Anul 60. Martie 1929. Nr. 3. TRAHSILVAHIA Organul societății culturale „Astra". f Emilia Dr. I. Rațiu. In ziua de 1 Februarie a. c., ora 19, s’a stins din viață, la domiciliul ei din orașul Sibiiu, Emilia Dr. Rațiu, Moartea „Măi- cuței noastre", (cum i se zicea de toți cunpscuții) a provocat re- grete,¹ nu numai în sufletul acelora ce au cunoscut-o, dar și a acelora ce au putut să audă de rodnica ei activitate din viață. La înmormântare și după înmormântare s'a glorificat per- soana ei prin graiu viu și prin scris, de toți acei ce au putut aprecia serviciile ce le-a adus neamului, atât în tovărășia neui- tatului ei soț Dr. I. Rațiu, cât și după moartea acestuia. Nu se va lua, cred, de nimeni în nume de rău, faptul, dacă, după atâtea elogii binemeritate, exprimate cu atâta talent, de di- feriți măestri ai cuvântului și scrisului, îmi iau permisiunea, (ca unul ce am stat în apropierea ei ultimii 10 ani) să aduc în pu- blicația societății „Astra" (a acelei societăți, la fondarea căreia soțul ei a jucat un rol însemnat), o mică contribuție la studiul sufletului ei, al acelui suflet din care au eșit atâtea acte merito- rice, bune tovarășe a acelora săvârșite de soțul ei și cari vor permite să fie legat numele familiei ei de acela al istoriei nea- mului nostru românesc. Există, dealtfel, obiceiul să onorăm pe aceia ce nu mai există între noi, expunând numai calitățile lor sufletești sau sen- timentele lor bune, întrebuințând de multe ori aceleași superlative, uniformizând activitatea din viață a celor dispăruți, nu mai putem face de multe ori diferința între meritele unora și ale altora, în aeelaș timp simțim greutatea neadevărului exprimat, cumcă sufletul dispăruților ar fi fost plin numai de virtuți. 161 1 Știm doară, că în fiecare ființă omenească, alături de calități stau și defecte, alături de sentimente bune există și rele, iar va- loarea ființei noastre constă numai în numărul victoriilor ce le-am putut câștiga în viață prin triumful binelui asupra răului, prin dominarea sentimentelor bune asupra celor rele. Ori sub acest raport, putem spune, că Emilia Dr. Rațiu a fost ființa, care prin stăpânirea de sine, prin concentrarea ener- giilor voluntare, în vederea împlinirii datoriilor ei conjugale, fa- miliare, sociale și naționale, prin transformarea individualității în personalitate, a știut să obțină cele mai multe victorii ale binelui, menținându-se până la moarte demnă și respectată de toți. în constituirea personalității ei au avut un rol destul de mare anumite elemente sufletești înăscute, la cari s'au adăogat însă multe altele, venite prin educație, experiențe și împrejurări, căci lumea, ca și mediul în care trăim, constituie, precum știm, vasta școală, în care se poate găsi tot ceeace este necesar unui învă- țământ. Cum însă alături de părțile rele există în ea și cele bune, urmează să putem întâlni destui profesori, educatori, amici, rude, personalități demne de imitat, demne de a li se putea susține și practica ideile, principiile, sfaturile etc. S'ar putea crede că numai tovărășia de 40 ani a soțului ei, a putut influența pe Emilia Dr. Rațiu în sensul unei conduite vrednice de urmat, al unui crez politic-național, demn de practicat. Fără a avea fericita ocazie să cunosc pe marele patriot român Dr. I. Rațiu, presupun, totuș, că influențele dintre soți au fost re- ciproce și chiar dacă Emilia Dr. Rațiu ar fi primit în direcția po- liticii naționale anumite sugestiuni dela soțul ei și dela mediul în care a trăit, totuș, faptul dovedește odată mai mult calitățile ei înăscute; inclinațiunea sau vocațiunea de a se ocupa pe lângă interesele familiare și de cele sociale și politice, puterea recepti- vității la numeroasele escitațiuni, venite de pe drumul atât de spinos al vieții politice ardelenești, din acele vremuri. Și pentru a confirma cele zise, să urmărim puțin viața ei, după datele ce le-am putut obține dela un foarte distins și apro- piat membru al familiei. Emilia Dr, Rațiu s'a născuf la Brașov, în anul 1846. Tatăl ei, vrednicul patriot, preotul Dumitru Orghidan și mama ei Revia, au căutat, încă din copilărie, să-i dea o educație aleasă, 162 deșteptând, întreținând și susținând în sufletul ei, pe lângă alte sentimente bune și pe acela al dragostei de neam. La vârsta de 17 ani se mărită cu Dr. I. Rațiu. Naș le-a fost vestitul episcop Popea, care prin cultura și simțămintele sale naționale, a contribuit să intensifice și mai mult cele avute și câștigate în familie de fina Sa. t EMILIA Dr. I. RAȚIU. Plecând la Turda, tânăra, frumoasa și înflăcărată româncă Emilia Dr. Rațiu, a căutat imediat să pună în aplicare ideile și sentimentele ei, creind reuniuni de binefacere, societăți de ajutor reciproc, de lectură, biblioteci, etc. Prin vorbe și fapte parvine să reromanizeze mare parte din societatea din Turda, fiind considerată nu numai ca o bună ro- mâncă, dar și ca ocrotitoare a tot ce poate fi suferind și românesc. 163 1* Va rămâne veșnic în mintea acelor ce au mai apucat vre- murile de atunci ajutorul prompt și eficace, depus de Emilia Dr, Rațiu celor 300 familii de Tofăleni, aruncați pe drumuri, în toiul iernei, de către nemilosul maghiar Apor Kâroly, Venind răsboiul din 1877, Emilia Dr. Rațiu lansează un în- flăcărat apel către femeile române din cuprinsul părților ardelene, cerând ofrandele necesare vitejilor ce luptau cu atâta elan pentru independența țării lor. Din acest apel, care constituie un document destul de în- semnat pentru istoria noastră, extrag următorul pasaj: „S'a încins lupta în Orient. Frații noștri de peste Carpați, cari secole întregi au zăcut încătușați în lanțuri de robie, au de- clarat răsboiu păgânului musulman, pentru emanciparea națională și eliberarea creștinilor din Orient. Răsboiul e în curs. Tot ro- mânul saltă de bucurie la auzul faptelor eroice ale bravilor no- ștri frați. Onoare ne aduc armele purtate de brațele române Insă în bubuitul tunurilor se amestecă și dureroasa strigare a răniților oșteni. Mulți au primit pentru patrie și onoare națională recea sărutare a negrei morți. Mare e însă numărul răniților. Ajutor dară pentru frații noștri răniți etc.“ în acest apel vocea sângelui românesc cânta la unison cu aceea a desrobirii întregului ei popor. Negreșit că faptele ei, cari colaborau atât de armonios cu acelea ale politicei naționale, urmate cu atâta demnitate de soțul ei, nu puteau fi pe placul guvernanților maghiari din acele vremuri. Și după prezentarea „Memorandului" (29 Maiu 1892) ur- mează pentru familia Dr. Rațiu, noaptea de groază a vandalis- mului săvârșit de plebea bătăușilor maghiari din Turda (13 Iunie 1892). Dr. I. Rațiu a fost silit să plece cu una din fiicele sale (Dorina) la familia altei fiice, instalate la Sibiiu (dna Emilia Dr. Russu), iar Emilia Dr. Rațiu a fost nevoită să rămână pentru paza avutului ei din Turda, în tovărășia acelei fiice, căreia i-a fost dat să-i închidă și pleoapele ochilor (dșoara Felicia Dr. Rațiu). Este cunoscut poporului, ardelenesc calvarul suferinței în- durat de aceste două femei, rămase în orașul Turda, după cum sunt cunoscute amenințările și batjocurile ce le primeau zilnic, din partea nației dușmane și cari au necesitat intervenția Emiliei Dr. Rațiu, la miliția austriacă. Ofițerii trimiși nu au stat însă decât 2 săptămâni, după care aceste două femei rămân încredințate ocrotirii jandarmilor unguri. 164 Siguranța vieții și avutului lor nefiindu-le prea mult garantate prin prezența acestor jandarmi, toată speranța se îndrepta mai mult la ajutorul moțului „Badea Tudor", care nu numai că venia în timpul nopții să le păzească, dar, stând pe pragul camerei lor, le încu- raja prin vorbe și cântece bisericești. în această izolare de lume și de restul familiei cele două femei erau consolate și stimulate sufletește prin numeroasele scri- sori și telegrame, pline de dragoste, venite dela rude și amici, precum și prin vizitele multor străini. Mulțumită tactului Emiliei Dr. Rațiu și sfaturilor date de dânsa, Moții noștri, cari coborâseră din munți, să răzbune suferințele în- durate de Dr. Rațiu și de familia sa, au menajat orașul Turda. Pe timpul procesului „Memorandului" Emilia Dr. Rațiu, a căutat să obțină și i-a și succes să câștige pentru cauza noastră simpatia femeilor străine, din alte țări. Nu numai prin corespondență, dar prin trimiterea (la dife- rite doamne și societăți feminine străine) de fotografii, costume, țesături, broderii naționale etc., a putut mișca sufletul lor, fă- cându-le să intre în lupta pentru apărarea intereselor noastre ro- mânești. în special cimentarea legăturilor de prietenie cu distinsa doamnă engleză Ottna Ball și cu profesoara franceză domnișoara Jeanne dell'Homme au fost din cele mai prețioase. Ambele au publicat scrieri, au ținut conferințe și meetinguri, protestând în fața opiniei publice din țările respective contra asupririlor ro- mânilor din partea guvernanților maghiari. 0 corespondență interesantă a ținut Emilia Dr. Rațiu ală- turi de fiica sa, Felicia, și cu reuniunea femeilor slovace, în spe- cial cu vrednica dnă Theresa Vansa. Acțiunea comună a femeilor române cu cele slovace la cari s'au adăugat și alte reuniuni streine, colabora armonios cu ac- țiunea de înfrățire a popoarelor nemaghiare din Ungaria, dusă din partea soțului ei. în 1913, cu ajutorul preotului I. Papp din Ohio, colectează bani, pentru înființarea unui mare orfelinat român. Era un fapt prevestitor pentru cele ce trebuiau să urmeze mai târziu. La izbucnirea răsboiului mondial, Emilia Dr. Rațiu a putut câștiga pe eminentul publicist filoromân Roberto Fava, care prin o publicație scoasă în românește și italienește, pleda cu multă căl- 165 .1 •j dură pentru înfrățirea româno-italiană. Negreșit că Emilia Dr. Rațiu era inspiratoarea celor mai multe articole din bogatul și intere- santul material al acestei gazete. în timpul marelui răsboiu, Emilia Dr. Rațiu, nedespărțită de fiica ei Felicia, au rămas în Sibiiu, îndurând cu resemnare priva- țiunile, emoțiile,. comoțiile, mizeriile și suferințele inerente răsboiului la cari s'au mai adăogat nemulțumirile venite din partea asupritorilor unguri. Când un șrapnel dușman căzu pe acoperișul casei ei din Sibiiu, producând mare panică în acei ce locuiau, Emilia Dr. Rațiu, necunoscând origina lui, exclamă: „Aș fi fost nemăngăiată să mor de un șrapnel românesc". Pe tot timpul acestui răsboiu a fost dânsa considerată ca o „înfocată antantistă" și în consecință a trebuit să suporte o per- chiziție domiciliară foarte riguroasă, cu care ocazie i s'au furat, pe lângă alte obiecte, și cele două decorațiuni acordate de M. S. Regele Carol și Regina Elisabeta. (Crucea de aur „Regina Elisa- beta“ și medalia comemorativă.) Deși a fost îndemnată mereu de rude și prietini să se refugieze, ea a refuzat propunerea, spunând că: „o viață întreagă a muncit și luptat ca să vadă momentul solemn al intrării ar- matei române în Ungaria". Și i-a fost dat, în adevăr, în ziua de 24 Dec. 1919, să vadă și acest lucru, căci în acea zi, poporul român din Sibiiu, cu un entuziasm nemaipomenit, a pregătit și serbat în mod strălucit intrarea armatei române în oraș. în această scurtă dare de seamă a vieței ei, putem găsi toate elementele sufletești, cari au ajutat-o în lupta pentru triumful binelui, frumosului și adevărului. Putem remarca în primul loc la Emilia Dr. Rațiu acea emoție, acea plăcere, acea ambiție deosebită de a lucra, așteptând să obțină odată cu bunul rezultat și dragostea, admirația, reputația cuvenită. Această facultate sufletească, această dorință de glorie de- stul de virtuală, de ideală, de subtilă, a entuziasmat și exaltat celelalte elemente sufletești, întărindu-i și mai puternic voința, pentru muncă intensivă, atât de necesară neutralizării suferințelor, greutăților, durerilor, înșirate în calea vieții și activității ei. 166 O mândrie deosebită domina persoana ei și acest element sufletesc alcătuia încă un stimul pentru dânsa și pentru alții. Căci orice caracter, care se afirmă, face să se afirme și alții. Mândria Emiliei Dr, Rațiu provoca escitațiuni, sforțări la acei din jurul ei. Unii găseau în personalitatea ei modelul demn de admirat și imitat; alții o dorință, un ideal spre care tindeau. Unii se puteau arăta geloși, alții invidioși iar alții prin pre- zența ei se incitau și mai mult la muncă pentru ridicarea la un nivel egal al prestigiului lor. Conștientă și mândră de actele ei, Emilia Dr. Rațiu voia și a reușit să rămână la înălțimea la care se ridicase, prin factorul prețios al perseveranței. Noi știm, dealtfel, că ceeace iubim în amorul nostru propriu este ființa noastră, dar, dacă cercetăm mai profund, găsim activitatea eului nostru, adică funcțiunea acestui eu, și Emilia Dr. Rațiu prin voința ei, a acționat mereu, aducând în câmpul luptei cât mai multe sentimente bune, pentru a învinge rezistențele interioare și cele exterioare. Tot această stăpânire de sine și perseveranță a voinței, cu care a bravat amenințările și frica, contribuiră la calificarea ei de femeie curajoasă. Căci numai curajos poate fi caracterizat actul ei de a răspunde la muzica infernală și stridentă a vandalilor din Turda cu „Deșteaptă-te Române*¹, cântat la pian; curajos poate fi con- siderat și actul de a refuza împăcarea rușinoasă, propusă de Pâzmândy Denes și de a brava cu un zâmbet ironic amenință- rile acestuia : „Dacă nu voiți să cedați, zicea el, nu va fi vina mea, dacă voiu trece cu trăsura în fuga cailor peste corpul d-tale, aruncat în mijlocul uliței". Ca una ce suferise în viață pentru sine și neamul ei, știa ce va să zică durerea, suferința, știa să consoleze, să iubească, să unească indulgența cu ceeace era just și drept. Cu o amabilitate și bunăvoință ce denotau adevărată no- ’ blețe sufletească, ea primea nu numai pe acei ce doreau să o viziteze din dragoste, dar și pe acei ce-i solicitau vre-un sfat sau ajutor. Și acest instinct de solidaritate, de naționalitate și umanitate, o făcea nu numai să poarte compătimirea celor su- ferinzi, dar să împrăștie cuvinte binevoitoare, sfaturi bune, po- vețe salutare; să intervină cu numele și reputația ei, oriunde și 167 ori cum putea, numai și numai să poată veni cât mai mult și 1 cât mai bine în ajutorul solicitatorului. 1 In amiciția ce o arăta cuiva Emilia Dr. Rațiu punea toată | afecțiunea, cordialitatea, spiritul de devotament și de sinceritate. 1 Conștientă de aceea ce poate face acordul perfect, dânsa nu | hazarda, chiar față de prietini vechi, să facă observări, repro- J șuri, critici cari ar fi putut aduce vreo ruptură a legăturilor de amiciție. Casa ei nu a fost nici odată locaș de cancanuri, de urzeli * pentru învrăjbiri sau dușmănii, și această casă cu drept cuvânt a păstrat aspectul sanctuarului de spovedanie, de armonie și de ; reculegere sufletească. ? Emilia Dr. Rațiu a fost bună soție și devotată mamă a că- minului. Iubirea, încrederea și armonia dintre soți și dintre membrii ' familiei ei, venea: prin dragostea, prin observațiile și aprecierile j reciproce ale calităților lor, prin împărtășirea în comun a bucu- riilor și suferințelor, prin nutrirea ideilor, principiilor și sentimen- telor sănătoase și prin lupta dusă cu toții pentru triumful lor. ' Dragostea conjugală și cea maternă complecta la Emilia Dr. j Rațiu nucleul obligațiunilor și îndatoririlor morale, atât de im- portante în opera vieței. Având în vedere binele comun al familie, al societății și neamului, soții Rațiu nu numai că au știut să-și guverneze in- stinctele și inclinațiunile, supunându-le legilor morale, dar s'au ocupat de aproape și de educația urmașilor, crescându-i în concepții de ideal, de jertfe și sacrificii, orientându-le dorințele, nu numai spre binele lor și al familiei, dar și spre acel al neamului. Emilia Dr. Rațiu, cu mintea ei luminată, cu puternica in- tuiție, cu cunoștințele ei, sociale și politice, cu experiența din viață, a știut nu numai să însoțească și chiar uneori să călăuzească pe soțul ei, în grelele împrejurări, dar după moartea lui a ur- mărit de aproape frământările noastre politice și, purtând interes deosebit întăririi neamului nostru, a căutat, prin sfaturi înțelepte, să cimenteze și să aducă armonia între frați și între partidele politice. Patriotismul ei cald, acel sentiment, care-i dicta de care parte este dreptatea, o ajutau să cerceteze și să aprecieze cât 168 mai exact soluționările problemelor ce se iveau la orizontul po- litic al României-Mari. Dinastică înflăcărată, Emilia Dr. Rațiu nu pierde nici odată pri- lejul de a infiltra în inima altora ceeace era adânc săpat în sufletul ei. Până la moarte ea a ținut să facă cunoscut cât mai mult faptele bune și mărețe ale Suveranilor noștri, împărțind la popor sute de tablouri, cu figura auguștilor noștri Suverani. Opera Emiliei Dr. Rațiu, plină de devotament și sacrificiu, ne face să spunem că ea trebuie să ducă în fața mormân- tului nu numai via gratitudine al tuturor celor ajutați, dar viul regret al tuturor bunilor români, al tuturor acelora ce i-au putut cunoaște și aprecia mintea, inima și sufletul. Plângând deci sincer plecarea ei din viață, va trebui să păstrăm și să onorăm etern memoria ei, suvenirul faptelor Emi- liei Dr. Rațiu. Dr. G. PREDA, medic-primar, director. 169 Cunoașterea moștenirii naționale. Orice activitate care implică un consum real de forțe tru- pești și sufletești, presupune voință, încredere în tine însuți, per- severare, posibilitate de a aduce jertfă. Fără o cunoaștere care trece în convingere, a propriilor forțe, toate aceste calități pro- ducătoare de realizări, nu se pot avea. Trecerea obstacolelor, delăturarea lor, pretinde curaj pe care nu-1 poți avea dacă nu ești conștiu de eeeaee poți. Este adevărat că uneori, subt numele de acțiuni de curaj se socotesc faptele cari, în împrejurări normale, întrec puterile proprii. Aici curajul se identifică cu cutezanța. In înțeles tomun însă actul de curaj nu e numai cel excepțional, - - ce izbucnește în mare primejdie, în mare avânt sufletesc — ci mai ales cel necesar în activitatea de toate zilele, când pentru această activitate nu sunt suficiente pu- terile pur biologice, ci e nevoe și de-o încordare a voinții, a spi- ritului. „Viteazul¹¹ se arată rar, în împrejurări excepționale ; pe „omul brav" îl putem întâlni în toate zilele, în toate carierele. Om „viteaz" încă mai poate fi cineva care nu e deplin conștiu de puterile proprii: vitejia presupune o clipă de acțiune. „Brav" însă nu poate fi decât omul care se cunoaște pe sine, care și-a mă- surat resursele sufletești. „Bravura" nu presupune o acțiune tre- cătoare de mare înălțime, ci una mai obișnuită, dar constantă. Om brav e cel care și azi și mâne, o viață întreagă, e volnic să acționeze, consumând energie respectabilă; care e obișnuit să de- lăture în mod constant pierderile ce i se pun în drum; pentru care viața, cu condițiile de traiu ce i s’au dat, nu este o luptă ușoară și totuși o poartă cu nădejde. 170 Un astfel de om nu poate acționa fără cunoașterea propriei valori; nu are alt sprijin, alt razim, decât pe sine însuși, de câte ori simte povara piedecilor ce i se pun în drum. Resursele sufletești ale singuraticilor atârnă de moștenirea cu care s'au născut și de adausul câștigat prin propriile sforțări: capitalul moștenit și fructificarea lui. La un popor generația ac- tuală valorează cât prețuește biologicul și psihologicul depozitat în ființa națională de generațiile trecute, plus câștigul realizat de propria voință trecută în faptă. Dar după-cum singuraticul ajunge să se cunoască cu destulă greutate, uneori după multă experiență, nu ajungi să te cunoști deplin decât după o împrejurare excepțională, — tot astfel o ge- nerație nu se poate cunoaște ușor, în toate resursele sale sufle- tești și trupești, prin simpla auto-investigare și observare, nici prin dovada singură a faptelor proprii. Mai ales eeeaee e depozitat în ființa ei din energia generațiilor trecute, adeseori nu iasă la iveală decât în împrejurări de excepțională încordare. Pentru ca această moștenire să ese la iveală zilnic, să animeze, să întărească voința ca și entuziasmul nostru, este nevoe să' fie cunoscută, să se ridice din forma inconștientă la cea de conștiință. 0 națiune nu trăește, nu realizează nici odată cu intensi- tatea de care e capabilă, dacă nu e conștientă de această capa- bilitate. Și conștientă ajunge numai prin cunoașterea tuturor ener- giilor moștenite dela generațiile trecute. Le vom cunoaște, cunos- când întreg sbuciumul, activitatea, suferința, luptele și biruințele ca și înfrângerile din trecutul neamului. Le vom cunoaște, cunos- cându-ne istoria. Fără această cunoaștere a trecutului colectiv, nu vom avea curajul să acționăm, după plenitudinea puterilor în prezent, nici să nădăjduim în viitor potrivit acestei plenitudini. Dacă nu știm ce și cât putem ca neam, nu ne putem împlini datoria zilei de azi, nici nu putem pune temelie solidă zilei de mâne. Cunoașterea moștenirii naționale este, subt raportul acțiunii de interes obștesc, eeeaee este cunoașterea de tine însuți în ac- țiunea particulară. în cadrele statului național, în organismul tot mai complicat și mai desăvârșit al statului modern, cea mai mare parte din ac- tivitatea privată privește și activitatea publică, împrumută din caracterul acesteia, o înrâurește în bine sau în rău. Și — din 171 aceeași interdependență, — activitatea de ordin public se resimte asupra individului în măsură neasemănat mai mare decât în for- mele de stat anterioare. Cu cât se va complica șurubăria vieții de stat, cu cât viața economică în cadrele statului modern va pune la bătae, prin orice acțiune, tot mai multe interese particulare, cu atât se va accentua caracterul public, social, de stat, al oricărei fapte par- ticulare. . Așa că, între condițiile de viață din statul modern, nu numai fapta de interes public ci și cea de interes particular, pentru a ieși din plenitudinea forțelor, va trebui să pornească, să aibă la bază, nu numai o autocunoaștere individuală, ci o conștiință a forței ce sălășluește în sufletul colectiv al neamului, în moștenirea națională. Sau, mai pe scurt: un cetățean român în statul său na- țional de azi, pentru a putea munci curajos, optimist, punând plenitudinea forțelor sale în realizare, are nevoe să cunoască nu numai aceste forțe, ci și ceeace este subt ele, moștenirea națio- nală. Să se cunoască, deci, nu numai pe sine, ci să cunoască și istoria neamului: adică ceeace a putut da energia națională, din care trăește și el — în trecut. Cunoscând lucrarea acestei energii în trecut, în fapte, oameni, realizări de orice fel, — se va încălzi substratul său sufletesc, unde e ascuns jarul acestei energii, — și încrederea cetățeanului în sine însuși va crește, ca și însăși pu- terea lui de-a acționa. In definitiv la aceasta se reduce întreaga însemnătate a în- vățământului istoriei naționale, pe care se pune, cu drept cuvânt, atâta preț, în educația tinerimei. Că e vorba de-o importanță ca- pitală, este evident și nu e nevoe să stăruim. Istoria națională transpune în energie curentă, actuală, energia depozitată în su- fletul națiunii de sforțările generațiilor anterioare. Istoria învățată cu alt scop, ca o simplă memorizare de nume, de fapte și date, n’are nici un înțeles. Dar această cunoaștere a moștenirii trecutului pentru partea covârșitoare a generației mature de azi, nu mai e cu putință prin instrucția și educația în școală. E necesar ca s'o câștigăm prin alte mijloace. Nu ne putem închipui o întărire a solidarității naționale la generația matură de azi fără cunoașterea moștenirii naționale comună. Nu ne putem în- 172 chipui un mare și real optimism în delăturarea greutăților conso- lidării, la românii de pretutindenea și din toate clasele sociale,, câtă vreme ei nu vor fi pătrunși de conștiința energiei ce s'a cheltuit în trecutul românesc în delăturarea unor piedeci cu mult mai grele. Nu ne putem închipui o dragoste adâncă, reciprocă, a românilor din diferite regiuni ale țării, fără să știm cât au jertfit, cât au luptat, cu cât au contribuit înaintașii din toate regiunile, prin vremuri, pentru păstrarea și întărirea românismului. Nu ne putem închipui suportarea cu dragoste frățească și cu înțelegere, a unor greșeli, uneori mari și grele, săvârșite cu bună credință, câtă vreme nu vom fi conștii de propriile noastre greșeli și de cele ale înaintașilor noștri, din diferitele provincii ale țării. Și, dacă vom trece la întreaga moștenire națională, vom putea adăoga: Nu ne putem închipui solidaritate, iubire, respect, ca și iertare împrumutată, fără a cunoaște pe românii deosebi- telor ținuturi, ca înfățișare trupească sau sufletească, precum și pământul patriei de pretutindeni, cu bogăția ca și cu sărăcia lui, cu frumuseta ca și cu pustietatea lui. Un neam unitar, în stat național, nu mai poate fi mulțumit cu cetățeni cu rădăcini adânc înfipte numai în satul, în județul sau în provincia lor. Acesta e temeiul, desigur, temeiuri mărunte din care se adună marele temeiu unitar al patriei. Dar ni-se pare că numai cu o condiție: cetățeanul de azi, deși trăește într'o anume localitate, să poată ori-când să-și găsească terenul patriei subt picioare ori în ce colț de țară ar fi, ori unde ar fi pus s'o apere. Idealul cetățeanului de azi, în statul național, nu poate fi ce era Rusia pentru soldații ruși: gubernia din care erau de ori- gine. Idealul de azi e: neamul și patria pretutindenea, dela o graniță a Țării la alta, român și frate, ca și un consătean, oricare om din neamul nostru, dela Nistru în șesurile Tisei, dela Dunăre în Carpații păduroși. Dar pentru a judeca, a crede, mai ales pentru a simți așa, e nevoe de cunoașterea patrimoniului național, ca pământ, ca material uman, ca energie românească în trecut, ca înfăptuiri ro- mânești. Și o cunoaștere mai ales de către generația matură, care acționează azi. Cea tânără e instruită și educată în acest înțeles în școala națională. 173 în afară de excursii, de cărți potrivite de istorie și geografie, în afară de albumuri ilustrate cari ar putea cuprinde, în ediții populare, trecutul nostru în chipuri și icoane, țara cu frumusețile ei, mănăstirile, cetățile, bogățiile de pe pământ și subpământene, — ne gândim la foloasele uriașe ce ni le-ar putea aduce în ma- terie arta cinematografică, așa de îndrăgită de către toate pă- turile și de către toate vârstele societății de azi. Pentru toate mijloacele dintâi, pe lângă cheltueli bănești, mai e nevoe și de multă energie pentru a determina pe oameni să se folosească de ele. La cinematograf aleargă lumea neîndemnată, neașteptând să fie capacitată și dă banul neasemănat mai bucuros decât pentru o excursie, o carte, un album și cele două ceasuri cari le jertfește la o reprezentație nu-i pare că le dă timpul său prețios, cum e cazul când vine la conferință publică, de-o pildă. Pentru ce nu s'ar putea creia o puternică asociație, spriji- nită de stat, sau pentru ce n'ar putea statul insuși întemeia una care să pregătească filmarea trecutului românesc din toate pro- vinciile, România pitorească, economică, industrială, artistică ? Pentru ce n'am putea cunoaște, prin film, pe țăranul din Basa- rabia dela leagăn, până la mormânt, în toate îndeletnicirile lui economice, cu casa, cu satul, cu portul, cu datinile lui ? Și tot așa să cunoaștem pe frații din toate provinciile! Ce greutate ar fi ca rularea acestor filme să devină obligatoare în toate cinema- tografele din țară, odată pe săptămână, sau combinat, ca intro- ducere la alte filme ? In chipul acesta cunoașterea moștenirii strămoșești, națio- nale, ar înainta cu pași repezi. Sufletul generației de azi s'ar fructifica unitar și solidaritatea națională ar crește cu fiecare zi. E o problemă pentru rezolvirea căreia nu e nevoe decât de puțină înțelegere și bunăvoință. Poate de multă dragoste de neam. I. AGĂRBICEANU. 174 Probleme nouă în preocupările Astrei. Pentru clasa mijlocie și muncitorimea dela orașe. Romanizarea orașelor de dincoace de Carpați, cu excepția alor două-trei, abea poate fi observată în cei zece ani dela unire. Desigur nu ne gândim la o naționalizare cu forța a elementelor streine, ci la creșterea numărului românilor din deosebitele clase sociale. Pretutindenea după răsboiu, în toate țările, s'a remarcat un puternic flux al populației sătești spre orașe, mai ales spre ora- șele mari, așa că, în temeiul acestei tendințe generale, numărul nostru ar fi trebuit să crească simțitor la orașe, și în cazul că nu am fi ajuns la unitatea politică a statului național. Această uni- tate realizată, procentul populației românești dela orașe ar fi tre- buit să crească și mai mult. In realitate acest procent a și crescut. E foarte regretabil că până azi nu avem o statistică amănunțită și de toată încre- derea asupra acestei creșteri. Multe din preocupările vieții de stat, a celei culturale și sociale ar trebui să se resimtă zilnic de cifrele unei statistici corecte. Dar deși numărul românilor din deosebitele clase sociale a a crescut la orașe, aspectul celor mai multe e tot străin. Dintre românii cari s'au stabilit la orașe în nouile provincii după unire, singură clasa intelectuală dă o înfățișare nouă, românească, ora- șelor, — Micii slujbași, clasa muncitoare, dispar aproape fără urme în populația străină, deși numărul acestora e pretutindenea mai mare decât al clasei superioare. Aceasta din urmă se mărginește în cele mai multe orașe la funcționarii superiori, profesori, ofițeri, în vreme ce micii slujbași, începând cu personalul de serviciu la poliție, postă, trecând la micii negustori, industriași, la ucenicii de tot felul și sfârșind cu 175 muncitorii dela fabrici etc. — sunt cu mult mai numeroși. Ei dau procentul cel mai mare în numărul românilor stabiliți la orașe după unire. In toate manifestările românești dela orașe pătura cultă este aceea care se vede acționând, și astfel numai prin ea orașele iau uneori înfățișare românească. Viața socială, politică, culturală se razimă mereu și aproape excluziv pe această clasă socială. Cele- lalte trăese încă în afară de preocupările vieții românești. Și, din păcate, foarte puțini s'au gândit până azi să atragă și energia lor la sporul vieții românești, — afară doar’ de alergarea după votul lor cu prilejul alegerilor. Micii funcționari, meseriași, industriași, — lumea muncitoare, trăește aproape într’o complectă izolare de preocupările românis- mului de azi. In mijlocul unui traiu material greu, acești concetă- țeni ai noștri sunt prea mulțumiți dacă-și pot asigura traiul de azi pe mâne. Cât privește necesitățile lor de ordin sufletesc și le satisfac în mediul străin în care trăese, și rareori sunt atrași de manifestările culturale sau artistice românești. Sunt, astfel, mici slujbași în orașele noastre, cari deși sunt stabiliți aici de zece ani în serviciu românesc, vorbesc și acum în familiile lor cu predilecție ungurește. Prietenii lor, vecinii, oamenii cu cari vin mai des în contact sunt streini, și subt in- fluența mediului în care trăese au ajuns unii cari au venit dela sate cu puțină știință de limbă ungurească, să o învețe la per- fecție. In schimb, românește, afară de câțiva termini noui cari pri- vesc slujba sau meseria, termini pe cari adeseori îi pocesc cumplit — vorbesc tot așa de prost ca și înainte de unire. Tot aceasta e situația ucenicilor, a calfelor, a căror număr crește îmbucurător la orașe : cresc influențați mereu de mediul și limba străină, izolați de viața românească, complet neștiutori de idealul de azi al românismului. Intre asemenea împrejurări e ușor de înțeles pentruce roma- nizarea orașelor din nouile provincii abea poate fi observată, deși numărul locuitorilor români a crescut binișor în ultimii ani. Orașele au primit un singur element conștiu românesc: clasa intelectuală. Celalalt material are nevoe de-o conștiință națională pentru a putea contribui și el la romanizarea orașelor, în înțe- lesul arătat mai sus. Conștiința națională nu poate fi trezită, firește, decât prin binefacerile culturii românești, prin ajutorul dat clasei mijlocii și lumii muncitoare de a putea înjgheba o viață socială aparte, ro- mânească, prin cointeresarea lor la manifestările vieții românești, prin apropierea cu dragoste și înțelegere a clasei culte, conștiente, de restul populației românești dela orașe. 1?6 Școala românească singură nu poate naște aceste legături. Ucenicul ce-și urmărește cursul școlar obligator, dacă trăește mereu în mediul străin, sau dacă, eșit calfă, nu mai are nici un prilej de-a se simți parte întregitoare a neamului său, — puțin va păstra din câștigul dat de școala națională. Dar majoritatea micilor slujbași și a lumii muncițoare dela orașe, nici n'a avut parte de școală românească. Ei sunt oameni maturi, pe cari nu-i poți atrage către preocupările vieții naționale decât prin alte mijloace. Credem că „Asociațiunea¹¹ are de îndeplinit un mare rol cultural-național în legătură cu aceste elemente românești. Despărțămintele noastre centrale județene vor trebui să-și îndrepte activitatea lor de propagandă culturală și națională și către aceste clase sociale ale orașelor. Pentru activitatea Astrei la sate avem despărțămintele pe plăși. Cele centrale județene, deși vor avea și pe viitor de lucru în comunele din jur, nu-și vor putea uita de muncitorii români și de micii slujbași, negu- stori, comercianți dela orașe. Cum ele își au sediul în princi- palele orașe dela noi, în reședințele de județ, și cum în aceste orașe pătura cultă are la îndemână toate mijloacele fortificării conștiinței naționale, activitatea acestor despărțăminte trebuie să îmbrățișeze cu căldură educația claselor celor mai părăsite. Și conferențele, și teatrul, și festivalurile din orașele noastre sunt aproape numai pentru pătura cultă. Câteva societăți culturale, caritative, câteva reuniuni de femei, s’au gândit, sporadic, și la hrana sufletească a acelor pături sociale dela oraș cărora România mare nu le dă aproape nimic. Dar pentru a schimba în forțe naționale aceste clase, e ne- voie de-o muncă și activitate sistematică, pe care numai o so- cietate culturală temeinică poate să o încerce cu folos. Despărțămintele noastre centrale județene, solicitând con- cursul celor mai bine intenționați intelectuali din reședințele de județ, vor trebui să fixeze an de an, un program bine gândit pentru luminarea acestor mase, pentru trezirea conștiinței lor ro- mânești, sau pentru întărirea ei, pentru organizarea și directivarea românească a acestor clase. E nevoe de-o activitate de propagandă culturală și socială pentru a atrage și valorifica forțele naționale ce zac în aceste elemente, în activitatea generală românească dela orașe. O serie de conferențe poporale în fiecare an, din toate do- meniile vieții românești, pentru a le face cunoscut trecutul nea- mului, sforțările românești din acest trecut, pământul, țara, oa- menii mani, precum și problemele uitate ce se pun azi pentru românism. Conferențe educative asupra rostului claselor sociale, asupra dreptului la viață a fiecărei clase productive, asupra conduitei, 177 2 a activării, a traiului potrivit și necesar diferitelor clase. — O primejdie ce amenință la noi e tendința puternică de-a imita, de-a încerca salturi dintr'o clasă socială într'alta, cele de jos soco- tindu-se desonorate, cu mari riscuri morale și materiale. % Șezători și festivaluri la nivoul intelectual și estetic al acestor clase, obișnuindu-le ca produsele spiritului românesc. Și, de câte ori e posibil, ajutarea lor de-a se constitui în reuniuni, în tovărășii separate de cele străine, pentru a putea avea cât mai mult și mai intensiv contact cu mediul românesc. Desigur, despărțămintele „Astrei" vor trebui să aibă spri- jinul orașului, al județului în care muncesc. Sprijin moral și ma- terial, în aceeași vreme. Și concursul intelectualilor din oraș. E vorba de-o activitate culturală și națională care trece peste scopurile imediate ale unei asociații culturale, și întră în preocupările actuale ale statului național. I. Turca. 178 Rămâi. Rămâi, în noaptea albă s’ascultăm, Cum cântă ’n straturi florile grădinii. Zâmbește luna tot mai somnoros Și dorm in toate casele vecinii. în ochii tăi îngândurați și triști Să scânteeze lacrimi de credință. Visa-vom sub salcâmii auriți, Cuprinși de-a primăverii biruință. Fibri de nou parfum ne-or îmbăta. Cutremurându-ne ispititoare grații, Vom asculta de-al inimilor glas, Ne vom privi sfioși, ca vinovății. Când vor apune stelele în lac Și-or înflori pe culmi senine, zorii, Ne vom împodobi cu maci și ruji Și vom privi în ochii aurorii. Ciobanii rumeni vor urca pe munți, Chemați de glasul tainic al naturii. Cu brațe îndreptate către cer Sorbi-vom sfântul cântec al pădurii. Rămâi, în noaptea albă s’ascultăm, Șoptind în straturi florii^ grădinii. Zâmbește luna tot mai somnoros Și dorm în toate casele vecinii. IUSTIN ILIEȘIU. 1?9 2* Ca Sisyph Când urc spre ceruri stânca, ce se cheamă — în mine — suflet, pe întraripate Și calde stihuri, uit că — prin păcate — Legat cu trupul sunt de Geea-mamă.... Și urc.... dar, din năvalnica lumină Mă prăvălesc nevolnic către țărnă ; Și-atunci, pricep osânda ta eternă, Corinthiane Sisyph, și-a ta vină.... Ca tine-am fost, avar cu mine însumi Și ’nșelător cu propria-mi vieață.... Pe când eram cu-amarul față ’n față — Dușmani — cântări am făurit din plânsu-mi M’am înșelat, Sisyph, pe mine însumi Și-acuma ’mi port informa stâncă ’n brață. C. IONESCU-OLT. 180 AMINTIRI. Ce mână nevăzută mi-a răpit Nădejdile : garoafe trecătoare ? Ca un copac cu crengile spre soare Ridic spre ceruri brațe de granit, Din umbra amintirilor fugare.... De unde fulgeră acest ecou Și-mi răscolește sângele din nou ? Durerea-mi spintecă iubirea cu pumnalul. Și se înfinge ’n mine, ca tnir'un cauou. Din aurora visurilor ce mă mint Îmi împletesc pe frunte laurii uitării, Și ’n barcă de argint Mă pierd cu viforul în largul mării.... Mă chiamă amintiri trecute ’n vreme Spre-altarul diamantului curat — Dar lutul meu e frământat în flăcări zămislite din blesteme. O, barca mea, sore care lumi mă poartă ? In ochii mei lumina-i moartă.... Un clopot purpuriu e orizontul, Și limba-i bate ’n margini de aramă — în larguri clocotește Helespontul, Și valuri după valuri se destramă.... La umbra amintirilor cad flori întunecate de funinginea uitării, în leagănul pierzării Se stâng și visuri și iluzii și fiori.... Ca un copac cu crengile spre soare înalț tn aer brațe de granit Din umbra amintirilor fugare... IUSTIN ILIBȘIU. 181 Cum era odată. Prima rândunică. Trecuseră peste două săptămâni dela adunarea din patru Noemvrie și lucrurile reveniau, încetul cu încetul, la normal. Așteptam, din zi în zi, știri de pe frontul carpatin, dar ele se strecurau cu mari întârzieri, în contururi tot mai vagi: Trupele române trecuseră munții, prin o zăpadă de peste doi metri . . . Se apropie de Odorheiu... O aripă coboară munții, cu desti- nația : Sibiiu.. . Alta se apropie de Sovata, să ia linia ferată Tâmava-mică.. . Erau combinații vagi, născociri pentru calmarea dorințelor noastre supra-excitate. Străinii erau cufundați într'un mutism complet, în așteptarea evenimentelor, cari nu mai puteau întârzia. Unii, simțindu-și conștiința mai împovărată, își luau drumul, dincolo de hotarele, cari se fixau tot mai precis. In mijlocul acestei așteptări, din ce în ce mai înfrigurate, a sosit prima rândunică, ce anunța, în sfârșit,: dalba primăvară, cu abatere dela zodiile Calendarului, în plină ninsoare și ger de Noemvrie. Locotenentul-pilot din armata română V. Nicolescu și că- pitanul Precup, originar din Ardeal, fost ofițer austro-ungar, au descins cu un avion deasupra Blajului. Plecați din Bacău, din ordinul Marelui Stat Major, traver- sând Carpații la înălțime de 2600 metri, au sosit la Blaj, pe la ora unu din zi, scoborând tot mai jos deasupra pieței și asvâr- lind manifeste : salutul și dragostea fraților, cari se apropiau, anun- țând și pe locuitorii străini, că frații noștri vin, în numele păcii și al libertății neamurilor... In câteva clipe vestea se răspândi ca un fulger. Oamenii se ridicară dela masă și alergară, într'o goană delirantă, spre Câmpul Libertății. 182 Zăpada și noroiul acoperiseră, aproape cu totul, urmele hangarului lui Vlaicu, dar visul lui, pe care îl plătise cu vieața, se isbândise. Scânteia genială a premers, și de data asta, evenimentelor, în drumul lor greoiu și tardiv.. . * * * Oamenii se îmbrățișau și plângeau de bucurie, uitând de gerul pătrunzător și de noroiul amestecat cu zăpadă, ce le ajungea până la glesne. Vedeam, cu ochii închiși, ca pe o uriașă pânză de Vere- șaghin, soldați răsbătând prin zăpada, ce le aținea drumul, ame- nințându-i zadarnic să-i înghită în troienile ei. Ci luptătorii nu se înspăimântau. Trecuseră ei prin alte primejdii, neasămănat mai grozave; mulți din ei s’au prăbușit cu arma în mână, dar rândurile rărite se refăceau repede, cu jertfe supra-omenești. Cum erau să se mai împiedece acum de niște obstacole mărunte, când Carpații le deschideau larg porțile și dușmanul se retrăgea în debandadă, cu resemnarea celui învins. Mai era, undeva, un hop, către Ciucea, apoi încă unul — cel deplin ho- tărâtor acesta — la Tisa... Evenimentele își proiectau umbra fatală, în deslănțuirea lor cutropitoare. * Când aeroplanul s'a înapoiat, Câmpia Libertății era plină de lume. Pălării și batiste fluturau și rândunica ne spunea, în ciri- pitul ei de pasăre călătoare: — La revedere, fraților, la revedere! Plutea acum în înălțimi și mersul motorului se preschimbase în ciripit de rândunea. * * * Și, iată cum, o singură rândunică a făcut, totuș, primăvară. Desigur, nu mai era putere pe lume, să încerce o revenire la vechile ogașe, căci bilanțul se încheiase definitiv, încă la 1914: unul din cei doi adversari avea să muște în țărână. Dar rândunica avea, totuș, o solie de îndeplinit: aceea de a spune fraților, că ceasul desrobirei sunase și că împilatorii nu aveau să se teamă de represiuni nevrednice unei epoci cu ten- dințe de nivelare a tuturor nedreptăților, aparținătoare trecutului rușinos. Munca se pornia acum în cadre tot mai reale. Pregătirile pentru Alba-Iulia erau în toiu; încă o săptămână și aleșii nea- mului, în plin acord cu toată suflarea românească, răslețită la 183 cele patru vânturi, va spune fără șovăire, jurământul cel mare, rostit pentru întâia oră de cei patruzeci de mii, pe Câmpul Li- bertății. Era un jurământ în cadre mai restrânse acele, dar o peatră de hotar, o peatră de granit, indicând drumul pe care se purcedea către libertate, atunci; și către independență, acum. Povestea era destul de lungă. Decenii și veacuri s'au scurs în umilinți și întuneric, până să se aprindă cel dintâiu slab opaiț, apoi al doilea... Și când am ajuns la plinirea vremii, toate aceste luminițe aveau să se contopească într’o faclă uriașă, alungând toți liliecii și toate buf- nițele, ce mișunau prin întuneric... * » * Pe urma aeroplanului ce dispărea la răsărit avea să răsară noul soare peste lumea cea nouă. Aveau să se prăbușească, cu huet cumplit, hotarele puse de mâni omenești, cum s'au prăbușit zidurile Ierihonului la su- netul goarnelor. Carpații, cari până acum alcătuiau granița naturală a mo- narhiei austro-ungare, se preschimbau — vorba lui Delavrancea — în spinarea, ce susține și încheagă massele compacte de Ro- mâni, trans — și ciscarpatini. Vor sosi și trupele, răzbătând cu greu, prin troienele de zăpadă și prin ostilitatea elementelor ungurești, așezate drept sentinelă, la granița de răsărit a Ardealului. Și se va încinge un chiot și o voie bună, ca la sfârșit de basme. Ușile zăvorite ale temnițelor se vor deschide și cei eliberați vor alerga în fața trupelor, biruitoare după atâtea sforțări și jertfe, în proporții de ecatombe. Ici-colo va mai rămâne câte unul, căruia i s'a pierdut urma, în hrisoavele încâlcite ale temnițelor, larg încăpătoare. Rămâne de datoria posterității să șteargă colbul de pe ar- hivele ce au rămas, dându-ne pomelnicul acelor martiri, cari au murit, înainte de a vedea cu ochii întruchiparea unui ideal, la . care se închinau, cu neșovăitoare credință. * * « De-acum destinul istoriei se împlinise. Eram datori să-l întâmpinăm cu sufletele curate, conștienți de îndelungatele suferințe și jertfe, ce i-au premers. AL. CIURA. 18 Lupta pentru organizarea asigurărilor agricole în Franța/) Alte proiecte de organizare a asigurărilor agricole cuprinse în această întâie clasă, concepând încă această organizare în obli- gația cultivatorilor de a se asigura contra riscurilor agricole, și în obligația Statului de a organiza această asigurare, înțeleg totuș să dea asigurărilor agricole o gestiune proprie, deosebită de gestiunea generală a Statului, pentru o cât mai bună și mai educată organizare a acestui delicat serviciu public. w Intre acestea, cel mai veehiu este propunerea Langlois fă- cută în ședința din 14 Ianuarie 1882 a Camerei franceze. Langlois propune înființarea unei Mutuale naționale, care să asigure în chip obligatoriu toate averile mobile și imobile supuse la riscul incendiului, grindinei, înghețului, epizotiei și inundației, a căror directori erau să fie numiți în fiecare județ de către consiliile generale, și directorul general de Adunarea națională, deputați și senatori numiți în acest scop. Cotizația, după acest proiect, era unică, fixă și identică pentru toate bunurile de aceiaș valoare — 60—70 centime pentru fiecare mie de franci valoare asigurată. — Despăgubirele erau plătite imediat după sinistru. Societățile comerciale de asigurare existente erau a fi dispăgubite cu o rentă de 3°/₀ amortisabilă pentru rambursarea capitalului vărsat și rescumpărarea clientelei și suprimate. Se instituia, astfel, prin acest proiect monopolul asigurării și instituirea unei orga- nizări de Stat a asigurărilor. Apoi proiectul cuprins în propunerea Chollet făcută în șe- dința din 3 Decemvrie 1891 a Camerei franceze. Prin acest proiect se propunea înființarea unei case mutuale naționale gerate, ad- ministrate și subvenționate de Stat. Și dacă în concepția propu- nătorului, Statul nu era asigurător, el făcea toate operațiile de asigurare: el încassa primele, plătea dispăgubirile, într'un cuvânt, el devenea administratorul general al asiguraților- *) V. a. 1928, pg. 870 și a. 1929. pg. 38. 185 Prin propunerea Chollet se asigura riscurile de incendiu, epizotie, accident, grindină, îngheț și inundație. Pentru riscurile grindină, îngheț și inundație asigurarea era completă, pentru ce- lelalte riscuri asiguratul rămânea propriul său asigurător pentru două zeci la sută din valoarea lucrurilor asigurate și asigurarea era facultativă. ) Cotizația e concepută de proiect ca un impozit adițional și e încassată de perceptor. Evaluarea proprietății asigurate nu e făcută de asigurat și sinceritatea ei verificată numai în caz de sinistru, ci de contro- lorul contribuțiilor directe de acord cu asiguratul în prezența primarului comunei. Tablourile de evaluări sunt afișate timp de opt zile la primărie pentru contestații. „Fiecare are drept să con- troleze și să reclame pentru el sau pentru alții". In caz de con- testație consiliul comunal hotârește în ultima instanță; aceste hotărâri definitive trebuie să aibă loc înaintea deschiderei exer- cițiului (art. 5 și 6). Sistemul nu e de loc economic. Evaloarea proprietăților asigurate care urmează, în chip logic, să se facă în fiecare an este foarte costisitoare, și mai totdeauna nefolositoare. Cheltuiala acestei evaluări chiar dacă nu ar fi pusă în contul asigurării, împovărează prea mult bugetul Statului. Dar această cheltuială e nefolositoare și paguba este cu atât mai mare. Nouă zecimi din bunurile asigurate nu vor fi atinse, evaluarea pentru acestea a fost zadarnică, iar pentru o parte din rest valoarea obiectului asigurat în momentul sinistrului nu mai era aceași care a fost stabilită la evaluare. Pentru aceste cuvinte niciodată în practică, la asigurările comerciale, nu se face expertiza decât după sinistru.²) Și în definitiv, ce greutăți ar fi să se lase asiguratului libertatea de a evalua singur valoarea bunurilor sale asigurate și să facă pe răspunderea sa declarație anuală de asigurare ? Asiguratul are tot interesul să facă o declarație exactă. La asigurare nu e ca la im- pozite, unde nu este alt corectiv decât conștiința fiecăruia. La asigurare, cultivatorul se va feri să declare prea mult pentru a nu plăti cotizații prea mari, și se va feri să declare prea puțin pentru a nu avea o despăgubire neîndestulătoare în caz de si- nistru. Evaluarea făcută de comisiune la început are gravul ne- ajuns de a angaja pentru totdeauna Casa de asigurare și de a nu putea fi micșorată în ziua sinistrului fără a nu ridica plângeri destul de legitime din partea asiguratului.³) Nu se poate obiecta incorectitudinea asiguratului sau intențiile lui de înșelătorie, fiindcă se pot totdeauna găsi mijloace de a pedepsi declarațiile false, chiar dacă nu ar fi acele de a se plăti despăgubirea în măsura ’) Adrien Delavallade. Les assurances agricoles. Angouleme, 1906, 1923. -) Alfred Thomereau. L'assurance-panacee, Paris, 1895, 1911. ³) Gabriel Arnaud. Op. cit., pg. 287. 186 proporției asigurate in caz de declarație în minus, sau în măsura valorii exacte după evaluarea după sinistru în caz de declarație în plus. I s’ar putea reproșa propunerei Chollet că e prea inchizi- torială. Evaluarea de către o comisiune a averei fiecăruia, și publicarea acestei evaluări, apoi publicarea declarației amănunțite a sinistratului de pagubele suferite și de pretențiile pe care le are, obligația de a fi expusă orcărei contestații și celei de rea credință sau dușmănoasă fără o pedeapsă contra contestațiilor neexacte, sunt măsuri care, în unele cazuri pot să înlesnească deslănțuiri de acțiuni mânate de pasiuni personale sau politice, și să dea rezultate regretabile. Această publicitate însă nu este atât de jicnitoare la sate unde viața este atât de intimă, oamenii se cunosc atât de bine între ei, atât de bine cunoaște fiecare ce are și ce nu are oricare dintre ei, încât publicarea ajunge o for- malitate care nu poate jigni pe nimeni. Dacă evaluarea anterioară nu ar fi însoțită de cheltuieli za- darnice, și dacă nu ar hotărî în ultima instanță asupra neînțe- legerilor de evaluare sau de despăgubire consiliul comunal, care este o instituție politică, procedura publicității e tot ce poate fi mai echitabil și mai moral. Asigurarea nu trebuie să fie isvor de câștig pentru nimeni, operațiile asigurării pot fi foarte bine pu- blice pentru toată lumea. Propunerea Chollet rezerva Statului dreptul ca, în caz de sinistru, să despăgubească pe sinistrat în natură, sau să-l răsplă- tească în întregime, în caz de sinistru parțial, și să vândă ceeace a rămas în profitul Casei. Sunt măsuri bune, care împiedecă uneori intenția de fraudă sau de neprevedere a asiguratului. Propunerea Chollet, în fine, nu desființează societățile co- merciale de asigurare existente, nici nu le despăgubește pentru clientela pe care le-o ia. Societățile comerciale și apărătorii lor găsesc, totuș, că acest proiect este nedrept și ipocrit, fiindcă prin concurența de temut pe care le va face Casa mutuală națională societățile vor lichida’ una câte una, este astfel o expropiere lentă și fără despăgubiri. Obiecțiunea nu este justă, fiindcă pro- punerea Chollet nu se referă la riscurile pe viață — afară de accidentul la muncile agricole — nu se referă la , riscurile in- dustriale și orășenești, prin urmare rămâne Societăților un câmp de activitate destul de mare, și nu cu mult mai puțin întins de cât câmpul lor actual de activitate. Propunerea Chollet a fost respinsă de comisiunea parla- mentară prezidată de deputatul Quintaa, care a avut neplăcerea să-și vadă două proiecte personale respinse și plăcerea de a res- pinge mai multe proiecte de asigurări agricole ale altora, ca pre- ședinte sau ca membru în comisiile parlamentare de cercetare a acelor proiecte, în care era regulat ales, desigur, ca specialist. 187 Tot în această clasă intră propunerea Comisiunei de credit agricol din care făcea parte și era raportor tot deputatul Quintaa. Acest proiect, ținând seamă de proiectele anterioare și de obiec- țiunele ce se adusese acelor proiecte, a fost depus în ședința din 12 Iulie 1893 a Camerei franceze. Eclectismul nu a fost mai fe- ricit pentru chestiunea asigurărilor agricole ca concepțiile unitare. Propunerea Comisiunei dfe credit agricol imagina și ea o Casă națională de asigurări mutuale obligatorii, care însă nu asi- gura decât riscul grindină și îngheț. Casa de asigurări ar fi fost administrată și gerată de Stat, care era obligat să acorde anual o subvenție cel puțin egală cu suma ajutoarelor pe care el le acordă victimelor sinistrelor agricole. Ea nu asigura decât 18/20 din totalul recoltei în contra grindinei și 8/20, în contra înghețului. Publicitatea evaluărilor și a dispăgubirilor fusese adoptată și de această propunere. Declarațiile de evaluare a valorilor de asigurat erau publicate și puteau fi constestate de oricare alt asigurat și fără motivare. In caz de contestație o comisiune com- pusă din primarul comunei, dintr'un expert desemnat de prefect și de controlorul contribuțiilor directe, hotăra asupra temeiniciei contestației. Aceiaș comisiune făcea și expertiza în caz de sinistru. Hotărârile comisiunei acesteia puteau fi apelate la judecătoria de ocol. Și aici, publicitatea nu poate constitui o obiecțiune, poate fi criticat însă modul cum este alcătuită comisiunea, caracterul ei politic și lipsa de sancțiuni contra celor care ar face contestații neîntemeiate. Propunerea Comisiunei de credit agricol a ținut seamă și de alte obiecții ce s’au făcut propunerilor anterioare cu privire la nerespectarea principiilor asigurării. După această propunere co- tizația era să fie stabilită „după valoarea variabilă a materiei asigurate și riscurile nu mai puțin variabile după regiuni¹’. Nici această propunere nu a fost luată în considerare, fiindcă totdeauna s'au găsit motive de respingere a propunerilor de or- ganizare a asigurărilor agricole, de multe ori contradictorii, ceeace înseamnă că, ținând seama chiar de obiecțiunele ce s'ar fi adus proiectelor anterioare, nu s'ar fi putut face vreo propunere ’în această chestiune care să fie pe placul întregei Camere. In ședința din 17 Iunie- 1897 a Camerei franceze deputatul Auge a făcut o nouă propunere pentru organizarea asigurărilor agricole întemeiată pe principiul obligativității. Propunerea Auge avea ca obiect instituirea unei Case de asigurări agricole contra înghețului, grindinei, inundației și furtu- nelor de tot felul. Casa de asigurări agricole era a fi o casă mu- tuală, ea nu ar fi plătit dispăgubirele decât în măsura încassărilor sale și proporțional cu cotizațiile plătite de fiecare. Propunerea prevedea constituirea unui fond de rezervă alimentat de benefi- ciile anuale. 188 In fiecare an între 1 și 15 Ianuarie cultivatorii de pământ aveau obligația de a declara schimbările de culturi pe care le-au adus culturilor lor de anul trecut. In lipsa acestor declarații asigurarea se menține pe bazele din anul precedent, dacă culti- vatorul a făcut schimbări în cultura sa și n'a anunțat, în caz de sinistru, poate fi respins dela despăgubire,, pe motivul că nu a plătit cotizația corespunzătoare noului său risc. Pedeapsa deși aspră este dreaptă, obiecțiunea ce se poate însă aduce aci acestui sistem este că timpul declarației nu este potrivit. La 1 Ianuarie cultivatorul poate ști precis însămânțările de toamnă, nu poate ști însă cu siguranță ce va semăna la pri- măvară, cereale, legume, cartofi. Termenul de declarație trebuie complectat cu termene de corectare și complectare a declarației. După acest proiect cotizația nu e uniformă, ea variază după clasele de risc, aceste clase sunt stabilite, însă nu după natura recoltelor, ci după natura terenurilor potrivit împărțirii planului cadastral. In acest chip, cotizația ia caracterul unui impozit. De altfel însuși autorul proiectului pare să fi avut în primul rând interesul Statului și așezarea cât mai dreaptă și mai remunera- toare pentru Stat a impozitului financiar. Sinistrul nu are drept la despăgubire decât dacă porțiunea din teren atinsă de sinistru, este mai mare de 50 arii și dacă. paguba este cel puțin de 2/20 din totalul culturei asigurate. Ex- pertiza e făcută prin bună înțelegere de către controlorul con- tribuțiilor directe. Evaluarea pagubelor e făcută de doui experți, desemnați, unul de către sinistrat, altul de prefectură dintre pro- fesorii de agricultură, elevii diplomați ai școalelor superioare de agricultură și membrii societăților agricole, în fața controlorului impozitelor directe, primarul comun și alți dotii agenți. Experții evaluează paguba după cursul mijlociu fixat prin ordonanță pre- fectorială. In caz de neînțelegere Consiliul județean hotărește. Proiecte de asigurări agricole obligatorii s'au prezentat și în timpuri mai noui. Astfel în 1907 a fost propunerea Magniande, pentru instituirea unei Case de asigurări agricole obligatorii contra grindinei, înghețului, inundațiilor și furtunelor de tot felul, iar la 28 Decemvrie 1909 a fost propunerea Ruan, care privea orga- nizarea reasigurării obligatoare a caselor locale și regionale contra mortalității vitelor. In a doua clasă ar intra proiectele care prevăd obligația de asigurare lăsând însă, la libera alegere a asiguratului, calea asi- gurării. Acest sistem este poate cea mai fericită îmbinare între dreptul libertății individuale și datoria prevederei. Statul pune obligația fiecăruia de a fi prevăzător, de a se asigura contra riscurilor naturale, însă nu silește pe nimeni să se asigure la casa de asigurare organizată de el. Pe această cale' simțul prevederei se educă și se desvoltă, iar între societățile particulare și Stat se 189 naște o concurență pentru organizarea cât mai bună, mai ieftină și mai avantajoasă a asigurărilor agricole. In ședința din 27 Maiu 1893 a Camerei franceze s’a depus propunerea Philipon și Pochon. Prin acest proiect se propune creiarea „unei vaste societăți de asigurări mutuale, care să lucreze asupra întregei suprafațe a teritoriului și să asigure contra grindine! și contra înghețului". Această instituție avea a fi controlată și subvenționată de Stat, însă era autonomă și avea un buget propriu. Cultivatorii de pământ, deși obligați să se asigure contra grindinei și înghețului, erau liberi de a-și alege asigurătorul, adică de a se adresa societății gerate de Stat, unei societăți co- merciale, sau de a alcătui, împreună cu alții, o mutuală contra acestor riscuri. Propunerea Philipon-Pochon declară neted că ea „nu voește să creeze monopoluri, nici să atingă cu ceva libertatea transacțiilor". Această libertate în alegerea asigurătorului dă putință acelor cultivatori ale căror riscuri de grindină și îngheț sunt mici, și asigurarea nu are interes pentru ei să se adreseze societăților particulare unde, dat fiind misiunea riscului, vor obține condițiuni deosebit de avantajoase. In general, această libertate dă fiecăruia putința să se adreseze institutului de asigurare, care îi oferă mai multe avantaje, condițiuni mai bune de asigurare și prime mai mici. Nu se poate spune că în totdeauna Casa de asigurare pu- blică, în regimul facultativității, va căpăta riscurile cele mai mari și mai rele, fiindcă această Casă se găsește, după proiect, într’o situație avantajată și care îi îngăduie să ție piept concurenței so- cietăților particulare, atât în condițiile de asigurare cât și în efti- nătatea prime!. După proiect, această Casă este scutită de patentă, de taxe de timbru și înregistrare, beneficiază de gratuitate poștală și de o subvenție egală cu sumele de degrevare și de ajutoare acordate anual victimelor de grindină sau de îngheț. Propunerea Philipon-Pochon tindea la creiarea de case ju- dețene în fiecare capitală de județ și o casă națională de asigurări mutuale în capitala țării. Casa națională avea să centralizeze co- tizațiile adunate de casele județene și să repartizeze suma adunată\ între sinistrați, după valoarea asigurată de fiecare ')■ Adevăratul asigurător era Casa națională, casele departamentale (județene) nejucând decât rolul de agenții generale sau de direcțiuni parti- culare, desigur cu un personal mai numeros și prin urmare, cu cheltueli mai mari decât agențiile sau discuțiile comerciale !). In acest sistem erau două case distincte una pentru grindină, alta pentru îngheț, totuș fondul de rezervă era comun ambelor *) A. Delavallade, op. cit, pg. 22. ²) G. Arnaud, op. cit., pg. 313. 190 ramuri și format din depozitarea unei zecime de cotizații. Coti- zațiile erau stabilite după un tarif dinainte întocmit. Declarația de asigurare cultivatorii sunt datori să o facă la casa județeană de asigurare în cele dintâi trei luni ale anului, în acelaș termen acei ce sunt asigurați la o societate privată sunt obligați să trimită direcției aceleiaș case o copie după polița lor de asigurare certificată de primarul comunei. Proprietățile sau părțile din proprietăți nedeclarate sunt asigurate din oficiu de casele județene. Propunerea prevede că „declarația va arăta situația și con- ținutul parcelelor asigurate, felul recoltei, randamentul în natură operat și prețul atribuit fiecărui fel de recoltă pe unitate de mă- sură sau de greutate. Acest preț fixat în bună învoială între Casa județană și asigurat, va servi de bază la stabilirea capitalului asigurat și a cotizației, precum și la calculul despăgubire! în caz de sinistru" (art. 19). „Asiguratul este ținut să facă declarații de asolament înainte de întâi Iunie. După trecerea acestui termin, cotizația totală a anului precedent este datorată fără ca asiguratul vreodată să poată pretinde în caz de sinistru o despăgubire superioară aceleia la care ar fi avut drept anul precedent, oricare ar fi natura recol- telor din anul curent. Asiguratul capătă însă o despăgubire mai mică când el a înlocuit cultura anului precedent cu o cultură mai puțin rentabilă, asigurarea ne putând da loc la beneficii". în caz de sinistru asiguratul face o declarație în termen de cinci zile pentru grindină și în cincisprezece zile pentru în- ghețul de primaoară care trebuie să conție datele obișnuite. Acestei declarații îi urmează o expertiză, iar evaluarea pagubei este făcută de doui experți aleși unul de casa județeană, altul de asigurat. în caz de neînțelegere ei aleg de comun acord un arbitru. Nu erau despăgubite prin propunerea PhilipOn-Pochon decât pagubele care treceau de /,,, din valoarea recoltei. O măsură prea riguroasă care lipsea de despăgubire mai mult de jumătate din sinistrați ). Proiectul Philipon-Pochon a fost respins de comisiunea par- lamentară însărcinată cu examinarea lui. După părerea unora acest proiect admis ar fi desvoltat funcționarismul fără a rezolva deplin problema asigurărilor²). După autorii proiectului riscul mor- talității vitelor cere o reglementare specială și asigurarea lui tre- buie să facă obiectul unei propuneri de lege particulară, iar celelalte riscuri agricole nu sunt asigurabile. în sprijinirea acestei păreri autdrii proiectului se sprijină pe principiile puse de Alfred ’) G. Arnaud, Op. cit., pg. 315. a) J. Chadenet, Op- cit., pg. 24. 191 de Courcy¹}, ci însă propunând asigurarea riscului de îngheț nu și-au dat seama că calcă deplin acele principii și că riscul de îngheț este tot atât de neasigurabil ca și celelalte riscuri agricole. Dealtfel de Courcy s'a exprimat clar că riscul grindină „este singurul din toate riscurile agricole cu adevărat asigurabil" ²). Tot în această a doua clasă am putea grupa propunerea Gendre făcută în ședința din 3 Iulie 1894 a Camerei franceze. In acest proiect, unde se caută a se solidariza creditul și asigurările agricole, asigurarea este obligatorie pentru asigurații care recurg la creditul agricol. După părerea autorului, limitând creditul la asigurați se ajunge a se da o făgăduință sigură de vi- talitate și de viitor acestei instituții și a se da prosperitate asi- gurărilor agricole. Această combinație avea a permite agriculto- rului să se libereze la scadență și a diviza mult riscurile acoperind pierderile prin beneficiile realizate. Pentru servirea asiguraților, propunerea Gendre, înțelegând că asigurările agricole nu pot fi bine exploatate de societăți locale fatal condamnate la insucces din cauza acumulării pierderilor, în- deamnă la organizarea asigurărilor agricole prin mijlocirea Uniunii sindicatelor agricole. Camera federală avea a constitui „societăți de asigurări agricole care să funcționeze pe lângă sindicatele lo- cale și să împlinească toate condițiile cerute". Aceste societăți ar lua cotizații proporționale cu riscurile și ar plăti despăgubiri după valoarea reală a obiectului sinistrat, nu după acea declarată de asigurat. A treia clasă cuprinde proiectele întemeiate pe libertatea asigurării. Asigurații sunt liberi să se asigure sau nu, însă dacă ei doresc să se asigure sunt obligați să se asigure la casa de asigurare creiată de Stat, nu au libertatea alegerei asigurătorului lor. Acest sistem, pe care sunt întemeiate și asigurările munci- torești din România, are avantajul că respectă principiul libertății individuale, dar stabilește în aeelaș timp și solidaritatea națională, silind pe toți acei ce vor să beneficieze de asigurare, să se ajute unul pe altul pentru creiarea unui institut de asigurare cât mai potrivit intereselor tuturor, cât mai ieftin, cât mai echitabil, cât mai lesnicios. In această clasă intră propunerea Emile Rey și Lachieze făcută Camerei franceze în ședința ei din 6 Maiu 1893. (Va urma) N. GHIULEA. Alfred de Courcy, Des assurances agricoles. Paris, 1857 — De l'assu- rance par l'Etat. Paris, 1894. z) Alfred de Courcy. Essai sur Ies lois du hasard. Paris, 1862, pg. 250. 192 Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului. Note istorice de Ștefan Meteș, director al Arhivelor Statului din Cluj, membru corespondent al Acad. Române. (Urmare). Din 1714 avem 2 scrisori: românească și ungurească, ale popii Maftei Vasu despre niște datorii ale lui și ale altora către el; se amintesc în ele fiul său lonașcu și fratele său Toma, apoi popa Radu, toți din Arpașul de jos.]) Conscripția oficială austriacă făcută în 1761, ne spune, că în acest timp, în Arpașul de jos erau: 2 preoți uniți cu o biserică și 14 familii, apoi 5 preoți ortodoxi cu 64 familii.* ² ³) In 1805 sunt aici 2 preoți ortodoxi: Samoilă Nan (sfințit în Țara Românească în 1759 și scos din slujbă în 1798) și Alexe Bica (sfințit la Arad în 1801) cu o biserică și 80 familii (â 5 suflete fac 400 suflete).⁸) La 1846—7 se amintește loan Vasca preot ortodox cu 80 familii.⁴ ⁵) Biserica ortodoxă a fost clădită in 1794.') Uniții aveau în sec. al XVIII-lea pe popa Avesalom care face o notiță pe un Liturghier, „ca să se știe de când am fost la popie în Blaj în anul 1797", a fost mare eftișug de bucate.⁶ *) Cei 320 credincioși uniți, erau conduși, pe la 1842, de preotul loan Pap.') >) Arhivele Statului, Cluj, doc. familiei Recsey, I, doc. No. 309, 313, 315. ²j V. Cioban, Statistica Românilor din Ardeal la 1760—2, Cluj, 1926, p. 61 și lorga,' Studii și documente, XIII, pp. 216—19 (și aici se publică stati- stica lui Buccov, din 1761, relativ la țara Făgărașului). ³) E. Gagyi, în Transilvania, XLII, Sibiiu, 1911, p. 274. ⁴) Universalis schematismus ecclesiasticus graeci non uniti ritus pro 1846/7, Buda, 1847f p. 179. In 10 Martie 1833 se vorbește de loan fiul popii loan Vas cf. lorga, o. c., I, p. 217 No. II. ⁵) Gagyi, l. c., p. 274. rⁱj lorga, o. c., p. 206 Nr. 736. ') Șematismul arhidiecezeigr.-cat. de Alba-Iulia, Făgăraș, Blaj, 1900, p. 626. 193 3 2. Arpașul de sus. Oprea feciorul popii Aldea din acest sat, împrumută înainte 1733, suma de 8 fl. vonaș dela popa Stan din Porumbacul de sus.¹) In 1733 Oprea e preot unit împreună cu tatăl său, având o biserică și 90 familii, cari sunt conduse și de dor preoți orto- doxi: Coman și Halmagiu.* ²) O însemnare făcută, în 9 Ianuarie 1749, de Amfiloche ieromonahul dela schitul Arpașul de sus, pe un Mineiu, ne spune că a fost cumpărat cu 20 zloți de popa Aldea dela Ion Suma din Cârța cea săsească.³) Schitul sau mă- năstirea avea, în fruntea ei pe preotul Ananie cu 3 călugări. Avere numai 2 vaci, 1 june și 4 stupi; ⁴) era pe moșia familiei Teleki, care îi răpește clopotul și fânațul după cum ne spune episcopul M. Rednic.⁵) In 1750 slujeau 2 preoți uniți la o bise- rică cu 600 suflete.⁶) Peste zece ani, la 1761, situația e aceasta: 5 preoți ortodoxi cu 40 familii și 2 preoți uniți cu 16 familii, având și biserică.⁷ ⁸) La 1765 școala de aici e condusă de învăță- țătorul Samuilă Nanu.s) In 1805 bis. ort. e condusă de preoții loan Dobrel (sfințit în Transilvania la 1791) și Pavel Alde (sfințit la Arad în 1803) având 193 familii și biserica renovată în 1801. Are filie Streja-Cârțișoara cu 70 familii. In Cârțișoara, la data de mai sus, întâlnim doi preoți Onea Banciu (sfințit în Țara Româ- nească, 1759) și cel care slujește Mateiu Banciu. Aici e și bise- rică.⁹) Cârțișoara e tot filie, și Ia 1846, cu 70 familii, al Arpa- șului de sus unde păstoresc, peste 193 familii, preoții ort. Absolon Nan și Nicolae Popovits.¹⁰ ll) 3. Beclean. Popa Bucur de aici ia parte la soborul protopopesc, ca ju- decător, ținut în 2 Maiu 1729 în Șinca.¹¹) In 1733 în fruntea bi- sericii sunt trei preoți uniți: Precup, Adam și Avram cu 89 fa- milii, o biserică a cărei avere se reduce la pământ arător de 6 câble și fânațe de 2 care.¹²) Popa Adam cumpără, în Maiu 1741, *) lorga, o. c., p. 44 Nr. 55. ²) Bunea, Episcopul Klein, p. 367. ³) lorga, o. c., p. 82 Nr. 206. ⁴j Bunea, P. P. Aron. etc., p. 333. Cultura creștină, VIII, Blaj, 1919 p. 152 (iformația din 1 Febr. 1769). Bunea, Statistica Românilor din Transilvania din 1750 in revista Tran- silvania, 1901 p. 245. ’) Cioban, o. c., p. 61. ⁸) Bunea, Aron și Novacovici, p. 365. ⁹)'Gagyi în Transilvania, 1911 pp. 274—77. Biserica s'a făcut „cu toată purtarea de grijă a popii loan Dobrilă, parohul Arpașului de sus", cf. Stan, Școala poporană din Făgăraș și de pe Tâmave, I, Sibiiu, 1928 pp. 138—9. lu) Univ. schematismus pro 1846, p. 179. Acești doi preoți, apoi loan Dobrilă, Avei Popovici și Vasile Dobrilă (1839, 1846), au servit în Arpașul de sus și cu dascăli, cf. Stan, o. c„ pp. 144—5. ll) Pușcariu, o. c., p, 547. l²) Bunea, Episcopul Klein, p. 410. 194 un Chiriacodromiu tipărit, în 1732, la București, pe care apoi, în 1754, îl vinde popii Vasilie din Săsciori cu prețul cumpărării cu 18 11?) Conscripția vicarului unit Petru Paul Aron, din 1750, ne spune că sunt în acest sat 470 suflete, 2 preoți, 1 biserică, cu arător de 8 câble și fânaț de 2 care.'²) Iar conscripția oficială a generalului Buccov, din 1761, corectează astfel situația: 3 preoți ort. cu 110 familii și o biserică, apoi 2 preoți uniți cu 2 familii și 2 care de fân ale bisericii.³) Comisia asesorilor din scaunul Fă- gărașului hotărește, în 13 Iunie 1761, că biserica-edificiu să ră- mână ortodoxilor, iar uniții să meargă Ia cea din Făgăraș, care e foarte aproape⁴ ⁵) Tot atunci Românilor ortodoxi din Făgăraș, după ce le răpise biserica și dreptul de a ținea o casă pentru serviciul divin, li se dă voie de Buccov, să meargă la biserică în Beclean.’) Avem, din 7 Iunie 1787, o mărturisire a popii Stan din Be- clean, care s'a sfințit ortodox, a trecut apoi la uniți și revine, la sfârșitul vieții, iarăși la legea cea veche: „Eu popa Stan din Be- clean... fiind hirotonit preot de episcopul Climent al Râmnicului (1737—49) și după ce m'am dus la casă-mi în țara ungurească, căzând la unie, și acum nevrând eu să mai fiu la uniația papi- staților și ponturile care au primit dela biserica apusului. Cunos- cându-mi greșala am venit aici în țara românească la Prea sf. păr. Mitropolit Ungrovlahiei Chir Grigorie, poftind să iau blagos- lovenia dela Prea Sf. Sa, să fiu iar al bisericii răsăritului. Intâiu, lepădându-mă den toată inima mea de toate ponturile uniației și să fiu până la moartea mea al sfintei săbornicești și apostolești biserici a răsăritului; și câte primește această biserică a răsări- tului primesc și eu cu toată inima mea; iar mergând la țara mea de mă voi întoarce iarăși la credința uniației și la ponturile lor, să fiu făr de darul preoției și supt anatemă, pentrueă așa m'am prins și m'am făgăduit. Mai bine să mor, decât să mă mai întorc Ia uniație și la ponturile lor“.⁶) In 1805 preoți ort. sunt: loan Bârsan (sfințit la Buda în 1781) și loan Taflan (sfințit în Arad, la 1799) cu 156 familii la o biserică, la care e adaosă și filia Dridiff. In acest an era în Be- clean și un preot unit: Zachei Ludoșan, care fiind bătrân nu măi slujea.⁷) ’) lorga, Studii și documente, XIII, pp. 169—70 n. 582. -) Bunea în Transilvania, 1901, p. 245. ³) Cioban, o. c., p. 61. ⁴) Pușeariu, o. c., pp. 606—7. ⁵) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 217. «) Biblioteca Academiei Române, Mss. Nr. 603, pp. 365—84 cf. Furtună, Preoțimea românească in secolul al XVIII-lea, pp. 241—2 Nr. 23. ⁷) Gagyi o. c„ p. 274 și Aron, o. c., pp. 36—7. 195 3* In 1846 cele 155 familii de aici și cele 66 din filia Dridif 1 erau sub păstoria preoților loan și Mateiu Bârsan și capelanul Nicolae Grama.¹). 4. Berivoiul măre. In secolul al XVII-lea trăia în această comună un protopop cu numele Ștefan, care avea o mare influență și putere în toată < țara Oltului. Principele Ardealului Gheorghe Rakoczy I-ul, prin decretul său din 21 Maiu 1647, scoate toate bisericile românești ‘ din ținutul Făgăraș de sub jurisdicțiunea Mitropolitului din Alba- . < lulia și a superintendentului calvin și, le supune numitului pro- j topop, care depindea numai de Rakoczy, având dreptul să vizi- ¹ teze toate bisericile, preoții și protopopii români din acest ținut ș și să facă dreptate conform legilor țării și vechiului obiceiu local. Toate acestea cu condiția, ca în lucrurile necuviincioase și con- - trare legilor dumnezeiești și ale țării să nu se amestece ; cu preoții unguri să trăiască bine, să învețe pe credincioși Catehismul și Sf. Scriptuiă în românește și pe păcătoși să-i mustre.* ²) Proto- popul din Berivoiu era astfel omul stăpânirii ungurești de , unde venea tot darul cel pământesc și deci nu e mirare că ur- mașul lui Ștefan: protopopul Radu din acest sat iscălește, în 1700, actul unirii cu Roma în numele celor 56 preoți care stă- teau sub oblăduirea sa, cari desigur nu i-au dat cu toții această ' împuternicire de aderare.³) In 1733 cei doi preoți uniți: Radu și ‘ David slujeau într’o biserică la 31 familii.⁴) In 1750 un preot unit păstorea 186 suflete având și o biserică.⁵) In 1761 avem: 1 preot ort, cu 55 familii și 3 preoți uniți cu 8 familii și o biserică.⁶) Preotul ort. în vremea aceasta era Ion Radule, care cumpără, după 1748, o Cazanie.⁷) La 1763 se amintește popa Șerban Ră- zeans.⁸) Școala o conducea, la 1765, dascălul Pop Stan.⁹) Satele Berivoiul mic și mare încă dela începutul veacului al XVIII-lea erau în posesiunea familiei Brâncoveanu. In 1766 Febr. 8 „prințul Brâncoveanu" cere, dela episcopul ardelean Dionisie Novacovici, voie să zidească aici biserică, și o mână , de ajutor pentru preoții din satele sale. Novacovici îi răspunde în 28 Martie : „Insă pentru Berivoi m’am inștiințat precum și Berivoiul mare și cel mic sunt lipite satele, fiind 2 biserici" ; una s a dat ■) Univ. schematismus pro 1846, p. 178. ²j Lupaș, Acațiu Barcsai și Sava Brancovici in An. Ac. Rom. secț. ist. 1912, pp. 571—2 no. 1. ' ³) Șineai, Cronica Românilor, III, p. 305. ⁴) Bunea în Episcopul Klein, p. 410. •’) Bunea, în Transilvania, p. 246. • *’) Cioban, o. c„ p. 62. ' ⁷j lorga, Studii și doc., TCHH, p. ‘51 no.¹ 84. sj lorga, o. c„ XIII, p. 51 no. 85. ' ' '•') Bunea, P. P. Aron și D., Novacovici, p. 365. . 190 urâților și cealaltă neuniților. Nu se mai poate cere alta. ') Deci credincioșii ort. din Berivoiul mare erau siliți să meargă la bi- serica din Berivoiul mic, căci a lor a fost luată de uniți — cărora li se judeca și în 1779* ²) — și nu li s'a permis, ca Brâncoveanu să le facă alta. In 1805 au biserică cele 64 familii conduse de preotul ort. Naftalie Raduletz (sfințit în 1797 la Arad) și filia Berivoiul mic. ³) In 1846 Berivoiul mare apare, ca filie, cu 64 familii, atașată la parohia ort. din Berivoiul mic.⁴ *) Pela 1842 preotul unit Samuil Socol slujia în Berivoiul mare la 169 de credincioși. ’) ¥ ¥ La 1748 se amintește aici și o mănăstire, care e pe pământul nobilului losif Boer, având preot pe bătrânul Ghierasie, 5 călugări și 8 călugărițe. Un călugăr avea 100 de ani, iar altul 121 ; o călugăriță bătrână era cersitoare. Averea mănăstirii: 1 cal, 3 vaci și 10 stupi;⁶) arător de o gă- leata și fănaț de 1 car de fân ; internul avea lungime de 150 stân- jini și lățime de 50. Mănăstirea era pe moșia lui losif Boer, care i-a luat toată averea, când mănăstirea a fost distrusă din ordinul generalului Buccow în 1761. ⁷) 5 Berivoiul mic. Constantin Stolnicul Cantacuzino dă bisericii ort. de aici, la începutul veacului al XVIII-lea, un Triod.⁸) In 1733 era popă unit Mihai cu biserică și 35 familii.⁹) In 1750 sunt 2 preoți, o biserică cu 186 suflete, neuniți.¹⁰ *) La 1761 sunt: 1 preot ort. cu biserică și 75 familii, apoi 2 preoți uniți, fără biserică și cu 3 familii. u) „Popa David din Berivoiul Mic de pe baltă" vinde, în 1763, un Octoih cu 10 fl. popii Șerban Răzeans. ¹²) Conscripția episcopului unit Rednic, din 1765, ne vorbește de o mănăstire ce-ar fi existat în acel an, având o livadă de 4 care de fân.¹³) In 1788 sunt 2 biserici, una ortodoxă — zugrăvită, în 1789, de *) Ibid„ pp. 258—9 no. 111. ²) Turcu, Escursiuni etc., p. 109. ³) Gagyi în Transilvania, 1911, p. 276. Popa Naftanail Răduleț slujea și la 1820 cf. Meteș, Viața agrară a Românilor din Ardeal, I, București, 1921, pp. 260, 263. ⁴) Univers, schematismus pro 1846, p. 178. •’) Șematismul arhidiecezei mitr. gr. cat. de Alba-Iulia-Făgâraș, p. 598. :') Bunea, Petru P. Aron și D. Novacovici, p. 332. ⁷) Cultura creștină, Blaj, 1919, p. 153. fⁱ) lorga, Studii și doc. XII, p. 54 no. 97. ⁹) Bunea, Episcopul Klein, p. 410. ¹⁰) Transilvania, 1901, p. 246. ;¹) Cioban, o. c., p. 62. lorga, o. c., p. 51 no. 85. :JÎ) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 350. 19? zugravul loan din Turcheș ') — și cealaltă unită, având preot pe ț Radu Radeș. Preotul celei dintâi murise și în locul lui, se pare că slujea popa luon Berla din Șercaița.² ³) Popa losif Țițu din Săsciori scrie, în 1792, pe un Octoih ăl . 4 bătrânului eromonah Ruvim, aceste cuvinte: „...Fiind rânduit - la bisearica cea vechie în Berivoiu-Mic, m'au chemat părintele Ruvim ca să scriu toate cărțile ce le are, și le-am scris cu afu- risenie, de s'ar întâmpla o primejdie ca aceaia, măcaru să ferească ' Dumnezeu, și le-am însemnat toate,⁸) Parohia de aici era filie a celei din Berivoiul mare, cum am văzut. In 1805 slujea preotul ort. Pa vel Chiușde (sfințit în Ardeal, la 1792) la 80 de familii,⁴ *) iar la 1846 e popă ort. loan Chiușde și capelan loan Raduletz, având tot 80 de familii, adecă vre-o 400 de suflete. ⁶) 6. Beșimbac. j ⁶ într'o anchetă, din 1681, găsim, ca martori, 2 preoți din satul despre care vorbim: Stan de 48 ani și Toader de 35 ani.⁰) Să fie oare preotul locului acel popa Constantin, care a cheltuit cu icoana din biserica din Beșimbac, făcută, în 1708, de . zugravul Mateiu?⁷) Despre preoții și situația lor la 1726 vezi la urmă tabloul anexat. Conscripția episcopului Klein, din 1733, inșiră 5 preoți: luon unit și Ignat, Stan, luon și Toader ortodoxi, o biserică cu pământ de 5 câble și cu 46 familii. Cei trei preoți din urmă sunt bigami.⁸) Pela 1745 credincioșii de aici scot preotul unit din biserică și introduc doi preoți tineri sfințiți în Țara Ro- mânească. ⁹) Conscripția din 1750 ne arată: 380 suflete, 2 preoți și o biserică cu arător de 3 câble.¹⁰ *) La 1761 sunt 2 preoți uniți cu o biserică și 17 familii; ortodoxii au 3 preoți și 57 familii fără biserică. ⁿ) La 1765 e școală cu învățătorul Ion Mone senior¹² *) In 1781 servește popa Nicolae Lăluță, fiind și jurat al soborului protopopesc.¹S) In 1782 popa unit de aici loan ia parte la sinodul i) lorga, o. c., p. 52 no. 87. -j Arhivele Statului, Cluj, Conscripția urbarială a domeniului Făgăraș. XIX p. 154. — Biserica de aici, se aprobase, la 1779, se rămână ortodoxilor. Turcu, Escursiuni etc., p. 109. ³) lorga, o. c., p. 52 no. 88. ⁴) Gagyi, o. c„ p. 274. “) Univers, schematismus pro 1846, p. 178. ⁶) Arhivele Statului, Cluj, Doc. Familiei Recsey, I, no. 82. ⁷) lorga, Inscripții și scrisori ardelene, II, p. 55 no. 101. ⁸) Bunea, Episcopul Klein, p. 368 p. ⁹) Dragomir, Istoria desrobirei religioase a Românilor din Ardeal, ], Sibiiu. 1920, p. 158 prelața. ¹⁰) Bunea în revista Transilvania, 1901, p. 246. u) Cioban, o. c., p. 61. ¹²) Bunea, P. P. Aron și Dionisie Novacovici, p. 365. ,³J lorga, o. c., II, p. 150 no. 511. 198 din Blaj.') Se mai amintesc: popa Zacheu nepot lui loan Peptea din Iași (sec. 18-lea,* ²) și popa loan Bolovan pela 1830.³) Pela 1842 cele 310 suflete le păstoreau preoții uniți Șerban Popa și Pantaleon Stanislav.⁴) 7. Breaza. Cea mai veche știre e, din 1733, conscripția episcopului Klein, care ne dă aceste date: 3 preoți ort.: Bucur, Mihai și luon cu biserică și 40 familii. ⁵) In 1750, avem un preot unit cu biserică, o casă parohială și 320 suflete.⁶ * ⁸ *) Se amintește la 1748 două mănăstiri pe locul fiscal. Cea din Breaza de jos, numită și Vătavului, are un preot bătrân Dionisie și 4 călugări, din care 2 sunt cerșitori; alta din Breaza de sus, numită a Iui Mănișor, are o călugăriță oarbă de 70 ani. Avere: o vacă și loc pentru câte 1 găleată semănătură de toamnă și de primăvară.') In 1758erau aici tot două mănăstiri: 1 pe locul Stirmina cu 1 călugăr: Stanciu Muntean și a 2-a pe locul Fundătura cu 1 călugăr Ma- tiaș și alți 2 și o călugăriță.s) La 1760—2 avem 2 preoți uniți cu 19 fam. și 1 preot ort. cu 99 familii și o biserică.) „Cultura creștină", 1919 p. 156. ll;) Șematismul arhid. mitr. Alba-Iulia—Făgăraș, p. 603. 201 10. Comana de sus. Pentru 1726, vezi la anexă tabloul. In 1729 popa Bratu (ori Brote ?) ia parte, în Șinca, la scaunul de judecată protopopesc.¹) Conscripța, din 1733, ne dă numele celor 2 preoți uniți : Stan și Brote cu o biserică, o casă parohială, 60 familii și fânaț de 1 car.* ²) In 1748 se "vorbește de mănăstirea de pe pământul boierului loan Maniu cu 6 călugări — unul cerșitor, altul nebun — și o călugăriță bătrână. Avere: 3 cai, 2 stupi, fânaț de 2 care de fân. Preotul mănăstirii era Dionisie.³ ⁴) In 1750 e un preot unit cu o biserică, care are loc de 1 car de fân și 220 suflete. J) Reali- tatea, în 1761, e următoarea: 4 preoți ort. cu 123 fam., apoi 2 preoți uniți cu 5 fam. și o biserică, care are arător de 14 câble și fânaț de 14 care de fân.⁵ *) Era aici, pe la 1764, un preot de scandal și bătăuș: Gheorghe, fiul lui Bucur Barbu, care a fost suspendat din slujbă. Dar popa nu se astâmpără. Atunci „noi sătenii din Comana de sus și din Co'mana de jos", fac o plân- gere la episcopul Dionisie Novacovici, în care spun, că popa Gheorghe a intrat „cu militariș" și a spart ușa bisericii, închisă „cu bolovani". Preotul din Părău chemat de ei să le slujească, a fost izgonit de ai lui, „cu săbii și cu pușci și cu furcoae de fer și i au îmbătat cu rachiu".¹¹) Se deleagă, în 1765, doi preoți, unul și „namesnic", să cerceteze acest caz vrednic de condam- nare.⁷) Ascultă pe „boierii din Comana de jos — aceștia zic „dăm mâna cu popa Gheorghe" — și Comana de sus, împreună cu iobagii Mării Sale dlui Beclian Gabor", cu privire la popa Gheorghe, care, după „opreliște", „ar fi intrat cu potenția în bi- serică", sprijinit pe Mihaiu Frâncul și pe „tizidușul din Comana de sus"... învinuirea de furt a „unui găscoiu, dela Șărban Dă- nilă". „L-au schilăvit" pe un om Mihaiu. Se întreabă și „Maria lui Mihai Popa (Greavu) boeroe, monahiia Bonifația, muerie de 60 de ani după cinul călugării sale" : „venindu o copilă, chemă pe soțul-meu: blem bade Văsiiu, că moare badea Mihaiu... L-am găsit abia cu suflet, atâta de bătut". Alt martur : „Măi Davide (zice popa) domniata ții cu mine. Eu am zis: Aș ținea, dar alți săteni nu țân niminia, și pentru aceia nici eu nu îndrăznescu". Man Frâncul vede „un militar și cu 8 ficiori, unul cu sabie, altul cu o furcă de fer, venind dela adunare lor". ’) Pușcariu, o. c., p. 547. ²) Bunea, Episcopul Klein, p. 408. ³) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 331. ⁴) Bunea în Transilvania, 1901, p. 246. J) Cioban, o. c., p. 62. ,J) lorga, Scrisori și inscripții ardelene, II, p. 240 no. 16. Vezi cercetarea eontra popii Gheorghe în 6 Decemvrie 1764 lorga, o. .c., I, p. 252 n. 88. ⁷) Ibid., pp. 254—5 no. 91—2. 202 Biserica ortodoxă s’a clădit la 1600 (?) și s'a zugrăvit în 1773, iar turnul 's’a ridicat abia în 1829.¹) In 1805 erau 2 preoți ort.: Mihail Greavu sen. (sfințit în Țara Românească, la 1760) și fiul său tot Mihail (sfințit la Arad, în 1797) cu o biserică (cu filia din Veneția de sus) și 84 familii.-) In 1846 slujeau 2 preoți ort.: loan Comanits și capelanul loan Barb, cu 84 familii, iar în filia Veneția de sus 59 familii.* * ³) 11. Copăcel Pentru preotul dela 1726 tabloul dela anexă. In 1729 popa Streja ia parte la soborul protopopese ținut în Lisa sub condu- cerea .protopopului lonașc Monea din Veneția.⁴) In 1733 sunt 4 preoți uniți: Streja, Rad, luon și Man cu o biserică și 55 fa- milii.⁵) Românii din Copăcel răspund comisiunei care venise să le comunice „patenta" 1745: „La porunca guvernului crăiesc, cedăm preoților uniți biserica, dar noi cu ei nu vom umbla la biserică, ci să păzească ei pereții de peatră".⁶) In 1750 se no- tează 3 preoți uniți cu o biserică și 314 suflete.⁷) Statistica din 1761 ne dă: 2 preoți ort. cu 120 familii și o biserică, și uniții cu 2 preoți și 3 familii.⁸) In 1758 avem, .pe lângă cei notați la anexă, și pe popa luon Streja, neam de boier, care stă pe pă- mântul său boieresc. Un alt popa luon Nădejde a fugit de aici, de vreo 60 ani, în satul Iclandul-mare (jud. Turda).⁹) Copăcelul era comună grănițerească cu școală, pe care, în 1765, o con- ducea învățătorul Petru lorga.¹⁰ *) Preotul granițerilor era Martin Grecu unit, care împreună cu fratele său David, grănițer unit și cu altul neunit Bucur luon Niță, la o paradă bisericească, în 26 Maiu 1782,¹¹) „au învățat și îndemnat poporul la neunire". Sunt arestați și apoi condamnați. Sentința: „Popa Martin Grecu, pe lângă depunerea întâmplată în ordine din oficiul preoțesc, se declară odată pentru totdeauna de incapabil de a mai ocupa po- stul de popă și începând cu ziua publicării sentinței, mai primește o lună de arest și anume, cu patru zile pe săptămână ținut numai !) Stan, o. c., p. 213. -) Gagyi, c-> P- 274. ³) Șematismul pro 1846, p. 179. ⁴) Pușcariu, o, c., p. 547. ’>) Bunea, Episcopul Klein, p. 408. •') Dragomir, Ist. desrobirii religioase, pp. 158—9. ⁷) Bunea în Transilvania, 1901 p. 246. ⁸) Cioban, o. c., p. 62. Biserica a fost renovată în 1776 lorga, Neamul românesc <țin Ardeal, I, București, 1906, p. 78. ⁹) Arhivele Statului, Cluj, Conscripția din Făgăraș, III, pp. 664, 667, 696. ¹⁰) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 365, ⁿ) Păcățianu în Anuarul Istitutului de istorie națională, III, Cluj, 1926, pp. 168—172. Boierul Mateiu Strejea dăruiește, înainte de 1781, un Octoih, bi- sericii din Copăcel cf. lorga, o. c., II, p. 81 no. 202. 203 cu apă și pâne și în lanțuri". „In cazul ca acest Martin Grecu, | prin nestatornicia sa și prin intențiunea de a se lăpăda de unire, I a avut asupra comunei Copăcel influența cea mare, iar instrucția | de 6 săptămâni nu l-ar putea face să rămână la unire, ci el ar ! persista pe lângă schismă; rămâne în grija comandamentului ge- neral, ca cumpănind împrejurările, să-l așeze într’o adevărată co- j munitate, numai de schismatici, ca să nu mai poată încerca din nou seducerea uniților din Copăcel". David Grecu se pedepsește > cu alergarea de 6 ori pe stradă printre 300 oameni, iar lui Bucur Niță, i se schimbă aceeași pedeapsă de alergarea numai de 3 ori, în arest de o săptămână în lanțuri. > Biserica unită, făcută din piatră în 1776, e condusă, din Ianuarie 1824 până în Ianuarie 1848, de popa Ion Grama, iar 1 dela Ianuarie 1848 până la Decemvrie 1853 de preotul Vasile -i Czetz.'). § 12. Corbi. / La 1680 și 1688 credincioșii de aici au preot din Țara Ro- mânească, care dă dijmă la curte.²) In 1726 sunt doi preoți cu numele luon sen. și iunior, io- bagi veniți din alt loc.³) In 1733 doi preoți: luon, unul ort. ce- lalalt unit cu o biserică și 24 familii.⁴) Conscripția din 1750 dă 2 preoți uniți cu o biserică și 237 suflete,⁵) iar după cea din 1761 avem 1 preot ort. cu 65 fam. și o biserică și 4 preoți uniți cu ,5 familii.⁶) Lămuriri pentru anii 1766 și 1787 aflăm și în tabloul dela anexă. In acest din urmă an biserica e a ortodoxilor; preoții sunt uniți și iobagi, fac robotă ori plătesc taxe.⁷) In 1805 sunt 2 preoți ort.: protopopul loan Popovits (sfințit în Ardeal la 1773) și loan Costa (sfințit la Arad în 1801) cu o biserică și 108 familii, având ca filie Ucea de jos.⁸ *) încă în 1788 și 1791 se vorbește de protopopiatul Corbilor, având protopop pe loan Popovici.⁰) In 1804 protopopul de aici loan Popovici era asesor în consisto- riul diecezan din Sibiiu, pe care-1 presida adeseori.¹⁰) Pe o carte bisericească din Corbi se amintește, la 1823, popa Samson al lui Opriș din aceasta comună.¹¹) ’) Șematismul din Blaj, 1900, p. 604. -) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dorn. Făgăraș. ;ⁱj Arhivele Statului, Cluj, Conscripția dom. Făgăraș. VI. ⁴) Bunea, Episcopul Klein, p. 368. ’j Transilvania, 1901, p. 245. Cioban, ■ o. c., p. 61. ') Arh. Stat. Cluj, Conscripția dom. Făgăraș, XXVI, pp. 165, 169, 171, 175. s) Gagyi, O. c., 274. Pușcariu, Documente, I, 150; și Dragomir S., Corespondența episcopului Gherasim Adamovici în Revista teologică, V,’Sibiiu, 1911, p. 421. ¹⁰) Voileanu in Telegraful român, Sibiiu, 1925 (LXXIII) no. 21. ”) lorga, o. c., II, p. 82, no. 208. 204 13. Cuciulata. O anchetă făcută, în 1750, ne spune că moșul unui Nistodor Stanciu boier a fost popa Stanciu din Cuciulata, care ar fi venit din Țara Românească, *) Noi știm, că acest sat a fost cumpărat, în 1662, dela principele Apaffy de boierul Drăghici Contacuzino din Țara Românească, care a stat ani de zile, ca nobil ardelean, la moșia sa din Țara Oltului.²) E foarte probabil, că Drăghici să fi adus pe părintele Stanciu din Muntenia, ai cărui urmași devin apoi boieri făgărășeni. Popa Platon de aici ia parte, în 1729, la soborul protopopesc din Șine a.³) In 1733 slujesc 2 preoți uniți: luon și Platon; au o biserică cu 92 familii, o casă parohială, arător de 12 câble și fânaț de 9 care de fân.⁴ s) In 1750 sunt 2 preoți uniți cu o biserică și 630 suflete; arător de 15 câble și fânaț de 15 care fân?) La 1761 oficial se constată: 2 preoți ort. cu 141 fam. și 2 preoți uniți cu o biserică și 5 familii; arător de 14 câble și fânaț de 14 care.⁶ *) La 1765 școala de aici era condusă de dascălul Samuil Pop.') Popa Dumitru „nemeș și boier" de aici face raport, în 30 April 1767, episcopului D. Novacovici într’o cercetare, în care a figurat ca martor și popa Mafteiu din Părău.⁸) Constată: „Chie- mândumă pe mine acolo, am mersu și am cetit molitfele, precum se cuvine preoții, după voia bărbatului și muerii. Altă legătură atunci n’a fost, numai dragoste și voie bună; dară adevărat am auzit, când au dat mâna mai dintâiu, precum aveam noi obiceiu aicia în Țara Oltului, s au făcut legătură între dânșii, și au pus și birșag pentru ca să se dea 24 florinți, care dintre dânșii s ar lăsa de acia legătură sau care ar întoarce". O martoră încă spune că „la mâna-datu s’au făcut legătură 24 de florinți.. ., la datu mănii". — In 1796 preotul ort. Emanuil Strâmbu (sfințit în Ar- deal la 1772) dimișionează din slujbă. In 1805 sunt doi preoți ort.: Angelache Puica (sfințit în Ardeal, la 1793) și Gheorghe Strâmbu (sfințit la Arad, în 1797) cu o biserică și 237 familii și cu filia din Lupșa.⁹) In 1846 avem 2 preoți ort. : Gheorghe Moga și loan Strâmbu cu 237 fam. și filia Lupșa cu 22 fam.¹⁰) ') Pușeariu, o. c., p. 560. - -) Meteș, Moșiile Domnilor și boierilor din Țările române în Ardeal și Ungaria, Arad, 1925, pp. 75—6 și Meteș, Contribuții nouă privitoare la familia boierească Buhuș din Moldova în An. Ac. Rom. secț. ist. seria III, tom. VII (1927), pp. 288—9 = 4—5’. ³) Pușeariu, o. c., p. 547. ■’) Bunea, Episcopul Klein, p. 408. ■r,j Transilvania, 1901, p. 246. G) Cioban, o. c., p. 62. » ’) Bunea, P. P. Aron și J. Novacovici, p. 365. sj lorga, o. c., II, pp. 262—3 no. 135. '*) Gagyi, o. c., pp. 274—5. ’") Șematismul din 1846, p. 179. 305 Pela 1842 era preot unit loan Sassebeși cu 136 suflete, ur- mându-i Andrei Tomos până la 1851, dela care dată uniții de aici sunt administrați de preotul unit din Comana de jos.') 14. Dejani. In anexă se pot vedea numele preoților și situația lor ma- terială în 1726 și 1758. In acest din urmă an se da preotului, de familie, câte 1 ferdele ovăs și o zi de lucru.²) In 1733 cei doi preoți uniți cu numele luon aveau o bise- rică și credincioși 72 famili.³) Conscripția din 1750 ne înfățișează 2 preoți uniți cu o biserică și 380 suflete; arător de 3 câble.⁴ ⁵ ⁶) La 1761 se rectifică sjtuația așa: 1 preot ort. cu biserică și 73 fam. și 3 preoți uniți, dar fără credincioși.³) In 1761 comisia au- lică însă hotărește, ca biserica de aici să rămână uniților, cari, cum arată datele oficiale, nu erau, decât preotul.¹¹)—In 1748 pe locul fiscal e o mănăstire cu 1 călugăr și 2 călugărițe. Preotul mănăstirii era popa luon; avere un cal.⁷) In 1761 a fost arsă de gen. Buccow.⁸) In 1803 toți ortodoxi de aici trec la uniți.⁹) După preoții amjntiți la 1758, păstoresc credincioșii uniți până la 1869 urmă- tori preoți: Petru Foca, Teodor și Gheorghe Lepșa și Pavel Poparad.¹⁰ *) 15. Drăguș. Un popă Simion din Drăguș se amintește, ca mort, înainte de 1584.¹¹) : La actul de delimitare a moșiei Sâmbăta de sus, proprie- J tatea urmașilor lui Constantin Vodă Brâncoveanu, făcut în 21 Iunie 1723, iau parte între alții și preoții boieri din Drăguș: Matei Șandru și Comșa Șandru, care e și parohul comunei.¹²) Lămuriri pentru 1726 la anexă. In 1733 sunt 5 preoți ort.: luon sen., Rad sen., luon, Rad, Gheorghe, apoi 1 preot unit Nicolae cu ‘ biserică și 120 familii.¹³) In 1742 popa Stroie din Drăguș cumpără j o carte bisericească.¹⁴) Conscripția din 1750 arată: 3 preoți uniți, ’ i) Șematismul din Blaj, 1900, p. 604. -) Arhivele Statului, Cluj, Conscrip. dom. Făgăraș, III, pp. 794, 802. ³) Bunea, Episcopul Klein, p. 410. ⁴) Transilvania, 1901, p. 246 (aici a greșit Beschen). ⁵) Cioban, o. c., p. 62. ⁶) Pușcariu, o. c„ p. 606. ⁷) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 332. aj Cultura creștină, 1919, p. 157. ⁹) Gagyi, o. c., p. 274. ¹⁰j Șematismul dela Blaj, 1900, p. 604. u) Pușcariu, o. c., p. 131. ls) Pușcariu, o, c„ p. 541. ¹³) Bunea, Episcopul Klein, p. 368. ¹⁴j lorga, o. c., II p. 92 no. 253. 206 o biserică cu 790 suflete,¹) iar cea oficială laică, din 1761, ne prezintă: 5 preoți ort. cu o biserică și 189 fam., apoi 3 preoți uniți cu 19 fam.* ²) In 1765 învățătorul Ion Codrea conducea școala din aceasta comună.³) Românii din Drăguș înaintea comisiei cu publicarea patentei, în 1745, atrag atențiunea preoților uniți, pe care-i alungaseră de mai înainte, nu cumva să mai încerce a sluji în biserica lor, pentrucă, odată cu capul, ei nu le mai dau voie. împăratului îi plătesc darea, și după putință îndeplinesc și alte poveri, fără șovăire, dar pe preoții uniți nu-i mai primesc.⁴ ⁵) Cine îndemna îndeosebi la lupta dârză contra uniților pentru păstrarea legii strămoșești erau aici, ca și alte sate, călugării de prin mănăstiri. De fapt în Drăguș erau 2 mănăstiri conform unei conscripții ofi- ciale din 1748.&) Una în partea din sus a satului, pe pământul boieresc al comunei. Avea 9 călugări cu avere : 2 cai, 4 vaci, 4 junei, 10 stupi, pământ pentru o găleată și o felderă sămănă- tură de toamnă și pentru o găleată și 2 feldere de primăvară; — cealaltă era în partea de jos a comunei pe pământul boierului Tămaș Codrea și a fiscului. Preotul mănăstirii era monahul Var- laam, cu 3 călugări și 8 călugărițe Avere aproape de loc : 6 stupi și loc de 2 care de fân. In 1736 se restitue „la mănăstirea cea veche dela Drăguș" o Evanghelie din 1682 prin protopopul Radu Coian și călugărul Mihail din Drăguș și alții, pe care o furase niște răufăcători.⁰) Intre 1738 și 1742 se amintește, popa Rafail (Husea) dela mănăstirea Drăgușului.⁷) Mulți ani a stat aici logo- fătul sau gramaticul Matei Voileanu, căci zice într’o notă scrisă pe cartea Viețiile Sfinților ale Mitropolitului Dosofteiu din Moldova (cartea era în 1905 în bis. unită din Drăguș): „Am scris ca să se știe că multă viață mi-am cheltuit eu la mănăstirea Drăgușului: în copilărie m’am pomenit aici și umblând prin multe locuri, au venit vreame, fiind de 22 de ani, anul 1740—1743, am șăzut iar aici", unde e și în Martie 1747.⁸) „Logofătul Mateiu Voileanu gramaticul" era de naștere din Voila după tradiția familiară. In 1736 îl aflăm în mănăstirea Bi- strița din Oltenia, de unde vine la cea din Drăguș. Aici scrie din viețile sfinților, compune predici, istorioare morale și tălmă- cește unele părți din Psalmii lui David. Dela Drăguș se așează în satul Hundorf, unde stă până la 1761 și serie „Istoria Troadei". în 1761 e în Șoimușul-românesc (jud. Târnava-mică) unde scrie ') Transilvania, 1901, p. 245. -’) Cioban, o. c., p. 61. ) Bunea, Aron și Novacovici, p. 365. ⁴j Dragqmir, o. c., p. 158 prefața. ⁵) Bunea, P. P. Aron și D. Novacovici, p. 333. ⁶) lorga o. c„ II. p. 92 Nr. 254. ⁷j Ibid., p. 206 Nr. 732, vezi Codicele Mateiu Voileanu, publicat de Ma- teiu Voileanu, Sibiu, 1891, p. 19. ⁸) lorga, o. c., II, p. 93 Nr. 358-9. 20? 1 povestea preințeleptului Archirie cu nepotul său Anadan. Logo- fătul Voileanu a mai scris și alte mulre învățături folositoare ca „Pilde filosof ești" din grecește, etc. Avea o caligrafie admirabilă, i O parte din lucrările acestui harnic și neobosit gramatic, a fost | publicate cu lămuriri de strănepotul său direct, de vrednicul "g asesor consistorial din Sibiu: Mateiu Voileanu în volumașul: Co- dicile Mateiu Voileanu. Scrieri din prima jumătate a veacului f trecut. Sibiu, 1891, p. 144 -Ț 2 anexe. 1 Mănăstirea a mai existat vreo două decenii, căci un călugăr | notează: Să se știe de când am șezut la mănăstire Drăgușului I anul 1763 ¹). j Slujea aici în 1798 popa loan Codru sau Codrea, familie î boierească cunoscută încă în veacul al XVII-lea²). In 1805 sunt ' 3 preoți ort.: loan Stoia (sfințit în Țara Românească la 1759) și i fiul său Naftanail (sfințit în Arad, în 1802) și Mateiu Șofronie j (sfințit la Arad în 1802) cu o biserică și 187 familii³). în 1846 sunt preoți ort.: Stoia și Spiridon Jurcovan cu 187 familii⁴). * Pe la 1842 era preot unit loan Pop și cooperator fiul său .) loan cu 312 credincioși⁵). -j 16. Dridif. Cel mai veehiu preot pe care-1 cunoaștem în acest sat e . popa Ion Comșa, boier, din 1590.⁶) Nu mai avem știri despre preoți de aici până în veacul al XVIII-lea. In 1726 cunoaștem ■ -< 2 preoți boieri: Aldea și Avram, acesta venit din alt sat, dar sta tot pe moșie boierească.⁷) Tot de aici trebuie să fie Grama, j feciorul popei Bucșe și popa Dobrin, căruia îi întoarce, popa .i Aldea, în 1725, jumătate din prețul cumpărării unui Triod, adecă i 3 fl., pentrucă cartea „acum iaste depreună la amăindoi"/) J In 1733 preot unit e tot Aldea cu o biserică și 80 familii; J arător de 3 câble.⁹) După 1738 se amintește popa Ion Opriș.¹⁰) ' In conscripția din 1750 apar 3 preoți uniți cu o biserică și 229 -i suflete; arător de lȚ/2 câblă,") iar în cea din 1761 sunt 2 preoți ort. cu 60 fam. și 1 preot unit cu 11 fam. și o biserică; arător (Va urmal- -----~~-;, '4 1) Ibid., p; 92 Nr. 256. După altă conscripție, erau în Drăguș 3 mănă- stiri: 1. „Mănăstirea cea mare și bătrână".; 2. a lui Calotă și 3. a „Comșii \ Codrii", cf. Cultura creștină, 1919 p. 157. ‘ ²) lorga, o. c„ II, p. 92 Nr. 255, vezi și Pușeariu, o. c., p. 296. 4 ³) Gagyi, o. c., 274 • j Șematismul din 1846, p. 179. ’>) Șematismul dela Blaj, 1900 p. 628. < ⁱ) Pușeariu, o. c., p. 525. ‘ ■ ) Arhiv. Statului, Cluj, Conscripția dom. Făgăraș. J s) lorga, o. c., II p. 93 no. 261. ,J ) Bunea, Episcopul Klein, p. 369; ’ l⁰) lorga, o. c., p. 208 no. 744. i ⁿ) Transilvania, 1901, p. 245. ; -«F- ' 5 ■a Ura nu e sfetnic buni (Din prilejul morții lui Eugen Răkosi.) De Hopia Petra-Petreseu. Unul, care ne-a urât cu o ură fanatică, a fost purtat cu multă cinste la groapă de connaționalii săi. Un bărbat de o cultură vastă, traducător al lui Shakespeare în limba maghiară; întemeietorul unuia din cele mai mari și răspândite ziare maghiare, „Budapesti Hirlap" ; scriitor talentat, care a câștigat lauri meritați, încă de prin 1866, pe scena „Teatrului național" din Budapesta, cu o piesă, viie și acum, cu „Esop" ; unul al cărui glas a fost ascultat și în „Casa Magnaților" și în sala de conferențe, și ca estet și ca neîmpăcat dușman al „na- ționalităților" din fosta sa Ungarie. Dacă orice om cu scaun la cap trebuie să-și plece capul în fața Maiestății Morții și să nu bârfească la căpătâiul unuia, care încă nu s'a răcit de tot, pentrucă să se prefacă mai apoi în „praf și.cenușe", ca toți muritorii — nu va fi nici o impietate dacă, aproape lângă sicriul deschis, vom pune câteva întrebări prea îndreptățite Maiestății Sale, Rațiunii omenești. Un talentat domn cronicar, dl Alex. Hodoș, își încheie arti- colul dsale despre Răkosi cu cuvintele: „In amintirea națiunii sale rămâne însă ca un mare patriot, care a îndrăznit să viseze un viitor glorios pe seama Ungariei, dincolo chiar de hotarele posibilității. Oameni de aceștia nouă ne lipsesc. Să regretăm sau să ne bucurăm" ? („Universul", 17 H. 929.) Cred cu toată hotărârea că n'avem să regretăm de loc din mijlocul nostru lipsa unui astfel de spirit. Pentruce nu ? Pentrucă, oricât de mare ar fi ca genialitate, oricât de în- flăcărate ar fi perorațiile sale, oricât de ademenitoare „Fetele 209 4 Morgane" ce le-ar plăznui fantaziei noastre — realitatea crudă ar aduce la faliment sigur punibilele escitări șoviniste și pentrucă... da, de o miie de ori da: ura nu este sfetnic bun! Ce folos că R. și-a iubit neamul cu o iubire de patriot în- flăcărat la paroxism, dacă iubirea aceea n'a știut să fie strunită de realitate ?! Ce folos de prestațiunile, într'adevăr vrednice de aplaudat, ale scriitorului romancier, dramaturg, eseist R. — dacă teza sa principală a fost: să desnaționalizăm cu orice mijloace, nu câteva sute de mii de suflete, o enclavă într’o mare de ma- ghiari, ci milioane de nemaghiari, români, sârbi, șvabi, slovaci, etc., într’o epocă, în care vântul bătea spre lozinca: naționalitățile au dreptul la viață ! ? Flairul omului politic R. n'a fost în con- cordanță cu talentul său într'alte sfere ale manifestării intelectuale. Și aceasta s'a răzbunat amar. Nu numai asupra sa, ci și asupra acelora, pe cari i-a iubit atâta. Dacă s'a ajuns la „Csonka Magyarorszâg" (la Ungaria cio- pârțită) este a se mulțumi, în mare parte, spiritului intransigent al oamenilor de talia lui R. , In 2 Ian, 1919 foaia de casă a lui R., „Budapesti Hirap“-u\, în care eram tratați, de cele mai multe ori, ca nește paria ai so- cietății, fiindcă voiam să fim români, scria în articolul ei de fond: „Dar pe noi numai și numai aceea ne interesează ca să existe Ungaria, mai mult, ca să înflorească. Pe pacifism însă și toate teoriile politice și sociale și economice, dacă nu le putem valo- riza în folosul acestui singur, mare interes, să le ia dracul și să le ducă unde a dus, deja, norocos, Elveția ostică a lui Oscar lâszi". Să le ia dracul 1 Frumoasă vorbă ! Rostită și scrisă în clipele când întreg edificiul statului se descompunea, fiindcă a domnit șovinismul lui R.’) în 13 Noemvrie 1917 scria ziarul „Vilăg“, al lui lâszi; pe care-1 batjocurea „B. H.“ : B. împlinește 75 de ani. „întreaga-i viață: desvoltare și declin, stil și convingere, spirit și vervă, se lovește, e diametral opusă de a noastră și activitatea sa și evi- denta ei influență, le considerăm nu numai de străine, dar și de dăunătoare. Cu toate acestea, trebuie să o recunoaștem, că de partea cealaltă (a baricadei) sunt puțini cari șă fi ■ mai strălucit și plin de spirit înarmați ca răsboinicul bătrân". îl asemăna cu unul, care se crede pe culmea Olimpului, și care, de fapt, stă uitat, pe când caravana trece mai departe. Până chiar și „Pești Napld“ (16 Noemvrie 1917), șovinistă și ea la extrefti, lua în zeflemea planurile lui R. de a anecta zece sau cinsprezece mii de kilometri patrați din România veche, ca să aibă Ungaria petrolul și sarea din ținuturile acestea! „Ar fi *) Cu „luatul dracului" nu se puteau trimite la naiba nici situația etno- grafică, nici starea geografică, nici evoluția timpului — ci îți trebuia minte și înfrânare, ca să rezolvi problemele grozav de grele ! 210 zadarnic să^discuți cu astfel de planuri de anexiune", scria P. N., fiindcă ce s'ar face Ungaria cu încă alte sute de mii de români, câtă vreme „stăpânul, cârmuitorul maghiar și politicianul dela ad- ministrație, din vina sa proprie, nu a putut să lege de sine, cu desăvârșire, pe milioanele, cari vorbesc o limbă străină, pe vechiul pământ maghiar ?“ („vajjon mit csîpâlna az uj român nyelvii szâzezrekkel az a magyar komânyzo es kpzigazgato politikus, mely sajât hibâya miatt, az osi magyar foldbn elo idegen nyelvii milliokat sem tudta tokeletesen magâhoz kbtni?“) ') „Esop“-ul lui R. nu l-a sfătuit pe autorul maghiar în sensul acesta și de aceea construcția fictivă a luptătorului s'a prăbușit, ca o casă din cărți de joc. Un bătrân și venerabil luptător german, dl Edmund Steinacker, scriind panegiricul lui R., constată (în „Sieb. D. Tageblatt", 17/11. 929): „Pentru concetățenii săi nemaghiari a fost, firește, opera vieții lui (R.) fatală, deoarece — în presupusul interes al poporului său — n’a considerat drepturile naturale ale celorlalte popoare din regatul coroanei Sf. Ștefan. Țelul său a fost maghiarizarea și visul său numărul de 30 de milioane de maghiari. Pentru ajungerea acestui țel credea de îndreptățit orice act de violență pusă în lege, scuza orice usurpare administrativă. La preschimbarea ma- ghiarimei, tolerante din fire (de acasă), într’o tendința șovinistă, a avut R. o foarte mare parte (de responsabilitate), deoarece exemplul său a avut o mare înrâurire asupra colegilor săi ma- ghiari, scriitori". Ca un răspuns la întrebarea dlui Hodoș, cetim la bătrânul Steinacker; „A meritat R. recunoașterea maghiarismului său in- trasigent, desinteresat, din partea partizanilor și contrarilor ideii de supremație (maghiară). O altă întrebare este daeă n’ar fi fost mai folositoare pentru patria sa, Ungaria, o activitate altfel în- dreptată". Desigur: R. leno (Eugen) ne-a silit să nu îndrăgim o Un- garie, în care erau și tipuri țărănești maghiare sănătoase, ca cele descrise de Râkosi Viktor (cetiți minunatele-i amintiri din copi- lărie, traduse și în românește!) — iar cei ce, îngropându-1, vreau să învie din nou idealul său, irealizabil, comit și un sacrilegiu față de patria lor bolnavă, dar și o les-umanitate punibilă.... Groparii dela înmormântarea lui Râkosi ar fi putut spune, pe drept cuvânt: „îngropăm pe unul, care — din prea mare pa- triotism — a fost unul din groparii neamului său" .... ') N’ar fi cu cale ca astfel de escerpte să oferim mai multe în discuțiile noastre cu minoritarii maghiari, atunci, când ne împroașcă cu veninul dispre- țului sau imperialismului lor? 211 4* Cântec. Nu plânge, inimă orfană, Așa ți-a fost și fie scris, Să te cutremure durerea Și să te 'nșeli în orice vis. Să te învingă mii de patimi, Și, frământată de fiori — La crucea ta îndoliată Să nai nici lumânări, nici flori. IUSTIN ILIEȘIU. 212 „Euohe“. Voiu poposi pe țărmuri Stygiane ! E-aproape să se stingă rugul vieții.... Să se adune ’n jurul meu bureții; Cabiri, Satiri și Nimfe-Averniane. Să-mi pregătească urna funerară In care, ’nvăluită ’n foi de vie, Cenușa mea să se păstreze vie.... Cu Orcus, cel hidos, întâia oară Mă voiu găsi ca mâine, față ’n față.... Pe când în maiestatea morții mele „Evohe" voiu striga, privind spre stele, Spre Cytheron — izvorul de vieață Și ’n tyrs proptit, în plete cu verdeață Secatul piept să-mi sângere ’n oțele. C. IONESCU-OLT. 313 „Astra“ și studențimea de dincoace de CarpațL O vepriuire istorică și un program de actualitate. I. Infăptuindu-se unitatea națională a tuturor Românilor, con- statăm pretutindeni o scădere generală a interesului intelectualilor noștri pentru chestiunile culturale, sulevate pe vremuri de so- cietățile culturale, cari susțineau vie lupta pentru trezirea con- științei naționale și pregăteau în taină și pe față vremurile de libertate națională de azi. In Ardeal, unde s’a lucrat mai mult, se observă poate mai bine, ca în celelalte provincii alipite fenomenul acesta, pe urma căruia sufere în special vechea noastră instituție de cultură: Astra. Ori cât am căuta să înfrumsețăm lucrurile, trebuie să re- cunoaștem, că vremurile de entuziasm sincer — trăite înainte de unire — au trecut în domeniul istoriei, îndată ce noul stat a luat ființă, întreg elanul atâtor energii românești se cheltuește pentru realizarea altor scopuri, de utilitate, Cincizecișitrei ani de viață culturală, petrecuți în cadrele Astrei, sub'regimul veehiu unguresc reprezintă pentru noi, tran- silvănenii, una din cele mai glorioase epoci de pregătire a sufle- telor pentru izbânda finală a cauzei românești de pe aceste plaiuri... Ceice au participat la adunările generale sau congresele, concer- tele, teatrele sau balurile tradiționale ale Astrei înainte de răs- boiul mondial, își aduc bine aminte de atmosfera supraîncărcată de electronii dragostei de neam, limbă și moșie românească, care tran- spira din toate aceste manifestații culturale. Intelectualii orașelor și satelor noastre, ca și fruntașii poporului dela țară alergau dela un colț al țării la celalalt, dela Sighet la Sibiiu, ca și dela Arad la Reghin, pentru a se cumineca deopotrivă din potirul vrăjit al fră- mântărilor culturale organizate de Astra. Bătrâni și tineri ală- turea, fruntașii vieții publice de atunci, fără deosebire de confe- 214 siune, ca și tinerii universitari abia ieșiți din haosul preocupărilor de student, se întreceau în oferte sincere și contribuții generoase pe altarul culturii naționale. Ochii tuturora se îndreptau spre ideia reușitei depline a serbărilor Astrei. Seriozitatea problemelor arun- cate în focul discuției și limpezimea judecății oratorilor, cari vor- beau cu atâta sinceritate în acele adunări, erau tot atâtea mo- mente hotărâtoare, cari înlănțuiau privirile tuturora spre acelaș front de luptă unitară pentru intelectuali și popor: ridicarea cul- turală și economică a țăranului român... Dacă preoții, profesorii, advocații, medicii și învățătorii — cașiceice reprezentau intelec- tualitatea noastră de atunci — țineau să se afirme dela înălțimea tribunei, luând cuvântul la atâtea chestiuni vitale pentru viitorul neamului, nu mai puțin adevărat este, că studențimea noastră din Ardeal era acea clasă de intelectuali, cari deoparte ascultau cu mult nesaț discuțiile academice și duelurile oratorice ale bă- trânilor, de altă parte aranjau partea artistică-muzicală a serbă- rilor, reprezentând — ca diletanți — diferite piese de teatru, or- ganizând coruri mixte sau bărbătești pentru ansamblul concertelor și aranjând acele baluri neîntrecute ale Astrei, cari atrăgeau lumea românească din toate unghiurile Ardealului, căutând tot mai mulți să se bucure de farmecul limbei, doinei, jocurilor și portului stră- moșesc, ce formau sufletul acestor petreceri grandioase, ca și cari nu prea vedem în ziua de azi. In adunările cercuale ale așa-ziselor despărțăminte încă întâm- pinam aceeași colaborare frățească între intelectualii — elemente marcante ale vieții publice — și universitarii, sau candidații de preot sau învățător, odrasle dornice de afirmare pe teren cultural- național. Unii organizau adunările generale, ținând conferențe din diferite domenii și lămurind nenumărate probleme de interes ge- neral românesc, iar alții făceau pe actorii în diferite reprezentații teatrale și pe coriștii concertelor înălțătoare de inimi, ca apoi după toate acestea să-i vedem încingând împreună câte-o horă românească în valuri de însuflețire spontană și dansând, tineri și bătrâni, toate jocurile naționale, între cari Romana, Călușerul și Bătuta nu lipseau niciodată dela aceste petreceri românești. Cu- noștințele legate la aceste serbări de multeori erau preludiul atâtor căsnicii fericite, încheiate între tineri din regiuni cu totul diferite, primenindu-se și prin aceasta atmosfera atâtor orașe de frontieră cu elemente noui de sentimente mai pronunțate românești, cari contribuiau apoi la închegarea vieții sociale și înfiriparea unui spirit nou românesc în multe orășele de provincie, pe unde bătea vântul înstrăinării. Pe l^ngă aportul cultural adus de studențimea noastră la reușita serbărilor Astrei în orașele în cari se țineau congresele ge- nerale sau adunările cercuale ale despărțămintelor, cunoaștem, destule cazuri de propagandă culturală la sate, întreprinsă de stu- 215 denții noștri în calitate de conferențiari, căutând a lupta și ei ț pentru scăderea analfabetismului, a boalelor primejdioase răspân- dite între țărani, ca tuberculoza, sifilisul sau alcoolismul și ici-colo sprijinind acțiunea de întărire economică prin însoțiri de credit j Raiffeisen și cooperative etc. etc. <; Prima societate de lectură a studenților dela Universitatea | din Cluj, numită Julia și întemeiată de Dr. Grigorie Silași (profesor ț de literatură românească la Universitatea aceasta) a desfășurat o acti- j vitate rodnică culturală, care poate fi privită direct inspirată de 1 matadorii vieții noastre publice românești din acest oraș, cari erau j totodată și membrii Astrei și făceau totul pentru împretenirea uni- | versitarilor noștri cu atmosfera creată de „Astra" la orașe, ca și i la sate. In cadrele acestei societăți culturale erau excluse fre- « cările confesionale și politice așa, precum preconizează și g statutele Astrei (art. 4). Aici se cultiva limba românească, iar 1 membrii ei își complectau cunoștințele prin conferințe, discursuri, * traduceri din opere clasice, concerte, tot atâtea idei principale, împrumutate din statutele Astrei (art. 2). Ca societate culturală Julia dădea și ajutoare mai micuțe celor lipsiți și avizați la spri- jinul inițiativei particulare, ceeace încă formează una din preocu- pările de frunte ale Astrei, care a ajutat atâția studenți la școli și Universitate, ca și puține alte instituții de asemenea natură. Tradiția inaugurată de vechea societate culturală studențească Julia a fost urmată de toate generațiile, ca și de societățile de lectură înjghebate în Seminariile teologice-pedagogice. Sunt — ce e drept — și intervale de indiferentism pe terenul acesta, nu ț putem însă zice, că aceste ar fi atât de dese, ca să le putem con- sidera de boală molipsitoare pentru sistemul introdus de fe-icitul profesor de literatură românească Grigorie Silași și colaboratorii săi din cetatea Clujului. Pe lângă activitatea desfășurată de studențime în cadrele stricte ale societății sale culturale propriu zise, întâlnim multe pilde de înțelegere a rolului minunat cultural, ce-1 juca Astra în viața poporului nostru, și din partea studențimei, care aștepta cu mult dor vacanța mare sau feriile de Sf. Paști sau Crăciun, pentru a pune la cale o reprezentație de teatru, a organiza un cor țără- nesc pentru trebuințele unui concert sau pentru trebuințele bise- ricei, a înființa o casă de lectură pentru cei dornici de emanci- pare culturală, a ține un curs de analfabeti pentru ceice vreau să iasă din ignorantă sau pentru a ține prelegeri poporale ală- turea de intelectualii ieșiți în viața publică, ușurându-le acestora munca și înălțându-le moralul prin concursul larg, ce-1 dau în toate aceste chestiuni cardinale pentru un popor asuprit și sărac în atari valori constructive. Concentrarea tuturor familiilor româ- nești din anumite regiuni sau plăși în diferite orășele se făcea la chemarea tinerimei dornice de închegare a rândurilor răzlețe ale 216 societății românești și totodată hotărâtă a pune serios umărul la acțiunea de trezire a conștiinței naționale prin „Astra" și orga- nele sale. In general: Studențimea noastră, organizată în societăți stu- dențești și de lectură, și-a făcut datoria față de Astra, prin ceeaee și-a atras dușmănia regimului, care nu putea privi cu ochi buni semnele de triumf ale românismului pe aceste meleaguri. Manifestațiile culturale și artistice aranjate de studenții noștri erau privite cu ochi de Argus din partea autorităților ungurești, iar opinia publică ungurească se îngrijea a-și trimite riporterii săi la toate convenirile acestea, dedicând apoi coloane întregi din cele mai șoviniste ziare tuturor articolelor scrise despre aceste primejdii valahe, cari apăreau mai ales în așa numitul Turn de Veghe (Szel- jegyzetek az Ortoronybol) al ziarului Ujsâg din Cluj. Alarma dată de ziarele ungurești — în legătură cu orice manifestații cultural- artistice ale studențimii noastre — era cel mai bun educator na- țional pentru studenții mai timizi, veniți dela liceele streine. Pilda cea mai elocventă de înțelegere a misiunei sale cultural-naționale ne-o oferă studențimea dela Universitatea din Cluj, contimporană procesului Memorandului din 1894, care și-a oferit serviciile cauzei naționale, întimpinând deoparte pe Moții sosiți la gară, formând cordon în jurul lor și însoțindu-i la localurile de adăpost, gardând apoi pe cei acuzați dealungul celor 3 săptămâni, cât a durat pro- cesul, iar partea cea mai însemnată a timpului ei și-o petrece studențimea la biroul de presă de sub conducerea nemuritorului Leu dela Șișești: Vasilie Lucaciu, ca prezident al biroului, a lui Dr. Aurel Mureșianu, directorul Gazetei Transilvaniei și a Episcopului de mai târziu Dr. Vasile Hossu, scriind diferite rapoarte, decopiind și multiplicând toate cele întâmplate în cadrele acestui proces istoric, pentru presa românească și mondială, ținând toate manu- scrisele în evidență și supraveghiind expediția acestor corespon- dențe. Rectoratul Universtității din Cluj a încrestat la răboj acti- vitatea aceasta prin sentința, în sensul căreia 42 studenți dela drepturi, 11 dela medicină și 6 dela filozofie, în total deci: 42 studenți români nu se admit la colocvii, examene sau riguroaze, acestora nu li se eliberează certificat de frecvență, nici de absol- vire și nu li se va iscăli chitanța de bursier, tot atâtea sancțiuni grave pentru studenții noștri în majoritate săraci și fii de țărani. Nu am putea înțelege concursul dat de studenți biroului de presă din timpul Memorandului, decât numai ca o emanațiune a atmo- sferei preconizate de conducătorii Astrei la acele adunări memo- rabile, ce se țineau în fiecare an și erau o verificare a conștiinței naționale. Drept continuare a spiritului, de care era animată studen- țimea dela Cluj se poate considera gestul studenților loan Scurtu, Dionisie Novacoviciu și Coriolan Steer din anul 1900, cari depun 21? în numele neamului o panglică treicolor la mormântul lui Avram lancu dela Țebea, ca prinos de dragoste românească față de Craiul Munților din 1848: Avram lancu, pentru ceeace acești studenți sunt eliminați din toate Universitățile Ungariei. Ciocnirile între studenți și autoritățile ungurești erau destul de dese pe tema sentimentelor naționale, de cari erau călăuziți. Având prea mult de îndurat studenții dela Cluj din partea stăpânitorilor de ieri și fiind prea la ordinea zilei și schimbările de Comitete studențești, cari amenințau viața acestor nucleie de cultură românească, în anul 1913 se constituie Agentura Astrei a studenților dela Cluj, care corăspunde unui cerc cultural de azi al Astrei, subordonat despărțământului Cluj și având să lucreze sub auspiciile acestei societăți de cultură românească până la mutarea societății „Petru Maior" la Cluj, în anii de după răsboiu. Constituiți în agentură a Astrei, studenții din metropola Ar- dealului își pun, ca probleme de preocupare principală, următoa- rele chestiuni: 1. Fiecare student își ține de supremă datorie a se încadra în organizația Casinei române din Cluj, ca membru al ei, beneficiind în schimb de un local, unde poate ceti gazetele și revistele românești, poate împrumuta cărțile de literatură româ- nească din biblioteca bogată, ce era instalată în acest local din Strada Memorandului de azi. Aici se întâlniau intelectualii noștri, pentru a schimba câteva cuvinte cu studenții veniți din toate păr- țile Ardealului sau Banatului și pentru a le da posibilitatea a se adăpa la izvoarele răcoritoare ale limbii și culturii românești, ce se propaga în această Casă Națională față de spiritul șovinist, ce se lăfăia între păreții Universității Francisc losefine, pe culoarele căreia te sfidau atâtea publicații ale fostului Rector ultrașovinist Ștefan Apâthy, cari le interziceau studenților noștri conversațiile în limba lor maternă și îndemnau din răsputeri a sprijini în țara ungurească industria și comerțul unguresc, amenințându-i cu pe- depse grave pe ceice nu se conformează. Reproducând în între- gime o ordonanță de felul acestora, nu-ți vine a crede, că s'a putut concepe așa ceva în veacul al douăzecilea. Singurul azil pentru studenții români era Casina română, la care veneau într’un timp, ca la biserică, auzind aci fără frică vorba românească și încălzindu-se de toate manifestațiile, ce lăsau urme adânci în inima fiecărui intelectual român de mâine. 2. Ca agentură tinerimea și-a înjghebat un cor bărbătesc sub conducerea actualului docent universitar Dr. Constantin Stanca și o orhestră proprie sub dirijarea studentului, mort pe câmpul de onoare: Septimiu Cenariu. Având cor și orhestră, studenții aranjează cu concursul Reuniunii Femeilor Române mai multe șezători c'ultural-artistice foarte reușite, în localul Casinei, pentru cari totdeauna obțiii și câte-o conferență ținută de cei mai lu- minați bărbați ai neamului, între cari nu uităm pe actualul se - 218 cretar al secțiilor Astrei și distinsul nuvelist: Ion Agârbiceanu, fecundul scriitor politic social Dr. Vaier Moldovan, zelosul pre- zident al secției medicale de azi al Astrei: luliu Hațieganu și alți bărbați de valoare, adevărați profesori de sentimente româ- nești între împrejurările de atunci la Agentura Astrei din Cluj. Ceeace nu putea avea studentul român în cadrele Universității din Cluj, o avea la Casina română, unde se sulevau cele mai interesante probleme de consolidare națională și se căutau toate mijloacele a se crea o atmosferă strict românească pentru pregătirea stu- denților noștri. Pe lângă șezătorile cultural-artistice, ținute la Cluj pentru închegarea rândurilor societății de aici, studenții căutau a organiza manifestații culturale și în orașele de provință, ca Turda, Huedin, Orăștie etc., obținând pretutindeni cel mai larg concurs posibil al societății românești și în special al comitetelor Astrei, cari vedeau în aceste conveniri adevărate sărbători naționale, ce aveau, ca unic scop: întărirea rândurilor noastre românești și so- lidarizarea tuturora pe chestiuni de nefățărită propagandă cultu- rală. La aceste serbări auzim cuvântul celor mai buni fii ai. neamului aici se manifesta în toată splendoarea sa limba, doina și portul nostru național, cari toate împreună împrumută acestor petreceri un timbru de demnitate și absolută originalitate, Ceice au azistat la aceste admirabile ocazii de înălțare sufletească și națională, își vor reaminti c[esigur impresiile neșterse culese atunci, ca dovezi de colaborare între intelectuali și studenți, în vederea realizării Unității noastre naționale. 3. Ca membri ai Astrei studenții se deplasau și la sate, unde țineau prelegeri poporale din diferite domenii ale speciali- tății lor, însoțind pe intelectualii, cari mergeau în numele Astrei, la toate serbările culturale organizate în comunele județului Cluj. Iar în vacanța mare, ca și în celelalte ferii, aflăm o mulțime de tineri universitari ieșind la țară cu dorul ferbinte a lua contact cu masele cari vedeau într'ânșii pe cei mai buni fii ai lor, de cari se pot apropia cu deplină încredere și sinceritate, descoperindu-le tot ce-i doare și având mari nădejdi de îndreptare a răului, măcar în ziua venirii acestora la cârma treburilor publice. Universitarii noștri erau călăuziți în acțiunea lor de principiul distinsului par- lamentar de azi: Dr. Vaier Moldovan dela Turda, care în Nr. 2—3 al revistei studențimei „Noi“ recomandă studențimei tipul al treilea de student, adecă tipul oamenilor de muncă, propa- gandiști modești, dar însuflețiți și conștii de înalta lor chemare — adevărată forță pozitivă în viața publică față de tipul eroului, care critică totul și tipul filozofului, care se cufundă în studii filo- zofice și âevine egoist și indolent — ambele tipuri forțe negative, dela cari nu mult profită obștea. Pe lângă îndeletnicirea studenților cu chestiunile amintite în cele de mai sus, în discuțitlnile lor studenții sulevau o mulțime 219 de alte probleme cardinale, dintre cari multe formează și azi obiectul preocupărilor de căpetenie ale Astrei. Celce vrea să cu- noască mentalitatea studentului român ardelean în anul premer- gător izbucnirii răsboiului mondial, să cetească colecția revistei: „Noi", organulstudențimii din Ardeal. Acolo va afla, că studenții noștri erau străbătuți de ideia consolidării naționale prin diferite mijloace, între cari mai eficace se considerau: organizarea coru- rilor țărănești în feriile de peste an, înjghebarea reprezentațiilor teatrale prin diletanți țărani și studenți, ce veneau acasă pentru vacanță, instruirea neștiutorilor de carte prin cursuri de analfa- beți, sprijinirea acțiunii de înființare a cooperativelor și băncilor poporale indispensabile în desrobirea economică a țărănimii, răs- pândirea dragostei de carte și gazetă românească printre țăranii noștri, adunarea materialului de folklor, ca și a doinelor, cari pier, fiind desconsiderate de cei competenți a le colecționa și salva pentru generațiile viitoare și atâtea alte chestiuni culturale și sociale de importanță hotărâtoare în propaganda noastră culturală. 5, O mare asemănare aflăm între studenții noștri din anul acesta și între studenții promotori ai mișcărilor studențești mai noui prin faptul, că lansează un\ Apel cătră publicul românesc pentru ridicarea Internatului Petfan, care „să adăpostească Agen- tura Tinerimii și Casina română, biblioteca, revista, o sală mare de conferențe publice, teatre și adunări, loc de întrunire zilnică a românilor din Cluj, o sală de gimnastică, care ar înlocui cârciu- mele și cafenelele. Cu un cuvânt acest Cămin să fie o Casă Na- țională a întregului românism, eliminându-se din această insti- tuție — fortăreață neînvinsă a culturii, cugetării și simțirii româ- nești — orice dispoziții de colorit confesional. Și ca să dovedească tinerimea de atunci, că nu numai cere, dar și jertfi-știe, 71 stu- denți promit pe cuvântul lor de onoare și cu jurământ sfânt, că în 5 ani de zile vor plăti împreună suma de 8000 coroane, ca stimulent pentru toată suflarea românească. Izbucnirea răsboiului mondial zădărnicește realizarea acestei idei,¹ pentru care și azi. luptă studenții noștri în toate centrele universitare, dorind a scăpa de odăile scunde și nehigienice, de beuturi și cafenele, ca și de valurile înstrăinării, în cari se pierd elementele mai timide. Dacă ideia aceasta nu s'a înfăptuit, este numai spre nenorocirea noa- stră, a românilor, cari nici azi nu avem în Cluj măcar un modest început de Casă Națională, așa precum au orașele Arad, Sighet sau Turda și nici nu ne gândim serios să o facem, deși suntem stăpâni în Țara românească și ca atare avem și mijloacele de lipsă pentru așa ceva. Semnificativ rămâne, că înainte de izbucnirea mișcărilor studențești cu 10 ani s'a gândit tinerimea universitară din Cluj, ca organizație a Astrei, să transforme Internatul Petran — pe care vânturile din anii din urmă l-au dărâmat — în Casă Națională pentru românismul întreg. Mai nou încă s'a sulevat 220 idea aceasta în coloanele revistei înfrățirea Românească, de pre- zidenta Reuniunei Femeilor Creștine: Dna Dr. Elena Bratu, eeeaee încă constitue o dovadă, că realizarea acestei idei salutare formează una din preocupările intelectualității de astăzi. Solicitu- dinea cerută de Dna Dr. Bratu pentru studențime prin clădirea Internatului Petran este una dm ideile dominante, cari au pre- ocupat atât oficialitatea, cât și opinia publică. Mână 'n mână au lucrat acești factori pentru creiarea adăposturilor civilizate pe seama studenților români și credem, că deodată cu descoperirea mijloacelor necesare, se va ridica și acest nou cămin, cerut de atâtea generații de studenți dornici de carte. (Va urma.) Dr. NICODIM CRISTEA. 221 I •■1 £ Artă, decentă, moralitate. | E cunoscută măsura luată de Ministerul Instrucțiunii publice, ; aprobată și de acela al Cultelor și Artelor, de a interzice tine- rimei școalelor secundare participarea Ia spectacolele obișnuite ; ale Teatrului Național din București și îndrumarea dată direcțiunii > acelui teatru pentru a pregăti reprezentații anume pentru tinerime. Măsura luată de Minister, în urma unui raport al secreta- rului general dela instrucție, dl Kirițescu, în care se atrăgea atenția primejdiei morale ce se poate degaja din unele lucrări reprezen- tate pe întâia noastră scenă, — a provocat multe discuții. Și mai întâi s'a făcut obiecțiunea că raportul dlui Kirițescu către Minister nu trebuia dat publicității, fiindcă prin el s'ar dis- credita o instituție de stat, cum este Teatrul Național. Presupu- nând însă că restricția Ministerului s'ar fi produs fără a se cu- ' noaște motivarea ei, suntem siguri că s'ar fi cerut de către multă lume această motivare și chiar de către aceia cari au condamnat ajungerea ei în publicitate. Așa că a fost mai preferabil ca publicul să cunoască din aprecierile forului suprem în materie de educație, pentru ce s'a interzis participarea elevilor școlilor secundare la spectacolele obiș- nuite ale Teatrului Național din capitală. A doua chestiune care a provocat discuții este că nu Mi- nisterul Instrucțiunii ci acela al Cultelor și Artelor, de care de- pinde Teatrul Național, trebuia să intervie, dacă era un motiv, — și s'a căutat să se producă un conflict între cele două Mini- stere. Motivarea era, desigur, lipsită de temei și așa cum s’a ivit între cele două Ministere. Era firesc ca Ministerul Instrucțiunii să se sesiseze, fiind vorba de elemente cari contribue în bine sau în rău în educația tinerimei. Cât privește însăși constatarea din raportul dlui Kirițescu e că la Teatrul Național se reprezintă piese dăunătoare educației morale a tineretului, s'au ridicat glasuri cari au aprobat și multe, 222 cele mai multe, cari au afirmat că o piesă teatrală, ca orice operă de artă, nu poate fi nici morală, nici imorală, ci bună sau rea. îndată ce o lucrare este admisă de comitetul de lectură, se pre- supune că e bună, reușită sub raport artistic, — și aceasta e su- ficient pentru a vedea lumina rampei. Susținerea unei păreri sau alta se poate face cu multe ar- gumente. Rămâne în picioare, de-o pildă, și afirmația că în artă culmea imoralității e lipsa de talent, lucrarea rea. Dar aceasta, va recunoaște oricine, e valabil numai subt raport estetic. O lu- crare slabă din punct de vedere artistic, poate avea o latură fo- lositoare, educativă. Dar, desigur, că atunci nu întrucât e artă, și nu are ce căuta pe o scenă teatrală. Pot fi însă, și sunt, lucrări ca opere de artă bine închegate, reușite, care suportă orice critică estetică și totuși pot fi dăună- toare, cel puțin ca decență, dacă nu ca influență. Nenorocul e că, după aprecierile cunoscătorilor, lucrările dramatice care, reprezentate pe scena Teatrului Național, au atras hotărârea Ministerului Instrucțiunii, sunt și slabe și au și părți licențioase (sau, mai bine, au avut, pentrueă din unele au fost omise la reprezentațiile viitoare). „Amantul anonim" a dlui I. Mi- nuescu a fost retrasă de pe afiș de însuși autorul. O parte a publicisticei a acuzat conducerea Teatrului Na- țional că duce prea departe nizuința de a juca piese originale românești și că din exagerarea protecției producției autohtone a trebuit să ajungă la premierele proaste. Nu demult direcția ace- luiaș teatru era acuzată că joacă prea multe piese străine. Taberele nu vor fi niciodată mulțumite, chiar când direcția Naționalului ar reuși să reprezinte numai piese bune, fie străine, fie indigene. Discuțiile au fost multe și variate. N'a lipsit nici caricatura și persiflarea, în legătură cu hotărârea Ministerului, — la noi o parte a publicisticei bate monedă măruntă din o chestiune cât de importantă. N'a lipsit nici protestul scriitorilor în numele libertății scrisului. * * * Arta nu e un produs care rămâne în atelierul artistului, în manuscrisul autorului, ci unul care se îmbie publicului. Școlile estetice după cari produsele artistice sunt apreciate, variază mereu. Aceeași lucrare după o școală, după un critic chiar, e valoroasă, după altul nu merită să te ocupi cu ea. Chiar în literatura noa- stră dramatică sunt lucrări în cari unii critici văd „capod'opere" mondiale,, după alții sunt curate nimicuri. Astfel talentul, ca și frumosul artistic, se definește de cele mai multeori subiectiv. Cu toată dreptatea poate avea, deci, un cuvânt în aprecierea ei și cineva care nu i critic artistic de me- serie. Și chiar are. Fiecare spectator din sala teatrului e un critic 223 în felul lui. Majoritatea nu judecă o piesă subt raport pur-estetic. Ii place sau displace din motive adeseori cu totul streine de cri- teriile criticei estetice. In cazul dat — înrâurirea, în bine sau în rău, subt raport moral — poate judeca o piesă teatrală, ca și altă operă de artă, oricare intelectual. E cazul secretarului general dela instrucție. Cea mai desăvârșită operă de artă e, în aceeași vreme, cea mai decentă. Pentrucă este o creiație adevărată și o astfel de creiație se prezintă, se îmbracă în adâncă umanitate, fie că des- vălue laturile de lumină, fie pe cele de întunerec ale sufletului omenesc. O operă de artă adevărată n'are nevoe de aluzii indecente, de decoltaj, pentru a impresiona. Impresionează, place sau dis- place, prin însăși viața ce o animează. In acest înțeles o reală operă de artă e întotdeauna și morală. Astfel și un nespecia.iist poate ușor descoperi unde e viață adevărată și unde e numai aparență. Nu mai încape îndoială că veacul ce s’a deschis nu e veacul decenței, nici al moralității. Preocupările societății de azi, când e vorba de satisfacerea... estetică, se par a se concentra toate în jurul unui singur instinct. E deajuns să privim moda, dansul, cinematografele. E o continuă alergare după sensația care să de- ștepte unul și aeelaș instinct. Intre astfel de împrejurări artistul, scriitorul, e adeseori tentat, chiar când are talent, să presare în opera sa câteva note sau aluzii atrăgătoare pentru publicul de azi. Vreau să aibă succes, piesa să-i facă serie, cartea să i se desfacă în mii de volume. Iar cei fără talent esploatează direct predilecțiile publicului actual. Așa fiind lucrurile desigur că un control se impune; e ne- cesar mai ales când e vorba de tinerime: e firesc când e vorba de-o instituție de stat. Când în orașele moderne te asaltează reprezentațiile zise artistice, dar în realitate indecente sau chiar imorale, e nevoe să rămână o instituție care să slujească artei celei adevărate, unde să poată avea un ceas de recreare, de elevație sufletească, de pură plăcere estetică și cetățeanul care face excepție în socie- tatea de azi, să nu se poată familiariza cu eeeaee i se vinde la toate răspântiile drept artă. Controlul ar trebui dus chiar peste pragul instituțiilor de artă patronate de stat. Nu poate fi vorba de stânjenirea nici unei libertăți folositoare. Dar eeeaee pândește din atâtea reviste ilu- strate indecente, din atâtea reprezentații cinematografice, e un atentat direct la bunele moravuri, mai ales fiind vorba de tine- rime, iar a delătura un atentat nu însemnează a suprima libertatea. S. V. 224 Minunea. De două luni, oștile turcești se găseau sub zidurile Antio- hiei. De două luni o băteau cu îndârjire cu focul grecesc, fără să îndrăznească să o apropie, căci neînvinsul și temutul Teodot sta veghe neclintită în porțile mari, iar sabia lui lovea fără greș, ri- dicând dealuri de cadavre, ca un brâu al morții, până la cincisute de pași departe de ziduri. Au încercat atunci păgânii prin trădare și viclenie să-1 aibă pe cel mai viteaz dintre eroi. încercările lor au rămas însă fără succes, până când, într'o noapte, o săgeată rătăcită se înfipse în spatele cavalerului, pe când se reîntorcea în cetate, ducând cu sine o pradă bogată. Văzându-se rănit în spate, Teodot se rușină peste măsură, ca și când ar fi fost văzut fugind de dușmani și scoțându-și să- geata din spate și-a izbit-o în inimă, murind pe loc. Tovarășii lui îngroziți l-au dus în cetate și arătându-1 po- porului au cerut încetarea imediată a armelor, nemai având nici unul bărbăția și credința unei victorii. — Să predăm cetatea — și-au zis cei mai mulți — poate umilindu-ne vom reuși să câștigăm îndurarea păgânilor. învinși, cu armele în mână, vom fi prada celei mai îngrozitoare răzbunări. — Noi pierim bucuroși, dar nu vrem să ne moară copiii — și-au zis alții. Chiar dacă ne e mai dragă libertatea decât viața, copiii noștri sunt mai presus decât toate împreună; viața lor e a lui Dumnezeu, noi nu o putem jertfi. O solie din doisprezece bătrâni plecă îndată înspre tabăra turcească. La jeșire din cetate au fost întâlniți însă de episcopul ce- tății, care aflându-le intenția se aprinse de o mânie fără margini și, lovind solii, îi dojeni prin cuvinte aspre: — Predând cetatea ne-am lepădat de singurul și adevăratul Dumnezeu» Templele noastre vor fi pângărite de batjocura pă- 225 5 gână, iar Dumnezeul nostru alungat de printre noi. Și fără el, turmă fără păstor, ce vom fi noi în viață? Numele cui ne va mai mângâia în primejdie ? Spre cine vom mai întinde mâini rugă- toare pentru ispășire? Mulțimea adunată în jur asculta cu murmure cuvintele epis- copului și apoi voci îndrăznețe izbucniră ca niște scântei ble- stemate : — Dacă avem un Dumnnezeu, de ce nu ne scapă cetatea ? Tu ești slujitorul lui, chiamă-1 și poruncește-i să ne ajute! Dacă locuiește în templele din cetatea noastră, de ce lasă să ni se ucidă cel mai brav apărător, dărâmându-și astfel templele ? — E mort cavalerul Teodot, cel mai brav dintre noi. De ce și-a tăiat Atotștiutorul brațul care-1 apără ? — Increde-ți-vă în El și El vă va apăra — le răspunse cu credință dârză episcopul. Mulțimea pornită spre necredință izbucni în hohot, răspun- zându-i: — Nu ne vei adormi cu povești pentru copii. Dacă Dum- nezeu ne vrea „credincioși" îi cerem minunea. Vrem să se arate prin puterea Lui spre a tremura în fața divinității cu care w-ai umplut capetele... E mort Teodot. Tu, slujitorul Atotputernicului, cere-i stăpânului Tău să ni-1 învie. Pipăind minunea ne vom re- întoarce umiliți în temple, jertfindu-I prinosul sufletelor noastre. Iar alte voci se ridicau amenințătoare. — Coboară din ceruri, bătrân nerod, minunea. O viață în- treagă ne-ai mințit cu taina unei minuni, care n'a fost și nu va exista. A sosit acum și ceasul vostru. Ne-a sosit timpul și nouă să judecăm. Tu, cel sfânt și Tu, cel sfințit și uns în Domnul, ară- tați-vă în deplina voastră strălucire. Uimiți-ne prin puterea voa- stră fără margini, nesupusă nici unei porunci sau legi. Fără hotare se întinse nebunia. Copiii și femeile repetau în cor: — Vrem minunea. Invie-1 pe Teodot! Coboară cerul pe pământ și vom crede în cel nevăzut. Să ni se arate prin puterea lui, cel care s'ascunde de veacuri după degetul minciunii. Invie-1 pe Teodot. Fiul zeului Tău l'a înviat pe Lazar. E o poveste pe cari azi nu o mai credem. Vrem să vedem cu ochii noștri minunea. Suntem fiii Iui Toma; pedepsească-ne zeul Tău, dar arate-ni-se, chiar dacă va veni în mijlocul flăcărilor iadului. Episcopul rămase mut de durere în fața valurilor de necre- dință. Se văzu copleșit de mânia lor și apoi, dârz și aspru, stă- • pâmt de visul nebuniei, se aplecă de-asupra sicriului lui Teodot, poruncindu-i: „Scoală-te și umblă Teodot, îți poruncesc eu ție, scoală-te și sfarmă-ți sicriul!“ O tăcere ca 'n mormânt cuprinse mulțimea. Minunea îi în- spăimânta ca și moartea. 226 „Teodot, scoală-te și umblă" — răsună sinistru pentru a treia oară vocea episcopului. Dar mortul rămânea surd la chemare. Sicriul veghia ne- mișcat cadavrul. — Șarlatanule — urlă cel dintâi între credincioși. — Ne-ai înșelat până azi, ascuns între zidurile templului. Acum ai ieșit în lumina plină a străzii să-ți bați joc de noi. Uci- deți-1 pe acest ticălos înșelător. Mulțimea vru să năvălească asupra preotului. Câți-va ridi- cară mâna să lovească. Și apoi, ca o turmă speriată, se retraseră din fața bătrânului îngrozitor. — Te-am slujit o viață întreagă și acum mă părăsești — răcni în spre cer episcopul. — Ehei, stăpâne, mi-a venit atunci și mie timpul răfuelii. — Vino cu mine Teodot, să-i cerem socoteala. Cu o putere de neînchipuit, smulse cadavrul din sicriu. II prinse de mână, târându-1 înspre templu. Iar în fața altarului, tremurând de ură, își blestemă stăpânul. — Iți poruncesc să-mi învii mortul, tu, cel mai crud și ne- recunoscător dintre stăpâni. Te-am slujit o viață întreagă, e sin- gura monedă pe care ți-o cer. Ești stăpânul Universului, a toate câte sunt, minunea este în tine și ori unde: dăruiește-mi-o. Co- boară din ceruri, tiran fără de lege și aruncă-mi răsplata unei vieți de credință. M-am târît pe lespedea pietrilor reci, mi-am ucis carnea și trupul de dragul unui vis, răsplătește-mi nebunia. Dar Teodot rămânea țeapăn, iar Dumnezeu departe. Nebun, episcopul cuprinse cadavrul în brațe și hotărît ieși din cetate. Propti cadavrul în picioare, pe locul, unde eroul neînvins își aștepta altădată dușmanii și alături de el, cu tâmplele cuprinse în palme și suflet greu, episcopul îi vorbi. — Teodot, dacă ai suflet și e în apropiere, ascultă! Să nu-ți iei stăpân, acolo unde vei merge, iar dacă te vor duce cu ochii legați înaintea vre-unei uși închise și îți vor spune că stăpânul tău e închis acolo, sparge ușa și pătrunde spre a-1 vedea. Dacă îți vor răspunde că e nevăzut ca și aerul, ferește-te să crezi, căci poate avea forma unui măgar. Dacă te-ar învia cuvântul meu, mai bucuros, închină-te celui, care Fa rostit decât cuvântului însuș, care purcede dela cel nevăzut — Teodot, nu te-ai sculat când te-am chemat cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei scula oare, invocând diavolul? Sau cei morți nu mai au stăpâni ? — Teodot, se desface din noapte o ceată de oameni. Sunt turcii cari cearcă intrarea în cetate. Nu vrei să te mai lupți cu ei, tu, cel neînvins ? 227 5* — O săgeată a trecut pe lângă mine. Să mă ascund după spatele tău viteze. Tu ești de neînvins, ia-mi apărarea. — Unu, doi, așa, Teodot, să înaintăm spre ceata păgână. Eu te voiu împinge dela spate. Păzește-te să nu cazi, — Corpul ți-e plin de săgeți, Teodot. Am fost un înțelept că nu te-am înviat: Erai mort a doua oară și la ce o înviere, când îi urmează o nouă moarte? — Ha, ha, turcii fug, Teodot. Cadavrul tău ce nu vrea să moară, i-a înebunit de spaimă. Privirea ta rece de moarte îi în- grozește mai mult decât ascuțișul săbiei. — Victorie, victorie! I-auzi pe cei din cetate, Teodot? Jubi- lează victoria. Minunea, minunea ! I-auzi binecuvântând minunea... — Sau poate ești viu, Teodot. Turcii își ridică corturile și pleacă de spaima brațului tău. Să te las singur... Vai, nu, ești un mort, Teodot, ca și orice mort. Trupul tău lăsat fără razim s’a rostogolit la pământ. — Suntem amândoi morți. Tu mort cu trupul, eu cu su- fletul. Iar trupul fără suflet e o rană dureroasă. — Să ne culcăm alături, Teodot. Dimineața cei din cetate, salvați, vor proslăvi minunea și numele nostru. Iar noi doi vom fi doi morți adevărați, fără trup și fără suflet amândoi... ION MUNTEANU. 228 Mișcarea culturală. Idei, oameni, fapte. Educafia fizică. O subseeție în cadrele „Astrei". Secția medicală-biopolitică a „Astrei" a luat inițiativa de-a întemeia și o subsecție de educație fizică, inițiativă care a intrat pe drumul realizării, și nădăjduim să-i putem vedea în curând primele roade, Dnii dr. luliu Hațieganu și dr. luliu Moldovan, președintele și vicepreședintele secțiunii medicale-biopolitice, urmă- resc cu o voință vrednică de laudă introducerea și la noi a unor principii de viață, întemeiate pe rezultatele științii moderne, care la alte popoare dau roade îmbelșugate. Pornind dela accentuarea principiului biopolitic, al necesității sănătății trupești și sufletești la un popor care vrea să trăiască și să prospereze, principiu care a fost primit și în programul acti- vității culturale și sociale a „Astrei", distinșii profesori ai Univer- sității noastre din Cluj se nizuesc să înjghebeze toate acele insti- tuții și organizații cari sunt necesare la realizarea practică a principiului biopolitic. împrejurările de după răsboiu sunt de natură să amenințe mai mult sănătatea trupească și sufletească a populației, a tine- rimei mai cu seamă; primejdiile ce pândesc averea cea mai scumpă a omului sunt mai multe decât înainte, iar societatea însăși, cu- prinsă în valurile grele ale luptei pentru existență, poate supra- veghea mai puțin decât înainte de răsboiu educația tinerimei. Idealul subsecției de educație fizică a „Astrei" ar fi societatea organizată a „Sokolilor" din Cehoslovacia, societate ale cărei baze sunt puse înainte cu vreo șase decenii, și care nu a putut fi oprită 229 în avântul și desvoltarea ei de organizația, cu caracter interna- țional, a cercetășiei. Cercetășia ajunsese și la noi într’o vreme la o frumoasă desvoltare; după un restimp de declin, azi pare a se reculege din nou. Dar pe lângă ea, din motive asupra cărora nu e locul să stăruim aici, o organizație de educație fizică, pur națională și cu îndrumări morale, are tot dreptul de existență la noi, poate să ne aducă astfel de rezultate de ordin național, pe care cerce- tășia nu ni le-ar putea arăta. Intenția subsecției de educație fizică este de-a organiza, de început, tinerimea dela 7—18 ani, în câteva orașe din Ardeal, începutul s'a făcut cu Clujul, unde s'au pus bazele societății de educație fizică „Șoimii Carpaților". Scopul principal al ei însă nu este de-a rămânea numai la orașe, ci de-a trece mai cu seamă la sate. La început e nevoe de pilde, pentrucă populația sătească, din proprie atragere, să râvnească la astfel de organizații acasă. Importanța acestor organizații nu se va rezuma numai în păstrarea și apărarea sănătății fizice și morale a membrilor, cât mai vârtos în spiritul de ordine, de disciplină, de conștiință a demnității de om, de român și cetățean. Subsecția prevede înregimentarea în cadrele organizației și a tinerilor și a fetelor, în secții cu totul aparte, cu conducere și instrucție proprie. Se va începe cu tineretul mai accesibil, între 7--18 ani, pentru intrarea cărora fiind cu toții și sub obligament școlar, s’a cerut și aprobarea Ministerului instrucțiunii. S'a elaborat un regulament al acestei noui organizații în cadrele „Astrei", publicat în Buletinul Secției medicale-biopolitice. —- Nu putem decât să salutăm, din toată inima, acest început, și să îndemnăm publicul românesc să-i dea tot sprijinul. TR. 230 Principiul de autoritate. Sf. Sinod și-a spus cuvântul hotărîtor în legătură cu prăznuirea Paștilor din anul acesta: se vor serba, așa cum a fost întocmit calendarul, în temeiul hotărârii sale anterioare, la 31 Martie, nu la 5 Mai. Sinodul a procedat așa cum trebuia. Nu se putea abate dela o hotărâre pe care n'o adusese la repezeală, fără chibzuință, de dragul unor nesocotiți, ai agitatorilor străini sau înstrăinați, sau pentru ochii frumoși ai unor șanta- giști, prin presă, la principiul de autoritate în Biserică. Sinodul a procedat în conglăsuire cu imensa majoritate a opiniei pu- blice. Intr'adevăr populația ortodoxă n'a crezut că-i datoria să se polemizeze cu hotărârile sinodale, nici când s’a introdus noul calendar, — fapt care era de-o însemnătate neasemănat mai mare decât prăznuirea unei sărbători la o dată sau alta. In afară de câteva sate din județele basarabene și nordul Mol- dovei, unde populația a fost instigată de călugări rătăcitori sau chiar streini, introducerea noului calendar n'a întâmpinat, dela început, nici o dificultate. O dovadă aceasta că poporul nostru este destul de luminat pentru a fi putut în- țelege necesitatea schimbării calendarului și a nu identifica date calendaristice cu însăși credința. Dar și o dovadă că masa mare a credincioșilor respectează principiul de autoritate. Dacă Biserica a hotărît un lucru, în ochii poporului, hotărârea e sfântă și nu e de căderea lui să o schimbe. La schimbarea calendarului, ca și acum, cu prilejul discuției în jurul prăznuirii Paștilor din acest an, clătinarea principiului de autoritate în Bise- rică s'a încercat de către o seamă de preoți, cei mai mulți înstrăinați sau chiar streini de neam, de către călugări analfabeți sau, uneori, de către agenți elec- torali indispensabili. De aceea mare ne-a fost consternarea, când, de curând, in jurul Păscă- *iei, am văzut că un arhiereu român face cor cu cei ce nu-și dau seama de necesitatea principiului de autoritate in Biserică, sau intenționat vreau să-l slă- bească. Un arhiereu care a contribuit la hotărârea sinodală și, în urma func- țiunii sale, era mai obligat să o respecteze. Principiul de autoritate de obiceiu nu e săpat decât pe două căi: prin purtarea celor ce reprezintă autoritatea, sau prin revolta acestora împotriva au- torității. Poporul inșuși prea arareori e vinovat de astfel de răsturnări. 231 După răsboiu toată lumea e de acord în a susținea necesitatea acestui principiu la temelia instituțiilor publice, cum este Statul sau Biserica. S'a văzut, din pilda rusească, unde duce lipsa autorității: anarhia cea mai cumplită care nu mai poate fi stăpânită decât prin teroare sau dictatură. La noi s'au ridicat o seamă de oameni, purtători de condeiu, cari subt motivul că vor să întărească autoritatea Bisericii, n'au făcut decât să o macine mereu în ochii opiniei publice. Mai putea fi găsită o desvinovățire când se umpleau ziarele cu descrierea faptelor murdare a unor fețe bisericești, deși nu acesta e drumul curățirii moravurilor. Dar nici o scuză nu mai putea fi invo- cată când dintr'o chestie pur calendaristică, s'au găsit ziare care să facă una de credință și să alarmeze lumea cu... eșirea bisericii românești din ecumeni- citate I Sinodul a hotărît sancțiuni pentru cei ce nu-i vor respecta hotărârea. Urmarea firească a deciziei sinodale trebuie să fie încetarea oricărei discuții în publicitate pe această chestiune și supunerea necondiționată a fețelor biseri- cești, în primul rând. Totuși lucrurile nu s'au petrecut așa. In declarații date la gazetă acelaș arhiereu care a dat circulară potrivnică hotărârii Sinodului în legătură cu prăz- nuirea Paștilor, după ce hotărârea a fost reconfirmată, — lasă să se înțeleagă că Paștile se pot serba și la alt termin. Iar câțiva publiciști continuă să se scandalizeze de hotărârea Sinodului. Credem că aceste apariții sunt bolnave, inadmisibile și trebuesc oprite cu orice preț. Principiul de autoritate trebuie apărat, când e vorba de Bise- rică sau de Stat. Avem subt ochii noștri ravagiile pe care le-au făcut în principiul auto- rității în Stat politicianismul neprevăzător, care de zece ani n'a avut decât cuvinte de ocară sau de critică veninoasă la adresa Statului român. Am ajuns la o primejdioasă clătinare a respectului ce-1 datorează cetățenii factorilor sau instituțiilor cari reprezintă autoritatea în Stat. Dacă se va continua încă multă vreme cu persiflarea sau batjocorirea pe față a Bisericii, în oamenii săi conducători, în hotărârile sale, vom ajunge și cu autoritatea bisericească unde s'a ajuns cu cea de Stat. Se vor ridica nu numai neîncrederea, lipsa de respect, desconsiderarea, ci și ciomegele... Prin răsboiul mondial, prin răsturnarea echilibrului sufletesc în cei mai mulți oameni, datorită acestui răsboiu și urmărilor lui, s'a săpat binișor, în toate țările, la temelia autorității. Este permis să dăm năvala unde acestea a mai rămas, ca să o lovim la mir? Iată ce nu se poate înțelege din atitudinea unor oameni cari se cred buni roniâni și buni creștini. S. R. 232 Cărți. 1. Agărbiceanu: Stana, roman, tip. „Ardealul", Cluj 1929. Dintre scriitorii noștri foarte puțini au tratat până azi, în proză sau versuri, subiecte din răsboiu, din mediul social creat de răsboiu, dăi- nuitor, până azi, amplificat cu multe laturi noui. Romanul dlui C. Petrescu „întunecare" încă nu a apărut complect, îl cunoaștem mai mult din fragmentele publicate în diferite reviste. Dl G. Mi- hăilescu ne-a dat câteva schițe cu su- biecte din răsboiu, între care bucata de-o reală valoare artistică „Troița". Diferite „însemnări din răsboiu", adno- tațiile zilnice in carnete cari s'au publicat, cuprind mai mult subiecte pentru o viitoare literatură: sunt scrise fără pre- tenții literare. Stana, noul roman al dlui Agâr- biceanu, e rupt din mediul satului ardelenesc din vremea răsboiului mon- dial. Sunt evenimente, vremuri și oameni, din dosul frontului. Răsboiul ajunge până în satul ardelean numai prin cei întorși de pe front, în primul rând prin Andrei, trimis invalid la vatră și mai ales prin nouile stări economice și mo- rale pe cari le crează. Deși departe, răsboiul își aruncă uriașa umbră până aici. Desmățul moral al câtorva femei din sat, nerușinarea „Filărului" nu sar fi putut înțelege prezent fiind controlul bărbatului. Nici încercările zadarnice ale lui loniță de a ajunge el stâlpul familiei, încercând lucruri peste puterile lui de copilandru. Dar cu blestemul răsboiului din țări străine se întoarce, purtându-1 în- semnat în trupul său, Andrei. El e supt impresia covârșitoare a prăpădului, a trecerii prin fața morții, în tot restul zilelor sale, și din povara ce o poartă în trup, din sguduirea sufletească a tre- cerii prin fața morții, din singurătatea îngrozitoare pe care o simte, când își dă seama că viața își face cursul ei și fără amestecul său, că pământul e lucrat ca și când erau acasă, cei duși în răsboiu, ■— simte nimicnicia sa, care ajunge până la dispreț față de sine în- suși. In ultima analiză orice om se crede pe sine centrul lumii, și cea mai grea înfrângere o are când -se convinge că nu e Dumnezeu, ci un biet om, fără de care lumea poate exista foarte bine. Cu această stare sufletească el în- cearcă, întors acasă, să biruie rușinea ce a adus-o și i-o aduce zilnic nevasta sa, Stana, — care, scăpată de controlul bărbatului, dus în răsboiu, a început să sburde. Psichologia acestei femei e ana- lizată cu o mare putere de pătrundere, și romanul Stana, concentrat, viu, pal- pitând de suflul dramatic, e poate cea mai bună lucrare a autorului. Deosebit de sobru e tipul Marinei, mama lui Andrei, soacra Stanei. E ță-, ranca cuminte, cumpătată, răbdătoare, neînduplecată, păzitoare cu sfințenie a lui loniță, pe care-1 ferește să nu cu- noască drumurile mamei pentru a o putea cinsti. E o antică păzitoare a 233 vetrei familiare, a focului sacru, așa cum se găsesc încă multe țărance ro- mâne, păstrătoarea virtuților fundamen- tale ale rasei. Lupta Stanei cu bătrâna, cu băr- batul invalid, cu patima sa, până la îngenunchiarea definitivă a răului din- tr’ânsa, constitue o veritabilă dramă, prinsă în literatura noastră prea arare- ori. Concepția de viață ce se desprinde din roman se razimă pe conștiința nimicniciei omului, singura convingere în măsură se înfrâneze egoismul și su- meția omenească și să ne împace cu noi înșine, cu lumea, cu viața așa cum ni-e dat s'o trăim. După „Legea trupului" „Legea minții", „Arhanghelii", „Stana" e al patru- lea roman publicat de autor. Dacă celelalte trei au unele părți prea puțin con- centrate, din „Stana" nu poate lipsi nici un pasagiu, atât e de restrânsă pove- stirea la acțiune pură. Ca subiecte din răsboiu dsa a mai publicat volumul „Zilele din urmă ale Căpitanului Pârvu", iar din mediul so- cial de după răsboiu volumul „Des- amăgire". Senex. Petru Movilă. In Nachricht aus Russland... Aufgesetz von Christian Martini, Prof. (Franckfurth und Leipzig, Bey Michael Hubert 1731), la p. 3, se află o notiță lăudătoare despre Peter Mogila, care se trăgea „aus der Familie der Hertzoge von Moldau und Walachei, einer von den Gelehrtesten", care nu a putut îndura prăpădul poporului în cre- dință și datini; și, deci, traduse Evho- logion-ul în slavonește, zicându-i Trebnic. Mit Hiilffe anderer Ertz-Bischbffe und Bischdffe a scris și punctele credinței (Erklărung des russischen Glaubens.). A fost o vreme remarcabilă, zice pro- fesorul german; deaceea el ține să co- munice și ce-a zis Nectarie, patriarhul Ierusalimului, despre opera lui Movilă. Urmează necrologul recent, scris de Nectarie, după moartea lui Movilă. Ne- crologul vorbește despre conciliabulele religioase cu trei episcopi, sfințiți ca și el, tot la Ierusalim; din acele sfătuiri reuși Mărturisirea ortodoxă. Textul ace- steia se trimise la Moldova — se dau și numele arhiereilor colaboratori la în- țelegerea cu Moldovenii—; se pomenește ediția rusească și cea grecească; se in- dică cuprinsul Mărturisirei; se amintește decretul de aprobare din 11 Martie 1693 al patriarhilor de Alexandria, Antiohia și Ierusalim: Astfel biserica rusească își recunoștea și de astă dată supunerea sa cătră cea din Constantinopol. La pagina 9 profesorul german încearcă chiar o comparație scurtă cu legea pro- testantă. El mai face și obiecția că opera n'a putut folosi mult, fiindcă a fost scrisă în stil prea înalt (in einem sehr hohen Stylo). Și cu textul liturgici tot așa a stat lucrul. El regretă, mai departe, că limba slavă-veche se mai întrebuințează, în loc ca, de dragul edu- cației religioase, toată slujba să fie ru- sească-modernă. Deaceea trebuia să vie alt Petru, Petru cel Mare, ca să civi- lizeze Rusia... G. B.-D. * Notă. Cartea lui Martini se află in Biblioteca universității din Cluj. I. Lupaș: Lecturi din izvoarele istoriei române. Despre cartea „Lecturi din izvoarele istoriei române" de Dr. I. Lupaș, publică dl prof. Colan, rec- torul Academiei Teol. din Sibiiu, urmă- toarele rânduri: „Abia dupăce citești cartea, cu titlul de mai sus, a erudi- tului istoric Dr. I. Lupaș, îți dai seama, cât de mare a fost greșala pedagogiei noastre, care a predat până acuma istoria, in cea mai mare parfe, fără consultarea directă a izvoarelor istoriei. Căci după-cum științele naturale nu se pot preda fără obiecte de intuiție, după-cum nu se poate ține un curs de 234 fizică fără experiențe, așa nu-mi pot închipui o lecție desăvârșită de istorie, fără consultarea documentelor istorice. Istoria de manuale merge la copiii mai nevârstnici. In clasele superioare ale școalelor secundare însă, unde elevii s’au deprins într’o măsură oarecare să judece lucrurile critic, istoria trebuie să fie documentată. Altfel, cuvintele pro- fesorului vor lăsa uneori anumite în- doieli și nedumeriri în sufletele disci- polilor. Mai ales, când e vorba de istoria națională, unde obiectivitatea este o sarcină mai grea, dat fiind orgoliul național al fiecăruia. De aceea pentru caracterizarea unor eroi naționali, a unor fapte sau epoci, cel mai cuminte lucru este să citești un document istoric, contimporan cu eroul, cu fapta sau cu epoca. Dacă documentul este străin, cu atât mai bine. Străinul te judecă mai aspru; tocmai deaceea lauda lui e mai prețioasă. N'avem nimic de ascuns din istoria noastră, fiindcă ea este istoria unui neam, care prin strădanii eroice și su- ferințe mucenicești a ajuns la ceeace este. Cartea documentelor o ținem deschisă pentru oricine. Cu atât mai mult pentru tinerele vlăstare ale nea- mului nostru. Judecată în lumina acestor consi- derații, cartea d-lui profesor I. Lupaș, iese din cadrul obișnuitelor manuale auxiliare. Ea este un dar prețios pentru toți aceia, cari însetoșați fiind vor să bea apă curată de izvor, nu alambicată. E o carte de știință — și de edu- cație națională în aeelaș timp. (Rev. Teol. 1928, p. 384-5). Un volum de amintiri — Octavian Prie: In sat la * noi. Povestiri despre oameni și întâmplări din alte timpuri. „Ardealul”, Cluj, 1928. Critica oficială va rămânea sur- prinsă, cum o personalitate cunoscută doar din vâltoarea luptelor politice mai recente, se prezintă deodată — tam- nesam -— cu un volum literar de 143 pagini. Va face ochi mici, și va întreba cu un gest enervat: „Cine e domnul? Cum îndrăznește, fără avizul nostru?” Pentru ca să cruțăm nervii criticei oficiale, ținem să anunțăm, că autorul acestui volum de amintiri este aproape tot așa de recunoscut ca scriitor, și în Ardeal. Abia un grup de prieteni, dacă știu și aici, că autorul a scris, sub pseu- donimul Tullius — un ciclu de foiletoane („Satul meu”) la „Luceafărul”, în cei dintâi doi ani ai apariției (1902-—3), continuându-1 apoi în foiletonul „Unirei” din Blaj, unde iscălea numai T. Tariez, că nici dl Gh. Adamescu, cu toată hărnicia d-sale de observator critic con- știențios, nu știa până acum, cine e acel ilustru necunoscut, care iscălea Tullius sau T., în vrafurile năpădite de pulbere ale revistelor și gazetelor, ce apăreau în Ardealul necunoscut, înainte de eliberare și — după. * • * Observ, că prin aceste modeste rânduri introductive, am reușit să atrag atenția și — probabil — odiul criticei oficiale asupra autorului, atât de fericit până acum, în dulcea penumbră a ne- cunoscutului. Dar ce are a face ? El va vedea. * * * Am cetit volumul „In sat la noi”, cu mare plăcere. Nu e o înregistrare seacă de amin- tiri, ci viața palpitantă a unui sat, văzută prin prisma unui observator, a cărui inimă o simți bătând sub umorul sănătos, în care se învăluie. începem cu spaima copiilor, când se gândesc la bătăile ce îi așteaptă la școală. (Cum era să învățăm carte). „In unghiu lângă catedră erau răzimate 235 mulțimea de nuele, unsprezece, câte bănci aveam. Erau puse după lungime. Cea mai lungă ajungea până la banca din fund, lângă părete. A doua era ceva mai scurtă... Fiecare nuia era crăpată în vârf. Copiii purtau păr lung, și când nu se purtau bine, lua domnul în- vățător nuiaua băncii, o vâra în părul băiatului, o sucia de două-trei ori și scutura"... (pag. 12). La Bobotează copiii plecau și ei cu părintele, să boteze, hârjonindu-se cu pisicile și cu găinile oamenilor. Ion Vlad are aceiași importanță pentru satul de pe țărmul Oltului, ca Romul și Remu pentru Roma. El a fost cel dintâiu din sat, care a avut curajul să-și ducă copilul la școală în Sibiiu, ,să-l țină acolo, cu munca brațelor sale și să-l facă domn. Era, desigur, un gest eroic. „Numai celce a avut copii la școală în Sibiiu știe ce sunt zilele de Sep- temvrie și drumurile ce le face, o viață de om, în fiecare Vineri, în fiecare Marți, când merge la oraș. începi ca bărbat tânăr și sănătos și o sfârșești cu capul sus și cu mânile ce-ți tremură pe hete. Căci nu este acel vifor și nici ger nu e, care să te poată opri în drum, când știi că la școală copilul așteaptă pâinea, care i s'a gătat și hainele, ca să se schimbe", (pag. 27). Cei patru pleacă și ei pe urmele lui Ionică Vlad, la Sibiiu. Și cum va- canța Crăciunului s'a nimerit mai re- pede cu o zi, ei nu mai așteaptă căruța de acasă, ci pleacă voinicește pe jos, cu niște ciomege mai mari decât ei. Ei răzbesc prin viscol, cântând „Drum bun, drum bun, doba bate", „Bravi ostași ai României" și alte cântece învățate în afară de zidurile școalei străine „despre România, despre Plevna, despre frăție- tate și hora Unirii, cum se cânta pe vremea aceea fericită, de după răsboiul cu Turcii", (pag. 31). Voluntarul complectează, par'că, această ordine de idei. In toiul răsbo- iului, Dinu lui Pavel strigă către tineri¹ „Ei, să fiu eu tânăr, cum sunteți voi, aș ști să fac altceva, decât să mor pentru unguri, pe câmpiile nesfârșite ale Gali- ției. De ce vreți voi să mergeți în Ga- liția, în loc să treceți munții dinaintea ochilor voștri?" Vorba a prins. Voluntarul a plecat, cu alți flăcăi, târându-se pe coastele Negoiului, până să ajungă la vârf. Și voluntarul moare la vârsta de douăzeci de ani „într'un spital impro- „ vizat din Iașii Moldovei". Vrăjitoarea și La păscălier se în- tregesc. Cea din urmă ne povestește, cum Mihai Stanciu, pleacă la păscălier cu soacra bolnavă de moarte. La plată, păscălierul îi spune: „Pune pe temeiul fântânii tot ce ai!" Avea la el 20 zloți. Puse cincisprezece pe fântână, reținân- du-și cinci pentru drum, mai ales că ! avea de gând să bea, la crâșma din Colun și o sticlă cu bere, ca să se ră- corească. Pe drum se tot gândia dacă a . făcut bine, ba chiar i se părea că a dat ! prea mult păscălierului, când popii i-ar fi plătit, pentru slujba asta numai zece creițari. Pe urmă, se hotărește brusc, smâncește hățurile, întoarce căruța, se strecură printre oameni și mai pune cinci zloți pe fântână, căci se gândea omul: am înșelat pe păscălier, care nu vede, dar am înșelat și pe Dumnezeu, '< care vede tot... ; Viața dela sate e bine prinsă și în j restul schițelor Răzbunare, Hoțul, Popa nostru, La târg, Banca noastră etc. . a Rămâne o întrebare: pentru ce a | pus autorul, în fruntea volumului schița | Acasă 7 Eu aș fi pus-o tocmai la urmă. ' J După tablourile pline de umor ale vieții - j dela sate, schița aceasta încheia volumul, ca o resemnare blândă, a omului reîn- ;! 236 tors din o cale lungă și aflând casa pu- stie și goală... Bătrânii plecaseră pe un drum tainic, unul după altul, par'că s’ar fi înțeles... „Sunt icoane de demult, prav s'a făcut din toate câte erau odată aici. Au murit toți și pustii au rămas toate. Abia dacă firul de iarbă și peatra din zid îmi mai povestesc de lumea aceasta ferme- cată de demult". Stilul volumului este, pe alocuri, puțin îngrijit, autorul ținând să redea, cât mai fidel, nuanțele provinciale. Intre aceste provincialisme voite, aflăm comparații noui, sugestive, sau ex- presii ca; „Și cum era un cărăuș vestit și a dat față cu multă nație de om"... Sau, trei șire din „Fata clopotarului", cea mai bună șchiță din întreg volumul: „Afară țirăe ploaia și picături mărunte aruncă vântul in obloanele ferestrelor. Părae se coboară de pe deal și cum vâjăe și merii din grădinile oamenilor, se întinde peste sat un sunet ca de cioaie". Recomand volumul In sat la noi ca o lectură sănătoasă, binevenită, în o epocă de sufocantă producție literară artificială. AL. CIURA. Reuiste. Românii de peste hotare. Dl 1. Dongorozi, scriitor și publicist, profesor secundar, face un bun serviciu prin arti- colul său „Românii de peste hotare", publicat în revista „Ramuri" din Cra- iova. Dsa a constatat, cu prilejul exa- menelor de bacalaureat, că asupra acestui subiect candidații pe care i-a examinat nu au putut „da măcar un singur răs- puns mulțumitor". Dacă la bacalaureat dsa a putut avea ^desiluzii, ce să mai spunem de partea cea mai mare a publicului ro- mânesc ? Noi, se știe, suntem azi un popor cu „idealul național realizat", nu mai avem gânduri de cuceriri peste granițele actuale. Constatarea aceasta, simplă, e atât de binefăcătoare pentru cei mai mulți, încât le-a atrofiat orice interes pentru ramurile românești de peste ho- tare. „N'avem ceₜ le mai face! Sunt meniți desnaționalizării!" Iată ce se cred îndreptățiți să spună, pentru a-și mân- tui sufletul, și aceia cari se cred buni români. Evident că o astfel de soluție e puțin fericită. Nu suntem un popor așa de mare încât să putem neglija pe frații noștri de peste hotare, mai ales când ei, partea cea mai mare, sunt în țările vecine și numărul lor destul de însemnat. Dacă nu ne mai putem gândi la cuceriri cu arma, la încorporarea lor în statul român suntem datori să-i cucerim prin cultura națională, mai ales azi, când între principiile păcii este și acela al protecției minorităților etnice. Dela autoritatea de stat, în țările în cari trăesc frații noștri reslățiți, nu ne putem aștepta, desigur, la o protecție, nici binevoitoare, dar încă frățească! De zece ani avem dovezi destule, și din țările prietene și aliate, și din cele foste inamice. In Serbia și Grecia, ca și în Ungaria și Bulgaria "sau Rusia, românii trăesc subt un regim de opre- siune. Atacul prim se dă împotriva lor tocmai pe frontul cultural, amenințându- li-se școala și biserica. Datoria noa- stră este să le venim în ajutor acolo unde se dă atacul principal: în do- meniul culturii naționale, pentru a-și 237 putea păstra și întări conștiința na- țională. Iată pentru ce credem că datele statistice publicate de dl I. Dongorozi sunt prețioase; opinia noastră publică e posibil să fie impresionată luând cu- noștință de numărul destul de mare al românilor de peste hotare, — de altfel revista „Graiul românesc" lucrează stă- ruitor pentru cunoașterea românilor de peste granițe, a împrejurărilor în cari trăesc, dar ea e puțin răspândită. Ar fi potrivit ca articolele și stu- diile publicate în „Graiul românesc", sau altele cari privesc pe românii de peste hotare să fie reproduse și comen- tate de marile noastre cotidiane. Numai așa ar putea crește interesul pentru o chestiune care nu poate fi închisă. Dl Dongorozi socotește numărul românilor din America la 200.000 în (Statele unite și Canada); pe cei din Ungaria la 250.000 (cifra o credem exa- gerată; după alte statistici numărul lor ar fi 70.000—100.000). In Ucrania, în Republica moldovenească și în alte re- giuni trăesc 600,000 de moldoveni; în Bulgaria 100.000; In Jugoslavia, Banatul sârbesc: 150.000; în Craina 300.000; în alte regiuni ale .Iugoslaviei (cele su- dice) 200.000: în Albania 150.000; în Grecia 300.000. După datele dlui Dongorozi nu- mărul românilor de peste hotare s'ar ridica, deci, la peste două milioane, ceeace, desigur, nu poate constitui pentru noi o cantitate neglijabilă. — Dsa însoțește articolul de schițe ale ținu- turilor de peste granițe, locuite de ro- mâni, precum și de resumative date istorice în legătură cu trecutul și răs- pândirea lor in acele regiuni. S. V, Minerva, revistă de sinteză cultu- rală. Iași. In Nr. 2, a. II se publică un articol al sociologului și economistului Werner Sombart, profesor la Universi- tatea din Berlin; „Teorie economică și istorie economică", prin care își demon- strează concepția din 'care a pornit în- treaga sa operă, după care „teoretician! și istorici" nu sunt antiteze, ci numai laolaltă formează „un tot viu", pe te- meiul căreia autorul pretinde ca opera sa „să fie considerată atâta ca o operă teoretică cât și ca una istorică". Se știe că W. Sombart e considerat ca unul dintre cei mai mari sociologi și econo- miști. Preocuparea sa de căpetenie a fost capitalismul, căruia i-a consacrat cerce- tări în multe volume. Cercetările sale de ordin economic-social autorul le con- sideră în aceeași vreme și cercetări istorice. Dl I. Petrovici publică conferința ținută la Institutul social român, „Menirea Universităților". După ce face un rezumat istoric asupra menirii universităților din diferitele timpuri și țări, — pentrueă universitatea a dibuit multă vreme până să-și fixeze adevăratul rol, dsa arată că azi menirea principală a universității e să facă știință, mai mult, să fie un focar de creiație științifică. Deaceea la univer- sitate ar trebui concentrați toți creiatorii de știință, și numai aceia. Savanții cari trăesc în afară de Universitate ăr trebui invitați și convinși să intre in cercul de activitate al Universității, primind să fie profesori. Pregătirea profesioniștilor, a celor ce vor umplea diferitele cariere din viața publică, e deasemenea o atribuție a universității, dar nu în măsura în care era odată. Dar cultura științifică solidă, — menirea esențială a universității, „are repercusiuni cu mult mai largi", spune dl Petrovici, „nu numai pe laturea in- telectuală, ci și în partea morală, în ceeace privește viața cetățenească". „O cultură științifică solidă, adică să te deprinzi a te închina adevărului și numai lui, a nu admite nici o idee fără probă și fără verificare, a avea spiritul 238 I f î larg receptiv pentru orice idee ce se prezintă în mod temeinic, a fi adversarul prejudecăților și obscurantismului, — dar aceasta înseamnă o iluminare, o regene- rare, o resurecțiune a întregei tale ființă"... „Nici n'ar fi nevoe la urma urmei ca profesorul să atragă studentului aten- țiunea și asupra aplicării morale și să-i dea copios îndemnuri și sfaturi de ordin practic. Nu zic că e rău să o facă, dar principial ajunge să faci dintr'ânsul o adevărată mentalitate științifică, și cu această i-ai dat în mână arma cea mai puternică și cea mai însemnată de re- generare morală, care să-i servească în viața cetățenească". Ni-se pare puțin exagerată impor- tanța ce i se dă „culturii științifice solide", fiindcă prea arareori reușim să o iden- tificăm ca „închinarea la adevăr și numai lui". In teorie, logic, — așa ar trebui-Să fie cum spune dl I. Petrovici. Dar în practica vieții!... Câți nu sunt cari în știința, în specialitatea lor mai ales, nu se închină decât adevărului, și le picură sânge când cineva vrea să strecoare o minciună în domeniul lor, — și sunt totuși insensibili față de adevărul altor specialități, cu atât mai mult față de cel etic. Universitățile au fost, și mai sunt, „și focare de patriotism, tot grație cul- turii știențifice". Universitățile sunt me- nite să „potențeze patriotismul", dar și să „sporească generozitatea". Dl I. Pe- trovici crede că s'ar putea vorbi și despre „numersus clausus" la universi- tăți dacă rolul acestor ar fi „pur și simplu pregătirea profesională". „Vedem însă că universitatea nu are în vedere numai pregătirea slujbașilor, ci are și alte meniri, iar pentru această menire de conlucrare științifică și de apropiere sufletească prin vraja științii, învățământul superior este locul cel mai prielnic de apropiere sufletească a tuturor naționa- lităților care trăesc pe pământul nostru". Din trecutul universităților din Au- stria și Ungaria noi avem o experiență exact contrarie. Niciodată universitățile din Viena, Budapesta și Cluj n’au fost puncte de întâlnire între naționalități și popoarele dominante, ci focare de certe naționale, poate tocmai în urma faptului că universitățile sunt și „focare de pa- triotism", cum afirma mai înainte și Dl Petrovici. Dsa mai amintește și rostul așa-nu- mitelor „Extensiuni universitare", „idee pornită dela universitățile engleze și îmbrățișată cu pasiune de americani, unde: s'a dat un maximum de desvol- • tare". La noi e cunoscută din „Exten- siunea universitară" a universității din Cluj, din seriile de conferențe ce le ține dincoace de Carpați. In restul numărului material bogat și variat. Dela „Astra". Dela secțiile știinlifiee-literave ale „Astrei". Ședința Secțiunilor dela 10 Ianuarie. Dl. I. Agârbiceanu face prezentarea unei colecții de poezii poporale culese de dl I. Podariu de pe Câmpia Ardealului, unele publicate prin ziare și altele în manuscris. Arată că e întâia colecție de poezii poporale din această regiune a Ardealului. Poeziile, doine și strigături, nu sunt tipice acestui ținut, afară de câteva, dar cuprind variante prețioase a poesiei noastre poporale. Dată fiind căutarea mare pe care o au poesiile poporale la cetitorii țărani, propune să se tipărească colecția într'un număr din biblioteca poporală din anul curent. Tot d-sa propune spre redactare, în aceeași bibliotecă, a unor numere epuizate, cari ar putea fi folositoare și acum, și ar avea trecere între cetitorii 239 dela țară. Secțiile propun să fie reco- mandate Comitetului central pentru re- tipărire. Se procedează la distribuția între secții a subvenției trecută in bugetul Astrei pe anul 1929, Proporția în care s'a făcut distribuirea, cu aprobarea una- nimă a membrilor, s’a comunicat Comi- tetului central. Conducătorul oficiului de desfacere prezintă bilanțul asupra activității pe lunile Sept.—Dec. 1928. Se constată că s'au vândut 16,968 broșuri în suma de Lei 101,924. Secțiile iau la cunoștință bilanțul și aleg o co- misie din 3 membri, d-nii V. Vlaicu, I. Cioran și S. Popa. Ședința dela 24 Ianuarie. Dl I. Lupaș, membru în secția istorică, face o importantă comunicare în legătură cu trecutul românilor ardeleni în general, și a bisericii românești în special: „Un vlădică român în Ardeal la 1397“. D-sa, căutând alt material în hotărârile dietei ungurești ținute în Timișoara, la 1397, a dat peste decizia dietei prin care se expulsează toți străinii și veneticii din țară, afară de trei, între cari și „Macarie, vlădica bisericilor ardelenești". Acesta n'ar putea fi decât episcopul bisericilor românești, întrucât din catalogul episco- pilor catolici din Alba-Iulia, se constată că la acea dată era aici alt vlădică. Iau parte la discuție d-nii S. Dragomir, Panaitescu, V. Drăgan, Șt. Meteș, etc. Comisia de verificare a socotelilor oficiului de desfacere, citește raportul prin dl S. Popa, din care se constată că întreaga gestiune e in cea mai bună ordine și secțiile hotărăsc să fie trimis bilanțul, impreună cu raportul comisiei, Comitetului central spre aprobare. Secretarul aduce la cunoștința secțiilor adresa Comitetului central, pentru a-și arăta părerea în legătură cu o propunere sosită la Comitet de-a fi schimbată revista „Transilvania" în re- vistă de familie. Iau parte la discuție d-nii I. Lupaș, S. Dragomir, A. Ciortea, luliu Hațieganu, E. Dăianu, S. Popa, concludând cu toții că „Transilvania" e bine să rămână și pe mai departe pu- blicație științifică-literară, ca organ cul- tural al „Astrei" și a Secțiilor sale, nizuind spre o tot mai simțită îmbunătățire ca execuție tehnică și cuprins. Secretarul rezumă propunerile fă- cute Com. central de către dl Gr. C. Mărcuș, sprijinite de secretar, în legătură cu reorganizarea întregei edituri a „Astrei". Secțiile aprobă propunerile și le recomandă și din partea lor Comite- tului central. Ședința plenară dela 14 Februarie a. c. i Ordinea de zi: 1. Dr. S. Dragomir: „Un tribun ar- delean refugiat în Bucovina și Moldova ;; în anii 1848—49". | 2. Proiectul de regulament al ofi- “ ciului de desfacere. ■: Domnul S. Dragomir studiază mai . de multă vreme documentele, în legă- ' tură cu anii 1848—49. Domnia-sa con- stată că avem prea puține memorii și însemnări românești asupra acelor vremi, între acele ale lui Axente Sever, Vasile Moldovan, losif St. Șuluțu. I. Pușeariu, ludita Secula și părți din istoria lui Papiu Ilarian. Astfel bucuria cercetă- torului este explicabilă când ajunge la cunoștința de noui izvoare. — Dl S. Dragomir a ajuns să cunoască trei me- morii nouă asupra revoluției datorite lui Isaia Moldovan (fratele prefectului) Francisc Mihăilaș și Ion Oros. Se ocupă cu memoriile acestui din urmă, arătând că din ele se cunosc lucruri nouă, precum sunt: mișcările de pe Câmpia Ardealului în 1848—49 (între altele o adunare țără- nească de peste patru mii); refugiul lui Oros, cu oastea lui Șerban, peste munți în Bucovina ; dragostea cu care e Oros primit de familiile boierești din Bu- covina și Moldova, — în special vestita familie Hurmuzaki și Sturdza: senti- mentele precum și cuprinsul ideii na- ționale și a idealului unității politice ale societății deatunci; amestecul intens al cărturarilor din diferitele provincii, — al revoluționarilor din Ardeal, Moldova și Muntenia. — Comunicarea — a fost ascultată cu viu interes. Dl Gr. C. Mărcuș prezintă proiectele de regulament intern al oficiului de desfacere, care cu mici modificări, e aprobat de Secții și propus Comitetului central spre aprobare. 240