TRAHSILVAHIĂ ORGANUL SOCIETĂȚII CULTURALE „ASTRA Anul 60 Sibiiu, Ianuarie 1929 Nrul | P’Llioteca Univeraititii Fsrdinam S din QLWJ. _ 3 *7 ' ^7 Abonamentul: P® uⁿ an Lei 300⁻—, în străinătate Lei 600’—. Sibiiu, Strada Șaguna Nr. 6. Prețul: 30 Lei. - tr „TRANSILVANIA* «nil al W-lea cae nai veche revistă românească din Ardeal. — Apare lunar. Costali abonamentului anual: Nr. 1 1929 In (ară . . In străinătate Lei 300 „ 600 CUPRINSUL: RacovițăE.: Premii sau subvenții pentru cercetări și publicații? hac Emil: Cântec de toamnă (poezie) .....’................ Boldur Tib.: O pagină din Plutarh (Aretafila) ....... Borza AL: Prin țara goralilor (Urme românești prin Tatra polonă) Meteș Ștefan: Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului (E). Note istorice........................................ Ciura Al.: Cum era odată: 4 Noemvrie 1918................. Negură AL: Panică (poezie)................................ Ghiulea N.: Lupta pentru organizarea asigurărilor agricole în Franța (II).............................................. „Pagini alese", Dorgeles R.: Un capitol din „Sf. Magloire" (trad. H. P.-P.).......................................... Mișcarea culturală. Idei, oameni, fapte: Adunarea generală a „Astrei", (Tr.); Serbarea unirii, (I. T.); Mihail Dragomirescu, (Tr.); Constantin Pavel la Opera din Quj (S. V.); „Năpasta" de Sabin V. Drăgoi. Cronica dramatică: („Secretarul general", loc. de P- Gusty; „Potopul", corn, de Berger; „Rpmanță", piesă de de Flers și Croisset; „Cadavrul viu", de Tolstoi; Stradivarius, de Maurey; „Michel Perrin" de Melesville) de Vlaairnir Nicoară. Cronica muzicală: („Bărbierul din Sevilla", de Rossini; „Mireasa vândută", de Smetana] de Ana Voileanu^Nicoară. CUrțl? N. Lorga: Informații spaniole despre răsboiul nostru p. independență, (S. V.); Apostol D.Caisa: Dobrogea, (I. M,); „Dicționarul limbei române" fasc. OL Tom. I, partea Il-a; Dr. Șeb. Stanca: Biserica ort. din Sebeș. Bis- orLdin Cluj- (Tr.); Victor lacob: Tehnica oratoriei ff)r. I. Lspfi) i Contesa de Noailles — Ana Brâncoveanu; Filmul vorbitor și muzical: Andr. Veregs: Nunții apostolici în Ardeal; „Luminătorii satelor**, Antologie de Const. hncica(H); Emil Sigerus: „Sibiiul cel vecHu",- larlș chestiunea cărților de școală (I. D. Cuca). Reviste: „Gândirea", „Viața românească", „Ritmul vremii¹¹ și „Falanga”, „Năzuința", „Graiul românesc", „Datina”. „Revista economica”; In lupta Împotriva analfabetismului. , Dela „Astra”: Un apel de Crăciun p. cărți bune; O carte a președ. „Astrei”, dl Vasile Goldif. „Discursuri”; „Viața lui Dr. I. Rațiu” de I. Georgescu (Bibi. „Astra”); Vfcepreșed. „Astrei”, dl Dr. Gh. Preda conferențiar. Dela Secțiunile „^strgi" (ședințe). Bibliografie și Erată. Ilustrații: 5, „din țara goralilor.” ^șțl ■ ~— il> ii  11 Pagma * 1 5 6 10 17 33 37 38 44 Anul 60. Ianuarie 1929. Nr. 1. TRANSILVANIA Organul societății culturale „Astra". Premii sau subvenții pentru cercetări și publicafii? *) Doamnelor și Domnilor! Domnilor Colegi! Cred de datoria mea, cu ocazia zilei de azi, de a vă atrage băgarea de seamă asupra unui fenomen îngrijitor ce se ivește în viața noastră culturală și anume: desinteresul crescând al auto- rilor pentru premii. Acest desinteres a început a se manifesta de mai de mult, azi însă este așa de vădit încât se poate vorbi de o „criză a pre- mierilor" ; îmi va fi îngăduit dar să o schițez pe scurt și să arăt și mijlocul de a o înlătura. Ședințele solemne de distribuire de premii ale Academiei române aveau în trecut o mare însemnătate, nu numai pentru interesați, adică pentru autorii premiați, dar pentru toți oamenii culți, căci în acele zile se făcea bilanțul producției științifice și literare românești. Consultați „palmaresele" vechi și veți con- stata că, cu foarte puține excepții, tot ce se tipărea mai bun în țară era prezentat judecății Academiei. Ședințele noastre solemne de premiare de după răsboiu nu mai pot avea acele pretenții: evidența acestui adevăr rezultă clar din următoarea elementară statistică. După datele Bibliotecei Universitare din Cluj, s'a publicat în România mare : *) Cuvântare ținută în ședința solemnă de distribuție a premiilor Aca- demiei Române pe anul 1928. 1 1 1925 1926 1927 Cărți 3265 3735 3638 Reviste 950 1020 1019 Adică cam 3500 de cărți și 8000 de (1000X8) articole și lucrări pe an. S’au prezentat anul acesta pentru premiare numai 57 de lucrări, iar pentru 11 premii cu subiect dat numai o singură lucrare! Trebuie să mai constat că printre aceste 57 de lucrări nu se găsesc măcar majoritatea operilor de valoare publicate în cursul anului. Cred că și advocații adevărurilor oficiale și protocolare vor amuți înaintea acestei sdrobitoare dovezi. Premiile nu mai constitue deci pentru autori, și mai ales pentru cei mai de seamă dintre ei, o atracție suficientă pentru a compensa plictiseala formalităților și riscul unei candidaturi nereușite. Cred că cauzele principale ale deprecierii premiilor ca atracție sufletească sunt două: a) înmulțirea foarte mare a acestor recompense. Premiile prea multe au banalizat premierea și deci i-au scăzut partea din valoarea etică, care rezultă, ca și pentru alte „odoare", mai ales din raritatea lor. Mulțimea premiilor a mai făcut că și selecțio- narea premiaților să fie mai puțin temeinică și deci să contribuie, și în acest mod, la o scădere pronunțată a vechiului prestigiu. b) O a doua cauză, mai puțin importantă însă, este depre- cierea valorei bănești a premiului din cauza dezastrului așa de general al valutelor și din cauza scumpirei vieții. Premii de câteva mii, sau chiar de numai câteva sute de Lei aur, în mediul economic de ieftinătate a traiului dinainte de răsboiu, însemnau ceva și ca atracție materială. Astăzi premii de 500 sau câteva mii de leișori hârtie sunt, din punctul de vedere material, cantități neglijabile. Desigur că deținătorii de venituri abundente vor obiecta că autorii trebuie să fie „apostoli", deci nu le e permis să prețu- iască banul; dar argumente de aceste nu sunt față de crunta realitate decât aforisme protocolare, adevăruri guvernamentale și maxime tradiționale, adică vorbe de clacă. 2 Premiile s'au instituit pentru a ajuta progresul cultural, pentru a încuraja cercetările științifice, pentru a spori producția artistică și literară; suntem siliți să constatăm că astăzi aceste scopuri înalte nu mai sunt atinse sau numai într’o mult mai mică măsură decât în trecut. Putem spune sentențios, dar poate exagerând puțin : siste- mul premierii a dat faliment ca factor cultural. Dealmintrelea acest sistem păcătuește și dacă îl privim din punctul de vedere al interesului social concret. Acest interes este satisfăcut prin faptul că o operă omenească este, prin publi- care, ferită de pierire și pusă la îndemâna obștiilor. Forța de îndemn spre producție ce se crede întrupată în premii se chel- tuește deci zadarnic. Ar putea fi mai bine întrebuințată altfel ca să dee rezultate mai sigure pentru binele obștesc. Bine înțeles criza de care mă ocup aci, nu este specific românească, ci universală: dovezile citate mai sus de depreciere a valorei etice și materiale a premiilor se pot culege, ba încă și mai tipice, din viața culturală a tuturor țărilor civilizate și mai ales din acea a celor din Europa occidentală. Constatările făcute de mine azi sunt adevăruri de mult banale, de pildă în Franța: așa de banale chiar că lumea cultă, deprinsă cu această idee a găsit soluția problemei, și să știe cu câtă greutate ade- vărurile noui sunt înfiate și cât timp trebuie chiar publicului luminat ca să admită o idee cu care nu e obișnuit! Concepția la care s’a ajuns pentru rezolvirea problemei ■este simplă și se poate enunța astfel: Pentru promovarea culturei, mult mai cu folos sunt sub- vențiile pentru cercetări și publicații, decât premiile. Zis și făcut. In Occident și Ameiica s'au creat mai de mulți ani, fundațiuni bogate în capitaluri ale căror venituri ser- vesc numai pentru ajutorarea cercetărilor neterminate sau pentru a subvenționa publicații nerentabile care altfel n'ar putea eși de sub tipar. Se acordă chiar sume considerabile pentru ca simple proiecte de lucrări să poată fi executate. Nu insist asupra rodniciei acestei proceduri și asupra ma- relui rol ce joacă aceste Fundațiuni, relativ recente, în des- voltarea științei moderne. E destul să citez numele a câtorva •care se găsesc tipărite în fruntea celor mai de seamă memorii 3 1* de științe pură și aplicată; numeroase sunt invențiile ce au fost făcute numai grație ajutorului lor bănesc. In Franța avem Le Fond Bonaparte, le Legs Commercy, le Legs Loutreuil, la Caisse des recherches; în Germania bogata Notgemeinschaft der Deutschen Wissenschaft etc.; în Statele Unite: Melon Institute, Rockefeller și Carnegie Foundations etc. ; în Danemarca: Carlsbergfondet etc. etc. Din cele expuse nu rezultă nici critică pentru bunii și gene- roșii cetățeni ce au constituit fundații pentru premii, nici negarea bunei influențe avute de aceste fundații în trecut, nici că trebuie să ne abatem dela voința testatorilor și să nu împlinim cele ho- tărâte de ei, cu sfințenie. Am căutat numai să dovedesc că, în faza culturală actuală, premiul și-a pierdut puterea de imbold și că fundațiile de sub- vențiuni pentru cercetări dau rezultate mult mai prețioase. Trebuie deci ca acest adevăr să fie răspândit în publicul mare și deaceea fac apel la concursul părtașilor acestei ședinți. Pentru această propagandă ne trebuie ajutoare multe, ca să se știe de cei ce vor institui fondații culturale de-acum înainte că este preferabil să le dee această nouă destinație. Oamenii luminați și devotați binelui obștesc care își con- sacră averea fundațiilor culturale doresc mai întâi să promo- veze cultura și am văzut cum pot să-și ajungă scopul cu sub- vențiile pentru cercetări mai bine decât cu premiile. Ei mai doresc ca numele lor, sau acel al unei ființe iubite, să fie slăvit pe veci în amintirea oamenilor. Această din urmă dorință, foarte firească și respectabilă, este cu atât mai bine satisfăcută cu cât fundația își câștigă renume prin folosul ce-1 aduce nevoilor culturale obștești. Deci cititorii de fonduri pentru ajutorarea cercetărilor vor fi probabil mai mult, dar în orice caz cel puțin tot atâta, slăviți ca cititorii de fondațiuni pentru premii. Ori care ar fi rezultatul apelului meu, termin prin expri- marea adâncilor noastre sentimente de recunoștiință pentru vred- nicii cetățeni și bunii români cari în număr așa de mare au încredințat Academiei noastre administrația unor averi foarte în- semnate, zestre neprihănită a culturei obștești. E. RACOVIȚA. 4 Cântec de toamnă. Copilul meu încearcă să prindă o rază de soare Și plânge că nu-a putut să-o prindă... Și mă ’ntreabă : cine a aprins soarele, * Cine a aprins soarele ca raza lui să aprindă?... Copilul prinde o floare gingașe și albă floare... Și înțelege glasul neprihănitei comori. Sărută floarea și râde cu lacră mi. O, de-atâtea ori. in viață, vei săruta râzând și plângând florii... EMIL ISAC. 5 O pagină din Plutarh: Aretafila. Aretafila din Cyrene nu e prea depărtată de timpurile noastre.¹) Dar, deși a trăit în timpul lui Mitridate, prin faptele și virtutea ei se poate compara cu eroinele antice. Ea era fiica lui Eglator și soția unui om de seamă, numit Fedimos și se distiiigea nu numai prin frumsețea ei rară, dar și prin o minte aleasă și prin îndemânarea ei în treburile politice. Nenorocirile patriei sale ajunseră s'o facă vestită. Căci faimosul Nicocrate, după ce pusese atunci mâna pe tiranie, dăduse morții nu numai un mare număr de cetățeni, dar ucisese cu propria lui mână pe Melanip, marele preot al lui Apollon și se învesti el însuși cu acest sacerdoțiu. El omorî și pe bărbatul Aretafilei, iar pe ea o luă cu sila de soție. Acest Necocrate pe lângă alte nenumărate călcări de lege, mai hotărâse, ca la toate porțile orașului să fie așezați paznici, cari să pângărească pe toți morții ce trebuiau scoși pentru îngro- păciune, împungându-i cu hangerul sau arzându-i cu fier înroșit, ca nu cumva să poată eși din cetate vre-un cetățean prefăcân- du-se a fi mort. Aretafila era necăjită de propriile ei suferinți, și pe lângă aceasta, deși tiranul, care ținea mult la ea, îi lăsa cea mai mare libertate, pe ea o durea grozav soarta patriei sale, care suferea un jug atât de crunt, dela omul care, față de alții dur și însetat de sânge, numai în fața soției sale era blând și blajin. Ci el măce- lărea un cetățean după celalalt și o răzbunare nu se putea nă- dăjdui de nicăiri, căci surghinuiții, nevolnici și fricoși, se răspân- diseră ca iepurii în toate părțile. De aceea Aretafila, punându-și doar în ea nădejdea de a mântui patria, după pilda vitejască a Tebei din Fere* ²), însă lipsită de vre-un ajutor credincios sau de i) Din timpul lui Plutarh (sec. II. p. Chr.) ²) Care ucisese și ea pe un tiran din Tesalia. 6 vreo rudă, a plănuit să-l otrăvească pe tiran. Dar când făcea aceste pregătiri și încerca puterea diferitelor otrăvuri, nu putu scăpa de ochii spionilor cari o pârâră la Nicocrate. Făcându-se cercetări cari întemeiară vina, Calbia mama tiranului, o femeie aplecată spre vărsare de sânge și lipsită de orice milă, fu de părere ca Are- tafila, dupăce va fi chinuită, să fie numai decât dată morții. Dar dragostea lui Nicocrate puse piedici acestei hotărâri și muie inima tiranului, mai ales că frumoasa lui nevastă se apăra cu îndârjire. Căci văzând ea că a fost prinsă, și că-i era peste putință să tă- găduiască pregătirea otrăvei', mărturisi că a fabricat o otravă, dar nu cu gândul de a ucide: „Am de luptat cu mari primejdii, îi spuse ea. Gloria și trecerea de care mă bucur din pricina bună- voinței tale față de mine, a stârnit împotriva mea pizma multor femei răutăcioase. Temându-mă deci de farmecile și uneltirile lor m am hotărât să le preîntimpin prin mijloace, cari poate par smintite, și muierești, dar în orișice caz, nu vrednice de pedeapsa cu moarte, afară numai dacă tu, ca judecător, ești de părere că soția ta trebuie dată morții din pricina unei beuturi de dragoste, prin care ea a voit să se facă și mai iubită de bărbatul ei“. La aceste cuvinte, sufletul tiranului Nicocrate fu cuprins de îndoială și deocamdată el porunci ca Afetafila să fie supusă la tortură, Calbia, soacra ei, femeia haină, cu inirâa de piatră, fu în- sărcinată cu aducerea la îndeplinire a acestei porunci și cu cer- cetarea mărturisirilor pe cari chinurile groaznice aveau să le smulgă nefericitei sale nurori. Dar aceasta a răbdat canonul cu atâta tărie, încât Calbia, fără voia ei, văzând că toate străduințele îi sunt za- darnice, a renunțat de-a mai continua, iar Nicocrate, neaflând ni- mica împotriva soției sale, o lăsă în pace, plin de pocăință că a supus-o la torturi inutile. După nu multă vreme, cuprins de o și mai năvalnică dragoste față de ea, veni s'o cerceteze și mângă- indu-o cu vorbe bune și cu daruri pentru suferința ei, continuă să trăiască cu dânsa. Dar ea, care nu se lăsase înfrântă de chinuri și dureri, cu atât mai puțin se lăsă muiată de generozitatea lui, iar sentimentul datoriei împreunat la ea cu ambiția de a-și duce planul la sfârșit, o făcu să urzească alt mijloc de a-1 pierde pe tiran. Ea avea o fată destul de frumoasă și coaptă pentru măritiș, de care s'a slujit ca de o momeală să atragă în cursă pe fratele ti- ranului, Leandru, om care nu era în stare să reziste farmecelor unei fete. Se zice că Aretafila, cu farmece și beuturi, a făcut pe fată să-l subjuge pe Leandru, scoțindu-1 cu totul din minți. Ci acesta, după ce căzu în laț, abia după multe și dese stăruinți că- pătă dela fratele său voie să se căsătorească cu fiica Aretafilei. Pe‘deoparte aceasta, învățată de mamă-sa, a început să-l în- demne pe Leandru de a lupta să se redea vechea libertate cetății, sub tirănia căreia nici măcar lui nu-i era îngăduit să-și ia de ne- vastă pe cine voia, iar pe de altă parte prietenii, ca să-i facă voia Aretafilei, îl făcură să ponegrească și să bănuiască pe fratele său, 7 tiranul. Când deci el băgă de seamă că Aretafila urmărește ace- leași planuri, începu să pășească la ajungerea scopului său și pentru aceasta cumpără pe slavul Dafnis, care la porunca sa ucise pe Nicocrate. După aceasta nu mai ascultă de sfaturile cumnatei, care-i era în acelaș timp și soacră, prin purtarea lui se dovedi puțin după aceea a fi mai degrabă un fratricid, decât un tiranicid, deoarece cârmuia fără minte, ca un smintit. Totuș Aretafila în fața lui se bucura de multă trecere, iar ea la rândul său nu i se arăta dușmănoasă, nici potrivnică pe față, ci își pregătea în taină uneltirile ei. Mai întâi ea, ademenind pe Anabus, un prinț african, ■ îl înduplecă să pornească cu răsboiu împotriva lui Leandru și îl făcu să vină cu armată până la porțile orașului. Apoi pârî în fața ginerelui său pe prietenii și căpitanii lui că n'ar fi cu tragere de inimă la luptă, ci că ar avea nevoie mai mult de pace și liniște, de care la urma-urmei ar avea nevoie chiar el, Leandru, dacă vrea să-și întărească stăpânirea asupra supușilor săi. Apoi ea fă- gădui că va înfăptui această pace și că îl va aduce — dacă e și el de aceeaș părere — pe Anabus la o convorbire cu el, ca să încheie pace, mai înainte ca țara pe urma acestui răsboiu să dea de vreo nenorocire ce nu s'ar mai putea vindeca. Convins, Leandru o însărcina să facă aceste pregătiri. Ea se înțelese însă mai înainte cu Africanul pe care cu multe daruri și făgăduieli îl făcu să-i promită că îl va prinde și-l va pune în lanțuri pe Leandru când va veni la acea întrevedere. La început Leandru pregeta. în cele din urmă, din rușine față de Aretafila, care spunea că va asista și ea la această con- vorbire, ieși fără arme și fără suită, după ce se apropie și-l zări pe Anabus, Leandru începu să șovăie, să tărăgănească lucrul, spunând că-și așteaptă trabanții. Aretafila, care l-a însoțit, aci îl în- demnă să aibă curaj, aci îl mustra pentru nehotărârea lui. în cele din urmă, văzându-1 că tot șovăie și întârzie, puse mâna pe el, îl trase ,cu îndrăzneală spre barbar și îl predete, ca hipnotizat. Le- andru, prins de Africani, fu îndată pus în lanțuri până ce prietenii Aretafilei, însoțiți de restul cetățenilor, aduseră prințului numit darurile făgăduite. Conlocuitorii, prinzând de veste, se grămădiseră la locul de- stinat întrevederii și aproape își uitară de ura lor înverșunată față de tiranul cel nou și de prilejul de a scăpa de el. în primul lor entuziasm de libertate, salutară cu lacrimi de bucurie pe „Regina" și căzură în genunchi în fața ei, ca înaintea unui idoî. Cete, cete de curioși răsăriau și se înghesuiau una după alta, și până să ajungă în oraș, se lăsă seara. în oraș bucuria fu și mai mare. Toți voiau să vadă pe Aretafila. Mii și mii încunj urară carul ei, și după ce o încununară, o purtară pe umeri ca pe un învingător. Norodul arunca flori în fața ei, strigând de bucurie, și o salutau cu nu- mele de „Mântuitoarea Patriei". 8 în felul acesta ea fu dusă în triumf până in curtea regală. Veselia și sgomotul păreau că nu vor să se mai sfârșească. Printre ■coloanele sălii deschise, ea trebui de mai multe-ori să se arate mulțimii. Abia după aceasta mulțimea începu să se gândească la pe- deapsa cuvenită tiranilor. Bătrâna Kalbia, care căuta să scape de- ghizată într'un costum sărăcăcios, fu imediat descoperită. Ea fu pusă sub pază până când din lagărul lui Anabus fu readus și Leandru. Un cerc numeros, strângându-se în jurul Kalbiei, începu să strige: „Kalbia n'are mai multă inimă ca un bolovan. Ea a dat fiilor ei o inimă așa de haină și i a făcut mai răi decât tigrii. Nici o pedeapsă nu e prea cruntă pentru ea". „Și Leandru, izbucniră alții, e tot așa de sângeros ca Nicocrate. Și el merită pedeapsa cea mai aspră". Mai înainte ca Aretafila să poată interveni, po- porul îi judecă sumar pe amândoi. Bătrâna fu arsă de vie, iar fiul ei fu cusut într'un sac și aruncat în mare. Cetățenii rugară apoi pe Aretafila, ca împreună cu fruntașii orașului, să ia în mână frânele conducerii. Ea însă, ca o femeie •cuminte, care într’o tragedie spectaculoasă și cu multe peripeții și-a jucat rolul până la capăt, obținând la sfârșit cununa, simbolul vic- toriei, îndată ce văzu ce patria sa și-a redobândit libertatea, se retrase în gineceul său, văzându-și de treburile ei gospodărești, și refuzând orice ofertă de a lua parte la cârmuirea cetății, și-a petrecut restul vieții între furcă și războ'ul de țesut, în tovărășia rudelor și prietenelor sale. Dar multă vreme după aceea a. stră- lucit în Cyrene altarul cu inscripția: „Aretafilei, patria recunos- cătoare", ridicat de concetățenii sei, cari în felul acesta voiseră să o facă nemuritoare pentru eroica sa faptă. TIB. BOLDUR. 9 Prin țara goralilor. — Urme românești prin Tatra polonă. — Din clipa ce am trecut granița cehoslovacă la Javorina și am intrat în Polonia, m’am găsit într’un mediu etnic nou, cu totul deosebit de al Slovaciei, deși natura măreață, din preajma Tatrei înalte, era aceeași de ambele părți ale frontierei conven- ționale. Au dispărut ca prin vrajă slovacii cu portul lor de stambă și stofă de prăvălie, multicolor și de un gust îndoelnic, dease- menea și căruțașii îmbrăcați în strae domnești. Chiar la podul de graniță și-au făcut în schimb apariția numeroase căruțe țără- nești, bine ferecate, conduse de mocani mari, osoși, cu țundre mici și îmbrăcăminte de pănură. Veniau dela Zacopane, vestita stațiune climaterică poloneză și duceau excursioniști mai modești la iezerul Morskie Oko, în inima Tatrei înalte. Grosul turiștilor făcea drumul cu autobuse, ca și societatea din care făceam și eu parte, ori mergea vesel pe jos, pe șoseaua ce se încolăcea în serpentine frumoase, până la 1393 metri, în fundul unei săl- batece văi alpine, care ascunde ochiul de mare, râvnit de toți. A treia zi, la întoarcere, iar âm călătorit alături de țăranii acestui ținut. Iar la Zacopane și în împrejurimile sale pitorești am trăit o săptămână întreagă în mijlocul goralilor, a acestor munteni, cari sunt fără îndoială, români de-ai noștri înstrăinați.. Instinctiv am simțit aceasta, când le-am văzut figura, portul,, obiceiurile, casa, biserica. Nu odată m’am trezit, că agrăiam româ- nește pe goraiul-călăuză și rămâneam foarte surprins, când primeam un răspuns într’o limbă neînțeleasă de mine. Dar să-mi comunic metodic impresiile mele — căci de studii etnografice serioate nu poate fi vorba — ; eu călătoream doar prin Polonia în tovărășia celor 30 botaniști din 22 țări diferite,, cari făceau parte din excursiunea fitogeografică internațională a V-a. Goralii sau „muntenii" din Polonia locuiesc în dis'rictuî Novy-Sacz, spre'nord de Tatra înaltă, în Carpații centrali, ocu- 10 pând un întreg județ, cu câteva zeci de mii de suflete. Prin toată înfățișarea și prin caracterele lor etnice se deosebesc de polonezii și huzulii, care-i înconjoară. Oamenii sunt voinici,* bărbații în- deosebi și de o frumuseță rustică impunătoare, fiind bruneți, cu ochi și păr negru, nas proeminent, frunte lată, mustață. (Fig. 1.) Bărbații poartă cioareci de pănură, din jos netiviți, spintecați larg (ca în jurul Turzii), având cusături roșii late la spintecătură și pe dunga exterioară a cioarecilor, cari se nu- mesc „spodnie", Pieptarul „camizelca" și „serdac" este scurt și tivit cu blană neagră, ca în Bucovina. Țundra este mijlocie, cu aceleași cusături late, roșii, ca și cioarecii. Bărbații poartă pălărie mică („ca- pellus"), ce seamănă per- fect cu a moților. In picioare au opinci („chirpte"), legate cu cu- rele („jamienie"). In drum poartă o bâtă sdravănă („Iasca“) ori o săcurice mică cu coadă lungă de baston. Să nu uităm din îmbrăcămintea bărbă- tească șerparul de piele („pas") lat ca la Românii noștri. Cămășile femeilor sunt împodobite cu un Fig. 1. Goral din Zacopane. ciupag lat, cusătură deasă roșie. Poartă o rochie țesută în casă și cârpă în cap. Am vizitat și câteva case țărănești, răslețe ca în satele noastre de munte (Toplița, spre pildă), construite toate din lemn de brad, netencuite la exterior, încheiate după metoda „Block- haus“-ului. In aceste vizite ne-a fost călăuză dl prof. de antro- pologie dela universitatea din Lwow, dr. Czekanowski, care ne- contenit accentua, că specificul etnic, admirat aci de toți streinii, este de obârșie românească. Am vizitat case mai vechi, cu două încăperi numai și m'am crezut în inima Munților Apuseni, la 11 Scărișoara ori la Poșaga. Mai nou toate casele au trei încăperi: Un „antreu" cu ușă rotunzită sus, iar în fundcu o cămară de alimente. La stânga intri în casă, unde forma și dispoziția mobilierului este curat românească. La dreapta stă un cuptor cu bobură, numită însă în dialectul goral „comin". Urmează patul, iar în colțul celalalt o laviță, în față cu masa. La stânga dela intrare găsim un blidar. Icoanele sfinte sunt deasupra lavițelor. La grindă se țin cărți, ace, tort. Ștergare, perini cusute, covoare nu preasunt, ca la noi. Odaia dela dreapta este „odaia albă" puțin mobilată, cu lavițele-dula- puri de haine, pat pentru oaspeți, slăninile afumate etc. Grajdul vitelor se razimă de casă și alcătuiește adesea o unitate cu ea. Surprinderea de a găsi reminiscențe sau orându- ieli complecte etnografice românești, mi-a fost ne- spus de mare, vizitând biserica de lemn din D e m b n o. La exterior această biserică, făcută în veacul al XVI-lea, fondată însă probabil prin v. XIII., e îmbrăcată în scânduri și șindrile, care astupă și turnul lat piramidal. In- trând în biserică — de rit romano-catolic — am ră- mas uimit de pictura mu- rală, veche, care împo- dobea pereții și bolta de lemn. (Fig. 2.) Erau mo- tive românești, culori ro- mânești, deși mediul era de alt rit. Profesorul Cze- kanowski începuse să ex- plice tovarășilor enigma de-a găsi aci o biserică adevărat „românească", insistând asupra moti- velor picturale frumoase. Eu putui complecta expli- cațiile sale savante prin Fig. 2. Interiorul bisericii din Dembno. observația, că din icono- (Fot. Al. Borza.) stasul caracteristic bise- ricilor dfe rit oriental s'a mai păstrat aci partea* superioară a catapitesmei, cu crucea în mijloc și icoanele Sf. Marii și loan; însuș iconostasul a fost înlă- turat de ritul latin. îmi exprimai însă nedumerirea, că lipsește cel mai 12 caracteristic sfânt al nostru, Sf. Nicolae, din preajma altarulni. „Iată-1 și pe Sf. Nic. la spatele dtale !“ — zise Czekanowski — spre surprin- derea întregei societăți de botaniști. De fapt, statuia popularului nostru sfânt era în naia bisericii, în față cu intrarea laterală. Această dovadă a fost concludentă pentru toți; pe mine m’a mișcat fidelitatea populației față de sfinții tradiționali, prin vicisi- tudinile atâtor veacuri! Din bunăvoința gazdelor noastre poloneze am avut prilejul să cunosc și dansurile goralilor. La Zacopane, în grădina largă a fundațiunii Zamoisky, s’au adunat într’o seară de Iulie vreo 80 gorali voinici, în cinstea botaniștilor străini. Era pe semne o echipă care adesea este comandată pe plată pentru asemenea exhibiții choreografice. S'a aprins un foc mare de tabără, dela care numai „boul tras în frigare" mai lipsea. Se adunaseră popor și vilegiaturiști în număr mare. La scârțăitul unor ceteri au început apoi voinicii să joace un joc haiducesc-voinicesc, care aducea mult cu bătuta și în parte cu călușerul. Muzica era de ritmul și măsura românească. Fruntașul lor făcea figura înainte, ca în jocul românesc, iar ceata întreagă repeta „pontul". Un punct special al jocului era încrucișarea și aruncarea bețelor-săcuri la mijloc și pe urmă reluarea bățului, în ritmul unei săriîuri sălbatice. Haiducul le- gendar al acestui ținut, temutul bandit Janoșic, mai adăoga încă jocului un punct — care lipsea din repertoriul goralilor noștri — : sărea peste focul ce ardea cu mare vâlvătae, chiuind și pușcând din pistoale. In icoane primitive țărănești și într’o minunată pictură murală din sanatorul „Crucei Roșii" la Zacopane am - admirat aceste acrobații haiducești, ce par a impresiona în mod deosebit pe muntenii gorali. (Fig. 3.) fig. 3. Jocul voinicesc al goralilor. Prea mare variație dealtfel nu era nici în melodie și nici în dansul goralilor. A mai urmat un joc-învârtit, unde voinicul trecea pe sub mână fata. Pe urmă se relua jocul haiducesc, până seara târziu, când voinicii noștri, amețiți de rachiul (vodca) tare ca focul, (caracter atavistic românesc ?) nu mai nimereau săcurile aruncate pe jos. Atunci au trecut cei mai rezistenți la cântatul monoton și jalnic — până spre dimineață — încheind astfel, după obiceiul pământului — o zi frumoasă de sărbătoare gorală. 0 ultimă surpriză am avut în sfârșit în munții Pienini, când am aflat, că vrednicii noștri gorali cunosc și meșteșugul de a face brânză. După o ascensiune anevoioasă și herborizări migăloase am tăbărât cu societatea noastră internațională pe o poiană fru- moasă, sub vârful celor „Trei coroane", clipe calcare sălbatice, cari domină regiunea frumoasă a Dunaiețului mijlociu. Doamnele poloneze serviseră o gustare rece, binemeritată după truda ur- cușului. La urmă se servea brânză Șeful expediției în acest ținut, profesorul W. Szafer, ținu să recomande în mod deosebit această „specialitate a locului", necunoscută în Apus și noutate pentru mulți dintre participanți. Ținu să mărturisească însâ loial, că goralii ar fi învățat acest meșteșug de a face brânza dela oierii români. Brânza avu suc- ces deplin. Englezul Tans- ley, finlandezul Palmgren, elvețianii Brockmann și Riibel, ca și ceialalți toți, au închinat în cinstea go- ralilor-români, cari știu pregăti lucruri așadebufte. Coborând din acest plaiu fermecat, am întâl- nit cete-cete de copii mici, păzind vitele păscătoare. Toți au alergat în calea noastră ținând câte doi o poartă triumfală, din două nuiele lungi de alun legate în arc, împodobite cu flori de câmp multicolore. Erau mulțumitori dacă le dai un ban; dar nu scoteau o vorbă legănată. Nici când în viață n'am văzut o cerșetorie mai frumoasă, mai nobilă, mai idilică... O fotografie (fig. 4) arată Fig. 4. Arcuri de triumf din flori. (Fot. Al. Borza.) pe amicul Pevalek din Zagreb, trecând pe sub întreitul arc de triumf al micilor gorali, ca un adevărat luliu Cezar ! De tot neașteptat a fost însă gestul voinic al puilor de gorali, •cari au intrat și în apa limpede și repede a fluviului Dunaieț, ținând arcurile lor de triumf peste plutele, cari ne duceau pe apă în jos... Atențiunea lor mișcătoare am răsplătit-o bogat, cu toată moneda metalică ce-am mai găsit prin bu- zunare. Mi-au procurat o bucurie într'adevăr mare, la care s'a adăogit apoi plăcerea neîntrecută a unei călătorii cu plutele, 3 ore, prin defileurile întortocheate, dar mărețe, ale Dunaiețului. Aci am admirat în plin calitățile de plutași ale goralilor. (Vezi fig. 5.) Cu o dibăcie rară ne-a trecut flota de plute ușoare (din ‘ Fig. 5. Goral cu pluta pe Dunaieț. (Fot. Al. Borza.) bârne scobite I) peste cataractele fluviului, prin vârtejuri primejdioase și prin apa mică alocuri, în urma secetei nebune de vară. Mulțumită vouă, plutași gora’i, pentru această călătorie încântătoare! 15 Poporul acesta merită să fie studiat temeinic de etnografii noștri, pentru a deslega precis și documentat asemănările și le- găturile folkloristice și etnografice, istorice și etnice dintre ei și noi. O parte din învățații polonezi presupun o migrațiune pasto- rală românească prin v. X - XII, peste Carpați în țara goralilor,. (deosebit de curentul migrător al vlahilor din Moravia ?). Pe lângă această teorie militează biserica, cu „relictele" ei românești în aranjament și pictură. , Dar eu mă gândesc și la o altă explicație posibilă. Fondul etnic-folkloristic comun goral și român poate fi o moștenire veche dela strămoșii daci... La gorali, în legătură cu dacii, mă gândeam de ani de zile, de când am citit studiul lui Lattyâk¹) în care afirma, că numirile dacice de plante, cuprinse în cartea lui Dioscoride din veacul I. p. Chr., se pot explica cu ajutorul limbii gorale; cu alte cuvinte, că dacii străbuni ar fi vorbit o limbă slavă, asemănătoare cu dialectul goral. Grimm și Thomaschek au fost cei dintâiu filologi, cari au apropiat limba dacă de slavă, în urma unor etimologii de numiri de plante. Dl prof. N. Drăgan, făcând recensia acestei lucrări* ²), găsește, că ideia merită să fie cercetată mai de aproape și că „numirile de plante ori de altă natură ar trebui deosebite de elementele slave vechi ale limbii, noastre în cazul, că limba dacică ar fi fost slavă", Goralii ar putea fi deci prea bine daci slavizați complect (mai bine zis: neoslavizați), iar românii din munții noștri pot fi daci romanizați. Limba este elementul etnic care se câștigă mai pe urmă și se pierde mai repede. Trainice sunt în vieața unui popor portul și casa cu uneltele; și mai trainice sunt obiceiurile, credințele, superstițiile ; nu se pierd niciodată caracterele biologice-fiziologice de rassă și sânge. Nu avem de-aface oare cu caractere străvechi biologice, obiceiuri, casă și port dacice păstrate la gorali ca și la români, deși în privința limbei s'au separat binișor aceste ramuri desfă- cute ale trunchiului comun ? Gândurile acestea mă urmăreau ca o adevărată obsesie după călătoria mea prin țara goralilor. Săptămâni de-arândul re- veneam la această chestiune în conversațiile mele. Poate că părerea aceasta să fie numai o iluzie, un vis frumos. Rămâne însă și atunci mândria românească, de a fi să- mănat fragmente viabile de viță românească până pe aceste plaiuri îndepărtate, unde arta populară și obiceiurile originale românești au ajuns să fie considerate ca cele mai prețioase ma- nifestări de viață populară „ polonă Cei chemați au cuvântul, să stabilească adevărul! Prof. Al. Borza, (Cluj). ’) Nehâny Dioscorides-fele dăk noveny nevrol, în Bot. Muz. Fiiz. Voi. III. (1919) p. 29—42. ²) In „Dacoromania", voi. II. (1922) p. 755—757. 16 Viața bisericească a Românilor din Țara Oltului. Note istorice de Ștefan Meteș, director al Arhivelor Statului din Cluj, membru corespondent al Acad. Române. I. Țara Oltului sau a Făgărașului, — numită și astfel după orașul-cetate cu acest nume, pe care, încă la 1393, episcopul latin al Ardealului Gobelin, îl numește „marele oraș românesc'"¹), — a fost în decursul vremurilor ținutul cel mai pur românesc și nu- mărul disparent al străinilor stăpâni aciuați aici n’au putut schimba nimic din caracterul mândru și dârz al rasei noastre din acest „ducat". Timp de vreo sută de ani Românii din Țara Oltului au stat sub stăpânirea de libertate binefăcătoare a Domnilor din Țara Românească,* ²) ceeace se evidențiază în toată viața lor istorică ulterioară. O clasă boierească, — „boierii domniei mele", — apare în epoca de stăpânire a Domnilor Yomâni, și ea se menține până în veacul al XlX-lea, înecându-se numai partea slabă în nobilimea ungurească. Nu era sat unde să nu fie boieri mulți, ba în unele aproape toți erau de origine boierească. Originea aceasta creștea nespus de mult mândria poporului de aici, și energia lui de luptă s’a vădit veacuri de-ârândul, băgând, nu odată, groază în stăpâ- nitorii unguri sau sași. Se svârcolea pe plaiul dintre Olt și Carpați, * ¹ • 1). Szădeczky L., Fogarasvâra es uradalma torteneti emlekei, Cluj, 1892, p. 9 și n. 2. ²) Bunea: Stăpânii Țării Oltului, ed. Ac. Rom., 1910 și Meteș: Moșiile Domnilor din Țările române în Ardeal, Arad, 1925, pp. 12—20. 17 2 un element de o vitalitate neobișnuită, căutând în luptă zilnică, să-și oțelească forțele materiale și sufletești, și să frângă puterea stă- pânilor lacomi și brutali. De aici porneau acele neogoite mișcări, cari făceau multe pagube și gânduri triste stăpânitorilor trecători. Amintirea vechei dominații românești în acest colț românesc, supus străinilor, a trăit totdeauna viu în sufletul acestor olteni harnici deștepți și viteji, și căutau s’o dovedească aceasta cu fapta, ve- nind în ajutorul domnilor români de câte ori puteau, ca în 1508, când o parte din Românii satelor făgărășene s'a ridicat pentru Mihnea Vodă cel Rău, — acesta trăise mult timp, pela 1498, între ei — ca să-i deie în stăpânire tot ținutul Făgărașului, cetatea și poporul.Dealtfel și Domnii Țării Românești, prin faptul, că în titulatura lor „ducatul Făgăraș", figurează până pela 1700, se do- vedește, că. ei erau necontenit cu ochii țintă la țara lui „Negru- Vodă“. La orice nedreptate aici se reacționa, și de atâtea ori violent, încât stăpânirea se mișca din țițini, luând cele mai drastice mă- suri pentru potolirea spiritelor revoltate. Așa de pildă fostul că- pitan al cetății Făgăraș, Paul Tomori, — ajuns pe urmă arhie- piscop, și mort la 1526 în lupta dela Mohaciu — scrie Sibienilor sași, în 16 Noemvrie 1523, aceste cuvinte caracteristice pentru felul cum tratau Ungurii și Sașii pe Românii din Țara Oltului: „Să știți d-voastră că nici un lucru și nici o treabă nu apasă atâta pe supuși decât, când una din părți nu vrea să se supună judecății, ci prin vreo poprire neobișnuită vrea să-și îndrepte lu- , crul (vrea să zică, cum fac Sașii]. Din astfel de pricini odinioară crescuseră între Români furturile, dările de foc, prădăciunile în acea țară [a Făgărașului], pe care, cum știți d-voastră, cu cele mai mari osteneli și cu osândirea la moarte a unora ca aceia le-am adus în stare bună. Lăsăm la o parte plângerile castelanilor, cari ne scriu la scrisorile noastre și au spus de față : atâta este numai că Sasul trebuie să fie preferat, — cum era pe vremea noastră, — Românului; altfel țara aceia în curând n’ar mai face nici o deo- sebire, dacă s’ar cumpăni cu aceiaș măsură interesul catolicului și al Românului"²). » Cu toate că judecățile erau adeseori nedrepte și favorabile stăpânitorilor, totuș Românii olteni au avut un mare noroc, față de ceilalți Români de sub jugul unguresc, că ei au fost judecați, vreo 400 de ani, în toate chestiunile lor zilnice, — afară de omor, etc., — de scaunul de judecată al celor 12 boieri români cu ju- dele curții în frunte, de unde puteau face apel la scaunul supe- rior de judecată al celor 12 nobili cu căpitanul cetății în cap. ') Pușcariu: Revolta boierilor din Țara Făgărașului in favoarea lui Mihnea Vodă cel Rău, 1508—1510, în An. Ac. Rom., secț. ist, XXXIII., (1910), pp.-65—69. -) lorga-Hurmuzaky, XV., pp. 275—6 no. D. 18 Erau 6 scaune de judecată cu boieri și anume : cu 12 asesori în Beclean, Șercaia și 2 în Făgăraș, oraș și ținut—satele, apoi 2 cu 6 asesori boieri: în Porumbacul-de-jos și Comana-de-jos.¹) Acestor scaune de judecată erau supuse vreo 62 sate, aparținătoare cetății Făgăraș, Ni s'au păstrat o mulțime de urbarii și conscripții, de pela 1600 până în secolul al XlX-lea, de extremă importanță, cari ne zugrăvesc până în cele mai mici amănunte toată viața, așa de complexă și chinuită, a acestor sate făgărășene necontenit agitate. Era aici un iad de suferință, îndeosebi în veacul al XVIII-lea, după 1765, când domeniul fiscal al Făgărașului ajunge în stăpâ- nirea Sașilor, Niciodată Românii din Țara Oltului n'au fost așa de cumplit maltratați, sub raportul greutăților iobăgești, ca în epoca când Sașii au ajuns stăpânii lor nemiloși. Așa că chinurile sufle- tești, rezultate din luptele acerbe între frați pentru legea româ- nească, erau zilnic mărite prin durerile materiale, pe cari le pri- cinuiau exploatările iobăgești fără păreche în alte ținuturi de sub dominația aspră a Ungurilor. Două declarații ale bătrânilor și fruntașilor din acest ținut ne vor lămuri deplin despre situația insuportabilă. Țăranii din Drăguș, la ancheta din 1820, spun :²) „De când suntem sub stă- pânirea Măriei sale baronului Bruchenthal losif, la care slujbă, când răsare soarele să fim în brazdă, la prânz nu ne lasă un sfărtai de ceas să răsuflăm, la minaj un porțion de fân la patru vite și nici atâta vreme nu ne îngăduește, ca să poată vitele noastre acel por- țion de fân cu odihnă a-l mânca, unde mai demult am avut slo- bozenie de dimineața până la 6 ceasuri pe locul cel domnesc să paștem vitele, atunci am înturnat la brazdă și am lucrat până la prânz, când iară un ceas odihnă ne-a dat, seara la 6 ne-a slo- bozit de am venit acasă, dară acuma ne ține până noaptea în- tunerec și de multe ori când s'a întâmplat de îi lună și pe lună ne făceau de lucram cu vitele nu numai, dar acuma de doi ani n’am avut vreme să grăpăm locul cel domnesc, și a aprins paie pe câmp și așa ne-au făcut de am grăpat locul, ne-au mânat la căratul gunoiului și ne dă cu soroc lucru, adșcăte atâta ne dă că noi nu putem nici decum birui și așa stricăm vitele, cine lucră azi lucru domnesc, acei cum îi mâne și de multe ori nici a treia zi nu poate lucra, cu o vorbă, sărăcie mai mare nu poate să fie într’un sat cum e la noi...“ Reprezentanții satului Viștea-de-sus declară cu acelaș prilej contra aceluiaș stăpân: „...La noi sânt femei sărace și sânt muieri de acelea la care bărbații au dat în cătane și până azi sunt cătane și slujesc pe ’) Vezi pe larg despre aceste scaune în cartea mea „ Viața economică a Ro- mânilor din Țara-Făgărașului (în curând sub tipar). ³) Meteș: Viața agrară, economică a Românilor din Ardeal, I, București, 1921, pp. 272—3. 19 2* împăratul, cari muieri sunt neputincioase și sărace de tot și nu pot face slujba curții, ca unde sunt bărbați ; și curtea a poruncit să facă slujba, că de n’o face se iese din moșie și să meargă în- cătro vor vrea, și dacă au copii să-i ducă în strajament, că curtea fără slujbă întreagă nu lasă pe nici una. îi povara și aceea că sânt oameni săraci la noi, că nu pot ținea boi trăgători nici decum, fără să hrănesc cu câte o vacă, care a avut obiceiu până acuma de tot așa i-a mânat la slujbă, că dacă s'a dus dimineața să poată veni pe seară acasă, dar acuma și pe aceștia îi mână pela Avrig, pela Făgăraș, de nu pot veni cu dusul și venitul într’o zi, din care omul sărac a avut și pagubă, că vaca care a fost cu lapte de n’a supt vițelul, a secat și a rămas omul fără lapte. Noi Viștenii-de- sus trecem prin trei hotare până venim la Sâmbăta-de-jos [aici era curtea, unde se făcea robota], care cale îi de 3 ceasuri bune dela noi, și tot poftește curtea de când intră iobagii, cari șed acolo în loc și intră în lucrul domnesc, — să tunăm și noi, care nu se poate nici de cum, când se creapă de ziuă poftește să fim acolo și ne ține până se întunecă de tot; și așa dusul și venitul, care face 6 ceasuri caută noi noaptea să-l plinim, când alții odihnesc» și de nu vom fi la vremurile cele numite acolo ne bate până nu mai putem. La vremea secerii, la sapă, la coasă și la tot felul de lucru, când îi grabnic ne ține câte 3 zile, și nu face cu oamenii cum ar trebui să facă, fără ca vite ne ia cu biraele cele domnești» cu jitarii și cu brănișterii pe dindărăpt și ne închide într’o șură și pune lacăt pe poarta șurii și așa ne ține până se isprăvește lucru. Cu o vorbă, la lucrurile cele domnești, alta nu poate vedea omul, fără suduiturile și bătăile cele multe. Avem povara asta, ne-a mânat seara la lucru până a întunecat și trăistile cu merindea le-am pierdut, și dacă ne-am dus și ne-am rugat să ne lase să aducem merinde, ne-a dat o bătaie bună, nici nu poate omul alta vedea fără tot bătaie peste bătaie, toate obiceiurile s’au schimbat...¹) în condițiile acestea jalnice s'a desfășurat traiul greu al Ro- mânilor din Țara Oltului. II. Să vedem cum se înfățișează în acest mediu de iobăgie neagră» viața bisericească a Românilor din Țara Oltului. Știri relative la această viață, în epoca cea mai veche până pela 1600, ne lipsesc aproape cu totul. Cele câteva date sărăcă- cioase, despre menținerea câtorva nume de preoți, se vor semnala mai jos, unde se vor da note istorice despre viața bisericească a fiecărui sat, cu totul 63 de sate, urmând ordinea alfabetică. în partea întâi a acestui studiu vom prezenta numai informațiile de Archivele statului ungar din Budapesta: Fogarasvidek, II, pp. 223—282. Vezi pe larg studiul meu: Românii și Sașii. — Traiul lor împreună pe „pămâtut crăiesc" din Transiluania (sub tipar). 20 ordin general, cari privesc viața bisericească a întregei țări a Ol- tului, rămânând amănuntele speciale, pentru fiecare sat, să fie cu- prinse în partea a doua a cercetării de față. Nu încape nici o discuție, că în timpul când domnii Țării Românești au stăpânit Țara Oltului (1366—1464), toți preoții și protopopii de aici erau în atârnare directă de Mitropolia din Târ- goviște sau de episcopia din Râmnicul-Vâlcii, unde se și sfințeau, primind fel și fel de daruri și ajutoare dela Domnii, vlădici și bo- ierii români. Foarte probabil această situație s'a menținut și după încetarea dominației românești, dacă nu cumva au fost supuși vre-unui episcop român cu reședința în Transilvania în secolul al XVI-lea. Ceeace știm sigur e numai faptul, că pe la 1585 toată Țara Oltului e scoasă de sub dominația duhovnicească a Vlădi- cului român din Alba-lulia, și supusă preotului reformat maghiar din Făgăraș, care încassa dela fiecare preot câte un floren,¹) precum la Rusalii da fiecare preot român de aici pela 1570, câte 1 fl. cetății Făgărașului.* ²) Când Mihai Viteazul intră în relații cu Sigismund Bathory, vedem că jugul calvin cade de pe capul bie- ților preoți făgărășeni și acest Principe al Ardealului, în 4 Iunie 1595, dă voie lui „loan de Prislop, vlădica soboarelor românești din Transilvania" să-și adune dela fiecare preot din Țara Făgă- rașului, câte 1 fl. pe fiecare an, după obiceiul bătrân, precum în- cassa delajpreoții din celelalte părți a Transilvaniei.³) în decursul domniei principilor calvini: Gavril Bethlen și cei doi Gheorghe Râkoczy, biserica românească din Țara Oltului ajunge din nou sub jurisdicțiunea superintendentului calvin, astfel că Mi- tropoliții români din Alba-lulia — afară de Mitropolitul Ghenadie al II-lea și llie lorest, cari au avut stăpânire și asupra bisericii din ținutul Făgărașului⁴) — aveau numai atâta drept de dispunere peste cele trei protopopiate făgărășene, cât le permitea șeful bise- ricii calvine ungurești.⁵) Acei preoți, cari de voie sau de nevoie ascultau de porunca episcopului calvin, se bucurau de privilegiul scutirii de dijmă și de robotă. Așa de exemplu principele Gavril Bethlen, în 18 Septemvrie 1624, scutește pe preoții români din Țara Făgărașului de dijma obișnuită din vite și producte.⁶) Acest ') Pokoly I., Az erdelyi}reformătusegyhăz tortenete, II, Budapesta, 1904, p. 171. ³) Meteș, Viața agrară, economică a Românilor din Ardeal, I, București, 1921, p. 251. ³) Șincai, Cronica Românilor, la anul 1596. •>) Conform diplomei protopopului Ștefan din Berivoiu, din 21 Maiu 1647, dela Gh. Râkoczy I-u. Lupaș, Principele Acafiu Barcsai și Mitropolitul Sava Brancovici în An. Ac. Rom., secț. ist. XXXV, (1912), p. 571. ⁵) Cipariu: Acte și fragmente. Blaj, 1855, p. 200 (numirea Mitr. Simion- Ștefan, în 1643). e) Cipariu: Archiva pentru filologie și istorie, Blaj, 1867, p. 551. 21 privilegiu, la dorința Mitropolitului Ghenadie, e întărit, la 9 Aprilie 1638, de principele Gheorghe Râkoczy I-ul, însă cu condiția, „ca să aibă vlădica românesc cinci condiții, făgăduite în vremea prea- luminatului domn principe Bethlen, carele înaintea noastră a fost — zice Samuil Klein Ț — că totdeauna nevătămate le va ținea și le va plini, și să fie ascultător de vlădica bisericii ungurești de legea dreaptă". Astfel de scutiri de dijmă mai primiseră preoții de aici, în 1631, 1633, dela căpitanul cetății Făgăraș.* ²) în veacul al XVII-lea, e o luptă permanentă între Mitropo- liții noștri din Alba-Iulia și episcopii calvini pentru stăpânirea bi- sericească asupra Românilor din Țara Oltului. De obiceiu înving acești din urmă ajutați de puterea politică maghiară. Așa, în 21 Maiu 1647, principele calvin Gheorghe Râkoczy, prin un decret scoate toată biserica românească din districtul Fă- găraș de sub jurisdicțiunea Mitropolitului ortodox din Alba-Iulia și a superintendentului calvin și, o supune cârmuirii protopopului Ștefan din Berivoiul-mare, dependent numai de principe, având toate drepturile unui episcop, afară de sfințirea preoților.³) Păstoria, cu scopuri de prozelitism calvin, a părintelui Ștefan a ținut până pela 1658, căci, în anul următor, în 9 Ianuarie, vedem, că prin- cipele Acațiu Barcsay, de origine român, dă drept de stăpânire bisericească asupra Țării Făgărașului Mitropolitului Sava Bran- covici din Alba-Iulia,⁴) întărind acest drept și în 20 Martie acest an, când scutește pe preoții din acest ținut de orice dări nedrepte, afară de onorariul cuvenit, după obiceiu, domnilor de pământ și de eventualele impozite, pe cari le va vota, pentru necesitățile țării, dieta Ardealului.⁵ ⁶) III. Scopul calvinilor era să câștige sufletele românești pentru legea lor. Nu cruțau nici un mijloc pentru aceasta. Folosesc de atâtea-ori siluirea și forța politică, apoi fac nobili dintre preoți, 1) Meteș : Istoria bisericii și vieții religioase a Românilor din Ardeal, I, Arad, 1918, pp. 147—8. ²) Meteș: Istoria bisericii românești din Ardeal, I, p. 163. — Popa Stan din Scheiul Brașovului, pela 1632, e preot într'un sat de lângă Făgăraș, unde l-a trăznit. Stinghe : Istoria bisericei Scheailor Brașovului, Brașov, 1899, p. 6. ³) Lupaș : Acațiu Barcsai și Mitr. Sava Brancovici în An. Ac. Rom., secț. ist. XXXV, pp. 571—572 și nota 1. — Vezi pe larg mai jos la Berivoiul-mare. ⁴) Dobrescu: Fragmente privitoare la istoria bisericii române, Budapesta, 1905, p. 38. în iarna 1659, în cetatea Făgărașului, au fost spânzurati viteazul popa Gheorghe din Ciurila (jud. Turda) cu fratele său, fiindcă au luptat în fruntea la 600 Români, alături de Râkoczy Gh., contra lui A. Barcsay. Krauss: Siben- biirgische Kronik, II, Viena, 1859, p. 288. ⁶) Dobrescu : o. c., p. 39; vezi despre preoții din Țara Făgărașului și scutirile lor din vremea lui Apaffi. Kemeny : Notitia hist. dipl. arhivii capituli albensis, II, Sibiu, 1836, pp. 53, 56, 64 (din 1665—78J.J 22 tipăresc cărți românești și înființează școli, toate numai ca turma calvină să se sporească cu bietele oi valahe. Susana Lorântffy, soția., văduvă a principelui Gheorghe Ra- koczy, a făcut mari pregătiri sistematice pentru cucerirea Româ- nilor din țara Oltului la legea calvină. Prin decretul, din 2 Aprilie 1657, ea numește niște „vizitatori" — un fel de inspectori — cari în tot anul de douăori trebuie să viziteze fiecare parohie, cu scopul ca să-și câștige informații precise despre pregătirea preoților și despre felul cum își îndeplinesc datorințele. Pe preoții negligenți, după 2—3 admonieri, îi va Repune. Tot atunci se va interesa de cultura religioasă a tinerimei, de progresul în cele sfinte al poporului credincios, de viața privată a preoților și a membrilor familiilor. Vizitatorii nu pot dicta pedepse în bani, aceasta o poate face numai magistratul civil. De întreținerea acestor „inspectori", în vizitațiuni, se îngrijesc preoții și poporul credincios.¹) E ușor de înțeles, cu ce plăcere au fost primiți acești „in- spectori" ai cârmuirii în casele preoților români din țara Făgă- rașului, pe care principesa îi supusese consistorului reformat din Făgăraș. Principesa S. Lorântffy s'a hotărît să întemeieze o școală în Făgăraș pentru luminarea, în sens calvin, a Românilor de sub oblăduirea ei. Astfel prin decretul important, din 3 Aprilie 1657,* ²) aduce la cunoștința oficialilor săi din Făgăraș „precum și boie- rilor, protopopilor și preoților, celor prezenți și viitori, că noi, fiind datoria noastră principală de a apăra religia și a proteja cele bune, văzând în ce neștiință se află în domeniul nostru din Făgăraș întregul popor român, atât comunele cât și boierii, dar chiar și cei cari au însărcinarea de a învăța pe alții. Astfel ordonăm să se fundeze aici în Făgăraș o școală ro- mânească cu învățătorii necesari, îngrijindu-ne de susținerea și previziunea aceleia. Spre conducerea ei am dispus alcătuirea unor legi, cari propuindu-se fruntașilor români din Făgăraș, ele au fost cu bucurie acceptate și ei au promis ajutorul la opera aceasta sfântă, dumnezeiască". Decretul fiind plin de amănunte foarte prețioase, iată ce zice despre locul, edificiul și imunitatea acestei școli românești. 1. „Școala românească va fi nemijlocit lângă școala maghiară, pentru inspectarea mai ușoară, pentru ca elevii români să poată învăța ungurește și să-și poată mai ușor însuși scrisoarea ma- ’) Magyar protestăns egyhâztortenelmi adattăr,țVIII, Budapesta, 1910, p. 110 și urm. ²) Ibid; I. Rațiu în Foaia școlară din Blaj reprodus la Aron, Monografia bisericilor, școlilor române din Făgăraș, Făgăraș, 1913, pp. 207—216; și Revista istorică, IX, București, 1923, pp. 187—191. 23 ghiară și latină și în schimb să poată învăța și elevii maghiari, dacă le convine, limba și scrisoarea română. 2. Românii vor avea edificiu separat, atât pentru învățători, cât și pentru elevi, apoi sală de învățământ și curte separată, din care va duce o ușă comună la școala ungurească; școlarii au să trăiască, ambii, în bună înțelegere, la caz contrar vor fi pedepsiți din partea învățătorilor după-cum merită. 3. Imunitatea școlii va fi aceeași, ca și a școlii maghiare". Despre învățătorul acestei școli se zice : 1, Să fie un cărturar foarte bun, eșit din școlile noastre reformate ungurești, care să știe foarte bine scrie și vorbi ro- mânește. 2. Numirea și instituirea lui se va face prin domnul cetății, magistrat și consistoriul din Făgăraș și va depinde de aici. 3, Va instrui mai intâiu, atât pe cei mari, cât și pe cei mici în alfabetul românesc, învățându-i a scrie românește, și mai ales a ceti bine Testamentul, Psaltirea și Catehismul tipărit la Alba- lulia. Apoi îndată, sau și într'aceea, îi va învăța românește „capita cathechetica", precum Tatăl nostru, Credeul, Zece-poruncile, Bo- tezul, Spovedania și dispozițiile disciplinei (dreptul) bisericești. Apoi îi va mai învăța cântările bisericești, precum se cântă în bisericile din Caransebeș și Lugoj¹) (cu acel adaus, că toate tre- buiesc scrise cu litere românești). Pe gramatici și alți școlari, cari se țin în școală, în nădejdea serviciului bisericesc, îi va obicinui și cu predicarea, sau, în măsură mai mică și cu catechizarea. 4. Va propune cel puțin în atâtea ore, ca învățătorul maghiar. 5. Cu învățătorul maghiar să trăiască în armonie, ca doi colegi egali în oficiu și să aibă grijă, ca și între școlari să fie bună înțelegere, ca să nu fie supărați nici într'un chip, nici ro- mânii din partea ungurilor și nici ungurii din partea celorlalți. Școlarii, cari nu vor observa aceasta, să fie pedepsiți, după greșala lor, de dascăl sau de magistrat, sau mai întâiu să fie dojeniți din partea consistoriului. 6. Să cerceteze cu sârguință biserica românească cu toată școala, mai ales în Dumineci și sărbători și când va fi poftit la înmormântări va cânta acolo conform uzului bisericilor din Ca- ransebeș și Lugoj, făcând eventual la aceste ocaziuni pe cântă- rețul sau pe predicatorul. 7. Rugăciunile de toate zilele le va traduce, cât mai curând, în românește (folosindu-se de ajutorul celor cari știu bine (româ- ') In Lugoj era un predicator român-calvin Ștefan din Făgăraș, care, in 1640, tradusese cântările calvine, apoi psalmii lui David și Catehismul calvin, în românește, care s'a și tipărit în Alba-Iulia la 1648, A. Bianu-Hodoș : Biblio- grafia veche românească, I. București, 1903. 24 nește, le va zice el însuș în biserica românească, cel puțin până atunci, până când preotul românesc ordinar le va putea învăța și preda. 8. Nu va trimite pe nimeni învățător în satele românești, până când nu va ști ceti și scrie fără greșală, până când nu va învăța cântările și catehismul, având să dea dovadă mulțumitoare despre toate acestea cu ocaziunea examenelor obișnuite; ne- observarea dispozițiilor va fi pedepsită cu reducerea salariului prin magistrat și consistoriu". Despre gramaticii și elevii acestei școale se spune: 1. „Toți gramaticii din țara Făgărașului sunt datori a frec- venta școala din Făgăraș; altfel se vor scoate din funcția lor de gramatici și vor fi așezați apoi iarăș în situația de iobagi. 2. înainte de toate să se obișnuiască cu religiozitate, di- mineața și seara să se roage lui Dumnezeu, zicând rugăciunile scrise pe seama elevilor la sfârșitul Catehismului, pe limba ro- mânească. 3. Să învețe cu sârguință și să instruiască pe copiii ce li se vor încredința lor. 4. Să nu primească vre-un elev fără știrea învățătorului. 5. In fiecare seară să reciteze în școală rugăciunile ro- mânești, precum se obișnuiește în școala maghiară; ceice nu vor face aceasta și neavând cauze suficiente, se vor pedepsi cu un ban. 6. Celor cari vor absenta dela prelegeri, fără știrea învă- țătorului, li-se vor reține câte un țipău (pâine). 7. Celor ce nu vor lua parte în Dumineci la serviciul divin, să li-se ia „prebenda“ (mâncarea) și să se dea alfora; ceice vor absenta în zilele de peste săptămână, când va fi rândul lor, să plătească câte un ban, și tot astfel și ceice nu vor fi prezenți la înmormântări. 8. La înmormântări să se plătească învățătorului și gramati- cilor, cum se plătește învățătorului maghiar. 9. Gramaticul, care se pregătește la preoție sau oricine învață la această școală și nu-și termină aici învățătura, nu poate fi preot în țara Oltului. 10. Preot sau învățător din locuri străine, în țara Făgăra- șului, să nu se primească, până când în această școală se va afla om potrivit pentru acele slujbe. Iar dacă aici nu s'ar afla, să se primească numai om din partea locului, ca să se încunjure eventualele certe. Ceice vor face altcum, magistratul îi va da afară și-i va pedepsi și în alt chip, atât pe ei, cât și pe proto- popi și pe sate. 11. Gramaticilor, cari au făcut bun progres în școală, li-se dă voie, mai ales în Dumineci și sărbători, dar și cu alt prilej, 25 când au răgaz, să predice în biserica românească din Făgăraș, sau și pe sate, pentru a se deprinde; dar numai cu știrea și în- voirea parohului ordinar. 12. Gramaticii și alți școlari, ai căror părinți sunt bine si- 4uați, nu pot beneficia de favorurile școalei, numai în cazul când părinții, din ură față de lumină, n’ar voi deloc să-i susțină, însă tinerii ar avea porniri foarte bune". Controlul învățământului e precizat în următoarele : 1. „Vizitatorii școlii să fie în primul rând preoții din Făgă- raș, apoi 2—3 inspectori mai inteligenți din consistoriu, cari vor știi bine românește, împreună cu 2 boieri și predicatori români mai învățați. 2. Datoria acestora va fi să viziteze școala măcar odată pe lună, cercetând conștiencios, cum își îndeplinește slujba învă- țătorul, cum sporesc școlarii în știință și cum observă legile. 3. Ei vor aranja în fiecare an câte două examene publice, unul primăvara, cu două săptămâni înaintea Paștilor și altul toamna, cu două săptămâni înainte de culesul viilor. La examene să se învite magistratul, membri mai culți ai boierimei și preo- țimei și alți oameni cinstiți, ca să vadă progresul frumos. 4. Copii, cari absolvând în școala românească, ar dori să studieze mai departe, să fie promovați în școala latinească, dacă vor merita, dar numai cu știrea, învoirea și hotărîrea inspecto- rilor “. Plata învățătorului și susținerea școlii sunt fixate în acest fel: 1. învățătorul școlii capătă anual: dela principesă: 40 fl., 16 gălete de grâu, 25 vedre de vin, 80 vedre de bere, 2 porci grași (sau 4 fl.), 2 cași și 25 care de lemne. 2. Dela boieri căpătă anual: 50 fl., și câte-o găină. Ceilalți bani, fiindcă fiecare boier e dator să plătească câte 50 bani și câte-o găină, se vor folosi pentru susținerea elevilor fără „pre- bendă“ și a copiilor săraci. 3. Didactrul dela copiii Românilor și Grecilor din Făgăraș, a boierilor și țăranilor bogați din afară va fi ca în școala un- gurească, nepoftindu-se duplu nici dela școlarii externi, nici dela alții. Copiii oamenilor săraci și școlarii locuitori în școală vor primi instrucțiunea gratuit. 4. Dintre gramaticii locuitori în școală, opt mai buni și mai săraci, capătă, din cetate pe an în fiecare zi câte patru țipăi, mai întâi cei promovați (în școala latinească), apoi ceice se pre- gătesc la preoție și dăscălie. 5, Pentru susținerea acestora preoții din țara Oltului vor contribui cu câte 25 bani, 6. Colectele dela boieri, preoți și sate se vor administra de birăii curților la doi termini, pe vremea examenelor publice. Școala aceasta a Susanei Lorântffy, făcută cum zicea ea, „pentru mărirea lui Dumnezeu și pentru înălțarea nației valahe", 26 a fost, fără îndoială, cea dintâiu școală românească sistematică și bine organizată. Deci era o școală primară împreunată cu un fel de gimnaziu inferior, după modelul școlilor ungurești din acel timp. Multă lume a învățat carte românească în această școală, toți dascălii și preoții din acea vreme, în țara Oltului, au fost, au trebuit să fie, ucenicii acestei instituțiuni de învățământ laic și bisericesc a darnicei și luminatei principese Susana Lorântffy. Ba veniau aici și din alte părți ardelene, până și din Principatele române, căci iată ce ne desvăluiește o notă neașteptată scrisă în 18 Martie 1677 pe o Evanghelie slavonă și românească, în ma- nuscris, din mănăstirea Neamțului din Moldova: „Am scris cu multă trudă, când am fost in țara Oltului, la Unguri, de am învățat gramatici și într’acea gâlceavă multă am scris și o am săvârșit: eu fratele preotului Irimii dela Coiceni (în jud. Dolj ?) anume lonașco am scris această evanghelie”.¹) Școala s’a menținut până pe la 1700. învățătorul român al acestei școli, era, în 6 Maiu 1662, Mihail Silvâsy, căruia, în 23 Iunie acest an, dregătorii cetății voiau să-i schimbe plata, dar principele Mihail Apaffy le poruncește să păstreze obiceiul vechiu în ce privește plata învățătorului și să clădească pentru școală un edificiu mai mare și mai potrivit.²) Școala aceasta românească se pomenește și la 1694 în di- ploma lui Apaffy, prin care dă voie lui Constantin Vodă Brânco- veanu să facă o biserică ortodoxă în Făgăraș.³) în 1701 era deja desființată, domniau austriacii catolici și împăratul Leopold poruncește, în 19 Martie acest an, să se facă o școală românească și în Făgăraș.⁴) Școala întemeiată de principesa S, Lorânffy, a fost așezată în piața de azi a orașului Făgăraș, în partea nordică, lângă bise- rica reformată, unde era și școala ungurească, cum am văzut din statutele școlii reproduse mai sus. IV. îndată după fondarea acestui așezământ de învățătură, apare • aici un episcop român-calvin Daniil, cu reședința în Făgăraș. De origină probabil din Ardeal, învățând meșteșugul tipografiei, îl vedem că tipărește, din încrederea Mitropolitului Țării Românești Ștefan, la 1652 în Târgoviște, Pravila, o compilație greoaie, tra- dusă de acest călugăr cu carte „Daniil Panonianul". Din Țara Românească Daniil trece în Moldova, unde stă retras într’o mă- năstire, până ce însuș Apaffy, principele Ardealului, îl cere după recomandația și alegerea călugărilor, pentru a-1 face episcop la i) Meteș, Istoria bisericii românești din Ardeal, I., pp. 363—4. ³) Rațiu, la Aron; o. c. p, 215 Magyar protestăns egyhâztbrtenelmi adattăr, VIII. ³) Pușeariu: Documente pentru limbă și istorie, II, p. 358. ⁴) Nilles: Symbolae etc., I. p. 298. 2? Făgăraș. O scrisoare, din 10 Noemvrie 1661, a egumenilor: So- fronie dela mănăstirea Dobromira și Teodosie dela mănăstirea Cașin, cătră Mihail Apaffy, ne dă lămuriri foarte interesante despre felul cum a ajuns Danii! episcop în Țara Oltului '): „...Cinstita porunca a Măriei Tale, care a venit într'această parte de loc spre noi dela credincioși ispravnicii Măriei Tale, în- țeles-am de toate ce-a fost porunca M. Tale și pentru ce. Pentru aceea foarte am socotit de această treabă, cu toți părinții dim- preună, toate sfintele mănăstiri câte se află într'această parte de loc, și am aflat pe acest părinte dintre frații noștri, socotind că va fi destoinic și învățat întru toată legea creștinească și întru toate ce sânt învățăturile sfintei biserici învățat. Pentru aceea și noi, având atâta lipsă pentru acest frate, nu ne-am fi îndurat într'alt chip, ci numai, văzând noi cinstita poruncă a Măriei Tale, și toți cari se află priatini M. Tale, întru nimica n’am socotit lipsa noastră, ce am căzut împreună cu toate mănăstirile și am rugat pe acest frate, anume popa Daniil. Pentru acia și Sfinția Sa, văzând po- runca M. Tale și-a noastră smerenie, n’au avut ce face, numai ce-au plecat și Sf. Sa întru tot precum a fost cinstită porunca M. Tale și smerenia noastră, și iată l-am înstrăinat de țară. Deci de acum numai precum va fi darul lui Dumnezeu și mila Măriei Tale, precum șerbii Măriei Tale, și spre acest părinte..." După această designare a călugărilor, Daniil trece în Transilvania p&ntru a fi episcop, timp de 6 ani, al Românilor din Țara Oltului. Principele Mihail Apaffy prin diploma de numire, din 20 Aprilie 1662, ne spune care-i rostul și datoria acestui vlădică în părțile făgărășene * ²): „...Fiind noi povățuiți despre viața, învățătura blândeților vrednice Sfinției Sale Daniil, episcop, pe acelaș dară Daniil, episcop, după cea mai cu plecăciune a oarecărora domni sfetnici, anume credinciosului nostru cinst. loan Betlen de Chiș-Bun și canțelarius, scaunului secuesc Udvarhei, căpitan mai mare și varmeghiei Ce- tăți de Baltă, fișpan, rugăminte, l-am așezat episcop de obște bi- * sericilor românești în țara noastră Ardeal, peste apa Oltului, din partea stăpânirea Sfinției Sale Savâ Brancovici, episcopului mai cu mult stăpânitor în țara aceasta a noastră Ardeal. Insă așa ca precum însuș cuvântul lui Dumnezeu după Sf. Scriptură să-l ve- stească norodului românesc cu cuvântul, așa să poruncească pă- storilor lui supuși, aceia ce urmează. Afară de aceasta, după obi- ceiul celor mai dinainte episcopi rumânești, temeiul legii să-l puie la cale bună, datoriile de scrisori, încredințate episcopilor rumâ- nești, în toate ponturile drept și cuvios, dator să fie a le împlini ') lorga : Acte românești privitoare în cea mai mare parte la legăturile Secuilor cu Moldova în Buletinul Comisiei istorice a României, H, București, 1916, pp. 263—4 No. LXXXIV. ²) lorga : o., c, p. 265, no. LXXXV, și în latinește la A. Bunea: Vechile episcopii românești, Blaj, 1902, p. 113, nota 2. 28 adecă domnia sa episcopul în stăpânirea aceasta a sa mai ușor și cu folos să meargă înainte... adecă, să se supună, superintenden- tului calvin sau cum se zice în diplomă „episcopului de religiunea ortodoxă". Iar dregătorilor săi Apaffy le poruncește „tare, ca oricând susnumitul Daniil episcop, sau cu numele lui, omul său, pe voi de față va pofti... să fiți cu toată ajutorința spre învățătura cu- vântului lui Dumnezeu și spre îndreptarea Bisericilor, și toate ce ar fi dregătoria sa a face, să nu împotriviți, și persoanele lui de toată stricăciunea să le feriți și să le acoperiți și după stările împrejur la vreme de lipsă să le povățuiți la locuri de scuteală..." Autoritatea vlădicului Daniil în eparhia sa din Țara Oltului era destul de scăzută și ștearsă, dovadă că Ana Bornemisa, soția lui Apaffy, în 11 Aprilie 1663, supune bisericile românești din acest district, jurisdicțiunii consistorului calvin din Făgăraș, dându-i totodată .dreptul să le cerceteze conform planului făcut de Susana Lorantffy, pe care l-am publicat mai sus.¹) După o scurtă păstorie Daniil părăsește scaunul său vlădi- cesc dela Făgăraș, fără să știm cauzele cari l-au determinat. In 12 Ianuarie 1668 și 3 Noemvrie acest an Daniil, „ce-au fost Mi- tropolit la Beligrad" (adecă episcop la Făgăraș), trăiește în schitul Sf. loan din Focșani, apoi la mănăstirea Soveja din Moldova.* ²) Intre 1673—76 Daniil, ca episcop, păstorește la mănăstirea Stre- haia din Oltenia Țării Românești,³) iar la 1686 ia parte la ale- gerea și sfințirea Mitropolitului ardelean Varlaam în Târgoviște și în 30 Iunie 1686 e iarăș la Focșani.⁴) * * Onorariul pe care preoțimea făgărășeană era datoare să-1 dea cetății Făgăraș e următorul, care evident varia după necesitățile și lăcomia stăpânitorilor: între 1667 și 1687 plăteau anual: epis- copul 25 fl., cei 3 protopopi pe care-i cunoaștem cu numele: Radu din Făgăraș, Man din Ucea-de-jos și Sim din Vad câte 15—20 fl., și adunau dela preoți darea anuală 50—100 fl., din care V2 era a principesei Ana Bornemisa și ¹/a a căpitanului ce- tății. Preoțimea se compunea din boieri și din iobagi. Preotul din neam boier da numai 7’50 fl., preotul din tată preot din neam iobag dă 15 fl., iar preotul făcut dintre iobagi rămâne la dispo- ziția principesei cu plata, fiindcă el e scris în urbarii între iobagi. Fiecare preot mai dă anual câte o câblă de ovăz. Un popă nou, aparținător curții din Comana-de-jos, dă în 1687 numai !) Magyar protestansegyhăz torteneti adattâr, VIII, Budapesta, 1910, pp 129—130. ²) Qumitrescu în Amintire lui loan Bianu, București, 1916, pp. 242—3 (nu-i nici o dovadă, că acest episcop Daniil ar fi autorul unei „Istorii a Țării Românești dintru început¹¹, cum crede a dovedi Dumitrescu. Ibid., pp. 240—46). ³) Bianu : Episcopia Strehaiei în An. Ac. Rom. secț. ist. XXVI, și Lăpe- datu Alex. : Episcopia Strehaii, București, 1906. ⁴) Amintirea lui I. Bianu, p. 251. 29 3'75 fi.¹) în vremea de răsboiu darea preoților era crescută foarte mult, după-cum ne arată și hotărârile dietelor ardelene.* ²) V. Ne apropiem de anul 1700, când începe epoca de strașnice frământări și lupte pentru păstrarea legii strămoșești. în această luptă Românii din Țara Făgărașului au fost totdeauna în linia întâi de bătălie, apărând cu vitejie și mult sacrificiu legea veche românească. în epoca calvină, în secolul al XVII-lea, poporul a rămas neatins, doar câțiva boieri, preoți și protopopi iubitori mai mult de cele pământești, decât ’de cele sfinte ale lui Dumnezeu și de bunele tradiții strămoșești, — s au spurcat cu legea cea nouă ungurească, înmormântându-se astfel în disprețul general al Ro- mânilor din aceste regiuni de trainice și neînfrânte tradiții seculare. Unirea religioasă cu Roma a produs între frații români din țara Oltului mult sbucium, lacrimi și dureri, cum dealtfel în tot cuprinsul Ardealului și „părțile ungurești". După „actele oficiale" ale unirii, — cari sunt în mare parte falsificate, cum am spus-o și dovedit-o și altădată, — au luat parte la aprobarea acestei uniri mai mulți protopopi din districtul Făgărașului, unii cari au existat și alții cari n’au trăit poate niciodată sau în orice caz n’au fost protopopi în momentul iscălirii actului de unire, cum vom vedea mai departe, vorbind de biserica din Făgăraș. Actul unirii lui Atanasie, din 7 Octomvrie 1698, îl subscriu 2 protopopi din Făgăraș, Aron și Daniil, apoi protopopul din Ohaba: Gheorghe.³) Iar pe actul unirii din 5 Septemvrie 1700, făcut la sinodul din Alba-Iulia, găsim următorii protopopi din ținutul Făgărașului, cu numărul preoților pe cari credeau că-i reprezintă: Stan sau Stanilă din Viștea-de-jos cu 46 preoți, Radul din Berivoiul-mare cu 56 preoți, Gheorghe din Ohaba cu 40 preoți și Teodor din Râușor cu 45 preoți.⁴) Ar urma deci, după aceste date, dacă ar fi exacte, că toată preoțimea făgără- șană s’a unit cu Roma. Adevărul însă e altul. Unii dintre proto- popii de mai sus au primit unirea împreună cu o parte din preoți, cari erau îndeosebi de origine boieri. Poporul și preoții eșiți din iobagi, partea cea mai mare, au rămas ortodocși, în- ’) Szâdeczky B. : I. Apaffy Mihăly fejedelem udvartartăsa, I. Bornemisza Anna gazdasâgi naploi (1667—1690), Budapesta, 1911, pp. 6, 9, 11, 13, 16, 18, 122, 124—5, 131, 137, 140, 293, 295, 549 ; și Pușcariu : Documente pentru limbă și istorie, II, Sibiu, 1897 p. 360 no. V. ²) Vezi Szilăgyi Alex.: Monumente Comitialia Transiluaniae, voi. XII -XXI (din 1661—1699), Budapesta. în 25 Martie 1682 e în Făgăraș viitorul Mitropolit din Alba-Iulia, grecul loasaf având sprijinul lui Apaffy, cercetează cu Sigismund Boier din Recea, mai mulți protopopi și preoți, mergând cu el la Șerban Vodă Cantacuzino (cf.. Meteș: Biserica românească din Ardeal și Șerban Cantacuzino, Vălenii-de-Munte, 1915). In 1683 e vorba să țină un sinod al preoților în Fă- găraș, Meteș, „Ist. bisericească", p. 257. ³) Nilles, Symbolae, I. pp. 210—11. ■*) Ibid, I. p. 249. 30 fruntând toate siluirile pentru legea lor. Un document, din 20 Iulie 1711, ne arată că 315 boieri și nemeși din țara Oltului au trecut la unire, iscălind un act pe care îl mai întăresc și cu pe- cețile lor.¹) La instalarea episcopului unit Atanasie în Alba-Iulia, la 25 Iunie 1701,* ²) cei dintâi cari protestează contra unirii, alături de românii brașoveni și din țara Bârsei, sunt cei- din districtul Fă- gărașului prin reprezentanții lor: popa Stan și nobilul Ladislau, amândoi din Făgăraș. A doua zi după instalare, în 27 Iunie, toți împreună fac în'scris un protest energic, luând de bază decretul de libertate confesională pentru toți, al împăratului Leopold, și declară că rămân la legea strămoșilor, gata să suporte toate greu- tățile în liniște, ca și până acum, dar punctele propuse de Ata- nasie nu le pot primi sub nici o formă; nu se vor uni niciodată cu catolicii, ci vor rămânea în credința cea veche a bisericii ră- săritului. Pe preoții cari primesc punctele episcopului unit Ata- nasie și se fac uniți, nu-i vor recunoaște de învățători și păstorii lor și nici nu le vor primi învățăturile lor, etc.³ *) Lupta aceasta contra unirii costa bani, sacrificii enorme, împreunate cu suferințe grele, ba omul, care avea curajul să iese pe teren, se putea aștepta la suprimarea vieții sale, cum vom vedea îndată. E sigur, că la rezistența în luptă și la păstrarea legii vechi contribuiau nespus de mult cuvântul de încurajare și ajutoarele fraților din Țara Românească, a Domnilor, Vlădicilor, boierilor și călugărilor, cari aveau cele mai strânse relații cu Românii din țara Oltului, unde sate întregi le aparțineau. Așa satul Cuciulata e, dela 1662, proprietatea boierului muntean Drăghici Cantacuzino. Sâmbăta-de-sus, încă din 1653, o stăpânește bogatul Vornic Preda din Brâncoveni, care probabil a zidit mănăstirea de aici, căci diaconul Paul de Alep, care a petrecut multe zile bune în casa acestui darnic și evlavios boier român, ne spune în August 1657: „Vornicul Preda e acum în Ungaria, ca să clădească o mănăstire, căci Craiul (Gh. Râkoczy) îl iubește foarte mult și-l numește tată"¹.) Sâmbăta-de-sus rămâne nepotului său Constantin Vodă Brân- coveanu, care mai cumpără aici satele Sâmbăta-de-jos, Poiana Mărului, Rucărul și Berivoiul-mare și mic. Ștefan Vodă Canta- cuzino avea satele Copăcel, Recea și se. pare și Porumbacul-de-jos și de sus.⁵) Câtă vreme satele acestea au fost proprietatea ’) P. Maior, Istoria bisericii, p. 88. ²) Vezi mai jos la Făgăraș. :4 Cipariu, Acte și fragmente, pp. 268—9; vezi ancheta din 1747 referi- toare la acest protest al reprezentanților ortodocși din Făgăraș, Dragomir, Ist. deosebirii religioase, pp. 176—7. 4) Meteș, Istoria bisericii românești, I. p. 292 n. 1. Vezi pe larg despre aceste sate studiul meu, Moșiile Domnilor și bo- ierilor din Țările române in Ardeal, Arad, 1925, pp. 85—91. 31 Domnilor români și a urmașilor lor, nu se poate vorbi în ele de altă lege, decât de cea ortodoxă curată. Toată acțiunea dârză a ortodocșilor făgărășeni a fost necontenit susținută și întărită de c i din Țara Românească cu intervenții la împăratul din Viena și la diferiți generali din Ardeal, pe lângă sprijinul efectiv moral și material, care zilnic trecea Carpații în Valea Oltului, unde peste 20 mănăstiri cu călugării lor mulți, veniți și din „țară", lucrau și pentru ortodoxie și agitau contra unirii cu Roma. Pe cât de mare a fost bucuria și sensația în țara Oltului, când Constantin Vodă Brancoveanu, a înălțat biserica Sf. Nicolae din Făgăraș, pe atât de cumplită a fost durerea și revolta orto- docșilor când le-a luat acest sfânt locaș, cu forța militară, noul episcop loan Giurgiu de Pataki. Acesta descălecase la Făgăraș, încă în 1712, cu scopul precis de a câștiga aderenți pentru noua lege a Papei. Tânăr inteligent, deosebit de învățat — născut în Strâmba, jud. Doboca, pe la 1682 — studiase la Cluj, Viena și Roma, fiind pretutindeni cel dintâiu la învățătură, a trecut cu totul la legea Romei.¹) Fiul de Domn român, Gheorghe Canta- cuzino, îl recomandă din Brașov, pe Pataki la episcopie; într’o scrisoare din 23 Oct. 1714 către „prietenul său“ losif Boer.* ²) Crescut la Iezuiți, era un aprig credincios al legii catolice, pe care voia s’o răspândească, cu orice mijloace, în sinul „națiunii sale iubite, pențru care este gata — zice el — să-și verse și sângele".³) Câțiva ani preot catolic în Făgăraș, el n’a fost bine văzut de români, câștigându-și numai dușmani, afară de boierii convertiți. Cu drept cuvânt zice Gheorghe Bariț în istoria sa⁴) : „ . . . loan Pataki ca paroh și misionar în Făgăraș, pe lângă ce înstrăina pe popor, când acesta îl vedea executând ritul latin, cu care Românii nu se pot deda nici până în ziua de astăzi și nu se crede că se vor împăca cu el vreodată, apoi ca om tânăr, înfocat, inspirat de divinitatea dogmelor catolice până la exalta- țiune, călătorind dintr'o comună în alta propaga dogmele cu oareșicare violență; ținea dispute cu popi cari nu înțelegeau nimic din acelea; mai târziu a și luat biserici dela neuniți, firește nu el singur, ci ajutat cu mare zel de forța militară împărătească. Din toate, cea mai mare durere a cauzat luarea cu forța a bi- sericii din Făgăraș, zidită cu banii lui Constantin Brâncoveanu, fost Domn al Munteniei. Petru Bod zice, că Pataki pedepsia pe locuitori și în bani și cu închisoare, dacă nu voiau să treacă la unire; așa ceva însă nu ptitea face nici un misionar și unele ca acestea s'ar înțelege de Pataki numai în timpul episcopiei sale". (Va urma.) !) Vezi multe amănunte despre Pataki: Nilles, Symbolae ad historiam eclesiae orientalis, I. Insbruck, 1885, pp. 404—443. ²) Nilles, Symbolae, I. pp. 408—9. ³) lorga, Studii și documente, XII. (—Scrisori și inscripții ardelene, I.) p. 286 no. XV—XVI. ⁴) Bariț, Părți alese din istoria Transilvaniei, I. Sibiiu, 1889, pp. 323—4. 32 Cum era odată. 4 Noemupie 1918. Două trei săptămâni, după revoluție, lumea începea să se orienteze încetul cu încetul. După liniștea aparentă a zilelor dintâi — o liniște ce pre- merge furtunei — amărăciunile înmagazinate de atâta amar de vreme în sufletul masselor, au început să se reverse ca un prisos de lavă. Cu tot inconștientul ce domină psihologia mulțimei, po- porul nu s'a dedat la acte de brutalitate surdă. Satrapii și es- crocii răsboiului, cari aveau pivnițele pline cu petrol, zahăr, tutun și ceilalți articoli, ce aproape dispăruseră din circulație, în vremea din urmă, au șters putina, de cu bună vreme, scăpând cu câteva pălmi, sau cu câteva ciomege, încasate în clipa pri- pită a despărțirei. Jandarmii, înarmați până în dinți, au lăsat cazărmii puști și muniții; au predat totul și s’au făcut invizibili. Era firesc să isbucnească pe ici-colo dezordini, să se spargă pivniți nemeșești, să se dea foc câtorva parcuri din jurul caste- lelor grofilor. Oamenii, după ce se răsbunaseră câteva zile, dupăce le evaporară aburii alcoolurilor vechi și puternice, în- cepeau a pricepe, că nu e bine, ce fac... Propagandiștii gărzilor naționale erau ascultați mai cu băgare de seamă. Un argument al lor avu efect miraculos: „Oameni buni. Nu mai prădați, nu mai aprindeți. Căci toate bogățiile aceste sunt acum ale noastre, și a noastră e și paguba ce o faceți" ! 33 3 — Dreptu-i, domnule, nu mai prădăm, nu mai aprindem ! * ¥ ¥ Se improvizase o jandarmerie la centre, având contact cu satele mărginașe. Spiritul de disciplină al armatei începea să dea cele dintâi roade, în favorul celor ce luptaseră deageaba, patru ani de chinuri și suferinți fără nume, sub steag străin... Poșta, telefonul era în mâna gărzilor, linia ferată deasemeni. Primăriile aveau telefoane încă înainte de răsboiu: comercianții evrei dela sate se călcau pe picoare, în îmbulzeala de a ni-le oferi pe ale lor. Numai Săcuii adăpostiți laₜ Aiud, cu trenul lor blindat, mai amenințau populația din împrejurimi, cu mici ieșiri, la cari se răspundea repede, cu focuri de pușcă. Trenurile cu soldații unguri răsvrătiți erau tot mai rare... oamenii treceau obosiți, fără vlagă, înțelegând că totul se sfârșise... Delegații gărzilor aveau totdeauna, câte doi soldați înarmați pe locomotivă, când plecam cu trenul. Era o măsură de pre- venție de prisos, căci mașiniștilor și fochiștilor nu le mai ardea să facă pe grozavul. In ziua de trei Noemvrie s’a dat ordinul să se arboreze steaguri naționale, pe Catedrală, institute și toate casele din Blaj. Ziarul „Unirea" aducea, în litere trei-color Chemarea, pe care autorul ei o ceti urcat pe o masă, improvizată în tribună, în fața băncii „Patria". Frați Români! A bătut ceasul! După suferințe îndelungate, după jertfe supra-omenești, ce le-a adus neamul nostru, a răsărit, în sfârșit, și pentru noi clipa sfântă a libertății! Frați Români, bucurați-vă! Lanțurile sclăviei s’au prăbușit în tină, și neamul nostru își înalță fruntea obidită până acum — și privești în jur de sine ca popor liber, ce singur are dreptul de a dispune asupra sorții sale. Lăudat să fie Dumnezeul popoarelor, că ne-a învrednicit să ajungem această sfântă zi! 34 Lăudată să fie amintirea atâtor mii și mii de eroi martiri, frați ai noștri, cari prin sângele vărsat, au stropit din belșug glia strămoșească, pânăce a răsărit din ea floarea sfântă a libertății, egalității și frățietății tuturor popoarelor din lume. Frați Români! Inchegați-vă pretutindeni în jurul fruntașilor voștri, — con- stituiți-vă în sfaturi naționale locale și în garde de pază, și nu faceți nici un singur pas fără știrea și consentimentul comitetului nostru Național Central! Arătați-vă vrednici de însemnătatea istorică a acestui moment sublim; puneți temeliile viitorului fericit, în liniște, fără turburări, cu demnitatea unui popor conștiu de sine! Mergeți înainte mândri, cu fruntea ridicată, pentru a Va închina Dumnezeescului Soare al libertății, ce a răsărit, în sfârșit, și pentru noi! Deșteaptă-te, Române! Visul urât al trecutului să rămână uitat în întuneric, să-l uităm cu toții, ca și când n’ar fi fost! Păstrați liniștea și ordinea; nu vă atingeți de persoana și avutul nimănui! Aceasta o cer conducătorii voștri, și o pretinde cinstea voastră de Români! Trăiască libertatea tuturor popoarelor ! Trăiască Neamul Românesc ! * ♦ * S'a afișat pretutindeni această Chemare, la Blaj, și în îm- prejurimi. Populația străină începu să respire mai ușor. Văzând arborarea stindardului național pretutindeni, cre- deau că a sosit marea și grozava clipă a răfuielii. Și chemarea spunea limpede, că ce-a fost a trecut, și că un nou soare trebuie să se ridice peste ruinele lumei vechi, prăbușită sub povara fără- delegilor ei fără număr. Oamenii începeau să-și aducă aminte: gazetele ungurești scoborâră .notele tenorului strident de biruitori. își aminteau chiar că loan Huniade și regele Mathia au fost români, și că, în mare parte, aristocrația ardeleană ungurească e de obârșie ro- mânească. 35 3* Oamenii ar fi putut trăi în pace, dacă n'ar fi fost Evreii, cari au făcut trafic de patriotism, având totdeauna interesul, să pescuiască în tulbure... Lumea ce se cutropea, avea nevoie de un țap ispășitor, de un obiectiv, în care se descărcau — per fas et nefas — toate fulgerele unui Joie în agonie... « * « Ne gândeam, în preajma adunării dela Alba-Iulia, la tru- pele române, cari înaintau cu greu, prin zăpada dela granița săcuiască a Ardealului. Vor sosi și ei — ne gândeam, dar adunarea se va ținea, căci numai era putere pe lume, să se mai pună în calea șiroiului pornit, cu huet de lavină cutropitoare... Lumea începea să se schimbe la față. Cei buni, cei neclintiți în atitudinea lor, nici în zilele cele mai grele, își vedeau liniștiți de drum. Era o răsplată a muncei lor de trudă, o întrupare a visului tainic, ce-i mângâia în clipele de grea cumpănă, când îndoiala le stringea inima în cleștele ei de foc. Alături de ei, își făceau loc cu coatele, și câteva existențe de speculanți și renegați, cari nu înțelegeau pentru ce motiv ar trebui numai decât să renunțe, la ospățul ce se, pregătea, din munca și ucenicia altora. Oamenii zimbeau cu indulgență, zicându-și: las' să vină și ei! Căci și împăratul din Evanghelie și-a trimis servitorii la răspântiile căilor, să cheme la nuntă pe câți vor afla... AL. CIUR A. 36 Panică. S*a oprit la geam tristețea și îmi bate Picături de ploae rece, mici și grele ! Toți copacii, cu veștminte sfâșiate, își reped la mine pumnii, prin perdele ! * Trecătorul se ’nfioară de-atât vaer, Care-aleargă poticnindu-se de case ! Ploaia-’și toarce monoton acelaș caer, înflorindu-l cu mici frunze ofticoase. * S'a oprit la geam tristețea și îmi bate Picături de ploaie rece, mici și grele ! Peisagiile din rame-îngândurate, Se privesc cu înțelesuri, între ele ! * Picături de ploaie rece bat mereu . . . Inserează și e frig și bate vântul, De îmi pare că slăvitul Dumnezeu A scăpat astăzi din mâini întreg pământul! AL. NEGURĂ. ₑ»«oo»®®ooo 3? Lupta pentru organizarea asigurărilor agricole în Franța. De Prof. N. Ghiulea. II. Propunerile și proiectele de organizare a asigurărilor agricole depuse pe biroul corpurilor legiuitoare franceze sunt destul de numeroase. Până la răsboiu se depuseseră peste douăzeci și cinci, unele din ele de o importanță deosebită chiar. Dacă nu putem cerceta legile franceze, cari să reglementeze această mare problemă economică și socială, vom examina cel puțin o parte din proiectele de legi și propuneri cari s au făcut în această chestiune. E tot ce se poate face pentru discutarea acțiunei puterii legiuitoare pentru organizarea asigurărilor agri- cole în a treia republică franceză. Pentru examinarea acestor diferite proiecte de legi, deoarece ele au foarte multe puncte comune, e mai bine să le considerăm grupate în clase, după principiile și punctele de vedere comune. In această grupare putem urmări unele din clasificările făcute. De pildă: Gabriel Arnaud¹) face gruparea proiectelor depuse în I. Propunerile cari au tendința de a face Statul asigurător; II. Propunerile cari tind să creieze case de asigurări gerate și administrate de Stat; DL Propunerile'¹ cari tind să creieze case sindicale de asi- gurări. Iar luliu Chadenet²) propune gruparea proiectelor făcute în chipul următor: Gabriel Arnaud. L’assurance agricole en France. Paris, 1900, pg. 272. următoarele trei clase: 2) luliu Chadenet. Les assurances mutuelles agricoles et la question de la reassurance. Paris, 1911, pg. 22. 38 I. Propunerile impunând asigurarea obligatorie și intervenția Statului în funcționarea sau conducerea societăților. II. Propunerile mixte, lăsând agricultorilor dreptul de ob- țiune între asigurările de Stat și asigurările prin asociațiile private, limitând atribuțiile Statului, dar implicând obligația restrânsă sau nu a asigurării; IIL Propunerile sprijinindu-se pe libertatea absolută a asi- gurării și pe rolul inițial al inițiativei private. In expunerea ce urmează vom folosi o clasificare mai simplă, care să ție totuș seama de clasificările de mai sus. Clasificarea pe care o propunem grupează proiectele depuse în următoarele patru clase : I. Proiectele întemeiate pe principiul obligativității, atât în asigurare cât și în alegerea institutului de asigurare; II. Proiectele întemeiate pe principiul obligativității în asi- gurare, și pe principiul libertății în alegerea institutului de asi- gurare ; III. Proiectele întemeiate pe principiul libertății în asigurare și pe principiul obligativității în alegerea institutului de asigurare; IV. Proiectele întemeiate pe principiul libertății, atât în asi- gurare cât și în alegerea institutului de asigurare. Să le cercetăm pe rând. Principiul obligativității în asigurare e un principiu mai nou. El a fost pus dupăce ideia de societate a fost formată, dupăce drepturile și datoriile sociale au fost bine definite. Datoria de prevedere a membrilor societății, datoria de a scuti societatea de o povară, atunci când unul dintre ei va fi incapabil de muncă, sau în mare lipsă, este poate una din datoriile sociale mai târziu formulate și aplicate. Altădată, când Statul era Regele, suferințele celor în lipsă» dacă și cât erau luate în seamă, erau alinate din mila celor avuți, din mila Regelui, din mila nobililor. Nu exista obligația de pre- vedere, dar nici obligația ca cei avuți să fie darnici. Cu toate acestea mila totdeauna a fost mai puternică decât prevederea, cei lipsiți totdeauna au fost ajutați, desigur însă nu în totul, nu totdeauna cu dreptate, și ceeace s'a alinat era prea puțin din suferința omenescă. Obiceiul de ajutorare a săracilor, de ajutorare a celor loviți de soartă, a fost păstrat și mai târziu când punga Regelui a fost deosebită de bugetul Statului și când societatea își acoperea din mijloacele sale toate trebuințele. Acest obiceiu a fost transformat apoi într’o îndatorire publică pe care Statul l'ar avea față de membri săi: este datoria de ocrotire a celor slabi și de ajutorare a celor în suferință. In toate socotelile publice, de când se țin astfel de socoteli, totdeauna au fost prevăzute sume mai mici sau mai mari, fonduri, 39 din cari se împărțeau ajutoare celor în suferință. Și în ce pri- vește sinistrele agricole, fiindcă urmările lor sunt mai dezastroase și mai producătoare de suferinți și lipsuri, în toate bugetele Sta- tului, din timpuri vechi, au fost prevăzute sume pentru ajuto- rarea sinistraților din riscuri agricole. In Franța Sully și Colbert au dat ajutoare agricultorilor în anii agricoli excepționali, Turgot, discipolul lui Quesnay, părintele școalei fiziocraților, a căutat să le permanentizeze. Chiar în perioada revoluționară s'a venit în ajutorul sinistraților agricoli. S'a născut astfel, cu încetul, ideia obligativității Statului de ocrotire și de ajutorare a celor lipsiți. Această ideie a fost mo- torul preocupării legislatorilor pentru organizarea și reglementarea și a asigurărilor agricole. De câteori s'a pus chestiunea unei așezări definitive a asi- gurărilor agricole și necesitatea sporirei la maximum a numărului membrilor asigurați, de câteori a fost vorba de răspândirea bine- facerii asigurărilor asupra tuturor cetățenilor, a revenit ideia asigurărilor obligatorii organizate, de Stat. Judecata era logică. Statul are datoria să ajute pe toți acei în suferință. Mijloacele Statului nu sunt însă îndestulătoare pentru a acoperi toate cererile de ajutoare. Pentru a-și îndeplini datoria sa, Statul are obligația, sau să-și procure noui mijloace de venit și să ia asupra sa asigurarea tuturor riscurilor, ca un serviciu public, sau să organizeze cu mijloacele sale un sistem de asigurări, silind pe cetățeni să contribuie la acoperirea pagubelor suferite de toți prin cotizații de asigurare, sau chiar noui impozite. în acest spirit sunt concepute proiectele pe cari le grupăm în prima clasă. Dintre aceste unele privesc asigurările agricole ca un ser- viciu public. De pildă, întâiul proiect Quintaa propus la 17 Maiu 1890, dă primei caracter de impozit. Se percepea pentru asigurarea agricolă douăzeci sutimi adiționale la partea principală a celor patru impozite directe în întreg cuprinsul Republicei. Acest im- pozit adițional se percepea de către agenții fiscului odată cu im- pozitul direct. Tot de către agenții fiscului, întovărășiți de „experți" — doi — aleși de către prefect din consiliul comunal, trebuia să se facă expertiza sinistrelor. Primarul comunei asista la lucră- rile de expertiză ale comisiunei, însă președintele ei era agentul fiscului. Cheltuelile de expertiză le suportă Statul, afară de cazul când interesatul ar fi făcut declarații false, în care caz acele chel- tuieli ar fi căzut în sarcina lui. Propunerea Quintaa a fost respinsă de către comisiunea par- lamentară însărcinată să o examineze, pe cuvântul că se impune cultivatorilor noui sarcini, deși sunt deja supraîncărcați de impozite 40 și apoi că prin această lege s’ar introduce în legislatura franceză socialismul de Stat. Obiecțiunile acestea însă nu stau în picioare. Raportorul Mac-Adaras nu a avut în considerare că Quintaa a conceput asi- gurările ca un serviciu public, că cheltuielile acestui serviciu tre- buiau să fie acoperite de contribuabili printr'un impozit oarecare, și că Statul proclamase de mult ca servicii publice poșta, tele- graful, șoselele, căile ferate, fără ca să fie acuzat de socialism de Stat. Obiecțiunile cari se pot aduce acestui proiect sunt altele și mult mai fundate. Prin conceperea asigurărilor agricole ca un serviciu public și a primei de asigurare ca un impozit se pierde un element de educație morală deosebit de prețios; prevederea, și se refuză un sprijin important pe care în această direcție Statul l-ar avea dela cetățenii săi. Făcând abstracție de aceasta proiectul Quintaa nu este îndestulător, fiindcă prin noul impozit adițional, după cal- culele însăși ale propunătorului proiectului, Statul nu încassa decât 75 milioane franci aur, pe când, după statistica oficială, paguba anuală mijlocie rezultată din riscurile agricole era în 1890 de 180 milioane franci, la care adăogându-se cheltuielile de expertiză cari s’ar fi ridicat la 25 milioane franci se vede că ar fi trebuit 205 milioane franci aur, deci o contribuție directă de cel puțin 56 centime adiționale x). Deosebit de aceste considerații, impozitul Quintaa nu era echitabil, el era stabilit asupra întregei contribuții directe, adică suportat de toți contribuabilii, pe când de despăgubiri, în caz de sinistru nu se foloseau decât proprietarii agricoli. Propunerea Rivet, făcută în ședința din 9 Martie 7897 a Ca- merei franceze, deși tindea la constituirea unei Case naționale de asigurări agricole, concepea primele de asigurare tot ca „centime adiționale adăogate la principalul celor patru contribuții". Dacă propunerea Quintaa se raporta la toate riscurile agri- cole propunerea Rivet nu se raportă decât la grindină, îngheț și inundații. Deasemenea, dacă impozitul Quintaa era egal, pro- porțional cu impozitul direct, pentru fiecare, impozitul Rivet era progresiv. Mici deosebiri, cari nu împiedecă de a se aduce pro- iectului Rivet aceleași obiecțiuni ca și proiectului Quintaa. Dealtfel proiectul Rivet e prea concis, după unii e chiar obscur²). Proiectul a fost respins de comisiunea parlamentară pe cu- vântul că era nedrept ca noul impozit să fie extins și asupra acelora cari nu vor beneficia de proiect, și că variația neconte- 0 Jean Perriaud: Etude economique de l'assurance grele. Paris, 1892 p. 50. -) Gabriel Amaud, op. cit. p. 277. 41 nită a despăgubirilor și urcarea considerabilă a impozitului îm- piedecau o așezare temeinică a bugetului. Proiectul, astfel, nici nu realiza o aplicare echitabilă a principiului solidarității naționale, nici nu era economic. Dar, în afară de acestea, propunerea Rivet, cu toată propor- ționalitatea impozitului, este insuficientă. Cotele sale fiind în mij- locie de 2 la sută, procură bugetului zece la sută din ceeace pro- cura propunerea Quintaa, cu atât mai puțin deci decât era ne- cesar pentru acoperirea tuturor pagubelor. Ținând seama de unele obiecțiuni cari s'au adus proiectului său, în ședința din 19 Noemvrie 1891, deputatul Quintaa face o a doua propunere pentru organizarea asigurărilor agricole. Această a doua propunere Quintaa înlătura nedreptatea de a fi impuși la impozitul asigurării cetățenii cari nu aveau să se bucure de binefacerile asigurărilor agricole, dar nu schimbă nimic din prevederile întâiei propuneri. Impozitul nou este impus în chip egal asupra tuturor culti- vatorilor de pământ, indiferent de riscul fiecăruia. Expertiza este lăsată în seama aceleiaș comisiuni lipsită de garanție și imparțialitate, și supusă oricărei injoncțiuni politice. Iar încassările din impozit erau să fie încă mai neîndestulă- toare pentru acoperirea pagubelor regulate din sinistrele agricole. Obiecțiunea ce se adusese propunerilor Quintaa și Rivet că se încărcau cultivatorii cu noui impozite, a voit să fie înlăturată de propunerea Daynaud, de Cassagnac și alții, făcută în ședința Ca- merei franceze din 26 Ianuarie 1893. După propunerea Daynaud, de Cassagnac nu prima de asi- gurare lua forma de impozit, ci impozitul devenea primă de asi- gurare. Nu se impunea nici o sarcină nouă contribuabililor, fon- durile necesare acoperirei pagubelor erau procurate de conver- tirea rentei de 5 la sută în 4 jumătate la sută. Tezaurul nu era încărcat cu nimic, iar rentierilor li-se făcea o pagubă neînsemnată. Fiindcă această diferență de dobândă pe care ar fi econo- misit-o Statul nu ar fi fost totdeauna îndestulătoare să acopere întreaga pagubă, proiectul Daynaud, Cassagnac propunea ca des- păgubirile să nu fie plătite decât până la concurența fondurilor depuse anual în casă, proporțional cu paguba fiecăruia. 0 des- păgubire parțială, deci. Acest proiect vrea să înlăture încă o obiecțiune făcută pro- iectelor trecute, acea a parțialității comisiunilor de expertiză. Pro- iectul Daynaud, de Cassagnac prevedea evaluarea pagubelor în contradictoriu cu interesatul de către o comisiune cuprinzând pe primarul comunei, un membru desemnat de sindicatul agricol și controlorul contribuției directe din regiune. 42 Propunerei Daynaud, de Cassagnac nu i se poate face obiecția insuficienței fondurilor, fiindcă ea nu obligă Statul decât pentru partea din daună care poate fi acoperită din diferența de dobândă la renta convertită. Această despăgubire parțială însă nu este cu nimic justificată în concepția Statului, răspunzător de daunele pricinuite cetățenilor săi de riscurile naturale. Ca și proiectul Quintaa, propunerea Daynaud, de Cassagnac își întindea asigurarea asupra tuturor riscurilor atmosferice. Evi- dent, termenul de risc atmosferic nu e îndeajuns de precis, în formă definitivă proiectul ar fi determinat și enumerat cu preci- ziune riscurile asigurate. Mai puțin nedrept decât proiectele anterioare, proiectul Daynaud, de Cassagnac, totuș, nu este perfect echitabil. Agricul- torii asigurați prin acest proiect, nu contribuie cu nimic la aco- perirea sarcinilor rezultate din asigurare, pe când alții, cari nu sunt agricultori, posesorii de rentă de Stat, sunt obligați să facă o jertfă, măcar de amânare a încassărilor drepturilor lor pe cari le-au scontat atunci când și-au plasat capitalul în această rentă, fără a beneficia de binefacerile asigurărei. Oricât de mică, este totuș o jertfă care se cere unor coritribuabili în folosul altor contribuabili, și cultivatorii se folosesc de binefacerile asigurării fără a jertfi nimic.*) Propunerea Daynaud, de Cassagnac cuprinde și o complec- tare de asigurare facultativă, de care vom vorbi în altă parte a acestui Studiu. (Va urma.) ’) Jean Perriaud. Le credit et leș assurances agricoles. Paris, 1893, pg. 58. 43 Pagini alese. Sfântul Magloire de R. Dorgeles. In cele ce urmează publicăm o traducere din romanul social francez „Saint Magloire", câteva pagini, ca să atragem atenția asupra unui talentat scriitor. Romanul acesta, precum și „Crucile de lemn", alt roman al aceluiaș scriitor, încă n’a apărut în traducere românească, dar editorii români ar trebui să o considere drept o datorie de onoare de a tipări astfel de lucrări, în loc de romanele lascive la modă, fotografia tuturor putregaiurilor sociale. Dl Dorgeles ne descrie pe un francez, Magloire, care și-a câștigat merite cu încreștinarea negrilor, cum vine in Franța, după răsboiu și încearcă să transplante spiritul creștin în societate. La fiecare pas se isbește de lipsa de iubire a oamenilor și se convinge, plin de durere, că nu mai domnește iubirea lui Isus intre oameni. Nu e numai în Franța așa, e aproape pretutindeni. Scârbit până în adâncul sufletului, pleacă din Europa. — Ce rechizitoriu aspru și, in mare parte îndreptățit, la cultura europeană I Sunt pagini scrise cu sânge și lumea își petrece. Cetiți cele ce urmează. In Paris a isbucnit ciuma. „Niciodată n'a fost revelionul așa de sgomotos, atât de cu fast ca în anul acela. Pe la porțile marilor restaurante și teatre, pe lângă toată bura, priveau defilarea gură-cască sgriburiți. în Mont- martre, în fața unui cabaret cu renume, se îngrămădeau vreo sută de gură-cască, bărbați și femei. întinseseră un covor mare de- asupra capetelor, rostogoliră până la ieșire covoare și domnișoa- rele se opreau pentru o clipă, coborând din trăsură, dându-și la o parte blănurile, ca să-și arate toaletele, perlele și pielea goală. Geloase, rânjeau chicotind lucrătoarele cu tocurile scâlciate. Bărbații lor le trăgeau din vârtej, amărâți. — Ei, veniți odată. între perdelele din etajul dintâiu se strecura o dungă de lu- mină și vedeai trecând siluete de dansatori. Muzica, sus, veselă, 44 lua — sub puterea ploii — un aier de oboseală. Gură-cască pri- veau, cu ochii ridicați, la picioarele din noroiul rece... Stofa aceasta de tul, trasă, era mai groasă decât un zid, mai greu de trecut decât o frontieră. Era o altă lume, erau alți oameni, cari trăiau acolo... Fericirea și mizeria, ce mai patrii! Fetele, cu vocea de jumătate, prindeau și dau ariile mai de- parte. Lumea lovea cu piciorul, ca să se încălzească, și pingelele umede făceau larmă, deslipindu-se de pământ. Un bețiv bolbo- rosea înjurături la fiecare nou client, care intra, dar cu glas mai potolit, din pricina agentului de poliție. — „Aăăh I Ar trebui să vină sfântu', să le-ajute pe v... astea!“, repeta bețivul. Când, de-odată, brusc, îl dete laoparte o mână, și — înainte de ce ar fi putut face o mișcare, portarul medaliat dela intrare, — omul care venise să-și facă loc prin mulțime, intrase în restaurant și urca scara. Toți îl recunoscură. Strigau: — „E el! Iată-1... E sfântul Magloire !.., Lumea se avântă pe urmele lui, dar portarul și agentul se repeziră, în timp ce negrul, în dolman roșu, trăgea zăbrelele. A fost o îmbrânceală repede; o femeie alunecă pe trotoarul cleios și căzu și — când se potoli larma, înțelegeai, între două țipete, că muzica nu mai cânta. Magloire Dubourg intra tocmai în sala etajului prim și, când îl zăriră ceice supau, se afla el deja sus, pe estrada muzicanților. Imediat după aceasta a început lumea să huiduiască. Apoi a părăsit lumea mesele, s'a repezit cu sgomotul unor farfurii răsturnate, s’a urcat pe scaune și bătrânul rămase singur în mijlocul cetei celor ce prăznuiau. Nu erau răutăcioși: ochii lor luau mai mult în zeflemea. Mai mulți erau coafați cu accesorii de cotilion ; caschete de jockey, de hârtie și bonete de țărăncuțe. Când administratorul localului se apropie ca să dea afară pe Evanghelist, ceice supau l-au reținut. — „Da deloc, dimpotrivă! O să râdem... Un discurs I un discurs!..." Sfântul îi stăpânea. Purta în seara aceea, din pricina ploii, marea sa manta din zilele dintâiu, care îl îmbrăca cu cutele ei în- tărite, lucind din greu de apă. El așteptă o clipă ca să li se poto- lească veselia, apoi le vorbi, — „Sunteți voi siguri că aveți dreptul de a râde ?“ întrebă el. „Când ciuma cosește lumea, când mizeria strânge de gât pe săraci, când tineri cruzi, sacrificați, însemnează cu trupul lor ur- mele africane — credeți voi că aveți dreptul să râdeți ? Veselia voastră macabră este o provocare la adresa oamenilor și o in- sultă adusă lui Dumnezeu! Cărați-vă! Duceți-vă acasă !“ 45 Un „huo! huo!“ se ridică în sala arhiplină, apoi se termină într'un uriaș hohot de râs... Se încrucișau prin aier vorbele^de spirit (lazzi). — „Asta-i! S’a pornit! Intoarce-ți manivela!" — „Dați un pahar de apă oratorului!...“ — „Du-te tu, Magloire !" In îmbrânceală călcau în picioare paharele sparte. Hărmălaia o stăpânea glasul africanului. —- ,,Grăbiți-vă să râdeți, grăbiți-vă să ’nfulicați. 0 să vină în curând Dumnezeu, să vă strice ospățul, mitocani stupizi..." Huiduiala începu din nou, și mai violentă. Unul din cei ce supau, — deja beut, voia să se repeadă la bătrânul, care-i insulta. — „Puteți voi să vă amețiți cu țipetele și cu râsetele voastre sgomotoase, puteți voi să vă astupați urechile și să vă întoarceți ochii — catastrofa, care se apropie, nu se va putea abate... Râdeți! Veselia voastră nu va fi decât o piatră într'un ocean de lacrimi..." — „Trăncănești, limbut bătrân", izbucni cineva... Sfântul nu înțelegea. — „Nu e iadul, care vi-1 prezic, ci viața veșnică, aceeaș viață pe care ați fi făcut-o celorlalți... Nu demoni cu furci roșii: voi singuri cari ați fost călăii voștri proprii..." — „Destul", striga lumea... „Asta nu mai are haz !...“ — „Muzica! Muzica!" reclamau alții. Pianistul se așeză din nou pe taburetul său, la picioarele estradei, și atăcă o arie negră, inviesmântând acordurile din răs- puteri. Ceice supau cântau cu dânsul împreună. Bărbații răcneau. Din toate părțile arunca lumea pe estradă mingi de celuloid, țintind în sfânt. — „Adevăr vă spun vouă“, continuă el, „potopul nu e din valurile mării, ci din mari valuri omenești..." — „Atâta rău!“ strigă un glas în larma cea mare. Bărbați în smoking fluierau în cheile lor. — „N'are să se aleagă nimic de epoca voastră, dupăce va fi trecut potopul", striga mereu apostolul, „n’au să rămână nici chiar oasele albite... Și tot, ar fi fost de ajuns un cuvânt ca să vă salveze, cuvântul pentru care Isus a primit crucea; iubirea, iubirea..." La sfârșitul acesta neprevăzut au izbucnit în râs toți cei ce supau. — „Trăiască iubirea! Trăiască Sf. Magloire !“ clefăiau cele decoltate. Orhestra începu să cânte din nou. Tărăboiul sporea, trecea marginile. Auzeai urlete. Sfântul își întoarse privirea înflăcărată spre fetele, cari tropăiau din picioare. — „Voi, cari ați ieșit din noroiul mahalalelor și cari vă re- negați sărăcia trecută, băgați de seamă!“ 46 Apoi se întoarse spre bărbați, gesticulând: — „Băgați de seamă, voi, cari n’ați săvârșit nimic pentru dreptate... Huiduielile, muzica și fluerăturile îi acopereau glasul, dar îl mai puteau auzi încă, în sgomot: — „Feciori de bani-gata ! cari furați timpul, înțoliți bine, voi, cari ați trăit mereu din sdroaba altora... Profitori, voi, ale căror cufere s'au umflat în decursul răsboaielor și al dezastrelor... Că- țele desfrânate, cari vă plătiți luxul cu mârșăvenia voastră..." Ii biciuia pe toți, arătându-i cu degetul, și urlând, rânjind, chiulangii îi răspundeau cu insulte. — „Vă afurisesc, în numele mizeriei de pe lume !“ strigă sfântul, cu un gest profetic. împinși de cei din fund, bărbații din primul rând avansară spre el, cu amenințări. Nu mai agitau în aier mingi inofensive, ci bastoane, butelii. — „Afară!... La negrii cu tine!... Lăsați-1 să plece!" îl încunjură o mulțime, care-1 amenința. — La „Charenton*)... Popă mincinos! Cară-te, dați-i cu picioru"! Se 'ntinseră deja mâni, ca să-1 înhațe, când sfântul, dându-se înapoi cu un pas, se ridică, desfășurându-și cele două pulpane ale mantalei. — „Nu v'apropiați!" răcni el. „Vă aduc ciuma în clinurile mantalei mele“. Ceata se strânse laolaltă, înfricoșată. Spete, proptindu-se îm- prumutat, se dară înapoi, cu toții se deteră îndărăt o bucată bună... Din învălmășală se ridicau țipete ascuțite. — „Ciuma L.Vine din spitale..." înaintând până la marginea estradei, părând că a crescut fără de veste, Sfântul Magloire îi urmări cu tunetul glasului său : — „Respirați, asta miroasă a cadavru... Respirați! e moartea ce o aduc praznicului vostru deșert..." Mai apoi se deslănțui panica. Cei ce supau se retrăgeau în celelalte saloane, cu ochii rătăciți, speriați și năvăleau spre treptele de ieșire. îi cuprinse o spaimă fără de margini. Fiecare credea că simte deja moartea în aierul, pe care-1 respira. în fața vestiarului își smulgea lumea hainele, la întâmplare. Femeile se împiedecau și se rostogoleau sub picioarele bărbaților, cari voiau să fugă. în catul dintâiu se auziau strigăte sfâșietoare de crize de nervi. Și cu toții aveau niște ochi, salvându-se, încât curioșii, îngrămădiți afară, se resfirau, ca și când ar fi trebuit să iasă ciuma în per- soană, ca ultima, pe urma călcâielor lor. *) Casă de nebuni. 47 Mișcarea culturală. Adunarea generală a „Astrei. Adunarea generală a Asoeiațiunii pentru literatura și cul- tura poporului român a avut, din motive independente de con- ' ducerea ei, un caracter pur administrativ. Socotim, prin urmare, î de deplasate, tendențioase și răuvoitoare puținele comentarii cari | s’au făcut asupra acestui congres al „Astrei" în câteva ziare. 1 E îndeobște cunoscut motivul pentru care „Astra", anul acesta, ’ a fost nevoită, să țină o adunare pur administrativă, și într'un 1 timp așa de nepotrivit. | „Astra" a fost singura instituție care a serbat prin despăr- ] țămintele sale, de o serie de ani, ziua de 1 Decemvrie, ziua unirii 1 ținuturilor românești de dincoace de Carpați cu vechiul Regat. 1 Era firesc ca împlinirea întâiului deceniu dela această memorabilă i dată, să fie prăznuită într’un cadru impunător. Se intenționa, deci, j ținerea adunării generale din acest an la 1 Decemvrie la Alba- , lulia. Fără nici un temeiu se credea dintr'o parte a publicului că Ș această intențiune ar acoperi unele scopuri politice. Exprimându-se ; nedumeriri, într’o ședință a comitetului central s'a hotărât ca adu- narea generală să se țină la Sibiiu, tot la 1 Dec., pentru a co- i memora și ziua unirii, și a nu da prilej de suspiciuni politice. A intervenit însă schimbarea de guvern și toată lumea credea că de data asta însuș Statul, adecă guvernul va serbători ziua de 1 Dec. la Alba-Iulia. „Astra" a crezut că e de datoria ei să par- ticipe în cadrul acestor serbări, la comemorarea unirii, adunarea sa generală amânându-o cu o săptămână. S'a luat contact cu guvernul și a rămas ca „Astra" să fie avizată în ce chip va fi încadrată în serbările naționale. In linii . generale „Astra" se pregătise pentru serbările acestea, cu desvă- lirea plăcilor comemorative asupra unirii, și cu o ședință festivă 48 a Secțiunilor științifice, literare, în care erau designați să vorbească dnii Sextil Pușeariu, membru în Secția literară-filologică, prof. univ., și dl D. Teodorescu, membru în Secția istorică, prof.univ. Dar în loc să vină avizul despre felul cum „Astra" va fi în- cadrată la aceste serbări, a apărut comunicatul guvernului în în- țelesul că ele se amână până la primăvară, întrucât acum nu mai era timp pentru pregătirea lor. Se 'nțelege că în urma acestor fluctuații, cu totul independente de voința și prevederile „Astrei", ea nu mai putea prăznui la 8 Decemvrie, ceeaee trebuia serbat la 1 Dec. Astfel a fost nevoită să se mărginească la o adunare pur ad- ministrativă și într'o vreme nepotrivită. Nu numai fluctuațiile amintite, ci și toiul alegerilor generale, — și aceste neprevăzute când se proiectase ținerea adunării ge- nerale la 1 Dec., la Alba-Iulia, — au contribuit ca la adunarea generală din acest an să participe puțini membri, și ea să se măr- ginească la partea pur administrativă. Nu se putea- trece în noul an, după statute, fără buget etc. Zădărnicindu-i-se planul unei mari serbări de aniversare, „Astra" a fost constrânsă la un congres de censurare a socote- lilor și a bugetului anului viitor. * * • în raportul general publicat în numărul trecut al „Transil- vaniei" se lămuresc cinstit aceste peripeții, așa că nu putem decât să ne mirăm de câteva glasuri din presă după cari congresul din acest an al „Astrei" a fost subt nivoul celorlalte congrese ale sale. Toți cei cari au participat la adunarea generală din acest an, membri ai „Astrei", au știut dinainte că nu va fi decât o adunare pur administrativă, datorită împrejurărilor cunoscute. Și așa fiind nici discuții mai importante de ordin cultural nu au putut fi, și nici nu le aștepta, pentru acum, nimeni. Dar de aici, dela zădărnicirea unui mare festival național de fluctuații independente de „Astra", până la strigătul cuiva care chema să salvăm „Astra" și până la reportajele „cu criza „Astrei" și cu „troznirea încheieturilor ei", credem că este o distanță oare-care. Și nu era nevoe decât de puțină bună credință, pentru a se releva adevăratele cauze pentru cari congresul din 1928 al „Astrei" a fost pur administrativ. * *’ ♦ Cine va citi însă cu nițică luare aminte numărul 12 din „Tran- silvania", în care în peste 200 pp. se raportează numai despre activitatea „Astrei", în decursul unui an, credem că nu va putea întru nimic da dreptate celor cari nu vor să vadă decât scăderile și lipsurile unei instituții, și nici decât și creațiunile, activitatea ei. 49 4 Noi nu vom reveni aici asupra acestui raport, care rela- tează despre unul din cei mai laborioși ani din viața „Asociațiunii", ci îndrumăm pe oamenii de bună credință la numărul trecut al revistei „Transilvania". Am fi dorit ca gazetarii, cari s'au împie- decat de cadrele restrânse ale congresului, să fi răsfoit întâi Nr. 12 al „Transilvaniei", pentru a vedea dacă se poate vorbi de „troz- nirea încheieturilor" Asociații, tocmai în anul celei mai intensive activități culturale de după răsboiu. De sigur, „Astra" întimpină încă mari greutăți în desfășurarea programului său. Sunt hotărâri și directive, luate încă din anii trecuți, cari nu s'au putut realiza din cauza lipsei de fonduri sau din alte piedici ce trebuesc delăturate. Dar între împrejurările date „Asociațiunea" se nizuește să realizeze tot ce se poate pe terenul vast al programului său. Mulți dintre cei ce o critică nu-i dau o mână de ajutor anul întreg. Vremile țin departe încă multă lume la noi de preocupările cul- turale. Cu cât „Astra" va avea lucrători mai mulți, cu atât și roadele ce le va putea arăta vor fi mai bogate. Tr. Serbarea unirii. Ziua de 1 Decemvrie, aniversarea alor zece ani dela unirea ținuturilor românești de dincoace de Carpați cu Patria mamă, a fost serbată cu deosebit fast de către despărțămintele „Aso- ciațiunii". In toate centrele de județ la praznicul de aniversare au participat toate autoritățile de Stat, județene și comunale, tinerimea școlară, armata și un public foarte numeros. Con- ferențiarii despărțămintelor, alăturea de ceilalți oratori festivi, au stăruit asupra importanței marelui act istoric, asupra factorilor cari l-au determinat și a îndatoriririlor pe care le avem cu toți în legătură cu consolidarea țării. Conferențiarii Astrei la sate au avut din bună vreme un text tipărit de conferență, lucrat de dl R. Simu, secretarul admini- strativ al Asociațiunii. La orașe au vorbit prezidenții despăr- țămintelor, în unele locuri alți delegați, membri ai secțiunilor științifice literare sau ai comitetului central. Concursul dat de armată și de școlile de Stat, categoriile — aceste din urmă cu bogate programe artistice, au contribuit . la măreția serbării. Ceeace voim să relevăm, cu bucurie din acest prilej este faptul important și de bun augur, că la aniversarea unirii din acest an, în cadrele despărțămintelor Astrei, au fost uitate dîver- gințele politice, și intelectualii români din toate partidele și-au dat bucuros concursul pentru reușita festivităților. 50 Se știe intr’adevăr, că de câțiva ani luptele politice acerbe au înstrăinat pe unii de alții pe mulți dintre intelectualii arde- leni și bănățeni, până la punctul de a rupe și relațiile personale, așa că cu greu îi puteau aduna la muncă împreună chiar în cadrele activității culturale. Aniversarea întâiului deceniu dela unire a adus o amelio- rare, o destindere în această situație așa de dăunătoare inte- reselor și muncii culturale a Asociațiunii, ca și în general, în- tregului românism de dincoace de Carpați. Se pare că de-o serie de ani, acum s’a înțeles pentru întâia oară la noi, că divergințele politice n'au ce căuta în activi- tatea culturală care îmbrățișează neamul întreg, că sunt interese superioare și permanente naționale, care trebuie să se ridice peste disensiunile politice, poftindu-ne pe toți la activitate frățească. Instituțiile de cultură și artă n'ar avea decât de câștigat pe urma acestei schimbări de mentalități. Nici un teren, — pentru a îmblânzi pe oamenii și a produce solidaritatea națională nece- sară, decât cel cultural. — Să nădăjduim că începutul bun crește până la proporțiile necesare. L T. Mihail Dragomireseu. In Noemvrie trecut s’a serbătorit în București jubileul de 60 ani a profesorului universitar Mihail Dragomireseu, cunoscutul critic literar. Cum numărul trecut al revistei noastre a fost pur admi- nistrativ, suntem abia azi în plăcuta situație de a încresta și noi această serbătorire meritată. Dl M. Dragomireseu a condus mai multe reviste literare, înainte de unire a fost un restimp în fruntea „Convorbirilor li- terare", a scos apoi „Convorbirile critice" și „Falanga", iar după unire „Ritmul vremii" și „Falanga", într'o nouă serie. Ca profesor de literatura română dsa a dat școlii românești mulți profesori bine pregătiți și cu dragoste de scrisul românesc. A întemeiat „Institutul de literatură", unde se desbat probleme estetice și literare și se fac dări de seamă asupra operelor lite- rare românești. Pornind dela principiul „artei pentru artă*¹ în literatură, dsa și-a întemeiat un întreg sistem estetic literar, pe cari unii îl aprobă, ajții îl combat. Meritul dsale e că de aproape treizeci de ani s'a interesat mereu de producția literară românească, de operele scriitorilor începători, ca și de acelea a celor consacrați, nizuind mereu să aleagă grâul din neghină, dând sfaturi și îndrumări începătorilor. Dsa e acuzat de exagerări în aprecierile favorabile unor j scriitori români: M. Sorbul, V. Eftimiu, L. Rebreanu. Predilecții j are, desigur, oricare critic, și mai ales unul care urmărește apli- j carea pe teren a sistemului său estetic literar. Dar nu mai încape I îndoială că sunt scriitori de talent pe care dsa i-a relevat mai j întâiu și i-a îndrumat. Noi, personal, nu suntem pentru aplicarea teoriei „artă I pentru artă“ în studiile de critică literară, nici nu putem înțelege unele capitole din teoria estetică literară a dlui Dragomirescu ] privitoare la „capo d'operă". Nici nu e intenția noastră să apre- I ciem activitatea dlui Dragomirescu sub acest raport. I Noi vedem însă în dsa un îndrăgostit al producției literare românești, un constant sprijinitor al începătorilor și un critic ! care n'a alunecat în greșelile altora de-a ridica la valoare de | realitate poetică atâtea curente literare de import, cari s'au stins j unele după altele, fără urmă. j Acest constant interes pentru producția literară românească । este desigur un mare merit al profesorului de literatură M. Dra- j gomirescu. Dările de seamă făcute și discutate la Institutul de "■ literatură au contribuit în bună parte la interesul publicului ț pentru scrierile noastre literare, au crescut numărul cetitorilor și < au crescut o serie de tineri în dragostea de cartea românească. । Tr. 4 ----- I .1 Constantin Pauel la Opera din Cluj. Unul dintre întemeietorii, — cu talent, muncă și pricepere artistică, a Operei din Cluj, dl Constantin Pavel, s’a reîntors din București și a ajuns în fruntea acestei instituții, fiind numit di- rector al el. Numirea dsale a produs o vie satisfacție în cercurile artistice 1 ca și în rândurile marelui public amator de muzică. Publicul clujan î nu s’a putut împăca cu trecerea dlui C. Pavel la Opera națională S din București, cunoscându-1 ca pe unul dintre principalii stâlpi ai Ș instituției de aici. ; într’adevăr la întemeiarea Operei române din Cluj, dintre ' românii ardeleni dl C. Pavel era cel mai bine pregătit pentru a j pune, dela început, tenlelii solide Operei noastre, pentru a-i da o organizare superioară, pentru a pregăti, ca director artistic, ca ! director de seamă, reprezentații cu cari să ne putem mândri în J capitala culturală a Ardealului. în angajarea și alegerea artiștilor, i în înzestrarea scenei noastre cu decorurile necesare, în câștigarea ! bunelor elemente de orhestră și cor, cunoștințele sale artistice, î bunul gust, talentul inventiv, au adus servicii mari. ! 52 Când Opera română din Cluj a dat primele sale reprezen- tații nime din publicul cunoscător nu a avut impresia că se află in fața manifestării și realizării artistice a unei Opere nouă, în- cepătoare. Am avut, dela început, spectacole, și ca puteri artistice, și ca realizare scenică, de prima ordine, cucerind de-atunci admirația nu numai a publicului românesc, ci și a celui străin. Chiar oaspeți veniți de departe, obișnuiți cu realizările de pe marile scene apusene, n'au avut decât cuvinte de laudă pentru tinăra Operă națională a Ardealului. Câțiva ani Opera noastră a fost lipsită de priceperea și gustul artistic al dlui C. Pavel, care, trecut la București, a crescut pre- stigiul Operei naționale de acolo prin rafinamentul și subtilitatea punerei în scenă a atâtor capodopere muzicale. în restimpul acesta puterile artistice ale Operei din Cluj s'au împuținat și cu alte elemente valoroase. Conducerea a fost ținută provizor de dnii V. Eftimiu și N. Bănescu, cari nu erau oameni de specialitate, ori cât de bune intenții ar fi avut. Așa că, în activitatea Operei noastre din Cluj, au urmat și unele eclipse, datorite desigur, și lipsei de fonduri pentru a putea angaja elemente nouă și valoroase. Dl C. Pavel, pe lângă o superioară pricepere, are și o rară putere de muncă. Dsa este un pasionat al carierii artistice. Direcțiunea dsale la Operă română din Cluj va însemna, de- sigur, un nou avânt al ei, o tot mai bună înzestrare și creșterea prestigiului întâiei scene lirice române de dincoace de Carpați. S. V. „Năpasta" de Sabin V. Drăgoi. In Nr. 11 al revistei „Gândirea" a apărut o substanțială cercetare asupra operei „Năpasta “, a tinărului compozitor bănă- țean, Sabin V. Drăgoi, datorită subtilului cronicar muzical S. Breazul. întâia operă românească a fost jucată încă anul trecut la București, a fost reluată în actuala stagiune, provocând dări de seamă elogioase. De un studiu mai amănunțit a învrednicit-o însă mai întâiu dl S. Breazul. Vom spicui, pentru cetitorii noștri, câteva caracterizări și constatări făcute de recensent în legătură cu „Năpasta". • „Adânc împlântată în concepțiile de viață ale unei epoci și revelator exponent al aspirațiunilor ce mijesc într’un mediu spiritual, opera înfățișează totdeauna un document cultural de un viu interes. Trebuie să mărturisim însă că rar am cunoscut eve- niment cultural care să se fi putut atât de repede bucura de un 53 atare prestigiu și de o mai repede și întinsă răsbatere în stratu- rile populare, ca „Năpasta" lui Drăgoi... Drăgoi atacă în plin și cutezător o seamă de probleme ale creației muzicale și ale unei dramaturgii muzicale românești. Lucrarea sa este o operă de demonstrațiune culturală. „Năpasta" formulează pe laturea dra- maturgiei muzicale aceleași aspirațiuni și nădejdi ale culturii noastre românești, afirmând cu prisos de putere și de credință împlinirea lor". — Dupăce vorbește despre caracterul general al operei în genere, literar sau muzical, dl Breazul scrie: „Din punctul de vedere al acestui îndoit caracter general, literar sau muzical, sub care se poate înfățișa orice producțiune de operă, o să facem constatarea că: „Năpasta" lui Sabin V. Drăgoi izvorește din spiritul muzicei. Este deci o operă muzicală, după clasificarea expusă... După toate aparențele, drama lui Caragiale ar fi inspirat muzica lui Drăgoi. Și totuși, factorul primordial și determinant în opera lui Drăgoi, nu este drama literară, ci muzica. Împătimitul folklorist muzical, numim pe compozitorul Drăgoi, acum în urmă deci, este preocupat de aflarea unui libret pentru desfășurarea puterilor muzicale acumulate în personalitatea sa artistică. Nu viceversa: în mână cu un libret, imploră grațiile Euterpei pentru stimularea inspirației sale". In consecință Drăgoi e silit să-modifice, să amplifice textul lui Caragiale, să-și compună din el singur un libret potrivit in- spirației sale de creație muzicală. Dl Breazul arată amănunțit lupta compozitorului în textul dat — a dat două texte de libret, — amplificările etc., modificările cari toate duc la același rezultat, necesitat de imperativul creației principale: ridicarea lui Ion ne- bunul la rangul de persoană principală, de axa întregei opere. „Noua dramă a lui Drăgoi nu mai este vechea „Năpastă", ci o veritabilă dramă originală lona. Dl Breazul stăruie asupra libretului, asupra versurilor po- porale din el, asupra unor scăderi sau devieri de înțeles ale acestor versuri, reeșind din întreaga analiză lupta lui Drăgoi pentru crearea unui libret potrivit creației sale muzicale, Cât privește muzica din „Năpasta", dl G. Breazul, scrie : „Rămâne însă muzica românească trecută prin filtrul inspirației și puterii creiatoare a lui Drăgoi, care, deși nu izbutește să umple golurile libretului, dar izbutește să-i dea un vestmânt de cea mai pură spiritualitate românească, de cel mai minunat și mai variat colorit. „ Sursa aproape unică din care Drăgoi a "extras materialul tematic din „Năpasta" este — dacă mai e vreme s'o spunem — cântecul poporal românesc. Ceeace este invențiune proprie a compozitorului este inspirat din aceeași sursă... Ceeace a prins entuziasmul lui Drăgoi pentru cântecul poporal sunt colindele. In ele află compozitorul bănățean cea mai bogată comoară de 54 melos românesc și de varietate ritmică. Cine nu cunoaște cule- gerea sa de 303 colinde și studiul său asupra lor, nu poate bănui impătimirea cu care Drăgoi este pornit spre a afla în colindă tot ceeace este mai autentic și mai valoros în muzica noastră po- porală". Am reprodus aceste câteva aprecieri din studiul dlui S. Breazul pentru a se vedea ce importanță i se dă lucrării dlui Drăgoi în cele mai bune cercuri muzicale românești. In fruntea cântecului, a muzicei românești dincoaci de Carpați, Banatul a fost mereu „fruntea", nu numai autolauda bănățeanului, ci de data asta, în realitate. Iată că loc de frunte va deține între întemeietorii Operei naționale românești: tot un bănățean, dl Sabin V. Drăgoi. Cu el se va mândri de azi în colo nu numai Banatul, ci țara întreagă. Dl Breazul încheie: „Destul să remarcăm că Drăgoi se impune dintr'odată ca fruntaș al generației noastre de compozitori români. Iar „Năpasta" se fixează în cultura noastră ca prima lucrare dramatică muzicală demnă de aspirațiile unei originale școli de muzică românească". Croniea dramatică. „Secretarul general“, localizare de P. Gusty. Localizările dlui Paul Gusty au marele merit de a da o atmosferă de o necontestată veracitate. Moravurile, persoanele, împrejurările, sunt de aici dela noi, le-am întâlnit, le cunoaștem, și dacă în viața de toate zilele ne desgustă sau ne crispează de furie, în comediile dlui Gusty ne fac să râdem cu poftă. Ca maestru al scenei românești, d. Gusty dispune și de o tehnică destul de meșteșugită, care ne face să trecem ușor peste unele bruscări și situații puțin forțate. E adevărat că „Secretarul general" nu este cea mai bună localizare a dlui Gusty, și lipsa de proporție a primului act, puțin cam lung și puțin cam stagnant ar fi obositoare dacă vioi- ciunea dialogului și caracterizarea bună a personagiilor n'ar șterge această ușoară lipsă. „Secretarul general" s'a bucurat de-o interpretare vrednică de toată lauda. Atmosfera și ritmul adecvate și naturale, se datoresc nu numai excelentelor elemente de comedie de care dispune trupa din Cluj, dar și a dlui Virgil Vasilescu, care a avut direcția de scenă. D. Virgil Vasilescu în rolul titular, cu naturaleța, verva și humorul de care dispune cu prisosință, a făcut o creație vred- nică de necondiționată admirație. La aeelaș nivel stă creația 55 dnei Natalia Ștefănescu, care, in rolul soacrei certărețe și maha- lagioaice, a provocat homerice hohote de râs. D. Mișu Ștefă- nescu, acest abil și rutinat artist, cu o mască perfectă, ne-a redat tipul natural al funcționarului ruginit și nevinovat pleșcar. Dna Silvia Jipescu-Hodoș a reliefat cu adevărată artă rolul tinerei, care poate să zăpăcească și să prindă în mrejele dra- gostei adevărate pe afemeiatul secretar. Corectă dna Viorica Vasilescu, căreia ne permitem a-i da sfatul să varieze gesticulația, care va deveni monotonă dacă se va repeta necontenit. N’am înțeles pentru ce dl Nae Dimitriu a conceput așa acru rolul naivului subprefect. „Omul de piatră”, cum i se zice în piesă, e numai din punctul de vedere al rigiditaței și intrasigenței - principiilor nu din acela al lipsei de humor și vervă, într’o co- medie hilariantă. Poate că așa i-a indicat linia direcția de scenă, și atunci, evident, nu poate fi vina d-sale. D. Corneliu Potcoavă într’un rol episodic a făcut o creație strălucită. Foarte bine d. Simionescu; ne-a redat perfect tipul fasonelului sclivisit, monoclat și sec. Corecți dnii Titus Lapteș cu o mască foarte bună și d. Constantinescu. In general un spectacol admirabil care ar putea ținea afișul mai mult. „Potopul" comedie în trei sete de H. Bergen. Pentru ce trei acte și nu cinci sau numai unul ? O trăsnae ca „Potopul", fără acțiune, fără conflict, ignorând complect toate legile tradiționale și bine definte ale teatrului se poate întinde ca un gumilastic oricât vrei, 'sau se poate reduce la o singură formulă. O piesă din America, cu autorul semit după nume și după toate indicațiile, — deoarece lucrarea e tradusă și în idiș, — cu personaje din toate naționalitățile dela suedezi până la negri, cu un bar în care găsim băutură, telefon, aparat, „morse" pentru comunicările bursei, o femeie... artista de dubioasă profesie, cu vagabonzi și declasați, cu box, cu marșuri funebre râgâite de bețivi, cu o idee centrală arhicunoscută; o înșirare de vorbe care cu nici un chip nu poate fi numit teatru. Un curat „Americanism" care o fi poate bun peste ocean,- unde literatura n'are o tradiție și un fond de idei, dar care e refuzat categoric în „bătrâna Europă". Pirandello și Evreimow, cei doi revoluționari ai teatrului, s'au ridicat cu îndârjire împotriva vechilor formule și rețete cari li se părea că anchilozează teatrul și limitează concepția auto- rului dramatic; dar, ori-cum ar fi, ei ne-au dat teatru de-o calitate superioară în formule personale și n'au îndrăznit ca dl Berger, să ne dea o lucrare atât de... circumcisă că poate fi 56 o simplă beție de bar, un prost film de cinematograf, dar nici decum teatru. Toți oamenii din „Potopul" sunt răi, declasați, perverși, amorali și se adună arbitrar într’un bar cu prilegiul unei ruperi de nori, urmată de-o inundație, — potopul. Acești oameni au dușmănii vechi; ascultând trăznetele și potopul de-afară, cad sub sugestia lui O'Neil, advocat bețiv, care îi spăimântă că orașul va fi distrus din cauza potopului. Ce credeți că se întâmplă ? Toți cred afirmarea lui O'Neil, se îmbată, își uita vechile dușmănii, se împacă, se pupă, cântă marșul funebru și adorm ca butucii. A doua zi când se trezesc și văd soarele, — prin urmare viața continuă, — își reia fiecare firul vechilor ocupații și neuitatelor dușmănii. Acesta-i „Potopul" care a inundat scena teatrului din Cluj. In pragul unei morți inevitabile oamenii își uita dușmăniile. Asta-i ideia centrală, care nu-i nouă. Nouă este numai tratarea stupidă și falsă. Sugestia ce-o exercită O’Neil este deplasată și nejustificată, cu atât mai mult că d. Tâlvan n'a pătruns rolul și l'a conceput urlător și gesticulant cu stridențe guturale cari obosesc și enervează. Părerea noastră este că, O’Neil, singurul intelectual, vrea să-și bată joc de întreaga turmă spăimântată de potop și o ține în mână cu ascendentul superiorităței sale, cu greutatea cunoștințelor, cari trebuesc debitate calm, convingător și resemnat; doar și el o să moară. Cum însă și situația lui O'Neil e falsă, e ușor de înțeles că, — el fiind personajul cen- tral, — dacă a fost concepută greșit și de interpret toată alcă- tuirea încercărei dramatice a lui Berger se... potopește în ridicol și falsitate. Celelalte roluri au fost interpretate corect în general. Extrem de bune figurile dlor N. Voicu și Titus Lapteș; de ase- meni d. C. Potcoavă a prins nota justă. Dna Crivițeanu a avut momente de mișcătoare duioșie. Tot asemeni d. losif Vanciu care dela frumoasele creații de comedie bufă a trecut acum la un rol de linii corecte în care a reliefat emoția desperarea și duioșia. Cea mai proeminentă figură ne-a dat-o d. C. Simionescu într'un chelner negru, cu o mască foarte bună, cu volubilitate bine studiată și cu suficientă vervă. Poate că decorul ar fi tre- buit mai bine stilat. Apreciem munca artiștilor cari au jucat numai cu 4 repetiții în scenă. „Romanță" piesă in 3 aete prolog și epilog de Robert de Fiers și Fp. de Cpoisset. Nici odată titlhl n'a corespuns mai definitiv conținutului. Ceva siropos, leșietic de sentimental, care s'ar putea carac- teriza într’o singură propoziție, — tot așa de simplă ca și tratarea 5? deslânată întinsă în trei acte cu prolog și epilog, — istorioară morală pentru burghezi cuminți. Concubinajele literare au dat destul de rar opere de valoare, afară de comediile în cari rachetele spiritelor strălucesc hilariant. Dar tot așa de rar se poate concepe ceva mai fals ca desno- dământul clerical prin definițe, pe care firma „de Flers și de Croisset" ne-o îndeasă pe gât cu făcălețul melodramei eftine și cu muzică între culise, complectată de regie cu mărețul cor al pelerinilor din „Tanhâuser". (Doar la Cluj nu degeaba are Opera un cor atât de strălucit). De-abia acum ne dăm seamă de importanța avizului pus de d. Bănescu: „este interzis a sgâria pereți", pentrucă ritmul imprimat interpretărei a fost atât de beltelos, vorbele se întindeau ca un gumilastic și pauzele dela sfârșitul actului doi interminabile, încât, în adevăr am fi zgâriat pereții dacă recomandația directorială n'ar fi arătat că acest gest este prohibit. Și dna Atena Dumitrescu, o artistă cu reale calități și suficient talent, ar fi putut interioriza rolul fără să apeleze la răsuflatul truc teatral al pașilor de somnanbul și gesturilor leneșe pănă la exagerare dela sfârșitul actului doi. Cum d-sa ne-a dovedit și altă dată talentul de care dispune, iar în rolul de-acum ne-a arătat inteligență de interpretare cu largi posibilități emotive, credem că ritmul exagerat nu-i opera d-sale ci a direcției de scenă. D. Ion Tâlvan, în rolul pastorului sentimental, a exte- riorizat rolul cu meșteșugul artistului cu experiență, uzând cu pricepere de toate mijloacele tehnice, sprijinindu-se puternic pe vocalizare, dar n'a reușit să ne transmită nici o cl pă de emo- tivitate. Este fără îndoială un artist cu bogate resurse de exte- riorizare și ne-a dat altă dată frumoase creații în care n'a fost necesară o sensibilitate interiorizată. Se pare că d-sa este artistul formelor exterioare. D. Dem. Psatta foarte bine într'un rol de prestanță, cu eleganță de gest și ținută impunătoare, dar naturală și adec- vată situației. Din interminabilul număr de interpreți (autorii au vrut să impresioneze afișul cu persoane inutile și nedefinite) remarcăm, din rolurile episodice, perfecta figură a dlor Vanciu și Constan- tinescu, reușita interpretare a dlui Massim și admirabila italiancă a dșoarei Marcela Borsa; iar dintre cei cari au fost complect sub nivelul artistic am remarcat, cu regret, pe dna Eliza Petra falsă până la exasperare. Decorul foarte îijgrijit. Actul II ca severitatea cuvenită, dar... prea multă și prea puternică muzică între culise. 58 .Cadaurul uiu', tragedie în 10 tablouri de Tolstoi. Aniversarea colosului dela Nord, a adus și pe scena națio- nalului din Cluj, una dintre operele dramatice ale marelui dis- părut. Că nu este cea mai fericită lucrare dramatică, toată lumea este de acord. Fracționarea în tablouri multe, în care tratarea e puțin superficială și mult deslânată, face ca problema sufletească și profund umană să nu fie destul aprofundată și să sc neglijeze atingând numai tangențial, — cele mai sguduitoare momente dramatice. Fedor Vasilievici Protasof chefliu și afemeiat, slăbiciuni în potriva cărora nu poate lupta, nu găsește la soția sa Liza acea putere de fascinare specifică unor anumite femei. El nu poate fi legat de căminul său. Pentru ca valul pasiunilor sale să-l copleșească definitiv, mai surprinde că pe soția sa o iubește tăcut și puternic un prieten al său, Victor Mihailovici Carenin, și că această iubire este împărtășită în taina inimei si de Liza. Protasof se lasă pradă pasiunilor sale, părăsește căminul și cade in ghiarele iubirei profunde pentru cântăreața țigancă Mașa. Carenin, trimis de Liza, care iartă greșelile lui Protasof, nu-l poate scoate din decadența în care se complace. Protasof dorește să dea complectă libertate Lizei și lui Carenin, dar nu admite divorțul cu minciunile și formalitățile sale complicate. încearcă să se sinucidă, când atinge ultima decadență, dar nu are voința pentru acest gest suprem. Atunci simulează o sinucidere prin innec și dispare. Liza se căsătorește cu Carenin după ce se constata sinuciderea lui Protasof, găsindu-se pe malul apei un cadavru necunoscut, Protasof ajuns vagabond se întoarce în orașul lui și, într’o tavernă își povestește viața unui pictor. Po- vestirea este auzită de-un ticălos, Artemier, care în dorința de-a stoarce bani denunță cazul judecătorului de instrucție, care des- chide acțiune lui Carenin și Lizei pentru căsătorie ilegală. La judecată Protasof se sinucide dorind să dea complectă libertate celor doi soți cari erau fericiți fără prezența lui. Cele mai puternice momente dramatice: întoarcerea lui Protasof care sgudue existența familiei Carenin și judecata, rămân neexploatate de autor. Toată acțiunea se concentrează la o singură persoană, —- Protasof, — care nu este pusă să acțio- neze, ci să povestească. In acest caz personalitatea artistului interpret trebuie să fie covârșitoare și din această pricină acest rol n’a fost atacat decât de artiști cu o mare putere de creație. Celelalte € personaje multe, chiar prea multe, — (afară de Mașa pentru care interpretă trebuie să dispună de-un mare tem- perament și de o mare putere de captivare) — sunt episodice și abia creionate. Dacă în aceste roluri nu se pot face creații, pot da prilejul însă, de a constata insuficiența la unii interpreți. 59 Rolul titular a fost deținut de N. Voicu, care ne obișnuise cu creațiuni foarte bune. De data aceasta însă N. Voicu nu ne-a putut reda varietatea sentimentelor cari sbuciumă pe Protasof Monoton și declamatoriu, rece și stângaciu în primele tablouri, truda d-sale artistică a rămas pe scenă, fără ca emotivitatea ce se încerca să ne-o transmită să poată trece peste rampă. Abia în ultimele trei tablouri, — culminând în al 9-lea la jude- cătorul de instrucție, — a reușit să ne emoționeze subliniind bine bunătatea și revolta lui Protasof. Rolul Mașei a fost peste puterile d-șoarei Ersilia Munteanu. D-sa a făcut tot ce poate face o artistă cu talent la începutul carierei săle, dar n.’a putut fi acea țigancă plină de foc și pa- siune care să captiveze și să zăpăcească. D. Psata în nota justă deși puțin cam declamatoriu. Dnii Lapteș și Vanciu ne-au dat două tipuri reușite. Dna Jipescu Hodoș în nota cea mai per-. fectă a micului rol ce l-a interpretat. Avem de reproșat, cu multă părere de rău, multe lipsuri direcției de scenă. D. Ștefan Brabonescu ne obișnuise cu puneri în scenă artistice și cu atmosfera cuvenită. Ne pare rău că de data aceasta nu-i putem aduce obișnuitele felicitări. Dsa prea mult s'a gândit să impresioneze galeria cu fastul deplasat, cu muzica prelungită și cu dansul căzăcesc potrivit ca nuca în perete la o piesă care se chiamă tragedie. Dovadă că s'a gândit să impresioneze galeria și publicul simplist, este că în tabloul al 2-lea a făcut dintr’o tavernă țigănească un salon cu perdele de catifea a trântit în scenă 30 de persoane de prisos și a lăsat în fața scenei pe dnii Mateescu și Potoroacă să se trudească într’o perpetuă și inutilă beție cu atitudini, grotești și disonante. Părea o scenă tanasiană. Pentru ce a permis ca dna Mateescu să fie o soacră atât de juvenilă și săltăreață ? Pentruce d. Voicu să poarte șmo-king într’o tavernă și haine de-o impecabilă eleganță într’o epocă de sărăcie cu lustru ? Iată câteva greșeli ce păcă- tuesc împotriva atmosferei și a sobrietăței care se impune la o piesă cum e „Cadavrul viu". Nădăjduim că d. Braborescu va veni la vechiul său obiceiu de-a studia bine atmosfera în care trebuie să se desfășoare acțiunea și se va îngriji mai puțin de publicul care se simte satisfăcut și bizează o căzăcească deplasată. „Stradivarius**, comedie într’un act deMax Maurey. O simplă excrocherie clasică pusă în scenă. Ar fi, sau mai precis: ar avea pretenția să fie o comedie de situații. Atmosfera a fost însă mohorâtă și puțin monotonă, datoria tratărei. Abia la sfârșitul actului se descopere excroheria și numai atunci ră- sare comicul situației. Interesantă numai punerea în scenă da- torită dlui Braborescu, care totdeauna dovedește mult gust artistic și multă meticulozitate. 60 Interpretarea corectă. Corect d. Mateescu, corect d. Con- stantinescu, corect d. Arsene Popovici. Dar din totala corecti- tudine n’a eșit deloc atmosfera comediei: Actul fiind sec aproape în întregime ar fi urmat să trăiască prin umorul inter- preților. Dar umorul este un dar natural care nu se câștiga nici prin studiu, nici prin rutină și pentru lipsa lui nu pot fi vinovați interpreții. Dealtfel credem că s'ar fi putut găsi o piesă mai inte- resantă și mai bună, dacă d. Braborescu n'ar fi ținut să se joace traducerea d-sale. „Miehel Perpin", comedie în două aete de Melesuille. și Gh. Dureypier. Două acte de factură veche, dar profund omenești și cu adevărat emotive. E una dintre piesele în cari nu se forțează nota de comedie bufă, atât de caracteristică în comediile vechi și nici nu se trece la sentimentalismul dulceag și lacrimogen, care invadase în trecut lucrările dramatice. In această comedie de situații interpretul titular trebuie să păstreze un abil echilibru din care s’ar prăbuși iremediabil dacă n’ar avea nota de natu- raleță impecabilă. Un popă, victimă a conspirațiilor de după marea revoluție franceză, vine în Paris, și fiind prieten cu ministrul Fouche, este recomandat pentru un serviciu. I se dă un post în poliția secretă, dar popa nu știe ce post ocupă. Prinde firele unui complot fără să-și dea seamă și fără să vrea. Blândețea bună- tatea și naivitatea lui îl pun în situații cu adevărat comice, din care trebuie să treacă fulgerător la un sentimentalism sincer și omenesc, pentru a stoarce nesilite lacrimă. Din acest rol extrem de dificil, d. Virgil Vasilescu a făcut o interesantă și foarte frumoasă creație. A marcat cu o desă- vârșită artă notele caracteristice ale rolului, și ne-a redat perfect gama întreagă a multiplelor sentimente cari frământă pe bietul popă, sincer și cinstit, timid și cu dragoste pentru toți oamenii, dar mai ales neștiutor de serviciul ce-1 îndeplinește. Cu o nemai- pomenită ușurință a trecut dela situațiile hilariante la duioșiile impresionante, fără a cădea o singură clipă în grotesc. Cum întreaga piesă se sprijină numai pe umerii interpre- tului titular, celelalte persoane, — deși destul de numeroase, — sunt eclipsate. Asamblul bun, cu atmosfera cuvenită și punerea în scenă cu multă îngrijire, este tot opera dlui Vasilescu, având și direcția de scenă. Dintre numeroșii parteneri ai dlui Vasilescu amintim pe dna Nunuța Hodoș și dnii Psatta, Potcoavă și Simionescu, foarte bine în rolurile respective. 61 „Moartea civilă", dramă în trei acte de G. Giaeometti. Conrado Almini, impulziv și gelos, se căsătorește cu Rosaiia fără consimțimântul părinților ei, într’un moment de furie omoară pe fratele Rosaliei și este condamnat la munca silnică pe viață. După 13 ani evadează și căutându-și soția și fiica, pe care a lăsat-o foarte mică, din întâmplare ajunge tocmai în orașul unde locuia Rosaiia. Aici începe acțiunea. Rosaiia era menajeră Ia un doctor, fire bună și mai ales umană, care știind nenorocirile ei, înfiase pe copila lui Conrado pentru a o scăpa de oprobiul public și de numele pătat ce îl lăsase tatăl ei, pușcăriașul. Conrado vrea să-și ia soția și copila, dar după o discuție cu doctorul, care îi lămurește că le va nenoroci, deoarece el este un om scos din circulația socială, convins de nobleță doctorului, de dragostea copilei sale pentru tatăl ei adoptiv, de resemnarea Rosaliei și de inutilitatea pro- priei sale vieți, se otrăvește fără a se face cunoscut fiicei sale ; dar programul morții îi spune că Rosaiia îi este mamă și o lasă să creadă că doctorul este adevăratul ei tată. Drama este rezolvată după vechile procedeie simpliste, naive, cu inevitabilile greșeli de factură, cu monoloage lungi, aparteuri disonante și povestiri interminabile. Personajul central trebuie să umple cele trei acte purtând în jurul său ca simpli sateliți, uneori inutili, pe toate celelalte persoane. E ușor de în- țeles că în asemenea condiții artistul care atacă rolul lui Con- rado trebuie să fie mare în toată accepțiunea cuvântului De altfel piesa nici nu se mai joacă decât numai pentru inter- pretarea rolului Conrado. Iată pentru ce încercarea dlui Arsene Popovici ni s'a părut temerară, mai ales că, ținut aici într’o vinovată umbră, nu i s'a dat prilejul, până acum, să ne arate posibilitățile de creație. Mărturisim sincer că ne-am dus cu oarecare îndoială, și am eșit cu regretul că n’a fost mai de mult utilizat în drama modernă. E aproape imposibil să se facă o nouă creație din rolul lui Conrado, după atâția mari interpreți (Novelli, Moissi, Manolescu) și nici interpretarea dlui Popovici nu este impecabilă, dar nu-i mai puțin adevărat că acest rol comptează mult în cariera dsale. A fost nu numai corect și conștiincios, ci cald, convingător și emotiv, cu singura resticție că în actul I nu trebuia să aibă erupții vocale. Trebuia să fie mai concentrat, mai istovit și lipsit de violențe. D. Arsene Popovici, despre care știam, — din ro- lurile de usamblu ce i s'au încredințat până acum, — că are nerv, concepție și intuiție artistică, ne-a dovedit că poate inter- preta cu succes roluri mari de dramă modernă. Dna Olimpia Bârsan a fost la înălțimea talentului său ne- contestat. Dnii Lapteș și Vanciu corecți și cu mască foarte 62 bună. Asemenea d. D. Psata, căruia avem a-i reproșa etalarea inutilă a garderobei. 0 surpriză mare ne-a rezervat dna Nunuța odoș care a fost profund emoționată în rolul copilei. Deco- rurile îngrijite dând atmosfera cuvenită. VLADIMIR NICOARĂ. Cronica muzicală. „Bărbierul din Seuilla" de G. Rossini După 2 secole de înflorire, glorie europeană și inevitabilă decadență, Opera italiană era în declin la anul 1800. Atunci apăru Giocomo Rossini, ca o întârziată rază de soare, să mai trezească pentru ultima oară la o scurtă dar strălucitoare glorie faima muzicei adevărat italiene, comprimată în unele din operile lui nemuritoare ca o chintezență a tuturor calităților ei. Nepăsător față de aportul pe care Nordul Europei îl aduce muzicei împreunându-o cu umbra adâncă a geniului german, Rossini mai flutră odată înaintea ochilor • mulțimei flamura sclipitoare de lumină a Gintei latine și aclamarea lumei întregi îl răsplăti cu aplauze îndelungi. Cea mai reprezentativă dintre operele lui Rossini e incontestabil „Bărbi- erul din Sevilla", după subiectul lui Beaumarchais, o cap'o-d-operă de operă bufă. O veselie, care nu deviază nici un moment cătră grotesc; un lirism care e ferit de orice sentimentalism dulceag; o bogăție de melodii ca o risipă de perle și o măsură în alegerea mijloacelor de caracterizare, care e apanajul ade- văraților maeștrii. Opera noastră se poate felicita pentru felul cum a reprezentat acest di- ficil gen de muzică. S’au întâlnit pentru înfăptuirea acestei veselii dionisiace doi factori competenți: regia, de cea mai pură calitate bufă, a dlui Jose Arati și temperamentul sudic al dlui Bobescu, la pupitru. Dl Bobescu a putut jongla cum a dorit cu râulețele de sunete ale orhestrei, personajele de pe scenă au avut aceleaș salturi ușoare de tinerețe svăpăiată, mișcarea a rămas vie și veri- dică până la sfârșit și declamația a curs cu un adevărat brio sudic, fără po- ticniri. O singură rugăminte am avea de făcut dlui Bobescu: să menajeze puțin vocile tinerilor noștri cântăreți. E imposibil să lupți împotriva amploarei sim- fonice, care antrenată de gestul fascinant al baghetei dlui Bobescu, uită că are rol de acompaniator și dă năvală peste cântăreți, cari trebuie să facă eforturi dăunătoare calității vocei pentru a se face auziți. Dșoara Urania Bănescu (Rosina) ne surprinde prin frumoase progrese vocale și scenice. Vocea dsale e în continuă desvoltare și credem că un studiu serios o să-i deschidă perspective frumoase mai ales pentru coloratură. Credem că nu greșim făcându-o atentă să nu forțeze vocea pentru o mărire voluntară a tonului; vocea e un aparat capricios care nu se lasă violentată fără a pierde din calitate. Dl Chicidean (Almaviva) foarte volubil și sigur ; am fi dorit poate să dea mai multă amploare vocală frumoasei serenade din actul I. Foarte bine dl Căl- dăraru (Figaro) atât ca voce cât și ca dicțiune. Tot așa de bine dl Ujeicu (don 63 Basilio) și dl Gavrilescu, și nu trecem cu vederea mica parte a dnei Ducu, frumos cântată. Dar ne rezervăm mai cu seamă toate laudele pentru jocul de scenă al tuturor, care a fost surprinzător de bun și vioi. Munca dlui Arati a fost fructuoasă. Publicul a răsplătit cu aplauze și flori sforțările tinerei noastre falange de artiști. „Mireasa uândută", de B. Smetana. Smetana are principalul merit de a putea servi ca model pentru felul cum a prelucrat motivele populare într’o unitate artistică închegată, care nu se re- simte de alinierea voluntară a unui mănunchiu de motive populare. Trebuie subliniat acest merit fiindcă e cu mult mai greu să utilizezi un material dat care-ți impune legile sale și te constrânge a-ți adapta inspirația in limita unui contur precis, decât să dai drum liber fanteziei care poate crea in voie. Pentru a împleti motivul popular cu caracteristica-i lipsă de precizie me- trică și armonică în țesutul regulat al legilor muzicei, e nevoie de o mare abi- litate și de o adâncă intuiție artistică. Smetana îndeplinește la perfecție această cerință și ne prezintă o lucrare care n'are numai meritul de a releva într’o formă cât se poate de autentică muzica poporală cehă, ci e în aeelaș timp o operă comică de valoare universală. Plecând dela premiza că un compozitor atât de bun ca Smetana a uti- lizat pentru „Mireasa vândută” cu siguranță cele mai reprezentative și mai au- tentice melodii populare, surprindem un moment de deosebit interes: viguro- sitatea motivului vesel, de dans, care primează față de motivul liric. Pare un indiciu de caracterizare al simțului de realitate la poporul ceho-slovac față de lirismul infinit al rușilor. Ritmurile vioaie de o structură simplă și rustică sunt cu mult mai captivante decât cele lirice, și am făcut remarca: pe când motivul de dans are specificul pur al folklorului, motivul liric e mai șters ca contur și se aproprie întru câtva de romanța cu caracter universal. Cea mai frumoasă parte a întregei opere e uvertura de o frăgezime unică. Aduce motivul utilizat în actul II, — la încheierea contractului între Ionel și Kețal, — și îl încredințează coardelor, cari, rând pe rând, într’un fugato, ad- mirabil contrapunctat, anticipează într’o cascadă limpede de tonuri veselia pri- măvăratecă a începutului actului I. Opera noastră a tălmăcit cu deosebit interes această icoană poporală, a montat-o cu gust și a studiat-o cu îngrijire. La pupitru dl Stanek Doubrovsky, cel mai indicat pentru o fidelă inter- pretare. Și cum între opera de artă și artist există o afinitate de seismograf, dl Doubrowsky a fost la înălțime în părțile de vioiciune unde sugestia muzicei era atotputernică și mai ezitant și puțin convingător în evidențiarea liricului. Cele două arii ale actului prim și frumoasa arie a lui Ionel în actul II, le-am fi dorit poate mai intens simțite, fraza mai liberă, mai descătușate de măsură, ' într’un fel de quasi-improvizație. Așa cerea caracterul lor de doina populară, în genere însă a ținut strâns în mână toată lucrarea, conducându-o cu mult avânt. Cu părere de rău trebuie să insistăm asupra rugămintei noastre : mai multă considerație din partea orhestrei față de cântăreți. Uneori e supărător de tare și silește pe cântăreți la un forte continuu, care ucide orice nuanță. Dl Ujeicu 64 de pildă, acest inteligent artist, a cântat întreaga seară într’un singur forte. Rolul lui Kețal, pețitorul interesat e principalul ca amploare și abundă în momente interesante; cu cât mai mult s’ar putea evidenția cu o nuanțare mai îngrijită. Dna Mimi Nestorescu a pus în slujba acestui spectacol toată arta dsale superioară și vocea care devine tot mai timbrată și mai frumoasă. E fără cusur. Dl Andreescu a fost, din nenorocire, foarte indispus și mai ales înălțimea vocei a suferit simțitor, pe când mediul e frumos și metalic. Dl Chicideanu a jucat pe bâlbâitul și prostuțul Vasilică cât se poate de bine; îl felicităm cu căl- dură pentru această creație. Să nu-l antreneze însă, succesul acestei, comicării de a cădea în exagerare ; deasemenea dl Ujeicu. E un dezacord artistic când jocul de scen,ă primează ca efect într’o operă muzicală. De rolurile mai mici s'au achitat conștiințios dnele Ducu, Donabidovici și Solovieva, și dnii Soculschi, Siomin, Jarotzky și Chiva. Direcția de scenă a dlui Arati foarte frumoasă și îngrijită. Baletul încân- tător e opera dșoarei Penescu-Liciu. O notă discordantă însă e traducerea textului, extrem de încărcată, pre- tențioasă peste măsură, întrebuințând expresii cari desfid absolut mediul țără- nesc, de pildă: farsă, abțin, aranjez etc. O revizie se impune cu stăruință. ANA VOILEANU-NICOARĂ. Cârti. N. lorga: Informații spanioli despre răsboiul nostru pentru independență. Nu numai cititorii de azi, ci și cei din 1877-78 ai ziarelor și revistelor românești n'au avut de unde cunoaște eeeaee s'a scris in presa străină din apus, — când știrile nu apăreau în franțuzește sau nemțește— despre răsboiul independenței noastre. Dl general Rosetti a publicat, în analele Academiei, știrile unui ofițer norvegian, — știri pentru marele nostru public ine- dite, în legătură cu răsboiul indepen- denței. — Acum, dl N. lorga, într’o co- municare făcută la Academie, și apărută în memoriile secțiunii istorice, ne pre- zintă alte informații asupra aceluiaș su- biect, apărute în presa spaniolă. Câteva informații sunt din ziarul Epoca, cele mai multe și mai prețioase din ziarul Imparcial din Madrid, al cărui corespondent era marchizul del Văile de Toje. Corespondentul apreciază armata ro- mână, înainte de-a o vedea la luptă, în termenii următori: „Ca toate armatele de formație mai recentă, armata română oferă materie largă de criticat: fără în- doială că au progresat mult de doi ani in această privință, și mai ales în clasa ofițerilor, cărora nu li-se poate reproșa decât o deosebită încredere în persoana lor. Soldații sunt de bună înfățișare: vi- guroși, sobri și disciplinați. Armamentul lasă ceva de dorit, mai ales cel al re- zervelor și milițiilor, care în general se compune din puști cu piston”. Despre sentimentele dintre Români și Bulgari se spune: „Intre Români și Bulgari există uneori atâta antagonisnj ca între Români și Turci. Despre armata română care defilează, după lupta dela Grivița, la Poradim, în fața principelui Carol, — în număr de 40.000, spune; „Trebuie să recunoaștem că aceea ar- mată e bine îmbrăcată și incă mai bine echipată”. Despre viitorul rege Carol: „E un bărbat ambițios, de foarte bună credință, și de cele mai bune intenții. E 65 5 un¹ spirit înaintat. Ar vrea să meargă totdeauna mai departe decât îi permit împrejurările. Principele Carol, odată ce s’a declarat independența țării sale adop- tive, își creiază merite ca să câștige co- roana de rege, cu care e chemat a-și în- cinge capul în curând, dacă lucrurile nu iau o întorsătură rea". Tot despre armată : „încrederea in triumf e mare. Unele batalioane româ- nești la trecerea, astăzi, (7 Sept.) a prin- cipelui înaintea lor, au strigat: Asaltul! Asaltul" ! In 23 Sept, scrie: „Efectul moral produs în sufletul trupelor românești de ultimele operații e excelent. Soldații aceștia noui se cred acum soldați deprinși cu răsboiul și ard de dorința gloriei militare. Toată lumea e martoră că armata română știe să se bată". Dl N. lorga a aflat o și mai preți- oasă informație în legătură cu subiectul în revista „Ilustrațiunea spaniolă și ame- ricană", în care au apărut o serie de desene și ilustrațiuni în legătură cu răs- boiul independenței. Ele sunt redate in facsimile in broșura academică, in număr de 23. Țextul ce însoțește ilustrațiile e da- torit acum unui critic militar: Enrique Lupuy de Sâme. Acest critic militar cu- noaște istoria latinilor dela Dunăre, și scrie despre ei: „Acum caută să rupă complet lanțurile, și în silința pe care alăturea de armatele Țarului, o va face-o, avem a o urma cu interes toate națiile zise latine, pentrueă în Români vedem urmași ai acelor legionari romani cari ne-au impus civilizația și limba Doamnei lumii antice". Ilustrațiile sunt foarte prețioase, ca documente ale vremii, ale locurilor și oamenilor: Voluntari ruși in stația Paș- cani, cartierul general al marelui duce Nicolae la Chișinău, podul peste Prut la Ungheni, vederea lașului cu gara și mi- tropolia, vederea Nicopolei, vederea Si- listrei, vederea Galaților, Brăila, primele bubuituri de tun peste Dunăre, vederea Olteniței, vederea Bucureștilor, voluntar români, avangarde românești în ploae la Plevna, corp de gardă de dorobanți etc. Dl N. lorga își încheie comunicarea cu o justă dorință: „Atașații noștri mi- litari în țările ale căror ziare n’au fost cercetate până acum pentru acest răsboiu, n'ar putea face despuiarea materialului ziaristic așa cum am făcut-o eu aici ? Câte lucrări de amănunte n'ar putea ră- sări dintr'o asemenea străbatere a unui imens material așa de împrăștiat!" S. V. Apostol D. Culea: Dobrogea. Cu prilejul serbării semicentenarului reali- dirii Dobrogei a apărut in editura Casei Școalelor lucrarea cu titlul mai sus, da- torită dlui Apostol D. Culea. Volumul nu are pretenția operelor savante. El dă „cât trebuie să știe ori cine despre Dobrogea", cum spune însuși autorul în subtitlul cărții. E, deci, o scriere de popularizare. Pentru cunoașterea provinciilor Ro- mâniei mari astfel de lucrări sunt de dorit, și încă lucrate cu mai mult răgaz decât cel avut de dl Ap. Culea, la în- tocmirea celei de față. Ar fi nevoie de-o serie întreagă de scrieri resumative, de popularizare, asupra tuturor provinciilor, pentru o mai grabnică cunoaștere a lor de către marele public. Nu mai încape îndoială că Ardelenii, de-o pildă, știu prea puțin despre Basarabia, Bucovina, Dobrogea, și chiar despre Moldova și Muntenia, mulți nu au la noi decât noțiu- nile fundamentale de istoria, geografia, economia, industria etc. acestor provincii. Și invers. Populația celorlalte provincii cunosc tot așa de puțin, ori în măsură și mai mică, provinciile românești de din- coace de Carpați. Ar fi, credem, potrivit, ca Ministerul instrucțiunii, prin Casa Școalelor, să pregătească astfel de mo- nografii rezumative, cu bune ilustrații. 66 asupra provinciilor românești. Ceeace se învață in școală, la geografie și istorie, folosește numai nouilor generații. Știu- torii de carte maturi trebuesc prinși pentru aceste cunoștințe indispensabile in Statul național, prin atrăgătoare des- crieri a diferitelor regiuni românești. Dl Ap. Culea a adunat în „Dobrogea" date și informații folositoare pentru pu- blicul mare asupra provinciei noastre dela Marea Neagră. Dsa a consultat o bibliografie destul de bogată, românească și străină; dificultatea principală ce a întimpinat-o, și vor intimpina-o toți au- torii de monografii la noi, este inexistența statisticei. Spunem : inexistența statisticei oficiale, pentrucă ea, așa, cum a funcționat în trecut, e ca și inexistentă. Totuși din ce a putut aduna, date și cifre mai sigure, cetitorul se poate convinge de dreptatea stăpânire! româ- nești asupra Dobrogei, de continuitatea, pe teritorul ei, a elementului românesc de baștină, și mai ales rolul civilizatorii! pe care l-a avut și l-a îndeplinit, destul de satisfăcător, Statul român în cei cinci- zeci de ani de stăpânire românească în vechea moșie a lui Mircea-cel-Bătrân, Domnul Munteniei. Se evidențiază pri- mejdioasă situația geografică a Dobrogei, în calea năvălirii neamurilor, dinainte de H. și până la Turci și Tatari, la vadul Dunării-de-jos. Cunoaștem, în linii mari, înflorirea culturii și civilizației grecești în orașele dela litoralul mării, și desă- vârșita părăsire a pământului dobrogean, de orice adiere de civilizație, subt în- delungata dominație turcească. In linii mari, se demonstrează și absurditatea pretensiunilor bulgărești asupra Dobrogii, unde partea cea mai mare a bulgarilor a venit în veacul din urmă, nu cuce- ritori, ci coloniști. Se insistă, în termini de caldă apreciere, asupra rolului ele- mentului ardelenesc, a „mocanilor", a pă- storilor, în opera de civilizare a Dobrogei. „Mâine", scrie dl Culea, „când vom ri- dica monumental Dobrogei, cum vom figura această biruință câștigată cu ur- mașii oierilor descălecători la țară ?“ Ni se dau capitole interesante și in- structive, — ce ar fi fost ele dacă aveam o bună și reală statistică asupra școlii românești în Dobrogea dela 1877—1928, asupra proprietății rurale, asupra locui- torilor. Câteva informații în legătură cu pescuitul, industria și comerțul, căile de comunicație etc. * * « Tot dl Ap. Culea a adunat mate- rial pentru o Antologie a Dobrogei, edi- tată de Casa Școalelor. Dsa a cules din scriitorii noștri, în proză și versuri, bu- cățile mai caracteristice inspirate de pă- mântul și poporul dobrogean. I. M. « Dieționaral limbei române A apărut, în tiparul Culturii Naționale, și în editura Academiei Române fasc. III, Tom. L partea a’ Il-a din Dicționarul limbei române, începutsubt titlul Magnum Etymologicum. Fascicula cuprinde cu- vintele dela Cartel — ce, în cinci coaie de tipar, — mărimea obișnuită a fiecărei fascicole. Materialul cuprins în ea e lucrat cu acelaș aparat științific, ca și în fas- cicolele anterioare, subt conducerea dlui Sextil Pușcariu, profesor universitar la Cluj și directorul Muzeului limbei ro- mâne. E cunoscută odiseia acestei lucrări de-o așa de covârșitoare importanță lim- bistică și națională, începută din în- demnul regelui Carol, de cătră Academia română. Lucrarea, după proiectul pe care a fost nevoit să-l accepte dl S. Pușcariu, din pricina greutăților de editură, va fi restrânsă la trei tomuri, fiecare cuprin- zând două sau trei părți, între 500—800 pp., fiecare. După-cum începuse Hașdău Etymologicum magnum Romaniae, după proiectul dlui Phillipide, ca și după ma- terialul adunat de dl S. Pușcariu, — Dic- ționarul limbei române ar fi trecut cu 6? 5 mult peste aceste .dimensiuni. Dar nu se putea prevedea când se va putea termina. Chiar in proporțiile mai reduse de azi, — cari însă nu alterează întru nimic redactarea științifică a Dicționarului, — fascicolele apar rar, din cauza lipsei de fonduri a Academiei române. Apărând în fascicole se poate cum- păra mai ușor și de marele public, cu 150 Lei, sau în abonament la Casieria Academiei române Dr. Sebastiaq Stanea: Biserica or- todoxă din Sebeș, Biserica ortodoxă din Cluj. Două scurte monografii asupra bi- sericilor ortodoxe române din Cluj și din Sebeș, cari, prin datele ce aduc, sunt folositoare mai ales nouii generații, care cunoaște așa de puțin suferințele din trecut ale acestei biserici, piedecile ce a trebuit să învingă pentru a se menține in mijlocul persecuțiilor, extrem de ne- însemnatele mijloace materiale cu cari a trebuit să lucreze. Cât privește biserica de azi din Cluj ea a fost zidită la 1795, în locul alteia mai vechi de lemn, a fost refăcută în 1877, fiind protopop Vasile Roșescu, dela care s'a aflat un memoriu cuprinzând trecutul de-o jumătate de veac al ei. Datele ce cuprinde sunt și azi induieșe- toare pentru străduințele înaintașilor. Biserica din Sebeș e zidită la 1778 ; monografia dlui Stanca aduce informații mai bogate asupra trecutului ei, dela 1778 până azi. Biserica ajunge în scurtă vreme (1817) neîncăpătoare și credincioșii adună bani pentru una nouă, care se termină la 1828. In arhivele parohiale s'au păstrat listele de danii, foarte interesante in legătură cu jertfele aduse de preoți și credincioși, dintre cari unii au contribuit cu sume însemnate pentru acele vremi. Protopopul Zaharie Moga e în fruntea. acțiunii; e! câștigă sprijinul episcopului Vasile Moga, atât material (1000 fl.), cât și moral, în | apărarea cauzei înaintea forurilor civile. 1 Se dă o listă, cu prețurile materia- I lelor prețioase pentru cunoașterea reia- țiunilor economice sociale de atunci 'ț („miia de țigle cu 16 fl.") 1 Episcopul V. Moga intervine într’un 1 memoriu cătră împăratul pentru a primi ! Românii din Sebeș ajutor din Casa alo- “ dială, întrucât și ei contribuie la veni- j tele orașului ca și Sașii. Dar lucrul nu i e ușor! ? In monografie se dă pomelnicul preo- j ților din Sebeș, începând cu Nicolae ș Popa, din 1682 până in prezent. ș Monografia instructivă se citește cu ! plăcere. Tr. , Vtetor laeob: Tehnica oratoriei- Cercetări filozofice. [Editura autorului. Prețul 20 Lei.] Prin această scriere autorul care e profesor la liceul din Orăștie, ne-a făcut un dar valoros și bine venit, cu atât mai mult, fiindcă studiul său conține și Oc serioasă admonestare la adresa acelor ce sufere de hipertrofie oratorică, o boală foarte răspândită în zilele noastre. Autorul vrea ca „prin cercetări fi- lozofice să stabilească principiile funda- mentale ale oratoriei și tehnicei, substi- tuind baza empirico-școlară prin cea fi- lozofică". Studiul are o introducere și 5 ca- pitole : Inventio, Dispositio, Elocutio» Memoria și Pronuntiaiio, — adică îm- părțirea clasică a lui Quintilian. „Tehnica oratoriei" formează o in- teresantă combinare de îndrumări prac- tice și păreri filozofice. Dl laeob împarte pe oratorii nepre₇ gătiți in 3 categorii, caracterizați printre altele, astfel: cei din prima categorie după părăsirea tribunei nici nu știu despre ce au vorbit, cei de al doilea fel se mul- țumesc să-și aleagă subiectul, iar cel dintr'a treia categorie au rostit fără nici 68 • un plan, deși și-au adunat materialul necesar. Apoi arată ce suntem datori publicului, care ne ascultă vorbirile, evi- dențiând cu cuvinte aspre, ce pagube considerabile cauzează „impotenții re- torici", și arată cu motive bine înteme- iate, că acest fel de conferențiari sunt intr’adevăr, un soiu de „excroci ordi- nari" sui generis. Dl lacob atribuie subconștientului rolul de preponderență in producerea ideilor, și de aceea caută ca, pe calea conștientului și a voinței, subconștientul să fie cât mai mult îmbogățit, încât — in- dependent de voința noastră — ideile se vor organiza și apoi vor apărea in- conștient sub forme nouă. Dragostea in- telectuală față de subiect contribuie mult la deschiderea subconștientului, și această dragoste se ivește și crește cu cât ne îmbogățim cunoștințele asupra subiec- tului ales. După părerea dlui lacob, sunt trei izvoare din cari autorul retoric își poate aduna materialul: două externe (expe- riența și lectura), și unul intern (medi- tația). De remarcat e printre altele, că dl lacob combate obișnuitul plan retoric (Exordium-Disputatio-Conclusio), și în- cearcă să-i dea retoricei alte baze. „Nici un om nu știe, ce știe", — iată punctul de plecare, pe care autorul îl formulează și astfel : „fiecare om este un geniu în oarecare măsură și într’o direcție oare- care”. Tot studiul e pătruns de probleme de filozofie și psihologie monistă, prea complicate spre a se putea discuta aici; specialiștii vor avea de lucru, spunân- du-și părerile. Cine pentru o lucrare oratorică face un plan aprioristic, după părerea dlui lacob, lucrează contra naturii. Deaceea recomandă mai întâiu fixarea ideilor, și apoi clasificarea lor, adecă stabilirea pla- nului ; mai întâiu chaos, apoi orgănițsp». Este cu neputință ca într'un mic re- ferat ca cel de față să epuizăm cât de puțin bogăția de idei ce se găsește în acest studiu. „Tehnica oratoriei" este un adevărat organism, pentru care autorul, desigur a depus o muncă intelectuală considera- bilă. Incontestabil că nu e o simplă com- plicație, ci o consecință și oaplicațiune a sistemului filozofic propriu, pe care dl lacob l-a elaborat într'un șir de mulți ani. Regretabil că acest sistem n'a apărut încă. Ar merita să fie relevate încă alte idei din acest interesant studiu, dar lipsa de spațiu ne silește Să ne rezumăm atât de scurt, mai mult să spicuim. E deosebit de interesant, cum cul- tura sa filozofică, împreună cu studii teo- logice — dl lacob a studiat și teologia — s’au combinat și s’au concretizat în studii filozofice originale. Nu e preot, avocat, profesor sau alt intelectual dintre cei ce vorbesc liber, să nu poată găsi în această cărțulie di- rective valoroase. Iar pleiada pseudo- literaților cari azi cu articolele lor umplu nenumăratele reviste și gazete — mai mult sau mai puțin dăunătoare culturii — să ia aminte justele păreri ale dlui lacob. Dr. I. Lepși. * Contesa de Hoailles, născută Bran- coveanu, și-a tipărit „Poemele copilă- riei", subscriind cu numele „AnaBran- coveanu" și nu contesa de Noailles, cum a ajuns vestită în lumea întreagă, ca una dintre cele mai de seamă poetese ale epocei noastre. Dl Jvonne Sarcey re- cepsează volumul în „Les Annales" (I. XL—928) și scrie: „...Mica Ana de Brancoweanu ne povestește promenăzile întovărășite de sborul porumbilor și de ușoarele reverii pețărmul lacului Leman și freamătul cald al verii și muzica ce atingea tinerele-i urechi, câtă vreme rpama ei, la pian,, cânta din Chopin. Un 69 vechiu amic al familiei recita versuri de Hugo sau de Lamartine; (fetița) auzea vorbindu-se despre Chateaubriand și de Bach și toată muzica vorbelor și a cu- getării legănă întâii ei ani ai vieții. Fe- ricită copilărie! Astfel se deschid ini- mile ! Astfel se nasc poeții!“ Filmul-uorhitor șimnzieal. La Paris s'a arătat, într'o „sală obscură", cum scrie cronicarul săptămânal al revistei „L'Illustration" (3 XI. 928) întâiul „film- vorbitor" francez. Câtă vreme cronicarul cinematografic al rev. „Les Annales" (1 XI. 928) dl Andre Lang, constată că reprezentația dela „Cameo" a fost „un succes comercial, poate imens", dar din punct de vedere artistic și „o catastrofă", și „o zi de doliu pentru cinema", cro- nicarul dela „L'Illustration" susține tocmai contrarul și prevede un viitor strălucit. Cum motivează ultimul acest prog- nostic al său? „Clipa mișcătoare și decisivă, mo- mentul miraculos, care ar fi trebuit să amețească imaginațiile și sensabilitățile, a fost acela în care s’a văzut imaginea vfle a unui violoncelist, trupul astral al unui virtuos, scoțând dintr'un instrument sunete curate și precise, ale căror rit- muri și accente — toate — corespundeau articulației degetelor sale pe coarde și inflecțiunilor încheieturii mânii în mâ- nuirea arcului. Iată realizată perfect mi- nunea și pusă la punct într’un mod im- pecabil. întreg restul se va naște din această celulă fecundă. „E foarte ușor să critici imperfecțiu- nile prezentărilor, cari ni-s'au făcut acum, dar aceasta nu va împiedeca invenția cea nouă de a schimba fața universului muzical. In momentul acesta „metteur"-ii „en scene" ai filmelor și instrumentiștii de orhestră, neliniștiți de amenințarea pe care filmul vorbitor pare că o aduce intereselor lor materiale, își dau oste- neala de a micșora importanța acestei tehnice jenante. Dar e prea evident că ' se vor întâmpla schimbări serioase în industria spectacolelor, grație posibilității ’ de a vulgariza pe planetă bucuriile ar- tistice și muzicale, rezervate până acum ’ locuitorilor câtorva capitale. ' „Este un eveniment important din punct de vedere social și intelectual să poți transporta într'o mică cutie meta- lică pe cei mai iluștri virtuoși și cele mai ț gigantice capo-d'opere de artă lirică, cu / aspectul lor și cu vocea lor, în cele mai ; umile șuri ale satului... Nu se poate cal- ( cula forța de difuziune a unor astfel de procedee, dar e sigur că, în câțiva ani, spectatorii, cari au luat parte, zilele tre- cute, la nașterea filmului-vorbitor și al filmului, — care cântă, se vor mândri că au trăit o oră istorică a civilizației moderne". Andrei Veress : Nunții apostolici in Ardeal. In memoriile secțiunii istorice a Academiei române, dl A. Veress tipă- rește rezultatele unor noui cercetări asupra nunțiilor apostolici în Ardeal, între anii 1592—1600, pe vremea ponti- ficatului lui Clemente al VlII-lea, prin- cipe al Ardealului fiind Sigismund Bâ- thory. Interesul Papei față de Ardeal se datorește, spune A. Veress, faptului că împărăția otomană cucerea tot mai mult teren spre Apus, și împrejurării că cultul catolic era tot mai primejduit în Ardeal dereformațiune. Clemente al VlII-lea voia să aibă informații directe pentru docu- mentarea sa în ce privește pregătirea coaliției creștine împotriva Turcilor, una din țintele principale ale vieții sale. Comunicarea dlui Veress are impor- tanță și pentru istoria românească, în- trucât se dau relațiuni asupra legăturilor ■ dintre Mihai Viteazul și Sig. Bâthory, contemporanul său în Ardeal. Nunții apostolici, trimiși în Ardeal, țineau co- respondență și cu Domnitorul român, în nizuința de-a întări blocul creștinilor îm- potriva Turcilor. : „Luminătorii satelpp“. Antologie de Constantin lencica, inspector școlar primar, profesor de pedagogie și filo- zofie. Cluj, Inst. de arte graf. „Ardealul", 1928, pag. mici 128. (Prețul?) 0 minu- nată antologie, care e de dorit să se răspândească în cercuri cât mai largi. Dl lencica a avut mână norocoasă, se- lecționând bucățile tipărite în volumaș. Sunt pagini alese din următorii scriitori români: S. Mehedinți, G. Vâslan, loan Slavici, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, poezii de AL Vlahuță, Oct. Goga și I. Soricu, precum și un capitol din roma- nul pedagogic vestit: „Gertruda Baum- garten" de Ludovic Detter, tradus exce- lent de Șt. O. losif (în ed. Casei Școa- lelor). Nu lipsește, firește, „Popa Tanda". Dupăee ai cetit cartea ești primenit sufletește și îți spui: fie, că merită să trăiești ca un apostol al celor obidiți, al celor cari așteaptă hrană sufletească, chiar și în sătulețul cel mai uitat de Dumnezeu ! Să nu fie preot sau învățător român, care să nu fi cetit antologia aceasta, atât de folositoare în zilele noastre de proză și brutalitate H. Cunoscutul scriitor cultural sas, dl Emil Sigerus din Sibiiu, a scos de Cră- ciun 1928, în editura Krafft și Drotleff (Sibiiu), a treia serie de descrieri despre „Sibiiulcel vechiu" („Vom alten Hermann- stad"). Este o plăcere să răsfoiești cartea aceasta, fiindcă găsești la fiecare pas notițe interesante privitoare la trecutul Sibiiului. Aici avem (cu fotografii reușite) istoricul turnului din piață, istoricql bastioanelor de apărare ale breslașilor, istoricul casei contelui Toldalag, astăzi reședința de iarnă a mitropoliei ort. ro- mâne și multe altele. Recomandăm cartea, frumos și durabil legată, tuturora, cari țin la Sibiiu. larăș chestiunea cărților de școală. In fiecare toamnă, aceeaș pasionantă dis- cuție captează pentru câteva săptămâni atenția publicului și preocuparea ziarelor și revistelor. Apoi „sezonul" trecut, che- stiunea cărților de școală se uită, până la alt început de an școlar. Agitația aceastade câteva săptămâni, aprinsă și nefirească, își are cântecul ei. Nu problema în sine preocupă, nu me- toda de alcătuire a cărților de școală formează obiectul discuțiilor de o clipă ci altceva. Metoda fiind dictată de pro- grama analitică a Ministerului instruc- țiunii, aceste opere sunt alcătuite aproape după acelaș calapod, cu mici variațiuni fără prea multă importanță. De-aceea „discuțiunile" nu intră în meritul che- stiunii, ci se mențin la suprafață, in jurul concurenții de librărie între autori. E deci mai mult o agitație de afaceri, decât o dispută teorectică, aducătoare de pre- faceri salutare. Astfel stând lucrurile — și e regre- tabil că stau astfel — vom căuta să fixăm în aceste câteva rânduri de cronică unele observații făcute, urmărind disputa din această toamnă. An de an s'au desco- perit urâte precedee din partea organelor de control școlar ale Ministerului in- strucțiunii. Inspectori, subinspectori și revizori s’au dovedit că speculează si- tuația lor specială, monopolizând pro- ducția cărții de școală în folosul lor. Autori sau coautori de cărți didactice, ei impun dascălilor produsul lor, fără rușine și fără nici un scrupul. Cine nu se supune, își atrage urgia inspectorului sau revizorului, însărcinat să-i contro- leze activitatea la catedră. Cine se mlădie și nu stă mult să aleagă între cartea su- periorului și a altui autor, chiar dacă nu-și face datoria, știe că nu va avea neplăceri. Iată deci cartea de școală de- venită un mijloc de mituire, un prilej de demoralizant abuz. 71 E drept că Ministerul, îngrozit oare- cum de proporția acestui degradant scandal, a dat un fel de circulară, făgă- duind sancțiuni severe împotriva Orga- nelor sale de control, cari vor abuza de situația lor pentru a-și impune produ- sele. Dar dându-ne dela început seama că măsura e de jumătate, am rămas sceptici la palidele amenințări ale Mini- sterului. Din nefericire, ca noi au făcut și cei cu obiceiul cel prost; autorii-in- spectori și-au văzut frumușel de treburi, nepăsători de urmările rățoielilor dela București. Cărțile acestora s'au desfăcut pretutindenea după acelaș vechiu metod, iar circulara a rămas simplă piesă de dosar, spre dezolarea dascălilor conștiin- cioși și a autorilor fără funcții în ser- viciile de control ale învățământului de toate gradele. Vom relata un caz, petrecut sub ochii noștri. Crezându-se puși la adăpost de urgia superiorilor prin circulara Mi- nisterului, despre care am amintit mai sus, dascălii școalelor primare din Cluj au recomandat școlarilor lor „Cartea de citire" a dlor Const. lencica și Dimitrie ' Goga, pentru toate clasele. Elevii au cum- părat exemplarul necesar fiecăruia pentru un an de învățătură șj au început școala, răsfoind lacomi filele cu îngrijire și gust tipărite. După vreo zece zile, dl inspector Hariton Constantiiiescu află de acest lucru, și cum d-sa e și autor didactic, nu numai inspector, pornește în control, amenință, bufnește și terorizează pe fie- care dascăl în parte, până ce consimte să trimită cărțile îndărăt la librării, ce- rând în schimb pe ale dlui inspector Hariton Constantinescu. Nu vom susține că sunt mai bune cărțile dlor lencica și Goga, dar proce- darea neobrăzată a inspectorului autor ni-se pare că a depășit măsura. Ea do- vedește prea multă slăbiciune la condu- cerea Ministerului instrucțiune! și prea gros putregaiul în jurul școalei. Și de- sigur nu cu circulare, cari nu se pun în aplicare se vor ajunge la o îndreptare. Problema cărților de școală comportă, și pentru laturea ei comercială, și pentru înțelesul ei moral, atenția unui regula- ment chibzuit, în care să se decreteze ca incompatibilă funcțiunea din controlul învățământului cu îndeletnicirea de autor didactic. J Numai așa soluția va fi întreagă și eficace. I. D. Cucu. Reviste. „Gândirea", Hr. 11. Cititorii arde- leni ai revistelor românești au avut prilejul să admire, din reproducerile date pe vremuri de „Luceafărul", câteva lucrări ale pictorului Theodor Aman, unul dintre întemeietorii picturii artistice la noi. Dl O. W. Cisek tipărește în acest număr al „Gândirii" un studiu asupra pictorului și a operei sale — adunată azi în cea mai mare parte în „Muzeul Aman din București" și într'unul la Craiova. „Meritele lui Aman au fost însă prea lesne uitate", scrie dl Cisek, „de două generații, orbite de mlădierea ușoară și suplă a impresionismului"... Dar, întrebăm, ce merite nu sunt uitate la noi, tot atât de repede ? Mai ales când e vorba de cele artistice, li- terare, științifice I Și, am mai spus și cu alt prilej, noi nu avem cultul oamenilor mari în artă, pentrucă nu i-am știut aprecia nici câtă vreme au fost în viață. Apreciereâ lor se mărginea la un cerc restrâns de Oameni de elită intelectuală, la câțiva prieteni. Murind ei, n'a mai rămas aproape nimic din cultul celor ce și-a închinat viața frumosului sau științei. Studiul dlui Cisek nu este deci o reînviere a personalității artistice a lui Aman, ci o prezentare nouă a unui artist pentru cea mai multă lume, ne- cunoscut. Ca și ceilalți „înaintași ai picturii românești", cum îi numește autorul pe : Lecca, Tătărăscu, Carol Pop de Satmary. Așa că articolul dlui Cisek e bine venit pentru atâta lume. „Gândirea" re- produce în acest număr din Aman : Autoportretul, Doamna și câinele, în- jugatul, La Fereastră, Secretul. Dl Adrian Maniu, ne dă un subtil „Cântec de jale", dl L. Blaga traduce două poezii din poetul rus Easemin: lucruri adânci, formă nepretențioasă, cum e, poezia adevărată, de când lumea. Totul firesc, nimic căutat, chiar în poezia modernă, când ea e sinceră — o izbuc- nire a simțirii sau a gândului chinuit. „Tot ce trăiește poartă semn De timpuriu, ca un dar. Dacă n'aș fi poet, Aș fi hoț sau tâlhar. Slab și mic, totdeauna erou Printre ștrengari, pe sub gard Adesea, foarte adesea, mă întorceam Acasă cu nasul spart. Când vedeam pe mama speriată, Cu gura în sânge îngânam pitic : „Nu e nimic, m'am lovit de-o piatră, Mâne nu se mai vede nimic". Și acum că s'a stins Clocotul zilelor acele, O putere neliniștită s'a răspândit în poemele mele... Copil, poetul avea nasul sdrobit, azi om mare, are „sufletul întreg în sânge". Astăzi nu către mama, ci spre mulțimea Ce râde străină, zic : , „Nu e nimic, m'am lovit de-o piatră, Mâne nu se mai vede nimic". Iată cele mai simple mijloace pentru a ne neliniști sufletul cu tragedia pro- fundă a vieții, Dl E. Bucuța, iscălește bucata de proză „Maica Domnului dela Mare", Z. Stancu, versuri, Radu Gir stanțe cu frumoase imagini nouă: Toate florile de ceară și de vis lângă moarte și în toamnă, s'au închis. Tufânelele, întârziate, plâng și'n bucăți, ca stelele, se frâng. Păsruicile cu cântec van se urcară'n luntrea lumii de mărgean și s'au dus, pe apa cerului, la vale. Și pe câmpul înserat și fără țel, întârzie, rătăcit, un gândăcel... Ii e frig, e gol, și fără rost, și tot cată, în zadar, un adăpost, la vr'o floare cu ferestre luminată să se apropie pribeagul și să bată. Dl Petre Marcu-Balș își continuă eseul: Spiritul critic și mistica Statului istoric. Cronici. Desene de Demian. „Viața românească" Nr. 9 (Sep- temvrie). Noul și plăcutul povestitor Damian Stănoiu publică un capitol din „Necazurile Părintelui Ghedeon", „Așa a lăsat Dumnezeu", in care se arată pățaniile călugărului, preot la sat, în alegerea servitoarelor. Povestirea e stră- bătută de un umor sănătos. Dl Dan Bădărău aduce interesante contribuții asupra felului cum se vor- bește limba franceză in pătura supra- pusă din România, constituind aproape un dialect aparte, romanizat în sintaxă și expresii. Mai scriu în acest număr C. Pețrașcu, N. Tolu, Ralea, St. Do_ minic. — RecenșiL cronici, bibliografie. „Ritmul vremii" și „Falanga", nu- merele ultime, sunt închinate dlui Mihail Dragomireseu, cu'prilejul.împlinirii alor 60 ani de viață. Publiciști și scriitori își aduc trlbutitf‘16r de admirație, de recunoștință, criticului literar, profesor la Universitatea din București, care s'a străduit de vreo trei decenii să spună cuvinte de apreciere și îndrumare în producția literară românească. Dsa con- duce și Institutul de literatură, unde se fac dări de seamă asupra operelor li- terare și conferințe asupra esteticei. Ceice lucrează aici sunt în mare parte foști elevi ai dlui Dragomirescu. In „Falanga" publică articole omagiale dnii Gh. Tăușan, I. Minulescu, V. Eftimiu, R. Teodorescu, G. Baiculescu, etc. In „Ritmul Vremii" : I. A. Basarabescu, Cora Vasilescu, C Orăscu, etc. Dl Dragomirescu a fost sărbătorit și printr'un banchet, dat de prieteni și admiratori. „Năzuința" Nr. 2, revistă lunară, apare la Craiova în anul al Vll-lea sub direcția dlui Al. Popescu-Telega. Dl Ramiro Ortiz, profesorul de ita- lienește la Universitatea din București, publică un interesant articol: „Italia în poezia unui poet român din veacul XIX. Gh. Crețeanu". Acesta călătorise prin Italia și în poeziile sale adeseori cântă frumusețile, luptele, aspirațiile ei naționale. Crețeanu e îndeosebi robul Italiei artistice. Se dă în traducere, a dlui Telega desigur, bunul cunoscător al literaturei spaniole „Cântecul spiritual" a lui loan Maragall, poetul creștin, un mare în- drăgostit de viață, de lumină, de cer și pământ, de toată lumea asta a simțu- rilor, în care ar vrea să afle și veci- nicia, numai trecând prin moarte : „Dacă lumea-i așa de frumoasă, Stăpâne, [când se privește Cu pacea ta îh adâncul ochilor noștri Ce-ai mai putea să-mi dai în viața cea- [laltă? ,,Pe cine nu zice altei clipe : „oprește-țe“ decât clipei morții eu nu-1 înțeleg, Stăpâne; eu care aș voi să opresc atâtea clipe din fiecare zi... Când se vor închide ochii-mi omenești Deschide-mi, Stăpâne, alții, mai mari Spre a privi chipu-ți fără sfârșit, Fie-mi astfel moartea renaștere vecinică... Mai însemnăm din sumar: „Om cult", de Popescu-Telega, traducerea de același, din spaniolă, a piesei „Toți avem interese", „Aspecte", Cronici. In „Graiul românese" dl Vasile Stoica, face o cercetare asupra situației românilor rămași în Ungaria. După sta- tistica ungurească din 1920 numărul lor ar fi 23.760 ; după declarațiile făcute în parlamentul maghiar la 13 Nov. 1925 de către deputatul social-democrat Victor Knaller, numărul lor ar fi 50.000. Această cifră e mai apropiată de adevăr, întrucât ea corespunde și datelor sta- tistice a episcopiilor de Oradea-Mare și Arad, sub a căror jurisdicțiune sunt până azi parohiile românești din Un- garia, dar numai de formă, deoarece guvernele ungurești nu au permis până azi nici un contact între episcopi și aceste parohii. Parohii organizate ortodoxe sunt 18, dintre cari 9 se țin de episcopia Aradului, 9 de Oradea-mare. Dintre ele azi numai 5 au preoți, 13 sunt vacante. Parohii unite sunt 16, dintre cari 15 se țin de episcopia de Orade, iar una de cea din Lugoj. Numai 3 au preoți. Deci, in total, avem în Ungaria 34 pa- rohii cu 9 preoți. Aceste parohii aveau școli confe- sionale în 1918. Azi, toate fiind stati- ficate, nu mai avem o singură școală românească în Ungaria. Dispoziții legale pentru alegerea limbei de propunere sunt, din 1923 și 1924, dar ele au rămas- literă moartă : nu s'au aplicat. In comunele compacte românești și aproape de graniță, conștiința națională e îrică vie, în Comunele mai depărtate și mixte, limba e aproape uitată. Numai legătura cu biserica mai păstrează ro- ?4 mânismul aici. Ungurii vor să suprime și această legătură, nizuind să înglobeze parohiile unite în dieceza Hajdudorog, iar în alte parohii se fac insistențe pentru trecerea la catolicism. Asupra Banatului se publică un al doilea articol, de către H. C. — (nu înțelegem pentruce autorul se numește : Horia Călătoru I) — insistându-se asupra următoarelor: românii din Banat până la ocupația turcească. Ocupația turcească. Banatul după retragerea trupelor. Dis- trictele sudice ; Opera de reorganizare, losif II. și Banatul. Colonizările. Sârbii, Românii In 1780, după conscrierea de atunci, Banatul avea 308.842 locuitori, dintre cari 181.639 români și 78.730 sârbi. „Datina'', anul VI, Nr. 7—8. In articolul „Cultură și vocație" dl prof. C. Răduleseu-Motru are câteva definiții adânc gândite asupra culturii, asupra omului de vocație. „O cultură- este cu atât mai origi- nală cu cât răsfrânge în ea mai expre- siv fondul propriu al poporului care a produs-o. Și fondul propriu al popo- rului este cu atât mai expresiv resfrânt cu cât dependența lui de Caracterele permanente ale energiei mediului lui regional este mai .credincios păstrată. Popoarele cu o cultură originală găsesc în cultură o creștere spirituală a rădă- cinilor lor pământești. ¹ „Omul de vocație urmează unui impuls intens, dar lipsit de o justificare limpede, pe când oportunistul are pentru ori și ce motiv de activitate o justifi- ficare bogată... „Din deosebirea aceasta de func- țiune se explică toate caracterele omului de vocație. Desinteresarea lui este unită cu tenacitatea; originalitatea, cu stilul cerut de mediu: conștiințiositatea, cu sentimentul răspunderii față de viitorime. Omul de vocație este profesionistul inăscut, adică omul care își găsește in profesiune nu atât interesul său material, cât o întregire sufletească, impusă lui de natură. Prin această întregire impusă, natura își urmărește rolul său de izvor al culturii omenești. Omul de vocație este instrumentul care ridică energia unui popor dela nivelul rădăcinilor cos- mice, la nivelul culturii spirituale..." Dl Al. Dima, în articolul „Gân- duri despre lume și viață la V. Părvan" trece în revistă câteva enunciații ale marelui dispărut, risipite în scrierile lui. Pârvan, n'a apucat însă să-și cristaliseze un sistem întreg în această mare pro- blemă. Cronica variată și instructivă. Revista economică, număr jubiliar, 200 p. înainte cu 3 ani a apărut numărul jubiliar, — la douăzeci și cinci de ani de existență, — al Revistei economice. Una mie de exemplare din acest număr s'a donat „Asoeiațiunii", pentru a fi desfăcut in beneficiile ei prin „Oficiul de desfacere a publicațiilor Astrei" din Cluj, Str. Memorandului 22. Prețul inițial de 60 lei, a fost redus la lei 25. Nu- mărul jubiliar e de peste 200 pag. format mare, având următorul cuprins: Con- stantin Popp; „Trecutul și activitatea „Re- vistei economice" în primii 25 ani de viață; D. Rațiu: Amintiri din viața noa- stră economică; Vasile Vlaicu: „Un sfert de veac din viața bancară a Românilor ardeleni și bănățeni"; Ion I. Lapedatu: „La chestiunea finanțelor Țării"; Sabin Cioranu: „Conto-curent" (studiu com- plect); Vasile Vlaicu: „Evidența comer- cianțilot, industriașilor, meseriașilor și altor profesioniști români" ; Dr. I. Lupaș: „Contribuția țărănimei noastre la națio- nalizarea industriei"; Emil A. Chita: „Ceva din industria noastră textilă" ; , * , Câteva case de comerț și industrie ale românilor ardeleni. 75 Numărul jubilar al „Revistei eco- nomice" cuprinde bogate date istorice în legătură cu viața bancară și indu- strială din Ardeal și Banat, un material care va fi folositor oricărui cercetător al trecutului nostru din ultimii 25 ani. Cuprinde date statistice, istoricul băn- cilor etc. De mare preț e lista dată de dl V. Vlaicu: „Evidența comercianților, indu- striașilor, meseriașilor și altor profesio- niști români din Ardeal și Banat" unde sunt date câteva mii de adrese. O recomandăm în atențiunea ceti- torilor noștri. (Tr.) * în lupta împotpiua analfabetis- mului :• premiafii „Astrei". Ca și în ceilalți ani așa și acum s'a gândit „Astra" cul- turală să Răsplătească pe aceia, cari contribue la răspândirea luminii pe sate. Iată numele acelora, cari au fost premiați din partea „Astrei" pentru cursurile reușite de analfabeti: 1. George Popa, înv. în comuna Bârsău, jud. Hunedoara ; 2. Andrei Szabo, înv. dir. în Vișeul d4 mijloc ; 3. Sever Silea, înv. la școala de ucenici, Sibiiu; 4. Petru Popa, înv. în Senereuș, jud. Târnava mică; 5. loan Oancea, înv. Zdrapți; 6. loan Georgescu, înv. dir. Vurpăr; 7. llie Slavu, înv. Vurpăr; 8. MariaSbărcea, înv. Vurpăr; 9.'Elisaveta Toader, înv. Vurpăr; 10. Ștefan Mureșan, înv. dir. Richișul; 11. George Ludu, înv. dir. Tălmaci-Firma; 12. P. Utan, înv. dir. Vad, jud. Maramureș; 13. P. Codrea, înv. Vad, jud. Maramureș; 14. luliu To- doran, înv. Bia; 15. Maria Pușcaș, înv. Bia ; 16. Vasile Nosa, înv. Hida ; 17. Ionel Turcu, înv. Hida ; 18. Lia Moldovan, înv. Hida ; 19. I. Șiandru, pretor și președ. desp. Ozun; 20. Gavrilescu, notarul co- munei Ozun; 21. I. Molnar, înv. in comuna Ozun. învățătorii basarabeni, din despărță- mântul Cetatea Albă premiați de „Astra" în anul acesta: 1. Emil Baidan din Bairamcea ; 2. Mihalache Popa din Caira; 3. Neonila Isaico din Caira; 4. Gh. Nistor din Olănești; 5. Nicadru Arpentie din Olănești; 6. G. Tunșanu din Volintiri; 7. Mihail Velev din Dunăreanca; 8. C. Constantinescu din Iserlia; 9. Ion Opri- șanu din Deleni; 10. P. Beduhovschi din Hagider; 11. D. lacobici din Sărăria; 12. Grigore Ierimicioi din Sărăria; 13. Dumitru Tănăsescu din Sărăria; 14. Gh. Corgoja din Volintiri; 15. Mihail Bancov din Nicolaenii Noui. Rev. germ, din Brașov : „Klingsor" (Dec. 1928), publică o recenzie a ro- . manului „Ciuleandra" al dlui L. Rebreanu.. * Comisia monumentelor istorice, secțiunea Transilvania și ținuturile măr- ginașe. Raport cu privire la lucrările din al patrulea an de funcționare (1925). întocmit și publicat de S. Mihali, secr. comis. — Tipogr. „Cartea Românească" S. A. Cluj, 1928, broș. 16 pag. ?6 Dela „Astra“. Un apel al „ Astrei în preajma Crăciunului 1928. larăș ne îndeamnă conștiința să venim înaintea publicului românesc cu o rugare. Rugarea noastră este prea-îndreptățită; vrem să pregătim cărarea pentru o desvoltare sănătoasă a lite- raturii noastre, deci pentru o înflorire a culturii românești. In puterea iernii se adună nămeții de zăpadă și acoperă totul în lințoliul lor de o neprihănită albeață. Sările și nopțile lungi de iarnă sunt atât de potrivite pentru o lectură între- mătoare ! In loc de a le petrece în cine știe ce cârciumă saii restaurant îmbâcsit de fumărie și de sporovăială criminală — ce minunat prilej ne dau nopțile de iarnă de a ceti, în mijlocul familiei, dacă o avem, sau în mijlocul prietinilor sau în cămăruța solitară chiar, câte o carte ce înalță sufletul I Și albul zăpezii ne îndeamnă să fim mai curați la suflet. Știm că e aproape primejdios să recomanzi în zilele noastre cărți „idealiste", cărți, în cari sunt lăudate caracterele nobile și în cari nu sunt ridicate în slavă vițiile, descrise în Culori cât mai ademenitoare. Cu toate acestea venim, iarăș și iarăș, și spunem respicat publicului românesc: alegeți nutremânt sufletesc sănătos! Dă cinstea cuvenită autorilor, cari îți ridică, plini de iubire, capul, ca creierul să poată plăsmui gânduri curate ! Crăciunul e în prag. O să aducă multe bunătăți în traista-i largă și în desagii-i plini. Publicul românesc, care ține la cinstea sa, publicul ro- mânesc, care vrea înaintarea seamănului, — va descoperi în desagii lui Moș Crăciun, pentru mic și mare, și cărți vrednice de a fi cetite. Nu numai că este o datorie a fiecărui român să contribuie ca scriitorilor noștri să le meargă bine, cumpărând cărți de ale lor, dar și foamea literară de care trebuie să fie cuprins fiecare român, trebuie să-i dicteze: cumpără și împarte 'ții scrisul românesc, spre binele propășirii tuturora! Numai așa vom serbători Crăciunul într'adevăratul înțeles al cuvântului și nu vom fi părtași și de lavina potopitoare, care tot iama se pornește... COMITETUL „ASTREI". 77 O carte a președintelui „Astrei¹*, dl Vasile Goldiș. Anunțăm apariția unui volum de „Discursuri", rostite de pre- ședintele societății noastre. Volumul este tipărit la institutul „Cultura Națională" din București, în condiții tehnice ines- cepționabile. Cine vrea să cunoască frumoasele lozinci lansate de președintele „Astrei" în decursul ultimului deceniu, va trebui să citească aceste discursuri, ținute în Alba-Iulia, Arad, Baia-de-Criș, Brașov, București, Câmpeni, Chișinău, Cluj, Reghin, Sibiiu, Timișoara, Vidra și Zălau. Numai câteva titluri, ca să se con- vingă cetitorul despre importanța te- melor tratate: „Propunerea Unirii", „Gh. Lazăr", „Intoarceți-vă la Christos", „Ser- bătoarea înfrățirii", „Asociațiunea și Uni- unea femeilor române", „Avram lancu", „Gh. Barițiu", „Cehoslovaci și români", „Obiectivul Asociațiunii: satul", „Pentru Basarabia", „Liceul Andrei Șaguna dela Brașov", „Baronul V. Pop și Visarion Roman", „Conștiința națională", „Pulve- rizarea energiilor",, „Secțiile Astrei în luptă pentru civilizație", etc. Vom reveni. Se află de vânzare la sediul „Astrei", in Sibiiu, la oficiul de desfacere, Cluj și la libr. P. Suru, București. Viața lui Dr. loan Raț'u. Cine vrea șă urmărească luptele noastre politice din ultimele decenii, în Ardeal, nu va putea trece pe lângă publicația de față, apărută în „Biblioteca Astra", cea mare, a societății (No. 16, cu 100 lei) fără să o citească: „Dr. loan Rațiu, 50 de ani din luptele naționale ale românilor ardeleni", scrisă de dl I. Georgescu (224 pag.). In lucrarea aceasta se reflectă tot sbuciumul nobil al conducătorului „memorandiștilor" și ne este dat să urmărim, pas de pas, evoluția unui spirit reprezentativ al Ardealului. Avem trebuință în zilele noastre de astfel de momente de reculegere, ca să știm câte greutăți au îndurat antecesorii noștri și cât le suntem noi datori. După lectura unei astfel de cărți ți se impune, ca un categoric imperativ, o activitate constructivă, deoarece te convingi cum au încercat cei buni, dispăruți din mij- locul nostru, să ridice și nu să dărâme. Lucrarea dlui I. Georgescu, care a trecut și prin Secția istorică a „Astrei", se citește ca un roman interesant. Ilu- strații și faximile completează textul. In numărul 9 din anul trecut am avut ocazie să scriem despre centenarul nașterii lui Dr. I. Rațiu, în curând o să avem altă ocazie, din prilejul desvelirii bustului la Turda. Vicepreședintele „Astrei", dl Dr. Gh. Preda a deschis seria de confe- rențe a desp. jud. Sibiiu, în 11 Noemvrie 1928, cu o conferență întitulată: „Din vâltoarea vieții". In 18 Noemvrie a vorbit la Petroșani, invitat de desp. Petroșani, despre „Munca și muncitorul de azi". In 2 Dec. a ținut un discurs festiv la Mediaș despre însemnătatea zilei de 1 Dec. Lăsăm să urmeze câteva idei funda- mentale din conferență ultimă: A arătat că ziua de 1 Dec. simbo- lizează două fapte importante: 1. Unirea Ardealului la patria mamă, decretată prin convocarea adunărei ge- nerale naționale din 1 Dec. 1918 ; 2. Unirea tuturor românilor, deoa- rece prin hotărîrea luată la Alba-Iulia și care complectează seria unirilor să- vârșite anterior, adică acea din 24 Ia- nuarie 1859, când Moldova se unește cu Muntenia și Oltenia, cea din 28 Marție 1918, când Basarabia se unește la patria mamă și acea din 18 Nov. 1918, când Bucovina decretă și ea unirea la patria mamă. Vorbind de Unirea Ardealului ora- torul expune împrejurările în cari s’a menținut și susținut conștiința națională 78 in sufletul mulțimei românești din părțile ardelene, rolul Asociației culturale „Astra" și felul cum această conștiință a isbucnit in acea zi, grăind lumei întregi. Descrie dragostea manifestată în acea sărbătoare, însuflețirea produsă prin discursurile oratorilor și hotărîrile luate. Discutând a doua parte a însemnătății zilei, con- ferențiarul arată împrejurările in cari s'a produs desunirea, suferințele, neca- zurile și durerile născute, atât în țara românească, dincolo de Carpați, cât și în Ardeal, de pe urma acestei desuniri. Face un scurt istoric al evenimentelor din trecut, până ce glasul conștiinței naționale începe să răsune și se mani- festă un început pentru Unire în 1859, sub Alexandru Ion Cuza. Domnia lui, acea a lui Carol de Hohenzollern și a ma- relui dispărut Ferdinand I. A terminat printr'un apel ca acest brâu al unirei să încingă puternic trupurile și sufletele noastre, punând iubirea, sprijinul, bună- voința, în locul urei, a piedecii și a rău- tății. încrederea în noi și credința în Dumnezeu I Dela secțiunile „Astrei". 1. Ședința plenară în ședința plenară dela 11 Oct. 1928 s'a făcut comunicarea dlui T. Filipescu. „Voivodina sârbească". Dl Filipescu a pus în lumina datelor istorice înteme- iarea din partea Habsburgilor a acestei alcătuiri administrative formată din teri- toriul ajuns azi subt dominația jugoslavă 2. Serbătorirea Cu prilejul împlinirii alor zece ani dela intemeiarea republicei cehoslovace, secțiunile „Astrei" au organizat o con- ferență publică, la Universitatea din Cluj, Vineri în 26 Octomvrie. Dl I. Agârbi- ceanu, secretarul secțiilor, a arătat în vorbirea introductivă necesitatea de-a se cunoaște tot mai bine cele două popoare vecine și aliate. A lămurit ca dl I. Lupaș, care trebuia să țină conferința „Repu- blica cehoslovacă și constituția sa", a fost nevoit să lipsească din Cluj, și în locul dsale va vorbit dl V. V. Tilea, din secția juridică a „Astrei". Dl Tilea, într’o in- dela 11 Oct. 1928. și din o parte a Bănatului. Cu date sta- tistice contemporane, și cu ajutorul unei hărți reconstituită de dsa, dl Filipescu a adus o prețioasă contribuție asupra subiect tului, cum și asupra organizației militare a graniței sudice și a relațiunilor etnice dintre români și sârbi în această regiune. Cehoslouaciei. teresantă expunere, bogată in informații cari privesc însăși zilele în cari s'a de- clarat constituirea republicei, a arătat în linii mari, trecutul cehoslovac, lupta pentru libertate, propaganda în străină- tate a bărbaților fruntași cehi. Asupra contribuției regimentelor românești la in- dependența cehoslovacă dsa a fost în situația să aducă informații prețioase. Dl consul cehoslovac dl Kveton a mulțumit societății culturale „Astra", care prin secțiile ei a participat la serbătoarea cehoslovacă, și a adus elogii poporului și Țării românești. 3. Comemorarea semicentenarului realiptril Dobrogei. Sâmbătă, la 28 Octomvrie, secțiunile au serbătorit, printr'o conferință publică ținută la Universitate, semicentenarul Dobrogei. Conferențiarul nostru a fost membrul secțiunii istorice, distinsul pro- fesor universitar dl D. Teodorescu, sa- vantul archeolog, unul din cei mai buni cunoscători ai Dobrogei. In fața unei distinse asistențe dsa a trecut în revistă istoria Dobrogei din cele mai depărtate 79 timpuri geto-dacice până în zilele noastre, stăruind îndeosebi asupra le- găturilor dintre provincia românească dela Marea-Neagră și Ardeal. Dsa a adus multe informații noui și prețioase, ară- tând că au existat legături încă de pe vremea lui Burebișta și Decebal, intre Dobrogea și Ardeal A arătat apoi rolul civilizatoriu al coloniștilor ardeleni, al mocanilor, în Dobrogea. La amândouă conferințele publice a asistat un public numeros. Ședința plenară a secțiunilor dela 19 Decemvrie 1928. Ordinea de zi: 1. G. Bogdan-Duică: Din scrierile' lui Eftimiu Murgu ; 2. Discuții asupra lucrărilor singu- raticelor secțiuni. Dl G. Bogdan-Duică prezintă un capitol dintr'o lucrare a dsale asupra lui Eftimie Murgu, personalitatea culturală a Banatului dela începutul veacului trecut puțin cunoscută până azi în activitatea multiplă ce a desvoltat. La Budapesta, între 1810—1830 erau studenți români din toate provinciile, și spiritul românesc ce-i însuflețea era acelaș la toți. Murgu, ca bănățean, era pornit împotriva Sârbilor, cari atunci in- vadau provincia românească în număr mare, și desnaționalizau pe ai noștri. Scrierea lui, în nemțește, a fost prilejită. de o lucrare a sârbului Sava Tokoly, care căuta Românilor o origină slavo-italiană. Din capitolul prezentat de dl G. Bogdan-Duică, Murgu apare ca un purist și etimologist în limbă, cercetând de atunci două lucruri noui pentru vremea sa: că trebuie căutat istoricul cuvintelor, cari sunt cuvintele esențiale ale unei limbi, — mai des folosite, indispensabile ; tot el ațvăzut mai întâi importanța poeziei popo- rale, ca păstrătoare a cuvintelor esențiale ale limbei. Murgu militează pentru enfo- nismul limbei, și cere revocalizarea ei. Crede că limba românească s'a născut din cea latină din Italia de pe vremea lui Traian, adusă aici chiar cu. dialec- tele sale, cari au rămas în limba noastră. Lucrarea lui Murgu a fost trecută sub tăcere de unguri, dar a fost relevată și folosită de învățați streini, ca A. Schilt, Fuks, G. K. Schuller și alții. Dintre ro- mâni îl pomenesc Cogălniceanu și Hajdău. Dl S. Dragomir, arată stadiul lu- crării proiectată de secțiuni și roagă pe colaboratorii în restanță cu materialul să se grăbească cu trimiterea lui. Asupra lucrărilor singuraticilor secțiuni se va face o adresă de eătră secretariat eătră presidenții secțiunilor. Bibliografie. Vasile Pârvan. O plachetă, în italienește, tipărită la Roma (Tipografia del Senato, 1928, pag. 24), cu discursurile comemorative ale dlor: prof. G. G. Mateescu, dir. școalei române din Roma (succesorul lui V. Pârvan), senatorul italian, prof. Ettore Pais; directorul Acad, americane din Roma, prof. Gorham H. Stevens ; directorul Inst. svedian din Roma, prof. Axei Boeathius ; al inspec- torului pentru anticități al guvernului din Roma, prof. A. Colini și cu o serie de adesiuni. O fotografie reușită întovărășește placheta. Erat§. La art. „Considerațiuni despre știința și filozofia istoriei" al dlui R. Deme- trescu, apărut în Nr. 9 al rev. noastre, s’au strecurat următoarele greșeli, cari 'strică înțelesul: Pag. 719 rândul 2 de jos: (Epistemologia). Pag. 720 nota 1: Kant, Kritik der reinen Vernunft. Pag. 721 r. 16 de sus : Rostul, în loc de restul; pag. 721 r. 24 de sus : iluzie, în loc de aluzie. Pag. 722, r. 2 de sus : negarea, în loc de rugarea. P. 724, nota 8, Becher în loc de Becker ; nota 7 Cassirer, in loc de Cassierer. Pag. 725, r. 21 : ori este, în loc de orice. 80