Anul 59. Noemurie 1928. Nr. 11. TRANSILVANIA Organul societății culturale „Astra*. Spre noui orientări. în publicistica noastră au apărut, de-o vreme, nume noui, cari debutează militând pentru necesitatea unei concepții asupra lumii și vieții mai proprie sufletului omenesc, decât cea mate- rialistă și pozitivistă de până azi. Nu se poate lămuri până acum îndeajuns dacă preponderența spiritualității pe care o arată ca un nou imperativ al sufletului național, este concepută în spirit tradițional și dogmatic creștin, deși cei câțiva tineri din noua generație vorbesc mereu de Biserică, de Dumnezeu-Fiul, de in- spirația Duhului sfânt. Atitudinea lor se va lămuri, credem, în curând, în mod definitiv. Se va vedea dacă religia pe care o vestesc este cea autentică, propagată și apărată de Biserică, sau este o tendință firească a sufletului neliniștit de probleme, care se va cristaliza în forme proprii, individuale. Desigur că rodnic ar fi să se oprească la întâia soluție, contribuind, din partea elementului laic, la regenerarea vieții etice, dând ajutor Bisericii în marea luptă ce o așteaptă. O credință și o morală pur individuală, chiar când e vestită de o mare personalitate cum a fost Țolstoi, nu poate avea puterea de convingere și de constrângere morală pe care o are totdeauna Biserica, atunci când ea își desfășoară, trezită la viață, întreaga ei forță de regenerare morală în sinul unei societăți. In istoria creștinismului au fost adeseori cazuri când, în lipsa preoților adevărați, s'au ridicat apostoli dintre laici, dar prea puțini dintre ei au rămas între marginile învățăturii oficiale a Bisericii până la capăt. Să nădăjduim că tinerii apostoli români ai creștinismului vor rămânea până la sfârșit elemente folositoare, ajutor prețios Bisericii în lupta uriașă ce o așteaptă pentru rege- nerarea vieții noastre etice, și prin ea și a celei publice. 859 1 Manifestările din timpul din urmă ale câtorva tineri publi- ciști români, te incr-eslăm âasă ow bucurie , ea pe «iște semne bune, . Este adevărat că.® răscoitep adâncă « sufletului «menesc, : răscolire din care să pornească o nouă atHudine Jg fața lumii și vieții, ou se poate prod^e de obieeiu decât prufo-*© Uu» creație în domeniul gândirii, al simțirii sau al pildei vii, dată de omul mare, de sufletul de -elită care întru© moment dai ne aruncă în lumină nu numai elementele fundamental constitutive ale sufle- tului, ci este, prin sensibilitatea lui deosebită și un fin receptacol al neliniștii contemporane generale. Revoluțiile spirituale și-au avut în toate vremile filozoful, poetul, artistul, prorooul sau sfântul. E adevărat că până azi nici unul din noua generație care militează pentru spiritualizarea vieții, nu are pretenția de a fi unul dintre cei amintiți pentru epoca sa. Și totuși nizuința lot e lăudabilă. Preocupările de cari da-u dovadă în scrisul lor, rămân semne bune pentru viitoarea noastră regenerare spirituală. Cu zece, cincisprezece ani înainte, dacă ar fi scris cineva cum scriu ei azi, ar fi căzut sub disprețul public; Azi sunt o seamă de cetitori cari îi urmăresc cu atenție, cu sur- prindere și adeseori cu aprobare. Și, ceeace e mai mult decât scrisul, se afirmă că avem în generația nouă tineri, cari, constituiți în societăți, în tovărășii, își întocmesc viața după principiile unei concepții creștine asupra lumii și vieții, nizuind spre aprofundarea spiritului, spre fapta pură, simțindu-se bucuroși să lucreze sub constrângerea ordinei etice, din convingere și nu din impunere oficială, nici din imitarea unei atitudini de import. Am avea o deosebită bucurie să știm că cei ce au luat condeiul sa militeze pentru spiritualizarea vieții, fac parte din astfel de tovărășii, că, înainte de a scrie, au înșiși o experiență sufletească, trăind în intimitatea lor după credința profesată. Ar fi drumul cel firesc, cel adevărat, ar fi dovada unei depline sincerități a atitudinei publice, sinceritate fără de care, în materia dată, nu se poate face nimic, chiar dacă ai avea glas, de Arhanghel. Facem, m treacăt, o singură observație: unu dintre tinerii militanți pentru spiritualizarea vieții, pentru ieșirea din țarcul 960 -strânțl al agnosticișnudui, folosesc cuvâpțe gțelp pepțrți prindă generației crescută în concepția matețiajifăă $gțțpr£ lumii <și vieții. ițn „Manifestul .Crinqhii alb", publicat m ,ₓGâpdirea“ și iscălit de trei țțperi publicișți, .pitim : „Ne-ațn -sțnpls o ,c$pă din ațiposfeța care .pip crescut și privind nouă concepție la viață: e cea mai arzătoare nevoie de ordin național pentru neamul nostru de după unire; numai prin ea. la 862 se poate pune temeiul unei conștiințe cetățenești care să elimine răul public de azi. Și, în al doilea rând, numai dintr’o concepție spiritualistă poate naște autonomia noastră sufletească, cu toate elementele sufletești general omenești, ca și acele specific naționale, auto- nomie indispensabilă în pragul epocei de creiație românească în care ne aflăm. E vorba de creșterea și îmbogățirea unei vieți, în concor- danță cu umanitatea și cu specificul național și după indiciile din afară, nu după idei și lozinci de împrumut, ci după îndemnul sufletului propriu, în tot ce are uman, în tot ce are național. Dar nu agnosticismul ne va face să ne cunoaștem propriul suflet sub aceste două aspecte ale sale, nici să ni-1 aprofundăm, nici că ni-1 lărgim prin gând nou și simțire nouă. Ci credința în ființa noastră deasupra materiei; în unicul ce-1 reprezentăm în Cosmos, în ordinea etică superioară, în înduioșarea și entuziasmul, deci în spaima de noi înșine, în noi cei imateriali și nemuritori, în vederea tragicului în care ne sbatem, în .necesitatea inexora- bilă a perfecțiunii, spre care vom nizui mereu și nu vom atinge-o niciodată pe pământ. Pe acest drum mergând se va naște omul nou și cetățeanul nou de care avem nevoie în pragul epocei de creație a româ- nismului ; gândul nou, fecund și simțirea nouă imbolditoare la faptă nouă în funcție de umanitate și de nație. Și nu putem întim- pina decât cu bucurie pe cei ce înseamnă cu întâile pietre de margine acest drum nou. SEVASTIAN VOICU, 863 Mi-au căzut în suflet... Mi-au căzut în suflet zile reci de iarnă, Pustiindu-mi toate ce împodobii! Vifornițe aspre au pornit să ’și cearnă Fulgii argintii. Gânduri, ce ’mi făcură nopți din albe zile Dărâmate-s toate de atât prăpăd! Am rămas o carte, ale cărei file Azi nu se mai văd. * Singurul ce ’n mine vajnic stăpânește E sângele!... lată-ll... îl aud cum muge, Cum se ’naripează, tumultos cum crește Și din mine smulge ! * Nu-i mai- stă în cale azi nici o podoabă, Mi ’ncleștează pumnii, văzul mi-l destramă Și ființa-mi toată fiindu-i o roabă, înscenează-o dramă! * Mi-au căzut în suflet, peste albe zile, Nopți de iarnă rece, pustiiri de vânt! Am rămas o carte, ale cărei file Nu știu unde sânt! AL. NEGARĂ* » w Un proces femenist din Roma veacului al ll*lea a. Chr. Aristotel făcea undeva observația că femeile, la popoarele răsboinice, sunt voluntare, imperioase și înclinate spre destrăbălare. Motivul acestei paradoxale stări de lucruri — căci e un paradox ca eroul de pe câmpul de luptă să stea acasă la el sub papuc — va fi fost mai marea libertate de care se bucură femeile într’un stat de răsboinici. La triburile dorice, la Spartani în special, fe- meia era mult mai emancipată, și deci mai voluntară, decât la triburile ionice. Iar cât privește pe Romani, nu ne spune Comeliu Nepos, că femeile, chiar în vechea epocă a Republicii, erau mult mai libere decât la alte popoare, la Greci de pildă ? O explicare psihologică a acestui lucru s’ar putea găsi și în faptul că puterea de reacțiune a bărbatului, la el acasă, față de femeia lui, e mai slăbită, când el își cheltuește toată energia lui în afară, fie în răsboiu, fie în viața politică. Observația aceasta se poate aplica mai ales în lumea ro- mană. Că în epoca imperială, multe, foarte multe femei, își con- duceau indirect bărbații, se poate vedea din numeroasele stări istorice, care pentru această perioadă istorică abundă. Fenomenul e natural și se întâmplă în toate timpurile și în toate locurile, insă poate nu într’o măsură așa de mare ca la Romani. Destinul imperiului italic — se știe — a fost nu arare-ori în mâna femeilor. Nu puține împărătesc au condus imperiul sub numele soțului lor, nu puține iarăși au avut o parte hotărâtoare în conducerea tre- bilor publice. Chiar marele împărat August, se lăsa adesea sfătuit de înțeleaptă sa soție, Livia, „acest Ulise în haine femeiești" cum o numea Caligula. Eusebia, soția lui Constantinus, Plotina, văduva lui Traian, Julia Domna, împărăteasa lui Septimiu Sever au avut deseori o influență puternică asupra vieții de stat. Documentele privitoare la lupta femeilor pentru emancipare în epoca republicană, sunt mult mai puțin numeroase, dar totuși există câteva, care ne pot da o ideie despre aspectul pe care-1 tua această luptă în vremea aceea îndepărtată. Ele se păstrează la marele istoric Titu-Liviu, care ne-a conservat piesele unui proces foarte caracteristic pentru a arunca lumină asupra năzuinței con- stante a femeilor de a-și aroga cât mai multe drepturi. Evident că ele întâlneau o opoziție crâncenă, căci în aceste Vremuri de 665 conservatorism, emanciparea femeii era socotită ca un simptom al decăderii statului. Ele găseau totuș sprijinitori puternici pentru revendicările lor, cum vedem din cele expuse mai jos. în epoca critică a celui de-al doilea răsboiu punic, pentru a pune un frâu risipei și luxului femeilor, căci statul trebuia să facă economii și să întrebuințeze toate resursele sale pentru lupta pe viață și moarte împotriva Cartaginezului năvălitor, după pro- punerea tribunului C- Oppius se votase o lege somptuoasă care interzicea femeilor să poarte veșminte colorate, să poarte mai mult de o semiuncie de aur și să se arate în Roma sau în îm- prejurimile ei, într’un car cu cai. „Când primejdia se părea că trecuse și că timpurile s'au îmbunătățit, tribunii M. Fundanius și L. Valerius propuseră să se abroge legea Oppia. Atunci femeile romane, văzând că opiniile sunt împărțite și șovăitoare, s'au dedat la o manifestație tumul- tuoasă ca să-și reclame vechile lor podoabe" ¹). Titu-Liviu ne zugrăvește în chip plastic această răscoală a matroanelor. „Matroanele asediau toate drumurile orașului și toate intrările spre For, sâcâiau pe bărbații lor când se scoborau spre For și rugându-i să redea femeilor dreptul de a purta vechile lor podoabe, acuma, când statul e înfloritor și crește din zi în zi atât averea publică cât și cea individuală". în desbaterile, care au avut loc în For, cel mai înverșurat adversar al lor fu — firește — vestitul lor censor, M. Porcius Cato, care în anul acela (195) era consul. Prin o cuvântare, al cărei text în traducere îl dăm mai jos, el cerea energic ca să fie men- ținută în vigoare vechea lege a lui Oppius. Iată argumentele sale : „Dacă fiecare din noi, cetățeni, ar fi fost hotărât să pă- zească față de soția lui dreptul și prestigiul bărbatului, n'am avea atât de furcă cu toate la un loc. Ci acuma libertatea noastră, în- frântă acasă de capriciul tiranic al femeii, e călcată în picioare și aici în For, și fiindcă n'am știut să ținem piept fiecăreia în parte, acuma le purtăm frica, fiindcă s'au strâns la un loc. Eu credeam că era doar un basm că odinioară, într'o insulă oarecare* ²), întreg neamul bărbătesc a fost prăpădit de istov de pe urma unei răs- * vrătiri femeești. Nu există lighioane mai primejdioase ca femeile când le lași să se întrunească și să se sfătuiască în taină între elef „Trebuie să vă mărturisesc că a trebuit să roșesc când am fost nevoit să-mi fac un drum în spre For prin acest regiment de femei. Și dacă nu m'ar fi reținut respectul meu pentru demnitatea și onoarea fiecăreia în particular, mai mult decât teama de ceata lor, ca să n'aibă prilej să spună că un consul a catadixit să le ’) M. Braunschwig, la Femme dans la litt. latine, p. 37. ²) Herodot povestește că, in timpul Pelasgilor, femeile din insula Lemnos, < din răsbunare și-au ucis bărbații. ■ 866 agrăească, le-aș fi spus : „Ce modă e asta* să ieșiți în public, să țineți calea oamenilor și să cereți sprijinul unor bărbați străini? N'ați putut fiecare acasă să rugați pe bărbații voștri acest lucru ? Oare vă credeți mai seducătoare în public decât acasă și mai vârtos față de bărbați streini, decât de ai voștri ? Cu toate că, dacă cuviința femeiască A’ar ține în limitele dreptului ei, nu s'ar cădea nici acasă să vă interesați ce legi se fac sau se desfac aici în For. „Străbunii noștri nu le-au îngăduit femeilor să pună la cale nici măcar o afacere privată fără ajutorul unui epitrop; ele erau sub tutela părinților, a fraților, a bărbaților lor. Noi, cu ajutorul zeilor, mai că le dăm voie să pună mâna pe frânele guvernului și să se amestece — aci în apropierea Forului — la discuțiile și hotărârile noastre. Căci ce alta fac acum pe străzi și la răspântii, decât să sprijine proiectul de lege al tribunilor plebii și să ceară abrogarea unei legi. Lăsați voi numai frâu slobod capriciului ne- stăpânit al acestei lighioane neîmblânzite și trageți doar nădejde că o să pună ele un hotar desmățului lor, dacă nu veți ști să li-1 puneți voi?! Știrbirea de drepturi de care se plâng e cea mai mică dintre acelea, pe cari, pentrucă le sunt impuse de tradiție și de lege, femeile le supoartă cu necaz. Ele doresc libertatea, sau mai degrabă, dacă vrem să vorbim pe șleau, desmățul în toate lucrurile. Căci ce n'or să încerce, dacă vor izbuti în această ce- rere a lor? Ia numărați toate restricțiile drepturilor femeești, prin care străbunii noștri au stăvilit svăpăiala lor, și prin care au căutat să le facă supuse bărbaților. Ei bine, cu toate că sunt în- cătușate de atâtea restricții, vedeți că abea puteți să le stăpâniți. Ce ? Dacă le lăsați să smulgă îp fiecare zi câte un avantagiu ca să ajungă la sfârșit egale bărbaților, credeți că le veți mai putea face față ? Cum vor ajunge să vă fie egale, îndată vă vor fi stăpâne. „Are cel puțin vreun pretext cinstit această răsvrătire fe- meiască ? „Ca să strălucim prin aur, prin purpură“, va răspunde una din ele. Ca să ne plimbăm prin oraș, și în zile de lucru ca ’n zile de sărbătoare, în trăsuri, ca un simbol al triumfului nostru asupra acestei legi desființate și asupra votului pe care vi l'am smuls". „Deseori, când m'am .plâns de risipa femeilor, a bărbaților, și nu numai a privaților, dar chiar a slujbașilor, m'ați auzit spunând că statul nostru suferă de două patimi opuse, care au adus ruina atâtor mari imperii: goana după bogății și luxul... „Dar sunt patroni al căror motiv nici măcar nu ajunge să-l înțeleg. E firesc ca să te revolți sau să te rușinezi, că ceea ce-i permis altuia, ție să nu-ți fie îngăduit. Dar acum, dacă portul vostru e la toate la fel, de ce se teme fiecare din voi, că nu va bătea la ochi ? E un semn foarte trist să vă fie rușine de sărăcie 867 sau ecoririmie. Dat legea va luat motivele amânduror acestora, de vrerhe ce ri'avdți, eeeaee riu vă e permis să aveți. O’bogătașă îmi va răspunde : „Tocmai egalizarea aceasta nu o pot suferi. De ce să nu attag atenția prin juvaerririie și vestmântul meu de pur- pură ? De ce sărăcia altora să Se ascundă sub paravanul acestei legi, astfel îttcât să dea iiripresia că, dacă le-ar fi îîigăduit, ar avea și ele luxul pe care de fapt nu pot să-l aibă ?“ „Cetățeni, aveți să aruncați zizania aceasta în mijlocul so- țiilor voastre ? Cereți ca cele bogate să dorească luxul pe care nu și l-ar putea permite nici o altă femeie, iar cele sărace să ajungă să facă un lux peste puterile lor, tocmai ca să nu fie despfețuite de celelalte ? Luați seama să nu le faceți ca, îndată ce vor fi în- ceput să le fie rușine de ceiace nu trebuie, să ajungă să nu le fie rușine de ceia ce trebuie să le fie rușine. Aceia, căreia îi va da mâna, va face lux din averea ei; cea care nu va putea, va ruga pe bărbatul său. Vai de aCel bărbat! . . . îndată ce legea nu mai pune un hotar cheltuelilor soției tale, tu nu vei mâi fi îri stare să i-1 pui . . .“ Dar iată acum și argumentele prin cari tribunul Valerius, • partizanul matroanelor, căuta să demonstreze, că legea trebuie abolită spre a li-se da iar femeilor dreptul de a fi luxoase: „Consulul M. Porcius a numit răzvrătire și chiar bejanie mu- erească întrunirea pe care femeile au ținut-o în public spre a vă ruga, acum că Statul e înfloritor și fericit, să desființați legea adusă în vremuri grele de răsboiu : Știu că și acestea și altele multe sunt vorbe mari ce se întrebuințează pentru a exagera lucrurile, și știm toți că M. Caton e un orator grav, uneori chiar cumplit, deși are o inimă bună. Căci, la urma urmei, la ce noutate s’au dedat femeile când s’au întrunit în public pentru o chestie care le privea ? Oare până acum nu s’au mai întrunit îri public ? Voiu îritrebuința împotriva ta Caton, chiar „Originile"*} tale. Ia ascultă de câte ori au rtiai făcut lucrul acesta și încă spre binele obștesc. Chiar la în- teirieiarea statului nostru, când, după luarea Capitolului de Sabini, se întețise lupta între ei și noi în mijiocul Forului, nu a fost oare îricăerarea potolită prin intervenția matroanelor între cele două fronturi ale luptătorilor ? Iar după alungarea regilor, când legiunile Volscilor, sub conducerea lui Coriolan, tăbărâseră la cinci mile de oraș, riu oare matroanele au îndepărtat această oaste care ar fi prăpădit Roma ? După cucerirea orașului nostru de către Gali, cine oare a răscumpărat Roma ? Tot matroanele, cari spontan au jertfit unanim aurul bijuteriilor lor, pentru mântuirea noastră obștească, în al doilea răsboiu punic, așa de-aproape de noi, ca să nu citez cazuri mai vechi, când era rievoe de fonduri, nu oare banii vă- duvelor au ajutat visteria, iar când se cerii sprijinul unor zei noul, ') Origines era o carte de istorie in care Cato povestise începuturile di- Verselfir cetăți din Italia. 1 868 ca să ajute situația critică a țării noastre, nu oare tot matroanele s'au dus cu toate la mare (Ostia) ca să iasă in întimpinarea zeiței Cybele, adusă din Frigia? Vei spune că împrejurările de atunci nu se potrivesc cu cele de azi. Nici eu n'am de scop să le iden- tific. Dar mi-e de-ajuns să dovedesc că ceeace s'a întâmplat acum nu e un lucru nou . . . „Timpul însuși ne arată de ce a fost adusă această lege. Ha- nibal era în Italia și câștigase victoria dela Canhae; cucerise To- rentul, ținutul Arpilor. Capua se părea că avea de gând să îna- inteze asupra Romei; aliății nă părăsiseră. Nu mai aveam soldați pentru a umple cadrele de rezervă, nu mai aveam echipagii să păzim flota, iar vistieria era goală. Toți eram nevoiți, după ini- țiativa corpului senatorial, să aducem toate rezervele metalice în aur și argint spre a le pune la dispoziția tezaurului public. Vă- duvele și minorii își cedau averea statului. Se fixase cuantumul monedelor de aur și argint pe care aveam voie să-l ținem pentru noi. Nu e evident că mizeria și sărăcia statului au dictat această lege, Când toată averea particulară trebuia pusă la dispoziția vi- stieriei publice ? Și e oară îndreptățită să mai existe această lege acuma când pricina ei a dispărut ? „Toate categoriile sociale, toți oamenii resimt schimbarea în bine a stării statului nostru: oare numai Soțiile noastre să n'aibă dreptul de a gusta roadele păcii și liniștei publice? Noi bărbații, cu togele noastre praetexte, ne slugim de purpură ca magistrați, ca sacerdoți, copiii noștri se folosesc de toge tivite cu purpură ; oare numai femeilor le vom interzice folosința purpurei ? „Și pe când ție, bărbat, ți-e îngăduit să te slujești pentru calul tău de o pătură țesută cu purpură, soția ta să n'aibă voie să poarte o bluză de purpură? Oare se cade să-ți fie calul mai gătit ca nevasta ? Femeile rt'au parte de magistraturi, de Sacerdoții, de triumfuri, de decorații, de daruri sau de profile din răsboiu. De- corațiile lor sunt eleganța, podoaba, găteala ; de acestea se bucură și cu acestea se mândresc ele . . . „Ce ? Vă e teamă că dacă abrogați legea Oppia nu vă va mai sta în putere să le interziceți, ceea ce le interzice acum această lege ? Credeți oare că fiicele, soțiile, surorile voastre vor fi mai puțin în puterea voastră? ... „Ci voi datori sunteți să le țineți mai degrabă sub puterea și tutela voastră, decât în robie, și să preferați să vă numească părinți sau bărbați, iar nu stăpâni. Cu cât puterea voastră e mai mare, cu atât se cade să vă slujiți de ea mai cumpătat¹*. Tribtmul Valeriu a câștigat de data asta ntarele proces pe care îl pleda. Dar lupta dintre „fememști** și „antifemeniști" la Roma a durat încă multă vreme. Ecourile ei Se pot urmări de- alungul secolelor, S. BEZDECHL 863 Lupta pentru organizarea asigurărilor agricole în Franța. i. Istoricul asigurărilor agricole in Franța este deosebit de instructiv. Zeci de ani în șir chestiunea asigurărilor agricole a fost discutată cu pasiune, în toate cercurile. Fiecare legislatură numără cel puțin un proiect de lege pentru organizarea asigurărilor agricole. Cele mai multe propuneri au venit din inițiativă parlamentară, unele au fost însă făcute chiar de miniștri de agricultură. Economiști, publiciști de seamă au discutat în numeroase cărți, articole de reviste, sau articole de ziar chestiunea asigurărilor agricole. Unele din aceste studii tinzând la îmbunătățirea situației țărănimei franceze și la desvoltarea agriculturii, altele apărând interese economice sau politice, uneori chiar în desacord cu interesul general. Discuțiile au fost totdeauna aprinse, fiecare și-a apărat punctul său de vedere cu pasiune și preocuparea pentru această chestiune a fost generală. Nu se urmărea prin această reformă numai binele unei clase sociale. Franța și acum este o țară agricolă. Oricât s'ar industrializa, pământul ei este bogat și niciodată nu se va renunța la cultivarea lui. 0 mare parte a bogățiilor Franței sunt rezultate din munca agrară, din grânele sale, din vinurile sale’ din vitele sale. Agricultura franceză ține un loc însemnat în economia națio- nală a Franței. Prin organizarea asigurărilor agricole se urmărea ridicarea agriculturii, propășirea ei. Dar nu era numai atât. Din cauza nenumăratelor, greutăți pe cari țăranul le întimpina în munca lui și cari îi făceau grea existența și-l duceau la decădere economică, câmpurile se despopulau, puterea agricolă scădea, și în schimb se ridicau: problema suprapopulației orașelor, problema sporirei proletariatului orășenesc, problema decăderei rasei. Problema asigurărilor agricole devenea astfel o problemă vitală și de necontenită actualitate. Dar cu toate că plângerile micilor agricultori se ridicau fără încetare, cu toate că riscurile agricole distrugeau regulat, ruinând fără putință uneori de ridicare, pe micii agricultori, cu toate că pagubele agriculturii se ridicau in fiecare an la sute de milioane franci aur, și aceste pagube ruinătoare erau suportate în primul rând de cele trei milioane de mici agricultori, cu toate că agricultura stagna, fiindcă averea țărănimei supusă la atâtea riscuri nii era o garanție suficient de sigură, pentru a putea găsi creditul necesar, Franța nici până astăzi nu are o lege care să organizeze asigurările agricole. Legile cari s'au votat în legătură cu această chestie nu rezolvă in chip complect problema. 8?0 Legea din 24 Iulie 1867 și decretul din 28 Ianuarie 1868 privitoare la întemeierea societăților de asigurări mutuale în general, prin formalitățile administrative și judiciare impuse, nu pot fi de nici un folos unei organizări întinse și sistematice a asigurărilor agricole. Legea din 21 Martie 1884 nu dă decât permisiunea de a se întemeia sindicate agricole, cărora, în chip explicit, numai legea modificatoare a acesteia din 12 Martie 1920, le-a dat voie să organizeze mutualități mici agricole. Legea din 4 Iulie 1900 prin care se simplifică formalitățile de înteme- iere ale micilor mutualități agricole și li se acordă scutiri de impozite și taxe, iarăș nu organizează asigurările agricole. Aceste sunt toate și singurele legi, cari au putut fi votate în legătură cu asigurările agricole. Dacă ele ajută întrucâtva desvoltarea liberei mutualități agricole, când ea este organizată pe baza ajutorului reciproc, fără administrație salariată și limitată la o acțiune restrânsă, nu țintește la o organizare unitară, centralizată și privind riscurile agricole in întregul lor, singura cale care poate rezolva în chip complect greaua și importanta problemă a asigurărilor agricole. Explicația acestei situații ar putea fi dată, în chip simplist, prin sterili- tatea luptelor politice ce au avut loc în jurul tuturor chestiunilor mari ale Franței. Orice reformă socială in Franța a fost obținută cu penibile sforțări și după discuții cari au urmat in Parlament și in afară de Parlament, zeci de ani. Discuțiile subtile, uneori dialectice, au trecut totdeauna înaintea urgenței unei chestiuni vitale. Dar cauzele acestei neputințe de legiferare a Franței in ce privește chestiunea asigurărilor agricole, pot fi desprinse din nenumăratele discuții urmate, iar expunerea lor poate fi de mare folos pentru alții. învăță- mintele ce pot fi deduse din aceste cauze ne pot servi în lupta pentru orga- nizarea asigurărilor agricole în țara noastră. > Cauzele, cari au făcut ca toate propunerile de organizare a asigurărilor agricole în Franța, să cadă, și rezultatul aprinselor discuții ce-au avut loc, să fie nul, pot fi grupate întâi în două și anume: cele rezultate din acțiunea de apărare a asigurărilor agricole și cele rezultate din acțiunea de combatere a lor. întâia categorie ar cuprinde, între altele: lipsa unei cunoașteri depline a chestiune! ; lipsa seriozității in propuneri; urmărirea unor scopuri străine de scopurile asigurărilor agricole. A doua categorie ar cuprinde între altele: influența luptei de clasă; rigiditatea principiilor sociale și economice ale burgheziei franceze ; interesele egoiste ale societăților comerciale de asigurare. Desigur că aceste cauze sunt specifice situației din Franța și deci învă- țămintele ce se deduc din studiarea lor nu pot fi aplicate tale quale în altă țară, totuș prin analogii și contraste se pot trage concluzii folositoare și pentru alții. In cele ce urmează ne vom strădui șă tragem astfel de concluzii și pentru țara noastră. întâia cauză a nereușitei luptei pentru organizarea asigurărilor agricole este după părerea noastră aceea, că, propunătorii diferitelor proiecte de legi și susținătorii organizării asigurărilor agricole în publicistică niciodată nu au cu- noscut deplin problema asigurărilor agricole, cel puțin nici odată nu au pre- zentat-o în toată complexitatea și importanța ei. 8?1 Problema asigurărilor agricole axe două părți. Una privitoare La-riscurile ’ agricole și la necesitățile de asigurare a acestor riscuri. Alta la posibilitatea de , ₍ i asigurare a riscurilor agricole și de .organizare a acestei asigurări. Dacă .prima parte este mai ușor de prins, fiindcă .suferințele si pagubele sunt vădite ; dacă riscurile agricole cad fără alegere pe rând asupra,tuturor, toți le cunosc și pot - ț fi ușor făcute .să fie cunoscute și de alții, a doua parte cere cunoștința spe- ciale, cari sunt mai greu de.câștigat. j Orice agricultor, ,.sau orice om, fie el publicist, .economist sau om,politic, care vine în legătură cu agricultorul .și munca .sa, ya putea cu ușurință număra toate riscurile agricole cari nimicesc bunurile și averile -sătenilor. In price țară, in orice parte a unei țări vpr fi, .totdeauna ,și ușor, constatate ca riscuri agri- 1 cole, calamități agricole: variațiile brusce de temperatură, -furtunile, grjndina, j înghiețul, inundația, seceta, umiditatea, boalele criptogamice, .insectele ,și ani- 1 malele stricătoare, mortalitatea vjtelor, accidentele de muncă, incendiile de grâne, de instalații, mașini, sau de locuințe, și așa mai .departe. Nu există | întreprinzător mai supus riscurjlor ca agricultorul, nt^ există avere care șă fie . | mai supusă întâmplării ca aceea a agricultorului, nu există muncă mai puțin sigură ca aceea a muncitorului de pământ. Ușor pot fi cunoscute și riscurile | agricole și suferințele ce lasă în urma lor sinistrele agricole. Oricine poate fi, î iarăși, ușor convins de necesitatea asigurării muncitorilor de pământ contra ! acestor calamități, care dacă îi pot oricând ruina, totdeauna ,ji împiedică de a avea curaj în Întreprindere, de a-și îmbunătăți întreprinderea, de a progresa. Puțini însă vor ști cari din aceste nenumărate riscuri ppt fi asigurate, cari sunt .riscuri așigurabile, și cum se poate organiza mai bine asigurarea fiecărui risc. Nu orice risc este asigurabil. Acel risc care nu are o producere regulată, acel pentru care nu se poate stabili o lege.de producere, oricât de < generală ar fi ea, acel risc care nu este independent in spațiu și în timp, acel risc care nu este ferit măcar în parte, de intervenția voinții omului, nu esțe asigurabil. Unele riscuri agricole ca variațiile brusce de temperatură, furtunile, in- ghiețul sunt în afară de orice lege de producere, altele ca inundația, seceta, ' umiditatea sunt regulate în anumite regiuni unde sunt determinate de împre- jurările geografice, ele lovesc în întregime acele regiuni. Unele .rișcuri agricole J sunt independente de orice influențe -subiective, ca grindina, altele;întovărășite de un puternic-risc subiectiv, ca mortalitatea vitelor, sau incendiile. Asigurarea tuturor riscurilor. agricole. pentru complecta siguranță a agri- cultorului nu .este cu .putință. Intâiu .fiindcă jertfele pe .cari le-ar cere din partea asiguratilor, in prime „sau cotizații, sunt Aproape tot atât, de,mari.—<»« uneori mai mari ■— ca pagubele îpsăși, și apoi fiindcă .-riscurile, câți miau njmic aleatoriu în ele, cume 'ar fi inundațiile pe malurile joase și în depresiuni, șau ' v seceta in.regiulni despădurite și.puțin .înalte, mu pot .fi asigurate. J Credința că asigurarea este leacul tuturor relelor de care sufere agricol- tura, .qă ea ar înlătura,toate .rțșcurite agricole, sau cel puțin ,ar acoperi toate 1 pagubele agricole, este mult exagerată. Asigurarea nu împiedică .riscurile-dease.produce, , nici np .crjeiază .vajp- rile, distruse de sinistre. Asjgprarea .poate ilua măsuri de; îndepărtare ₛa,cauxefer ' cari produc riscurile, de pildă: asigurarea preventivă .poate ..construi -diguri *1 8?8 acolo unde apele produc regulat inundatii, poate face canale de irigatii acolo unde lipsește regulat apa sau ploaia, poate lua măsuri contra epizQtiilqr, dar nu poate să împiedice inundația întâmplătoare, seceta .neobicinuită, șap îtpbol- năvirea întâmplătoare a vitelor. Tot astfel, asigurarea reparatoare .ppate să îm- piedice întinderea .unui incendiu, sau prin îngrijire medicală să limiteze con- secințele, uneori mortale, ale unui accident de muncă, șau șă njniicească,insec- tele sau animalele distrugătoare, înainte ca acestea să fi distrus cu totul recolta. De asemenea, asigurarea nu creiază valori noui în locul celor distruse. Fiindcă, niciodată nu se poate preia ceva din nimic. Despăgubirile pe cari le achită asigurarea sinistratilor nu sunt născocite din nimic, nici din venituri ascunse, aceste despăgubiri șunt achitate din fondurile adunate dela toți membri asigurati. Pagubele, prin urmare, tot aceiași asigurati ,le șppo.rtă, numai că ele sunt împărțite între toti. Și paguba, în loc să o supoarte fiecare dintr'odată, atunci când s'a produs, o sqpoartă repartizată într’un șir .de ani. Asigurarea ajută la ușoara suportare a pagubei suferite, ea însă nu ppate scuti pe nimeni de suportarea pagubei pe care o are de suferit pe urma unui sinistru. Asigurarea nu este un panaceu.¹) Propunerile de legi pentru organizarea asigurărilor agricole au fost în cele mai multe cazuri, lipsite de seriozitate, tocmai fiindcă propunătorii pro- iectelor de legi nu cunoșteau destul de bine principiile asigurărilor. Acei deputați, aleși în cercuri electorale agricole, cari voiau să-și păstreze popularitatea, trebuiau să facă propuneri favorabile interese,Ipr agricole. Acei aleși în regiunile viticole, mai ales, erau cu .insistență îndemnați să pro- pună asigurarea contra grindinei. Acei aleși în regiunile de pășune, erau siliți să propună asigurarea vițelor. Mai în toate cazurile deputății, cari propuneau organizarea asigurărilor agricole, își îndeplineau o făgăduință pe care o făcură alegătorilor lor. Poate și din această cauză propunerile făcute, în mare majo- ritate, nu erau destul de studiate. Vom expune mai departe diferitele proiecte aduse din inițiativă parla- mentară în Parlamentul francez, aqi ne vom mărgini să dăm în scurt câteva exemple de superficialitate. In .1894 deputatul Bpurgeois (din Jura) propune un proiect.de lege pentru asiguțarea contra incendiului- Neputându-se mâigipi numai la asigurările agri- cole, fiindcă riscul de incendiu agricpl e .foarte mare, a .propus .mpnopplul general al asigurărilor de .incendiu. Asigurarea de ijcendiu dnvensa Jtbliga- toare, primele trebuiau să .fie fbmte prin .bțiget ,și percepute .de .ftgeqfâ .fiscului după legea de percepere a jmpqaitelpr către .Ștat, comișiuni de,fjipcțioparizde stat aveau a .supraveghea serviciile d.e .organizat m vederea evaluării^avețilpr mobile și imobile supuse asigurării, pțecum și aprecieriijdespăgubirilor,datorțțe sinișțra- ților dppă constatarea pagubelor în expertize contradictorii.* ³) iProiebtul Bourgeois nu cpnfisqa averea ,§i dreptpl sooiețătilor -de asjgu- rare, ci le despăgubea .cumpărând pe un pur-ș, 4nai -«ș&tpt ,decât -cwșsul zilei — media valorilor Jn .plțimii :Șe<șe ,ani acțiunii? acelor societăți- (Lăsând l) Alfred Thomereau. L'assurance-panacee. Paris 1895. ³) Alfred Thomereau op. cit. p. 5- «73 la o parte faptul că într'o lichidare echitabilă despăgubirea trebuie făcută. >3 asupra pagubei reale, mai ales când acel păgubit nu e întru nimic vinovat» j dar și așa în 1894 — nu într’un an revoluționar când s'ar fi putut confisca ’ avutul societăților de asigurare — prețul pe care Statul ar fi trebuit să-1 plă- \ tească acționarilor societăților pentru acțiunile lor ar fi fost aproape de 400 milioane franci aur. Deosebit de aceasta, mai erau societățile mutuale cari iarăși trebuiau despăgubite și apoi zecile de mii de funcționari cari nu puteau rămâne pe drumuri fără o indemnizare, sume mari cari adăugate despăgubirilor • datorate societăților pe acțiuni, făceau sume fantastice pe cari Statul ar fi avut £ datoria să le achite înainte chiar de vre-o organizare. Este limpede pentru i oricine că Statul neputând să supoarte această cheltuială, nici dintr'odată, fiindcă bugetul său nu o îngăduie, nici prin amortizare, fiindcă organizarea mutualistă 3 a asigurărilor agricole niciodată nu va fi capabilă să dea beneficii atât de mari — ceeace nu poate fi nici scopul ei — pentru achitarea anuităților de j amortizare, organizarea asigurărilor agricole pe această cale era imposibilă. Șj .) aceasta cu atât mai mult cu cât într'o organizare de Stat cheltuielile de admi- J nistrație sunt cu mult mai mari decât cheltuielile de administrație într'o între- prindere particulară ; sinistrele, din lipsă de control și conștiință cetățenească, î vor fi mai numeroase — incendiile ar deveni chiar o primejdioasă armă în mâinile partidelor politice*) —; Statul nu ar putea refuza anumite riscuri de ș incendii prea mari, nu ar putea respinge dela asigurare pe nimeni și riscurile subiective ar înflori; Statul având obligația să reducă primele de asigurare pentru a putea fi accesibile la toate pungile și deci încasările în monopol vor fi cu mult mai mici — relativ — ca în asigurarea liberă și vor acoperi cil greu cheltuielile' asigurării, oricum vor da beneficii extrem de mici. Statul, prin urmare, nu ar fi avut, pentru organizarea asigurărilor agri- cole, de unde scoate acea jumătate de miliard franci aur pentru despăgubirea societăților de asigurare și funcționarii ei și legarea organizării asigurărilor -- agricole de monopolul asigurărilor era o mare greșală. Dar propunerile de legi pentru organizarea asigurărilor agricole nu numai că au fost mai totdeauna făcute pentru câștigarea simpatiilor electorale sau satisfacerea unor cercuri electorale de către deputății lor — fie în regiunile muntoase pentru asigurarea vitelor, în regiunile de vii pentru asigurarea contra grindinei, fie chiar, în regiunile cotate cu risc de incendiu uscat, pentru asigu- rarea contra incendiului — și uneori chiar fără sinceritate, proiectele nefiind în urmă susținute, dar alteori, au urmărit chiar alte scopuri decât acel al satisfacerei trebuințelor de asigurare ale întreprinzătorilor agricoli. Nu mai departe proiectul Bourgeois, de care am vorbit mai sus, hu urmărea prin monopolul asigurărilor decât sporirea veniturilor Statului, prin primele de asigurare cari ar fi fosț^ luate din mâna societăților de asi- gurare și așezarea impozitului pe venit pe baze sigure, în baza evaluă- rilor pe care asigurarea de incendiu de Stat le-ar fi făcut asupra tuturor averilor și veniturilor contribuabililor. Autorul proiectului nu. s’a sfiit să facă public această mărturisire, iar preocuparea lui pentru ajutorarea țărănimei ma- nifestându-o prin trecerea a o parte din riscurile acestora și deci din prime» Alfred Thomereau op. cit. pg. 11. 874 asupra orășenimei. Urmărirea unor scopuri străine de asigurare în organi- zarea asigurărilor agricole nu poate fi decât dăunătoare acesteia. S'a urmărit apoi organizarea asigurărilor agricole pentru organizarea creditului agricol. Propunătorii însă nu s'au gândit că organizarea unui credit fără capital nu e cu putință, iar la asigurările agricole unde capitalizarea e minimă, unde riscurile sunt anuale, unde toate socotelile sunt făcute pentru o perioadă de un an și rezervele pentru acoperirile de eventuale pagube excepționale anuale sunt de obiceiu foarte mici, nu se vor putea lua banii de care creditul agricol are trebuință. Trebuie bine să se priceapă că capitalizarea pe care o face asi- gurarea de viață și rezervele pe care le adună această asigurare, unde riscul e întins pe o perioadă mijlocie de 20 de ani, nu se găsesc în asigurările agricole. Tot astfel, nu trebuie să se aștepte prea mult dela asigurările agricole pentru garantarea creditorilor agriculturii. Dacă, firește, asigurările agricole dau putință agricultorilor de a garanta creditul asupra cerealelor sau vitelor sale, creditorul putând fi sigur că debitorul îi va plăti banii datorați, fie din vân- zarea recoltei, fie din despăgubirea dela asigurare în caz de nimicire a recoltei de către o grindină puternică, sau a vitelor sale din cauza unei boale, agricul- torii, prin aceasta, nu sunt mai asigurați că vor căpăta creditul de care au trebuință. Calamitățile de cari sufere agricultura nu sunt numai acelea cari pot fi asigurate — incendiul, grindina, mortalitatea vitelor, accidentele de muncă —- și deci creditorul, prin aceste asigurări, nu e cu mult mai sigur de solvabili- tatea debitorului său agricultor. Afară de aceasta, nu garanția împiedică cre- ditul agricol de a fi la îndemâna agricultorilor, ci greutățile și în special cele udiciare, de a se intra in capitalul împrumutat în cazul când debitorul devine msolvent, sau de rea credință și apoi chestiunea ipotecării sau amanetării averilor agricole (vite, cereale) nu este atât de simplă, ea pe lângă că cere mari cheltuieli de administrație, nu prezintă destulă garanție în afacerile de împrumut. Băncile mari refuză din principiu creditul țărănesc, creditul agricol și acolo unde il acordă nu sunt luate în considerație decât solvabilitățile personale. Nu intrăm aci în discuția creditului agricol, care are, în definitiv, cu iotul altă tehnică decât creditul industrial sau comercial și care trebuie orga- nizat în chip deosebit. Aci voim numai să tragem două scurte concluzii. Din experiența oficială și din aceea a băncilor mari se deduce că cea mai nepotrivită organizare a creditului agricol este intemeierea unui mare institut de credit, unei mari bănci agricole, care să aibă putința de a satisface toate trebuințele de credit. Acest credit, și în special creditul țărănesc nu poate fi bine organizat decât prin ajutorul cooperației. Problema se simplifică mult, ea se reduce la întrebarea de unde să se procure credit cooperativelor de credit. In al doilea rând, chestiunea creditului agricol fiind o chestiune cu totul străină asigurărilor agricole, este bine ca la organizarea asigurărilor agri- cole să nu se urmărească decât satisfacerea acestor mari necesități agricole- Dacă organizarea asigurărilor agricole se va ajuta reciproc cu organizarea cre- ditului agricol, cu atât mai bine, dar nu această legătură, care poate fi destul de strânsă, trebuie să preocupe dela început. 8?5 2 A doua categorie de cauze cari au lucrat la nereușita organizării asigu- rărilor agricole în Franța, este acea rezultată din combaterea organizării acestor asigurări de diferite categorii de interesați. Această a doua serie de cauze nu a avut un efect mai mic ca acea rezultată din apărarea organizării asigurărilor agricole. întâia cauză, din această nouă serie, este specifică, firește, stărilor sociale din Fran(a, a luptei sociale surde, dar susținute, pe care clasa superioară o dă contra clasei muncitoare în această tară. Cu tot democratismul Franței și poate chiar de aceea, în toate chestiunile mari apare în această țară in chip evident, o puternică luptă de clasă : lupta între clasa burgheză care nu voește să părăsească puterea pe care a câștigat-o in marea revoluție și clasa muncitoare care copleșește clasa burgheză ca forță numerică și chiar ca forță vie. Această luptă socială, in ce privește problema învățământului în Franța' a descris-o în chip strălucit la noi dl prof. Emil Racoviță’). Lupta contra clasicismului în Franța, e lupta pentru „școala unică", e lupta democrației . muncitoare pentru schimbarea actualei organizări școlare, care permite numai fiilor de burghezi de a intra în școlile secundare și superioare cari dau ele⁻ mentele clasei diriguitoare. Burghezia, temându-se de a nu pierde acest privi- legiu, s'a transformat în apărătoarea clasicismului, pentrueă copiii muncitorimei cari urmează școala primară unde nu se învață limbile clasice, să nu poată intra în liceu și de aici la Universitate; ea luptă astfel de a împiedica fiii muncitorimii de a ajunge în clasa diriguitoare. In chip asemănător, această luptă de clasă apare în toate problemele în care interesele burgheziei sunt amenințate. Este cunoscută acțiunea de denigrare a țărănimei franceze, de ridiculi- zare a ei, dusă de majoritatea literaților francezi. Din această literatură, în care țăranul — majoritarul social — apare destul de rar, muncitorul pământului francez apare egoist, sgârcit până la avariție, înapoiat, greoiu, cretin. In aproape nici o bucată literară țăranul francez nu este privit cu simpatia cu care e privit țăranul în literatura noastră. Și aceasta fără dreptate. Acei cari au avut prilejul să aibă contact cu țăranul francez i-au putut găsi eminente calități intelectuale și morale și nimic asemănător cu caricatura în care apare în literatura fran- ceză. Burghezia franceză urăște țărănimea. Acelaș lucru l'am putea spune despre ura burgheziei contra muncitorimei in tare ea vede un dușman mare din cauza politicei socialiste și democratice a acesteia. S'a dus lupta contra creditului agricol pe cuvântul că agricultorul nu merită credit, fiindcă el, spre deosebire de industriaș, cere banii ghiață pentru produsele sale, și toți având nevoie de pâine, se supun condițiilor producăto- rului de grâu oricât de grele ar fi ele. Agricultorul nu capătă și nici nu va căpăta credit, ca industria, pe scontarea polițelor debitorilor săi, fiindcă el are mai mult decât atât, el are plata în numerar a produselor sale, de către cum- părător. Și de a căpăta credit pentru recolta viitoare nu are nici un drept, întrucât el și-a vândut recolta trecută pe bani gata. In acest raționament apare în chip clar întreaga ură a burgheziei industriale și bancare contra țărănimei și voința de a nu o ajuta să se ridice. 1) ') E. G. Racovifă. Liceul național-științific. Cluj, 1928. 8?6 In acelaș fel s'a dus lupta contra asigurărilor agricole. Raționamentul era similar. Asigurările agricole nu pot fi de folos agricultorului fiindcă ele nu-i pot acoperi toate riscurile. Dintre toate riscurile agricole sunt asigurabile vre-o 3—4 și agricultorul, asigurat sau nu, este tot atât de supus calamităților agricole. Apoi pagubele produse de sinistrele agricole sunt atât de mari încât primele necesare pentru acoperirea lor ating cifre fantastice. Aceste prime puse numai în sarcina cultivatorilor fac ca asigurarea agricolă să fie mai mult o povară decât o ușurare, în orice caz să i se ia cu o mână ce i se dă cu o alta ; iar puse și în sarcina necultivatorilor, adecă asupra tuturor locuitorilor țării, ar fi o nedreptate mare fiindcă necultivatorii ar participa la paguba cul- tivatorilor fără ca să participe și la profitul lor. In fine, agricultorul nici nu are dreptul să pretindă organizarea publică a acestor asigurări, fiindcă deși întreprinderea agricolă e cu mult mai aleatoare ca Întreprinderea industrială, totuș cea dintâiu e mai rentabilă ca cea de a doua. Agricultura a viețuit tot- deauna, și chiar prosperând, și atunci când nu existau asigurări, nici măcar din nume. Clasa agricolă, și astăzi, are trebuință de asigurare mai puțin ca oricare altă clasă socială. Și cauzele nu sunt prea greu de ghicit. In cursul timpurilor și sub povara riscurilor și sinistrelor, agricultura s'a acomodat circonstanțelor. Prețul pământurilor, sau acel al arendei, s’au stabilit forțat ținându-se seama, în chip natural, de riscurile mai mult sau mai puțin ame- nințătoare în fiecare localitate. Sunt unele localități unde recolta este distrusă la trei ani odată și până acum nu s'a văzut agricultor care să-și părăsească proprietatea sau să nu-și mai cultive pământul. Agricultorul s'a aranjat ca cei doui ani să-l răsplătească din plin pentru cel rău ; ’41 niciodată nu iasă în pagubă.* ²) Este evident o ură neîmpăcată a burghezului contra țărănimei care, desigur, nu se va stinge cu victoria țărănimei asupra burgheziei, fiindcă popu- lația agrară devine din ce în ce mai rară, câmpurile se despopulează și in societate victoria finală o are acel care are de partea sa și numărul. In țara românească situația este ceva mai deosebită fiindcă burghezia românească nu are meritele burgheziei franceze, locul pe care burghezia noastră îl are in societate, nu l'a câștigat prin energia și jertfa sa, precum l'a câștigat burghezia franceză care a făcut Marea Revoluție și Comuna. Până acum bur- ghezea noastră a fost mai modestă în pretenție, mai puțin îndrăzneață și a pierdut terenul în folosul celorlalte clase. Dealtfel burghezia românească nu este nici de valoarea națională a burgheziei franceze, burghezia noastră nu reprezintă națiunea română, reprezentată in chip strălucit de țărănimea noastră care ne-a păstrat ființa națională dealungul tuturor veacurilor, ,pe când bur- ghezia franceză, de naționalitate curat franceză, cu un trecut strălucit și meritos, poate revendica pentru sine meritul intregei culturi și civilizații franceze. Și totuș nu rareori vedem tendințe de subjugare economică și socială a țărănimei din partea burgheziei noastre. E prea târziu, conștiința țărănimei despre va- loarea ei națională și despre puterea ei economică și socială nu va mai putea fi cu nimic înfrântă. y A. Thomereau. L'assurance-panacee. Paris, 1895. pg. 33. ²) Alfred Thomereau. Pourquoi l'assurance ne doit jamais âtre obligatoire- Paris, 1897 pg. 17. 877 2‘ A doua cauză care a făcut ca asigurările agricole în Franța să nu aibă nici până astăzi o rezolvare, este în legătură tot cu opunerea burgheziei fran- ceze, de data aceasta din punct de vedere principial. Organizarea asigurărilor agricole pe baza mutualității mici și a obligati- vității, apărea ca o atacare a principiilor democratice. In ea burghezia franceză vedea pieirea Franței. „Franța din 1789 e în pericol. Părinții noștri au întemeiat, în acel timp unitatea și măreția națiunei; ei au distrus actele, au nimicit privilegiile și au proclamat drepturile omului. Opera lor este astăzi amenințată din toate părțile de dușmani, a căror îndrăzneală ține loc de tot. Societatea modernă sufere un asediu în toată regula. La antica tiranie a unuia singur, socialismul vrea să substituie tirania mulțimei, căreia îi va fi el însuș tiranul. El vrea să reînvie vechile diviziuni și să stabilească privilegii ; el întoarce pentru folo- sința sa personală vechea haină a vechiului regim. „Socialismul respinge și descurajează spiritul de fraternitate care nu cere decât să înflorească; el, îi opune lupta de clasă, a clasei care nu trăiește decât printr'o tactică odioasă și pentru satisfacerea unor ambiții monstruoase. El respinge orice reformă și orice progres pentru a ajunge mai sigur la războiul social. Dușmanul public e el; mai de temut ca dușmanul din afară. Când am ajuns aci, când în fiecare zi vedem frenezia unui pumn de descreerați și tur- burarea aruncată în spirite, sarcina cea mai grabnică a bunilor cetățeni nu este oare de a lucra prin toate mijloacele la restabilirea păcii sociale și la. menținerea cuceririlor Revoluției?"¹) Și aceste cuvinte mari erau aruncate in calea propunerilor de organizare a asigurărilor agricole. Deputății și miniștrii cari susțineau asemenea propuneri erau socotiți de către „bunii" cetățeni ca inconștienți, ca dărâmăiori ai Republicei prin întărirea socialismului, propunând sau susținând legi cu tendințe socialiste. Dovada era în aprobarea compromițătoare a proiectelor din partea socialiștilor adevărați. Prin organizarea obligatoare a asigurărilor agricole se anunța înce- perea erei colectiviste și înmormântarea libertății. Se credea că este o impru- dență de a se ceda ceva din principiile burgheze, de a se lăsa să se apropie momentul în care, libertatea amenințată de toate părțile și în toate felurile, ar muri definitiv și Franța împreună cu ea.²) Bunii cetățeni, bunii francezi s’au mișcat, propunerile aduse sub presi- unea cultivatorilor de pământ cari nu mai puteau suporta, în nouile conjecturi economice din ce în ce mai apăsătoare, greutatea riscurilor agricole, au fost, una câte una, trecute comisiunilor și respinse sau depuse în cartoane. Franța , a fost salvată, principiile Marei Revoluții au fost respectate, burghezia a rămas stăpână pe situația politică și economică, numai economia agricolă franceză, o neprețuită bogăție a acestei țări, a fost ruinată. In sfârșit, ultima cauză pentru nereușita asigurărilor agricole, rezultati din acțiunea de combatere, a asigurărilor mutuale agricole, poate fi socotită lupta capitalismului contra mutualității cooperative, mai exact apărarea intere- selor egoiste ale societății comerciale de asigurare. *) Alfred Thomereau. L'assurance-panacee. Paris, 1895 pg. 33. S1 idem. idem. pg. 4. 'A ■ș 878 ~ > Societățile comerciale de asigurare încercaseră încă înainte de prima ju- mătate a secolului trecut să facă operații și de asigurarea riscurilor agricole.’) Activitatea lor în această direcție nu a fost prea întinsă niciodată. Societățile comerciale niciodată nu au fost în măsură să acopere toate necesitățile de asigurare a riscurilor agricole, nici măcar o mare parte din ele. Societățile comerciale de asigurare, au avut o activitate mai mare in asigurările de incendii, totuș și astăzi dacă ele asigură un procent destul de mare al clădirilor și bunurilor franceze, la țară activitatea lor este destul de redusă. Societățile de asigurare și oamenii lor combăteau organizarea asigurărilor agricole din mai multe puncte de vedere. In primul rând ele combăteau prin- cipiul asigurărilor publice fiindcă pe această cale se ruina principiul liberei mutualități pe care se întemeiază comerțul asigurărilor. Aceste societăți, in general în cartel, dețin, dacă nu de drept, dar fără discuție, de fapt, mono- polul asigurărilor și se tem de o eventuală concurență a unui institut public de asigurări, pe care nici nu l'ar putea combate in chip eficace, nici nu l'ar putea atrage in cartel. Deosebit de aceasta un institut public de concurență ar pune în discuție primele pe cari le percep societățile comerciale, câștigul lor, contractul de asigurare, condițiunile desdăunării, eeeaee ar face un imens rău întreprinderilor comerciale de asigurări, bazate pe încrederea absolută a asigu- raților și în necunoașterea deplină a principiilor asigurărilor, condițiunilor de asigurare și a tehnicei asigurărilor. In al doilea rând ele combăteau monopolul asigurărilor. Societățile co- merciale de asigurare erau interesate mai puțin de riscurile agricole, greu de organizat și puțin remuneratoare, ele însă se temeau că ideia organizării obli- gatoare a asigurărilor agricole să nu ducă la ideia monopolizării tuturor asigu- rărilor. Fiindcă dacă ele nu aveau de pierdut mare lucru în pierderea riscurilor agricole, pierdeau foarte mult luându-li-se riscurile de viață, de unde câștigă mai mult, fapt care ar fi atras chiar lichidarea întreprinderilor comerciale de asigurare. In al treilea rând societățile comerciale de asigurări combăteau organi- zarea în sine a asigurărilor njutuale agricole, fiindcă întâiu li-se restrângea câmpul de activitate, pe care dacă nu-l aveau acum sperau că mai târziu, după pătrunderea educației mutualiste în masse, să-l aibă, și apoi, fiindcă riscul de incendiu nu putea fi exclus dintr'o completă organizare a asigurărilor agricole și prin pierderea acestui risc, societățile comerciale pierdeau o parte a portofoliului lor, precum și contactul cu asigurații rurali și deci și diferite prilejuri de a contracta și asigurări de viață. Lupta societăților comerciale contra organizării asigurărilor agricole nu a fost poate cea mai puțin eficace, fiindcă având la îndemână capital, elemente tehnice bune, cunoscătoare a chestiunilor de asigurare, și elemente politice, oameni de mare influență, pe cari ca consilieri advocați, sau interesați la capital, îi» folosesc în păstrarea unui loc foarte favorabil in vieața economică națională, ele au putut duce o luptă susținută în presă, în parlament, în mi- nistere. Și poâte chiar influența lor ascunsă a avut un efect mai mare decât acțiunea de presă și cea parlamentară, desigur mai rezervate, întrucât ele luptau contra unui interes public și național evident. (Va urma.) N. GHIULEA. *) Prima societate de asigurări agricole franceză a fost „Ceres", înteme- iată in 29 Ianuarie 1823. 8?9 In slujbă nouă. Vil. Înmormântarea lut Mihu|. Părintele Dumitru citea din „Propovedaniile la îngropăciunea oamenilor morți" de Petru- Maior, istoricul cel bătrân, care se gândise, protopop la Reghinul-săsesc fiind, să vină și in ajutorul preoțimei dela sate cu predici potrivite. Părintele Dumitru nu era dintre preoții cari să învețe pe dinafară o predică din carte, ba, mărturisind adevărul, nici nu avea răbdare să citească o propovedanie până la capăt. Abea în- cepea să citească, abea sfârșia o pagină, și predica-i părea seacă, moartă, veche, nepotrivită pentru ceea ce-i trebuia lui. Citind i se trezeau o mulțime de imagini, de idei, cu totul altele decât cele din carte, și acestea erau pline de căldură și viață. Astfel se po- menea că, urmărind șirele tipărite, în mintea și imaginația lui se înfiripa o altă predică și aceasta îl robea cu totul. Totuși în după amiaza aceasta de August deschise „Propo- vedaniile “ lui Petru Maior și se silea să citească, cu băgare de seamă să predice pentru un om bătrân, fruntaș în sat. Nu prea avuse până acum noroc cu predicile ce le ținuse la înmormântări: băgase de seamă, simțise că oamenii nu-l as- cultă cum se aștepta el, și nici nu rămâneau impresionați după cum ar fi dorit. Părintele Dumitru urmărea îndrumările din se- minar cu prilejul cazaniilor dela înmormântări: fiind atunci creștinii mai impresionabili, se silea să nu spună vorbe goale asupra du- rerii, asupra deșertăciunii vieții, silindu-se să mângăe pe cei din jurul sicriului, ci desvolta totdeauna un adevăr de credință ori de morală creștină, potrivind învățătura cu starea sufletească a ascultătorilor. Peste „ iertăciuni “ trecea în grabă. Oamenii veniau mulți la înmormântări, uneori n'ar fi încăput în biserică, veneau creștini cari în casa Domnului rar puneau piciorul și părintele Dumitru se simțea la largul lui în fața unei astfel de mulțimi. Totuși băgase de seamă că propovedaniile lui nu prea erau ascultate, deși își punea tot sufletul și nu era simțitor din fire, adeseori ochii i se înlăcrămau. întâi credea că lungește prea mult predicile dela înmormân- tări și oamenii nu-l pot urmări. Le scurtă cu zece minute, apoi cu douăzeci. înțelese însă că alta trebuie să fie greșala: oamenii nu ascultau nici acum cu băgare de seamă până la sfârșit. 880 — „Poate nu știu vorbi poporului la astfel de prilej" își zise el, și se hotărî să citească predici scrise de alții. Frunzări vre-o două-trei volume și se opri’la propovedaniile lui Petru Maior. Erau bine închegate, pe înțelesul poporului, cu multe pilde și citite din scripturi. Dar' înțelese că nu le putea lua de model nici pe acestea. Un simțământ adânc îi spunea mereu: „Oamenilor de azi altfel trebuie să le vorbești". Altfel! Dar cum! N’a încercat el în fel și chip și totuși nu-i pe placul poporului? întristat citea în cartea bătrână, când în ușe se auzi un ciocănit ușor, și diacul Preeupaș intră, roșu ca racu, nădușit, cu cămașa udă ’n spate. Se coborâse din turn unde înlocuise pe clopotarul care era la secere. — Cald, părinte, zise el intrând și ștergându-și fruntea cu mâneca largă a cămășii. — Acum i-e vremea, diece ! — Acum, da' mă gândesc că mâne dup'ameazi o să ne fie greu. — Par'că n'am mai făcut înmormântări pe năduf! — Am făcut, da' nu ca asta. Mâne vom avea îngropăciune cu douăsprezece evanghelii. Nu ți-a spus Măriuța? - - Care Măriuță ? — D’apoi văduva lui Mihuț! — — Nu mi-a spus, că încă n'a fost pe la mine. — Hm! Mă gândeam eu... bolborosi diacul. Preotul închise cartea, și privi în gol. — Ce gândeai? — D'apoi ce să gândesc, că tot pe mine cade povara. Așa sunt oamenii! Bat din gură între ei, fac planuri, dar' când e la adică nime nu îndrăznește. Tot eu să fac, tot eu să dreg. Iată și Măriuța asta: nu putea veni să-ți spună ? Doar' se lăudase între mai mulți... — Că vrea să facă îngropăciune cu douăsprezece stări ? Dar' o să vină, o să-mi vestească dacă aceasta-i este dorința. Nu va fi avut vreme până acum. Câtă învârteală! Vrea să facă în- gropăciune mare, cu pomeană pentru tot satul. Am văzut eu ce-i pe la ei când am fost cu cădelnița și i-am citit mortului. — De, asta o să-ți spună, părinte, că n'oi citi eu evanghe- liile. Asta e ușor să-ți spună, pentrueă înmormântări cu douăspre- zece evanghelii se mai fac, e lucru obișnuit. Dar dacă n'a venit până acum e semn că cutează să-ți împărtășească ce-i zace pe suflet, ce «ni-a spus mie șt altora. Preotul nu înțelegea. — Vorbește deslușit, diece, zise el supărat, — Apoi vezi că tot pe mine cade greutatea. Tot eu să spun. Și Preeupaș se suci pe scaun, uitându-se în pământ. îi venea greu să spună. 881 — D'apoi e vorba de cazanie, părinte, să nu fie cu supă- 1 rare. Măriuța s'a lăudat că va veni să-ți spună cum să-i ții cazania | lui Mihuț. Zice, și asta-i adevărat, că mortul a fost fruntaș în sat < și că se cade să-i spui căzanie adevărată. s Dumitru simți o tresărire și deveni deodată foarte atent. ’ Vedea că diacul vorbește cu mare silă și voi să-i ajute. — Cazanie adevărată! Adică cele ținute de mine până acum, n’ar fi adevărate ? — Oameni proști, părințele, nu te supăra sfinția ta pentrucă nu le plac. Cine să înțeleagă ? Ei așteaptă cazanii ca dela popa ț cel bătrân, și de când se tot frământă să vie să-ți spună. Dar', j pe semne, simt ei că nu se cade să se amestece în treaba asta, ; e slujba dumnitale, nu e slujba lor! Cei cari au îngropat decând ești Sfinția ta în sat, s'au lăudat pe rând că vor veni să-ți spună 3 ce cazanie să le ții; m'au îndemnat și pe mine. Eu, le-am zis,, J. altă slușbă am, eu vă cânt verșul, același pe care l-ați apucat din i bătrâni. în slușba popii nu mă amestec. Dacă nu vă face, spu- ’ neți-i voi. Da' să băgați de seamă că dumnealui e om învățat și ■>; știe ce cazanii trebuesc la înmormântare. } Părintele Dumitru, ascultându-l, simțea cum se liniștește și '• se înseninează, bănuelile lui erau acum întărite. Și-i păru că a ~'- scăpat de o povară. Simțea că nu din vina lui se întâmplă așa, știa din scurta lui experiență că nu-i ușor să afli gustul ascultă- ¹ torilor, cuvântul și forma care să le intre la inimă. ț — Ei, diece, zise el înveselit, nu te laud pentru întârzierea asta. Dacă oamenii n’au îndrăznit să-mi spună, era datoria dum- i nitale. Nu-i diacul mâna dreaptă a preotului? Preeupaș ridică ochii, văzu că părintele nu se supără și se : îndreptă spre scaun. — Așa este, părinte, mâna lui cea dreaptă. Dar' drept spu- nându-ți mie-mi mai plac propovedaniile dumnitale decât ale preotului celui bătrân. Și dascălului îi mai plac, că auzi ceva. Părintele răposatu', Dumnezeu să-l ierte, spunea aceeași căzanie la toți morții. Le înflorea el, le potrivea la sfârșit cu starea mor- tului, dar cine avea cap să înțăleagă vedea că același lucru este. Pe când Sfinția ta spui tot lucruri nouă la fiecare mort. Poate o singură greșală era la început: erau prea lungi predicile. — Dar' acum le-am mai scurtat, diece! — Le-ai scurtat și bine ai făcut! însă cu oamenii proști, n o scoți la capăt. Ei știu cazania popii celui bătrân, și asta o vreau. Zadarnic le-am spus eu că predica nu e ca verșul ce-1 t'i cânt eu, care e neschimbat. Ei vreau să audă ce-au mai auzit. Z — Dar, bine, diece, eu de unde să cunosc o predică pe care n'am auzit-o niciodată? Care n'a rămas scrisă nicăiri ? Bu- curos aș spune-o, dacă oamenilor asta le place. | Preeupaș clătină domol din cap, și ochii mici îi sclipiră: | 882 — Pentru dumneata e floare la ureche, părinte! Dumitru zâmbi- — Da', bine omule, de unde să știu ce spunea răposatul? — Nu-i lucru mare, Sfinția ta! Și eu aș putea! — Dumnitale ți-e ușor, l-ai auzit de nenumărate ori. Precupaș păru că se dumirește. — Nici zece minute nu ținea, zise el. Și nu spunea învă- țături nici pilde din scripturi. Ținea iertăciuni părinte, asta era propovedania fieertatului. Iertăciuni și dela al șaptelea neam, și pe urmă dela tot satul. Ba-și lua rămas bun și dela casă, și dela curte și dela vite și dela ogoare și dela cărarea din grădină. Dumitru se uita înseninat la bătrân. Ca o rază luminoasă de soare îi mângâia sufletul. îi părea că înțelege acum ce pro- povedanii ținea răposatul. — Ai putea să mă ajuți, dieee, zise el. E mare lucru obi- ceiul. Ai putea să-mi spui cum începea fieertatul ? Precupaș se șterse din nou de sudori, că nădușia și aici, își netezi părul și zise: — D'apoi cum să înceapă? Iată așa începea : „Viața omului ca suflarea vântului și ca floarea câmpului; dela spate o alungă moartea și negrul mormânt la toți ni-e soartea. Adame-Adame de ce-ai greșit, și tu Evo de ce-ai păcătuit ? Moartea dușmană de ce s'a ivit și în lume s'a pripășit ?“ Ș'apoi începea să blesteme moartea cu grele înfruntări, pânăce arăta că, veșnic nesăturată, s'a apro- piat și de casa asta. Iacă așa începea fi'ertațul! Apoi lăuda vred- nicia celui mort, după starea lui din viață, pe urmă-și punea oche- larii, lua hârtia cu însemnările și începea iertăciunile, pomenind cu numele pe fiecare dintre neamuri, și rugându-se cu vorbe dulci și amare de iertare la fiecare pe rând. Trebuia să-și facă însem- nări că nu-i putea ținea în minte pe toți. Apoi își lua ziua bună dela casă și dela curte, dela boi și dela oi, și dela toate lucrurile dragi din lume. — Și cum încheia propovedania, dieee? întrebă Dumitru, mereu înseninat. Diacul se mișcă pe scaun, își duse mâna la ochi, părea în- duioșat însuș de toate câte le spuse și de amintiri. — De încheiere avea vorbe pline de lacrimi, părinte, zise el privind din nou în pământ. — N'ai putea să-mi spui ? Precupaș c’ipi dintr’un ochiu, se uită pe-o clipă la preot, apoi, cu capul frânt în piept, cu glasul scăzut: — Zicea: „Și acum, mamă și tată, frați și surori, prieteni și cunoscuți buni cari rămâneți în lumina soarelui, în verdeața pă- mântului, în suflarea vântului, veniți și dați sărutarea din urmă celui ce merge în întunerec și în umbra morții. N'oi mai cânta, n’oi mai ara, n'oi mai secera, nu mă vei mai vedea niciodată, mă 883 fură moartea blestemată și se surpă lumea toată. Iertați-mă, plân- geți-mă și nu mă uitați". Apoi se făcea sărutarea mortului, și eu începeam versul. Da’ ști, părinte, că de multe-ori nu se auzea nimic din ce cântam ? • Așa plânset și jelanie stârnea cazania răposatului. Părintele Dumitru îl văzu pe diac înduioșat, și chiar el simțea o căldură în suflet. își zicea: „Avea dreptate părintele cel bătrân : asta-i cazania potrivită, cazania cea adevărată". Și se gândi iarăș la adâncimea așa de simplă a sufletului celor păstoriți de el. Acestora trebuia să le vorbească! * A ¥ ¥ înspre seară veni și Măriuța, plină toată de pulbere fină de făină, și-i vorbi de cele douăsprezece evanghelii. Mai voia șă-i spună ceva, cu mare încunjur: despre mort, despre vrednicia lui. cât a trăit de bine cu el: patruzeci de ani în șir nu i-a zis nici fă-te ’n colo. Arătă că Mihuț fusese fruntaș între fruntași, și că tot satul va veni la înmormântare. Că s'ar cuveni să fie o îngro- păciune vrednică de cel răposat. îi puse pe masă o listă lungă cu numele rudeniilor pentru iertăciuni, dar’ de cazanie nu cuteză să pomenească. Dumitru vedea că e nemângăiată din pricina asta și-i zise : — Fi pe pace, mătușe. E întâia înmormântare pe care o fac în sat. Voiu spune acum cazania cea adavărată, c'a fost om vrednic. Fi liniștită, că vor fi și iertăciunile toate. — Să ți-ajute Dumnezeu, părinte, zise mătușa înduioșată. Nu poftim pe nimic. Avem de unde, că răposatu’ a fost om strân- gător. Și eși plângând potolit din cancelaria parohială. Iar în ziua următoare, la îngropăciune, după evanghelie, când se începu cazania, diacul Precupaș rămase cu gura căscată și-l asculta pe Dumitru mut de admirație: ținărul preot spunea ca- zania popii celui bătrân, dar' mai înflorită, mai caldă, mai plină de lacrimi. Când începu să-și iea rămas bun dela casă și dela curte, dela vite și dela moșie, se porni un plânset și o jelanie cum nu se mai pomenise. Că popa cel tinăr lua iertăciuni vechi cu vorbe noue, proaspete, și din cuvântarea lui plouau asemănările arză- toare, și cuvintele muiate ’n lacrimi. I. AGÂRB1CEANU. 884 Sub umbreluța japoneza... Ne furișarăm amândoi de-acasă, Pornind, cuminți, pe drumul din ogradă. Lăsai-ai mâna ta ’ntr’a mea să cadă Și, după primii pași, mi-ai spus; nu-mi pasă De drum întins și nici de glod, rămasă în cui, e umbreluța mea de stradă... Ai vrea s'alergi?... dar, vezi, să nu te vadă... E soare! umbreluța de mătasă!... Mergând, apoi, spre neumblate lunci, Din ochi ca de pisică siameză, Simțiam mereu spre buze cum mi-arunci Cea mai frumoasă lecție de sinteză... Și par’că-mi pare rău c’am mers atunci Cuminți, sub umbreluța japoneză... MARIUS ILIESCU. 885 Moș Costieă. — Amintiri. — II. După cele povestite în berăria „Azuga", Vasile Raicu, mer- gând singur spre casă, se simți năpădit de amintiri. Și cum trecea pe strada Lăpușneanu, unde liniștea adâncă a nopții dă reso- nanță de ecou pașilor săi apăsați, i se păru că din umbra com- pactă se desprinde Moș Costieă. Viziunea ținu o clipă numai, dar lui Raicu îi rămase în pragul luminos al conștiinței figura lui Moș Costieă așa cum era pe vremuri: scurt și îndesat, cu pletele ieșind de sub bordurile uriașei pălării, cu fața luminată de seni- nătatea ochilor vii, cu musteața stropită de câteva fire albe și totdeauna lăsată negligent. Câțiva ani, de trai aproape comun îi lăsase lui Raicu atâtea amintiri despre Moș Costieă, izvorâte nu numai din aceleași convingeri științifice, dar și din viața de toate zilele. In laboratorul de morfologie unde amândoi se chiorau la microscop, până în colțul retras dela „Bolta rece", unde Moș Costieă venea în fiecare zi să-și ia masa, nu era locușor pe strada Carol sau Lăpușneanu care să nu-i trezească lui Raicu o amin- tire despre cel dispărut. Vasile Raicu, ajuns în fața fostei cofetării Tufli, coti la stânga spre Râpa galbenă, în loc să meargă spre casă. Nici el nu-și dădu seama că se abate din drum. Ajuns la treptele de peatră strâmbe și deplasate, cari amenințau să se prăbușească sub pașii trecătorului grăbit, aruncă o privire distrată în fundul râpei, unde pe marginea stradei care cetește spre gară, mormanele de gunoi și alte necuviinți fac podoaba acestei opere de peatră, pe care gospodăria comunală o lasă să se ruineze. Raicu nu văzu nimic din murdăria orientală „oprită¹* pe diferite placarde și depozitată chiar în jurul lor, căci o amintire din trecut îl făcu să surâdă. I se păru că-1 vede pe Moș Octav cum fuge pe trepte în urma unui popă rural strigând: — Stai puțin, să te fotografiez. Vreau să-ți dau mutra la gazetă. Popa ajuns în vale sări din fugă într’o birjă care ducea la gară un călător. Moș Octav strigă dela mijlocul treptelor: — Dă-1 jos domnule, că-1 urmărește poliția! 886 Călătorul speriat îl împinse jos pe popă, care o luă la fugă cu pulpanele antereului fâlfâind ca două aripi uriașe. Raicu își aminti fulgerător întreaga afacere. Popa era un monstru cinic și pervers, un soiu de Rasputin care cu stăruinți și bani acoperea toate crimele săvârșite în sărăcia mohorîtă a unui nenorocit sat moldovenesc, în care era el preot și învățător. Fusese judecat la Conzistoriu cu ușile închise și hotărîrea nu s’a făcut cunoscută. Moș Costică și Raicu s’au învârtit prin curtea Mitropoliei, ciondănindu-se cu fețele bisericești cari nu vroiau să sufle nici o vorbă despre hotărîrea dată de Conzistoriu. După o așteptare de câteva luni, Moș Costică îl convinse pe Raicu să facă o anchetă în satul popii, să adune documente și mărturii cu care să doboare monstrul ce trebuia judecat, ca învățător, de comisiunea dăscălească. Dovezile adunate au fost spăimântătoare. Intre altele, monstrul făcuse, c’o femeie din sat, un băiat și cu altă femeie o fată. Pe fată a crescut-o el; ch văduv cum se găsea, și-a bătut joc de ea și a măritat-o cu băiatul, propriul său copil. Când s’a întors Raicu cu lista martorilor și cu dovezile totale, Moș Costică fu cuprins de-o furie nemaipomenită și hotărît să ducă lupta de exterminare — Conzistoriul încă tot tăinuia hotă- rîrea — tipări un manifest împotriva apărătorului popii. La comisiunea de judecată, popa nu-și putea lua ca apă- rător — potrivit legii — decât pe un membru al corpului didactic. Și l'a găsit în persoana unui profesor de liceu, advocat și fost ministru al dreptății. In contra lui, Moș Costică a scris un mani- fest fulminant, de-o violență nemaipomenită, pe care, împreună cu Raicu, Moș Octav și câțiva studenți, l’au împărțit gratuit în toate localurile publice, și chiar în berăria unde se adunau par- tizanii fostei Excelențe. Datorită acestei răscoliri a opiniei publice și dovezilor sdrobitoare adunate împotriva monstrului, procesul, — care altfel s'ar fi petrecut în aceeași taină și banalitate ca și la Conzistoriu — a luat o față și-o amploare necunoscută în analele judecăților dăscălești. Cu o zi înainte de termen au început să sosească martorii. Moș Costică, împreună cu Raicu, organizase un serviciu de cer- cetare care să contrabalanseze organizarea fostei Excelențe, ce urmărea să rătăcească martorii ca să nu vie la judecată. In ziua procesului, care s'a judecat într’o sală dela Universitate, lașul era într’o cumplită fierbere. Apărătorul popei, care făgăduise că-1 scapă, își mobilizase partizanii și bătăușii și-i massase în fața Uni- versității. In sala „pașilor pierduți", la Universitate, se găseau studenții 'mobilizați de Raicu și Moș Costică. Din amândouă păr- țile se urmărea cu febrilitate desbaterea, care de-altfel era secretă. Raicu îl ținea la curent pe Moș Costică, rămas în labo- ratorul lui, ca să nu dea prilejul unei încăerări ce trebuia evitată cu orice preț. Partizanii fostului ministru al dreptății, vociferând sălbatic, forțau ușa care era închisă și păzită de studenți. Atunci, 88? unul dintre ei, Emanoil Soroc — devenit acum socialist și iubitor de dreptate, umanitarist și director de gazetă — s'a hotărît să curme răul dela sursă. A intrat în laboratorul lui Moș Costică, amenințându-1 cu revolverul. Raicu se găsea din întâmplare în laborator, venit să-i spuie lui Moș Costică un episod interesant. Când a intrat Soroc în laborator, Raicu s'a ridicat de pe scaun răcnind: — Ce cauți aici ? Tu ești la drept! Și văzând revolverul, puse mâna pe scaun. — Tu crezi că mă tem de chistol ? Te dobor cu pumnul. Moș Costică, fără să se miște de lângă microscop îl domoli. — Lasă-1 ’n pace! Tu nu vezi că el caută bătaie ? Dacă Tai bate acum înseamnă că i-ai face o plăcere. Trebuie să-l bați când nu vrea el, ca să ai tu satisfacție. După plecarea lui Soroc, Moș Costică întrebă: — Cum merge ? — Bestia e doborîtă, răspunse Raicu. Am ascultat în camera de lângă sala de unde se judecă. Dovezile sunt sdrobitoare. M'am uitat prin gaura cheii. Puturosul de apărător e zăpăcit. Se bâlbâie și nu poate lega o frază. Dar a fost, mă, un moment impresionant. O femeie cu un copil mic în brațe, dupăce a spus o groază de porcării, despre monstru, a declarat că el nu vrea să-i dea nimic și că ea n’are cu ce să-1 țină. A pus copilul jos în fața comisiei: — „Să și-l ia. Hotărîți dv. să-l crească". Comisia s'a ridicat în picioare emoționată. Cu greu a convins pe femeie să-și ia copilul, că această comisie de judecată nu poate hotărî asemenea lucruri. Se înțelege că în urma dovezilor de netrebnicie, monstrul a fost eliminat din învățământ. Comisiunea atât putea face. Afară fierberea era cumplită. Partizanii fostului ministru se temeau cumplit să nu le fie brutalizat șeful. De altfel chiar Exce- lența era foarte îngrijorată și a cerut protecția rectorului. Raicu coborî treptele din laboratorul de morfologie când auzi comen- tându-se hotărîrea comisiei. Se opri la capătul scării, în fața aulei, și privea ₘ convoiul martorilor cari coborau tăcuți, cu sfială și mohorîți. în urma lor venea apărătorul popei, alături de rector. Un moșneag, care-1 cunoștea pe Raicu de când fusese în sat să cerceteze faptele popei, zise amărît: — Vezi mata, domnișorule, am venit până la capătul dreptății și nu știm ce s'o alege! Raicu răspunse tare și repezit: — Ce vrei să se aleagă moșule, dacă un fost ministru al dreptății apără pe tâlhari ? Boierul ista, care l'o apărat pe popă, împarte dreptatea potrivit arginților ce-i primește. Avocatul își încruntă sprâncenile stufoase, rectorul avu un gest de îngrijorare și, foarte grăbit, se îndreptară spre ușa prin- 888 cipală. Afară, Moș Octav aștepta cu aparatul fotografic. Când a eșit apărătorul popii, se trudea să dea foc magnezului, dar fosta Excelență, văzând pericolul ce-1 amenință, își puse capul în piept și alături de rector se repeziră în prima trăsură, urmăriți de huiduielile studenților. Vreo câțiva bulgări de zăpadă, aruncați de studenți în fostul ministru greșiră ținta și-l loviră pe rector. Trăsura plecă în goană. — Stăi părinte să te fotografiez, zise Moș Octav, când apăru popa în ușă. — Pentruce ? ,— întrebă el spăimântat. — Ca să te dăm la gazetă. Ești o raritate în ticăloșie. Popa o luă la fugă pe strada Carol, urmărit de Moș Octav, până la Râpa galbenă, când l'a scăpat. Raicu își aminti în câteva clipe întreaga întâmplare, stând răzimat de balustrada masivă a treptelor. Luna din vârful Cetățuei argintă valea Bahluiului. Dinspre Ungheni se auzia huruitul depărtat al trenului. Un fluerat strident din gară îl trezi din visare pe Raicu și, întorcându-se, porni grăbit spre casă. își găsi nevasta la birou, corectând tezele. — Nu te-ai culcat? — Nu, că am de lucru. Nu pot hoinări ca tine ! Par'că-mi făgăduiseși să-mi ajuți! ? — M'am încurcat la vorbă. Ne-am adus aminte de Moș Costică. — A, da, Moș Costică! E o adevărată obsesie! Nu-i ridi- cați un monument ?! . Și pe când doamna, cu mișcări nervoase, își făcea pregăti- rile de culcare, Raicu se așeză la biurou posomorit și deschise o revistă medicală. Se ținea din răsputeri să nu zădărască nervii doamnei, care totdeauna și-a arătat aversiunea nestăpânită față de Moș Costică. Raicu încerca zadarnic să cetească, nu înțelegea nimic. Fără voia lui își amintea toate hărțuielile matri- moniede pornite totdeauna dela lucruri mărunte, de-o banalitate respingătoare, dar cari otrăviau aproape zilnic căsnicia lor. Și cum sta cu ochii în revistă, i se păru că aude râsul sonor al lui Moș Costică, drept răspuns la vestea ce i-o aducea el că: se însoară, și toată convorbirea lor îi reveni cu o claritate surprin- zătoare. — Ce-ai zis că faci ? I întrebă Moș Costică râzând. — Mă însor. — Din ce motiv ? — Cum, din ce motiv ? — Văi da! Omul se însoară din interes, de frica procuro- rului sau din dragoste. Care-i motivul ? — Fata-i majoră și cinstită, prin urmare procurorul n'are nici un amestec. Nu-i mai bogată ca mine, deci interesul e nul. Prin urmare... 889 — A, ha! va să zică din dragoste! Pârlitule ! hohoti Moș Costică, privindu-1 pe Raicu lung, ca pe-o dihanie rară. Ți-e dragă ? — Da. — Pentru câtă vreme ? — Nu știu. Credeai că zic: pentru toată viața? Nu-s romantic. — Și te însori pentru toată viața? — Dacă așa-s legile burgheze ! — Bine, nenorocitule, zise Moș Costică foarte serios, dacă nu ești sigur că vei iubi-o toată viața — și cred că ești destul de serios ca să nu spui așa aberație — ce-o să faci când dra- gostea săturată va sfâșia vălul sentimentalismului dulceag și vei vedea lângă tine o femeie ca toate femeile, cu slăbiciunile ine- rente sexului și cu păcatele multiplicate de societate. — Vor veni copiii, grija creșterei lor și prietenia reci- procă. — Brânzoiule, brânzoiule ! — zise Moș Costică, privindu-1 cu multă compătimire. Copiii ? Cât ești de naiv! Pe cât știu, ea va fi profesoară. Pentru o intelectuală — cum zici tu, că eu nu cunosc femei intelectuale — copiii sunt un accident neplăcut, născuți dintr'o lipsă de prevedere. Pentru femeile din marea burghezie copiii sunt o nenorocire care le diformează formele și suplețea și fiecare are un doctor de casă care... corectează natura. Copiii ? Când va avea unul, are să-și smulgă părul de bucurie! Și dacă, prin admiterea imposibilului, vei avea mai mulți, o să-ți dai tu cu pumnul în cap, pârlitule! Creșterea copiilor ?! Ea pro- fesoară, tu în laborator. Timpul vostru măsurat cu ora vă aduce acasă numai pentru mâncare și dormit. Dacă munca intelectuală veți lua-o în serios vă întoarceți cu nervii sbârnâind, ori flescăiți de oboseală. Doica și bona vor avea grija copiilor. In ce privește prietenia reciprocă, dă-mi voie să râd cu hohote. Vă luați din dragoste, zici tu — din satisfacerea instinctului etern, zic eu — nu din prietenie. Dorul tău de știință va fi în complect dezacord cu dorul ei de viață socială, respingătoare banalitate, urmărită de toate femeile, oricare ar fi gradul lor de cultură și inteli- gență. Femeia, tot femelă rămâne, chiar trecând pe la facultate. Zilele de primire, ceaiurile dansant sau... literare — adecă flirt și hârjoneală escitantă — vor fi prilejul unor veșnice neînțelegeri dintre voi. Prietenie reciprocă ?! Brânzoiule ! — Totdeauna vezi negru. — Văd realitatea. N’am ochelarii sentimentalismului bolnav/ l-am purtat și eu câteva zile, dar am avut norocul să mi-i pot smulge curând. — Ai iubit ? — întrebă Raicu râzând. ₓ— Foarte scurt timp și tot o... intelectuală. Acum e docto- riță. îmi era dragă și credeam că-i plac și eu. Mi-se părea că ne potrivim, că privim viața prin aceeași prismă, că plăcerile idioate, mărunte și banale îi sunt străine, dar într’o seară — tocmai când termometrul platonismului nostru era mai ridicat — am întâlnit-o pe strada Lăpușneanul la brațul unui fasonel sclivisit. Strânși unul lângă altul să se contopească, îl privea cu un zimbet lasciv și-l asculta c'o încordare care m'a scârbit. îl știam de-o prostie genială. Ce putea să spue el atât de interesant, unei fine inte- lectuale cum o socoteam eu ? Și ce fel de sentiment o îndemnă să se lipească de el cu atâta frenezie ? Am simțit un profund desgust. 0 sguduire nervoasă m'a trezit din visul meu senti- mental și... m'am vindecat, — Cum ? numai pentru atât de neînsemnat lucru ai pără- sit-o ? — întrebă Raicu. — Tu crezi că-i neînsemnat? Ai putea să privești cu indi- ferență pe orice scârbă masculină să se apropie de femeia ce-o iubești ? Să-i spuie grețoase prostii sentimentale ? S’o mozolească în ritmul moale sau săltăreț al dansului? Și tu să stai impasibil și surâzător, privind asemenea porcării sociale ? Și trebuie, dacă ții să nu fi socotit drept sălbatic, rău crescut sau... rural. Eu, mă, sunt fecior de popă dintr'un fund de sat moldovenesc. Din clasa a IV-a de liceu am trăit din munca mea. Viața pentru mine e studiu; numai studiu. Nu numai că sunt complect străin de conveniențele sociale, legi sfinte pentru marea burghezie, dar am o scârbă uriașă pentru aceste idioate diformări ale sufletului ome- nesc. Ea făcea parte din această mare burghezie. Această banală întâmplare îmi dovedi că, deși intelectuală și inteligentă, era complect otrăvită de obiceiurile clasei sale, ori poate era o femelă care urmărea să atragă în jurul ei cât mai mulți masculi. Ori una, ori alta, era ceva incompatibil cu firea și convingerile mele. Și cum eram convins- că ea nu se va putea schimba decât sfâșiin- du-și sufletul, iar eu nu puteam înghiți nodurosul hap al scârbo- șeniilor burgheze, am renunțat la... visul iubirei noastre. N'am mai văzut-o. Raicu își aminti că Moș Costică avu o ușoară umbră de mâhnire. Tăcu o clipă și aprinzându-și o țigară urmă : — Familia, prietene, este în descompunere chiar la mica burghezie cu obiceiuri patriarhale și cinstite. Și asta din pricina capitalismului care otrăvește viața zilnică. Banul, mă, banul, face din om fiară! Zilele trecute am fost atât de desperat, că pe cât mă vezi de mare și de bătrân, am plâns cu hohote, ca un copil. Tata a lăsat câteva mii de lei, o casă părăginită și-o palmă de pământ la moartea lui. înzestrase de altfel, pe cât a putut, toate fetele. Eu, bineînțeles, n'aveam nici o pretenție. Și zilele trecute am fost chemat să iau parte la împărțeală. M'am îngrozit! Ochi injectați de patimă, vorbe pline de ură, furii dușmănoase. între surori, mă, din acelaș sânge ; între cumnați cari ar trebui să se iubească frățește! Și dela ce ? Câteva sute de lei, două-trei hâr- 891 3 buri gospodărești și câteva prăjini de pământ. E spăimântător! Popi și învățători cu oarecare spoială de carte și conducători morali ai satelor, se dușmănesc de moarte din pricina banului. Și sunt rude apropiate! Ce să mai zicem de țăran care ucide pur și simplu pe cel ce-i răzbește o brazdă din ogor? ! Familia? O minciună respingătoare ! Marea burghezie, otrăvită de imorali- tate și perversiune, are o familie iluzorie. Mica burghezie otrăvită de lipsuri multiple se sbate în ură și dușmănie. în care categorie dorești să-ți plasezi viitoarea ta familie ? Ești la mijloc, vei avea parte de toate nefericirile. Raicu se ridică încet dela birou amețit de năvala acestor amintiri nu tocmai îndepărtate. Turti țigara în scrumieră, închise revista în care nu mai putea ceti și fără voia lui rosti în șoaptă: — Moș Costică, Moș Costică, cinstit și înțelept prieten ! Scutură nervos capul, răscolindu-și pletele crețe, și cu mișcări leneșe începu să se desbrace. — Nu toți oamenii au puterea și voința ta, dragă Moș Costică, gândi Raicu. Stinse lumina și se hotărî să doarmă. VLADIM1R NICOARĂ. 892 H. G. Wells și creștinismul. Celebrul romancier englez H. G. Wells e unul dintre repre- zentanții cei mai tipici ai spiritului modern. Spirit, care, orientat științific și înzestrat cu un simț rafinat pentru adevăr, nu-și mai găsește îndestulirea în această orientare exclusivă, ci aspiră pu- ternic la o sinteză, la o armonizare a năzuințelor omenești. Tipul acesta și-a luat nașterea încă înainte de marele răsboiu, acesta din urmă i-a grăbit numai lățirea. Groaznicul dezastru al moralei în decursul și pe urma răsboiului, haosul complet pe terenul solidarității, ura nedomolită între națiuni și chiar în sânul aceleiași națiuni, trezi violent conștiința tuturora, cari jurau odinioară pe steagul propășire! și al fericirii rassei omenești. Nemai găsind în știință sprijinul trebuincios, aceste spirite își îndreptară din nou privirile spre religie. Călcând pe urmele unei metafizici așa-zise antiștiințifice, nu mai văd în religie o rivală pretențioasă a științei, ci centrul de gravitațiune al moralității. Știința ne învață cu preciziune cum să fabricăm arme, ne mai învață o mulțime de lucruri folositoare, nu ne face însă mai buni, mai morali. Ne destăinui secretul atomilor și al electronilor, ne lăsă însă în întuneric și nedumeriți referitor la ținta vieții și a trudelor noastre. Ne apropie trupește, ne înstrăină însă, unul de altul, sufletește. Cu toate acestea, din adâncul internului nostru se desprinde un dor tainic de ordine, se aude un glas autoritar de subordo- nare, de dependență, de solidaritate, se ridică imperios — legea morală. Ce era mai natural decât să luăm această lege drept călăuză în căutarea drumului de scăpare din haosul moral și social ? Un șef al omenirii se arătă cu siguranță. Individualismul fiind principiul desordinei și al descompunerii societății umane ; principiul ordonator, principiul solidarității nu putea să fie decât o ființă supraindividuală, spiritul rassei însăș. Acest spirit fiind o realitate, o realitate încă palpabilă, o parte chiar din noi, religia modernă îșbcreiase un Dumnezeu înțeles, un Dumnezeu uman, care să luptă împreună cu noi, care crește și se perfecționează în noi și prin noi, din a cărui putere participăm cu toții, si — partici- pând — suntem în stare de a ne depăși pe noi înșine. Iată, pe scurt, esența concepției religioase a lui H. G. Wells. Distinsul literat era înainte cu 15 ani încă un ateist con- 893 3* vins. Nu jura decât pe știință. Era însă și un suflet deschis și un moralist din fire. Știința nu-l îndestuli mult timp. Ceeace nu-l mulțumi în primul rând, era faptul că, știința nu-i dete nici o normă sigură pentru conduita sa morală, nu punea capăt haosului intern. Din zi în zi se convingea mai mult, că știința nu e o putere ordonatoare, ci una care descompune. Idealul ei nu e unitatea și armonia, ci atomul indiferent. începu să-i scruteze temeliile și găsi că acestea sunt tot așa de arbitrare ca și postu- latele religiei. Ba o examinare serioasă și neprevenită îl asigură, că toate cunoștințele noastre sunt numai percepții deformate, că realitatea adevărată ne scapă din mână, că toate afirmațiunile sunt numai generalizări ilegitime, o aproximație spre adevăr, nu însă adevărul și realitatea însaș. O clasificare, spre exemplu, e posibilă numai cu condiția că neglijăm notele individuale, și așa mai departe. Urmarea acestei priceperi a fost că s'a retras în interiorul său, scrutând tainele vieții. Primul fapt, care i se opuse în acest domeniu, fu conștiința libertății. Cu toată convingerea sa științifică, se simți liber și responsabil. O libertate responsabilă îi deschise un orizont nou, cu o perspectivă nețărmurită. Legea morală era un principiu ordonator. Cui îi era însă responsabil ? Cine să fie autorul acestei legi ? Un legislator personal și transcendent nu intra încă în cadrele concepției sale științifice. Și, totuș, dacă există o lege universală, care constrânge pe toți, ea trebuie să-și aibă baza într’o ființă superioară. Dar nu există o asemenea ființă, aici, între noi, în cercul nostru ? Nu există între noi indi- vizi singuratici, o comunitate reală, o legătură a sângelui, care să fie mai mult decât o închipuire, mai mult decât o simpatie sentimentală ? Nu suntem frați în sensul cel mai realist al cuvân- tului ? Nu există o specie a omenirei, o specie: om ?, N'am fost noi cumva orbiți până în ziua de azi de preocupațiunea nomi- nalistă, să vedem în specie numai o concepție comprehensivă, un tip abstract, un nume fără realitate ? Și nu e cumva acest no- minalism mascat izvorul cel mai abundent al individualismului destructiv și atomizator din zilele noastre ? Dar atunci cum se explică universalitatea legii morale ? Cum se explică faptul, că suntem în stare de a ne depăși pe noi înși-ne, cum se explică posibilitatea eroismului, a datorinței, a jertfirei a propriei vieți ? Trebuie deci să admitem realitatea speciei, care trăiește în noi și prin noi, care e mai mult decât o noțiune comprehensivă a tuturor indivizilor, precum o catedrală e mai mult decât suma cărămizilor din care e compusă. Specia e o realitate, care trăiește, sintetic, e esența noastră, iar noi numai episoade în viața fără de sfârșit a ei. Nu noi trăim, în- tr’adevăr, ci Omul trăiește în noi. Până în anul 1917 Wells evita cu intenția să designeze acest principiu al moralității sub numele de Dumnezeu. Și aceasta 894 dintr’un motiv îndoit. Mai întâiu concepția lui Dumnezeu cuprinde, în chip necesar, noțiunea personalității. Personalitatea însă însemna pentru autorul nostru o mărginire, o individualizare. Cuprins de o adevărată groază de orice principiu individualist, preferi expre- siunile : „Ființa mare", „principiul suprem", etc. Al doilea motiv pentru de a ocoli numele lui Dumnezeu era frica de a fi înțeles greșit. Ideia comună de Dumnezeu e strâns legată de noțiunea Creatorului și Susținătorului lumei. Referitor la această concepție însă, Wells e un agnostic. Nu neagă existența unui Creator, dar susține că, o cunoaștere a Lui ni-e cu neputință. A venit marele răsboiu și autorul volumului: „First and Last Things" (Primele și ultimele lucruri) își schimbă radical pă- rerea. In ediția a doua, din 1917, adăugă nota următoare : „încă în anul 1908 am prelucrat concepția de subordonare a vieții omenești sub Ființa cea mare, care se desprinde din specie și care, de pe această planetă, își ia avânt, pentrueă să încerce aven- tura, mereu nouă, în timp și spațiu. Dar vorbisem de ea mai mult ca de o ipoteză curioasă, de o atrăgătoare posibilitate intelectuală, decât de o întreprindere viie. In timpul acela în viața noastră de toate zilele, erau toate așa de bine orânduite și prevăzute, că aceste idei mari apăreau numai ca niște visuri. Le visam și apoi ne regăsiam în patul nostru moale, Ne-au trebuit anii mari, prin cari trecem, ca să înțelegem că aventura omenirii e reali- tatea și că siguranța și comoditatea de o respectabilitate imobi- listă, sunt iluziunea și visul... In 1908 descoperisem, la mine și la alții, pentru a înțelege această mare aventură; semănăm unui om stând la marginea drumului, în întuneric, care își dă seamă, că un corp de armată trece pe lângă el, înaintând spre o țintă, simțită vag. Am căutat și mi-am găsit mântuirea, alăturându-mă de această trupă, abia întrezărită, și pe măsura ce înaintam, vedeam mereu tot mai clar. Nu știam, la început, nici măcar că aveam un șef. Știu acuma, că acela care conduce această armată este, într’adevăr, acela pe care marea majoritate a oamenilor religioși îl numiau : Dumnezeu".*) După cele spuse mai sus, înțelegem, că Dumnezeul religiunii moderne diferă radical de concepția creștină sau chiar de no- țiunea obișnuită de : Dumnezeu. Wells stabilește o deosebire reală între Autorul lumei, „l'Etre voie", și între Dumnezeul adevărat, „le grand fitre qui se degage de l'espece“. El e deci un aderent conștient al lui Arius și prima sa obiecțiune față de creștinism se ridică împotriva dogmei Sf. Treimi. Conciliul din Nicea e, în gândul* lui, obârșia confuziunii complete în noțiunea de Dum- nezeu. Numai amestecului filozofiei alexandrine în religia creștină i se datorește corupția fatală a concepției adevărate de Dumnezeu. *) Citat în : „Dieu, l’invisible roi". Prefață, pg. LXIV. Payot & Cie, Paris. 895 Primii creștini nu cunoșteau dogma Trinității, ci adorau pe Hristos, urmându-i preceptele. Dar, cu toate acestea, să nu credem că Wells, vorbind de „Dumnezeul adevărat" vizează pe Hristos, așa cum ni-1 prezintă evangheliile. „Ființa cea mare" a lui e un Dumnezeu uman, iar blândul Nazarinean, cu rugăciunea pe buze pentru cei ce-1 răstig- nesc, nu e o ființă omenească, mai mult respinge decât atrage, e prea mult Dumnezeu și prea puțin „incarnat". „N’a rămas niciodată scurt la vorbă, cu urechile roșii de rușine, nu s'a arătat niciodată vanitos, n'a uitat vreodată ceva, miracolele sale i-au reușit întotdeaune".¹) In opera sa ultimă reveni asupra concepției sale despre Mântuitorul, menținând numai obiecțiunea în contra răstignirii și a morții pe cruce. „Noi nu putem accepta crucea creștinilor, nici adora un Dumnezeu, demn de compătimire. Noi nu putem admite o reînviere, care ar fi un fel de revenire asupra unei morți, sufe- rite cu amărăciune".* ²) Vedem deci că, cu toată evoluțiunea gândirei sale spre creștinism, concepția lui Wells e încă departe de a fi creștină. Pe când în legea creștină Tatăl și Fiul constituie o unitate ne- despărțită, Dumnezeul lui Wells este „un Prometeu, un rebel". Am putea spune și un aventurier, care-i dispută Creatorului stăpânirea asupra inimilor, fiind singurul*'„le Dieu du coeur“, Dumnezeul inimei, Wells ne lasă de-altcum în completă nedu- merire în ceeace privește relația între aceste două ființe supreme. Dacă vrea să afirme un politeism real sau admite o subordonare, nu ne spune respicat nicăiri. Se mulțumește cu fraza, că există numai un singur Dumnezeu, restrângând această concepție, în mod excluziv, la Mântuitor, la Dumnezeul inimilor. Motivul acestui procedeu îl găsim în concepția sa despre criteriul adevărului. Wells e un discipol al lui William James. Adevărul se legitimează prin aplicabilitatea lui, în lumea fizică, ca și în domeniul moralității. O lege fizică devine definitivă dacă se potrivește, în chip constant, cu faptele; o lege morală, o credință, se adeverește dacă corespunde cerințelor inimii. Sin- gurul criteriu al religiei e, prin urmare, experiența religioasă. Religia adevărată va fi aceea, care îndestulește atât intelectul, cât și simțul moral. Misterele propriu-zise nu intră în cadrele religiunei moderne. Dzeul ei e, în chip necesar, un Dzeu înțeles, un Dzeu „finit", „relatif" chiar. Nu mai e lipsă ca să mai insist asupra aversiunii autorului față de orice taină, de orice revelațiune, de orice autoritate ecle- • siastică. înțelegem cu toții, că „religia modernă" a lui Wells e ’) Din : „First and Last Things", citat in „Dieu, l'invisible roi". Prafață LXII 2) „Dieu, l'invisible roi“, pag. 240. 896 numai o formă nouă, rafinată, a ateismului, o divinizare a or- dinei morale, un subiectivism desăvârșit, îmbrăcat în hainele, cari maschează colectivitatea și solidaritatea umană. Și aici zace tot tragicul acestei religiosități, așa de impunătoare de-altcum, precum și al oricărui pragmatism. Bazat excluziv pe experiență, nu-i rămâne pentru verificarea lui decât apelul la viitor. Expe- riența religioasă va rămânea pe veci un criteriu individualist, care își primește sancțiunea numai prin concordanța experiențelor tuturora. Cine ne asigură însă de această concordanță? Cine sau ce ne garantează că concepția lui Wells va fi acceptată odată de lumea întreagă ? Dar atunci unde rămâne criterul ade- vărului ? Wells ne confirmă, că religia sa va persista „fiindcă funcționează bine și fiindcă aduce servicii “. Probabil că și nume- roșii adepți ai lui susțin acelaș lucru. Ce numără însă aceste mărturisiri față de convingerile contrare, ale atâtor milioane de creștini, ale atâtor mii de ateiști, față de un miliard de păgâni ? Sunt niște experiențe răslețe, cari, poate, nici când nu vor ajunge, nu spun, ia gradul de certitudine, dar nici măcar la un grad mai înalt al probabilității. Cu toate acestea nu se poate tăgădui: cărțile lui Wells exercită asupra cetitorului o putere fascinatoare. Nu cred că există vreun cetitor inteligent, care ar putea rezista neatins de sugestiunea aproape magică a acestui romancier și filozof. Poate că nu ne înșelăm, dacă atribuim această putere excepțională sincerității absolute a autorului. In toate operele lui Wells asistăm la destăinuirile intime ale unui suflet mereu în luptă pentru adevăr. Ilustrul cugetător nu încearcă să ne convingă, nu demonstrează, nu discută, își expune părerile, credințele. Păreri și credințe de multe-ori arbitrare, o recunoaște fără înconjur. Dar sunt convingerile sale, și unicul scop al său este să-și exprime credințele. Cu zelul extatic al unui misionar pledează pentru cauza marelui șef al omenirii, „al Regelui invizibil". Teocrația lui, preconizată cu atâta convingere, ne apare, poate ca o utopie, în realitate însă nu este decât consecința logică a unei religiosități vii, a unei credințe neclintite în Dumnezeu. Cuvintele sale: „A găsi pe Dumnezeu e numai începutul înțelepciune!", ar trebui să fie me- ditate în toate zilele de oricine își reclamă dreptul la numele de credincios. In sinceritatea sa nu ne ascunde nici îndoelile, cari l-au cuprins de multe ori după terminarea a câte uneia din operile sale. „Există în viața noastră — exclamă într'un pasagiu din cele mai frumoase — există o dualitate, pe care nu o pot exprima decât în imagini, ca și aceasta, o dualitate, care face din noi ființe, în acelaș timp absurde și sublime, și cu atât mai absurde, cu cât ne silim să descriem splendoarea reală, care ne iluminează... Mi-am dat toată silința să expun cu sinceritate și simplicitate 897 ■g viziunea mea de viață și despre datorință. Nu mi-am îngăduit nici o restricție favorită, am descoperit, fără jenă, cea mai intimă cugetare a mea, și-mi dau seamă, că un surâs, care nu e al meu se joacă deasupra paginilor celor mai emoționante. Subt ceeaee este mai dramatic și mai serios în noi se ascunde un ușor fior de absurditate. Abia mi-am întors spatele, și frazele, pe cari le-am subliniat, taie la grimasse și privesc pe cetitori sclipind din ochi". *) Cine n’ar fi experimentat acest dualism dureros în sufletul propriu, contrastul între viața curgătoare, mereu în progres, mereu creator, și împietrirea ei în formele stereotipe ale cuvin- telor ? E chiar baza filozofiei bergsoniene. Există în noi o reali- tate, care își are legile proprii, o realitate a libertății, a progre- siunii continue, a creațiunilor, în opoziție cu lumea necesității, a imutabilității, a relațiunilor cantitative. O reducere a uneia la alta, e cu neputință. Cadrele categoriilor obișnuite se sparg, în- datăce încercăm să punem în ele forțele vitale ale realității interne. Cu toate acestea, aceste forțe nu sunt numai închipuiri, ecrescențele unei fantazii iritate, viața e realitate. Discrepanța începe de când încercăm să fixăm vitalitatea, să imobilizăm mobilitatea, să petrificăm viața. Și contrastul acesta privește nu numai sentimentele religioase sau concepțiile noastre morale, ci nu cruță nici chiar categoriile științifice cele mai reale. Dacă, totuș, unii dintre reprezentanții științei sau filozofiei „pozitive" se cred ridicați deasupra acestui dualism, se dovedește astfel prin convingerea lor, numai faptul, că le lipsește sau seriozitatea sau sinceritatea necondiționată a autorului nostru. Siguranța absolută există numai la Dumnezeu; căci numai în Dânsul e gândirea: ființa și ființa: gândirea. Numai Dânsul e Tata și Fiul și Sf. Duh, o trinitate de persoane într’o nedes- părțită natură. Deci dogma, care respingea, în primul rând, pe Wells de concepția creștină, dogma Sf. Treimi, e tocmai aceea, care i-ar fi putut inspira soluțiunea dificultății, simțite așa de ■ dureros, i-ar fi putut deschide drumul scăpării din penibilul dualism. Numai prin participarea la siguranța absolută a Ființei eterne ne clădim o bază într'adevăr reală a moralității. O religie pur-umană, o credință fără dogme, fără revelații, fără mistere propriu-zise, e deci o întreprindere zadarnică. Expe- riența religioasă, individuală, fie ea cât de reală, cât de sinceră, nu ne asigură nici o bază fermă pentru credință. Wells și întreg pragmatismul, confundă două lucruri esențialmente deosebite, actul credinții, ca fapt psihologic și conținutul lui logic. Fie cel dintâiu ori cât de sigur, ori cât de real, el nu garantează, în mod *) Din : „Last and First Things", citat în : „Dieu, l'invisible roi“. Prefața LXXXIII-IV. 898 absolut exactitatea celui de pe urmă. O astfel de garanție ne dă numai cuvântul lui Dumnezeu. Acest cuvânt, odată constatat, ne aduce obligațiunea necondiționată de a-l respecta. Biserica, deci, ca depozitara și administratoarea cuvântului dumnezeiesc, e tot așa o necesitate inevitabilă, ca și revelațiunea însaș. Criteriul excluziv, că o religie funcționează bine și cores- punde cerințelor individuale, nu e numai un criteriu arbitrar, ci înseamnă și o dejosire a adevăratei religiosități. Religunea nu e adevărată „pentrucă funcționează bine și că aduce servicii", ci pentrucă se bazează pe cuvintele aceluia, care se simți îndreptățit să rostească, înaintea omenirei întregi, cuvintele : Cerul și pă- mântul vor trece, dar vorbele mele nu trec. Numai o astfel de religie are în sine puterea de a atrage pe toți, cari caută ade- vărul și de a fascina pe cei cari l-au găsit. Numai ea asigură scăparea din dualismul sufletesc, numai ea aduce mântuirea. H. G. Wells, cu toate aberațiile sale, cu toată opoziția, nici decum ofensătoare față de concepția creștină, e un îndru- mător prețios spre adevăr, o documentare vie a convingerii ter- « tuliane despre: „anima naturaliter christiana". Nu știm dacă se va îndeplini vreodată eeeaee i s'a profețit, că se va converti într'o zi, atâta însă simțim de pe acum că sinceritatea-i absolută îl predispune, în primul rând, pentru această posibilitate. Religiositatea n'are alți dușmani ineluctabili decât fudulia intelectuală și ipocrizia inimii. prof. Dr. ȘTEFAN KLETT. 899 Cei de azi nu prețuesc îndeajuns poezia lui P. Cerna. Insă ori care ar fi concepția actuală și cea de mâine a poe- ziei lirice; ori cât ar fi de streină sensibilitatea contemporană și cea de mâine de sensibilitatea lui Cerna; și de-ar fi poezia lui Cerna numai ceea ce-o numește E. Lovinescu (în „Evoluția poe- ziei lirice") „poezie de substanță intelectuală ca fond și retorică, în ceeace privește forma, depășind înlăuntrul acestei formule tot ce s’a scris până acuma la noi, nu atât prin energia sentimentului, ci prin amploarea desvoltării lui în largi acorduri și în compacte construcții de strofe retorice . . ; de-ar fi orice și oricum, totuș simțim că se face o nedreptate poeziei acestui poet, când con- știința estetică a celor de azi îl scoate tot mai mult și mai mult din cercul preocupărilor sale. Pentrucă poezia lui P. Cerna re- zistă ori cărei concepții a poeziei lirice, și orice sensibilitate își poate găsi prilej de rară emotivitate în ea. Poezia lui Cerna poartă în sine o formulă estetică a cărei valoare nu depinde de valoarea cutărui sau cutărui moment istoric, etic, etnic sau social, și valoarea ei nu este amenințată să dispară odată cu dispariția valorii momentului din care s'a inspirat; — poezia lui Cerna trăește prin sine, prin fondul său sincer, etern omenesc, pe care-1 duce cu sine, și prin forma prin care se ex- primă. Prin aceasta se integrează Cerna în șirul marilor noștri lirici și prin aceasta se și diferențiază de ei, prezentând nota sa individuală. P. Cerna însă cere să fie cetit și recetit. A apărut în atmosfera posteminesciană. După ce Vlahuță se străduise zadarnic să cheme pe visători pe alte drumuri; după ce Duiliu Zamfirescu, ostenit de povara eminesciană și-atingea degetul de gură și sufla ’n vânt o sărutare ; după ce Coșbuc se încercase să pună stavilă tristeței eminesciane . . . atunci apare Cerna . . ; și pe lângă toată voința pe care a avut-o poetul de-a ne înfățișa < 900 viața altfel decât măestrul său, la început este eminescian în toată simțirea sa. Sufletul său se scăldase prea mult în parfumul florii albastre ofilite și-l purta cu sine pe toate cărările. Deaceea cele dintâi poezii ale lui Cerna sunt ecouri eminesciane, și prezintă mai mult intenții de-a prezenta o viziune nouă a vieții. Ceeace n'a izbutit la început, nici ca fond, nici ca formă, întrucât este un credincios eminescian, a izbutit deplin ca fond, în continuarea activității sale poetice, — și într’o bună măsură și din punctul de vedere al formei. Poezia lui Cerna este în întregime lirică. Și dacă se poate împărți în lirică-erotică, lirică-filozofică și lirică-patriotică (o sin- gură poezie de acest fel: După un veac), totuș lirica lui este în cea mai mare parte erotică. Iubirea în lirica noastră nu și-a găsit până la Cerna și după Cerna pe un altul care să fi îngenunchiat în fața templului ei cu suflet mai curat și mai sfințit. Iubirea e izvorul de lumină de unde își soarbe acest poet dragostea pentru viață, tăria în lupta vieții și încrederea în biruința finală: Adest pământ bătrân, tăria toată, Iubire ! numai tu îl sprijinești. — (Despărțire.) Și = „Alții vor pricepe odată........... ..............după veacuri de mizerii, Că'n iubire fără margini este marginea durerii". (LuiLeo Tolstoi.) Ori cari ar fi urmările iubirii, ea, iubirea, are un farmec ne- măsurat, care e în stare sâ-ți dea tăria să înduri ori și ce : „De-a fost păcat iubitul, mărire cui l-a scos ; El a făcut păcatul atâta de frumos: Un farmec, o beție, ce-'n veci in tine-o porți Pe clipa rătăcirii, îndur și mii de morți. — (Plânsul lui Adam.) Făptuitorul necunoscut, înțelegând destinul sărmanilor oameni, le-a plâns de milă, și le-a dăruit vrăjita clipă de iubire: „Tot ce-a visat pământul vreodată Tot ce-ar putea să dea viața toată E'n clipa sfântă care vă 'nfioară". — (Șoapte.) Eminescu s'a apropiat o singură dată de această idee — în poezia înger și demon, ■— și-atunci la tinerețe, fără să mai re- vină vreodată ! In poezia Șoapte, poetul schițează numai ideea ce o are despre iubire, ca să ne-o desfășoare în toată mărirea ei în poezia Noapte. Poetul tremură de fericire la amintirea clipelor de dragoste de ieri și cu conștiința desăvârșitei Iții fericiri izbucnește în versuri unice de psalmist al iubirii: 0, suflete, doinește și tresaltă I Tu, tu ești fericitul din poveste ! 901 Iar râzătorul chip cioplit de daltă E visul tău și-a ta domniță este... Tresaltă, suflete al meu și cântă! De azi n'ai să mai tremuri singuratic Și nu vei mai privi, plângând, la stele — Acum ești numai cântec și jăratic ₍ Ca ele viu, nemuritor ca ele . . . Tresaltă, suflete al meu, și cântă ! . . . — (Noapte.) în afară de acest mod direct de-a mărturisi credința sa despre puterea iubirii, Cerna o mărturisește aceasta și cu ajutorul poe- ziilor simbolice : La amintirea jertfelor iubirilor ce s’au aruncat în valurile de sub stâncă se ’nduioșează și marea neguroasă: „Dar uneori se face lumină 'n slava toată. De pare c’ar surâde toți îngerii de-odată — Văzduhul, tot, visează iubire, cântec, stele . . . Și-atunci, înduioșată de zâmbetele firii, Și-aduce-aminte marea de jertfele iubirii. S'aprinde in adâncuri un cer și pentru ele". — (Legenda unei stânci.) Fericirea umană răsăriță din acest sentiment al iubirii, în- vesele.ște întreaga fire. Firea, râde bucuroasă, când vede câtă fe- ricire adună iubirea în sufletele îndrăgostiților. (April.) Dacă, în sufletele unora, împrejurările vieții pot arunca um- brele durerii peste câmpul de lumină al iubirii, iubirea din poezia lui Cerna e de-o energie ce nici nu dă răgaz nădejdii să dispară : „Puteri, ce puneți intre noi hotare I Amenințați, loviți, răniți mai tare! C'un zâmbet în luminile privirii, Cu milă și blândețe Vă primim; Nu tremurăm la gândul nimicirii — Noi suntem mai puternici: noi iubim ! — (înseninare.) Concepția aceasta atât de optimistă a iubirii l-a stăpânit pe Cerna așa de stăruitor, încât din ea face ideia fundamentală și în poezia „Șoimul" —, singura poezie a lui Cerna cu formă curat poporană. Iubirea nu-1 lasă pe poet să dea crezământ vorbelor viclene ale Șoimului, care-i hulește mândra. E semnificativ pentru concepția lui Cerna, despre iubire, faptul, că din mulțimea poe- ziilor erotice poporane, el a ales chiar una care e în armonie cu toate poeziile lui erotice. Și nici că se putea să întâlnim în toată poezia lui erotică vreo notă străină de eeeaee formează concepția lui integrală despre iubire. Concepția lui în această privință este dreaptă și limpede. Sufletul său nu trăește decât prin iubire și pentru iubire. Iubirea e totul 1 Ființa poetului este atât de mult stăpânită de puterea iubirii, încât ajunge să ne exprime în mod simbolic, dorul de a-și 902 .1 nimici ființa proprie, pierzându-și-o în lumea ființei iubite. Este cea mai frumoasă formă de preamărire a iubirii: „Să stingă setea mea de adorare, Pe nimeni n'am... afar’ de tine, soare ! O văd, o simt: tu singur m'ai iubit! Pe tine te zăresc in înălțime — Pe tine te aud din adâncime — Și numai pentru tine m'am gătit . . . De când m'am rupt din sufletul tău, tată, Am cunoscut ce-i bine și ce-i rău — La tine-i slava și iubirea toată : Primește-mă ’napoi la sânul tău, , O soare, soare ! Auzi-mi ruga mea mistuitoare Și stinge dorul meu nemărginit O soare, soare Dă-mi mai curând eterna ’mbrățișare! Zdrobește-mă de tronul tău ceresc.— (Ruga pământului.) Lirica noastră erotică nu cunoaște să. mai fi străbătut cineva lumea iubirii cu vigoarea unui astfel de suflet. Cerna e un ro- mantic în iubire. Iubirea lui pornește dintr'o iluzie și trăiește până la fine dintr'un ideal. El și când cântă clipa trecătoare de iubire, nu cântă iubirea sensuală pură, ci iubirea ce nu cunoaște formele pământului. Poeziile lui erotice sunt asemenea acelor albe flori domnești, cari cresc pe piatră și ca și acestea n'au nimic pământesc, pentrueă nu se hrănesc din pământ, — dar ca și acestea sunt sortite să rămână veșnic aceleași : albe și'n forma de stele, lacrimi ale unui cer înstelat, căzute pe creste de stânci. . . Deci este Cerna un eminescian în poezia lui erotică? este în anumite elemente ale formei poeziei, dar aceasta nu împiedecă pe nimeni să-și dea seama că are în față un alt suflet, c'o altă structură, c'o altă credință și c’un alt fel de a se exprima. Acolo însă unde Cerna făgăduia să fie mai mare decât în poezia erotică, era poezia lui cu caracter filozofic. In acest ciclu se pot grupa poeziile : Dura lex, Cătră pace, Floare și genune, (aceasta cu vagi reminiscențe din Eminescu), Isus, Poporul, Lui Leo Tolstoi, dar mai ales cele dintâi două. Sunt două poeme cu caracter filozofic, a căror concepție caracteristică acestui poet a trezit atâtea nădejdi în sufletul celor ce priveau spre Cerna ca spre un .emul al poeziei filozofice eminesciane. „Dura lex“ este concretizarea unui sentiment de îngrijorare, dar și de încredere, desprins dintr’o reală înțelegere a vieții. . . ... în lumea aceasta sunt și „făpturi neisprăvite", de-asupra cărora apasă neîndurătoare, o lege de fier: „cei slabi să piară, să nu le dea viața nimic din câte-or cere" (e concepția nietzscheană.) 903 Pe acești neisprăviți fericirea îi cheamă înzadar. Pertrucă ei n’au putere în sine să lupte și să biruiască. Iar fericirea: „E o copilă dulce și curată C'o lacrimă in ochii ei cerești, De toți s’ascunde, rare ori s’arată Atunci, când singur tu o cucerești". Da, nu toți sunt destinați să meargă pe culmi, unii sunt de- stinați să trăiască într’o lume mai puțin pretențioasă, pentrucă atâta pot ei. Cine e de vină ? nime ! poate legea determinismului! în strofa ultimă poetul ne înfățișează o nouă stăruință a stelei chemătoare de-a ridica spre sine pe cei destinați robiei, — deși poetul o rugase mai înainte așa: „Zeiță, tu, eternă bunătate, De-i întâlni în lunga ta cărare Robi și nevolnici, suflete 'nserate, Treci înainte, lasă-i in uitare I . . . Ființa lorȘ de când a fost creată Robie și ’ntunerec numai strâns-a ; Dar este lină și neturburată, Nici o dorință nu veghează ’ntr'ânsa — Să nu-i trezești! . . . Totuș steaua trimite o rază de chemare. Zadarnică însă. — Concepția poetului pare exprimată rotund și complet și fără strofă finală. Că poetul totuș a adus-o și pe aceasta, vrea să ne facă să cetim în ea o nouă completare a gândurilor sale. Interpretarea ar fi aceasta; Fericirea e ceva ce nu poate să nu se ofere tuturor. Ea se oferă în repetate rânduri, chiar și celor ce nu pot să se înalțe până la ea. încrederea acestui poet în tri- umful vieții pare a zice celor isprăviți: vedeți, cât de generoasă e fericirea cu cei slabi, cu atât mai mult va fi cu voi.......... luptați, luptați, luptați ! — în felul acesta strofa finală sporește și lărgește hotarele gândurilor acestei poezii, — cu viziuni ibseniene. întreaga poezie e o alternare de epicism, jirism și dramatism, păstrându-ți însă în totalitatea ei, desăvârșita culoare lirică-filozofică. Mult mai clară în exprimarea gândirii și de-o arhitectonică mult mai impresionantă este poema Cătră pace, deși nici aceasta nu împlinește perfecțiunea formei din anumite poezii lirice-erotice. Adâncimea ideii ce-o caracterizează și lărgimea concepției ei, fac din această poezie, poezia cu adevărat caracteristică pentru lirica filozofică a lui Cerna. . . Toate aspirațiile poetului se îndreaptă către zeița păcii, dar, plin de-o rară energie, poetul invoacă pacea să nu vie până ce nu va vindeca toate rănile naționale și cele sociale .. . Pacea merită să fie cerșită numai după ce, în urma unei misterioase prefaceri, pe acest pământ va curge o viață nouă . .. O zee, suferim oricât în nădejdea minunii, că totuș vom putea 904 să te întrupăm cândva, așa, deplin, cum te visăm. Lacrimile noastre, trupurile noastre jertfite pentru tine, zee, nu sunt decât petre de altar. Fiecare știm, că prin suferința noastră făurim o altă lume, mai bună pe seama celor ce vin după noi. .. Mărturisind deci, în partea I. idealul național; în partea II. idealul social umanitar ; în partea III. poezia aceasta rezumă și concentrează întreaga concepție despre viață a lui Cerna. în spe- cial partea aceasta din urmă ne face să punem față în față — trecând peste asemănările dintre ea și Anul 1840 al lui Grigore Alexan- drescu — pe cei doi poeți cugetători ai literaturii noastre : Emi- nescu și Cerna și să subliniem concepția unuia și concepția celuilalt. Eminescu, descifrând rostul vieții, zice : ' „Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește, Că'n urmă-ți rămân toate astfel cum sunt, de dragi, Oricât ai drege’n lume, — atunci te obosește Eterna alergare . . . și-un gând te-ademenește : — Că vis al morții eterne e viața lumii ’ntregi". — (împăiat și proletar.) Și lui Cerna i se arată viața așa cum este ea, plină de su- ferință, de luptă, dar: „Ce este o durere și-o lacrimă ce ’nseamnă Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă ? Și ce-i să cazi, când viața n'o pierdem inzădar, Când trupurile noastre sunt pietre de altar, Când fiecare știm Că făurim o lume ce-o vor primi ca dar Acei ce. nu sunt încă și totuș îi iubim?". — (Cătră pace.) Din înălțimile lor, acești doi poeți îndreaptă asupra vieții două priviri, și formulează două convingeri tot așa de adânci, tot așa de sincere. Și unul și celalalt e convins de ceeace spune și convinge și pe alții. Vorbele lor nu sunt părere, impresie desprinsă fugar, ci rezultatul unei analize răbdătoare a rostului vieții.. . „Când știi că visu-acesta cu moartea se sfârșește . . ." zice Eminescu ; „Cțind fiecare știm, Că făurim o lume..." zice Cerna. Deci știință, nu părere ! Poeții merg paralel pe aceleași culmi, reprezentând două atitudini față de viață, dela aceeaș altitudine. Cerna a izbutit, să formuleze «aici definitiv principiul său de a fi, înălțându-se până la treapta unui adevărat simbol al vieții creatoare, al vieții care luptă, care rezistă și care birue. Birue prin puterea iubirii, care leagă pe ieri de azi și de mâine. Astfel, împăcat în sine prin iubire, a putut acela, în sufletul căruia se ducea, surdă, tragica luptă a vieții și a morții, să pri- 905 vească c'o seninătate fără pereche ruinele vieții sale, visând din pragul morții o lume nouă: „Al lumii geniu împăcat cu sine Se odihnește-o clipă pe ruine, Visând o nouă formă de viață". — (După furtună, sonet.) Viața-i scurtă l-a împiedecat să ajungă până acolo unde îl destinase geniul său, dar i-a dăruit în schimb recompensa vieții, făcând din el poetul speranței, al luptei și-al biruinței atot liniștitoare. GEORGE ȘERBAN. «I A’ • $ •3 "7 4 ii j î 906 Aquarelâ. ...Mergeam alături prin semănături Și ’n gunguritul verii pe hotare... O dimineață proaspătă în care Se scuturau, din frunze, picături... I Sărutului împătimatei guri I se topia carminul, in uitare... Cu linia negrului de fum ce-apare Peste bisericești și vechi picturi... îți neteziam, atunci, în taină, ochii Și părul blond și marchizeta rochii (Ce mâine o să-ți pară demodată). Așa ca, pururi, să-ți ghicesc prezența în apa și ’n culoarea incrustată Cu trăinicii de frescă din Florența... MARIUS ILIESCU. 90? 4 Folklor medical român.*) — Contribuțiuni. — a) Leacuri folosite de poporul nostru. I. 14. CAMFORUL. Se folosește la dureri de cap, la guturai, la orbalț, la mijite, la dureri de spinare. (Com. Zanoc, jud. Sălaj.) 15. CĂRBUNELE (din vatră). Pisat se pune pe răni, se dă în otrăviri, dar mai ales se întrebuințează la descântec, contra de- ochiului. 16. CEAPA Caldă se pune pe buboi să spargă. Sub formă de ceai (cu pelin) e bună la dureri de piept. Foile de ceapă coaptă se pun la buboaie, 17. CARTOFI. Felii simple sau muiate în oțet, se pun pe o cârpă. Cu ea se leagă capul, apoi se stropește capul cu oțet. Tratament în contra durerilor de cap. (Auzit dela Balașa Beldie din Jorăști, jud. Covurlui.) 18. CLOCOTIC. Se întrebuințează la descântat, la bube mici și dese. (Com. Zanoc, jud. Sălaj.) în com. Hănești, jud. Dorohoi, se fierbe în apă. Cu acea apă se spală bubele sau coșurile de pe față. 19. CICOAREA. Se folosește la dureri de splină, dureri de stomac și de cap. Se face pruncilor baie de cicoare ca să se odih- nească bine noaptea. (Com. Zanoc, jud. Sălaj.) Frunza de cicoare se moaie în apă și se pune pe tăieturi la mâni și la picioare. (Com. Zanoc, jud. Sălaj.) Floarea de cicoare plămădită cu vin, se bea în cazuri de fri- guri, pentru combaterea lor. (Com. Popești, jud. Vâlcea.) *) Vezi și No. 7—8/928 al acestei reviste. La sfârșitul publicării acestei colecții vom publica și numele celor cari au binevoit a ne îmbogăți această colecție cu cunoștințele și culegerile lor. 908 20. COADA CALULUI. Se întrebuințează în tratamentul rănilor, iar cu ceai în contra durerilor de stomac. 21. COADA ȘORICELULUI. Bună la tușă grea, la alune- lele de pe obraz. Fiartă cu pătrunjei e bună la oprirea udului. (Combaterea retenței urinare.) 22. COADA VACII. La dureri de piept. (Vezi și LUMĂ- NĂRICĂ.) 23. CUCUTA. Frunzele de cucută fierte se pun pe răni și umflături. (Com. Popești, jud. Vâlcea.) Foile pisate și amestecate cu untură, se pun pe gâlci și scroturi. 24. CIUMĂFAIA. Se face baie cu ciumăfaie, contra mă- tricilor. 25. DOVLEAC. Semințele fierte cu pelin alb sau cu lapte sunt pe alocurea, ca de pildă în com. Zanoc, jud Sălaj, date contra viermilor intestinali-, dar îndeosebi contra limbriciloi (ascarizilor). 26. FĂINA (de porumb). Vezi Guturai. II. b) Cum eaută să-și tămăduiaseă țăranul nostru suferințele trupești și sufletești? 8. Descântec de BUBE DULCI: „Buba bubelor, sora câinilor, Bubă vânătă, bubă albastră, Bubă țigănească, bubă ovreiască, Eu te mut, tu să te muți, Eu te mut pe piele, Tu să te muți sub piele. Cu toate vinile tale, Nu umfla, nu gâmfa, Nu ’ncinge, nu aprinde, Nu cutito, nu sângera, Du-te in fundu' mărilor, In coarnele cerbilor, Unde popa nu citește, secure nu pocnește, Fată mare cosiță nu 'mpletește. Acolo să te duci, acolo să umfli, acolo săgânfezi, Acolo să ’ncingi, acolo s'aprinzi, acolo să cuțitezi, Acolo să săgetezi, aci să te ’ncuibezi." Dela Ioana Constantinescu, comuna Cosminele, jud. Prahova. 9. Descântec de-A BUBĂ : „Bubă albă, bubă neagră, bubă câinească, bubă tătărească, bubă nemțească, bubă de 99 de feluri, bubă cu isbitări, bubă cu fulgerătări, bubă de somn, de sculare, nu umfla, nu durea, nu junghia, nu face carne rea în inima lui . . . b ., că eu te trag, te mut, că nu știu ce-ai vrut, de ai putut la el să te strângi, să-l faci să plângi". (Din satul Pante- limon, jud. Constanța.) 10. De BUBA cea REA: (Descântec din com. Jorăști, jud. Covurlui.) „A plecat omul de arin, cu plugul de arin, cu boii de 909 4* arin, cu răsteele de arin, cu tânjala de arin, cu roțile de arin, cu osia de arin, cu grindeiul de arin, cu plasa și bârța de arin, cu coarnele și cu carâmbii de arin. A arat și-a sămănat arin, Buba cea rea a secat și.........a rămas curat și luminat, cum Dum- nezeu l-a lăsat și maică-sa l-a făcut”. Se descântă de trei ori cu petică de câlți aprinsă. Când ter- mină odată descântecul zice: „Să fii sănătos!" și pune puțin câlți pe bubă. Dacă nu trece după un descântec, descântă altă femee și-așa mai departe, până trece buba. 11. De DĂLAC (Bubă rea). (Descântec din com. Brabora, jud. Dolj. Auzit de femeia Maria Nițoiu, de 78 de ani.) „Bubă albă, bubă verde, bubă turcească, bubă porcească, bubă ovreiască, bubă românească, bubă de cuțit, bubă de isdat, bubă de întâmpinat, bubă de dălac, bubă de 99 de feluri, eși dela.........din mațe, din inimă, din ficați, din rărunchi, și risi- pește-te, și topește-te, ca spuma de mare, ca rouă de soare, să rămâie (cutare) curat luminat, ca steaua pe cer, ca rouă pe câmp, ca ziua bună ce-a născut". Se descântă cu'n cuțit cufundat într'un pahar cu apă neîn- cepută. Din această apă bolnavul ia de 3 ori pe zi câte o lingu- riță : dimineața, la prânz și seara. 12. De LIPITURĂ (Somn agitat): Descântec din satul Ară- bagi, jud. Constanța. „A plecat (cutare) pe cale, pe cărare, a ajuns sub o râpă , de pârâu și l-a ’ntâlnit mare rău. Lipitură de mă-sa, lipitură de ta-său, lipitură de boi, lipitură de oi, lipitură de apă, lipitură de foc, lipitură de vecin, lipitură de străini, lipitură de nouă zeci și nouă de feluri. Pricolici te-ai făcut, pe sub piele i-ai intrat, carne i-ai mâncat, sângele l-ai băut, ca un buștean a rămas. Eu te-am descântat și curat ai rămas. Cu mătura te-am măturat, cu cuțitu te-am tăiat și băiatul s'a curățit". 13. De JĂLUDE (umflătură la gât): „Jălundită Bolundită Cară-te pe cute Și te du la munte Și te pune la soare Și creapă ca o cicoare". Se zice de 3 ori și te ungi cu scuipat pe gât dimineața zi- când de trei ori: „Fugi cășunătură, că te freacă mână nespălată (mâna trebuie să fie nespălată) și te scopește, (scuipă) gură leși- nată (leșiată). Descântecul acesta ni l-a comunicat învățătorul Turcu, care mi-a mărturisit că l-a cules dela Vasilică Câmpian, a Răgulii, din Hida, jud. Cojocna. (Va urma.) Din culegerea drului OD. APOSTOL. 910 Mișcarea culturală. Oameni, idei și fapte. Serbătorirea memoriei fostului președinte ai „Astrei", losif Șterea Suluțiu. Duminecă, in 14 Octomvrie, s'a ținut un parastas, în biserica gr.-cat. din Sibiiu, întru amintirea fostului președinte al „Astrei", Alexandru Șterea Șuluțiu. Au luat parte mulți intelectuali din Sibiiu, pe lângă reprezen- tantul bis, gr.-cat, Dr. Nic. Bălan, care a servit la serviciul bisericesc și a și rostit o cuvântare din prilejul existenței de 150 de ani a bisericii. Din membrii comitetului central au luat parte dnii: vicepreș. Dr. Gh. Preda, păr. protopop N. Togan, Dr. Ilie Beu, Dr. I. Bunea, gen. Dr. I. M6ga, I. Vătășan, secretarii Romul Simu și Dr. Horia Petra-Petrescu. După parastas a ținut dl vicepreș. al „Astrei", Dr. Gh. Preda, urmă- torul discurs: „Onorată adunare, In calitate de vicepreședinte al Asoc. culturale „Astra" să-mi fie permis ca la acest parastas să exprim, în numele întregei so- cietăți culturale, odată cu respectuoase condoleanțe familiei marelui dispărut losif Șterea Șuluțiu și cele mai bine-meritate omagii bunului cugetător și patriot, care, în dalitate de președinte, a condus destinele societății noastre timp de 7 ani. Recunoaștem, onorată adunare, cu toții faptul, că trăim într’o natură modificată sau transformată, prea puțin prin munca și prezența contimporanilor, foarte mult insă prin sforțările și străduințele înaintașilor noștri, a străbunilor noștri. ■ Tot ceeace avem, tot ceeace contribuie să înlesnească satisfacerea atâtor trebuințe și plăceri ale noastre, nu ar exista fără acești înaintași sau străbuni de seamă ai noștri. Mai știm, că sufletul unei națiuni este format din o rețea de tradiții, obiceiuri, credințe, chiar prejudecăți, cari ne sunt fixate prin hereditate. Acest suflet constituie forța, care orientează inconștient gândirea noastră, care diri- jează conduita noastră. Grație lui un popor activează sau lucrează la unison, in împrejurări, cari privesc în special existența sa. La un astfel de suflet cultural și național, pe lângă alți mari înaintași ai noștri, a adus contribuția și losif Șterea Șuluțiu, a cărui memorie o onorăm astăzi, la o sută ani dela nașterea sa. 911 Născut în Câmpeni (1827 Sept. 10) cu studiile făcute la școlile din Cluj, I Odorheiu și Budapesta, fostul vicecomite al Cetății de Baltă (1861), fostul de- putat în dieta Sibiiului (1863—64), fostul consilier de Tribunal (1869—1881), ; fostul membru al comitetului național (1884) fostul prezident al băncei „Albina", fostul membru devotat al Asociației, timp de 35 ani, losif Șterca Șuluțiu a - impus și întărit prin actele și faptele sale toată dragostea, respectul și admi- rația contimporanilor săi. Și datoriile noastre de conștiință, pomenindu-i per- sonalitatea, sunt cu atât mai mari astăzi, pe cât de mare apare activitatea sa la ridicarea culturii națiunii noastre și pe cât de intensă i-a fost munca la Asociația noastră culturală „Astra", pe care a condus-o 4 ani, ca vicepreședinte (1901—1904) (președintele A. Mocioni, locuind în afară de Sibiiu) și 7 ani ca președinte (1904—1911), adică până la moartea sa. (31 Martie 1911) Onorată adunare. Suntem mândri când vedem că se recunoaște „Astrei" noastre, meritul de a fi contribuit să dea poporului ardelenesc anumite funcțiuni superioare sufletești, meritul de a-1 fi întreținut în practica vieții sale cu anumite deprin- deri intelectuale și morale bune, meritul de a vedea contopindu-se istoria cul- turii și sufletului ardelenesc cu istoricul său. Fostul nostru președinte losif Șterca Șuluțiu a fost unul din acei ce a reorganizat-o, contribuind odată mai mult prin înființarea școalei civile de fete, prin ridicarea muzeului, reorganizarea secțiilor, scoaterea bibliotecii poporale, extinderea ei in cuprinsul întregului Ardeal, să facă din această Asociație cen- trul de gravitate al cugetărilor, al convingerilor și speranțelor românești, un adevărat leagăn al năzuințelor acestui neam. Ocrotind desvoltarea culturii, apărând cu demnitate onoarea și drepturile poporului ardelenesc, losif Șterca Șuluțiu a contribuit la întărirea forțelor mo- rale ale națiunii ardeler^ și la transmiterea de acte și fapte demne de el, demne de contimporanii lui, demne de strămoșii noștri. Conștient de forța sa, conștient de menirea sa, el a pășit înainte, aducând jertfe, făcând sacrificii, pătruns veșnic de aeelaș ideal, încălzit mereu de aceeaș. flacără a naționalismului sănătos. Onorată adunare. Dacă fiecare din noi constituie prin ființa sa. legătura între trecut și viitor, dacă reprezentăm firul de telegraf dintre stâlpi înaintași și acei urmași ai noștri, datori suntem, ca, privind îndărăt, la drumul străbătut de atâția înaintași vrednici, printre cari numărăm și pe Șuluțiu, privind la greutățile biruinței lor ; să ne încordăm puterile, pentru cuceriri cât mai multe și mai bune în viitor. Cum însă viața sufletească la neamul nostru întreg, nu poate exjsta de cât cu condiția unității tuturor fenomenelor sufletești, cum această viață nu poate exista fără dragoste sinceră, fără unire și solidaritate, datori mai suntem, ca, în fața mormântului aceluia, ce ne-a lăsat un așa frumos testament, prin activitatea sa la „Astra" și prin scrierile sale numeroase, să ne cercetăm sufletul și conștiința noastră. Datori suntem să medităm mai adânc asupra angajamen- tului moral, ca această moștenire scumpă ce ne-a lăsat-o, să o împodobim cât se poate mai bine, transmițându-o posterității cu aceeași demnitate, cu care ne-a transmis-o el. Să fim atenți! căci din fundul mormântului său, ca și din al multor înaintași vrednici ai noștri, ies lumini grăitoare, cari vor să ne clarifice mintea, 912 ies îndemnuri pentru unire, pentru sacrificiu, pentru o muncă cât mai intensă, cât mai productivă. Trebuie să ținem seama de aceste îndemnuri, căci numai așa acei ce sunt așezați în aceste morminte, vor odihni în pace, văzându-ne că noi răspundem cum trebuie, nu numai chemării noastre culturale și naționale, dar tuturor obligațiilor noastre de buni români. Dr. GH. PREDA. Dobrogea românească. Cincizeci de ani de stăpânire românească în Dobrogea ne-au îndreptățit să prăznuim evenimentul ca pe una din marile biruinți ale românismului în ultima sută de ani. Ceeace am creiat în acest restimp în vechiul pământ de colonizare romană, în stăpânirea de odinioară a lui Mircea cel Bătrân, în țara care a văzut sabia în- sângerată a lui Mihai, rămâne un titlu de mândrie și o dovadă a puterii de organizare a poporului românesc. Urmele vechei, înaintatei civilizații greco-romane, orașele în- floritoare de pe coasta Mării negre, dispăruseră de veacuri subt potopul năvălirilor barbare, pentru ca țara să rămână aproape un deșert subt îndelungata stăpânire turcească. In învălmășala nea- murilor populația băștinașe s'a topit, călăreții stepei, tatarii, și-au așezat corturile și pe urmă hordeele de lut, colonii de turci, avan- garde a puterii Sublimei Porți, au înaintat până la Dunăre, și o viață primitivă și selbatică s'a așezat peste civilizația înfloritoare de odată. Rămășițele de slavi, de bulgari, îndeosebi, n’au mai avut nici un rol, sute de ani, în pașalâcurile turcești de aici, au trăit în robie și în întunerec veacuri de-arândul. Cei dintâi, cari am încercat să reînviem trecutul de civili- zație al acestei provincii, am fost noi, Românii. N'am putut rea- liza, desigur, ceeace ar fi înfăptuit Englezii, Francezii sau Nemții, în acești cincizeci de ani de stăpânire românească. Dar să nu uităm că Statul Român căruia revenea această operă eșise de subt su- veranitatea turcească odată cu reîncorporarea Dobrogei la pă- mântul strămoșesc; că poporul românesc era, înainte cu cinci- zeci de ani, el însuș abia la începuturile civilizației; că ne lipseau și oamenii destoinici și capitalul pentru o grabnică refacere a unui teritoriu rămas veacuri în desăvârșită părăsire, fără nici o îngri- jire a stăpâniei turcești. Dela drumuri până la așezările omenești trebuia reclădit aproape totul din temelii. în noua colonizare românească a Do- brogei au avut o parte însemnată și Românii ardeleni, dela gra- nița estică și sudică. Munca și stăruința lor a venit în ajutorul operei de reconstrucție începută de tânărul Stat român în noua lui provincie. Până azi puternice sate, stâni bine organizate, me- seriași și industriași ce împănează orașele și târgușoarele dobro- gene, rămân dovadă. 913 în cincizeci de ani de stăpânire românească a răsărit în locul vechiului Tomis, — un târgușor sărăcăcios subt turci, portul nostru Constanța. Dunărea, peste care, dela Traian, nime nu mai durase pod statornic, a văzut măreața construcție de piatră și fier dela Cernavoda. Drumurile au început să șerpuiască albe pe întinsul provinciei; orașe și sate să împânzească tot mai des zările printre măgurile scitice; pământul mănos să fie desfundat din nou de plugul românesc. Pe vastele întinderi unde creșteau pădurile de scaieți, azi se leagănă grele lanuri de grâu și fâșie porumbul înalt. în satele și cătunele ai căror locuitori creșteau în completă noapte, azi lumi- nează din păreții albi clădirile școlare românești, ca și bulgărești ori turcești. Pustiul e mai departe alungat și pământul e muncit în multe regiuni cu instrumente agricole moderne. Sunt încă resurse mari de bogăție, de creștere a bunei stări, cari n'au putut fi exploaatate până acum. Dar dovada că le apre- ciem și le știm folosi spre binele public am dat. Subt stăpânirea Regelui Carol s’a lucrat intens și cu dragoste în Dobrogea. Teri- torul ei a fost sporit în 1913, în urma răsboiului balcanic. După o clipă de înstrăinare, în vremea răsboiului mondial, pământul vechiu a revenit la obârșie. Noui roiuri de colonii românești, și din Macedonia acuma, vor împlini în câteva decenii destinul. Con- știința românească a Dobrogei crește din an în an. Pretențiunile megalomane ale Bulgarilor se înneacă în tot mai mult ridicol. Stăpânia românească, nici aici, ca și în celelalte provincii ale Țării, nu silește minoritățile să-și părăsească limba și legea. Spiritul de largă toleranță ce ne caracterizează, — dovadă a conștiinței de proprie vitalitate, — va face, din an în an, tot mai fără efect pro- paganda antiromânească ce se susține din sud, de peste graniță. Fără nici o constrângere limba românească a ajuns mijlocul de înțelegere între minoritățile etnice din Dobrogea. Elementul macedo- român, ajutat să se stabilească și la orașe, ar contribui la o grabnică și mai deplină naționalizare a lor, ca și la o înflorire a comerciului și industriei din Dobrogea. Odată cu consolidarea vieții economice opera de civilizație în Dobrogea va porni din nou, și suntem siguri că în o nouă ju- mătate de veac, — dată fiind vecinătatea ei cu marea, în drumul scurgerii bogățiilor țării fiind, Dobrogea va ajunge una din cele mai înfloritoare provincii ale României. S. V. Un stat în propășire. — Zece ani dela înființarea Republicei Cehoslovace. — Cătră sfârșitul lunei trecute, la 27-28 Octomvrie, Republica vecină și aliată, — Cehoslovacia — și-a serbat zece ani dela înființare. Serbările nu s'au măr- ginit la simplă paradă civilă și militară : un număr însemnat de instituții de 914 cultură și de artă, industriale și agricole, de asistentă socială vor intra cu acest prilej in clădirile proprii, la cari se lucrează de ani. Cuvintele de comemorare vor încălzi pe o clipă inimile cetățenilor, dar instituțiile cu activitatea lor vor rămânea. Inscripțiile de pe clădirile în cari se vor adăposti de-acum, vor arăta generațiilor viitoare o parte din rezultatele ajunse de Republica Cehoslovacă in cei dintâi zece ani dela înființare, ca o dovadă concretă de hărnicia spor- nică, de spiritul de organizare, de nizuințele spre cultură și civilizație a popo- rului cehoslovac. Țelul acesta de a comemora o dată importantă din istorie, prin monumente, care să rămână, caracterizează o națiune. E mai întâiu, o dovadă de adâncă seriozitate cu care un popor își înțelege libertatea și independența, ca și locul pe care vrea să-l ocupe între popoarele civilizate. E, în al doilea rând, mani- festarea unei concepții de viață în care munca, producția solidă, e așezată pe întâiul plan. E, în urmă, suprimarea credinței nesdruncinate în viitorul țării. Pentru țările și popoarele vecine, Cehoslovacia, cu cei zece ani ai ei de consolidare, de muncă ordonată și intensivă, de solidaritate națională, rămâne o pildă de urmat. Iar cu activitatea sa peste granițe, in politica externă, s'a impus și popoarelor mari. Propaganda sa peste granițe, care a contribuit înainte și în vremea răsboiului, in mare măsură la nașterea Republicei, nu a fost pă- răsită nici o clipă în. cei zece ani de existență. Propagandă defensivă și ofen- sivă, propagandă rodnică și neobosită prin toate mijloacele posibile. Conștie de puterea ei de consolidare, sigură de propășirea sa, Cehoslo- vacia ar fi putut să se îngrijească mai puțin de buna ei faimă în- străinătate, însăși dovezile materiale ale hărniciei, disciplinei și vitalității creiate acasă pu- teau face această propagandă peste granițe. Dar conducătorii Cehoslovaciei au înțeles din bună vreme ce factor im- portant pentru viitorul ei rămâne mereu opinia publică mondială, a oficialității dela conducerea statelor ca și a popoarelor. Pentru noi, în special, cari ne îngrijim așa de puțin de propaganda ro- mânească peste granițe, pilda Republicei vecine și aliate e mult grăitoare. Va fi just să recunoaștem că poporul cehoslovac, în specie, poporul ceh, n’a făcut, după proclamarea independenței sale in mare parte decât să continue o muncă creiatoare în care a trăit de veacuri. Bohemia, Moraviă și Silezia, au fost țări de cultură și civilizație, țări de mare industrie, de nemijlocit contact cu Apusul și înainte de 1918. Cu temeiurile vieții naționale bine așezate încă din îndepărtatele veacuri ale vechei independențe politice și naționale, cu o puternică clasă burgheză, cu nobilime bine situată și în bună parte negerma- nizată, continuu în ritmul vieții economice, industriale și culturale din Apus, Boemia era și înainte de răsboiul mondial o perlă a monarhiei Habsburgice. Marea industrie înflorea aici când in Ungaria, de-o pildă, abea se făceau primele începuturi. Reforma lui Hus le dăduse de veacuri o biserică națională. Legă- turile cari au mai rămas cu catolicismul, le aduceau și pe mai departe impor- tante foloase culturale. Arta și literatura cehă, cultura lor națională în centrul căreia lumina Universitatea din Praga, erau înfloritoare de sute de ani. Nu un popor eșit din întunerec și robie seculară creiază în Cehoslovacia dela independență încoace, ci un popor dintre cele mai înaintate din centrul Europei. 915 Numai frații lor de sânge din sudul Carpaților eșiau la 1918 din robie și intunerec greu, slovacii. Aceștia au avut mare noroc că au putui fi încadraț. dela început într’o așezare națională în care elementele de conducere aveau și inimă și pricepere, și stăruință, pentru buna direcționare a vieții publice, ele- mente culte și civilizate și cu o întreagă tradiție de muncă intensivă și ordonată. Cehii au fost și înainte de răsboiu protectorii Slovacilor din nordul Un- gariei de odinioară. Când s’a început politica de maghiarizare cea dintâi jertfă ar fi căzut poporul slovac și rutean, neamuri sărace și lipsite de cultură. Jertfa acestei politici a Budapestei, au și căzut mulți dintre ei, în special intelectualii ademeniți de slujbele publice de stat, județene și comunale, ba chiar și cei mai independenți: preoții și învățătorii. Dar fără ajutorul Cehilor, Slovacii s’ar fi clătinat și mai tare in rezistența lor națională. Fără ajutorul lor, și fără pilda noastră a Românilor din Ardeal și Banat, treziți mai de vreme la conștiință națională. La sfatul și cu ajutorul Cehilor și-au întemeiat și Slovacii asociațiile lor culturale, instituțiile econoraice- bancare, presa începătoare. îndrumarea elementului ceh va fi și pe viitor de cel mai mare folos Slovacilor, cari au intrat în cadrele statului național. * * * Legăturile noastre de prietenie încep dela trezirea Slovacilor la conștiință națională, decând împreună am dus lupta de rezistență împotriva politicei de maghiarizare. Conturele unei înțelegeri viitoare, realizate azi în Mica Antantă, se desemna de pe atunci. Blocul parlamentar româno-sârbo-slovac din Buda- pesta era sâmburele Micei Antante de azi. Interesele din viitor, în special cele privitoare la menținerea tratatelor de pace, sunt comune. De Cehoslovacia nu ne despart decât diferendul pentru granița imposi- bilă din Alaramureș. Avem insă atâtea interese mari comune, — politice și eco- nomice, încât aplanarea justă a diferendului va trebui să reușească fără greutăți. Noi insistăm îndeosebi asupra legăturilor culturale pe cari le voim tot mai strânse cu Cehoslovacia. Propaganda de cunoaștere reciprocă a țării și po- porului e nevoe să fie intensificată. Si pe acest teren se lucrează mei mult din partea Cehilor decât facem noi. — Vizita din acest an a abatelui Zavoral, ca și alte vizite ale reuniunilor corale cehe, au dovedit că este la noi un substrat puternic pentru cea mai strânsă alianță cu Cehoslovacia. — Marile serbări ale sobolilor, ale voluntarilor cehi, au umplut de admirație pe Românii cari au par- ticipat. Din o tot mai bună cunoaștere a statului și poporului vecin și aliat, noi nu avem decât de câștigat. Vom vedea că, hărnicia, munca ordonată, perseve- ranța in biruirea obstacolelor, sobrietatea vieții, solidaritatea națională în pro- blemele mari, sunt elemente indispensabile pentru propășirea unei țări și fe- ricirea unui popor. I. T Sprijinul eărții literare. — Cu prilejul memoriului Societății scriitorilor români. — Societatea scriitorilor români a dat publicității un memoriu adresat ministerului cultelor și artelor, în care se zugrăvește în culori negre, — din nenorocire reale, — soarta cărții literare ro- 916 mânești și a scriitorului român. Un astfel de memoriu ar putea redacta și oamenii noștri de știință, pentrueă scrierile din acest vast domeniu, sunt încă și mai cu greu editate, și mai puțin citite decât cărțile de literatură. Sbuciumul purtătorilor de condeiu e pricinuit de o stare ge- nerală sufletească a societății noastre de după răsboiu, pe care am putea-o numi: anti-intelectualism. Citesc foarte puțini cărți de literatură sau cărți de știință, pentrueă altele sunt preocupările celei mai mari părți ale societății noastre, decât cele de ordin artistic, științific, literar. Problemele de gândire sunt exilate din viața societății contemporane; întreaga lume e agitată de proble- mele acțiunii imediate, și mai ales de ale acțiunii lucrative. Ridicarea peste nevoile brute ale materiei, ale existenței zil- nice, a rămas într'adevăr o atitudine de... lux a câtorva spirite de elită. Numai ele se mai frământă de idei și sentimente, de în- trebări și probleme în legătură cu cele mai alese și mai valoroase produse ale spiritului omenesc. Numai o mână de oameni — câteva mii din multe milioane, — mai țin aprinsă flacăra credinții în superioritatea activității pur spirituale, singurul izvor de rege- nerare a vieții omenești. Azi pentru cei mulți cartea de literatură și de știință a ajuns un factor de cultură inexistent, un obiect de disconsiderare, dacă nu de dispreț desăvârșit. Singurele cărți cari se desfac ușor, după răsboiu, au ajuns la noi cărțile de școală, ceeace desigur nu e nici un merit al so- cietății, ci urmarea obligamentului impus de cercetarea școlii. Și e foarte problematică concluzia că cei siliți azi să devoreze căr- țile științifice de curs secundar, vor ajunge, în viață, cititori asidui ai acelorași materii, tratate vast în opere mari. Și ceice fug azi de carte au fost odată îndopați de ea. Nn obișnuința ci starea de spirit, atitudinea sufletească în fața vieții, hotărește de dragostea pentru ideie și sentiment a omului matur, de alergarea lui după creațiile spiritului omenesc sau după rezultatele cercetărilor sale. La laboratorul intern al societății de azi ard și se topesc, dând un material greu și uniform, de-o soliditate ce turtește prin greutate — numai instinctele primordiale, mai aproape de natură: acele ale existenței materiale. Marea sdruncinare etică produsă de răsboiul mondial: epui- zarea forțelor superioare ale sufletului în aceeași supremă încordare ; greutățile Sporite ale traiului zilnic; lipsa singuranței în ziua de mâne în urma valurilor încă nealinate, rămase după prăpăd; lipsa unui nou ideal în pragul epocei ce se deschide; pierderea credinței în puterea ideologiei și a nizuințelor spre o mai bună umanitate, — și încă atâtea alte motive vor fi contribuit la acea spaimă de carte pe care o observăm la societatea de după răs- 917 boiu. Spaima de carte, pentrucă, pentru marele public, ea simbo- lizează gândul superior, ideea, sentimentul, idealismul, visul și... toate prostiile omenești. Da, prostiile omenești, sau, cu un termen mai puțin brutal: zădărniciile omenești. Pentru starea de spirit actuală aceasta este cumpăna cu care se cântărește ori-ce chestiune, ori-care problemă: cât rentează ? Și sunt date cu ușurință la o parte, cu un binevoitor surâs de compătimire, toate problemele, care, neaducând un serviciu pi- păibil, sunt declarate zădărnicii. Iar această stare de spirit trebuie să aibă o mulțime de iz- voare, dintre cari noi am înșirat mai sus câteva. Ar fi foarte fo- lositor ca cineva să cerceteze amănunțit și aprofundat problema dușmăniei, înstrăinării societății de azi de viața intelectuală cu toate ramificările ei. Pentrucă înstrăinarea aceasta este desigur o boală, și ar fi folositor pentru societate, pentru noi toți, să cunoaștem temeinic cauzele banale, pentru a ști de unde să începem însănătoșarea atât de necesară. Fuga de cartea literară științifică e una din manifestările stării de spirit actuale a societății noastre. Ea s’a accentuat din an în an, până când am ajuns, la un deceniu după unire, la me- moriul Societății scriitorilor români, in care se cere concursul statului și anume venirea în ajutor, cu credite de lungă durată, pentru editorii cărților de literatură. Scriitorii, „aleșii poporului¹¹, sunt un neam mândru de oameni. Când recunosc ei că nu sunt citiți, că nu află editori, că stau cu anii cu manuscrisele în sertare, putem fi încredințați că nu min- țesc, că nu exagerează. Numai în împrejurări desnădăjduite re- cunoaște un scriitor că nu-i căutat de publicul cititor. De obiceiu și în general, ei se laudă și cu ce nu-i. Vând două mii de exem- plare dintr’o carte și tipăresc pe copertă a „cincisprezecea mie". Și e un defect cari li se iartă ușor, pentrucă ei trebuie să fie încredințați de propria lor valoare și să realizeze cel puțin în imaginație eeeaee nu pot în realitate. Dar când o societate întreagă de purtători de condeiu recu- noaște că nu-i merge bine literatului român, trebuie să știm că-i mai rău decât se spune, că a ajuns cuțitul la os. * Plângerea lor este pe deplin justificată. Nu este intelectual în România care să fi putut bănui, la înfăptuirea unirii, că îndată după așezarea societății, răscolită de marile schimbări, nu vom avea, la cincisprezece milioane de români, treizeci—patruzeci de mii de cititori, pentru un volum de literatură frumoasă. Cei mai mulți dintre scriitori se gândeau să-și scoată volumele barem în zece mii de exemplare o ediție. 918 in primii doi ani după unire lipsa de hârtie, sau hârtia de de cea mai proastă calitate pe care o aveam în țară; scumpirea mânei de lucru și un soiu de bolșevizare a culegătorilor; dete- riorarea și lipsa materialului de imprimat, — vămuit eu necruțare de ocupația germană; marea mișcare în sânul societății pentru o nouă așezare a ei; desorganizarea librăriei, preocupările de ordin politic și economic; în fine lipsa condițiilor materiale și sufletești pentru a putea începe îndată munca scriitorilor, au fost tot atâtea motive pentru cari pe piața liberă abea au apărut câteva vo- lume. Acum, după potolirea și așezarea valurilor mai mau rămase pe urma răsboiului, s'au apucat de lucru și scriitorii și câteva edituri. Puternicul institut de editură Minerva dinainte de răsboiu, care ne-a dat în ultimul deceniu dinaintea unirii, cărți literare artistic executate, a trecut în posesiunea societății „Cartea româ- nească", mai temeinic organizată, cu mai multe mijloace mate- riale, cu un Consiliu de administrație în care au intrat și câțiva literați fruntași. Vechea editură Alcalay trecuse la o nouă so- cietate de editură „Vieața românească". In curând se întemeiază cu mare capital și cu material grafic și de imprimat cu totul mo- dern „Cultura națională". Erau zorii unei vaste și bogate activi- tăți culturale și literare. Autorii grăbiră cu manuscrisele. Se iscăleau contracte cu 20 și 25% din prețul de vânzare onorar autorilor. Se ofereau și sume globale, câte 3000—9000 Lei — pentru o ediție în cinci mii de exemplare. Nu era prevăzută mare răsplată materială pentru scriitori, dar ei erau totuși bucuroși: se vor desface cărțile la repezeală în România mare, se va ajunge la ediția a doua, a treia. Așa nădăjduiau și editorii. In temeiul acestei speranțe îndreptățite editurile pomenite au dat în primii ani o serie bogată de volume. In special „Cul- tura națională" s'a consacrat excluziv editurii literare și științifice, editând opere originale românești și traduceri din autorii streini, incepând cu cei vechi clasici până la cei moderni. Editura proiecta, după un plan bine întocmit, cu largi principii de orientare cul- turală, mai multe biblioteci. Cărțile apăreau într'o execuție tehnică superioară, — putând sta alături de editurile din streinătate. Vi- trinele librăriilor s'au umplut în grabă cu zecile de volume atră- gătoare prin înfățișare, ca și prin numele autorilor, ale „Culturii naționale". — „Cartea românească" a dat din an în an volume tot mai frumoase ca execuție tehnică. Se părea că a început și la noi o puternică viață intelectuală. Dar semnele externe nu corespundeau cu realitatea. Preocu- parea de ordin cultural trăia în sufletele câtorva, cari scriau și cari au pus la cale editurile literare. Publicul nu se apropia de cărți. Din an în an copertele lor, în vitrine, erau tot mai decolorate. 919 Și, mai întâi, s'a desființat societatea de editură „Viața ro- mânească“, cu sediul la București; apoi, după câțiva ani, și-a în- cetat activitatea „Cultura națională", ne-mai-putând tipări cărți noui. „Cartea românească" a editat, din an în an, tot mai puține volume de literatură. Totuși ea a rămas mai tare până azi, da- torită marei edituri de cărți școlare. Alte câteva edituri, „Uni- versala- Alcalay", „Aurora", „Cultura românescă" (Steinberg) au făcut deasemenea încercări răslețe cu cartea literară. Azi, la zece ani după unire, situația e mai rea decât acum șapte-șase ani: editorii nu mai cutează să tipărească decât rar și numai autori mai cunoscuți. Scriitorii rămân cu manuscrisele în sertar, cu anii. Curajul de-a mai produce scade mereu, în completa nepăsare a publicului. Revistele de literatură sunt în doaga morții. Abea apar — 3—4, cu mari întârzieri. Scriitorii nu mai pot avea cel puțin mul- țumirea de a-și vedea lucrările publicate în reviste: cum sunt prea puține și apar treilunar, bilunar și cum pot — nu mai le vine rândul. Două-trei bucăți dacă pot plasa la an, în cutare revistă. Ceva mai favorizați sunt scriitorii grupați în jurul celor 2-3 gazete literare săptămânale. Dar aici, de obiceiu, nu ajung să scrie decât cei din grupare. Abea trei patru scriitori pot câștiga o parte a existenței lor din scrisul literar. Favorizați de împre- jurări sunt numai autorii dramatici. Ei câștigă binișor, și adese-ori invers proporțional cu valoarea literară a lucrării. Societatea de azi, câți mai citesc, vreau literatură ușoară, amuzantă, cu pasagii picante. Cei mai mulți aleargă la spectacol, la cinema, la teatru, la revistele grădinilor publice. Literatura serioasă, ca și cartea de știință, au proscris-o cei mai mulți. Nu frământarea intelectului și a spiritului sunt căutate, ci amuzamentul ușor, sau gluma cu două înțelesuri. Scriitorii cari sunt socotiți la ocazii festive, sau în aprecie- rile de stil mare, ca aleșii națiunii, se risipesc în gazetărie, — și încă e bine, când află o redacție, — alții tânjesc în cutare slujbe minore... Nu-i așa că este cu totul îndreptățit memoriul Societății scriitorilor români ? Și că cei în drept, cei cari trebuie să știe cântări valoarea creiației artistice în viața unui popor, sunt obli- gați să se gândească la măsuri de îndreptare ? Numai cât, după credința noastră, aceste măsuri nu vor aduce rezultate apreciabile. Măsura radicală e una sigură: alt suflet în societate, alte preocupări decât cele de azi. Cititul are o singură poruncitoare: nevoia sufletească a omului. Câtă vreme această nevoe nu e simțită, zadarnic ar inunda cărțile... 920 Când vom ajunge să se discute în societatea noastră lite- ratura, știința, — ideia peste tot, — cât se discută azi politica, vom avea cititori cu zecile de mii. Până atunci încercările de a ajuta cartea și pe scriitori, nu vor putea da decât rezultate puțin mulțumitoare. Dar când va bate acest ceas, — mare pentru scriitori ca și pentru cultura națională? E greu de răspuns! Credeam, după întâiele semne de anti- intelectualism, că va trebui să se scurgă un deceniu. Terminul a trecut și situația în loc să se îmbunătățească, e tot mai rea. Se pare că frământările care ne vor da noua societate sunt mai mari și mai adânci decât bănuiam, că sbuciumul din care se va naște noul suflet în epoca nouă ce se deschide, va fi mai îndelungat. După desiluziile suferite, nu se mai poate nimic preciza. Ceeace va* fi, depășește pătrunderea noastră. Se poate ca preocu- pările de ordin intelectual să revină foarte târziu, dupăce cele de ordin material de azi își vor fi serbat toate ospețele, ajungând să se disguste de ele înșile. Se poate iarăși ca ridicarea unui spirit deosebit, a unei mari forțe creatoare, să sune mai curând în trimbița nouă a întoarcerii spre cele eterne ale omului și să trezească, să lumineze părți umbrite din sufletul societății, acce- lerând cultul vieții interioare. Nu mai ne putem avânta în prorocii. Forțele elementare care se ciocnesc, se amplifică sau se distrug la început de epocă nouă, nu pot fi pătrunse decât după ce-se cristalizează în atitu- dini bine definite. Caracterizarea unei epoci nu o poți face înainte de a se cristaliza cel puțin în directivele principale. Oricât de parțiale ar fi rezultatele sprijinului cărții și a scriitorilor, oricât implică acest sprijin artificialitatea, el totuși trebuie salutat, ori de unde ar veni. Și pentru ziua de azi, ne- cesitatea lui e recunoscută de toți. Și nu numai la noi, ci și în țări de veche cultură, cu sute de mii de cititori. Umbra grea a răsboiului se poartă nu numai deasupra țării noastre. Nu e o jertfă prea mare pentru Stat nici o umilință pentru șcriitori de-a apela la mijloace prin care se mai pot ținea luminări aprinse... I. TURCU. Probleme de muzeu la Arad. Este «incontestabil, că Aradul are cel mai bine instalat local de muzeu din România. Palatul cultural, în care se găsesc minu- natele săli de muzeu, nu avea atunci, când s'a edificat în 1912, decât un muzeu de relicvii din 1848 și promisiunea de a primi o colecție de tablouri ale pictorilor mari unguri din sec. XIX—XX. Când Muzeul de belearte din Budapesta a predat operele acestor 921 maeștri Palatului cultural, muzeul cu excepția relicviilor ungare din 1848 și a operelor lui Munkăcsy (care întâmplător a trăit ’ câtva timp la Arad) nu avea nici o legătură cu arta și istoria ? culturală a orașului și județului Arad, lipsea înfățișarea caracte- rului local. Când conducătorii din Budapesta și Arad și-au dat j seamă de această necesitate, când ca principiu de mult se ho- tărîse în Ungaria înființarea de muzee județene, de istoria cultu- ' rală și naturală, cari să completeze icoana ce o oferă muzeele naționale centrale, s'au înființat și alte secțiuni în afară de pinaco- tecă și muzeul de relicvii, așezate lâng'olaltă fără vre-o legătură organică. In localurile de muzeu ale Palatului cultural s'a pus ₍ -j baza unui muzeu al istoriei orașului, unui muzeu preistoric al ■ județului și unei galerii care să înfățișeze operele artiștilor arădani; » s’au mai colecționat apoi obiecte etnografice (mal ales ungurești) și câteva din domeniul istoriei naturale. Muzeul mai câștigă și o colecție numismatică și în 1918 un muzeu al răsboiului mondial referindu-se la regimentele arădane. Muzeul Palatului cultural devenise ca principiu un muzeu, de istoria culturală a județului, în realitate însă se prezintă cu mari lacune și disproporții: față de pinacotecă și relicvii din 1848 toate celelalte secții erau disparente. Muzeul de fapt încă nu re- prezintă oglinda județului: domenii întregi ale culturii și ale ocu- pațiilor popoarelor conlocuitoare lipseau. Poporul român era ne- existent încă în acest muzeu județean, deși el forma majoritatea absolută a populației județului; cele câteva obiecte românești erau resfirate între relicviile din 1848 și în depozitul neexpus, de obiecte etnografice. Era această Stare de lucruri o mare nedreptate pentru poporul nostru. Conducerea românească: Inspectoratul Muzeelor din Tran- silvania (desființat de un fost ministru de tristă memorie) a decis lărgirea cadrelor muzeului județean și umplerea golurilor prin in- trarea elementului românesc în colecțiile muzeului: prin augmen- tarea secției etnografice și a pinacotecei cu obiecte românești din județ și oraș. Era o dreptate elementară ce trebuia să se facă românismului și obiectivității. Direcțiunea a urmat această directivă, a colecționat în timp relativ scurt o colecție apreciabilă de etno- grafie și artă țărănească română, în pinacotecă au intrat operele unor artiști români, mai ales ale celor locali. In acelaș timp Inspec- toratul a îngrijit, ca muzeul să primească ajutor material nu numai dela oraș, dar și dela stat. Astfel realizarea planurilor proiectate avea cele mai bune auspicii. Colecțiile de artă și etnografie ro- mână se îmbogățiseră și urmau ca să fie deschise publicului. Lipsa de continuitate și economiile rău concepute ce caracteri- zează toată administrația noastră, au curmat activitatea Inspecto- ratului Muzeelor din Transilvania și mai târziu și aceea a Inspec- toratului central al muzeelor române. Muzeele noastre au rămas, fără o conducere și armonizare organică centrală a activității re- 922 '■.î3 ciproce, ele au rămas fără control, directivă și sprijin din partea statului. Urmările neîmbucurătoare nu lipsesc. La Arad situația e mai favorabilă, decât în alte părți, deoarece muzeul are subvenția sa anuală în bugetul orașului și deoarece conducerea stă în mâni românești. Dar direcțiunei îi lipsește din partea unui organ de specialitate superior de stat orice directivă, încurajare, control și acoperire. Primăria neavând specialiști nu poate îndeplini ori în- locui măcar temporar acest rol și astfel conducerea, direcțiunea muzeului — orice inițiativă, orice activitate ar întreprinde, — are caracterul de acțiune personală a directorului ori funcționarului, ea dă ocazie la aprecieri și critici personale, cari nu întotdeauna ajută instituției. Pe când dacă consilii de specialiști din Cluj ori București ori un singur specialist, s'ar ocupa serios de directivă și control situația directorului, dar și a desvoltării muzeului ar fi mai ușoară, Chestiile personale atunci nu ar avea aceleași pro- porții Ia Arad și în alte părți. Cât de necesar ar fi sprijinul și intervenția continuă a unui organ superior al muzeelor dovedește și cazul secției bisericești a muzeului Palatului cultural din Arad. Cu ocazia studierii bise- ricilor de lemn din jud. Arad am compus un inventar al obiec- telor de muzeu din diferitele biserici. O mare parte a obiectelor respective nici nu era în uz, ci se găsea în podul bisericilor, în părăsire. Valoarea istorico-artistică a obiectelor în uz nu era cu- noscută în bisericile respective; ele se găsesc în comune atât de greu accesibile, încât cel cu interes pentru asemenea obiecte ar fi fericit să le vadă la un loc întru'un muzeu diecezan, care le salvează de ruină. înlocuirea acestor obiecte de cult în uz nu ar reclama cheltuieli mari. Am înaintat acest inventar P. S. S. episcopului Grigore al Aradului spre a dispune aducerea lor la Arad cu scopul de a forma un muzeu diecezan. Ideia a fost în general bine primită, fiindcă nu reclama altceva, decât un ordin circular către proto- popi și parohii. Prima greutate a fost, că Dieceza nu dispunea de un local pentru viitorul muzeu, iar a le dona Palatului cul- tural, nu a intenționat. Piedeca aceasta a fost înlăturată prin aceea, că orașul s'a angajat a pune la dispoziție localul necesar muzeului în Palatul cultural, recunoscând dreptul de proprietate al Diecezei asupra obiectelor. Circulara și urgentarea pentru tri- miterea la Arad a obiectelor vizate s'a făcut de câțiva ani și to- tuși abia câteva parohii au executat cele cuprinse în circulară. Astfel chestiunea stagnează în momentul de față. Nu avem un serviciu superior de stat, care să poarte un interes deosebit pentru o asemenea chestiune și care până atunci să nu înceteze cu in- sistențele, persuasiunile, până ce nu vede secția bisericească a muzeului, ori să zicem Muzeul Diecezan în stadiul de înființare. Și ce importantă ar fi o asemenea secție în muzeu! Ea ar con- tribui la cunoașterea culturii noastre vechi, care este aproape 923 5 excluziv religioasă, ea ne-ar oferi ocazia de a admira arta noa- stră bisericească, iar la Palatul cultural s'ar acoperi un gol al muzeului: secția bisericească, împreună cu cea etnografică ar în- semna muzeul poporului român din acest județ. Avem convin- gerea, că P. S. S. Dl episcop Grigore va îmbrățișa cu căldura și energia necesară, ce-1 caracterizează, această chestiune adormită. In legătură cu secția bisericească, care este și ea o secție ■ culturală, s'ar putea forma și una alta, istorică-culturală. Mă gân- desc la o colecție de portrete și relicvii ale conducătorilor popo- rului din trecut, în oraș și județ, conducătorii politici, culturali, la înfățișarea momentelor principale din istoria noastră în județ, la expunerea produselor principale ale științei și literaturei române din județ, cărți, broșuri, documente, scrisori etc. Aici ar intra și colecția privitoare la eliberarea poporului nostru în 1918, așa cum au făcut-o aceasta francezii la Colmar, totuși fără jignirile ce se aduc acolo minorității. Să nu uităm, că poporul român din județ, ca popor ce a trăit o viață culturală, încă nu este repre- zentat în muzeu. O secție specială merită podgoria. Cultura vinului în pod- goria Aradului are o reputație bine stabilită. Și în alte regiuni cu vinuri renumite se găsesc astfel de muzee. In vara ultimă am vi- zitat muzeul vinului (Weinmuseum) din Speyer și Freiburg i. Br. Să nu se creadă, că un astfel de muzeu cuprinde o colecție de vinuri. Am rămas uimit de cele văzute și am regretat lipsa unui astfel de muzeu la noi. Muzeul vinului cuprinde parte obiecte etnografice, parte produse ale meseriașilor dela oraș: Butoaie (cu inscripții, cu blazoane și scene sculptate), prese de tot soiul, (dela cele mai primitive de lemn, cari nu mai sunt în uz până la cele noui) unelte primitive pentru lucrul viilor, tablouri, stampe, fotografii, statistici etc. Ar duce prea departe a înșira tot ce poate intra într'un asemenea muzeu. O idee ne poate da catalogul mu- zeului vinului" din Speyer. In orice caz o asemenea secție este indispensabilă la Arad și înființarea ei nu poate întâmpina greutăți; O .singură obiecțiune am auzit dela un funcționar superior al Pri- măriei : că un astfel de muzeu nu ar avea locul potrivit în Pa- latul cultural. Noi, care cunoaștem istoricul acestui palat și prin- cipiile unui muzeu județean, nu putem lua serios o asemenea obiecțiune. Secția preistorică s'a îmbogățit prin obiectele rezultate din săpături. Iată o chestiune, care în lipsa de mijloace, cu care luptă muzeul și având în vedere urgența colecționării obiectelor româ- nești amenințate cu dispariția — mai poate aștepta. Obiectele preistorice se găsesc în loc sigur în pământ și pot aștepta liniștit trecerea crizei financiare în care ne sbatem. Săpăturile sunt co- stisitoare. Muzeul'Palatului cultural și autoritățile locale să sal- veze din mijloacele lor prima oară urmele artei vechi țărănești și bisericești-culturale, urmele etnografice ale poporului nostru, • „ 924 pentrueă aceste sunt pe cale a dispărea, a se înstrăina, aceste reclamă urgent mijloace și interes deosebit. Un alt motiv ar fi, că secția preistorică este disproporționat de bogată față de cele- lalte secțiuni ale muzeului județean. Multe s'ar mai putea spune despre subordonarea și coordonarea problemelor de muzeu. Deocamdată atât. CORIOLAN PETRAN, profesor universitar. Un cult necesar. S'a publicat, de curând, prin ziare, un nou apel pentru o statue a lui Eminescu la Iași. în apel se precizează că comitetul de inițiativă a adunat, cu muncă de câțiva ani, suma de două milioane, și că ar mai fi nevoe numai de câteva sute de mii, pentru ca marele poet să reînvie în bronz în orașul atât de iubit odinioară. Ne aducem aminte de încă două apeluri asemănătoare, unul publicat înainte cu câțiva ani în „Cuvântul", lansat de un comitet de inițiativă în frunte cu fostul ministru Moșoiu și altul al so- cietății studențești „România jună" din Viena. Inițiativa „Cuvân- tului", care deschise și o colectă publică, voia să ridice o statue lui Eminescu la București, „România jună", aceluiași poet, la Cluj. încercările, până azi, nu au reușit. Acum, fără rezultate apreciabile, stă deschisă o altă colectă, la Cluj, pentru statuia lui Avram lancu. Pentru aceasta din urmă s'a și însemnat locul, cu paradă regală și sfințire arhierească, în fața Teatrului național. De patru ani, ni se pare, străjuește aici un stâlpușor de piatră pe care scrie : „Loc rezervat pentru statuia lui Avram lancu". E, ni se pare, tot ce poate fi mai caracteristic pentru ușu- rința cu care se lucrează la noi. Vorbe mari, paradă, însuflețire momentană, și pe urmă tembelism și uitare, curat vorba aceea: „Românului îi e greu până se apucă de lucru, că de lăsat se lasă ușor". Am vrea să avem cultul oamenilor mari, dar până acum nu-1 au decât puțini dintre noi. Am vrea să ne mândrim cu do- vezile materiale ale culturii, dar nu jertfim bucuros pentru creierea lor. E o necesitate de suprafață, de paradă, dar nu una adânc sufletească. Dacă ar trăi în noi cultul oamenilor mari, am afla desigur destui cetățeni cari să-și dea obolul pentru a le cinsti după vred- nicie, amintirea. Nu ne-am da de atâtea-ori în spectacol cu ini- țiativa din care nu răsare nimic. Nu am aștepta cu anii cu o colectă deschisă, nici cu stâlpușor care să arate locul unde se va înălța statuia omului mare. 925 5* Nu avem o tradiție a cultului oamenilor mari, afară de cea J poporală care a slăvit pe voivozi, pe eroi și pe haiduci, cântându-i j în balade. Nația a ridicat astfel monumente oamenilor mari, pe | cari i-a cunoscut, cari și-au amestecat viața și soarta cu a po- porului. 5 Pătura noastră cultă însă nu are încă un cult al oamenilor - mari cari s’au ridicat din sânul națiunii, dar în creiațiile lor au depășit puterea de pricepere momentană a maselor, chiar când au lucrat în interesul lor, — rămânând de-ocamdată numai la pu- terea de apreciere a celor cultivați. In artă rămânând totdeauna la toate popoarele, creiatori cari nu pot ajunge populari, prin ⁵, însăși superioritatea creației. Ei practifică sufletul național prin * intermediarea păturii culte. Nu în înțelesul că omul cult va explica și va populariza marea creiație, ci sufletul acestuia fiind îmbogățit jj de opera de artă, se va resimți de această îmbogățire în activi- 5 tatea lui în mijlocul poporului din care face parte. । Clasa cultivată are menirea și îndatorirea să bea din iz- J vorul țișnit la marile înălțimi ale creiației, și să se dărue popo- î rului așa cum sunt după împărtășanie; crescuți sufletește. ■ i Ideile omului mare, directivele date de el, pătrund în mase | prin intermediul celor cultivați. I Noi nu avem cultul omului mare, nici câtă vreme trăește J între noi. Ba nici atât ca după moartea lui. | Țărănimea noastră până azi simte nevoia cultului omului mare, și apără adeseori pe un tâlhar de drumul mare închipuin- ; du-și că are în față un haiduc de pe vremuri, care să dea iureș în ciocoii și în bogătașii cari îl despoiau. Pe Tudor Vladimirescu, pe lancu Jianu, pe Avram lancu, țăranii îi cântă până azi, după ce, cât au trăit, i-au adorat. Pentru pătura noastră cultă, omul mare, câtă vreme trăește, * nu prezintă nici un interes. Nu se cunoaște nici un perorinaj la locuința lui Alexandrescu, Alecsandri, Grigorescu, Eminescu, Hajdeu, câtă vreme au trăit, cum se întâmplă la alte popoare cu scriitorii și artiștii lor de frunte. Ba, personalitatea culturală cea mai distinsă a ultimelor trei decenii, dl N. lorga, a fost nevoit odată să apostrofeze pe ceice se părea că au cultul personalității sale, „secături entuziaste". Nu cult, ci vrășmășie, întimpină la noi omul mare. Și, pe cât cu putință, complectă izolare. Numai în jurul omului politic se încearcă la noi un cult. Dar rezultatul nu este o închinare sinceră, o apreciere statornică, ci o ploconeală stupidă, lipsită de orice convingere. Astfel că omul politic, care a avut parte de prea multe peregrinage la locuința sa, sau la club, îndată ce moare e complect uitat de întreaga masă a adoratorilor interesați. Cultul lui — o beșică de săpun ce se sparge odată cu ultima mână de țărână ce i se aruncă pe mormânt. Și, ce urmează după moarte e numai o întreținere artificială a pomenirii lui. 926 N'avem cultul oamenilor mari, și subt alt raport. Generația care-1 urmează nu încearcă să-l înțeleagă, să-i cearnă aurul veșnic al creiației din ceea ce-i trecător în opera lui, — ci să-1 distrugă, în fiecare generație erau „copii teribili" cari aruncă cu copita în omul mare al generației trecute, și declară că lumea se creiază de către ei. De curând a pățit așa chiar Eminescu, poetul căruia i se pregătesc, de-odată, nu mai puține decât trei statui. Cine-i Emi- nescu ? Ce-i Eminescu? Eu sunt totul! Sau dacă nu eu, cutare amic. Nu spunea, în viață fiind amândoi, tot așa Macedonsky ? Și, dacă aceasta e realitatea sufletească a conduitei noastre față de oamenii mari câtă vreme sunt în viață, cum vom avea cultul lor după moarte ? De unde să nască ? Pe ce să se înte- meieze ? Pe simpla imitare a popoarelor, a societății culte, care își cinstesc cu venerație pe marii artiști și le ridică statui ? Pe nevoia de-a parada cu numele lor pentru creșterea valorii proprii în ochii celor proști? Dar așa se poate ajunge, ca la noi, nu la un cult adevărat al omului mare, ci la o parodie. Pentru a-1 cinsti cum se cuvine e nevoie de o mișcare a sufletului. Și ea nu se produce decât după ce-ai fost împărtășit cu creiația omului mare, ai trăit din ea, prin ea, sau cel puțin ești conștiu că opera lui ți-a îmbogățit, ți-a lărgit propriul suflet. La noi iau adesori inițiative și trag clopotul cel mare pentru cultul pomenit, oameni cari sunt mai înrudiți cu talpa cizmei decât cu producția artistică. Și să nu-i pui să-ți spună titlul unei poezii arhicunoscute, că se ’ncurcă în numele autorilor, de nime nu-i mai descurcă. Iar foarte mulți dintre cetățenii către cari face apelul, nu-s mai brezi. Cultul oamenilor mari e un cult necesar. Dar el e o dovadă de intimă împărtășanie cu opera omului mare. De aceasta e nevoe mai întâi și la noi, pentru a putea ridica statui, fără să cădem în ridicol. Și nu împărtășania câtorva aleși, cari se vor afla totdeauna, ci a întregei pături care se mândrește cu ridicarea ei, prin cultură, peste straturile de jos. S. V. Pe marginea unui manifest. — Chemarea „Crinului Alb“, procesul generațiilor de înaintași și tinerimea de azi. — In moleșiala intelectuală, care ne-a cuprins, ca într’o apă moartă, materialitatea hidoasă a vremii, câteva minți chinuite de căutarea unei eliberări spre orizonturi mai largi și mai pure, au izbucnit cu tot elanul unei tinereți, care nu se poate lăsa încă- 927 tușată, capitulând mălăieț înainte de a-și fi probat vigorile. Cei trei semnatari ai „Manifestului Crinului Alb“, pe care îl publică, însușindu-și-1, ultimul număr al „Gândirei", răspund unui imbold propriu, mai mult decât unei cerințe, gata să cadă coaptă de pe buzele tuturor. Din atmosfera intelectuală a Berlinului, care le dă acolo iluzia unui prezent al lor, așa de diferit de cel de-acasă, ei scrutează, teribili, trecutul intelectualității românești și îl con- damnă fără apel. „Printr’o dezolantă lipsă de simț filozofic, înaintașii noștri împrumutaseră două gânduri disparate și au trăit din seva lor, din ce în ce mai strâmtorați și mai cotidiani, fără să încerce să le transfigureze și să le armonizeze într’o unitate superioară. „Sfârșitul secolului trecut Ie pusese Ia dispoziție concepția materialistă a istoriei, iar psihologismul filozofiei le oferise sedu- cătoarea cosmogonie monisto-darwiniană a științelor naturale. „In acelaș timp, printr’o nemai auzită lipsă de spirit filozofic, au adoptat, din atmosfera îmbâcsită a vremii, convingerile ilumi- nismului filozofic francez. Alăturea cu psihologismul filozofiei, care neagă nu numai raționalismul, dar chiar transcendentalismul filozofic, au pus fără sfială credința într’o Rațiune omenească, singura sursă și criteriu de cunoaștere teoretică și singură dătă- toare de norme și orientări morale, fără să-și deie seama, că materialismul istoric neagă tocmai spiritul și gândul, declarându-le de prisos, neglijând să mai afle că evoluționismul monist și dar- winian poartă germenii și duce la cel mai clar relativism. Ce este rațiunea în concepția darwiniană sau spenceriană? Poate să admită ceva absolut și definitiv ? Și atunci cum e posibil să se creadă simultan cu ele în Rațiunea absolută? Fără să se încurce cu asemenea întrebări, au crezut ferm în ideia umanitară, în drepturile eterne ale omului, așa cum le-a prescris iluminismul Revoluției dela 1789, dar cum nu li-ar fi putut prescrie empi- rismul și relativismul din concepția evoluționistă. Ceeăce îi inte- resa nu era nicidecum contradicția celor două adopțiuni, ci con- secințele lor asemănătoare: agnosticism, ateism, acosmism. Cu Dumnezeu, cu misterul, cu infinitul, cu soarta omului și a cos- mosului au isprăvit-o dintr'odată. „Nu merită să-și bată zădarnic capul cu ele, fără să observe că rupând relația cu aceste realități și cu întrebări referitoare la ele, se stinge în secetă însuș sufletul și entuziasmul uman. Le-a fost deajuns să se debaraseze de ele și au rămas satisfăcuți că în lumina celor două filozofii li-se explica — și ce „explicații!“ — misterul pe pământ. Știau cosmogonie darwiniană, știau filo- zofia istoriei materialiste și pe deasupra aveau și încredere în Rațiunea absolută. Ceeace mai interesa erau consecințele pentru viața lor și viața națională: să ne concurăm în tehnică, șosele, closete, civilizație și lupta împotriva analfabetismului cu toate 928 țărișoarele balcanice și dacă se poate cu Belgia sau Danemarca. (Uneori erau mai modești: România, Belgia Orientului, Bulgaria, fiindcă are vaci, Danemarca Orientului; în timpul răsboiului balcanic vecinii mongoli erau prusienii, iar noi putorile și lașii răsăritului, astfel tratați de presa mondială, spre spaima Euro- peiștilor noștri.) Cheia fericirii tuturor era în orice caz o tehnică bancară energică sau (când vorbea Rațiunea!) renumita „dreptate socială", un fel de elastic, pe care îl poți întinde cum vrei.. Acest practicism cu nuanță anglo-saxonă (vestita anglomanie a constituționaliștilor ce suspinau după instituții din A. V. Dicey) era cunoscut ca un ecou al protestantismului și spiritului des- lănțuit de Reforma lutherană. La noi ca și în Sud-Estul european existau alte circumstanțe și altă configurație religioasă. Nu-i încurca prea mult, fiindcă vechea și anosta generație se caracte- riza tocmai prin lipsa de unitate a compartimentelor cerebrale. Ideile cele mai contradictorii sălășluiesc cu egală și surâzătoare insolență într’un cap perfect haotic. Necesitatea unificării și a corespondențelor psihice le este necunoscută, asemeni primitivilor. Această rudimentară conformație enervează și plictisește, iar când e ridicată la rangul de reprezentanță a cugetului românesc, miră și indignează". Am reprodus întreaga motivare a sentinței ce se rostește în acest greu proces. Nemiloasă și crudă, trebuie să recunoaștem că critica celor trei purtători de cuvânt ai generației prezente în fond este perfect întemeiată. O sută de ani cultura românească s'au scurs fără chinul întrebărilor turburătoare, fără muzică răs- colitoare de adâncuri, fără de o literatură luminând căile veșniciei, fără o plastică fixând punți spre misterele nemărginirii. Accidentul filozofic al lui Vasile Conta a rămas fără ecou într’o intelectua- litate, care nu-i putea da suficiente elemente de continuitate și desăvârșire, iar poezia așa de plină a lui Eminescu a fost prea târziu recunoscută și prea repede trecută în galeria autorilor, cari se citează, dar nu se mai consultă. Privită astfel, în totalitatea ei și fără a ține seama de împrejurările, cari i-au determinat caracterul, opera înaintașilor adusă cu trudă și lipsuri până la noi, greu rezistă unui proces de severă analiză. Dar, oricât s’ar condamna concepția materialistă, a istoriei, ea este și rămâne un bun câștigat pe seama omenirii și în judecarea celor o sută de ani de evoluție a culturei noastre moderne precumpănesc împre- jurările, cari n'au putut îngădui mai mult decât s'a realizat. E o vină oare a înaintașilor, că până în preajma secolului trecut am stagnat la asbuchea nevoilor de toate zilele, ciugulind pe apu- cate puțină lumină din terfeloagele mănăstirești, când nu ne nă- văliau hoarde pustiitoare și nu ne hârțuiau vecini nesătui? E oare așa de Snare vina acelorași huliți înaintași, că după cea dintâi apropiere mai durabilă de civilizațiile și culturile altor neamuri, ei nu s'au pus ticniți să deslege cheile nepătrunselor 929 probleme ale veciniciei, ci s'au grăbit să împrumute cu lăcomie și fără prea mult control tot eeeaee ne lipsia după atâta vreme de nestatornicie ? E oare vina lor că au preferat să rămână dascălii sârguincioși ai unui popor întârziat, decât să planeze fals într'o spiritualitate fără conducte în miezul viu al cugetării na- ționale ? Desigur, nu. Știm că revolta care se manifestă de către tine- retul contemporan n are vreme să se macine în căutarea adevă- rurilor, istorice. înțelegem, că în dibuirea unor noui orizonturi, impetuozitatea avântului sare mult peste măruntele circumstanțe, de teamă să nu se poticnească. Dincolo de realitatea, care justi- fică lipsurile și mlădie judecățile, este chemarea ispititoare a noutății și a mai binelui, cătră care sunt ațintite cu fanatism ochi plini de nouă și avidă lăcomie. E o scuză pentru credința, care se formează într’un alt viitor. Lampadofori viguroși, primesc cu dispreț făclia ce li-se întinde de alergători istoviți și pornesc încrezători în cursă, fără să țină seama că la capătul forțelor, care îi mână vijelios înainte, îi așteaptă aceeaș primire nepriete- noasă și nedreaptă. Manifestul „Crinului Alb“ chiamă generația zilelor noastre la o altă viață intelectuală, călcând brutal peste înaintași. Cine va putea să reziste ispititoarei iluzii ? „Suntem fiii Soarelui și vrem să trăim viață fără lacăt la gură și la inimă, fără mutilă- rile și fără siluirile oamenilor, cu ființa noastră puternică, cu toată aspirațiunea spre divin și uman din noi“. Dincolo de bru- talitatea unei aprecieri necruțătoare, aruncată asupra generației trecute, trebuie să recunoască oricine prezența vie a unui ideal scump tuturor. „Bătrânii", amintindu-și timpuri nu prea mult îndepărtate, vor trece cu îngăduință peste cuvintele aspre ce se rostesc, și vor privi interesați învolburarea tinerească. Ei au vreme să judece și să interpreteze; ceștialalți, dacă vor să-și câștige merite la nesocotința celor ce vor urma după ei, n'au vreme de pierdut. Poporul românesc, eșit din faza didactică a începuturilor lui culturale, naște o nouă intelectualitate cu pre- ocupări mai vii, pompate din seva lui proprie, reînviată la o altă viață, mai deplină. Că aceasta se va numi, cum i se zice în manifest, complectudinism, sau altcum, lucrul se va vedea mai târziu, când ideea va lua contact cu realitatea. In orice caz, făcând abstracție de atitudinea manifestului, pe care înșiși autorii lui o califică de o „candidă obrăznicie infantilă", trebuie să se țină seama că la oficiul stării noastre culturale s'a înscris fătul⁻ unei generații noui, dornică a corespunde nouilor orizonturi deschise românismului. Dar dacă cu „bătrânii" conflictul va fi ușor de aplanat, găsindu-se după prima ciocnire destule puncte de‘conciliere, nu tot așa de lesne se va găsi corectivul potrivniciei, pe care entu- ziaștii crainici ai unei noui ere culturale se pare că nici n’o bă- 930 nuiesc în sinul propriei lor generații. „Bătrânii", cari au împru- mutat, ca Maiorescu, ca Gherea, ca Densușianu, pentru a rie pune în contact cu ceeace realizase omenirea în alte împrejurări, aiurea; sau ceice, ca dnii lorga și Octavian Goga, și-au subordo- nat avânturile creatoare ideii de românism integral, unii s’au dus și nu se mai pot opune provocării, iar ceilalți vor ierta, înțele- gând valoarea excesului, dacă excesul de apreciere va fi să dea rezultate. O generație însă, nu este o elită de câțiva iluminați ai unei idei. O generație e totalitatea unui moment istoric și oricâtă pasiune ar pune cei câțiva aleși, cari caută „alianța vremelniciei lor cu eternitatea", dacă truda lor nu va afla destul ecou în to- talitatea înconjurătoare, suportul moral va slăbi și aripile primului avânt vor cădea pleoștite de aburul indiferenței. Pericolul nu e acolo, în lipsurile fatale ale generațiilor premergătoare, cari nu mai pot încurca; pericolul e în mijlocul nostru și mai gr-eu de înlăturat, în tineretul, care șe ridică alăturea de noi, fără idealuri și fără dorințe, coborît în preocupări, ce nu trec de orizontul genunchilor. Obstacole cu mult mai serioase decât slabele ana- teme, fără culoare, pe cari le aruncă bătrâni din pruncie, ca dl Lovinescu, stau în calea celor ce chiamă românismul la spiritua- litate creatoare de valori eterne. Chemarea răsună sec în urechile unei tinerimi „intelectualizată" cu literatura de șofeur de casă mare a lui Dekobra, pasionată de foot-ball, animalizată de schimmy și anchilozată în mecanismul debordant al vremii. Ce va putea realiza o elită de intelectuali, fanatizați de mirajele unei idei încă turbure, într’o atmosferă ca cea în care trăim, fără „bă’rânii" dați brutal deoparte și cu un tineret bolnav de impotență cere- brală ? „Crinul alb" al manifestului din „Gândirea" aduce aroma tare a unor nobile avânturi într’un mediu îmbâcsit și rău miro- sitor. Ferestrele date brutal de pereții de din dos nu pot înlesni o primenire, ci trebuie să se deschidă largi canale de aerisire în zidurile pline ale fațadei. Ofensiva decisivă aici va trebui să se dea, pentru ca ideia să poată rodi cândva. D. I. CUCU. Cărți. H. larga : Din originile politicianis- mului român. 0 acțiune de opoziție pe vremea fanaricților formează subiectul acestei comunicări a dlui N. lorga la Academia Română. Manuscrisul studiat acum de dsa, cuprinde „o întreagă istorie de lupte politice interne, de cel mai caracteristic politicianism, în scop și metode, asemenea cu ceeace vedem, după aproape două veacuri, petrecându- se astăzi sub ochii noștri". E lupta pentru putere, a boerilor intre ei, a lor împotriva domnitorilor și pentru schimbarea acestora, a unel- tirilor la Poartă, la Hanul tătărăsc — și o apărare, uneori un atac, al Domnilor 931 împotriva acestor uneltiri, cari sfârșesc aproape totdeauna prin surparea unei domnii. Sunt dedesupturi cari explică deasa schimbare a Domniilor în Moldova și Țara Românească. Iată cum caracterizează autorul ma- nuscrisului boerimea de pe la 1760: „Dela o vreme încoace înmulțindu-se partea boerească și din zi în zi fiește- care silindu-se, unii pentru câștigul lor, alții pentrucă să se mai înalțe întru cinstea boeriei, intrat-au în mijlocul lor o mare și nemărginită zavistie, din care făcându-se cete, de apururea se zavistiau unii pe afții" ; ei, „căndu trage pe o parte a-i metahirisi întru ale Domniei trebi, ceialaltă parte se trăge în laturi și, cu neîncetate zavistii purtându-se, aducea multe pricini de turburări unii asupra altora", — „de-apururea vrând a se mânca unii pe alții". ...Rădăcini vechi și viguroase ale politicianismului... Se aruncă o lumină și asupra tăerii lui Ghica Vodă în 1777, prin aceleași intrigi ale politicianismului. In legătură cu mișcările „politicia- nismului cetelor boerești organizate pentru putere, mișcări cari au dus la peirea lui Ghica Vodă și la sfărmarea rezistenței energicului Costachi Moruzi", —’ evenimente din veacul al XVII-lea, dl N. lorga, într'o nouă comunicare, arată că la aceste turburări au contribuit și pătrunderea ideilor revoluționare din apus, sub forma „farmasoniei", a franc- masonici. Și aceasta e căutată din viața lui lordache Darie Dărmănescu, „biv Vel Paharnic", factor principal în cele două conspirații. Acesta pusese să se traducă pentru sine „Taina Francmasonilor, de către... un cleric, „icrei Gherasim", arhi- diaconul Mitropoliei Moldovei, mai târziu episcop la Roman. Ba clericul nostru ia chiar apărarea „farmasoniei", tradu- când pentrucă „toți ce vor ceti să cu- noască greșita socoteală ce am de această tagmă". * W. lorga: Rătăcirile în Apus ale unui pretendent român. In memoriile secției istorice, dl Nicolae lorga pu- blică documente inedite asupra rătăci- rilor în Apus pentru a mijloci câștigarea Domniei, a pretendentului român loan Bogdan. Documentele, în latinește, fran- țuzește și englezește, date și în facsimile, au apărut in ultimul volum din colecția „Calendar of State Paprs", Londra 1927, și privesc tribulațiile pretendentului român la scaunul Moldovei în veacul al XVI-lea, intervențiile făcute pe lângă ’■ curțile din Paris și Londra de-a fi spri- . jinit la Poartă, dovedirea îndreptățirii lui „loan Bogdanovicz" la Domnie. In ’’ scrisoarea lui către regele Franței se J iscălește cu caligrafice litere latine : j loan Bogdan. Documentul englez nu se referă la Z acest pretendent, ci la Petru Cercel, cum dovedește dl lorga. In el „avem știri foarte importante, pe care le întrece <• insă putința de a vedea cum înțelege ț trecutul, drepturile și situația Țării, un ; „domnișor" care nu-și revăzuse încă < Țara, It 1586". 4 Dl N. lorga resumă in comunicare aceste știri la următoarele: -31 „El (Petru Cercel) o concepea (Țara) ca odinioară liberă. Turcii se strecoară Țț prin discordii interne și răscoală. Tri- butul e un abuz al lor derivat din 3 simple daruri. Mircea, care-și zice: rege — și la 1552 „rege‘‘-i zicea ambasa- 1 dorul francez Cadignac lui Petrașcu — ' luptă cu ei acei treizeci și cinci de ani, Ț invins in a șasea bătălie, el e prins și • dus la Constantinopol — lucru afirmat și de izvoarele turcești, dacă nu e vorba de o confuzie cu Vlad Dracul. Cercel crede și e într’un tratat (cu Poarta) a /. cărui tradiție er? astfel fixată înainte de Mihai Viteazul: printr'însul Turcii ar 932 fi luat modestul titlu de Voevod, plata tributului de 100.000 de galbeni vene- țieni de aur, ocuparea — care de fapt e din vremea lui Mircea — a celor patru cetăți dunărene, fiul de Domn ca ostatec... „Dar lămuriri neașteptate vin cu privire la Cercel. Ni se spune că fiul de Domn a fost cerut ca ostatec la vrâsta de zece ani, în 1558, în ajunul morții tatălui, și că prigonirea lui Rustem l-a dus la Alep, unde-1 țin și interesele de exploatare ale lui Mohamed Soldi... Știau de mai înainte că frumosul și ta- lentatul pretendent, capabil să-și gă- sească ori unde prieteni și ajutători, a sosit la Paris în suita lui Albert Laski, doar nu că a fost pe lângă regele Si- gismund-August in Polonia. Și mai ales nu (știam) că întâiul lui adăpost, după fuga dela Damasc, a fost in Ardeal, unde ar fi avut și o înrudire cu cel de al doilea Zăpolya, prin femei". Dl N. lorga anunță că in cursul ce-1 va face anul viitor la Sorbona va prezenta figura acestui prinț „puțin obicinuit", precum și a altor preten- denți cari au trecut prin Franța în v. al XVI-lea. Este folositor și pentru marele public românesc să cunoască sbuciumul acestor „domnișori", pretendenți, sau domnitori scoși din domnie, prin cari in rătăcirile lor în Apus — s'a luat cunoștință de existența și suferințele țărișoarelor românești, a unei părți din .creștinătate", care scăpase de robia completă a Turcilor. I. T. Colonizarea orientală in lllyrieum de G. Cantacuzino. Autorul cercetează intr’o comunicare publicată în Analele Academiei (68,. pp.) colonizarea orientală in provincia romană lllyrieum, cu do- vezi din inscripții, unele cunoscute de mai de mult, altele descoperite mai re- cent. Concluziile, la cari ajunge lucrarea, sunt următoarele: Illyricul a avut o întreită colonizare orientală: civilă, militară și comercială, constătătoare din elemente aziatice ele- nizate, deși cele mai multe de origină semită. „Sciția Mică și Moesia orientală au fost colonizate și civilizate de Apu- seni, anume de veterani și țărani de origine romană. Prin aceste colonizări în Illyric au pătruns religiile orientale, între ele și creștinismul. Această pătrundere a fost puternică și în Dacia. „Cultele orientale, spune autorul, mai cu seamă zeii semi- tici, au pătruns mai ales în armată și în administrație, în castrele și stațiunile militare. Ele s'au răspândit mai puțin in populație". „In Illyric, ca și in alte provincii, religiile orientale răspândite au avut o origine îndoită: iraniană, prin cultul lui Mithra, și siro-anatolică prin zei semitici. „întinderea cultelor din Orient în Illyric s’a accentuat dela sfârșitul vea- cului I. p. c. — Religiile orientale au răspândit aici o concepție mai spirituală și mai înaltă de viață". Cercetarea se întemeiază pe o mul- țime de dovezi epigrafice din colecțiile existente, dela cele mai vechi până la cele mai proaspete (Pârvan). Se slărue cu deosebire asupra importanței reli- gioase a colonizării orientale in Illy- ricum. (TR.) Em. Panaiteseu : Cultură și învăță- mânt, Cluj, „Cartea Românească", 1928, (pag. 46), fără de preț. Dl profesor universitar dela Univer- sitatea din Cluj, Emanoil Panaiteseu. își publică discursurile ținute in timpul din urmă (1928), în Adunarea deputaților și la inaugurarea Muzeului etnografic din Cluj. Recapitulări interesante referitoare la „învățământul nostru, in special în- vățământul secundar", care „pare că trece printr'o profundă criză". Criza este a se atribui mai întâi fap- tului, că spre școlile din România, unele 933 — in mod fatal — improvizate, s'a pornit puvoiul de elevi recrutați din satele ro- mânești, dornice de înaintare. „Numărul elevilor școlilor secundare a crescut în România până la 117.803 față de cei 17.000 școlari din România de înainte de răsboiu", (Dl E. P. citează după dl Const. Kirițescu: „Criza învățământului secundar și reforma liceului".) Pentrucă corpul profesoral să co- răspundă chemării sale pretinde — pe drept cuvânt — dl E. P. să aibă pre- gătirea științifică și pedagogică și iubirea, „adânca iubire evanghelică pentru copii și școală și credința creiatoare în ma- rele viitor al României". Ca profesor de istorie, adânc cu- noscător al culturii romane și eline — pledează în parlament pentru ca: „rostul și aspirația noastră pentru creiarea unui nou tip de cultură în istoria omenirii să se întemeieze tocmai pe autonomia dintre cele două forțe, cari au contribuit atât de puternic la alcătuirea sufletului nostru, pe autonomia dintre latinitatea noastră apuseană și creștinismul nostru răsări- tean, care singură poate să dea și în viitor tipul de cultură al spiritului ro- mânesc, în cadrul civilizației universale. De aceea în reforma învățământului nostru tehnic să ținem seamă de acești doi factori determinanți". Dacă proiectul fostului ministru Pe- trovici cerea în învățământ ca obiect, care trebuie să armonizeze și să con- centreze împrejurul său toate celelalte materii, filozofia, și un antevorbitor (dl Costăchescu) revendica acest obiect dela religie și științele naturale — dl E. P. pledează pentru o îmbinare norocoasă a acestor elemente cu limbile clasice, în situația noastră specifică, în cadrul îm- prejurărilor istorice actuale din Europa. Un pasagiu remarcabil și just me- rită să mai fie cițăt aici: „Și eu am trăit ca copil pe ogoare și îmi aduc aminte de toate povestirile copilăriei, dar îmi J mai aduc aminte, firește, de farmecul acela al nopților cu lună, îmi aduc aminte J de o putere supranaturală, magică, care sțăpânea sufletul meu de copil, când, în ! noapte, luna scânteia, se auzia numai sunetul dela piedecile cailor, iar asupra , tuturor, puterea tainică a legăturii dintre om și divinitate ne făcea să ne întrebăm: j ce-o fi dincolo de lumina lunei, și ce-o | fi dincolo de scânteiarea trecătoare a stelelor ? Cunoscând din cărți sau mai adânc din întâmplările vieții, puterea aceea mare, tainica putere, care trebuie să aibă și are încă asupra sufletului oa- "ț menilor stăpânirea nepătrunsă, începem ț să înțelegem puterea legăturii dintre om J și divinitate. Și de aceea salutăm întoar- 1 cerea în noua lege spre cunoașterea re- 1 ligiei, o salutăm cu o bucurie cu totul | deosebită, pentrucă in viața noastră, uneori, am uitat că mai puternici decât | noi toți oamenii, sunt zeii, așa precum 1 au fost în toate timpurile!" Frumoasă pagină și gânduri, cari ar trebui să dea de gândit mult pedago- gilor zilelor noastre ! Ca să ajungem la punctul acesta de vedere, visat, deocamdată, pledează dl ■ ' profesor ca profesorii să nu mai fie siliți la „robia" de a da câte 30—40 ore pe săptămână; ca să li-se dea putința de a călători în străinătate și a face studii acolo, cu toate că nu sunt definitivați (deoarece puterile tinere sunt mai capa- bile de a studia și a adapta ce este nou) ; ca să aibă profesorii și manuale de lecturi istorice, cu fragmente de texte și docu- mente (cum a apărut acum acel al dlui dr. I. Lupaș) ; ca hărțile, tablourile, pro- \ iecțiunile, cinematografele —să convingă, să înalțe, să entuziasmeze pe elevi. După cum vedem: cererile unui pe- dagog cu orizonturi largi și de inimă. Fie ca un astfel de spirit să se trans- plante în școlile noastre, spre binele tuturora ! H. P,-P. 934 General R. Rosetti: Notele unui ofițer norvegian. In memoriile Secțiunii istorice ale Academiei române a apărut o intere- santă comunicare a dlui gen. R. Rosetti, asupra notelor unui ofițer norvegian, înainte și după răsboiul de neatârnare, 1876—1878. Ofițerul e G. Golfest Flood, căpitan, iar notele privesc armata română din preajma și din vremea răsboiului inde- pendenței, și diferitele aspecte ale vieții românești de pe atunci: viața religioasă, socială, politică. E un informator cinstit, obiectiv, care ne arată armata română așa cum era în- tr'adevăr și se cunoaște din documen- tele vțemii: o armată cu cadre tinere, dar lipsite încă de experiență, având unități permanente și bine instruite pentru paradă, pentru exercițiile pur militare, unitățile teritoriale, glotașii — cu totul fără pregătire. In răsboiu a susținut totuși cu o strălucire proba de foc, aceasta datorin- du-se și faptului, că armata în lunga con- centrare din 1877, spune dl Rosetti, și-a putut desăvârși și pregătirea militară. Autorul, om de superioară cultură și cu mare fond etic, se interesează și de alte aspecte ale vieții din Țara ro- mânească. încearcă să pătrudă religio- sitatea societății românești; asistă la ser- viciile religioase, la cununii, la înmor- mântări și notează sârguincios. E surprins de numărul mare al ser- bătorilor, al bisericilor, pe cari le află însă puțin cercetate. Ofițerul norvegian trage o concluzie destul de binevoitoare pentru noi, spunând că e posibil să nu se gă- sească in București creștini atât de bine pregătiți, din punct de vedere religios, ca în Norvegia, cum pe de altă parte e posibil ca in Norvegia să nu fie cre- dincioși atât de statornici ca în București. Autorul asistă la ședințele parla- mentului, la reprezentațiile Teatrului na- țional' — unde publicul îi pare că e mai dornic să se arate și să converseze, decât să asculte. Animația stradei îl impresio- nează, hotelurile îi par bune. Notează despre amestecul de lume din București, despre șosele, spitale, comerțul din Ga- lați, „cu o vădită încercare — spune dl Rosetti în comunicare — de a pri- cepe rostul celor ce vede și aude". In răsboiu e admis ca observator in zona de luptă. Ca martor ocular căpi- tanul norvegian a asistat la luareaPlevnei, și din descrierea lui — spune dl Ro- setti, reese, că, dacă eșirea din Plevna a lui Osman Pașa, la 28 Nov. — 10 Dec. stil nou — nu a reușit, aceasta se da- torește mai cu seamă Românilor cari, fiind în strâns contact cu Turcii, au prins de veste la timp despre evacuarea în- tăriturilor de către aceștia, și s'au ținut de ei ca un roiu de viespi". Ceeaee este impresionant e că fostul căpitan norvegian, e încă în viață și în 1927, la rugarea dlui Rosetti, a scris prefața însemnărilor sale, făcute înainte cu cinci zeci de ani! Din prefață aflăm că la 1878, după întoarcerea sa in Norvegia, a ținut con- ferențe la cercul militar din Cristiania (Oslo), precum și în sala de serbări a Universității asupra României și asupra răsboiului de independență. „Aceste con- ferențe, scrie dl Flood — bazate pe no- tele jurnalului meu, au fost complectate prin informațiile ce erau trebuincioase pentrueă compatrioții mei să priceapă situația României". Iată deci un informator în Norvegia asupra României din vremea răsboiului independenței. Anul acesta la Oslo s'a ținut con- gresul internațional de istorie universală. Dacă autorul mai este in viață, delegații României la congres vor fi luat desigur contact cu dsa. ' R. T. Th. Capidan: Meglenoromânii. — Dl Th. Capidan, profesor la Facultatea 935 de litere a Universității din Cluj, publică de curând in colecția „Studii și docu- mente" a Academiei române, partea a doua a lucrării șale despre Meglenoro- mâni: „Literatura poporală la Megleno- români", Materialul de iolklor cuprinde 17. cântece, 94 basme, 100 ghicitori, 1000 de proverbe și zicători în dialectul meg- leno-român. Este, deci, cea mai bogată colecție de texte din acest dialect care se mai păstrează abea în opt comune din Meglenia: Limunița, Cupa, Țărnarcea, Oșani, Lugunța, Birislav, Huma și Nănta. In studiile anterioare asupra Megleno- românilor, ale lui Weigand, Pericle Pa- pahagi și I. A, Candrea, după cum arată dl Capidan, s'au publicat texte mai pu- ține, în unele lucruri colecționate într'o singură comună, în altele textele au fost notate în altă parte decât in satele me- glenoromâne. Așa că lucrarea dlui Capidan, rodul unor laboț^oase cercetări la fața locului, incă de pe la 19.10, — este remarcabilă prin bogăția textelor de literatură po- porală din cele 8 sate, unde mai trăiește acest dialect, deosebit de cel macedo- român. In introducerea de 15 pp. mari, dl Capidan arată cum a ajuns să cerceteze pe românii din Meglen, stărue asupra • particularităților locale ale dialectului, arată felul cum a colecționat materialul, cuprinsul basmelor etc. „La culegerea textelor", scrie dl Ca- pidan, „pe mine mă preocupă așa de mult partea formală a limbii, încât partea internă, conținutul textelor, venea pe planul al doilea. Deaceea le-am redat cu toate nuanțele de pronunțare, așa cum le-am auzit: dela o comună la alta, lă- sând frazele să se succeadă într'o pa- rataxă continuă. Tot din acest motiv n'am evitat să culeg și unele variante. Țineam cu orice preț să scot la iveală cât mai multe forme gramaticale, — pentru mai buna cunoaștere a întregului mehanism dialectal, — și cât mai multe cuvinte, 33 spre a putea pătrunde în toată bogăția Ja lexicală a acestui dialect". 18 Basmele din colecția prezentă „nu Țsi se deosebesc prea mult de fondul co- mun care stă la baza poveștilor dela ■ toate popoarele balcanice . . . Ele au o mai mare asemănare cu basmele bul- J gărești din Macedonia și în special din țȘ ținutul Meglen". ..j Dl Capidan mai stăruie in introdu- ,-! cere asupra începuturilor învățăturii ro- mânești la Meglenoromâni și asupra stării lor actuale. Am fi tentați să reproducem câteva . ? texte din lucrarea de față, dar cititorul ’•* neintrodus in semnele de transcriere nu le-ar putea citi. Totuș o mică ghicitoare despre ac: $ Mic sam, Mic sunt. M Mari sam. Mare sunt, » M Toată lumea u anves Toată lumea o imbrac. Macedoromânii, Meglenoromânii au atras atențiunea multor cercetători și fi- ' lologi. S'a mai întâmplat ca mulți dintre 3 macedonenii stabiliți in România să aibă -.J predilecție pentru studiile de limbă. J Așa că dialectele românești din Pe- 4 ninsula balcanică au dat, ni-se pare, cele mai multe studii față de celelalte dia- 1 lecte ale limbii noastre. R. T. Cărțile bunului ereștîn. O biblio- tecă folositoare. La Blaj, în redactarea ' . prof. luliu Maior, redactor la buna ga- zetă poporală „Unirea poporului", a în- ceput să apară o bibliotecă creștinească, de cuprins religios și moral, subt titlu „Cărțile bunului creștin". Au apărut până acum următoarele numere: Despre păcat, Fiți desăvârșiți. Bolșevicii și bise- rica, Darul lui Dumnezeu, Adevărata fe- ricire, Taina spovedirii. Tâlcul Aposto- lilor din Duminecile anului, aceasta din urmă în 3 volumașe (Nr. 7). Lipsa unei biblioteci poporale, cu- prinzând tâlcul învățăturii și moralei cre- 936 știne, se simțea de mult în toate diece- zele românești de dincoace de Carpați, — ca și în vechiul Regat. Mai bine de o sută de ani poporul nostru s'a hrănit numai cu literatură religioasă apocrifă, ca „Visul", „Epistolia" etc. In ultimele patru decenii dinainte de unire s’au răs- pândit, cu efecte binefăcătoare, cărțile de rugăciuni in mijlocul poporului. Din ele știutorii noștri de carte puteau cu- noaște textuFautentic al rugăciunilor, al po- runcilor dumnezeești și bisericești, străine, rugăciuni la liturghie, rugăciuni pentru singuraticile zile ale săptămânei, rugă- ciuni la diferite prilejuri și necazuri, — și mai ales textele principalelor cân- tări bisericești. Mulți cumpărau cărti- cele de rugăciuni mai ales pentru cântări. Dar unele din ele cuprindeau și lă- muriri și îndrumări în legătură cu spo- veditul, cuminecarea, și alte învățături creștinești, in mod fragmentar. Un plan sistematic pentru întreaga tâlcuire a învățăturii creștinești și a mo- ralei, n'am avut până acum. încercări s’au făcut, pe lângă diferite Episcopii. De cele mai multe ori s’au oprit la pri- mele zece-cincisprezece numere, — dacă s'a ajuns și la atât. Este un adevăr cunoscut azi de toți: nici „epistoliile", nici cărțile de rugă- ciuni nu mai acopăr necesitățile de ordin religios ale maselor mari. Ne-am trezit la realitate abea după ce sectele de import au pus în mâna țărănimii, pe prețuri mici, textul Scripturii vechi 'și noui, și a sugerat credința că fiecare o poate citi și, mai ales, o poate tâlcui. Atunci am văzut că preocupările religioase ale muzelor sunt mai complicate decât le credeam, mai multiple, și că sectele — întemeindu-se <și pe această lăture su- fletească, seceră în rândurile bisericii. In fața acestei propagande străine care rătăcește pe atâția, este o datorie elementară a celor două biserici româ- nești să pună la îndemână poporului un tâlc autentic al învățăturii și moralei creștine, în primul rând al Scripturii. Pentru aceasta e desigur nevoe de ela- borarea unui întreg plan de redactare, de oameni pricepuți și autorizați, cari să știe scrie, in aceeași vreme, pe înțe- lesul poporului. „Cărțile bunului creștin" sunt un început promițător în această redactare sistematică a scrierilor religioase pentru popor. Dintre numerele apărute până acum sunt unele poruncite de actualitate, cum e „Bolșevicii și Biserica", celelalte de cuprins general creștin, totdeauna de actualitate și valabil. Faptul că primele trei numere sunt epuizate, dovedește că cuprinsul lor acopăr lipsuri real sim- țite de popor. Cărticelele sunt întocmite după doc- trina Bisericii, cu folosirea autorilor streini cari au tratat materia. Nu cuprind fraze, ci esența învățăturii, expusă într’o simplă și frumoasă limbă pe înțelesul tuturor. Cărticica despre „Taina spovedirii" scrisă, ca toate, de luliu Maior, e un model de expunere limpede, concen- trată și folositoare. Așteptăm să vedem toate cele șapte taine tratate la fel. Vor fi de un folos netăgăduit pentru popor, nu numai pentru cunoașterea mai apro- fundată a creștinismului, ci și ca armă, de luptă împotriva sectelor. Bine venită este și „Tâlcuirea Apo- stolilor", a pericolelor din Faptele și Scrisorile apostolilor, ce se citesc in Du- minecile anului. Textul Evangheliilor de Duminecă a fost mereu explicat, înce- pând dela intâile cărți bisericești până la foiletoanele unor ziare poporale, cari au introdus în mod lăudabil partea de învățătură creștinească în coloanele lor. Dar textul Evangheliilor e nease- mănat mai ușor de înțeles decât a ce- leilalte părți din Noul Testament. In deosebi epistolele sf. Pavel, despre care 937 încă sf. Petru scria că sunt grele de priceput. S'ar putea spune că dela introdu- cerea limbii naționale în biserică, am avut mereu, în fiecare sat creștini cari știau pe dinafară unele pericope din Evanghelie. Cetirea Apostolului însă a rămas aproape zadarnică. Nu numai textul mai greu din scrisorile sf. Pavel, — cari se citesc în biserici in partea cea mai mare a anului, dar traducerea e grea, întunecată, încâlcită. Unde mai adaugi că el e citit de diac ori cutare cântăreț de strană care, prin neprice- pere, îl face și mai de neînțeles, schi- monosind cuvintele, accentuând greșit, mestecând propozițiile etc. Și tocmai aici sunt textele cu cari lucrează sectele, — și țărănimea noa- stră nu se poate apăra, fiindcă din ci- titul in biserică a Apostolului, a înțeles totdeauna foarte puțin. Pentru aceea dl luliu Maior, price- putul redactor al foii poporale din Blaj,3 a adus un real serviciu retipărind în.2 trei cărticele tâlcul Apostolului, publicat a de dsa pe rând în ziarul ce redactează. <1 E bine să le aibă cetitorul la îndemână, J intr'un singur loc, eeeaee se risipește cu 1 anii în gazetă. ' Dsa dă și cunoștințe folositoare în'* legătură cu viața apostolului, autor al 8 scrisorii, se indică vremea și locul, îm-:| prejurările cari au cerut scrisoarea. Nu e un tâlc simplu ci o înbinare de tâlc și învățătură, așa că textul poate sluji « chiar de predică pentru cititorul țăran, J și de material de propovedanie pentru 3 preot. ia Cărticelele sunt de câte 6 și 15 lei ja (120 pg.) cu frumoasă copertă în culori, a cu literă mare și citeață. S Atragem atențiunea asupra lor, me- ritând să fie răspândită în straturi cât mai largi. A. ‘4 Cronica muzicală. începerea staqiunei muzicale 1928/29 Ia opera română din Cluj. — Orjeu și Euridiee de Glueh. — Lahme de Delibes. Favorizat de soartă prin existența unei Opere permanente, putem vorbi de viața muzicală a Clujului; căci de fapt întreaga mișcare muzicală a orașului nostru se concentrează în reprezen- tațiile regulate ale Operei, care are posibilitatea să Urmărească, independent de concursul publicului, scopul cultural ce și l-a propus. Generozitatea statului de a menține acest așezământ de artă se ridică la o valoare culturală incomensurabilă: ne ferește de odiul uricios al aspectului unui oraș mare care nu simte nevoia unei vieți muzicale mai intense, dând la iveală, prin această desin- teresare, un „manque" eclatant de adevărată cultură. E trist, dar e așa, Clujul n are concerte (cea mai pură manifestație muzicală), fiindcă nu le sprijinește. Toate eforturile cari s’au făcut în 10 ani dela unire în această direcție sau prăbușit, izbindu-se de zidul indiferenței marelui public. E o penibilă lipsă de sensibilitate ce-o mărturisește, cu seninătatea inconștienței, acest oraș. Prin aceasta se așează în rândul obscurelor orașe de provincie cari ignorează 938 numele lui Beethoven, cunoscând în schimb la perfecție toate stelele ecranului. Să raportăm despre spectacolele operei române, care și-a reluat activitatea sub cele mai fericite auspicii. * Deschiderea stagiunei s’a făcut la 4 Octomvrie cu „Orfeu și Euridice", de Gluck, marele reformator al operei din a doua jumă- tate a secolului alXVIII-lea. O muzică veche, dacă vrem s’o numim așa, dar o muzică din timpul când arta cântăreților italieni era la culmea gloriei. Pe atunci a cânta însemna a fi stăpân absolut pe toate dificultățile acestei arte subtile ; a învinge greutăți tehnice cari astăzi nici nu se mai întrebuințează ca „prea grele" ; a ur- mări frumuseța unui ton de dragul sunetului numai; a cânta, nu pentru a sublinia valoarea cuvântului ci pentru a scoate în evi- dență calitatea frazei muzicale. Deci o foarte dificilă probă pentru gradul de cunoștință a cântăreților noștri. Subiectul pretinde numai trei roluri: Orfeu, Euridice și Amor, cor și balet. Conform tradiției, Orfeu a fost interpretat de o femeie: dna Lia Pop. Vocea dsale caldă, vibrândă, se adaptează splendid accentelor de durere, cu cari Orfeu deplânge moartea soției iubite. Suntem convinși că acest rol va deveni rolul de predilecție al dnei Lia Pop, căci îi dă din belșug posibilitatea să cânte cu ade- vărat, un fapt pe care opera modernă îl negligă tot mai mult. Eu- ridice și Amor au fost încredințate unor tinere cântărețe cari și-au dat toată osteneala să pătrundă în puritatea acestui stil, care im- pune atât de multă artă, — dnele Dobranskaia și Soloviera. Corul care deține un rol important în această operă a fost foarte bine, ca de obiceiu. Dl Klee, maestrul de cor al operei, ne-a răsfățat atât de mult în această privință încât aproape nici nu ne mai surprinde amploarea și disciplina admirabilă a acestui auxiliar de primul rang. Ținem însă de datoria noastră a releva mereu această necontestată „glorie" a operei noastre. Decorurile, baletul, frumoase și îngrijite. La pupitru cu exactitatea-i cunoscută d. Dulravsky. * Al doilea spectacol a fost opera Lakme de Delibes. O seară de deosebit interes fiindcă a adus în fața rampei generația tânără a artiștilor noștri și ne-a dat satisfacția să vedem progresele mari ce au realizat acești „copii ai institutului nostru" cum am dori să-i numim. Dșoara Ana Rozsa în rolul titular a fost delicioasă, glasul dsale e un adevărat clopoțel de argint; cristalin și duios, bazat pe cunoștințe tehnice serioase, acest glas e din acelea care nu te obosesc ascultându-le. Celebra arie a clopoțeilor a fost cu ade- vărat punctul culminant al serei. Dl Chicideanu a susținut rolul lui Gerold. Urmărim cu sim- patie crescândă progresele acestei frumoase voci de tenor, care își menajează cu mult gust mediul mai puțin sonor, ca să te sur- 939 6 prindă cu acute splendide ce amintesc, în anumite momente, timbrul vocei neuitatului Grozăvescu. în rolurile mai mici foarte bine dl Ujeicu (preotul indian) dnii Jarotzky și Nicolau: dnele Albisy, Ducu și Soloviera. Mon- tarea fastuoasă foarte sugestivă e opera dlui Bretan. La pupitru tânărul corepetitor Anton Ronai, marea promisiune a tinerei generații. în numărul viitor vom vorbi despre Aida, Werther și Băr- bierul de Sevilla. ANA VOILEANU-NICOARĂ. Cronica dramatică. „Vlaieu-Vodă“, piesă istorică în 5 aete de Al. Dautla — „Zile de sărbătoare¹¹, eomedie in 3 aete de Carto Bertolazzi. Însărcinarea ingrată de cronicar dramatic are darul de a supăra de-opotrivă și pe autori și pe interpreți atunci când da- toria de conștiință îți impune, — dacă, bine înțeles, ai curajul, — de a spune adevărul fără reticențe și fără menajamente. Deaceea ne simțim datori dela început a fixa câteva principii care vor încadra cronicile noastre. Românul nu e numai funcționar și poet, dar mai este și grandilocvent, îi place să spue vorbe mari și sonore cu cari se îmbată, crezând că prin rostirea unei formule sau vorbe radicale a și soluționat o situație, a stigmatizat un individ sau a deslegat o problemă. Potrivit acestui defect capital, artiștii, — autori și actori de-opotrivă, — irascibili ca fetele bătrâne, sar în sus când li se spun defectele sau când, Doamne ferește, te atingi de sa- crul depozit de talent pe care l-au monopolizat. Și toți la un loc au hotărât în ultima instanță că o asemenea critică se numește „critică negativă" și că ea este dăunătoare instituției și tinerei literaturi dramatice dela noi. Ca și cum spectatorii dornici de artă adevărată ar trebui neapărat să leșine de admirație pentru toate „Anuțele" autohtone și să-și căptușească palmele pentru a aplauda din răsputeri orice strâmbătură boierească și răcnet de școală veche, servite ca artă dramatică. în coloanele acestei reviste nu vom permite eflorescența so- cietăței de admirație mutuală și reciprocă, nu vom induce în eroare publicul prezentându-i prostiile autohtone sau străine drept capodopere ale literaturei mondiale, și nu vom cultiva prieteniile . cu artiștii pentru a gâtui adevărul de teama unei supărări personale. Vom căuta însă, în cronicile ce vom face, să justificăm toate afirmațiile și relatările noastre, fie în bine, fie în rău, atât despre 940 p iese cât și despre interpreți, fiind convinși că prin această atitu- dine nu facem „critică negativă" ci constructivă. * Teatrul Național din Cluj și-a- deschis stagiunea cu „ Vlaicu- Vodă", lucrarea dlui Al. Davila, o superioară dramă istorică în versuri, care de mult și-a fixat locul în primul rând al pieselor noastre istorice. Persoanele caracterizate definitiv, trăesc, sunt verosimile și în gura lor, tiradele patriotice, — atunci când vin, — nu sunt false și forțate, ci decurg natural din conflictul de sentimente și situații, pe care autorul știe să le exploateze cu virtuozitate și talent. „Vlaicu-Vodă" este o viguroasă dramă al cărei conflict, — admirabil desfășurat, — izbucnește între tăcutul și în aparență docilul Voevod, care ținea la credința, datina și independența po- porului său, și Doamna Clara, mama sa vitregă, care sub influența catolicismului luptă cu îndârjire și cu o voință de fier, să conver- tească pe orice cale Țara muntenească și s'o îngenuche la picioarele tronului apostolic din Roma. Toate mașinațiunile Doamnei Clara, în fața căreia voevodul Vlaicu pare a se supune, sunt paralizate din umbră, până când, scăpat de grijile cari îl chinuesc, Vlaicu apare în toată măreția lui de voevod cu nemărginită dragoste de neam, datini și cre- dință strămoșească. Versul sonor și corect, într'o limbă românească de-o pu- ritate neobișnuită și cu arhaisme întrebuințate cu o desăvârșită măestrie, — pentru a-i da atmosfera necesară, — fac din „Vlaicu- Vodă" adevărate pagini de antologie, cari trebuesc citate ori când, ca pildă, celor ce vreau să cunoască frumusețile limbei românești. Dl Zaharia Bârsan care spune versurile impecabil are, în „Vlaicu-Vodă", o creațiune superioară. Studiat c'o neobișnuită meticulozitate și conștiință artistică, lucruri cari l-au așezat de mult între artiștii dela Cluj ca singurul actor bun pentru teatru clasic, — ne-a redat într’un joc adecvat personalitatea voevodului șovăelnic, supus doamnei Clara la început, care, stăpân la urmă, apare într'o atitudine grandioasă și sguduitoare. Vocea dlui Bârsan cu surprinzătoare resurse, se poate modula, dând întreaga gra- dațiune a lirismului și-a eroismului totodată. Mască admirabilă, gest sobru, fața sensibilă și priviri elocvente, toate au fost puse la contribuție cu deosebit meșteșug, pentru a ne da cea mai de- săvârșită creație a dsale. Dna Oțimpia Bârsan, în rolul Doamnei Clara, ne-a mai dat odată dovada masivului talent de care dispune și care îi permite să facă mari creații în rolurile ce i se potrivesc atât de desăvârșit cum e rolul Doamnei Clara. Măreață și voluntară, superbă în disprețul pentru datină, hotărâtă, la cele mai cumplite și neaștep- tate lovituri, cu vocea sonoră, spunând versul cu meșteșug și na- 941 6* turaleță, riguros limitată în școala teatrului clasic, fără exagerări și declamări inutile, Doamna Olimpia Bârsan a făcut o creație amplă din rolul ce i s'a încredințat. Restul ansamblului, — a luat parte la reprezentație aproape întregul personal artistic, — în nota cerută, deși în unele locuri declamarea prea pronunțată și sforțarea evidentă izbeau cam disonant. N'am înțeles pentruce dl Neamțu a făcut din Mitropolit o figură... pădureață, care cu vocea cavernoasă de bas profund și gesturi lipsite de cucernicia cuvenită, nu ne-a putut convinge de loc. O apariție plină de promisiuni: dna Viorica Vasilescu. în rolul tinerei domnițe ne-a dat voioșie, exuberanță, duioșie și sin- ceră durere, cu inexorabilile șovăeli ale începutului pe care nu le relevăm, deoarece nădăjduim că rutina le va șterge. O așteptăm și în alte roluri. Decorul foarte îngrijit și punerea în scenă frumoasă. ■ * Zile de Sărbătoare, comedie în 3 acte de Carlo Bertolazzi. Prima premieră, dacă ni-e permis să întrebuințăm acest pleonasm, a fost ușoara, chiar foarte ușoara comedie sentimentală a lui Bertolazzi. Dacă teatrul național trebuie să țină- seama că gustul majorității spectatorilor - nu s’a ridicat până la acel înalt nivel, care să-i permită ă înțelege, fără dificultăți, operele dramatice subtile și acel teatru de idei, neaccesibil decât unei reduse mi- norități, atunci comedia lui Bertolazzi își are rațiunea de existență și repertoriu. Și suntem convinși că acesta e adevăratul motiv care a hotărât direcția să o accepte. Că, din acest punct de vedere nu s'a greșit, avem dovada primirei ce i s'a făcut de către public, care s'a distrat, a râs, a lăcrimat uneori și a plecat cu satisfacția că „totul se termină bine“. A vorbi însă despre valoarea dramatică sau despre ideile - ce conține, ni se pare riscat și inoportun. 0 piesă cu factură veche, cu personagii factice, cu tratare stângace și cu desnodământ in- fantil. Dar ce să fac dacă așa-i place publicului ?! Cel care scrie aceste rânduri își amintește că în stagiunile trecute a auzit pro- fesori universitari entuziasmați de bufoneriile copilărești ale stră- vechiului Bisson* Și evident că având asemenea public, piesele grele cari cer să-ți pui la contribuție și judecata, se pot servi rar și învelite mult în comediile ușoare sau melodramele lacrimogene accesibile tuturor. Subiectul comediei lui Bertolazzi ar părea banal, pentrueă e tratat banal. Dar, G. Bernard Schaw, din același subiect a scos o capodeoperă în „Profesiunea doamnei Warens". Doamna Amalia Verandi trăește ilegal și pe rând cu mai mulți bărbați pentru a-și întreține fata, Elda, într’un pension ales, dorind să-i dea o educație îngrijită. Fata nu cunoaște mijloacele 942 de existență ale mamei sale, care, sistematic se ferește de ea și no scoate din internat. Odată însă pleacă din pension și vine la mamă-sa, care trăia cu Vicenzo Bergonzoli, burghez bogat, naiv, simplu și brutal. Aici află, în sfârșit, cum trăește mama ei, și re- voltată o constrânge să plece pentru a începe o viață nouă și cinstită. Dar Vicenzo găsește o mare asemănare între Elda și fiica lui moartă, o iubește și vrea s'o țină la el. Nu înțelege pentruce vreau să-l părăsească amândouă, până când Manlio, îndrăgostit de Elda, îl lămurește că fata nu rămâne din pricina ilegalității în care trăește mamă-sa. Vicenzo se hotărește să intre în legalitate și cortina cade la ultimul act cu proiectarea în viitor a celor două căsătorii. Simplu, scurt și banal; nu pentrueă subiectul n'ar permite o analiză subtilă și frumoasă, dar pentrueă autorul tratează su- biectul potrivit școalei vechi și mai ales pentrueă persoanele sunt numai estompate. Piesa are 24 de persoane, toate moarte. Dintre ele 3—4 trăesc prin efectul și talentul interpreților. In primul loc dl Mișu Ștefănescu din Vicenzo Bergonzoli a făcut o foarte bună creație. Cu o mască excelentă, cu un joc natural și variat dsa a trecut întreaga gamă a sentimentelor ce-1 frământă pe acest burghez simplu. Tristețe, beție, duioșie, bunătate, brutalitate și revoltă, gradate cu meșteșug și subliniate cu un gest, c'o atitudine, c'o nuanțare artistică, l-a făcut pe dl Ștefănescu să ne poarte dela râs la melancolie cu ușurința ce¹ n’o au decât artiștii de rasă. Dna Jana Popovici-Voina, — revenită după doi ani la teatrul din Cluj, primită cu entuziasm de public, — ne-a dat o tată vo- lubilă și exuberantă cu același râs sănătos și tineresc, trecând cu ușurință dela glumă la duioșie. Dl losif Vancin ne-a dat tipul unui nobil degenerat și pro- stănac, dovedind încă odată talentul său necontestat pentru roluri de comedie bufă. Restul interpreților șterși cu desăvârșire, nu din pricina lor, ci a neverosiritilității persoanelor. Ținem totuși să spunem că pe dl Mateescu nu-1 prind rolurile bufe oricât de mult s'ar împiedeca și oricât și-ar ascuți vocea; iar dnei Antonescu, care are calități scenice, siluetă și voce frumoasă trebuie să-i spunem că dnele din elită, — chiar acum 100 de ani, — nu-și bolovăniau ochii, nici nu stropeau gesturile și figura pentru a dovedi că fac parte din highe-life. Decorurile îngrijite și cu gust artistic. VLADIMIR NICOARĂ. 943 Teatrul de Deșt. De abia înjghebat, cu mari sacrificii, cu multă dragoste și- multă energie, înjghebat cu entuziasm, fără planuri de câștig bă- nesc, pentru promovarea culturii în părțile, unde este mai de lipsă să avem suflete și inimi, cari să simtă românește și să fie pătrunse de sentimente naționale, încep „hienele" să-i sape groapa. Am citit recenzii „pro" și „contra". Așa e și bine, să fie și lăudat și încurajat, dar totodată să li se arate conducătorilor acestui început de manifestare artistică, și eventualele greșeli și eventualele „mancuri", în organizarea acestei întreprinderi. Aceste greșeli, mancuri și cusururi să li-se arate însă în mod binevoitor, cu gândul de-a contribui la îmbunătățire, iar nicidecum, cu gândul de a distruge dela început o înjghebare serioasă, căci per- soanele, cari au inițiat acest teatru de Vest sunt o garanție, că s’a făcut tot ce a fost posibil pentru ca să fie un „început“ serios. Conducătorii acestui teatru, dnii Aurel P. Bănuț și Ștefan Mărcuș, sunt oameni cu pregătiri speciale, cunoscători buni ai publicului nostru, oameni cu experiență în materie de organizare a manifesta- țiunilor artistice, doi artiști, cari își dau bine seama de greutățile unui astfel de început, în sfârșit două elemente, cari și-au pus tot sufletul, tot talentul și toate cunoștințele lor, în slujba acestei între- prinderi, conduși numai și numai de dragostea artei și de senti- mentul de a ajuta la promovarea culturii neamului nostru prin teatru. Bârfitorii să țină seama de un lucru ! Nu avem în țara noastră artiști dramatici așa de mulți, încât să putem alege numai elemente bune. Care artist bun își lasă angajamentul bun și sigur la un Teatru Național de stat, cu fond de; pensiune, pentru un angajament ne- sigur și fără anumite fonduri ? La astfel de Întreprinderi se anga- jează — întotdeauna — numai elemente tinere, de multeori talente bune, dar necunoscute în alte teatre, și dornice de a-și întinde aripile spre a-și încerca norocul lor în astfel de începuturi teatrale. Câte exemple avem în istoria artei dramatice, că astfel de talente nerecunoscute au devenit, jucând pe cele mai neînsemnate scene din provincie — corifeii teatrelor din capitale, ba au ajuns să fie recunoscuți și sărbătoriți de lumea întreagă I Publicul, pe seama căruia s’a creat acest teatru, este singurul factor, care are putința și și datoria, de azi înainte, de-a înlătura eventualele lipsuri, semnalate de critici: să-l sprijinească cu toată sinceritatea ! Sprijinind începutul modest, veți contribui la desă- vârșirea complectă a acestui început, care poate să devie fala și străjerul cel mai treaz al limbii, al obiceiurilor și al sentimentelor naționale dela granița dinspre dușmanii acestora. Iar voi, condu- cători și avantgardă ai Teatrului de Vest din viitor, nu descura- jați, ci mergeți înainte pe drumul pornit, având deviza: „tot înce- putul e greu" ! NICOLAE BĂILĂ. 944 Reviste. Gândirea Nr. 8—9. Ultimul număr dublu, pe August-Septemvrie, al revistei care ne-a obșnuit cu o frumoasă înfă- țișare artistică și cu o impecabilă exe- cuție grafică, aduce material cultural și literar, precum și imformație variată și bogată. Dl N. Crainic într’un prim articol și trei tineri publiciști, într’un manifest al „Crinului alb", militează pentru spi- ritualitate în concepția de viață, — pro- blemă pe care o agită destul de des, câțiva publiciști, din noua generație. Pentru unii problema s'a pus de mult, — ca pentru dl N. Crainic, de-o pildă, care a sesizat-o încă prin 1912, când scria : „Noi așteptăm un semn, o mișcare, o deșteptare, un început de viață intelec- tuală religioasă. Ne trebuie om pregătit și cutezător care, însușindu-și libertatea cugetării creștine, ridicat de-asupra ba- nalităților omorâtoare, să tae drum nou, sâ ne smulgă pe toți din inerția rutinei seculare, și să producă astfel, nu ino- vații critice, nu știrbiri în fixitatea dog- melor noastre, dar un curent sănătos, intens și limpede de viață intelectuală religioasă". Dl N. Crainic apără nizuințele in- telectuale religioase ale unei bune părți din publiciștii grupați la „Gândirea" de învinuirea adusă de câțiva critici români, că întreg curentul e de import, de imi- tație, in deosebi subt influența lui Rainer Maria Rilke. Asupra importanței nizuințelor spre o nouă concepție de viață a tinerei ge- nerații ne-am oprit in primul articol al numărului de față. Din articolul dlui Crainic reținem rectificarea definiției ti- nerei generații: „nu e o generație cro- nologică, ci o telită întemeiată pe afinități spirituale: o contemporanitate, nu de vrâstă.ci de spirit, in sens splengleriam". E singura definiție justă, — cum am arătat și noi într'unul din numerele tre- cute, — a oricărei „generații noui". Tot- deauna în aceste se vor afla precursori din generația premergătoare ca timp, după cum termenul de „nou" nu e nici odată caracteristica tuturor celor ce fac cronologicește parte dintr'o generație nouă. Intre materialiștii trecutului am avut reprezentanți ai spiritualității; între spiritualiștii cari se anunță, — vom avea destui... materialiști. Lucian Blaga publică trei poezii de-o subtilă meditație: „Biografie", „Asfințit" și „Incheere ]a o carte". O reproducem pe cea din urmă care cu- prinde o întrebare care face cinste gân- dirii și simțirii românești: Frate, o boala învinsa ți se pare orice carte. Dar ce-1 ce ți-a vorbit e in pământ. E in apă. E in vânt. Sau mai departe. Cu foaia aceata închid porțile și trag cheile. Sunt undeva jos. sau undeva sus. Tu stânge-ți luminarea și ’ntreaba-Le: Taina trăita unde s'a dus 7 Ți-a mai rămas în urechi vre-un cuvânt? Dela basmul sângelui spus Intoarce-(i sufletul către parele Și lacrima către apus. De unde venim și unde mergem, sunt întrebări pe cari și le pun toți gân- ditorii. Dar întrebarea: ce se alege din insăși viața trăită, „taina trăită unde s'a dus?" e rară, neliniștește pe prea puțini în lume. Celui ce scrie aici i-a răsărit această întrebare contemplând rămășițele arhitectonice și sculpturale ale Romei vechi: dovezile culturii și civilizației an- tice, pulberea lor, e aici; dar unde e, ce s'a ales de insăși energia de viața care le-a creiat, care era atunci o rea- litate și încă dintre cele neperitoare? Dl C. Petrescu ne dă o nuvelă de stranie inspirație, lucrată îndelung. Im- presionantă descrierea lui Adrian Mania din poezia „Măgura cea mare". Un ar- ticol de O. W. Cisek asupra pictorului 945 Luchian, cu reproduceri din opera că- ruia’e ilustrat volumul. Din „Cântecul de rob" a lui Ion Marin Sadoveanu am reținut prima strofă care nu e numai ușor înțeleasă, ci caldă, avântată, plină de adevăr: Eu sunt tot cald — cald ești și tu, bătut de soare: Eu am ochi vii —tu ai un ochiu in orice floare ; Eu am dor lung și întristări, Tu ai pierdutele cărări. Și berzele de tine țin Deși vorbesc din gol senin... Dar celelalte două strofe sunt vo- luptoase. In „Apologia virilității" Mircea Eliade o iea, adeseori, razna pe cărări pe cari de-ocamdată numai cutezanța dsale știe umbla. E mare dorința acestui tinăr de-a uimi, de-a se speria de sine însuși. „Sânge roșu și greu, pe care buzele l-ar sorbi ca pe vinul scurs intre sâni de diavoliță". „Slavă-sex în care s’a plă- mădit stâncă și ochiuri de cer (!) Slavă chipului viril, slavă sfintei urâțenii, slavă oaselor ce sfarmă obrajii și strâng buzele". Ba nu zău, boeri dumneavoastră (tineri era să spunem) unde mergem ? Mai bine privim cu V. Ciocâltău cum Curge ploaia de trei zile in șiraguri Vin șivoae mari cotețele sâ-mi fure, Buimăcită mahalaua șade ’n praguri Face cruci și roagă cerul să se ’ndure. Hărăbăele desprinse din șurupuri Bat în zidurile străzii ca în maluri... Un articol de apreciere a dlui Bu- cuța asupra „Școalei dela Văleni", o dare de seamă^asupra prozei lui Bucuța de E. Călinescu. Se stărue și asupra... „Cân- tecelor de leagăn" relevate și de noi cu ani în urmă. Și azi versurile dlui Bu- cuța le aflăm superioare prozei sale, care e prea mult meșteșugită. Mai notăm cronica măruntă, scrisă de Crainic și Bucuța. Lamura Nr. 7—8. Aduce un articol de apreciere a maestrului G. Enescu, altul asupra lui Tudor Pamfilie, scris de Ap. Culea; reproduce aprecierile presei în legătură cu inițiativa fundației Regele Mihai, prin directorul ei G. D. Mugur, „Ziua Cărții", — zi in care la București cercetașii au vândut pe stradă cărți ro- mânești, — o încercare în resolvirea fundamentalei probleme culturale a des- facerii cărții. Viața românească Nr. 7—8 (lulie- August). Număr apărut la mijlocul lui Octomvrie, și dublu fiind, abea în di- mensiunile unui număr obișnuit de mai de mult. Semn și acesta de greutățile cu care trebuie să se lupte azi chiar o revistă fruntașe ca „Viața românească". Numărul se deschide cu un articol a lui M. Sadoveanu asupra „Vânătorii, acum o sută de ani, în Moldova". Cercetarea asupra unui subiect seducător pentru autor, e făcută după memoriile princi- pelui Nicolae Șuțu, apărute la Viena, în franțuzește, la 1859, cuprinzând date politice și sociale interesante. Dl Sado- veanu s’a oprit la paginile răslețe ale volumului în care e vorba de felul cum se făceau vânătorile pe aceea vreme în Moldova. Dl Dan A. Bădărău publică un studiu „Viitor și Trecut" in care încearcă unele caracterizări ale omului in legătură cu aceste sacre noțiuni. „Omul, în fondul fondului", scrie dsa „nu are decât un țel: acela de a supraviețui și toate acțiunile sale, ori cari ar fi, descopăr acest țel. Bucuriile sale sunt tot atâtea triumfuri împotriva morții care amenință; durerile și neplă- cerile sunt înfrângerile voinții sale de a se conserva. Toate se reduc la același numitor: voința de a trăi". Dar un lucru este țelul de a „supra- viețui" și altul acela „de a trăi". Dl Bă- dărău are dreptate când spune că, la om toate se reduc la viața de a trăi, dar nu la aceea de a supraviețui. A su- praviețui însemnează a trăi și după 946 moarte, prin valorile creiate de tine. Dar conștiința aceasta o au puțini. însăși continuitatea vieții, prin procreare, este datorită unui instinct care nare nimic de-aface cu conștiința continuării tale in urmași. In „ce este cultura" Dl 1. D. Gachianu încearcă o definiție a culturii, despre care toți vorbim, dar care până azi nu are nici o definiție precisă, clară, uni- versal admisă. După dsa „cultura este aceea activitate pe care o desfășurăm nu ca oameni puri și simpli, ci ca membri ai unui grup social". Actul cultural pre- supune 1. un anumit actor, un om lu- crând călăuzit in conduita sa de 2. anu- mite reguli de purtare, gândire și simțire prealabile elaborate de societatea în care trăește. Mai însemnăm din sumar: Leon Tolstoi ca tip psihologic de N. Popovschi, „Misticism și spirit critic" de G. George, Definiția omului de M. Ralea, cronici etc. Față de nizuințele câtorva tineri din noua generație, de care ne ocupăm intr'alt loc al revistei, „V. Rom." e și acum pentru spiritul critic și nu crede in originalitatea și sinceritatea misticis- mului tinerilor. întreg articolul „Misti- cism și spirit critic" se ocupă de această problemă, iar la miscellanea se mai aruncă alte săgeți împotriva inovatorilor. Iată ce cetim în notița „Voltairianism": „O nouă definiție a intrat în voca- bularul, și așa foarte copios, al înjură- turilor. Când voești să țintuești pe ci- neva de stâlpul infamiei îl tratezi de voltairianism. Aceasta, în limbajul tinerilor mistici, care voesc să repare criza morală a Țării prin inocularea forțată a misticis- mului, însamnă, pur și simplu, un om fără de lege și fără de onoare". Ramuri Nr. 8—9. Aduce un articol al dlui R. Dragnea „Schimbări", în care se constată că azi scriitorii nu se mai formează, nici nu sunt lansați de dife- ritele școli și cenacluri literare; ei sunt caracterizați de voia comună: refuzul aderenții la ideologie. Radu Gyr publică poezia „Pasere măiastră", dl Romul Demetrescu studiul „Filozofia istoriei lui Kant", Cezar Pe- trescu un fragment din romanul său „în- tunecare". Cronica, informația mai redusă decât in alți numeri. Revista apare în bune condiții tehnice. Numărul aduce pe co- pertă un portret al lui losif. Despre duiosul poet are câteva amintiri dl C. S. Făgețet. Ca organ al „Oficiului național de educație fizică" apare în al Vl-lea an, lunar, revista „Educația fizică“. In sumar întâlnim mai mult nume streine, articole traduse, lucru de înțeles, dat fiind că pe acest teren avem mult de învățat dela alte popoare, cari au apreciat din bună vreme importanța edu- cației fizice. Revista face un bun serviciu celor înregimentați în diferite reuniuni cari cultivă educația fizică, dându-le îndru- mările necesare, ținându-i la curent cu eeeaee se lucrează în alte țări pe acest teren, ca și asupra începuturilor modeste din România. Dar cuprinsul ei deșteaptă interes și în cetitorul laic în educația fizică. - îndrumările revistei pot fi în deosebi folositoare sportiștilor atât de numeroși azi, și cari n'au nici o educație, o in- strucție deosebită, ci se avântă fiecare cum îl taie capul, adeseori primejdu- indu-și sănătatea pe care sportul are menirea să o întărească. „Oficiul național de educație fizică" are importanta menire de a așeza pe temeiuri științifice, pe rezultate folosi- toare, verificate de mult la alții,^educația fizică și principiile acestei educații e bine să fie cunoscute în cercuri cât mai largi. 947 Din reuiste și cărți streine. — Adunate de H. P.-P. ■— , La tema: prăbușirea Austro-llngariei. Dintr’o recensie a colecției de scrisori (1914—1918), a contelui Ștefan Tisza (voi. j I. în trad. germană, editat și introdus de Oskar. Wertheimer). .. Recensia a apărut în rev. „Europăische Gesprăche“, pe Septemvie < 1928, (Nr. 9 a. VI.) 1 „Editorul, un admirator al lui Tisza, observă singur în prefață, că scrisorile acestea nu dau nici o explicație asupra mult discutatei întrebări, cum de a fost cu putință să-și schimbe ~ părerea Tisza între 8 și 14 Iulie 1914 și să ajungă dintr'un contrar al politicei lui Berchtold împotriva Serbiei, într'unul, care e și el 1 responsabil la pasul acesta. Wertheimer vede pe Tisza ca înșelat și împarte vina între Berchtold și Tschirschky: informațiile lor ; false, cel puțin exagerate, despre o pretensiune poruncitoare a guvernului german să-l fi făcut pe Tisza să își schimbe părerea ; Berchtold ar fi mai vinovat în privința aceasta; datul critic să fi J fost 12 Iulie. Intr’aceea lipsesc, cum am spus, dovezi imediate, ' despre aceasta și astfel rămâne ca rezultat impresia, că Tisza s'a înșelat sau a lăsat să fie înșelat în problema aceasta hotă- , rîtoare, și anume chiar în eeeaee privește politica Germaniei, Ș care-1 importa mai cu seamă, după părerea generală — poate ; mai mult decât politica Austriei. Nici in epoca răsboiului nu î arată scrisorile pe Tisza ca pe stăpânul necondiționat al situației: 1 făcea în totdeauna politică cu termin scur.t (Politik auf kurze a Sicht): El e acela care, în parte, cu Conrad împreună voia să a amâne cu orice preț, concesiile, mai întâi României, apoi ale Italiei, -1 mai pe urmă iarăș ale României, deoarece o întoarcere favo- 3 rabilă a situației răsboiului ar fi fost în stare să descarce dupla 3 monarhie in scurtă vreme de orice concesie juridică. Jocul acesta 1 hazardat a fost urmat, până ce a fost prea târziu. Toate acestea j se întâmplă în mijlocul unor, în parte, foarte aspre reproșuri | contra Germaniei (d. e. „atacul brutal, fără cruțare, asupra Franței 1 și Rusiei", pg. 48, în 10 August 1914, mai mult nu stă nici în 1 articolul responsabilității, al tratatului din Versailles!), în întor- 3 ■ sături de frază privitor la politica de prestigiu... și într’o continuă, ’j tot mai înrăutățită nerecunoaștere a stării faptice, care vede J pesimismul conducerii germane ca o slăbiciune sau ca o reavoință % — împotriva „intrigilor" lui Biilow era Tisza deosebit deaspru ! — până ce vine mai apoi schimbarea și, deodată, peste noapte, * trebuie se fie ținute deolaltă, cu orice preț, Italia și România". Istoricul austriac-german Dr. Richard de Kralik (autorul unei „Istorii a Austriei" și a unei „Istorii generale a epocei mai nouă") analizează, în rev. „Schbnere Zukunft" (viitor mai bun) 948 din Viena (29 Iulie 1928 *), politica lui Bismark, arătând machia- velismul acestuia, insistând asupra falsificării, a truncherii tele- gramei dela Ems, și ajunge la rezultatul: „Răsboiul mondial și sfârșitul său, sdrobirea Austriei, re- tragerea poporului german la jumătate influința primordială politică și culturală, ar trebui să arate, unde duce, la urma- urmelor, o politică machiavelică". Au ueut guuernele maghiare să maghiarizeze pe slouaei ? Senatorul, șef-redactorul ziarului „Matin“ din Paris, reprezentantul Franței la Soc. Naț., dl Henry (Enric) de Jou- venel, scrie în rev. „Les Annales“ (15-X-928), un elogios articol la adresa Cehoslovaciei, din prilejul deceniului prim de existență al noului stat. Iată trei pasagii caracteristice : „Cei trei bărbați de Stat (Masaryk, Beneș, Ștefanik) și-au luat revanșa asupra Austriei, pentru lupta dela Muntele Alb, revanșa așteptată de Cehi încă din 1620, asupra maghiarilor re- vanșa slovacilor, aserviți maghiarilor, din 1025“. ... „E adevărat că a trebuit la opera aceasta (de eliberare) concursul marei (formidabilei) nerozii (gugumănii) politice, pe care au comis-o, într’o beție de prestigiu : împăratul (Fr. losif), guvernul, statul-major austriac". ... „Cine vrea să măsoare tot eeeaee îndemânarea și stân- găcia politică pot aduce, ca consecințe, trebuie să se gândească întotdeauna la două exemple, pe cari, spre edificarea noastră a tuturora, ni le-au adus Cehoslovacia renăscută din cenușa ei și Austro-Ungaria, prăbușită sub imper alismul ei“. O scrie reprezentantul Franței la Soc. Naț., cel pe care e vorba să-l premieze de astădată cu premiul Nobel... * Ascultați Apelul scriitorilor celor mai de seamă, cehi, cari au dat, in a. 1917, o memorabilă declarație, cunos- cută în istoria revoluției cehoslovace sub numele de „declarația din Mai", al scriitorilor lirăsek, Stașek, Victor Dyck, laroslav Kvapil și I. S. Machar. Apelul a fost publicat in preajma serbătorilor Paștilor (1928) : „In a zecea primăvară a libertății cehe, care a fost răscumpărată cu sân- gele a mii și pe prețul iubirii a milioane de oameni, ne atrage atenția din nou Crucea Roșie, ca să cântărim sub sim- bolul crucii, sub care după credința drepteredincioasă a învins iubirea față de om, întrebările ce ni se pun : despre noi, despre ziua de astăzi și despre viitor. In ceasul amiezii zilei in care răsună de nou clopotele ce amuțiseră, ca să introducă serbarea învierii, să ne aplecăm, în tăcere, în fața amintirii acelora, cari au trebuit să plece pentru ca să rămână națiunea, și vrem să ne gândim dacă am fost vrednici de amin- tirea lor și dacă suntem și astăzi vred- nici de ea. Vrem să ne unim într’o pace comună, promițând că vrem să fim vred- nici de ea. Scriitorii cehi din rândurile acelora, cari au încercat pe timpul ororilor celor mai mari de răsboiu să scuture din amorțeală, cu cuvintele lor. *) Citez după escerptele publicate în rev. „Die Auslese", Sept. 1928. 949 din descurajarea cehă și să trezească inimile înspăimântate, salută într'a zecea primăvară a independenței cehe Crucea Roșie și trimit întregei națiuni solia: „lubiți-vă intreolaltă!“ (După „Prager Presse", 7 IV. 1928.) Jubileul de 50 de ani al unei so- cietăți engleze de foliilor. — Noi ce facem ?— In Septemvrie 1928 și-a serbat „Folklor Society" din Londra 50 de ani de existență. La congresul acesta au luat parte societățile savante și de folklor din cea mai mare parte a țărilor europene și a Statelor Unite ale Americei — scrie „Le Temps" (30 Sept), de unde luăm notițele ce urmează. Câtă vreme Perrault în Franța și frații Grimm în Germania sunt consi- derați drept precursori ai mișcării de folklor, in Anglia încă din secolul al XVI-lea erau învățații cu interes pentru tradițiile poporale și unii „anticari" ai sec. XVIII-lea și al XlX-lea făceau an- chete de folklor în Anglia, W.-I. Thoms a propus cuvântul de „folklor" pentru intâia oară, în rev „The Atheneum", din 22 Aug. 1846. în 1878 s’a fondat „Folklor Society", cea dintâi societate folkloristică pe lume (câtă vreme soc. „El Folklore Andalus" s'a înființat în 1883, soc. franceză „So- ciete des traditions populaires" în 1885, „l’American Folklore Society" în 1883, soc. germană „Verein fur Volkskunde" in 1890.) Societatea britanică este prima so- cietate, care s'a ocupat cu folklorul in- digen și strein (cu specialiști de prima ordine, între cari și marele Gladstone) — are și în ziua de astăzi urmași vrednici, ca pe lames Frazer, cunoscut pretutin- deni, în lumea savanților. La congresul recent au fost nenu- mărate comunicările privitoare la „uri- așul teren comun al folklorului și al istoriei religiilor". (Franța a fost repre- zentată printr'o delegație a soc. Ernest Renan", o societate, care se ocupă cu istoria religiunilor.) Când a fost vorba despre metodele de folklor a preconizat o organizație in- ternațională de cercetări folkloristice un domn, drul Boehm. Cu proiecțiuni luminoase a arătat o engleză o populație nomadă dela fron- tiera albaneză-grecă, „cea mai înapoiată (populație) a Europei, afară de „Rusia". Conservatorul muzeului etnografic din Brno, dl Pospișil, a arătat, învârtind cu mâna proprie manivela cinematografului, filme cu dansuri populare din regiunile slave și basce. Societatea de dansuri populare engleze a arătat dansuri carac- teristice, pe cari vrea să le salveze. Congresul.— jubileu —a reușit cât se poate de bine. Scriind acestea ne gândim la recensia din numărul trecut al revistei noastre (relativ la apelul dlui bibliotecar dr I. Mușlea.) Știm că în 1907 se proiecta o „So- cietate a folkloriștilor români" (v. rev. „Șezătoarea", No. 5 6, a. X, 1907.) Pre- ședinți de onoare fuseseră aleși: Spiru C. Haret (t), Barbu Delavrancea (ț), luliu Zanne. Președinte activ : dl Arțar Go- rovei. Secretar: dl Șt St. Tuțescu. Membri fondatori erau prevăzuți urmă- torii: preot Teodor Bălășel, dinȘtefănești (Vâlcea); Șt. T. Kirileanu, din Broșteni, (Suceava); Mihai Lupescu (ț), din Zor- leni (Tutova) ; N. Mateescu, din Diocheți. (Putna); Tudor Pamfile (t); C. Rădulescu- Codin, din Priboeni (Muscel) ; I. Teodo- rescu, dîn Broșteni (Suceava) ; Șt. St. Tu- țescu, din Catane (Dolj); A. Vasiliu, din Tătăruși (Suceava.) In „Șezătoarea" s'a publicat și un proiect de statute, în care se spunea că ținta societății e: „A strânge comorile poporale : cântece, descântece, povești, e basme, ghicitori, dicționare-limbistice, i 950 provinciale, ș. a. și a le da la lumină in rev. „Șezătoarea" sau in biblioteca ce va scoate, când mijloacele vor fi priin- cioase". Nu știm ce s'a ales de acest proiect, credem însă că mijloacele acum sunt priincioase și că s'ar putea înjgheba o astfel de societate, cu un comitet re- crutat din toate provinciile României întregite. Ce ua să zică democrația ? Defi- niția lui Clemeneeau. Puneți întrebarea aceasta la 100 de inși. Câte păreri dia- metral opuse veți auzi I Sociologul Gustave Le Bon, scrie în cronica sa: „Erorile de psihologie po- litică și consecințele lor", rev. „Les Annales“,(15-X-1928): „Nu este prea ușor de a preciza cu exactitate cari idei tre- zesc în spiritul uman terminul democra- ției". De aceea s'a adresat odinioară dlui Clemeneeau, intrebându-1 asupra „sen- sului adânc al acestui cuvânt". Bărbatul de stat francez i-a dat definiția urmă- toare, după ce și-a bătut mult capul: „Creșterea partidelor inteligența de sus, filtrate prin creșterea inteligența de jos, pentru ca să se revină la punctul lor de plecare, in direcții generale, acceptabile și practicabile pentru ansamblul (întregul) națiunii". întrebat de nou, în 1928, dacă mai ține la formula aceasta, a răspuns cel retras din vârtejul politic, că ar scrie aceeaș scrisoare, cu aceeaș definiție și acum. Dela congresul întâi de artă popo- rală, ținut în Praga, în Octomvrie 1928, sub auspiciile Societății Națiunilor, avem informațiile cele mai satisfăcătoare. Rev. ,,L’Europe centrale" (13-X-928) scrie — între altele — următoarele : „S’au întrunit din prilejul acesta 300 de spe- cialiști în arta poporală, în capitala ceho- slovacă, atât de bogată în monumente din vremuri vechi și care oferea un cadru atât de* potrivit la o manifestație destinată să adune imaginile cele mai plăcute și cele mai complete ale inven- ției poporale a secolilor trecuți. Delegația japoneză sta cot la cot cu reprezentanții Germaniei, artiștii soc. (engleze) Englisch folk dance society lăsa să se succedeze demonstrațiile ei pantomimelor sacre ale javanezilor, deoarece congresul a ținut să nu rămână numai teoretic ci să alăture învățământului savanților conferențiari demonstrația colorată și vioaie, pe care o constituie costumele, dansurile, pro- iecțiunile luminoase și executările mu- zicale. „Rezultatul comunicărilor și confron- . tarea lucrărilor diferitelor secții ale con- gresului au permis să se descopere o unitate neprevăzută între producțiile spontane ale unor popoare din cele mai îndepărtate (unele de altele) ; se regăsesc motive identice într’o broderie scandi- navă și într’un șal sicilian, după cum este o înrudire între o melodie cântată de țărani români și în refrenul de folklor din Castilia. Fără ca autorii lor să se fi gândit, manifestația dela Praga a dat o înaltă și clară lecție de înțelegere și de fraternitate între popoare, și e permis să se tragă concluzii internaționale la aceste eforturi atât de autentice naționale. „Dar cari sunt cele mai bune mij- loace de a împiedeca ca să piară aceste frumuseți de artă poporală, odinioară atât de vânjoase, astăzi amenințate cu moartea din partea invaziei produselor manufacturate? Cum să păstrezi sub forma actuală ceeace mai există, fără a da prilej, cu toate acestea, la o supra- viețuire artificială ? Acestea sunt câteva din chestiunile, pe cari le-a discutat con- gresul din Praga. Ele sunt deosebit de interesant ca să fie tratate în Cehoslo- vacia, țară, în care artele populare, ră- mase în viață și totdeauna în legături strânse — conștient sau nu — cu arta modernă, sunt de multă vreme obiectul unor studii aprofundate". Gustaue Le Bon despre răsboiu și paee. Scriind despre „Erorile de psi- hologie politică și consecințele lor", so- „Les Annales" 15-X-928) trage urmă- toarele învățăminte din ținuta social- democraților din Franța și Germania în ■decursul răsboiului: „Veritabilul rezon psihologic al acestei conduite (abandonarea punctului de vedere, că nu vor lupta pentru patria lor in caz de răsboiu), atât de contrară (conduită) angajamentelor luate, a fost, că o credință politică, chiar foarte pu- ternică, este un mobil de acțiune grozav (imens) de inferior față de irezistibila in- fluință a sufletului ancenstral. Această forță inconștientă, dar suverană, inter- vine întotdeauna în circumstanțele grave, ■când existența unei rasse este amenințată. „Tocmai acest suflet ancenshal este acela, care face întotdeauna himerice teo- riile internaționaliste. In congresele in- ternaționale se înțeleg câteodată cei în viață, dar escorta morților, cari îi în- conjoară, creiază în curând desacordurile ce se observă. „Internaționalismul, creiat de rațiune, va fi întotdeauna neputincios ca să lupte împotriva naționalismului izvorît din sen- timente ancestrale, asupra cărora rațiunea nu are influență. „Revoluționarii socialiști își continuă campania, dar uită întotdeauna — tot ca și . reprezentanții Soc. Națiunilor — că singurele argumente serioase de in- vocat în favoarea desarmării mentale — desarmarea materială fiind imposibilă — sunt următoarele: 1. Răsboaiete mo- derne ruinează atât pe învingător, cât și pe învins; 2. în starea actuală de inter- dependență economică a lumii un oare- care răsboiu local ar ajunge — fatal — un răsboiu mondial". Dșoara Elena Văeăreseu despre Baudelaire. In revista „Conferencia" (20. IX. 1928) din Paris, unde se tipăresc in întregime minunate conferențe, ținute la „Universitatea Analelor", din partea elitei intelectualilor din Franța, apare acum conferența ținută de dș. E. V. in 25 Noemvrie, a. tr. De astă dată a vorbit conferențiara română despre poetul Carol Baudelaire, care a avut un rol mare in lirica modernă, nu numai la francezi, și care a fost tradus, în parte, și la noi. Dș. E. V. descrie viața dureroasă, desordonată a cântărețului „Florilor răului", și atribuie în mare parte ata- vismului starea bolnavă a poetului. „Un copil delicat, născut dintr'o mamă tânără și un tată in vârstă", începe conferența, ca să accentueze mai apoi antiteza atât de reușită a lui Leconte de Lisle „cum îi merge menajului dtale (când Bau- delaire l-a întrebat pe acesta, ironic, odată : „cum îi merge menageriei dtale ?“) cu gândul la animalele, pe cari le descria de Lisle. (B. trăia o viață imposibilă cu o mulată, leana Duval.) Insomniile lui B., suferințele lui sunt descrise cu compătimire de dș. E. V. „Nu trebuia să plătească scump și înainte Baudelaire onoarea de a fi fost, la o răspântie a accentului și a gândirii poetice, legat de stâlpul care arată drumul de urmat în viitor și de a fi trebuit să sufere acolo flagelările trecătorilor ?” Am ntim aici că dșoara E. V. și-a adunat într’un volum o serie de con- ferențe, ținute în franțuzește și că lectura lor este folositoare pentru aceia cari vreau să cunoască verva, eleganța și adâncimea gândirii dș E. V., adevărată ambasadoare culturală a României în Franța cea mult iubită. P. Eleetoralia în America. Cum se ... gratifică în America de Nord candidații electorali și cum își prezintă propagan- diștii pe potrivnicii lor ? Va să zică : nu e numai la noi așa! Cetim in ziarul românesc din Cle- veland, Ohio: „America" (28 Sept. 928), în preajma alegerii președintelui Statelor Unite Americane, următoarele mostre de discreditare a candidatului democraților, guvernorul Smith, actualul guvernor al statului New-York, mostre spicuite din ziarele engleze-americane: „Guvernorul Smith este un bețiv cronic și adesea a fost văzut beat in public. „El face sindrofii noaptea în edifi- ciul capitalei (State House) și a ales femei în funcțiile statului, așa ca ele să parti- cipe noaptea la aceste petreceri-orgii. „Secretara guvernorului este o ne- gresă. „Există o fotografie (instantaneu) în care guvernorul Smith se vede dansând cu o negresă. „Dacă guv. Smith va fi ales, el are să aducă pe Papa în America pe bordul unui vas de răsboiu, instalându-1 într’o fortăreață la Georgstown, în care se vor monta tunuri mari de artilerie, ca să pre- domine capitala țării, orașul Washington". 952 ■ ■ t ■ 1 „Asociațiunea pentru literatura română și cultura j--------— poporului român, Astra". -----------------j Nr. 3063/1928. Sibiiu, Octomvrie, 1928. Circulară către despărțămintele „Asoeiațiunii pentru literatura română și cultura poporului român, Astra". Domnule președinte, Se împlinesc în curând zece ani dela memorabila zi dex 1 Decemvrie, când cu toții, într’o frumoasă pornire spontană, la Alba-Iulia, am proclamat unirea Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Patria-Mamă. O astfel de zi măreață trebuie comemorată, iarăș și iarăș, pentrucă sufletele să se ridice deasupra mizeriilor zilnice, ca să primim tăria de a persevera pe cărarea apucată, a colaborării spre binele țării. Cu mic cu mare, tinăr și bătrân, să ne gândim în ziua de 1 Decemvrie, la sbuciumul veacurilor trecute și să depunem juruință că vrem o epocă luminată, lipsită de patimi mărunte, o țară cu cetățeni mulțumiți în hotarele ei, cu ochii ațintiți înainte, spre chemarea vremii celei nouă. Un neam are trebuință de astfel de zile de reculegere și o societate cum este „Astra“ își simte, ca întotdeauna, chemarea de a da îndemnuri în direcția aceasta. Deaceea Vă rugăm, dle pre- ședinte, să întrați în legătură cu forurile bisericești, școlare, ad- ministrative și militare și să le rugați să vă dea tot concursul lor la buna reușită a conferențelor, șezătorilor culturale-literare, a festivalurilor artistice, cari vor urma după serviciul divin, atât la centru, cât <și în toate comunele despărțământului dvoastră. Vă aducem la cunoștință și permisiunea obținută dela Mi- nisterul Sănătății și Ocrotirilor Sociale (Nr. 14784 din 28 Martie 1926) de a întreprinde o chetă în ziua de 1 Decemvrie pentru propaganda noastră culturală. 953 Suntem siguri că veți întreprinde și dvoastră cu tot elanul această chetă, rugând atât pe domnișoarele, elevii și elevele din diferitele localități, cât și pe cei mai vârstnici, să adune bani pentru scopul măreț al înaintării neamului. Sumele încassate vor rămânea la dispoziția despărțământului — urmând ca dvoastră să ne raportați despre rezultatul chetei. Vă trimitem alăturat o conferență-model despre ziua de 1 Decemvrie 1918, scrisă de secretarul nostru administrativ, dl Romul Simu. Conferențiarii dvoastră vor găsi în această confe- rență materialul trebuincios. în lipsă de conferențiar pe sate, se va putea ceti prea bine conferența aceasta, în întregime. Dacă despărțămintele noastre își vor da toată truda ca ziua de 1 Decemvrie să reușească din toate punctele de vedere, vom constata în viitorul apropiat o ridicare a diapazonului în discuții, vom contribui ca atmosfera să se curețe și ca adevăratul patrio- tism să predomine. Vă rugăm să ne referați, la timpul său, despre decursul serbărilor, dela centru și din comunele despărțământului dvoastră. Primiți asigurarea stimei și considerațiunii noastre. In numele comitetului central: Dr. Oct. Russu, Romul Simu, vice-președinte. secretar. „Astra“ sărbătorește a 10-a aniversare a zilei de 1 Decemvrie. în ziua de 30 Octomvrie a ținut comitetul central al „Astrei" culturale, o ședință plenară, in Sibiiu, sub conducerea dlui președinte V. Goldiș. In această ședință, comitetul central, in perfectă bună înțelegere, a decis ca „Asociațiunea pentru literatura română" să serbeze, la 1 Decemvrie 1928, cu fastul cuvenit, aniversarea a zecea a zilei de 1 Decemvrie 1918, la sediul său istoric din Sibiiu, precum, în aceiaș zi, se va serba acea aniversare, ca și in trecut, de către toate despărțămintele și toate cercurile culturale ale „Asociațiunii". Programul acestei festivități se va stabili și se va aduce la cunoștința pu- blică la timpul său. 954