Anul 60. Februarie 1929. Nr. 2. TRANSILVANIA Organul societății culturale „Astra". La temeiul realizărilor naționale. Nu numai faptele mari, dar nici realizările mai mărunte de ordin național nu se produc instantaneu, ca un „Deus ex machina", la porunca simplă a cuiva, la o simplă apăsare pe buton. Aparențele și o superficială observație duc pe cei mai mulți în rătăcire, făcându-i să creadă că cutare ins este autorul unei realizări de ordin național, când în realitate el nu face decât să polarizeze energia națională, de- pozitată ani, decenii sau veacuri de-arândul în sufletul unei na- țiuni, de cătră factori cari sunt cu totul independenți de persona- litatea celui ce execută într’un anumit moment. Executorul, reali- zatorul, dacă e destul de sincer și destul de mare pentru a se simți o parte întregitoare a neamului, va recunoaște că îndemnul ce-1 simte în el e al sufletului național pregătit pentru o anume acțiune, și că el nu este altceva decât coarda care vibrează mai puternic. Nu va atribui numai minții, sensibilității și voinții sale creiația de ordin social, politic, ori național, ci, în primul rând, pregătirii sufletului unui popor prin alți factori. între aceștia cel principal este cultura națională care trezește și înarmează conștiința unui popor. în deobște este recunoscută marea importanță a creiatorilor de cultură națională; oficial toate popoarele apreciază în grad înalt pe artiști, poeți, pictori, sculptori, compozitori, pe oamenii de știință, oficial se afirmă mereu că un popor valorează cât creiația sa culturală și că aceasta e singura rațiune de existență a neamurilor: cât pot îmbogăți patrimoniul sufletesc al umani- tății. Dar, nefiind în viața de toate zilele în intimitate, sunt foarte mulți cari nu cred în această axiomă, cari disprețuesc pe creia- 81 1 torii culturii naționale, sau îi desconsideră, socotindu-i ca pe niște obiecte de lux inutile sau un fel de încurcă-lume. Oameni cu orientări și simțul practic al vieții, aceștia sesi- zează de obiceiu numai aparențele, nu se coboară în adâncuri, și văd cadrele din afară între cari se manifestează realizările de ordin național și pe cel ce-i meșter în fixarea lor și nici decum substratul din care au crescut. Mai ales la noi, — popor care are cultul bărbatului politic, — de câte ori nu ni-e dat să auzim: „Pentru ce atâta sgomot în jurul scriitorilor sau artiștilor? Toate actele mari naționale au fost realizate fără concursul lor, de către bărbații politici sau mari naționaliști. Ce știe poporul, masele mari, de cronicarii Moldovii, de trinitatea școalei latiniste, de Alexandrescu, Alecsandri, Creangă, Eminescu, sau de cei mai noui? Ce operă de pictură sau sculp- tură națională a pătruns în mase și le-a sguduit conștiința ? Unde e contactul direct dintre creiatorii culturii naționale și popor? — Pe când bărbatul politic, fruntașul sau eroul național, s'au coborît în mijlocul poporului, au fost cunoscuți în carne și oase, au în- suflețit cu convingerea sufletului lor, au dus după sine masele cu curajul, cu voința de care au dat dovadă. — Aceștia sunt oamenii realizărilor, prin ei s'au săvârșit fapte mari; creiatorii culturii na- ționale au rămas izolați și amestecul lor nu l-a simțit și nu-l simte nime în realizările de ordin național". La aparență, au dreptate. La noi, puțini creiatori ai culturii naționale au ajuns în contact imediat, prin operele lor, cu poporul însuși, cu păturile lui largi. La alte neamuri, cu mai multe vea- curi de cultură la spate, s'a produs într’o măsură oarecare și acest contact direct între masele populare și între operele artiștilor. Se va produce cu timpul și la noi. Dar nici odată creiațiile culturii naționale nu vor ajunge, nici la noi, nici airea, să fructifice direct sufletul popular, în toate straturile unui neam. Și de-aici și naște convingerea curentă, intimă, că de folosul ce-1 pot aduce creiațiile culturale ne putem lipsi în realizările de ordin național. Dar, este evident, o simplă întrebare răstoarnă întreaga cre- dință superficială: Pentru ce, la poporul nostru de pildă, nu s'a produs nici o realizare de ordin național, mai importantă, înainte de-a apare cartea, scrisul românesc? Și poporul român în stra- 82 turile sale adânci, n'a citit nici odată pe cronicari, nici cronica lui Șineai, nici Istoria pentru începutul românilor, de Maior! Cum n a citit, în veacul trecut, decât prea puține produse ale literaturii noastre. Dar fenomenul fructificării cunoștinții naționale prin acești creiatori de artă națională sau făuritori ai științei este prea cu- noscut pentru a mai insista aici asupra lui: ei lucrează indirect prin oamenii, — în număr cu mult mai restrâns — cari pot lua contact direct cu creiația lor: pătura intelectualilor, — mai re- strânsă la începuturile culturale ale unui popor, tot mai nume- roasă mai târziu, — și cari au, pe de altă parte, contact direct cu masele poporale. Aceștia au fost la noi, mai întâi, preoții și învățătorii, profesorii de toate gradele și mai târziu și alte categorii de intelectuali. Creația culturală aprinde focul ce arde mocnit în sufletul colectiv al unui popor, mai întâi în sufletul artistului, apoi al acelora cari sunt mai aproape de foc, iar aceștia împart din să- mânța lui în masele mari cu cari sunt în contact zilnic. După cum în noaptea învierii sunt creștini cari nu mai încap în biserică, că stau pe-afară, nici nu-1 văd pe preot, sau sunt străini cari nici nu-1 cunosc și își aprind lumânarea imediat din sămânța de lu- mină ce a răsărit în altar, — așa și din creiația culturală se îm- părtășesc imediat toți fiii unui popor. Istoria lui Petru Maior poate n'a citit-o nici dascălul dela sate, dar a citit-o profesorul lui, sau profesorul acestuia și cuno- ștințele și învățăturile ei ajung, fără să cunoască nume — la mintea și inima elevilor dela țară. Doina lui Eminescu nu vor cunoaște-o țăranii noștri, nici multe din poeziile lui G. Coșbuc, dar ele au aprins sufletul pro- fesorului, al dascălului și el va vorbi elevilor, publicului, din căl- dura acelui foc. Marii creiatori de cultură națională prin opere de artă sau de știință pot rămânea anonimi în mase, — mai ales la un popor mai tânăr în cultură ca al nostru, dar sufletul acelor creiații trece mijlocit și îmbogățește pe toți, prin intermediul altora. în chipul acesta, printr'o hrană constantă și aceeași în for- mele ei deosebite pentru neamul întreg, se creiază disciplina gân- dului, a simțirii, a voinții naționale, fără de care nici o realizare constantă — de ordin național nu e cu putință. 83 i* Bărbatul politic, eroul național, marele economist sau so- ciolog, ar rămânea la pură teorie și nimic n'ar putea înfăptui, dacă n’ar avea, la momentul dat, această disciplină. Mai mult: nici teoria lui n'ar fi cu putință dacă el însuși, uneori fără a re- cunoaște, nu ar trăi și nu s ar frământa din același substrat su- fletesc creat și în el de realizările culturii naționale. Dar el e cu- noscut de toată lumea. Vei putea cutreiera însă ținuturi întregi din România, unde masele mari n’au auzit nici odată de Miron Costin, de Neculcea, de Alecsandri, Eminescu, Bălcescu, Odobescu, de Coșbue ori Caragiale. Mai mult chiar : păturile noastre țără- nești nu-s lămurite până azi de unde vine îndemnul, învățătura sau bucuria ce i-o aduce slova tipărită. Țăranul le atribuie toate acestea cărții. Cât privește pe autorul lor, el este inexistent. A-i vorbi de un scriitor însemnează a-1 face să se gândească la scrii- torul, la copistul dela primăria comunală. Dar toate acestea nu însemnează că pe principalii scriitori sau oameni de știință români nu-i întâlnești pe toate satele. Ii întâlnești, în primul rând, în structura sufletească, în preocupările, în frământările intelectualilor dela țară, cari, direct ori prin școală, au luat contact cu operele lor. Iar prin acești intelectuali, cari conduc masele și le împrumută din sufletul lor; creiatorii culturii naționale trăesc prin ideile și sentimentele lor și în straturile largi ale poporului. * * * Am amintit în treacăt aceste adevăruri recunoscute pentru a evidenția, într’o formă cât mai simplă, cât de greșită e opinia curentă a atâtor oameni cu rol conducător în viața publică și cari, în intimitate, nu pot aprecia rolul operelor culturale și pe autorii lor, — dar mai ales pentru a ajunge la o altă constatare de cea mâi mare actualitate. Ne plângem cu toții de puținul spor pe care-1 face viața românească^ subt toate raporturile, după unire. Nu am intrat, nici după zece ani, într’o epocă de muncă șî creiație pozitivă; con- solidarea Țării noastre se face cu arievOință și chiar ceeace se clădește e șubred, de puțină durată, la tot cazul susceptibil de modificări. Nicăiri nu vedem stabilitatea Cu totul necesară unei clădiri temeinice. In examinarea situației noastre interne s'au adus, .mai ales de cătie bărbații politici, diferite explicări, de ordin economic, 84 social, administrativ, politic etc. în parte fiecare explicare acopere o parte din adevăr. Dar ni se pare o parte prea neînsemnată. După credința noastră realizările de ordin național in Ro- mânia nouă nu sunt cu putință, in stil mare, pentrueă in clipa actuală românismului ii lipsește incă disciplina gândului, a sim- țirii și a voinții naționale care să fie potrivită și la înălțimea nouilor împrejurări în care trăiește de zece ani poporul român. Criza politică și economică are la temelie criza morală, în- țelegând aici lipsa sau neputința de orientare a națiunii către idealul pe care trebuie să-l realizeze in cadrele statului național. Greutățile de ordin economic, scumpirea vieții și toate mi- zeriile rămase pe urma răsboiului pot explica până Ia un punct sbaterea pe loc a societății noastre. Defectele unei administrații sau a unui întreg organism de Stat,' pot pune piedeci, într’o oarecare măsură, creșterii puterii naționale. Dar nici unele, nici altele, nu ar putea opri această creștere prea mult, când noi înșine, poporul întreg, ne-am cunoaște precis drumul și datoria zilelor de azi, când acele piedeci de diferite feluri s'ar izbi de o disciplină a gândului, a simțirii și a voinții naționale, potrivită împrejurărilor și situației de azi a poporului român. Mai mult: piedecile acestea ar pierde mult din tăria lor când ar întimpina o astfel de disciplină. Și multe din ele sunt creiate, se nasc, cresc, din lipsa aceleiași discipline. Situația românismului dinainte de răsboiu, subt raport na- țional, economic, politic, a fost la polul opus celui de azi. Și to- tuși atunci, cu toate greutățile neasemănat mai mari decât cele de azi, eram în drumul realizărilor de ordin național, atât în vechiul regat, cât și în Ardeal. Aveam, de-o lăture și de alta a Carpa- ților o disciplină sufletească, o conștiință națională care ne spunea clar ce voim. Și eram în măsură să biruim piedecile ce ni se puneau în drum, răzimați tocmai pe această disciplină sufletească. Dar ea rezultă nu din porunca unuia sau altuia, șef de guvern sau bărbat politic, ci din cultura națională care s'a îm- părtășit — imediat sau direct, nizuind spre aceeași țintă, educând cu același scop, — păturilor largi ale poporului întreg. O nouă conștiință națională care să reglementeze activitatea singuraticilor, ca și a colectivității naționale, o nouă disciplină a gândirii, simțirii și voinții naționale, care să fie vrednică a da piept 85 cu greutățile împrejurărilor de azi, nu va putea răsări decât cu timpul și numai din aceeași educație prin împărtășania cu creia- țiile culturii naționale. Și anume cu acelea din care se pot des- prinde țintele, drumurile românismului în noua formație politică de Stat național. La ceeace am ajuns azi ni s'a tot vestit de două veacuri cel puțin, am fost mereu hrăniți cu nădejdea în realizarea idea- lului. Frumuseța graiului, superioritatea neamului din care facem parte și unitatea lui mereu ne-a izbit în suflet, din orice slovă, din orice carte, din orice cuvântare spusă. Ceeace trebuie să fim azi, încă nu ne-a spus nime dintre aceia cari vorbesc providențial din culmile inspirației artistice, pentru a coborî îndemnul lor până în conștiința neamului. Doctrine politice și economice avem destule, dar ele nu ne pot da o disciplină sufletească nouă. Ele nu îmbracă un popor în zale de luptă decât pentru a birui pierderi ușoare și până când dau nădejdea într'o izbândă repede. Armatura nebiruită a sufletului o dă numai creșterea lui însuș, înflorirea lui din noui mlădițe, — anume acele care sunt menite să înverzească azi. Iar minunea aceasta o poate realiza numai cultura națională prin creiațiile care descopăr necesitățile de ordin sufletesc ale ro- mânismului de azi. Au spus mulți și mai mulți au admis în gândul lor, că uni- tatea sufletească a Românilor a fost mai puternică înainte de unire decât azi. Că vrajbele celor zece ani au stricat mai mult unității sufletești decât dușmanii din trecut. Se sesizează un fenomen și nu se vede că-i o înșelăciune optică. Nu unitatea noastră sufletească a slăbit, ci disciplina gân- dului, a simțirii și a voinții românești. Și aceasta nu numai că a slăbit ci, — îndeplinindu-și menirea avută înainte de unire, — ea nu mai există în înțelesul de atunci, iar în înțeles nou, cel necesar azi, încă nu avem. De-aici aparența că suntem mai desbinați su- fletește decât înainte de unire. Când vom avea-o pe cea necesară azi, se va vedea cu ușu- rință că ne-am speriat înzadar și că am progresat mult în cre- șterea unității sufletești. Din creiațiile de ordin cultural-artistic din care să se desprindă datoria zilei de azi a românismului nu avem decât începuturi. Ele nu pot fi poruncite, dar vor veni cu siguranță. 86 Până atunci datoria noastră e îndoită: să le suplinim prin educația, sub toate laturile și aspectele ei, primind îndrumările celor mai buni și mai dotați dintre noi și să ne ferim de-a so- coti ca reală, ori chiar de a încerca să adâncim prin cuvânt, prin scris, prin propagandă înșelăciunea optică de azi, dându-i pro- porțiile și calitatea realității. Din puținul aur cât îl avem azi să făurim, pentru început, acea nouă disciplină sufletească, fără de care realizările de ordin național sunt extrem de anevoioase, dacă nu imposibile. Și, deaceea, greșesc mult ceice desconsideră mijloacele pro- pagandei culturale în cadrele posibile azi în România mare, ca și rezultatele la cari se poate ajunge, fie că e vorba de nizuințele Statului, fie de ale societăților culturale. Oricât de neînsemnat ar fi rezultatul, el e singurul dintre cele cari rămân, cari se depo- zitează în conștiința națională. E aproape singurul prilej, în afară de catedra școlară, când se poate vorbi sincer, dela inimă, când patima și interesul nu întunecă vederea clară, când se dă posi- bilitatea și celui ce acționează și celui ce ascultă să trezească partea cea mai bună a sufletului, pentru a aduna elementele nouei discipline, nouei conștiinți naționale de care avem nevoe. SEVASTIAN VOICU. 87 Filă de cronică. ... Și au durut-o sufletul ei foarte și s’au tulburat apele Moldovei. (Cronica) Purta Moldova tremurând spre șes Legenda ei tăcută și barbară — Și ’ntr’un chenar de piatră și de seară Domnița vrea un mugur de ’nțeles. Trecuse-un om și-un cântec călător Cu apa ei prelinsă sub castel, Și nimeni n'a știut cine e el De e un rob, un prinț, sau vrăjitor — Un petec de cămașe-avea pe-un umăr Iar celălalt râdea voinic în soare Ducea mândrii de stele lucitoare, Iar ochii lui pârae fără număr. De-atunci Moldova a ’necat in vad Un ram de măr și-o umbră din chenar Și-a plâns povestea ’ntr’una mărgele de cleștar Cu gene de ’ntuneric, cu alintări de brad. 88 „En lisant vos vers fai resente le lerrible dor de ma patrie — (O scrisoare) Ne-am întâlnit acum a douaoară. Eu neștiut, eu singur, cu zările pe frunte, Duc din păduri spre culmile cărunte Descântecul ce sufletu-mi omoară — Tu nici nu vezi legenda care crește în ochii tăi ce’nmugură pe mine. N’auzi cum cresc din gânduri ape line Și cum castelu ’n valuri clipocește — D. CIUREZU. 89 Considerațiuni despre știința și filosofia istoriei¹). II. Realitate și Știință istorică. „Aller Schein darin besteht, dass der subjektive Grund des Urteils fur objektiven gehalten wird,“ Kant, Prolegomena... § 40. 1. Obiectele cunoștinții noastre științifice, adică realitatea pe care noi o transpunem în noțiuni, judecăți, raționamente și legi științifice, cunoscând-o astfel, sunt deosebite de însăși noțiunile, judecățile, raționamentele și legile cunoștinții noastre. Ele sunt deosebite, deoarece realitatea care le formează nu e tot una cu gândirea care le cunoaște. Funcțiunile gândirei sunt mijloace auxiliare cu ajutorul cărora noi descoperim raporturile reale dintre lucrurile pe care le cunoaștem, dar nu sunt însăși aceste raporturi²). Căile gândirii nu trebuesc confundate cu rea- litatea, pentrucă cunoștința nu copiază nici când această realitate. Din această greșeală pornesc toate neînțelegerile. Ea îmbracă însă mai ales două aspecte foarte curente în cugetarea omenească contemporană. O înfățișare a acestei erori se datorește iluziunii realismului naiv, care ne face să credem că gândirea noastră e o copie a realității, pe care o transcrie, - oglindind-o întocmai. Altă înfățișare a aceleași greșeli se datorește unei concepții complect opuse, anume ficțiunii idealismului, naiv și el, prin excesul de subiectivism, care admite că realitatea nu-și are rostul ei decât în realitatea gândirii, că existența lumii aevea constă doar în faptul că ea e gândită, că singura realitate, în fine, e gândirea. i) Vezi No. 9 din a. trecut. -’) Wundt, Logik I. Allgem. Logik u. Erkenntnistheorie, p. 89—1919. -— Vaihinger, Die Philosophie des Als-Ob„ 1911, p. 11—12. 90 Aceste două aspecte ale cugetării contemporane merită să ne atragă atenția ceva mai mult. Aceasta, mai ales din două împrejurări.' Una e aceea că atât realismul naiv, cât și idealismul, sunt foarte răspândite în filozofia științelor naturii. A doua e faptul incontestabil că cercetătorii ce au luptat pentru științifizarea istoriei, împotriva filozofiei naturaliste, au căzut ei înșiși în impasurile acelora. Astfel și pentru teoria științifică a istoriei avem de stu- diat astăzi, în bogata literatură de teoria cunoștinții, cele două curente: realismul istoric naiv și idealismul istoric. Interesul cer- cetării acestor două dungi ascuțite, prin unilateralitatea lor, nu ar consta atât în faptul că ele sunt concepții de filozofare, pentru că negreșit teoreticianul istoric se interesează prea puțin de spe- culații — cel puțin în principiu! — dar mai ales pentrucă aceste directive ale cugetării istorice, operând cu concepții științifice indispensabile elaborării faptelor istorice, dau acestor instrumente ale gândirii un rol fals, total sau înparte. 2. Punctul de plecare în orice cercetare de teoria cunoștinții este așa de evident, încât, formulat, el pare aproape banal. Cu toate acestea, de câteori nu avem prilejul să constatăm în scrie- rile filozofice că cele mai aprinse discuțiuni pornesc dela învă- luirea acestui punct de plecare; ori, ceeace este mai ciudat, se înțelege : dela necunoașterea lui I Orice cunoștință trebuie să fie o cunoaștere despre ceva, o cunoaștere a unui obiect. Când gândirea omenească reflectează asupra procesului de cunoaștere, analizându-1, când, cu alte vorbe, gândirea își pune problema cunoașterei, ea presupune implicit că cunoașterea aceasta nu e posibilă decât numai dacă acceptăm, ca dată, existența unei realități ce trebuie cunoscută.¹) O cunoa- ștere care n'ar admite existența unei realități, n'ar avea un obiect, ar fi o imposibilitate. Gândirea deci are un caracter obiectiv; ea se îndreaptă spre existența din afara ei. Trebuie însă, pentru precizarea chestiunii, să fim bineînțeleși dela început. Problema cunoașterei dacă presupune existența realității, nu caută o soluție pentru întrebarea: „Ce este realitatea" ? Această problemă cade direct în preocupările metafizicei științifice care, coordonând da- tele și rezultatele științelor particulare, trebuie să dea un raport sintetic și critic despre natura realității. Raportul ce se stabilește pentru noi în cercetarea de față între realitatea, pe care o con- siderăm ca ceva dat, și între gândirea noastră, este altul; el nu e un raport metafizic, ci unul științific-teoretic. El poate fi for- mulat astfel: cum cunoaștem noi realitatea? Cât cunoaștem din realitate? Ce valoare prezintă cunoștința noastră, astfel realizată, despre realitate ? Prin urmare problema pe care o vom cerceta noi este o problemă de teoria cunoștinții. ') Riehl, Der philosophische Kritizismus II, p. 18 ; Max Frischeisen-Kohler, Wissenschaft und Wirklichkeit, p. 458, v. p. 18—19. 91 3. Am formulat astfel, în termeni generali, datele problemei noastre, pentru ca în urmă să putem ajunge la o precizare, la o specificare a lor, în privința laturei particulare ce ne interesează din această problemă și anume: latura cunoștinții istorice. Dacă punerea în general a problemei cunoștinții presupune admiterea realității existente, cu care mintea noastră vine în ra- port spre a o cunoaște, urmează că specificarea problemei la con- ținutul limitat al ei — realitatea istorică — trebuie să respecte aceleași norme. Vom stabili deci, ca punct de plecare a unei teorii științifice a istoriei, următoarea condiție: cunoștința istorică trebuie să admită ca dată, o realitate a fenomenelor istorice, sau mai scurt, o realitate istorică. Fără această realitate, nu ar exista posibilitatea de a se pune ca problemă cunoștința istorică. Am văzut însă, că, deocamdată, punctul de plecare al cu- noașterii în genere nu se interesează de ce este realitatea. La fel, începutul studierii cunoștinții istorice, luând realitatea istorică drept dată, nu se întreabă ce este realitatea istorică. Problema aceasta este negreșit foarte ademenitoare. Ba chiar este așa de interesantă, încât, tratată de unii cugetători cu pretențiunea de a știențifiza istoria, ca problemă centrală a filozofării istoriei, ea a ajuns să compromită filozofia în ochii istoricilor, pentru că, oricât, ea are o mare suprafață metafizică. Intr’adevăr, cine-și pune pro- blema realității istorice, întrebându-se de esența sau de natura ei, trebuie să atingă discuția problemelor speculative din meta- fizică, probleme ontologice, care dela Eleați, (Heraclid) și până în zilele noastre, se desbat cu furie destulă, dar cu mai mult sau mai puțin succes. De fapt teoria istoriei filozofice, în etapele pe care le-a stră- bătut evoluția ei, e marcată de sbuciumul adus prin aceste spe- j culațiuni, care nu erau periculoase atât prin natura lor, cât prin faptul că erau luate ca puncte de plecare, atunci când trebuiau socotite ca etape de mânecare a gândirii filozofice, ca puncte de sosire, din care cugetătorii aveau și dânșii dreptul, ce li l-ar fi dat o cercetare minuțioasă a științii, să caute o formulă de sin- teză a ostenelilor lor! Primejdia ce o prezintă aceste probleme î metafizice pentru istorie este, deci, — trebuie să precizăm bine - • ' faptul că ele înlocuiesc cercetarea pozitivă-critică, dela început, ] cu speculațiile metafizice. Este un lucru banal astăzi: orice cu- j noștință științifică trebuie să aibă ca punct de plecare, ca prilej j de înfiripare, experiența, datele imediate, care se ivesc în fața j conștiinții, apărând în vadul funcțiunilor de cunoaștere a acestei » conștiințe. Iată deci pentru ce motiv problema cunoștinții istorice, j dacă are cineva pretenția s’o formuleze științific și precis, trebuie | să înlăture din capul locului întrebarea: care e natura realității j istorice. Dimpotrivă, trebuie să-și puie însă o chestiune mult mai 1 interesantă și poate — pentrueă aceasta presupune un control | 92 mai mare și mai riguros, ■— o problemă mult mai grea: Cum cunoaștem noi realitatea istorică; și ce este cunoștința acestei rea- lități, adică: limitele și valoarea cunoștinții istorice. 4. Trebuie să adăogim în acest loc, pentru a fi complecți, încă ceva. Problema cunoștinții în genere e o problemă comună tuturor științelor, deoarece ea cercetează un instrument general valabil pentru știința omenească: gândirea științifică și funcțiunile sale. Prin caracterul ei general, problema cunoașterii apare din acest punct de vedere ca o sinteză a tuturor științelor. Ea este, așa dar, o problemă filozofică, în înțelesul cel bun al cuvântului, „filozofie", adică o problemă care, excluzând speculațiile imagi- nare, caută să dea o siguranță cercetărilor științifice, procedând în mod critic și inductiv, plecând dela fapte, pentru a ajunge apoi la formulări sintetice, de ansamblu, despre lume și viață. 5. Dar caracterul sintetic de metodă și procedare al pro- blemei cunoștinții nu provine numai din faptul că însăși cuno- ștința este firul conducător ce strălucește ca o șuviță argintie în noianul problemelor științii, ci și din faptul, ce se constată em- piric, că realitatea cercetată de toate științele nu e ceva simplu, ceva izolat. Dacă fiecare știință în special, desprinde datele sale cu ajutorul abstracțiunii, indispensabilă unui studiu, care cere să pornești dela simplu la complex, asta nu ne îndreptățește cu nici un preț să confundăm procedarea — abstracțiunea ce o facem din trebuințe metodice — cu realitatea: lucrul acesta l-am fixat dintru început. Este, într'adevăr, ciudată eclipsa mintală de care dau do- vadă acei cercetători cari confundă astfel drumul pe care-1 străbat, cu însăși ținta la care trebuie să izbutească! Oricât de ciudat apare însă acest fapt, el se întâmplă mai totdeauna. Fiecare ra- mură de știință ni l-ar .putea ilustra cu dovezi strălucite. Dar pe noi nu ne interesează, deocamdată, decât ca principiu, acest punct de vedere, ca un principiu ale cărui consecinți negative trebuie să le luăm în considerare. Deaceea admitem lucrul, care dealtfel apare evident, dacă ne ferim de greșala de mai sus, — că în experiență realitatea cercetată de gândire e un complex impletecit de fenomene, care trebuie lămurit, precizat și ordonat cu mult spirit critic și cu prevedere. Așa fiind, problema cunoștinții isto- rice apare sub o perspectivă mai interesantă. Obiectul ei, reali- tatea istorică pe care o are de cercetat, se prezintă sub înfăți- șarea de fenomene complexe ce trebuesc analizate. Care este atitudinea ce o ia gândirea omenească în fața complexității acestei realități ? Cum o cunoaște ea, cât cunoaștem dintr'însa ce preț are valoarea acestei cunoștinți ? Iată deci că, și din acest punct de vedere, ajungem la aceeași formulare a problemei noastre pe care trebuie de acum s'o adâncim, după ce am încercuit-o așa fel, încât să fim siguri cu ce avem de a face. 93 6. Gândirea științifică poate fi cercetată din două puncte de vedere. Din punctul de vedere al cunoaștere! în general, ea for- mează obiectul unei discipline filozofice fundamentale, Teoria cunoștinții (Teoria științii în genere: Epistemologia). Din punctul de vedere al unui obiect particular de cunoaștere — în cazul nostru realitatea istorică — ea alcătuiește teoria cunoștinții știin- țifice particulare, sau, pe scurt, teoria științii particulare, în cazul nostru, teoria istoriei științifice, sau teoiia cunoștinții istorice. Gândirea, așa cum se exercită ea în științele particulare, nu va avea ca normă legile general logice, dar se va îndrepta către obiectivele particulare a căror cunoaștere alcătuiește câmpul de studiu rezervat științelor respective. Astfel gândirea științifică va trebui să arete felul în care disciplinele singuratice de cercetare științifică își delimitează din început domeniul cercetărilor lor. Ea va fixa totodată și punctele de vedere esențiale, precum și proble- mele conducătoare în aceste cercetări. Și deoarece, după cum am încercat să schițăm în treacăt mai sus, aceeași realitate putând fi obiect al diferitelor considerațiuni științifice, — în științele parti- culare gândirea are marea îndatorire de a cerceta care sunt „pre- liminariile" materiale, datele impuse ca obiect de cercetare, — deosebite fiecărei științe, din câmpul vast al realității. Tocmai aceste principii materiale, aceste date ce condițio- nează punctul de plecare al fiecărei științi particulare, în special, alcătuiesc obiectul teoriei cunoștinții din știința specială. (6. p. 4.). ROM. DEMETRESCU. 94 Decemvrie Din cerul, sur de zile, cad fulgii ’ncetișor Țesând pe tot întinsul un alb și greu covor.,.. E-atâta oboseală în vastul pământesc, Că vezi cum toți copacii, la crești, îmbătrânesc! * In aer nici un sgomot, — și fulgue din plin — De crezi, că niciodată nu va mai fi senin! Mi ’ngrop afund piciorul în proaspătul covor Și mă ’nfior de teamă, că mii de vieți omor! * Cad fulgii din belșugul potopului de sus, Imaculând pământul cu haina lui Isus!... In mintea noastră crește, — ca ’n liniște de schit — Povestea minunată: „ Trei Crai din Răsărit". * O auzim șoptindu-și, în noi, frumosu-i fir Și ’n strofe calzi, de imnuri, se țese ca ’n delir!... Se smulge și prin aer se ’mprăștie ’n fiori, Cădelnițând-o ’n stradă, copii colindători! AL. NEGURĂ. 95 Mon. Fugărind mistrețul din toate părțile, vânătorii se ’mprăștiară dela o vreme ca făina orbului. Pierdut de ei, mă pomenii ieșit deabinele din pădurea Turztmului... la vreo două-trei bătăi de pușcă de halta Mateiașului. Drept spunând, n'aveam ambiția să dobor tocmai eu „vierul capital". Mă uitai la ceasornic: mai erau patru ore până la ter- menul concentrării noastre în „Poiana Cății". Zic, hai să văd, ce mai face moș-Mon, luntrașul dela trecătoarea Oltului. Se lăsase un zăduf numai ca el! Din pisculețul, pe care mă oprisem să răsuflu, vedeam cum Oltul îngrădește hotarul Ma- teiașului, cu cordonul său de argint viu, schimbător de culori. In bătaia soarelui de ameazi, el părea aci un drum șerpuitor, pre- sărat cu colb de var; aci se prefăcea ’ntr'o pantlică de atlas al- bastru, iar când vre-un nor rătăcitor acoperea discul solar, el lua aspectul unui uriaș boa constrictor, întins într’o leneșă dar ele- gantă ondulație, printre sălciile și tufele ce-i ofereau umbra lor răcoritoare. Abia acum, când stăm în loc, simțeam din svâcnirile sân- gelui ce-mi trecea prin bicepsuri, cât de strajnic m'a obosit aler- gătura după fiară! Pornii dar, încetișor, spre malul fluviului, pe care-1 ajunsei în câteva minute. Pe celalalt țărm, bordeiul solitar al luntrașului îți făcea im- presia unei enorme broaște țestoase, sgulită de groaza arșiței sub propria-i carapace. O călicică de câțiva pași ducea, dela bordei, la luntrea prinsă cu lanțul de pociumbul ce se ’mplânta strâmb și îndărătnic în glia malului. Valurile neastâmpărate săltau vasul când pe-o coastă, când pe alta. Dădui o gură bună spre „palatul" lui Mon: — Ne-ne Moa-neee! 96 ... Supt clopotul uriaș al cerului, zăpușala dospește ’n de- săvârșit silențiu. Nici frunza plopilor nu se clatină. Doar valurile Oltului ples- căiesc, la intervale fixe, în malul de lut de supt picioarele mele... — Pan-ti-li-moa-neee ! ... Nici o mișcare ... tăcere ca ’n mormânt! — Boțo-maa-neeee! ... Nimic ! O fi murit moșneagul ? ... La vârsta lui, Parcele-i pot tăia firul, în orice clipă... .. . Dintre crengile veștede, de alun, ce-acoperă gura bor- deiului, se ivi într’un târziu un cap alb, nețeselat, apoi doi ochi aspri, ca de vultan bătrân stârnit din cuib, străpunseseră mânioși văzduhul până dincoace de apă. Indrepțându-se anevoie din șale, omul mormăi răgușit, ca un urs posomorit, răscolit din bârlog; — Hai numa’ hai... doar nu arde ! Coborând domol, spre luntre, târâind opincile par'c'ar fi de plumb, Mon despredecăli pe'ndelete lanțul dimprejurul pociumbului, apucă ’n luntre și-apoi îl aruncă, necăjit, în burta vasului. Zalele căzură grămadă cu un strigăt ascuțit, ca un guițat de purcel. In sfârșit, moșul prinse lopata și vâsli lin, dar spornic și ață spre punctul unde-1 așteptam. Când fu la câțiva metri de mine, el ridică ochii încruntați și numai dupăce mă recunoscu bine, lumina lor se ’mblânzi, iar glasul lui, recâștigându-și accentul dulce și tărăgănat, — se auzi: — ... ’tă-te norocul!... da Dumneata erai ? — Păi cine să fie ? — Ai o ciabică ’n cap, chiar ca jidovu nost, gândeam că-i el... îl aștept dela zece, să vie-odată cu tăbacu ăla, din Cohalm. . — îmi pare rău, nene Moane! Nici tăbac n'aduc, nici jidov nu-s... ia, un biet creștin și un om bun.,. — Bun să și fi!,.. Da ’nce umblet ești pe-aci ? — Am venit să te văd... — Pe mine ? — Pe dumneata... — Hm... o hodoroagă bătrână ? — Cum ești, așa te plac! — De-aș fi o codană de optsprece ani, te-aș mai crede ! — Pe fete le căutăm seara, ’n taină,... pe bătrâni, ziua la ameazi... nene Moane ! — Adevărat ai vorbit acum! — ... Ei, da ce mai faci dumneata, neică Moane ? —»lo ? Ce să fac ? z Meseria veche ... —- Anume ? — Trec apa ’ncoace și iar mă ’ntorc... — Și de când tot așa ? 97 2 — De când lumea! La Rusalele estea, am împlinit douăzeci de ani de servici. — Multi îi fi purtat dumneata în luntrea asta !... — Fost-au și la mine, ca ’n corabia lui Noe, tot feliu de lighioane și mari și mici: dus-am Rumâni, Săcui, Sași, Țigani, ba și patru grofi am purtat odată! Venise la vânat toamna din Peșta și-o trecut apa, dup'un porc rătăcit,... da de l'ar pușca... ... Luntrea își împlântă ciocul lătăreț în cleiul umed al ma- lului prelins. Acuma-1 văd limpede pe moșneag, cu toate brazdele, pe cari plugul vremii le-a arat pe obrazul lui odinioară atât de nobil și de frumos. — Pari cam somnoros azi, nene Moane ... ori chiar durmeai ? — Da ce-oiu păzi ? Ori treaz, ori adurmit, tot o leafă îmi umblă... — Curat. — Ba,... că nu prea dorm! Două ceasuri de somn, mă satură. Pip câtu-i draga de noapte ! Cânele bătrân, mai mult zace, decât doarme. Da stau întins, în bordeiu,,.. că-i prea cald afară... Ho!... calcă binișor !... pipăie pământu domol cu piciorul,... să nu luneci pe lutu ăla slăninos... Făcui câțiva pași ușurei, ținându-mi echilibrul cu brațele ’ntinse, apoi apucai în pântecele „cinului", pe care Mon îl răsuci ’ncetinel spre cellalt mal. — Te-i fi ducând la popa Nică,. ..ce? — Acasă-i ? — Acas'. — Da ce mai face? — Cine ? — Popa.. . — Popâa ? Leagănă... — Și preuteasa ? — Hodinește... — Hm!... Lume ’ntoarsă. — Ba că-i vre'nică, să stea. Azi noapte i-o făcut popii, un fecior. — Taci! — Zău- că! — ... Al câtelea-i ăsta ? — Da io știu ? . .. par c ai... treisprecelea... — Brava popă I — Mai brava-i preuteasa !... Că ea ’l poartă, săraca,... ea '1 face ! — Așa-i!... Voinică muiere!... — De unde ?... că-i chiar supțirică... îi numa' cât o mă- nușe de cânepă..........da are o fire văratecă... 98 Mon îmi pipăe cu ochii buzunarul umflat de portofel și de „notes", apoi privirea lui scrutătoare s'anină de țeava puștii mele : — Cum văz ... vii dela vânat ? — De-acolo ... — Da porcu un' l-ai lăsat ? — In pădurea Turzunului... — Mai bine 'i lui în umbra fagului, ca 'n frigare... — Mai. —- Trimesu-i-ai încai vr'un glonț supt chiele ? — Dacă-1 vedeam,... poate ... — Da vrea-re-ai să vezi la noapte v'o cinci-șase, tot ca vițăii ? — Unde? — Hai, dormi la noapte ’n „palatu" meu, că vezi, câți vrei. Grohăesc și râmă ’mprejuru lui... stă să mi-1 doboare blăstămații cu râturile ... — Și nu tragi în ei ? — Cu ce ? ... Cu pipa ? -— N'ai pușcă ? — Nu mi' slobod să țîu... mă ștrofolesc dracii ăștia de jendari... — Rău destul! Indignat de purtarea nedreaptă a paznicilor ordinei din țară, el dă un avânt luntrii, care-aleargă acum „de măgan". Și căutând par'că vorba pe care-o coace de mult, el se scarpină după ureche : — Da-i mai rău, că n'am un hir de tăbăci... Par'că’ți stă cam umflat buzunariu,.. n ai măcar cât să-mi umplu odat' pipa ? — N'am, nene dragă... nu trag în piept buruiana astaurîtă. Dup’un oftat adânc, el aprobă necăjit : — Bine faci 1 Ochii lui mângâie acum oglinda ’ncrețită a apei, Din când în când, el „țârcăie" printre dinți. Cum stăm față n față, mă delectez în finul profil de Român al acestui „miles gloriosus", care a făcut trei răsboaie și-a fost decorat in două rânduri în Verona, de însuș împăratul Franț losef, cu „Silberne Tapferkeitsmedaille" CI. L și II. Nici azi, ur- mele de frumusețe bărbătească n'au dispărut total, din corpul ros de dintele vremii. La fiecare încordare a brațului, cămașa de câ- nepă dură e împinsă în afară de gâlcile încă pietroase ale muș- chilor. — Nu mai îmbătrânești, nene Moane. — De v’o douăzeci de ani stau așa ... împietrit! Da-i numa o părere, că-mi scade trupu, mereu, ca pomu care 'și pierde mâzga. O să vezi dumneata,... cum apuci să treci de cinzeci, începi a te-aduna. Măduva seacă, osu scade, carnea depe tine se uscă... par'că te-ar fi pus la fum... Oare-1 știi pe Stircu, dela noi... pe bur-jendariu ? 99 2* — Par'că-1 știam .., — Asta, când era de douăzeci și unu de ani, avea un metru și nouăzeci și cinci, în cap. Azi îi numai cât mine, măcar și io am scăzut un țol bun, din tinerețe.,. — Da câți ani îi fi având, nene ? - Io? — Dumneata. — Hm... destui! — Cam ? ... — Or hi ,cătră obzeci... — N aș crede ... — Poate chiar peste ... — Nu-ți dau nici... șaizeci și cinci. — Hoho !... când aveam 65 te-aș fi trântit cu pipa n gură, — Oar' azi n’ai mai putea ? — Trecut! Azi nici cu pita nu mai poci lupta. — Da ce folosești ? — Mămăliga, săraca,... că se mulțămește cu morfoleala gingeilor. — Pită, deloc? — Ba 'mi mai dă popa ăsta, Nică, câte-un corn de pres- cură uscată, ... îl sfârmesc și-l înmoiu în rachiu, de-1 fac broc. — Dinții, ți-s’au dus ? — Dus, toți! Uite !... pe dinainte-s golaș ca copilu de țâță ... Mai am trei măsele n fundu gurii. Două, din falca dreaptă, se ncalecă încă bine. Mi-le-o lăsat Dumnezeu, să pociu ținea pipa cu ele. De stânga mi-o rămas una, stingheră. Nu mai face nici o slujbă, stă ’n gură de pomeană. — De ceilalți te-ai curățit? — M'am limpezit. Da nu m o durut niciodată. Unu nu mi-o scos fălcieriu cu cleștele. S'o măcinat încet-încet. Dela șaizeci încolo, în tot anu aruncam câte unu în Olt. Zic: „hi pe apă n jos cu voi, c’ați slujit destul!" ;— Azi n'ai mai fi harnic să-te lupți cu Franțogu, la Măilat ? — Noroc bun!... lunecă cioarecii depe mine... —- Toate trec, nene Moane! Ai rămas și dumneata cu amintirile. — ... Rămas ... cu zil-bârne tâpăr-kaiț medăliile ! - Le mai ai ? — Amândouă stau, una lângă alta, în ladă și glasu ntâi și-al doilea, așă cum mi-le-o dat Impăratu, cu mâna dumnealui, în Viroana... ho ! stăi! nu sări niciodată, până nu dă cinu cu nasu ’n pământ... așa!... acum poți trece! Să nu pățești ca Săsuleanu, din săptămâna ce-o fost... — Care Sas? 100 — Am trecut deunăzile pe-un ștudenț de Sas. Era ’n nă- dragi albi ca zăpada și-avea un mondir negru, cu șinoare peste piept. Când am ajuns cu el în „port", zic: „Ai o țîr' de răbdare băiatule, nu sări, până nu s'așează bine „corabia". Da heastâm- păratu, dă odată din cap, par’c'ar fi zis: „Ce ști tu, bătrân prost!..." și numa hopa-țupa, sare, calcă greșit și scapă ’n Olt. Să nu-i fi întins iute lopata, ar fi beut Sasu o litră de zamă de pește.. . — Să se înece, ca Țiganul, la mal... — E o blăstămată de bulboacă, chiar în margine, că se scaldă bivolii... îți vine apa până ’n gât... — Pe urmă ce-o făcut „Ștudențu" ? — Ce să facă ? S'o desbrăcat în pielea goală, și-o uscat is- menele, nădrajii, păpucii și peste două ceasuri l-am trecut iar dincolo. Nu s'o mai dus în nici un „Mateiaș", că sta tina uscată pe el, ca pe purcel. — Al'dată are să te-asculte, nene Moane. — Sașii ’s nație cuminte, harnică și strângătoare, da să ști un lucru ■ Când o fi Sasu prost, îi mai prost ca cisma plină de apă. Șezi uite, pe butucu ăsta din dosu bordeiului, să-ți spui una, tot cu un Sas, din tinerețele mele. O istorie cu fieiertat tatăl dumitale. Oare ști-îl ? — De loc! N'aveam doi ani împliniți, când a murit. — O fi! Da pe doamna, — pe maică-ta ? — Așa, ca prin vis. Eram de șase ani, când m’a lăsat și dînsa. — Hm! Ai rămas prea degrabă, copil sărac... Dumnezeu s'o hodinească! Nici n'am mai întâlnit așa inimă îngerească... — Va să zică, l-ai cunoscut bine pe tată-meu ? — Bine de tot! Să fi avut zece ani mai mulți, ca mine. Ar putea trăi și ’n ziua de azi. — De und' să poată, nene ? C ar avea acum peste nouăzeci... — Și-ăpoi ? In Mateiașu nost, trei inși s'o suit peste nouzeci. — Se poate ? — Poate, zău! Al Nonuluî îi de 95; Stîrcu, burjendariu, de care-ți spuneam, are 97,... da uscata de Floarea Comăna- riului i-o întrecut pe amândoi. In Postu Paștilor o atins o sută și unu. — Ce spui dumneata, nene Moane! — Zic, zău! El țîrcăie printre gingei, apoi dă din cap, uitându-se n gol: — Hm! De nu le-aș apuca urma! Trece vremea și mă fac prea vechiu, de mă mâncă toate relele... — Ar fi rău nene, cum n ai muiere... — Rău zău, când n are cin' te spăla și te cârpi! Și dup'un oftat prelungit: — D'apoi facă Dumnezeu cu mine, ce-o vrea... că-s în mâna Lui! 101 O umbră fugară a adâncit o clipă cutele de pe fața lui, apoi zimbetul, reapărând, dislocă ieroglifele ce-i brăzdează obrazul: — Uit dela mână păn’ la gură! Noi bătrânii, suntem ca copiii, nici nu isprăvim bine o vorbă și sărim la alta. Oare ce ’ncepusem să-ți povestesc despre „domnutaică-to ? -r- Spuneai par'că de-o istorie c'un Sas... în Cohalm... — Bine zici! Acuma știu. Da să te ’ntreb și io : Pe câți ani mergi dumneata acum? — Pe treizeci. — Cam pe treizeci oiu fi călcat și io — de n'oiu fi fost și mai mare. ...Doamne, par'că-i de când lumea de-atunci și n'o mai fost niciodată!... Pe vremea aia, „județ" la criminări era taică-to, Dumnezeu să-1 hodinească și numa ’mi trimite o citațe, să stau la lege ’n Cohalm. — Da ce tăcuseși? — Ce făcusem ? Da bătusem pe-un Sas lung cât o scară, unu de-i zicea Frif Frecikăs. îmi închisese un bou din opritură, macar n'apucase biata vită, să îmbuce mai mult de două guri de earbă. ... Acuma stăm amândoi și io și Sasu în fața Domnului Bănuță, județu. Se uită dumnealui la mine,... parc'acuma '1 văz - om nu prea înalt, da legat și cu’n piculeț de burtă, cam câtă are pătrupopu din Cohalm. Io eram cu un cap mai înalt, ca dumnealui și tras ca prin inel, amintrelea voinic și-al dracului și de trântă și de fete și de joc — ce să-ți spui ? îmi sta bine măcar-cum. Vorba aia: și la rugă și la fugă. Num’odată zice „domnu", aspru de tot: — Tu ești Pantilimon Boțoman din Mateiaș ? — Io, domnule județ — fac io cam cu jumătat’ de gură, — Și tu Sasule, ești Friț Frecikăs, din Homorod? — Ie, moroc... zice Sasu, cu glas tare, ca la școală. Și numa se ’ntoarce domnu Bănuță cătră mine, răstit: — Ce-ai făcut tu, mă Boțomane,... slăboiule !... ai bătut pe Sasu ăsta mare ! ? Io tot moale o dam zic: — L-am bătut o țîr’... domnule! Apăi se uită la Sas și face: — Păi, mă Sasule, tu un omătoiu gros și lung cât turnul bisericii, .. . cum te-ai lăsat tu bătut de băiatu ăsta subțire ... ha ? Da Friț, cam rușinat: — Mo roc frămos la domnu,... hesta nu boiat, hesta așe stringe cu dește dela mune, ca țigan cu clește de hier. Domnu Bănuță subția buzele, să nu-1 umfle râsul. Nu-ma iar se ’ntoarce, oțărît, cătră mine: — Mă Pantilimoane, hoțule... cum ai îndrăznit tu să-l bați pe Sas ? Temnița are să te uște ... îți arăt eu ție ! — tu ieși acum 102 afară, Sasule, și-așteaptă acolo ... să-1 învăț io, pe ăsta, omenie ! Sasului îi râdea sufletu când o ieșit afară, da pe mine mă luase cu răcoare... zic: „acum mă pălmuește domnu ăsta!“ Dupăce iese Sasu din casă, face dumnealui, zâmbind: — Șezi pe scaunu ăla Boțomane ... paraleule ! Și mă tot măsura din ochi: — Ești ca un brad, mă flăcăule... fosta-i cătană ? — Fost, domnule, la Ștrelifi în Sibii și-am ruculuit odat' și ’n Italia. — Bravo, smeule ! Da Sasului i-ai dat ce i-o trebuit ? Apucasem o leacă de inimă, — zic: — I-am cam dat, domnule! Nu-și mai putea lua ochii de pe mine, că și eram drept ca un sulinar: — Văd, că ești vultur! Al’dată bate-1 mă, să nu te vază ni- menea — auzit-ai? — Auzit, domnule. Numa prinde a se primbla p in casă, cu mânile încopciate după spate. într’un târziu, zice: — Hm! 0 țîr’ de ștrof tot trebuie să-ți dau, măi băiete! Da ți-l'oiu face mai ușor. Ii sta ’nchis două zile. Adecă te-oiu trimite acasă la mine, să-mi tai un car de lemne., . mâncare ’ți dă nevastă-mea, câtă-ți trebuie. Ce zici tu, — bine-o fi așa ? Bine, domnule județ — să trăiți! — Chiamă-1 acum pe Șas I Tună Sasu ’n cănțălărie — abia ’ncăpea pe ușă. — Noa Sasule,... îi ruptă legea! Boțoman zice, că tu ai dat întâi. Drept îi ? — Noa căz io n’am dat, io numa l'am tins o țire cu deștiu peste nas ... — Ei, da vezi că nu-i așa, fârtate! Nasul omului n’ai tu drept, să-1 atingi! Dac'ați dat unu ’ntr’altul, îți sta închiși amândoi, câte două săptămâni. Ori dacă vrei să te duci tu acasă, Sasule, ră- mâne închis Pantilimon, ca mai vinovat, două zile. Alege! Sasu tot învârtea pălăria și se gândea. Dela o vreme face: Mai bine se remune el singăr și io se pleci acase! — Atunci drum bun, frate Fritz... dute cu Dumnezeu! Da să nu mai vii măi pela judecată, cu bătăi d'estea, că te ’nchiz și pe tine — auzit-ai ? Și unde nu se ’ntoarce domnu eătră mine, strigând mânios: — La ariște cu tine, Boțomane, bătăușule... Teremtette și-o oală cu ‘varză! Sasu nu știa cum să iasă mai iute să nu-l închiză cumva și pe el și de frică, s’o lovit cu capu de pragu ușii, de i-o rămas pălăria ’n cănțălărie... abia se ținea domnu de râs!... 103 Face, — după ce-am rămas numa amândoi: — Incai bătutu-l-ai cum trebuie, Pantilimoane ? — Ce să nu-1 bat, domnule, că-1 tăvălisem câtu-i lunca de mare... rîdeau toți cosașii de el! Socotiți și dumneavoastră: Cre- știn îi ăla... să-ți îrtchiză vita pentru două guri de iarbă și să-te lase să stai în luncă, cu caru ’ncărcat de fân ?... Așa am pățit cu domnu! — Zi: îți ținuse parte, tată-meu ? — Ținut săracu ... Rumân verde !... Dumnezeu să-l hodi- nească ! — Și dusu-te-ai apoi la noi, la lucru? — Dimineața la patru am fost în curtea dumneavoastră. In două zile i-am tăiat domnului un car de lemne, le-am crepat și le-am așezat în chimniță. Drept, că și maică-ta m'o hrănit, ca pe-un grof: mi-o dat supă, carne cu zos, plăcinte cu brânză și două ciocane de rachiu de prune. A doua zi tocană de purcel și scoverzi... La ojină am căpătat cafei cu pită prăjită... Doamne, ce muiere blagoslovită!..." Mă uit la moșneag și mă gândesc, ce cruce de voinic o fi fost el odată! — Sdravăn flăcău îi fi fost, în tinerețe, nene Moane! — Țțț... atâta putere aveam, de-ți strâmbam potcoava de cal cu mânile! Cum zice vorba: Cine-i voinic o fost și-o fi, da s'alege care-i... trage butucu mai la umbră, că te-ajunge soarele ’n ceafă! El surîde dulce și nevinovat ca un copil... o, adorabilul zimbet al moșnegilor. — Să-ți mai povestesc una, din Orlat, când eram cătană. ... Cum îți mai spuneam deunăzi, io am cătănit doisprece ani încheiați. Când am ruculuit, întâi, în Italia, eram uite așa... ca dumneata. Câți ani ziceai, că ai? — Vre-o treizeci. — Tot eram dar mai mare! Oiu fi avut treizeci și doi-trei. Eram în Orlat, lângă Sibii... ruculuiau ficiori din toate părțile. Mâncasem tomna „minâjia" și stăm așâ între cătane... nu’ș ce le mai povesteam, că râdeau de se da de- a dura, pe jos! Da era ’n companie un Ungur înalt și voinic, din Trei-scaune, îi zicea Sechereș lanoș. Ungurii de natura lor îs măreți și râd bucuros de ghieții -! Rumâni. Așâ și ăsta, se tot învârtea pe dinaintea noastră, buiac, cu pieptu scos și strigă mereu: â — Me-ic ola ghiun bircozic velem ? ’j ...Acum, ce să-ți spuiu? Drept să-ți spui: Rumânilor le era cam frică de Ungur, că și era spătos și voinic, de mai voinic j nu trebuia ’n lume! | ._______ 1 104 1 Da aveam în cumpănie un Rumânaș din Topărcea, pieptos și crăcănat, un reteveiu făcut dela pământ... îl chiema Cărată. Zic cătră el: — Du-te mă, șteandule și trântește-1, dacă te lauzi că ești tare. Ți-ai găsit-o! Cărată nu cuteza să se miște... ice; — Nu mă ’ncumăt, mă, că-i tare Unguru ca un bou... mă trântește, de mă vatăm la burtă. Mie, atâta-mi era de mânie pe Unguru ăsta prost și mândru, de gândeam că morI Una ’ntruna-i umbla fleura: — Voi Rumânii sunteți iepuri fricoși... mămăligari gușați și câte slabe! Dela o vreme nu mă mai ținea locul Mă scol drept în pi- cioare și strig : —- Hai, trântește-te cu mine, fire-ai al dracului de borvizâr sărîntoc I Unguru 'și sucea fălos, mustățile... ice: — Ce să fac cu tine, mă... nimeo ? — Ii face ce-i putea, zic io, și-mi strâng odată bine, bră- cinariu. Și numa m'apucă Unguru, vrăjmaș,... se ’nroșise ca o pa- prică... da io încă-i împlânt umăru în furca pieptului și strânge-1 Boțomane, cum știi tu, să-i iasă mustul ... Hm I Simte lânoș că nici Pantilimon nu-i mămăliga ne- fiartă și numa 'și vîră pumnii ’ncleștați pe după brăcinariu meu și dă să mă frângă peste mijloc, să m'apuce supt el. Zic: Hoho, băiete, că ți-ai dat azi de popă și ’ncep a 1 desăgi ca pe sacu de făină, apăi îl rotesc odată și-așâ ți-1 aduc din învârtitură, de io căzătură ca aia, nici n'am mai pomenit I Când o buhnit Unguru de pământ, n o mai putut zice făr’ : „loai Iștenem !“ și și-o acoperit obrazu cu pălmile... Da Săcuii se văitau, din toate părțile: — Mec-hol lanoș... huzal, te, hideg viz... hoamoar te, hideg viz I ... O săptămână o zăcut în țimăr Sechereș ăl sfătos... tot cu lepedeu rece '1 învăluiau saniteții. De-atunci toată compania avea frică de mine... 0 vorbă le- gănată nu mai sufla lânoș, de Rumâni, măcar nu eram nici io, cum se zice, ăl mai tare om din lume I — Vorba cântecului, nene Moane: „Nu-i voinic cine se ține da-i voinic, cui îi stă bine I" — Să-ți spui, domnișorule: Domnii beau cafei și dorm în pilote de fulgi de gâscă, lângă doamnele ăle albe și moi. Da voinic îi ăla, pe care-1 bat ploile și ninsorile, nu ăla care doarme 'n căl- dură, lângă țîța boresii... 105 '.1 t; Da mai e și-alt cântec, domnișorule, care mi-se potrivește acum mie: „Fosta-i Moane, când ai fost, și-ai rămas un lucru • prost..." o hodoroagă veche... nu mai ai ce face cu ea! ... Hăi, domnule! Viața asta-i numa o părere. Stat-ai dum- neata v'odată noaptea, în beznă, când nu-ți vezi nici deștiu ?! Numa odată trăsare fulgeru pe ceriu, de-1 luminează ca ziua la ameazi. Așa-i viața omului: un strop de lumină — și-apoi vine ■ o noapte lungă... supt pământ. Hăi-hăi — Doamne! Par'că numai eri, mă jucam în năsip de-a zala și iacătă-mă ’s de obzeci de ani: cu păru ca varu; cu junghiu supt coaste; dinții i-am îndreptat pe Olt în jos; baba mea, să- ‘ raca, de douăzeci de ani zace întinsă 'n progadia bisericii; fata-i ; fugită în București, la un grec; feciorii o rămas de uric la tunari, c'o boală de cal nărăvit l'o izbit într’o zi cu potcoava ’n capu pieptului... nici vai n'o mai zis!... acolo ’n grajdiu și-o dat, bietu copil, sufletu. Acuma ’s singur în lume. Noroc cu cucu din pădure! El mi' cocoșu, care mă scoală dimineața. ; __ __ ________ ________ _______ _______ _______ _______ _________ j Din „Turzun" s'auzi sunând prelung țeava puștii „obăria- J gărului" Bârlea: tu-tu-tuuu ! ji — Auzi ? O fi doborît careva, vieru — face nenea Mon — ori te chiamă, ortacii la ujină! — Se sună întâlnirea ’n „Poiana Cății", nene Moane. Tre- « buie să mă trag acum și io la deal... i In ochii lui Mon se ’mpânzește o roureală: ; — Când mai dai oare pela mine? 1 — Poate la anul, nene Pantilimoane. ? — La anu, nu crez să ne mai vedem! Sorocit meu îi tot j mai scurt! Azi- mâne ’mi bate Ghiță, măsariu, cuiele la cap, după j el vine popa Nică, cu „Vecinica lui pomenire" și ’n deal m’a- ? șteaptă Cărcea, gropariu cu sapa și lopata, să tragă brușii peste ț mine... Noroc bun lume...’și pace sufletului tău, Moane... Din ță- > rînă ai pornit și ’n țărînă te-ai întors... Hei domnișorule... hai, să te trec dar Oltu, îndărăt, că-ți mâncă careva din tovarăși salamu f de Sibii! ș Coborîi în luntre tăcut și ’ndurerat, iar Mon prinse a o îm- pinge lin spre celălalt mal... într’un târziu întrerupsei tăcerea, în- i trebându-1: — Ce ți-s dator, nene Moane, pentru trapădul dumitale ? j El zimbește c'o finețe aproape imperceptibilă — deliciosul ' zimbet de moșneag: j — Spusu-ți-am v’odată, cum m'o plătit Hici, țiganu din j Jîmbot ? — Ba. ’ 106 — Hm! Aveam un topor fain, nou-nouț... chiar scurtam niște cracuri pentru mămăligă,... numa vine Hici, potcovariu din Jîmbor, să-l trec Oltu, cătră casă. Da până una-alta, ia țiganu toporu, se uită la el, și numa se 'ntoarce către mine: — Măi Moane... cât m'ai trecut, cât nu m'ai trecut; cât ți-am plătit, cât nu ți-am plătit, — să-mi dai să-ți oțelesc săcurea asta faină, să mă pomenești, măi Moane! N’am ce lucra și-i dau toporu... Și ți-l’a ascuțit ? — Ascuțit... că de-atunci nu l-am mai văst, nici pe țigan, nici toporu... Da nu-mi pare rău, că-1 și pomenesc, de câte ori tai lemne... împotmolirea luntrei în lutul clisos, mă scoate din echilibru, vestindu-mă, c’am sosit la mal. — lacătă-te iar dincolo !... — Poftim, nene Moane, să ai de-un rachiu! — și-i apăsai moșului două coroane ’n palmă. — Să nu mai fi umblat!... ce să fac cu banii?... nu mai cumpăr, nu mai vânz... — Da tăbac nu-ți iei ? — Nu! Capăt dela sat: săptămâna și pachetu. — N’am știut nene, c’o să dau azi pe la dumneata, că-ți cumpăram zece pachete. Da-ți aduc când oiu mai veni. — Să nu mă uiți și dumneata ca Hici!... — Nu te uit, nene Moane... domnii ’s cam mincinoși, nu-i vorbă... da tot nu-s chiar țigani... — Rămâi cu bine, nene Moane! — Să umbli sănătos, domnișorule... Și Mon pornește domol, cu „barca" lui, spre cellalt țărm... Minunat moșneag! Senin și ’nțelept, ca un filozof din vechime. Mercheașa, 1911. A. P. BÂNUȚ. 107 Spre o eră nouă!... De Hopia Petra-Petreseu. Iarăș l-am auzit povestindu-mi cu o vervă satanică cum se războiește cu potrivnicul său. Mi-a împuiat din nou urechile cu fel de fel de amănunte, cum se subminează reciproc, cum își trimit vorbe înveninate, cum se boicotează familiile, chiar, pănă într'a treia spiță, cum și-au cumpărat fiecare fițuica sa de gazetă locală și cum se bombardează, trivial, în fiecare săptămână, de ziua Domnului, Dumineca, cu fițuicile astea. Și Dumineca îi văd în biserică, cum se ploconesc în fața altarului și cum ridică ochii în sus, ca și când ei ar fi heruvimii- heruvimilor! Aăăh! După ce l-am ascultat o jumătate de oră, fără ca să-l întrerup, aștepta el să aplaud avalanșa de răutăți și de bădărănii. Eu tăceam. Atunci a căscat el ochii mari și, cu mâna stângă, netezindu-și barbișonul, m a întrebat: „Ei, ce zici" ? — „Ce zic? Zic că-i păcat de timp"! Ca și când ar fi căzut o bombă asupra capului său. Cum ? Nu voiam să spun „aferim" la toate năzbâtiile debitate? Asta era culmea ! — „Da, păcat de timp!" am repetat eu „Un intelectual ce se respectă are altă misiune în zilele noastre! Ar trebui să-și dea toată truda, toată energia de care este dânsul capabil, să închiege rândurile și nu să le distrările". Ochii lui îmi spuneau: am căzut dintr'al șaptelea cer. — „Și adecă cum? Să mă las călcat în picioare de dlui"? Aici îi clocotea în ochi o ură păgână. — „Nu, Doamne ferește — dar să vă îndeletniciți, și dta și dlui, cu alte probleme, mult mai mari, mai nobile, mai grave, mai vitale" ! 108 Ei, asta a trecut marginile bunei-cuviinți din partea mea, in ochii lui! Era p'aci-p'aici să cad în disgrație totală. Și tot am ținut piept cu fulgerele de lupiter tonans. — „Dta“, începu el, „dta ești tot cu aplanarea, cu nive- larea asperităților, cu încunjurarea atacurilor pătimașe." - „Da". — „Dta tot cu mielușelul Domnului. Lumea e alta, dragul meu. Lumea e — “ — „Atunci de ce te mai închini în fața altarului și te rogi de Domnul să aducă pacea pe pământ" ? — „Pacea! Pacea! O vorbă! Cât timp vor trăi doi oameni pe pământ se vor dușmăni, se vor invidia, se vor ..." — „Vor ajunge fiare sălbatice, vrei să zici. Eu cred, dom- nule dragă, cred cu toată tăria că pe cărarea apucată de dta și de potrivnicul dtale n’o să ajungeți la creangă verde. Dta și — dlui, oameni cu studii academice — să ți-o șoptesc așa, la ureche, — nu vă este rușine să dați un exemplu atât de trist celorlalți ?! Asta este educația academică, pe care ați câștigat-o pe prețul a mulți ani de studiu" ? — „A! Ajungi Catone, moralistul" ! — „Nu vreau, nici nu pot să fiu ca el — dar te întreb: nu e o risipă de energie revoltătoare la doi a-ca-de-mi-ci ca dvoastră? După răsboiu, după baia aceasta grozavă de sânge, te-ai fi așteptat ca alta să fie conduita a două ființe, cari cugetă". — „Ei, ce-ai fi făcut dta?“ mă întrebă malițios, ca și când tonul de dăscăleală l-ar întărâta, să-mi dea un perdaf, numărul unu. — „Mi-aș fi spus așa" — am început, categoric, fără să clipesc din ochi, „fiecare sfert de oră e scump ! Zece vieți să ai să te umpli de tot ce este frumos și înălțător și să dai și mai departe, semenilor tăi, ceeace ai simțit tu. După spăimântătoarea lecție, dată omenirii întregi, mi-aș fi pus ca țintă a vieții să curăț atmosfera de toate miasmele și nu să o înrăutățesc cu înțepăturile, cu infamiile mele". Tocmai zării un ziar de mare tiraj, cu caricaturi corozive pe pagina întâi, lângă stimabilul meu interlocutor. Cu o jumătate de oră mai ’nainte l-am prins cum „savura" caricatura, care dădea în tărbacă pe alți cetățeni de ai țării și mi s'a înfipt, ca un stilet, în inimă, întrebarea dureroasă: dacă domnul acesta poate râde cu atâta poftă de stângăciile altora și își freacă mânile satisfăcut ‘— cum vor rânji semidocții, cari vor ceti, cu sutele de mii, cotidianul, acesta și ce atmosferă se pregătește în țară ? ! — „Ei, și adicătelea cum? Ce crezi dta — cu ce să ne ocupăm noi, intelectualii zilelor noastre ? Care-i părerea dtale sacrosanctă" ? 109 — „Nu sacrosanctă — ci omenească” ! Pe masă se mai afla o altă publicație. Aceasta mai volumi- noasă — un număr jubilar, de zece ani de existență, al unei reviste franceze: ,,L'Europe nouvelle“ (Europa nouă). i Și am luat in mână numărul acesta și l-am arătat roma- t nului meu. Nu m'am sinchisit deloc de privirea lui, care părea că-mi spune respicat: „iară îmi vine cu streinii, cu frantujii lui!“, vf ci am despăturat numărul de 200 de pagini și am început să citesc : „Etapele reconstruirii europene și opera „Europei nouă", 1918—1928. Popoarele desrobite acum zece ani serbează aniver- sarea recentei lor independențe. Zece ani de decepții, de speranțe, de sforțări pentru a repara ruinele, pentru a șterge urile, de a construi, în mod penibil, noul edificiu al păcii". „A"! am întrerupt eu. „Va-să-zică: și 'n alte țări decepții, și ’n alte țări luptă împotriva urilor meschine, ca să se recon- struiască ceva valabil, ceva trainic ! Nu e numai la noi greutatea construirii ! Dar să vedem cum își dau osteneala alții să ridice*! Metoda recomandată de „Europa nouă" este aceea a „științii păcii", fondate pe „cunoașterea exactă a faptelor și a înțelegerii reciproce a popoarelor". Acest „examen de conștiință politică" l-a urmat revista, servind „un public de elită, dar nu de specialiști", cu date dela sursă, autentice, cu articole scrise de condeiele cele dintâi, cu peste 4000 de documente. Pentru o Europă nouă, mai bună, mai luminată, mai umană. „Și pentru ce a militat revista? O scrie în articolul prim: „In ordinea politică: consolidarea păcii printr'o muncă eficace a Soc. Națiunilor, desvoltarea rețelei tratatelor și acordurilor, re- luarea relațiilor cu Rusia, înțelegerea Germaniei, consolidarea democrației în Europa centrală. In ordinea economică: desvol- tarea schimburilor internaționale, organizarea rațională a pro- ducției și a muncii, desăvârșirea reformelor agrare. In ordinea financiară: stabilizarea finanțelor și a monedei în toate țările încercate de răsboiu, cooperație tot mai strânsă a instituțiilor de emisiune și a piețelor. In ordinea umană: ajutorul înforiietaților ruși, a refugiaților și a sinistraților din întreagă lumea, instrucția populațiilor de analfabeți, libertățile muncitorești, cooperația tu- turora pentru o mai fericită bună-stare a fiecăruia". — „N’ar fi cu cale, domnul meu", am întrebat eu pe cel cu luptele homerice, „n’ar fi cu cale ca astfel de teme să vă preocupe și pe dvoastră, academicii, și ca soluții recomandate aici, după ce le-ați cântărit, să le lansați și în mijlocul populației românești, care așteaptă directive sănătoase și nu sporovăială de precupețe, cari își dau — iartă-mi expresia — poalele peste cap, 110 Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului. Note istorice de Ștefan Meteș, director al Arhivelor Statului din Cluj, membru corespondent al Acad. Române. (Urmare). Atitudinea vrednică de aspră condamnare a acestui preot, apoi episcop, pretins și el Român, față de Românii ortodoxi a făcut să-și câștige dușmani neîmpăcați, cari au favorizat răspân- direa credinței, că episcopul Pataki a fost otrăvit, murind încă relativ tânăr, abia de 46 ani. Despre felul cum Pataki a luat biserica lui Brâncoveanu vom vorbi pe larg mai departe, când vom studia viața biseri- cească din orașul Făgăraș. Aici vreau să relev numai teama ce era, că Criștof Voicul delegatul român la Viena al Brașovenilor și Făgărășenilor, — care-și pretindeau biserica lui Brâncoveanu, — va fi omorât, fiindcă P/2 an a luptat în Viena, pentru drepturile bisericești ale Românilor ortodoxi. Două scrisori ale protopopului Florea Baran din Șcheiul Brașovului adresate, în 1 și 6 Maiu 1725¹) delegatului din Viena Criștof Voicul, ne lămuresc complet la ce primejdii se expuneau cei cari îndrăzneau să caute, fie și pe cale legală, apărarea legii românești vechi în contra unui vlădică unit, care vedea fericirea poporului român numai excluziv în schimbarea credinței după sfânta dorință a papei dela Roma și a împăratului din Viena. Părintele Florea scrie în prima scrisoare într’ăltele: „... te socotește cu cine vii, căci precum pricep multe pisme au toți, căci nu ne plecăm lor, ce te păzește, ca să nu încapi la pri- mejdie, qăci, văzând că cu dreptatea nu ne pot birui, să nu cumva să ispitească asupra D-tale cu vre-un rău...“ Iar în a ') Stinghe, Documente privitoare la trecutul Românilor din Șcheiu (1700— 1783), I. Brașov, 1901, pp. 128—30, Nr. LIII—LIV. 113 * 3 doua vorbește mai pe larg : „ .. .Să mai silești a sta, doar va da milostivul Dumnezeu, de se va isprăvi și cu lucrul bisericei Fog- [gărășului]... și-acum zicem Dumitale, ca să te păzești unde vei mânca bucate și de beutură, să nu mănânci cu fiecine, și mai ales să cumperi bucate din târg, și nu tot dela un loc în toate zilele, că noi ne foarte temem, să nu puie vre-un gând rău asupra dumitale, văzând cum stai pentru noi împotriva vlădicăi (Pataki) și căci cade lucru cu rușine legilor". Pentru întoarcerea lui Voicul spre casă, iată cum îi fixează drumul, ca nu cumva să fie omorât sau să i se fure „dreptățile împărătești" ce credea că le va aduce: „Pentru venire, când ar da Dumnezeu să te gătești să vi, iar să te foarte păzești, sau să vi cu armenii (ne- gustori) pe dincoace de Dunăre, de vei găsi oameni de ispravă, sau să zici că vi încoace și să apuci spre Gratz, sau vinde caii și să te puii pe poștă, sau lasă feciorul cu caii înainte la Buda sau la Vatz, până vei veni acolo cu poșta, și de acolo te va în- văța Dumnezeu ce vei face. Insă cu o cheltueală din conac în conac, să iei „confui în loc de soție, zicând că nu ști calea, măcar până în Cluj și de vom avea știre de mai înainte, acolo sau mai înainte voi ieși 23 de noi înainte, că în toate chipurile .și aici și pe cale cu mare meșteșug să te porți, că vicleniile lor le pricepi". Diploma însă de restituire a bisericii s’o aducă. VI. în cei vreo 20 de ani de stăpânire austriacă (1718—1739) asupra Olteniei din Țara Românească, Românii ortodoxi din ți- nutul Făgărașului au fost sub jurisdicțiunea episcopului din Râm- nicul Vâlcii, neavând propriul lor episcop în Ardeal decât la 1761, . ■ eeeaee a slăbit mult ortodoxia aici, unde abia în 1788 episcopul Ghedeon Nichitici va face o ștearsă vizitație canonică, cum vom vedea. După ce au văzut Românii ort. din țara Făgărașului, că in- j tervenția directă la guvernul ardelean și la împăratul din Viena j nu le aduce nici o dreptate în ce privește păstratea legii lor j strămoșești, au început să se adreseze altor persoane importante de legea lor, în credință, că pe această cale vor avea bucuria triumfului dreptății lor legitime, care a fost nesocotită și călcată în picioare într’un mod brutal. Anchetele făcute în mijlocul poporului, cum se va arăta mai departe, ca de exemplu cea din 1745, dovedesc că Românii de aici, aproape în totalitatea lor, stăteau neclintiți în legea lor or- todoxă ¹). Conscripțiile : din 1733, a episcopului Inochenție Klein* ²) *) Vezi Dragomir, Istoria dezrobirii religioase, pp. 158—9 și Bunea, Epis- copul Klein, p. 192. ²) Publicată de Bunea, Episcopul loan Inocențiu Klein (1782—1751), Blaj, 1900 pp. 302—415 și de N. Togan în revista „Transilvania", Sibiu, 1898, Nr. 9—10 pp. 169—213. — în 1734 episcopul Klein face o cercetare în 40 sate făgărășene, constatând 22 preoți ort., deci un progres al unirii față de 40 preoți ort. din conscripția din 1733, cf. Bunea, Episcopul Klein, pp. 134-—5. 114 ț k ! și din 1750, a vicarului episcopiei unite Petru Paul Aron,') cum l am dovedit și altădată²) și vom dovedi și aici mai jos, sunt false i in partea lor cea mai mare. E explicabil din partea episcopilor ! uniți, — cari cereau într'una drepturile promise pentru uniți, — do- 1 vedirea prin conscripții, că numărul lor creștea extraordinar, ba că aproape toată preoțimea, cu nația cu tot, e convertită la legea ; împăratului. Numai cât Viena nu se lăsa convinsă de astfel de conscripții ireale, ea avea mijlocul de a face controlul fa fața lacului, dovedind netemeinicia datelor episcopilor uniți.³) De aici neimplinirea privilegiilor promise și amânarea lor, încât pe în- suși episcopul Inochenție Klein la exasperat, declarând în 1737, contelui Toroczkay, președintele comisiei dietale, aceste cuvinte foarte precise ■ „Eu și clerul meu m'atn unit, cu condiția, de-a obține acele beneficii și foloase de care se bucură romano-ca- tolicii, altmintrelea dacă nu ni se dau, ne-am face chiar Turci**.⁴) O comparație între conscripția din 1750 a vicarului Petru P. Aron și cea din 1761 a generalului Buccow, ne dovedește clar cât de false sunt cele ale vlădicilor Klein și Aron. La 1750 sunt în Țara Făgărașului: 95 preoți uniți cu 19010 credincioși, 28 preoți ortodoxi cu 3725 credincioși, 46 bi- serici unite și 12 ortodoxe ⁰), iar în 1761 sunt 107 preoți uniți cu 2360 credincioși, 145 preoți ort. cu 26720 credincioși, 23 bis, unite și 40 biserici neunite c). VII Plângerile contra asupririlor îndurate pentru legea strămo- șească și cererea de sprijin contra asupritorilor se îndreaptă cătră Mitropolitul sârbesc, Arsenie din Carloviț, căruia îi spuse cu graiu viu toate durerile ortodoxilor din Țara Oltului, măcelarul loan Oancea din Făgăraș. Urmează acum cererea de ocrotire în scris, adresată din Făgăraș, la 28 Noemvrie 1747, Mitropolitului din Carloviț⁷): „... Noi dintru începutul credinții noastre, cu moșii, cu pă- rinții noștri, ne-am pomenit întru dreapta dogmă a pravoslavnicii l) Publicată de Bunea in „Transilvania", XXX, Sibiu, 1901, Nr. 9, pp. 237—292. ²) Vezi studiul meu despre satul Geomal în Transilvania, 1921, Nr. 10—12. :J) Dragomir, Istoria desrobirii religioase, p. 134. ⁴) Episcopul unit Grigore Maior prezintă 2 statistice despre marile pro- grese ale unirii între Români dela 1768—82, pe care cei din Viena pe urmă le află că sunt false. Cioban V., Statistica Românilor din Ardeal din 1760—2, Cluj, 1926 p. 6. ⁶) Bunea, Statistica Românilor din Transilvania din 1750 în Transilvania', Sibiiu, 1901, j>p. 245—6, 392. °) Cioban, Statistica Românilor din Ardeal la 1760—2, pp. 61—2 ; pu- blicată cu lipsuri și deosebiri cea privitoare la districtul Făgăraș din 1761, și în lorga, Scrisori în inscripții ardelene, II, București, 1906, pp. 216—219. ⁷) Publicată cererea în Revista teologică, V. Sibiiu, 1911, pp. 262—3 și Dragomir, Istoria desrobirii religioase, I, Sibiiu, 1920, pp? 65—7 no. 44. 115 3* noastre credințe, a sfintei biserici a răsăritului: a legii grecești, drepți, neclătiți, nestrămutați ne-am ținut credința noastră și și de acum înainte iar rugăm pe milostivul Dzeu, ca să ne întărească mintea și inima și gleznele picioarelor noastre, ca să nu ne clătim sau se rătăcim din pravoslavnica noastră credință... fiind ca niște oi făr de mai mare păstor și ca o corabie fără de ocăr- muitor, împresurându-ne valurile protivnicilor credinții noastre cești pravoslavnice; și noi ne mai putând cu acelea valuri a ne mai lupta, cădem rugându-ne noi orășenii cești neuniți impreună cu preotul nostru ca să ne cuprinzi și pe noi sub aripile Prea Sfinției tale, precum ai primit și pe dumnealor orășanii dela Șchiaii Brașovului sub aceea stăpânire, în care se află dumnealor, ne rugăm și cu toată inima noastră poftim ca să fim și noi, fiindcă avem și direptăți dela prea înălțații împărați.. . pentru aceia cădem rugându-ne milei Prea Sfinției tale a fi și cu supunerea credinții arhipăstorii tot sub o stăpânire ; a pomeni preotul pre Prea Sf. ta, după cum a pomenit și până acuma și deacuma înainte; și a da cele ce să vor cuveni, dăjdi, Prea Sf. tale la epitropul ce vei avea în partea țării noastre, să aibă a stăpâni și a purtarea de grijă și nouă, și noi cu toată inima noastră suntem prea plecați ascultători și bucuroși cu tot sufletul nostru a împlini poruncile Prea Sf. tale. Numai... să avem ajutorul și milă Prea Sft. tale cu noi, ca să ne fie de apărare despre partea protivnicilor noștri, care ne supără foarte tare pentru credință. Că mare bucurie a cuprins inima noastră, a toată creștinească obște, dacă ne-a spus dumnealui jupân loan Oancea, pentru mila și blagoslovenia... care o ai trimis nouă tuturor. Așișderea și tot împrejurul cetății Făgărașului, adecă toată partea neunită, și impreună și sfintele schituri adecă mănăstioarele cari sânt pre sub poalele munților, toți ca niște fii smeriți cu toți impreună... cu lacrimi ferbinți ne rugăm... ca să ne umbrim sub aripile Prea Sf. tale și ate avea de cap și stăpân nouă, obștei neunite... toată osteneala ce vei face pentru cu toată inima vom răspletio .. Iscălesc cu numele 92 negustori, meșteșugari, 1 tipograf Velciu Ilica și alți credincioși, apoi satele: Poiana Mărului popă 1, Holbav popă 1, Mândra popi 2, Toderița popă 1, Sebeș popă 1, Sâmbăta de sus popi 9 și schiturile : la Comâna de sus 1, la la Șinca 2, la Șercăița 1, la Recea 2, la Bucium 1, la Dejani 1, la Breaza 1, la Sâmbăta de sus 2, la Drăguș 2, la Arpaș 1, la Școrei 1 și la Porumbac 1. Jupănul loan Oancea, e un om neobosit și un devotat al bisericii sale, pentru drepturile căreia merge la Viena, de unde întorcându-se e arestat și ținut 2 ani în temniță ²). Doi negustori : J) Vezi despre discuțiile dintre ortodoxi și uniți în Făgăraș. Dragomir, Istoria desrobirii religioase, I, p. 47 no. 36 (din 28 Iunie 1745, ordinul guver- natorului I. Haller din Sibiiu). ³) Dragomir, Istoria desrobirii religioase, I, p. 101 no. 65. 116 Nicolae Șomnoi și Enache Arpași din Făgăraș, cer din nou, în 28 Octomvrie 1749, ca să fie luați ortodoxii din acest oraș sub grijă noului Mitropolit sârbesc Pavel'Nenadoviei, căci „în unie n'am fost amestecați nici decum, cum mai pe larg te vei fi în- înștiințat Prea Sf. ta de protopopul Eustatie din Brașov, care ne știe toată rânduiala dinceput" ¹). Tot din acest an e o altă rugate iscălită de jupănul loan Oancea și de 5 preoți din Săliște și Galeș către Mitropolitul sârbesc, în care să jăluesc în aceste cu- vinte mișcătoare ²): „ . .. Ne-au scornit vină și ne și silesc și zic că am fost uniți, și n’am fost, nici sântem. Când a venit unia bine știm, că au venit la 1700 în zilele lui Atanasie episcopul, cum au venit îndată au strâns sobor la Beligrad și acolo au vestit unirea. Și așa au vestit de pitulat, cu cât fiind popii noștri neînvățați, n'au priceput, iară noi mirenii am întrebat alte neamuri, și ne-au spus că-i stricăciune și ne-am ales brașovenii și făgărășenii și noi cei- lalți am dat inștanție cu proteștație, cum că noi nu primim unia. Atunci s'au sculat paterul care era lângă vlădica Bărăniaiu, s'au sculat cu bătaie să ne bată, că ce nu primim unia. Atunci ne-am ales 6 oameni, doi din Brașov, doi din Făgăraș și 2 dela Să- liște și am trimis la învățatul împărat Leopold și ne-au dat pri- vileghiu foarte mare, cât nimenea să nu ne silească, nici nu ne-au silit. După aceia au venit al doilea episcop loan. Noi având dereptate, nime să nu ne silească popii noști la unie, nice nu-i au silit. Iară ducându-se la Becui, au venit țărcălași prin sate și au zis: popii care vor fi uniți să nu dea porție împărătească, atuncia popii au zis unii că sunt uniați, iară care au fost cu frica lui Dumnezeu, au zis că ei nu sunt uniați, mai bine or da porția și nu s'or uni și până atuncia am întrebat pe cei ce zic că sunt uniți și de o sută de ori, și am zis rogu-vă să nu care cumva să fiți uniți. Ei au luat vin și pită atunci și s'au pus în ghenunche și s'au jurat că ei nu sunt uniți și au și afurisit, cumcă ei nu sunt uniți, nice lor unire nu le trebuie. Apoi noi am crezut. Iară viind vălătașul au zis că au fost și-or fi uniți. Iară noi am zis fiți cu Dumnezeu, că nouă nu ne trebuiți, că nouă popi afu- risiți nu ne trebuie, jurându-vă voi că nu sunteți uniți și acum mai ziceți, că sunteți și ați fost. Noi vom ținea popii noști cei după lege care n'au fost, nice vor fi uniți. După aceia s'au sculat popii cei uniți și s'au dus la domni. Și ne-au părît s'au mințit, că noi am fost împreună cu dânșii și n’am fost nice vom fi. Și ne-au pus supt birșag și ne-au prins pe noi mai mult de 300 de oameni, tot fruntea și noi am feleluit că nu ne vom uni, sântem gata să ne aduceți muerile și copiii, să le tăiați capetele, apoi nouă, că știți maria voastră, bine că omul nu-i slobod cu trupul, *) Ibid., p. 84 no. 57. ⁴‘) Ibid., pp. 86 — 88 no. 59. 11? dară este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit și ne-au pus supt j birșag mare cumplit și încă și supt bătae. Iară noi văzând pe- | deapsa trupului am trimis în trecutul an la înălțata crăiasa să se | milostivească, să nu ne silească, ci să ne lasă în legea noastră și de birșaguri, crăiasa n'au știut nimica.. . Ne- a dat numai decât poruncă și așa au poruncit cu a cui știre ne a tras pre noi atâta ’■ birșag și ne silește la unire, că așa feleluiește înălțata crăiasă și zice așa: nu m'am pus eu craiu țării ca să stric legea cuiva, ci > să întăresc. Văzând Domnii porunca crăiesei, numai decât au prins omul nostru, anume loan Oancea, și l-au bătut în chiară și l-au băgat ; în timnița cea de pierzare. Și au oprit, nimeni la dânsul să nu meargă, nice găzdoia sa să nu meargă, nici bucate nimeni să nu-i dea, numai timnicerii câte puțintea pâne și apă. .. Noi plângem din adâncul sufletelor noastre și ne rugăm să te milostivești Prea Sf. ta să ne izbăvești sufletele noastre . . . Orice vei cheltui, cu mare iubire vom întoarce Prea Sf. tale și cu mare mulțămită, . numai să rămânem fii ai Sfinției tale . , VIII .! In vremea când în această regiune a Făgărașului, toate for- 1 țele erau angajate în luptă pentru legea românească și când se j bătea la toate ușile celor mari și tari pentru ajutor și dreptate, vedem, că din acest mediu pasionat de apărarea curajoasă a credinței strămoșești, răsare un preot mai cărturar, care apără în | scris ortodoxia cutropită și batjocorită fața de lege cea noua a | uniților cu Roma. Scrierea aceasta de cuprins teologic-apologe- i tică are titlul „întrebări și răspunsuri pentru legea a treia, ce î s’au izvodit și s’au numit adecă uniia în Țara Ardealului" și e " j scrisă, în 1746, de popa Vasilie din Țara Făgărașului ’), care nu ; poate fi altul decât popa din Sâmbăta de sus, ajuns apoi și egumen la mănăstirea din acest sat sub numele Visarion* ²). Fiu al popii lonașcu, părintele Vasilie, avea relații cu călugării din Țara Românească, pe unde va fi fost și a învățat carte. Cărticica aceasta de polemică, ne spune autorul, că „a fost trimisă în Țara Românească din poncturi în poncturi" ; a avut o largă răspân- dire, nu numai între preoții și călugării din cele peste 20 mă- năstirii și schituri făgărășene, ci și în Principatele române, unde au fost descoperite cele două manuscrise, în mănăstirile; Căldă- rușani din Țara Românească și Neamțu din Moldova. Regretabil că manuscrisul nu s'a tipărit la timpul său, provocând discuții, cari ne-ar fi lămurit mai deplin aceea epocă de frământare în jurul legii părintești. Popa Vasilie, într’o formă populară, cu mult entuziasm apără credința bisericii ortodoxă, prezentând pe călu- *) Publicată în revista Biserica ortodoxă română, VII, București, 1883, pp. 497—515. ²) Vezi mai jos la satul Sâmbăta de sus. 118 gărul Visarion Sarai, ca un om trimis de Dumnezeu, că să mân- tuiască pe Români de legea eretică a Romei. Cartea se prezintă ca o discuție între uniți și neuniți, și afirmațiile celor dintâi sunt combătute cu multă pricepere; dovezile sunt luate numai din cărțile de ritual și sinaxare, expunere ici colea nu e lipsită de zeflemea cu unele exagerări, caracteristice unor astfel de cărți cu misiune de a câștiga simpatia populară în straturi cât mai largi. Așa cum ni s'a transmis acestă cărticică de polemică, se poate spune, că pentru epoca sa părintele Vasilie, a fost unul dintre cei mai învățați preoți și că scrierea lui răspândită prin copii manuscrise a adus reale servicii apărării și întăririi credinței or- todoxe în Ardeal în luptă cu puterea statului împărătesc și papal. * * * Când se ivi furtunoasa „revoluția religioasă" condusă de fanaticul călugăr Sofronie din Cioara, care timp de vre-o 3 ani, în 1759—61, a zguduit din temelie brutala stăpânire ungurească,— Românii din Țara Oltului au fost între cei dintâi, cari au luat parte în masă la acesta mișcare. In 53 de sate din 61, Românii ortodoxi au luat cu asalt bisericile și moșiile bisericești dela uniți, făcându-se din nou stăpâni pe ele¹). Pe urmă numai prin o în- țelegere reciprocă, voită sau silită, s'a ajuns la situația relatată și de conscripția lui Buccow 1761, adecă la 40 biserici ale orto- doxilor și 23 ale uniților* ² ³), După un act din 13 Iunie 1761’), „împărțeala bisericilor s'a așezat... cu această socoteală, ca în acele sate, în care se vor slobozi bisericile neuniților, toate mo- șiile bisericești, ca să se hrănească dintrînsele se dau popilor uniți, dară iarăși cu aceea socoteală, precum cu vremea de se va face între aceste sate biserică pe seama uniților, toate acele moșii mai sus numite bisericești să se dea îndărăpt bisericilor celor unite, pe care lucru popii cei uniți, care se vor hereni din- tracele moșii bisericești să facă scrisoare de mâna lor, și cu iscălitura episcopului Aron, întărită și să se dea comisiunii crăiești" ... In Martie 1761, era mare teamă în Făgăraș, că revoluți- onarul călugăr Sofronie, va sosi aici pentru ca să ia dela uniți biserica lui Brâncoveanu. Oficialitatea ungurească a cetății, tre- mura de frică, și în 9 Martie, cere îndrumări dela guvern, ce să facă. Guvernul, care nici el nu e deloc mai viteaz, răspunde, în 11 Martie, cu blândeța cauzată de împrejurările grele, că lui Sofronie să nu i-se opuie cu forța, dată fiind situația nesigură și ') Bunea, Episcopii Petru P. Aron și Dionisie Novacovici, Blaj, 1902, pp. 169, 175—*7. ²) Cioban, Statistica Românilor din Ardeal, p. 62. ³) Pușeariu, Fragmente istorice despre boerii din Țara Făgărașului, Sibiiu, 1907, pp. 605—7 no. CLI. 119 cu războiul cu Prusia, ci să căute să-l convingă cu cuvinte fru- moase, ca să se obțină dela o astfel de faptă, care ar supăra foarte mult pe M. Sa Regina Maria Terezia. Dacă călugărul nu va ceda acestor cuvinte de pace, atunci magistratul să raporteze guvernului faptele¹). N'avem nici o știre precisă despre prezența lui Sofronie în Făgăraș, dar știm că oameni de ai lui de fapt au luat dela uniți biserica lui Brâncoveanu, Și anume: meseriașii și negustorii din Făgăraș Nițu Petrașcu, loan Onca, Mateiu Isac, Ignat Arpași și alții, cu poporul, înarmați cu băte și alte instrumente, au luat cu forța cheile dela protopopul unit Vasilie Barânyi și au ocupat biserica Sf. Niculae, pe care le-o răpise episcopul Pataki, cu aproape 40 de ani în urmă* ²). Biserica însă fu scurt timp în stă- pânirea vechilor ei proprietari, deși, însuși prințul Constantin Brâncoveanu intervine, în 29 Maiu 1761, la generalul Buccow, ca acest locaș sfint, zidit de unchiul său, să rămână și mai departe ortodoxilor³). Comisia aulică hotărește ca biserica lui Brâncoveanu, să se restitiie uniților. Ortodoxii se împotrivesc și nu voiesc să dea cheile bisericii nici comisiunii aulice și nici generalului Buccow, care personal venise la Făgăraș. Văzând generalul împotrivirea dârză a Românilor ort. porunci, ca în piața orașului să se ridice furci și pe răsculați să-i spânzure. Episcopul unit Aron fiind de față, împreună cu căpitanul cetății Făgăraș, contele Nicolae Bethlen, intervin la Buccow pentru viața fruntașilor resvrătiți, să nu fie spânzurați, dar cari apoi sunt pedepsiți cu bani, sau cu bătăi. Ortodoxilor nu le mai dă drept să-și zidească biserică, ba îi oprește să-și mai țină preot ort. și slujbă divină până și în case private, luându-le dreptul de a se înscrie în breslele mese- riașilor uniți, dându-le voie, dacă nu vreau să treacă la unire, să poată cerceta biserica din satul vecin Beclean, a cărui biserică a fost dată ortodoxilor de acolo ⁴). Astfel au ajuns Românii ort. din Făgăraș, de li s'a luat și acea brumă de drept ce o avuseseră, de ași ținea o casă pentru slujba divină și un preot, siliți fiind să meargă la biserică din Beclean și Galați până în 1783, când li se dă drept să-și faeă • nouă biserică ’). * ’) Bunea, Episcopii P. P. Aron și D. Novacovici, p. 196 n. 2. ²] Ibid., p. 197 și no. 1 ; și Turcu, Excursiuni pe munții Țerei Bârfei și ai Făgărașului, Brașov, 1896, p. 107. :ⁱ) lorga, Sate și preoți din Ardeal. București, 1902, p. ⁴) Bunea, Episcopii P. P. Aron și D. Novacovici, pp. 216—7 și B«ta 1 ; vezi și Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie, II, pp. 343—4. ’) Vezi mai departe la Făgăraș. 120 IX Unirea s’a întărit mult prin vizitațiunile episcopilor făcute aici de P. Aron (1761) și Gr. Maior în 1773, 1782. Sub domnia mai liberală a împăratului losif al II-lea, o parte din Românii uniți din Țara Făgărașului, au început să se lăpede de unire, dar episcopul dela Blaj, Ion Bob, s'a grăbit să meargă la fața locului pentru a împedeca deserțiunea. Iată cum ne povestește faptul Petru Maior în Istoria bisericii Românilor, p. 116: „După vestirea Toleranței «cei dela împăratul losif al II-lea (din 1781) milostivește dată.. . unor Românii din pământul Făgărașului, le veni chef să se lase de unire. — Pentru aceea vlădica loan Bob, merse acolo ca cu fața și cu propoveduirea să împedece pe acei oameni de a trece la neunire, ci fiindcă zisul vlădică din fire nu are acea căutătură în față, nici acea dulceață în cuvinte, nici acea curgere în vorbă, care e de lipsă spre a îmblânzi norodul și a spori în unele ca acestea; necum să dumerească pe ceice până aci vrea să scadă dela unire, ci cu gloatele și ceilalți măr- turisea, că vreau să treacă la neunire și pentru aceea poftea dela dânsul, să li se orânduiască învățătura cea de 6 săptămâni, care după decretul Toleranței e de lipsă să o audă ceice voiesc a păși dela credința cea catolicească. Atunci vicarul general Ignatie Dărăbanț, care după aceea fu episcop la Oradea-Mare, prevă- zând că de va rămânea vlădica îoan Bob, lungă vreme în pă- mântul Făgărașului, poate nici un Român să nu mai rămână unit: îl sfătui pe vlădica să se întoarcă acasă. Care sfat ascultându-1 vlădica loan Bob, cu grabă se întoarse la moșiile sale vlădicești în Blaj, lăsând pe zisul vicariu acolo". încă două fapte importante, petrecute în Țara Oltului, vin se consolideze situația uniților din acest ținut frământat, peste 60 de ani, de lupte pentru legea românească: 1. Arderea și distrugerea, în 1761, aproape a tuturor mă- năstirilor și schiturilor ortodoxe, din ordinul generalului Bucoow, au contribuit nespus de mult la slăbirea elementului ortodox, fiindcă de fapt ele erau focare de agitație și de susținerea îndă- rătnică a credinței străbune în forma ei veche; au redus în aeelaș timp și relațiile bisericești cu Țara-Românească, de unde veniau îndemnuri și ajutoare morale și materiale. Nimicirea acestui mare număr de mănăstiri din Țara Ol- tului a fost considerată, ca o crimă de neiertat și blăstămul tu- turor a acoperit pe făptuitorul ei moral. învățătorul din Făgăraș, Andrei Șovăiloviciu, scrie (în 1791) relativ la‘această faptă nelegiuită: „...In anul 1761, venind un general Buccow, cu mulțime de oaste și foarte cumplită, fiară sălbatică asupra neuniților, s'au arătat, care au făcut milităria și au ars mănăstirile pela toate satele de pe sub margini, care era 121 prin păduri de se odichnea, călugări mulți și bolnavi, • mulți se tămăduiau la acele mănăstiri . .. Acest general fiind în Sibiiu, întruna din zile a eșit la preumblare cu căruța sa și din depăr- tarea lui Dumnezeu, diavolul s'a apropiat și a făcut spaimă cailor lui și I au strivit cu căruța până ce a căutat să piară ca un diavol cu moarte grabnică... “l). 2. înființarea, în 1765, a unui regiment de grănițeri în di- strictul Făgărașului a ajutat foarte mult întărirea bisericii unite în această regiune. Regimentul s’a compus din Românii uniți din aceste 13 comune: Vad, Șinca, Ohaba, Mărgineni, Sebeș, Copăcel, Bucium, Dejani, Lissa, Netot, Pojorita, Arpaș și Vaida-Recea²). Multele favoruri militare, au atras noi aderenți la unire, și-în acelaș timp s'a zădărnicit orice mișcare religioasă publică în senz or- todox. X Stola sau prestația pe care trebuiau s’o deie credincioșii preoților varia dela un ținut la altul și chiar dela sat la sat, cum vom vedea mai departe. Scaunul superior de judecată al nobililor districtului și orașului Făgăraș stabilește, în 23 Iunie 1734, o normă generală pentru prestațiile ce au se dea credincioșii români preoților lor din Țara Oltului³). Și anume preoții primiau: pentru botez 12—14 denari, pentru înmormântarea unui adult, 10 fl. pt. a unui copil 50 denari; la Paști, dela fiecare casă câte 6 denari, iar la Bobotează, câte 3 denari, o coastă [de porc], un colac și un fuior de cânepă. Din fiecare pomană jumătate era a preotului. Pentru 1 sărindar, dacă să dea și ceară în preț de 2 fl. preotul căpăta 12 Rfl., iar fără de ceară 14 Rfl., pentru paraclis câte 3 denari, pentru molitvă câte 1 den., pentru sărăcustă 1—3 Rfl., pentru maslu 24 den., pt. sfeștanie 12 denari; pentru pomenirea celor vii în paresimi 24 den., iar a morților 28 den. In afară de acestea, preoții mai primesc și bucate și zile de lucru. Fiecare familie dă preotului câte 1 ferdelă de ovăs, câte un secerător și câte o femeie la tors într'o noapte întreagă. In unele sate fiecare cap de familie plătia popii câte o ferdelă de grâu, sau o găleată de ovăs și chiar și câte două căpițe de fân. Evident că deosebirile de plată a stolei s’a continuat și mai departe, cu toata fixarea normei generale din partea oficialității ungurești din Făgăraș, cum se va arăta mai departe. XI Ne oprim puțin asupra scaunelor de judecată protopo- pești, cari în vechime și până în pragul vremurilor mai nouă, au avut o mare putere și importanță, fiindcă toate chestiunile, în ’) Pușcariu, Documente pentru limbă, pp. 343—4. Vezi despre fapta lui Buccow, continuarea spuselor lui Andrei, dascălul reproduse la Făgăraș, ²) Bariț, Părți alese din istoria Transilvaniei, I, p. 376. ³) Bunea, Episcopul loan Inocențiu Klein, pp. 141—2. 122 legătură cu biserica și chiar și unele familiare, se judecau aici, și lumea pe atunci religioasă și iubitoare de biserică, primea de bună sentința acestor foruri bisericești și numai in cazuri foarte rare și grele se adresau episcopului. Iată un interesant sobor protopopesc, ținut în Șinca-veche, în 2 Maiu 1729, la care au participat 29 preoți uniți în fruntea cu protopopul lonașcu Monea, din Veneția de jos, aducând o sentință relativă la stăpânul de drept al unei strane ’)• Documentul începe așa: „Noi săborul preoților rumânești din eparhia Făgărașului, care se începe din Cuciulata, până in apa Netotului, fiind noi adunați toți în Șinca, în casa popii Aldea, pentru multe lipse și jalbe ale clirosului, dacă isprăvim poruncile ce ne sânt date înainte, precum avem obiceiu a îndrepta jalbele celor ce sânt sorociți înaintea noastră". Arată apoi că au venit înaintea soborului: „Alde Bălanu boer din Șinca, părăș mare și cu loan Strâmbu boer părăș mic, și zice părășul mare sfânt săbor, pint'acea mi-au cata a soroci pe Domnia lui păraș mic înaintea șfântului săbor, că fiind noi, neamul nostru boer ferdelaș din capul satului, având munte și moară și alte iosaguri, pentru care se cunosc ferdelașii, așișdere și în sfânta biserică- strană în care au șezut părinții, moșii, strămoșii noștri așișdere și noi”. Urmează plângerea părășului mare: „Când am fost acum în cest an a doua zi de Paști, m'am dus la biserică și șezând eu în strană, am mers la sfintele icoane după obiceiu, dacă m'am întors să merg iară în strana de unde m’am sculat, domnia lui părăș mic loan Strâmbul, au șezut în strana noastră și mergând eu, dom- nialui a sărit la mine în biserică și m'au ucis(?) de m*au făcut tot sânge și mi-au smuls părul și mi-au făcut foarte mare rușine și durere, pentru care poftesc judecată dela sfântul săbor”. Părașul mic, venetic în sat și om lipsit de orice bună- cuviință, răspunde scurt, dar fals și obraznic: „Așa este că ne-am sfăduit, nu tăgăduesc, că e știut că strana acea este a noastră, nu e a Dumnivoastră, pentru aceia nu te-am îngăduit să șezi întrânsa”. Bălan reflectează lui Strâmbu cu aceste cuvinte clare, cari arată neomenia acuzatului: „Dară am făcut noi cinste cu Dum- niavoastră, că ne-ați fost nănași de v’am biciluit ca pe niște pă- rinți și văzând noi pe nașii noștri oameni bătrâni și noi fiind tineri am socotit că facem cinste căci v’am chemat câte odată în strana noastră”. După acestea spuse și retragerea celor doi învrăjbiți, so- borul căută informații precise pentru a aduce o hotărâre dreaptă și deaceea preoții zic: „Socotirăm de vreme ce sântem aici în 1} Pușeariu, Fragmente istorice despre boerii din Țara Făgărașului, pp. 543—548. 123 * sat să strângem satul și bătrânii boieri și proști, ca să vedem cum vor spune și a cui este acea strană dintâiu și a cui moșie este și pe cine au pomenif bătrânii șezând într’acea strană și trimiserăm de sorocirăm pe toți bătrânii satului și boieri și proști și merserăm în biserică și aleserăm 16 oameni cari erau mai bătrâni și de cinste și mai cu vază, care nu fură nemșug cu nici o parte, care mai jos sunt scriși pe nume „și le dedem noi să- borul înainte, zicându-le și arătându-le acea strană de prigoană care este din sus Stan Bârsan și din jos Erca Buzdugan". Protopopul sau un preot mai bătrân se adresează cu ur- mătoarele cuvinte către cei 16 bătrâni ai satului, cari au în față o lumină aprinsă, sfânta evanghelie și crucea: „Iată sântem în sfânta biserică, și dumneavoastră cu sufletele d-voastră care sun- teți făgăduiți fii acestei sfinte biserici cu numele lui Dumnezeu vă poruncim cum știind voi mai drept cu sufletele voastre să ne spuneți cu dreptate, precum știți a cui este această strană din zilele bătrânilor și pe cine ați pomenit aci șezând întrânsa". Toți cei 16 bătrâni mărturisesc cu sufletele lor înaintea so- \ borului astfel: * „Noi am pomenit și știm foarte din tinerețele noastre încă pe moșii părășului mare, după acea pe părinții lor și știm că este a dumnealui din moși din strămoși că dumnealor cu Bâr- săneștii sânt boieri din începutul satului și au loc de moară și / munte și boierșaguri, nu numai aici în Șinca, ci încă și în altele / din vecini cari biruesc până astăzi, iar dumnealor ' Strâmbăștii nu știm de unde s’au mutat aici în Șinca, vedem că au un ștuc de munte rupt din muntele Vadului, iară în hotarele Șincăi ale noastre, nici în apa, nici .în muntele, nici ferdele ca alți ferde- lași n'au dumnealor, așișderea și în strana aceasta nici o treabă n'au, ci este a Bălaneștilor, precum sunt frați cu Bârsănești în toate moșiile lor, așa și în biserică au strana unul lângă altul din începutul satului. Și-acum sfântul săbor va judeca pentru sfada și nebunia ci-a făcut dumnealui jupânul loan Strâmbu". Ascultând aceste declarații ale bătrânilor, soborul aduce hotărârea de mai jos: „Părășul mic căci a sărit cu sfadă în sfânta biserică, după judecata sfintelor canoane s'a globi cu gloaba săborului mare cu 66 de florinți, dară văzându-și greșala fostă, să rugă de sfântul săbor, și sfântul săbor încă văzându-i rugăciunea și sărăcia să milostivi de-l ertă pe 12 fl. și strana să o stăpânească părășul mare, precum a mărturisit că au fost a dumnealor a Bălăneștilor, ci între ei care va fi mai bătrân să șază întrânsă până va veni rândul iară care va fi mai bătrân, precum este obicinuit, iară părășul mic și alți din neamul D-lor bună pace să le dea; iară cine va mai face vrajbă pentru acea strană, întăi să pue jude- cătorilor 25 de florinți, apoi să înceapă altă judecată. Aceasta 124 noi tot soborul am judecat cu sufletele noastre și după obiceiul nostru s’o întărim această sentință cu pecețile și cu iscăliturile noastre". Urmează iscăliturile celor 29 preoți din săbor și se reproduc și numele celor 16 bătrâni boieri și iobagi din comuna Șinca. Locul fiecărui creștin în biserică era hotărât de vrednicia și de cinstea lui în viața publică și între semenii săi și de munca cheltuită pentru binele obștesc. Dacă vreun nerușinat îndrăznea să dea din coate pentru a frece înaintea altuia mai vrednic în biserică, îndată era pus la locul lui și pedeapsa se rostea ne- întârziat asupra faptei nedemne. Așa a pățit boierul loan Strâmbu din Șinca, cum a văzut, și ca el toți cari aveau purtări necuvi- incioase și să certau în biserică. La Făgăraș, în 8 Aprilie 1795, se face o cercetare de goci- manii și jurații bisericii ortodoxe cu popa în frunte contra Teo- dorei, soția cunoscutului negustor Enache Arpași,') care „fiind tânără și de curând măritată, a eșit în biserică la mir, la anaforă, la evanghelie și la icoane înaintea nurorii mele (a jupănesei Sem- cutsi Veseloaie), fiind nora mea mai bătrână, cu copii căsătoriți și măritată de 20 de ani și mai bine... suntem de cinste și gazde care purtăm toate rânduelile cu cinste". Cere să se hotă- rască „mergerea nurorii mele în biserică după bătrânețele și vrednicia ei la cele bisericești", față de Teodora, care „ocărește în biserică și pe uliță, nu dă cinste celor mai bătrâne, și tocmai și acum Luni a doua zi de Paști a împins dela evanghelie pe norumea și pe alte jupănese". Cocoana Zoița mai aprinsă, fiind de față la această întâmplare rușinoasă, a zis cu indignare: „Nu m’a împins pe mine, că i-ar fi sărit căița din cap". Gocimanii bisericii decid, după ascultarea martorilor : „Acest lucru îl socotirăm fără de cinste, fiindcă în sfânta biserică se cade smerenie, plecare și rugăciune, iară nu ași căuta înălțare și mă- rime sau ceartă. Pentru aceia am ales ca Teodora să-și ceară iertăciune dela (nora Veseloaiei) și de aici înainte să se ome- nească și să ție rândul, iară înaintea actrițelor (?) să nu îndrăz- nească la nici un fel de rânduială bisericească, că într'alt chip va urma canon greu, care va veni spre neplăcere, iară câtui de- spre pornirea gâlcevei în biserică sau judecat gloabe pentru amândouă ca canon bisericesc". * ¥ ¥ Era obiceiu veehiu aici, că mulți țerani mai bătrâni și femei mai în vârstă se retrăgeau cu toată averea lor la vre-una din mănăstiri, unde-și petreceau restul zilelor în rugăciuni și în bine- ’) lorga, Scrisori ți inscripții ardelene ți maramurețene I (— Studii ți doc. XII), pp. 190—1 No, XVI. 125 faceri ’). Astfel de bărbați și femei, găsim aproape la toate mă- năstirile și schiturile din Țara Făgărașului. Oamenii în vechime se preocupau mai mult de sfârșitul lor, și mai ales de viața dincolo de moarte, și căutau să-și ușureze sufletul, împărțind bunurile materiale între copii sau rude, îndemnându-i la bună înțelegere, iubire și viață cinstită. Nu uitau însă niciodată să dea din rodul ostenelilor lor ceva bisericii și preoțime!, ca să facă rugăciuni pentru, iertarea păcatelor și mântuirea lor. - Așa, jupăneasa Creștina Dimoaia din Făgăraș, în prezența protopopului ort. Bucur și a jup. asesor Enache Arpași, își face „diiata“, în 17 Maiu 1775, „fiind încă în fire bună'¹²) Se începe cu cuvintele : „După cum ne poruncește nouă Dl. Isus Hristos prin Sfintele Scripturi, zicând că tot pravoslovnicul creștin să fie gata, că nu știe ceasul când va veni moartea și va despărți su- fletul din trup și va rămânea trupul pământ și în pământ va .merge, — așa și eu cea mai jos iscălită, ajungând la bătrânețe și la slăbiciune, arât cu sufletul meu, mult puțin ce am al meu, ca, dupăee mă va chema Dumnezeu din lumea aceasta, să facă toți și să urmeze după cum las eu cu sufletul meu și după cum arătă în jos“ .. . înșiră apoi copiii, nepoții și rudele, indicând cât și ce lasă fiecăruia, și mai notează: „Las pentru sufletul mieu 300 fl. ca să-mi facă după ce mă va chema Dumnezeu șase să- rindare : unul în Șchei [Brașov], altul în cetate [Făgăraș], 3-lea la Sâmbăta în sat, 5-a la Gălați și al 6-lea la părintele Constantin țloanoyici, protopopul unit]“. In „diata" fruntașului făgărășan Pană Nergheș, din 10 Ia- nuarie 1787, găsim cuvintele: „ .. . Să mi se facă pe urma mea îngroparea, ca la un negustor de cinste, trei pomeni frumoase și trei sărindare .. .:î). Păuna, nenorocita văduvă a lui Ștefan Vodă Cantacuzino, proprietara satului Recea, în testamentul său de bună și evla- vioasă stăpână, din 1740, se gândește și la slugile din acest sat făgărășan, cari au servit-o cu devotament, și pentru ei scrie rân- durile : „ . . . Mai ordon și dispun ca fiul meu Constantin, să se ingrijască după moartea mea de slugile ce m'au servit cu credință, de Bucur, Catinca și Copila Stanca, etc., ca să nu li se întâmple su- părări și dacă ar vrea să se întoarcă în satul Recea, să le vină in ajutor spre aceasta"⁴). Frumoase și creștinești cuvinte din partea unei foste Doamne a Țării-Românești, care să gândește la sprijinul servitorilor, chiar și după moartea ei! ') lorga, Scrisori și inscripfi ardelene, I, pp. 90—1 no. CLXXÎV. Vezi mai jos la Scorei și la celelalte sate cu mănăstiri. ³j lorga, Scrisori și inscripții ardelene, I, pp. 188 no. IX. ⁴) Xenopol, Istoria Românilor din Dacia superioară, V, Iași, 1892, pp. 764 — 767. 126 XII In nici un ținut de sub stăpânirea ungurească, Românii nu s au împărtășit în măsură așa de mare de binefacerile școlii, — chiar când aceste școli urmăreau scopuri străine de neamul nostru, — ca în Țara Oltului, unde am văzut că principesa Susana Lorântfy, a intemeiat în sec. al XVII-lea cea mai sistematică și bine organizată școală, care a funcționat aproape o jumătate de veac. Apoi cele peste 20 de mănăstiri, cari împodobeau acest ținut, încă contribuiau,, mai mult sau mai puțin, la pregătirea dascălilor, preoților din sate și eventual al țăranilor din ce în ce mai dornici de învățătura cărții. La 1765 se amintesc 26 de școli în diferitele sate ale Țării FăgărașuluiJ), cari toate lucrau cu zor pentru luminarea poporului din aceste părți. Aici se desfăceau cele mai multe cărți bisericești din tiparnițele Țării Românești; manuscrisele aveau trecere aici prin mulțimea copiștilor și a ce- titorilor harnici. Școala bisericească a rodit cu bielșug, ca nicăiri in altă parte. Arta bisericească încă a recrutat de aici iscusiți și prețuiți meșteri. Numai din orașul Făgăraș, cunoaștem 4 zugravi de icoane și biserici: Gheorghe Șandru, care are zugrăvit, la 1741—3, vechile biserici dela mănăstirea Cheia-Rîmețului (jud. Alba) și cea din Streiu-Sângiorz (jud. Hunedoara), Sava zugrăvește, în 1813 —14, biserica din Calbor și Sâmbăta de jos, Savu Pop, la 1821, cea din Mândra, loan împodobește, în 1818, biserica din Sighișoara, un altul, Savu Budoiu, la 1846, cea din Cața; iar loan Pop, din Ludișor, zugrăvește, 1829, biserica din Rucăr²). Biserica din Țara Oltului, în vremuri grele a căutat să facă tot binele pentru progresul poporului român. După această expunere de ordin general asupra vieții bise- ricești din țara Oltului, venim acum la informațiile de amănunte privitoare la bisericile și preoții din cele vre-0 63 de sate sau parohii din acest ținut curat românesc. Va fi vorba aici numai de satele din stânga Oltului, adecă de cele cari formau vechiul district al Făgărașului. Notele istorice le vom da, urmând ordinea alfabetică a sa- telor și desigur ele vor fi utile celor ce se vor îndeletnici cu scrierea monografiilor, scutindu-i astfel de o mulțime de greșeli și de osteneala cercetărilor, care de atâtea ori sunt foarte ingrate. La urmă, ca anexă, se dă un tablou inedit cu numele și si- tuația materială a preoților din 34 de sate din țara Oltului, în anii 1726, 1758, 1766, 1787—1789. h Bunea, Episcopii P. P. Aron și D. No-vacovici, p. 365. -) Meteș, Zugravii bisericilor românești, Cluj, 1929. cap. VI. 127 1. Arpașul de jos. Cel dintâi preot cunoscut aici e popa Radu Grama, care ia zălog, la 1629, un pământ cu 35 fl., fiind martor și popa Oprea boier. Pământul rămâne zălog și la popa Avram Grama¹). Popa Oprea, de neam boier, la 1 Februarie 1663, își amintește că stră- moșii Iui ar fi primit boieria încă dela Mircea cel Bătrân, Domnul Țării-Românești²). Un preot, Ion, care e fiul popii Radu din Ar- pașul de jos, dă, în 1728, „pe seama sfintei mănăstiri dela Arpaș, până când va sta biserica", o carte bisericească: Evhologhiu (tip. 1713). Pot pe această carte se amintește și „ereul Ion Niacșa"³). Acest popă Ion cumpără în 1733 și un Triod pe seama mănă- stirii din acest sat⁴). Mănăstirea amintită la 1733—4⁵) era pe moșia contelui Adam Teleki și avea după conscripția oficială din 1748: un preot luon, 4 călugări și 6 călugărițe. Avere: 2 boi, 2 cai, 9 vaci, 12 junei, 7 capre, 17 stupi, loc de 4 gălete pentru să- mănătură de toamnă, de 3 găl. pentru sămănătură de primăvară și de 2 care de cucuruz și un fânaț de 6 care de fân ⁶). Aici la mănăstire era dascăl Toma, care, în 6 Noemvrie 1742, vinde un Chiriacodromiu, cu 18 florinț, popii Stroe dinDrăguș; ⁷) în 1756 e un eromonah Isaia⁸). Călugării acestui sfânt lăcaș, în 1746, duc o luptă aprigă contra uniților, apărând legea strămoșască⁹). Con- stantin, dascălul dela biserica Arhanghelilor Mihail și Gavril de aici, contribue, în Martie 1777, la cumpărarea unui Apostol¹⁰). Gen. Buccow a ars-o ; pe urmă s'au făcut două chilii, cari le-au ocupat călugării ortodoxi¹¹). In 1733 credincioșii de aici, în număr de 70 familii, aveau o biserică și doî preoți, unul ortodox: Vasilie și altul unit: Maftei¹²) Popa Vasilie cumpără cu 15 fl., după 1742, o Evanghelie¹S), In 1750 sunt 2 preoți uniți cu o biserică și 600 suflete ¹⁴), ■ ■' ¹ "» (Va urma) *) Densușianu, Momente pentru istoria țărei Făgărașului, București, 1885 pp. 13—4 Nr- IV. 1. Pușcariu, Fragmente istorice despre boierii din Țara Făgărașului, Sibiu 1907, pp. 87 și 335—6. s) lorga, Inscripții ardelene și maramureșene, II. (Studii și doc. XIII.), p. 124 Nr, 394. La 20 Iulie 1690 se vorbește de moștenirea răposatului popa Bucur din acest sat. Densușianu, o. c. p. 43 Nr. XVI. ⁴) lorga, o. c„ p. 43 Nr. 53. •') lorga, o. c„ p. 43 Nr. 52—3. ■’j A. Bunea, Episcopii Petru P. Aron și Dionisie Novacovici, Blaj, 1902 p. 333. ;) lorga, o. c., p. 92 Nr. 253. s) lorga, o. c., p. 43 Nr. 51. !l ) Bunea, Episcopul loan Inocențiu Klein, Blaj, 1900 p. 200. ’° ) lorga, o. c., p. 44 Nr. 56. Cultura creștină. Blaj, 1909 p. 152. l² j Bunea, Episcopul Klein, p. 368 (după conscripția episcopului Klein, din 1733). 1³) lorga, o. c„ p. 44 Nr 57. ¹⁴) Bunea, în Transilvania, Sibiu, 1901 (XXX) p. 245. 128 Mihaiu Viteazul¹). ... In structura noastră sufletească de azi, îndemnurile cari ne vin din trecut formează o majoritate sdrobitoare. Astfel linia de continuă ascensiune a neamului nostru nu va putea fi nici- odată definită, prin elemente precise, fără studiul aprofundat al trecutului, căci viața unui popor este o continuă devenire psicho- logică, în desfășurarea căreia prezentul marchează o simplă etapă. Pentru a ne forma deci, o conștiință națională activă, avem un izvor de inspirație nesecat: faptele strămoșilor, gustul lor pentru tot ce este etern valabil, cultul lor pentru tot ce este general omenesc, eroismul lor ... Pentru a vă fi cât mai folositor, eu am ales deci, ca subiect al comunicărei mele una dintre cele mai reprezentative figuri ale eroismului strămoșesc : figura încruntată a marelui voevod Mihaiu Viteazul. Unii ar putea spune, că dela Unire încoace s’a cam abuzat de această expresie genuină a rasei noastre. Aproape în fiecare ocazie i se pronunță numele, i se evocă imaginea. Poate au dreptate. Insă nu este mai puțin adevărat, că aceste evocări sunt de multeori lipsite de pricepere istorică. Sunt evocări banale, cu fraze sforăitoare muiate în apele tulburi ale unui diletantism periculos. Iar când evocările acestea mai văd și lumina tiparului trebuie să spun cu un sentiment de revoltă justificată, că ele nu reprezintă altceva, în majoritatea cazurilor, decât un fel de impie comercializare a acestei individualități robuste. Găsindu-mă într'o atmosferă militară, să întrebuințez o imagine din studiul tragerilor artileriei pentru a ne înțelege mai bine. Să ne închipuim că Mi- haiu Viteazul ar constitui, față de mijloacele științifice ale celor ce au încercat să-l înțeleagă, punctul mediu al unui drept unghia de imprăștiere. încercările de-al reconsitui ar forma traiectoriile l) Ide» dintr'o conferență ținută la Craiova, înaintea elevilor școalei pre- gătitoare de ofițeri de rezervă de artilerie. 129 4 întinse, cari pleacă din mintea istoricilor cu intensa de-a atinge din nou orizontala cât mai aproape de centrul drept-unghiului. Ei bine, abia trei puncte de cădere se găsesc, după părerea mea, în lăuntrul acestui drept-unghiu de împrăștiere. Primul punct este monografia scrisă cu sânge cald a lui Nicolae Bălcescu, al doilea monografia întocmită cu sârguință de albină a răposatului loan Sârbu, un preot bănățan, iar al treilea punct ar fi monografia întreruptă a d-lui Nicolae lorga, publicată în anii din tinereță. în fascicole, în revista Convorbiri Literare. Aproape toate cele- jalte încercări mai mari sau mai mici, toate celelalte discursuri de ocazie sunt grosolane abateri în direcție și bătaie. Chiar și monografiile amintite prezintă anume lacune : apro- pierea lor de punctul ochit este > elativă. Bălcescu scria nu atât dintr’o pasiune istoriografică, ci mai de grabă din necesitatea de-a trezi la viață națională organică pe conaționalii săi, oferindu-le exemple strălucite din trecut. In opera lui găsim deci multă căl- dură romantică, justificată pentru noi, fiindcă sfântă i-a fost in- tenția. La rândul său modestul paroh bănățean, loan Sârbu, a interprins o operă gigantică: vroia să culeagă toate informațiile privitoare la scurta, dar vijelioasa carieră politico-militară a glo- riosului nostru înaintaș. A izbutit să facă acest lucru într’o mă- sură demnă de admirat, dar n’a ajuns cu redactarea lucrării sale, care cuprinde două volume, decât până la intrarea lui Mihaiu în Alba-Iulia. Ii mai lipsea apoi istoricului preot acel miros special pentru descifrarea plastică a cauzalității istorice, care dă unei opere istoriografice o trainică durabilitate. Singurul care ar fi putut să-i îmbrățișeze, atât în linii generale, cât și în amănunte pitorești, personalitatea sa eroică, ar fi fost dl lorga, dar lucru curios, D-sa pare a simți un fel de răceală consecventă față de-o asemenea problemă. ' Așadar. .. Mihaiu Viteazul, nu-și are nici azi monografia demnă de proporțiile sale mitice. Ni-a lipsit până azi sculptorul- vrăjitor, care să-i toarne amănuntele viețuirii pe pământ într’un moment de artă perfect, un fel de sculptor în genul lui Auguste Rodin, care să topească într’o armonie superioară, nobleță con- cepției istorice cu plasticitatea formelor de expresie. Mai curând sau mai târziu acest sculptor inspirat trebuie să apară. Trebuie să apară nu numai din motivele expuse mai sus, ci și din alte motive. Pe măsură ce istoriografia noastră își lărgește câmpul de cercetare, în arhivele Apusului, se descoper zi cu zi amănunte noi, necunoscute, privitoare la faptele sale îndrăznețe și ce este și mai demn de remarcat, privitoare la felul cum a fost apreciată individualitatea sa de cătră apusenii contimporani cu dânsul. Din aceste amănunte reiese clar și indiscutabil, că vitejia lui răzbătuse dincolo de granițele teritoriului geografic, pe care-și mișca cetele de ostași, că dintr’o personalitate eroică cu referințe strict rornâ- 130 nești și central europene, se transformase într’un fel de pumn răzbunător al creștinătății întregi. Că uneori acest pumn de oțel a lucrat și pentru dânsul, pentru propriile sale necesități intime, tulburând calculele politice ale Scaunului papal sau ambițiile ro- mantice ale Regatului Polon, este perfect adevărat, dar nu acestea sunt motivele cari ar putea să-i reducă valoarea de simbol al energiilor noastre de rasă distinctă, aici în Răsărit, în punctul de întretăiere al „tuturor răutăților Care-ar fi sarcina sculptorului așteptat ? Care-ar fi perspec- tivele istorice cu ajutorul cărora „teribilul Valah** ar putea trece într’o formă nouă, originală, în conștiința noastră publică? Să încercăm a le schița, pe scurt. Cătră sfârșitul veacului al XVI-lea, după un pomelnic supra- încărcat de secături domnești, una mai nevoiașe decât alta, pe sca- unul domnesc al Munteniei, se urcă un om dintr'o bucată. Ori- ginea lui se pierde într’un amestec de adevăr și legendă. Istoricii i-au dovedit însă pecetea domnească a sângelui său aprig, cloco- titor de neastâmpărul oamenilor mari. Pe-atunci Muntenia se sbătea într’o cumplită umilință, față de Turci. Prestigiul ei po- litic de altădată, fu sfâșiat în cursul acestui veac în sdrențe ru- șinoase, iar țara încăpuse, din punct de vedere economic, pe mâinele cămătarilor din Constantinopol. Judecând după portretele rămase, ca fizic, acest vlăstar domnesc, era de-o înălțime mij- ocie, dar de-o structură robustă. Spinarea îi era dreaptă ca lu- țmina, iar fața-i bronzată se caracteriza prin câteva linii geome- rice simple, energice. Nasul fin, ascuțit, iar ochii scânteietori de pasiune. Toate aceste elemente materiale îi împrumutau o expresie dârză, în complexul căreia, după părerea mea, răsunau înde- părtate ecouri traco-romane. Sufletul îi era, o repet, dintr’o bucată. Capacitate de-a pricepe rect-liniară, reacțiune promptă, un fericit amalgam de calități psichice, pentru echilibrul interior al cărora nevoia de acțiune -constituia o necesitate imperioasă. Temperament aprig, bogat, cu sclipitoare tăiușuri de oțel. Iute la fire, teribil la mânie, în momentele supreme ale vieții, el se angaja în luptă cu puterea iresistibilă a unei lavine care s’ar prăvăli în prăpastie adâncă, din înălțimi amețitoare .. . Acest silogism al ființei sale interioare, îi pregăti din fașe concluzia vieții: o pu- ternică dâră de lumină, înecată în tragicul unui omor laș, mi- se lese. Spuneam mai sus că Țara-Românească gemea, în anul 1593, anul urcării sale pe tron, sub povara tuturor umilințelor. Turcii, cu fanatismul lor aziatic, ajunseseră la un astfel de prestigiu mi- litar, încât chiar și îndepărtatele puteri europene, începeau a se teme de urgia lor. Prin expediții succesive izbutiseră a se icui în insaș inima Europei Centrale, de unde terorizau toate statele dimprejur. Trecuseră peste țărișoarele mărunte din peninsula 131 4* balcanică, cum ar trece un tăvăluc de plumb peste câteva mu- a șiroaie de furnici. Și înzadar se trudea Scaunul apostolic dela Roma să le opună o puternică coaliție creștină; el nu reuși. In |] momentul care ne interesează, împăratul Austriei, Rudolf al doilea, a era o biată figură palidă, ștearsă, iar Sigismund al III-lea, regele a polon, își consumă aproape întreaga carieră dinastică în de- ■ mascarea intrigilor ce se urzeau în jurul lui și împotriva lui de cătră nobilimea țării, una dintre cele mai nedisciplinate nobilimi din câte cunoaște istoria. într’o astfel de atmosferă istorică apăru voevodul Mihaiu, luând cârma țării în cei mai frumoși ani ai ■ bărbăției mature. Se spune că lectura din tinereță îi fu sumară: i ea se reducea la Alexandria, povestirea naivă a isprăvilor gigan- tice ale lui Alexandru cel Mare. Lectură simplă și substanțială... Știm cum a început. Mai întâiu a aplicat acea teribilă lecție j de onestitate cămătarilor turci, pârjolindu-i de vii în București. Acest pas constitui primul act de nesupunere față de Padișah. ; Urmară apoi altele, căci pentru firile eroice dragostea de risc și îndrăzneală este ceeace-i apa pentru pești. Urmară incursiunile în teritoriile transdunărene, acele fai- : moașe descinderi cu sabie și foc, în cursul cărora nu s'a sfiit a ‘ ;; coborî odată, până sub zidurile orașului Adrianopol, vârând • i > spaimă chiar și în cele mai înalte cercuri ale lumii otomane. Dacă ■ ar încerca cineva să-și facă o idee clară despre răsunetul acestor j isprăvi militare în lumea creștină e destul să răsfoiască în arhi- ■ vele bisericești din Roma, corespondența călugărilor-misionari ca- J tolici cu centrul: în această corespondență îl va găsi pe Mihaiu al nostru, zeificat la fiecare pas, ridicat la cele mai înalte trepte ale vredniciei omenești. In acest chip își inaugură Mihaiu domnia: prin valuri de < sânge, păgân și, firește, o asemenea inaugurare trebuia să atragă, ’ asupra țărișoarei sale, în scurtă vreme întreg uraganul furiei tur- cești. Acestă furie se concretiză în: expediția lui Sinan Pașa. J Priceperea strategică, pe care o cheltui în lupta dela Neajlot), cu 1 generozitatea unui Napoleon, în pragul luptei dela Austerlitz, | vitejia lui personală, îi întemeiară acea trainică reputație de in- 1 vincibil, care va circula dela acel moment înainte, prin toate | centrele mari din Apus, întocmai cum ar circula azi, în presa | mondială, isprăvile expedițiilor polare. .. Deveni „Valahul în- I zestrat cu acea teribilitate naturală’*, care se va găsi, ca un fel | de „ritornello" în toate rapoartele diplomatice ale vremii sale. J Dar, accentuez din nou, formidabila presiune pe care o ! exercita asupra peninsulei balcanice, în primii ani de domnie, nu i constitue decât prologul carierei sale militare, un fel de bogată anticipație a ascensiunei sale eroice ulterioare. O anticipație și poate chiar mai mult: o justificare a acestei ascensiuni. Mă explic: în sufletul sbuciumat al acestui vlăstar domnesc, aveau 132 să încolțească mai târziu intenții de altă natură decât simpla do- rință de-a snopi pe Turci în bătăi. Un instinct fericit îi va șopti mai târziu să încalice crestele Carpaților, cu aprobarea sau fără aprobarea împăratului din Viena, să-și poarte haiducii pe plaiu- rile Ardealului, fulgerând o clipă pe fondul întunecat al mi- zeriilor noastre seculare ,. , Un act istoric de-o astfel de ampli- tudine, trebuia însă legitimat prin calități mari, prin succese să- nătoase în luptă cu acel dușman crunt al creștinătății întregi, care erau Turcii. Conștient sau inconștient Mihaiu, acționă deci după toate preceptele logice ale eroismului integral, traiectoria indivi- dualității sale irezistibile avea să fie parcursă după toate legile firești ale balisticei... Trecerea Carpaților, lupta dela Șelimbăr, intrarea lui trium- fală în Alba-Iulia și cucerirea Moldovei, vor forma vârful acestei traiectorii și aici mă voiu opri nițel pentru a înlătura o preju- decată istorică, a cărei eroare mai persistă încă chiar și la isto- rici cu un renume bine întemeiat. Se crede îndeobște, că Mihaiu, ar fi cucerit Ardealul, mânat de-o concepție a naționalismului integral, ar fi râvnit la unitatea politică pe care-o realiză o clipă dintr'un sentiment de comiserațiune față de toți conaționalii săi, cari gemeau sub stă- pâniri streine. într’o astfel de interpretare a celei mai însemnate din creațiile sale istorice, oricine poate descoperi însă o proiecție în trecutul îndepărtat a unor concepții naționale moderne, o ve- rificare a valorii sale politice prin prisma sentimentelor noastre de azi. Fenomenul istoric Mihaiu Viteazul a fost însă cu totul altceva, înțelegerea lui este condițională de-o reală și obiectivă pătrundere a vremii sale și se va vedea îndată că o astfel de înțelegere nu înseamnă câtuș de puțin, pentru eroul nostru, o eclipsă de prestigiu. Să vedem: cu trei veacuri și mai bine în urma noastră, popoarele erau cu totul absente din calculele politice ale mo- narhilor. Murmurul maselor, atât de frecvent în ultimul timp în istorie, frecvent ca factor determinant, se pierdea atunci în ne- mulțumiri nearticulate, în dulceața resemnării. Șefii statelor lucrau pe cont propriu, din interese dinastice și îndemnați excluziv de tradiții dinastice. Națiunile existau atunci cel mult ca niște con- glomerate etnografice și fericirea acestor unități etnografice se identifică aproape perfect cu strălucirea vremelnică a caselor domnitoare. împărații Europei, regii sau voevozii ei, nu simțeau trebuința de-ași legitima acțiunile prin necesități de ordin colectiv ; inspirația le venea de sus, din regiunile divine, iar după să- vârșirea unei fapte însemnate, capetele încoronate nu se justificau decât în fața propriei lor conștiinți și în fața celui Atotputernic, Așa fiind, în acele vremi izvorul tuturor evenimentelor istorice însemnate era voința monarhului, inteligența lui, curajul lui sau, 133 privind celălalt revers al medaliei, insuficiența lui cerebrală, star- i piciunea structurei sale sufletești. Din această justă constatare | mai desprindem și-o altă concluzie: sarcina de cârmuitor al unui j stat era atunci îndoit de grea; singurul factor în jurul căruia se j puteau polariza, în sens centripetal, aspirațiile de progres ale i unui popor era vraja individualității domnitorului și unde lipsea J această vrajă polarizatoare n'avem decât svârcoliri anarhice, j conspirații păgubitoare ... un fel de bellum omnium contra omnes... ? Azi purpura regală e mai ușoară, unui monarh nu i se cere alt- , j ceva decât să urmărească cu atențiune frământările sociale din | propria sa țară, să le încresteze la răboj și să le dea în mo- । mentul oportun sancțiunea iscăliturii sale constituționale. De aici J adevărul că în vremile noastre chiar și monarhi mediocri pot j intra în galeria oamenilor celebri, căci factorul care decide azi | definitiv și irevocabil la răspântiile istorice ale unui neam, na ți- j unea însaș sunt curentele colective care-o străbat și care ex- | primă concret idealurile pozitive. 1 Să-l așezăm acum pe întemeietorul unității noastre politice i de-acum trei veacuri în lumina acestor distincții istorice și să-i | cântărim greutatea obiectiv, desinteresat. Cred că nu mă înșel câtuș de puțin când afirm că Mihaiu Viteazul îndeplinea toate condițiile unui vrăjitor de suflete în sensul vremii sale. Oștirea sa puțin numeroasă, oștire, care nu l-a părăsit o clipă, a fost creația ’ Jui proprie. Cât de justă este această afirmație, se poate dovedi și prin faptul, că această oștire nu era excluziv națională. Se știe că Secuii din Ardeal l-au servit cu fidelitate în toate peri- ‘ pețiile vieții, în rândurile ei compacte, serveau cu drag și fără ? distincții de rasă, toate acele elemente răsboinice din Moldova, ’ Muntenia și Ardeal, care găseau că supremul scop al vieții constă în vitejia în răsboaie. Steagul lui Mihaiu constituia punctul de j concentrare al tuturor acelora, care visau un renume nepieritor. Cât despre logica pe care a urmat-o în evoluția norocului său in- dividual, vom afirma iarăș că această logică îi era proprie în în- j tregime. Mai precis, nici nu era o logică. Era o binecuvântată ' succesiune de instincte fericite. In momentele de supremă deri- ziune, acest chimist al vieții, nu asculta decât de tainicele sale ■ îndemnuri interioare, neglijând tot ce l-ar fi putut abate din di- recția ascensiunii sale fatale. Vă dau o dovadă peremptorie ’ pentru a nu fi acuzat de superficialitate. In Ploiești, într'o noapte viforoasă, în pragul intrării sale în Ardeal, Domnița Stanca, soția eroului, ceasuri întregi i-a atârnat de gât, implorându-1 cu toate lacrimile unei soții duioase, să se oprească în acel punct, să re- nunțe la trecerea în Ardeal. .. Biata Domniță presimția, cu pre- -• ciziunea instinctivă a tuturor femeilor delicate, ramura coborâ- toare a traiectoriei ce avea să urmeze norocul soțului său le- gendar. Toate insistințele ei s’au prăbușit însă în van. Mihaiu 134 purta pe umerii săi pecetea unei inexorabile fatalități, în brațele sale vânjoase, sabia avea să se prilejuiască până la ultima svâc- nire a inimii sale neastâmpărate. Ce-a rămas din domnia lui în patrimoniul sufletesc al na- țiunii noastre ? Edificiul politic pe care l-a clădit ca printr'o baghetă ma- gică s'a prăbușit, de-odată cu ultima lui răsuflare pe Câmpia de lângă Turda. Câinele de italian, generalul Basta, cel care i-a curmat existența fizică, ne-a zăvorit nouă, tutyror Românilor, porțile unui progres strălucit pentru multe veacuri înainte. Valu- rile de ură și invidie care-1 împrejmuiau de pretutindeni, din partea Movileștilor de-oparte, din partea nobilimei maghiare din Ardeal și a duplicității curții împărătești austriace de alta, s'au unit peste mormântul lui, întocmai cum s ar unii valurile unui lac după ce piatra aruncată întrânsul s ar coborî la fund. . . Claudio Rangoni, nunțiu catolic, în Polonia în momentul prăbu- șirii lui, ne povestește, că la sosirea veștilor despre moartea lui Mihaiu, Regele Poloniei, care asista, în Vilna, la un serviciu re- ligios în capela curții regale, a dat ordin să se sisteze slujba re- ligioasă pentru a jubila împreună cu curtenii săi în cea mai dej plină libertate, căci pierise — cuvintele nunțiului — il piu grande nemico del regno polacco. Cu toate acestea, Domnilor, din viața celui ce odihnește azi în două puncte ale teritoriului nostru național, cu capul deslipit de trup, ne-a rămas acel teribil memento, acel categoric „adu- ceți-vă aminte", a cărui actualitate nu va dispare decât în anul 1918, anul izbăvirii noastre depline... Dacă na durat decât o clipă rezultatul opintelilor sale vitejești, s’a creat pentru ideea noastră de unitate politică desăvârșită un caz de precedență, care va alimenta timp de trei veacuri candela nădejdii în sufletele noastre. E puțin ? Nu ! E foarte mult.. . NICOLAE BOTA. 135 In slujbă nouă. Vili. Pomenile. — Să nu faci, părintele, una ca asta! Iți câștigi dușmani din cine n'ai! Nu s'a mai pomenit nici la noi, nici în vecini, ba cred nici în toată lumea pe unde hălăduesc creștini pravoslavnici. Po- meana e lege din moși strămoși, e datină sfântă și nu ești pus, sfinția ta, să strici legea, cum zice scriptura, ci să o diregi. Cum să nu vii ? Cum să nu mergi ? Precupaș, diacul, după ce clătină din cap, se uită țintă, sfre- delitor, la părintele Dumitru. Dar acesta privea dus prin geam, departe. Părea că nici nu-1 auzia pe diac. — Tot cred eu că este o glumă a sfinției tale, începu Pre- cupaș, coborându-și un surâs pe față, în priviri. Voia să pară vesel și neînfricat, deși începu să se îngrijoreze văzând tăcerea înde- lungată a preotului. — Dar sunt lucruri cu cari putem glumi, continuă el privind neliniștit la preot, și lucruri cu cari nu putem glumi. Sunt lucruri de toate zilele, mărunte de le duce vântul și altele cari nu pot fi răsturnate. — Stăruești înzadar, zise în sfârșit Dumitru. Ceeace fac acum, am vestit din bună vreme, oamenii se puteau aștepta... — Ba de loc nu ne puteam aștepta, sfinția ta, se grăbi diacul. Nime nu s'a gândit la asta. Iată, mărturisesc, nici eu însumi. Altfel nu ți-aș fi spus? — Ce să-mi spui ? — Să te oprești din cazaniile zadarnice, că-ți faci dușmani din cine n’ai. Dar' nu m'am gândit. Mi-am zis: vorbește și dum- nealui din ușile împărătești despre pomeni cum au mai vorbit și alți preoți, înfruntând pe cei ce se ’mbată cu asemenea prilejuri sfințite. Așa au crezut și creștinii. $i ți-au dat dreptate: nu-i frumos să se ’mbete cineva la pomeni, ci să se poarte cu toată cuviința, să mănânce și să bea fără lăcomie. 136 Părintele Dumitru își întoarse capul dela fereastră și arătă o privire ostenită. — Dar eeeaee spui dumneata e numai una din cele zece pricini pentru cari ziceam eu să înceteze pomenile, pentru cari înainte vestisem că nu voiu merge la pomeni, ori cine mă va chema. Și spui că și dumneata și ceilalți creștini mi-au dat drep- tate. Dar celelalte nouă ? Poate numai cei cu mortul de azi și diacul, n'au înțeles pe celelalte nouă pricini! Poate dumneata ai mai ațipit câte-un strop, cum ai năravul și n ai auzit, sfârși Du- mitru cu o nuanță de batjocură în glas. Precupaș se mișcă pe scaun; se supără, un fel de păingeniș i se puse pe ochi. Era întâia înfruntare pe care o auzia din gura popii celui nou. — Dumneata vei crede ce vrei, dar eu n'am ațipit, nici nu mi-au trecut pe la ureche cele nouă pricini împotriva pomenilor, zise el neliniștit. Le-am auzit pe toate și le știu. Dacă vreai le înșir numai decât. Preotul se uită la fruntea încrețită a lui Precupaș și se în- senină. — Ei, s'auzim! Nu-mi vine să cred! Diacul se supără acum, își drese glasul, închise palma stângă și ridică degetul cel mare: — întâi: cheltuiala mare cu pomenile. își vinde omul un vițel și face praznicul mortului, cu masă, cu vase, cu pânzeturi, cumu-i legea. Ori nu spuneai așa? întrebă Precupaș încruntat. — Ba așa spuneam, zimbi Dumitru. — Ei, vezi că am auzit și n’am uitat! Dar sfinția ta, vor- vind așa credeai că spui un lucru nou, deși e știut de cându-i lumea! Toți au cheltuit, toți cheltuesc, ori intră datori când au un mort. Dar dela asta nu-i poate abate un popă. Dela ei chel- tuesc și cine le poate porunci ? Deaceea n’am zis nimic, nici eu, nici creștinii: știa fiecare ce se cade să facă și ce nu. Și-apoi, era și un sâmbure de adevăr în ce spuneai: unii cheltuesc la pomeni peste puterile lor, cei săraci se avântă după cei bogați și nu mai cunosc măsura. Dar' nime nu se gândia că sfinția ta vreai cu asta să-i înstrăinezi dela datina sfântă. Cum s'ar fi putut gândi! Judecă puțin și sfinția ta! Să-l îngropi pe om ca pe-un dobitoc ? Să-l astupi cu pământ și să te 'ntorci acasă la lucrul de toate zilele ? Nici paus, nici „Dumnezeu să-l hodinească”, nici „să-i fie țărâna ușoară?” Să nu șezi o clipă pe-un scaun de hd- dină și să sorbi o fiertură pentru hodina celui dus ? Să închini un păhărel să i se ierte păcatele? — Ei și mai departe? întrebă preotul tot mai luminat. — Ce, mai departe ? — Ai spus două pricini până acum din cele amintite de mine în predici. Dar celelalte opt ? 13? Diacul se gândi puțin, dar în grabă ridică degetul vecin: — Știu părinte, ce, mă crezi copil ? Deci nu se plătește să le mai pomenim. Iată, de pildă, cea de-a treia pricină: boalele ce se pot lua dela om la om, ori cea de-a patra: că nu prin mâncare și băutură se pot ierta păcatele. Să nu fie cu supărare : sunt copilării! — Copilării? făcu Dumitru puțin surprins, iritat, dar zim- betul bun îi stăruia încă pe față. Diacul se purtase cu viclenie: nu mai știa altele din cele zece dovezi împotriva pomenilor și pe aceste două le spuse anume una după alta ca să pară că le are în degetul cel mic. Tot ase- menea cu viclenie, din calcul, le numi copilării, dorind să se supere părintele Dumitru și să abată vorba în altă parte. Adevărat e că și fără această nevoe, diacul tot copilării credea aceste do- vezi, numai cât, în altă împrejurare, nu i-ar fi spus preotului în față. — Să nu te superi, sfinția ta, nu e vorba mea, e a oame- nilor. Dar cred și eu că dumneata prea le-ai luat toate la inimă câte le-ai învățat din cărți. Așa a venit anii trecuți la noi în sat un doftor să ne vorbească despre boli și spunea tocmai ca și sfinția ta, că bolile sunt lipicioase și că au viermușorii lor. Se vede că sunt lucruri pe cari le învățați din aceleași cărți popii și doc- torii. Da' nu l-a crezut nime! — Rău destul! Așa-i dacă oamenii n'au învățătură, diece. — Cum să-l creadă, părințele, când zice la evanghelie că nici un fir de păr nu ne cade din cap fără știrea Tatălui din cer ? Să fie viermușorii lui cei cu lipici mai mari cu voința Tatălui ? Dar' în sfârșit, un doctor n’are de unde cunoaște scriptura, însă Sfinția ta rău ai făcut luându-te după el, că dumneata o cunoști. — Și — apoi cine se îmbolnăvește la pomeni ? Cine mănâncă prea mult ori bea prostește ! Asta-i singura boală și e cunoscută de cându-i lumea! — Și cu toate acestea, e așa cum v’am spus în predici, — zise Dumitru tot mai puțin convins de însăși învățătura lor. — Se poate, părinte, pe la oraș, pe unde sunt oamenii mai gingași, cu mai puțin duh de viață. Dar ai noștri mănâncă și pietri și dorm buștean. Să o lăsăm asta încurcată. Diacul își netezi părul, schimbă glasul și păru foarte încurcat. — Ceeace n'am putut lua nici decât ca o glumă a Sfinției tale, începuse el cu o sfială în voce, e când spuneai că mâncarea și băutura, praznicul mortului, nu-i folositor sufletului celui dus, că nu prin pomeni se iartă păcatele. Că mâncarea și beutura merg în trup, iar păcatul sălășluiește în suflet. — Și nu-i așa, diece ? întrebă preotul înseninat din nou, văzându-1 pe Precupaș pătruns de însemnătatea celor ce spunea. — Așa e, părinte Dumitre: mâncarea și băutura merge în 138 trup, păcatul e în suflet. Cum să-l alunge, cum să-l ușureze, dacă nu au acelaș drum, nu se țin în acelaș loc? Și totuși, de când e lumea, pentru iertarea păcatelor se face milostenie cu cei să- raci. Milostenie: le ajutăm trupul, cu mâncare, cu băutură, cu odihnă. Nu se poate să nu fi glumit, Sfinția ta: Dumneata cu- noști scripturile mai bine decât noi! Ști bine ce-a zis Hristos Dumnezeu: „ceeaee faceți unuia dintre aceștia mai mici, mie mi-ați făcut". Și iarăși; „Veniți binecuvântații Părintelui ceresc și moșteniți împărăția ceriurilor; că am fost flămând și mi-ați dat să mănânc; am fost setos și mi-ați dat să beau, gol am fost, m’ați îmbrăcat" și celelalte, cum stau toate scrise la evanghelia despre judecata cea de apoi. — Așa e dieee, milostenia ajută, milostenia e bună. Dar pentru cel ce o face cu suflet curat. Acum, pomenile, morții le dau ? Dar le va ajuta ceeaee au făcut ei bine în viață fiind. Po- menile puse pot ajuta celor ce le pun, dacă-s făcute cu suflet curat, nu din mândrie, nu din dorința de a-i întrece pe alții, ori de-a fi lăudați de lume. Pentru cei morți ajută rugăciunea spusă din suflet, liturghia și milostenia cea adevărată: când în numele lor, saturi pe cei cu adevărat flămânzi, îmbraci pe cei cu adevărat goli. Dar așa se fac pomenile la noi ? Pe lângă trei-patru, cu ade- vărat săraci, puși la coadă, se chiamă rudeniile, se chiamă frun- tașii satului. Și chiar în frunte, cu mâncări deschilinit făcute, cu mâncări domnești la masă, popa și dascălul. Ia’ să-mi spui dieee cu adevărat, a ne îndopa mai des la pomană însemnează a sătura pe cei săraci ? Precupaș se gândi puțin, amețit de cuvintele preotului, spuse la repezeală și cu un accent de batjocură. I se părea că popa-1 înfruntă mai ales pe el. — Doamne, părințele, cum să-ți spun? Este adevăr și în vorbele sfinției tale. Nu dau cei morți pomenile, dar să nu uităm că se dau din agoniseala lor. Apoi, rugăciunea e bună, dar cre- de-mă, sfinția ta, că rugăciunea pornește mai din inimă când trupul e mulțumit. Mai ales se vorbește împotriva beuturii la po- meni. Dar beutura, cu rânduială, cu măsură, înduioșează mai ușor pe om, și îndeamnă spre rugăciune și pe-o inimă de peatră. Cât ne privește pe noi, fețele bisericești, cinstea ce ni se dă e cu totul creștinească și suntem vrednici de ea. Nu preotul sfințește mâncarea și băutura, nu diacul cântă „Cu sufletele drep- ților" și toată rânduiala dela parastas? Nu prin noi se roagă și ceilalți? Nu cu glas plăcut umezește ochii și face să tremure su- fletul de durere și de nădejde? — Nu ’ncerca să schimbi lumea, părințele, că datinile cele vechi tot de oameni sunt făcute și nu-i nici una fără rost. Din trebuințele sufletului omenesc au pornit, din el s’a ridicat, în el își au rădăcinile. — Zi mai bine: din slăbiciunile omenești, dieee. 139 — Fie și slăbiciuni, dar și ele sunt în firea noastră. Dum- nezeu ne-a dat și slăbiciunile, părinte Dumitre ! Preotul râse. își aduse aminte că Preeupaș se desvinovățea mereu de patima beuturii spunând că slăbiciunea asta Dumnezeu i-a dat-o, să-și uite multele năcazuri, pe de-o parte, să-și poată păstra și întări glasul, pe de altă parte. Părintele Dumitru, la început, când diacul intră în cance- laria parohială, îndată după feciorul mortului de azi, să stărue și el nu care cumva să nu meargă preotul la pomană, — voi să reziste, să-l refuze și pe diac, cum refuzase pe feciorul mortului. Dar' încă înainte de-a veni diacul, preotul începu să se clatine: cel cu mortul se depărtase ne mângâiat, revoltat chiar. Cum să-1 facă de rușine să nu meargă la pomană ? Părintele Dumitru era trist când intră Preeupaș, simțea că nu-și va putea ținea hotă- rârea: înțelese că ar nemulțumi cumplit pe săteni, dacă ar veni cu refuzul acesta. Totuși, la început, se făcu a se împotrivi încă în fața diacului. își aduse aminte câte lucruri bune nu nădăjduise el să pună la cale cu banii ce se cheltuiau pe la pomeni. Dar când văzu groaza sinceră a diacului, gândul i se lumină : Pentru ce să încerc a le lua o mângâiere? Cu ce drept? Și voiu reuși? Voiu schimba eu lumea ? Iar ascultându-1 pe diac înțelese, din ce în ce mai mult, cu câte legături sunt legați oamenii aceștia de datinile lor. Știa și din alte cazuri cum ei țineau mai mult la cu- tare lucru rămas din bătrâni decât la dogmele bisericii. Da! Credincioșii lui se deosebiau foarte mult de aceia pe cari îi vedeau în aiurările lor profesorii săi. Erau încă jumătate păgâni în obiceiuri. — Ascultă, diece, zise el, m'am socotit să nu se strice obi- ceiul. O să merg la pomană. Poți să-i spui feciorului celui mort. Văd că oamenii nu pot înțelege ușor un lucru așa de însemnat. Numai cât o margine pun de-acum; N'am să merg decât la po- menile oamenilor mari. La copiii până la zece ani și la țigani nu mă duc. — Vai de mine, părințele, cum se poate una ca asta ? Cum . să nu te duci la copiii mici, cari merg de-a dreptul în sânul lui Avram? Cum să-i lași de ocară pe țigani? Nu-s ei de ocara lumii întregi? Să-i mai batjocorească și Sfânta maică Biserică? Nu se poate! Trebuie să mergem! Diacul voi să câștige dintr’una biruința deplină. Știa că la copiii mici, fiind prohodul scurt, rămâne mai mult timp pentru masă. Știa că țiganii, oameni măreți, pun la masă pentru diac și pentru preot rachiu de cel mai bun. — Vei merge singur, mai zise părintele Dumitru, cu glasul mai puțin hotărît. Știa și el proverbul că cine ți-a prins ua deget 140 ușor îți prinde mâna întreagă. Și se gândea de-acum, cu scârbă, cum va trebui să mănânce din farfuriile țiganilor. Cu puțină sinceritate, după ce plecă diacul, părintele Du- mitru descoperi cu ușurință că adevăratul motiv care-1 făcu să predice împotriva pomenilor și să vestească refuzul său de-a lua parte la ele nu se cuprindea între cele zece de cari se acățase el în vorbirile din biserică. Motivul adevărat era scârba lui de-a mânca într’o casă din care abia au scos mortul, o repulsiune vio- lentă față de tot ce era în legătură cu cadavrul. își luase o ho- tărâre eroică: a desființa pomenile pentru el însemna a pierde o parte însemnată din venitul său preoțesc; preuteasa Emilia nici nu-l prea lăuda pentru predicile acele. Dar hotărârea, vedea lim- pede acum, nu era determinată de intențiunea frumoasă de-a scăpa pe parohieni de cheltueli, de molipsiri și de atâtea alte rele de cari pomenise în predici, — ci de urâtul morților. Și, după ce se duse diacul, se întristă din nou, știa că dacă n’a putut rezista acum la început, nu va mai putea desființa po- menile, nici să le mute pe altă zi, după ce aerul de mort se va fi împrăștiat. I. AGÂRBICEANU, Greșeli de tipar! Pg. 81, rândul 2 jos: In loc de: Dar, nefiind în viața de toate zilele în intimitate, sunt foarte mulți Să se citească: Bar în viața de toate zilele, în intimitate, sunt foarte mulți, Pag. 83, mijloc. Jn loc de: că stau pe-afară, Să se citească: ci stau pe-afară. In loc de: își aprind lumânarea imediat din sămânța de lumină. Să se citească: își aprind lumânarea mediat... In loc de : se împărtășesc imediat, Să se citească: se împărtășesc mediat. Pg. 85, rândul 4 jos : In loc de: imediat sau direct. Să se citească: mediat sau direct. Pg. 86, rândul 16 sus: In loc de: a birui pierderi ușoare, Să se citească: a birui piedeci ușoare. 141 ■ș Mișcarea culturală. Notițe. Comunicate de G. B.-D. I. 0 scrisoare foarte interesantă. Scrisoarea ce-o public mai la vale este a fostului meu pro- fesor de limbă grecească (N’am prea învățat-o!) și de limbă ger- mană : Dr. Vasilie Glodariu. Este de-acum 60 de ani! Privește pe G. Munteanu, profesor, literat, fost membru al Academiei; pe Meșiotă, profesor și literat; pe V. Glodariu însuși. Discută ea și mizerii de-ale vechei noastre vieți culturale, dar, mai presus de ele, ne interesează câteva date biografice și, mai ales, stilul, ortografia. Ilustritatea ta domnule consilieriu! Cuvintele cele parintesci si protegaciunea* care am aflato totu deuna in Ilustritatea ta me indemna si in momintele acestea grave de a alerga la Ilustri- tatea ta si de ami descoperi dorintia mea cu tota sinceritatea si cu tota fideli- tatea. Nu sciu capatatai dela cineva vr'o scire despre starea cea trista si de- plorabila a direptoriului nostru gimnasialu sau ba ? lata cumu s'au templatu cu direptoriulu nostru gimnasialu G. Munteanu. Densulu fu inca din vara anului 1867 lovitu de guta printrunu picioru. Lovitura acesta au atrașii după sine si crescere a unoru catiei sub limba care i-au ingreuiatu graiulu forte tare. Catiei aceia au crescutu forte mari pelanga tote incordatiunile me- diciloru, ce l'au avutu aici cura in tomna trecuta. Vediendu omulu, ca boia ea dimensiuni totu mai mari si ca tote silintiele mediciloru locali sunt desierte au mersu asta tomna la Viena unde ieau făcutu operațiune. După vr'o doue luni de dile apoi s'au intors prin Noem s'au Decemvrie acasa vorbea omulu bini- sioru. In sfârsitu se intramase omulu, cumu amu dice, cumu se cade. Au cer- cetata in Ianuarie si Februarie prelegerile. Pe la inceputu lui Martie au fostu 142 ceva bolnavii. După aceia tocmai candu au sositu aici domnulu Puscariu sa templa, ca elu lua cheiea dela convorbitoriu (Sprechzimmer) si corpulu profe- soraiu se năcăji pe fapta acesta si mana pe unulu la densulu, ca sa cera cheiea. Convorbitoriulu nostru fu totu deodată si cancelaria directorala. Unulu dintre prof. ar fi disu, ca' corpulu prof. sa tina o Conferintia unde se discutedie asupra lucrului acestuia si apoi resultatulu sa ilu comunice. In cinci Martie conchema pe 10 Martie o conferintia lunara insa cerculariu convocatoriu era forte confusu. Unii dintre corpulu prof. se esprimara inca de prin 7 Martie, că la conferenția din 10 Martie se cera unu vicedireptoru. In 8 Martie merge Lengeru cu doua atestate la direptorulu, ca sa ile subscrie. Cu acesta ocasiune direptorulu se espeptora catra densulu, ca elu ar avea o scrisore in mana prin care Iar fi facutu atentu, ca corpulu profesoralu l'ar fi si depusu in ideie din direptoratu. Nu sciu avutau n'au avutu o scrisore destulu attata, că direptorulu nostru apoi Marti in 12 au nebunitu. Au spartu tote cele prin casa, ba la o mana s'au si taiatu. In diua de astadi se afla intr'o stare forte trista si deplorabila. De-a mai putea elu funtiuna (sic) densulu nu mai pote fi vorba. Am auditu si aceia ca eforiea i-ar fi si votatu in casulu acela când s’ar si insanatosia o subventiune de 500 fl. pana va mai trai. Din tote cele insirate vei putea vedea domnule consilieriu, ca noi ne aflamu in ajunulu alegerii s’au denumirii unui direptoriu. Io mi ieu voie ati si spune ca camu care așpiredia la direptoratu. Dintre batrani ar fi in prima linie Oroianu, apoi Almasianu, eara dintra cei tineri Mesiota. Am intielesu si aceia, ca Oro- ianu n'ar prea avea siantia de a reuși din aceia imprejurare, că s’ar fi stricatu asta tomna cu negutiatorii apoi si profesorii au oserbatu la diverse ocasiuni, ca Oroianu este om periculosu. Acuma ar mai remanea inca doi rivali din tre care unulu este acuma batranu si asia adi mane era ar deveni postulu vacantu. Acuma mai remane alu treilea rivalu. Acesta este mai tineru au facutu studiile după sistema cea noua. Adeveratu ca doptoratulu l’au facutu cumu au datu dumnedieu in Bona. Asia dara domnule consilieriu fatia cu atari imprejurari, ce socotescu ca ar fi de facutu, ca cuvintele Domniei Tale dela 1863 ce le ai adresatu ca un părinte catra mine dicandumi anume : Vedi familiaridiadiate cu planulu de organisatiune, ca in scurtu timpu vei ajunge in fruntea institutului acestuia, se devină trupu si carne. Adeveratu, ca dela 1863 pana astadi am trecufu prin multe fase in tota privintia asia incatu io nu sciu dela cine atarna alegerea si intarirea direptoriului nostru. Nu sciu reservatusiau statulu dreptulu conformu paragrafului 14 N. 2 din Org. s'au ba ? Oricumu sa fie io cugetu, ca ar fi consultu de a te pune domnule consilieriu cu cunoscutulu zelu si cu cunoscutati energie atâta la părintele Mitropolitu si alu îndupleca, ca sa-mi fie patronu precumu miau fostu si pana la 1864, cându s'au templatu incidintele ala neplăcutu intre noi. Ve rogu capacitatila, daca ve sta prin putintia de tote, aratatii calitățile recerute dela unu direptoriu, ca elu trebue sa fie sufletulu in tote si se posieda abilitatea de a preda oricare studiu gimnasialu. Ore n'ar fi cumva consultu a Ve adresa si catra unii barbati din eforie s'au catra altu cineva de aici, carele s'a prelucredia pe oamenii noștri de pe aici in favorea nostra. Io dea dreptulu nu me potu adresa catra părintele Mitropolitu parte din modestie parte din alte cause. Ar trebui socotescu adusa par. Mitr. si aceia imprejurare, ca cate am avutu io de a suferi de candu me aflu aici că' 143 prof. si daca mi s'ar curma si sperantia asta atunci asiu deveni intr'o pusetiune forte fatala. Nutrescu cea mai vie sperantia domnule consilieriu, că vei colucra (sic) din tote puterile, ca cuvintele rostite se se faca trupu si carne. Adeveratu, ca greutățile voru fi mari dara labor improbus omnia vincit. In urma Ve rogu domnule consilieriu sa fii atata de bunu si sa-mi spuneți cumu chema pe au- torulu acela, care au publicatu colectiunea de legi școlare in Praga, ca io mi-le asiu procura bucurosu, ca orbecamu forte tare cu privatisti si cu privatii. In urma Ve rogu din sufletu, ca in diua nacadiului mi-am luatu refugiulu la Ilustri- tatea ta si ti-am imploratu protegatiunea si V'am superatu cu descriptiunea detaiata a stării lucrului. Ve rogu Domnule consilieriu binevoiti a primi consi- deratiunile mele de adanca stima. Brasiovu 17 Martie 1869. Dr. Vasilie Glodariu m. p. prof. gimn. NB. Astadi in 18 Martie au alesu corpulu profesorale in Sprechzimmer (sic. = Odaia de conversație) fara protocolu formale pe Almasianu, ca mai be- tranu de conducatoriu alu treburiloru curinte. Io la actulu alegerii n'am fostu de fatia si intielegeria nice n’am luatu parte. Au votatu după cumu am auditu 9 inși pentru elu. Mai incolo am auditu din isvoru siguru, că eforia va escrie concursu si apoi pe celu cu cualificatiune mai buna i’lu va alege s'au ca va alege pe unulu strainu cu totulu. Jo dau cu socoteala, ca strainulu nu pote fi altulu decatu ginerele lui Petricu I. Popescu. Va se dica pana aici au ajunsu stadiulu lucrului acestuia. Brasiovu 18 Martie 1869. * Popescu sciu, ca s’au saturatu de Sabiiu si era se se duca in Romania inca asta vara. Au fostu in vara trecuta la Bucuresci si nu s’au pututu ajunge cu ministeriulu de atunci; apoi s'au temutu si de aceia, ca nu schimbanduse ministeriulu s'alu depună si pe elu din direptoratu si asia se remana fara de postu. Elu fu chematu la preparandie ce s'au formatu sub Auspiciile lui Carolu. Vedevomu ce va mai aduce diua si noptea. După cumu am io informatiuniile mele, eforia este de aceia părere, ca nici unulu dintre toti n’ar intruni calită- țile recerute ca mine, dara apoi mai au aceia banuiala, ca daca m'ar alege pe mine atunci pote ca n'ar mai inceta frecările dintre noi. Cu tote acestea io cugetu, ca ar fi de lipsa ca se se faca pașii cuviincioși in tote. locurile si cu cea mai mare precautiune. Frecăturile ar inceta cu timpulu, omenii s’ar deda cu starea lucruriloru cu timpulu si spiritele s'ar impaca obosanduse de o lupta desierta. Concursu, credu, ca nu voru escrie e inca pana nu voru vede ce se va alege cu direptoru presinte si pana nu va mai fi nice o sperantie mai multu. II. Cântee greeese-popular. (Din Kephalonia ; satul Skaliâ). ’) Constantin cel mic și viteazul Alexe — Și celce până acum cu multe cetăți s'a bătut: micul vlăstar valah — Petreceau la ospăț vesel și beau voinicește — Caii negri îi legaseră într un ’) Originalul în Griechische Mârchen, Sageri und Volkslieder, gesammelt, fibersetzt und erlăutert von Bemhard Schmidt. Leipzig, 1877. Pagina 206 144 grajd — într’un grajd clădit pe-o livade frumoasă. — în toiul ospățului vesel și-al veselului benchet — De sus, ca din gură de înger, s’aude un glas: — „Voi mâncați și beți aici, dar într'aceea Turcii vă despoaie!" — „Și ce ne ieau; și cum e felul luptei?" — „Lui Alexe îi fură copiii, lui Constantin mama, micului Valah i-au furat sora " — „Sus, vlăstar de Valah, aleargă afară, și iscodește pe unde se văd dușmanii — Dacă sunt o mie, taie-i îndată; dacă-s două mii — Trei mii sau chiar mai mulți; vino și ne dă de știre!“ — El caută și caută după ei, dar numărul nu-l poate afla. — Ca vulturul cade ’ntre ei; iute ca șoimul se ntoarce înapoi. — „Unde ești, frate Constantine, unde ești al meu Alexe ? — Dacă sunteți înainte, fugiți iute! Dacă sunteți în urmă, ascundeți-vă! — De-atât tăiat de capete, sabia mi s'a frânt în două, — Călcând pe-atâtea trupuri moarte negrul meu cel ales s'a speriat “. III. Un roman. Nettchens Entfiihrung aus dem Serali; Wien 1802 este un roman, editat de librarul I. B. Wallishausser. Nettchen se născuse într’un târg polon, pe Nistru. Scăpând din seraiu, trece, firește, prin țara românească și prin Moldova. Un text (mic) descrie șesul monoton al Munteniei; pome- nește Câmpulungul și Dzicke Pole (tradus cu Wildes Gefilde); apoi munții verzi ai Moldovei, pe care „singură mâna naturei i-a plantat cu cei mai frumoși pomi roditori." Spre Râmnic țara pierde din interes. Atât. Eroul-bărbat este un Francez. , Producția literară. In anii dela unire, odată cu lărgirea hotarelor, producția literară româ- nească a crescut în extensiune și poate și în calitate. înainte de unire, genul literar cel mai des întrebuințat azi, romanul, era disparent față de schiță și nuvelă. Romanele noastre originale, de reală valoare literară, le puteam număra ușor pe degetele dela o mână: Ciocoii vechi ți noui de Filimon, romanele lui Duiliu Zamfirescu (Vieața la Țară, Tănase Scatiu, Ana etc.), Dan al lui Vlahuță, două-trei de Slavici, Geniu pustiu de Eminescu. încercările lui Bolintineanu și Traian Demetrescu nu au putut intra în literatură. Nuvela istorică, cu avânt spre romanul istoric, o cunoaștem din Odobescu. In schimb nuvela și schița a ajuns la o înflorire destul de apreciabilă. (C. Negruzzi, N. Gane, Al. Vlahuță, I. L. Caragiale, M. Sadoveanu, Brătescu-Voi- nești, E. Gârleanu, I. Agârbieeanu, I. A. Bassarabescu, N. Dunăreanu. A. Ca- zaban, Al. Ciura, C. Hodoș, I. Gorun etc.). îndată după unire se credea că tot schița și nuvela vor fi mai mult ci- tite. Viața mai grea de după răsboiu, se spunea, nu mai lasă prea mult timp 145 5 liber cetitorului, care nu mai are nici răbdarea de a se adânci într’o lucrar mai vastă. Dar s'a adeverit contrarul: după răsboiu romanul e mai citit decât nu- vela și schița și scriitorii români au făcut aproape cu toții încercări de roman. Azi, numărul romanelor bune nu le mai poți număra pe degetele dela o mână și unele din ele au ajuns la o desfacere necunoscută înainte de unire. Se pare că estinderea granițelor țării s'a resimțit și în producția literară, cu toate că publicul cititor nu a crescut prea simțitor. In legătură cu producția și consumul literar, subt titlu de „Secetă sau criză" dl Demestene Botez face în „Miscellanea" din Nr. 11—12 al „Vieții românești" constatări la cari ne-am oprit și noi în legătură cu tot mai puținul interes pentru literatură a societății de azi. Fenomenul este desigur îngrijitor, dar el nu poate fi explicat până acum decât în parte. Mai ales la noi, unde, după unire, toată lumea se așteptala o înflorire a cărții literare, nu numai ca producție, ci și ca desfacere. Se știe că, după unire, abia câțiva autori de romane sunt mai căutați de public. Poezia, nuvela, critica, deșteaptă un prea puțin interes. Dl D. Botez face, pornind din starea actuală, constatările care sunt ale tuturor celor ce se mai interesează de această fugă de cartea literară: „Litera- tura pare că interesează un număr de oameni din ce în ce mai restrâns. Dis- cuția literară a început să devie pur de breaslă; interesează un cerc mic cercul breslei. Discuția se face atunci verbal, ca și literatura însăși. Poezia se citește la cafenea, critica și insulta se consumă tot acolo. Cu timpul nu va mai fi necesar ca un scriitor să știe a scrie". „Ceaiul" a luat locul revistei. Un ceai cuprinde lectura unei nuvele, a mai multor poezii, o critică bine simțită care răzbună tot auditorul, injuria, spiritul, lauda. Literatura s’a înstrăinat de public și publicul s'a desinteresat de literatură. „Și astfel azi nu se mai vorbește de secetă ci de criză. Și nu poate fi vorba de o. criză a cărții. Cartea se tipărește azi mai bine ca oricând, și cu- prinde în genere un material care-i departe de a fi socotit drept produsul unei crize. Poate din cauza greutăților economice pe care le încearcă un editor, selecția de azi e mult mai atentă și mai riguroasă. Numărul cărților publicate a scăzut, dar calitatea cărții a crescut mult în ultimii ani. „Există însă o mare, o îngrijitoare criză a cetitorului și a cetitului. Se cetește cu mult mai puțină literatură ca înainte de răsboiu, sau ca în epoca ce a urmat imediat răsboiului. Deși populația de azi e aproape întreită acelei din 1915, numărul cetitorilor abea a crescut pentru cărți, iar pentru reviste a rămas același. „Și doar cetitorii de reviste marchează preocuparea de literatură, de discuții și probleme literare. Este la noi o preocupare de politică, de economie privată, de sport, poate de teatru, dar din nevoia sufletească a publicului lip- sește aproape total un interes al literaturii românești. Cauzele sunt desigur nu- măroase. Și ar fi interesant de colecționat. Mai presus de toate însă stă acel suflu de educație nouă care exclude orice sbucium sufletesc ca pe o slăbiciune. „Criza aceasta e abea la începuturile ei. Generația care vine poate va interzice chiar literatura ..." 146 Ne-am oprit și noi, altădată, asupra acelorași constatări și am încercat chiar să relevăm și două cauze ale crizei pe care le credem principale. Una e cea pomenită și de dl D. Botez : educația nouă, care, după părerea noastră nu e datorită școlii, ci mediului în care crește actuala generație. Școala se nizuește și azi, pe alocuri din răsputeri, să crească o generație care să nu fie lipsită de „sbucium sufletesc". Dar după răsboiu, nu numai la noi, ci pretutindenea, e în creștere con- tinuă alt sbucium, cel al trupului, ca sălbatica năvală după plăcere, ca și după sport. Mediul acesta așa de deosebit de cel înainte de răsboiu, face ineficace mzuința școlii pentru intelectualitate, spiritualism, ideal etc. A doua cauză noi am văzut-o în noua așezare a societății românești de după răsboiu. Instinctiv lumea noastră aleargă încă după căpătuirea materială, după o fixare în nouile cadre sociale. De câteori se întâmplă mari permutații in sânul unei societăți, biruesc în preocupări instinctele primitive. Dar mărturisim că nu credeam să dăinuiască atât de îndelungat această prefacere socială. De vină poate e lipsa stabilității politice, neputința începerei unei epoce de muncă constructivă, lipsa siguranței, — încă și azi, — în ziua de mâne, pentru o parte covârșitoare a păturii noastre intelectuale. I. T. In jurul sectarismului religios. Sectele religioase de import au început, încă dinainte de unire, să-și facă cuib în diferitele ținuturi românești. Dela unire însă propaganda lor este tot mai stăruitoare și în unele comune au reușit să numere mai mulți adepți decât Biserica strămoșească. De ani de zile s’a dat alarma de către singuratici ca și de către oficialitatea bisericească, căutându-se mijloace pentru com- baterea lor. Poporul românesc, în marea lui majoritate, nu e susceptibil sectarismului care tae firul de păr în patru, nu se mai ostenește de discuții și interpretări de dogmă și scriptură, nizuind să dea apariția unei supuneri raționale la credință, și a unui savantlâc care nu-i prinde pe cei mai mulți dintre propagandiștii lui. Nația noastră n'a fost susceptibilă, în decursul veacurilor, la eresuri și la schisme, sufletește n’a fost preocupată și frământată de suptile deosebiri dogmatice, — de cele mai multe ori numai la aparență existente, — ci a crezut cu simplitate, din toată inima, marile adevăruri de credință, așa cum i le-a vestit dintru început Bise- rica strămoșească. Pentru noi adevărurile fundamentale ale cre- dinții au fost lucrul principal și am înțeles că pentru viață, ca și pentru mântuire, e o pierdere de vreme a te pierde în explicarea în zece chipuri a unui verset din Biblie. Deaoeea nici nu se poate explica din psihologia poporului nostru ciudata apariție de azi când vezi pe cutare bărbat ori femee dela sate, sau din mahalalele orașului, explicând, și co- mentând, cu textul sectar în mână, cutare adevăr de credință. E 147 5* o inovație de import care se susține în mod artificial, printr e propagandă continuă, tot mai intensă și tot mai.,, costisitoare. Ni-se pare că, cu destule aparențe care ar putea dovedi altceva, — acesta e, în mare parte, adevărul. Mentalitatea, ca și structura sufletească a unui popor nu se schimbă de azi pe mâne. Am moștenit, prin veacuri, până azi eresuri păgâne, nu pentrucă sunt eresuri, ci pentrucă în adâncimea vremilor au constituit re- ligia, credința strămoșilor noștri. Abaterile dela credința creștină, eresurile creștine, n’au străbătut la noi decât atunci când au îm- brăcat forma legendei, a mitului, a miracolului și nu pentru a da alte directive de viață, ci pentru o hrană a fantasiei, pentru plim- barea acesteia în sferele miracolului, apropiindu-se de eresurile păgâne moștenite. Misticismul nostru nu îndeamnă la frământări sufletești, cum e cazul sufletului slav, — ci se epuizează întreg în jurul unei taine a vieții și a morții. Aparențele, privind viața sectarilor români, credem că în- șală. Un bun observator va surprinde cu ușurință căldura sau în- verșunarea de suprafață în discuțiile și argumentările sectarului român, care combate doctrina oficială cu Biblia în mână. O li- cărire a privirilor lui îți va dovedi satisfacția ce o are în a te vedea biruit, rămânând el superior în discuție. Aceasta-l privește, nu fondul etic, ca rezultantă a nouei convingeri. In cele mai multe cazuri, — să ni se ierte cuvântul, — sec- tarul român e un fel de „pezevenchiu", un jongleur inteligent, plin de dexteritate, - dar nu un creștin mai bun decât cel ce a rămas în cadrele Bisericii strămoșești. Suntem convinși că cei ce varsă mulți bani în propaganda sectară dela noi, cu timpul își vor da seama că românii „le trag chiulul In cazul când propaganda lor ar porni din credință sin- ceră pentru a face pe români „mai buni creștini”, ei ne vor lăsa, unde ne-a lăsat, pe vremuri, sf. Pavel, după o vorbă a unei mi- norități conlocuitoare privitoare la români. Adică se vor desilu- ziona să poată face ceva din noi. Cum însă motive binecuvântate pentru propaganda lor nu prea găsim, ci, dimpotrivă, atâtea subversive, ei poate se vor mul- țumi și cu rezultate de suprafață, urmărind, în primul rând, ținte cari n'au de-aface cu religiozitatea poporului, ci cu destrămarea unei nații și a unei țări. Cele spuse le credem valabile pentru totalitate. Nu se poate contesta, însă, că sunt oameni la noi, în toate straturile sociale, cari au mai multe preocupări religioase, cari din convingere cred că fac mai bine când se adună și cântă într’o casă de rugăciuni decât în biserică, precum și unele firi de habotnici pe cari îi poți ușor convinge că sunt insuflați de Duhul Sfânt și sunt che- mați să propovăduiască. 148 Sunt diferiți infirmi sufletește, sau alții cărora le trebuie mai multă hrană sufletească decât aceea pe care le-a putut-o da până înainte cu un veac preoții cari nu erau decât țărani știutori de carte. Nu credem să avem dovezi palpabile că azi poporul no- stru, în întregime, ar fi mai religios decât înainte. In toate vre- mile am avut și noi decepții: unii infirmi sufletește, alții cari ar putea fi numiți elita spiritualității religioase. Pentru acești din urmă, când sunt prinși in mrejile sectaris- mului, trebuie făcută orice jertfă pentru a fi recâștigați. Dar mai ales, e nevoe să fie delăturată însăși posibilitatea ca ei să fie ade- meniți, prin oferirea acasă a hranei spirituale de care au nevoe, înainte de-a alerga la străini. Pentru cei nesinceri nu e nimic de făcut: încăpăținarea lor nu poate fi biruită, pornind dintr'o deșartă mândrie, nu din con- vingere. Pentru cei sinceri însă, trebuie organizată o întreagă contrapropagandă pe de-oparte, iar pe de alta, trebuie dată po- sibilitatea unei intensificări a vieții religioase în Biserica strămo- șească. începuturi bune sunt. între acestea locul de frunte îl au câteva cărticele poporale de învățătură creștinească, apărute și dincolo și dincoace de Carpați (între acestea din urmă însemnăm „Cărțile bunului creștin“ dela Blaj, redactate de profesorul luliu Maior, lucrările redactate la Sibiiu de păr. Trifa). Bine ar fi ca pentru a putea opune sectarismului câteva lu- crări fundamentale de doctrină și morală creștină, scrise poporal, împărțite în cărticele eftine, pe care le-ar putea edita Casa Școa- lelor sau Astra, — cele două biserici surori ale noastre să lu- creze împreună. Despre necesitatea unei ediții poporale, oficială, a Scripturii s'a scris adeseori. Și nu numai Testamentul nou, ci și cel veehiu, mai ales Psaltirea și Prorociile. E necesară, deasemenea, o bună carte de apărare a crești- nismului nefalșificat, de polemică cu sectele, pentru preoțimea noastră. Se întâmplă pe unele locuri ca sectarii religioși, recrutați, proaspăt între români, să se isoleze nu numai în cele religioase de restul populației dintr'un sat. Nu participă, de-o pildă, la ser- bările naționale, la șezătorile culturale, la conferențele poporale, la înjghebările de natură economică, cum sunt cooperativele și băncile poporale. în asemenea cazuri preotul trebuie ajutat de toți intelectualii satului, m încercarea de a-i convinge de rătăcirea lor pe cei ce se isolează. Cu toată toleranța religioasă de care suntem mândri, nu ar fi rău să fie mai bine supraveghiați propagandiștii și agenții sectelor dela sfaturile cărora pornește această izolare, desigur dăunătoare și neamului și înșiși celor rătăciți. Și, mai ales, s’ar 149 putea cerceta mai amănunțit și supraveghia mai bine din partea autorităților atât felul cum se strecoară în țară fondurile streine pentru propagandă, cât și însăși contribuția de cult, așa numitele „împrumuturi la frați", ce se practică la unele secte, împrumuturi cari, de cele mai multe ori, constitue un bir greu pentru rătăciții naivi. 5. V. 0 propunere eare nu ua fi primită. Presa zilnică din Ardeal odată, înainte de unire, era destul de bine in- formată asupra vieții românești de dincoace de Carpați, cu diferitele ei aspecte și manifestații, intelectualii localnici se schimbau bucuros, ba chiar cu mândrie, în corespondenți ocazionali. Uneiori dintr’o manifestație românească de mai puțină importanță ticluiau un adevărat eveniment, pe care trebuia să-l reducă la proporțiile cuvenite redactorul intern al ziarului. Rămâne insă indiscutabilă buna intenție a corespondentului ocazional, ca și folosul acestor corespondențe. Prin înregistrarea, zi de zi, a diferitelor fapte de ordin cultural, artistic, național, economic, se producea o emulație între cititori, dar mai ales o creștere a puterii românești în lupta de rezistență națională. Nota caracteristică a corespondențelor: nu se înregistrau decât lucrurile bune. Rareori se dădeau în vileag atacuri personale, certuri sau fapte rele, deși sfinții nu erau nici pe atunci pe pământ. Azi orice colaborare la ziar, orice corespondență se cere remunerată bănește. Gratuit rar de tot dacă se îndură cineva să mai releveze, pentru pu- blic, un lucru de-o oarecare importanță. Așa că, ziarele ardelenești, lipsite de fonduri, n'au mai putut să informeze pe cetitori despre vieața și împrejurările ardelenești ca înainte de răsboiu. Sunt cu mult mai bine, mai bogat informate, ziarele de mare tiraj din capitală și asupra provinciei noastre. In general două-trei ziare de mare tiraj din București au corespondenți în toate orașele principale din România. Unele dau câte o pagină a Ardealului. E o tradiție bine statornicită de a fi vast informate. Numai cât majoritatea corespondențelor din ziarele noastre de tiraj pri- vesc crime, furturi, certe politice, cancanuri, sinucideri și alte evenimente . .. sensaționale. Este adevărat că în „Universul" și „Dimineața" se încrestează uneori și fapte mai puțin sensaționale, dar de o valoare cu mult mai mare, se publică și anchete făcute la fața locului, pe lângă interwievuri cu diferite per- sonagii politice etc. Față de tradiția gazetăriei ardelenești e o deosebire esențială, desigur, dar nu mai încape îndoială că numărul cetitorilor cresc, — azi fiind cu toții dornici de sensații. Nu voim să cerem o jertfă a tirajului marilor ziare, ci îndrăznim să facem o simplă propunere: Direcția ziarelor să oblige pe corespondenții din toată țara ca odată pe săptămână să scrie, cu date precize, despre câte un om care nici n’a furat, nici nu-i leader politic, nici nu-i un nume cunoscut, ci un simplu cetățean, sau slujbaș, un meseriaș, un comerciant care-și face datoria in locul ce-l deține cu cinste, 150 pricepere și hărnicie. Să-i publice biografia, împrejurările in cari trăește el și familia lui, considerația de care se bucură sau nu in public, realizările la cari a ajuns, etc. Credem că ar fi un bun început: întâi, pentru a convinge opinia publică din Țara românească despre faptul că avem și oameni de omenie și astfel să creștem credința în puterea noastră și în viitorul neamului; al doilea pentru a desvolta simțul aprecierii muncii, care nu e prea puternic la noi. Presa zilnică e un puternic și folositor mijloc de control în alcătuirea modernă a Statului. Cu libertatea pe care o are, cu mijloacele de informație repede pe care le creiază și susține, pe lângă însemnate jertfe materiale, ea constitue, cum s'a spus, o adevărată putere în stat. Dacă toate informațiile ar fi sever controlate, dacă fiecare ziarist ar fi obiectiv, dacă interese de ordin politic n'ar impune adeseori denaturarea faptelor, presa prin serviciul ei infor- mativ ar fi in adevăr de cel mai mare folos public. Pe lângă o singură condiție însă : să releveze în aceeași măsură, nu numai defectele vieții publice, ale societății, ale particularilor, ci și calitățile și ceeace se creiază, ceeace crește și îmbogățește puterea de viață a unei națiuni. Cine a urmărit însă presa noastră din ultimii ani a trebuit să facă ur- mătoarea constatare : prin accentuarea, mereu și sistematic, aproape numai a relelor ce ne bântue, prin punerea zilnică subt ochii cititorilor a atâtor fapte infamante, transgresiuni, delapidări, tâlhării etc., — presa contribue în mare măsură, fără voia ei, desigur, — la demoralizarea cetățeanului, a cititorului care judecă de obiceiu simplist și ajunge să creadă că suntem ultimul popor din lume. Nu este român cu scaun la cap care să nu fi observat acest dezastruos rezultat al cititului zilnic de știri compromițătoare pentru viața de stat, cea publică, etc. In chipul acesta presa pe deoparte dă alarma necesară când se întâmplă lucruri punibile cari pot scăpa controlului celor ce conduc viața de stat, — dar pe de altă parte, aducându-le mereu subt ochii cititorilor și aproape numai pe acestea, demoralizează voința națională, clatină credința, distruge optimismul sănătos. Dacă acest din urmă efect s'ar contrabalansa prin informații cari să dovedească și munca pozitivă ce se depune, virtutea și hărnicia atâtor cetățeni, în slujbele publice sau particulare, dacă s'ar primi propunerea amintită, — presa ar aduce un mare serviciu consolidării noastre interne, ar crește opti- mismul națiunii, și, în aceeași vreme ar răspunde mai complet menirii sale : nu ar mai informa unilateral publicul, desvălind mereu numai laturile de umbră ale vieții românești. Ar ajunge și un factor educativ al vieții naționale. In al doilea rând, cum am amintit, s'ar face și la noi primii pași pentru desvoltarea simțului aprecierii muncii. Recunoașterea și aprecierea muncii e o dovadă de cultură și de civili- zație la un popor. Sunt națiuni dela fire laborioase, cari disting pe oameni după hărnicia lor. Cu creșterea culturii și civilizației însă orice popor știe prețui mai temeinic munca. Noi nu suntem un popor de leneși, desigur, dar ne resimțim binișor de visarea orientală, de fatalism, de superficialitatea oamenilor cari, trăind în re- giuni bogate, nu sunt siliți la prea mult efort pentru câștigarea existenței. La noi e adeseori mai apreciat și mai lăudat cel ce nu pune osul la | muncă, dar în schimb e mai inteligent. Pentru o vorbă de spirit suntem gata să trecem cu vederea lenea sau lipsa de caracter a deaproapelui. Suntem un | popor care n'am muncit intens și stăruitor decât in pătura țărănească. I Deaceea credem cu totul necesar un început pentru desvoltarea simțului I de apreciere a muncii la justa ei valoare. ? Câți anonimi, în toate ramurile activității publice și particulare, nu poartă pe piept, — deși nu o vede nime, căci nu le-a dat-o nime — medalia Bene 3 merenti! — Câtă energie nu se cheltuește eroic în folosul statului sau al so- \ ; cietății, de către umili muncitori, cari duc o viață de sacrificii, rămânând totuși j oameni cinstiți și buni români ! 1 Presa să mi-i arate și pe aceștia. Intr'un reportaj la săptămână cel puțin! Credem că ziarele nu ar suferi ca tiraj. Dacă sunt atâția cărora când despătură gazeta le fug ochii numai după sensațional, vor fi destui cari să citească cu plăcere, cu încântare și dovezile despre laturea mai însorită a vieții românești. ; I. T. • Cărți. Vasile Goldiș: Discursuri. Intr’un elegant și masiv volum, tipărit la Cultura națională, președintele Asociațiunii, dl V. Goldiș, a avut bunul gând să adune discursurile sale „rostite în preajma unirii și la Asoeiațiunea cul- turală Astra“. Ele sunt, în mare parte, dintre documentele isto- rice ale vremii și va fi folositor și pentru generația actuală și pentru cea care se ridică, să le cunoască. Adunarea într'un volum a discursurilor ținute în ultimii zece ani de autor, a fost prilejită, cum spune Dsa în prefață, de îm- plinirea întâiului deceniu dela unire și dela activitatea „Astrei" în patria mamă, precum și alor cinci ani de când conduce insti- tuția de cultură care a avut un rol atât de important în pregă- tirea unirii. „La actul unirii", scrie dl V. Goldiș în prefață, „destinul mi-a rezervat și mie oarecare rol. Am fost propunătorul unirii și pro- punerea am motivat-o printr'un discurs, așa cum am știut și cum am putut. „Nu revendic nici un merit personal pentru asta. Fiindcă propunerea ar fi făcut-o și alții, mii. Ea a fost în sufletul națiunii noastre. Și mulți vor fi, cari, pentru istorie, ar fi motivat-o poate mai bine decât mine. Pentru românii adunați atunci la Alba-Iulia nu era nevoe de nici o motivare. Sufletele erau pregătite prin suferințele de o mie de ani sub Opresiunea străină". 0 lămurire simplă și sinceră ; autorul, a crezut că e bine ca cei de azi „să aibă înainte cuvintele rostite în acele zile". Este adevărat că noi românii ardeleni încă nu ne-am gândit să adunăm, nici pentru intelectuali, nici pentru masele mari ale 152 poporului, dovezile contribuției noastre la marele act al unirii și să le punem în circulație în ediții ușor accesibile. Sunt lucruri cari cu greu se vor mai putea reconstitui deplin, neavând grija să păstrăm, adunând cel puțin pentru arhivă, unele date (de pildă constituirea gărzilor naționale pe singuratice comune și activitatea lor). Mai este iarăși adevărat că deși dela unire n’au trecut decât zece ani, viața intensă, agitată, plină de evenimente, a îndepărtat actul istoric, i-a dat perspectiva timpului și pentru generația care a dat unirea. Pentru generația ce se ridică unirea este, pe de altă parte, un capitol de istorie. E folositor deci, pentru toată lumea, să avem adunate cât mai multe documente în legătură cu anul 1918. Dl V. Goldiș, trecând într’o reprivire istorică, rolul Astrei în pregătirea unirii, legitimează adunarea în acelaș loc și a dis- cursurilor sale rostite ca președinte al ei, la adunările generale și la alte prilejuri festive ale Astrei, dintre cari două de o mare în- semnătate : vizita Astrei la București și serbările lui Avram laneu dela Câmpeni și Vidra, aranjate sub patronajul Asoeiațiunii. In „Adnotațiunile" ce urmează discursul său ținut la 1 De- cemvrie, dl V. Goldiș dă lămuriri în legătură cu organizarea și ținerea adunării dela 1 Dec. la Alba-Iulia, prezentându-o așa cum a fost în realitate „adunarea Națiunii române din țările de sub coroana Ungariei". Ceea ce știam puțini și din generația adultă este că „adevăratul organizator al adunării dela Alba-Iulia a fost Ion Suciu, pe atunci advocat în orășelul Ineu (jud. Aradului), fost deputat în parlamentul ungar în anii 1906—1910, apoi membru în Consiliul Dirigent, acum advocat în Cluj" etc. Tot din aceste note explicative ale dlui V. Goldiș aflăm, — mulți n’au știut — că adunarea națională dela Alba-Iulia și-a avut martirul său, flăcăul Ion Arion, ucis în gara Teiuș, de o ploae de gloanțe trimise de armele unei cete de unguri. A fost înmormântat în Alba-Iulia, la 2 Dec., în cimitirul de sub cetatea lui Mihai. Cu privire la hotărârile dela Alba-Iulia în legătură cu regimul minorităților etnice, autorul, ca unul care le-a formulat, scrie: „Nu s'a dat prin hotărârea dela Alba-Iulia un program po- litic de partid, ci s'a tâlcuit numai evanghelia civilizației umane, căreia se închină azi sufletele Cu adevărat civilizate din lumea toată. Nu este aci un program, ci o doctrină, o concepție de stat, un ideal. Adunarea națională proclamă toate acestea, cum se spune expres în art. 3 „ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român". Această interpretare, făcută de însuși propunătorul, e co- roborată și de discursul ținut de autor la predarea actului unirii în mânile Regelui Ferdinand. Și aici autorul vorbește de „comu- niunea națiunilor într’o unire de ordin moral superior" și se sub- 153 1 liniază din nou că „reunirea integrală a națiunii române pe de-o ; parte va trebui gradat să înfăptuiască egalitatea condițiunilor de 5 viață pentru toți indivizii care o alcătuesc, pe de altă parte ea va trebui să se întemeieze pe principiul libertății și egalei îndrep- ‘ tățiri a neamurilor". Același caracter al hotărârii dela Alba-Iulia privitoare la minorități se relevă și din răspunsul Regelui Ferdinand, când de- clară că „pe acest temeiu al unei puternice democrații și al vieții frățești intre popoare vom răspunde totdeauna simțămintelor alia- ților noștri, alături de cari am luptat pentru marea cauză a drep- tății și a libertății în lume". Lămuririle aceste, date de dl V. Goldiș, sunt prețioase nu numai pentru cititorul de azi, dar pentru istorie, având toată au- toritatea omului părtaș la evenimente. * * * Dl V. Goldiș are un scris energic și concentrat, o vedere limpede, o pătrundere ageră, — dovadă sunt articolele sale din ziarele românești dinainte de unire, articole politice, culturale sau sociale. Discursurile sale deasemenea au un deosebit merit: nu se coboară la fraza, tonul și ideile puține ce se vântură deobiceiu la întrunirile poporale. Discursurile sale pornesc dintr’o concepție superioară a problemei ce o pune în discuție și pe care o argu- mentează, căutând să convingă auditorul. Un model de astfel de discurs este chiar acela care des- chide volumul, ținut în ziua unirii la Alba-Iulia, prin care moti- vează hotărârea de unire propusă adunării. Cu greu ne putem închipui stăpânirea de sine a unui inte- lectual român subjugat care în tot decursul istoricei cuvântări să nu aibă o singură eșire brutală împotriva opresorilor de veacuri. Discursul dlui V. Goldiș e calm și plin de demnitate, și dove- dește parcă, nu din sentiment, ci mai ales istoricește, etic, național și umanitar necesitatea unirii care pentru noi era un lucru firesc, singurul cu putință. „Dreptul națiunii române de a fi liberată", spunea autorul, „îl recunoaște lumea întreagă, îl recunosc acum și dușmanii no- ștri de veacuri. Dar, odată scăpată de robie, ea aleargă în brațele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei națiuni înseamnă: unirea ei cu Țara Românească... Bu- cățirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă bar- baria, — unirea tuturor românilor într’un singur stat, este cea mai firească pretențiune a civilizației... „înaintașii noștri de pe Câmpul Libertății în 1848 au ho- tărît așa: „Națiunea română depune jurământ de credință către împăratul, către patrie și către națiunea română". „împăratul ne-a înșelat, patria ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine, în neamul nostru românesc ne 154 poate mântui. Să jurăm credință de aci înainte numai națiunii române, dar, tot atunci să jurăm credință tare civilizațiunei umane..." Sau iată un pasagiu din vorbirea în cadrele căreia s’a făcut predarea actului unirii în mânile Regelui Ferdinand: „Unirea tuturor Românilor într’un singur stat a trebuit să vie. Ea s'a înfăptuit prin suferințe și sacrificii. Istoria se face prin legile firii, mai presus de ori ce putere omenească, dar obiectul și mijlocul acestor legi este bietul om muritor. Fericiți suntem noi Românii de azi, că prin noi istoria săvârșește actul mare al unirii tuturor Ro- mânilor într’un singur Stat, și preafericiți suntem, că norocul tocmai acum a destinat Statului român domnirea unui Rege Mare, care a înțeles chemarea sfântă a istoriei și s’a făcut Luceafăr conducător al sufletului românesc". E aceeași notă de simplitate, de concentrare, de demnitate, în cadrele unei concepții superioare de înțelegere a evenimen- telor din viața popoarelor. In vorbirea ținută la Timișoara, cu prilejul alegerii sale ca președinte al Astrei, își formulează în următorii termini programul său de activitate. „Programul meu va fi munca mea. Dar de pe acum vă pot mărturisi sfânta treime ce-mi călăuzește sufletul: neamul, tronul, și credința. Nu aș fi vrednic de locul acesta dacă nu aș grăbi să declar numai decât, că mai presus de toate voiu să servesc idealul național românesc. Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român a fost întemeiată prin nevoia inexorabilă a pă- rinților noștri de a-și înfrăți sufletele spre lupta de apărare îm- potriva desnaționalizării și a servitutei. Ea rămâne credincioasă aceleiași chemări. Neîncetat va plivi discordia și va sămăna planta înviorătoare a solidărității naționale". Urmează discursurile ținute la mormântul din Avrig, al lui Gh. Lazăr, cu prilejul centenarului dela moartea marelui dascăl, la așezarea pietrei fundamentale a Catedralei ortodoxe din Cluj, la,congresul preoțesc din Arad (1923), cele ținute la Ateneul din București și la Academia română cu prilejul vizitei „Astrei" în capitală (Maiu 1924), cele rostite la Câmpeni și Vidra cu prilejul serbărilor în amintirea lui Avram lancu, toate caracterizate prin aceleași calități. „Se nasc și pier neamuri în lume. Viața fiecăruia este câte un răvaș în cartea infinită a destinului omenesc. Din răvașele acestea tot mai limpede se deslușește adevărul, că sufletul numai chezășuește fericirea omenească și singură credința este arma ne- biruită în lupta pentru dreptate, care înalță popoarele pe scara glorioasei desăvârșiri. Sufletul hrănit de credință în ideal naște hotărârea voinței de a oferi fără clipă de îndoială jertfa supremă pe cumpăna forțelor cari determină soarta omenească pe pământ" (Discurs pentru Avram lancu). 155 Urmează apoi cuvântările rostite de dl V. Goldiș la dife- rite prilejuri festive ale Astrei, sau la cari a participat Asociați- unea și câteva articole tot în legătură cu activitatea Astrei. Credem că dl V. Goldiș a făcut bine adunându-le într’un »■ volum. Multe rămân ca documente istorice ale anilor 1918—1928. Volumul se vinde în folosul „Asociațiunii". I. Ag. Reuiste. .Viața românească* Nr. 10—11. Dl I. Botez, un bun cunoscător al lite- raturii, ca și al vieții engleze, publică un studiu, dintr'o cercetare mai estinsă a Dsale, asupra „Sentimentului răzbunării și supranaturalul din Hamlet". Dsa declară că va lăsa la o parte „teoriile marilor autorități" asupra ca- racterului și personalității mult discuta- tului erou al lui Shakespeare, și se va baza numai pe textul tragediei. E intr'adevăr cutezător să mai crezi că poți aduce o noutate în examinarea acestui subiect, a cărui tratare a umplut biblioteci întregi. Oameni de geniu și critici mari au meditat enigma și au în- cercat să o explice. Dar orice încercare de pătrundere și de explicare a unei mari opere de artă trebuie să poarte pe- cetea subiectivității. Așa că, subt acest raport, orice cercetare nouă, poate să aducă un lucru nou. Teoriile de până acum asupra ca- racterului și personalității lui Hamlet, după dl I. Botez, se concentrează în două. După una — Goethe, — Hamlet e o „frumoasă, pură și foarte morală figură, fără tăria nervului care face pe erou", după alta — Schlegel—Dowden— Coleridge —Brandes — Bradley—Nicoll: „Vedem în Hamlet o mare, aproape enormă activitate intelectuală și o aver- siune proporțională pentru acțiunea reală ce urmează din ea“. Dl I. Botez pornind numai dela text reușește să dovedească, în mod convin- gător, că Hamlet n'a fost nici nebun, | nici infirm de voință, nehotărît, nici n'a a avut aversiune pentru acțiune, ci a lucrat ;| în mod firesc, dus de toate sentimentele jj umane, nu numai de unul singur, acela J al „răzbunării obligatorii", cum l-au ana- j lizat și cum i-au cerut în deobște cri- ticii. Trebuie să mărturisim că argumen- tarea dlui Botez captivează și convinge, •« deși, de multe generații, suntem obiș- nuiți să vedem în Hamlet tragedia omului care nu se poate hotărî la ac- g țiune. Interpretarea dsale are, la orice $ caz, caracterul ineditului și studiul său 1 poate va intra intre comentariile recu- noscute asupra lui Hamlet. Dl Botez ex- .? plică și dovedește, rând pe rând, ce l-a ’ împiedecat pe eroul enigmă dela acțiune, j dovedindu-1 nu lipsit de voință, ci ca | pe unul în care trăia tot atât, dacă nu ț mai adânc, și alte sentimente general ! omenești, ca acela a iubirii de mamă, al ; responsabilității și demnității monarhice, ' pe lângă acela, de ordin mai inferior, al răzbunării. In articolul „O nouă traducere a Vechiului Testament" dnii G. Galaction și V. Radu, profesori de teologie, arată necesitatea unei nouă reduceri a ve- chiului Testament, care să fie ușor de înțeles pentru cititorul de azi. Dl G. Galaction a tradus singur și a publicat Noul Testament. In colabo- rare cu V. Radu e gata să-și ia sarcina de a traduce, după originalul ebraic, și Scriptura veche. 156 Prin activitatea sectelor protestante Vechiul Testament e tradus și răspândit in clasele sociale mai sărace. Textul tra- ducerii românești, făcută de sectari, e plin de greșeli dogmatice, dar e mai lă- murit și mai inteligibil decât cel oficial al bisericii. Noi cunoșteam de mult acest grav inconvenient al traducerilor româ- nești admise de Biserică. Cei mai mulți psalmi, — ca și scrisorile Apostolilor, au pasagii întregi cari nu se pot înțelege. Autorii aduc o probă peremtorie reproducând același psalm din tradu- cerea admisă de Biserică și din cea a dlui Cornilescu, sectară. Oricine se poate convinge dela compararea întâilor ver- sete ce deosebire enormă este ca înțeles și claritate între un psalm și altul. In combaterea sectelor este arză- toare nevoe de o bună și inteligibilă traducere a scripturii vechi pentru a putea fi opusă, cu succes, și de preoți și de credincioși, propagandei ce face în mare măsură tocmai cu texte din Vechilii Testament. Autorii au perfectă dreptate. Și ar ti cu totul necesar să se găsească au- toritatea bisericească ori laică la noi în țară, care să supoarte cheltuelile de tra- ducere și editare a lucrării pe care dnii G. Galaction și V. Radu sunt gata să o înceapă, cu toată munca covârșitoare ce-i așteaptă. In restul numărului proză, versuri și articole de T. Scorțescu, C. Petrescu, Dr. Protopopescu, 0. Cazimir, G. To- pârceanu etc Cronici, dări de seamă. Ramuri Nr. 11—12. într'o nuvelă mai lungă, publicată în două numere consecutive ale revistei: „Examen de ba- calaureat" dl I. Dongorozi face desco- periri care dau de gândit. Nu suntem dumiriți ce să bredem : notele dsale sunt o copie de pe natură, desvăluiri a unor teribile realități de desmăț moral, sau sunt numai piperate cu pulberea sen- sualismului la ordine azi în atâta litera- tură streină. Cunoscându-1 ca un harnic și serios om de școală, alternativa din urmă e greu de presupus, — iar cea dintâi, — că ar fi și la noi atâta deca- dență morală în tineret, ne pare peste putință s’o credem. Că un părinte vine cu fiu-său, elev de liceu, pentru bacalaureat și sunt pri- miți în gazdă de un prieten al tatălui și că acesta, cât ce, dimineața, părăsește casa și merge la cazarmă, stăpânul casei fiind ofițer, — oaspele se strecoară în patul nevestei acestuia, și după el, fiu’ său, elevul, — ne par adevărate pră- păstii. Ca și cheful unor fete, candidate tot la bacalaureat, care, noaptea, dan- sează în costumul Evei, și ofițerii le stropesc cu sifon, sau examinatorul dela bacalaureat care ar putea avea, să vrea, câte-o duzină de candidate. Sunt reali- tăți sau invenții de dragul modernismului și pentru dovedirea teoriei lui Freud ? Ar fi să desnădăjduim de tinerimea de azi dacă asemenea lucruri ar cores- punde realității, mai ales prezentate fiind ca având caracterul generalității. Iar dacă-s invenții, ele credem că nu au ce căuta în literatura românească. E dea- juns că astfel de tipuri și astfel de descrieri patologice sunt accesibile și publicului nostru în originalul francez sau german, când nu se grăbesc, atâția vânători de parale să le pună în circu- lație în infecte traduceri românești. — In restul revistei proză, versuri, articole, semnate: M. Romanescu, E. Farago etc. Dl D. Pencioiu traduce din Grillparzer: Străbuna. Revista anunță apariția numă- rului ei jubilar (200 pag.). In Nr. 10 al aceleiași reviste poetul I. U. Soricu publică rânduri duioase de apreciere asupra scriitoarei Ada Umbră (înv. Eugenia Fl. lonescu) moartă de cu- rând. Tot dsa publică trei sonete „Sta- tuia", pline de juste observații și de nobilă revoltă : 157 .Ne-au năpădit ca roiul de lăcuste Cohorte făcătoare de minuni, Pleiada secăturei auguste, Așteaptă închinări și rugăciuni. Masivul caracterelor robuste Azi il găsești în casa de nebuni." Convorbiri literare. Fruntașa publicație literară de pe vremuri apare in anii de după răsboiu, in restimpuri - depărtate, luptând cu mari greutăți de editură. Dacă a intrat în anul al 61-lea al existenței sale, credem că se dato- rește mai mult stăruințelor actualului director, dl Al. Tzigara-Samurcaș, decât sprijinului cetitorilor sau al abonaților. Și e păcat acest desinteres față de o revistă care are nu numai cel mai fru- mos și bogat trecut intre revistele ro- mânești, ci poate aduna și azi un număr respectabil de colaboratori. Dl G. Galaction publică o duioasă schiță descriptivă, „In Basarabia pă- duroasă". Al. Nour nuvela „Masca lui Beethoven", directorul revistei, dl Al. Tzigara-Samurcaș, cunoscut cercetător al artei românești, în „Arta României mari”, publică o parte dintr’o conferință cu proiecțiuni, ținută la Institutul social român. Dsa arată că după toate cercetările și studiile mai nouă ale specialiștilor „România cuprinde între granițele sale monumente artistice însemnate, unele chiar unice in felul lor, din toate do- meniile artei europene și unele din timpurile cele mai vechi". Dar regiunea locuită azi de români n'a fost numai depozitară a monumen- telor de artă, ci și un centru de, radiare artistică. După cercetările mai nouă cultura și radiarea artistică n’a venit dela sud și răsărit spre nord, ci invers. - „Pe baza săpăturilor începând din regiunea Kievului și prelungindu-se la noi pe la Petreni și Bălți, în Basarabia pe la Șipețeni, pe Prut în Bucovina, pe la Cucuteni lângă Iași, pe la Ariușd, la cotitura Oltului, la răsărit de Brașov, pe întreaga vale a Mureșului, în Banat, în Oltenia până la Dunăre și dincolo de Dunăre, în Serbia, — pe rezultatele acestor săpături se întemeiază noua teorie... Pe baza acestor cercetări sa- vanții străini au ajuns la concluzinea că aici, în regiunea largă dintre Nistru și Tisa, dintre Carpați și Dunăre, și trecând uneori și dincolo de Dunăre, prin urmare între Carpați și Balcani, s’a desvoltat o cultură mult mai impor- tantă decât în regiunile mai nordice : și de aici, din părțile noastre, această cultură s’a coborât spre sud, a ajuns în Grecia, și pe urmă, mult mai târziu a revenit în Europa, dupăce primordial dela noi a pornit", Se publică, în continuare, un studiu al dlui Oct. Tăslăuanu: Orientări în po- litica economică a României. Frumoase versuri aduce poetul ba- sarabean I. Buzdugan în „Vatra de seliște". Dl N. Petrescu are un studiu asupra „Instituției monarhiei la Englezi". Dl G. Nedioglu, directorul liceului Gh. Șineai din capitală, continuă pu- blicarea rezultatului unei anchete școlare făcute de dsa pentru a studia con- dițiile între cari trăiesc la locuințe în- chiriate sau în familiile lor, elevii dela liceul ce conduce. Această dare de seamă conștien- țioasă, — pe care n’am văzut-o comen- tată in presa noastră, — nu știm dacă autoritățile școlare și societățile caritative se vor fi sesizat de ea — ridică vălul de pe o cumplită tragedie: mizeria ma- terială în care trăesc mulți dintre elevii săraci, dornici de carte. Această în- frățire cu cea mai neagră mizerie din fragedă tinerețe, e cercetată de autor pas de pas, dela o stradă la alta, din cartierele mărginașe ale capitalei. De- scrierea acestor condiții de viață e tot ce-am putut afla mai îngrozitor de când trăim în România mare. Chinul, su- 158 ferința, mizeria ce îndură atâtea odrasle tinere în familii nevoiașe, sau în „gazdă", sunt de proporții epice și constitue cea mai grea înfierare a societății noastre, a lipse? noastre de organizare și de asistență socială. Iată, de pildă, descrierea unei lo- cuințe în aproprierea închisorii Văcă- rești, unde trăește un elev de 12 ani, din cl. I-a a liceului Gh. Șincai. „într'o cămăruță joasă, cu totul dărăpănată, de-abia susținându-se, cu pereți măcinați de umezeala care a cotropit-o cu desăvârșire, stă o familie de 6 suflete: părinți, bunica, și trei copilași, dintre care cel mai mare de 12 ani elev in cl. I al liceului nostru, unde se distinge ca un element mun- citor și bine dotat. E o strâmtoare in care deabia te poți învârti, cu toată micimea micului pat din odăiță, care lipsit de peretele ud și mucegăit, cu- prinde jumătate din încăpere.—Amân- doi părinții sunt lucrători. El e strungar în metal în uzinele Lemaître, dar de două săptămâni nu mai lucrează, pen- trucă uzina a concediat o bună parte de lucrători, din lipsa de lucru. Mama lucrează la o fabrică de tricotaj. Dar ce să le ajungă cât câștigă ea? E un ger cumplit și ei cumpără lemnele cu suta de kilograme, iar băcanul vecin dela care au luat până acum de câteva ori pe datorie, le refuză orice credit. Am eșit cu inima strânsă de durere din iadul în care trăese acești copii, din gropița umedă în care se sbat, și nu pot să uit ochii sticloși cu care mă priveau și nici figurile lor devastate de o siste- matică lipsă de alimentare". Sau, altă pildă: calvarul unui alt elev de 12 ani: „Micuț, cu ochii de mărgele, sclipind de inteligență și de naivitate copilărească. Un copil foarte bun din cl. I-a a liceului nostru. 0 adevărată plăcere sufletească să-i auzi răspunsurile. Și iată-1 pe acest copil lovit deodată de o nenorocire. Tatăl lui, distribuitor la fabrica de pâne, cade în ziua de 12 Dec. de pe cariola pe care o conducea, și de atunci nu se mai poate ridica din pat... Elevul ia locul tatălui. Dela ora 3 dimineața el pleacă cu cariola, desface pânea la toți mușterii și se întoarce acasă la 3 după ameazi. După 12 ore de muncă, e mort de oboseală". Sau, a treia pildă: într'o casă din strada frații Făgărășanu, doi copii dela țară, amândoi în cl. IlI-a stau singuri singurei făcăndu-și ei întreaga gospodărie. Căsuța în care locuesc se compune dintr'o singură încăpere, făcută din gard de nuele lipite... Pe jos e lut și ume- zeala s'a ridicat până sus pe pereți. ... La plita țărănească din zid, din colțul cămăruței, ei își pregătesc singuri mămăliga, și, din când in când, câte-o mâncare. într'o veche cratiță neagră, pot să văd mâncarea de cartofi pe care au gătit-o in răgazul acestei zile de Duminecă, și din care au mâncat la prânz o parte, păstrându-și restul pentru sară. In zilele de lucru trebuie să se mulțumească adesea cu câte o bucată de mămăligă cu ceapă... Dela distanța la care stau ei pleacă de dimineață de tot, ca să fie la timp la școală, și cum nu au ceasornic, o pornesc cu noaptea în cap. In dimineața zilei de 11 Ianu- arie, îmi povestește unul din ei, înșelați de o noapte senină de iarnă, au pornit-o ca de obiceiu, de cu noapte la liceu, unde au constatai cu surprindere că ajunseseră la ora 3 dimineața". Iată eeeaee nu ne-am fi gândit nici- odată că se mai poate întâmpla în ziua de azi! Și descrierea dlui Nedioglu e plină de astfel de cazuri de cumplită mizerie și străduință. Credem că ar fi potrivit să-și pu- blice într'o broșură întreaga anchetă, pentru a putea fi răspândită in cercuri cât mai largi. Să cunoască și cei ce pot 159 ajuta, iadul in care trăesc acești „elevi de liceu¹¹ in capitala României mari. Și să se pornească o acțiune de ajutorare și de salvare, aceasta pretinzându-o nu mila creștinească, ci simțul demnității omenești. In acelaș număr dl D. Caracostea publică un studiu întins asupra „Izvoa- relor lui G. Asaki", — arătând influența în inspirație și formă a poeziei clasice antice asupra poeziei lui Gh. Asaki. La cronici și recensii ne par de-a dreptul necuviincioase rândurile iscălite de I. Gherghel în articolul „Opera dlui Philippide" și cele iscălite E. G. „Istoria literaturii românești" de N. lorga. Ne mirăm cum li s'a făcut loc în revistă, când nici într’un foileton de ziar nu mergeau. Dela critică, recensie, la injuria tri- vială să nu mai fie nici o distanță ? S. V. < I * ■) Bibliografie. „Analele Banatului". Buletinul Muzeului din Timișoara. Director: Dr. ; loachim Miloia, Timișoara, a. I. 1928, no. 1. Ian. — Dec. (160 pag.). Redacția ț și administrația: Timișoara, I. Str. Lonovici 8 (Muzeul Bănățean). „Tribuna Banatului". Rev. polit., socială și economică, a. III. Seria II, ( no. 6—7. Timișoara, IV, Timotei Cipariu 7. „Klingsor", rev. a. VI, n 1. Brașov, „Revista Tinerimii", a. II, 12. ; i „Fântâna darurilor", rev. de cultură creștină. (Dir. : Toma Chiricuță). a. 1, n. 2—3. • j G. Voevidea: Turnuri, poezii, Suceava. Edit. Bucur Orendovici, 1928, 50 Lei. 1 „Viața Românească", Dec. 1928. ' Gh. Adamescu: Henrik Ibsen, conf. București. Edit Institutului de litera- ț tură, 1928 (30 Lei). „Graiul Românesc", a. II. Nr. 12 Dec.; „Falanga" a. III. Seria II. Nr. 46, 47; „Gregorianum" (Roma), Dec. 1928. Valeriu Bora: Când purtam cu mine soarele. Poeme fără îngeri. Edit. „Tipografiei Săteanului", Sibiiu 1928 (30 Lei). A. Nanu: Cruci de țintirim. Poemele martirilor, 1916—1919. Tipogr. .; „Minerva" S. A. Odorheiu, 1928 (64 pag.), fără preț. Ș Voicu Nițescu: „Douăzeci de luni în Rusia și Siberia", volumul al 2-lea, 1928. (336 pag.) 200 Lei, Brașov, tipogr. A. Mureșianu: Branisce et. comp. — ;■ Jean Breaza: Edgar Quinet et Ies Roumains. Paris, Librairie J. Gamber, 7 Rue Danton. (196 pag.) (fără preț). — Ion Băilă: Sbuciumul Ardealului. Poezii din răsboiul pentru întregirea neamului. București. (96 pag.) 40 lei. — Prof. Dr. Gr. 1 Cristescu: Misionarism cultural. (104 pag.) Sibiiu, Tip. Cavaleriei Școala spe- cială de cavalerie, 1928 (fără preț). — Almanahul Banatului 1929. Redactat de -j Romulus S. Molin, Timișoara IV. Str. Timotei Cipariu 7, (228 pag.) 40 Lei. j — Giosue Carducci. Poezii, traduse de Giuseppe Cifarelli, București, 144 pag. j Impr. Fund. Cui. Regele Mihai I. (100 Lei). — S. Tamba (Axente Banciu): ? Sărbus! anecdote. Brașov, Tip. Gott, fiu, (pag. 88), 20 Lei. — Gh. Tulbure: „Când umbla Dzeu cu Sân-Petru pe pământ". 1928 (96 pag.) Tip. Tipogr, Die- cezană Oradea (20 Lei). — loan Georgescu, înv. la șc. prim, de Stat din Vurpăr (jud. Sibiiu): „Amintiri din viața unui dascăl". Din publicațiile „Casei școalelor", < (112 pag.) 25 Lei. — D. M. Teodora, cons. agr., O excursiune agricolă in Ceho- j slovacia. Bibi, de propagandă a Camerei de agricultură a jud. Turda. 1928, ; 66 pag. (fără preț). J 160