. Ignorau gloria, ce-i aștepta și și-au văzut de drum, au spălat putina. Cred că noua generație n’are să mai zămislească vre-odată artiști de Italia unor Pepina și Frantișek". Aceste amintiri ne transpuse, iarăș, într’o stare melancolică și am retrăit calea triumfală ce o străbătuserăm, cu circul no- stru de pureci, în Boemia, Moravia și Silezia. La aceasta s'a mai adăogat și o excursie în Ungaria, de unde însă ne-au dat înapoi la graniță jandarmii unguri, deoarece susțineau că circul nostru de pureci ar fi o propagandă panslavistă. In turneul nostru prin Moravia ne-a prilejit preoțimea greu- tăți și când m'am dus în curtea părintelui din Helștyn, pentru ca să învit pe domnul părinte la reprezentație, mi-a răspuns părin- tele: „Nu pot să recomand parohienilor mei întreprinderea dvoa- stră, fiindcă nu mi se pare ceva solid, pentrueă să dresezi pu- recii este împotriva firii omenești. Iți aduc aminte că Anselm, călugărul, raportează, cumcă purecii, cari pișcau pe călugări, în Evul mediu, îi ajutau astfel să laude pe Domnul, ziua și noaptea". — „Deoarece ții preasfinția Ta pe pureci drept animale sfinte", am răspuns eu, „apoi îmi iau voia a Vă face atenți că între purecii circului nostru se află urmași de ai acelora, cari au pișcat pe micul Isus în staulul dela Vitfleim". — Cu toate astea a trebuit să ne cărăbănim repede, pentrueă i-a reușit părintelui să pună ’n picioare ura ’ntregului ținut, până colea n Valahia. Deodată mă smulse Meștek din amintirile mele. „Un om răb- duriu și gata de întreprinderi", îmi zise el, „o să învingă, la urma- urmei, întotdeauna peste prostia omenească ; trebuie să știi numai 444 de unde să o apuci mai bine. Nu e ușor să născocești o rață,, dar e vorba să te pricepi să faci să creadă pe oamenii cari se uită la ea că nu e rață, că e un iaguar. Oamenii sunt niște capete seci; cu cât mai idioată e o expoziție ce le-o arăți, cu atât mai mult sunt gata să-ți dea banii din chimir. Vreau mereu noutăți". „Părerea mea e“, răspunsei eu, „că puțini oameni își for- mează ei înșiși o părere. Acelora, cari sunt în stare să se gân- dească, nu le oferă reprezentațiile astea nimica. Dacă au fost re- prezentațiile noastre totdeauna bine cercetate, e de aceea fiindcă s'au încrezut oamenii promisiunilor noastre. Mai știi tu când am prins liliacul în șanț și când l-am recomandat mai apoi ca bălaur într'aripat din Australia Fiecare era curios să-l vadă. Și mai apoi îmi mai aduc aminte cum se băteau, zor-nevoie, oamenii în fața bărăcii noastre — fiecare voia să fie mai întâi în baracă! — pentrucă să vadă pe micul Boaconstrictor, care ziceam că ar fi un urmaș al acelui Boa, care a omorât pe Regele Indiei. Și cu toate astea n’a fost decât o viperă de toate zilele! Și mai știi cum ne-a asaltat mulțimea baraca, în vremea când micul Pepicek juca rolul unui orangutan de pe insula Borneo" ? „A, ștrengarul!“ strigă Meștek, „da' cum l-aș putea uita pe ăla ? Cum și-a pus în cap, în seara ultimei reprezentații, să ceară o sporire de leafă de 5 coroane și cum a declarat, că nu va mai juca pe orangutan, dacă nu-i vom da sporul! Și tot mai câ- știga, nespălatul, afară de leafă, fructele și dulcețurile pe cari i le aruncau oamenii în colivie ! Obișnuia să le adune toate în colț și, îndată ce se sfârșia reprezentația și ni se închidea baraca, le vindea pe toate la prăvălia de coloniale de vis â vis. De aceea nici n’am vrut să-i sporesc leafa. Pepicek s'a înfuriat și a început să cânte un șlager (melodie la modă) în mijlocul reprezentației cu orangutanul! Frumoasă treabă; ce mai taravură! Firește, orașul Tabor ne-a arătat ușa! Mai norocoși am fost cu mumia Regelui Richard al III-lea din Anglia, cu toate că a fost numai o fășie de piele de oaie, artistic despăturată. Șase luni a trebuit până ce a ieșit la iveală tragerea pe sfoară. Par'că te mai văd cum stai în fața pielii de berbece și cum ții una din predicile tale mortuare: „Aici vă este dat să vedeți pe unul din cei mai grozavi monștri, cari au stat vre-odată pe un tron! Acest cri- minal Rege, a cărui ticăloșie, viclenie și cruzime l-au scos din sărite chiar și pe marele Shakespeare — pe acest monstru re- gesc îl vedeți aici, cu desăvârșire uscat, ca mumie, așa-zicând pă- stramă". — „Mai târziu", i-am sărit eu în vorbă, „mai târziu a con- fiscat un prefect pe bunul nostru Richard". „De-aici poți să tragi concluzia", zise Meștek, „că pe lumea asta toate-s cu putință. Stau să pun rămășag că jumătate din oa- 445 menii de pe suprafața pământului trăiește din trasul pe sfoară. J E vorba numai să oferi publicului mereu ceva nou. Să-i ser- vești întotdeauna cu o mică surpriză — asta-i totul. Să te | pricepi numai să îl porți de nas. Trebuie să-i arăți Ceva". a — „Stai pe loc. Nu spune că trebuie să-i arăți ceva", i-am | răspuns, în timp ce desenam cu un baston figuri în nisip. „De J ce să-i arăți ceva ? Lasă-ne să facem un pas înainte, lasă-ne să | nu-i arătăm nimic!" — „Asta nu merge, dragul meu", ripostă Meștek, „ceva tot | trebuie să arăți publicului, cel puțin o nimica-toată, o pietricică . j de cremene sau așaceva. Eu i-am arătat totdeauna ceva". | — „Nu, nici chiar o pietricică", am spus eu, poruncitor j „asta-i lucru învechit. încă școala veche! Eu ți-o spun: e păcat m să arăți publicului ceva. Asta e atunci adevărata surprindere. Tu | spui „cel puțin o pietricică de cremene". Odinioară obișnuiam 1 să spunem: cremenea asta vine de pe planeta Marte. Și publicul s pleca cu convingerea că ar fi văzut ceva și nu era surprins. Dacă • n’ar vedea însă nimic, atunci i-ar fi surprinderea completă. „Uite", ’ am zis și i-am desemnat povestea cu bastonul, în nisip: | „Baraca noastră trebuie să fie rotundă și spațioasă. Nici o fereastră, nici o deschizătură în plafon. Inlăuntru trebuie să fie ? întunerec complet. 1 „Baraca trebuie să aibă două intrări, amândouă ascunse după nește portiere. Pe intrarea de dinainte intră publicul și prin cea . din fund iese. înainte punem inscripții de dimensiuni colosale: „Cea ; mai mare surprindere a lumii! 0 surprindere fără de seamăn! ¹ Femeile și copiii nu sunt lăsați înlăuntru. Militarii cu prețuri scă- zute!" Lăsăm pe oameni, unul câte unul. Eu rămân afară, la cassă și tu înlăuntru, în întunerecul bărăcii. îndată ce ajunge un mușteriu înlăuntru, îl apuci sdravăn de fundul pantalonilor și de Z guler și-l svârli pe ușa de ieșire afară, fără ca să spui o vorbă. Un preț de intrare modest și ai să vezi că n'are să-i pară rău nimănui că și-a cheltuit bănișorii. Poți fi sigur că omul dorește l seamănului său tot ce e mai rău și de aceea oamenii, cărora le-am făcut vânt au să ne facă cea mai bună reclamă și au să invite pe ceilalți să vadă și ei odată ce-i înlăuntru- Atunci se va ; baza întreprinderea noastră pe baze psihologice". Meștek stete la îndoială o clipă: — „N’ar fi și mai bine", , zise el mai apoi, „n’ar fi și mai bine dacă fiecăruia care întră * i-am mai da câte-o lovitură pe fundușul pantalonilor ? “ „Am protestat enetgic, pentrueă ne-ar sta 'n drum, fără să ne folosească, așa ceva, „Toate trebuie să se întâmple cât se poate de repede. Abea că a ajuns mușteriul în baracă, trebuie să și fie afară, înainte de a se fi desmetecit. Asta-i doară ade- vărata, mare surprindere!“ 446 „Așa e întreprinderea într'adevăr serioasă. Promitem numa. de eeeaee ne putem ținea într'adevăr. Le promitem o surprin- dere și ne ținem de vorbă. Nimeni nu va putea să ne spună deci că umblăm cu șoalda!" Intrepiinderea noastră serioasă a stârnit o sensație uriașei Ne-am oprit mai întâi în micul orășel de provincie Beneșov, unde se aflau la îndemână toate condițiile unui succes: militarii și un public curios. Am lăsat să tipărească afișe : Sensațional! Numai pentru adulti! O surprindere ne-mai-pomenită! Nici o tragere pe sfoară! Garantat serios! Prețul de 20 heleri, nespus de mic, afișele, neobișnuitul unei surprize picante, numai prin adulți — toate astea au ade- menit o mulțime considerabilă de oameni spre baraca noastră. Militari și civili. In mulțime zăreai tineri de 16 ani, hotărâți, ca dacă i-ai întreba de vârstă, să-ți răspundă că ar avea 40 sau 50 de ani, numai să intre înlăuntru. Am început la ora 6. Cel dintâi a fost un domn gras, care așteptase de pe lă 5. A sburat prin baraca noastră ca un me- teorit. Am auzit cum spunea, afară, publicului: „Admirabil! du- ceți-vă numai repede înlăuntru!“ Cunoașterea mea a psihologiei masselor nu m'a înșelat. Aceia cari au sburat ne-au făcut reclama cea mai minunată. In decursul unei jumătăți de oră au fost expediate afară sute de flăcăi din partea brațelor musculoase ale lui Meștek. Unii au venit de două și de trei-ori. Pe fețele tuturora bucurie și satisfacție! Am văzut cum și-au adus mulți prietini prietenii, ca să le prea- slăvească această grandioasă surpriză. Dar dacă nu poate Diavolul să vină în persoană, trimite pe un prefect. Prefectul a venit la 7 și jumătate. „Ai concesie ?“ m’a întrebat când a intrat. „Poftim înlăuntru", l-am poftit eu. S'a născut o luptă scurtă, prin întunerec, între Meștek și domnul prefect. Aducându-și aminte de dignitatea-i oficială, s’a apărat prefectul cu disperare împotriva surprizei grozave, dar și el a sburat — la urma-urmei — pe ușa din fund, în mijlocul mulțimii vesele, care a izbucnit în hohote de râs. Au venit mai apoi jandarmii, ne-au sigilat baraca și ne-au arestat, pentru insultarea autorităților superioare și pentru vătă- mare de onoare, corporală. — „Nici odată n'am să fondez o întreprindere serioasă", • îmi zise, amărît, Meștek, când încercam să ne așezăm comod pe scândurilte arestului, „de astăzi înainte o să trăiesc numai din trasul pe sfoară..." Trad. liberă de H. PETRA-PETRESCU. 447 Seară de primăvară. Crucea de pe turnul catedralei Răstignește ’n ea ultima rază — Dintr’-un soare, Ce-a murit în zare Și-apoi turnu ‘ntreg se întristează, — Și încet, încet se înserează. Cerul își adună scântei mici, Ce-au sărit din focul, stins acum; Bolta pare-un nor de licurici, Poposit o clipă, de-un lung drum. Stradele, la colțuri, se țin strânse Și cu ele-odată se mai strâng Doi îndrăgostiți, cu fețe-aprinse, — De nu știi de-au râs sau dacă plâng ! Intru ’n parcul gol... simt cum mă ’nbată Un miros de floare răslețită, Și, în mers, mi ’nșirui viața toată, — Viața noastră-atât de pustiită 1 Am rămas sub bolta de castan, înflorită toată și îmi pare, Că mă văd copil, abia de-un an, Când eram și eu o albă floare. Mă deștept cu ochiul umezit Și mă uit la bolta înflorită, — Preschimbată-acum in candelabru, Care arde ’ncet, în infinit, Peste viața noastră risipită! AL. NEGURĂ. 448 Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului. Note istorice de Ștefan Meteș, director al Arhivelor Statului din Cluj, membru corespondent al Acad. Române. (Urmare). „Generalul Bucov fiind și în Făgăraș, multă răutate a făcut neuniților, furci a făcut și le-a ridicat în mijlocul târgului, ca pe ceice nu se vor pleca la unație să-i spânzure și i-au prins și i-au îngrozit și i-au bătut fără de milă și sosind atunci (1761) și vlă- dicul Dionisie dela împărăție a rușinat pe Bucov, zicându-i, că lucră ce nu i-a poruncit împărăția și tot norodul neunit din Fă- găraș, care nu era prin acela era fugit să scape de moarte, iar care era unit avea cinste. Și de spânzurat pe nimenea nu au spân- zurat, dar foarte cumplit i-au bătut și pe grecii neguțători i-a globit cu 180 fl. nemțești, cu care au plătit 8 boi grași la cătane... Iară noi am fost rânduiți să mergem la biserică în Beclean. Și cu multă cheltuială am mers in Galați. In Galați era o biserică mică de lemn, veche, proastă și noi cu cheltuiala noastră am făcut asta acolo în sat. Și am umblat la Galați 20 de ani; cine ar putea spune năcazurile și frica trecerei Oltului și cheltuiala, că era podul slab și rupt și ceva de vrea ploua, tot cu luntrea și cu cinul tre- buia să trecem și totdeauna să plătim la mers și la întors și pe ulița Galațului era tină mare și ochiuri ca acelea cât multe de a seracilor au perit acolo, și noi și familia noastră cât ne-am chinuit acolo, nu se poate crede".) Ortodoxii de aici, în număr de 904 suflete, compuși parte din negustori greci, parte din boieri și Români", cer voie, încă în 1774, dela împărăteasa Maria Terezia, ca să-și zidească o bi- serică, fiindcă cea avută li s’a luat și trebuie să meargă pentru sf. slujbă la biserică în Galați, satul din vecinătate, dar foarte deseori exundând Oltul, numai cu pericol mare s'au de loc nu pot merge acolo, ca să ia parte la slujba bisericească. Regina nu le permite, dupăce ceruse și părerea episcopului unit Grigore 449 3 Maior, care evident, că a fost contra edificării unei biserici „schiz- matice“ în Făgăraș.¹) Când a sosit, din mila împărătească a lui losif al II-lea în 1781, concesiunea să facă biserică în Făgăraș, bietul dascăl Andrei exclamă: „O ce bucurie, o ce părere bună, o ce dragoste era . atunci, preot-protopop era Bucur și cu dascălul Andrei (autorul î descrierii). Aceștia și în Galați au petrecut împreună cu noi (ju- pânii bisericii, negustorii) la toate necazurile... așa am scăpat de i. Galați și am deschis biserică în casa Borșoșeștilor în ulița Gre- cilor". Vestea aceasta bună vrea s'o știe toată lumea, deaceea Andrei scrie : „...Facem înștiințare tuturor, ca să se știe, cum Tatăl, Fiul și Sf. Duh, sfânta Troiță, un Dumnezeu adevărat cu î milostire au căutat spre naționul neuniților, ce se numesc ade- vărat pravoslavnici creștini și fiii bisericei răsăritului și prin prea înțeleptul ■și de mare laudă vrednic împărat losif II au ridicat la cinste acest neam și l-a făcut primit asemenea altor neamuri, dându-le slobozenie întărită cu decret ca să zidească biserici și să aibă preoți și toată țirimonia legii și a ritului său deplin, să poată avea și împlini după obiceiu".²) losif al II-lea fusese de 2 ori în Făgăraș, odată ca prinț în 24 Maiu (st. v.) 1773 însoțit de episcopul unit Gr. Maior, a doua . oară ca împărat în 1783 Iunie 4 și desigur că ortodoxii persecu- tați vor fi eșit, — dacă li se va fi permis, — întru întâmpinarea Domnitorului, care și lor le-â făcut o bucurie mare.³) După ce-au avut permisiunea de edificare, încep cu mare zel să adune tot ce trebuie pentru noua construcție. Toți credin- cioșii contribuesc cu ce pot, dar îndeosebi negustorii și meșteșugarii își dau obolul din greu și cu dragă inimă, pentru ca, fie și așa târziu, după 60 de ani, biserica lor proprie de veche și neclintită lege românească să se clădească. însuși Domnul Țării Românești Alex. Ipsilanti ori Nic. Caragea) contribue cu 600 de zloți.⁴) Biserica s'a clădit în 1783, având credincioși 251 familii, sub păstoria protopopului Bucur și a preotului Gheorghe Petrașcu/’) . Bucur, „de-a căruia lipsire tot norodul s'a întristat, fiind om prea bun și dulce la cuvânt", moare în 1790, iar protopopiatul îl ocupă păr. Gheorghe până în 1800.⁶) In 16 Iunie 1788 episcopul ort. Ghedeon Nichitici e în Fă- găraș, face vizitațiune canonică în toată țara Oltului. Notează în ziarul său despre protopopul Bucur Popovici și popa Gh. Pe- ’) Eugen Gagyi in Monografia bisericilor, școalelor române din Făgăraș, de N. Aron, Făgăraș, 1913, p. 206. ²) Pușeariu, Documente, I pp. 342—3 și Aron, o. c, pp. 250—1. ³) Bariț, o. c„ pp. 463, 470; Turcu, Excursiune, etc., pp. 104. ⁴) Pușeariu, o. c., p. 346; Aron, o. c„ p. 254, 202. ’*) Ibid. p. 260; în 1778 Bucur era in cercetare în Ucea de jos. lorga, . o. c., p. 197 no. 693; în 12 April 1782 e în Brașov. Stinghe, Doc. 1. p. 298. G) Aron, o. c„ p. 260. 450 trașcu că „au adus amândouă protocoalele (de circulare și de botez) și s'au aflat bune". Erau deci oameni ai datorii.¹) Din 1788, o conscripție urbarială ne mai dă unele infor* mâții relative la situația preoților și bisericilor din Făgăraș. Așa ni se spune că biserica ort. are V2 moșie, după care plătește dare fiscală anual 1 fl. mai înainte da 3 fi. prin învățătorul Andrei Sivailovits. In piața din strada Ilieni popa Bucur are V2 sesie, care a fost a urmașilor popii Vasilache; plătește taxă după ea 12'V cr. loan Barani are l³/-i sesie, fostă a popii Vasilie, da taxa de 43³/r cr. Popa Gheorghe Petrașcu are V2 sesie, fostă a lui Nițu Petrașcu, dă taxa 12Va cr. Venitele bisericii ort. sunt 122 fl., iar a celei unite 60 fl.¹ ²) . Sub protopopul Gheorghe, în 1791, se ridică turnul bise- ricii cu 2 clopote mari și sunătoare. Cu toată cheltuiala acestui preot se zugrăvește în 1793, altarul bisericii,³) „om prea bun și osârdios la slujba bisericii", el moare în 1800 în vârsta de 65 ani, după ce se călugărește sub numele Gherasim ieromonahul.⁴) In 7 Noemvrie 1792 cinstiți negustori, curatori și protopopul Pe- trașcu au ales un nou preot: Vasile Harompotor, cu care fac ur- mătoarea învoială: 1. Nu va trece la lenire (unire?); 2. Va fi „smerit, blând, plecat, cucernic, negâlcevos, nepricinuitor, întru nici un fel de sminteală au scandelă, arătându-mă... de beție, de împreunarea cu cei bețivi feritori" și 3. Va împlini slujba regulat. „Și iarăși la toate strigările șilipsele de orice fel de slujbe ale norodului a acestei parohii nu mă voiu lenevi, nu mă voiu trân- dăvi, nu mă voiu mări, ci precum la bogați, așa și la săraci, până la cei mai de jos, îndată voiu sări și voiu mearge, ori ziua ori noaptea, ijiai ales la botezuri, la cuminecat, la vremi întâmplă- toare, așișderea și la altele".⁵) Părintele Vasile Harompotor (poreclă ungurească, fiindcă înainte de a face slujbă sau judecată trebuia să-i pui pe masă suma de 3 potori (pitaci), căci altfel nu începea) era un om cu care credincioșii nu se prea puteau înțelege, mândru și iute la fire și apoi omului nu-i prea plăcea să-și facă datoria de preot, așa că cinstiții negustori știau de ce-i pun așa condiții în scris. La urmă părintele trebui să plece din oraș, căci făcuse prea multe. Și iată în ce împrejurări. In 16 Februarie 1805 „gocimanii și jurații și cu toată obștea din Făgăraș, de partea legii grecești neunite" se plâng Consistorului ort. din Sibiiu,⁶) amintind că încă din 1804 au cerut „un preot bătrân, ca să ne putem folosi pentru ¹) Pușcariu, Documente etc., L, Sibiu, 1889, p. 145. -) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dorn. Făgăraș, voi. IV, pp. 114 5, 122—3, 140—1, 142—3, 208—210 (și plata diferitelor slujbe bisericești). ³) lorga, o. c., II p. 98, no. 279. -----— *) Ibid., II p. 97, no. 275. ⁵) lorga, o. c„ p. 180, no. XIV. Ibid. II pp. 197—8, no. XXVII. k’ ® J 451 3* spășenia sufletelor noastre apoi contra părintelui Vasile Harom- potor care la o cerere a lor li-a răspuns, „că n'au putut (da răs- puns), „căci mă mir ce mai umblați ca niște prilostiți**, iar a treia oară: „nu vreau să știu de adunarea voastră și de consistoriumul vostru, că barba mșa și părul meu este fântâna consistoriumului dela Sibii: când oi avea de acolo poruncă, voi da răspuns**. Preotul Vasile nu și face datoria: nu merge nici la copii „în pe- ricol de moarte să-i boteze. „Când să adună jurați la casa goci- manului, îl chemam, îl poftim ca să vie, și nu vrea a ne cu- noaște și a ne ști, și nu vine. Când să adună jurații din obște la casa gocimanului, au zis că ne adunăm ca hora. S'au dus cu puterea ca să ia lada beserecei dela gocimanul, pe care gociman l-au ales și l-au pus obștea, dimpreună cu jurații și fiind și cu voia răposatului Ghiorghe protopop Petrașcu, fiind și părintele atuncea de față... In postul Crăciunului am poftit să ne aducem un preot bătrân, din preoții care singur i-au adus aicea de au slujit, ca după lege, să ne ispoveduim, să ne cuminecăm, și n'au îngăduit, și așa mai toată obștea au rămas nespoveduiți, necumi- necați, după cum arată... Murind un om de cinste, fiind din țehul tăbăcarilor, care mulți ani au fost și în slujbă împărătească, anume s Ștefan Șocheariul, pentru care slujbă s'au milostivit înălțata Că- mară de i-au rânduit pensie la jupăneasa dumnealui din susului numit, l-au poftit și l-au chemat pe părintele să meargă să-l în- groape, și n-au vrut, ci au trimis pe un popă dela sate, foarte prost, care n'au știut să slujească după cum s'au căzut, că mai nimic a ceti n'au știut, aflându-se la acea îngropăciune oameni de cinste și de alte neamuri*, care, văzând aceasta, ne-au rîs și ne-au batjocorit; și așa am rămas rușinați**. Se înstrăinează unii dela biserică. Cer deci „investigatori contra preotului vinovat. Deocamdată doresc, pentru spovedanie „pe cinstit părintele Thoma dela Săcădate, care a slujit mai înainte la Brașov, în locul dom- nului direactor** (Radu Tempea). Consistoriul cercetând acest caz a dat dreptate credincio- șilor din Făgăraș și pe popa Vasile l-au transferat sau de- stituit, căci de fapt în 1805 nu-1 mai întâlnim în acest oraș ci pe altul și anume pe Vasilie Kis, ca administrator (sfințit în 1793 în Ardeal), care păstorește peste 205 de familii ortodoxe.¹) * * * Peste doi ani Kis e protopop (până prin 1819)²) și împreună cu noul paroh Toma Banciul (cel venit din Săcădate?) încheie, in 15 Sept. 1807, un nou contract, cu dascălul și cantorul loan Fogarași: „învățătura pruncilor singur să aibă voie a ține școală... ’) Gagyi în Transilvania, 1911, pp. 274—5. Vasile Kis încă din 1804 e numit administrator protopopesc in Făgăraș cf. Voileanu, Icoane din vieafa bi- sericii, (1804). Sibiu, 1926, p. 10. ‘-) Vezi despre V. Kis în Aron, Monografia bis. Făgăraș, pp. 36—7. 452 Să fi nitileac la toată slujba beserecei... Preoților să fie plecat jji ascultător... Lângă aceasta simbrie să fie dator, când vor avea jurații adunare, a fi mână de ajutor cu scrisoare... Slobod să nu fie a merge pe o zi și două la sate sau ori-unde, fără de știrea și voia preoților și a juraților**,¹) In decursul acestui an se și ivește un conflict intre popa Toma și „nemeș loan Pop Fogoroși, dascăl neuniților Făgăraș**. Acesta, în 17 Noemvrie 1807, să desvinovă- țește spunând: „...Zăbovindu-mă până a face șatră soției mele, n'am mers la minuta poftei sale... Nu ca la un capelan, ci mai mult ca protopopului meu, cu supunerea cătră Sfinția sa m'am arătat... Mă trag înapoi fiindu-mi frică ca nu și pre mine, precum și pe alții să mă închine dracului, au să zică ca să-mi scobească ciorile ochii, precum mai în trecutele zile au zis cătră niște mueri**.* ²) Ion dascălul e mai vechiu aici, căci de fapt, în 2 Noemvrie 1796. „înaintea domnului director al școalelor neunite naționali- cești Radu Tempea** și protopopului Gh. Petrașcu se face un con- tract pentru tocmirea învățătorilor Andrei Silailovici și Ion Fo- goroși. „Dascălul Andrei să ție strana besericei cea dreaptă la cântare și Ion Fogoroși de-a stânga. Andrei va avea 25 de zloți pe an. Venitul bisericii se va împărți după timp. Dascălul Ion Fogoroși să aibă a-și lua simbrie dela toată casa pe an câte 6 cre- țari, neavând a se amesteca dascălul Andrei ceva la lucrul acesta**.³) loan Fogoroși iscălește, în 28 Sept. 1798, tot ca „dascăl neunit al Făgărașului.⁴) Dascălul Fogoroși după ce făcuse destul apostolat in sărăcie și lipsuri, se gândește „acum de 11 ani** de dăscălie, deci în 1807, să ceară o urcare a lefii sale dela cinstiții negustori și conducă- tori ai bisericii, cărora le zugrăvește suferința sa cu aceste cuvinte de duioșie: „Acum mai de 3 ani cu vremea scumpetei acesteia numai cu această simbrioară nu m'am putut ajunge, și încă și altele am lucrat și noaptea și ziua și tot de abia am trăit dintr'o zi într’alta, și m'am și îndatorit dela alții de mi-am încurcat zilele până acum ...De 11 ani n'am trăit ca alți dascăli, ci numai am chinuit, că tocmai și acuș, având puțintel câștig la aceasta Sf. Naștere a lui Hristos, numai odată în trei ani și și acum am avut pagubă ca de Rfl. 4, după cum au fost într'alți ani, fiindcă nu știu din a cui sfătuire au îndemnat pe dumnealui Lachie al dum- neaei jupunesei Măriuții Lăchioai de au luat icoana Nașterii din beserecă fără de știrea nimuruia și au apucat înaintea mea cu Nașterea de au umblat și mi-au luat câștigul meu și cinstea mea *) lorga, o. c., II p. 198, no. XXX. ²) Ibid., p. 199, no. XXXII. Vezi lista celor cari au contribuit, la 1809. pentru cumpăratul „fundușului de școală": popa Toma, etc. Ibid., I. p. 200, no. XXXVI. ³) Ibid., II p. 191—2, no. XVI. — La 1788 era o școală in Făgăraș a Ro- mânilor uniți. Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, IV p. 208—10. ⁴) Aron, Monografia bisericilor din Făgăraș, p. 57. 453 J mi-a stricat-o; de care eu nu știu să fie aici dascăl afară de mine ■; și afară de Simion".¹) I Acest Simion este merituosul Simion Jinarul, care, încă în | 1804, scrisese, cu o caligrafie foarte frumoasă, o „Cazanie la copii J mici", ca dascăl neunit în Făgăraș.²) Om bine cunoscut și prețuit în vremea sa, vedem că marele negustor din Sibiiu Hagi Con- stantin îl angajează la școala sa din orașul săsesc în 30Octomvrie । 1807,³) unde învățând și candidații de preoție,⁴) stă, fiind și diacon 1 arhieresc, 8 ani, până în 1817, când e chemat ca învățător „nor- malicesc" la școala din Șcheiul Brașovului.⁰) Un învățător în Noemvrie 1817,⁶) face contract cu obștea bisericii ort. de aici J pentru leafa de 400 fl. austr. pe an, „și, pe lângă sălaș slobod | și 6 stânjini lemne simbrie, în 4 rate“. Condiții: „Să pui la în- vățătura pruncilor, șă aibă datorie a-i ținea pe dânșii la orân- duială bună, atât în școală, cât și în biserică, și a-i desbara de, | vorbe necuviincioase, de jurământuri, de jurături și de vorbe de ,g necinste, de sudalme, nu numai în școală, ci și afară... Greșind | copii, sau în școală sau în sfânta beserică și fiind vrednici de pedeapsă, să li se dea pedeapsa după vârstă și greșală, însă cu | luare aminte ca să nu se vateme vre-unul din pricina bătăi. Dară fiind greșala mai mare, să fie și ișpectorii față când se vor pe- depsi. In rândul învățăturii, atât copii celor bogați, cât și celor | săraci, tot într'un chip să se trăctăluiască... Copii cari cuprind mai cu anevoie învățătura și sânt mai grei la cap, să nu-i silesc 1 nici într’un chip cu bătaia spre învățătură, ci tot cu binișorul, ca să nu capete uriciune spre învățătură". J înainte de Simion Jinariul se mai amintesc, spre sfârșitul ] veacului al XVIII-lea, încă doi dascăli: Toni Nedelcu și Gheorghe Petrașcu, fiul protopopului cu acelaș nume. Dascălul Gheorghe, j ca copil a trăit mai mult la curtea boierului muntean Brânco- veanu, unde s'a împărtășit de o creștere deosebită și afirmativ a ) învățat grecește, latinește, italienește și ceva nemțește. Tatăl său cu sila l-a adus din Țara-Românească și la făcut dascăl în orașul i Făgăraș.') Urmează dascălii Vasile Jinariu, Petru Popescu până ; c. 1850?) 1 * In Făgăraș ajunge preot și apoi protopop Simion Jinariul, păstorind cu multă pricepere poporul până pela 1840. Om de școală : fiind, punea multă grijă pentru luminarea copiilor țeranilor și da ') lorga, o. c„ pp. 192—3, no. XVIII. ' l -j Aron, o. c., p. 58. î ³) lorga, o. c., pp. 198—1920, no. XXXI. ⁴) Ibid., pp. 201—2 no. XXXVII. ⁵) Bârseanu, Istoria școalelor române din Brașov, Brașov, 1902, pp. 15—6 și anexe p. 43 a. B) lorga, o. c., p. 207, no. 41. > ⁷) Aron. o. c , pp. 57—8. s) Aron, o. c., pp. 59—60. 454 bune povețe preoților și dascălilor de sub jurisdicțiunea sa pro- topopească. Așa se adresează, în 17 Martie 1820, „din porunca preasfințitului Vasile Moga“ episcopul către preoți,¹) vorbindu-le de educația copiilor, dascălii să nu umble pustii,., trebuind acuma a umbla pruncii în școală"... „Să învețe pruncii după instrucție, să-i învețe cu slove latinești și ungurești a ceti și a scrie rumâ- nește și să-i învețe catehismul pe de rost tot, și să-l tâlcuiască ucenicilor, spre a-1 putea înțelege, să trimită scrisorile pruncilor despre toată luna, împreună cu extractul care trebuie fieștecarele dascăl să-l facă cu slove latinești și să-l aducă iscălit de ceice au fost de față la examen negreșit, pre Dumineca Tomei, ca să* se poată vedea aici ce spor au făcut fieștecarele prunc în învă- țătură și în scrisoare". Tot în acest an adresează preoților urmă- toarele rânduri prețioase și foarte instructive, cari merită să fie reținute în acest loc: * ²) „...Vineri să fie regreație, ca și dascălul să poată veni să-și cumpere din Făgăraș, ce-i trebuie, pe sama casei sale și hârtie pe sanfa pruncilor, iară Sâmbăta să învețe copii. Iară care copil pofteaște și vara a învăța la cântări și la scrisoare rumânească și latinească, ca să poată fi și notăraș sau scriitor la sat, și aritmetica și rânduiala sfintei beserici și alții care poftește a primi darul preoției, — acela va veni în școala Făgă- rașului la mine, ca să le arăt eu ceale trebuincioase, întru care să se poată întru aceia învățătură răzima înaintea Scaonului epis- copiei la Sibii, și să poată intra și la cursușul școalei candidaților de preoție mai cu îndrăznire, — nu să se tragă îndărăpt la ușe ca proști; precum am văzut cu ochii mei, fiindcă am fost vreo opt ani diacon arhieresc: și cei învățați, au îndrăznire, iară cei neînvățați bine, să trag Ia ușe, când intră arhiereul în școală, în capelă, la slujbă. Va veni diacul acela care dorește a primi darul preoției, mai întâiu să vie să învețe, să se tragă la masă, înainte, nu la ușe“. Părintelui. Simion (mort în 1844) îi urmează și-l ajută în slujba preoțească fiul său Gheorghe, care a servit aici 3 ani ca- pelan, 15 ani paroh (1829—1844) și protopop 8 ani (1844—1852). Urmașul acestuia e ginerele său, ca preot și protopop, Petru Po- pescu, care trece bine peste jumătatea vecului al XIX-lea.³) Aceste sunt puținele știri adunate despre munca preoților și dascălilor ort. în slujba bisericii și poporului românesc, așa de oropsit, din orașul Făgăraș. 9 lorga, o. c., II, p. 209, no, LVI. ²) lorga, o. c., II p. 208, no. LIV. ?j Vezi mai mult in Aron, o. c., pp. 38—42. Despre conflictul lui Gheorghe Jinariu cu credincioșii săi, fiindcă și-a luat soția din Sassebeș în Aron, o. c„ p. 37. 455 Informațiile noastre relative la viața bisericească a Româ- nilor uniți din Făgăraș, între anii 1750 și 1850, sunt foarte reduse, precum era de altfel și numărul uniților în acest timp. Desigur că acest oraș ar fi avut rolul Blajului în viața națională generală, dacă rămânea reședința vlădicilor uniți, așa cum se plănuise în 1721. Unii vlădici au și încercat să dea, prin școala, o impor- tanță remarcabilă acestui târg modest, unde frecări confesionale acute scad, de 200 de ani, buna înțelegere și muhea împreună ale fiilor aceluiaș neam harnic și cu frica lui Dumnezeu. Entuziastul episcop pentru Unire: Grigorie Maior dela Blaj întemeiază o școală în Făgăraș, din care apoi vrea să facă un gimnaziu și în 1774 cere dela împărăteasa Maria Terezia un fond din care să plătească 2 învățători la aceasta școală.¹) Se pare că împărăteasa era dispusă, să dea banii necesari, dar prin o adresă din 17 Sept. 1774, cere Vlădicului răspuns la aceste trei lucruri: 1. Are persoane potrivite și recvizitele necesare, pentru a preda în școală ? 2. Nu ar fi mai consult să se așeze o astfel de școală mai la mijlocul țării ? 3. Să i se trimită un plan amănunțit despre fundul (intravilanul) cumpărat deja în Făgăraș și o specificare mi- nuțioasă despre toate, câte ar mai fi de dorit. Episcopul, cu dată din Făgăraș, 29 Ianuarie 1775, răspunde pe larg la toate aceste chestiuni așa de însemnate : 1. Are deja persoane potrivite și capabile a preda, — după necesitățile clerului și poporului românesc — științele trebuin- cioase la serviciul divin și la slujbele de stat. In privința studiilor, are cărțile obișnuite până acum, iar cărțile scrise după metodul nou, îndată ce le va primi, se va îngriji, să se traducă în româ- nește și să se introducă pe rând în școală. 2. Făgărașul e cel mai potrivit loc pentru astfel de școli. Școli pentru poporul român din Transilvania, întors în mare parte la sf. Unire, în tot locul sunt necesare, dar ma» mult se simte lipsa școlilor în ținutul Făgărașului, în însuși locul catedra! al episcopiei, parte pentru numărul cel mare al uniților, parte pentru alte împrejurări. Tinerimea de ambele sexe foarte numeroase în ținutul acesta, locuit nu numai de oameni de rând, ci și de boieri și militari grănițeri, e setoasă după învățătură și dorește cu foc să primească o creștere mai bună. Dovadă școala din Făgăraș în parte deja introdusă, care e cercetată chiar și de fiii neuniților. întemeiate și fixate după trebuință, școlile acestea au să închidă calea și să delăture prilejul tinerimei române de-a trece pentru învățătură, în Țara-Românească, de unde se întorc de obiceiu ca popi și dascăli, aducând cu ei în Transilvania veninul Vezi articolul lui loan Rațiu în ziarul Unirea din Blaj cf. reproducerea din Aron, Monografia bisericilor fi fcoalelor din Făgăraș, pp. 218—222. 456 schișmei, pin care se infectează țara în toate părțile, spre cea mai mare pagubă a liniștei publice și a bisericii unite. Drept aceea, parte pentru a închide drumul impostorilor imigranți și a le pune stavilă, parte pentru distrugerea Babilo- nului, sau — ce e mai sigur — până se va vindeca răul, școlile ce se vor ridica aici, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor fi un zid puternic in apărarea moralei și un ochiu de pază al patriei. 3. Fundul și casa din Făgăraș vor servi nu numai pentru școli, ci va servi de locuință și pentru episcopul, când se va abate pe aici și pentru vicariul foraneu, care va fi mai mare peste școli și în parte, peste afacerile bisericești. Fundul cumpărat are lungime de 20 stângini și lățime de 9. In fundul acesta este o casă de piatră cu 2 chilii și cu pivniță, aranjată pentru vicariul foraneu și pentru episcopul, când va veni pe aici. In curte este și altă căsuță umilă de lemn, care deocamdată din necesitate este folosită pentru tinerimea școlară. In legătură cu acest fund mai sunt alte două de aceeaș în- tindere, care se pot cumpăra cu 500 fl. Aceste funduri fiind loc de frunte — 80 pași depărtare de biserică — se poate zidi foarte bine orice gimnaziu ilustru. Pe lângă aceasta, chiar la poarta ci- miterului bisericii se mai află încă un fund de vândut, cu casă duplă și curte destul de comodă pentru 500 fl. Aceasta ar fi lo- cuință destul de potrivită pentru paroh, și într'adevăr necesară, deoarece parohul unit nicăiri n'a putut obține un fund parohial. Pentru aceasta ar fi nevoie de următoarele: 1. Trei chilii pentru 3 profesori, din cari 2 pentru limbile română, maghiară și latină și unul pentru cea germană. 2. Trei sau patru săli mai largi, care ar trebui acum să se ridice pentru 4 școli. 3. Plată pentru fiecare profesor 150 Rfl. pe an, deci pentru trei 450 Rfl. 4. Cel puțin 100 de școlari mai săraci, dacă nu mai mulți, să se împărtășească de pâne; spre acest scop s'ar recvira la an 600 gălete de grâu, și socotind găleata în preț mediu de 2 fl. ar face 1200 Rfl. 5. Plata vicariului foraneu pe an 300 Rfl. Deci în total ar costa 1950 Rfl., cari s'ar putea scoate, fără nici o scădere sen- sibilă a erariului, din decimele regii celor trei posesiuni: Calbor, Boholț și Șona, din scaunul Cohalmului, toate trei situate în apro- pierea Făgărașului. In ce privește cheltuelile cu zidirea celor 6 sau 7 chilii pe seama profesorilor, acestea mai bine le va putea fixa însuși ar- hitectul. Cele trei funduri, ce-ar fi să se cumpere, odată pentru tot- deauna, ar costa 1000 Rfl. 45? / M Planul acesta cu perspective așa de strălucite pentru viitor nu s’a putut duce la îndeplinire, din cauza Sașilor, — cari re- comandă pentru școli Clujul ori alt oraș, — și îndeosebi a fac- torilor hotărîtori din Viena, cari au abandonat cu totul chestiunea, așa d® ardentă și importantă a vlădicului Gr. Maior. 1 * * • Am văzut, că în vremea când episcopul Gr. Maior voia să facă gimnaziu în Făgăraș, protopop unit era aici Constantin loa- » novici.¹) Sub păstoria acestuia și a preotului unit Gheorghe Pătraș, cinstitul nameasnic al eparhii Făgărașului, din Viștea de jos, deci prin 1782, se zugrăvește tinda bisericii lui Brâncoveanu cu chel- tuiala jupânului Ion Pătraș (tatăl lui Gheorghe) cinstitul meșter 3 bătrân din țehul timarilor.* ²) Episcopul Grigorie Maior ia parte, în 17 Septemvrie 1784, la introducerea noului prefect în Făgăraș și stă în acest oraș o săptămână.³) In April 1785 protopop unit și vicar e loan Halmaghi;⁴) în 1 Septemvrie anul următor, vizitează biserica din Ludișor, no- tându-și numele pe un Minologhiu.⁵) Pe timpul acestui vicar, în ~ 1790 se repară, cu ajutorul de stat de 395 fl. biserica unită din Făgăraș, pe care o clădise Brâncoveanu.⁶) Părintele Halmaghi, în 21 Iulie 1790, împreună culoan Para, vicarul unit al Năsăudului, fac o rugare și-o trimit, prin guvernul ardelean, împăratului. Ei cereau să li se dea voie, ca, afară de episcopul Bob, să mai tri- mită și alți deputați în dieta Ardealului, ca să arate suferințele poporului român și să propună și mijloace de îndreptare. Gu- vernul răspunde că cererea e contra legilor și astfel nu va fi înaintată împăratului.⁷) In 1796 avem vicar aici pe strajnicul lup- tător pentru drepturile Românilor loan Para, om învățat și în- drăzneț, temperament de luptător, care a bătut la toate ușile, până și la împăratul din Viena, cerând dreptate pentru neamul . său batjocorit. Regretăm că nu cunoaștem munca lui de vicar în cei 11 ani la Făgăraș, de unde apoi trece, în 1807, canonic la Blaj. Se întoarce pe câțiva ani, până în 1815, ca vicar Ion Hal- maghi. Apoi bogatul și mândrul vicar Dumitru Pap (1815—27), care se plimba pe străzile orașului cu 4 cai. Constantin Alutan păstorește iarăși vreo 7 ani (1827—34), când pentru meritele sale ’) In 1788 se vorbește de văduva protopopului Const. loanovits, care dă taxă 25 II. pentru moșie. Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, IV pp. 208—10. -) lorga, o. c., II p. 95 no. 263. ³) Turcu, Excursiuni, etc., p. 104. ⁴) lorga, II p. 205, no. 727. "j Ibid., II p. 126 no. 406. 'j Turcu, Excursiuni, etc., p. 110. ⁷j Pâclișanu, Luptele politice ale Românilor ardeleni in An. Ac. Rom., secț. ist. 1923, p. 11—12. 458 e făcut canonic în Blaj. încheiem cu amintirea vicarilor, cari amândoi au ajuns canonici la centru: Teodor Serenyi (dela 1834—1845) având capelan, pe la 1842, pe Gheorghe Moldovan și loan Chirilă (dela 1845—1862),¹) și vicariul I. Antonelli, care în 1869 trimitea lui Cipariu documente istorice spre publicare.* ²) 18. Galați.³) Despre episcopia ortodoxă din satul Galați, în veacul al XV-lea, în care a crezut atâta lume și atâta timp, se poate spune astăzi hotărît și definitiv, că ea n'a existat niciodată.⁴) In veacul al XVII cunoaștem pe popa loan, parohul acestei comune, pe care principele Apafy îl ridică la rangul de nobil, în 14 Martie 1668, împreună cu copii săi: Zaharie, loan apoi Stanca, Bucura și Ana cu toți urmașii lor.⁵) Conscripția lui Klein, din 1733, ne prezintă: preot unit Radu, o biserică, o casă pa- rohială, loc arător de 13 câble și fânaț de 3 care de fân și 93 familii,⁶) în 1750: o biserică, 1 crâșnic, 1 intravilan, arător de 16 câble și fânaț de 5 care de fân și 403 suflete.⁷) In 1758 sunt doi preoți libertini, veniți în comună: Marcu și Radu.⁸) In con- scripția din 1761, satul Galați figurează cu datele: 2 preoți ort. cu o biserică și 71 familii, apoi 1 preot unit cu 6 familii, sunt 2 case parohiale, arător de 10 câble și fânaț de 4 care de fân.⁹) învățătorul Tănase avea, în 1765, grija școli din această comună.¹⁰ *). Am văzut că Românii ort. din Făgăraș, alungați din bise- rica lor, se refugiază la Galații din vecinătate peste Olt, unde, în locul- bisericii vechi slabă, fac una nouă de lemn, pe care o cer- cetează vreo 20 de ani. In vremea aceasta aici servia popa ort. losif Moldoveanul sfințit în Țara Românească,¹¹) care a trăit și după 1788. Avem o descriere a bisericii din acest an: e din grinzi de brad cu acoperiș de șindilă în mijlocul satului, are 1 clopot și 2 toace de fier și lemn. După spusele bătrânilor din sat, „fundușul" a fost dat pentru „usu sacro¹¹ bisericii unite, dar de vreo 16 ani mulți s’au desfăcut de biserica unită și pe popa unit l-au scos din slujbă; popa ort. a folosit locurile bisericii dela câmp, iar cel i) Șematismul din Blaj, 1900, p. 607 și Aron, o. c., pp. 8—9. “) Cipariu, Arhiv. pt. filologie, Blaj, 1869, p. 703. :l) Satul Galați de drept nu aparținea districtului Făgăraș, dar l-am cuprins pentru relațiile bisericești zilnice avute cu Făgărașul românesc. ⁴) lorga, Revista istorică, X, Văleni, 1924, pp. 178—9. jj Pușcariu, Fragmente istorice, etc., pp. 375-—8, no. 108. c) Bunea, Episcopul Klein, p. 42. ⁷) Transilvania, 1901, p. 247. Arhivele Statului, Cluj, Conscripția dom. Făgăraș, III. !l) Aron, o. c., p. 7 (din 1770) și p. 33. ’°) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 365. ”) Cioban, o'. c„ p. 14. 459 unit a rămas cu internul".¹) In 16 Iunie 1786 se prezintă la Fă- găraș, în fața episcopului Ghedeon Nichitid, popa loan Popovid din Galați cu protocolul circulărilor care — zice ziarul episco- pului — dela 1 Maiu 1786 nu sau aflat nimica improtocăluit și cel de botezați s'au aflat de nimic bun. Pentru aceia 20 zile i s’au pus să-1 direagă".²) în 1805 avem preot ort. tot pe Ion Popovici (sfințit Ia Arad în 1798), cu o biserică și 114 familii.³) Protopopul Vasile Kis din Făgăraș, de origine nobil, era din Galați.⁴) In 1795 se vorbește de Gheorghe Comșa feciorul dascălului din Galați, care a studiat la școala din Făgăraș și a scris foarte frumos o carte care se păstrează la biserica din Galați. Alt dascăl normalicesc Bucur Comșa învață copiii satului Galați în casa sa intre 1840 și 1860. Episcopul Șaguna dă voie, pe baza diplomei, dascălului Bucur să candideze de preot în 1852, alături de can- torul Petru Neicii și losif Pop, la parohia Galați. Reușește însă' losif Pop.⁶) In 1846 era preot ort. aici loan Pap având credin- cioși 114 familii.⁶) 19. Grid. Cunoaștem în 1726 doi preoți boieri: Drăghici și Stan;⁷) aceștia slujeau și în 1733, Stan unit și Drăghici ortodox; o bi- serică cu 43 fam., arător de 2 câble și fânaț de 4 care de fân.⁸) Parohia în acest an aparține protopopiatului Veneția de jos. In 1750 are un preot, o biserică cu 178 familii; arător de P/a câblă și fânaț de 3 care.⁹) Avem, în 1758, numele preoților boieri de aici: Stan și Bucur Lațcu.¹⁰) In 1761 sunt 2 preoți ort. cu o bi- serică și 48 familii.¹¹) In 1766 se amintește un protopop ortodox: Bucur, de 68 ani, având și un fiu Lațcu de 16 ani.¹²) In 1788 avea filie Veneția de sus. In anul acesta 15 Iunie vedem că epis- copul Ghedeon Nichitici, fiind în vizitațiune canonică în Perșani, i se prezintă aici popii din Grid : „Mateiu Popovici, Radu Moga și Bucur Popovici, s'au aflat aicea supernumerarius fiindcă tatăl său s'a sănătoșat, și se declărăluesc a putea sluji; pentru aceea fiul său numai airea la vr'un loc se va transferului; au adus pro- i) Arhiv. Stat., Cluj, o. c., XVIII, pp. 6, 43. ²) Pușcariu, Documente, I. p. 146. ³j Transilvania, 1911 de Gagyi, pp. 44—5. ⁴) Aron, o. c., p. 36. •⁵) Aron, o. c„ p. 56. ⁶) Șematismul din 1846, p. 152: Vezi chipul bisericii in Aron o. c., p. 22. ⁷) Arhivele Statului, Cluj, Conscripția dom. Făgăraș, p. 135. s) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. ⁹) Transilvania, 1901, p. 246. ¹⁰) Pușcariu, Fragmente istorice etc., 585. u) Cioban, o. c., p. 62. ¹²j Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făg. voi. XXVIII. 460 tocolul circularelor și s'au aflat dela 1785 numai una pe 1786, una pe 1787 și trei pe 1788 porunci într'ânsa scrise, asemenea cel de botezați, dară n'au fost după formulariu, pentru aceea 2 zile vadea i s'au pus să le direagă".¹) In 1805 e preot ort. Bucur Popovici (sfințit in Ardeal în 1785) are o biserică și 126 familii.²) In 1808 e amintit popa Drăghici neam de boier.³) iar la 1846 preotul ort. Ieremia Grid, cu 126 familii.⁴) In 1826 o mică parte au trecut la uniți, cari în 1842 aveau preot pe Gheorghe Grid, urmându-i loan Crișan.⁵) 20. Herseni. La anexă se pot vedea numele preoților din 1726. Pe popa Simion de aici, îl întâlnim și în 1729 la soborul protopopesc din Șinca.¹’) In 1733 sunt trei preoți uniți: Simion bătrânul, Simion desigur fiul și Stoica cu o biserică și 57 familii; arător de 1 câblă.⁷) In 1750 erau 2 preoți uniți, o biserică cu 241 suflete, apoi un fund intern boieresc donat bisericii, care a fost înstrăinat, dar în 1751 se restitue, plătindu-se preotului Mihail Pap, 39 fl. 22 de- nari, o vacă cu vițel și câble de grâu.⁸) In 1758 sunt 2 preoți: Mihai și luon Andraș boieri. Cel dintâi stă pe moșia sa boierească, al doilea pe a unui iobag Oprea Bârsan.!)) Conscripția lui Buccov din 1761 ne prezintă situația astfel: 2 preoți uniți cu o biserică și 19 fam. apoi 1 preot ort. cu 81 familii.¹⁰) Din 1759 avem po- melnicul celor cari au cumpărat un Penticostar cu 9 fl. pentru biserica de aici: popa Mihai cu preoteasa Marica, popa Ion cu soția sa Eva, Gheorghe popa Oancea, etc.¹¹) In ziua de Crăciun 1787 popa David Rînea de aici cumpără o Cazanie cu 9*/2 fl. argint dela Șerban al popii luon Andreiaș.¹²) Părintele David în 1791 cumpără un Mineiu cu 22 fl.¹³) Învățătorul Ion Grama, conducea, în 1765, școala acestui sat.¹⁴) Din 1789 avem câteva informațiuni:¹⁵) Biserica unită a fost din sus a satului. Sunt 2 preoți uniți: David boier și Mihai fiul clădită din piatră în 1759; ortodoxii încă au una în partea ’) Pușeariu, Documente pentru limbă, I. p. 143. -J Gagyi în Transilvania, 1911, pp. 274—5. ³) Pușeariu, Fragmente istorice, p. 770 (aici se dă genealogia acestei fa- milii de preoți). ⁴) Șematismul din 1846, p. 179. ’) Șematismul din Blaj, 1900, p. 608, '■) Pușeariu, Fragmente, p. 547. ⁷) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. ’î Transilvania, 1901, p. 246. !l) Arhiv. Stat., Cluj, Cons. dom. Făgăraș, III p. 660, '*’) Cioban, o. c„ p. 62. u) lorga, o. c„ li pp. 112—3, no. 345. ’2) Ibid., II p. 112, no. 342. ¹³j Ibid., p. 112, no. 343. ’⁴) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 365. '■’>) Arh. Stat., Cluj, o. c„ XIV pp. 232, 284, 288—92. 461 popii Simion și acesta fiul popii Lațcu. Stola preoțească e: dela botez-copil 6 cr., cununie 12 cr., morți: sub 7 ani 25 cr-, peste 7 ani 50 cr., morți cu sărăcustă 2 fl. 30 cr., cei săraci cu sără- custa 1 fl. 40 cr., înmormântări, afară de parohie, 7 cr., bine- cuvântarea fructelor noui V2 cr., o liturghie 12 cr., sfințirea apei pentru femeile după naștere P/2 cr , pentru morți în postul mare 6 cr., 1 parastas l¹/a cr., la umblatul cu cruce câte IV2 cr., sfe- ștanie 6 cr., sărindar 6 fl. 40 cr., maslu 12 cr., la Crăciun 3 cr., Paști 3 cr., Rusalii Va cr., Postul Sf. Petru ¹ /a cr., postul Sf. Maria V2 cr., Bobotează IV2 cr., Ziua Crucii 1 cr., prescuri peste tot anul în preț de 20 fl.¹) Biserica ort., cu hramul Sf. Gheorghe, a fost sfințită în 4 Iunie 1793 de episcopul Gherasim Adamovici, „fiind atuncia mai înainte preot neunit sfintei biserici și satului în partea ne- unită eu preotul Simion Todericianul“.* ²) In 1805 e filia Toderiței, are preot pe Stan Misa (sfințit la Arad în 1800) cu o biserică cu 52 familii. In 1846 e tot depedinte de Toderița cu acelaș număr de familii.³) Uniții aveau pe la 1842 un preot Gheorghe Rînza, urmat de Gheorghe Făt.⁴) 21. Holbav. In 1733 are preot neunit pe Coman cu o biserică, casă pa- rohială și 24 familii; fânaț de 1 car de fân.⁵) In 1750 sunt 120 suflete ort. cu un preot și o biserică,⁶) iar în 1761 e tot un preot ort. cu o biserică și 51 familii.⁷) La 1757 e aici popă Stan, care descrie ciuma ce-a bântuit satul în acest an.⁸) Când vine Ghe- deon Nichitici episcopul în vizitațiune canonică, la Perșani, în 15 Iunie 1788, se prezintă din Holbav și popa loan Popovici (sfințit în Țara Românească în 1758); fără să aducă protocoalele circularelor și botezaților, zicând „că n'au fost de nici o treabă.⁹) Acest preot, în 1803, a fost delăturat din slujbă din cauza uni- ților. In 1805 e preot ort. loan Popa (sfințit în Arad la 1803) cu o biserică și 177 familii,¹⁰ *) la 1846 slujește aici ca preot ort. Sa- muil Mija având credincioși 117 familii.¹¹) *) lorga, o. c„ II pp. 113—4, no. 348. -) Gagyi in Transilvania, 1911 pp. 274—5. ³) Gagyi o. c„ pp. 274—5. ⁴) Șematismul din Blaj, 1900, pp. 608—9. ⁵) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. ⁶) Transilvania, 1901 p. 246. ⁷) Cioban o. c„ p. 62. ⁸j Biblioteca Academiei Române, secția mss. no. 2178 f. 30 cf. Furtună, Preoțimea românească în sec. 18-lea, p. 137 (se dă aici fotografia frumoasei scrisori a păr. Stan). ⁹) Pușeariu, Documente, I, 143. ¹⁰) Gagyi, o. c., pp, 274—5. ⁿ) Șematismul pe 1846, p. 179. 462 22. Hurez. In 1717 se pomenește aici popa Ion,¹) iar în 1729 popa Oprea.¹ ²) După conscripția episcopească din 1733 e popă unit tot Oprea, bigam cu o biserică și 45 familii.³) In 1750 funcționează 2 preoți cu o biserică și 200 suflete.⁴) In 1751 e popa Samuil.⁵) La 1758 sunt 2 preoți boieri: Samuil Sas și Nica venit din Măr- gineni, li se face câte o zi de clacă.⁶) In 1761 sunt 2 preoți ort. cu 50 familii și 1 preot unit cu o biserică și 30 familii.⁷) In 1805 era filia Rîușorului ort., biserică zidită în 1795 cu 49 familii.⁸) In 1816 (ori 1855) e amintit popa Rafail eromonah.⁹) In 1846 e tot filia Rîușorului ort. cu 49 familii.¹⁰ *) In 1842 de prot unit David Liancul, căruia îi urmează Daniil Pop.¹¹) 23. Iași. Popa Petru, noul preot din acest sat plătește, în 29 De- cemvrie 1668, taxa obișnuită de 30 fl. cetății Făgăraș, cu prilejul trecerii sale dela iobăgie la slujba altarului.¹²) Protopopul Radu din Iași scrie, în 9 Maiu 1678, un act de mărturie al unor ne- meși unguri din Făgăraș.¹³) In 1733 e preot unit Matei, având o biserică cu 52 familii.¹⁴) In 1750 sunt 2 preoți uniți cu o biserică și 225 suflete,¹⁵) iar în 1761 avem această situație oficială: 1 preot ort, cu o biserică și 70 familii, apoi 2 preoți uniți cu 3 familii.¹⁶) Episcopul ort. Dionisie Novacovici, numește din Sibiu, la 1 Iunie 1762 de preot în Iași pe luonaș.¹⁷) In 1767 biserica se predă uni- ¹) lorga, Scrisori și inscripții ardelene, II, pp. 114—5, no. 352. Pentru preotul din 1726 vezi tabloul dela anexă. ²) Pușcariu Fragmente istorice despre boierii din țara Făgărașului, p. 547. ³) Bunea, Episcopul Klein, p 410. ⁴) Transilvania, 1901, p. 245. ³) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș III. ⁶) lorga, o. c., II, pp. 59—60, no. 124. ?) Cioban, o. c., p. 62. ⁸) Gagyi, o. c„ pp. 274—5. !¹) lorga, o. c„ II, p. 96, no. 286. ¹⁰) Șematismul din 1846, p. 178. U) Șematismul din Blaj, 1900, p. 609—10. la) Szâdeczky, Apaffy Mihaly fejedelem udvartartâsa, I, p. 10. ¹³) lorga, Acte românești privitoare la legăturile Secuilor cu Moldova in Buletinul comisiunii istorice, II, București, 1916, pp. 257—8, no. LXXVII. ¹⁴J Bunea, Episcopul Klein, p. 410. >“) Revista Transilvania, 1901, p. 246. lc) Cioban, o. c„ p. 62. ,?) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 254. 463 ților,¹) iar în 1779 se restitue ortodoxilor.* ²) Cu prilejul vizitațiunii canonice a episcopului Ghedepn Nichitici din Iunie 1787 vedem că parohia era condusă de un preot slab și desordonat, căci iată ce însemnare ni s'a transmis despre el: Popa loan Bucur, n’a venit Nefiind acesta nici acolo (Făgăraș) nici aicea în Avrig, s'au ho- tărit să fie canonit cu arest de 3 zile la pane și apă la proto- popul locului; iară de n'ar urma după porunca protopopului, atuncia dl. fibirău are comisie să-l strângă la aceasta și după aceea pentru protocoale ca și cu alții să se urmeze.³) La 1842 era preot unit aici: loan Florea cu 475 credincioși.⁴) 24. Ileni. In 1726 sunt doi preoți boieri: Vasii și Coman Cornea.’) La soborul protopopese, din 2 Maiu 1729, ținut în Șinca, iau parte ca membri doi preoți uniți din comuna aceasta : loan și Vasi- lache ;G) în 1733 aparține protopopiatului din Veneția de jos cu 1 preot unit: Vasilache cu o biserică și 66 familii și Coman, preot or- todox.⁷) La 1750 sunt 2 preoți uniți cu o biserică și 316 credin- - cioși.⁸) In 1758 avem doi preoți boieri: Vasilache Cornea și Gheorghe Cornea. Stolă primeau: dela fiecare casă 6 cr., 1 fer- delă de ovăs și 1 zi de clacă.⁹) In conscripția lui Buccov din 1761 avem: 2 preoți ort. cu o biserică și 111 familii și 2 preoți uniți cu 2 familii.¹⁰ ll) In 1763 popii Gheorghe și Vasilache cumpără un Triod cu 12 fl.¹¹) Școala o conduce, în 1765, învățătorul Șerban al popii Gheorghe.¹²) Pe la 1770 funcționează preotul loan Cornea.¹³) In 1803 trec toți ortodoxii la uniți.¹⁴) Preoți uniți sunt: dela 1816—1841 Nichita Metea, dela 1838—1853 Sandru Metea având cooperator pe Ion Metea.¹⁰). ’) Turcu, Excursiuni, etc. p. 108. -j Turcu, o. c., p. 109. ³) Pușcariu, Documente pentru limbă ți istorie, 1, p. 147. ⁴| Șematismul din Blaj, 1900 p. 629. ■”') Arhivele Statului, Cluj, Conscripția dom. Făgăraș. '•) Pușcariu, Fragmente etc. p. 547. ⁷) Bunea, Episcopul Klein, p. 409. ⁸) Transilvania, 1901 p. 245. ⁹) Arhiv. Stat.. Cluj, l. c., III, pp. 242—3. *°) Cioban, o. c., p. 62. ll) lorga, o. c., II, p. 117, no. 361. '-) Bunea, Aron ți Novacovici, p. 365. I³J Șematismul din Blaj, 1900 p. 610. ’ l⁴J Gagyi, o. c., p. 274. >⁵ *) Șematismul din Blaj, p. 610; in 1838—9 biserica unită s’a zugrăvit sub preoții Nichita și fiul său Alexandru Nichita. lorga o. c., II, p. 116 no 359. (Va urma). 464 In Ravenna.*) Și m'a suit pe treptele altarului, arătându-mi, prin văl, cum pe bolta absidei e reprezentată Schimbarea la față: „La mano del Padre eterno" ieșind din nori, indică o cruce, între brațele căreia „in un piccolo cerchio*¹ chipul lui Isus. Lângă cruce Moise și Elie, apoi trei oițe cari închipuesc pe Petru, lacob și loan. Din jos e San Apollinare, rugându-se între alte oițe și flori, pe o pajiște verde. Pe păreții laterali: la stânga, împăratul bizantin Constantin VI. Pogonatul, dând ss Reparatus și Maurus diploma cu privilegii pentru biserica revennată; la dreapta cele trei jertfe biblice, a lui Abel, Melchisedec și Avram, amintind taina Cuminecăturii. Iar pe arcul triumfal, deasupra altarului: Christos cu simbolurile celor patru evangheliști, apoi iar oițe; „dodici pecorelle che es- cono dalie cittâ sânte Betlemme e Gerusalemme“, adecă apo- stoli și arhangheli. Reluarăm plimbarea. Pe păreții năii principale sunt în efigii circulare imaginile unui șir de episcopi de Ravenna... 0 lumină mistică ninge prin ferestrele de pseudo-alabastru, „perche l'abastro e troppo caro". De-alungul păreților, fără glas, sarcofage cu sfinți și episcopi locali. La o inscripție în zid m'a oprit mai îndelung: fără chibrite mi-o cetea, pipăind unde i se părea ne- sigură cu degetele; ultimele fire de lumină mă lăsau să-l con- trolez : „f Otho III Romanorum Imperator Germanorumque ob patrata crimina austeriori disciplinae sancte Romaldi obtemperans emenso nudis pedibus ab urbe Roma ad Garganum montem iti- nere basilicam hanc (el cetea italienește: ânc) e coenobium clas- sense XXXX diebus poenitens inhabitavit et hic cilicio ac volun- tariis castigationibus peccata sua expians augustum dedit humili- tatis exemplum et imperator sibi templum hoc et poenitentiam suam nobilitavit anno p. C. M...“ Și cum stăteam noi așa, aple- cați, prin întunerec, asupra pietrii acesteia care povestea despre *) Vezi Nr. 4—5, pg. 279. 465 4 ispășirea cine știe a căror păcate ale împăratului romano-german, la anul când mare parte din oameni credea că o să se prăpă- dească lumea, conform predicilor din biserici, pentru multele și nemaiauzitele greșeli, o șuviță subțire din apele evului mediu se abătu peste noi, aducând miresme tari din clocotele credințelor și necredințelor Dark Ageului... Lângă altar, în nava din stânga, un frumos baldachin, pe colonete canelate în spirală: altarul sf. Elencadie; iar în mijlocul bazilicii un altar mic, care vorbește de conversiunea sf. Romuald, fondatorul Camaldulezilor (sec. X)... Nevasta paznicului veni să se închine și să se roage... La înce- putul celor două năi laterale sunt patru coloane mici de porfir și patru mari de bianconero oriental, cari odată susțineau balda- chinul altui altar. Aci pavimentul e săpat: două rânduri de mo- zaicuri suprapuse; și apă... Paznicul își desfășură elocința: că odinioară era aproape un port mare, care cuprindea sute de co- răbii; apa se sbătea sub zidurile bisericii; azi nu mai e... și așa mai departe. Terenul s'a ridicat de atunci. Un râu din împreju- rimile acestea, când scad apele, desgolește niște resturi dintr'un apaduct de-al lui Traian... Când să ies mi-a îmbiat cartoline cu mozaicuri, fotografii din Ravenna, șcl. L-am refuzat cordial, spu- nându-i că n'am venit pentru fotografii. Răsplătit, mi-a deschis poarta principală de gratii înflorite sub iedera neagră... și iar m'am găsit singur în mijlocul câmpurilor romagnole. Am pornit pâș-pâș spre Ravenna ascunsă în ceața toamnei, la vreo șase kilometri. Cu sufletul încărcat de noua minune ce o Simți prin vălul serii și de grija ce tremura în gura paznicului pentru comorile lui — pe care-1 asemănăm cu bătrânul, cunoscutul paznic neamț dela cetatea Sucevii, mort de curând, pe care tot așa, într’o noapte de vară, îl lăsarăm sus, singur intre ruinele și pietrile lui sfinte .. Și lin începu un ecou de clopote din cam- panilă : de sus, deasupra Romagnei, pogorau cercuri sonore de aramă, ca fumul peste capul meu. Sunau cuprinsurile toate; și mult îmi răsunară în minte... Nu întâlnii decât un car cu două roate cât toate zilele, tras de doi boi foarte mari, vineți, cu capul scurt și puternici, cari pufăiau aburi calzi... Și cum n'aveam ce face mă gândeam: T’amo, o pio bove; e mite un sentimente Di vigore e di pace al cor m’ infondi... și-mi părea că după acest bou, pe care-1 admiram eu, și-a copiat Carducci poezia; ori boul era numai o vedenie în „divina liniște verde a câmpului" cețos și pustiu ? San Apollinare in Classe, zidită sub paza și osârdia boga- tului vistiernic Iulian Argentariul, a fost târnosită la 549, de ar- hiepiscopul Maximian. Insă mai înainte episcopul Ecclesius fusese trimis la Con- stantinopol, într'o afacere de-a lui Teodoric; când se întoarse 466 (526), aducea de acolo și porunca să se înalțe, tot sub grija lui Iulian Argentariul, altă bazilică la Ravenna. Aducea daruri bogate dela lustinian împărat și soția lui Theodora, pentru aceasta. Astfel luă ființă San Vitale. Sfințirea, cu mare pompă, se făcu la 547, tot de către Maximian. Și el se dusese la Constantinopol, ru- gându-1 pe împărat să-i dea trupul sf. Andrei, fratele sf. Petru pentru Ravenna; însă nu-i fu permis. Atunci el, într’o noapte de veghe în mănăstire, lângă moaște, scoase tiptil foarfecele de sub haină și tăie barba sfântului, întorcându-se barem cu atâta la dornicii ravennați. San Vitale poartă un suflu nou, de renaștere, în arhitectorica Ravennei, obișnuită cu planul roman. Are baza octogonală, cu presbiter și absidă, care cuprinde altarul, prelungite spre răsărit; portalul e așezat strâmb, din cauza străzii, probabil, care trecea prin acel cartier imperial. împrejurul octogonului, mai ridicat, aleargă un coridor larg, arcuit, peste care stau logile matroneului; iar deasupra centrului o cupolă pe tambur, destul de îndrăzneață, construită din tuburi de teracotă. Acest plan, dominat de cupolă, va deveni propriu artei bizantine; deși demult încă, în epoca ro- mană templul Minervei Medica la Roma, și cu vreo sută de ani înainte Sf. Laurențiu la Milano, manifestă o tendință în acest sens. Sf. Sofia vine câțiva ani mai târziu, tot sub lustinian, ca o încoronare superbă a acestui stil, influențat mult de arhitectura siriacă. Intri din curtea înverzită, pe o ușe practicată lateral... Ră- coare. Prima impresie: eleganță sveltă. O puzderie de arcuri, mari, mici, se întretaie în linii de curcubeie. Și ochii s'avântă spre cupolă: lumină. Apoi caută mozaicurile, vestitele mozaicuri din San Vitale. Până pe plaiurile ardelene se duse știrea despre splen- doarea acestui locaș. Și mi-1 făuream, după fotografii, discret, c'un aer misterios de bisericuță românească, de sus până jos numai sfinți afumați de feștile fumegânde, împărțiți în pervazuri deose- bitoare. In spirit autentic bizantin. Și cum, anume par'că pentru sărbătoarea mea, pânzele de ceață se subțiară, lăsând un mă- nunchiu de raze aurii să străbată prin ferestrele înguste, au găsit lumină, strălucire... Cât de discordante și, față de restul fastului bizantin, sărace, sunt frescele cu îngeri și alte dichisuri baroce, fără conținut, dela 1780, ale bolognezilor Barozzi și Gandolfi și ale venetului Guarana! Poate se va descoperi vreo modalitate spre a le îndepărta, restabilind, parțial, ansamblul originar... Să le lăsăm, — absida și presbiterul. Aci sunt mozaicurile. La des- chiderea arcului triumfal, pe o bandă policromă, în efigii, Isus, cu barbă, — tip istoric — apoi apostolii și la capete ss Gerva- sius și Protasius, fiii sf. Vitalis. Presbiterul: sus pe boltă Mielul simbolic, ținut pe mâni de patru îngeri, frumos armonizat cu flori, fructe, podoabe scumpe. Loggietele triforate ale matroneului — de 467 4* aci azistau patricienele ravennate la sfânta slujbă — au pe laturi cei patru evangheliști cu semnele lor, șezând, într’o atitudine curat bizantină. Sub balustrada matroneului, în cele două lunete: la dreapta, Abel și Melchisedec, simboluri ale Cuminecăturii; Ia stânga, Avram care, împreună cu soția sa, ies din casă și dau de mâncare celor trei îngeri, apoi sacrificarea lui Isac. Pe urmă Isaia și Ieremia, Moise cu rugul arzând, primind legile pe mun- tele Sinai. Pe scoica absidei Christos, apollinic, în purpură, pe globul humii, între doi îngeri, îi întinde coroana de martir sf. Vi- talis — care se crede c’ar fi fost îngropat de viu într'un șanț unde azi stă biserica eponimă — în timp ce din stânga Ecclesius ii prezintă biserica fondată de el... Apoi, last not least, lustinian și Theodora. Așezate pe păreții absidei, unde-i mai multă zi, aceste două mozaicuri singure, fără tiradele grandilocvente ale istoriografilor bizantini — ar fi în stare să transmită viitorilor or- bitoarele reflexe ale somptuozității luxuriante din Orașul împă- raților, scăldat de cursul de safir al Bosforului și de vălurelele perlate ale Propontidei. Ca o reverberație, prin veacuri negre, a diamantinei curți din Bizanț. Nici când în Occident n'a lucit atâta soare ca din cadrele aceste două. Occidentul a da* albele, seni- nele temple grecești; misticele biserici gotice, înfiorate de simțiri tainice; apoi entuziasmantele și „artisticele“ clădirii ale Renașterii, ca să decadă, urât, în vacuitățile reformate, — însă ceeace, ur- cată pe niște scări înalte, poate să-și ticluiască fantazia murito- rilor despre împărăția cerească, numai Orientul a străluminat. Văpăi sunt cele două mozaicuri. Și noaptea trebuie să lumineze, de soarele acumulat de peste zi. Ele reprezintă imperialii cari participă în chip simbolic la târnosirea bisericii. La stânga: pe un fond de aur, unde fiecare pietricea e o scânteie vibrantă, îm- păratul lustinian, în purpură și aur, cu pantofi de purpură; pe umărul drept c'o agrafă care încheie tunica, amintind trandafirii ce-i poartă azi femeile frumoase, tot acolo dintr'un rubin colosal încercuit de smaralde și mărgăritare; pe cap coroana împără- tească, numai nestimate; în jurul capului nimbul, căci dela însuș Dumnezeu capătă bazileul dreptul stăpânirii! 0 față bronzată, sigură, cu buzele strânse nemilos, privindu-te ac — nu ca ’n cele- lalte portrete. Poartă în mâni patera sacră, cu darurile liturgice. E precedat de Maximian arhiepiscopul, în patrafir, cu crucea în mână: o figură înaltă, slabă, chel, bine caracterizat, concordând cu descrierea lui Procopiu. Lângă el, fețe bisericești, în alb, cu Evanghelia, cădelnița, țintate cu pietre scumpe. De-a dreapta îm- păratului curteni și ostași... Apoi pe păretele din dreapta: Theo- dora. Veșmânt de purpură, până la pământ; la poale adorarea celor trei magi, ca unei mame divine a imperiului. înaltă, o si- luetă de chiparos pe un cer de aur. Nimbată și ea, cu coroană în două colțuri, peste pletele-i negre, grele, răsare serioasă din cascada de perle, cari, joc sglobiu de mielușei de zăpadă, o 468 inundă cu ploaia lor de lacrimi albe, purtând un potir de aur in mâni. Obrazul, oval ca mărgăritarul rar, de spumă, cu buze sen- zuale și nări tremurânde, cu doi ochi mari, mari cât cerul, visă- tori, pierduți. Ochi de halucinată, cu albul persuaziv, absenți. Ar părea un crin sfios, dacă n'ar fi imaginea îmbătătoare a curte- zanei care a apărut condusă de mamă-sa în Hypodrom, cerșind mila; a dansat c'un văl mic, rupt și el, aplaudată frenetic; s'a dat oricui o plătea; s'a înamorat de o brută, Eccebolus, târân- du-se după el până în Alexandria Egiptului; a urmat, apoi, te- mătoare, propovedaniile sfinților de acolo; a îndurat foame, sete, bătăi, spurcări, rușine, umilire; s'a întors la Bizanț și într'o zi a zărit-o lustinian, nepotul lui Iustin împărat, înecându-se în oceanul ce patimi ce fulgerau ochii ei fascinanți și nu s’a mai putut des- dătușa. Ridicată pe tron lângă el, în pofida curții, ea știu să-și facă ascultată vocea, ținând laolaltă cu soțul ei, care uneori șovăia, cârma printre talazurile iscate de Roșii și Verzi și toate neamurile barbare cari mușcau din imperiu. A murit de moarte năpraznică, cum năpraznică-i fusese viața. Din patul de meretrice s'a înălțat pe altare, să fie sfințită de fumul de tămâie. (Par’că alți sfinți n'au fost putreziți de vicii înainte de a-i lovi bagheta lui Dumnezeu!) Și numai pentru binevoitoarea ei frumusețe — căci scrie Procopiu, care dealtcum nu-i avea la rânză pe cei doi soți, că „era de o frumusețe așa de mare, încât nimeni n'ar putea-o înfățișa nici prin chip, nici prin cuvinte¹* — care se poate ceti și din mozaicul din San Vitale, ar fi deslegată de toate acuzele ce i le îngrămădesc și ei, și lui lustinian, peste ființa lor morală, oameni, cari, poate sub raportul moralei, nu sclipesc așa cum sclipește arta acestor mozaicuri. Lângă ea servitori și femei de curte, în bogate mătăsuri verzi, roșii, cu aceleași pieptenături- cununi în jurul frunții, aeeeaș expresie stilizată, — un serv dă ’n lături perdeaua care astupă ușa — trec toți în procesiune, spre biserică, pe lângă o fântână de abluțiurți. întregul grup pare o ceată grabnică de căprioare, oprită de cine știe ce sgomot, în- toarsă brusc, cu ochii mirați „spre public", gata să dispară într’un salt agil... Sunt, fără îndoială, cele mai de seamă și ca valoare arti- stică, dar mai presus de toate, documentară, mozaicuri din acest „Pompei italo-bizantin". AUREL DECEl. (Va urma.) 469 Lupta pentru organizarea asigurărilor agricole în Franța.*) Fiecare risc are în Casă fondul lui special, care servește ex- cluziv la repararea pierderilor provenite din sinistrele acelui risc. Proprietarii agricoli sunt datori să facă anual declarație despre valorile lor asigurate. In caz de tăcere o comisiune de doui membri fac evaluarea proprietății nedeclarate. Asupra acestor declarații consătenii au drept de contestații, asupra cărora hotărește comi- siunea de doui membri. Sinistrații sunt ținuți să facă în primele 48 ore, după sinistru, o declarație la primărie despre pagubele suferite și valoarea acelor pagube. Primăria anunță prefectura, care dispune în termen de 8 zile facerea expertizei, de un agent evaluator de înțelegere cu interesatul- Despăgubirile sunt calculate la sfârșitul fiecărui an după fondurile disponibile în casă. Propunerea Rey-Lachieze lasă determinarea condițiilor de aplicare și de funcționare a asigurărilor agricole unui regulament de administrație publică. Obiecțiunile ce se pot aduce acestui proiect cu toată marea lui valoare economică și socială sunt numeroase. Amestecul statului în asigurare, după acest proiect, este prea mare. Fondurile asigurărilor sunt separate total de bugetul Sta- tului, însă administrația asigurărilor nu este autonomă. Cu toată economia care o aduce folosirea în largă măsură a funcționarilor Statului, prea multul amestec al acestor funcționari în mersul asigurărilor este dăunător. De altă parte folosirea organelor politice, în special a pre- fecților în determinarea comisiunilor de impunere, în numirea ex- perților, în despăgubirea sinistraților, are un rezultat negativ. Asigurările agricole nu pot fi decât dăunate prin amestecul politicei. *) V. a. 1928, pg, 870 și a. 1929, pg. 38 și 185. 470 Nu rezolvă situația acelor cultivatori cari sunt deja asigu- rați la o societate și obligați un șir de ani să plătească o primă de asigurare. Proiectul Rey-Lachieze deși susceptibil de îmbunătățire a fost respins de comisiunea camerei să-1 examineze, pe cuvântul că nu introduce obligativitatea asigurării, cu aceeaș ușurință cum fuseseră respinse alte proiecte pe cuvântul că introdusese acea obli- gativitate. A patra clasă cuprinde toate proiectele întemeiate pe liber- tatea în asigurare și în alegerea căei asigurării. In această clasă am putea distinge trei sisteme și anume: a) când Statul crede că datoria sa este să organizeze un institut public de asigurare; b) când Statul ajută întemeerea de asociații de asigurări mutuale; c) când Statul favorizează institutele libere de asigurare prin avantagii financiare sau fiscale. Cel mai vechiu proiect de asigurări facultative organizate de Stat este propunerea Vacher făcută în ședința din 29 Iulie 1879 a camerei franceze. După acest proiect se instituia un serviciu de asigurări mo- biliare și imobiliare pe lângă Ministerul de Agricultură și de Co- merț, sub controlul și supravegherea Statului, pentru asigurarea contra incendiului, grindinei, mortalității vitelor, înghețului, inun- dației. Asigurarea de Stat era facultativă, din două puncte de vedere : 1. oricine poate refuza beneficiile acestei instituții; 2. acel care se asigură are facultatea de a deveni propriul său asigurător pentru o parte a lucrului asigurat. Prima este plătită de către asigurați la sfârșitul exercițiului, ea este uniformă în fiecare ramură de industrie și pentru toți asi- gurații, în oricare regiune a Franței unde asigurarea este stabilită. Proiectul păcătuește prin rolul dublu de asigurător și de supraveghetor al asigurării pe care îl dă Statului și prin neres- pectarea principiilor primordiale ale asigurărilor — prima uni- formă, neproporțională cu riscul. In regimul libertății, fără o organizare temeinică a oficiului de asigurare, concurența între instituția publică și instituția pri- vată va fi totdeauna fatală celei dintâi, fiindcă totdeauna institu- țiile private vor ști să se mlădieze, potrivindu-se tuturor împre- jurărilor, tuturor necesităților, tuturor intereselor și vor câștiga cât mai mulți aderenți. Ca o completare a asigurării obligatorii care nu garanta des- păgubirea decât în limita sumelor disponibile, propunerea Day- nand, de Cassagnac, pe care am expus-o mai sus, introducea o asigurară facultativă. Această a doua asigurare avea rol atunci când fondurile asigurării obligatorii nu erau îndestulătoare pentru despăgubirea daunelor în totalitatea lor. In acel caz suma cuvenită se com- 471 plecta din fondul asigurărilor facultative, format dintr'o primă de 20 centime adiționale la principalul contribuției fonciare nezidite. Acest fond era administrat tot de Casa de depuneri și consemnații. Asigurarea facultativă din propunerea Daynand, de Cassagnac, este, de fapt, un fel de reasigurare cumpărată de asigurat el în- suși, un mijloc acoperit de a-1 face să plătească o supraprimă în schimbul unei garanții, poate încă incomplectă. ’) Ideia caselor de asigurare de Stat întemeiate pe libertatea asigurării este veche în Franța. Ea este o combinație hibridă între ideia asigurării de Stat care a stăpânit spiritul public francez în prima jumătate a veacului al nouăsprezecelea și ideia libertății susținută de teoreticianii revoluției și politicianii republicani stă- pâniți de marile ideale ale anului 1789. Această nouă idee este hibridă fiindcă asigurarea de Stat, asigurarea ca serviciu public, implică principiul obligativității, iar principiul libertății respinge orice amestec al Statului în economia privată și în raporturile economice dintre cetățeni. întâia încercare de organizare publică în Franța privitoare la asigurările agricole a fost Casa generală de asigurări agricole întemeiată de Napoleon al III-lea. încă din anul 1850 Principele prezident primise un memoriu care conținea un proiect de organizare obligatorie de Stat a asi- gurărilor agricole, după care a mai primit și altele, iar Consiliile general esusținuseră cu tărie între anii 1847—1855 ideia asigură- rilor de Stat. In fața acestor stăruinți repetate, Napoleon a în- cercat să dea Franței în 1857 o instituție publică de asigurări agricole obligatorii. In acel timp situația asigurărilor agricole era puțin îmbucurătoare, iar pagubele suferite de agricultură deosebit de mari. Ideia împăratului și a Consiliului de Stat era să se in- stitue asigurarea obligatorie care „nu avea în ea nimic cu totul nedrept și care era mijlocul cel mai repede, cel mai sigur, poate, pentru a întemeia instituția pe care o cere de mult timp indu- stria agricolă “• Autorii proiectului pentru a evita obiecțiunile și protestările cari s’au ridicat ori-de-câte-ori s’a vorbit de asigură- rile agricole, au crezut că e mai bine să pregătească și să câștige spiritele cu încetul, fiindcă, după părerea lor „asigurarea forțată ar putea prileji o turburare de natură să compromită succesul operației". Au renunțat pentru început la principiul obligativității, instituind o Casă publică pentru organizarea asigurărilor agricole. Acest proiect se prezenta sub condiții capabile să convingă pe toți: asigurarea nu era obligatorie, libertatea cetățenilor părea deci respectată ; nu făcea asigurarea de incendiu, recunoscându-se că societățile particulare satisfac suficient acoperirea acestui risc, nu se refera decât la două riscuri — înghețul și inundația — ’) G. Arnaud op. cit. pg. 283. 4?2 pentru care inițiativa privată nu încercase nimic și alte două — grindina și mortalitatea vitelor — față de care inițiativă pri- vată s'a arătat relativ neputincioasă. Totuș proiectul a întâmpinat o atât de mare împotrivire, încât împăratul Napoleon III s'a văzut silit să renunțe și la al doilea principiu: asigurarea de Stat. Insă fiindcă el dorea cu orice preț să-și realizeze intenția de a orga- niza asigurările agricole, în locul unei Case de Stat, a făcut o casă particulară, cu caracter oficios, sub numele Casa generală de asigurări agricole, cu capital de un milion de franci, pentru asigurarea contra grindinei, înghețului, inundației, mortalității vi- telor. Această întreprindere se prezenta sub protecția împăratului, capitalul ei fiind acoperit aproape în întregime de împărat și oa- menii săi de-aproape, iar administrația ei sub de-aproape supra- veghere a guvernului și conducerii administrației publice.’) Cu toată protecția împăratului, cu tot sprijinul autorităților publice, cu toate precauțiunile luate pentru ca instituția nouă să nu întâmpine mari dificultăți dela început, Casa generală de asi- gurări agricole a mers din deficit în deficit, capitalul ei a trebuit să fie sporit pentrucă primul capital a fost în întregime epuizat, a trebuit în urmă să i se acorde casei împrumuturi pentru a face față obligațiilor sale, până când nemai putând înfrunta greutăți, în 1869 și-a încetat operațiile.* ²) Aproape în aceeaș concepție, mai bine poate studiată în detalii, a fost mai târziu prezentată camerei franceze în ședința din 28 Martie 1893, propunerea Jonnart. Propunerea nouă voia „să organizeze un sistem de asigu- , rări care să aibă ca țintă interesul asiguratului și nu acel al asi- gurătorului — contrar practicei urmate de Societățile de asigu- rare —; care să prezinte toată siguranța din punctul de vedere al conservării și repartiției fondurilor vărsate de interesați —- di- ferând prin aceasta de aceea a mutualelor existente —; care să coste cât mai puțin cu putință — grație intervenției administra- tive a Statului — ; cari nu numai că nu înăbușă spiritul de pre- vedere — ca nefericitele paliative de ajutoare ministeriale sau ca asigurarea obligatorie — dar, din contră îl naște și îl desvoltă —; care să nu fie oneroase pentru Stat, care în fine să nu angajeze responsabilitatea Statului — ca asigurarea de Stat“. Deopotrivă ridicându-se contra Societăților comerciale, ca și asigurarea de Stat,, propunerea Jonnart refuză sprijinul finan- ciar al Statului și nu face să intervină administrația publică decât . pentru micșorarea cheltuelilor de administrație. Fără obligativitate și fără organizație de Stat, propunerea Jonnart se întoarce la ve- chile case *de ajutor care funcționau în câteva județe (casa ar- ’) Alfred Thomereau Les assurances agricoles, etat actuel de la question Paris, 1894, pg. 38—44. ²) Idem, idem pg. 48—59. 473 denilor înființată in 1803, casa Marnei înființată în 1804, casa J Meusei înființată în 1805 și casa Somniei înființată în 1819), Aceste Case de binefacere distribuiau ajutoare membrilor lor si- | nistrați, proporțional cu încassările lor, provenite din colecte, -j) subvenții și daruri.¹) Propunerea Jonnart răspândește astfel în întreaga țară acest fel de case, fără să cerceteze dacă aceste Case ) își împlinesc cu adevărat scopul, dacă satisfac sau nu marile in- J terese ale agricultorilor, dacă sunt legal îndreptățite și dacă surit viabile. Propunerea adaugă nou acestui sistem o Casă centrală. Ș Deși contra subvențiilor de Stat propunerea Jonnart găsește 5 că măcar un șir determinat de ani ajutoarele distribuite de către Stat sinistraților pot fi vărsate la Casa centrală, pentru a-i con- ? stitui un fond de primă rezistență. Această Casă e pusă sub pa- tronajul Statului, e administrată de un director numit de Mini- strul agriculturii, la propunerea unui Consiliu de administrație j alcătuit din Ministrul agriculturii ca președinte de drept, din cinci J senatori aleși de Senat, cinci deputați aleși de Cameră, din di- 4; rectorul agriculturii din Ministerul agriculturii, din directorul con- trolului administrațiilor financiare, din directorul general al con- j tabilității publice din Ministerul de finanțe, din trei membri ai ? Consiliului superior de agricultură aleși de colegiul lor și din di- î rectorul Casei de depuneri și consemnații. Un consiliu de oficia- lități administrative, care nu are alt merit decât funcțiunile de membru în el sunt gratuite. Cassierul Casei centrale este de drept directorul Casei de ~ depuneri și consemnații. .•? Casele județene vor primi și cotizații individuale din partea * membrilor. Aceste cotizații sunt variabile. Tarifele diferențiale vor fi stabilite după statistica sinistrelor întâmplate. Cotizațiile vor fi adunate prin grija comunei și vărsate perceptorului regiunei. Casele județene funcționează ca societăți mutuale. Sinistrele sunt constatate și pagubele evaluate de comisiuni locale alcătuite din primarul comunei, ca președinte, trei culti- vatori din comună, aleși de Consiliul comunal din sânul său și controlorul contribuțiilor directe dela acea circumscripție. Casele județene plătesc indemnitățiile, ținând socoteală de mărimea coti- zațiilor plătite de sinistrat, nu de importanța pagubei. Casele județene sunt administrate de un consiliu și un di- rector numit de prefect după propunerea Consiliului de admini- strație, alcătuit din prefect ca președinte de drept, din membri consiliului general, din șapte notabili desemnați pe trei ani, de prefect și din cassierul plătitor general al județului. Propunerea Jonnart satisface toate obiecțiile care s'au adus; propunerilor precedente. Asigurarea oferită nu e obligatorie, e ¹) Andre Chorel De l’assurance par J'Etat. St. Etienne, 1897, pg. 144. 474 facultativă, nu e o asigurare de Stat, asigură contra grindinei, înghețului, epizotiilor și inundațiilor, adică contra riscurilor ne- reclamate de întreprinderile private, cotizațiile sunt variabile și proporționale cu riscurile, introduce institutul mutual de gradul al doilea. Propunerea Jonnart însă nu poate da garanța că Casele ju- dețene vor întruni un număr îndestulător de membri, nici că da- rurile și subvențiile ce constituiau puterea vechilor Case județene vor acoperi sumele necesare despăgubirei; nu poate da garanța că administrarea organelor județene va diferi mult de aceea a organelor de Stat, că asigurarea județeană, adică va fi mai bună ca organizarea de Stat; propunerea Jonnart nu poate da garanța că politica va fi înlăturată din operațiile asigurării oferită de ea, că nu va face apel în măsură mai mare la bugetul Statului, nu poate da garanție că sistemul mutual cu două grade va putea fi aplicat, adică, că casele departamentale (județene) vor vărsa o parte din încassările lor, și în câtime suficientă pentru ca Casa centrală să poată funcționa; propunerea Jonuart, în sfârșit, nu poate da garanța că populația satelor va putea face deosebire între un angajament de Stat și un patronaj administrativ, și nu va arăta o totală desamăgire retrăgând total încrederea sa casei de asigurare județene, când sumele adunate vor fi neîndestulă- toare.¹) Dar un însemnat proiect în această grupă este proiectul de lege depus de Viger, ca ministru de agricultură, în ședința Ca- merei franceze din 24 Aprilie 1894. Faptul că s'a depus în această chestiune și un proiect din inițiativă guvernamentală dovedește că problema asigurărilor agricole devenise o problemă care pa- siona întreaga opinie publică franceză. N. GHIULEA. (Va urma.) ’) Raymond Âuguay. La question des assurances agricoles au point de vue economique, tehnîque et pratique, Paris, 1895, pg. 86. 475 Mișcarea culturală. 1 Idei, oameni, fapte. | Serbările Unirii. j Anul acesta, împlinindu-se întâiul deceniu dela unire, ser- | bările unirii s’au desfășurat cu mare fast. încă la 1 Decemvrie 1928, unirea Ardealului a fost prăznuită în mod deosebit de către Ș despărțămintele Astrei și de către autorități, pe lângă o mare ■ asistență a publicului. Serbarea oficială a fost amânată pentru pri- 'j. măvara anului acesta, întocmindu-se un bogat program. La 10 Maiu ; — ziua în care s’au concentrat comemorarea unirilor succesive și a altor date importante din istoria neamului, — s’au desfășurat ț mari serbări la București. Pentru Ardeal s’a ales ziua a două de î Rusalii, când la Alba-Iulia a fost un adevărat pelerinaj al nea- mului din toate provinciile Țării, în frunte cu ținuturile de din- coace de Carpați, din cari au venit să-și manifeste voința nestră- mutată de-a păstra unitatea politică sute de mii de oameni: ti- neret, intelectuali și țărani. A fost cea mai grandioasă manife- stare a solidarității românești și o dovadă pentru vecinii cari uneltesc împotriva unității Statului român, că neamul nostru va fi ori-când gata să-și apere cu ultima energie realizarea dreptății , istorice, înfăptuită înainte cu zece ani. Au fost de față, pentru a mărturisi legătura indisolubilă dintre popor și Dinastie, M. S. Regele Mihai și toți membri Di- nastiei, însoțiți de înalta Regență, de membri guvernului, de par- lamentari, de reprezentanții vieții publice. Masa uriașă a popo- rului a primit pe Copilul Rege și pe toți membri Dinastiei cu o rară însuflețire și bucurie, cu un entuziasm viguros care a dovedit din nou dinasticismul și credința poporului nostru față de patrie, A fost o grandioasă manifestare a elementului alcătuitor dela țară, acela care o va și apăra la vremuri grele. Și este cu totul indi- ferent dacă minoritățile conlocuitoare au stat de-o parte. Au putut 476 ele înșile să vadă și să se convingă că România mare nu s’a făcut din grația lor, nici nu va fi nevoită vreodată să le ceară concursul pentru a fi păstrată. — Poate chiar abținerea de-acum, — văzând marea putere a românismului, le va ajuta să-și schimbe în viitor atitudinea față de Statul român, revizuindu-și conștiința și mentalitatea de azi, — mentalitate prin nimic îndreptățită, dată fiind atitudinea statului român în problema minoritară. Vorbirile festive ale celor doi înalți regenți, — I. P. S. Pa- triarchul Miron in Biserica încoronării și S. Buzdugan în sala Unirii, s’au completat în mod fericit, trecând peste importanța cuvântărilor ocazionale de-adreptul în rândul celor istorice. Ele au cuprins legitimarea actului istoric al unirii, principiile după cari s'au făcut realizările de ordin național, social, economic, cultural etc. în noul Stat român, în vreme de zece ani, realizări cari ne îndrituesc să stăm cu fruntea sus în fața judecății popoarelor ci- vilizate. — Vorbirea primului ministru, dl luliu Maniu, a cuprins o reprivire asupra luptelor românilor din Ardeal și o făgăduială de a ne jertfi toată energia pentru fericirea Patriei. Defilarea tinerimii, a poporului, a conductului istorica, a ar- matei a fost un spectacol înălțător. Timpul n a permis să defileze decât puține județe. Pentru noi a fost un nou izvor de optimism, pentru reprezentanții străinătății o dovadă de marile forțe ale națiunii noastre. Ținem să amintim aici cu laudă că între cei cari au defilat a fost și o echipă de „Șoimi", a subsecției de educație fizică a Secțiunii medicale și biopolitice a „Astrei". Societatea noastră culturală a fost reprezentată printr'o delegație a comitetului central, în frunte cu cei doi vicepresidenți, și a avut două puncte în programul festivităților: desvălirea ta- blelâr comemoratice din sala Unirii și deschiderea Muzeului Unirii, organizat de „Astra". Societatea noastră, în fața acestei desfășurări de forțe a cu- noștinții naționale, a avut clipe de mândrie și satisfacție, știind că prin activitatea ei culturală și națională de peste 60 de ani, a contribuit în mare măsură la elaborarea acestei cunoștiințe na- ționale. Și-a văzut legitimată munca sa culturală de după unire și a simțit imperios necesitatea de a intensifica această muncă în direcția deșteptării și organizării prin cultură a tuturor energiilor latente încă în sufletul național. Tr. 477 Comemorarea Unirii Ia Academia Română. Cel mai înalt așezământ cultural al nostru, Academia ro- mână, a comemorat în ședința solemnă de 11 Maiu împlinirea în- tâiului deceniu dela unire. La ședința festivă au asistat M. S. Re- gele, întreaga Familie Regală, înalta Regență, guvernul și toate personalitățile marcante ale vieții noastre publice, pe lângă membru Academiei. Dl Em. Racoviță, președintele înaltei instituții, a ținut dis- cursul festiv, aducând omagii Dinastiei care a prezidat la înfăp- tuirea unirii. A răspuns I. R. Alteța Sa Principele Nicolae, membru al înaltei Regențe. Au urmat vorbirile, în numele provinciilor, ale următorilor membri ai Academiei române: L Al. Brăteseu- Voinești, în nu- mele Vechiului Regat, Sextil Pușeariu, în numele Ardealului, I. Nistor, în numele Bucovinei și St. Ciobanu, în numele Basa- rabiei. A fost una dintre cele mai mărețe solemnități în cadrele Academiei. Cu prilejul împlinirii întâiului deceniu dela unire era plănuit să se țină și o ședință solemnă a Parlamentului, în care să vor- bească reprezentanții diferitelor provicii. S'a renunțat însă la acest program și astfel incinta Academiei a fost singurul loc unde s'au auzit glasurile reprezentanților tuturor provinciilor cu prilejul înăl- țătoarelor serbări. Credem că a fost și un omagiu adus Academiei române, care, dela înființare a ales între membri săi, cărturari din toate provinciile românești, realizând ea întâia oară, pe terenul activi- tății culturale, colaborarea în cadrele aceleiași organizații româ- nești, a românilor de pretutindenea. Și un omagiu și o recunoștință pentru marele rol ce l-a avut în unirea politică, unitatea culturală a neamului, unitate care a premers cu câteva veacuri înființării Academiei române, dar în slujba căreia s'a pus și a muncit, dela întemeiere, înalta noastră instituție de cultură. încununarea unității culturale la care au colaborat cărtu- rarii români din veacurile trecute până azi, prin realizarea uni- tății politice și de Stat, nu se putea sărbători mai sincer și mai solemn decât în incinta Academiei, de către urmașii acestor căr- turari cari au crescut, prin veacuri, conștiința națională, a uni- tății neamului românesc, triumfătoare în zilele noastre. 4?8 Cronica dramatică. „Crina", piesă in cinei aete de dl D. Psatta. O situație penibilă. Prima piesă originală din anul acesta s'a pră- bușit sgomotos, sub avalanșa de teorii vechi, debitate într'un stil sforăitor și găunos, de sub care personajele abia estompate, — sau văzute strâmb de autor, — n’au mai putut fi salvate de sub dărâmături. Și-am fi dorit să putem spune vorbe frumoase ; era doar prima piesă originală primită de noul director și ea trebuia să marcheze priceperea sa. Să nu se creadă că e vinovat comitetul de lectură și numai el. Legea teatrelor dă puteri nelimitate directorului, care se pronunță in ultima instanță asupra lu- crărilor trecute prin comitet. Dovadă cele 35 de piese originale, admise de co- mitetul de lectură al teatrului național din București și pe care dl Rebreanu le-a găsit mucegăite in bibliotecă. Nu știu referatul comitetului de lectură la piesa dlui Psatta, dar știu că in lanuar 1929 domnia sa făcea parte din comi- tetul de lectură și asta e destul de con- cludent. Cum s'a admis piesa nu ne in- teresează și din moment ce a văzut lu- mina rampei 'avem singura datorie de a judeca lucrarea în lumină obiectivă. Dl Psatta a cetit mult, chiar foarte mult și, furat de mulțimea cunoștințelor, face în cinci acte atâta teorie, încât at- mosfera piesei devine înăbușitoare, per- soanele dispar, ideia generatoare rămâne în stare embrionară, conflictul alunecă pe lângă persoanele principale și se deslănțuie sgomotos și trivial între persoanele secundare și întreaga alcătuire dramatică rămâne complect nulă din punct de vedere tea- tral. înainte de a trece la o analiză suc- cintă trebuie să relevăm un fapt bizar: „Crina" s’a jucat numai de două ori și în două feluri. Al doilea spectacol a su- ferit atâtea tăeturi și modificări, încât spectacolul s'a scurtat cu o oră întreagă. Și atunci una din două: ori comitetul și direcția nu pricep nimic și abia după spectacol au văzut nuilitatea piesei; ori s’au recomandat mai înainte tăeturile și autorul nu le-a respectat, eeeaee ne de- monstră harababura dela teatrul din Cluj. Pentrueă este cu desăvârșire inadmisibil ca o piesă jucată Marți, să fie complect modificată Sâmbătă. Asta înseamnă că pe scena teatrului național din Cluj nu se face artă, ci ciubotărie actoricească. Este in adevăr un caz fără precedent. Dar chiar așa, amputată în cabinetul de operații directorial, „Crina" n’a putut suporta al treilea spectacol. Moartea ei prematură - ne înduioșează pentru neo- 4?9 bișnuita competință a noului director, care, și cu piesele originale, a nimerit-o ca „Eremia cu oiștea in gard". Mai întâi este ’ cu totul nejustificat numele piesei. Crina este o biată fetiță ștearsă până la dispariție, care suportă cu resemnare valul de teorii răsuflate și banale pe care eroul principal, — amo- rezul, — i le debitează somnoros uneori, declamator și plângăreț alteori și tot- deauna când ea, ca orice femeie, așteaptă o vorbă de dragoste sau o mângăere catifelată, tânărul actor-poet-socialist- apostol, ca o bibliotecă ambulantă, des- chide robinetul unei teorii, sub care biata fată rămâne fără glas. Eroul prin- cipal, actorul-poet-socialist, în intenția autorului, este un om cinstit, hotărit sen- timental și corect. Așa rezultă din ti- radele și teoriile pe cari le debitează. Dar asta numai în vorbă. Când e pus să acționeze lucrează diametral opus teo- riilor: e cinstit, dar in casa lui are un tripou; e prieten cu un trișor din banii că- ruia își face haine; se sacrifică afirmând că el trișează, dar ține mai departe le- găturile cu el; iubește pe Crina, fată naivă și cinstită, fiind bolnav de-o boală urâtă și dezastruoasă, pe care nu i-o declară decât după ce ea o află prin alții; fulgeră contra duelului în fața unei panoplii, — un întreg arsenal de arme, — din care smulge două pistoale pentru a se duela, fără martori, deci asasinat. Prin urmare, rolul titular „Crina" este cu desăvârșire insignifiant și numai creionat. Rolul personajului central, ac- torul-poet, neverosimil și negativ în fapte. Contradicție flagrantă între ce vrea și ce este. Conflictul fals și diluat, într’o mare de teorii. Acțiunea monotonă în primele două acte, iar când personajele prin nerv și verb ajung triviale și urlă- toare. Scena penultimă din actul 4 și scena dintre tată și fiu din actul 5, sunt de o brutalitate și trivial fără prece- dent, dar totodată deplasate și inutile. Când eroul nebunește, autorul îl pune să facă poezie în proză și ține o con- ferință de un sfert de oră. Singurul personaj care stă în pi- cioare, având osatura solidă, e un cinic amoral, care s'a bucurat și de o inter- pretare perfectă. Dl Ion Tâlvan a făcut din el o creație desăvârșită și, — lucru , bizar, — între mulții oameni cinstiți ■ din piesă, trișorul rămâne personajul cel mai simpatic. Acesta să fi fost oare scopul autorului ? Dna Atena Dumitrescu n'a putut face nimic din Crina, cu tot talentul de care dispune. E moartă fără putință de trezire. Dl Psatta a fost ori monoton în teorii, ori declamator și pa- tetic. Nu ne-a emoționat de loc și nu ne-a putut face să compătimim cu dsa. Din restul ansamblului remarcăm în primul loc pe dșoara Marcela Borsa și dl losif Vanciu. O figură corectă și reu- șită ne-a dat dl Potcoavă. Acțiunea des- lânată ne-a dat o interpretare in felii, care nu se lipeau, cu o atmosferă fluc- tuantă, într’un decor îngrijit. „Crina" este o precipitată cădere: Mătușa lui Carol, comedie în trei acte, zice programul teatrului, făcând o regretabilă confuzie între comedie, un gen superior și farsă, un gen mai sim- plist. Credem că această confuzie a fost voită și premeditată pentru a salva — cel puțin până la spectacol, — sănă- tatea șubredă a repertorului din acest an. Grosolana și naiva farsă străveche, — „Mătușa lui Carol" se juca fără succes acum 25 ani și pe atunci chiar, mirosea a cadavru, — s’ar putea juca într’un teatru de vară, bând un pahar cu bere, dacă ești în stal, sau mâncând semințe, dacă ești la galerie. Dar, pe scena unui teatru național cu menirea de a ridica gustul artistic este o ofensă adusă inte- lectualilor și un ultragiu adus artei și instituției. Această uriașă prostie, vred- nică de mentalitatea analfabeților, este 480 mai prejos de orice critică și analiză, artistică sau literară. Cele două argumente pe cari se sprijină apărătorii acestei aberații de repertoriu sunt pur și simplu idioate. „Se joacă și la Berlin cu mult succes" ripostează domniilelor cu aplombul cri- ticilor de artă. Dar nu spun că la Ber- lin, unde sunt peste 30 de teatre, se joacă pentru un anumit public; și nu pe scena unui teatru de primul rang. Berlinul cu atâtea teatre își poate per- mite să aibă și teatre de suburbie, dar un teatru național nu se poate coborî la nivelul artistic al mahalalei. „Face sețele bune", răspunde direcția, râzând satisfăcută. Cu acest argument, — co- borându-te adecă la nivelul artistic al galeriei, care se bate cu mâna peste burtă hohotind tâmpit la toate opinte- lile burlești de pe scenă, — s'ar putea aduce doi clowni, — și dl losif Vanciu a prins nota, făcându-și un cap de circ și modelându-și vocea ca in arenă, — sau vreo 20 de dansatoare cu picioare apetisante și îmbrăcate cât mai rezu- mativ. S'ar atrage mult public, rețetele ar fi excelente și direcția ar fi satisfăcută. Dacă publicul vine la teatru pentru piese de nivelul literar și dramatic ca acel din „Mătușa lui Carol", înseamnă că mentalitatea lui este înapoiată și anal- fabetică din punct de vedere literar și artistic și teatrul național trebuie să-l ridice pe acest public, să-l educe și să-i formeze gustul, nu să-l menție la nivelul scăzut de acum. Acum câțiva ani s'a jucat o altă farsă de Bisson, „Dispărut", după care o doamnă dintr'o lojă își arăta încântarea că dl Vasilescu „a fost ado- rabil când s'a desbrăcat". Dl Vasilescu rămânea in ismene pe scenă. Această mentalitate trebuie schimbată și doam- nele, cari țin să vadă lingerie intimă la bărbați, pot avea alt prilej decât scena teatrului național! Si în „Mătușa lui Carol", dl Vasi- lescu — și mi se pare în afară de text — și-a expus pe scenă chiuloții de mătasă și sânul fals, la care galeria s'a topit de râs. Ne miră că talentul dlui Vasilescu și situația sa în scara erarhiei artistice nu l'a oprit să accepte acest rol pe care l-a oprit să accepte acest rol pe care l’a jucat cu mijloace superficiale și de efect foarte ieftin. A fost o mătușă-no- bilă foarte mahalagioaică. Și toată piesa se sprijină numai pe interpretarea per- sonajului central: această improvizată mătușă. Din restul ansamblului am re- marcat frumoasa apariție a dnei Anto- nescu în rolul mătușei veritabile. Cu un singur cuvânt putem spune că „Mătușa lui Carol" e o nouă pată pe frontispiciul teatrului național din Cluj. VLADIMIR NICOARĂ. Cărți. Ouidiu Hulea: învierea, poem dra- matic în 3 acte, în versuri. Dl Ovidiu Hulea e cunoscut prin versurile tipă- rite in diferite reviste și foiletoane ale ziarelor din Ardeal, adunate și în volum. 0 deosebită^ însemnătate au poeziile sale publicate în anii răsboiului mon- dial, înainte de intrarea in acțiune a României. Ele cuprind simțirea româ- nismului ardelean de atunci și unele erau cutezătoare. In „înviere" autorul rămâne tot poet, deaceea își și intitulează ultima lucrare „poem dramatic". Actele sunt tablouri. Acțiunea se petrece într’un sat românesc dela frontiera de Vest, în noaptea învierii și în ajunul intrării tru- pelor românești, in drumul ofensivei spre 2181 5 Tisa, Preotul, fata lui, cantorul, prescu- rărița, gărzile românești, apar fie care în haina de poezie și de idealism, care nu e numai o imaginație poetică, ci oglindește starea reală sufletească de atunci a populației, în toate păturile —, așteptând „sosirea României". Se știe că în aceste părți România sosise abea la cinci luni după unirea cu Ro- mânia. înaintarea armatei române a fost reținută de absurda „linie demarca- țională". — In vremea asta resturi de armată ungurească, cete de secui, te- rorizau satele românești de dincolo de linie. — Alungate din Oradea-mare, resturile armatei ungurești tăbărâseră asupra satelor dela Apus, mai încercând o rezistență, silind pe români și gărzile noastre să lupte alăturea de ei, bruta- lizând, ucigând pe fruntași. In satul unde se petrec scenele poemului dramatic, gărzile românești refuză ori ce ajutor, preotul e legat și escortat, iar fata lui, ajunsă în mânile colonelului, e eliberată de gardiști. Aceeași gardiști pleacă să elibereze pe preot, în vreme ce intâile trupe românești intră în sat, aducând și pe preotul eliberat din mânile ungu- rilor. Poemul se citește cu plăcere. Dl O. Hulea s'a ferit de prea mult patos, — deși însăși acțiunea dramatică e puțină. Ca lucrare ocazională pentru serbările unirii va aduce reale servicii, ținând ' seamă pe de-oparte de faptul că afară de poemul „Unirii" de Z. Bârsan, nici un scriitor ardelean n'a mai încercat să îmbrace in veșmântul artei simțirea ro- mânească din marile zile, iar pe de altă parte de calitățile literare ale poe- mului, calități care abundă. Deși su- biectul e patriotic, simțirea e sinceră, îmbrăcată in frumoase versuri, și numai rare ori întâlnim „vorbe mari", de cari alți autori nu se pot despărți când su- biectul îi pune să vorbească în numele celor mai alese sentimente : iubirea de neam și patrie. — Pentru generația ti- S nără lucrarea dlui O. Hulea are și o ț lăture educativă-națională. Și ar fi de J dorit cât mai multă literatură în legă- tură cu marea epopee a neamului, pe care mulți au uitat-o sau n’au cu- noscut-o. „învierea" a fost pusă în repetiție | la Teatrul național din Cluj, având să f fie reprezentată cu prilejul serbărilor unirii. In ultima clipă a fost scoasă din . | repetiție, din motive pe care nu le cu- | noaștem. Cele arătate în presă: unifor- <3 mele militare ungurești, uciderea unui J colonel ungur etc. — de natură, se zice, | de-a supăra pe minoritari, — nu pot fi acceptate. A. | ’iȘ Linia Rehreanu-Hulea: Răvașe in ' “j tabără. E a doua ediție a unui caet de versuri, mult gustate de publicul arde- j lean, înainte cu zece ani, și cari și ■' azi și-au păstrat toată frăgezimea de atunci. Versurile au fost publicate mai j întâi, partea cea mai mare, în foiletoanele cotidianelor noastre, mi se pare că mai ■ ales în acele ale „Românului" din Arad. ; „Răvașe în tabără" sunt inspirații din vremea răsboiului mondial, pornite din realitatea simțirii românești de atunci, ca și din aceea omenească, în general, rănită de marele prăpăd. E durerea și jalea celor rămași acasă, fără sprijinul ; părinților sau al soților plecați în răsboiu, ~ e dorul românesc ce se călătorește dela front în Ardeal și de-aici în Galiția și pe alte depărtate câmpuri de bătae, e nădejdea în venirea zilei celei mari, e suferința discretă, fatalistă, în fața marei nenorociri ce s'a abătut asupra lumii. Versuri cari întrec cu mult valoarea celor ocazionale, remarcând un ta- lent poetic real. Iată de pildă poezia. Basmul stelelor: „Minunată-i noaptea asta! Bolta-atât de înstelată, 482 Firea-atât de liniștită N'am văzut-o nici odată. Dar un basm îmi vine ’n minte. Stând cu ochii, duși în stele: „Când se stinge-un om din lume Pică una dintre stele"... Basm duios, dar nu-1 pot crede Astăzi, când în toată clipa, Peste-atâtea mii de oameni Moartea-și fâlfăe aripa. Căci, privește ! bclta rece Poartă-aceeași bogăție... — De-ar fi drept ce spune basmul Bolta-ar fi acum pustie. In „Mireasa" e răvașul fetei dela sate către iubitul de pe front... „Și... ce să-ți spun? Că satul Și casele-s pustii ? Chiar vântul par'că spune De-a lumii vijelii... Că hora, șezătoarea De mult au încetat, Că toată veselia Din vremuri, — s'a curmat? In rugăciunea „Lângă altar" poeta •cere, în strofa finală: Și 'n clipa sfântă, când păcatul negru își domolește groaznica furtună, înalță, Doamne, peste lumi și neamuri Biruitoare, flamura străbună. Iar în „Așteptare" nădejdea româ- nească strigă tare : „Trecură luni, ba ani de așteptare, Dorind și Ei și Noi s'apar' o stea — Dar steaua Noastră încă nu răsare. ...Din umbra nopții, care-i tot mai [grea — V’a răsări în loc de stea, un soare Și mii de ochi ce-azi plâng va 'nsenina. Sunt, credem, dintre cele mai bune versuri cari s'au scris în Ardeal in vremea răsboiului mondial, poezii care-s proaspete și azi, care, prilejite de îm- prejurări, au concetrat discret, delicat, simțirea românească și umană. In partea a doua a caetului „Re- verii" poeta aduce o colecție de poezii lirice, de-o spontaneitate care vădește simțirea adevărată și puterea de expre- siune a talentului real. „Intinde-mi mâna să ți-o strâng De cea din urmă dată, Intinde-mi mâna să ți-o strâng Și las' la pieptu-ți cald să-mi plâng Iubirea sfărâmată. Ci în amurg, când pribegești Stingher peste coline, Ci în amurg când pribegești. Și visuri gingașe-ți urzești Să te gândești la mine. Sau : Glasul vremii îmi vorbește: — Uite, toamna ‘n prag sosită.., Printre ramuri vântul cântă Arii triste de ’ngropare... Le 'nțelegi? Și-ascultă încă: Inima ce te iubește Azi mai mult ca nici odată Te dorește... Deci așteaptă: Vine... Recitind caetul de versuri al doamnei Livia Rebreanu-Hulea, avem un singur regret: că autoara ce începuse atât de promițător de mulți ani, nu mai scrie. In poezia „Pace" pare să avem explicarea: „Atâta vrajă, pace,... soare In sufletu-mi s'a revărsat, întregul șir de ani de sbucium Ca ’n vis urât s'a distrămat. întinerită, cu ochi limpezi, Ascult al firii vecinie cânt... Dar dorul vostru, puii mamei îmi trage-aripa spre pământ. A. 483 5* I. Agârbiceanu : Arhanghelii ed. II. 2 voi. In editura „Universală-Alcalay" București, a apărut în ediția a 11-a, în două volume, romanul „Arhanghelii" de I. Agârbiceanu. Această apariție așa de târzie a ediției a doua, la 10 ani dela epuizarea primei ediții, ar fi un prilej nimerit să vorbim din nou despre felul cum e tratată la noi cartea lite- rară Ediția întâie, apărută, cu o reti- părire din „Luceafărul" la 1914, la izbucnirea răsboiului mondial s'a desfăcut aproape întreagă în Ardeal, într'un restimp relativ scurt. Dela 1918 până la 1929 nu s’a găsit o singură editură românească să pună din nou în circu- lație romanul, deși se cerea din multe părți. Una din lucrările principale ale scriitorului ardelean, Arhanghelii, cu- prinde un colț de viață dela noi, a mi- nerilor din Munții Apuseni, cu lupta pentru aur, care pune stăpânire pe cei ce exploatează băile, cu viața dezordo- nată, ce trece dintr'un extrem în altul, de petrecanie și de mizerie, cu istoria alor trei familii cari se nenorocesc in această luptă, al cărei centru de gravi- tație e mina de aur „Arhanghelii". Este remarcabilă ca descriere prăznuirea Paștilor, cu petrecania de trei zile în șir : personalitatea puternică a lui losif Rodean, tragedia vieții lui. Nu e ro- manul unei persoane sau al unei familii, ci a unei întregi colectivități a cărei fe- ricire și izvor de viață e baia de aur; e romanul minei de aur „Arhanghelii". Nu numai ca valoare literară, ci și ca o lucrare documentară asupra unui ținut românesc și a unei populații a parte, „Arhanghelii" vor rămânea in literatura noastră, și e o pierdere că el a fost vreme de zece ani de negăsit pe piața cărții românești. Tr. Codrul Cosminului. Anul IV și V. (1927—28) Buletinul „Institutului de istorie și limbă" apare într’un volum de 650 pp., cuprinzând un vast material de studii și documente, cu colaborarea membrilor Institutului de sub condu- cerea d-lui Ion I. Nistor, prof. univer- sitar și membru al Academiei române. Nouile universități românești, în- ființate după unire, au introdus lăuda- bilul obiceiu de a aduna în diferite anuare și publicații lucrările profesorilor pe specialități, așa că la sfârșitul fie cărui an rămâne o mărturie despre activitatea științifică a profesorilor uni- versitari, in afară de operele indepen- dente pe cari le publică. Astfel e „Codrul | Cosminului" la Cernăuți, „Dacoromania" J și „Buletinul Institutului de Istorie" la s Cluj, și altele. s Aceste publicații științifice au ajuns cunoscute și în străinătate și ele rămân j o dovadă despre munca intensă și înalt | științifică ce se desvoaltă la nouile uni- ț versități românești j In volumul de pe anii 1927 și 1928, Buletinul dela Cernăuți aduce următoa- rele studii principale : A. leșanu: „Doc- '* trina spiritistă a lui Hașdeu"; N. Gră- ) madă; „Contribuții Ia istoria cărții și a scrisului în evul mediu", un studiu de 140 pp. ; S. Reli: „începuturile cato- î licismului austriac în Bucovina" (17 pp.) , V. Morariu; începuturile nuvelei germane, au studiu de 170 pp.; Ion I. Nistor: „Grigore Vodă Ghica", 44 pp.; S. Reli: Politica religioasă a Habsburgilor față de biserica ortodoxă din Bucovina, 106 pp. — Buletinul cuprinde o mulțime de articolașe mai mărunte, dări de seamă, documente. Materialul va fi cercetat în primul rând de specialiști, dar ori care inte- lectual român îl poate citi cu folos, îm- bogățindu-și cunoștințele. 484 N. Colan. Biblia și intelectualii. Co- lecția : Problemele vremii. La Sibiiu, in jurul „Revistei teologice", a început să apară sub îngrijirea d-lui N. Colan, pro- fesor de teologie și rectorul Academiei teologice, o nouă publicație periodică: Problemele vremii. întâiul număr : Biblia și intelectualii de N. Colan, începe cum nu se poate mai bine această publicație. Autorul face juste și reale constatări când evidențiază că intelectualii romârti sunt foarte puțin cunoscători ai cărții vieții care este s. Scriptură. Pe când intelectualii altor popoare, îndeosebi anglo-saxonii, citesc zilnic Scriptura, noi ne mulțumim cu cunoștințele din liceu, și cu ce auzim citindu-se în Biserică din Evanghelie și Apostol, — când se intâmplă să cercetăm casa Domnului. In renașterea spirituală, religioasă de azi din Europa, în întoarcerea spre cultivarea vieții sufletești, noi nu vom putea intra câtă vreme cartea adevărului și a vieții rămâne necitită de intelectualii români. Autorul, într'o formă care încon- jură savantlâcul, dă o lămurire clară asupra S. Scripturi, arată cărțile canonice din Testamentul vechiu și nou, citează păreri și constatări făcute de bărbați iluștri, cari n’au fost teologi, asupra indispensabilei și fundamentalei hrane sufletești care se cuprinde în Biblie. Se constată adevărul că, în vreme ce alte co- dice religioase se învechesc, nu se mai înțeleg după o trecere de ani, Biblia, în ori ce limbă tradusă, rămâne mereu vie, proaspătă, imutabilă ca adevărul vecinie pe care îl cuprinde. Combate câteva păreri eronate cu cari, de-obiceiu, cearcă să se scuze cei ce, nu pun nici un preț pe sf. Scriptură. In partea a doua a broșurii autorul dă citate caracteristice din Biblie, înce- pând cu cărțile lui Moisi până la scri- sorile Apostolilor. Exemplele date le ■credem potrivite pentru a deștepta in- teresul intelectualului român față de sf. Scriptură. — Publicația se adresează în primul rând intelectualilor noștri și o recomandăm cu toată căldura. Când o lume întreagă simte la noi necesitatea unui nou temeiu etic al vieții particulare și publice, e bine să se știe că el nu se poate pune, decât așa cum s'a pus și la alte popoare: prin apropierea sinceră și familizarea cu Cartea Vieții celei adevărate, profund și înalt omenești. învățătura, filozofia regenerării etice e în Biblie ; mijloacele acestei înoiri le deține Biserica. Fără ele ori ce sbatere spre înălțimi, e za- darnică. A. * Gen R. Rosetti: Rapoarte daneze asupra răsboiului din 1877—78. După informațiile asupra răsboiului din 1877—78, din rapoartele ofițerului nor- vegian Gunnar Flood și cele culese din presa spaniolă de dl N. lorga, — pu- blicate în memoriile Secției istorice a Academiei. Dl R. Rosetti dă, în aceleași memorii, câteva rapoarte asupra răsboiului româno-ruso-turc făcute de căpitanul danez Hedemann. Ofițerul nu rapoartează separat despre armata ro- mână, nici după informațiile marelui Stat major român, ci după ale celui rusesc. Se cuprind totuși în ele știri destul de prețioase, câteva inedite, asupra activității armatei române. — Cât privește comandamentul Prințului Carol al României, Hedemann „semne- lează un lucru inedit și anume că Dom- nitorul adresa rapoarte scrise marelui Cartier rus, și citează chiar dintr'un asemenea raport". Dl Rosetti se întreabă dacă nu vor fi păstrate în scrisorile rămase dela Regele Carol ciornele lor ? Publicarea lor ar fi, în acest caz, de mare interes. N. I. Dumitrescu: „Strigoii". In co- lecția „Din viața poporului român a 485 Academiei a apărut in fascicula XXXVIII : o culegere folklorică „Strigoii", datorită d-lui N. I. Dumitrescu. Colecționarul e... șef de gară, dar are frumoase calități de colecționar, în primul rând o mare dra- goste pentru credințele poporale și un frumos stil de povestitor. „Deși prin serviciul ce-1 ocup — scrie d-sa — n’aș avea ce căuta să mă vâr printre alții — cari au mai mult drept să răscolească această comoară a poporului nostru, totuși, fiindcă îmi place și mi-e greu să mă despart de ea, după o muncă de peste douăzeci de ani, cat să mă recreez și acum, scriind, cum pot, producându-mi astfel astfel cea mai plăcută liniște după atâta sbu- cium de peste zi“. Frumoasă mărturisire. într’un articol introductiv autorul arată ce crede poporul despre strigoi, din cine se fac strigoi, cum se com- poartă ei față de cei vii, cum, acești din urmă se pot scăpa de nenorocirile pe cari li le aduc strigoii sau moroii. Ur- mează apoi întâmplări cu strigoi, auzite de autor dela izvoare directe. E o credință generală in popor, odată cu mult mai lățită decât azi, dar și acum se mai întâmplă să-i desgroape pe unii morți și să-i „dreagă", pentru a le lua puterea de strigoi. „Oamenii răi, cei ce au făcut fapte rele în viață, și mai ales femeile care umblă cu necuratul, cu descântecile, după șase săptămâni dela moarte se fac moroi ori moroaice. „Se mai fac moroi ori strigoi, că tot una e și lunatecii, cei ce se spân- zură, cei ce se omoară, cei ce bagă vrajbă între oameni, cei fioroși, precum și cei născuți cu chitie pe cap (căiță), ori îmbrăcați într’o cămașă. Și pentrucă după moarte ei se prefac în strigoi și fac câte și mai câte năsbâtii celor vii: ba mâncând inima la neamuri, de intră moartea in ei și se sting murind, ba, le mor vitele și hoa- rele, — oamenii cată să stângenească astfel de fapte nesocotite ale lor. Să nu uităm intâiu asta: acuma unii se știu că sunt născuți cu chitie pe cap, ori îmbrăcați în cămașă, Și știin- du-se că s'au născut astfel, spre a-și feri neamurile, mai târziu, adică după moartea lor, de nenorociri, căci odată morți și prefăcuți în strigoi, ei nu se mai pot ține să nu facă rău, lasă vorbă până nu-și dau sufletul, că, după ce vor muri, să fie dreși. Și dresul se face astfel: când se înmormântează, li se umple gura, nasul, urechile, buricul și ochii, cu pietricele și „tămâie". Apoi li se înfige o undrea în buric. In articolul introductiv sunt adunate aproape toate credințele, în legătură cu strigoii, din Oltenia. Urmează apoi po- vestirile auzite de autor în diferite co- mune din Oltenia. Fiind scrisă cu multă vervă, broșura se citește cu plăcere și interes, nu numai de către folkloriști. I. T. Pr. Hugas Ingigian: Valahia ți Moldova. In memoriile Secțiunii istorice a Academiei române se publică, într’o fascicolă de 64 p. partea privitoare la - Valahia și Moldova, din lucrarea în 11 volume a călugărului armean mechita- rist Hugas Ingigian, „Geografia celor patru părți ale lumii”, tipărită la Veneția dela 1802—1808. Partea privitoare la principatele ro- mâne e tradusă de dl H. Dj. Sirouni și prezentată Academiei de dl N. ■ lorga. In prefață H. Dj, Sirouni arată că între scrierile părinților mechitariști armeni, apărute la Veneția ,și la Viena, suni multe părți și date privitoare la Valachia și M oldova. Pentrua se vedea legăturile dintre noi și Armeni, d-sa își propune să traducă și să dea publicității extra- sele privitoare la români și la România. Se știe că Armenii, emigrați în diferite 486 timpuri, s'au așezat și in principatele române, mai ales în Moldova. Lucrarea ce ni se înfățișează azi cuprinde date de-acum 130 ani asupra Valahiei și Moldovei. Pagubă că tradu- cătorul nu dă nici o informație asupra izvoarelor de informație a păr. Ingigian. A trăit el și in principate? Și-a adunat datele dela conaționalii săi aflători aici ? A cunoscut însuși izvoarele istorice ro- mânești, precum și descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir? Materialul tratat presupune aproape toate aceste izvoare. E împărțit în 12 capitole, în care vorbește despre: Numele și grani- țele Țării, întindere și populație, Munți, râuri și locuri, Climă și bogății, Comerț, obiceiuri și limbă, Date istorice. Guver- narea, Sigilul țării și titlurile Domnului, Venitul Țării, Oștirea, Religia și Mitro- polia, Împărțirea. Autorul cunoaște discuția din timpul său asupra originii numelui țărilor românești și a poporului. Știe că suntem născuți din amestecul a trei popoare : Daci, Romani și Slavi. Despre populația pe care o socotește în amândouă principatele, după conscripții ale vremii, la un milion, spune că „scade din zi în zi, cu începere dela începutul veacului trecut. Numărotarea lui Const. Mavrocordat". Oamenii fug de conscripții temându-se, nu fără motiv, de noui biruri. Moldova se hotărește cu Nistrul Ia răsărit. Hotinul, Soroca sunt cetăți moldovenești. „Cele două principate sunt dintre provinciile cele mai fertile și cu repu- tație mai meritată în lume. Nu există o provincie asemănătoare în toată Turcia europeană. Pământul câmpiilor, în spe- cial în Valah ia, este moale și îngrășat. Cu puțină muncă se obțin produse abondente"... Sunt multe cunoștințe de detaliu, ale căror izvoare autorul nu le indică nicăiri: despre climă, sămănături, re- coltă, animalele țării, specialitățile de oi, cornute, cai, comerț etc. Dă și informații eronate, adeseori contrazicătoare, cum sunt acele asupra țăranului. într’un loc spune că sunt voinici și sănătoși, că casele nu-s dese, afară de „gasă“, — totuși afirmă că nu prea sunt bătrâni de 70 ani și că „po- porul de rând este inapt spre artă și cu caracter slab, prin urmare meseriașii sunt în genere străini". (Afirmația poate vrea să fie o explicație pentru mulții neguțători și meseriași armeni ce s'au stabilit în Moldova.) Știe de Radu Negru dar scrie: „Se pare că acest Radu era un descendent al domnitorilor slavi, cari stăpâneau Serbia... După numele lor se cunoaște că erau slavi și întrebuințau limba slavă în ordinele și poruncile domnești... Pare că boerii țârii, nobilii țării, țineau de Slavi, iar pământenii vlahi, de neam roman, cari erau massa poporului și tot odată pătura de jos, se supuneau ce- lorlalți". Despre limbă: „Limba lor este ita- liană, amestecată cu slavonește". Dintre județele Moldovei dintre Prut și Nistru sunt amintite: Soroca, Orheiul, Lăpușna. S. V. Reuiste. Ramuri,, 1905—1929. Număr festiv. Numărul festiv al revistei „Ramuri" din Craiova, apărut într’un volum de 200 pp. format mare, în ediții pe hârtie canadian, velină și chanix, cu coperta de G. Brătescu-Voinești, sub supraveghie- rea artistică a pictorului Mircea Ola- rian, constituie o biruință strălucită a ar- tei grafice române și în special a tipo- grafiei „Ramuri", unde a fost executat. 487 Prin cele două institute de arte grafice, Ramuri și Scrisul românesc,'' Craiova e în fruntea artelor grafice ro- mâne. Gust artistic, pricepere tehnică și simț de jertfă pentru perfecționarea artei tiparului la noi, a hainei de ser- bătoare pe care o așteaptă de mult cartea românească, cel puțin principa- lele opere ale literaturii și științei ro- mânești. Intre cele două institute, unul mai vechiu, dar completat și îmbogățit, și altul mai nou — „Scrisul românesc" — se pare că se dă chiar o luptă de emulație binefăcătoare. Abea a apărut creiația atelierelor Ramuri și se și anunță o nouă lucrare în același gen, ce se va tipări în atelierele Scrisului românesc. Dintr’o astfel de sănătoasă și no- bilă întrecere, de sigur că artele grafice nu vor avea decât de câștigat. Numărul festiv al revistei „Ramuri" e lucrat cu mult simț artistic. Multe din articole au fost totodată și problema de rezolvire grafică-tehnică, ca de-o pildă admirabila pagină ce cere articolul dlui N. lorga: „Rolul Sămănătorului", titulele, nouile aliniate, desenele din corpul ar- ticolelor, dela începutul și sfârșitul lor. Sunt date portretele conducătorilor și colaboratorilor revistei dela intemeiere până azi, iar ca suplimente artistice în- tâlnim în corpul revistei următoarele reproduceri după lucrările pictorilor: Oprișan.Rădulescu: Cap de ex- presie ; E. Stoenescu: Portretul prof. C. Fortunescu și I. 1. C. Brătianu (gravură de Mircea Florian); Horațiu Dimitriu : Maestrul Enescu; M. Olarian: Iarnă; I. Nițescu : Portret; Teodorescu-Romanoti: Flori; M. Olarian: Portretul dl S. Fă- gețel (gravură); O vedere de altă-dată a Craiovei, — desen inpeniță de M. Olarian după pictorul Valeri; G. Billek: desen ; Un Hrisov din 1770 reprodus după original de CostinOper; gravurile și desenele sunt de : M. Olarian. I. Ni- țescu, C- Oper, Nadaia Bulighin, G. Billek, F. Troghalsca. Realizarea tehnică-artistică, cu con- cursul atâtor colaboratori, face din nu- mărul festiv al „Ramurilor" un volum cu care se poate mândri ori-ce salon sau bibliotecă. Cuprinsul literar-științific aduce iscăliturile aproape a tuturor colabora- torilor revistei în decursul celor 25 ani de apariție, în frunte cu dl N. lorga, care a avut și direcția revistei dela 1915—1927. In articolul introductiv : Un popor, dl C. Ș. Făgefel povestește, impresionat de amintiri, începutul și drumul cu multe peripeții al revistei, vreme de 25 ani. — T. Arghezi publică frumoase versuri: Orașul medieval. „Abia se scoală vântul. In fund un [ultim cer. Văzduhul se închide cu lacăt și ză- [voare. Ce pregătește, iute, un val de în- tristare Le pare hotărită în schituri, în mister. Dl N. lorga, în articolul „Rolul Să- mănătorului", trece într’o revistă critică activitatea dela revista „Sămănătorul” față de atacurile nepricepuților sau ini- dioșilor de azi și de eri, și marele în- drumător cultural n’are de-a regreta, nici de-a retracta nimic din ceeace s’a lucrat la „Sămănătorul". Dl N. lorga scrie, vorbind de cei ce atacă „sămănătorismul” : „Ceilalți, cărora câțiva ani mai puțin decât con- ducătorii mișcării „Sămănătoriste" le-ar da, după a lor părere, o înfățișare de tinerețe, desmințită prin părul lor alb, ne aduc, pontifical, învinuiri pe care, după multă trudă, au ajuns a le sub- semna sub trei condeie: Eram, suntem, rămânem : țărăniști. Eram, suntem, rămânem: etnici. Eram, suntem, rămânem; etici. 433 Dl N. lorga arată la ce se reduc aceste... acuzații și pune în lumină adevărată duhul din care pornea literatura dela „Sămănătorul" și exagerările intenționate ale adversarilor față de exclusivismul ce ar fi existat la aceea revistă. „De fapt", scrie autorul, „nu eram cu toții decât expresia mai mult sau mai puțin reu- șită, a unei puternice, nebiruinte ten- dințe : a poporului românesc doritor de a arăta că în cultura umană, după atâta copie pregătitoare, e în stare a da și el ceva. „Sămănătorismul a fost și etnic, nu cu o teză, ci în mod firesc: „Ființa unui neam sdrobește orice constrângeri și trece peste orice zăgazuri. Ea se mani- festă in literatură prin efectul înșuși al unor legi naturale, pe care nimeni nu le poate înfrânge. Ori cât ai fugi de tine, de eeeaee ești în sângele tău și tot te vei regăsi". Iar cât privește „morala" din opera literară, dl N. lorga scrie, cu drept cu- vânt, — ca un mare cunoscător a lite- raturii mondiale: „In calitatea noastră de critici, ne- am exercitat dreptul de a constata că anume scrieri au darul prețios de a crește vitalitatea unei națiuni și de a contribui la fericirea omenirei, — e aceasta un păcat? Dacă da, atunci îl împărtășim cu multă lume de aiurea și din cea mai bună". „Dar în materie de etic și neetic, nu poate exista o operă literară în adevăr sănătoasă, — și sănătatea nu e numai in corpul nostru una din principalele condiții ale frumuseții înseși — eare să nu radieze din ea „morală¹¹. Urmează articolul „Amintiri" de I. Agârbiceanu, unul din a cei dintâi co- laboratori ai „Ramurilor". In „amintiri" se schițează o vizită la d-sa a tinerilor redactori ai revistei, acum 25 ani. 0 „pildă pentru generația tânără de azi" aduce dl Vintilă Brătianu. într’un articol de apreciere asupra lui Eugenia Carada. Spațiul nu ne permite să insistăm asupra restului articolelor, multe și va- loroase. Să notăm aici: I, M. Marinescu: Nenea Dumitru; I. G. Duca: Priviți viitorul cu încredere ; C. Argetoianu : Pe drum de seară; S. Braburescu: Pe margini de prăpaste; S. Mehedinți: Ce așteptăm dela olteni ? N. Bănescu: Câteva date asupra Hanului Colței; C. Farago: Nu mi-am plecat genunchii ; G. lonescu-Șișești: Roma ; C. Peirescu : Oraș strein ; N. Crainic: Nor ; Al. L. Moldouan : Câinele șchiop ; Pamfil Șeicaru: 0 severă disciplină de doctrină: revista „Ramuri" ; P. Partenie: Amintiri despre începutul Ramurilor; I. U. Soricu: Țară nou; I. Dongorozi: In cursul superior; Cafon Teodorian: Gândiri; A. Cotruș: Transil- vaniei ; Șt. Bălcești: Cântec din tipo- grafie ; O. Ghibu: După 20 de ani ; Al. lacobescu: Elegii etc. Ag. Viața românească Nr. 12. Apărut in Februarie, ultimul număr din anul trecut al „Vieții românești", se deschide cu un fragment de roman, lucrare po- stumă a novelistului Stejar lonescu. — Aflăm din însemnarea dlui Ionel Teo- doreanu, că fragmentul de roman „Game" se va publica și în Nr. viitor, și apoi d-sa, dl Ionel T. „va încerca să schițeze linia de curgere pe care ar fi avut-o acest râu calm și curat", sprijinindu-se pe eeeaee Stejar lonescu a realizat și pe informațiuni pe care a binevoit să i le dea soția lui... Cu alte cuvinte dl Ionel Teodoreanu va continua romanul început de Stejar lonescu! încercarea poate fi, desigur, interesantă . . . dar . , . literatură? unii autori cred că literatura nu-i decât exercițiu și combinație? E un număr fără versuri, cari sunt din zi în zi mai rare in literatura ro- «89 mână. înțelegem versul bun. In schimb aflăm o nouă contribuție in proză a dlui Const. Kirițescu : „Nenea lancu Dărăscu", din lumea de altădată, amin- tiri bine prinse din mediul pe care autorul îl va înfățoșa intr'un întreg volum: „Intre Apostoli". Mai de mult, în anii de înflorire ai revistei ieșene, erau bine împărțite rolurile colaboratorilor și ale redactorilor: prozatorii scriau numai proză, poeții nu- mai versuri, criticii numai dări de seamă sau studii și articole literare estetice. De vreo câțiva ani — după răsboiu — rolurile redactorilor și colaboratorilor au suferit o confuziune: fiecare redactor se pricepe la critica literară, dacă e vorba să recenseze pe un alt tovarăș de redacție. N'are nici o importanță în ce s'a specializat: vers, proză, esseu! Dacă apare un volum al colegului de redacție se schimbă imediat în critic și va publica recensia în revistă, încă în numărul viitor. I se va face acelaș ser- viciu, îndată ce va face și el să-i apară volumul. E o dulce fraternizare între pro- zatori, romancieri, poeți și critici, încât te impresionează până la lacrimi. O bună purtare și o simpatie în familia redac- țională, cum rar s'a mai pomenit. Ba, uneori, pare-ni-se și pe la „Gândirea" s'a mai văzut fenomenul nou și occi- dental. In acelaș număr începe un studiu interesant dl Radu Dinicu: „Judecători și judecăți de altădată". Dl M. Ralea se indignează, la Mis- cellanea, de manifestul „Crinului alb". Nu prea are motive. Și d-sa a coborât in arena publicisticei românești tot ca un . . . copil teribil, și credem că lasă deschis drumul săgeților când nu vede in manifestul „Crinului alb" decât: „o criză de fiziologie care să ia drept reve- lafie a secretului cosmic, in loc să ducă 3 la o căsătorie (fetele sunt mai fericitei n sau la o simplă petrecere". (Sublinierile: a sunt ale noastre N. R.) Am analizat altădată acest manifest; fl i-am arătat părțile de întuneric, ca și 1 cele de lumină. Am accentuat și noi "JS că esențialul in noua orientare idealistă J nu e vorbă, ci faptă. Dar credem că avem o datorie oare-care de a crede, j până la dovezi contrare, in sinceritatea '■ oamenilor. / ■■J Catedra an. II Nr. 6—7. Apare la Galați, subt conducerea institutorului , D. I. Faur. E o revistă care aduce ; material potrivit pentru șezătorile cul- turale ținute cu elevii școlilor primare. Publică poezii potrivite pentru declamat, dialoguri, trialoguri, bucăți in proză potrivite pentru a fi citite la șezători sau în clasă, — unele originale, cele mai multe adaptări după diferiți autori români sau străini. — Astfel în acest număr dublu, aflăm bucata „Nevoia", un dialog intre tată și fiu, cu indicații de predare pe scenă ; „0 ispravă a lui Ion Chiorul" după I. H. Fabre, „De- putatul" o prelucrare după nuvela lui D. D. Pătrășcanu, „Hâmpăratul" după Vasile Pop, și „Vlad Țepeș" in șase scenete, — toate potrivite pentru repre- zentațiile cu elevi. De astfel de material se resimte multă lipsă în aranjarea șeză- torilor culturale la școlile sătești, și re- vista aduce bune servicii. Elevii o pot abona cu 60 lei anual. N'ar trebui să lipsească din biblioteca nici unei școli primare. Publică material variat în fie care număr, din care se pot alege bu- cățile cele mai potrivite pentru diferi- tele festivaluri școlare. Sunt lucrări fără pretenții literare, la înțelesul co- piilor și a publicului sătesc. 490 Dela „Astra". Comunicarea dlui dr. S. Stanea fâeută la secțiunile „Astrei". Ședința dela 28 April. Membrii Secțiunilor „Astrei" s'au întrunit Vineri într’o ședință plenară pentru a răspunde unei adrese a Comitetului central în legătură cu ediția a Il-a a „Enciclopediei române". Au luat cuvântul dnii G. Racoviță, Sextil Pușcariu, P. Roșea, N. Bogdan, S. Oprean, S. Popa, ajungându-se la o pă- rere unanimă care a fost comunicată comitetului central. Cu acest prilej dl dr. S. Stanca și-a ținut comunicarea asupra Mănăstirii Râmețului, pe care a fost împiedecat să o facă la data anunțată înainte. După actele descoperite în timpul din urmă în legătură cu luptele ce s'au dat între ortodoxi și uniți în anii 1821—26 în jurul proprietății acestei mănăstiri, se cunosc acum mai multe date importante din trecutul ei. După dl N. lorga Mănăstirea Râmețului era în ființă pe la 1448 și probabil că s'a ținut de domeniul Stremțului. Dela 1670 s'a păstrat o inscripție slavonă. Intr'un decret al reginei Izabela dela 1557 se vorbește despre drepturile străvechi ale mănăstirii. La 1681 mitropolitul Teodosie trimite mănăstirii un antiamis. E un străvechiu locaș de închinare ortodox. După conscrierea din 1760 mănăstirea are pământ, vite. Călugării sunt ortodoxi. După unire se încep certele confesionale în jurul presiunii mănăstirii, în care se amestecă și episcopia ca- tolică din Alba-Iulia și autoritățile civile. Călugării ortodoxi sunt alungați și înlocuiți cu uniți; poporul nu-i primește. Generalul Bulov pune să se ardă mănăstirea, — averea ei trece la epis- copia romano-catolică de Alba-Iulia. După revoluția lui Horea la 1792 guvernul aprobă reclădirea, dar nu ca mănăstire, ci ca bi- serică parohială. Pe lângă ea se înființează o școală românească. — încep alte lupte confesionale. Cantorul Al. Gavrilă trece la uniți cu vreo 30 neamuri ale sale și cere biserica pentru uniți. Urmează un nesfârșit șir de investigații, rapoarte, ale autorităților civile și bisericești, până când la 1826, prin hotărârea guvernului, biserica rămâne definitiv în posesiunea ortodoxilor. Comunicarea a fost interesantă nu numai ca un crâmpeiu istoric, ci și ca un document de limbă a cancelariilor bisericești dela începutul sec. XIX și a poporului din acele regiuni. Petițiile făcute de credincioși, citite de dl Stanca, cuprind o vânjoasă și colorată limbă poporală. ■ Ședința plenară a Secțiunilor Astrei. Ședința I. Marți, la 21 Maiu, s'a ținut, subt prezidenția dlui Vasile Goldiș ședința L a secțiunilor „Astrei", în sala de ședințe a Secțiunilor. 491 ■ 4. Dl V. Goldiș deschide ședința la orele 10 și jum. — Luân- du-se în considerare importanța celor două conferințe de intrare ca membri activi ai secțiunilor, a dlor Emil Pop și Vasile Vlaicu, secțiunile hotărăsc ca ele să fie ținute cu prilejul ședinței festive ■ a secțiunilor ce va avea loc la adunarea generală a Asoeiațiunii din acest an (8 Septemvrie), când ele ar putea fi rostite înaintea unui public numeros. Secretarul dă citire adresei firmei editoare Krafft și Drotleff, ș prin care invită secțiunile „Astrei" să colaboreze la noua ediție ~ a Enciclopediei române, delegând din ședința plenară a secțiilor doi membri în comitetul de redacție și unul în comitetul executiv J tehnic al Enciclopediei. Dl 1 Lupaș crede că e bine ca secțiile să primească invi- tarea, având în vedere folosul ce-1 poate aduce redactării Enci- ' clopediei colaborarea noastră, mai ales la capitolele ce privesc Ardealul. Propunerea e primită cu unanimitate. Dl Dr. V. Onișor pro- pune în comitetul de redacție din partea secțiilor, pe dnii Sextil Pușcariu și I. Lupaș, iar în comitetul executiv tehnic pe dl j I. Agârbiceanu. Secretarul dl I. Agârbiceanu dă citire raportului general ' despre activitatea secțiunilor dela 1 Iulie 1928—20 Maiu 1929. Raportul se publică în întregime în Nr. administrativ al „Tran- silvaniei". In 14 capitole dsa arată rezumativ activitatea secțiunilor în cursul anului; lucrările, discuțiile și hotărârile secțiunilor în legătură cu următoarele; Lucrarea în pregătire „Ardealul românesc", Ofi- ciul de desfacere al publicațiilor „Astrei", înființat din inițiativa Secțiunilor, Activitatea membrilor în ședințele plenare ale Sec- țiunilor, Secțiunile și revista „Transilvania", Conferențe popo- rale model, Secțiunile și biblioteca poporală a Astrei, Biblioteca „Astra" pentru intelectuali, Bibliotecile Secțiunilor, Subvențiile dela centru. Conferențe. Noua subsecție de educație fizică și în- ceputul activității ei. Ediția a Il-a a Enciclopediei române și co- laborarea secțiilor. Raportul a sfârșit în concluzii dintre cari asupra unora s'a hotărît acum (colaborarea la „E. R.“ și conferențiarii dela adu- narea generală), iar celelalte se vor discuta în ședința Il-a. Ra- portul a fost aprobat de ședința plenară și la propunerea dlui I. Lupaș s'a mai relevat în el comemorarea de 1 Decemvrie la Sibiiu și Cluj și scoaterea în număr festiv dublu a rev. „Tran- silvania" cu prilejul împlinirii alor 10 ani dela unire. Ședința a Il-a. Miercuri, 22 Maiu. Dl V. Goldiș deschide șe- dința la orele 11. Se citesc rapoartele scrise ale singuraticilor secțiuni. Dl Al. Borza dă citire raportului secțiunii științelor na- turale, din care se constată că membrii secțiunii s'au angajat la 492 o colaborare intensivă la lucrarea Secțiilor „Ardealul românesc Intre timp intervenind proiectul guvernului de a pregăti o mono- grafie asupra Ardealului cu prilejul serbărilor Unirii și secțiunile, în ședință plenară hotărând că colaboratorii lucrării proiectate de ele sunt liberi să trimită materialul scris de ei pentru lucrarea guvernului, au colaborat aici dintre membri secțiunilor dnii I. Po- pescu-Voitești, Victor Sțanciu, Al Borza, V. Bologa, dimpreună cu membrii secțiunii geografice G. Vâlsan și R. Vuia. Pentru biblioteca secțiunii sunt pregătite două broșuri scrise de membrul I. Pap-Câmpeanu. Membrii secțiunii au ținut conferințe în cadrele „Extensiunii universitare". In cursul anului dl I. Popescu-Voitești, ocupat in- tensiv cu alte lucrări, renunță la locul de președinte al Secției, fiind ales dl Victor Stanciu. Secțiunea a censurat lucrarea dlui V. Nandriș „Plantele medicale" de publicat în „Biblioteca „Astra" unde mai așteaptă să fie tipărită și lucrarea membrului I. Prodan: „Flora Câmpiei Ardealului". Dl Dr. E. Dăianu, citește raportul Secțiunii istorice din care se constată că secțiunea a scos în ediția a doua lucrarea dlui I. Lupaș: „Epocele principale din Istoria Românilor", prima epuizându-se complet în cursul unui an. Membrii Secțiunii au co- laborat la revista „Transilvania", au făcut comunicări în ședințele plenare ale secțiunilor, conferențe la 1 Dec. 1928. Au colaborat la revistă sau au ținut comunicări și conferințe dnii T. V. Păcă- țean, I. Lupaș, S. Dragomir, D. Teodorescu, E. Panaitescu, S. Stanca. Membrii Secției au ținut conferințe și în cadrele Exten- siunii universitare. Dl Dr. L. Daniello, secretarul Secțiunii medicale biopolitice, a citit raportul asupra bogatei activități a Secțiunii și în anul acesta. Secțiunea a ținut numai în regiunea Cluj 76 conferințe poporale, cercurile culturale ale Secției din celelalte orașe au ținut peste 100, rapoarte detailate nesosind încă, cifra lor exactă nu se poate da. — Pentru aceste conferințe a fost editată o planșă murală în culori, — ravagiile alcoolismului, — executată după compoziția pictorului Damian, care a obținut premiul I la concurs. Secția a organizat un concurs de copii la Șărmaș. Pentru concurs populația a fost lămurită prin conferințe repetate în toate satele din plasa Șărmaș, prin șezători, cu mamele, ținute de dnele preo- țesc după invitația și cu îndrumările date de Secție, Cu prilejul concursului s'au distribuit premii în valoare de 20,000 Lei. Secția a continuat și în anul acesta publicarea „Buletinului eugenie și biopolitic". — Secțiunea a inițiat la Cluj înființarea unei filiala a Societății pentru profilaxia tuberculozei. Cu con- cursul Primăriei și a publicului filiala a adunat în scurtă vreme o sumă de aproape 3 sferturi de milion, cu care în curând se va pune în funcțiune cel dintâi dispensar antituberculos în Cluj. 493 Secția, în legătură cu lupta împotriva tuberculozei, a organizat o 1 serie de conferințe în luna Febr., la Cluj și a publicat articole în presa locală. 'î Pentru începutul activității subsecției de educație fizică Secția | a organizat în cursul anului în lunile Martie, Aprilie, Maiu o serie de conferințe bine cercetate. ? A organizat o echipă care s'a manifestat la diferite festiva- J luri, cum și la 20 Maiu la Alba-Iulia. — Subsecția având nevoie J de o arenă sportivă, s'au făcut intervenții pentru câștigarea te- y renului necesar, unde se va clădi un stadion pentru educația fi- y zică, igienică a populației dela sate. Realizarea e așteptată în cu- rând, datorită dlui Dr. luliu Hațieganu, care a pus, cu rară ma- rinimositate, la dispoziția Secției pentru acest scop suma de un j milion Lei. Dl V, Goldiș mulțumește pentru frumoasa activitate a Secției, -y iar dlui I. Hațieganu i se aduc mulțumiri la procesul verbal. î Secretarul citește raportul Secțiunii juridice, condusă de dl . i Dr. V. Onișor. Secțiunea a organizat o serie de 6 conferințe, J ținute de dnii membri V. Onișor, Ion Mănescu, Petre Poruțiu, AL Ulvineanu, Romul Boila, Traian Pop, în sala de ședințe a i Secțiilor, tratând vaste probleme juridice, pe lângă o frumoasă și j selectă asistență. Dl V. Goldiș laudă activitatea Secției și mulțu- ] mește membrilor conferențiari. | Secretarul citește raportul Secției feminine, iscălit de dna ! Maria B. Baiulescu și secretara E. Orghidan, din care se con- j stată o bogată activitate a Secției. Au ținut conferențe dna Baiu- ! lescu despre „Protecția familiei țărănești" și „Femeia română din > Scheii Brașovului", dna Elena Maissner „Lupta contra imoralității", dna Maria Dr. Pap „Lupta contra plăgilor sociale", dna Izabela 3 Sadoveanu „Protecția copilului". Au lucrat și în comune, după directivele Secției: dna Maria Iepure, dna Maria Sălăgean-Bu- teanu, dna Livia Boila etc. j Secretarul dă citire raportuiui Secțiunii literare-filologice a Astrei. Se arată că lucrarea proiectată de Secție: „Antologia ; scriitorilor ardeleni", de subt conducerea dlor G. Bogdan-Duică și N. Drăganu, cu colaborarea membrilor G. Giuglea, Al. Ciura, nu s'a putut începe din cauza lipsei de fonduri, comitetul central neputând trimite din subvenție nici suma cerută pentru copiarea textelor. Secția în cursul anului a ținut trei ședințe, a primit demisia din postul de secretar a dlui S. Popa și l-a încredințat pe dl I. Agârbiceanu. Membrii ei au colaborat la revista „Tran- silvania", au făcut comunicări în ședințele plenare, au ținut con- ferințe : d-nii G. Bogdan-Duică, G. Giuglea, N. Drăgan, I. Agâr- biceanu, Al. Ciura, H. Petra-Petrescu. In cursul anului secția a pierdut pe valorosul său membru Ion Gorun, a cărui activitate a fost apreciată într’un articol din „Transilvania". 494 Dl V. Goldiș arată pierderea suferită de „ Astra “ și asistența se ridică. Secretarul citește raportul în scris către Secțiune în ședința dela 7 Maiu, în care s'au completat cele 2 locuri vacante de membri activi, prin moartea regretaților Valeriu Branișce și Ion Gorun. Cu acest prilej secțiunea a reparat o greșală, datorită căreia dl I. U. Soricu, distinsul literat ardelean, ales membru activ încă în 1921, și care fusese omis din tabloul membrilor, pe ultimii ani, a fost pus la locul ce i se cuvine, între membri activi. Nou membru activ a fost ales la secție dl Al. Lupeanu, . cunoscutul publicist și scriitor poporal. Dl. V. Goldiș, cu aprobarea unanimă a ședinței plenare, proclamă de membri activi ai Secției literare pe dnii I. U. Soricu și Al Lupeanu, cu observația că față de dl Soricu nu s'a purces la o alegere nouă, ci s'a reparat o greșală regretabilă. Secția propune ca membrii corespondenți, fiind nevoiți să țină seamă de regulament, pe următorii domni, pe cari ar fi fost bucuroasă să-i poată avea dela început între membrii activi: Lucian Blaga, Ștefan Bezdechi, Teodor Naum, Ovidiu Hulea, Teodor Mureșan, Alexandru Hodoș și Ion Breazu. Cu asentimentul unanim al ședinței plenare dl V. Goldiș îi proclamă membri corespondenți ai Secțiunii literare-filologice. Dl Sabin Opreanu, raportează verbal asupra activității Sec- țiunii geografice etnografice. Trecându-se la conclusiile raportului general, nediscutate în ședința I, secțiunile propun : Bugetul lor pe anul 1930 să fie cel din ultimii 2 ani, dar cred potrivit ca On. Comitet Central să prevadă numai o astfel de subvenție care să și poată fi vărsată Secțiilor pentru trebuințele lor. Aceasta pentru ca fiecare Secție să-și poată întocmi lucrările răzimată pe o situație financiară reală. Secțiunile roagă On. ComitetJCentral să afle mijloace pentru reeditarea broșurilor epuizate din Biblioteca poporală a Astrei și căutate și azi, să augmenteze Biblioteca. Cu umanitate Sec- țiunile își mențin punctul de vedere din anul trecut ca publi- cațiile Astrei să nu fie desfăcute gratuit. Subliniază necesitatea menținerii oficiului de desfacere și a intensificării mijloacelor lui în răspândirea cărții bune în straturi largi ale poporului. Epuizându-se ordinea de zi și propunerile, dl V. Goldiș mulțumește Secțiilor pentru activitatea lor în decursul anului și declară ședința plenară închisă. 495 Bibliografie. „Revue de l'Alliance franțaise", Avril 1929 (Paris. VI, Boulevard Raspail 101); „Scrisul nostru", rev. lit. lunară, a. I, nr. 5 (Maiu) Bârlad ; „Reclama",. rev. p. desv. publicității în România, Apr. 1929, nr. 1, a. 1, Craiova și Bucu- rești III, str. Schitul Maicelor 8 ; „Propilee literare", a. IV, nr. 1 și 2—3, Bu- curești ; „Năzuința", Craiova, a. VII, nr. 8; „Revista Internazionale d’Agricul- tura", III parte, bollettino mensile di statistica agraria e commerciale, Roma, 1929, a. XX, nr. 5; „Klingsor", Brașov, a. VI, nr. 6 ; „Cele trei Crișuri", Oradea, a. X, nr. 3—4 ; „Ritmul vremii", București, a. V, nr. 5 ; „ Tribuna Banatului", Timișoara, a. IV, nr. 9 ; „Neamul românesc pentru popor", a. XVII, nr. 11 (gara Chitila); „Pe drumuri noui", Brașov, a. I, nr. 4; „Peninsula balcanică", Bucu- rești, nr, 1—2, 3; „Astra Dobrogeană", bulet. ofic. al Asociațunii, etc. Constanța,, str. Ion Lahovary, 106, a. I, nr. 1, 4 Maiu; „Fântâna Darurilor", București, a. I, nr. 5 și 6; „Falanga", a. III, seria II, nr. 55, București; „Buletinul Inst. de literatură": Gheorghe Marinescu ; „Răsboiu și pace“, roman de L. Tolstoi, con- ferență, 1929, broș. 24 pag. ; „învățătorul", Cluj, a. X, nr. 3—4. Cărți și broșuri; Dr. G. Preda, medic psihiatru: Criza de autori- tate, Sibiiu, 1929, Tip. tipogr. „Arhidiecezane", pag. 48 (fără preț) ; I. U. Soricu: Influențe românești în folklorul unguresc, Sibiiu, 1929, Tip. „Dacia Traiană", pag. 52 (40 Lei) ; Nic. Bălănescu: Fascismul, conf., Extras din „Anu- arul Ateneului Român", București, 1929, 12 pag. — „Alba-Iulia", din trecutul și prezentul orașului, cu 65 fot. și un plan al orașului. De Virgil Cucuiu, prof. la lic. „Mihai Viteazul", Alba-Iulia (40 Lei) ; „In luptă cu ispita", îndemnuri sufletești pentru ostașul român, de protopop militar Ion Dăncilă. Sibiiu, 1929, Tip. Școalei milit. infant., nr. 2 (40 Lei.) Din lipsă de spațiu suntem siliți să întrerupem articole începute in nu- mărul precedent. Cerem scuze, atât autorilor, cât și cetitorilor. Numărul viitor,, dublu (7—8), va corecta acestă greșală. Atragem atenția cetitorilor noștri că va apare: „Enciclopedia Română și Dicționarul Politic", publicată sub conducerea d-lui R. lorga, rector la Universitatea din București și „Institutul Social Român". Ediția a 11-a a operei : „Enciclopedia Română", publicată din însărcinarea și sub auspiciile „Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român" de dr. C. Diaeonovici. 496