
Anul 59.


Oetomurie 1928.


Nr. 10.



            TRANSILVANIA


Organul societății culturale „Astra".



    Necesitatea unei reueniri.

Reluarea contactului intre intelectualii satelor și popor.

      De câteori s’au analizat factorii cari au contribuit la succesul
luptei de rezistență sau creiație națională la Românii de dincoace
de Carpați în ultima sută de ani, s'a relevat mereu importanța
legăturii strânse dintre intelectualii satelor, preoți și învățători, și
marile mase românești în mijlocul cărora au trăit și au muncit.

      In ultimele decenii dinnainte de unire, când se putea face
o reprivire asupra rezultatelor luptelor naționale, cât și în cei zece
ani, dela unire, s au accentuat mereu meritele intelectualilor dela
sate în nizuințele pentru păstrarea și întărirea românismului dela noi.

      Este adevărat, că analiza acestui contact dintre intelectuali
și popor s’a făcut în mod sumar, prin simple constatări cu dife-
rite prilejuri festive. Nu avem până azi nici o lucrare științifică
în care aceste afirmări să apară în fața noastră perfect documen-
tate, — un studiu pe care-1 socotim de o deosebită valoare cul-
turală, socială, istorică.

      Totuși simplele afirmări n'au fost nici odată tăgăduite, pen-
trucă generația matură de azi cunoaște adevărul lor din propria
viață și experiență. Pentru generațiile ce se ridică acum afirmarea
singură desigur că nu va mai fi suficientă, și pentru a putea avea
ele o oglindă a trecutului acestui contact dintre intelectuali și popor,
și o pildă de imitat, cercetătorul care va face odată această lu-
crare, vă aduce un real serviciu celor tineri de azi și de mâine.

      Fiind, dincoace de munți, veacuri de-arândul, un popor d«
„sate și preoți", fără orașe, fără o clasă nobilitară pe care am
perdut-o prin înstrăinare de lege și limbă, atrasă de privilegiile
clasei streine conducătoare, noi am fost mereu avizați unii la alții:


771


1

intelectualii satelor și țăranii. Dela început preoții, de un veac $i
jumătate și învățătorii, iar în ultima sută de ani și alți intelectuali
ridicați din țărănime și stabiliți la orașe ca liberi profesioniști..'
advocați, medici etc., au avut mereu o singură clientelă, un singur
izvor de existență ■ răsplata dată lor de populația românească pentru
diferitele servicii.

      Țărănimea noastră și-a plătit preoții, învățătorii, tot cu ono-
rariile advocaților, medicilor etc.

      Pe de altă parte țărănimea noastră n’a avut în trecut alți
sfătuitori, alți îndrumători cari să le sară în ajutor cu lumina în-
vățăturii de câte-ori avea nevoie, decât pe acești intelectuali.

      In această dependență reciprocă a celor două elemente na-
ționale este de a se căuta, în primul rând, substratul contactului
dintre intelectualii satelor și popor, substrat de ordin economic
pe care s'a clădit și contactul mai superior, de ordin național și
cultural.

      Răsboiul mondial a adus o perturbație destul de gravă re-
lațiilor tradiționale de încredere, de iubire și de ajutor împrumutat,
dintre cele două elemente naționale. îndată după răsboiu au fost
sate din care preoții ori învățătorii au trebuit să plece. Doi, trei
ani după unire, în urma unui început de desechilibru sufletesc qu
care s’au întors țăranii noștri de pe fronturile de luptă, cu o ten-
dință primejdioasă de răsturnare a valorilor etice ce i-au călăuzit
până atunci; în urma înverșunării împreunată cu realizarea marei
reforme agrare; în urma intrării țărănimei în viața politică ac-
tivă prin acordarea votului universal, — intelectualii satelor nu
s’au mai bucurat de considerația din trecut din partea țărănimei.

      Lozinca adusă de pe fronturi, din mijlocul unei armate plină
de miasmele descompunerii, lozinca „jos domnii", la noi s'a schimbat
ușor în „jos preoții", „jos învățătorii".

      Dar canalizarea repede a revoluției în direcția înjghebării și
consolidării Statului național, pe de-o parte, iar pe de alta cu-
mințenia și simțul politic de precisă orientare în chestiunile mari,
simț înăscut în țărănimea noastră, au potolit în grabă asperitățile
ivite la început între intelectualii satelor și popor, și încetul cu
încetul încrederea reciprocă dintre cele două elemente naționale
s'a refăcut.

      Mai sunt și azi regiuni, sate, în cari, di» pricina reformei
agrare, care a dat și preoților pământ, mai sunt nemulțumiri ori


?72

chiar' porniri dușmănoase în sinul populației, dar, în general, se
poate afirma că încrederea a revenit în mare parte.

* *
♦

      Nu vom putea afirma, totuși, că am revenit Ia intimul con-
tact patriarhal între intelectualii satelor și masele mari în cei zece
ani dela unire. Motivele le credem multe; noi vom stărui numai
asupra celor mai importante.

      Substratul economic care a fost Ia temelia contactului intim
dintre cei doi factori, e în continuă prefacere după unire.

      Pe de-o parte țărănimea noastră prin reforma agrară nizu-
ește, cum e și firesc, spre un traiu mai bun, și poartă o luptă mai
înverșunată decât înainte pentru ajungerea acestei ținte. Mai marea
independență materială face pe țăran să nu mai aibă aceeaș con-
siderație pentru intelectualul din sat, pe care o avea mai înainte.
Sunt azi mulți fruntași țărani în satele noastre cari trăiesc mai
bine, mai din belșug, decât preotul ori învățătorul, și cari nu-i
cruță de glume pipărate pe acești din urmă. Aceeaș schimbare a
substratului economic face ca intelectualii satelor să afle adeseori
cu greu muncitori manuali pentru lucrarea pământului. Tot din
acest motiv se fac tot mai puține zile de lucru, sau de „clacă"
preotului, și tot cu mai multă aversiune.

      Din sânul țărănimii în cei zece ani dela unire s’au ridicat o
mulțime de semidocți cari au intrat în diferite slujbe inferioare,
la Stat, la județe, la comune, la diferite oficii publice, cari țin
mereu contact cu satul, fiind mulți dintre ei în aceeaș vreme și
plugari, — muncindu-și pământul ce-1 au la sat.

      Contactul continuu între acești „domni noui" și țărănime,
contribue în mare măsură la diminuarea autorității „domnilor vechi",
a preotului și învățătorului.

      Mulți țărani au, după unire, băieți eu diplome, cu carieră,
cari le pot da un sfat, o îndrumare în necazurile lor, ne mai fiind
avizați la intelectualii satelor.

      Prin acest proces, „haina neagră", prezentându-se în tot mai
multe exemplare, nu mai are trecerea de altădată în fața ță-
rănimii.

      Pe de altă parte statificarea școlilor primare, numirea și plata
învățătorilor făcută de Stat, a frânt interesul material al țărănimii
față de munca ce se depune in școală, dar a dat și învățătorilor
o independență pe care mulți o interpretează cu totul greșitᵣ în


7?3


i*

înțelesul, că afară de activitatea lor pur didactică, nu mai au nici
un alt obligament față de satul în care trăesc.

      Intr'o măsură oarecare aceeaș dispoziție sufletească se ob-
servă și la unii preoți: în România-mare însuși Statul e chemat
să se îngrijască de toate nevoile poporului, mai ales când acest
popor se arată mai rezervat față de preoțime decât înainte, pentru
a primejdui un element nou s’a adăugat contactul intim dintre
popor și intelectualii din mijlocul lui: politica, cu luptele ei,

      Cutare fruntaș țăran, bun elector, ținut în seamă de cei mari,
se uită adese-ori peste umăr la preot ori la învățător, știe mai mult
decât „domnii lui“, și lucrează împotriva lor de câte ori „cere“
interesul patronului politic.

      In schimb preotul și învățătorul adese-ori își câștigă dușmănii
mari în sat, fiindcă nu votează la fel cu majoritatea alegătorilor
țărani.

      Cine a urmărit mai deaproape asperitățile ivite între păstori
și turmă în satele românești de dincoace de Carpați dela unire
până azi, știe ce puternic element de învrăjbire a fost și este po-
litica, adusă în mijlocul satelor.

      Și dacă desechilibrul sufletesc cu care s'au întors mulți ță-
rani din răsboiu s’a refăcut în doi-trei ani, și din cauza lui con-
tactul intim între turmă și păstor ar putea fi reluat, fermentul po-
litic rămâne o continuă primejdie pentru acest contact necesar.

* *

¥ ,

      Ne oprim la semnalarea motivelor de mai jus pentru a explica
fenomenul social că după unire încă nu am putut ajunge la ve<-
chea încredere sinceră și contact intim dintre sat și intelectualii lui.

      Contactul acesta rămâne însă continuu necesar și după unire.
Decenii de-arândul noi ne vom răzima încă, în înfăptuirile româ-
nești, pe solidaritatea și disciplina satului, pe blocul ce trebuie să-I
formeze mereu masele curate românești și intelectualii lor.

      Dacă ne vom gândi numai la noua așezare a păturilor ță-
rănești, la principiile de ordin național și social, care vor trebui
să dea directivele în această nouă așezare, ca și la depunerea
nouilor straturi sociale din sinul țărănimii, — încrederea cea mai
desăvârșită trebuie să stăpânească între sat și intelectualii săi.

      Toți aceia cari au examinat și au aprofundat aceasță pro-
blemă, sunt unanimi în a recunoaște că, pentru anii de transiție
în cari trăim, nu există mijloc mai eficace pentru redobândirea


774

încrederii maselor țărănești în conducătorii lui firești, pentru con-
tactul intim dintre cei doi factori naționali, decât activitatea pe
teren cultural și economic a intelectualilor satelor noastre.

      Un țăran din sat poate fi, sau poate ajunge, mai bogat decât
preotul, — decât învățătorul sunt destui! —; poate intra în afa-
ceri de mare câștig; poate avea o influență politică mai mare,
fiind un bun elector. Dar nici odată nu-i poate fi superior preo-
tului ori învățătorului, prin cultură. Acest capitol special trebuie
valorizat de către intelectualii satelor; singurul prin care, în îm-
prejurările de azi, își pot câștiga autoritatea cu totul necesară la
refacerea contactului intim dintre ei și popor.

      Psihologia mulțimii pretinde ca de acela după care merge,
de care ascultă, să-l simtă, să-l creadă superior sieși. Nu va merge
după preotul care, în alegeri comunale, județene, sau pentru par-
lament, n'a putut duce cu el majoritatea satului pe care a dus'o
cutare țăran elector. Acesta nu-1 va crede pe preot un om superior.

      Dar îl va crede și-1 va respecta pe acela despre care se con-
vinge că poate lucra și produce în domenii în cari el ’ nu poate
intra. II va crede, și va avea respect de intelectualul care-i va
face o conferență pe care nici un țăran n’o poate face; pe în-
vățătorul care va organiza un cor, o producție teatrală; pe aceia
cari vor ști organiza și umplea o frumoasă șezătoare culturală.

      Printr'o bine organizată și intensă propagandă Culturală la
sate, se vor reface din nou, deplină și încă mai puternică auto-
ritatea intelectualilor ce trăesc în mijlocul poporului, câștigându-se
temeiul necesar reluării contactului intim dintre cei doi factori.

      Când această autoritate va fi refăcută pe noui temeiuri, —
populația satelor va fi cu încredere față de intelectuali și în ce-
lelalte domenii ale vieții, putând redeveni adevărați conducători
spirituali ai țărănimei, ca și în trecut.

      De aceea în interesul românismului în general, a intelectua-
lilor dela sate și a țărănimei noastre, în special, este cu totul ne-
cesară revenirea preoțimei și învățătorimei noastre la activitatea,
culturală în cadrele „Astrei", așa cum mulți munceau înainte de
unire, și cum unii lucrează până azi. Multe din despărțămintele
„Asociațiunii" duc o vieață prea puțin activă. Conducerea lor nu
mai află sprijinul necesar pentru propaganda culturală și națio-
nală în intelectualii comunelor din despărțământ, Mulți dintre aceștia


??5

5^


cred că azi nu măi are rost să se ostenească pentru crezul „Astrei¹',
fiindcă rolul ei l-ar fi luat Statul național. Nu mai află timp pentru
a ținea două-trei conferințe poporale pe an; nu mai are tinq>
pentru a pune în mâna țăranului o carte tipărită de „Astra¹¹, nici
preotul, nici învățătorul, pentrucă mulți nu mai cred în necesitatea
acestei activități, și sunt indispuși din cauza răcelii sătenilor față de ei.

      Noi credem că revenirea cu entuziasm la propaganda cul-
turală în cadrele „Astrei¹¹ a intelectualilor dela sate, este azi aproape
singurul mijloc pentru refacerea autorității lor în mijlocul popo-
rului, — diminuată din motivele asupra cărora am stăruit mai sus, —
că pentru ei ar fi de cel mai mare folos această revenire, putând
prin ea, să ajungă din nou la contactul intim cu țărănimea, și
astfel să-și regăsească locul ce l-au avut altă dată în sufletul po-
porului.

      E azi aproape singurul teren unde munca nu poate fi bă-
nuită de un anume interes.

      Iar pentru continuarea operei de luminare a nației, pentru
pregătirea viitorului mai bun, această activitate va rămâne încă
multă vreme pe întâiul plan.

      Pe de altă parte ajutorul pe care intelectualii satelor îl vor
da poporului în legătură cu noua organizare a vieții economice,
va fi al doilea element puternic pentru recâștigarea unei depline
autorități înaintea maselor mari- Chestiunile de organizare cari
privesc o mai mare producție, o lucrare mai ieftină a pământului,
o mai bună valorizare a produselor prin noui mijloace de desfa-
cere : cooperative, bănci sătești etc., rămân mereu să fie soluțio-
nate cu concursul intelectualilor dela sate. Țăranul, ori cât de avut
sau de bun elector, va recunoaște superioritatea preotului și a în-
vățătorului, când îi va vedea muncind, — și încă în interesul
populației, — pe un teren unde el nu poate fi încă utilizat.

      Este evident că odată cu îmbunătățirea situației materiale a
țărănimei, ea va căuta tot mai des și tot mai stăruitor mijloace
moderne pentru punerea în valoare a averii sale. Ridicarea nive-
lului cultural al maselor va accentua încă această stăruință.

      Când intelectualii satelor vor oferi un ajutor real în aceste
nizuirtți, autoritatea lor va Crește, încrederea în ei va reveni de-
deplină, și armonia se va restabili între cei doi factori atât de im-
portanți ai vieții noastre naționale.


??6

      Pornind din considerațiile de mai sus, odată cu începerea
unui nou an de activitate culturală prin despărțămintele „Astrei",
facem un călduros apel intelectualilor dela sate să se înregimen-
teze din nou, cât mai mulți, cu toată inima, la opera de cultu-
ralizare a maselor, în interesul lor bine priceput, și pentru cel ge-
neral de creștere a puterii românești între granițele Statului na-
țional.                                      SEVASTIAN VOICU.


777

        Scrisoare.

          Despletindu-și bucle roșii, prin grădini,
          Toamna ’și cântă melodia cunoscută!...
          Te zăresc la o fereastră cum suspini,
          — Poate gândurile mele te sărută.

*

          Eu, pornit pe căi răslețe, merg mereu,
          Și când dorul mă cuprinde, de ce-a fost;
          La răspântii mă adun cu Dumnezeu
          Și-i deșir povestea noastră pe de-arost !

*

          Mă ’nțelege și prin păr îmi poartă mâna,
          Mă mângăe cu șuvițe de fiori,
          Și îmi smulge de pe fruntea mea cununa
          Ce-au țesut-o nopți de veghe, până ’n zori.



          Dacă azi îți scriu, iubito, nu te mire!
          Toamna ’și cântă melodia cunoscută...
          Și eu vreau ca clipa asta să-ți deșire
          Amintirea celui care te sărută.

AL. NEGURĂ.


778


JÎ

    Doi orbi.

de Ion Munteanu.

      Pașii orbului șovăiau. Nesiguranța drumului creștea cu cât
s'apropia de târg. Mulțimea grăbită n'avea ochi și pentru infirmul
luminii. Mila e darul rar a celor ce-și cumpănesc pașii pe drumul vieții.

      Obosit de nepăsarea mulțimii, orbul se opri pe marginea
șanțului. Drumul e a celor sănătoși. Pomana nu li-se aruncă decât
celor din marginea vârtejului.

      „Fie-vă milă de un infirm al luminii!"

      Cântecul izbucni sfâșietor, dar se stinse în chiotul bucuriei.
Un grup sgomotos trecea alături. Erau tineri, fericiți și râdeau
în fața vieții. Râsul Ibr ucise horcăitul pieptului slab.

      Dar veselia-i milostivă și darnică. Celor fericiți le păru rău
o clipă că au ucis cântecul cerșetorului. Și s’au reîntors să-i
umple cu monede mâna întinsă spre milă.

      — „Sunteți mai buni decât viața" — le mulțumi orbul.

      — „Sunt mai răi decât îți par" — îi răspunse o voce în
ureche.

      — „Tu cine ești, cel ce-mi vorbești astfel?"—întrebă spe-
riat orbul.

      — „Un nenorocit asemenea ție!"

      — „Un orb ca și mine ?“

      Cel întrebat râse silit. Voi să-i răspundă adevărul. Era un
orb asemenea lui. Dar un gând rău îi trecu prin creer: „Nu, nu
sunt orb".

      — „Ești atunci lipsit de mâini sau picioare ?"

      — „Am brațe puternice și picioare tinere“.

      — „Atunci ce te îndeamnă să blestemi?"

      — „Nimic și totul. Urăsc viața și atât. îmi urăsc rostul pe
pământ; foamea și sărăcia".


??9

      Orbul își întinse mâinile rugătoare spre cel ce blestema: ,,De
ce vorbești astfel?! Viața e o datorie... Dacă aș fi puternic te-aș
ajuta. Dar nu sunt decât un biet orb..."

      Mulțimea năvălea mai deasă spre târg. Grupuri și grupuri
se opreau neîncetat, unii din milă, alții din bucuria de a dărui,
să umple cu monede scumpe mâinile cerșetorului orb.

      — „Mereu ție ți s'aruncă pomana. Nu vrea nici unul să
mă miluiască și pe mine" — zise cu ură tovarășul orbului.

      — „De ce mă mustri?"—îi răspunse infirmul cu blândețe.
— „Tu ești sănătos. Tu poți munci".

      — „Așa e, uitasem" — râse cu amărăciuni necunoscutul.

      — „Drumul spre târg e anevoios" reluă orbul. — „Dacă
ai vrea să mă conduci până acolo. Să-mi fi călăuză și stăpân".

      „Tu vezi. Să-i privești pe oameni în față. Să le citești gândul.
Să fi aproape de cei darnici, să fugi de ceice n'au altă podoabă
decât iubirea de ei înșiși".

      „Tu vezi. Să ocolești drumurile anevoioase. Să mă ferești
de ispita drumurilor blestemate".

      „Un orb e o prăpastie. Sufletul său e moartea. Să mă fe-
rești de mine însu-mi. Pașii tăi să-mi fie drumul vieții".

      Streinul izbucni într’un râs sălbatic. își duse mâinile la or-
bitele goale și ca într’un delir își zise: „Voi găuri fără lumină,
sunteți alese laterne magice prin pustiul vieții unui om. In umbra
voastră moartă un suflet caută cu lăcomie lumina minunată. In
noroiul cărnii voastre un orb își adâncește cu încredere pașii
pierduți. De ce nu l'am ispiti?"

♦ ♦

      Ca doi copii de mână doi orbi se îndreptau spre târg- Cel
mai tânăr, șovăind, călăuză falsă, cu fruntea plecată spre pământ,
spre a-și ascunde orbitele goale. Celalalt, un moșneag, pășind agale,
cu fruntea în sus, spre cer, cu încredere spre viața ce-1 înșela
cu fiecare clipă.

      — „Drumul îmi pare acum neted ca o bucurie. Cu mâna
în mâna ta, ascult cu nepăsare vuetul vieții. Ascult și judec. Pri-
vesc cu ochii tăi, prin sufletul tău și toate le văd frumoase. Le
judec și abia acum le înțeleg. Ochii tăi mi le-au deslegat pe toate
câte mi-au fost nepătrunse mai înainte".

      „înaintea și în urma noastră sunt oameni fericiți. Tu mi-i
descrii minunat în veselia lor nebună și darnică. Sunt cu toții
tineri ca și dorința. Și nu cunosc răul decât în glume nevinovate".

      „La stânga și la dreapta noastră e o luncă întinsă, cu iarbă
de mătasă. Odinioară credeam că mă aflu pe marginele unei pră-
păstii. Auzeam vuetul adâncimii. Tu-mi deslușești cântecul florilor".

      „TrecMorii sunt darnici. Pungile noastre sunt pline. Zilele
ce vin în locul spaimei îmi vestesc bucuria".


780

      „Și toate acestea numai ție ți-le datoresc. Ochilor tăi- Numai
prin tine simt farmecul vieții, încrederea în iubirea firii și în
dreptatea legilor pământești".

*
* *

      Adânc spre miază-noapte, într'un pustiu veșnic, îmbrăcată
în haina nopții veghiază cu ochi grozavi și răi, temuta moarte.
Ori cine trece prin împărăția ei e pierdut. Ori cine auzindu-i de
nume se cutremură ca un fir de iarbă în vijelie.

      Nimeni n o caută, toți o înconjoară. Cel umilit o urăște ca
și cel puternic. Cel fără lumină se cutremură de împărăția ei
neagră ca și cel ce stăpânește lumina ,.,

      — „Drumul îmi pare anevoios — zise cerșetorul orb că-
lăuzei. — Pașii mi se afundă adânc în pământ. Sub țărnă aud
gemete surde, cu prevestiri de rele, Unde mă duci, stăpânul meu ?“

      — „Drumul e acoperit cu flori, bietul meu prieten, Dacă ai
avea ochi să privești nu te-ai mai sătura de a privi bogăția da-
rurilor firii. Pașii ți se afundă în patul florilor de mătasă și nu
în cimitire. Ți-ai pierdut oare încrederea în călăuza ta ?“

      Cerșetorului îi fu rușine de necredința sa. înțelepciunea că-
lăuzei lui era mai presus de toate. El, orbul, putea oare judeca
drumul celui ce le vedea pe toate ?

      Pășeau tăcuți. Călăuza cu pumnii în gură, să-și oprească
plânsul. Cerșetorul cu sufletul legănat în adierea credinței.

      Deodată tresăriră amândoi. O adiere rece de umbră îi izbi
în față și o voce adâncă le birui inimele.

      „Nenorociților, căutați oare moartea? Viața cu încercările
ei v'a obosit pân' a fugi de ea? Sau poate ochii voștri stânși
v'au adus fără de vrere în țara umbrelor ?“

      Cerșetorul s'aruncă la picioarele călăuzei, rugându-1 cu
spaimă: „A cui sunt cuvintele de ghiață, stăpânul meu ? M'ai în-
șelat oare și m’ai condus în împărăția morții?"

      „Nu, nu pot crede. Eu te-am iubit cu întreg sufletul meu.
Ți-am jertfit viața și tot ce-am avut ție. De ce să mă fi înșelat?"

      „Nu, nu poate fi adevărul. Luminează-mă stăpâne. Ale cui
sunt cuvintele de moarte ? Apără-mă".

      „Dar nici nu poate fi pericol. Tu-1 vezi pe celce vorbește.
Cine e? Vre-un duh glumeț. Alungă-1 cu mânia ta!"

      Un hohot de râs îi răspunse. O cascadă de ghiață, rosto-
golită în adâncimi neînchipuite.

      „Ekvede ? Călăuza ta ? Vai ție, nenorocitule. Orbitele ochilor
lui sunt negre ca și ale tale. Lumina ochilor lui e pierdută ca și
a ta... Și tu o viață întreagă te-ai răzimat pe toiagul unui orb
asemenea ție. O viață întreagă te-ai călăuzit de pașii unui dibuitor
ca și nemernicia ta".


781

      Cerșetorul rămase clipe lungi fără glas. Se întoarse apoi spre
călăuză, să afle adevărul,

(

      Umilit călăuza îi răspunse:

      „Sunt un orb asemenea ție. Sunt un dibuitor în întuneric
ca și pașii tăi. Drumul spre moarte mi-a fost deschis ca și su-
fletului tău. Nimic n'am ocolit din câte mi-au fost și ți-au fost
scrise ... Te-am înșelat. Acum răsbună-te !“

      ... „0 lege a firii, desleagă de moarte pe cel ce-și ucide în
împărăția ei, ce a avut mai drag. Ți-am fost stăpân și prietin.
Ucide-mă și te vei putea reîntoarce printre cei vii!"

      Cerșetorul orb suspină, răspunzându-i cu blândețe:

      „Să te ucid ? Mă voiu ucide pe mine însu-mi. Singur în viață
n'aș mai îndrăzni să pășesc. Căci, călăuză oarbă, eu mă încredeam
în luminile stinse a ochilor tăi. Pașii mei erau siguri, nevăzându-ți
îndoiala pe față.., Eram doi orbi, dar tu-mi erai călăuză atot
văzătoare prin încrederea mea".

      „Am fost înșelat. Reîntors oare în viață nu voiu întâlni oare
o nouă călăuză oarbă? Viața te înșală în fiecare clipă. Să jucăm
deci minciuna până la sfârșit... Călăuză oarbă, dă mi mâna și
arată-mi drumul spre moarte".


â-

-o


782

    Spirit și humor.

                                         Wer sich nicht zum besten
                                      haben kann,

                                         Der ist gewiss nicht von den
                                      Besten.              Goethe.


     Singura deosebire între om și animale, spunea Schopenhauer»
într'o butadă a sa, e că cel dintâi poate râde, cel din urmă, nu.
Și lucrul acesta îl spunea cu o voluptate abia reținută, acela
care a fost cel mai aprig propovăduitor al pesimismului în epoca
noastră. Căci ce mijloc mai minunat de a te elibera de mizeriile
vieții, decât râsul binecuvântat ? Râsul e un semn al biruinței,
al îndepărtării unui obstacol. Copilul mic, când vede că poate
face primii pași, râde. Râde de plăcerea pe care i-o dă sensația
unei victorii câștigate asupra inerției propriului său trup ne-
îndemânatic. Cine n'a slăvit râsul, acest mare eliberator mo-
mentan al vieții omenești? „Râd cu plăcere — spune L. Sterne,
vestitul autor al romanului T. Shandy — având ferma convingere
că ori de câteori surâde un om, mai mult încă, de câteori râde —
el își adaogă un fir la urzeala vieței sale“. „Un om care a râs
măcar o singură dată din tot sufletul nu poate să fie un rău în
mod absolut iremediabil. Câte lucruri se găsesc într'o fărâmă de
râs, acest mare secret pentru a descifra omul întreg !“ adaogă
la rândul său — în Sartor Resartus — sumbrul Carlyle. „Trebuie
să râdem măcar odată, chiar înainte de a ajunge fericiți, de
teamă să nu murim fără să fi râs", sfătuia La Bruyere, nemilosul
anatom al sufletului omenesc.

     In genere cei mai mulți observatori sânt de părere că felul
unui om‘de a râde e un excelent indiciu pentru a-i cunoaște
caracterul. „In deobște — afirmă Schopenhauer — felul de a
râde al unei persoane, precum și lucrurile care îl fac să râdă,
sânt un semn sigur al caracterului său". „In toată vieața mea —
constată alt cercetător— am observat că caracterul unui om nu


783

se poate cunoaște mai bine decât prin o glumă de care se su-
pără". Se poate doar râde în atâtea felurii Și s’a râs atât de
deosebit în diferitele timpuri! Să nu mergem mai departe ca în
secolele două, trei înaintea noastră. Ia vedeți de ce mijloace
masive se slujește un Rabelais ca să trezească râsul contimporanilor.
Sau luați glumele grosolane țărănești, ale umanistului german
Frischlinus, ca să vă minunați cu cât de puțin se mulțumiau ca
să râdă, aceste ^pfrtfte de elită ale vremii care făceau haz de
anecdote de o rusticitate atât de primitivă. Râsul cu vremea, ■
evoluiază, se transformă, se rafinează. Ce distanță imensă, pe
calea aceasta, dela Rabelais la Voltaire, acest minunat repre-
zentant al „spiritului" în forma lui cea mai genuină. „Spiritul",
în sensul în care ne preocupă în acest articol, a înflorit mai ales
în Franța. Și lucrul e explicabil. Francezul e „inteligent", mare
raisonneur, dialectician născut ca și Grecul antic, vioi și sprinten
la minte. El prinde numai decât raportul dintre idei. Și cum
tocmai aceasta e esența „spiritului", era natural ca acest popor
să esceleze în acest domeniu al râsului. „Spiritul" constă în un
joc — mai ales — de idei. El e ca o spumă a inteligenței fine
și rafinate. Are dreptate Masei când îl definește ca o abilitate
a intelectului.

       El are' ceva linear, spre deosebire de umor care constă
mai mult în coloare, în tonalitate. Nu de geaba Addison numește
„spiritul" primul fruct al căsătoriei dintre adevăr și bun simț.
El ține de rațiune. Deaceea e și mai rece, mai răutăcios, mai
izolant. El are adesea ceva voluntar — e oarecum un semn al
afirmării personale. Deaceea se și spune, că acela cui îi place
să facă spirite, e un temperament — de obiceiu — vanitos, dornic
de a predomina. Pascal spunea: „Diseur de bons mots, mauvais
caractere", iar Labruyere, mai drastic, lansă paradoxul: „La
moquerie est souvent indigence d’esprit".

       Romantismul, care a accentuat discrepanța din sufletul
omului, ne-a învățat să râdem altfel. El a creiat umorul, care e
un fel de dizolvant al râsului. De fapt el se reduce doar la un
surâs. Acesta e mai degrabă exponentul unei dispoziții sen-
timentale. Umorul cum îl definește Schopenhauer, — e seriosul
ascuns sub o glumă. Hoffding îl numește sforțarea de a încopcia
tragedia vieții cu comedia ei. Mai plastic ca toți se exprimă
Pirandello pentru care umorul e o hermă, care cu o față râde
de plânsul feței opuse. Dacă e adevărat că umorul e semnul
specific al epocei moderne, frământate de atâtea contraste, ar fi
totuși o greșală să ne închipuim că cei vechi nu-1 cunoșteau.
Definiția lui Gâordano Bruno, masivă prin claritatea și simpli-
citatea ei, stă ca o dovadă de acest lucru. „In hilaritate tristis,
in tristitia hilaris" erau cuvintele prin care el designa umorul.

■ Și iacă ne coborâm mai jos, Lucian din Samosata, prin definiția
lui, anticipa cu 16 veacuri exaet cuvintele lui. Schopenhauer re-


784

lative la această chestiune. Ba ceva și mai mult. Revoluția
spirituală inaugurată de Socrate și întrupată artistic de Euripide,
revoluția care prezintă atâtea surprinzătoare asemănări cu re-
voluția spiritelor moderne după catțp^ismul dela 1789, a dat și
în Grecia antică naștere umorului. Străfulgerări de umor găsim
în Plato și mai ales în Euripide. Chiar din singura dramă satirică
a lui, ce ni s'a păstrat, ne putem face o simplă ideie de modul
rafinat cu care sta să mânuiască autorul Hecubei, umorul. Nu
era doar și el un mare romantic al vremii sale ? Acelaș ambiant
moral și social naște aceleași sentimente și cam acelaș fel de
exprimare a lor. In vremea noastră umorul e mai accentuat
pentrueă e cavalerul unei revoluțiuni spirituale și sentimentale
de dimensiuni mult mai mari. El e simbolul unei epoci cari în
mijlocul dubiilor și frământărilor, își caută un punct de reper,
un ideal, un nou idol căruia să se închine. Nu are oare mare
dreptate Sbren Kirkegaard cu profunda Iui definițiune, prin care
spunea că umorul e stadiul ultim al vieții înainte de a ajunge la
credință ? In interval de două mii de ani povestea se repetă
deși pe un teatru mai vast acum. Antichitatea mediteraneană
a ajuns la creștinism. Noi vom ajunge... unde ? Până la găsirea
acelui ce necunoscut, menit să ne redea liniștea și pacea sufletului
ne consolăm prin umor. Căci și umorul e un fel mai indulgent
de a filozofa. „Umorul șeîntemeiază pe un concept filozofic al
universului, se naște deciv^conștiință exactă a realului și a opo-
zițiunei dintre realul tragic și idealul idiliac.

      „Umoristul e un om care prin reflexie ajunge să descopere
neantul totului; dar, fără a se distrage dela descoperirea sa, se
răzbună râzând de Nemesis care îl condamnă. In încopcierea senti-
mentalului și a comicului, a pesimismului și a idealității și în alternarea
acestor două sentimente care se succed fără ca unul să pre-
domine asupra celuilalt, e partea cea mai întraripată și mai
originală a umorului*¹. (Trezza)

      El e o adevărată caritate a sentimentului și a minții, care
se obișnuește să privească cu indulgență contradicțiunile și absur-
ditățile vieții. „Spiritul¹¹ nu e caritabil, umorul este. Unul
seamănă cu lumina, celălalt cu căldura, e mai individual, mai
egoist; cel de al doilea îndeplinește slujba bunului Samaritean
intr’o lume care are atâta nevoe de reconfort moral. El e un
înfrățitor al oamenilor. Nu spunea Weininger că umorismul e
aproape totdeauna un semn al dragostei ?

S. BEZDECHI.

Secetă.,

       Cald I . . . Pe boltă pânze albe în fășii
       Se-albăstresc de ’nalt senin ce le înneacă!
       Printre aspre trestii vezi cum balta seacă . . .
       Și simți tainic cum pe tine te împrăștii I. . .

       Nici un zgomot pe întinsul râu de foc, . . .
       Sau timpanul din ureche s’a topit!? . . .
       Umbra răsturnată ’n iarbă — a adormit,
       Câinii, beți de zăpușeală, nu ’și prind loc!

       Lungi încovoeri de șarpe: crăpături
       își fac loc pe miriști arse de pârjol . . .

       Alte pânze sus pe boltă dau ocol
       Și ’nghițite-s de pustiu, cu mii de guri!


        Te disolvi și te împrăștii și ți-e teamă,
       Că întreaga ta făptură se distramă I . . .

Al. Negură.


706

Cum era odată

    Exodul

     Deodată cu intrarea României în răsboiu s'a produs o
turburare și desorientare, cum nu s’a mai văzut. Trupele austro-
ungare dela granițe au părăsit, la întâiul moment, postul de
onoare dela periferii, nizuind, în pas gigantic, spre centru.

     Trupele dela Sibiu nu s’au oprit până în Blaj, anunțând
aci, în cerc prietenesc — erau cehi aproape cu toții — că trupele
române înaintează vertiginos spre Copșa-mică, și atunci s'a tăiat
artera principală a trenurilor austro-ungare.

     Lumea înjura pe strade, ziarele ungurești țipau ca din gură
de șarpe; amenințări și ■ blesteme planau în atmosfera supra-
încărcată...

     Am răsfoit o zi întreagă prin vraful de gazete din vremea
aceea. Am trecut în revistă comentariile presei ungurești, dela
izbucnirea răsboiului până la ieșirea României pe teren. E o
lectură nu se poate mai instructivă; o recomand, îndeosebi, în
atenția presei minoritare, care se simte așa de strimtorată și
nenorocită în nouile cadre.

     Un condeiu mai sprinten ar putea umplea o broșură întreagă,
traducând din aceste erupții de ură și dispreț fără seamăn,
răsfoind prin colecțiile prăfuite ale gazetelor, cari totuș nu tre-
buiesc încă asvârlite în foc.

     S’ar stabili, în acea broșură, cu mare ușurință, gradele de
furie, dela glumele banale la adresa vutcei muscălești, a nervilor
francezi și a macaroanelor italiene, până la acel paroxism de furie


787


2

  animalică, ce s'a descărcat asupra românilor, după ieșirea pe
teren. Ei nu erau adversarii, cari își revendică cu armele o ră-
fuială milenară, ci bandiți de codru, tâlhari de răspântii, cari lovesc
dela spate, hiene cari adulmecă duhoarea de hoit...

       Tigrii anunțați de contele Mihai Kârolyi nu se arătară
deocamdată în Carpați, întru întimpinarea hienelor.

       Lumea de pretutindeni o luă la sănătoasa, cu tot soiul de
vehicule, sau chiar per pedes, pe întreagă linia frontierei.

       Românii stau locului, buimăciți de sosirea clipei îndelung
așteptate, care aducea totuș fiorul surprizelor mari.

       Dar în adâncul sufletului lor, svâcnea o bucurie mută,
încercându-și, pentru întâia dată, aripile, să se ridice în slavă .,.

       Autoritățile se îngrijiră, la repezeală, să curme această
reverie deșartă.

       Oameni de seamă au fost ridicați noaptea, din sânul familiei
și duși în lagăre de prizonieri, dincolo de Dunăre; centre cultu;
rale românești au fost ridicate până la un singur om și spedate,
cu trenuri speciale, dincolo de linia de foc.

       S'au văzut atunci, pe calea „Regele Ferdinand” de azi, ce
duce la, gara din Cluj, scene de un tragic paradoxal, întrecând
binișor tragediile lui Eschil și Sofocle...

       Ofițeri români rezerviști — aceștia au cuvântul să descrie
„vitejia” cațnarazilor lor activi — opriau companiile, în mare
ținută de răsboiu, și, în plină stradă, sărutau mâna părinților,
preoți în cea mai mare parte, cari erau escortați pe trotuar, în
huiduielile plebei patriotice, spre temnițele „Cetățuei" din Cluj.

       S'au văzut, într'un centru românesc ca Abrudul, preoți
târâți în lanțuri, ziua mare, alături de țigani și prostituate.

       S’au văzut în Blaj un centru și mai românesc acesta (dacă
admitem o comparație) jidani obscuri, erijându-se dintr'odată în
rolul de patrioți de ocazie, urmărind cu aviditate orice discuție
dintre doi-trei prieteni întruniți, cu sfială, la un păhar cu bere,
și țipând pe stradă, în auzul tuturor : „Pe care dintre domnii de
român vreți să-l bag în temniță?”

       Notarul public din Blaj, a întrebat pe scriitorul acestor
rânduri, cu un rânjet de veselie forțată, având totuș scăpărări de
spaimă în ochi: „Ce spui la excursia dlui Brătianu, domnule
profesor ?“


?88

       Am răspuns: „N'am avut invitație la consiliul de Coroană,
binevoiți a Vă adresa acestuia".


       Cu toate aceste exodul începuse.

       Săcuii plecaseră în cete mari, cu care și bagaje multe...
Intelectualii unguri încă o luaseră la sănătoasa, în frunte cu
notarul public din pricină, având satisfacția, pe vremea surghiu-
nului dela Oradea-mare, să cetim un aviz al lui dela Arad, în
care își anunța familia, să-l caute acolo.

       Plecase, după toate aparențele, cu mare viteză, lăsându-și
chiar familia în urmă, în fața unei „excursii" atât de inocente a
dlui Brătianu.

       Era un exod, în toată rânduiala.

       Ungurii țineau recordul, refugiindu-se cu trenurile, ce le
stau la dispoziție, în toate gările.

       Ei plecau : de silă.

       Apoi, aproape concomitent, urmau trenurile cu vagoane de
vite, în cari erau deportați românii ardeleni.

       Ei plecau: de silă, ca de voie tună...

       Pe povârnișul dinspre pusta Ungariei, în cele trei zile și trei
nopți cât a durat drumul nostru, cu tren „special", am avut
ocazie să întâlnim, la toate gările și haltele, grupuri numeroase
din toate colțurile Ardealului, plecând în necunoscut, într’o
promiscuitate ciudată.

       Căminurile rămâneau părăsite în urmă și nimeni nu-și putea
da seama, dacă le vom mai vedea vreodată...

*
* *

       Exodul acesta își avea explicația lui.

       Nedreptățirea românilor ardeleni — veacuri dearândul —
oricât de puternic s’ar fi simțit guvernul din Budapesta, nu putea
să dureze până la sfârșitul veacurilor.

       Peste întunericul satelor multe o rază de lumină stăruia,
tot mai .biruitoare. Era credința în viitorul, ce nu mai putea
întârzia; credința, ce se deslușea tot mai clar din încercuirea de
fier a evenimentelor.

       Nici chiar ungurii mai prevăzători nu mai credeau pe la
1914 în atotputernicia statului unitar maghiar.

       Alte vânturi treceau peste lume.


789                                2»

      Contele Tisza, mâna de fier a imperialismului austro-ungar,
în clipe de vedere clară, a înțeles cel dintâiu, că lucrurile nu
mai pot merge în vechea ogașă.

      Evenimentele se precipitau, ca un tren deraiati

      Semnele de oprire și de micșorare a vitezei nu mai puteau
delătura catastrofa.

      Nu se putea reface istoria cu câteva fărâme asvârlite dela
masa celor puternici, nici nu se putea astupa cu palma craterul
ce-și pregătea revărsarea-i fatală...

      Adevărul acesta plana în aier și începea să mijească și în
sufletul zăbrelit al asupritorilor.

      De aci furia oarbă, cu care au fost asvârlite în foc regi-
mentele românești, chiar înainte de intrarea României în răsboiu;
de aci goana sălbatică asupra populației pașnice, după ieșirea
pe teren.

      Bătuse ceasul răfuielii.

      In presa maghiară se menținea ordinul de zi: să poftească
să vină trupele române, și vor găsi Ardealul gol!...

      Și, la pornirea din Blaj a trenului ce ne exporta în exil,
șeful gării, cu un rânjet de brută, răspundea unei întrebări, ce
ne muncea și pe noi:

      — He, he! Când se vor înapoia acești domni ? Pot să vă
spun precis: când îmi voiu vedea ceafa !,..

AL. CIURA.


790

     Constituțiile ocfpoate ale Austriei.

     Când a luat în primire tronul înaintașilor săi, — în ziua de
2 Decemvrie 1848, — tânărul împărat Francisc losif I., (era atunci
de 18 ani și două luni) a promis popoarelor din țările aparțină-
toare imperiului austriac, în manifestul publicat în aceeaș zi, că-și
va împărți cu ele drepturile, eserciate până atunci numai de către
antecesorii săi; va face, ca pe baza egalei îndreptățiri a tuturor
popoarelor imperiului său, toți să poată participa la conducerea
împărăției și la regularea treburilor publice, pentruca prin „egali-
tatea tuturor cetățenilor înaintea legii și prin participarea repre-
zentanților poporului la legislațiune, să poată fi ridicată patria din
nou la mărirea veche, dar cu puteri nouă".

     De-altcum încă împăratul de mai nainte, Ferdinand V., accen-
tuase în rescriptul trimis la 3 Octomvrie 1848 dietei ungare din
Pesta urgenta necesitate, ca „drepturile egale ale tuturor naționali-
tăților să fie asigurate pentru totdeauna, și să se așeze pe acest
temeiu toate raporturile țărilor și popoarelor unite sub coroana
noastră". Iar în manifestul din 20 Octomvrie 1848, adresat po-
poarelor din Ungaria, Croația și Transilvania, tot împăratul Fer-
dinand V., spunea următoarele:

     — „Fiecare naționalitate a aflat la noi totdeauna scut și în
noi cultivator îngrijorat al desvoltărei pașnice. Direcțiunea aceasta
o vom urma întotdeauna și nu vom tolera ca o naționalitate să
apese pe cealaltă. Egala îndreptățire a tuturor este scopul nostru,
pe care vom căuta să-l realizăm în țările aparținătoare coroanei
noastre ungare, cu mijloacele ce ne stau la dispoziție, pe baza
legilor constituționale".

     Drumul era deci croit încă de înaintașul său și tânărul îm-
părat Francisc losif L, care a mers dela început pe acelaș drum
bun, cu pași repezi, căci deja după trei luni de domnie a sur-
prins popoarele din împărăția sa, cu o constituție corespunzătoare
împrejurărilor de atunci, cu drepturi largi pentru toate popoarele,


?91

cu garanții pentru păstrarea și cultivarea naționalității și limbii fie-
cărui popor, o constituție, în care, ca într'o casă mare, își avea
locul său de așezare fiecare dintre popoarele din imperiul austriac.

      Constituția aceasta a fost publicată în 4 Martie 1849, și așa
i-a și rămas numirea: „Constituția din 4 Martie 1849“. Era îm-
părțită în 16 capitole, cu 122 articole în total. In capitolul prim
e vorba despre imperiul austriac și se decretează, că cele șasă-
sprezece țări de coroană, cari sunt înșirate cu numele, împreună
cu confiniile militare, formează „libera-independenta, nedespărțita
și constituționala monarhie ereditară, Austria". Intre țările de co-
roană, înșirate în constituție, se află și ducatul Bucovina, apoi re-
gatul Ungaria cu Banatul Timișan și „marele principat Transil-
vania, împreună cu pământul săsesc și cu de nou incorporatele
comitate Crasna, Solnocul de mijloc și Zarand, apoi cu districtul
Cetății de piatră (Chior) și cu cetatea Zelau“. Pe seama fiecărei
țări de coroană se garantează autonomia proprie, între marginile
acestei constituții a imperiului și se decretează, că în singuraticele
țări de coroană, fiecare națiune are drepturi egale și fiecare na-
țiune are dreptul inviolabil de a-și păstra și cultiva naționalitatea
și limba. Schimbări în teritoriile singuraticelor țări de coroană se
pot face numai prin legi speciale.

      Va să zică, Românii din împărăția austriacă au primit auto
nomie teritorială în Bucovina și în Transilvania, iar cei din Banat
au fost jertfiți și în contra voinței lor incorporați la Ungaria. Un
avor special s’a acordat însă Sârbilor, pentrucă pe seama lor se
asigură din nou respectarea tuturor privilegiilor avute din vechime,
și li-se pune în vedere, că teritorul locuit de ei, ca Voevodat sârbesc,
va fi alăturat la altă provincie de coroană, prin decret special,
după ascultarea deputaților lor; adecă va fi scos de sub domnia
ungurească.

      In capitolul al doilea din constituția octroată se vorbește
despre împăratul și prerogativele sale. Iar în capitolul III., e vorba
despre drepturile cetățenești, stabilindu-se, că nici o deosebire, fie
la împărțirea dreptății, după codul civil său penal, fie la reparti-
zarea impozitelor publice, nu mai poate să existe de-acum înainte
între cetățenii singuraticelor țări ale coroanei austriace. Toți au
drept egal la funcții publice, dacă au însușirile recerute șiJiecare
cetățean își poate câștiga proprietate nemișcătoare în ori care parte
a imperiului și tot așa își poate exercia ori unde în imperiu orice
ram de industrie sau comerțul.

      Capitolul IV, vorbește despre comune, cari primesc dreptul
fundamental, de a și alege reprezentanții comunali, de a primi membri
noui în comună și de a conduce, în mod autonom trebile comunei,
promovându-și interesele proprii. Din comune se vor forma di-
stricte, din districte ținuturi, prin lege specială. Capitolul V. sta-
bilește chestiile, cari cad în competința dietelor provinciale, — ale


792

singuraticelor țări de coroană, — iar capitolul VI. pe acelea, cari
rămân rezervate parlamentului central dela Viena, și în capitolul VIL
e vorba despre puterea legiuitoare, pe care o exerciază împăratul,
cu parlamentul central în chestii cari privesc imperiul întreg, și cu
dietele provinciale în chestii referitoare la interesele particulare ale
țărilor de coroană.

       Despre parlamentul central vorbește capitolul VIII., stabilind,
că va fi compus din două corpuri: casa de jos și casa de sus,
adecă din cameră și din senat. Casa de sus se compune din de-
putați aleși pentru fiecare țară de coroană de eătră dieta proprie,
iar casa de jos din deputați eșiți din alegeri directe. Drept elec-
toral are fiecare cetățean al imperiului, ajuns la majorenitate, dacă
e în folosința drepturilor civile și politice și plătește anual o anu-
mită sumă ca impozit direct, sau apoi prin însușirile sale perso-
nale are drept activ de alegere într’o comună a vre-unei țări de
coroană. Se va compune lege electorală pentru fiecare țară de
coroană. Censul va fi, în comune rurale și în orașe cu până la
zece mii de locuitori, cinci florini dare directă anuală, iar în ora-
șele cu peste zece mii de locuitori, zece florini dare directă. Ales
poate fi numai acela, care are dreptul de a alege. Se spune însă
în acest capitol, că întrucât: „în Ungaria, Transilvania, Croația și
Slavonia, cu litoralul croat și cu Fiume, există legi și instituții par-
ticulare și deosebite de ale celorlalte țări ale coroanei, va rămânea
pentru aceasta parte a imperiului, lucrarea dietelor numite — în
putere; dar primesc însărcinarea, să-și revizuiască legile de până
acuma și să le aducă în conformitate cu principiile fundamentale
ale acestei constituții".

       Capitolul IX. sună despre dietele provinciale. Fiecare țară de
coroană își are dieta ei proprie. Deputății acestor diete se aleg
prin alegeri directe. Amănuntele despre formarea dietelor provin-
ciale vor fi stabilite în constituțiile și legile electorale, cari se vor
compune separat pentru fiecare țară de coroană. Cu privire la Un-
garia se spun în acest capitol următoarele : „Constituția regatului
Ungaria se va menține întru atâta, că așezămintele, cari nu con-
cordează cu această constituție a imperiului, au să-și peardă pu-
terea și egala îndreptățire a tuturor naționalităților și a limbilor din
țara aceea, în toate raporturile vieții publice și cetățenești, are să
se garanteze prin instituții potrivite. Un statut special va regula
aceste raporturi". Referitor la Transilvania apoi se spun în acest
capitol următoarele : „Formarea internă și constituția marelui prin-
cipat al Transilvaniei se va stabili prin un nou statut, în conso-
nanță cu această constituție a imperiului, după principiul deplinei
neatârnări de regatul Ungariei și al egalei îndreptățiri a tuturor
națiunilor din această țară. Drepturile națiunii săsești se vor con-
serva între marginile acestei constituții a imperiului “.

       In capitolul X. se vorbește despre puterea executivă, adecă
despre miniștri și responzabilitatea lor ; în cap XI. despre consiliul


?93

imperial, compus din membrii numiți de împăratul, cu misiunea
de a-și da părerea în chestii mai însemnate; ’în cap. XII. despre
puterea judecătorească, introducându-se, pentru delictele politice
și ale tiparului, judecătoriile cu jurați; în cap. XIII, despre jude-
cătoria supremă imperială, care va funcționa ca arbitru în neîn-
țelegerile ce s’ar naște între imperiu și vreo țară de coroană, sau
între singuraticele țări de cc roană, dacă chestia nu aparține cumva
sferii puterii legiuitoare ; în cap. XIV. despre finanțele imperiului;
în cap. XV. despre puterea armată, și în cap. XVI. se iau dispo-
zițiunile generale, că până la aducerea legilor de organizare, din
partea fiecărei diete provinciale, — tot ce va fi necesar pentru
punerea în aplicare a acestei constituții, se va face pe calea ordi-
națiunilor, date dela centru și că schimbări în constituția aceasta,
se pot face numai pe calea obișnuită a legislativei.

A

      Acesta e pe scurt cuprinsul constituției, pe care a dat-o îm-
păratul Francisc losif I. popoarelor din monarhia austriacă în
4 Martie 1849, spre a fi pusă în aplicare prin — octroare.

      Constituția a fost primită cu simpatie de toate popoarele din
imperiul austriac, cu excepția Maghiarilor, cari au-rămas conster-
nați când i-au cetit cuprinsul. Toate celelalte popoare câștigau
drepturi dela împăratul lor, dela Maghiari însă se luau drepturi,
și încă drepturi mari și vechi. Li-s’a luat Ardealul, pe cari ei îl
considerau de al lor, li-s’a luat Croația și Slavonia, cari au primit
autonomie proprie, li-s’a mai tăiat din corpul țării și teritorul lo-
cuit. de Sârbi, formându-se din el „ Voevodatul Sârbesc", și, ca
culme a ironiei, Ungaria, cu constituție milenară, cu rol de con-
ducere în trebile împărăției, vine trecută deodată între stătulețele
miciși de mică importanță, vine pusă alături cu Bucovina de exemplu.
Ofensa aceasta nu putea rămânea fără răspuns. Și răspunsul l-au
dat Maghiarii în 19 Aprilie 1849, când în conventul revoluționar
din Dobrițin, au votat cu unanimitate o rezoluțiune, prin care îm-
păratul Francisc losif I, care „se încumetă a se numi rege al Un-
gariei", și întreaga casă habsburgo-lotharingică, „se lipsește, in nu-
mele nației (maghiare) pentru totdeauna de stăpânirea peste Un-
garia și peste cu ea împreunată Transilvanie, precum și peste toate,
părțile și provinciile aparținătoare ei, declarându-se de scoasă și
izgonită din țară". Tot prin rezoluțiunea aceea se declară „Un-
garia și Transilvania după lege unită cu ea, cu toate părțile ce
se țin de ea, de stat liber european, de sine stătător și neatâr-
nător, al cărui teritor e indivizibil și integritatea sa neviolabilă",
iar Ludovic Kossuth e ales cu unanimitate guvernator al statului
liber și independent maghiar, cu dreptul de a-și numi un guvern,
pe care Kossuth și l-a numit numai decât, alegându-și de mini-
stru-președinte pe Vartolomei SzemerB.

      Ruptura era acum făcută între Maghiari și curtea dela Viena
și a urmat aceea ce trebuia să urmeze : Maghiarii au continuat


794




luptele cu arma în contra Vienei, iar împăratul Francisc losif I.,
neputându-i învinge, a cerut ajutor dela Țarul Rusiei, care i-a și
trimis ajutorul cerut, și astfel, întărit cu trupe rusești și sprijinit
de Românii din Ardeal, de legionarii români de sub conducerea
lui Avram lancu, a putut să iasă învingător din luptele purtate
cu Maghiarii. în August 1849 focul a fost stins pretutindenea în
Ungaria, Banat și Ardeal. Kossuth și-a depus demnitatea de gu-
vernator al statului ungar, liber și independent și a fugit în Turcia,
iar miniștrii săi și toți ceialalți fruntași ai politicei maghiare de
detronare au fugit asemenea în țări streine, pe când aceia dintre
ei, pe cari au putut pune mâna oamenii stăpânirii, au fost exe-
cutați fără cruțare. Au fost împușcați sau spânzurați. în Septemvrie
era îiniște perfectă în Ungaria și în Ardeal. Putea deci să fie pusă
în aplicare frumoasa constituție din 4 Martie 1849 a împăratului
Francisc losif L, dar acum nu se mai gândea nime la executarea
ei. Devenise de prisos. A fost înmormântată în arhivele de stat
ale Vienei și în întreaga monarhie s’a introdus în toamna anului
1849 absolutizmul, care a durat zece ani. Egala îndreptățire (Gleich-
berechtigung) cu care se făcuse atâta paradă, a fost preschimbată
în egala aservire (Gleichbeknechtigung), — după cum mergea vorba
în zilele acelea, în cari au fost pedepsiți și cei buni, în rând cu
cei răi.

      Când a început să se întunece iarăș ceriul de-asupra impe-
riului austriac, oamenii dela conducere s’au gândit din nou la ne-
cesitatea de a se da drepturi politice popoarelor din monarhie, și
după consultarea senatului imperial austriac, (despre lucrările că-
ruia am scris în N-ruî 4 al revistei acesteia) s'a compus și publicat
o nouă constituție, adecă: „Diploma împărătească din 20 Oc-
tomvrie 1860“, completată cu „Patenta împărătească din 25 Fe-
bruarie 1861“, —- două acte foarte însemnate de stat, cari, spunea
împăratul Francisc losif L, au să formeze „legea fundamentală de
stat, stabilă și irevocabilă".

      Cuprinsul diplomei din 20 Octomvrie 1860 e pe scurt ur-
mătorul :

      Dreptul de a da legi, de a le modifica, sau abroga, e al îm-
păratului, însă numai cu conlucrarea dietelor, adunate și consti-
tuite în mod legal, respective cu a senatului imperial, la care die-
tele provinciale vor trimite membri în numărul stabilit de împăratul.

      Toate chestiunile cari se refer la drepturi, datorințe, sau in-
terese comune, cari privesc deci toate regatele și țările, privesc
imperiul întreg, se vor desbate și decide în mod constituțional
în senatuL imperial, în competența căruia cade în prima linie exa-
minarea și votarea bugetului, contractarea de împrumuturi de
stat, controlarea conturilor de stat, a administrării și folosirii ba-
nilor publici, etc.

      Celelalte chestiuni apoi de interes mai mult local și provin-
cial, vor fi desbătute și legiferate în dietele provinciale ale singu-


795

raticelor țări de coroană și anume: în țările aparținătoare co-
roanei ungare, în înțelesul constituțiunilor lor de mai înainte, iar
în celelalte țări și regate, conform statutelor provinciale cari li-s&
vor trimite.

      Dacă vreo dietă provincială ar dori, ca în o anumită che-
stiune, care cade în competența ei, să aducă hotărâre senatul im-
perial : este împuternicit senatul să ieie chestia în desbatere și să.
aducă hotărâre, pe cale constituțională, pe lângă consultarea se-
natorilor din țara respectivă.

      Se decretează apoi, ca diploma aceasta împărătească să fie
păstrată în arhivele provinciale ale singuraticelor țări de coroană,
să fie înarticulată la timpul său în legile țării, respective în textul
autentic și în limbile acelei țări, iar urmașii împăratului vor avea
să confirme cu împărăteasca lor subscriere diploma aceasta, îndată
la suirea lor pe tron.

      Cu privire la Ardeal se dau apoi ministrului-prezident
berg, următoarele îndrumări:

      — „Fiindcă marele meu principat Transilvania, pe temeiul
unei competențe analoge cu dreptul de stat al Ungariei, totdeauna
s’a bucurat de o dietă, și fiindcă ștergerea privilegiilor nobilimei,
ștergerea iobăgiei și a dăjdiilor țărănești, cum și precizarea da-
torințelor și drepturilor cetățenești, egale pentru toate clasele lo-
cuitorilor țării, pe lângă caracterul singular al constituției transil-
vane de mai nainte, — cer neapărat unele schimbări afund tă-
ietoare :

      Cancelarul meu din Transilvania are să țină o consultare cu
bărbați de diferite naționalități, confesiuni și clase, cari se disting
prin pozițiunea lor oficială sau civilă, prin talente, prin servicii
făcute publicului și prin o încredere publică. La această consfă-
tuire sunt a se lua în considerare chestiunile, cari privesc fixarea,
și organizarea unei diete corespunzătoare, atât pretensiunilor con-
fesiunilor, națiunilor și claselor privilegiate de mai nainte, cât și.
pretensiunilor naționalităților, confesiunilor și claselor, cari mai
nainte nu au luat parte la drepturile publice, iar respectivele pro-
iecte să mi-se subștearnă mie cu posibilă iuțeală".

      (Conferența aceasta s'a ținut în 11 Februarie 1861,înAlba-
lulia. Chemați au fost la conferență 8 Maghiari, 8 Săcui, 8 Sași
și 8 Români, anume: Mitropolitul Șuluțiu, episcopul Șaguna. loan
Aldulean, loan Bran de Lemenyi, Paul Dunca, Dimitrie Moldovan,
Augustin Pop, protopop și Augustin Ladai. Românii au vorbit toți
în conferință, cu excepția protopopului Augustin Pop, care, bolnav
fiind, nu a putut participa la ea. Toți au pledat pentru grabnica,
convocare a dietei Ardealului, iar Maghiarii și Secuii s au pro-
nunțat pentru respectarea unirii Ardealului cu Ungaria, care e fapt
împlinit și nu poate fi schimbat. Sașii erau rezervați, ca totdeauna,
dar cereau și ei convocarea dietei Ardealului. împăratul a acceptat




796

punctul de vedere al Românilor, și a convocat dieta Ardealului,
dar abia în anul 1863.)

      Cu privire la Banatul Timișan, care sub absolutism primise
o independență oarecare, fiind desfăcut din legăturile pe cari le
avea cu Ungaria și formând cu Voevodina Sârbească o țară de
coroană separată, a primit prim-ministrul contele Rechberg în-
drumările următoare:

      — „Fiindcă dorințele și pretenziunile de drept de stat ale
regatului meu Ungaria, în privința poporațiunii Voevodinei Sâr-
bești și a Banatului Timișan, întocmai ca și dorințele și preten-
siunile supușilor mei sârbi, cari sunt provăzuți din vechime cu
privilegii și excepțiuni legale, pretind o serioasă respectare, în fine,
fiindcă mult deosebitele păreri ale celoralalți locuitori ai Voevo-
dinei sârbești și ai Banatului Timișan, pretind asemenea o pătrun-
zătoare examinare și precumpenire: am decretat trimiterea unui
comisar, în persoana contelui Alexandru Mensdorff-Pouilly, loco-
tenent-mareșal campestru, care după ce va asculta personalități
eminente din toate naționalitățile și confesiunile, va avea să-mi
facă raport cât mai curând și să-mi prezinte proiectul său pentru
o regulare mulțumitoare în toate direcțiile".

      (Comisarul numit a umblat prin Banat, a ascultat părerile
fruntașilor români, cari toți s'au pronunțat pentru autonomie pro-
prie, sau pentru alăturarea întregului Banat la Ardeal, la nici un
caz însă, să nu mai fie încorporați la Ungaria, dar rezultatul a
fost acela, că în Decemvrie, 1860, atât Banatul Timișan, cât și
Voevodina Sârbească, s'a încorporat, prin rescript împărătesc, la
Ungaria.)

      în privința convocării dietei ungare, instrucțiile necesare au
fost date baronului Vay, cancelar aulic unguresc, atunci de cu-
rând numit în acest post, căruia împăratul îi comunică neclintita
sa voință, că: „după desființarea pozițiunii privilegiate a nobilimei,
după recunoașterea capacității de a intra în posturi și de a-și câștiga
proprietate, pe seama tuturor claselor, fără deosebire de naștere,
după delăturarea iobăgiei și a dărilor țărănești, precum și în în-
țelesul introducerii datorinței generale de înrolare și de a plăti im-
pozite, — pe lângă instrucțiuni pe cari Ie vei întocmi ca provi-
zorii până la viitoarea dietă, să fie lăsate a lua parte la dietă și
clasele supușilor mei, cari mai nainte nu au avut dreptul de alegere.

      Tot cancelarului aulic unguresc, baronului Vay, au fost date
îndrumările următoare:

      — „Pe când încuviințez limba ungurească, ca limbă de afaceri
și oficiala a tuturor diregătoriilor politice și judiciare din regatul
meu Ungaria, atât în serviciul intern, cât și în raporturile de re-
ciprocitate, ordonez totodată, ca tuturor comunelor, atât urbane,
cât și rurale, să le stee liberă alegerea limbei în care să-și poarte
trebile, limba afacerilor comunale, bisericești și școlare; — mai


797

departe, ca fiecăruia să-i rămână neoprit, sau liber dreptul de a
se servi în adunările de comitat, orășenești și comunale, de ori-
care din limbile îndatinate în țara respectivă și în ori-care limbă
din acestea să-și poată așterne la diregătorii suplicile și petițiu-
nile, a căror rezolvare va trebui să se facă în aceiaș limbă. în
fine, oficialii administrațiunii judiciare și politice, au să compună
ordinațiunile și mandatele lor de orice specie, cari se trimit di-
rect la comune, în limba care e limbă de afaceri și comună“. Se
îndrumă apoi baronul Vay, ca în privința învățământului dela
universitatea din Pesta, să ceară grabnic părerea cardinalului-
primat al Ungariei și a corpului profesoral, iar cu privire la în-
vățământul din școlile medii, părerea dignitarilor înalți bisericești,
a diregătorilor politici și a profesorilor, — pentru a se putea stabili
limba de învățământ pentru fiecare școală. încheie apoi împăratul
astfel: „Mă declar ferm hotărât, atât pe terenul acesta (al învă-
țământului public), cât și pe ori-care altul, unde vin în coliziune
interesele deosebitelor limbi și naționalități, a păși cu toată rezo-
luțiunea în contra ori-cărei forțe, fie ea de orice natură, precum
și în contra ori-cărei apăsări, provocări neautorizate, sau îm-
pintenări și inveninări a contrastelor naționale sau limbistice..."
(Ce vorbe frumoase, ce promisiuni solemne, și cât de iute le-a
uitat împăratul Francisc losif I.!)

*

      în patenta din 26 Februarie 1861, care, cum s'a spus, forma
o parte întregitoare a diplomei din 20 Octomvrie 1860, și stabilea
mai ales modalitățile punerii în aplicare a diplomei, — împăratul
Francisc losif I, declară din nou, că rămâne statornic pe lângă
principiile cuprinse în diploma sa din 20 Octomvrie 1860. Pe baza
acelor principii dorește, ca de aci înainte toate popoarele mo-
narhiei sale să ieie parte la exerciarea puterii legislative și la con-
ducerea de stat.

      în urmare din nou se decretează, că dreptul de a da legi,
a le modifica sau abroga, se va exercia numai prin colaborarea
dietelor provinciale, respective prin a senatului imperial.

      Compunerea senatului imperial se va face conform legii fun-
damentale despre reprezentațiunea imperiului (senatul imperial),
care se publică deodată cu patenta aceasta.

      Ungaria, Croația și.Slavonia, apoi Transilvania, își primesc
constituțiunile lor de mai înainte, dar au să fie aduse în conso-
nanță cu diploma din 20 Octomvrie 1860 și în privința aceasta
s au luat măsurile cuvenite.

      Pentru celelalte regate și țări de coroană s’au compus con-
stituții speciale provinciale și regulamente pentru facerea alege-
rilor dietale, cari toate se publică deodată cu patenta aceasta. In
Dalmația însă nu se va pune încă în aplicare constituția și legea


798

electorală, până nu se va decide, că rămâne independentă sau se
alătură la Croația și Slavonia, cum dorește ea.

      Lombardo-Veneția încă nu primește constituția proprie și
acolo deputățiile, senatul imperial, au să fie aleși de cătră congre-
gațiunile acelui regat.

      Prin decret împărătesc, care se publică deodată cu patenta
aceasta, se convoacă senatul imperial pe 29 Aprilie 1861, în se-
siune ordinară la Viena, și alegerile de deputați la senat au să
fie făcute până atunci în toate țările de coroană. Spre acest scop
sunt convocate toate dietele provinciale pe 6 Aprilie 1861, în se-
siune ordinară, cu excepția Croației și a Ardealului.

      Se institue în Viena, prin patentă separată împărătească, pu-
blicată deodată cu patenta aceasta, un Consiliu de stat, care ală-
turea cu Consiliul de miniștri, are să fie spre înlesnire și ajutor
împăratului.

      Trei autografe împărătești, publicate deodată cu patenta, dau
apoi instrucții cancelarilor din Ungaria (Vay), din Transilvania
(Kemenyj și Croația (Mazuronici) ce au să facă pentru a putea
trimite și aceste țări deputați la senatul imperial.

      Patenta constată în fine, că raporturile interne ale imperiului
sunt acum fundamental schimbate, reprezentarea popoarelor în le-
gislațiune e înarticulată, și împărtășirea lor la legislațiune e or-
donată, deci: „publicăm întregul complex de legi fundamentale,
ca constituție a imperiului nostru, și vrem ca sub scutul celui
Atotputernic să respectăm și să ținem neviolate aceste norme săr-
bătorește publicate și promise, nu numai noi înșine, ci deobligăm
și pe urmașii noștri la tron, ca să le respecteze și să le țină ne-
violate, și aceasta să promită la suirea lor pe tron, în manifestul
pe care-l vor adresa supușilor lor“.

      Ce promisiuni solemne, iarăș, cari eșite din gura unui îm-
părat, trebuiau să aibă valoarea și puterea unui jurământ sfânt;
dar n’au trecut decât câțiva ani dela facerea lor și împăratul Fran-
cisc losif I. și le-a șters toate cu buretele, ca și cum nici nu le-ar
fi făcut!

      Căci, care a fost soartea acestei constituții noue, dată im-
periului austriac, constituția, care a provocat în Viena o însufle-
țire atât de mare, încât în ziua publicării complexului de legi fun-
damentale, întregul oraș a fost frumos pavoazat, iar seara iluminat
în mod feeric ? Aceea, pe care a avut-o și constituția primă oc-
troată, publicată în 4 Martie 1849 : a fost înmormântată, și anume
în Ungara imediat după naștere, fiindcă Maghiarii n'au recunoscut-o
de a lor din capul locului, iar în Ardeal după o viață scurtă de
câțiva ani. în celelalte țări de coroană a fost introdusă, dar nici
acolo nu a putut viețui decât numai până la 1867, când prin in-
augurarea dualismului s'au schimbat iarăș fundamental raportu-
rile interne în monarhia austriacă.


799

      în Ungaria adecă, dieta convocată în sesiune ordinară și
deschisă în 6 Aprilie 1861, n a luat în desbatere diploma din 20 Oc-
tomvrie 1860 și patenta din 26 Februarie 1861. N a voit nici șă
audă de ea. Nu s’au cetit, pentru a fi luate la cunoștință nici res-
cripteie împărătești despre renunțarea la tron, în 2 Decemvrie 1848.
a împăratului Ferdinand, și a urcării pe tron, în aceiaș zi, a ne-
potului său, împăratul Francisc losif I. Dieta ungară dela 1861 n’a
lucrat alta, decât după facerea verificărilor deputaților aleși, a compus,
desbătut și votat o adresă, trimisă împăratului, în care Maghiarii
spuneau, că țara lor, Ungaria, nu poate fi guvernată decât numai
pe baza vechei lor constituții, pe care au pus Jurământ sfânt toți
regii încoronați ai țării din casa Habsburgică. împăratul Austriei
e rugat deci, să restituie în întregime constituția. Ungariei, să or-
doneze punerea în aplicare a tuturor legilor votate la anul 1848
și sancționate de împăratul Ferdinand, și să îndrume Ardealul să
trimită deputați la dieta din Pesta, fiindcă Ardealul 'e unit în mod
legal și pe vecie cu Ungaria, și dieta ungară, fără ardeleni nu
poate funcționa, căci e mancă.

      împăratul a răspuns la adresa aceasta, că Ardealul nu a fast
nici când unit cu Ungaria, rămâne deci cu autonomia sa. Dintre
legile dela 1848 unele sunt bune și vor rămânea în ființă, altele
însă vor trebui să fie șterse sau modificate.

      în o nouă adresă, Maghiarii au rămas pe lângă punctul lor
de vedere, iar împăratul, drept răspuns, le-a dizolvat dieta. La
anul 1865 apoi împăratul însuși a căutat o apropiere de Maghiari
și o înțelegere cu ei, și după lungi pertractări s’a ajuns la inau-
gurarea dualismului, la prefacerea monarhiei austriace în monarhie
austro-ungară. Maghiarii și-au primit toate drepturile, au căpătat
guvern independent ungar, iar diploma din 20 Octomvrie 1860 și
patenta din 27 Februarie 1861, cari pentru Maghiari n’au existat
din capul locului, au devenit pentru celelalte popoare din Un-


garia niște simple petece de hârtie.

       In Ardeal, dieta întrunită în 15 Iulie 1863 în Sibiu și com-
pusă din 57 Români și 43 Sași, — căci Maghiarii și Săcuii, 54 la
număr, n’au voit să între în dietă, pe motivul, că Ardealul nu
mai are dreptul să țină dietă, și locul deputaților din Ardeal e în dieta
din Pesta, — a luat în desbatere diploma și patenta, în ședința din
30 Septemvrie 1863, și după ascultarea vorbirilor deputaților Ran-
nicher (raportor) și Conrad Schmidt dintre Sași, apoi episcopul
Șaguna, loan Pușcariu, loan Bran de Lemenyi și mitropolitul
Șuluțiu dintre Români, a votat cu mare însuflețire și cu unanimi-
tate (91 de voturi) înarticularea între legile Ardealului a
diplomei împărătești din 20 Octomvrie 1860 și a patentei din 27
Februarie 1861, ca legi fundamentale, stabile și irevocabile ale
imperiului austriac. Legea despre înarticulare a fost sancționată
de împăratul și publicată în toată regula, apoi așezată în arhivă
de stat a Ardealului. Dar la 1 Septemvrie 1865, prin rescript îm- ;


800




părătesc, se declară de desființată dieta dela Sibiu (care fusese
numai prorogată) și să convoacă o altă dietă la Cluj, pe baza
legii electorale feudale ardelene din 1791, (deci cu excluderea
Românilor dela participare) în scopul de a se pronunța de nou
în chestia Ardealului cu Ungaria. Acelaș împărat, care a promis
solemn, că va respecta, el și urmașii săi, legea fundamentală de
stat dată popoarelor sale, diploma și patenta, a rupt pecețile de
pe ea în anul 1865 și a aruncat-o între vechiturile statului. Iar la
20 Iunie 1867, când Maghiarii își aveau guvernul lor propriu un-
guresc, tot acelaș împărat declară într'un rescript, semnat de el
și ministrul-prezident ungar Andrâssy, că dupăce : „toate conclu-
zele dietei provinciale transilvane, convocată la Sibiu pe 1 Iulie
1863 și disolvată prin rescriptul regesc din 1 Septemvrie 1865,
cari se refer la pozițiunea de drept public a Transilvaniei față
cu imperiul, au devenit fără valoare, — le scoatem prin aceasta
din vigoare".

       Așa a fost înmormântată, după o viață foarte scurtă, și a
  doua constituție octroată a împăratului Franeise losif I. (ceealaltă,
  din 4 Martie 1849, se născuse moartă), adecă diploma din 20 Oc-
  tomvrie 1860 și patenta din 27 Februarie 1861. Regele Ungariei,
  Franeise losif L, a luat în mână buretele, și a șters de pe tabla
  mare a legilor împărăției austriace tot ce scrisese pe tablă împă-
  ratul Austriei, Franeise losif L, și ce era în defavorul și spre su-
  părarea iubitului său popor maghiar, cu care se împăcase la anul
  1867 în mod definitiv, lăsând celelalte popoare din Ungaria în grija
  Maghiarilor, ca ei să-i guverneze, așa cum vreau și cum le place,
  căci el, regele Ungariei n'a promis popoarelor nemaghiare nimica,
  iar împăratul Austriei, nu are dreptul să se amestece în trebile
  interne ale Ungariei! Cam în felul acesta îl scuzau ziarele ma-
  ghiare de atunci pe împăratul și regele Franeise losif I. și-l apărau
  în contra imputărilor ce i se făceau, mai ales din partea Cehilor
  și a Croaților; iar Românii își puneau întristați întrebarea : „ Oare
  și împărații știu minți ? . .


801

    Numiri toponimice păstorești
    în Munții Bârsei, Buzăului și ai Vrancei.

      Toponimia nu aduce foloase numai filologului, istoricului sau •
etnografului, ci este un izvor bogat de cercetare și pentru geo-
graf și chiar pentru economist. Din cercetarea numirilor topo-
nimice geograful poate reconstitui în parte morfologia, hidrografia,
învelișul vegetal și animal, populația și chiar ocupațiunea locui-
torilor unui ținut. Urmele omului rămân imprimate, nu numai
în forme materiale (monumente, construcții, unelte ș. a.), ci și în
numirile, pe cari le dă tuturor lucrurilor cari se găsesc într’un
ținut, numiri cari se păstrează din generație în generație, chiar
și atunci, când poporul sau lucrurile în legătură cu cari s'au dat
au dispărut de mult din acele locuri. Revenind acum la subiectul
comunicării de față să vedem, întru cât se reflectează în numiri
toponimice vieața pastorală a colțului sud-estic al Carpaților, în
trecut și prezent ?

      In cele următoare am considerat ca numiri date de păstori
’ numai pe acelea, cari sunt în legătură strânsă cu păstoritul. Am
omis astfel majoritatea numirilor referitoare la orografie, hidro-
grafia, animalele sălbatece, multe din cele în legătură cu vegetația,
mai cu seamă lemnoasă a regiunii, precum și pe cele cari indică
alte ocupațiuni, decât cea păstorească, deși este aproape cert,
că într'o regiune pastorală și majoritatea lor este dată tot de
păstori. D. ex., numirea zănoaga este dată totdeauna unei sco-
bituri largi, ondulate, în coasta unui deal sau munte. Astfel
privită, aceasta este o numire pură de orografie, dată, fie de
vânător, agricultor sau păstor unei anumite forme de teren,
zănoaga însă nu este niciodată acoperită cu pădure; o for-
mațiune de teren întocmai cu a zănoagii, dar acoperită cu pădure
se numește obârșe sau obărșă. Zănoagele sunt foarte îmbelșugate
în pășuni și foarte mult dorite de păstori.


802


4.

       Obârșele au vegetație lemnoasă deasă, înfundată, dar fiind
umede, și ierboasă îmbelșugată ; sunt bogate în animale sălbatece
și sunt foarte căutate de vânători. Zănoagele sunt aproape toate
pe pantele expuse insolațiunii, în vreme ce obârșele sunt pe
pantele opuse: zănoagele ocupă fețele, iar obârșele dosurile.

       Intâiele, zănoagele sunt cam lipsite de apă, ultimele, obâr-
șele, extrem de bogate în izvoare' mari, cari de multe-ori sunt
începuturi de ape cunoscute curgătoare. Astfel stând lucrurile
ambele sunt mai degrabă numiri păstorești, amândouă ne dau
aceeaș formă de teren și în totdeauna un tip anumit de vegetație
în funcție de vieața pastorală. Le-am omis totuș pe amândouă
dintre numirile păstorești, din pricina că ambele caracterizează
în primul rând o formă de teren.

       De-altcum în gura păstorului aproape orice numire topo-
nimică are și o semnificație, care interesează direct vieața păsto-
rească. Pentru el Părăul Lupilor, Ursoaea ș. a., sunt locuri
primejdioase pentru turme, întocmai cum sunt Păr. Dracului,
Colții înalți sau Prăpăstiile ș. a. Eu le-am omis totuș, ca ne-
făcând parte dintre numirile date excluziv de păstori.

       Date fiind aceste lămuriri, las să urmeze numirile, *) culese
de mine pe teren, din harta 1 : 100.000 a statului major al
armatei române, și din harta 1 : 75.000 a armatei austriace.


. A) Numiri
                 între Ialomița,

Prescurtări.

P. = Părăul

Vf. = Vârful

Mt. Mtele = Muntele

V. — Valea

PI. = Plaiul

Pna. = Poiana

D. — Dealul

Piatra Arsă (Verbrannter Stein)
   1274

Aschenkopf 1363

Susaiul, Muchea Susaiului, 1483

P. Cenușăroaiei 1580

Vf. Ștevea 1910

Mtele Ștevea 1700—1900

V. Șteviei

Mt. Râiosul 1300—1500

Mt. Secările 1890

Mt. Jigărea 1846

Vrf. Brânduși 1448

Mt. Păduchiosul 1700

Vf. Pietrei Arse

PI. Secului

PI. Urzicarea

Pleșuva Mare


privitoare la pășuni


Bârsa și Buzău :

  Pleșuva Mică
Secăria 1151
Mt. Șteiașa Mare 1620
Mt. Șteiașa Mică 1559
Mt. Nemernicu

  Trifoiul 1377
PI. Trifoiului
Brustura 1200
Urzicaru 600
Măceșul 820
PI. Măceșului
Smeuretul 1144
D. Berea (adecă fără iarbă)
D. Pleșa 1198
D. Seciului 862
Sermanile 912
Pna. Târsii 1202
Veszalja
Avasteto
Culmea stâncoasă
Mt. Curu Roșu 1700
Pna. Seciu

  V. Seciu
Pna. Stearpă
P. Sterp (de 2 ori)


      ”) Pentru o mai bună orientare la cele mai multe numiri dau și altitu-
dinea in metri. Din numirile culese pe teren dau numai pe cele mai importante


803
             între Buzău și Oifuz.                      
Piatra Runcului 1111       Arșița Glodului             
Buneiul Mare 1548          Strigoaia                   
Buneiul Mic                Pna. Zariștele Bâscei       
PI. Buneiului              Pna. Târsei (iarbă rea),    
D. Arșița Mocanului        Pna. Ceapa                  
PI. Fața Moartă            Pna. Secioteiul             
D. Secăturei               D. Roșu                     
Arzătura lui Nevla 1029    D. Seciului                 
La Prăfărie  1042          Brusturuș (de 2 ori)        
Pna. Stritfoaia            Muchea Verdeței             
Cheleș 800                 Pt. Arsă                    
P. Chilugelu               P. Coceanul                 
P. Chilutfu                Pna. Frumoasă               
P. Brusturosului           Slobodul                    
Brusztulyos                P. Slobodul                 
PI. Paișului 1400          La urzicărie                
Păișelele 1530             Culmea Runcului             
Mt. Păișelele              La Runcuri                  
Păișeaua înaltă 1596       La Seninuri                 
Vf. Ars 1481               Pna. Bujorani               
Vf. Seciului 1520          Pna. Pădărarului            
PI. Seciului               Pna. Zariștei               
P. Bojului                 D. Secăturei                
P. Uscărei   toate din     D. Jariștea                 
P. Păsturei  D. Arșiței    D. Roșu                     
P. Arșiței                 Capul Urzicarei 1304        
                           La Urzicărie 1244           
Pna. Flămânzi              La Steghie 1274             
D. Secătura 871            V. Steghie                  
Mt. Verde 1500             PI. D. Secăturei            
P. Verde                   D. Arșiței                  
P. Arșiței                 Lunca Frumoasă 1300         
Uscătura                                              «
B) Numiri cu          privire la animalele păstorilor.  
             între Ialomița, Bârsa și Buzău:            
Piciorul Boului            Târla Berbecilor            
V. Porcului                Picioarele Caprei 1700      
Mt. Vaca 1700              Mt. Cailor 1400             
V. Vaca                    D. Porcului 1128            
La Văcărie   1500          P. Mare al Vacii            
Pna. Văcăriei 1000         P. Mic al Vacii             
V. Măgarului               PI. Vițelul                 
                      între Buzău și Oituz.             
La Porcărie                Curmătura Calului           
Pe Pârciu 800              Podul Calului 944           
Râpa Caprei  1293          D. Capra                    
P. Văcăriei                V. Porcului                 
Mt. Cățelei 1439           Coama Purcelului 1100       
Piatra Cățelei             Vf. Purcelului              
D. Cânelui                 V. Boului                   
P. Cânelui                 P, Boului                   
Piscul Gamelelor (?)  1276 La Porcărie 1280            

804

P. Porcului

PI. Porcului

Poiana Câinele

    Cailor

     Podu Calului 1438

     Picioru Caprei 1524


PL
Mt
Mt


D. Țapului 800

D. Oilor 764

D. Oaiei 220

PI. Coada lepei

Pna. Boului

La Băluța (nume de oi) 1000


         C) Numiri date locurilor de adăpat.

Intre Ialomița, Bârsa și Buzău.

Hirten Quelle 1600               Fântâna Vădrarului

V. Șipotului                     In

■Culmea Șuviței


Vaduri


intre Buzău și

D.


Oituz:


PI. Fântâniței

Pna. Fântâniței

D. Fântâniței

D. Ciuciurului (ciuciur ~șipot=
   izvor)

P. Ciuciurul

V. Șipotului

Pna. La Lacuri

P. Văcăriei

La Scăldători

P. Limpede

Ca Lacul


   Fântâniței

Șapte izvoare

Lacul Negru

Lacul Roșu

La săritoare (de 2 ori)

La Izvorul Mare

Piscul Vinele Calde

V. Vinelor

Lacul Limpede

P. Dulce

P. Sărat

Pna. dela Fântânița


D) Numiri privitoare la așezările păstorești
și la păstori.

                        Intre Ialomița și Buzău.

Târla Berbecilor

PI. Băcilor (băci=băcițe) 1053
PI. Porcarului 1000

D. Stânii 852

Fântâna Vădrarului


Mt. Stânicioaia 1500

V. Stânei 1200

Stâna de zeci de ori la toate al-
   titudinile aflătoare in regiune.

Strunga 1987


P. Păcurăriei
P. Fetei Mari
P. Fala
Pna. Fata
Piciorul Stânei
Pna. Stânei


E)


V. Lăptici 1510
Mt. Lăptici 1931
Pi. Surlelor
Cășărie '900


intre Buzău și Oituz:

                  P. Fetei Cernatului
                  Vf. Fetei 1578
                  Pna. Țigancei
                  La Stâna Arsă
                  D. Stânei

                  Pna. Târlă 700


Numiri diverse păstorești.

Intre lalomifa și Buzău:

                 P. Laptelui

                 Piatra Laptele 1600

                 Piscul Cășăriei 1500
                 P. Cășăriei


805


3’

între Buzău și Oituz:


     Pna. Ințercătoarea 605

     PI. Căpușa 1263

     Mt. Gălbeaza

     Vf. Mocearului 920

     Chiua golașe 1070

     P. Chiua mică

     PI. Cășăriei

     P. Cășăriei

     Vf. Sburăturei (boală de oi)

     Fugiturâ (boală de oi)

     Piscul Betegeșu

     D. Cășoaca 1200

     Pna. Cășoaca

     P. Cășoaca Mică

     P. Cășoaca Mare

     Mt. Bota Mare 1289


Mt. Bota Mică 1273
P. Botei Mari
Pna. Botița
Piscul Botiței

Mt. Cășoaca Mare 1397

Mt. Cășoaca Mică 1349
Vf. Cășoaca Mică

Vf. Ințărcătoarea 1122

P. Brânzei 837

P. Cășăriei

D. Cașelor 829
Ințărcătoarea 1181
Plaiul Cașului
Pna. Cășăria 1568
PI. Ințercătoarei
P. Ințercătoarei


      Din cercetarea acestor numiri se desprind următoarele:

      Chiar numai din bogăția și varietatea neobișnuintă a nu-
mirilor se poate constata, -că ne găsim într una dintre regiunile
cu vieața păstorală cea mai intensivă și mai multilaterală a țării,
începând de jos, dela câmpie, până sus, la munte.

      Din numirile privitoare la pășuni (cele de sub A) rezultă o
constatare foarte interesantă de psichologie păstorească. Păstorul
nu uită să dea niciodată nume locurilor rele de pășunat și chiar
primejdioase pentru sănătatea animalelor (vezi și numiri dela
punctul E), pe cari le încarcă cu numiri pline de ocară și hulă
d. ex. Secul, Păduchiosul, Râiosul, Gălbeaza, Cheleșu, Pleșu, Ji-
gărea, Jariștea, Runcu, Arșița, Nemernicu, Sermanele, Pna.
Stearpă, D. Roșu, Chilugu, Flămânzi, Prăfărie, Fața Moartă ș. a.,
și numai arareori își aduce aminte și de locurile bogate în pă-
șuni d. ex. Buneiul, Mt Verde, Muchea Verdeței, Pna, Frumoasă
ș. a. Din categoria celor din urmă cele mai multe le găsim în
Penteleu și Mții Vrancei, vestiți din vechime pentru pășunile
lor grase.

      A-și aduce veșnic aminte de ce este rău, poate să slujească
urmașilor de avertisment și prevedere, dar nu cuprinde un prin-
cipiu sănătos de vieață.

      Locurile, considerate de ciobani ca normale pentru pășunat,
n'au numiri specifice în legătură cu felul pășunii.

      Multe numiri date după plante d. ex. Stevea (Steghea), Ur-
zicarea, P. Bojului, Șteiașa, Brustura ș. a. ne indică și locuri
vechi de așezare a stânelor și a târlelor, știut fiind, că aceste plante
cresc de preferință în locuri bătătorite și gunoite de animale.

      Numiri ca, Piatra Arsă, Arșița, Arzătura, Jariștea, D. Roșu,
și altele similare, numai în cazuri extrem de rare sunt o reminiscență


806


r

a pădurilor arse, ce s’ar fi aflat cândva prin acele locuri. Obiș-
nuit sunt date locurilor de pășunat sterile, pârlite de soarfe. Le
găsim date aproape totdeauna numai locurilor din fața munților,
nu și celor din dosul lor, cari de obiceiu sunt umede.

      între numirile privitoare la animale găsim înșirate, la toate
atitudinile, numele tuturor animalelor cultivate în România. Ală-
turi de o mulțime de Văcării, Porcării, Mt. Cailor, Piciorul Caprei,
P. Boului, Cânelui sau Măgarului, abia găsim de două ori numele
de Oaie și de câte o singură dată de Berbec și Băluța. Am fi
însă foarte greșiți, dacă am crede din acest fapt, că în această
regiune creșterea oilor ar fi în prezent, sau ar fi fost în trecut,
precumpănită de creșterea altor animale. Zecile sau chiar sutele
de numiri de Stâna, Târla, Ințărcătoarea ș. a. se refer excluziv
la creșterea oilor. Numai oile se adună la „stână“ ori „târlă" și
au „baci" sau „băci" și numai mieii au „înțărcători" anume.
Caii și măgarii sunt în „stăvi", boii și vacile în „văcării" și porcii
în „porcării".

      Vedem însă din aceste numiri, cât de variată și multilaterală
a fost și este și azi creșterea animalelor în această regiune. Doar
singure „porcăriile" au fost rărite în munți și gonite în alte părți...

      Foarte interesantă este numirea de Piscul Gamelelor, înalt
de 1276. Se pare, că ne aflăm în fața unei greșeli a cartografului,
care a transcris, în loc de cămilelor, camelelor. In acest caz am
avea în această numire un indiciu prețios cu privire la întinderea
în trecut a cămilelor până în munții noștri.

      Interesantă este numirea Plaiul Băcilor (v. punctul D.) 1053 m.,
întrucât ne aduce aminte, că unele stâne aveau băci, adecă bă-
cițe, în loc de baci — cum se obișnuește. Am găsit și eu câteva
stâne cu băcițe, mai cu seamă mai pe la poalele munților.

      O mulțime de numiri toponimice derivate dela „caș", alături
de unul singur „P. Brânzei", ne spun limpede, că în trecut în
această regiune se prepara mult caș sau cașcaval. Vestitul „caș-
caval de Penteleu" avea faimă în țara întreagă, faimă pe care o
mai păstrează până azi, însă pe nedreptul. In vara aceasta am
găsit în Penteleu o singură stână, unde se mai prepara încă, în
măsură cu totul redusă, și cașcaval. Din laptele de oaie se pre-
pară azi aproape numai brânză de burduf, în coaje de brad, sau
telemea zisă de Brăila. Cășăriile sau pogorât și ele din munte
la câmpii, unde prelucrează aproape numai lapte de vacă.

      Nuntirea „Plaiul Surlelor" ne păstrează amintirea unui in-
strument muzical neîntrebuințat de mult de păstorii munților
noștri. „Sfânta Surlă" o mai găsim azi doar la „Junii din Groa-
verii Brașovului", urmași și ei — probabil — ai vechilor păcu-
rari români.


807

     (Surlă mai este numită și o colibă ascuțită la coperiș, imi-
tând probabil forma instrumentului. Informația aceasta o datoresc
Dlui prof. Dr, Lacea.)

     Din cercetarea numirilor toponimice din munții de pe la
marginea Câmpiei Bârsei și a Treiscaunelor mai constatăm, că.
păstoria aci o făceau și o fac și azi aproape numai Românii, deși
ne găsim, cel puțin pe versantul dinspre Transilvania, într’o zonă,
de conlocuire a lor cu Săcuii și Sașii.

SABIN OPREANV.


808

    Doctrina poporală în economia politică.

(Urmare din Nr. 9 și sfârșit.)

       Așadară cea mai importantă dintre averile de frunte este
sănătatea, sau cum i se mai zice astăzi și „capitalul biologic
uman“ sau „capitalul biopolitic“, adecă un capital economic, a
cărui valoare nu o cunosc decât două feluri de oameni și anume:
unii, cari au să-1 plătească atunci, când își caută sănătatea per-
dută, iar de altă parte aceia, cari primesc un capital echivalent,
aflând și reparând în schimb sănătatea omului.

       Astfel economia poporală prețuește sănătatea mai presus
decât toate averile, zicând, că decât toată bogătatea e mai bună
sănătatea, său cu alte cuvinte : decât orb și călare, mai bine
șchiop și pe jos, pentru-că, dacă ai ochi mâni și picioare, poți
să muncești cu sudoare. Așa e omul: cap, mâni și picioare are,
munca e comoară mare, așadară munca însăși este capitalul,
munca e blagosovită, când te ții de ea, ai pită.

       Și care este munca cea adevărată ? Este munca, despre
care se zice, că omul tace și face, pentru-că cine lucrează și
tace, el mai multă treabă face, adecă așa, că, dacă te-apuci de
vre-o treabă, no lăsa fără ispravă, pentru-că la multe cine
gândește, nimica nu isprăvește. Prin urmare a doua avere, care
urmează după sănătate este timpul bine întrebuințat la lucrări
spornice, duse la bun sfârșit, cu bărbăție, cu hărnicie așa, cum
se zice, că un ceas al dimineții face cât trei de după prânz,
pentru-că cine se scoală de dimineață, isprăvește mai mult în
piață sau pentru-că mâncarea de dimineața o lasă pe seară, dar
lucrul dț seara nu-l lasă pe dimineață- Și așa, omul, care este
harnic, totdeauna are praznic. Asemenea cuvinte, ca „perde
vremea și pierde vară", sau „fură vremea“, nu sunt vorbe arun-
cate așa fără nici un rost, pentru-că vremea perdută' Românul
o consideră drept perdere definitivă și ireparabilă : vremea trecută
nu se mai întoarce. Prin urmare din timpul petrecut în activitate


809

folositoare se alcătuește averea cea mai importantă a omului:
vieața, căci într'adevăr omul are vieață și moarte, adecă atunci,
când nu mai are zile, s’a isprăvit, după vorba, care zice, că n’am
omorât eu pe moșul și pe bunica, ci a murit, că n’au mai
avut zile.

      Al treilea fel de averi este capul cu judecată și cu minte,
pentru-că unde nu e cap, e vai de picioare. Săracul de ce e
sărac ? Pentru-că nu are minte-’n cap. Inteligența poate să fie
și moștenită, după cum se zice, că nerodul toată a lui prostie e
dela părinți moșie. Dar inteligența și învățătura se poate câștiga
și prin școală, pentru-că școala face pe omul om, precum altoiul
pe pomul pom. Adecă cine nu învață în școală, poate învăța și
din școala vieții, pentru-că nu toți cei ce umblă la școală învață.
La școală învață numai cine vrea să învețe, dar în școala vieții
nu mai merge așa, pentru-că aici omul vrând-nevrând este silit să
învețe, după cum se zice, că omul cât trăește in vieață tot învață,
tot învață și tot nu se ’nvață, adecă cât trăești, multe pătimești,
multe greșești, multe înveți, pentru-că pe tot omul în vieață
nevoile îl învață așa, că cine ce învață, nu uită ’n vieață. Asta-i
învățătura despre care se zice, că ce înveți la tinerețe, vei ști și
la bătrânețe. Și cum învață omul cele de folos în economie ?
Așa, că cine întreabă, nu greșește. Deci se zice, sfătuiește-te cu
mic, cu mare și apoi judecă singur, pentru-că numai nebunul
întâi o croiește și apoi se socotește. In legătură cu aceasta se
mai zice, că, de vrei sfat la vre-o treabă, mergi pe leneșul în-
treabă, că altuia dă povață, dar pe sine nu se ’nvață. Judecata
este însă rezervată pe seama omului cu judecată în cap, după
vorba care zice, că : cu judecata și nu cu lopata. Adecă jude-
cata este în capul omului.

      0 altă avere, care încă merită să fie luată în considerare
mai este și norocul omului, despre care se zice: fă-mă mamă cu
noroc și apoi m'aruncă și ’n foc. Șansa, coniunctura, numite cu
numele de noroc sunt cam de acelaș preț cu sănătatea, dovadă
urarea generală românească: „Noroc și sănătate", deoarece,
când va vrea norocul să-și întoarcă pasul, n'aduc anii, ce aduce
ceasul.

      In sfârșit ultima grupă de averi, care nu este cea mai mică
dintre toate, este și mulțimea averilor materiale, cu banii in
frunte. Toate acestea se prețuesc în sistemul poporal nici mai
mult, nici mai puțin, decât după cuviință, fără nici o exagerare
în nici o direcție. Banul muncit nu se prăpădește, din contră
banii adunați ușor lopata-i grămădește și sapa-i risipește. Este
prea adevărat, că puterile la om sunt anii și aripile lui sunt
banii, pentru-că omul fără bani e ca pasărea fără aripi: când dă
să sboare, cade jos și moare. Cu toate acestea se zice, că omul
face banii și nu banii pe om, pentru-că scumpul nu e stăpân pe
banii lui, ci banii îl stăpânesc. Și-apoi bani au și țiganii, in


810

sfârșit nu-i bine, când averile de frunte sunt ca părăul de munte,
care astăzi curge și îneacă, mâine scade și-apoi seacă.

      Și care sunt aceste averi ? Pământul, vitele, dar cu
pământul ce să faci și ce folos de boi și vaci... ? Toate acestea ■
sunt și ele ceva, adecă acel „ceva", care nu-i minciună, dacă se
găsește ’n mână și despre care se zice, că mai bine ceva decât
nimic.

      In doctrina poporală „nimicul" este chiar mai de preferit
decât sărăcia, după cum vom auzi mai târziu, când ni se< va
spune, că: „decât să fii sărac, mai bine să nai nimic", pen-
tru-că : de copii, de barbă și de coate goale să nu se plângă
nimeni. Toate cele auzite până aici ar forma un material suficient
pentru o roată la căruța economică, în senz figurat.

      Ajunși aici, am putea trece la roata corespunzătoare din
partea dinainte a căruței, la venituri sau la tovarășa dinapoi,
adecă la roata datoriilor. Dar mai înainte de aceasta să pomenim
ceva și despre complexul averilor negative, adecă despre paupe-
rism, numit românește : „sărăcie".

      Părerile poporului despre sărăcie sunt destul de interesante,
deoarece, după-cum am auzit mai înainte, dacă am auzit bine,
nu se poate trage decât o singură judecată și anume, că tot
omul se naște de-adreptul proprietar al tuturor averilor sale,
stăpân pe capul său și la bine și la rău.

      Atunci ? Ce este sărăcia, de unde vine și cum se ține, și
cum se sfârșește ? Sărăcia nu este tocmai rea, pentrueă sărăcia
învață pe om, ca să fie econom. Ori ■ dăscălița sărăcie te ’nvață
economie. Sărăcia în casa Românului este un oaspe de regulă ne-
poftit, dar nu și necunoscut, pentrueă în general se zice, că gol
am venit pe lume, gol am să mă duc. Așadară de sărăcie nu-mi
pasă, că șade sub pat acasă: a ouat și-acum clocește. De-o vrea
Dumnezeu sporește!

      Dar ne interesează cine este săracul și cum îi este viața ?

      Săracul n’are după ce bea apă: el umblă gol ca un pistol,
adecă se îmbracă numai pe dinlăuntru, pentrueă ce-i pe dânsul
este și în ladă, ori: săracul n are nici o haină, nici la inimă vre-o
taină.

      In general se știe, că în economie tot omul trage jar la oala
lui. Dar săracul ? Ce ferbe el la foc ? Mai ferbe și el câte-o oală,
una seacă, alta goală.

      Sărapul nici unghii n’are, la vreme de scărpinare. Dar ce-a
făcut cu unghiile ? .'. .

      Asta-i sărăcia adevărată, care după om se ține, ca turbarea
după câine.

      Și cu toate acestea Românul o ia mai așa cu frumușelul și
o întreabă :


811

        — „Tu, foamete lungă pe unde-ai iernat! ?

        — „La săracu'-n pungă și mai mult sub pat!“

        Dar vieața săracului ? Este o vieață cârpită cu ață, adecă haina
• lui e mai mult ață decât față și se rupe mai cu seamă unde ața
este mai subțire.'Iar zilele lui sunt niște zile amărâte, năcăjite și
târâte, pentrucă sărăcia e mai scumpă decât bogăția.

        Și de unde vine sărăcia ? Ea pleacă și vine mai cu seamă
  dela lenevire, pentrucă săracul perde nu numai dimineața, ci mai
  perde și vara, adecă vara ’ntins la umbră doarme și iarna moare
  de foame. Lenea este mama sărăciei și lenea e cocoană mare,
  care n’are de mâncare. Lenea face pe bogat a i se urâ și pe sărac,
  în nevoie a se târâ.

        O gradație a săracului mai este și calicul, care dupăce are
  calicia, mai are și fudulia, așa, că se răsfață 'n haine lungi ca un
  ban în două pungi sau ca și o capră râioasă, care tot în sus își
  ține coada.

        Dintre toți săracii însă cel mai sărac este omul sărac la minte,
  adecă acela, care nu vrea să știe nimic din ale economiei.

        în sfârșit, după ce a învățat si s'a învățat minte, săracul
  poate trece din sărăcie la economie printr'un timp de transiție:
  Stăpân nu poți ajunge, dar slugă ori când.

        Cu acestea am terminat o schiță generală a uneia dintre
  părțile principale ale economiei, care este partea averilor și pe
  care am asemănat-o cu una dintre roatele dinapoi ale căruței, ce
  ne simbolizează însăși economia.

        Alăturea de această roată se găsește și roata datoriilor.

        Românului nu-i prea place nici să fie el dator la alții, dar
  nici să se încurce în datorii de-ale altora. Conferențiarul, cu toate
  că și-a propus să nu alunece nici în partea preocupațiunilor
  comparative, nici în cealaltă a criticei doctrinelor consacrate, totuși, •
  nu se poate reține de a pomeni despre o subtilitate de nuanțare
  în privința părerilor poporului german și a poporului român despre
  datorii.

        Neamțul zice, că: „Geldschulden sind keine Wunden“, reți-
  nându-și motivarea pentru sine: „Sie heilen nicht!“

        Românul însă zice, că datoria e ca râia. Nu e bună, pentrucă
  cu funia altuia să nu te lași în puț, adecă din pumni streini nu
  te saturi, când beai apă, pentrucă haina împrumutată nu ține
  de cald.

        Ei bine, se întâmplă câte-o dată, că omul se sbate așa ca
  peștele pe uscat, pentrucă setosul bea apă din orice lac, adecă e
  rău cu rău, da-i mai rău fără rău și consecința urmează dela sine :
  Cine cere nu piere, dar nici omenie mare nu are, pentrucă pe
  deoparte creditorul (împrumutătorul) zice : Când îi dai îi fată iapa
  și când îi ceri, i-a murit mânzul. Nu-i vine la socoteală să dea


812

  împrumut, pentrueă cine-și ține pâinea în sânul altuia, de multe
  ori rabdă de foame.

      Dar pe de altă parte debitorului (împrumutatului) iar nu-î
convine așa, ca să o ceri rasă și afânată și i-o dai cu vârf și-'n-
desată. Și nici asta nu-i convine, ca să te-'mprumuți nuiele, gardul
se prăpădește și datoria nu putrezește. Ba se mai gândește și la
dobânzi. In privința dobânzilor creditorul zice, că împrumuți pentru
dobândă și pierzi capetele, adecă în loc de dobândă, te pome-
nești cu osândă, pentrueă datornicul nu-și mai bate capul nici
chiar cu datoria, ci zice, că se scrie pe lumânare pentru neuitare,
sau se scrie pe ghiață până dimineață, pentrueă „Slavă Domnului“,
am să dau, n’am să iau, prin urmare, de ce arde luminarea noastră
pentru socoteala voastră, dar câinele îmbătrânește de drum și ne-
bunul de grija altora.

      De altă parte debitorul își face socoteala așa: Caută-ți de
sărăcie și nu pleca la vânat cu pușca goală (seacă), pentrueă, dacă
iai împrumut, ai fugit de ploaie și-ai dat în noroaie, pentrueă din
zgăibulița cea mică, buba mare se ridică, adecă focul, când se în-
cinge, anevoie se stinge, pentrueă o boală, dacă vine la om, strigă
către celelalte : „Săriți, că l-am prins!" Și așa te pomenești, că
buturuga mică răstoarnă carul mare.

      In sfârșit și îinprumutătorul (creditorul) și împrumutatul (de-
bitorul) ambii ajung la ideia, că o ciocnire între ei nu se poate
ocoli, adecă două ouă când se tot ciocnesc, unul trebuie să se
spargă.

      Prin urmare, cine nu e dator, rste destul de bogat și apoi,
dacă nu ai cal, mergi pe jos la deal.

      Pe datorie nu-i bine nici să- cumperi, pentrueă se zice, că
cine cumpără pe datorie plătește de două ori, tocmai așa, ca și
cine bea în cinste, se îmbată de două ori, pentrueă darul la dar
merge și cinstea împrumut. Și-apoi ce folos de prăvălie cu chirie
și marfa pe datorie ?

      Nu-i bine nici să iai garanție pentru altul, deoarece se zice,
că, dacă n ai treabă, fă-te martor și dacă ai bani prea mulți,
fă-te chizeș I

      In sfârșit nici să vinzi pe credit nu-i bine, fiindcă se zice,
că-i mai bine peșingea pe ipingea, decât cu toptanul și banii la
anul, pentrueă, cui îi dai pe datorie, nu-ți mai calcă ’n prăvălie,
ci pierzi prietini, pierzi și bani, ba-ți mai capeți și dușmani.

      Cam acestea sunt părerile economiei poporale în privința da-
toriilor față de străini. Dar acestea nu-1 opresc pe economul nostru
de a se socoti cu atât mai mult dator față de sine însuși, față de
propria sa economie, pentrueă se zice, că prietenul omului este
punga cu banii și sacul cu mălaiul. Adecă fiecare trage jarul la
oala lui sau spuza pe turta lui și fiecare se leagă acolo unde îl
doare, fiind cămașa mai aproape decât cojocul. Deaceea zice,


813

când îți intră paraua în mână, leag'-o cu nouă noduri, adecă să
mă iai, când mă găsesc, să mă ai când îți lipsesc. In felul acesta
roata datoriilor (mai ales prin datoriile față de propria sa eco-
nomie] ajunge să fie tot atât de mare, cât este și roata 'averilor.

      Până aici roatele dinapoia căruței..

       Ce privește pe cele dinainte: veniturile și cheltuielile, acestea,
deși egale, trebuie să fie mai mici decât cele dinapoi.

       In privința veniturilor se zice, că e mai bine mai puțin cu
dreptate, decât mult cu strâmbătate, fiindcă Românul nu umblă
după secerat pe unde n’a semănat,’ci dintr’o muncă cât de mică,
dacă nu curge tot pică, fiindcă munca, când ți-o cauți bine, și
Dumnezeu e cu tine, deoarece, când se trudește săracul, Dumnezeu
ii umple sacul. Cu alte cuvinte nimeni nu zice : „Ia-mi Doamne
ci tot omul zice: „Dă-mi Doamne!" Așadară vara cine își Câștigă,
iarna nu se încârligă, pentrucă și furnica își strânge de cu vara
pentru iarnă.

       Dar, cine aleargă după doi iepuri, nici unul nu-l prinde,
adecă nu poți ține doi pepeni intr'o mână, fiindcă nu se poate și
lânoasă, și lăptoasă, și grasă, și de vreme acasă, cu alte cuvinte,
găina nu se poate cu două, și cu pui și cu ouă, fiindcă cine cu-
prinde multe, puține adună și celui cu meserii multe, casa-i este
fără curte.

       Pe cât este de mică roata veniturilor, pe atât este de mo-
destă și roata cheltuielilor, fiindcă Românul zice : „ Cheltuește Ro-
mâne, dar vezi ce-ți rămâne !“ Adecă zice cu alte cuvinte: cum-
păna, nepoate, e bună la toate. Prin urmare nu face bine omul,
care, ce câștigă într’o vară, cheltuește într’o seară nici acela, care
adună câte unul și varsă cu pumnul, zicându-i-se : nu risipi meiul,
că anevoie se adună.                                            ,

       Așadară se zice: când cumperi, să fii cu ochii în patru: te
tocmește dușmănește și plătește omenește. E lesne de vândut, dar
anevoie de cumpărat, pentrucă voia vinde paiele și nevoia le cum-
pără, sau te pomenești, că îi dai un ban să te rază și doi să te lase.

       Adevărata economie, după părerea poporului se face la
cheltuieli, deoarece se zice, că celui cu economie suta-i este ca
o miie, pentrucă ori la unul, ori la trei tot o lumânare arde și
să ne cârpim, să ne mai cârpim, că nu putem să ne tot înoim.
Așadară leagă sacul până e rotund, nu când ajunge la fund,
fiindcă nu e mai grea boală decât punga goală.

       In sfârșit omul să nu fie nici prea econom, nici prea ga-
lanton, fiindcă obrazul subțire cu cheltuială se ține, adecă și un
nebun mănâncă șapte pite, dar mai nebun cine i-le dă. In general
nu e meșteșug a găti mâncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare,
pentrucă sarea-i bună la fertură, însă nu peste măsură. Așadară,
dacă nu-ți este puterea cât îți este vrerea, atunci: pâine cu sare
e gata mâncare. La cheltuieli mai mult decât ori unde se în-
țelege mai bine legea măsurei, adecă măsură mai de multe ori -


814

până croiești odată, fiindcă unde nu e socotință, acolo socoteala
merge rău.

      Precum cele patru roate ale unei căruțe nu pot avea pre-
tenția de a forma singure vehicolul în funcțiune, ci mai sunt de-
stule alte părți de construit și de examinat, tot asemenea nici
despre cele spuse astăzi nu s’ar putea zice, că ele sunt economia
particulară după vederile sistemului poporal. Mulțimea legilor eco-
nomice și a sentințelor date de judecata profundă a poporului
este nesfârșită. Doriți să auziți poate și ceva despre osii, despre
oiște, despre coșul și inima căruței economice, în senzul figurat ?
Cari sunt osiile ? Cea dinainte zice, că nerodul întâi o croiește și
apoi se socotește. Prin urmare socoteala deasă e frăție aleasă. Iar
osia dinapoi zice, că, decât slugă mare, mai bine stăpân mic, adecă
stăpân nu prea poți ajunge, dar slugă oricând, pentrucă omul ne-
slujit e ca lemnul necioplit, dar cine schimbă stăpâni slugă îmbă-
trânește.

      Dar oiștea căruței ? Este profitul și perderea, adecă ori câștigi,,
ori păgubești, tot negustor te numești, pentrucă nu se alege câștigul
din pagubă. Iar inima căruței, după cât ni-se pare este „interesul
poartă fesulu, pentrucă pe ciobanul fără câine lupii-’1 lasă fără
pâine, adecă: lupul de ce are ceafa groasă, că singur își gătește
masă. Adecă: cum îți vei găti, așa vei prânzi; cum îți vei așterne
așa vei dormi și, în sfârșit: ochiul stăpânului îngrașă calul, pen-
trucă în nădejdea slugii, dai de fundul pungii.

      Coșul căruței se construește și el solid și după măsuri po-
trivite, pentrucă să cuprindă, să păstreze și să poarte întreg cu-
prinsul economiei, adecă : fiece nebun știe să câșțige bani, dar nu
știe să-i păstreze. Măsurile și proporțiile se strâng în limite re-
zonabile, pentrucă lăcomia strică omenia, precum se vede la omul
care este lacom la bogăție și sărac la minte, deoarece ajung banii
strângătorului în mâna cheltuitorului, dupăce lopata grămădește
și sapa risipește, ori așa că: nemulțumitului i-se ia darul; ori ne-
mulțumitul fuge de bine și dă peste mărăcine.

      Caii ? Forța motrică ? Este omul însuș, sau oamenii vred-
nici, adecă: omul vrednic se face luntre și punte și trebuie să
iasă la liman, pentrucă nimeni nu întreabă de casa frumosului, ci
de casa vrednicului.

      In sfârșit cine mâna căruța ? Este oare acel „homo oeco-
nomicus ?“ Nu, ci este un simplu om de treabă, un om despre
care se zice, că „omul sfințește locul, iar nu locul pe om . . .“
Sunt nenumărate aceste legi naturale de economie particulară și
dacă sunt exprimate de regulă în formă metaforică aceasta nu
împiedecă pe nimeni să spargă această coaje spre a scoate la iveală
sâmburii legilor cu valoare universală pentru economia politică.

      Edificând construcția științifică a economiei politice pe ase-
menea temelii, nimic mai firesc decât să ajungem să vedem o


815

doctrină deosebită de sistemele tuturor școalelor de economie
politică.

      Aranjamentul sistemului nu va mai urma planul obișnuit ct^
■cele patru secțiuni doctrinare de până aici: producția, circulația,
repartiția și circulația bunurilor, ci vom ajunge la alte patru sec-
țiuni : socoteala, (sau contabilitatea) existența, independența și stă-
pânirea sau dominațiunea economică a subiectelor sau a unită-
ților, sau individualităților economice, deoarece economia națiunei,
economia claselor sociale, economia națiunilor, procedând prin
abstracțiune dela elementele date prin economia particulară n’ar
putea depăși terenul îngrădit de legiuirile firești ale acelei economii.

      Din rădăcinele viguroase ale economiei considerate de înțe-
lepciunea dedusă și verificată prin experiențele milioanelor de
autori anonimi, n’ar putea crește decât pomul sănătos și folositor al
unei economii politice, capabile să întimpine cu succes și să res-
pingă orice atacuri primite din partea oricăror curente de idei
doctrinare diferite.

      Ne-am interzis de bună voie a ne ocupa aici și acum de
comparația legilor preconizate de doctrinele diverse, consacrate
în știința economiei politice. Nu renunțăm însă la speranța, că va
veni vremea să o facem sau să o vedem și pe asta. Cum legea
ofertei și a cererei, sau legea diviziunii muncii, legea rentei, a con-
curenței, legea luiGresham, legea de aramă și toate celelalte legi
atacă sau sunt atacate de doctrina poporală și cum școlile isto-
rice sunt privite de sistemul poporal ? In ce măsură se poate men-
ține școala liberală, școlile socialiste, socialismul de stat, crești-
nismul social și solidarismul ? Care este teoria valorilor adoptate
de doctrina poporală etc., și invers, ce răspunde știința econo-
miei politice la chestiunile puse de doctrina poporală prin legile sale ?

      Dar ce folos are Asociațiunea „Astra" din toate acestea, și
ce importanță are o asemenea preocupațiune pentru cultura și li-
teratura poporului român ?

      Secțiunea social-economică a „Astrei", procedând în această
direcțiune, cred, că-și va câștiga meritul de a fi îmbogățit, din
isvor folkloristic, știința economiei politice cu o doctrină nouă,
iar poporul însuș va profita dela „Astra" de răspândirea generală
a cunoștințelor economice, cari nu mai au nevoie de popularizare/
ci numai de propovăduirea simplă a învățămintelor poporale în
mijlocul poporului, sau, cum s’ar mai putea zice: „Ale'Jale, dintru
ale tale!"*)                                        VAS. VLAICU. ,



J 1


        *) Conferință ținută la 2 Maiu 1928 în Cluj.                               .


816

    in slujbă nouă.

VI. Prânzul Paștilor.

      Cât ținu săptămâna patimilor părintele Dumitru nu mai avu
vreme să fie muncit de conștiință în legătură cu spovedirile. Oa-
menii se ’mbulziau să nu rămână păgâni de sfintele sărbători. Se
îmbulziau în ușa bisericii ca și când s'ar deschide la mari bucurii,
și adeseori se certau pentru întâietate.

      Dumitru se silea să nu se dea bătut: cu toată graba amar-
nică a creștinilor, le punea trei-patru întrebări de căpetenie, așa
că omul trebuia, vrând-nevrând, să ese din generalități și să măr-
turisească ori să tăgăduiască anume păcat mai greu.

      Părintele mai aflase ceva ce-i putea liniști puțin conștiința
chiar când ar fi avut vreme să se judece : împărțea canoane grele.
El își zise : „Dacă n'au voit să mă asculte, să vină din bună vreme
la mărturisire; dacă se supără și n’au răbdare când țin pe vr’unul
un ceas subt patrafir, cel puțin să se canonească. Fie canonul
mai greu decât vina, nu va fi nici o nedreptate. Pocăința fără su-
ferință nici nu se poate închipui. Trebuie să simți durerea pentru
păcat în inimă, iar dacă nu poți ajunge până aici, să suferi cel
puțin, în trupul tău, canonul".

      Dumitru băgase de seamă că puțini creștini simțeau durere
pentru păcatele lor; cei meii mulți veneau și spuneau din datină
câteva formule, dar în conștiința lor greutatea păcatului o măsurau
de cele mai multeori cu răul ce și-au făcut lor înșiși prin el, nu
prin ideia abstractă a ofenzei adusă lui Dumnezeu.

      Cu joate măsurile luate părintele Dumitru s'ar fi sbătut în ne-
liniștea conștiinții, dacă ar fi avut vreme: spovedirile credincio-
șilor lui erau departe de ceeaee trebuiau să fie!

      Dar n’avea vreme de gândit: seara i se închideau ochii îna-
inte de a-și isprăvi rugăciunile. Și durmea buștean până la țin-
gălitul clopotului. A trecut și săptămâna patimilor, și întâia zi a


81?

învierii, cu foarte puține din emoțiile pe cari Ie presimțise părin-
tele Dumitru, deși slujise pentru întâia oară deniile cele dulci și
pătrunzătoare din marea săptămână. Avuse mereu treabă, ba pu-
sese chiar centrul vieții satului întreg în marile zile de post, ca și
în întâia zi de Paști. Și el înțelese, cu destulă desiluzie și înfrân-
gere sufletească, ce deosebire e între simțirea și căldura credinții
când singur stai, cu gândul tău, în fața Domnului, și când bise-
rica plină e cu ochii ațintiți asupra ta. Veșnica slăbiciune ome-
nească! Par'că n'ai mai sluji lui Dumnezeu, ci celor ce-’s cu ochii
la tine! Pentru ei cânți frumos, pentru ei citești cu mlădieri de
glas ecteniile, pentru ei . . . îți netezești chiar barba șimustațele,
uitând pe Stăpânul, căruia singur aj trebui să-i slujești.

      Dumitru, la sfârșitul liturghiei din întâia zi de Paști, se simți
micșorat, ostenit, cu gândurile risipite: Nu avuse mulțumirea pe
care o presimți. Ceea ce-'l preocupă mai mult la liturghia din lu-
minata zi fusese, de-o pildă, numărul mare al cântăreților, cari
se îmbulziră în cele două străni și în jurul lor. La ei se gândea,
după liturghie, desbrăcându-și cu încetineală odăjdiile. Erau oa-
meni pe cari nici la biserică nu-i văzuse până acum, dar mi-te
în strană, lângă diacul. Tot felul de creștini: și mai tineri și mâi
bătrâni, ba și copilandri bălani. Dumnezeu să te ferească de așa
cântec! îți spărgeau urechea! Trăgănau cântarea, o scuturau, o
inieptau cu asprime, cu glasuri aspre, dure, care nu se supuneau
ori cât înălțau cântăreții din grumazi și smânceau din cap. Nici
nu știau glasurile. Aveau așa o idee vagă cum e glas cinci, de-o
pildă, când se repezeau la „Pecum se risipește fumul să se risi-
pească “. Dar ce cântau ei, într’o cumplită disarmonie, bornăind sau
chiuind, după cel ce cânta în frunte, repezindu-se cu toții, cu fe-
țele crispate, cu frunțile încrețite, — nu mai era nici glas cinci,
nici cântare bisericească. Era mai ales un bărbat tinerel, brunet,
nălțat, bine îmbrăcat, care cânta subțire de tot, și fiecare întor-
sătură a cântării o începea și o sfârșea cu un „peee-le-le-leee“
prelung, care răzbătea prin mugetul tuturor. Și mai era o potcă
de flăcăiandru, căruia i se schimba glasul chiar acum, și căruia
nu-i mai tăcea gura, mestecându-se în cântecele tuturor, botezân-
du-le cu o scârțăială ruginită.

      Dumitru din altar, cât ținu liturghia, își întorcea uneori capul,
se uita cu ciudă la strană, fixa pe diacul. Dar diacul mi vedea
nimic: el moțăia în strană, toropit de căldură și de oboseală, mul-
țumit că are cine să-l suplinească. Iar cântărețul la care privea
nenorocit popa Dumitru, în loc să înțeleagă și să lase cântarea,
mai vârtos se înverșuna, întindea grumazii și smâncea din cap,
convins că-1 uimește pe popa cel nou, care n'a avut încă de unde
să-l cunoască.

      Părintele Dumitru se desbrăca pe ’ndelete în altar. Poate, *
fără să-și dea seama, el înțelegea că o bună parte din sensibili- v
tatea lui în această zi luminată i-au distrus-o cântăreții aceștia îm* 1


818

I


provizați, cari se arată în toate satele la zile mari, și strică cele
mai frumoase slujbe, răpindu-le tot farmecul. Și simți o ciudă in-
stinctivă împotriva lui Precupaș, a diacului: pentru ce-i lăsase să-și
facă de cap ? El, diacul, pentru ce nu și-amai deschis gura cât
ce-au eșit din utrenie?

      Se întreba așa, când diacul se strecură în altar.

      — Părinte!

      — Ce mai vreai ? îi răspunse preotul în silă, fără să-l pri-
vească.

      — Poporul așteaptă. Ai uitat!

      — Ce-am uitat?

      Diacul se apropie de altar.

      — Ai uitat să vestești pe cei cari au dat Paștile.

      Dumitru îl privi acum limpede.

      Da, avea dreptate ! Uitase! Și abea acum băgă de seamă că
nici un creștin nu se clintise dela locul lui în biserică, deși liturghia
era de multișor sfârșită.

      — Vestește-i acum! insistă diacul.

      Dumitru se sfanți umilit: îi era greu de lenea diacului, și
totuși trebuiau să-i ceară ajutorul lui: uitase numele creștinilor
cari dăduseră Paștile. Dintr'o ridicare din sprâncene a părintelui,
Precupaș înțelese despre ce este vorba. Ii șopti în ureche (era și
crâznicul în altar):

      - - Moisă Nicoară și soția lui Nastasia.

      Dumitru eși în ușile ’mpărătești, făcu vestirea, adăogând for-
mula tradițională: „Pe ei și pe-ai lor pe cei vii Dumnezeu să-i
trăiască, iar pe cei morți ai lor Dumnezeu să-i hodinească".

      — Să le fie paus, răspunseră creștinii în cor, apoi începură
să ese din biserică.

      — Mâne e zi mare, părințele, zise vesel diacul. El era mai
proaspăt ca'n zilele obișnuite de Duminecă, la sfârșitul slujbei. Se
vede că azi dormitase binișor, scuturându-se de osteneala slujbei.

      — Mai mare ca azi ? zfanbi Dumitru, adueându-și aminte la
ce face diacul aluzie, și simțind cum îi cade din suflet nemulțu-
mirea împotriva bătrânului.

      — Mai mare nu zic, da mai cu bucurie, pentru noi, fețele
bisericești. Că vezi, sfinția ta, azi abea vom ajunge acasă, abea
vom gusta ceva, și va trebui să ne întoarcem la vecernie. Cine
poate lăsa sfânta zi de Paști, fără vecernie ? Vin, doar, evan-
ghelii ca 1§ liturghie. Dar, de mâne, ne vom odihni și noi; mâne
putem rămânea lângă un pahar de vin. Și ști de unde a adus
Moise vipul pentru Paști ? L-ai gustat în Paști și sfinția ta, ai văzut
ce gust, dar n'ai de unde ști ce viață e! înafarte cu cincisprezece
ani a mai dat odată Moisă Paștile. De-atunci nu s'a mai rătăcit
vin dela Cricău pe la noi, până azi, părințele.

      Eșiau amândoi pe porțile progadiei, gata să se despartă.


aia


4




      — Am mai avea o vorbă pentru mâne, părinte, zise diacul.
Cine vine la prânzul Paștilor la mine Nicoară?

      Dumitru se opri:

      — Fiecare sat cu datina lui. Pe la noi merge preotul, diecii,
crâznicul și clopotarul. Veți avea, cred, și aici o datină.

      — Avem, răspunse Precupaș. Avem, dar Moise ar vrea să
se abată dela ea. De-aceea m'a pus pe mine să întreb. Ce spui
sfinția ta, se poate ?

      Nu e lucru chiar așa de ușor. Dacă este un obiceiu nime
nu se supără. Dacă se strică obiceiul, supărarea e ușoară. Dar ce
vrea Moise ?

      — Nu-i mare lucru părinte. Vrea să-și cheme la masă șî
nănașii, și pe diacul cel bătrân ?

      — Cum, este în sat un diac bătrân ?

      — Este, cum nu. Cel care a slugit înaintea mea.

      — Dar nu l-am văzut niciodată la biserică!

      — E tare bătrân, părinte! Nu mai vede!

      — Dar nu m'a chemat nime să-1 mărturisesc.

      — E sănătos, încă, părințele! Ei, iacă, pe el, pe Visalon vor
să-l cheme. Ce să le spun ?

      — Pot să-l aducă. Dar atunci, dacă n'a fost obiceiul până
acum, vor trebui să-l cheme, pe viitor, câte zile vor mai avea,
toți aceia cari vor da Paștile.

      — Se și cade, părinte!

      — Dar pentru ce nu l'au chemat și până acuma ?

      Diacul tăcu. Se gândi îndelungat.

      — Nu știu, zise el însfârșit. Mi-se pare că popa cel bătrân
nu-l suferea să se mai amestece în cele bisericești după ce a eșit
din slujbă. — Da' eu văd că-i cu dreptate. Dacă vrea creștinul
să-și aducă aminte și de bătrân. . .

      — Ba e chiar lucru frumos, diece, zise preotul. Și apoi ce
pagubă ’n bucate ori băutură mai poate face un om bătrân. De
câți e ?

      — Trecut de opzeci.

      — Apoi vezi!

      — Și totuși, părinte dragă, vezi cum sunt oamenii. Eu îs diac
de cinsprezece, și în vremea asta nime nu l-a mai chemat la prânzul
Paștilor și pe bătrân, pe Visalon. Acum eu multe slăbiciuni oi fi
având, dar de acela al pismei mă lapăd. Ce mi-am zis^u când am
știut că Moise Nicoară dă Paștile ? Dar' dacă ar bea și Visalon
un păhărel dela Cricău ? Și am vorbit cu Moise ...

      — Adică dumneata ...

      — Vezi bine. In mintea omului de rând cine să samene gân-
durile bune ! Moise s'a învoit numai decât . . . Bine vorbeai sfinția
ta despre datină. Datina e sfântă și nu supără pe nime. Și m'am
gâridit că nu âr strica'nici câte-6 datină nouă; de pildă asta: la


820

prânzul Paștilor din fiecare an să fie chemat și diacul cel bătrân.
E cu dreptate, și e frumos, cum ai spus sfinția ta. Apoi nu se face
gaură în cer cu paguba adusă la o masă de un om bătrân. Ce
vrednicie de mâncare și de beutură mai am eu după cinci-șase
ani? Iată, voi apăsa și eu un scaun!

      — Să vie, diece, să vie! Cum să mă supăr ? Dimpotrivă, mă
bucur. E lucru creștinesc la ce s'a gândit Moise Nicoară, la ce
l-ai îndemnat dumneata.

      Dumitru plecă zimbind spre casa parohială. Nu-i mai era
necaz pe diac pentrueă durmise la liturghie în strană, și lăsă pe
ceilalți să se ieie la întrecere.

      Simți din nou ușoara adiere prin suflet, — încercată de mai
multeori în paresemile acestea: ce plăcut lucru e, — ca o mi-
reasmă — să treci cu vederea, înțelegându-le, slăbiciunile mărunte
ale omului, născute din neputință omenească.

L AGÂRBICEANU.


821


4*

    Mișcarea cultural^.

Notife literare

culese de

G, Bogdan-Duică.

I.

George Șincai censor interimar

(Censor literar !)

      Sub nr-ul 46.499 se află, la Biblioteca universității din Cluj
opera:                                                       '

ELME JATEKJAI

IRTA

ARANKA GYORGY

(Stema Transilvaniei)
NAGY-VÂRADDON
NYOMTAT: SZIGETHY MIHÂLY BETUIVEL,
1806-dik Esztendobenn.

      Pe pagina IV este tipărită opiniunea lui George Șinca
despre cartea lui Aranka.

      G. Șincai scrie (și-i păstrez ortografia):

Approbatio.

      Praesens Manuscriptum Hungaricum quod Magnificus Do-
minus Georgius Aranka de Zâgon, I. Tabulae Regiae in Magno
Transylvaniae Principatu Assessor, et Societatis Lingvam Hunga-
ricam cultivantis Secretarius, vario Hungaricorum Versuum genere
concinnavit sub titulo: Elme jătekjai; ex Incliti Regii Revisoratus
Librorum requisitione sedulo pervestigans, dignissimum judico,
quod Typis in publicam lucem edatur. Budae die 8-va Octobris
1805.

Georgius Sinkai de eadem mpr.
penas Regiam Universitatis Pestanae Typogra-
phiam Generalis Typi Corrector, et Requisitus
Interimalis Revisor Librorum.

      Imprimatar.

                                  Ani. Szerdahelyi mpr. Libr.

                                      Revisor M. Varadiensis.


822


I

II.

Un afiș teatral.

       Într'o colecție de afișe nemțești dîn biblioteca Bruckenthal
(Sibiu) am găsit afișul românesc care urmează:

Sibiiu

Marti 9-a Martie 1847 în Sala Redoutului

Societatea Romanâscâ căntâtorâ theatrale
cu trecerea sua in Tera Romănescâ, sub direcția lui losif Farckas a doe ore,
va produce

Precidsa

Melodrama cu choru cântâtoriu in 4 Acte dupe Wolf, și Komlosi, iritorsâ de Butyăn.


Persanele:

       Don Nicolae Violescu Arhon......................D. Balogh

       Don Constande fiiul seu.........................D. Manyul

       D.   Petru Aurelian.............................D. Venter

       Donna Justina sociea sua........................Mad. Szeratsin

       D.   Eugen, fiiul lor...........................D. Szeratsin

       D.   Athanasie Iulian, Diregetori de Politie . . . Farkas
       Donna Eudoxia, Sociea lui.......................Dem. Jqsepha

       Alexandru Marcian, Comendantu Cetatei . . . D.         Gyurman

       Vaivodu Ziganilor..................................D.  Boxa

       Viarda, sociea lui................................Mad.   Balogh

       Preciosa........................................... „   D. Rozălia

                       ................................... „   Jakab

       Fete de Zigan.....................................Dem.   Sₑᵣₑₙₖₐ

       Vasile )                                            D. Poppovits

       Samoile J igarii...................................D.  Linka


Subscrisul fiind Convins despre Marinimitatea onoratului Publicu, si rugând
            pertinire in viitorime se recomendâ gratiei — umilit Șerb

losif Farkas, Director.


Loje mari 2 fl. — mici 1 fl. 30 xr.

      Scaun închis 24 xr. — Parterre 20 xr. — Gallerie 10 xr. in argent.
Biletele se pot rescumpera la D. Steinhausen negotietori de cârti in Casa lui
D. Hochmeister pene dupe amneadi la 4 ore, dupâ aceia la Cassa Theatrului.


începutul la 7 ore.

       Despre societatea lui Farkas în Ardeal, până acum, iii limba
românească, eu cunosc numai notița scrisă odinioară de mine în
Semănătorul despre reprezentațiile dela Orăștie.

       Din incidentul afișului dela Sibiiu adaog, despre Farkas,
notițele căre urmează.

       Despre Farkas am mai găsit o știre în Szuper Kăroly szine-
szeti naploja 1830—1850, de Vâli (Bela)*). Szuper spune ca bă-


       *) Budapesta, Aigner, 1889, p. 55.


823

trânul Farkas își lua ziua bună dela cariera sa de actor; și că
pentru a atrage mai multă lume a jucat, în Arad, românește o
piesă de Kotzebue: olâh nyelven tartott ma eloadâst, lefordittatvân
olâhra Kotzebue „Ket Feledekeny"¹) cimii darabjât s minthogy
o, ... ta, Fulo es B. Roza joi tuanak olăhul, negyen olâh eldadăst
tartottak, s ez bevonta az olâh hazafiakat is a szinhâzba".

          Reproducând pasajul citat Vili (Bela) scrie în Az aradi
    szineszet tortenete 1774—1889,²) că piesa lui Kotzebue fusese
    tradusă de advocatul român loan Popovici; și adaoge că aceasta
    ar fi interesant și pentru motivul că a fost, în Arad, întâia repre-
    zentație teatrală în limba românească (az elsd szinieldadâs).

          Afișul din Sibiiu numește, ca traducător al Preciosei lui
    Wolf, pe un Buteanu, care mie nu-mi este cunoscut ; și arată pe
    toți actorii „unguri**, care știau românește; însă, Maniu, Seracin
    erau desigur Români bănățeni.³)

III.

Ungurii despre noi.

          Resfoind revista Korunk iârczâja (1865) am găsit, la p. 87
    un raport (destul de interesant) despre Bukarest.

          La p. 147 am găsit o baladă cu subiect român Mihâly vajda
    leânya, de Zihaly Imre. In opt strofe de câte opt versuri se po-
    vestește : In zori, într’o grădină din cetate, Basta-i apare fetei lui
    Mihai Viteazul. Dacă-1 vrea ea, el se ’mpacă cu Vodă. Ea-1 res-
    pinge. Basta o fură, fuge călare; călare din urmă vine iubitul
    fetei. Basta ’nfige ’n peptul ei un pumnal. Iubitul ajunge, dar
    pune mâna pe-o inimă rece. — Balada-i spusă frumos; și merită
    o traducere în versuri.

IV.

Prețuri de cărți.

(1832)

          După: Catalogus Librorum Scholasticorum qui in Typograhia
    R. Universitatis Hungaricae in Conv. Mon. venales prostant.
    Pagina 31—32.

         Aritmetica românească. 8⁰⁰ cr. 14.

         Bucvariu, cr. 6.

         Datorințele suppușilor cătră Monarhul, cr. 7.

         Economia de câmp, cr. 30.

         Instrucție pentru școalele românești, cr. 4.

         Istoria biblicească, cr. 7.

         Carte cătră cinste, spre cetire, românească și nemțască cr. 34.

         J) „Doi uituci".

         ²) Budapesta, 1889, p. 49 și 169 (nota 57).

          ³) Cine vrea să cunoască și piesa, o poate găsi în biblioteca universală
    a lui Reclam.


824

        Catihisis întărit de Sinodul ținut în anul 1774, cr. 10.

        Catihisisul cel mare, cr. 24.

        Manuductor pentru învățătorii școlasticești, cr. 31.

        Modul învățerii spre folosul învățetorilor cetățenești și să-
  tenești, cr. 48.

        Regule sholăsticești, cr, 4.

        Scrisoare frumoasă, cr. 3.

        Tabla de Abzuchi, 4 Exem., cr. 2.

        Tabla deplin a Slovenirii, cr. 24.

        Ciasoslov mic, fl. 1.

        Psaltirea, fl. 1 cr, 36.

        (La biblioteca universității din Cluj, sub nr-ul 143960.)

G. BOGDAN-DUICĂ.



Discuții literare.

         Altor reviste și ziare le-a revenit îndatorirea de a remarca îmbunățirile
ce s'au încercat la revista „Transilvania", și tendința de a aduna in jurul ei
condeiele mai cunoscute și cele ce se anunță mai nou in literatura Ardealului.

         Organului cultural al „Astrei" îi revine sarcina onorifică de a readuna
rândurile reslățite ale grupării literare ce ființa în Ardeal înainte de răsboiu,
resuscitând și contactul literar cu vechiul regat, care a existat dela „Foaia
pentru inimă, minte și literatură", atingând apogeul cu gruparea dela „Lucea-
fărul", — ca să se întrerupă aproape cu totul după realizarea unirei celei mari.

        E o constatare nu prea înveselitoare aceasta, dar adevărată, in între-
   gimea ei.

         „Luceafărul" a trebuit să înceteze la 1914, „Pagini literare" dela Arad
a încetat și ea după 5—6 numere apărute în cursul răsboiului, iar „Cosân-
zeana", susținută cu entuziasmul și jertfa dlui S. Bornemisa, a încetat și ea cu
începerea anului 1928.

         A rămas deci, singur revista „Transilvania", ca să salveze onoarea lite-
rară a Ardealului postbelic.

         încercarea cu „Gândirea" n'a reușit pentru Ardeal. Oricât întemeietorii
ei spuneau, la început: „Iată, în sfârșit, revista pe care o așteaptă Ardealul!"

        „Gândirea", excelent redactată dealtcum, nu a putut prinde rădăcini in
Ardeal.

        Aceeaș e situația cu „Cele trei Crișuri", care se tipărește tot mai rar,
   a Craiova !

        „Familia" din Oradea-mare apare când poate. „Salonul literar" dela Arad
a încetat; ₜ amândouă sunt puțin cunoscute, ca să ne putem spune părerea
asupra lor, iar „Evoluția" dela Cluj purta, încă dela început, pecetea efemeridei.

        Mișcarea literară din Ardeal a ajuns la o respântie staționară.

        Pentru publicul cetitor din Ardeal, o revistă literară este hrana sufle-
tească, esre oglinda, în care se recunoaște, cu părțile bune și rele, cu amin-
tirile și reveriile lui . . .


825

          Regionalismul atât de perhorescat în hărțuielile dintre partidele politice,
   devine aproape o necesitate de ordin imperativ, sub raport literar.

          Cine va putea ignora farmecul, cu totul distinct al literaturei moldovene ?
   Firul de tort auriu, ce învăluise ca într’o rețea de mătase, pe cei mai mari
   prozatori ai noștri, alături de nemuritorul autor al „Luceafărului” ?

          M. Sadoveanu ar fi putut scrie aiurea, decât pe malul Șiretului, minu-
   natele lui povestiri ?

          Dar „Clăcașii", „Dela noi" și „Oltul" lui Octavian Goga, ca și partea
   cea mai strălucită a operei lui Coșbue — citește ; „Balade și Idile" —■ se putea
   scrie aiurea decât în Ardeal ?

          Dar „Moara cu noroc", „Scormon" și „Budulea taichii" le putea scrie
   altcineva decât Slavici, care deschide larg porțile Parnasului, ca să dea intrare,
   pentru întâia oră în literatura noastră, țăranilor din jurul Aradului, trăind în
   mase așa de compacte, chiar la marginea pustei ungurești?

          Nu. Regionalismul, sub raport lițerar, departe de a fi o sperietoare, este
   o atitudine folositoare pentru toți mânuitorii condeiului, cărora Dumnezeu le-a
   hărăzit un dram de talent.

          Fiecare aduce cu el un colț din lumea lui a parte, răsfrântă prin modul
   lui de a observa și din pietre răslețe se alcătuiește, simetric și în deplină
   armonie : piramida cea mare, care înfruntă cu sfidare, vitregimea neputincioasă
   a vremii...

          S’a lansat ideia înființării unei noui reviste literare a Ardealului.

          Ideia nu a trezit un ecou deosebit, căci nu răspundea unei necesități de
   actualitate urgentă și nu exista o nouă mișcare literară care să o susțină.

          Ea se va naște, poate, odată cu o nouă mișcare literară, dupăee se vor
   fi potolit valurile de altă natură, care bat azi cu atâta vrășmășie.

          Dar nici atunci nu se va porni în semnul declarat al separatismului, ci
   da o manifestare spontană, ca' o contribuție a parte pentru cultura națională.

*
* *

          Se impune o revenire, fără îndoială.

          Și până atunci, scriitorii ardeleni, fără a-și bate capul cu înființarea
   unei reviste noui, să se concentreze în jurul revistei „Transilvania".

AL. CIURA.



Leon Tolstoi.

        Republica Sovietelor a ținut să prăznuiască, prin mari fe-
  stivități, la cari au invitat scriitori din toată lumea, împlinirea alor
  o sută de ani dela nașterea lui L. Tolstoi. Invitațiile s'au făcut
  după putință, scriitorilor cari au unele note comune și câteva sim-
  patii, nu cu uriașul sărbătorit, ci cu... bolșevismul.

        Mărturisim că prăznuirea lui Tolstoi de către Soviete ne
  pare cutezătoare: nimic comun între doctrina și arta marelui


826

  prozator, gânditor și moralist și între teroarea roșie ce stăpânește
  de zece ani în Rusia!

      Cultul maselor mari ? Disgustul de civilizația actuală și în-
toarcerea la simplitatea naturii, la țărănimea care trăește în mij-
locul acestei naturi? închinarea înaintea celor mici ?

      Dar întoarcerea la primitivism pentru Tolstoi era o necesitate
sufletească individuală, o experimentare etică proprie, după ce o
viață întreagă a avut prilejul să cunoască zădărnicia lumii, gustând
din toate bunătățile ei, trecând cu puterea lui de gândire prin
toate sistemele filozofice, aprofuntând toate religiile și doctrinele
sociale.

      „Mujicul" la care se întorsese Tolstoi la bătrânețe nu era
mujicul rus real, ci un ideal, pe care voia întâi să-l creeze în
sine însuși, și să pregătească apoi pe alții pentru acest nou tip
de om al naturii simple.                              o

      Tolstoi a luat în mână unealta de lucru a imanului, coasa
și sapa, dar' n’a încetat până la moarte să învețe pe țăran cum
să fie țăran. Exteriorizarea vieții materiale în îndeletnicirile simple
ale lucrării pământului^ Tolstoi o socotea cea mai adecvată firii
omenești și a acceptat-o ca pe o mântuire proprie; dar voia alt
suflet în țăran, alte preocupări spirituale, o adâncire a vieții in-
terioare, — deci chiar idealul spre care nizuia el însuși.

      Nu Tolstoi se coborâse între oamenii simpli, cercând să
ajungă la aceeași structură sufletească cu ei, ci voia să-i ridice
la idealul țăranului pe care credea că-l poate creia în el însuși.

      „Mujicul" Tolstoi a fugit de ofițerul Tolstoi, de omul din
marea societate Tolstoi, de literatul și artistul Tolstoi, după cum
la sfârșitul vieții a fugit și de mujicul Tolstoi, de locul îndeletni-
cirilor sale rustice, pentru a muri tot singur, — așa cum e scris
pentru fiecare om.

      Tolstoi a fugit mereu de sine însuși cel veehiu, căutându-se
fără hodină în nouă ipostază pentru a afla împăcarea cu viața,
pacea. E drumul pe care-1 fac cele mai multe dintre spiritele
mari, cari simt dela o anumită vrâstă tragedia existenței, și în-
cearcă să o înțeleagă sau cel puțin să o poată suporta.

      La adânci bătrânețe Tolstoi nu găsise încă împăcarea, nici
sub straele de mujic, în mijlocul Îndeletnicirilor rustice. Tragedia
existenței îl apăsa încă pe umeri și viața-i era o povară, de care
se plânge.

      Tolstoi n’a urât civilizația, cultura, viața luxoasă, petrecerile,
decât în clipa în care și-a dat seama de tragedia existenței ome-
nești. Pentru un astfel de om — toate devin deșertăciuni: chiar
propria lui creiație. Așa se explică faptul că la bătrânețe Tolstoi
nu mai voia să audă de operele sale literare. — în situația iui
sufletească au mai fost destui oameni mari.

      Credem că întoarcerea lui la munca manuală, la sapă și la
coasă, nu era decât o necesitate interioară: aceea de a se obosi


827

4


fizicește pentru a topi aripile cugetării în veci nemulțumite cu
eeeaee poate pricepe din taina existenței.

         Sistemul lui religios-filozofic era făcut în primul rând pentru
   a-1 satisface pe el, nu pentru a da o nouă îndrumare lumii. L-a
   vestit și altora din necesitatea omului mare de a se releva din
   îndemnul superbiei vieții, de care aproape nime pe pământ nu
   se poate elibera, și care constitue un element principal din însăși
   tragedia vieții omului mare.

         Cu adevărat, sincer umilit, Tolstoi n’a fost niciodată. Dacă
   ar fi putut ajunge până la acest grad de perfecțiune a vieții, —
   cum el credea în existența lui Dumnezeu, — credem că moș-
   neagul Tolstoi ar fi ajuns la pace, la o împăcare cu sine însuși,
   cu existența și n'ar fi fost nevoie să fugă de acasă pentru a muri.

         Dar el interpreta singur, după capul și inima lui, Scriptura,
   în conștiința lui cea mai intimă n’a încetat să se audă, până la
   sfârșitul vieții, glasul care-i spune omului mare: „Deus es!“

         Și cine aude mereu acest glas, nu poate ajunge în veci la
   o împăcare cu sine însuși. Va trece dela un sistem de gândire
   la altul, dela un fel de viață și activitate la altul nou și va muri
   căutând o nouă deslegare a misterului existenței.

         întreaga concepție de viață a lui Tolstoi era creiată să i se
   potrivească lui. Dar' nu i s'a potrivit nici lui, dar încă maselor
   mari, lumii întregi.

         „Tolstoismul“ credem că se reduce la următoarele : Bătrânul
   gânditor experimenta etic din resursele mistice ale sufletului slav,
   resurse cari occidentalilor le par mai bogate poate din motivul
   că încă nu sunt cristalizate, — cum întreg sufletul slav dela răsărit
   nu este pe deplin așezat. E încă un suflet în formație. Exteriori-
   zând această experiență etică, prin doctrina și felul lui de viață,
   Tolstoi a trezit izvoare din dedesupturile comune ale sufletului
   slav. Așa au făcut și alții experiențe trecătoare de tolstoism.

         Dar doctrina și experiența tolstoiană n'are nimic comun cu
   bolșevismul, ca doctrină politică și socială, ca sistem de stat și de
   guvernare. Tolstoi este o pildă de om mare, care poartă în spate
   tragedia existenței și încearcă să o pătrundă sau să o ușureze.

         Din „deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciuni",
   — finalul la care ajunge orice spirit mare pe pământ, e absurd
   să te gândești a scoate o doctrină politică sau un sistem de gu-
   vernare. Pentru Tolstoi „deșertăciune" a ajuns nu numai civilizația,
   ci viața simplă dela țară. Dacă n'a crezut în buna conducere a
   celor culți, el nu s'a gândit nici la stăpânia politică a celor
   inculți.

         El vestea absurditatea ori cărei stăpânii, afară de cea inte-
   rioară pe care trebui să și-o dea individul. El vestea un fel de
   „împărăție a lui Dumnezeu pe pământ", care să pornească din
   noi înșine. întoarcerea în sânul naturii, la îndeletnicirile primordial
   omenești, o socotea mai potrivită pentru această împărăție a lui


828

  Dumnezeu, decât preocupările și activitatea lumei civilizate. A so-
cotit-o pentru o anume epocă din viața sa, pe urmă a fugit și
de ea.

       Da! Desrobirea milioanelor din Rusia a visat-o, a preparat-o
și el, a luptat pentru ea, ca toți scriitorii ruși, ca întregi generații
de idealiști din uriașul imperiu țarist. Dar această desrobire o voia
pentru desăvârșirea etică a maselor, pentru un traiu mai omenesc
al lor și nici decât pentru a le pune în fruntea puterii de stat și
a guverna prin teroare, în locul țarului așezând alți satrapi, mai
brutali, mai lacomi, mai virgini în apetiturile primordiale.

       Credem că moșneagul dela lasnaia Poliana dacă ar fi trăit
la începutul bolșevismului ar fi pățit ca și alți tovarăși întru scris
și întru desrobirea poporului: ar fi fost împușcat, exilat, sau ar
fi ajuns muritor de foame, ca și cei mai buni fii ai poporului ru-
sesc, luptători pentru deșteptarea și desrobirea mulțimii.

       Pentrucă nici unul din mulții apostoli — și scriitorii ruși ai
veacului trecut nu înțelegeau în desrobirea și libertatea pentru
popor triumful instinctului asupra rațiunii, ospățul bestiei din om.

       Iar marile insulte ale „muncitorilor, soldaților și țăranilor"
au văzut în prima zi de libertate, desrobirea lor tocmai în acest
ospăț, în principiul: scoli tu, să șed eu, chiar dacă ar ședea ți-
nând în mâna dreaptă un cnut mai cumplit decât al țarului.

       Instinctiv masele muncitorești din Rusia au simțit ce fel de
libertate le-ar da cei ce au luptat decenii pentru desrobirea lor.
Dar ele nu voiau libertatea ci puterea, și de-aceea au tras la mir
tuturor bărbaților idealiști, cari n’au putut scăpa în străinătate.

       Nu misticismul slav a triumfat în bolșevism, ci distrugerea
mongolică. Și tot tătărește se poate numai menține până azi Re-
publica sovietică, stăpânia bolșevismului.

       Iată pentru ce spuneam că prăznuirea morții lui Tolstoi de
către Soviete ne pare o cutezanță.

*

* ♦

       Leon Tolstoi va trăi ca mare prozator, prin operele sale din
vremea când nu ajunsese încă apostol. Va fi citit mereu, studiat
și apreciat, din „Ana Karenin", din „Răsboiu și pace“, monumen-
talele lui creiații. Adevărul omenesc, viața omenească, aici se
cuprind, nu în scrierile lui utopice, nici în sbuciumata căutare
a împăcării cu sine însuși din ultimele două decenii ale vieții sale.

       Desigur omenirea se va pleca totdeauna cu smerenie înaintea
acestui sbucim, descoperind în el tragedia spiritului mare și ni-
zuința vecinie înfrântă de a afla adevărul întreg.

       Dar nu omenirea stăpânitoare azi în Rusia prin teroarea
roșie, nu omul care împușcă pe semenul său fără judecată, nu
noul țarism, mai mongolic decât cel dispărut.

       Pentru principiul libertății de cunoștință Tolstoi a fost ex-
comunicat de către pravoslavnica Biserică din Rusia. Azi sovietele


829

nu tolerează afișarea nici unei, doctrine contrară comunismului
bolșevic. Ce ar fi făcut Tolstoi în Rusia de azi ? Filozoful și
apostolul deist, ce ar fi căutat în Rusia oficială ateistă din zilele
noastre ?

       Nu s’ar fi izbit de aceeaș tiranie care fine în lanțuri mul-
 țimile ? Și ar mai fi putut lupta împotriva ei ? Cine l-ar fi lăsat ?

       Tolstoi a iubit mulțimile, poporul, poate și în urma disgustului
 de societatea cultă, în urma împrejurării că pe popor îl cunoștea
 mai puțin, și mai ales pentru o veche și constantă convingere a
 lui: că lucrurile, faptele mari, nu le produce omul mare, ci
 masele. (Ni se pare că o parte a convingerii va fi rezultat din
 deșarta trufie descoperită de Tolstoi la alții.) Dar el nu a visat
 niciodată o stăpânie politică a poporului prin dictatură sângeroasă.

I. TURCU.


Cum lucra Tolstoi

     Thiebault-Sisson l-a cercetat acolo,
în anul 1899, și referează într'un inte-
resant articol („Le Temps", 11—IX—928) ■■
„Mi-a explicat metoda de-a lucra. Odată
bine fixat subiectul, țintuite bine marile
linii ale acțiunii, lăsa să se coacă în
creierul său fiecare detaliu al operei ce
se năștea. Creia astfel personagiile sale
plastic și — după propria-i expresia—
le privea cum trăiesc, notându-și fizio-
nomia, atitudinile, gesturile, alura, felul
lor de a merge, de a se îmbrăca, închi-
puidu-și până chiar și timbrul și inflexi-
unile vocii lor. Când nu mai.găsea nimic
ca să adaoge —.venea momentul de a scrie.

     „Se apuca de lucru și scria — din-
tr'un condei — fără ștersături, în febră,
o întreagă parte a cărții. După aceea lăsa


în lasnata Poliana ?

manuscrisul să doarmă, așteptând, ca să
recitească, ca să-i dispară din creier orice
urmă de exaltare și ca să-și fi recăpătat
întreg sângele rece. „Apoi", îmi spunea
Tolstoi, „mă bat cu întâiul meu text, tai,
rod, transform, scriu din nou privitor la
gânduri nouă, pagină de pagină. Iacă mai
bine ..." și îmi arătă partea dreaptă a
unor pagini, tăiată în întregime, partea
stângă plină cu desvoltări de tot nouă.
Pentrucă să-mi marcheze diferența între
prima formă, aruncată pe hârtie și între
textul definitiv, a luat Tolstoi, la întâm-
plare, mai multe pagini, traducându-mi
pe rând conținutul lor și am admirat cu
ce severitate se judeca artistul, sacrificând
pârtiile, cari i-au venit mai bine, ororii
de un efect inutil ..."    H. P.-P.


Credința lui Tolstoi.


     La loc de frunte — în numărul
dedicat lui Tolstoi — publică „Les nou-
velles litteraires" (1—IX.—928) „Amintiri
inedite" în franțuzește de ale lui Maxim
Gorki, din 1902, când a vizitat pe Tolstoi
în Crimeea.

     De acolo reproducem: „Deodată,
fără de veste, mă întreabă, ca și când


m'ar lovi: „— Pentru ce nu crezi în
Dumnezeu?" — „N’atn credința, Leon
Nicolaevici". — „Nu e adevărat. Ești cre-
dincios din naștere și îți este peste pu-
tință de a trăi fără Dumnezeu. Ai să o
simți aceasta în curând, dar nu crezi, din
îndârjire, din maliție: lumea nu e cre-
iată după cum ai dorit-o. Omul e ne-


830

credincios și din timiditate ; aceasta ii-se
întâmplă tinerilor: adoră o femeie și nu
vreau să-și arete romanul, le este teamă
că nu vor fi înțeleși și astfel le lipsește
curajul.

     „Pentru credință, ca pentru iubire,
trebuie curaj, vitejie. Trebuie să-ți spui:
„Cred" și toate se vor desvolta bine,
totul are să se rezolve bine, totul se va
explica de sine și te va entuziasma- Dacă
d-ta iubești multe lucruri, și credința es/e
iubirea sporita, trebuie să iubești și mai
mult, atupci ajunge iubirea credință.

     „Când iubești o femeie e totdeauna
cea mai bună de pe suprafața pământului,
fiecare crede, de nevoie, că iubește pe
cea mai bună — aceasta este deja cre-
dință- Un necredincios nu poate să iu-
bească. Astăzi prinde patimă de una,
peste un an de alta. Inima lui se poate
compara cu un vagabond, ea trăiește


steril și asta e foarte rău. D-ta te-ai născut
credincios și nu ai voie să contrazici
vre-odată.

     „D-ta zici: frumusețe? Ce va să zică
frumusețe? Dumnezeu este cea mai su-
blimă și cea mai desăvârșită din fru-
museți".

     Gorki urmează : „Niciodată nu m'a
întreținut (Tolstoi) despre tema aceasta,
luându-mă pe dinainte și gravitatea sa,
împreunată cu spontaneitatea cuvintelor
sale, m'a tulburai (zăpăcit). Am rămas
mut- El, într’un divan., cu picioarele în-
crucișate, lăsă să se strecoare în barba
sa un surâs victorios, apoi îmi spuse,
amenințându-mă cu degetul: „Nu, nu poți
să-mi răspunzi cu tăcerea".

     „Iar eu, care nu cred în Dumnezeu,
o bag de seamă, nu știu pentru-ce, cu
multă atenție și chiar cu puțintică groază,
îl privesc și mă gândesc: „Omul acesta
este divin !“                   H. P -P.


„Asta-i


     Scriitorul rus-francez I. Kessel, pre-
miat al Acad. Franceze, autorul frumo-
sului roman „Regii orbi", descrie în „Les
Annales" (15—IX,—926) cum s'a întâlnit
în Paris cu fiul lui Tolstoi, cu acela care
a fost la căpătâiul tatălui său când și-a
dat sufletul.

     Intr’o noapte, povestește fiul lui Tol-
stoi, „într'unul din restaurantele de
noapte rusești, cari mișunau (acum trei
ani) la „Pigal" (Paris) . . ." cum a murit
Tolstoi,

     „ . . . după fuga sa, când era în ca-
bana păzitorului de barieră (la calea fe-
rată), tatăl meu, care mă iubea deosebit
și care dete la o parte pe cea mai mare
parte a familiei noastre, a lăsat să viu


eu. Asistam la ultimele sale clipe. Văzui
pe fața sa lupta între teama sa și intre
speranța sa ; și când i se apropie moartea,
când îi fu de-asupra, cuvintele sale su-
preme au fost: „Și asta-i totul ?“ N'am
putut ghici dacă erau expresia decepției
sau a potolirei sufletești".

*

      Cele mai cetite cânți ale lui Tol-
stoi în Rusia, pe când trăia încă autorul
rus, au fost: „Trei morți“, „Stăpân și
slugă", „Prisonierul din Caucaz", „Din
ce trăiesc oamenii", numai mai apoi „Ana
Karenin", „Învierea" și „Răsboiu ți
Pace". „Întâia carte de cetire pentru
copii" și „Noul alfabet" au avut un tiraj
de 600.000 și 800.000 exemplare.

H. P.-P.


Ștefan Ztueig despre Tolstoi.

    „De fapț: voința de suferință, pe care rează drumul martirului un destin ze-
o are Tolstoi, nu poate săse afirme nici flemișitor și ironic. A vrut să fie sărac,
odată și să se realizeze într’o manipră să-și dăruiască averea umanității, a vrut
vizibilă, prin fapte. Pretutindeni îi bar , să nu rețină bani pe urma scrierilor și


801

operelor sale — dar familia sa nu i-a
permis să fie sărac; împotriva voinții
sale averea sa cea mare crește continuu,
în manile alor săi. A vrut să fie solitar,
dar gloria îi năpădește casa cu ripor-
teri și cu curioși. Voia să fie disprețuit,
dar cu cât se injuriază și se înjosește
însuș mai mult, cu cât își înjosește pro-
pria operă și își suspectează sinceritatea,
cu atât e mai mare respectul, pe care
i-1 manifestă oamenii. A vrut să ducă
viața unui țăran, într'o colibă joasă și
plină de fum, necunoscut de nimenea și
neturburat de nimenea, sau să rătăcească
pe străzi ca un pelerin și un cerșitor;
dar familia sa îl înconjoară cu îngrijirile
ei și introduce, spre sbuciumul său su-
fletesc, până în odaia sa, comoditățile
tehnicei, pe care o desaprobă in public.
Voia să fie persecutat, întemnițat și lovit
eu cnutul (îmi e penibil să trăiesc în li-
bertate, scria el), dar autoritățile se dau
laoparte din calea lui, cu lingușiri per-
fide și se mulțumesc să lovească cu cnutul
pe aderenții săi și să-i trimită în Siberia¹'.

     Scriitorul german Ștefan Zweig, cel
care a scos în timpul din urmă o carte
despre Tolstoi, analizează caracterul lui
Tolstoi, in „Revue hebdomadaire" (15No-
emvrie 1928), astfel, când e vorba de-
spre credința lui în Dumnezeu;

     „ . . . T., a refuzat să creadă că ar
putea fi divinizat sub forma unui sfânt;
el nu s’a considerat pe sine însuș, decât
ca pe cineva, care caută și care pipăie,
ca pe un om, care își dă osteneală, pe-
nibil, și în mijlocul imperfecțiunilor să
meargă spre Dumnezeu. Cu o mare ne-
liniște sufletească se întreabă, prin glasul
unui alter ego: „N'a fost aceasta o vo-
ință de a servi pe Dumnezeu ?" Și cu
toate că răspunsul vine să sfărâme, cu
o claritate nemiloasă și cu vehemență,


toate porțile sfințeniei prin cuvintele
acestea răsunătoare: „Da, această voință
exista, dar totul este murdărit și terfelit
de glorie. Nu este Dumnezeu pentru
acela care, ca mine, a trăit pentru gloria
omenească", o rază de nădejde tremură
timid, ca în fundul unei galerii a unei
mine, care s’a prăbușit: „Dar vreau ca
să-l caut".

     „Vreau să-l caut. Cuvântul acesta
conține voința cea mai sinceră a lui
Tolstoi și destinul său, care este, nu
acela de a găsi pe Dumnezeu, ci de a-1
căuta, care este, nu de formulă, răspunsul
la care aspiră omenirea, ci de a ajuta
această omenire de a pune nouă pro-
bleme și de a salva probleme cu mai
multă loialitate și într'o manieră și mai
neîmpăcată decât a făcut-o cineva, cândva,
înainte de dânsul. Tolstoi n'a ajuns un
sfânt, un profet mântuitor al lumii, el
nici chiar n'a putut da vieții sale o formă
perfect clară și loială; a rămas întot-
deauna un om ca ceilalți, în anumite
momente plin de grandoare și, îndată
după aceea, iarăș, meschin și scufundat
în minciună, un om cu slăbiciuni, cu ne-
suficiențe și cu ambiguități, dar luând,
întotdeauna, curând conștiință, despre
greșelile sale și dându-și osteneală, cu
o pasiune, care nu cunoaște egal, de a
se îndrepta spre perfecțiune.

     „N’a fost un sfânt, ci o voință sfântă;
n’a fost un credincios, ci o credință ti-
tanică; n'a fost o icoană a divinului, a
calmului, a pașnicului și recules în pro-
pria sa perfecțiune — ci un simbol al
unei umanități, care — nici odată satis-
făcută — nu trebuie să se oprească nici
odată pe drum, veșnic în luptă, zilnic și
la orice oră, pentru ca să ajungă la o
formă mai curată".                H. P.-P.


         Folosirea bibliotecilor. Intelectualii români din Ardeal și Banat au fost
  preocupați, încă înainte cu o sută de ani, de luminarea maselor mari prin
  cartea și gazeta poporală. După întâia pleiadă de cărturari cari s'au adresat


832

  mai mult cititorilor trecuți prin școlile secundare, cercând să le dovedească
  romanitatea originii și limbei pentru deșteptarea și întărirea cunoștinței națio-
  nale, — aU urmat, la începutul secolului al 19-lea, alții cari s'au gândit la
  cartea și gazeta poporală.

        Avem de-atunci traduceri și prelucrări de scrieri poporale, încercări ori-
ginale, cari sunt citite încă și azi în masele mari. Cei dintâi inițiatori de ziare
românești s'au gândit, de asemenea, să editeze gazete pentru luminarea poporului.
Tendința aceasta e caracteristică pentru întreaga evoluție ulterioară a vieții ro-
mânești din Ardeal și Banat: democratismul nostru nu a fost o concepție de
import ci una originală, luat fiind faptul că eram un popor de țărani cu o mână
de intelectuali, lipsiți de o clasă suprapusă, nobilitară.

        Pentru cine ar fi scris înaintașii dacă nu pentru masele românești și in-
telectualii satelor ?

        S'au făcut și încercări de-a scoate serii din astfel de cărți, de-a forma
o bibliotecă, — cum a fost încercarea dela Buda a lui Carcalechi, — dar până
la seria de broșuri poporale pornită de redactorii dela „Tribuna" din Sibiiu,
nu a reușit nici o încercare de a edita o bibliotecă poporală. După ea, îndată
a început „Astra" să editeze Biblioteca sa poporală.

        La sate dincoace de munți, tot Asociațiunea noastră a înființat, prin
despărțămintele ei, cele dintâi biblioteci poporale, aproape cu patru decenii
înainte. Cele dintâi volume din aceste biblioteci erau din donațiuni particulare,
scrieri amestecate, iar după ce a început editarea broșurilor din Biblioteca po-
porală, ea a înființat un număr însemnat de biblioteci la sate, din aceste bro-
șuri și volume.

        După unire Statul, prin Ministerul Instrucțiunii și Casa Școalelor și alte
societăți culturale au trimis cărți pentru o nouă serie de biblioteci sătești.

        Avem azi un număr mare de comune unde se găsește cartea menită să
ajungă în mâna poporului.

        Dar ceeace s'a putut constata și înainte de unire, e valabil încă și azi:
■cărțile din bibliotecile sătești să citesc puțin. Motivele sunt multe.

        Sunt sate in cari „Astra" a întemeiat astfel de biblioteci înainte cu
două-trei decenii, și despre existența lor abea știu, — dică știu — doi trei oa-
meni din sat. Altele s'au împrăștiat și au trebuit să fie refăcute de mai multe
ori, — lipsite de bună îngrijire.

        Erau și sunt între aceste broșuri unele cari — in valoare — ar fi trecut
din mână în mână. Nu lipsa de cărți pe înțelesul poporului a ținut in neacti-
vitate biblioteca sătească: se găsesc între ele destule scrise pe ințelesul tuturor,
atractive și distractive. Nici aceste nu se citesc.

        O carte așezată chiar în rafturile unui dulap pus Ia vederea știutorilor
de carte dela țară, — ce să mai spunem de cele amestecate între cărțile de școală
ale copiilor preotului sau învățătorului — nu se îmbie să fie citită, dacă nu e
îmbiată.

        Nefoldsirea celor mai multe biblioteci poporale se datorește împrejurării
că intelectualii în seama cărora au fost luate cărțile, nu și-au luat prea multă
osteneală să convingă pe știutorii de carte să le citească.

        Dar, urmându-se așa, ori cât s'ar înmulți și îmbogăți ca număr și cuprins,
bibliotecile sătești vor rămânea un capital cultural mort.


833

        Fructificarea lui nu poate porni decât din înțelegerea și râvna intelectualului
din sat, în primul rând din priceperea și zelul bibliotecarului.

        Pentru a se putea ajunge la folosirea bibliotecilor sătești de către po-
pulația știutoare de carte, credem că ar fi nevoie de următoarele măsuri:

        1.         Cărțile care formează bibliotecile poporale să fie păstrate separat
într’un dulăpior, numerotate, induse în catalog, și așezate de preferință într’o.
clasă a școlii, acolo unde nu avem o casă națională sau de citire.

        2.         In comunele unde sunt .mai multe biblioteci poporale („Astra”, „Fun-
dația Regele Mihai”, „Casa Școalelor”, „Cele trei Crișuri", etc.) să se păstreze
toate în acelaș loc, (la școală) in dulapuri separate, sau intr’unul mai mare,
comun, purtându-se cataloage și registre despre fiecare și având toate un singur
bibliotecar care va avea și răspunderea pentru păstrarea lor.

        3.         Bibliotecarul, începând în Noemvrie și până în Martie, va împărți
băieților de școală din clasele superioare tot la două săptămâni o broșură po-
trivită cu obligamentul de a-i rezuma cuprinsul verbal sau în scris, și cu re-
comandarea insistentă să o citească cu glas tare, în cinstea părinților, sau a
rudeniilor, vecinilor, — în serile când se adună mai mulți pentru diferite treburi.

        4.         Bibliotecarul, cu prilejul șezătorilor culturale, Dumineca după liturghie,
sau după vecernie, să citească însuși, înaintea auditorului părți din volumele
pe cari le recomandă știutorilor de carte.

        5.         Fiecare carte pe care vrea să o pună în mâna țăranului să fie ex-
plicată întâi și comentată.

        6.         S’ar putea face o încercare întroducându-se în programul șezătorilor
culturale un punct de citire din volumele bibliotecii, designând ca lectori dintre
săteni, mai ales dintre cei eșiți mai de curând din școală.

        Aceste măsuri nu ar îngreuna prea mult pe bibliotecar, care în cele mai
multe cazuri, va fi învățătorul din sat. După îndrumările Ministerului Instruc-
țiunii, învățătorii sunt și așa obligați să țină șezători culturale. La unele din
aceste, în loc să pregătească o conferență, va face asemenea lecturi și reco-
mandări pentru folosirea bibliotecii sătești.

        După unire se poate constata o creștere a numărului cititorilor dela sate.
Dar eeeaee citesc de obiceiu este gazeta poporală.

        Pe lângă un continuu îndemn, pe lângă recomandarea prin lectură și
comentarii, a cărții din bibliotecă, pe lângă aflarea mereu la îndemâna lui a
cărții poporale, credem că bibliotecile poporale ar începe, în sfârșit, să-și în-
deplinească menirea, fiind folosite de tot mai mulți știutori de carte.

I.

       Proscrierea văshoiului. Când scriem aceste rânduri se
întâlnesc, la Paris, reprezentanții marilor puteri și ai unora din
cele mici pentru a iscăli pactul Kellogg, prin care răsboiul cu
armele se declară „proscris". Pactul va fi semnat și de țara noastră,
alăturea de puterile micei înțelegeri.

       Așa numita „mare democrație" de peste Ocean, care în rea-
litate e azi depozitara alor trei sferturi în aurul în circulație din
lumea întreagă, și patria celor mai formidabile trusturi — stăpâne
a Țării și în bună parte a lumii, — StateleU-nite deci, — cari,







83A

dela încheierea păcii au voit să se țină mereu departe de con-
solidarea ei pe continent, — au crezut potrivit să vină cu pro-
punerea pactului Kellogg: proscrierea răsboiului.

      Mulți văd în inițiativa americană o recunoaștere a greșelii
săvârșite până azi, de-a contribui activ la consolidarea păcii, —
desinteresându-se de încercările făcute în Europa dela 1919 până
azi, pentru consolidarea vecinicei himere după care aleargă ni-
zuința spre desăvârșire a omenirii. Mulți spun, că după iscălirea
pactului pentru proscrierea răsboiului marea republică americană
va fi constrânsă a se amesteca mai mult în afacerile europene,
contribuind la păstrarea și întărirea păcii.

      Răsboiul proscris I Răsboiul pus sub anatemă laică! Socie-
tatea Națiunilor, pactul dela Locarno, tratatele de amiciție și de
neagresiune încheiate între diferite popoare și țări, și, în sfârșit,
proscrierea răsboiului! In zece ani, formidabile năzuințe ale po-
poarelor civilizate spre pace. Tratatele semnate cu mare solem-
nitate, imnuri humaniste, iar în realitate ...!

      In realitate toate țările, puterile mari mai cu seamă, se în-
narmează febril, pe față sau clandestin. Și se pare că înnarmarea
celor din urmă e mai formidabilă, se pune mai multă pasiune,
mai mult suflet în ea, și înghite fonduri mai mari.

      Laboratoarele chimice lucrează fără întrerupere ca și marile
uzine, marile arsenale sau ateliere de arnament, In cele dintâi se
combină noui gazuri otrăvitoare, sau numai: îmbătătoare, ador-
mitoare, cu „visuri frumoase", cum anunță un chimist din Chicago.
Sunt în construcție mii de aeroplane cari vor avea menirea să
trimită de sus, de unde până acum pedeapsa ne venea decât numai
în formă de grindină sau ploi prea multe, — somnul morții celor
declarați dușmani. Iar în uzinele uriașe se prepară „ultima nou-
tate" în uciderea oamenilor.

      Proscrierea răsboiului! Frumos, înălțător! Bisericile creștine
pot face rugăciuni de mulțumită în ziua semnării lui, cum va face
Biserica anglicană. Cu veacuri înainte de Hristos prorocii îl ve-
steau ca pe unul care va „arde scuturile cu foc", care va stârpi
răsboiul dintre oameni. Creștinismul, în care trăiește Europa, și
trăiește și marea națiune americană, e pacifist prin esență, el este
o „împărăție a păcii". Este doctrina omului-frate și a omului-fiu
al Ziditorului.

      Dar... „câtă depărtare, Doamne, dela vierme pân' la astru"!

      Proscrierea răsboiului, pentru a fi sinceră și eficace, ar trebui
să fie o concluzie, nu o premisă. Dezarmarea trebuia să-i proceadă,
sau era' nevoie să fie imediat oprită, odată cu semnarea pactului.
Și nu numai dezarmarea în uneltele de ucidere trebuia să fie una
din premisele punerii răsboiului subt anatemă.. Era nevoe de o
reală delăturare a piedecilor ce se ridică, tot mai înalte, în drumul
păcii. Era nevoe de o dreaptă și echitabilă împărțire între po-


835


5

poare a bunurilor pământului, a materiilor prime, a aurului. Era
necesară, în primul rând, și mai presus de toate, dezarmarea
lăuntrică a omului de patimele care duc la răsboiu, la aranjarea
sângeroase a litigiilor dintre țări, popoare, clase sociale.

      Răsboiul nu va fi niciodată stins, chiar pus fiind subt ana-
temă, prin tratate, alianțe, ligi sau pacturi, câtă vreme trăiește
omul care nu cunoaște dezarmarea lăuntrică, omul-frate cu de-
aproapele său, și fiu al Ziditorului, al aceluiaș Părinte.

      Iar idealul acesta e încă așa de departe pe scara evoluției
omenești încât lumina lui încă nu a ajuns până la noi, există
numai ca posibilitate proiectată parcă la căpătui veacurilor.

*
¥ ¥

      Cu toate acestea încercările la cari asistăm de zece ani
pentru consolidarea păcii sunt vrednice de laudă, cel puțin ca
mijloace de constrângere externă. A! Dacă Societatea Națiunilor
ar avea o armată de duhuri, comandată de-un Arhanghel, în
neascultare de nime pământean, o armată pe care n'ar putea-o
sdrobi nici tancurile, n'ar putea-o înnăbuși nici gazele, — credem
și noi că ar fi tocmai organul de constrângere de care avem
nevoe pentru paza păcii și consolidarea ei.

      Dar o constrângere externă există totuși și în Liga Națiunilor,
și în tratatele dintre țări, și va fi în pactul de proscriere a răs-
boiului. Mai ales constrângerea externă pentru cel mai slab.

      Și de-ocamdată n'avem ce ne face, trebuie să ne mulțumim
și cu paliative. Ori ce piedecă pusă în calea izbucnirii răsboiului
armat, trebuie să ne bucure.

      Dar credem că e o greșală dacă s ar crede serios că astfel
de constrângeri externe ar putea seca vr"odată sămânța răsboiului
pe pământ. Subt câtuși nasc gândurile și sentimentele violente.
Câtă vreme nu dezarmăm în noi înșine, explozia care să sfarme
cercurile e totdeauna posibilă.

      ...Dacă știința omenească nu va săvârși cea mai mare din
minunile sale, și nu va aduce cea mai mare binefacere omenirii...
Dacă mijloacele de ucidere nu vor reuși să se' perfecționeze până
la așa punct, încât punerea lor îrj. lucrare într'un nou răsboiu să
fie pentru toată lumea identică cu însăși distrugerea vieții ome-
nești. Ni se pare că instinctul conservării nu ne-ar lăsa să cădem
în această lugubră nebunie. Și atunci, se ’nțelege, cu o singură
condiție : ca nici unul dintre cei ce fac răsboaiele să nu aibă pu-
tința de a scăpa ! Ar fi destul unul singur pus în siguranță pentru
a deslănțui prăpădul!

S. V.


836

Cronipă teatrală.


      Noua stagiune teatrală. Pentru teatrul la sate. Teatrele
noastre naționale și-au deschis porțile pentru o nouă stagiune.
In fruntea tuturor, cum e și firesc, — prin un trecut de câteva
decenii, prin mijloacele materiale mai bogate, prin personalul ar-
tistic mai număros și un public care se recrutează din populația
unui oraș care atinge milionul — s'a grăbit să între în noua ac-
tivitate Teatrul național din Capitală.

      Când se apreciază munca și rezultatele materiale ale teatrelor
naționale din Cluj, Chișinău și Cernăuți, se uită de obiceiu im-
portanța acestui element atât de necesar prosperării unui teatru :
publicul. în București, unde chiar în vara trecută s’a dovedit că
există un public care să susțină două-trei teatre particulare, pe
lângă cele de reviste, din grădinile de vară, prima noastră scenă
dramatică s'a arătat de mult insuficentă pentru mulțimea specta-
torilor, a publicului dornic de teatru, deși în stagiunea principală
mai funcționează câteva teatre particulare. De câțiva ani se proiec-
tează mereu înființarea unei mari asociații care să deschidă teatre
nouă, pentru a putea satisface pe atâta lume care nu mai încape
în cele existente.

      Orașele din provinciile nouă unde avem teatre naționale,
sunt orașe mari, desigur, dar populația românească e încă insu-
ficentă ca număr și adeseori și ca mijloace materiale, pentru a
putea umplea, la fie care reprezentație, sala de spectacol.

      Populația minoritară asistă bucuros la reprezentațiile de operă,
dar la cele de artă dramatică, necunoscând limba, participă până
acum în număr foarte redus.

      Așa că aceste instituții de artă sunt lăsate la sprijinul publi-
cului românesc și la binevoitorul concurs al statului.

      Se întâmplă, din acest motiv, că o piesă care la București
face serie de treizeci-patruzeci de reprezentații pe stagiune, ju-
cată de pildă la Cluj, a patra oară sala de spectacol e goală.

      Corespondenți nepricepuți și adeseori răuvoitori ai ziarelor
din Capitală, atâta așteaptă pentru a vesti declinul sau neprice-
perea unui teatru național din nouile provincii, făcând adeseori
foarte rău serviciu acestor instituții artistice, cu totul necesare
culturii românești în capitalele nouilor provincii.

      S’au putut citi adeseori învinuiri aruncate la repezeală con-
ducerii, artiștilor acestor teatre, alegerii pieselor, din waotivul să-
lilor goale, — când principala cauză reală, obiectivă, rămâne
mereu ihsuficiența numerică a publicului românesc și starea lui
materială care nu permite, la cei mulți, decât o asistare bilunară
la spectacol.

      De-aici situația cu mult mai dificilă a teatrelor naționale
din provincii decât a celor din Capitală. Conducerea lor e nevoită


83?


5*

să aibă pregătită pentru fiecare săptămână o premieră, uneori și ,
două, și mai cu seamă în primii ani dela înființarea lor. Munca e
enormă pentru actorii de obiceiu puțini, pentru direcție. Cheltue-
lile cu montarea atâtor premiere, cresc, se ’nțelege, și nu pot
acoperi încassările.

      Dar credem că e fals să se accentuieze deficitul pentru a
dovedi nivoul artistic al reprezentațiilor. Deficitul va trebui su-
portat încă o serie de ani până când numărul publicului româ-
nesc din Capitalele de provincie va crește, iar minoritari vor
ajunge să ne cunoască mai bine limba, — mai ales generațiile noui.

      Iată, de pildă, chiar începuturile și sfârșitul stagiunilor: La
București se poate începe stagiunea la 1 Septemvrie și să țină
până la mijlocul sau sfârșitul lui Iunie. La Cluj, Cernăuți, Chi-
șinău sau Timișoara, ce ne-am face cu porțile teatrului deschise
dela 1 Sept, când publicul românesc, în majoritate profesori și
funcționari, sunt în vacanță și concedii, lipsind din localitate, când
studențimea încă n’a sosit ?

      Se spune de către cei neînțelegători: cum se face, totuș, că
în turneele Mărioarei Ventura, Mărioarei Voiculescu și a altor
glorii ale scenei românești, sala de spectacol e totdeauna arhiplină ?
Dar explicarea e limpede pentru ori ce om nepreocupat. Marii
artiști sunt oaspeți odată, de două ori pe an, și toată lumea aduce
jertfe ca să-i vadă. Vin apoi și mulți minoritari atrași, de faima
artistului, chiar când nu ne înțeleg limba..

      Teatrele naționale din capitalele nouilor provincii vor lupta
încă o serie de ani cu deficituri și cu o mulțime de alte greutăți.
Dar ele rămân cu totul necesare și încă pe lângă activitatea ce
se leagă de un teatru național. Pe lângă ori ce risc ele nu se
pot coborî la nivoul reprezentațiilor de piese care, poa'e, ar fi
mai agreabile publicului de azi. Ele sunt menite să facă artă ade-
vărată și educație națională ca și etică. Ele nu se pot apropia de
revistele ușoare, de operetă, de piesele decoltate ale teatrului de
bulevard.

      Statul le-a subvenționat și va trebui să le mai subvenționeze.
Și vor trebui încunjurate pe viitor, cu ori ce preț, greșeli care
s'au săvârșit, de pildă, cu teatrul din Cluj. La teatrele naționale
din provincii avem nevoe de conduceri statornice, de continuitate,
și când aflăm un bun director el trebuie lăsat să lucreze.

      La București, cu prea puțină pagubă pentru instituție, se
pot schimba directorii din an în an: acolo există o tradiție de
decenii, o veche organizare. La teatrele nouă trebuie creiat totul.
Și prin schimbări dese în conducere, nu se poate ajunge la o
consolidare.

*

* *

      Atâtea câte avem, în plus turnee bine selecționate prin toate
orașele de provincie, teatrele existente ne sunt deocamdată sufi-


838

eiente pentru publicul românesc dela orașe. Creierea altora nouă
nu ar putea aduce nici o îmbunătățire educației artistice și na-
ționale acum. Vor trebui mai bine consolidate cele existente, aju-
tate să poată face turnee bune, îmbogățite mereu cu noui puteri
artistice. Propaganda câtă se poate face prin ele acopere deocam-
dată necesitățile artistice ale publicului românesc de care dispunem
până azi.

      Ne gândim însă la necesitatea propagandei artistice, națio-
nale, culturale, etice, care trebuie să se facă prin teatru și la sate.
Nu ne gândim ca turneele teatrelor naționale să cutreiere și sa-
tele, — este evident.

      Dar ne gândim la teatrul de diletanți localnici, așa cum se
pornise odată în Ardeal și cum îl mai avem și azi, deși elanul
de odată a mai scăzut. Ni se pare că pe lângă starea culturală
a satelor noastre de după unire, și mai ales în cadrele celei pe
care o sperăm și a cărei zori se văd de pe acum, și teatrul să-
tesc ar trebui să facă un pas înainte, în ce privește nivoul ar-
tistic al reprezentației. Azi în multe părți și mâne în tot mai multe,
nu mai mulțumește reprezentația cu totul rudimentară, din popor.
Diletanții trebuie instruiț/ mai binișor decât înainte.

      Am băgat de seamă, ca atâția alții, că la un festival sătesc,
declamarea simplă a unei poezii nu mai satisface, dacă e o pură
recitare, ci că forma artistică în care e predată deșteaptă cu totul
alt interes. Tot asemenea și la reprezentarea micilor piese poporale.

      Diletanții satelor sunt de obiceiu instruiți de învățătorul lo-
cului. Dă îndrumările cum le crede el mai bune, dar nici el n are
de unde cunoaște regulele dicțiunii și toate cele necesare pentru
o bună reprezentație teatrală.

      Ne gândim că s ar putea veni ușor în ajutorul acestor di-
rectori și regisori firești ai teatrului sătesc. In toate orașele unde
avem teatre naționale, avem și conservatoriu de muzică și artă
dramatică; tot în ele avem și școale normale de băieți și fete.

      Ce greutate ar fi ca profesorul de specialitate dela conser-
vator să fie angajat, o oră pe săptămână, să introducă în tainele
Thaliei, pe elevii și elevele dela școlile normale ? Iar, pentru de-
monstrație, să-i ducă din când în când, la reprezentațiile teatrului
național.

      înarmat cu o seamă de cunoștințe indispensabile și cu în-
vățătura dată de spectacole, învățătorul așezat într'un sat, ar putea
cu mai multă competență decât azi, să instruieze pe diletanții
țărani, sau intelectuali cari ar voi să-și dea concursul.

      Propunerea o credem ușor realizabilă și totodată necesară,
atât peritru avântul ce trebuie să-1 i-a teatrul sătesc, cât și pentru
ridicarea nivoului artistic al reprezentațiilor, pe care trebuie s'o
urmărim, chiar când nu ne-ar cere-o publicul dela sate.

S. V.


839

Cooperația îit Ardeal și Banat.

       In zilele de 20 și 21 Septemvrie s'a ținut la Cluj întâia întrunire a băn-
cilor și cooperativelor poporale din Ardeal și Banat. Conferința, la care au par-
ticipat două sute de delegați ai celor 537 bănci poporale și cooperative sătești,
a ținut două zile, CU un program bogat în care s'au discutat rezultatele câști-
gate până azi și problemele pentru viitor a cooperației de dincoace de Carpați.

       Conferința a fost deschisă de către dl protopop Enea Bota, președintele
federalei „Zorile" din Ludoșul de Mureș. Dl Gh. Dumitrescu-Bumbești salută con-
ferența în numele consiliului superior al cooperației. Cu prilejul acestei prime
întruniri a cooperației dela noi au ținut conferințe instructive d-nii I. Modrișan,
despre „Mișcările cooperative de credit și economii din Ardeal și Banat", dl
dr. M. Șefban despre „Cooperația subt raport social-economic", dl Gr. C. Mărcuș
despre „Laturea culturală a cooperației", iar dl Gh. Dumitrescu-Bumbești face
istoricul mișcării cooperatiste în Vechiul Regat, teren pe care d-sa a muncit
30 de ani.

       In legătură cu acest congres suntem bucuroși să arătăm că activitatea
„Asociațiunii" în propaganda cooperativă a fost recunoscută și lăudată, și că
pentru viitor „Astra" își va intensifica munca ei în această direcțiune.

       Dl Mihail Șerban, președintele secției social-economice a „Astrei", a arătat
că această secție își va concentra în viitor aproape întreaga sa activitate pe te-
renul cooperatist;

       Dl Ordfian C. Mărcuș, conducătorul oficiului de desfacere al publicațiilor
„Astrei", a stăruit asupra raporturilor de colaborare ce trebuie să existe între
„Astra" și cooperație, pentru luminarea masselor, propunând ca băncile popo-
rale și cooperativele să se înscrie între membri fundatori ai Asociațiunii, și să
deă tot sprijinul desfacerii publicațiilor „Astrei", — unele dintre ele prin cu-
prinsul lor de îndrumări economice, făcând un bun serviciu ideii cooperatiste.

       Când dl Dumittescu-Bumbești, aprobând propunerile de mai sus, a de-
clarat ca și d-sa e membru la „Astra", a fost călduros ovaționat de asistență.

       La sfârșitul congresului s'a primit cu unanimitate următoarea moțiune,
pe care, pentru importanța desideratelor cuprinse, o dăm și noi în întregime :

Cătră Stat.

       1.        Statul să acorde credite inai mari cooperației, pentru a-și putea implini
menirea ;

       2.       Creditul țărănesc să fie dat prin cooperație și nu alături de cooperație ;

       3.        Ajutor efectiv, prin organele de cari dispune, la întemeiarea de bănci
populare, dar nu și în administrarea lor ;

       4.        Să supravegheze de-aproape operațiunile băncilor minoritare cari se
ocupă cu creditul țărănesc;

       5.        Studiul cooperației să se introducă obligatoriu în seminarii și școlile
normale.

Cătră Centrala Băncilor Populare.

       1. Din creditul ce-1 are să ne facă parte mai mare;

       2. Intervenție repede la ministerele vizate în cazuri când recurgem;

       3.        Credite să nu mai acorde direct și excepțional, ci numai prin fede-
rale, căci altcum nu se pot realiza just.


840

Cătră băncile surori capitaliste.

       1.         Să ne ajute intru preluarea datoriilor ungurești și săsești de pe mo-
șiile românești;

       2.        Să ne ajute efectiv la intemeiarea unei statistici bancare ;

       3.         Fiindcă se impune reorganizarea politicei bancare românești din Ar-
deal și Banat, să se facă amânarea, ținând seamă că băncile cari se numesc
românești să fie organizate ca să corespundă acestei numiri ;

       4.         Conferința stabilește că este în interesul bunului mers al cooperației
să se organizeze propaganda cooperatistă in colaborare cu „Astra", și care se
va face în urma unui acord între reprezentanții „Astrei" și ai cooperației și
pentru care se dă mandat federalelor cu aprobarea Consiliului superior al co-
operației- ^P-




Din reinste și cărți streine-


      Reprezentantul Franței St. Aulaire și România. Contele
De Saini Aulaire, reprezentantul Franței în România în decursul
răsboiului, a scris, în „La revue hebdomadaire", (Nr, 31, 4 Aug.
928) un articol, din prilejul morții lui loan I. C. Brătianu („Un
mare latin: I. Brătianu"), din care extragem:

      „Toți inimicii României — sunt totodată inimicii Franței" ~
„(I. I. Br.) a întrevăzut momentul când, grație incomparabilei
fecondități a solului ei și a mamelor ei, (România) va fi mate-
rialicește o mare putere, după-cum este deja moralicește, în urma
grandoarei, originei, a sacrificiilor și a idealului ei.

      „Francezii și românii au dreptul de a fi mândri, deoarece
recunosc aici (în originea romană) trăsăturile esențiale ale geniului
lor comun: echilibrul rațiunii, inteligența constructivă, simțul
măsurii, al proporțiunilor și al ordinei; prevederea tuturor ipote-
zelor și a mijloacelor adaptate de fiecare din ele; alianța spiri-
tului de geometrie și a spiritului de finețe; logica abstractă în
aprecierea lucrurilor, dar corectată de intuiția rapidă a rapoartelor
lor ascunse; credința în supremația forțelor morale, dar cu accep-
tarea recursului la forța materială, dacă este ea necesară pentru
ca să triumfe; cultul dreptului și al valorilor romane, până în
politică, purtată astfel spre o culme, unde naționalul se întâlnește
cu universalul.

      „Din 1913, fiind pe atunci în opoziție, a declarat (I. B)
regelui Carol că, dacă va fi chemat la putere, are să refuze să
reînoiască tratatul, care lega România de Triplice. Intr'acelaș an
a spus reprezentantului Germaniei în București că, în caz de
răsboiu, România nu ar putea să meargă de partea Ungariei.


841

       ...„Desigur. întâlnim într’un regat vecin pe tatăl și pe fiul,
pe cei doi Tisza (ca pe cei doi Brătianu — Ion C. Br. și Ionel
I. C. Br.), și ei premieri aproape în aceleași epoci. Dar cei doi
Tisza, cari tratau de sus pe Brătienești, fondatorii unei mari
patrii, și-au preparat și consumat prăbușirea proprie.

       ...„In apiopierea mormântului acestui tată (Ion Br.), care-i
spunea: „La marile deciziuni ce ai să le iai consultă-ți inima și
nu rațiunea”, s’a dus (Ionel I. C. Br.) să caute, în ajunul decla-
rației -de răsboiu, în 1916, lumină și întremare. Văduva sa, care,
în privința inimii, a spiritului și a caracterului, a fost o tovarășe
deamnă de dânsul, culese atunci următoarele cuvinte de pe buzele
lui: „Vin dela mormântul tatălui meu — ar fi lucrat ca și mine".

       „Ungaria, ...sub dictatura lui Coloman Tisza, întreprindea
„maghiarizarea" Transilvaniei. („La Hongrie, alors sous la dicta-
ture de Koloman Tisza, entreprenait la „magyarisation" de la
Transylvanie “.)

       ...„Discernând de lungă vreme legăturile ascunse între dife-
ritele mijloace ale uneia și aceleiași întreprinderi, spunea (I. I. C. Br.),
de prin 1907, în decursul unei excursii în Transilvania: „Nu poți
să te gândești să ai Transilvania fără de o largă expropiere, care
va trebui să se îndeplinească repede, pentrucă în ziua aceea
trebuie să se găsească exproprierea îndeplinită deja de partea
noastră". „Formula de pe atunci rațiunea profundă a acestei
reforme agrare, care — distribuind pământurile, țăranilor, cu
asentimentul marilor proprietari — au dat probă atât de simț
politic, cât și de abnegare — asigura totodată pacea internă și
expansiunea exterioară, România ajungând astfel pentru copiii ei
despărțiți, încovoiați sub jugul feudalilor maghiari („ses enfants
separes, courbes sous le joug des feodaux magyars", pg. 17),
un pol de atracție, atât național, cât și social".

       — „Reforma agrară... a imunizat România împotriva flage-
lului (bolșevismului)... (Reforma agrară) a dat, totuș, României,
cu toate că a fost stoarsă (epuizată) de invaziunea (dușmană) și
de probe grozave, destulă putere ca să strivească bolșevismul în
Ungaria, să ocupe Budapesta și să împiedece molipsirea de a se
răspândi in întreagă Europa centrală.

       „...„Distrugând (în Ungaria, Budapesta) un cuib de anarhie
sângeroasă, care amenința Austria și Bavaria, deja contaminate,
și o întreagă Europă centrală în. chaos, România, care adeseori,
în decursul secolilor, și-a vărsat sângele pentru apărarea civiliza-
ției creștine și occidentale, o salva încă odată, și acum fără de
voia ei (a Europei centrale)".

       „Victimă a trei imperialisme, astăzi învinse, România vede
un simbol în stindardul lui Ștefan-cel-Mare... (România) este garda
păcii și a civilizației..."




842


I

      „ Toate guvernele pacifice ar trăda cauza ce și-o reclamă,
dacă ar trăda România...".

      O spune fostul reprezentant al Franței în România, contele
de Saint-Aulaire.                                       H. P. P.

*

      Bniand despre minoritățile de ieri și de azi. Reprezen-
tantul Franței la „Societatea Națiunilor", ministrul de externe
francez, dl Aristide Briand, a rostit, în 10 Sept. 1928, un remar-
cabil discurs, în care a atins și problema minorităților. Argumen-
tația reprezentantului Franței va trebui să fie folosită și în cercu-
rile noastre, când se discută problema minoritară,

      „Chestiunea aceasta trezește în noi sentimente de umanitate ;
trebuie să fie examinată aproape de tot. înainte de răsboiu erau
100 milioane de oameni, aparținători minorităților, cari cereau
ajutor și pentru salvarea cărora nu exista Societatea Națiunilor.
Astăzi nu există decât 20 de milioane. Dar băgați de seamă,
fiindcă problema este delicată. Nu e permis ca această problemă
să ajungă pârghia ca să sguduie guvernele și ca să servească
unora drept mașină de răsboiu și cauză de turburări și ca — sub
forma de manifestații puternice, cari tind la anumite modificări
de frontieră (Anschluss-ul!) — pacea să fie amenințată". (După


  „Le Temps", 11 Sept. 928.)

    Dela Congresul bisericilor pentru
pace și bună-înjelegere din Praga
(August, 1928).

    Arhiepiscopul din Upsala dr. Soe
derblom, vestitul orator bisericesc, a ținuț
in biserica Sf. Nicolae din Praga, în 30
August, un serviciu bisericesc, la sfâr"
șitul căruia a spus, între altele :

    „Statele mai mici au puține de spus
pe lume și vor avea totdeauna, ca în
râsboiul ultim, cele mai mari greutăți'
să-și păstreze neutralitatea, cu supremele
sforțări ale puterii lor morale și mate-
riale. Statistica următoare a unui spe-
cialist, a căpitanului Brunskog, va putea
îndreptăți grozava întrebare: larăș au să
înceapă popoarele nouei și vechei lumi
o măcelărire reciprocă cu armele și cu
gazurile veninoase? — Nu pot controla
mărturisirea citată de Toma K. Edison,
că întreagă populația Londrei ar putea
fi omorâtă cu gazuri veninoase în 12 ore
Progresul glorios omenesc in domeniul
științei și al tehnicei aduce, deci, o pers-


pectivă plină de promisiuni privitoare la
auto-masacrarea, pe care popoarele au în-
cercat-o înainte cu câțiva ani, fără de
un rezultat complect.

     ..........Credem insă că problemele
internaționale vor trebui rezolvate fără
de răsboiu.

     In mesagiul Alianței mondiale dela
Stockholm se spune: Cerem bisericilor
să împărtășească cu noi împreună con-
vingerea că răsboiul este o oroare și cu
totul nepotrivit, neducător la scop, ca
mijloc de a deslega greutățile internațio-
nale și cerem să se roage cu noi și lu-
creze pentru ducerea la îndeplinire a
făgăduinții, că sub sceptrul împăratului
Păcii locuiesc împreună compătimirea și
adevărul și că se vor săruta împrumutat
simțul de dreptate și pacea. Pe Muntele
Măslinilor a chemat conferința interna-
țională de misionari pe toți, cari lucrează
la misiunea mondială-creștină, la rugă-
ciuni neîntrerupte și la o propagandă ca

     1.      Răsboiul să fie delăturat ca in-
strument al politicei naționale,


843

      2.      Să se aplice metoade pașnice la
aplanarea diferențelor internaționale și

      3.      Să se schimbe acele relații și prac-
tice, cari sunt rădăcinile răsboiului".

*

      Episcopul Ipineu din Novi Sad,
(Iugoslavia) a ținut tot în biserica sf.
Nicolae din Praga (29 Aug. 1928) un dis-
curs mai lung, la tema: „Prietenie prin
religie — un echivalent pentru siguranța
armată". Părțile marcante au fost, după
„ Prager Presse “ (30 VIII/928) următoarele:

      „Semnul caracteristic al sistemului
egocentric este, că are ia apreciarea și
regularea vieții două măsuri, două feluri
de dreptăți și adevăruri. O măsură să
fie aplicată la mine, cealaltă la lumea
afară de mine. Ceeaee cer ca drept al
meu sau pentru familia mea sau pentru
poporul meu aceea nu o recunosc va-
labil pentru alții. Măsura, pe care o
aplic pentru mine este totdeauna mai
mare, decât aceea pentru vecinii mei.
Adevăr e totdeauna ceeaee îmi folosește.
Punctul acesta de vedere egoist este
acela al unui om, care e șașiu, în ai
cărui ochi icoana unuia și aceluiaș obiect
apare dublă. Această ambiguitate însem-
nează nesinceritate. Nesinceritatea va fi
întotdeauna o bază imposibilă pentru
relații bune în lumea oamenilor". „Iu-
birea este premisa trebuincioasă pentru
pace... Unde lipsește sinceritatea, acolo
nu există iubirea adevărată".

*

     „8ignopina Giuuentil". Spirituala
schiță a scriitorului ceh Svatupluc Cech :
„Signorina Giuventu" (tradusă și în
„Transilvania", în numărul duplu 7—8
din a. acesta) a fost folosită ca subiect
pentru un balet-pantomimă in 7 tablouri
cu un prolog melodramatic, de compo-
zitorul ceh Vitezlav Novăk. Compoziția
muzicală urmează să se reprezinte în
curând.

*

     Legiunea română din Praga. Sena-
torul ceh dr. Frantișek Soukup își tipă-


rește, după preș. Masaryk și după min. a
de externe Beneș, memoriile privitoare      1

la revoluția cehoslovacă. Desprindem        J

din volumele cele două (întitulate: u
„28 Oct. 1918") pasagiul următor:           J

     „Revoluția cehoslovacă învinse în      ț

Praga. Dr. Scheiner (conducătorul soko-
Iilor) denumi îndată pe membri statului- i
major ofițeresc cehoslovac, care prelua     l

agendele comandamentului militar. lirji      j

Stribrny prelua anunțarea și jurământul
comandantului trupelor române din Praga,
al locotenentului Herbay, care înființa o J
legiune română și se puse în serviciul
consiliului național (cehoslovac). Legiunii
române i s’a garantat întreținerea și
solda până la întoarcerea în România",
(După „Prager Presse", 16. IX. 928.)

     Cum sprijiuește statul eehoslouae
cultura poporului. Ministerul de in-
strucție cehoslovac a tipărit o dare de
seamă conștiențioasă, într’o broșurică,
despre sprijinul dat propagandei cultu-
rale. Spicuim (după „Prager Presse",
15 IX. 928) :

    „Tipul educației populare cehoslovace
este tipul îngrijirii din partea statului. Sta-
tul regulează educația prin legislația sa și
subvenționează activitatea organelor și
comunităților locale, culturale. In bugetul
statului din a. 1927 a fost reprezentată
cultura populară cu. suma de 4.705.466
coroane cehe. Pentru organizarea culturii
poporului și cursurile poporale s'au dat
2.059.000 cc. și pentru bibliotecile pu-
blice 1.340.149 cc, Pentru publicații,
cari educă poporul 200.100 cc., pentru
cursuri de educatori ai poporului 30.000
cor. cehe, pentru cursuri de analfabeți
380.000 cc., pentru cursuri de bibliotecari
40.000 cc. și pentru școli de stai pentru
bibliotecari 34.147 cc. Pentru personal
165.070 cor. cehe.

  Ministerul de instrucție a publicat o lu-
crare : „Cum să fie scrise cărțile educative
pentru cetitorul mai puțin cult", de N,
A. Rubakin. A abonat 1041 ex. dintr'o


844

revistă pentru cultura poporului („Ceskă
Osvieta") și 336 ex. dintr'o revistă ger-
mană „Cartea și poporul" („Buch und
Volk“), Cu sprijinul ministerului apare
o serie întreagă de reviste pentru pro-
paganda culturală. Ministerul a ținut o
serie de cursuri pentru bibliotecari bene-
voli, la cari cursuri au fost resolvate
probleme de ale culturii poporului din
punct de vedere regionalist. Școlile
normale, din sinul cărora se recrutează
cei mai mulți educatori benevoli ai popo-
rului, au aranjat prelegeri despre cultura
poporului, de stat și despre bibliotecariat,
cum e după lege, apoi s’au ridicat alte
trei școli superioare de cultură a popo-
rului, pe lângă cele 15 existente. Pe
lângă școlile super'oare mai există 45
școli poporale pentru cultură, de un
grad mijlociu.

     Filmul, diapozitivele și radio-ul au
ajuns mijloace obișnuite și de toate
zilele pentru propagandă, pentru culti-
varea poporului — și ministerul a con-
tribuit cu parale ca să se ridice stațiuni
de radiofonie în diferitele centre, pentru
cultura poporului.

     In Cehoslovacia lucrează de prezent
569 grupuri orășenești de propagandă
culturală, dintre cari 171 sunt germane,
14 carpato-ruse, 5 polone și 1 maghiar.

     „Pentru fiecare naționalitate e pre-
scris din partea legii in comună, dacă
numărul concetățenilor de aceeaș națio-
nalitate trece de 2000, un centru de
propagandă culturală poporală. Unde
se află în comună mai puțin de 2000
de locuitori de o naționalitate, se înfiin-
țează grupuri regionale pentru mai multe
comune învecinate. Astfel se regulează
pe calea legii problema minoritară in
privința propagandei culturale".

     Grupurile' singuratice se admini-
strează de comisia locală pentru cultura
poporului.

     In emulația aceasta nobilă spre
cultură sunt reprezentate popoarele


din Cehoslovacia precum urmează
cehii cu 100.055 conferențe, cursu
ore de instrucție, etc., germanii cu 17.345,
rușii din Podkarpatska cu 6887. ma-
ghiarii cu 1256, polonii cu 607 mani-
festări culturale pentru ridicarea popo-
rului.

     Mai cu seamă ’ in Slovacia și în
Podkarpatskă-rus — unde până acum a
domnit întunerecul, voit de stăpânitorii
fostei Ungarii — se văd progrese incon-
testabile.

     Dacă o comisie se compune, de
obiceiu, din 3 membri (președinte, se-
cretar, cassier) și dacă un grup are, de
obiceiu, o comisie de 7 membri, cari
conduc propaganda culturală locală —
ajungem la, aproximativ, 37.000 persoane,
cari lucrează la propaganda culturală,
de stat. „Cultura poporului e sprijinită
moralicește de toate păturile și de toate
națiunile și democrația, care trebuie să
acționeze în administrație și cultură
colectiv, este reprezentată mai bine prin
grupurile acestea largi, autonome, ale
propagandiștilor culturali benevoli".

     însemnătatea cinematografului în
uiafa modernă In marele ziar francez
„Le Temps" se publică, din când în când,
articole pline de mult bun simț la „cro-
nica cinematografică", subscriese: Emil
Vuillemoz. Dl V. și-a făcut renume cu
recensiile și studiile sale privitoare la
cinematografie.

     De astădată remarcăm ideile din
numărul din 15 Sept, al numitului ziar.
Dl V. parafrazează ideile dintr'un studiu
apărut în „Revue des deux Mondes"
(1 Sept. a. c.) al sociologului reputat
Lucien Romier, despre importanța cine-
matografului și a radiofoniei pentru
epoca noastră.

     Teza dlui Romier este că în timpul
de față nu se mâi poate influință viața
socială prin sentimentele sau ideile unui
om izolat. „Pentrueă (viața socială)",


845

rezumă dl V-, „să primească o impul-
ziune trebuie ca indivizii să cedeze
simultan farmecul acelorași dorințe și ace-
lorași aspirațiuni. Schimbările sociale nu
se pot sustrage ritmului mai mult sau mai
puțin rapid al „comunicațiunilor" între
oameni. Ei sunt strâns solidari. Până
acum numai imprimeria asigura acest
transport metodic al ideilor. Mișcarea
ei era, forțamente, destul de lentă și
evoluțiile sociale nu puteau să o întreacă.
Nu se vede însă că (citatul e din L.
Romier) : prin cinema comunicația între
oameni va ajunge „nu numai repede,
ci aproape instantanee, nu numai in-
termitentă, ci continuă, nu numai limi-
tată la un teritoriu, mai mult sau mai
puțin vast, ci care-și are influința asupra
Jumii întregi?"

     „Consecințele unei difuziuni așa de
fulgerătoare ale ideilor-forfe sunt incal-
culabile" — urmează dl V. — „Omul
de astăzi, mai cu seamă dacă este aservit
lucrării monotone, in urma taylorizării
și a mașinismului, are nevoie de o eva-
ziune periodică, fie ea oricât de scurtă,
în grădinile visului: cinematograful îi
oferă pentru călătoria aceasta bilete
circulare cu prețuri reduse, cari vor
găsi întotdeauna cumpărători, cari se
îmbulzesc".

     Sugestia imaginilor cinematografice
este mare, Filmul evocă în mulțime
„reflexe de imitație". Se naște „o con-
știință gregară grozav de neliniștitoare",
de care trebuie să se țină seama de aic
înainte.                       H. P. P.

     Bolșeuleii au o „șeoală superioară
de stat, pentru cinematografie'¹. Bol-
șevicii au înțeles marea însemnătate a
cinematografului pentru propaganda lor.

     De nouă ani există o „Școală de
stat, cinematografică", la care urmează


aceia, cari doresc să ajungă actori de
film și regisori. Foile sovietice remarcă
cu satisfacție că 45°/ o din elevi se recru-
tează acum din mijlocul tineretului bol-
șevic și 49% din muncitori și țăranii
Cu arta filmului vreau ei să propage
ideile destructive în societatea omenească,
pentrucă să fie mai stăpâne pe massele
poporului. (V. „Prager Presse", 16. IX.
1928.)

      După eticheta criticii. Rotând Dar-
geles, unul din cei mai talentați și vred-
nici de cetit autori francezi moderni
(autorul romanelor „Crucile de lemn",
„Sfântul Magloire") a dat un interview
ziarului „Comoedia", din care reținem
următoarele pasagii caracteristice: „Nu
cred deloc, dar deloc, într'o influință
comună, care determină spiritul unei
epoci. Văzută de departe teza aceasta
poate fi o urmă de bătătorit din partea
pedagogilor. Se zice: clasicism, Mal-
herbe; romantism, Rousseau. Așa, haide !
o epocă e clasată cu eticheta sa. De
asta se ocupă criticii: lipesc etichete.
Dacă ai nenorocirea de a schimba con-
ținutul fiolei tale, dupăce ai fosț etichetat
— ești pierdut! Sau, mai bine, ei sunt
aceia cari sunt pierduți!

      „Iată ce mi-se întâmplă mie. După
„Crucile de lemn" am fost etichetat:
scriitor de răsboiu. Bun! Public; „Pe
drumul Mandarin"!

      „—Repede, să schimbăm eticheta :
scriitor-riporter, și să nu se mai miște!

      „Dar iată un roman de imaginație :
„Partir"... (Când pleci...)

        — „Ce pârdalnicu'l" — spune
critica. „Ce-o să ne alegem cu acesta ?
începe să ne plictisească"!

      „Și are dreptate : tot ce are viață
o plictisește".


846

    Cărți.


     I. Lupaș: „Leeturi din izuoarele
Istoriei Române". - Cluj, 1928, pp.
VIII.-\-300. — Din discuțiunile, pe cari
le-a prilejit noua lege a învățământului
secundar și pe temeiul acesteia, pregă-
tirea nouii programe analitice era de
așteptat să răsară și lucrări pedagogice
nouă, cari să sporească mijloacele noastre
de învățământ și să contribuie la îmbu-
nătățirea lui în diferitele ramuri și spe-
cialități.

     Profesorilor de istorie din școalele
noastre secundare li-se imbie cea dintâiu
ocazie să vadă tipărită o astfel de carte
folositoare, care le va fi de mare ajutor
și le va ușura mult munca în predarea
istoriei românilor.

     Este manualul auxiliar, publicat de
dl profesor universitar din Cluj, dr. Joan
Lupaș, sub titlul: „Lecturi din izuoarele
Istoriei Române".

     In prefață arată autorul motivele,
cari l'au îndemnat să întocmească și să
publice lucrarea aceasta, prin care pune
la îndemâna profesorilor și elevilor din
liceu așa-numitele mijloace de intuiție
istorică, adecă piese și fragmente culese
din izvoare istorice contemporane cu
evenimentele povestite pe scurt în
manual.

     In adevăr, experiența noastră didac-
tică, a tuturor profesorilor de istorie,
ne-a convins, că manualele oferă o lec-
tură prea condensată și adeseori prea
puțin prelucrată după cerințele didactice
și pedagogice. Noi, profesorii, trebuia
să ne silim a căuta prin biblioteci dife-
rite alte cărți, din cari să putem lămuri
elevilor și părțile mai obscure ale ma-
nualelor. In bibliotecile școlare însă nu
găsiam totdeauna eeeaee ne era de
neapărată trebuință.

     Acum, cartea dlui profosor Lupaș
ne oferă de-a gata o mulțime de frag-
mente, alese cu multă îngrijire și cu


deosebit simț pedagogic, din cele mai
felurite izvoare ale istoriei noastre națio-
nale, din cronici, din documente și co-
respondențe, până și din poezia popo-
rală, astfel, încât nu este lecție de istorie
română, fie la clasa IlI-a, fie la clasa
VH-a, pentru care profesorul conștiin-
cios de istorie să nu poată găsi în
această carte un pasagiu interesant și
potrivit, spre a-1 da elevilor ca lectură
particulară pentru o documentare mai
bună și în acelaș timp pentru o sporire
a cunoștințelor, pe cari i le poate da
manualul.

     Profesorii de istorie vor primi, de
sigur, cu bucurie și cu recunoștință
cartea dlui Lupaș, care le dă putința să
introducă mai multă vioiciune in lecțiu-
nile lor și să pună pe elevi in fiecare
oră de istorie în legătură directă cu
martorii, cari au văzut desfășurarea eve-
nimentelor din cutare timp și cari au
lăsat urme scrise, fie in cronici, fie in
documente și corespondențe contempo-
rane despre eeeaee au văzut ei. ' De
sigur, se va întipări cu totul altfel in
memoria elevilor eeeaee li se spune prin
însuși graiul trecutului, decât eeeaee pot
afla din stilul adeseori încurcat și prea
mult prescurtat al manualului.

     „Elevul mai înaintat nu mai poate
primi orbește tot ce-i spune profesorul
sau puținul, cât îi oferă manualul", zice
autorul în prefața cărții.. „El așteaptă să
fie mai bine documentată oricare afir-
mațiune a profesorului și setea de știință
îi trezește adeseori dorința să cunoască
mai mult decât îi poate da cuprinsul re-
zumativ al manualului. Această dorință
o pot îndeplini lecturile istorice, oferind
profesorului și elevilor mijloace auxiliare *
de utilitate netăgăduită, nu numai sub
raport didactic, ci și educativ, întrucât
materialul cuprins în ele sporește, de o
parte, cunoștințele relative la trecutul


84?

neamului nostru, iar de altă parte con-
tribuie la intensificarea educației morale
și patriotice a tinerelor generațiuni".

     „Tot astfel, izvorul istoric direct
poate avea uneori o valoare superioară
oricărei prelucrări ulterioare, întrucât
are darul de a ne înfățișa evenimentele
trecutului într'o formă mai simplă și mai
apropiată de originea lor, mai proaspătă
.și mai înviorătoare".

     ..Fragmentele reproduse in această
carte ne vor oferi adeseori posibilitatea
să cetim, în formă directă, însăș cuvintele
marilor îndrumători ai vieții noastre na-
ționale din trecut.

     „Nici expunerile cele mai erudite
asupra conflictului bisericesc al Moldovei
cu patriahia din Constantinopol, dela
sfârșitul secolului XIV, nu ne vor lă-
muri situația de atunci așa de bine ca
cuvintele simple, dar simțite ale solilor
moldoveni, redate întocmai în scrisoarea
adresată de patriarhul Mateiu- cătră
Alexandru cel Bun (1401). Ori fragmen-
tele, cari redau cuvintele lui Mircea și
Ștefan cel Mare, ale lui Mihai Viteazul
și ale maicei sale Teofana, ale lui Sava
Brancovici și Constantin Brâncoveanu,
ale preoților și țăranilor ardeleni, atât
de nepăstuiți in cursul secolului XVIII,
ale lui Tudor Vladimirescu, ale lui Cuza
Vodă, ale Regelui Caro! și ale Regelui
Ferdinand — ce prilegiuri potrivite oferă
ele, toate laolaltă și fiecare in deosebi,
pentru aprofundarea morală, considerată
cu drept cuvâfxt ca o cerință esențială
a oricărei lecțiuni de istorie, menită să
lase urme durabile în sufletul elevilor!"
[Din prefața cărții].

     Autorul are dreptate, spunând in
prefață, că inovațiunea aceasta a docu-
mentării contemporane' cu faptele este
tot așa de necesară și folositoare la pre-
darea istoriei, cum este cetirea și ana-
lizarea operelor și a scriitorilor la pre-
darea istoriei literare.


     Fără îndoială, că acest manual
auxiliar de lecturi istorice va contribui
la îmbunătățirea învățământului istoric
și va face cu putință, ca din cele 110
piese justificative sau fragmente docu-
mentare profesorul să-și poată alege
pentru fiecare lecțiune pe cea mai po-
trivită din punct de vedere didactic și
educativ.

     Mi-am ținut de datorință să Reco-
mand în atențiunea colegilor acest
manual auxiliar, care dealtfel prin
buna lui împărțire și prin cuprinsul se-
lecționat cu îngrijire și pricepere peda-
gogică se va impune singur.

     Manualul se poate procura dela
librăria: „Cartea Românească" S. A. —
Cluj. — loan Popa, prof. (Sibiiu).

     Literatura românească în italie-
nește. Tot mai mult și mai mult își dau
seama oamenii, cari mai vreau să cu-
gete, că ignoranța este cei mai mare
vrășmaș al omului: se intețesc traduce-
rile din literatura noastră, și la noi și
peste graniță, ca să ni-se cunoască bă-
tăile inimii a celor buni dela noi și po-
poarele să se cunoască.

     Așa știm că au apărut în anulacesta,
în editura societății literare ardelene ma-
ghiare („Erdelyi irodalmi tărsasâg"), sub
îngrijirea și — în parte — cu traduceri
proprii de ale d-lui Arpăd Bitay: „Tra-
duceri din poeții români" (Muforditâsok
român koltokbdl") — (Cluj, tip. Minerva,
1928). „GraiulRomânesc" ne anunță apa-
riția unei culegeri de versuri în bulgă-
rește, traduceri din Eminescu, Cerna, Vla-
huță, etc., din partea d-lui Christo P.
Capitanov,

     Avem acum bucuria de a înregistra
un număr din revista italiană ce apare în
Milano : „Due lire dinovelle" ,(No. 14-928),
cu material aproape în întregime tradus
din autori români. Meritul principal re-
vine d-lui profesor Claudiu Isopescu, care
ține cursuri de limba română la Roma


848

și care cu elevii d-sale, studenți univer-
sitari a tradus schițele și novelele din
revista italiană. Redactorul-șef al revistei,
dl Alfio Berretta, îi și mulțumește la loc
de frunte. Autorii din cari s’a tradus
sunt următorii: M. Sadoveanu. L. Reb-
reanu, Brătescu-Voinești, Gib. I. Mihă-
escu, Eugen Boureanu, C. Ardeleanu.
Aducem și noi laude inițiatorului și-i
dorim succes pe cărarea apucată.

     In loc de riposte veninoase și de
interminabile discuții de „prestigiu"
— apăsați, cei ce vreți să adeveriți că
și la noi s'a prestat ceva, câte un număr
ca acesta sau o traducere din Eminescu
de dl Raniro Ortiz, italienilor, în mână,
volumul d-lui Bitay, maghiarilor, vo-
lumul d-lui Capitanov, bulgarilor, din
mijlocul nostru. Așa pregătiți cărarea
spre vremuri mai bune ...          H.

     Șeoalele din Beiuș (]828—1928).
De dr. Const. Pavel. Tiparul Tipografiei
Doina" Beiuș, 1928, 344 pag. [Lei 200).

     In timpul din urmă a apărut, în 1.
maghiară și engleză, o carte întitulată
„Dreptate pentru Ungaria!" și editată de
„Societatea maghiară pentru politica ex-
ternă". Cartea e scrisă de . . . contele
Albert Apponyi.

     Cu multă vervă și cu multă . . . de-
sinvoltură susține contele Apponyi, iarăș
și iarăș, teza că viitorul este al acelor
neamuri, cari au o funcțiune istorică de
îndeplinit, și că poporul maghiar singur
are căderea de a stăpâni în teritoriile
alipite acum României, Cehoslovaciei,
.Iugoslaviei, fiindcă . . . fiindcă rassa ma-
ghiară e culturalicește mai avansată, și
—astfel—chemată să conducă. Va să zică :
Români, Cehi, Slovaci, Sârbi, Croați sunt
mai înapoiați, âeci să-și recapete jugul,
in epoca noastră, a naționalismului
pronunțat, când și cei din Indii, și când
și Chinezii se deșteaptă . . .

     Ei bine, pentru cel ce ar sta să
aplaude această teză îndrăzneață și . . .


primejdioasă pentru pacea Europei, avem
argumente atât de plausibile, cari să do-
vedească netemeinicia batjocurei și pri-
vire! „de-a călare" a d-lui conte, încât
nu mai încape îndoială că un om cu
mintea sănătoasă se va lăsa convins de
argumentele noastre.

     Luați istoria poporului românesc în
mână și convingeți-vă despre multele
nedreptăți îndurate. Câte „non admittitur"
s’au scris pe manuscrisele românești,
înaintate censurei maghiare, când a fost
vorba de apariție 1 Câte sute de procese
de presă pentru cererile juste la o viață
culturală românească! Câte șicane mon-
struoase pentrueă voiam să rămânem
români, cetățeni ai patriei, dar români
țv. „Memorandul").

     Istoricul de față va edifica pe acela
care dorește să cunoască mizeriile în-
durate de școlile noastre. Este lucrarea
conștiențioasă a unui bun pedagog și
dibaci mânuitor de peană, care nu s'a îm-
păcat numai cu tema propusă: istoria
școalelor din Beiuș, ci a lăsat să-i pre-
meargă o „privire asupra trecutului din
Bihor". Așa avem apoi capitole speciale
despre „numele de Voevozi și Voevodate
la Românii din Bihor", organizațiile Ro-
mânilor de acolo (iobagi și mari seniori),
despre trecutul orașului Beiuș, veacul al
XVIII-lea, cu mișcările lui religioase,
Episcopul Samuil Vulcan, Ep. V. Erdeli,
Ep. Mihail Pavel, Ep. Dim. Radu până
la Ep. actual Traian Frențiu, rezoluțiile
din 1848—9, 1918—19, etc. Un exemplu
pentru mizeriile îndurate:

     In 11 Ian. 1872 cerea Camerei un-
gare deputatul român Alexandru Roman,
în numele corpului didactic al liceului
din Beiuș, un ajutor dela guvernul țării
pentru „îmbunătățirea sorții". Câteva
zile după aceasta (15 Ian.) deputatul Di-
mitrie lonescu a interpelat pe ministrul
instrucțiunii de ce nu primește liceul din
Beiuș suma modestă de 4000 de florini.
Cum motiva dl lonescu: „îmi iau voie


849

sâ cer votarea sumei de 4000 floreni pe
sama gimnaziului din Beiuș. Anume, din-
coace de dealul Craiului (granițele Ar-
dealului), adecă în Ungaria proprie, nu
există decât un singur gimnaziu româ-
nesc complect, cel dela Beiuș. Gimnaziul
ăcesta nu are fonduri suficiente . . .
Aceasta a înțeles și guvernul absolutistic
(austriac) și a dat ajutor gimnaziului".
In 24 Ianuarie, aeelaș an, spunea în
Cameră lonescu : „ Un singur liceu pentru
Românii din Ungaria proprie, aproape
2 milioane, cere un ajutor și e respins,
atunci, când guvernul dă ajutoare celor-
lalte licee confesionale, calvinilor și ca-
tolicilor, — și când in urma legii din 1868
e dator să înființeze licee românești in
ținuturile locuite de Români". (Pag. 159).

       Dr. Pavel susține : „La începutul
veacului XX. liceul românesc din Beiuș
este unul din cele mai bine aranjate
școli din Ungaria, fără ca acest stat să
ii fi dat un ban ajutor din vărsământul
de impozite al celor patru milioane de
Români". (Pag. 212).

     Lucrarea merită să fie cetită și răs-
pândită, nu numai ca să servească cu
documentele ei la discuțiile, cari— even-
tual — s'ar mai putea naște cu privire
la starea noastră culturală, ci și ca să
aducă contribuția binevenită a biogra-
fiilor multor oameni de seamă, pe cari
ni i-a dat Bihorul.

     Scriind aceste rânduri ne vine sub
ochi frumoasa carte a d-lui inspector
școlar Stan din Sibiu, în care relatează
despre trecutul școlilor din Țara Făgăra-
șului și despre sforțările ce le săvârșesc
să lucreze pentru înaintarea poporului.

     Și astfel de ținut a vrut contele
Apponyi și ai săi să-l prefacă într’o „zonă
culturală", maghiarizându-o, după cum
a vrut să țină în somnolență Bihorul ro-
mânesc !                     I. MARIN.

*

     Radiofonia Ia noi. A apărut nu-
mărul 1 al revistei săptămânale: „Radio".


(Admin. și Redacția București I., Str. ■
Sărindar 7-9-11). La loc de frunte se
publică un interview cu dl ministru al .1
comunicațiilor C. Dimitriu, din care des- jj
prindem următorul pasagiu : Întrebarea J
redactorului (dl Nic. Const.) : credeți că J
va avea multă importanță pentru cultura
populației noastre instalarea postului de J
emisiune (București) ? Răspunsul dlui ț
Dimitriu: „Noul post va avea o putință ;■
atât de mare, încât va fi auzit nu numai
în toată Europa, dar oricare sătuleț din.
România va putea auzi cu un simplu ’
post pe galena toate emisiunile din Bu- y
curești. Intențiunea noastră când am in- ș
stalat acest post a fost in primul rând J
propaganda culturală și națională, și de
aceea ministerul de instrucție, prin Casa ■
Școalelor, participă în consiliul de ad- ,
ministrație al societății de radio-fuziune-
Audițiunile de radio din București vor
fi un nou mijloc de apropiere intre sate
și orașe și vor împiedeca răspândirea
de știri falșe la țară. Suntem hotăriți să
ne folosim de toate perfecțiunile in in-
stalațiuni, făcute pe terenul radiofoniei,
în ultimii ani. In acest scop societatea
a făcut apel la cea mai mare casă din
străinătate și directorul nostru a fost să
studieze în diferite țări ultimele realizări
radiofonice".

     In toamna anului acestuia e vorba
să treacă o lege specială prin parlament,
referitoare la radio-difuziune.

     Dl prof. la institutul electrotehnic
din București, inginer Emil Petrașcu, în- ,
terviewat, constată: „Nici 8 mii de abo-
nați (în România, la radio) față de peste
200 de mii cât ar fi normal să avem,
după mai bine de 3 ani de introducere
a radiofoniei la noi în țară. Cel puțin zece
mii de clandestine... Un post de 12 Kw.
(Kilowațti) antenă a fost comandat la.
soc. Marconi, una dintre cele mai se- '
rioase și de încredere fabrici de radio
din lume. Postul modulat prin sistemul
zis „cu curent constant" va avea circa, j


■ ■ jt


850

18 Kw. modulați antenă și va fi suficient
pentru cerințele moderne ale broadca-
stingului. El va putea fi auzit pe galena
simplă, până la 50—60 Km. depărtare,
cu una sau două lămpi, pe o rază de
câteva sute de Kw. Și apoi pe posturile
obișnuite, cu mai multe lămpi, in toată
Europa, cu ușurință". Postul de emisiune
dela București Se va putea auzi „pe ga-
ienă în tot Bucureștiul și cu câteva
lămpi până la circa 200 Km.

     Tot de acolo: „In Anglia numărul
auditorlior de radio a crescut așa încât
la 1000 locuitori sunt 59 abonați". „La
congresul de presă... ținut la New-Jork,
s'a stabilit că în Statele Unite ale Ame-
ricei există 600 de posturi de emisiune
în funcțiune. Numărul total al auditorilor
acestor posturi este de circa 50,000.000".

     Ion Muștea: „învățătorul și fol-
hlorul“. (Extras din rev. „învățătorul",
IX—1928). Cluj, Inst. de arte graf. „Ar-
dealul", 1928, (18 pag.).

     Di Dr. Ion Mușlea este un repre-
prezentant valoros al generației tinere,
bune. Cu studii frumoase, mânuind peana
cu pricepere, dela dsa p.utem aștepta
lucrări prețioase. Teza dsale de doctorat
a fost despre Scheii din Brașîov, de unde
e și născut

     In lucrarea de față dă sfaturi judi-
cioase învățătorimii cum să strângă fol-
klorul, punându-i la inimă însemnătatea
materialului de adunat. Ca să priceapă
invățătorimea mai bine importanța, arată
ce se prestează în străinătate, trece în
revistă pe culegătorii noștri: f S. FI.
Marian, f Tudor Pamfile, A. Gorovei,
t M. Lupescu, f I. Pop-Reteganul, f C,
Rădulescu Codin, f S. Teodorescu-Chi-
rileanu, t Șt. '8t. Tuțescu, apoi revistele
cari publică folklor: Șezătoarea (Fălti-
ceni); Tudor Pamfile (Dorohoi); Comoara
Satelor (Blaj); Făt-Frumos (Cernăuți);
Mărgăritare Basarabene (Chișinău); Su-
flet Oltănesc (Craiova); Izvorașul (Bi-


strița-Mehedinți); Arhivele Olteniei
(Craiova).

      Și noi, dela „Transilvania", nu ne
dăm înapoi dela publicarea folklorului,
deoarece publicarea lui cadrează prea
bine cu planul de redactare al revistei.

      Dl M. e de părere că, în lipsa unor
institute speciale de cercetări folklori-
stice (ca în Finlanda, Suedia, Norvegia,
Danemarca și Germania), bazele unui
astfel de institut s'ar putea pune la Mu-
zeul etnografic din Cluj, care e în le-
gătură cu Seminarul de etnografie și
folklor al universității Cluj, unde se află
de prin 1926—27 câteva sute de caiete
de folklor, rezultatul unor chestionare
trimise învățătorilor.

      Apelul călduros al dlui M. n'ar
trebui să sune 'n pustiu. Și informațiile
dsale sunt prețioase, ale unui om, care
s'a ocupat cu lucrări științifice în acest
domeniu și dă sfaturi în cunoștință de
cazuri.

      Ne asociem și noi apelului lansat
de dl M. și sperăm că comorile, cari zac
în satele noastre n'au să dispară fără de
urmă, ci se vor găsi folkloriști, cari să
le salveze dela pierzare.

H.

*

     Ștefaa Pașca: Glosar dialectal. In
Memoriile secțiunii literare ale Acade-
miei române, publicate în cursul anului
curent, dl Ștefan Pașca publică un Glosar
dialectal, „alcătuit după materialul lexical
cules de corespodenți din diferite re-
giuni". Informațiile au venit la Muzeul
limbei române din Cluj, condus de dl
Sextil Pușcariu, la chestionarul trimis de
institut. Dl Pașca a fost încredințat de
conducerea institutului cu alcătuirea lui,
sarcină de care s'a achitat cu multă pri-
cepere, folosindu-se de metodele cele
mai noi, suverane azi în filologie, D-sa
a avut mult de lucru până a putut eli-


mina dm^d'ț^gjgnșurile la chestionar cu-


851


6

vintele dialectale mai cunoscute, sau cu-
prinse în glosare anterioare.

     In prefața dl Pașca stăruie asupra
importanței acestor cuvinte, dintre cari
cele mai multe, prin tot mai puternica
unificare a limbii, se vor pierde. Soarta
aceasta vor avea-o îndeosebi cuvintele
streine introduse în limbă, prin armată,
fabrică, Întreprinderi etc. Terminii noui
românești îi vor schimba în curând pe
cei streini, după experiența ce s’a putut
face, de-o pildă, la minerii din Munții-
Apuseni, cari au pierdut aproape în-
treaga terminologie românească în le-
gătură cu exploatarea minelor, folosind
azi în mare majoritate cuvinte de ori-
gină germană, — deși exploatarea ger-
mană a minelor de acolo nu a fost de
prea lungă durată.

     Dar între cuvintele dialectale se află
adeseori elemente vechi de grai, de ori-
gină latină sau slavă, și pentru adunarea
acestora dl Pașca face apel la preoți și
învățători, precum și la profesorii se-
cundari, cari le-ar putea aduna prin elevi,
după metode cum a fost alcătuit Glosarul
profesorului A. Viciu din Blaj, utilizat
azi cu mult folos de filologi.

     însuși glosarul cuprinde 60 pp. cules
pe două coloane, dându-se la * fiecare
cuvânt terminul corespunzător general
cunoscut, colecționarul, cu numele și lo-
cuința, și etimologia sau cuvântul strein
din care se derivă.

     Glosarul dialectal va aduce bune
servicii filologilor, dar și pentru ălți căr-
turari va putea fi de folos, întrucât în
graiul poporal, din provinciile nouă mai
ales, sunt o mulțime de cuvinte pe cari
generația tinără care nu mai știe ungu-
rește și prea puțin nemțește, nu le mai
poate pricepe.                     R, T.

«

     Oreste A. Anastasiu: Industriile
sătești tn raport cu localizarea marei
industrii. Premiile fixate de Academia
română pentru lucrări cu subiect dat,


n’au prea avut rezultate satisfăcătoare. 3
Unele se publică an de an, fără să înlre J
vreo lucrare. Altele nu sunt aflate în ca- ;
drele tezei date.

     La premiul San-Marin cu subiectul: J
„O problemă de economie națională în
legătură cu nouile hotare ale țării' s’a    1

prezentat lucrarea cu titlul de mai sus     -i

a d-lui Oreste A. Anastasiu, pe care a      J

propus-o spre premiere și tipărire în-      |

tr’un raport dl dr. Gr. Antipa, membru
al Academiei.

     Importanța industriilor sătești a fost ă
de mult relevată de amândouă laturile
Carpaților, pentru o populație agricolă ș
căreia îi rămâne multă vreme fără o , ?
mai intensă îndeletnicire. Pentru augu-
mentarea venitului, și, în consecință, a ț
bunei stări materiale, care are cele mai j
însemnate consecințe în ridicarea stării \
culturale, igienice efc., a unei clase so-
ciale. In regatul vechiu de vr’un sfert
de veac, o spune dl Antipa, la noi cam
din aceeaș vreme s’a încercat, prin șco- '■
Iile norfnale, prin instruirea candidatilor
de învățători, să putem ajunge la o mică <
industrie la sate. Profesorii și profesoa-
rele de lucru manual aveau această
datorie.

     Dar la rezultate apreciabile nu s’a
ajuns.

     Dl Anastasiu studiază problema în
cadrele economiei naționale de după
unire.

     Motivele pentru cari trebuie ca ță-
ranul să practice în timpul liber, și mai
ales iarna, o mică industrie, sunt evi-
dente. Autorul stăruie și asupra nece-
sității ca lucrătorul industrial să lucreze
în orele libere pământul. Azi, după unire,
avem toate condițiile pentru a ne creia
o piață autonomă internă, spre a ajunge
și pe această cale la o independență
economică.

     Autorul se ocupă într’un capitol în-'
treg cu industriile sătești clin străină- j


852

late, cu cele din România. în capitolul
privitor la mica industrie dela noi, au-
torul publică o statistică detailată din
Ardeal și Banat, și alta foarte sumară
din Vechiul Regat.

     Dincoace de munți mica industrie
cuprinde următoarele ramuri: putini, hăr-
daie, bastoane, jucării de lemn, coșuri
împletite, unelte de lemn, mături, pân-
zeturi și țesături, olărie. Datele ce le
dă sunt din 1919. Suma activilor în mica
industrie, — ca îndeletnicire principală
sau secundară, precum și a industria-
șilor mici cu domiciliu se ridică la câ-
teva zeci de mii —, bărba(i și femei în
28 județe.

     în Vechiul Regat procentul cel mai
mare al locuitorilor cari mai au și o


profesiune lăturalnică pe lângă agricul-
tură e 12°/o în județul" Neamfu, cel mai
mic, 2%, în Vlașca șl Teleorman.

     Vorbind despre grădinile muncito-
rești în străinătate Și la noi, e limpede
că în ce ne privește autorul nu le-a putut
afla, mărginindu-se să arate cum ele
s’ar putea creia în viitor.

     Dl Anastasiu mai tratează în capi-
tolele următoare: despre Localizarea
marei industrii în raport cu industriile
sătești, despre obârșia sătească a lu-
crătorilor industriali, despre solidaritatea
dintre industrie și agricultură.

     E un studiu elaborat cu răbdare și
0 contribuție reală Ia pregătirea tere-
nului micei industrii în România. Tr.


    Cronici.


    Al 8-lea congres al societății ro-
mâne de: neurologie, psihiatrie, psi-
hologie și endocrinologie, a avut
loc în acest an la Oradea-Mare, dela 30
Septemvrie—-2 Octomvrie.

    Ca în toți anii, congresul a fost
cercetat de numeroși medici și persoane
științifice.

    Printre numeroasele rapoarte și co-
municări știinjifice de specialitate re-
marcăm: pe acele ale prof. Parhon:
Patologia generală, fiziologia și bio-
logia paratiroidelor; prof.Minea: Fac-
tori extrinseci ai regenerării nervoase;
dr. Balif: Pelagra; dr. G. Preda: Criza
morală și felul cum trebuește privită
conștiinfa morală etc.

    Discutiuni numeroase au contribuit
să clarifice și mai mult problemelor
tratate.

    Cu această ocazie s’a ținut și pentru
publicul din Oradea trei conierențe.

    Cea dintâi, a d-lui N. N. Săveanu,
privea pe lângă alte chestiuni de psiho-


logie și diferinfa personalităfei și a ca-
racterului la scriitorii noștri. Confe-
rința d-lui prof. Minea întitulată: Posi-
bilitatea întineririi la bătrâni, a adus la
cunoștința publicului, recentele experi-
mentări ale lui Steinach, Voronoff etc.

     In cadrele „Astrei” a avut loc con-
ferența d-lui vice-președinte dr. G.Preda.
Subiectul: Impresii dintr'un voiaj tn
Spania, a fost tnsofit de numeroase
proiecfiuni.

     S’au vizitat spitalele și diferite insti-
tuții de fizioterapie și cultură (Cele trei
Crișuri) din Oradea, cercetându-se de
aproape progresele realizate.

     S’a rezervat apoi congresiștilor in-
teresante excursiuni Ia băile: Felix și
Episcopia Bihorului.

     Numeroase banchete au contribuit
și mai mult la cimentarea legăturilor
sufletești dintre vizitatori și localnici. De
altfel primirea cordială, atât din partea
autorităților, cât și a persoanelor din


853


6'

localitate, au evidențiat amabilitatea și
gradul înalt de ospitalitate al orădienilor.

     Negreșit că meritul organizării con-
gresului revine în cea mai mare parte


d-lui dr. Rușdea, care, conform tradiții
societății, a prezidat cu multă demnitate,
acest congres.                      Dr. P.


         1 Decemvrie. Revista pentru popor a d-lui lorga: „Neamul Românesc
  pentru popor", (Nr. 14, 1928) scrie: „Pe ziua de 1 Decemvrie 1928 se fac mari
  pregătiri pentru serbătorirea a zece ani dela unirea Ardealului. Insă nemulță-
  mirile cari stăpânesc pe fruntașii vie{ii noastre publice vor știrbi din slava zilei
  pe care o dorim cât mai mândră și cât mai înălțată. Taberele indușmănite vor
  trebui, pentru clipa aceea, să aibă în suflet veacurile de suferință ți jertfă din
  treeut ale neamului ți nădejdile pe cari le inseilăm de-asupra capului generațiilor
  cari se ridieă“.

*

         Constituțiile octroate ale Austriei, articolul din numărul de față al
  revistei noastre, este scris de dl Th. V. Păcățian.



    Reuiste.


     „Viața românească" dela Iași, re-
ristă ce apare in anul al douăzecilea,
ca una dintre cele mai bune ce le-am
avut, pare a se lupta cu tot mai mari
greutăți de editură. Un număr dublu,
pe Maiu-Iunie, a apărut abea la sfârșitul
lui August.

     Numărul recent se prezintă cu o
nuvelă a dș. H. Stahl: „Nu poate fi“.
Autoarea povestirei Voica încearcă un
alt gen al prozei, aceea de analiză subtilă
a unor stări sufletești nebuloase, cu cău-
tarea miraculosului, așa cum se petrec
lucrurile într’o bună parte din lucrările
nouilor prozatori streini, germani, în
primul rând.

     Ne pare rău că nu reușește; ne pare
și mai rău că se aventurează în domenii
ireal când dsa ne-a dovedit că poate
descrie bine realitatea, și anume aceea
a satelor cu lumea lor.

     Bucata literară de rezistență a nu-
mărului e „Moș Mitruț" de C. Kirițescu;
dsa povestește simplu, fără gândul de-a
uimi pe cetitor cu un stil încărcat și
meșteșugit. Poate dsa nici nu crede că


face literatură, ci că își povestește, ca
pentru sine, amintirile despre origi-
nalul său fost profesor Demetriu Joan-
nescu, bunul „Domn”, cum au avut
aproape toate școlile noastre secundare,
nu numai univesitățile. — Literatură ni
se mai dă o traducere din rusește.

      Sunt interesante și pe alocurea de
importanță, scrisorile lui V. Alecsandri
către G. Sion, pe care le publică dl I.
Mușlea, — scrisori păstrate in donația
d-lui G. Sion, nepotul poetului, — făcută
Bibliotecii Universității din Cluj.

      Din ele apar din nou seninătatea
poetului dela Mircești, lipsa lui de or-
goliu și împăcarea cu lumea așa cum
este. In scrisoarea XV. Alecsandri citează
dintr’o poezie adresată criticilor săi, —
apărută mai târziu și în volum, în care
se cuprind versurile caracteristice pentru
lipsa de orgoliu al poetului :

  „Nu mi-a trecut prin minte trufaș ca să pășesc

  In fruntea tuturora ce scriu și versuesc...
  E unul care cântă mai dulce decât mine ?
  Cu-atât mai bine Țării și lui cu-atât mai bine;
  Apuce înainte s’ajungă cât mai sus,
  La răsăritu-i falnic se ’nchină-al meu apus. ⁴


854

  Iar voi care asupră-mi săgeți tocite trageți
  Cautați, dacă se poate, fiți buni și nu mai rageți.

Este, de sigur, nu numai lipsa de orgoliu
ci și deplina liniște a scriitorului consacrat.

     E frumoasă stăruința poetului pentru
alegerea lui Millo ca director al Teatrului
național din București. Scrierile ce-i tri-
mite lui Sion în această chestiune arată
și... regionalismul ce exista atunci și
anume la... București față de Moldoveni.

     „Doi competitori se prezintă", scrie
Alecsandri, Pascaly și Millo, și precât
cunosc spiritul de clopotniță ce dom-
nește peste Milcov, nu mă îndoesc că
Pascaly are mai multe șanse de a fi pre-
ferat, însă mă adresez dtale ca unui om
de litere... te las să apreciezi meritele
ambilor artiști.

     „Millo, deși din Moldova, a devenit
prin rarul său talent, o notabilitate ar-
tistică de care se fălesc Românii cu
drept cuvânt"...

     Notarea mișcării culturale la noi să-
racă, din motivul că puține fapte cultu-
rale se produc azi la noi, și tot mai



puițne volume de literatură îndrăznesc
să tipărească editorii. Tot asemenea și
„revista revistelor" de astă dată, cât pri-
vește pe cele românești, e inexistentă.


     Junimea literară din Cernăuți apare
iarăși cu mare întârziere, în număr triplu,
April-Iunie, cu un cuprins variat, unele
articole fiind mai mult lucrări de seminar
ale studenților tn litere și știință. Așa
pare „0 circasiană pe tronul Moldovei"
de Oltea I. Nistor; „Contribuții literare:
I. Pillat" de E. Pohantzu, studiu care se în-
chee cu afirmația: „Dar și cu atât cât ne-a
dat I. Pillat („loill"), tot este unul din
cei mai de seamă poeți contimporani,
dacă nu este chiar cel mai de seamă".

     Autorul se estaziază și înaintea stro-
felor lui Pillat cari sunt deșerte de ori ce
gând sau frumusețe poetică... Dar când
cei competenți în critica românească nu
mai citesc, nu mai scriu, e firesc să în-
tâlnim și studii de felul aceluia iscălit
E. Pohantzu.


855

    Dela sec{iunile „Astrei“.

Ședințele dela 11 șt 20 Septemupie*

       In lunile Iulie și August s'a întrunit în mai multe ședințe comitetul de
redacție al lucrării proiectată de secțiuni. S'a trimis un apel tipărit membrilor
colaboratori cu planul lucrării împărțit pe capitole. S’au adaos, din discuțiile
urmate în ședința comitetului și a membrilor secțiunilor, capitole nouă la lu*
crare și s'au împărțit colaboratorilor.

       In ședința plenară a secțiunilor dela 11 Septemvrie, secretarul a făcut
un raport asupra organizării colaborării la revista „Transilvania". In rezumat
raportul cuprinde următoarele:

       Revista „Transilvania" va intra cu anul viitor în anul al 60-lea de exi-
stență. Dela înființare și până acum ea a fost pusă în serviciul Asociațiunii, care
a și editat-o, trecând prin diferite faze și redactări, preocupându-se mereu de
problemele generale ale culturii românești, ca și de cele speciale ale Românilo r
de dincoace de Carpați.

       Au fost ani, când paginele ei au adus importante studii și documente
istorice privitoare la Ardeal și Banat; articole din diferite ramuri ale științii.
In alți ani cuprinsul ei a fost mai sărac, după cum interesul colaboratorilor e i
a fost mai mare sau mai redus.

       „Transilvania" a fost mereu și Monitorul „Astrei", publicând în fiecare
an un număr administrativ, în care s’a raportat asupra întregei activități cultu-
rale ale Asociațiunei, dela o adunare generală până la alta.

       In anii răsboiului mondial revista a fost necesitată să-și reducă apariția
la 2—3 numere la an; după răsboiu a făcut diferite încercări pentru a-și îm-
bunătăți cuprinsul și a grupa în jurul său pe purtătorii de condeiu cari, după
unire, lucrează pe terenul cultural în Ardeal.

       Cât privește colaborarea, sprijinul ei principal au fost mereu membrii
secțiunilor științifice literare. Dela reorganizarea acestora în zece secțiuni, ele
cuprind, între membrii activi și corespondenți peste trei sute de intelectuali
distinși, resfirați pe tot cuprinsul Ardealului și Banatului. Numai în Cluj nu-
mărul membrilor secțiunilor șe ridică la peste o sută.

       împrejurările de după unire, cu noua așezare a Țării, nu au fost priel-
nice unei incluzive activități culturale; interesul marelui public a fost legat de
alte probleme. Tiparul, cartea s'au scumpit, și revistele ardelenești vechi, precum
și altele noui, neputând suporta greutățile de editură, au dispărut rând pe rând.


856

       Intre .stfcl de împrejurări am fost însărcinat de Comitetul central cu con-
ducerea re /istei „Transilvania". Problema redactării ei, pentru mine, s'a pus,
dela încr put, pe următorul principiu :

       Revista „Transilvania", rămânând mereu organul cultural al „Astrei", să
fie ridicată, prin colaborări de seamă, la nivelul unei reviste care să reoglin-
dească în paginile sale activitatea literară, culturală și științifică a intelectuali-
tății românești din Ardeal și Banat, grupată, prin creațiunile „Astrei" în jurul
Asoeiațiunii.

       Idealul e să dăm o bună și superioară revistă științifică, literară, sporind
numărul așa de restrâns al bunelor reviste românești.

       Suntem cu toții încredințați că, prin colaborarea membrilor secțiunilor
„Astrei", unde avem pe cei mai distinși intelectuali și oameni de știință, cari
muncesc azi culturalicește, dincoace de Carpați, putem da o astfel de revistă.

       In împrejurările de azi, când revistele literare, culturale din Ardeal, au
încetat rând pe rând, „Astra", prin „Transilvania" e obligată să dea nu numai
un monitor al el, ci o revistă culturală, care să acopere lipsa altora, fiind pentru
publicul nostru cititor o lectură aleasă și instructivă, și care să-1 țină la curent
cu toate faptele culturale, literare și științifice din (ară și din străinătate.

       Ținta aceasta nu o putem ajunge fără de o largă și regulată colaborare
a secțiunilor la redactarea „Transilvaniei". 0 revistă mare, cum intenționăm să
facem din „Transilvania", are nevoe de colaboratori statorinici, cari să furnizeze
materialul necesar la dată fixă.

       Potrivit regulamentului secțiunilor fiecare secțiune trebuie să dea dele-
gație unui membru al ei pentru a face parte din comitetul de redacție al „Tran-
silvaniei".

       Pentru organizarea colaborării la revistă, socot necesar să supun Onor,
membri ăi secțiunilor, următoarele propuneri, pe care vă rog să le discutați și
să hotărâți asupra lor, pentru ca lucrarea comună de redactare să poată începe
cu No. pentru luna Noemvrie a. c.

       înainte de a trece la aceste propuneri, țin să amintesc cu mulțumită că
unii membri ai secțiunilor ne-au dat și până acum colaborarea lor, dar inci-
dental și la rugămintea redacției, fără un plan bine lămurit de colaborare.

       In vederea unei astfel de colaborări am onoarea a Vă propune:

       1.         Fiecare secție să delege un membru al său în Comitetul de redacție
al „Transilvaniei". Acest membru își va lua obligamentul de a câștiga dela membri
secției respective sau a lucra singur, pentru fiecare număr al revistei, un articol
sau o cronică, ori o dare de seamă, recensii de cărți și reviste, din speciali-
tatea secției respective; se va urmări publicitatea de specialitate atât din țară, cât
și din străinătate.

       Luând in seamă că fiecare secție are cel puțin 10 membri activi, și mulți
corespondenți, ar reveni un articol pe an de membru.

       2.         Materialul se va da redacției din Cluj, cel mult până la 20 al fiecărei
luni, când se va trimite pentru tipar la Sibiu.

       3.         Comitetul de redacție se va întruni în fiecare lună odată, la terminul
ce se va comunica de către secretariat.

       4.         Personalitățile culturale și științifice marcante, membri ai secțiilor,
sunt rugate, cu multă stăruință, să dea pentru „Transilvania" cel puțin un ar-


857

ticol pe an. Colaborarea d-lor este cu totul necesară pentru ridicarea nivoului
revistei, pentru autoritatea ei, pentru câștigarea de tot mai mulți cititori și abonați.

        Cât privește literatura pură, proză și versuri, direcția revistei, in urma
unei astfel de colaborări, va putea face apel și la scriitori din restul țării, ceeaee
până acum nu s'a putut. Scriitori cu reputația stabilită nu colaborează bucuros
la o revistă decât când văd in paginile ei nume cunoscute, când sunt siguri că
pot avea o bună tovărășie.

        Dela 1 Ianuarie viitor sperăm să-i putem mări formatul revistei, precum
și să sporim numărul paginilor. Azi apare lunar în 5 coaie de tipar, 80 pagini.
• * *

        Propunerile făcute de raportor au fost primite de secțiuni, și s’au ales -
provizor membri în comitetul de redacție al revistei din partea alor opt sec-
țiuni, rămânând ca fiecare secțiune, în ședință proprie, să delege câte un membru
în mod definitiv, în comitet.

        S'au discutat apoi și s'au luat o serie de măsuri în legătură cu pregă-
tirea lucrării proiectată de secțiuni.

       Au participat un număr frumos de membri.

        La 20 Septerpvrie s’a ținut o nouă ședință a secțiunilor, în care dl membru
activ al secțiunii geografice-etnografice Sabin Oprean a făcut comunicarea pe
care o publicăm în „Transilvania", ascultată cu un foarte mare interes.

        D-sa a vorbit despre „Numiri toponimice păstorești din munții Bârsei,
Buzăului și Vrancei". După comunicare au discutat cele expuse de d-sa, d-nii
Lacea și V. Merufiu. Dl dr. Lacea a arătat că numirea „Dealul Surlelor" nu vine
direct dela numele instrumentului muzical „surlă", ci dela bordeiele în formă
de surlă, obișnuite în munți. Dl V. Meruțiu arată că numirile toponimice co-
municate sunt identice cu altele din aceleași regiuni păstorești din alte ținuturi,
dar că e bine ca ele să fie adunate, fiindcă încep să fie uitate odată cu toată
viața păstorească tot mai redusă. Dl Oprean spune că ceeaee a prezentat e
numai un capitol dintr’o lucrare geografică-etnografică ce pregătește asupra
acestei regiuni, pe care o studiază de mai mulți ani.

        Dl I. Agărbiceanu raportează asupra înființării oficiului de desfacere al
publicațiilor „Astrei", subt conducerea dlui Grațian C. Mărcuș, arătând ce s'a
făcut până acum. S'a înființat un depozit central într’o cameră dela „Ardealul",
unde s’au depus volumele trimise dela centru; tot aici se concentrează toate
publicațiile secțiilor, donația din numărul jubilar al „Revistei economice" (una
mie ex.); s'a făcut un acord cu Fundația Regele Mihai pentru vinderea căr-
ților „Astrei" la chioșcurile dela gări. S'a pregătit un catalog, cu scurte rezu-
mate ale volumelor „Astrei", care se va tipări în 30.000 exemplare și vor fi
împărțite prin mijlocirea gazetelor poporale.

        Secretarul citește răspunsurile colaboratorilor lucrării secțiunilor, din cari
se constată că cei mai mulți vor termina materialul între 1—15 Octomvrie a. c.
Se hotărește ca domnii delegați în comitetul de redacție al lucrării, să se în-
trunească mai des pe viitor.


853