
Anul 59. Iulie—August 1928. Nr. 7—8.


            TRANSILVANIA



Organul societății culturale „Astra“.



    Secțiile ,,Astrei“ în lupta pentru civilizație.

Discursul dlui președ. al „Astrei", Vasile Goldiș, la ședința plenară a
secțiilor (în 29 Iunie, 1928, la Cluj).

           Domnilor,

      De câte-ori mă găsesc în mijlocul secțiunilor literare și știin-
țifice din nou Organizate a Asociațiunii, am sentimentul grădinarului,
care după noaptea cu ploaie călduță într’o frumoasă dimineață de
primăvară privește cu veselie prin grădina sa răsărind răsadurile
și pomișorii mugurind.

      După decenii de tatonări, experimentări, decepțiuni și iar’
noui încordări neizbutite, se pare în sfârșit, că această minunată
instituțiune a bătrânei Asociațiuni și-a găsit rostul și înviorată
însăși de conștiința reînviată a menirei sale o văd plecată tine-
rește pe calea atât de anevoioasă a realizărilor fecunde.

      Lumea se frământă în jurul nostru. Sgomotul infernal al
luptei pentru existență și acerba concurență pentru primăție la
conducerea acestui colțișor de pământ, unde trăiește națiunea ro-
mână, asurzește și cravașează mulțimea învârtejindu-o în spasmuri
vrășmașe, ci aci în cămăruța aceasta o mică ceată de români,
asemenea sârguincioaselor albine, pe cari numai căutându-le le
vezi și al căror zumzet numai în preajma coșniței îl auzi, adună
neîncetat din florile sufletului lor mierea de viață îndulcitoare și
colaborea^ la pregătirea solidarizării unui neam oropsit până aci
de. soarte prin dușmane separațiuni și oarbă neunire.

      Rezultatele uimitoare ale științelor aplicate în cele două se-
cole din urmă, efectele mașinizmului asupra vieții masselor înbi-
nându-se cu o doctrină istorică păgână și superficială, întemeiată pe


1

săltarea instinctelor barbare, inerente firei omenești, au izbutit
a eclipsa evoluția normală și sănătoasă a omenirei, definind feri-
cirea omenească simplamente prin bunăstarea materială. Mi-se
pare exactă constatarea amicului nostru luliu Moldovan în lu-
crarea sa despre biopolitică: „Ne aflăm la începutul apusului
civilizațiunii actuale, deoarece — continuă dânsul — se crede și
azi orbește, că pentru a garanta prosperitatea biologică este su- -
ficient de a ameliora condițiile economice de traiu".

      E, fără îndoială, una din ondulațiunile mari, prin care istoria
realizează ascensiunea rasei umane spre culmele desăvârșire!.

      Nu mai puțin însă este datoria celor cuminți, celor buni,
celor convinși, că filozofia istoriei, — ca să ne folosim de cu-
vintele lui Friedrich Ratzel — „trebuie să pornească din ceriu
pogorându-se pe pământ", este datoria lor de a se opune acestei
eclipse, de a opri marșul mai departe spre prăpăstie, vestind ade-
vărul, că „orice civilizațiune, care nu are alt obiect, decât să-i
asigure omului bunăstarea materială, este condamnată la prăbușire,
dimpotrivă orice civilizațiune, care excită energia desvoltând con-
știința omului, este durabilă și suverană". Am împrumutat cu-
vintele din urmă din lucrarea lui Lucien Romier, apărută la Paris
în anul trecut și întitulată: „Qui sera le Maitre: Europe ou
Amerique" ?

      Și fiindcă mulți vor socoti mai convingătoare cuvintele ace-
luiaș distins istoric și sociolog francez, decât pe acelea ale mo-
destiei mele, să-mi permiteți a reproduce 'aci concluzia finală a
minunatului op amintit.

            „Un grup constituit fără umanitate, fără caritate, fără
      amiciție, fără măcar camaradărie, va putea să rămână unit,
      câtva timp, spre a exploata bogățiile naturale ori a construi
      întreprinderi fructuoase. Nu mai puțin însă el este lipsit de
      coheziunea reală. El nu va rezista presiunei ori asaltului
      altor grupări, cari vor poseda, alături de. puterea-tehnică,
      acea solidaritate și acea strălucire incomparabilă, pe cari i-a
      dat-o omului deapururi iubirea deaproapelui".

            „întemeiat pe progresul științelor aplicate, pe inter-
      dependența economică și pe disciplina brutală, pe care o
      cere serviciul mașinelor, ciclul de acum al evoluției umane
      a ajuns, încetul cu încetul, la o depersonalizare a individului,
      devenit el însuși o mașină. -Acesta este înțelesul adevărat,
      înțelesul actual al cuvântului „proletariat".


514

             „Problema proletariatului — problema centrală a civi-
      lizației noastre, — consistă în a capta puterea mașinei fără
      a-i sacrifica personalitatea omului. Nu vom opri nici avântul
      mașinizmului, nici transformările, pe cari el le compoartă
      pentru universul întreg. Dar' mașinizmul, lăsat sub regimul
      său propriu, fără a fi controlat prin regulele eterne ale su-
      periorității umane, cari sunt legile spiritului, ale familiei și
      ale carității, un asemenea mașinizm nu va asigura popoa-
      relor, decât forță iluzorie și precară. Stăpânul lumii va fi
      „civilizatul", care se va ști servi de mașină și nu „prole-
      tarul", care caută în mașină secretul unei civilizațiuni".

             „In privința aceasta partida rămâne indecisă între Europa
      și America.

             „Ea se va decide prin mama de familie și prin școală.
      Viitorul aparține școalei mai bune, și mamei mai bune, ca-
      pabile a furniza pentru efortul omului, pradă mașinelor, un
      alt obiect și altă justificare, decât a mânca și a bea".

      Constatările filozofului francez, constatări signalate de altfel
printr'o serie întreagă de alte asemenea cercetări și analize, pre-
cizează necesitatea de a coriga și a îndruma spre noui orientări
concepția de viață modernă, în urma căreia, vorba d-lui lorga,
„mintea s’a mutat în călcâie".

      Iată prea nobilul obiectiv, spre care se îndreaptă eforturile
prezente ale Asociațiunii noastre. Va să colaboreze la o nouă în-
tremare a sufletului național, făcându-1 adaptabil condițiilor de
adevărat progres civilizatoric și asigurându-i astfel viitorul și locul
cuvenit în societatea neamurilor nemuritoare.

      In munca aceasta cu adevărat eroică nădejdea ei este în
activitatea secțiunilor sale literare și științifice. Cu sinceră bucurie
constat, că manifestările de un an ale acestor secțiuni îndreptățesc
pe deplin această nădejde.

      Urmăresc cu drag desfășurarea activității Domniilor Voastre.
Văd îmbunătățirile aduse revistei Transilvania, remarc superiori-
tatea bibliotecii poporale față de trecut, cu tot mai caldă satis-
facție citesc broșurile și buletinul secției medicale și biopolitiee,
laud și mă cred în drept să laud frumoasa lucrare a colegului nostru
dl loan Lupaș „Epocele principale în istoria românilor", intelec-
tualitatea română întreagă a remarcat valoroasa lucrare a d-nilor
Antipa și Racoviță „Speologia" și nu mai puțin va contribui la
bogăția noastră literară și științifică biblioteca secțiunei geografico-
etnografice prin interesantele lucrări ale colegilor noștri George


515                                1*

Vâlsan, Sabin Oprean și dl Sighiarteu, sunt foarte mulțumit de
broșurele secțiunei social economice : „Adevăratul înțeles al Coope-
rației" de dl N. Ghiulea, „Bănci populare și cooperative sătești" i
de dl I. Pop-Câmpeanu și „Din viața cooperativelor de consum" !
de dl Grațian C. Mărcuș. Salut hotărârea conducătorilor gazetei
săptămânale „Foaia Noastră" de a închina acest excelent organ
de luminare poporală în serviciul Asociațiunii.

      Cu toată mulțumirea ce o simt în fața acestei bogate acti-
vități a secțiunilor noastre literare și științifice, Vă rog totuși să-mi
permiteți a sublinia și din acest prilej faptul, ca niciodată nu tre-
buie uitat, că terenul propriu de acțiune pentru Asociațiunea
noastră este satul românesc, „pătura țărănească, izvor nesecat de
energii biologice noui, singurul regenerator al elementelor biolo-
gice superioare, fundament natural al unui viitor sigur". Este o
problemă vitală de a păstra această pătură țărănească intactă în
cea mai strânsă legătură cu natura dătătoare de energii, a o scuti
de efectele dăunătoare ale civilizațiunii. (I. Moldovan: Biopo-
litica, p. 50.) Curios. Tot la Romier citesc într’un alt op, Expli-
cation de notre temps, aproape aceleași cuvinte : „La sat și nu
la oraș se găsesc sursele profunde ale națiunei. Trebuie deci să
reînviem celula mamă, — satul. Ou ij n'y a pas de villages, il
n'y a pas de nation. Unde nu este sat, nu este națiune".

      Mai am prea plăcuta datorie să ne felicităm felicitând pe
colegul nostru dr. Silviu Dragomir, care în zilele acestea a fost
distins prin alegerea sa ca membru activ al Academiei Române.
Tot atunci însă cu adâncă durere aduc la cunoștință pierderea
ireparabilă, ce a suferit Asociațiunea noastră și întreg neamul'
românesc prin trecerea din viață a colegului nostru Valeriu
Branisce. Memoria lui va rămânea vecinie .binecuvântată în
mijlocul nostru.

      Pentru primadată ședința plenară a secțiunilor noastre lite-
rare și științifice se ține în localul propriu și având acum pe
animatorul, organizatorul și armonizatorul lucrărilor noastre în
persoana secretarului general literar dl Ion Agârbiceanu. Doresc
ca în curând secțiunile literare și științifice ale Asociațiunii să-și
țină la Cluj ședința plenară în palatul propriu.

      Cu acest gând și fericit văzându-Vă adunați aci, declar șe-
dința plenară a secțiunilor deschisă.               VASILE GOLDIȘ.


516

        Ovidiu

Tristia 1. 5,

         Către un amic,

Scumpe prieten, ce meriți să fii pomenit printre primii.
Tu, ce destinul meu crud Tai socotit ca pe-al tău,
Tu — mi-amintesc — care mie, buimacului, scumpe, întâiul
Ai îndrăznit cu al tău grai mângăeri să îmi dai;

Tu, ce-mi dăduși cu blândețe povața să țin la viață,
Când se ’ncuinbase ’n al meu piept năzuința să mor,
(Știi doară cui m’adresez, deși ’n loc de nume pun semne
Și recunoști — sânt convins — binele ce mi-ai făcut,
Care ’n vecie săpat în inima mea rămânea-va).

     Pentru-a mea viață mereu eu îți voi fi ’ndatorat.

Sufletul meu mai de grabă se va risipi în văzduhuri
Și pe fierbintele rug trupu-mi va fi pustiit,
Ca al meu cuget să uite meritu-ți față de mine

     Sau să stingă cândva dragostea ta de amic.

Zeii să-ți fie prielnici și dee-ți o soartă mai bună,
     Ca vreo nevoe să n’ai de un străin ajutor.

Dar dac’ ar fi de-u'n prielnic vânt a mea navă mânată,
     Marele-ți devotament ar rămânea neștiut.

Dacă Tezeu n’ar fi mers să înfrunte-a Infernului ape,
     N’a? fi știut Piriton prețul amicului său.

Triste Orest, pe Foceu îl făcură cumplitele tale
Furii s’ajungă a fi pilda amicului bun,
Dacă în mâna dușmanilor n’ar fi căzut Eurialus,
Nisus, prietenul său, n’ar fi ajuns glorios.


51?

     Cum se încearcă — vezi bine — prin flacără galbenul aur.
     Astfel în nenorociri prietenia o ’ncerci,
     Soarta cât timp te ajută și-ți râde cu fruntea senină,
     Toți urmăresc cu alai nevătămatu-ți noroc.

     Când a tunat, fug cu toții și nu te cunoaște nici unul
         Dintre acei ce mai ieri ți se ’mbulzeau împrejur.

     Astfel de pilde culese cândva din istorii străbune,
         Astăzi se adeveresc prin ale mele restriști.

     Dintre atâția prieteni doar voi, vreo doi, trei mai rămâneți;
         Restul, norocului meu, nu mie-mi fură amici.

     Voi, cel puțin, cu atât mai mult m ajutați în restriștea-mi
         Și naufragiului meu dați-mi un țărm liniștit.

     Nu tremurați de-o deșartă frică și nu aveți teamă

          Că prin al vost credincios zel supărați pe Cezar.
     El la potrivnici adesea devotamentul cinstit-a,
     Care-i e drag la ai săi și prețuit la dușmani.
     Pricina mea-i mai ușoară, căci n’am luat arme dușmane.
     Ci am ajuns în exil pentru cam fost un neghiob.
     Rogu-te deci să veghezi asupra răstriștilor mele,
     Vezi dacă poți micșora ura divinului prinț.

     De-i curios cineva de toate-ale mele pățănii,
         Cere mai mult decât pot împrejurările-a-i da.

     Căci suferit-am atâtea, câte pe cer lucesc stele,
         Câte în praful uscat fire de pulbere sânt.

     Multe din ce am pățit, deși-s întâmplate, fiindcă

         De necrezut vor părea, nu vor găsi crezământ.

     Trebuie parte din ele cu mine ’mpreună să moară
         Căci în tăcere aș vrea să le cufund, să le ’ngrop.

     Glas de-aș avea neînfrânt și un piept ca arama mai tare.
     Dacă o sută de guri, sute de limbi aș avea,
     Tot naș putea a le spune pe toate vorbele mele,
     Căci subiectul ar fi peste-ale mele puteri.

     Barzi iscusiți, deci în loc să cântați ce pățit-a Ulise,
     Relele mele-mi cântați, căci le-a ’ntrecut pe-ale lui:
     El, pe întinderea mică dintre Pergam și Itaca,
     A rătăcit navigând ani de-a lungul, în șir;

     Eu, ■ după ce străbătut-am mări pe sub zodii străine,
         Soarta mă duse la Geți și la sarmaticul golf.


~518

     El a avut credincioși tovarăși și-o oaste supusă;

         Eu de amicii mei chiar fui părăsit în surghiun:

     El se ’ndrepta bucuros și biruitor spre-a lui țară;

         Eu am fugit din a mea patrie ’nvins, surghinuit.

     Nu-mi e locașu ’n Dulihia, ’n Samos și nici în Itaca,
         Locuri din cari de lipsești, nu ești prea greu osândit.

     Ci-s din cetatea ce vede din vârful colinelor șapte

         Lumea întreagă, sălaș pentru ’mpărat, pentru zei.

     Sdravăn a fost și deprins cu ori și ce trude Ulise;

         Eu îs plăpând și gingaș, fără puteri de-ajuns
     El a trăit ne ’ncetat în mijlocul armelor, luptei;

         Eu doar cu studiu tihnit fost-am mereu ocupat.

     Eu fui de-un zeu prigonit și nimeni nu-mi plânse durerea;

         Lui îi venea ’ntr’ajutor Zea Minerva mereu.

     Cum Poseidon, ce domnește în unde, -i mai mic decât Joe,
         Eu asuprit fui de-un zeu mare, el, de-unul mai mic.

     Unde mai pui cale lui pățănii mai mult plăsmuite-s

         Iar ale noastre au fost adevărate deplin.

     Apoi 'Ulise-a putut să ajungă ’n dorita lui casă

         Și a atins însfârșit locul pe care-l câta:
     însă eu fi-voiu lipsit pe veci de a patriei glie

         Dacă mânia Cezar nu și-o va mai potoli.

                                                      Și, Besdeehî.



519

    Etnografia.

0 disciplină a științelor naturale.

      România mare se poate considera ca țara prin excelență
a inaugurărilor. Am convingerea că, de-ar exista o statistică,
noi am fi recunoscuți ca deținând recordul acestor ceremonii
oficiale.

      Pe ger ori pe arșiță, pe uscăciune sau pe umezeală, dela
Nistru pân’ la Tisa, se inaugurează, harnic, solemn, cu multe
discursuri, cu îmbelșugate banchete și cu nesăcat entuziasm ritual,
tot soiul de clădiri, de Instituții, de Statui, de Zidării și mai ales
nenumărate feluri de Ligi, de Asociații, de Societăți, de Programe
și de Proiecte. Cine mai poate număra „primele pietre" de
temelie ce* s’au sămănat în glia roditoare a patriei noastre și care
așteaptă cu răbdarea celor moarte, ca din virtutea constructivă
a făgăduințelor inaugurale să răsară miracolul înfăptuirii.

      Ceremoniei de astăzi tot inaugurare i se va zice, dar greșit,
căci în realitate nu este decât consacrarea oficială a unui or-
ganism ce și-a inaugurat existența mai de mult, a unei instituții,
care s'a arătat plină de viață, căci a rezistat bine unei inaniții
prelungite, a unui așezământ care este menit să joace în cultura
noastră națională un rol de foarte mare însemnătate.

      Nu e vorba deci de a inaugura o făgăduință a stăpânirei
sau vre-un proiect, cu sau fără program, a unei grupări de
oameni bine intenționați și optimiști: procedăm astăzi la luarea
în primire a unei realizări bine pornite, bine conduse și cu cele
mai prielnice perspective de viitor, dacă i se vor pune la în-
demână mijloacele neapărat trebuitoare.

      De aceea, eu, bătrân pățit, sfios și prudent, m'am asociat cu
toată inima satisfacției Domniiilor voastre : ba mai mult, am cerut


520

voia să spun și eu câteva vorbușoare la această binecuvântată
sărbătoare a culturei.

      Etnografia sau descrierea popoarelor, este o disciplină
foarte tânără care abea a început să-și culeagă zestrea de docu-
mente și observații pe care trebuie să se razime ori ce știință.
Până acum această nouă știință s’a mărginit mai numai misiunei
ei descriptive, considerându-se ca o parte a geografiei omenești
însărcinată cu inventarierea fenomenelor actuale care constitue
caracteristicele diferitelor popoare.

      S'ar părea deci că mie naturalistului specialist nu mi-ar fi
îngăduit să mă amestec în trebușoarele etnograficești. In realitate
însă am dreptul, măcar în principiu, să am astfel de pretenții,
căci etnografia trebuie să fie o simplă ramură a etologiei, a
științei moravurilor, năravurilor și industriilor viețuitoarelor ani-
male : ea trebuie deci să fie considerată ca o disciplină a științelor
naturale și să fie cercetată cu metoadele acestor științi.

      Toate disciplinele științelor naturale au trecut mai întâi
printr’un stadiu pur descriptiv, ca să zic așa „static¹* pentru a-și
câștiga mai apoi după grea și prelungită muncă caracterul de
adevărate științe sintetice prin faptul că au aplicat metoadele
comparative și că au ajuns să privească fenomenele din punctul
de vedere genealogic, din acel al originei, și din acel al evolu-
țiunei lor atât în timp cât și spațiu.

      Etnografia se află abia la contactul acestei ere de maturitate
științifică : majoritatea etnografiilor chiar nu pricep încă că
trebuie hotărât să pășească pragul. Cu toate aceste nu încape
îndoială că etnografia astfel privită și cercetată, se va arăta ca
cel mai prețios izvor de documentare sigură pentru reconstituirea
istoriei omenirei primitive.

      Istoria scrisă ne dă lămuriri, de multe ori nesigure dealmin-
trelea, despre o perioadă relativ foarte scurtă a trecutului
omenesc, Archeologia ne dă bune lămuriri, mult mai îndepărtate
în timp, dar mărginite numai la actele omenești ce s'au întrupat
în materii trainice. Dar omenirea a avut o mult mai lungă și,
ori ce s'ar crede încă, înfloritoare viețuire în care a folosit
material peritor.

      Epocele folosirei metalelor, a pietrelor, a oaselor și a lutului
au fost precedate de epocile folosirei materiilor prime vegetale :
lemn, frunze, rogojine, panere etc, epoce de care archeologii și
preistoricii nu țin nici o seamă *nu numai pentru că n'au rămas
decât foarte puține urme din acele vremi atât de îndepărtate,
dar pentrueă, minune, nici nu le trece prin minte că acea epocă
ar putea să fi existat 1

      Ori, eu sunt convins, că etnografia, stabilită pe baze com-
parative și istorice, ne poate da multe, foarte multe deslușiri,


521

asupra acelor timpuri de pruncie a spițelor omenești. Există în
adevăr și astăzi neamuri care au păstrat, mai mult sau mai puțin
neștirbită, moștenirea etnică a celor dintâi alcătuiri ce au strâns,
în sălașuri permanente familiile răzlețe a spițelor primitive. Există
actualminte încă în uz, fără îndoială, unelte, îmbrăcăminte,
podoabe, datine și obiceiuri care s’au descoperit și întrebuințat
în zorii istoriei omenești, când plantele, oasele și pietrile necioplite
erau singurele materiale folosite !

       In sarcina etnografiilor cade misiunea atât de importantă,
de frumoasă, și totodată de atrăgătoare, de a inventaria și clasa
mai întâi fenomenele etnice actuale și pornind dela starea pre-
zentă de a le constitui fiecăruia istoria devenirei lor trecute, și
deci de a scrie astfel, obiectiv și sigur multe condeie adevărate,
astăzi cu desăvârșire tăinuite din vechea cronică a pământului.

       Doresc din suflet ca acești colegi naturaliști să se pue cât
mai repede pe treabă, căci mi-e acru sufletul de multele povești
ce istoricii și paleografii au pus, și vai, pun încă în circulație.
Aceste bazme scoase din izvoarele scrise, ades mărturii false sau
rău interpretațe, constitue o bună parte din doctrinele oficiale,
protocolare, parlamentare, biurocrâtice, didactice, gazetărești și de
saloane : în realitate însă ele nu mai au trecere în lumea restrânsă
a cercetătorilor moderni antropologi, preistorici și etnografi.

       Nu am acum timpul necesar ca să vă dovedesc lămurit
cele mai sus afirmate, mă simt însă obligat să vă aduc ca pilde
câteva scurte enunțări care desigur vă vor părea neașteptate și
semețe dar care nu vor surprinde pe cei ce au cugetat obiectiv
asupra lor.

       Ceeace se poate numi „civilizație populară specific româ-
nească'¹. era deja constituită în trăsăturile ei esențiale probabil
în epoca neolitică sau, cel maț târziu cred, în epoca bronzului.
Există gospodării mai izolate în munții noștri mai ales în Ardeal,
care sunt înzestrate ca acele din epoca bronzului; sculele și
mărfurile moderne cumpărate la târg sunt puține și nu sunt de
loc neapărat trebuitoare pentru funcționarea acestor așezări.
Chiar frumosul port românesc, vorbesc de acel primitiv împodobit
numai cu linii geometrice ce derivă din crestăturile de lemn,
acest port zic este moștenit din acele îndepărtate vremi. Desigur
și datinele cele mai numeroase își au tot de atunci obârșia, dacă
n or fi și mai vechi.

       Gloata poporului nostru s’a închegat de milieniare cam pe
toată suprafața astăzi românească: nu există încă nici Lațiu, nici
Roma, pe când acest popor își avea alcătuită firea lui proprie și
gospodăria lui particulară însușiri și industrii care și azi îl disting
• de celelalte neamuri. Obștia poporului nostru nu e formată din
coloniștii recenți, bimilienari, ci din vechi băștinași a căror origine
trebuie căutată poate printre oamenii pietrei șlefuite și desigur
printre cei ai bronzului.


522

      Ceeace e adevărat pentru civilizația populară specifică con*
cretă este adevărat și pentru datine. S’ar putea că noi Românii
să fi împrumutat unele obiceiuri dela Romani, dar demonstrația
sigură a acestei ipoteze nu cred să fie încă făcută pentru vreunul
cele mai multe datine, însă le-am dobândit fără îndoială din
vremi când nu erau încă Romani, iar de se găseȘc asemănări e
că și noi Românii ne-am moștenit datinele din aceiași matcă.

      Nu vreau să mai lungesc vorba, căci puținul ce am spus
îmi arată în destul gândul și mai lămurește apoi covârșitoarea
importanță națională și științifică ce atribui cercetărilor etno-
grafice serioase, obiective și conduse în spiritul metoadelor
științelor naturale. Dar cele ce preced mai fac să răsară și o
altă față a chestiunei: Iuțeala cu care gospodăriile, obiceiurile și
datinile primitive se pierd, mai ales din cauza revoluțiilor etice
sociale, economice și financiare pricinuite de marele răsboiu!
Trebuie să ne grăbim să observăm ce mai rămâne de observat,
să culegem ce mai rămâne de cules, căci mâine poate numai
urme neînțelese vor rămânea din acele minunate așezări relicte,
ce sunt martore aproape neschimbate a unui trecut ce numără
multe zeci de secole, și pe care avem încă marele noroc de a-1
putea cerceta pe material viu dar și marea răspundere de ă nu-l
lăsa să piară necercetat.

      Să sărbătorim deci cu toată convingerea oportunitatea și
însemnătatea punerei în deplină funcționare a Muzeului etno-
grafic al Ardealului; dar așa făcând, ne mai rămâne o datorie
și anume să fim recunoscători acelora cari convinși de nevoia
cercetărilor etnografice și de graba cu care trebuie cules materialul,
au dat ființă acestei instituții azi oficial consfințită. Conducătorii
Fundațiunei Regele Mihai, Consiliul Muzeal și Directorul Vuia,
au dat cu această ocazie dovadă de largă prevedere și adâncă
pricepere științifică, precum și de lăudabil devotament pentru
binele obștesc ; iar Ministrul Cultelor Lapedatu și-a făcut datoria
de protector al Culturei cu obicinuita-i decizie și cunoscutul
spirit gospodăresc.

      Academia mi-a încredințat sarcina onorabilă de a o asocia
la omagiul ce se aduce astăzi tuturor acestor oameni de ispravă.

      Soarta muzeului etnografic este astăzi asigurată : conducerea
se găsește în mâini bune și pricepute: urez acestei instituții
culturale să primească și dela marele public dovezile de interes
și ajutoarele morale și materiale ce merită importanta sa misiune
națională și științifică *).


      *) Cuvântarea ținută la inaugurarea Muzeului etnografic al Ardealului
117 Iunie 1928.)

E. RACOVIȚĂ.

Președintele Academiei Române.


523

Asigurările sociale și sindicatele agricole.

     Riscurile agricole produc adevărate dezastre. Lanuri gata să
îie culese, livezi sau vii pline de rod, grădini gata să aducă bene-
ficii însemnate, sunt în câteva minute total distruse de o grindină
puternică, care lasă în urma ei numai jale și pustiu. Animale cari
erau singurul ajutor în muncă, de care depindea putința muncii
și deci a câștigului, sau animale gata de vânzare sau de tăiere,
gata să dea profitul ce trebuie să rezulte de pe urma creșterei
și îngrijirei lor, sunt într’un timp scurt ucise de un accident ne-
prevăzut sau o boală riăpraznică, lăsând pe om cu o pierdere ce
nu o mai poate repara. Clădiri, cari constituiau adăpostul unei
familii muncitoare, uneori chiar locul de muncă, cu tot ce se cu-
prindea în ele, averea greu adunată, uneori cu jertfe și privațiuni,
sau recolte, strânse în locuri de depozit, pot cădea pradă focului
și în câteva ceasuri mistuite complect de flăcări, lăsând pe pose-
sorii lor săraci, fără adăpost, fără putința de a se reface. Și așa
mai departe, și celelalte calamități agricole: înghețul, inundația,
seceta și chiar accidentul sau moartea care pot lovi pe munci-
torul agricol, lasă în urma lor dezastre, cari nu mai pot fi repa-
rate, cari distrug în aeelaș timp .cu averea agricultorul, și sufletul
lui, puterea de rezistență a sa.

     Descurajarea apoi aduce prăbușirea economiei, și de multe-
ori chiar părăsirea muncii la câmp, pentru o vieață la oraș mai
săracă, mai grea, dar ceva mai sigură. Starea sufletească a mun-
citorului de pământ, care așteaptă totul dela cer, care privește
cu groază norii negri, vântul ce usucă totul în urma lui, sau
epizotia de care nu-și poate feri vita, este o stare greu de
suferit. Dacă ea nu totdeauna aduce descurajarea și deci pără-
sirea câmpului, aduce de cele mai multeori: nepăsarea,
lipsa de avânt în muncă, renunțarea la îmbunătățirea întreprin-
dere! și a culturii, decăderea agriculturii. Agricultorul, amenințat


524

de toate dezastrele, fără nici o siguranță că va culege roadele
muncii lui, fără nici o asigurare că nu va primi vreo lovitură
care să-i răstoarne toate socotelile intreprinderei sale, în nepu-
tință de a-și întemeia Întreprinderea pe socoteli precise, nu poate
fi un factor de progres în economia națională — îi va lipsi și
voința de muncă, și curajul in Întreprindere, și dorința de progres.

       Pentru a face din agricultor un Întreprinzător activ, născo-
citor și productiv; pentru a face din agricultor un element de
progres în economia națională; pentru a pune pe agricultor la
adăpostul dezastrului și a feri agricultura de decădere; pentru a.
putea cere agricultorului îmbunătățirea intreprinderei sale, progres
în cultura agricolă și creșterea vitelor și participarea sa mai activă
la ridicarea bogățiilor țării, nu este alt mijloc decât de a da agri-
cultorului liniște sufletească, siguranță în întreprinderea sa și ga-
ranții în păstrarea avutului său.

       Dar liniștea sufletească nu poate fi scoborîtă în inima agri-
cultorului; siguranța în Întreprindere nu o va câștiga muncitorul
de pământ; garanția păstrării avutului său nu o va avea acesta,
până ce el nu va fi apărat contra riscurilor agricole, până ce nu
va fi apărat contra pagubelor nimicitoare ce rezultă din sinistrele
agricole, adică până nu va fi asigurat contra pagubelor ce i le
pot produce deslănțuirea riscurilor agricole, contra grindinei,
contra mortalității vitelor, contra focului, contra accidentelor, și
așa mai departe, contra tuturor primejdiilor cari îl amenință.

       Asigurarea preventivă l'ar ajuta în apărarea contra deslăn-
țuirii nefericirei: tunurile ar îndepărta norii de grindină; norii
artificiali de fum ar apăra viile de îngheț; măsurile sanitare și
higiena grajdurilor ar îndepărta pericolul epizotiilor sau boalelor
individuale; normele de construcție sau echipele de pompieri ar
micșora riscul de incendiu și ar localiza începuturile de incendii;
irigațiile ar îndepărta primejdia secetei; digurile și canalele ar
împiedica inundarea satelor și șoselelor productive; și așa mai
departe.

       Iar asigurarea reparatoare l'ar ajuta pe agricultor în des-
dăunare, în refacerea averii pierdute, dacă primejdia n’a putut fi
ocolită și sinistrul a avut loc. Prețul recoltei ar despăgubi pe
agricultor de pierderea culturei sale din cauza grindinei, inunda-
ției, sau focului; prețul vitei moarte ar despăgubi pe agricultor
de paguba suferită prin pierderea ajutorului în muncă, dându-i
putința să și-o înlocuiască, sau l'ar despăgubi pentru străduințele
depuse în creșterea, îngrijirea și îngrășarea vitei destinată tăierei;
prețul ca^ei distrusă de incendiu ar da putința agricultorului să-și
clădească neîntârziat o alta, și așa mai departe.

       Numai astfel, agricultorul netemându-se că o nefericire i-ar
răpi într’o clipă întreg rodul muncii lui, că o întâmplare nenoro-
cită i-ar nimici averea și l'ar pune în neputință de a lucra, că


525

un sinistru i-ar răsturna toate socotelile, de cele mai multe-ori
clădite la limită, el poate numai cu încredere, cu curaj, cu sigu-
ranță, cu avânt, el poate să-și întărească și să-și desvolte Între-
prinderea, să se jertfească și să riște în speranța unei reușite, în
speranța unui rezultat bun.

      Desigur că asigurarea cere și ea o jertfă, cere plata unor
prime uneori destul de costisitoare, siguranța de a nu pierde totul
cere o cheltuială, o cheltuială de întreținere am putea spune, pe
care o cere orice lucru. Această nouă cheltuială orice intreprin-
zător și-o trece bucuros în socotelile sale, oricât de mare ar fi,
dacă pe ea se sprijină nu numai economic, dar chiar psihologic,
întreaga întreprindere. Agricultorul știind dela început prețul si-
nistrelor sale, cari în asigurare nu sunt niciodată corespunzătoare
prețului lor real decât într’un termen de câțiva ani, el nu mai
are a calcula cu întâmplarea, sau riscurile, cu elemente aleatorii,
ci cu elemente sigure, cu valori deplin cunoscute.

      Asigurarea, prima de asigurare, fiind și ea un post al chel-
tuielilor generale, al cheltuielilor de producție, este dela sine în-
țeles că intră în legea profitului, și deci trebuie supusă și ea
presiunei de micșorare la care sunt supuse toate cheltuielile de
producție, pentru micșorarea costului de producție. Evident că cu
cât prețul de producție a unui obiect va fi mai mic, iar prețul
de vânzare al său mai mare, cu atât profitul va fi mai mare și
intreprinderea mai prosperă. Pentru această prosperitate, pentru
profit cât mai mare în muncă, și dorința agricultorului este ca
prețul asigurării să fie cât mai mic.

      Aci nu e vorba de siguranța, care trebuie să fie garantată
sub orice formă, dar de forma de asigurare care poate oferi asi-
guraților prețul de asigurare cel mai mic. Nu e vorba deci de
preferirea unui asigurător, care oferă asigurarea cu prime mai
mici, dar care nu dă siguranța deplină că, în caz de sinistru, își
va ține angajamentele, plătind despăgubirile cuvenite. E vorba de
preferit între forma de asigurare, tot atât de sigure și una și alta,
care ar oferi, fără gând de concurență sau de fraudă, condiții
mai avantajoase.

      Marile societăți de asigurare, societăți comerciale, cari își în-
temeiază intreprinderea și deci câștigul, pe oficiul de asigurător
pe care îl fac, nu pot totdeauna corespunde intereselor agricul-
torilor. Asigurarea riscurilor agricole la societățile comerciale costă
mult. Și aceasta.nu din cauza dorinței nemăsurate de câștig pe
care le-ar manifesta societățile de asigurare, ci fiindcă admini-
strarea acestor asigurări costă foarte mult. Cheltuielile de achiziție,
de control, de încassare, de estimare a pagubelor, de achitare,
sunt cu mult mai mari în riscurile agricole, împrăștiate pe teritorii
întinse, decât cheltuielile de administrație în asigurarea risctiHlor
de vieață, de cele mâi multe-ori mărginită la câteva centre mai


526

populate. Deosebit de aceasta, în riscurile agricole autoselecțiunile
sunt mai posibile și mai numeroase decât în celelalte riscuri. Se
asigură contra grindinei proprietarii cari știu că sunt regulat loviți
de acest flagel. Se asigură contra inundațiilor sau contra focului
acei cari sunt expuși unor asemenea riscuri, nu se va asigura un
proprietar în regiunea dealului contra inundațiilor, sau un pro-
prietar al unei case izolate, zidite în piatră, cu apă suficientă în
apropiere. Mai mult, riscurile agricole, și în special riscul mor-
talității vitelor sunt mai supuse ca orice altele influenței voinții
omului, simulației, înșelăciunei. Prin urmare, administrația acestor
asigurări este scumpă și nesigură, iar scumpetea și nesiguranța
se resfrâng în calculul primei.

      De multe-ori societățile comerciale de asigurări refuză să
facă asigurarea riscurilor agricole și nu se lasă înduplecate decât
când au prilejul să facă și asigurări de vieață, după cum, în ge-
neral, băncile mari refuză să facă împrumuturi țărănești, fiindcă
cheltuielile de administrație ale acestor împrumuturi și riscurile
ce le prezintă ele, nu le pot suporta.

      Societățile mutuale, în special societățile mutuale mici, cari
în primul rând urmăresc ajutorul reciproc și apoi beneficiu, cari
sunt societăți de persoane, nu de capitaluri, în cari membrii se
cunosc între ei, știu cât prețuiesc moralmente fiecare, își cunosc
afacerile și averea, sunt în altă situație. Societățile mutuale cari
au, în general, o administrație ieftină, cheltuieli de administrație
speciale de asigurări deosebit de mici, și nu au riscuri subiective
de suportat, pot oferi asigurări în condiții cu mult mai avanta-
joase decât societățile comerciale. Societățile mutuale sunt. în
măsură să întoarcă subt formă de despăgubire aproape în între-
gime primele pe cari le-au încassat dela membrii ei.

      Societățile mutuale, oferind aceleași garanții de siguranță, ca
și societățile comerciale, deasemenea ele fiind în măsură să ia
asupra lor și riscurile agricole de cari societățile comerciale nu
se pot ocupa, în fine, societățile mutuale, oferind asigurarea
riscurilor agricole în condiții cu mult mai avantajoase, uneori cu
preț pe jumătate, ca societățile comerciale, ele sunt cele mai potri-
vite pentru asigurarea riscurilor agricole. Pentru aceste cuvinte,
societățile mutuale sunt folosite aproape pretutindeni, unde este
organizată asigurarea riscurilor agricole.

      Nu rareori însă, prin mijlocirea sindicatelor agricole, sau
altor instituții, societățile comerciale de asigurare, pot satisface în
bune cor^dițiuni interesele agricultorilor.

      Pentru achiziționarea asigurărilor societățile comerciale plătesc,
în procente, sume mari agenților achizitori, uneori cedând chiar
un sfert din încassările unui exercițiu. Este natural că, atunci când
o asociație sau o instituție se oferă unei societăți de asigurare de
a-i face serviciul de achizitor între membrii ei — pe această


52 ⁷

cale societatea achiziționând nu numai o clientelă mai numeroasă,
dar chiar mai sigură — asigurații, sau asociația lor să capete
condițiuni mai avantajoase.

       Sindicatele agricole române, Casa Rurală, și chiar Centrala
Băncilor Populare, au înlesnit de multe-ori membrilor săi inter-
mediul folositor pe lângă societățile de asigurare comerciale.

       In alte țări, și în special în Franța, intervenția sindicatelor
agricole ca intermediare între membrii lor și societățile corner- .
ciale, sau chiar ca agente ale acelor societăți, a fost mult mai
activă. Această soluție a fost ani de zile folosită în mare măsură
și numeroase și importante contracte încheiate între sindicate și
societăți de asigurare ofereau agricultorilor francezi sindicalizați
asigurări agricole în condiții foarte favorabile. Această inter-
venție binefăcătoare a sindicatelor agricole a fost posibilă și
mai folosită în streinătate decât la noi, fiindcă numărul mare de
societăți de asigurare și concurența dintre ele, făcea binevenit și
dorit intermediul unei asociații numeroase și serioase.¹)

       Astăzi însă și avantajele acestor contracte cad în fața orga-
nizării asigurărilor agricole prin mutuale mici.

       Sindicatele agricole franceze întemeiate în puterea legei din
21 Martie 1884 — care introducea pentru prima oară în economia
rurală cuvântul de sindicat — și apoi consacrate prin legea din
12 Martie 1920, au creat în jurul lor case de asigurare mutuale,
girate și administrate gratuit și fără beneficii, cari s'au dovedit
deosebit de utile și că vor căpăta o desvoltare nebănuită în viitor.
Au creiat astfel case de asigurare contra riscurilor agricole de
incendiu, de accidente și de mortalitate a vitelor, de îngheț și
grindină, de accidente și de moarte a muncitorilor de pământ.
Sindicatele au folosit în această operă a lor legea din 4 Iulie
1900, numită legea Viger, care scutește mutualele agricole de
obligațiile puse prin legile mai vechi, ca cele din 24 Iulie 1867
și 22 Ianuarie 1868. Organizarea acestor asigurări mutuale se
aseamănă mult cu aceea a cooperativelor de credit, bazându-se
în primul rând pe mutuale locale, restrânse, în care onorabilitatea
fiecăruia e cunoscută și controlul e ușor de făcut, apoi pe case
de reasigurare regionale, pentru compensarea riscurilor prea grele
și, în fine, pe o casă națională de reasigurare* ².)

       Legea Viger sancționează asistența legală a micilor mutuale
pentru asigurarea diferitelor riscuri agricole, administrate și girate
gratuit de către membrii lor.³)


       !) A. Lecomte : Les associations agricoles professionelles et mutuelles.
Paris pg. 248—249.

       G. E. Asigurările mutuale agricole, București, 1915, pg. 128—129.


       a) M. Auge-Laribe. Syndicats et cooperatives agricoles. Paris, 1926,.
pg. 71—72.


       ³) A. Lecomte, loc. cit. pg. 249—250.


528

      Articolul prim și unic al acestei legi sună astfel:

      „Societățile sau casele de asigurări mutuale agricole cari
sunt girate și administrate în mod gratuit, cari n’au în vedere și
cari, în fapt, nu realizează niciun beneficiu, sunt scutite de forma-
litățile prescrise de legea din 24 Iulie 1867 și decretul din
28 Ianuarie 1868 privitoare la societățile de asigurare.

      „Ele se vor putea constitui supunându-se prescripțiilor legii
din 21 Martie 1884 asupra sindicatelor profesionale.

      „Societățile sau casele de asigurări mutuale agricole astfel
creiate vor fi scutite de toate taxele de timbru și înregistrare
altele decât taxa de timbru de 10 centime prevăzută".

      Această ultimă taxă percepându-se în acel timp pentru orice
mișcare de fond superioară a 10 franci, sau raportându-se la o
datorie mai mare de 10 franci.

      Legea Viger a fost complectată în 25 Iulie 1900 cu o circu-
lară a direcției generale a înregistrării, prin care se lămureau
amănuntele scutirei de impozite. Se scuteau astfel de impozite
convențiile de asociației aderările la statute sau contracte de
asigurare, actele făcute cu prilejul sinistrelor, cum sunt: numirea
experților, procesele verbale de expertiză, regulările indemnității
cari nu conțineau liberarea, și in general toate actele relative la
constituirea societăților sau caselor mutuale și la gestiunea lor,
chiar când aceste acte constatau transmisiuni de bunuri, mobile
sau imobile, într'un cuvânt toate actele de administrare a asigu-
rării cari sunt greu impuse în asigurările comerciale. Se scuteau,
de asemenea, societățile mici mutuale, cari făceau asigurări agri-
cole și erau administrate în chip gratuit, de către administratori
și directori membri ai societății, cu excepția a unor mici funcțio
nari de biurou salariați, de toate obligațiile de sediu, de instalație,
de conducere, de funcționare, de înregistrare a afacerilor, de viză
și de control din partea autorităților financiare, impuse societăților
de asigurare comerciale, pentru urmărirea taxelor de timbru și
înregistrare cuvenite.

      Desigur foloasele pe cari le aduce micilor mutuale agricole
legea Viger sunt deosebit de importante, nu numai pentru scutirea
de însemnate impozite, mult sporite încă acum după războiu,
dar pentru ușurința funcționării lor.

      In bugetul Ministerului de agricultură francez sunt prevăzute
importante sume pentru ajutorarea agricultorilor sinistrați și cari
sunt căzuți în situația de a apela la ajutorul public. Aceste sume
cu toate că îngreuiază simțitor bugetul acelui Minister, sunt ne-
îndestulătoare pentru acoperirea tuturor pagubelor provenite din
riscurile agricole, totdeauna de natură a pune pe sinistrați în situ-
ația umilitoare de a apela la ajutorul public. Ele nu reprezintă


529


2

decât maximum cinci la sută din totalul pierderilor, ceeace este
cu totul neîndestulător pentru scopul pe care ele îl urmăresc').

      In fața străduinței remarcabile a mutualităților agricole și a
serviciilor economice și sociale pe cari le împlinesc, Ministerul de
agricultură francez a găsit de datoria sa, ca alături de aceste sume
destinate ajutorării celor în lipsă, să înscrie un credit pentru sub-
venționarea societăților mici mutuale pentru asigurările agricole.
Ministerul a socotit că sprijinul Statului, prin scutiri de impozite,
pe care îl dădea micilor mutuale agricole, era neînsemnat față de
serviciile pe cari acestea le aduceau Statului, organizând preve-
derea și ajutorul reciproc, și scutindu-1 pe el de a încerca să re-
pare dezastrele sinistrelor agricole, ajutând pe cei greu loviți. înainte
de războiu, începând cu 1898, în bugetul general al fiecărui an a
fost înscrisă suma de 500.000 franci cel puțin, pentru subvențio-
narea micei mutualități agricole, pentru asigurarea contra mortali-
tății vitelor, a grindinii și a incendiilor.

      Dacă nu putem spune că grație acestei subvenții numărul
mutualelor mici a crescut considerabil, fapt care se datorește, de
sigur, în primul rând, imensei necesități a asigurărilor agricole, dar,
fără îndoială, atitudinea binevoitoare și încurajatoare a autorităților
a ajutat nespus de mult desvoltării acestor mutualități.

      Din raportul ministrului de agricultură făcut în 27 Martie 1906
președintelui republicei franceze, se poate deduce modul binefă-
cător și inteligent în care s’au acordat subvențiile Statului. Aceste
subvenții sunt de două feluri:

      1. „Subvenția de întemeiare, care se acordă oricărei societăți,
care se creiază, ținându-se socoteală de numărul membrilor lor,
de întinderea acțiunei lor și de cifra capitalului asigurat. Ea nu
este nici odată mai mică de 500 franci și permite societăților noui
nu numai să acopere cheltuielile lor de organizare, în general mici,
dar chiar de a-și constitui un fond de rezervă'¹.

      2. „Subvenția acordată societăților în plină funcționare, cari
au suferit în cursul anului precedent pierderi excepționale, în
scopul de a le ajuta să-și reconstituie fondul lor de rezervă la
care au trebuit să facă apel pentru plata indemnităților statutare.
Această subvenție este calculată în proporție cu pierderile suferite,
ținându-se cont de importanța societății, de numărul membrilor și
mai ales cu sforțările contributive ale mutualiștilor, adică cu mă-
rimea primei sau cotizației lor. Cuantumul acestei alocații esfe
determinat cu ajutorul unei tabele fără a putea fi vreodată in-
ferior sumei de 100 franci¹¹.

      Ajutate de sprijinul întreg al autorităților și ușurându-li-se


       i) A. Lecomte, loc. cit. pag. 253.


530

la maximum formalitățile legale de întemeiere.’) mutualitatea agri-
colă franceză a luat un mare avânt.

      De unde în 1898 erau 1400 de mici mutuale agricole, în
1907 erau 7000, iar la începutul anului 1925 -) erau 16584 și anume :

  7091 societăți de asigurări mutuale contra mortalității vitelor;

  5733      „      „     „ contra incendiilor agricole ;

     77     „      „  reasigurare contra mortalității   vitelor ;

     43     „      „                  „ „ incendiilor   agricole;

     14     „      „  asigurare contra grindinei;

  3581      „      „  contra accidentelor agricole ;

     45     „      „ reasigurare contra accidentelor agricole.

      In cele 7091 societăți de asigurări mutuale contra mortalității
vitelor sunt înscriși 335.922 agricultori, și ele asigură un capital în
valoare de 1,690,213.077 franci.

      In cele 5733 societăți de asigurări mutuale contra focului
sunt înscriși 202.693 agricultori, și ele asigură un capital în va-
loare de 5,482,044.439 franci.

      Din numărul efectiv al aderenților se deduce că locul de
desvoltare al mutualității franceze este încă întins, și mișcarea mu-
tuală agricolă poate căpăta o desvoltare cu mult mai mare decât
cea de astăzi.

      Asigurarea contra grindinei merge mai greu, fiindcă greutățile
de început la această asigurare sunt greu de învins.

      Scopul sindicatelor agricole este apărarea intereselor culti-
vatorilor, și cum organizarea asigurărilor agricole este unul din
interesele primordiale ale lor, sindicatele agricole sunt chemate să
joace un rol însemnat în această organizare. Prin ființa lor, ca
asociație a cultivatorilor de pământ, — locală, de cele mai de
multe ori — sindicatele agricole grupează pe toți acei cari au
interese de asigurați agricoli, dă cultivatorilor de pământ, asociați
în vederea apărării intereselor lor agricole, putința de a se găsi
împreună cu o mutualitate, satisfăcând astfel întâia condiție pentru
organizarea oricărei asigurări.

      In sindicate, cultivatorii agricoli au prilejul să se cunoască
bine între ei, atât ca moralitate, cât și ca putere economică. In
ele, membrii, convețuind în acelaș loc, se cunosc reciproc, știu
ce preț se poate pune pe cinstea fiecăruia, care este averea fie-
căruia, ce necesități economice are și cum și le poate îndeplini.


       ’) Intertieiarea unei societăți mutuale cere o simplă adunare generală care
să stabilească și să aleagă un Consiliu de administrație franceză cu drepturi
civile și politice. Statutele depuse în duplu exemplar, împreună cu lista mem-
brilor biuroului, la primăria comunei, dau dreptul, în schimbul unei recipise de
primire din partea primarului, la funcționarea societății.

       ²) M. Auge-Laribe, op. cit. pg. 98. „Journal Officiel", Paris 11. VII. 1926.


531


2*

Sindicatele oferă a doua bună condiție pentru organizarea asigu-
rărilor agricole: controlul reciproc în asigurare.

      Apoi sindicatele sunt înlănțuite într’o organizare centralistă
cu uniuni pe regiuni și apoi pe țară. Această înlănțuire oferă a
treia condiție pentru organizarea asigurărilor: putința reasigurării.

      Evident că orice asociație țărănească, locală și cuprinsă.
într'un sistem centralizat de federale și uniuni, poate juca acelaș
rol, de pildă banca populară sau cooperația de consum, însă nici-
odată asigurarea agricolă nu va fi bine organizată, când ea va fi
un scop secundar în asociații în care scopul primordial economic
e altul: schimbul, consumul sau producția. Asigurarea agricolă
se poate organiza pe lângă o asociație țărănească, însă cu orga-
nizație destinată, ca mutualitate liberă, astfel ca scopul său, în
primul rând social, să nu fie aservit unui alt scop, în primul rând
economic.

      Scopul de a alipi asigurarea agricolă de o asociație țără-
nească locală, răspândită în mici asociații locale, și legate în fede-
rale regionale, apoi în uniuni naționale, sau case centrale, nu
este altul decât a se servi de administrația acelei asociații, la
nevoie și de capitalurile acesteia, pentru ca cheltuielile de admi-
nistrație ale asigurării să fie cât se poate mai reduse și asigu-
rarea cât mai ieftină.

      Oricare ar fi însă asigurarea agricolă căreia i se alipește
organizarea asigurărilor agricole, ea nu poate fi o bază îndestu-
litoare dacă puterea ei nu este destul de întinsă, adică dacă nu
are un număr suficient de membri. Unul din principiile prim-
ordiale ale asigurării este existența unui număr destul de mare
de asigurați, care să constituie o mutualitate destul de mare
pentru a da putința aplicării legii numerilor mari în producerea
sinistrelor și repartiția pagubelor rezultate din acestea.

      In organizații reduse acumularea riscurilor face cu neputință
organizarea îndestulătoare a asigurărilor și satisfacerea tuturor
intereselor. Neputința despăgubire! apoi, nu este un îndemn
pentru înscrierea de noui membri în mutuală,! și organizarea
asigurării merge repede la lichidare.

      Prin urmare pentru o bună reușită ar trebui ca sindicatele
agricole să cuprindă un număr mare de cultivatori de pământ
sindicaliști, și un număr mare dintre aceștia să voiască să con- -
stituie o mutuală pentru asigurările agricole.

      Sindicatele nu sunt instituții obligatorii. Cultivatorii de pă-
mânt nu sunt obligați să facă parte dintr'un sindicat agricol, cu
atât mai puțin ei pot fi obligați de a intra într’o mutualitate
agricolă pentru organizarea diferitelor riscuri. Deasemenea, sin-
dicatele nu pot fi obligate să primească ca membri pe ori cine,
și nici mutualele șă ia asupra lor orice riscuri. Obligația duce la


532

neselecționare, sau, mai ales, la selecționare individuală, în acest
caz organizarea asigurărilor agricole prin sindicate devine foarte
dificilă, sindicatele sunt silite sau să plătească indemnizații neîn-
destulătoare, sau să perceapă prime prea mari, oferind, în ambele
cazuri, condițiuni inferioare celor oferite de societățile de asigu-
rare comercială și serviciile lor devin inutile. In fine, oricât ar
fi de solidari sindicaliștii între ei, oricât de puternic le-ar fi simțul
solidarității, prime uniforme, în acest sistem liber, ar fi greu de
impus. Cum ar putea fi convins un membru liber al sindicatului
agricol să plătească o primă mai mare decât acea cuvenită ris-
cului lui. pentru a acoperi astfel, o parte din riscurile mai mari,
ai altor sindicaliști, din alte regiuni, mai supuse riscurilor agricole
ca celelalte. Dar dacă primele nu sunt uniforme, unii cultivatori
trebuie să fie atât de impuși încât asigurarea prin sindicat nu-și
rnai ajunge scopul. De aici o nouă serie de dificultăți ce se pune
în cale organizării asigurărilor agricole prin sindicate.¹)

      Aceste dificultăți au o întreită consecință, și anume : asigu-
rările agricole sunt împiedicate în desvoltarea lor; ideia micii
mutualități agricole e compromisă, și în fine însăș instituția sindi-
catului agricol este compromisă.

      Nu este în interesul sindicatului să se transforme într’o
Întreprindere de asigurare. Această instituție nu are nici organi-
zarea cuvenită, nici personalul necesar pentru o asemenea grea
acțiune. Sindicatul agricol nu poate reuși în această chestiune,
cum n’a reușit deplin ca intermediar sau agent de asigurare,
fiindcă nici el nu poate oferi societăților miile de asigurați pe cari
le spera, nici societățile nu pot oferi condițiunile favorabile cari
se așteptau dela ele.

      Organizarea asigurărilor agricole trebuie să fie deci o orga-
nizație deosebită, autonomă, care să găsească numai sprijin în
sindicatele agricole, sau în oricare alte asociații agricole.

N. GHIULEA.














       ') G. Armând. L'assurance agricole en France. Paris, 1900 pag. 385.


533

        Elegia lui Nicolae Valahul la mormântul
        lui Erasm de Roterdam.

      îngrijorat călător, dacă vrei ca să știi a cui oase
     Lespedea rece de-aici le-adăpostește, te rog:
     Mersul grăbit îți oprește și-ascultă a mea tânguire.

          Dacă oprești al tău pas, tu vei afla ce dorești.

      Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
          Căci în al nost univers nimeni nu fu mai vestit.

     Derăpănatul său trup odihnește-n mormântul acesta

          Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.

      încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
          Sa minunată la toți oamenii cei renumiți.

      Când înflorită etate tânără trupu-i ajunge,
          S'a arătat pe deplin geniul duhului său.

      Harnica lui tinerețe neîncetatului studiu
          Fu închinată, când el Biblia tot cerceta.

      Când a crescut ințeleptu-i cuget și-ajunse [om matur,
          In univers ca o stea fără pereche luci.

      Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrânețea, în lume
          N’a mai putut încăpea geniul său strălucit.

      Anii târzii, ce ’ndeobște slăbesc ale minții podoabe,
          Lui îi spori și mai mult rodnicul minții belșug.

     Să mai înșirui pe rând însușirile sale alese ?

          Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.

      Căci după cum biruește soarele stelele toate,
          Astfel și el pe ceilalți toți învățați i-a ’ntrecut.


53'4

Viața întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
     Că îl poți lua însuși tu ca fericit îndreptar.

Despre aceasta ne dau mărturii credincioase a’ sale
     Opere ce-au izvorât dintr’un cucernic talent.

Ele redau neclintita-i credință și firea-i curată.

     Chipu-i, ce parcă e viu, și trăsăturile lui:

Ele ne-arată și drumul cel drept în spre culmile 'nalte
     Ale stelatului cer ce-i pregătit celor buni.

Iar dacă vrei ca să știi de ce ’nlăcrămați mi-s obrajii
     înrourați, să m’asculți—rogu-te — încă puțin:

Când împărații*) ’nvingea pe Iberi în spre Soare-apune
     Carol ce este stăpân pe Universul întreg —

Iar generoasa lui soră domnea în Brabant și în Flandra,
     Ocârmuind în chip drept prin înțeleptul ei sfat:

Sta credinciosul Erasm în orașul ce-i zic Basilea,
     Care un nume și luă după al său împărat.

Sufletul nostru era înfrățit prin virtuți și credință
     Ce ne ’ndemnau a trăi și a muri la un loc.

Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
     Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.

însăși Regina a fost cuprinsă de-o vie ’nclinare
     După acest învățat însuși de cer înzestrat.

Ea de dorință ardea să-l vadă aici pe Erasmus
     Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând.

Deci fu plăcută la toți scrisoarea prin care pe dânsul
     II îndemnam a veni, tot stăruind ne ’ncetat.

Tocmai îmi făgădui-se prin multe scrisori c’o să vină
     Și mă vestea tot mereu că va porni în curând.

Ba 'mi și scrisese cu propria-i mână mai multe dorințe
     Ale curatului său suflet, în câte-un răvaș.

Tocmai se și pregătea să vie să-și vadă iubita
     Țara, prietenii scumpi și părintescul cămin.

Insă pismașa Lachesis a rupt urzitura sortită,
     Iară în mâna-i luă Atropos firul tăiat.

Iată de ce nu puiu Erasm să-și plinească dorința:
     ^Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.

Iată de ce, sfâșiat de chinuri cumplite, tristeții
     Pradă sânt azi tocmai eu, ce pe ’ntristați mângâiam.

') Carol Quintul.


535

      Fi-va notată c’o piatră cernită deci ziua de astăzi
           Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.

      Scrieți dar, ceată sfințită a barzilor, o triste distipuri,
      Plângeți, o Muze, iar voi, Grații, bociți pe cel dus,
      Căci răposat-a bătrânul Erasm, de-a părinților noștri
      Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.

      Ce fericit-aș fi fost dacă soarta-mi dedea ’ngăduința
           încă de vie să văd fața amicului scump!

      Ce folos insă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
      Cu ne ’nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
      Când Ursitoarele triste urzeala o țes și o tae
      Deopotrivă la toți, și renumiți, și umili ?

      Căci neclintitele praguri a soartei nu poate să treacă
           Nimeni decât când îi e ceasul de sorți hotărât.

      Deci, cetitor, ce te îndrepți spre mormântul acesta, o vorbă,
           Cea de pe urmă, să-i spui astfel cu gândul blajin:

      Bunul rămas eu pe veci, îți doresc, o ilustre Erasmus,
           Care de-acum ai trecut printre bărbații cerești.

Din latinește de St. HezdecM.



















        NB. In scrisoarea frimeasă din Bruxelles lui Franciscus Cronevaldius, in
.16 Sept. 1536, cu rugămintea de a o corecta. (V. M. H H Diplom Tom XXV
p. 582—4).


536

    Monumente de artă din Cehoslouaeia.*)


1. DOMUL SF. VIT IN PRAGA.


Edificat începând cu anul 1344

Grandios


de Matthieu d’Arras, Peter Parler și urmași,
monument, în stil gotic.


      *) In legătură cu articolul despre arta cehoslovacă a dlui C. Petranu,
publicat in Nr-ul 4 al revistei, din anul acesta.


537

    Dela Românii tpansnistrieni.

      In vara anului 1917, când armata germană a început marea
ofensivă dela Mărășești, autoritățile Regatului român au crezut de
necesar să pună la adăpost sutele de familii românești, refugiate
din Ardeal și în parte din Bucovina, odată cu retragerea arma-
telor române. Refugiații au fost concentrați la Iași, de unde ni-
s’au pus la îndemână trenuri directe cari să ne ducă până la lo-
calitățile din Rusia, unde eram să fim adăpostiți.

      Un convoiu a luat direcția Chersonului, altul s'a îndreptat
spre Nord-Est, în direcția Elisavetgradului. In linie aeriană dela
Iași la Elisavetgrad sunt aproximativ 400 Km. Convoiul din care
făceam parte și eu avea destinația din urmă. Nu însuși orașul Elisa-
vetgrad, ci două comune din apropierea Iui: Vișca și Orostaia-
Gruscaia, având ca gară ultimă, 10 Km. dincoace de Elisavetgrad,
Șestakovca.

      Elisavetgradul dela Iași e în direcție nord-estică, cu bună
înclinare spre Est, și e așezat aproape de granița sud-estică a po-
dișului Podoliei, cam la un sfert al căii ferate dela Balta Harcov.

      Ținutul e de stepă. In mersul domol al trenului de marfă
în care călătoream, deși podișul e plan cât vezi cu ochii, —
aveam mereu impresia că suntem pe o culme. Satele se zăreau
rar, la distanțe mari. Mai târziu am înțeles această lipsă care
dădea impresia unui ținut puțin populat, deși pământul era muncit.
Satele se cuibăresc aproape toate, nevăzute în câte-o afundătură,
ca o căldare uriașe între povârnișurile podișului

      Pedestru simți înclinările terenului mai ușor decât din aler-
garea trenului și pornind din gara Șestakovca spre satul Oros-
caia sau Gruscaia, ne-am trezit urcând vreo cinci-șase Km. până
la culmea din care am zărit comuna.

      însăși culmea e un nou podiș cu înclinări domoale, care se
scurg ușor, din toate părțile spre sat. La întâia privire satul pare
rotund, pe șesul din fundul căldării.


538

2.  BUSTUL LUI CAROL IV.

Dela triforiul domului sf. Vit, comandatarul domului. Unul din primele
       t busturi-portrete realistice. Sfârșitul sec. XIV.


539

      Poți călători zile de-arândul fără să zărești o pădure, ca pe
orice stepă. Pământul e negru și gras, foarte roditor. Din arătură
și grapă rămâne un pământ mai mărunțit decât la noi straturile
prin grădină. La suprafața arăturii se așază ca un praf fin pe
care-1 ridică vântul. Tot astfel pe drumuri, când e umblare multă,
ești învăluit de asemenea de un prav negru.

      Spun când e umblare mai multă, pentrueă drumurile chiar
și cele de pe hotar, deci drumurile comunale, sunt foarte largi,
și locuitorilor de-acolo le par și așa prea strâmte, așa că o iau
razna peste hotar pe unde le pare drumul mai scurt.

      Căile cari duc în sat, de lărgime considerabilă, sunt de
obiceiu înțelenite, plire de troscățel, numai prin mijloc e umblare,
până se strică, pe urmă abat la dreapta ori la stânga, și drumul
mâncat de ogăși se înțelenește la rândul lui.

      Când bate vântul, — de adiat adie aproape fără întrerupere
dela nord-est și uneori chiar în mijlocul verii, destul de tăios, —
când bate vântul ori alergi cu căruța în goană după câteva zile
de secetă, nu ai ce face cu straie albe. Pravul negru te copleșește.
Poate aici e de căutat motivul că locuitorii din partea locului,
chiar românii, poartă cămașa colorată, și peste tot îmbrăcămintea
închisă.

      Pășunea din comuna Oroscaia era săracă în August când
sosirăm noi. Recolta era însă îmbelșugată și ogoarele înegreau până
în depărtări fără fir de buruiană. Aveai impresia că arătura e
răscoaptă, presărată la suprafață cu prav negru.

A

* *

      Comunele din jurul Elisavetgradului sunt sate mari, Gruscaia
cu 7—8 mii locuitori, Vișca cu 12—13 mii locuitori. Pe lângă
faptul pomenit mai înainte că sunt așezate în adâncăturile tere-
nului, și mărimea lor esplică împrejurarea că nu se văd decât la
mari distanțe: sunt rare. Gruscaia e sat curat moldovenesc, Vișca
amestecat.

      II descriu pe cel dintâiu unde mi-a fost dat să petrec până
la mijlocul lui Octomvrie.

      Văzut și din depărtare și după-ce ai intrat în el, îți lasă im-
presia unei așezări de oameni bine situați materialicește. Ulițele
cele principale, cele mai multe, sunt tot așa, dacă nu și mai largi,
decât drumurile de pe hotar. Toscățelul verde și gras crește în
toată voia. De-o parte și de alta strălucesc casele cu ogrăzile, în
fund cu clădirile economice. Ogrăzile și grădinile sunt mijlocii, te-
renul din fundul căldării trebuind să cuprindă atâtea așezări
omenești.

      Stradele principale pornesc, ca într’o rază, din centrul sa-
tului. Iar centrul e un lac, un tău artificial, hrănit din apele ploii,
din păraele ce se scurg de pe coastele dulce înclinate.

      La rândul său lacul hrănește moara satului, moara de apă,


540

3. TURNUL DE INTRARE


dela podul lui Carol IV, in Praga. Sec. XIV ferm. sec. XV. Cel mai
decorat turn european din timpul acesta.


541

sunt multe mori de vânt după care apele sunt prinse din nou,
in tăuri mai mici. Digurile care opresc apele sunt cele străvechi:
umplături de nuele și mai ales de gunoi. Când treci mai întâi
peste ele ai impresia că te cufunzi, că întregul dig e plutitor.

      Apa de beut și de adăpat vitele se scoate din fântâni adânci,
prevăzute toate cu roate în jurul fusului cărora se înfășoară funia
de cele mai multe ori lanțul de care e legată găleata. Apa e
bună de beut.

      Stradele sunt drepte, aliniate, și așezările gospodărești pre-
zintă uniformitatea caracteristică satelor noastre. Aproape toate
sunt coperite cu pae, frumos retezate la streșini, iar în vârf c'o
împletitură, o răsucitură a paelor care contribue la buna estetică
a coperișului. Nicăiri nu se vede coperișul de mântuială, încă-
lecat de pari.

      Unde și unde răsare și câte un acoperiș de tinichea, de
tablă. Toate sunt noui, arătând că obiceiul e proaspăt.

      Casele sunt clădite din vălătuci, un fel de bulgări paralelipi-
pezi, sau cărămidă bine uscată dar nearsă. Pereții sunt drepți,
văruiți în alb, proaspăt, curat, așa că locuințele omenești nici nu
se pot deosebi de cele clădite din cărămidă arsă.

      Plafonul e de obiceiu mai înalt decât la casele noastre ță-
rănești și e din grinzi de brad, — rareori, la casele coperite cu
tinichea, plafonul e tencuit.

      împărțirea casei e cea obișnuită aproape în toate ținuturile
locuite de români. Spre stradă e „casa dinnainte*¹ adecă de gală,
cea mai spațioasă, mai frumoasă, mai bogat împodobită. E li-
pită cu lut, presărată cu năsip, ca și în odăile corespunzătoare a
caselor țărănești dela noi. Mai rar sunt podite.

      Aici, într’un colț al peretului fruntal de către stradă e
icoana Maicii Domnului, mai des sfântul Nicolae, cu candela de-
desubt, candela ce se aprinde din preseara serbătorilor și Sâm-
betele seara. întreg păretele e împodobit cu icoane de-o subme-
diocră execuție tehnică.

      Lângă peretele din dreapta e „patul cel mare", exact cum
îl cunoaștem la românii de pe Târnave, Mureș, Secaș, și aproape
de pretutindenea din Ardeal, — unde obiceiurile vechi sunt incă
păstrate. Un stativ de lemn, la înălțime cam de 1.50 m. acoperit
cu serii de țesături și covoare, cari ajung, cel dintâi până la pă-
mânt, următoarele cu câte-o palmă mai sus. — Deasupra sunt
două-trei rânduri de perini, uneori și mai multe, ajungând aproape
până la grindă. îndată lângă pat, tot lângă peretele din dreapta
e tradiționala ladă de zestre, unde nevasta își păstrează în primul
rând hainele ei.

      Dar împrejurul pereților sunt lavițele, cele mai multe neco-
lorate, de brad. Scaune une ori două, și în fruntea casei, lângă
peretele frontal, masa acoperită cu țesături.


542

£ti£


4. CASTELUL KARLSTEIN

lângă Praga. Fondat în 1348 de Carol IV, a servit ca loc de păstrare a coroanei, bijuteriilor
și relicviilor. In interior se găsesc picturi valoroase din sec. XIV, de măiestrii Wurmser,
Teodoric, Toma din Modena etc.

      Ceeaee deosebește această odae de gală de cea corăspun-
zătoare din casele țărănești dela noi, este cuptorul enorm, cămi- -
ninul, care ocupă cel puțin ¹ i> din suprafața odăii.

      E un sistem de cămin pe care, în forma aceasta, nu l-am
văzut nicăiri. E construit pentru încălzitul cu pae în așa fe! că
flacăra e purtată prin diferite coridoare și cotituri câțiva metri.
Vatra e împrejur până la cei doi păreți, între cari e clădit, și
vatra aceasta întreagă e coperișul acestor fel de coridoare. Dea-
supra vetrei se ridică în formă pătrată clădirea cuptorului, fața
de de-asupra slujește ca loc de dormit.

      Pe la începutul lui Noemvrie când se pusese frigul am în-
cercat puterea lui de încălzire, și am rămas uimiți cât de repede
și bine se încălzește întreg cu câteva brațe de pae.

      Afară de odaia dinnainte locuințele moldovenilor din
Gruscaia au, aproape toate, încă două așezate in lungime, una.
după alta. Cum e tipul general al casei românești dela țară. Din
camera de gală treci în tindă, cea mai mică dintre cele trei ca-
mere, unde se prânzește și se cinează în zilele de vară, și se țin
diferite obiecte. E puțin mobilată. Chiar măsuța mică, foarte joasă,
la care se mănâncă nu e păstrată aici ci în camera de către
curte și e scoasă numai până au trebuință de ea.

      Odaia a treia, cea de către curte, cu ferestri în doi pereți,
e mai mare. Din ea se poate supraveghia ograda și grădina, aca-
returile economice din curte. E camera propriu zis de locuit. Fa-
milia nu folosește odăea de gală decât la sărbători mari și când
au oaspeți.

      Odaia de locuit e foarte simplă, aproape sărăcios mobiliată.
In ea tronează căminul care este combinat și cu cuptorul de pâne,
de-o construcție superioară. Nu se pomenește ca acest cuptor să
scoată fum în casă. Căminul, deasupra, oferă și aici locul obișnuit
de dormit, mai ales pentru copii și bătrâni. In cameră toată mo-
bila se reduce la câteva lavițe, scaune scunde, rar se află aici,
icoane. Țesături covoare nu țin aici.

      Ceeaee surprinde intrând în ogradă este abundența clădirilor
economice. Grajdul și șura, ca și cotețul pentru grăsuni nu lip-
sește de nicăiri. In plus întâlnești în cele mai multe ogrăzi șo-
proane, diferite adăposturi pentru uneltele economice, pentru fân,,
pleavă etc.

      Toate sunt acoperite cu pae, dar ținute în bună stare și în
bună rânduială.

      Convingerea că te afli într'un sat cu locuitori în bunăstare
materială e confirmată pe deplin, nunumai din aspectul exterior
al comunei din interiorul caselor și al ogrăzilor, ci și din animalele
de muncă — cai în deosebi, cai voinici, bine hrăniți și dintre ma-
șinăriile agricole moderne pe cari le vezi supt șoproane,              ;

      Satul are o singură biserică cu doi preoți, amândoi ruși.


544

5. MĂIESTRUL DIN TREBON.

Panoul central al tripticului din Praga. Apogeul și cristalizarea finală a
picturii cehe în sec. XIV, influință franco-flamandă.


545


3

   Clădirea bisericii e impunătoare, deși veche. Spațioasă, cu car
  de-asupra tindei femeilor, cu iconostas bogat. Școala e clădire
  solidă, pustie în vremea asta de vară, dar destul de pustie și
  peste iarnă. învățătorul e rus și nu se cunoaște pedeapsa pentru
  copiii cari nu merg la școală.

        In Oroscaia se mai află și niște cazarme părăsite, nu din
  pricina răsboiului, ci cu decenii înainte. Pe vremuri a fost aici un
  punct de observație militar. Acum cazarmele sunt în dărăpănare,
  cu coperișul spart. Au constituit pentru noi singurul izvor de unde
  ne-am putut aproviziona cu cărămizi și tinichea pentru a ne im-
  proviza o plită pentru fiert.

        N’am înțeles cum au rămas zidurile aceste părăsite nede-
  vastate, când atâta trebuință putea fi de-o cărămidă, decât în clipa
  când i-am văzut pe oameni înfricați văzându-ne ducând cărămizi
  de acolo. Ne spuneau să grijim că vom fl pedepsiți pentrucă e
  avutul statului.

*

* *

        Locuitorii din acest sat modovenesc se ocupă excluziv cu
  agricultura. După informațiile pe care le-am putut lua, marea ma-
  joritate a locuitorilor poseda cam dela 7 jugăre de pământ în sus,
  iar pe hotarul comunei nu se află nici o mare proprietate. Sunt
  gospodari și cu 30—40 jugăre de pământ. Calitatea solului e
  aproape pe întreg teritorul aceeași. Nu a fost nevoie să fie sor-
  tată în clase. Chiar pășunea e hrănită de aceeași hrană neagră.

        Pământul îl lucrează cei mai mulți cu mașini agricole mo-
  derne. Ne-a fost mare mirare când am văzut în ogrăzi mașinele
  de sămânat, de săpat, plugurile toate de fier, tăvăluge perfecționate,
  mașini de greblat, etc.

        Aveam, se 'nțelege, alte păreri despre economia ce se făcea
  în Rusia de către țărani. Interesându-ne am aflat că trei-patru
  familii și chiar mai multe, s’au întovărășit pentru a-și putea procura
  aceste mașini agricole moderne. întrebând pe localnici cum au
  ajuns la ele, mi s'a spus că și în alte sate se lucrează așa și
  că le-ar fi văzut în lucru mai întâi în niște comune situate la
  Nord-Vest de aici, locuite de coloniști germani. Adevărat ca și
  orașul Elisavetgrad e abea la 10—12 Km. departe de sat, cred
  totuși că pilda coloniștilor germani îi va fi îndemnat în mă-
  sură mai mare la adaptarea uneltelor de lucru moderne. E
  același caz ca și în Ardeal unde pilda a fost luată dela sași, de
  către românii conlocuitori sau din satele vecine. Același caz l-am
  văzut și în Basarabia în regiunea sud estică, unde sunt puternice
  sate de coloniști germani.

        Dintre cereale cultivă mai intensiv: grâul, secara, orzul;
  apoi alacul, ovăzul și meiul. Porumb nu samănă nime, așa că mă-
  măliga nu este cunoscută în partea locului. Fasolea este dease-
  menea o raritate și — fac cu ea un fel de plăcintă. Mai cultivată
  e mazărea, lintea și bobul.


546

6. MĂIESTRUL DIN TREBON.
învierea, dela acelaș triptic.


547 ■


3

         Până când la noi o pepeniște e o raritate, — vorbesc de Ardeal,.
   — în Oroscaia aproape nu este gospodar să nu-și rezerve o părțea
   bunișoară pentru pepeni: pepene galben ca și pepene‘verde,
   asemenea castraveți. Localnicii numesc pepenele castravete, pe-
   penele verde sau lebenița e harbuzul, iar cel galben, zămosul.

         Animalul de muncă, la plug, la car, la căruță este calul.
   Boi și vaci puține. Tot rare bivolițele.

         N'am văzut nici o singură oaie. Bătrânii povestesc că mai
   de mult țineau și oi, din ce pricină se va fi părăsit oeritul nu
   știu și nu cred să fie lipsa de pășune. Părăsirea cu desăvârșire
   a acestui ram de economie mi se pare că indică faptul că mol-
   dovenii de aici n'au venit ca păstori, în urma turmelor, ci au
   trebuit să fie colonizați dela început ca agricultori.

         Intre animale domestice afară de aripatele obișnuite, nu
   lipsește râmătorul. Ii vând îngrășați și, în afară de cereale și pepeni,
   aici e aproape întregul lor câștig.

*

* *

         Moldovenii din Gruscaia mănâncă în fiecare zi pâine proaspătă,
   așa cum majoritatea românilor din alte ținuturi are mămăliga.
   Vasul de lemn, un fel de șteand înalt, în care dospește drojdia
   e în permanență după cuptor. In ■ el nu fermentează numai por-
   țiunea mică destinată aluatului ci aproape întreg materialul de
   făină destinată pânei din ziua următoare. E turnat încăodată, ame-
   stecat cu făină, frământat la repezeală, învârtoșat și băgat în
   cuptor, — fără a mai aștepta o nouă dospire a aluatului.

         Acesta e lucrul principal de dimineață a fiecărei gospodine.
   Pâne se coace într'o zi atât cât e de ajuns pentru ziua aceea.
   Cea rămasă de două-trei zile devine uscată și foarte sfărâmi-
   cioasă.

         Din aluatul pâinei zilnice, se pune de-oparte, în fiecare zi,
   o parte destinat „plăcintei", sau „lipiului", cum i se spune în
   unele părți ale Ardealului, — coapte tot în cuptor.

         Plăcinta proaspătă e nelipsită la prânzul de dimineața.
   Uneori e goală, alteori umplută cu bostan, fasole, diferite verde-
   țuri leguminoase.

         Alăturea de pâine, mâncarea zilnică e borșul, apoi legumi-
   noase, zarzavaturi. Castraveții, varza, sunt mâncați cruzi, necurățiți
   și aceasta o fac deopotrivă copiii, ca și oamenii în vrâstă, ca și
   bătrânii. După ce se coc pepenii, — verzi și galbeni — li se ală-
   tură ca principală hrană la cele trei prânzuri principale ale lo-
   calnicilor.

         Murăturile sunt un important articol de hrană. In butoae
   mari, căzi, buți mai mici se pun la murat nu numai castraveții,
   ci și horbuzii, culeși până încă nu sunt deplin desvoltați, sau cari
   la cules au rămas în urmă cu desvoltarea.


548

549


7. BELVEDERE, DIN GRĂDINA REGALĂ, PRAGA.

Timpul edificării 1536—56, opera măiestrilor italieni. Primul exemplu' de stil strict
al renașterii în afară de Italia.

       Carne se mânca de obiceiu numai Duminecile și în zile de
praznic, în fierturi, în tăeței, sau ca friptură.

       Lipsește aproape cu desăvârșire laptele din hrana zilnică;
asemenea produsele lui: smântână, untul, brânza. In schimb ouăle
se consumă în măsură destul de mare.

       Pentru pregătirea mâncării blid nu există, nici căldarea
atârnată deasupra focului de pe vatră, la jarul căruia ar putea
fierbe ouăle. In cuptorul în care coace pâinea se fac toate mân-
cările pregătite la foc: ciorbele ca și fripturile. In oale de pământ
cari sunt introduse și scoase din cuptor c'un fel de furcă ce se
potrivește pe ele, se pune apa și tot ce trebuie pentru ciorbă,
sau carnea de fript cu grăsimea trebuincioasă, se introduc în cuptor -
adeseori dimineața și la ameazi ori seara mâncarea se scoate gata.
Carnea friptă așa, în oale bine înăbușite, e foarte gustoasă.

       Astfel cuptorul ajunge obiectul principal într’o locuință mol-
dovenească de peste Nistru; în legătură cu căminul încălzește
camera, oferă pat pentru copii și bătrâni, servește de mașină de
gătit, coace pâinea și plăcinta zilnică.

       Se face o cât mai intensivă economisire de calorii în această
regiune lipsită de păduri.

       Materialul combustibil sunt paele, cotoarele de cânepă, de
jipi, urzici și altul mai solid tizicul cunoscut în toate ținuturile să-
race în lemn. E pregătit în timpul verii, pus la uscat în grămezi
prin care poate trece aerul, vântul.

       Neobișnuiți a pregăti în cuptor, noi am încercat toate po-
sibilitățile să ne construim o mașină de gătit. Și am înjghebat-o
în curte, din câteva cărămizi și o tinichea, aduse din curtea
cazarmei.

       Locuitorii în general sunt bine alimentați; paliditatea, anemia,
sfrigenia din lipsă de hrană, — cum pot fi văzute în multe sate
din Bihor ori Hunedoara de pildă, sau Maramureș — nu se în-
tâlnesc.

*
¥ *

       Animalele de muncă sunt bine îngrijite. Grajdurile curate.
Ne-a surprins îndeosebi curățenia din cotețele porcilor, clădite
cam la un metru 20 dela pământ. Grăsunii sunt adeseori spălați
și periați. Cât privește hrana, cailor li se dă pe lângă fân și
mestecături artificiale ovăz și orz, porcilor făină de orz mestecată.
•cu făină de aloc, dar li se servește în trocile curate adeseori și
grâu ca jarul, — întocmai cum țăranii noștri îi îngrașe cu porumb.

‘ *

                               ¥ ¥

      Moldoveanul din Gruscaia poartă cam puțină grije de igiena
locuinții și a îmbrăcămintei. Dupăce vezi curăția și bogăția în
covoară a camerei-salon, dupăce cunoști ograda, grajdul, cotețul
porcilor chiar, rămâi nedumerit când vezi negrija din camera lui


550

8.           LOGGIA, IN PALATUL WALLENSTEIN,
Praga a fost edificată după plan italian intre 1623—29, ca este prima construcție de palat baroc
în Praga.

de locuit, camera de către curte, în care e și cuptorul de pâine.
Surprinde aici nu numai săracia mobilierului, ci și lipsa acestuia
de curățire, ca și lipsa rufăriei necesare. Cât privește albiturile
sunt aproape toate țesăturile de pânză, cânepă cu bumbac, sau câ-
nepă curată, dar extrem de puține.

      Rămâi uimit când nevasta iasă la părăul din fundul gră-
dinii, făcut din lac, să spele, la bătut, cum se spune, Subt amân-
două subsuorile duce albiturile unei familii întregi. Iar spălatul lor ’
e numai de mântuială.

      E adevărat că albul port al nației noastre cu pantaloni, că-
mașe înflorită, cu poale de zăpadă nu se mai vede nicăiri. Ro-
chiile mohorâte acoperă trupul femeilor. Bărbații poartă pantaloni
decolorați, peteciți și surtucuri.

      Totuși, după curăția și rânduiala observată până aici, sur-
prinde neplăcut necurăția portului și a camerei de locuit. Aici
pe același cojoc ros, unde doarme copilașul, a dormit și moșul,
poate și strămoșul. — Se acopere cu adevărate sdrențe în pa-
turile improvizate pe cuptor.

      Urmarea e inevitabilă: sunt aproape în permanență plini de
insecte de vestminte, ca și la cele ce mișcă prin păr. Și sunt atât
de obșnuiți cu purtătorii exantematicului, încât nu li se pare o
rușine a-i hrăni. Spun că numai mortul n'are.

      Iar în zilele de sărbătoare, Duminicele după amiaza, pela
portițe, vezi „căutându-și în cap“ femeile una la alta, sau la .
copii. Spectacolul departe de-a le părea rușinos, îl află firesc.

      Vasele de bucătărie și de masă sunt deasemenea foarte
puține. Și adeseori din blidul mare în care se toarnă borșul, se
spală pe cap, se „la“ ori se leșie, Dumineca, întreaga familie.

      Obicinuit se spală „dând pe ochi“...

      E cel mai izbitor contrast între bunăstarea lor materială,
dintre gospodăria ținută în rânduială, dintre odaia de gală și con-
dițiile de igienă corporală în care trăesc.

*

* ¥

      Țăranii din Gruscaia, moldovenii de peste Nistru, sunt de
statură mijlocie și chiar supra-mijlocie, în general bine zidiți, .
același tip pe care-1 întâlniți în toată Basarabia la țăranii români
și deasemenea în Moldova. E tipul nordic al rasei noastre, blondul
ucrainean, rusesc se întâlnește în exemplare rare. Sunt oameni
așezați, liniștiți, în mișcări domoale și cumpănite, cu vorba rară,
spusă pe îndelete. Toți poartă vara uniforme, șapcă rusească,
de cele mai multe ori veche, decolorată, pantaloni in colori din
material de proastă calitate. Cămașa e de obiceiu colorată.

      Femeile sunt mărunțele, mai sprintene în mișcări; chiar între
bătrâne rareori poți întâlni femei cari să dea aspectul obezității.

      Ca pretutindenea la țăranii noștri muncitori de pământ, fe-
meile se trec mai în grabă decât bărbații. La cinci-șase ani după


552

553


9. BISERICA SF. NICOLAE IN PRAGA.

Laturea mică, edificată de Cristpfor și Kilian Ignațiu Dientzenhofer dela 1703—53.
Interiorul este opera celor mai însemnați artiști decoratori. Biserica este o capodoperă,
cea mai interesantă în cadrele stilului baroc.

căsătorie nu mai poți descoperi de obiceiu în tinăra nevastă pe
fata înfloritoare de mai ’nainte.

      0 dovadă că și în aceste regiuni îndepărtate ale românis-
mului țăranca noastră e supra-încărcată cu munca, dovadă și de
hărnicia lor mai mare decât a bărbatului.

      Femeile păstrează încă, în îmbrăcăminte, iia cu frumoase
cusături românești. Iia până la brâu. Betele iilor sunt cusute încă
cu vechile motive, altițele păstrează de multe ori modelele vechi,
dar au început să apară și motive streine, cum sunt flori, frunze
și alte decorații.

      Am aflat la o familie păstrat în ladă, un ștergar de borangic,
la capete cu bogate alesături în fir, motive vechi, universal ro-
mânești. Bătrâna casei ne spunea că în vechime nevestele se îm-
brobodeau, în zilele de praznic, când mergeau la biserică, cu
astfel de ștergare.

      Dar tot ce s'a păstrat din portul românesc se reduce la
această iee femeiască, la bete și altiță. Șorț, cătrință, fotă, nu se
întâlnesc. Tot asemenea nici cămașă bărbătească cu guler chin-
disit, cu mâneci sau poale înflorite. Femeile poartă cu toatele
uniforma rochie mohorâtă. Copilele, vara, umblă într'o simplă că-
mășuță de pânză. Fetele torc la rochii.

      Șorța e din stofă cumpărată la oraș și pe ea e nelipsit bu-
zunarul pentru semințe de floarea soarelui. Obiceiul de-a ronțăi
semințe este general și la femei și la bărbați. Aceștia poartă ade-
seori șorțe ca sașii de pe la noi și aici e nelipsit buzunarul
pentru semințe.

*

* *

      Date fiind condițiile igienice în care trăiesc, nu e mirare că
boalele sunt destul de dese, mai ales cele molipsitoare. Mijloacele
de vindecare sunt încă tot cele tradiționale: cuptorul, o gură de
rachiu, unsul, — masagiul săvârșit de câte o babă, buruiana de
leac, descântecul. Rare ori fac apel la doctor și nu-mi aduc
aminte, trei luni cât am petrecut acolo, să fi cercetat vr'odată
satul vr'un doctor.

      In ce privește credința sunt, se ’nțelege, toți de religia or-
todoxă. Nu am putea spune că s au infectat de bigotismul ru-
sesc. Trăsătura caracteristică religioasă ni se pare a fi aceeași a
neamului de pretutindenea : cred cu tărie în Dumnezeu, în Hristos,
în Maica Domnului, în Sfinți, — mai ales în Sf. Nicolae: sunt
convinși de nestatornicia bucuriilor și a bunurilor lumești și cred
în viața de dincolo de moarte. Pentru datina celor morți"aduc
prinoase dese, pomeni, parastase etc.

      Am întâlnit un singur om agitat de înțelegerea scripturii.
Știa rusește, avea bliblia și după-ce a înțeles că suntem preoți,
ardea de dorința de-a se lăsa cu noi în discuții asupra credinții.


554

10. STATUIA LUI FRANCISC XAVIER

in Praga, podul lui Carol, de I. F. M. Brokoff. A fost așezată în 1711.
Una din’ cele mai bune creațiuni ale stilului baroc.


555

După tip n'aș crede că era moldovean, și nici după neliniștea
mistică ce-1 agita. Am avut impresia că-i adeptul unei secte reli-
gioase de care e plină Rusia.

      Moravurile se păstrează încă destul de curate.

      Satul are doi preoți, ruși amândoi. Slugesc liturghia cu mult
fast și sunt buni cântăreți. Mai ales cel mai tânăr avea un glas de
bariton care te amețea prin dulceața și amploarea lui.

      Țăranii cunosc mersul slujbei și cântă în cor. Se întâlnesc
cântăreți foarte buni. Știutori de carte sunt foarte puțini, de carte
rusescă bineînțeles. Textul liturgic nu-1 înțeleg.

*

* *

      Data colonizării acestor moldoveni transnistrieni, după cât
știu până azi, nu e deplin stabilită. Că sunt din Moldova și nu
din alte provincii românești, o vădește însuși numele ca și-l dau:     '

toți își zic moldoveni. Numirea de român le este necunoscută.
In afară de nume însuși tipul e al românului moldovean și basa-
rabean și întreaga fire, — după cum am notat mai sus. După o
părere ei ar fi aici de peste trei veacuri, colonizați pentru a da
pildă lucrării pământului. Bunăstarea lor materială încă ar indica
origina lor de coloniști agricoli.

      După unele informații moldovenii transnistrieni ar număra
peste 600.000 suflete. In afară de scopurile politice urmărite de
Soviete, înființarea așa zisei „Republice moldovenești" mărturi-
sește și ea pentru numărul considerabil al fraților noștri de
peste Nistru.

      Moldovenii din Gruscaia și-au păstrat cu toții limba. Când
ne apropiam de sat și înțeleserăm că ar fi moldovenesc, am în-
trebat pe niște băieți cari pășteau vitele:

      — Măi băieți, ce sunteți voi ?

      Răspunsul imediat a fost:

      — Moldoveni ca și voi, ce drac să fim !

      Nu mai stărui asupra impresiei ce ne.-a făcut mărturisirea
aceasta, la așa mari depărtări dela munții Sibiiului și ai Oltului.
Bătrânii nici nu cunosc altă limbă decât pe cea moldovenească.
Subt vrâsta de treizeci de ani, mai ales bărbații cari au făcut
armata, sau erau acum în răsboiu, știau puțin și rusește.

      Femeile și cele mai tinere, nu cunosc aproape nimic din
limba rusească.

      Graiul, în lexic și pronunție, e cel din Basarabia, cel din
Moldova. Se vorbește acolo o limbă mai curată decât în Satu-
Mare, sau în unele regiuni ale Bihorului. Vorbirea e împestrițată
cu cuvinte rusești numai la numerale, dela 20 în sus. Chiar și
oamenii mai în vârstă, numără și socotesc deobiceiu rusește dela
această cifră în sus.

      Și, iarăși, cuvintele streine apar în denumirea obiectelor pe^
cari le cumpără la oraș, în prăvăliile streine. Este intesant că


556

aceste cuvinte își păstrează forma, terminațiunea rusească. Cred
că e o dovadă de proaspăta lor penetrare în graiul moldovenilor
de dincolo de Nistru și că au fost împrumutate toate, ca și nu-
meralele dela 20 în sus, din contactul tot mai des cu orașul.

        Conștiință națională, românească, nu au. In general în ce
  privește cunoștințele geografice, au foarte puține. Cei mai mulți
  știu de Basarabia, unde trăiesc iarăși moldoveni. De vechiul regat,
  de România, nu știau nimic înainte de.răsboiu, cu atât mai puțin
  de Transilvania sau alte regiuni locuite de Români. Odată cu
  răsboiul, cu năvala oștirilor rusești în Bucovina, în nordul Un-
  gariei, — odată cu venirea trupelor țariste în Moldova, populația
  a început să afle câte ceva despre Români. Foarte puțin însă.
  Și vreme îndelungată ne-am străduit zadarnic să-i facem a înțelege
  că moldovenii, românii, ardelenii, sunt tot un neam.

        Cred că și acest fapt dovedește că populația moldovenescă
  de peste Nistru, a fost dela început o populație agricolă, care nu
  și-a mai părăsit ținutul. Ce deosebire în ce privește cunoștințele
  geografice, între un țăran din Oroscaia și între un strănepot de
  oier transilvănean, născut și crescut în Crimeia, de-o pildă !

        Păstrează însă până azi aproape în întregime bogăția fol-
  kiorului românesc și sunt extrem de susceptibili la versul, snoava,
  anecdota poporală nouă.

        Isprăvile lui Păcală de P. Dulfu și anecdotele lui Speranță,
  citite de noi, sau spuse pe dinafară, îi încântau, mai ales pe femei
  și tineretul.

        Un moș de vreo 70 de ani, care avea trei feciori, oameni
  trecuți de treizeci de ani în răsboiu, asculta și el cu sete anec-
  dotele, ba chiar micile povestiri din cărțile de cetire ale claselor
  primare.

        Rugat, de multe ori, să ne spună și el o poveste, s’a lăsat
  în sfârșit, înduplecat și ne-a spus un „basm“. Ce era? „Povestea
  lui Prâslea cel voinic și merele de aur", întreagă, fără nici o la-
  cună și într’o limbă românească fără nici un element rusesc. Cre-
  deam că o ascultăm recetită din colecția lui Ispirescu.

        Lăudându-1 pe bătrân, ne-a spus: „Multe mai știam odată
  da' le-am uitat".

        Iar tineretul uită tot mai mult. In deosebi melodia baladelor
. rusești i-a furat cu totul, și o baladă românească, e cântată pe
această melodie. Cântecele streine se aduc tot mai mult dela
orașe, din armată, din școala streină din sat.

        Cunoșcuți de-ai noștri cari au fost adăpostiți într’o comună
  vecină, Vișca, cu peste 12.000 locuitori, în majoritate ruși, refu-
  giați de-ai noștri pe cari i-au apucat acolo și sărbătorile Crăciu-
  nului, ne-au comunicat că băieți cari nu mai știau românește, au
  umblat cu „Plugușorul", spunând întreg textul într’o românească
  desăvârșită.


557

      In Vișca desnaționalizarea era binișor înaintată pe vremea
aceea.

      Este fenomenul în genere cunoscut că limba se păstrează mai cu- - .•
rată, mai arhaică, în textele cu un caracter ieratic: colinde, descântece, i
rugăciuni, basme. Și uneori, când graiul comun național e complect j
uitat, — afli oameni cari mai știu recita acele texe în limba na- j
țională. Așa e cazul, de pildă, cu scheii din Ardeal, ai căror bă- ’
trâni înainte cu 40—50 de ani mai știau „Tatăl nostru" în limba |
slavonă, deși în colo erau cu desăvârșire romanizați.

      Am avut prilej să văd puține din obiceiurile dela naștere, 1
înmormântare, cununie. Dar atât cât am văzut și din câte mi-au
spus alți tovarăși de pribegie, — obiceiurile au rămas neschimbate. 'î
La o nuntă tot ce-am putut vedea deosebit au fost cojile de să-
mânță de floarea soarelui. Toți nuntașii, cu mirele și mireasa în 'r'
frunte, ronțăeau semințe, le curățeau de coaje, din dinți, c'o în-
demânare uimitoare. Chiar și în cursul jocului sparg semințe,
astfel că în casă era un strat așa de gros de coji, încât ți-se cu- , ]
funda gheata în ele.

. * . ■ $

      Românii transnistrieni s au păstrat câteva veacuri nealterați.    ș

Câtă vreme cultura streină nu s’a apropiat de ei, primejdia des-        ?

naționalizării era mică, cum e pretutindenea la ori care popor.
Biserica rusească, singură, nu putea să-i desnaționalizeze. Dar
școala, cartea, gazeta streină, armata, orașul, — contactul tot mai
intensiv cu civilizația streină, rămâne o primejdie.                    d

      Moldovenii din Gruscaia au rămas foarte mirați când au
înțeles că noi suntem preoți, dascăli, notari, cu un cuvânt domni,
ieșiți din moldoveni ca și ei. Pentru ei concepția de slujbaș, de       J

domn și aceea de rus, era identică. Nu s'au ridicat diregători din      ?■

neamul lor de baștină, sau dacă da, aceia au rămas prinși la
orașe, în slujbe de stat sau particulare, rusificându-se la rândul lor.

      Materialul etnic este încă foarte bun și sensibil. După-ce preoți
de-ai noștri au început cu învoirea parohilor ruși, să facă litur- <
ghia românește, populația, după întâia mirare și nedumerire, în-      ' /

drăgise slujba românească. Și am cunoscut mai de-aproape o              fi

familie, — moșul, noru-sa și câțiva nepoți, în care după esplicări
și lămuriri îndelungate, ne-am trezit cu ridicarea glasului conștiinții
naționale. Femeia, una Salomia, a cărui bărbat era în răsboiu,          S

ne-a vorbit la urmă cu însuflețire că, după-ce i se va înapoia          ,;j

bărbatul, va sta de capul lui să se mute în Moldova cea mai
apropiată de ei, în Basarabia. Astfel se înțelege și glasul învăță-
torului transnistrian care, la un congres basarabean, a cerut să        |

se mute Nistrul, să-i cuprindă și pe ei România între granițele sale.   j

      Cât privește curentele sociale, revoluționare, când am ajuns
noi în comună, nu se pomeneau. Dar mai târziu, din contactul
tot mai des cu soldații ce se întorceau de pe fronturi, din Pe-        >3


558

trograd, din Moscova și alte centre revoluționare, am auzit vor-
bindu-se printre bărbați: „Ci-că a venit vremea să tăiem pe
burjuii hăi groși dela Petrograd". Ba încă, dela tovarăși de pri-
begie care au rămas mai multă vreme acolo, am auzit că după-ce
au sosit în sat soldații cari au fost scoși cu mitraliera la spate din
Moldova de către armata română, populația începuse să se în-
verșuneze și împotriva refugiaților.

*

¥ ¥

     Despre „republica moldovenească" de azi știm puțin. Un
lucru cred că e bine să-l fixăm: dacă într'adevăr în republică e
azi școală românească. — Sovietele fac cel mai mare bine acestor
frați de ai noștri și chiar românismului întreg. Datoria Statului român
ar fi să adune informații mai precise de eeeaee se petrece în re-
publica moldovenească, iar societățile culturale, cel puțin din
prisosul lor, — cărți, reviste, publicații de educație națională în
general — să împărtășească și acestor Moldoveni. Modalitățile de
contact cultural credem că ar putea fi găsite, după-ce am putea
avea informații exacte de ce se petrece acolo.

     E interes național ca această ramură a românismului, verde
încă, să nu fie pierdută.

                                             I. AGÂRBICEANU.


559

        2âri cenușii.

             Peste albastrul, — ca un gând curat,
             Căzut din mintea Celui veșnic — Pază —
             O zale cenușie s’a lăsat
             Și mai stăruitor se ’ngreuiază.

             Cu lungi perdele, grele, ea apasă
             întreg decorul tristului oraș:

             Prin geamuri larg deschise intră ’n casă,
             Cu grava ’nbrăcăminte de ocnaș:

*

             Drumeții astăzi par a fi mai triști
             Și mai tăcuți, în mersul pe trotuar. I.
             — Ii crezi un nesfârșit popor de [Criști,
             Cum stăruiesc în drumul spre Calvar!
             *

             E zarea cenușie și mai grea
             Ca zările de ieri și-alaltăieri!

             De o privești se ’ngroapă ochiu ’n ea
             Și-i văduvit de orice mângâieri!


            Peste albastrul, astăzi îngropat,
            O zale cenușie s’a lăsat. . .
            Și ’ntreg decorul tristului oraș,
            îmbracă grav o haină de ocnaș:

                                              AL. NEGURA-


560

I


  Simțul moral cu componentele sale: binele și răul

        In definiția binelui și răului nu ne-am putea servi mult de
  morală. Moralistul, având menirea de a lupta contra răului, nu
  poate accepta ideia că răul este și bine, nici că el joacă un rol
  util în univers sau că, prin absența lui, binele s’ar pierde.

        Este nevoie deci, pentru o definiție justă, să apelăm la fi-
  losofie, la acea știință neutră, care se ține departe de orice pre-
  judecăți și care se poate degaja de orice caracter particular sau
  individual, ridicându-se, cât mai mult posibil, la un ce general, la
  o vedere universală. Filosofia, explicând binele și răul, aduce folos
  moralei și moralistului, căci contribuie a face mai vie lupta între
  bine ȘÎ râu, evidențiind mai ușor progresul universal.

        Ori, din punct de vedere filosofic, universul poate fi privit
  ca un organism, în care tot eeeaee se urmărește, este^ viața. In
  vederea unui maxim de viață, planul universal stă pe principiul
  dualității sau al contrarului, pe principiul așa-zis al pozitivului și
  negativului. Binele și răul constituiesc cazuri particulare ale acestei
  dualități universale și ele sunt tot așa de contrarii ca și: plăcerea
  și durerea, adevărul și minciuna, frumosul și urâtul, credința și
  îndoiala, iubirea și ura etc.; sau, precum ar fi în afară de om:
  lumina și întunerecul, căldura și frigul, continentul și oceanul etc.

        Toate aceste părți contrarii sunt normale față de planul ge-
  neral sau universal și jocul acestor părți sau conflictul dintre aceste
  principii dualiste, constituie izvorul mișcării, constituie activitatea
  luptei, energia sau forța vie, cu un cuvânt viața. Orice mijloc
  pentru ajungerea acestui scop al vieții, fiind un bine, urmează că


561


4

și răul, care este un izvor de muncă și de energie, să fie până
la oarecare punct un bine.

       Căci a face răul ca și a face binele înseamnă mai întâi de
toate a lucra, a manifesta. Binele și răul sunt deci egali din punctul
de vedere al lucrului. Omul rău are și el ocupațiile și preocupa-
țiile sale. El gândește, calculează, combină etc.

       A câștiga viața în rău, este tot atât de greu ca și a o câștiga
în bine.

       Mai mult încă, munca în rău este un apel la o altă muncă
și ea provoacă numeroase și considerabile activități. Din cauza
oamenilor răi ne trebuiesc: lacăte, chei, zăvoare, casse decani,
ferărie, metalurgie etc. Din cauza oamenilor răi construim : închi-
sori, palate de justiție și atâtea clădiri, cari pun în mișcare indu-
striile etc. Tot din cauza oamenilor răi există: jandarmi, grăniceri,
magistrați, advocați, medici etc. O serie întreagă de profesioniști,
cari exprimă muncă și exerciții. Binele din planul universal, divi-
zându-ne în bine și rău (pozitiv și negativ), exprimă prin cel dintâi:
muncă de creație și de viață, prin cea de a doua: muncă de dis-
trugere și moarte. Dacă în planul universal distrugerea ar covârși
creația, planul ar fi ruinat și de aceea în planul general conflictul
dintre bine și rău este dominat prin triumful binelui (principiul re-
zultantei pozitive).

       Negativul sau răul nu are alt efect decât de a obliga binele
să fie mai puternic. Răul, constituie până la oarecare punct, sti-
mulul muncei maxime. Răul poate fi dorit, deci, nu pentru el în-
suși, dar pentru efectul său ultim. Și acest rău nu poate fi decât
relativ, căci imediat ce întrece măsura, aduce după sine ruina
planului universal.

       Dacă privim problema din punct de vedere particular, atunci
binele individual răspunde numai la o funcție particulară, căci
planul de considerat în individ nu mai poate fi planul universal
sau general.

       Universul este considerat ca ființă, care cere totul,, care im-
plică totul (bine și rău, plăcere și durere etc.), în vederea reali-
zării supremei bucurii, supremei conștiințe, a absolutului; omul
este numai agentul (aproape inconștient) al planului universal. El
este o parte, care creiază un tot al său individual. Calitățile sale
primitive înăscute, ca și cele dobândite, sunt acelea ce le-a con-


562

tractat, individualizându-se, sau acelea pe cari le va contracta încă,
în cursul vieții, pentru îndeplinirea diferitelor roluri din planul
universal. Activitatea sa, la început spontană, devine mai târziu
reflectată și el se face prezent sieși, prin sentimente și acte. Planul
universal cerând dela el binele și răul, este natural ca el să facă
și una $i alta. Formându-și și o rațiune a actelor sale, trebuie ca
rațiunea universală să vină să se îmbrace în măsura hainei ra-
țiunei sale, cu alte cuvinte, trebuie să poseadă o mecanică psiho-
logică, prin care să lucreze cu aparate proprii, dar după planul
universal. Ceeace și are loc, în jocul ideilor sale morale.

      Ca și în planul universal și în cel individual, există o rezul-
tantă pozitivă a binelui, care trebuie să triumfe și individul nu
poate fi clasat ca agent pozitiv sau negativ, decât numai în ra-
port cu această rezultantă.

      Cele mai frumoase calități se întâlnesc în acelaș individ ală-
turi de cele 'mai rele defecte și în cele mai rele naturi, găsim
încă oarecari bune calități. Virtutea excesivă nu o găsim decât
poate în istoria Sfinților. In fiecare om există binele și răul, precum
și legea sforțării și a delăsării dintre elementele pozitive și negative.
Sforțarea elementelor pozitive sau de bine, coincidând cu relaxarea
elementelor negative, și viceversa.

      Sunt indivizi îndreptați — precum știm — a face mai mult
rău ca bine, alții mai mult bine ca rău, unii dintre cei speciali-
zați în rău nu au pierdut noțiunea binelui și, păstrând instinctul
rezultantei pozitive a planului universal, își dau seama că binele
lor este un rău general. (De aceea aceștia se ascund pentru a se
bucura de răul, pe care-1 practică.) Stările bolnăvicioase ale altora
îi face a considera răul drept bine și binele drept rău.

      Și în univers, ca și în individ binele se identifică cu plăcerea,
iar răul cu durerea. In natură plantele și animalele par’că cunosc
binele și răul. Sensibilitatea surdă a celor dintâi, destul de accen-
tuată la cele din urmă, se arată escitată prin agentul negativ al
distrugerii. Și unele și celelalte par’că vibrează sub durerea ce le-o
poate cauza agentul negativ.

      Și în natură, ca și în individ, răul se întoarce de cele mai
multe on contra agentului rău, contra lui însuși. Leneșul, necin-
stitul, pătimașul etc. cad victime a lenei, necinstei sau patimii. In
societate acelaș lucru. Politicianii, de exemplu : ambițioși, egoiști,
vanitoși etc., fac viața națională să sufere și prin aceasta suferă


563

ei înșiși, căci afacerile publice sunt jenate, schimburile greoaie,
viitorul limitat, fiecare se strânge tot mai mult, nu se ia din viață
tot aceea ce s'ar putea da, se comit, cu un cuvânt, privațiuni, re-
nunțări, regrete, dureri etc. Și, dacă nu se reacționează, se pierde
și forța, se instalează inerția și această nație devine pradă vecinilor.

       Din cele expuse se poate vedea că răul este în realitate un
  rău,' că el trebuie să existe, numai cu condiția, ca în rezultantă
  să nu triumfe.

       Atât planul organismului universal, cât și al celui individual,
  vrea ca răul să fie învins la eternitate. Puterea răului trebuie li-
  mitată, ca să se poată ușura triumful binelui.

       învingerea răului și, deci, victoria binelui, constituie plăcerea.

       Ne-am obișnuit se zicem că un individ are simț moral, atunci
  când, dela primul contact cu o împrejurare, impresie sau acțiune,
  judecă spontan și reacționează imediat pe calea binelui sau răului.
  Amoral considerăm pe individul lipsit de simț moral, iar imoral
  sau vicios este acela, care, păstrând conștiința diferențierii dintre
  bine și rău, practică răul.                                        ,

       In sfârșit, pervers moral ar fj acel individ, la care alterarea
  simțului moral îl face să ia binele drept rău și răul drept bine.

       Simțul moral din om poate fi privit ca un instinct, ca o sen-
  sibilitate cerebrală fundamentală, deoarece judecata, ca și con-
  cluzia nu sunt de la primul contact, rezultatul unui raționament
  mai îndelungat, ci produsul unui sentiment înalt, moștenit sau do-
  bândit. Transpunerea acestui instinct în conștiința noastră formează
  conștiința morală.

       Unii autori consideră această conștiință morală ca foarte re-
  lativă, deoarece ea depinde nu numai de firea individului, dar de
  nivelul intelectual sau de învățămintele câștigate în viață. Această
  conștiință s'ar raporta la fapte imediate, la afirmațiuni, interpre-
  tațiuni, cari nu au valoare decât numai prin consimțământul ge-
  neral. Acești autori susțin, că această conștiință nu are puterea
  să se ridice la raporturi mai universale.

       Trebuie să recunoaștem însă, că în zămislirea sau în here-
  ditatea noastră, universul sau natura își are partea sa importantă
  și că învățămintele ce le căpătăm sunt prea sumare și prea repezi,
  pentru a le putea atribui numai lor singure, puterea de a pune
  în mișcare mașina simțului moral. Se pare că acest simț se des-
  voltă spontan, depășește cazurile particulare, cari i-au putut da


564

  formație, se generalizează și devine principiul superior, căruia
  căutăm să-i dăm toate aplicațiile.

        In jocul conștiinței morale intervine, deci, pe lângă sensibi-
  litatea de sine însuși, pe lângă cea obiectivă (venită prin adap-
  tațiune, prin diferență de specializare sau prin educație) și una
  alta, zisă funcțională, care este mult mai superioară, mult mai in-
  stinctivă.

        Cadrul restrâns al subiectului nu-mi permite să intru în de-
  scrierea amănunțită a mecanizmului psihologic al acestor sensibi-
  lități, mă mărginesc a enunța că: baza datoriilor morale, deci a
  judecății binelui și răului, este referită după părerile diferiților
  autori la : ideile creștine, utilitarismul, (care privește interesul indi-
  vidual și social); dreptul pozitiv (după școala germană); știința
  experimentală a moravurilor (școala franceză) etc.

        In orice caz această bază pare să fie așezată pe dreptul in-
  dividual și pe ideia socială.

        Cel dintâiu se impune pe motivul, că ființa omenească, ca
  ființă rațională și liberă, are anumite scopuri individuale de rea-
  lizat. Cea de a Il-a ne vine dela faptul, că organizația vieții so-
  ciale, fiind bazată pe obiceiuri, datini, tradiții, credințe etc., ideile
  morale și de justiție depind de formele luate de aceste orga-
  nizațiuni *).

        Luând la cunoștință cele expuse mai sus cu privire la com-
  ponentele simțului moral, (binele și răul) știind pe deoparte, că
  răul, ca agent natural nu poate și nu trebuie să fie distrus, iar
  pe de alta că binele este superior răului, pentrueă el este con-
  diția rezultantei pozitive a planului universal, (care este viața) în-
  țelegem că o educație pentru limitarea răului și ajutorarea vic-
  toriei binelui se impune. Ca bază a acestei educațiuni ar fi prin-
  cipiul exercițiilor repetate, deci al adaptațiunii cât mafpermanente,
  plecând dela ideia că amoralul trebuie izolat, iar viciosul, imo-
  ralul și perversul moral, îngrijiți. Cu cât educația și îngrijirea se
  va practica mai de timpuriu, cu atâta foloasele se vor vedea
  mai mult.


           *) Acei ce doresc să aprofundeze chestiunea pot cerceta articolele sub-
   semnatului: Date biologice, cari pot explica înțelesul noțiunii de viață socială
   și morală, precum și câteva însemnări, cari privesc higiena profilaxia și edu-
   cația în viața socială. — (Din „Buletinul Eugenie și Biopolitic", Cluj, 1928.)


565

         In scopurile asociației culturale „Astra" intrând și ideia răs-
   pândirii deprinderilor morale bune, în massele largi ale poporului,
   înțelegem cât este de util pentru cei însărcinați cu propagarea
   culturală și morală să cunoască principiile morale de mai sus și,
   mai ales, mijloacele, prin cari șe poate educa și îngriji buna des-
   voltare a simțului moral.

Dr. GH. PREDA

Vicepreș. „Astrei".


566

             Să nu mă vedeți

                        (A. Ady.)


      O, nu-mi dați mie mantaua de aur
      Și nu-mi dați coroană strălucitoare,
      Eu nu vreau scufița cu clopoțele
      Și nu vreau hlamidă ’n culori strigătoare...


     Eu sunt stăpânul unei țări neguroase,
     Nevăzut îi e tronul, dar mie-mi slujește,
     Cât timp voi nu-1 vedeți și nu-i dați podoabe,
     Atâta numai ființa-i trăiește...!

                  •                     TEODOR MURĂȘANU.



             Pe malul Tisei

                      (A. Ady.)


      .Sosii de pe țărmul sfântului Gange,
      Visat-am în soare ce-ți înneacă vederea,
      Mi-e inima o mare floare de clopot
      Și fine vibrații îmi este puterea.


     Irugă, focoș, fântână cu cumpănă,
     Săruturi sălbatice, de vis ucigătoare,
     Pustă, larmă, mâini arse de soare,
     Pe malul Tisei ce caut eu oarei?

                                       TEODOR MURĂȘANU.



567

    Un memorand inedit al lui Șaguna.

(In chestie bisericească.)

      Prin rezoluțiune împărătească, dată sub guvernul absolu-
tistic austriac, în toamna anului 1852, s’a fost introdus în biserica
greco-ortodoxă, sârbă și română, din țările Austriei, inovația, că
în locul epitropilor din cler, cari au funcționat până atunci, s’au
instituit câte doi epitropi mireni pe lângă flfecare episcop, saq ad-
ministrator episcopesc, cu îndatorirea de a griji de păstrarea și
buna conservare a averii episcopiei, înțelegându-se sub aceasta:
realitățile, argintăriile, ornatele bisericești, lucrurile prețioase,
uneltele de casă și economice, cu un cuvânt, tot ce stă în folo-
sința episcopului și nu formează legala și excluziva proprietate
personală a acestuia.

      S’a compus și o instrucție amănunțită pe seama acestor
epitropi mireni, cari erau funcționari bisericești, dar nesalarizați
și erau luați dintre cei mai de frunte credincioși ai bisericii or-
todoxe din dieceza respectivă. Numirea lor se făcea din partea
ministrului de culte, la propunerea episcopului și după ascultarea
părerii patriarhului din Carloveț, ca șef suprem al bisericii greco-
ortodoxe din țările Austriei.

      Așa era regula la fiecare episcopie greco-ortodoxă din Un-
garia, Croația, Slovenia și Banat (nu însă și la cea din Ardeal)
și așa era deci și la episcopia din Arad, pe atunci supusă încă
patriarhiei din Carloveț, unde încă funcționau doi epitropi mireni,
numiți din partea ministrului de culte dela Viena, și anume: Dr.
Atanasiu Șandor, profesor la pedagagia gr.-ortodoxă română din
Arad și Dimitrie Constantini, director suprem școlar, cu locuința
tot în Arad.

      Acest din urmă moare însă, după reînființarea mitropoliei
gr.-ortodoxe române din Sibiiu, întâmplată în 24 Decemvrie n. 1864,
și' episcopul Aradului, Procopiu Ivacicovici,, respectând amintita

rezoluțiune împărătească, face propunere guvernului pentru între
girea postului devenit vacant, prin numirea de epitrop nou a
unuia dintre următorii candidați recomandați de episcop: Emanuel
Mișici, asesor la sedria comitatensă aradană, cu locuința în Arad,
Alexiu Popoviciu, jude cercual în Șimand și Lazar Mihailovici,
jude compestru în Radna.

      Fiindcă dieceza Aradului era acum sufragană a mitropoliei
din Sibiiu, și nu mai mult a patriarhiei din Carloveț, Consiliul
regesc de locotenență al Ungariei, care funcționa atunci, ca un
fel de guvern provizoriu, trimite propunerea, episcopului din Arad
la Sibiiu, mitropolitului Șaguna, ca să-și dee părerea asupra ei și
să spună el, care dintre cei trei candidați ai episcopului merită
să fie numit de epitrop mirean pentru dieceza Aradului, și nu-
mirea se va face conform dorinței mitropolitului.

      Mitropolitul Șaguna răspunde însă Consiliului regesc de lo-
cotenență, în 3 Septemvrie 1866, că nu poate să-și dee nici o
părere, fiind vorba de o chestie internă a bisericii sale, în care
nu are nime dreptul să se amestece, decât numai oamenii bise-
ricii. Se provoacă Șaguna la canoanele prin cari e regulat din
cele mai depărtate vremi felul, cum sunt a se administra averile
bisericești, la comune și la eparhii, și anume, prin oameni aleși
de înșiși membrii comunității bisericești, iar nu prin oameni de-
numiți în posturile lor din partea vreunei autorități publice civile,
fie aceasta ori și care. In cazul dat Șaguna își rezervă dreptul,
ca el să se îngrijască deci de îndeplinirea, prin alegere, conform
canoanelor, a postului vacant de epitrop diecezan la eparhia
Aradului.

      Consiliul regesc de locotenență a aflat de bine și de necesar
să se explice în fața lui Șaguna. Ii scrie deci din nou, comuni-
cându-i, că așa a fost uzul dela 1853 încoace, că în astfel de
cazuri, s’a cerut consentimentul patriarhului la numirea de epitropi
diecezani și patriarhul și-a dat totdeauna învoirea, ba și-a exprimat
în fiecare caz dat dorința, că dintre cei trei candidați, care să fie
numit, și dorința lui a fost împlinită. De astădată însă nu se mai ■
poate cere consentimentul patriarhului, fiindcă dieceza Aradului
n li mai aparține acestuia, ci mitropoliei din Sibiiu; și mitropolitul
Șaguna se conformează numai unor dispozițiuni legale, intrând în
meritul chestiunii. Se poate, că Șaguna nu are cunoștință despre
rezoluțiunea preaînaltă din 6 Octomvrie 1852, fiindcă aceea, la
dieceza, acum mitropolia Sibiiului, nu s’a referit și nu se referă;
ea însă există, are putere de lege, și patriarhul, precum și episcopii
săi sufragani, au luat-o la timpul său fără împotrivire la cunoștință
și s'au conformat ei întru toate.

      Mitropolitul Șaguna nu cedează, ci într’un memorand mai
lung răspunde Consiliului regesc de locotenență al Ungariei, în 24
Decemvrie 1866, sub numărul 205 Mit., următoarele:


569

      „La declarațiunea mea din 3 Septemvrie a. c., numărul 191, î
înaltul consiliu regesc de locotenență al Ungariei a binevoit a-'mi '
răspunde, la 25 Noemvrie a. c. sub numărul 70.545, că eu, în
chestia din întrebare iau de singură cinosură numai ordinațiunea
Ministerului de culte, pe care astfel o tâlcuesc, ca și cum denu-
mirea epitropilor diecezani ar fi rezervată Ministerului de culte,
pe când dintr’o combinare făcută cu totdinadinsul asupra pertrac- Y-
țărilor preliminare se vede apriat, că dispozițiunile legale, cari
există în privința denumirii epitropilor diecezani în Ungaria și
părțile anexate acesteia, altele sunt, cari mie pentru aceea nu-mi
pot fi cunoscute, pentrucă ele se refer numai la Ungaria, și din
cauza aceasta înaltul consiliu află de lipsă a mă clarifica în pri- '
vința urzirii și valabilității acestei dispozițiuni, făcându-mi cunos-
cute toate împrejurările în cari a fost luată.

      După acestea apoi, înaltul consiliu de locotenență a binevoit
a-mi aminti prea înalta rezoluțiune a M. Sale, ces.-reg. și apo-
stolice, Domnitorul nostru, din 6 Octomvrie 1852, de cuprinsul, că
pentru ținerea în evidență și pentru asigurarea averii diecezelor
greco-orientale, în locul celor doi epitropi din statul preoțesc, cari
pe baza decretului cancelariei aulice ungare din 22 Decemvrie 1794
erau în funcțiune la toate diecezele greco-orientale din Ungaria,
din Voevodina sârbească, și Banatul timișan, care a existat atunci,
nu altcum și din Croația și Slavonia, să se denumească câte doi
epitropi dintre mireni, fără salar, — ordonându-se totodată în
privința denumirii acestora din caz în caz, ca episcopul concernent,
sau administratorul episcopesc numit de M. Sa, ces.-reg. apo-
stolică, iar în neființa acestuia, consistorul concernent, să propună
patriarhului și mitropolitului dela Carloviț, indivizi dintre civili și
militari, cu judecată matură, nepătați, independenți și după pu-
tință de aceia, cari locuesc la reședința episcopească și propunerea
aceasta să se subștearnă prin patriarhul-mitropolit, împreună cu
părerea sa, dicasteriului țării, care va mijloci denumirea.

      Mai departe, înaltul consiliu a binevoit a mă asigura și despre
aceea, că rezoluțiunea aceasta s’a împărtășit la timpul său, prin . .
adresa Ministerului de culte din 5 Noemvrie 1852, atât cu pa-:
triarhul din Carloviț, cât și cu toți episcopii de legea greco-orientală
din Ungaria, din fosta Voivodină sârbească, din Croația și Sla-
vonia, cari toți, fără nici o piedecă au și primit-o și au stabilit
modalitatea, după care, dela anul 1853 încoace, la toate diecezele
greco-orientale s’au instituit și se află în funcțiune, câte doi epi- ,
tropi mireni. Iar dacă prea înalta rezoluțiune de care e vorba, la.
timpul său mie nu mi-s'a comunicat, zace în natura lucrului, fiindcă < J
ea nu s’a referit și nici astăzi nu se referă la dieceza transilvană, ?
care pe atunci nu era ridicată la demnitatea de mitropolie.                țj

      Cu privire la toate acestea, însuflețit de frica Iui Dumnezeu,       -,i

recunosc însumi părinteasca grație a M. Sale, ces.-reg. apostolice,        J


5?0

dovedită de nenumărate ori față de biserica noastră și cu deosebire
față de noi, Românii aparținători bisericii greco-orientale, precum
și iubirea de dreptate a M. Sale, recunoscută în toată țara, și
aceasta, după putințele mele pretutindenea și totdeauna în faptă o
și mărturisesc, conform diregătoriei mele arhipăstorești, — dar
îmi țin de strânsă și conștiențioasă datorință a susținea și apăra
principiile și instituțiunile cardinale ale bisericii noastre, atunci,
când pe acelea le vatămă ordinațiunile înaltului guvern și unde
acestea știrbesc interesele, atât ale M. Sale, ces.-reg. apostolice,
cât și ale patriei, mai ales legile cele mai nouă ale acesteia.

       Din aceste cauze temeinice, sunt silit deci a declara cu su-
punere, că eu rămân credincios pe lângă principiile și instituțiunile
cardinale ale bisericii noastre, pe cari cu privire la chestia din în-
trebare, le-am înșirat și la 3 Septemvrie a. c. sub numărul 191.
Intru susținerea lor, îndrăznesc a face observarea, că fiind inițiat
și rutinat, atât în organismul bisericii noastre, cât și în ordina-
țiunile guverniale, date înainte de anul 1848, nu de altcum și în
ordinațiunile fostului Ministeriu absolutistic, — eu din combinarea
acelora nu văd alta decât, că prin ordinațiunile guverniale se re-
cunoaște numai starea din afară a bisericii noastre, nu și orga-
nismul ei intern, bazat pe sfânta scriptură și pe canoanele sfinților
părinți. Nu se recunoaște dreptul public și privat al bisericii noastre,
și despre aceasta dau dovezi nerăsturnabile ordinațiunile guver-
niale, invocate și amintite în intimatul mai sus atins, precum și
Rescriptul declaratoriu din anul 1779 și Sistema consistorială din
1782¹). Spre ilustrare îndrăznesc a cita din Sistema consistorială
singur numai articolul 10 din secțiunea a doua, care sună astfel:
La confrontarea faptelor cu legile și la desbaterea judecătorească
a trebilor, — în caz numai că nu stau în contrazicere cu cuprinsul
induratului rescript declaratoriu și cu sistema aceasta consisto-
rială, — vor servi și pe viitor de normă: 1. Sfânta scriptură, adecă
testamentul veehiu și nou; 2. Canoanele apostolilor; 3. Cele șapte
soboare ecumenice și nouă locale ; 4. Sfinții părinți, numiți în ca-
nonul al doilea trulan; 5. însuși directoriul, care de rând se zice
„ Cormesaia“.

      Va să zică, consistoarele noastre, la confrontarea faptelor cu
legile și la desbaterile judecătorești asupra trebilor numai pe lângă
respectarea amintitei restrângeri și nu altcum se pot folosi de
sfânta scriptură, de învățăturile și canoanele sfinților părinți, cu un
cuvânt, de dreptul public și privat al bisericei noastre !

      Nu e nici o mirare deci, că Ministerul absolutistic al cultelor>


          Rescriptul declaratoriu (Rescriptum declaratorium) era legea dată de
împărăteasa Maria Terezia, la 16 Iunie 1779 pentru regularea afacerilor interne
bisericești ale celor de legea greco-ortodoxă de sub conducerea patriarhului
sârbesc din Carloviț, iar Sistema consistorială, compusă în anul 1782, forma
regulamentul de executare a acestei legi de regulare a cultului greco-oriental.


571

cu eludarea dreptului public și privat al bisericii noastre, a folosit
precedențele acestea pentru a face M. Sale, ces.-reg. apostolice,
domnitorului nostru, o reprezentațiune, la care apoi a urmat în
6 Octomvrie 1852 acea prea înaltă rezoluțiune, că pentru ținerea
în evidență și asigurarea averii diecezelor greco-orientale, în locul
celor doi epitropi din cinul preoțesc, cari se aflau în funcțiune în
temeiul decretului cancelariei aulice ungare din 22 Decemvrie 1794,
să se numească la toate diecezele greco-orientale din Ungaria și
părțile anexate acesteia, prin dicasteriul țării, câte doi epitropi
nesalarisați, luați dintre mireni.

         Binevoiască înaltul consiliu regesc de locotenență a-mi permite,
   ca pe temeiul cunoștințelor culese din organismul bisericii noastre,
   să-mi dau părerea și asupra instrucțiunii Ministerului absolutistic
   al cultelor, pe care a binevoit a mi-o împărtăși și care se referă
   la obiectul din întrebare.

         Părerea mea în privința aceasta se concentrează într'aceea,
   că lăudatul ministeriu așa dispune prin instrucțiunea sa despre
   averea diecezelor noastre, ca și când biserica noastră nu ar avea
   în privința aceasta nici un organism, nici o lege, nici o institu-
   țiune. Dar nu e așa!

         Lăudatul ministeriu ar fi trebuit să știe, că biserica noastră
   nu e vreo* instituțiune sau societate de eri, de alaltăeri, care să
   aibă trebuință de organizare, ci biserica noastră e cel mai vechiu
   cult în Ungaria și Transilvania, iar despre aceasta dau mărturie
   apriată și nedubioasă icoanele sfinților de pe coroana Sfântului
   Ștefan, primul nostru rege, sfinții către cari biserica noastră și
   astăzi q cu o cinstire deosebită²). Că mai departe, biserica noastră
   e o parte principală a bisericii universale primitive creștinești, cu-
   noscută sub numirea de „biserică orientală¹¹, al cărei fundator e
   însuși domnul nostru Isus Cristos. Bazele ei o formează Sfânta
   scriptură și învățăturile apostolilor, cu ale sfinților părinți împreună,
   iar în toate părțile lumii mari, instituțiunile bisericii noastre sunt
   respectate ca clasice, din care motiv bărbații științelor, fără deo-
   sebire de religiune, studiază până în zilele de astăzi instituțiunile
   bisericii noastre, înavuțind cu opurile lor clasice literatura bise-
   ricească.

         Toate acestea le-am atins, nu pentrucă ași voi să țin con-
   ferință despre organismul bisericii noastre, ci numai pentru a arăta,


          ²) In adevăr, coroana ungară, cu care au fost încoronați toți regii Ungariei,
   cu începere dela Ștefan (1000), până la Carol IV (1916), — cu excepția lui losif II,
   care a refuzat încoronarea, — e împodobită cu mai multe iconițe, cari reprezintă
   sfinți sărbătoriți numai de biserica greco-ortodoxă, nu și de cea catolică, și
   anume pe cei doi Arhangheli Mihail și Gavriil, pe Sfântul George, Sfântul Di~
   mitrie și pe Sfinții Cosma și Damian, iar sub fiecare e pus numele în limba
   greacă, cu litere grecești. O dovadă convingătoare deci, că coroana ungară nu
   mai e cea originală a Sfântului Ștefan, care a pierit demult, ci e alta, de pro-
   veniență greco-ortodoxă, adusă din Bizanț.


572

   că instrucțiunea suslăudată a Ministeriului absolutistic de culte, pe
   deoparte e de prisos pe de altă parte e anticanonică față cu bi-
   serica noastră. Afirmarea aceasta a mea, în afară de canoanele
   citate din partea mea la 3 Septemvrie a. c. sub numărul 191, se
   adeverește și mai lămurit din următoarele canoane, și anume :

      1.       Din canonul 25 al soborului ecumenic IV., care sună astfel:
„Deoarece unii mitropoliți, după cum adeseori auzim, părăsesc
turmele încredințate lor și amână hirotoniile episcopilor, — a le-
giuit sfântul sinod, ca hirotoniile să se facă în restimp de trei luni,
dacă numai lipsa neapărată nu ar face cumva, ca să se prelun-
gească timpul amânării. Iar nefăcând aceasta să se supună ei la
pedeapsă bisericească și venitul bisericii văduvite să se păstreze la
economul bisericii (eparhiei), — neatins."

      2.       Din canonul 24 al soborului antiohian, care spune: „Drept
este, ca cele ce sunt ale bisericii să se păstreze cu toată grija, cu
bună cunoștință și cu credință în Stăpânul tuturor și judecătorul
Dumnezeu. Se cade ca ele să se chivernisească după judecata ,și
puterea episcopului, căruia este concrezut tot poporul și sufletele
celor ce se adună în biserică. Și să fie evidente cele ce se țin de
biserică (eparhie), după știrea presbiterilor și a diaconilor, cari
sunt pe lângă dânsul, ca ei să știe și să nu piardă din vedere
cele ce sunt proprii ale bisericii (eparhiei) și nimic să nu le fie ne-
cunoscut, ca dacă s'ar întâmpla să moară episcopul, fiind evidente
cele ce se țin de biserică, să nu se strice sau să piară, dar iarăș,
nici cele ce sunt proprii ale episcopului să nu se ieie sub nume
de lucruri bisericești. Căci e drept și plăcut înaintea lui Dumnezeu
și a oamenilor, ca episcopul, cele ce sunt ale lui, să le lase cui va
vrea, iar cele ce sunt ale bisericii, să se păstreze pe seama ei, ca
astfel nici biserica să nu pătimească vreo daună și nici episcopul
să nu se lipsească pentru biserică, sau să cadă în nevoi cei ce se
țin de dânsul, iar prin aceasta dânsul să se îngreuneze cu blăstăm
după moarte".

      3.       Din canonul 25 al aceluiaș sobor antiohian, care spune:
„Episcopul să aibă putere peste lucrurile bisericii, ca acelea să le
întoarcă în folosul tuturor celor lipsiți, cu multă grije, și cu frica
lui Dumnezeu, iar el însuș, dacă e în lipsă, să aibă parte de cele
ce-i trebuiesc spre folosul cel de lipsă al său, și al fraților, cari
la dânsul sunt primiți ca oaspeți, pentru ca așa ei să nu ducă
lipsă nici decum, după dumnezeiescul apostol, care a zis, că având
nutriment și îmbrăcăminte, cu acelea ne vom îndestuli, iar dacă cu
acelea nu ar fi îndestuliți, ci ar trage lucrurile în folosul lor și
venitele bisericii, sau fructele țarinelor, nu le-ar chivernisi după
chibzuiala presbiterilor și a diaconilor, ci ar da voie casnicilor,
sau neamurilor, ori fraților sau fiilor, ca socoțile bisericii prin ei
să sufere pe ascuns vreo scădere, — unul ca acela să deie seamă
despre chivernisire Ia sinodul eparhiei, iar de cumva și altmintrelea
s'ar învinui episcopul, sau presbiterii cari sunt cu dânsul, că trag


573

la sine cele ce se țin de biserică, sau din țarini, sau din orice
altă treabă bisericească, încât unii săraci să fie apăsați și așa șă
se arunce nelegiuire și ocară asupra socoții bisericești și asupra
celor ce în acest chip chivernisesc: aceia încă să capete îndreptare,
căutând sfântul sinod aceea ce se cuvine".

      4.       Din canonul 35 al soborului din Cartagenea, care spune,
că: „Episcopii, presbiterii, diaconii, sau orice clerici, cari nu au .
nimica, dacă după înaintarea lor, pe timpul episcopiei sau al cle-
ricalului, ar cumpăra țarini sau orice moșii pe numele lor, să se
socotească de intrați cu volnicie în bunurile domnești, dacă după
vreo sfătuire nu le-ar lăsa cumva bisericii. Dacă însă din dăruirea
cuiva, sau prin moștenire dela rudenii, ar ajunge ceva la dânșii,
cu aceia să facă după voia lor. Iar de cumva le-ar trage iarăși la
sine, după ce odată le-au fost cedat, să se judece ca nevrednici
de onoarea bisericească și ca răi".

      5.       Din canonul 36 al atinsului sobor din Cartagenea, care
spune: „Presbiterii să nu vândă lucrurile bisericii în care s’au sfințit
și nici unui episcop să nu-i fie iertat a face abuz Cu vre-un lucru
care se ține pe moșia bisericească. Așișderea s'a aflat de bine, ca
presbiterii, fără rânduiala episcopilor lor să nu vândă lucrurile bi-
sericii în care sunt sfințiți, precum nici episcopilor nu le este iertat
a vinde moșiile bisericii, fără știrea sinodului și a presbiterilor săi.
Nefiind dară lipsă, să nu fie iertat episcopului a face abuz cu
lucrul ce se ține de moșia bisericească".

      6.       Din canonul 84 al aceluiaș sobor din Cartagenea, care
spune: „De cumva vre-un episcop mai vârtos ar lăsa ca moșteni
neamurile sau pe cei ce nu-i sunt neam, iar nu biserica, să se
zică lui anatema și după moarte numele lui să nu se pună între
preoții lui Dumnezeu, nici să se poată desvinovăți de cumva a
murit fără testament, pentrueă atunci când se face episcop, el
trebuie să facă rânduială dreaptă despre lucrurile sale, amăsurat
stării lui".

      7.       Din capul 57 al pravilei românești, care sună astfel: „Toate
celea ce le-a avut episcopul înainte de a se face episcop, le poate
da unde va vrea și le poate împărți în vieață și la moarte, tar
cele ce le-a agonisit ca episcop, sunt ale bisericii, adecă ale eparhiei
și ale mitropoliei și despre acelea nu poate face testament. Dacă . <
însă s'ar întâmpla, ca episcopul să fi primit oarecari lucruri dela
părinții săi, dela unchi, frați sau dela alte rudenii ale sale, acestea ’
le poate împărți între aceia și poate face cu ele ce va vrea. Mai
departe, după moartea episcopului, nimenea să nu înstreineze ceva
din lucrurile lui, ci acelea, pe lângă consemnare, să le primească
economul, în ființa de față a clerului și să le păstreze gata până
la venirea altui episcop și apoi să le predee acestuia".

      Și-acum, după ce am arătat, că instrucțiunea ministerială :ț
din întrebare, e de prisos și e nelegiuită, ce privește mai departe


574                                     4

împrejurarea atinsă în sus lăudatul intimat al înaltului consiliu re-
gesc de locotenență, că adecă fostul Ministeriu de culte pentru
aceea nu a împărtășit și cu mine atinsa rânduială a sa, pentrueă
la anul 1852, dieceza noastră nu era ridicată la demnitatea de
mitropolie, fie-mi permis a face cu supunere observarea în pri-
vința aceasta, că biserica noastră transilvană a ținut la anul 1850,
in 12 Martie, sinod eparhial, sub prezidenția și conducerea mea,
când apoi sinodul acesta, după cum se vede din procesul verbal
luat cu acea ocaziune., — pentru manipularea și inspecționarea
averilor diecezane și a altor fundațiuni bisericești și școlare, prin
articolul 20 al statutului său a așezat o epitropie eparhială, com-
pusă din doi membri din cler și din patru membri mireni, pe
cari sinodul i-a și ales și i-a provăzut cu instrucțiuni luate din
canoanele bisericești. Sinodul nostru eparhial a subșternut la
înaltul Ministeriu de culte deciziunile sale, spre întărire, pentru ca
acelea să aibă valoare și față de jurisdicțiunile civile, dar la ru-
larea noastră nici un răspuns nu am primit, cu toate că noauă
ani ar fi putut fi de-ajuns pentru a ni-se trimite. Și astfel, din aceasta
îndrăznesc a deduce, că fostul ministeriu'de culte, doară din altă
cauză nu a trimis ordinafiunea de sub întrebare și diecezei noastre
ardelene, iar nu pentru aceea, fiindcă aceasta dieceză la anul 1852
încă nu era ridicată la demnitatea de mitropolie!

      In fine, ce privește împrejurarea atinsă în intimatul mai sus
lăudat al înaltului consiliu regesc de locotenență, că adecă patri-
arhul sârbesc, cu toți episcopii sufragani, a acceptat ordinațiunea
ministerială despre instituirea celor doi epitropi mireni pe lângă
fiecare episcop, iar în consecință, ordinațiunea dela anul 1853 în-
coace a fost executată fără nici o împedecare, declar cu supunere,
că convingerea mea este aceea, cumcă Excelența Sa, patriarhul
sârbesc și Preasfințiții episcopi n'ar putea invoca o altă cauză
pentru supunerea lor față de aceasta ordinațiune, decât numai
aceia, că ei cu inimă mâhnită și amărâtă au aflat de bine și de
consult a suferi cu toată răbdarea pornirile dușmănoase ale Mi-
nisterului absolutistic de culte, pe cari la toată ocaziunea și le-a
manifestat față de biserica noastră și că ei se aflau în acea spe-
ranță firmă, că bunul Dumnezeu și augustul nostru rege va aduce
timpul norocos, când va înceta domnirea arbitrară a acelui mi-
nisteriu absolutistic, luându-și locul, la conducerea trebilor patriei,
un guvern drept și legal.

      Premițându-le toate acestea, convingerea mea o concentrez
în aceia, că eu m'ași face perfid față de Majestatea Sa, regele
nostru apostolic, față de patrie și legislațiunea ei cea mai nouă,
iar în științele acelea, pe cari un arhiereu trebuie să Ie poseadă,
ași arăta o ignoranță și o neprocopsire nescuzabilă, dacă pe lângă
atâtea preâînalte manifeste regești, cuvinte de tron, rescripte re-
gești, adresate dietelor, și pe lângă atâtea reprezentațiuni dietale
nu a-și avea îndrăzneala de a ruga din nou cu supunere înaltul


575

consiliu regesc de locotenență, ca să binevoiască a-mi lăsa mie
spre rezolvare obiectul din întrebare, astfel, ca conform organis-
mului bisericii noastre, să fac dispozițiunile trebuincioase, ca dieceza
noastră aradană, ca singura proprietară legiuită a averii aflătoare
la episcopia ei, într'un sinod eparhial al ei, în înțelesul institu-
țiunilor bisericești mai sus amintite, să aleagă o epitropie pentru
asigurarea și chivernisirea averilor diecezane, care epitropie să fie
apoi datoare să deie din timp în timp socoteală sinodului diecezan
despre averile episcopiei.

       Dreptul acesta pe seama sinodului diecezan eu îl deduc, nil
numai din canoanele bisericești mai sus amintite, ci chiar și din
articolul 6 al rescriptului declaratoriu, pentrueă dacă aci se dă
dreptul singuraticelor comunități bisericești (parohii) de a-și alege
și denumt ele pe epitropii bisericești pentru manipularea și asi-
gurarea averii bisericilor lor parohiale și de a cere dela ei soco-
teală la finea fiecărui an, — e foarte natural că nici complexului
tuturor comunităților bisericești ale unei dieceze, adecă eparhiei,
fu se poate denega acest drept, care și ei i se cuvine, ca unei
comunități mai ample (universități), adecă dreptul de a dispune de
averile ei, de a alege și pune epitropi ca să le păstreze și să deie
socoteală eparhiei despre ele, ca legiuitului proprietar al averii.
Dar nici nu poate fi aceasta altmintrelea în patria noastră»
acum constituțională, ale cărei legi de astăzi au deslegat biserica
noastră creștinească din cătușele politice și înaltul guvern dă drept
chiar și singuraticelor asociațiuni civile de a-și manipula averile,
a se îngriji și a lua dispozițiuni în folosul acelora. Mai mult drept
și un altfel de drept, nici biserica noastră nu cere dela înaltul
guvern în chestia averilor eparhiale ! Și aceasta pe temeiul cita-
telor canoane bisericești, cari sunt efluxul natural al Sfintei scripturi,
în care se spune, că creștinii cei dintâi, vânzându-și casele, vitele
și țarinele lor, prețul acelora l-au adus și depus la picioarele apo-
stolilor, în chip de milostenie, pentru ca apostolii să împartă mi-
losteniile la toți, după lipsurile fiecăruia; iar când s’au arătat ne-
mulțumiri din partea creștinilor pentru aceasta împărțire făcută
prin apostoli, aceștia adunând mulțimea învățăceilor, i-au provocat
pe toți cei de față să aleagă dintre ei șapte bărbați, cărora să
li-se încredințeze lucrul acesta, iar apostolii să se ocupe numai cu
rugăciuni și cu vestirea cuvântului dumnezeesc.

       Propunerea aceasta a fost plăcută la întreaga mulțime, care
a și ales numai decât pe cei șapte diaconi, însărcinați, ca epitropi,
cu chivernisirea averii comune, și așa a sporit la ei cuvântul lui
Dumnezeu, iar numărul învățăceilor s'a înmulțit.

      Sibiiu, 24 Decemvrie 1866.

                                      (ss) ANDREI BARON de ȘAGUNA,
                                      Arhiepiscop și Mitropolit


576

       Memorandul acesta al mitropolitului Șaguna, compus de el
însuși în ungurește și păstrat în arhiva mitropolitană din Sibiiu,
împreună cu traducerea românească, făcută de Miron Romanul,
pe atunci protosincel în Arad, iar mai târziu urmașul lui Șaguna
în scaunul mitropolitan, — formează o nouă și clasică mărturie
despre temeinicia și energia cu care știa Șaguna să apere drep-
turile și instituțiunile bisericii sale.

       Consiliul regesc de locotenență, care era pe atunci în ființă,
(ungurește îi zicea Helytartotanâcs, iar nemțește Statthalterei) sigur
că a rămas convins despre justeța cererii lui Șaguna, de a fi lă-
sată în grija sa alegerea epitropiei diecezane din Arad ; dar fiindu-i
legate mânile, — căci era organ de executare, nu de legiuire, —’
nu a putut împlini dorința lui Șaguna, ci a numit el, fără a mai
scrie ceva lui Șaguna, pe al doilea epitrop al diecezei aradane, în
persoana lui Emanuel Misiei, primul candidat dintre cei trei re-
comandați guvernului de către episcopul diecezan din Arad.

       Nu se va fi așteptat de altcum nici Șaguna la împlinirea ne-
condiționată a cererii sale, știind el foarte bine, că rezoluțiunea
cu pricina, dată fiind de împăratul, are putere de lege și până
nu e revocată, sau înlocuită cu alta, are să fie respectată și exe-
cutată. El și-a spus însă părerea asupra ei cu toată francheța. A
declarat-o de „anticanonică“ și de „nelegiuită¹¹. Că patriarhul și
episcopii ceilalți toți au acceptat-o, executându-o fără împotrivire,
— n’are a face. Pentru Șaguna ea tot „anticanonică" și „nele-
giută" rămâne. Și condamnă Șaguna pe arhiereii cari au primit-o
fără împotrivire ? Nu. Nici măcar atâta nu spune despre ei în me-
morandul înaintat consiliului de locotenență, că toți au greșit când
i-au acceptat cuprinsul, ci caută să-i scuze în mod înduioșător de
frumos, comunicând consiliului, că știe el, Șaguna, cum au primit
ceialalți arhierei, cu patriarhul în frunte, rezoluțiunea împărătească :
„cu inimă mâhnită și amărâtă" și cu răbdarea cu care erau obiș-
nuiți să primească „pornirile dușmănoase ale ministerului absolu-
tistic de culte", — așteptând zilele mai bune.

       Pentru o mai ușoară înțelegere a tonului, aproape acuzator,
folosit de Șaguna în acest memorand față de ministrul absolutistic de
culte, va fi bine să se știe, că e vorba de ministrul Leo Thun, care
sub absolutism avea resortul cultelor și al instrucției publice, de
omul, cu care Șaguna a avut multe și grave conflicte. La desele
sale petiții, adresate ministrului, Șaguna nu primea nici un răspuns,
ori apoi primea răspuns evasiv, nici cald nici rece. In cele din
urmă și-a pierdut apoi și Șaguna răbdarea și s'a adresat cu un
lung și temeinic memorand deadreptul monarhului, cerând dela
acesta scut și apărare, nu pentru sine, ci pentru biserica sa; iar
împăratul a dojenit cu asprime pe sfetnicul său Leo Thun, îndru-
mându-1 să-și însușească altă purtare față de Șaguna și biserica
acestuia.


577


5

        Am văzut dealtcum și din memorand, că actele sinodului
  eparhial, (ținut la 1850 în Sibiiu), cari au fost trimise imediat mi-
  nistrului de culte la Viena spre aprobare, au rămas nouă ani la
  minister, fără a se da lui Șaguna vre-un răspuns, cu toate că
  răspunsul a fost urgentat de mai multe ori. Și aici este de căutat
  motivul, că rezoluțiunea împărătească din anul 1852 lui Șaguna
  nu a fost trimisă. Ministrul Thun a văzut adecă din actele sino-
  dului sibiian dela 1850, că Șaguna l-a prevenit și și-a ales el însuși
  o epitropie eparhială, conform canoanelor, prin urmare pentru
  Șaguna e de prisos rezoluțiunea. S'a răzbunat însă asupra lui
  Șaguna așa, că nouă ani de zile a ținut la sine actele sinodale,
  fără a da răspuns lui Șaguna, dacă sunt întărite de guvern hotă-
  rârile luate în sinod ; sau nu ?... A fost răzbunarea unui om foarte
  mic la suflet, care nu a atins întru nimica marele suflet al lui Șaguna !

TEODOR V. PĂCĂȚIAN.


578

    Autobiografie*)

(Epoea dela 1881—1915.)

                                                   Dedicată. Românului ardelean.
                                                care s’ar socoti cel mai inteligent,
                                                mai moral, mai harnic și mai ne-
                                                inlocuibil în gospodăria noastră
                                                națională.

                Prea Stimată Domnișoară 1

         Aveți dreptate : „sînt pus ad acta", cu toatecă trăiesc. In tot cazul
  n'am murit eu, ci regretatul George Bănuț, tînărul și meritosul actor al Teatrului
  Național din Cluj.

         Da, pentru moment sint și mai izolat, locuind aproape de granița de
  Vest, în târgușorul Ținea. O localitate liniștită, cu o climă dulce de Rivieră.

         — Mă bucur, că „odinioară" profesorul de românească, amicul Lupeanu
  dela Blaj, v’a făcut o lecție de-un ceas despre „generația Luceafărului", neuitând
  nici pe inițiatorul revistei".

         — Ce date biografice să vă trimit ?

         Am vreo patru autobiografii, dintre care cea mai scurtă e :

         „M'am născut pricinuind dureri ; trăiesc cu ele — de-aș muri, fără
  să le mai simt!"

         — Vă trimit totuși, prin bunăvoința revistei „Transilvania", paginile
  autobiografice, scrise in preajma plecării mele în răsboiu, din care vă .puteți
  convinge de valoarea mea până în anul 1915, când eram încă burlac, comedian,
  scriitor și... om sărac.

         ... A, de-atunci lucrurile s'au schimbat radical și mereu înspre bine:
  M'am însurat, m'am rotunzit, m'am burghezit, m’am rostuit. Azi am casă,
  grădină, vie și... bani (noroc că hoții nu citesc „Transilvania") ; ba, să nu-ți
  crezi ochilor; sînt avocat „al legii celei nouă" și-mi curg banii ’n pungă, ca
  tărîțele la moară.

         De-acu, adio literatură umoristică !

         Sint om serios, in rând cu lumea, încadrat în partid, șef de organizație,
  cap de listă și — ce mai încoace-incolo? — viitor ministru.

         ... Vă pare problematic ? .

         De»ce?... când nouă din colegii mei de facultate au fost diferiți șefi
  de resort, subsecretari de stat și chiar miniștri...

         Să fiu eu mai redus decât toți acești amici ?

         Crează ei! DVoastră sinteți, probabil, de altă părere.

              -               Cu sărutări de mâni :

    Ținea, 15 Iunie 1928.                                     A. P. BĂNUȚ.


579


5“

Motiuarea acestei scrieri premature.


      Biografiile oamenilor mari apar după moartea acestora;
uneori în fruntea operelor lor literare-științifice. Apariția bio-
grafiei mele înainte de-a fi murit și înainte de ce operele mele
literare ar fi văzut lumina tiparului, — se explică, pe lângă lipsa
de modestie, prin faptul sinistru, că Monarhia Austro-Ungară
m'a invitat în scris, să-mi achit datoria de „glotaș CI. B‘‘.

      Precum știți, sînt Român. Iar celce „Român zice... viteaz
zice". E deci probabil, ca pielea mea ciuruită de gloanțele
potrivnice să decoreze și ea în curând vrunul din așa-zisele
„câmpuri de onoare".

      Or, viața și faptele fiecărui Român sînt vrednice de-a fi
cunoscute în straturi cât mai largi. Subsemnatul, dupăce că sînt
un bărbat destul de vrednic, mai am și-un suflet milos: n’aș
vrea ca vre-unul din bunii mei prieteni să se piarză pe tărâmul
necunoscut, ce se chiamă „viața și activitatea mea". Pătruns de
înțelesul vorbelor lui Labruyere „l'homme est ne menteur" —
n aș sili bucuros pe nici un critic, ca ’n temeiul străvechiului „de
mortuis nil..." să mă laude, mai mult decât merit. Insfârșit, oricât
de conștiențioasă, nici o biografie scrisă de altul, nu poate egala
în competență această autobiografie.

Introducere.

            Doamnelor și Domnilor!

      Nu sînt o inteligență scăpărătoare, ca atâtea altele. Nu sînt
un caracter de bronz, de care se găsesc cu duiumul în sânul
neamului românesc. Nu sînt nici moralitatea întrupată, cum
obișniiesc a fi teologii de Roma. N'am produs, vai, atâtea opere
literare-culturale, să pot umplea cu ele vreo bibliotecă centrală.
Nu's nici vreun Român mare, având abia 1 m. 68 înălțime. Nu
sînt nici măcar o forță indispensabilă, încât pot muri hodinit,
fără să cășunez mașinăriei naționale vreo pierdere ireparabilă.

      Cu conștiința liniștită, cercetătorii vieții mele obscure, îmi
vor da următoarele note de clasificație :

      a) Inteligența.... mediocră.

      b) Moralitatea... slăbuță.

      c) Sîrguință .... lipsă.

      d) Caracterul.... neexprimat, fiind mereu în plină formațiune.

      In consecință, pedagogii români sînt dispensați de-a mă
prezenta tinerimei studioase drept model, (ar fi dezastruos pentru
ambiția fragedelor mlădițe naționale), iar cititorii vîrstnici, gân-
dindu-se la minunatele însușiri intelectualo-morale cu care i-a
înzestrat zodia lor mai norocoasă, — întâi, mă vor ierta în


580

numele iubirei deaproapelui, apoi, compătimindu-mă din adâncul
inimei lor nobile, vor ofta, zicând întru sine, ca Fariseul:

      „Mulțumescu-ți Ție-Doamne, că nu sînt ca acest grecocatolic
păcătos !“

Tratare.

      Am văzut lumina lampei în târgușorul Cohalm, în noaptea
de 23 Octomvrie a anului 1881, an memorabil nu numai pentru
„conferența națională sibiană" ci și pentru c'a dat neamului ro-
mânesc o serie de bărbați remarcabili, excluziv subsemnatul.

      In sângele meu se sbat în desacord năzuințele alor două
neamuri : boierii și iobagii. După mamă sînt nobil de Copăcel,
iar după tată Român simplu, depe Târnave.

      La vârsta de doi ani pierd pe tatăl meu, pe vremuri „jurist
de Sibiu" protejat de Aron Pumnul și 'n urmă judecător de ocol
în satul lui, — când să mântui întâia primară, mă părăsește și
maica mea frumoasă și bună și dragă și cu ea se duce toată
bucuria copilăriei mele.

      Urmez anul al doilea la școala săsească din Făgăraș, în
care și-a mai făcut studiile, și câte-un alt „Dummer Kerl“. Cele-
lalte două clase primare le urmez în școala grănițearească din
Copăcel. Dumnezeu să-l hodinească pe iubitul meu dascăl
Dumitru Pop, de feliul lui din Tohanul veehiu, că bune și
frumoase lucruri ne-a învățat în cei doi ani, pe care n'am să-i
uit cât oiu trăi !

      Românește și nemțește știam acum „perfect". Ca să nvăț
și limba statului, mă 'ntorc iar la Făgăraș, urmând doi ani la
școala civilă ungurească. Latina o învățam „facultativ" la un
profesor săcui, Perdy, care purta două perechi de ochelari și-avea
o mână grea ca plumbul. Cu toatecă aveam nota foarte bine la
toate obiectele, omul ăsta nu mă mai scotea din „fliște" și din
pălmuțe, ba mă trăgea și de urechi, așa din pură plăcere. Ne-
dedat cu astfel de gesturi pedagogice, dup’o oră de latină, trag
o fugă de două ceasuri, dela Făgăraș la Copăcel, jeluindu-mă
între lacrimi unchiului meu, fie-iertat, că nu mai învăț latina și
pace ! Lucrul, spre norocul meu, nu s'a ’ntâmplat, dar a avut
totuș o consecință: anul următor am plecat la „Mecca ro-
mânească" din unghiul Târnavelor, unde după câțiva ani am și
absolvit liceul.

      ... In Blaj, cel mai însemnat eveniment al anului era pentru
mine „lăsata secului", când jucam teatru. Măria-Sa Episcopul
Vasile al Gherlei ne era pe-atunci Rector al „Internatului Van-
cean" și ne localiza fel de fel de piese, mai cu seamă comedii
de Moliere și de Goldoni. De „succesele" mele teatrale, poate


581

mărturisi și părintele protopop Ilie Dăianu dela Cluj și alți cuno- ₓ
scuți din vremea aceea.

      încolo eram obraznic cumsecade. Mă certam deseori cu
„asupritorii" din internat și făceam pe anarhistul în fruntea co-
legilor, când era vorba să eluptăm vre-un drept, ca: desființarea
„topșei" (un fel de mămăligă pripită cu brânză iute); participarea
la vreo serată dansantă ; vreun ceaiu cu rom etc. Colegii mei
de clasă erau unanimi: jurist trebuia să mă fac ! După baca-
laureat trec deci la Cluj, studiând doi ani drepturile în cafenelele
„Grand, Europa și Kikaker". Plictisit însă curând de „betyâr"-
ismul mărginit din acest cuib de gentry unguri, trec la Budapesta,
unde, alături de intensivele studii juridice din „Gambrinus",
încep a mă interesa tot mai sistematic de literatură. După câteva
„convorbiri literare" cu prietenii Montani, Ciura, Goga, Lupaș,
Ion Lăpedatu, Stanca etc. întemeiez revista „Luceafărul", copilul
meu plăpând, adoptat mai încolea de-un tată sdravăn și vînjos,
amicul O. C. Tăslăuanu.

      Fiind în acest timp foarte ocupat cu „literile" uit firește,
că „colloquez" din drept, nu-mi pot legitima progresul în studiile
juridice, iar Blajul, adus în corn de capră, îmi rade frumușel
bursa de 300 de coroane, pe care trebuia s'o mai „gust" vreo
doi ani de zile.                                                       ,

      — La vârsta de 20 de ani un „punct de întoarcere" în
viața mea. Fac, din păcate, cunoștiința unui inventator genial și
după câteva zile de desbateri, mă hotărăsc „să-l ajut" în ajun-
gerea scopului. Las „Luceafărul" în grija ortacilor și plec (via:
Viena, Ziirich, Paris — aci zăbovesc o leacă —) la Cherbourg,
unde îmbarc pe vaporul „Saint-Paul“ și navigez la New-York.

      Miezul lui Noemvrie. Patru zile și patru nopți, furtună
cumplită. Un spital era întreg vaporul; creștinii plâng, jidovii se
vaită bătându-și pieptul, toată lumea-i disperată, numai eu stau
tare ca o stâncă în mijloeul valurilor furioase : eram convins de
misiunea mea și știam că pronia susține pe marii săi bărbați.

      Ajuns la New-York, mă etablez, ca un viitor milionar ce
se respectă, la marele „Hotel Broadway", umblând în dâra afa-
cerii mele pela Societatea „Stientific American". Dar americanul,
scump la vorbă, îmi declară scurt, că el nu patentează din prin-
cipiu motoare care umblă de capul lor. Preferă vechile mașini
mânate cu combustibil. Insfârșit... times is money... americanul
mă salută foarte respectuos și... mai văzutu-l-am ?

      îmi rămâne răgaz să mă plimb vreo două-trei săptămâni
prin New-York, admirând cartierul milionarilor (în șirul cărora
n'aveam deci să întru niciodată), admir Central-Park-ul, Brooklyn
Bridge, Atelierul lui T. Edison — abzic de planul de-a trece la
San-Francisco... îmbarc din nou și strătai iarăși Atlanticul, admi-
rându-i dimensiunile și dându-mi abia acuma seama de eroismul


582

lui Columb. Sosit în fine Ia Boulogne-sur-mere, aștept aci parale
de-acasă, mă mai plimb de-alungul canalului Mânecei, reîmpros-
pătându-mi în memorie grandioasele figuri ale lui Cromwell și
Napoleon și regretând, întâiaoară în viața mea, că pământul e
rotund... altfel puteam vedea cu luneta Dower, Portsmuth...
poate și Londra.

      Paralele întârziând, gentilul cârciumar francez Gaston Forcioli
din Boulogne mă trimite pe cheltuiala lui la Paris, unde-mi sosesc
banii; mă achit cu mulțumită de Gaston și încep numaidecât
„pertractările" cu amabilii Francezi, (Ce deosebire, domnule,
între Francezul de-o dulce locvacitate și Jankee-ul rece și ursuz 1)

      Drăguții Francezi ne patentează momentan invenția „menită
să facă epocă în viața economică a globului". Mai admir vreo
două săptămâni minunile Parisului, y compris „Moulin rouge",
și-apoi plec via Viena-Pesta ață acasă în Ardeal, de unde-i mai
trimit genialului meu tovarăș sumulița telegrafică de 4000 de
franci, pe care-o papă deasemenea „frații noștri latini".

      O pauză de vreo zece zile. Specialiștii parizieni iau la
analiză minuțioasă invenția patentată, constatând — curios lucru!
— că ,,'n teorie e posibilă, dar în practică, nu face!"

      Deci „epocalul motor" dă faliment, iar genialul inventator
se readîncește ’n marea mediocrității, din care-și scosese capul,
pe semne numai ca să-i fac „prețioasa" cunoștiință.

      Trezit din visul meu de mărire filantropică (plănuisem să
fac uriașe fundații școlare-culturale), mă apucă un teribil „Katzen-
jammer" moral. Rând pe rând, vând restul de moșie, vând
casa... mă ’mbolnăvesc de reumatism, de stomac, de apendicită...
operându-mă în aceeaș săptămână cu regele Eduard al Angliei
și cu premierul de-atunci al Ungariei, baronul Geza Feyervâry.
(Totdeauna am ținut la o societate nițel mai selectă ! 1)

      Cu una-cu alta, stau așa mahmur... vreo jumătate de an.
In acest răstimp îmi fac un sever examen intelectual — moral,
constatând următoarele :

      1.       E o mare nenorocire, dacă n'are cineva părinți aspri și
răi ca focul, care să-l bată de câteva ori pe lună, până la vârsta
de 24 de ani împliniți;

      2.       Sînt un redus, care n'a învățat la timp atâta matematică,
geometrie și fizică, spre a putea judeca principiul basculei deci-
male și-al forței produse prin căderea unor globule, dela cutare
înălțime',

      3.       Sînt un încăpățînat recidivist, ce n’a ascultat de sfatul
prietenesc al filozofului Dr. Eugen Heinrich Schmitt (autorul
voluminosului op „Gnosis"), fost profesor de matematică și de
fizică, care-mi spusese : „Te-asigur, amice, că mașina nu va


583

funcționa. Cu ideea asta s’au ocupat sute de oameni și s’au
chieltuit milioane de bani — zadarnic !“

        4.       Sînt o fire dedublată, căreia inteligența îi spune totdeauna
  bine, iar pasiunea totdeauna o minte ;

        5.       Sînt un simplu măgar, dacă am putut crede că „revoluția
  economică a globului" va înscena-o un Român ortodox.

        — Pe când mă bălăbăneam cu chestiuni subiective, „Socie-
  tatea noastră teatrală" — obiectivă cum o știți — publică o
  bursă pentru un comedian.

        Comedian îi trebuia ? Da eu ce eram ? Nu eram de toată
  comedia ! ?

        — „Să mă dau... Să nu mă dau, în artă?" — asta era, in
  legea lui Hamlet, întrebarea.

        M’adresez unor vechi prieteni. Toți îmi răspund unisono :
  „Iacă ceva pentru tine... pe calea asta, sîntem siguri, c’o să
  faci treabă".

        Mă adresez, între alți „honorațiori" și Domnului Dr. Alexandru
  Vaida-Voevod, vechiu și preastimat prieten, care, amabil și drăguț
  ca totdeauna, îmi răspunde pe-a 4-a pagina de scrisoare : „După
  toate cele înșirate, repet: nu ! Fă-ți întâi examenul de advocat,
  pentrucă mâine-poimâne, dupăce vei munci, cu zile, ani întregi
  pentru ei, — președintelui x al societății n'o să-i placă poate
  mutra DTale și simplaminte îți dă drumul. Cunosc îndeajuns pe
  oamenii noștri... Sînt capabili... crede-mă!“

        — Poți să-l convingi însă dumneata pe Neaga ? S'a
  isprăvit!

        Mă prezint deci la concursul din Sibiu, declam în fața
  sinedriului artistic (losif Vulcan, V. Goldiș, V. Branisee, G. Dobrin,
  N. Vecerdea etc.), iau bursa de comedie, învăț doi ani la Bu-
  curești și unul la Berlin, iar în anul 1908, mă pomenesc ales cu
  unanimitate „Director artistic al Societății teatrale române din
  Transilvania și Ungaria". Lung titlu... dar frumos !

        „Post tot discrimina rerum", cititorul binevoitor s'ar simți
  în sfârșit îndemnat să strige : „Bravo dom'le !"

        Și-ar fi chiar îndreptățit s'o facă, dacă n'ar trebui să-i
  comunic de urgență, că dup'o activitate foarte intensivă de doi
  ani și-alta mai puțin intensivă de trei, — actualul Președinte al
  Soc. teatr. rom., iubitul meu protector, dl Dr. Alexandru Vaida-
  Voevod (zîmbetul este strict interzis!) „în înțelesul prevederilor
  „Planului de acțiune al fondului de Teatru", mă destituie cu
  toată delicateța din slujbă, „mulțumindu-mi pentru bunele servicii
  artistice aduse societății teatrale și rugându-mă să primesc asigu-
  rarea stimei sale deosebite., precum și pe-aceea a amicului nostru
  comun, mult dragul Tiberiu Brediceanu, secretarul de azi al
  pomenitei Societăți".


584

      O să ziceți: „Răi oameni, domnii Vaida și Brediceanu!“
Iar eu vă spun: „Dimpotrivă, cinstiți și buni ca pâinea".

      Marea problemă era însă: să salariezi un om mulțumindu-1
și pe el și pe națiune, respectând în acelaș timp și sfânta literă
a „Planului de acțiune al Comitetului". Vezi aici era tragicul
desnodământului!



       O, cum n'aș fi disperat atunci, Doamne, dacă n'aș fi știut
că ’n lumea asta toate-s trecătoare, că nu numai „planul de acțiune¹¹
ci că însuș „universul cel himeric nu-i decât un vis al neființei" !

       Deaceea, pe cât de repede m'am mângâiat pe-atât de
repede a venit și mobilizarea generală a Monarhiei Austro-
Ungare, care în anul curent, apelând la recunoscutele mele în-
sușiri militare, m'a declarat apt de serviciu în baza vechei mele
calități latente de „glotaș CI. B“.

       Deci în aceste zile viforoase, mă prepar tocmai pentru
călătoria de neplăcere la Praga, unde-mi voi face instrucția,
pentru a fi trimis, probabil, pe câmpul de onoare estic.

       N’o să puteți afirma, că nu's în continuu progres. Ieri îmi
sta deschis doar Ardealul și Banatul, — mâine îmi va sta deschisă
lumea întreagă, pentrucă în zisa lui Goethe: „Cele mai mari
șanse în viața asta, le are un ofițer inteligent".

       Apoi, orice-ați crede și orcât aș fi de nepretențios — n’am
câtuși de puțin intenția, să deviu cel mai slab ofițer de rezervă
al Monarhiei dualiste.

Adaus.

       Mai complectez modesta mea biografie cu următoarele
detailii.

       Tot binele pe care l'am putut face, l'am făcut. Multe din
relele ce mă puteau ocoli, m'au ajuns. Constat c'am fost ade-
seaori bolnav. Cu ocaziile astea eram de obiceiu trist. De
multeori mi-au lipsit paralele și-atunci eram deadreptul disperat.
In toată bună vremea am fost înamorat — fiind când vesel, când
disperat, după timp, loc și femeea din chestiune.

       Când m'a părăsit întâia dragoste — pe care am iubit-o
șapte ani încheiați — am plâns amar o lună 'ntreagă, pribegind
prin nesfîrșite păduri seculare de stejari.

       Când m'a părăsit a doua, am sughițat trei zile și trei nopți.

       Câiid o fi să mă trădeze ultima, mă ’ncui în casă, înghit
trei aspirine, beau două pahare de apă, mă culc în pat, m'acoper
cu două plăpumi și două țoale de lână, transpir întreg restul sen-
timentalismului prin pori, dar — cruț ochii!

       încă ceva și mântui!


585

        Vecinie am crezut c'o să se ’ntâmple ceva extraordinar cu
  mine. De pildă: voiu câștiga la loterie o sumă horrendă și mi-oiu
  plăti datoriile, dintr’un condei; mereu am așteptat să se declare
  un incendiu în casa unde stau cu chirie, pentru a-i putea face
  vinovatului procesul celor zece cărți în manuscris și a hârtiilor
  mele de valoare, mistuite de flăcări; mereu am nădăjduit să se
  'ndrăgească de mine — înainte de-a cheli total — o fată frumoasă,
  cultă și bogată — dar, vai, nimic din toate acestea nu s'a 'ntâmplat!

        Poate să dau acum ’n răsboiu... peste vreo Rusoaică
  putredă de bogată și verde de frică, legată fedeleș de vreun
  „neamț brutal¹¹. Cum ’oiu vedea-o, am să-i zîmbesc plin de afec-
  țiune, deslegându-o de extremă urgență. Mai ști că n'o să se
  lege ea de mine.

        Că-i timpul suprem... vă spun pe cinste !

        La anii mei, alții 's dobă de... celebritate, așteptându-și moartea,
  cu conștiința ’mpăcată — pe câtă vreme, săracul de mine, n'am
  avut nici măcar ocazia, să mă 'nsor...

        Deaceea strig: îmbărbătîndu-mă: Curaj, glotașule ! După
  răsboiu se numără... bobocii de văduvioare !“

încheiere și concluzie favorabilă.

        De-oiu scăpa însă cu pielea curată din încăierarea asta
  mondială și m'oiu însura bogat, să vedeți dumneavoastră ce
  schimbare miraculoasă o să se petreacă în întreg eul meu. îm-
  bogățirea rapidă a cuiva săvârșește ’n Ardealul nostru, adevărate
  minuni!

        Obscura mea inteligență va deveni din zi în zi mai limpede.
  Orice articol cultural, politic sau național ieșit din condeiul meu,
  va însemna „foarte luminosul articol al fruntașului vieții noastre
  publice “. Reprodus de toate gazetele ardelenești, el va servi
  drept punct de orientare în lupta noastră națională.

        Dându-se de trei ori peste cap, caracterul meu vaccilant și
  nedegajat, va deveni dintr'odată „un caracter antic" dublat de-o
  „gravitate cu adevărat romană", — zic, un caracter de bronz
  veritabil, menit să slujească de model generațiilor viitoare. Tine-
  rimea școlară va învăța dela mine seriozitate ’n purtare, obiecti-
  vitate în cugetare, cumpăt în rnâncare și băutură, generozitate
  în fapte și celelalte însușiri nobile, trebuincoase unui candidat
  serios la nemurirea garantată.

        Inscriindu-mă membru fondator la toate societățile noastre
  culturale șî jertfind, din zece în zece ani, câte-o miuță de coroane
  pentru scopuri filantropice, — care nenorocit ar cuteza să afirme,
  că nu sînt Mecenatele providențial, omul absolut superior, ce
  ’nțelege multiplele nevoi ale poporului, sprijinindu-le cu bine-
  voitorul său obol?


586

      Care imprudent ar îndrăzni să mai vorbească de păcatele
unor tinerețe ușuratece și cam... romantice ?

      Toți vor lăuda 'n gura mare generozitatea bărbăției mele
chibzuite, cârmuită de „mâna darnică" a nevesti-mii,... care,
vrând-nevrând, îmi va asigura monumentul „aere perennius".

      ... In interesul binepriceput al iubitei mele națiuni, -—
dă-mi, Doamne, femeea dorită,... scapă-mă grabnic de datorii și
fă-mă tot mai mare supt toate raporturile, acum și pururea și ’n
vecii vecilor — Amin !

      Cohalm, 1 Martie 1915.                      A. P. BĂNUȚ.

Glotaș CI. B.





587

  SVATOPLUK CECH:

    Signorina Giouentu.*)

       „înfrăți"! mormăi șeful, neiuându-și ochii din ocolurile
  liniilor colorate, la cari studia interesanta încurcătură de posesiuni.

       In odaie se strecură un tânăr, a cărui față destul de regu-
  lată era foarte slabă și palidă, ai cărui ochi înfundați în orbite
  străluciau de un luciu bolnăvicios și care, cu mâna uscată, din
  când în când, își cuprindea, tremurând, barba rară și incoloră, ca
  și cum ar fi vrut să mărturisească cu tot dinadinsul, că este bărbat.

       Șeful a prins cu vârful creionului un oarecare punct în-
  semnat al schiței și a aruncat peste ochelarii mari o privire cer-
  cetătoare spre cel venit. Când a văzut pe omul slab și-a ridicat oche-
  larii pe frunte, și-a îndreptat cu măreție capul, și-a aranjat căr-
  lionțul bălai și suspect de pe tâmplă și spuse serios, cu o privire
  aspră: „Avansul? pentru ce? Astăzi suntem mi-se pare în zece
  — da, tocmai — mâine chiar e să se amintească plângerea la apel a
  soților Saroch, să se sublinieze dublu și cu roșu în calendar;


          *) Svatopluk Cech (1846—-1908) este cel mai popular poet național ceh.
  Din 1874 a publicat multe lucrări,' în proză și versuri. Cea mai mare populari-
  tate a câștigat-o prin următoarele lucrări, scrise în versuri: „Cântecele sclavului",
  (1895), „Faurul din Leșetin" (care în anul 1883 a fost confiscat și abia în
  1899 lăsat de censură să apară) și „La umbra teiului" (1886). Printre ele cele
  mai însemnate sunt „Cântecele sclavului", cari au avut până acum 35 de ediții.
  In ele se vede cea dintâiu manifestare a omului modern ceh, încălzit pentru
  independența și libertatea națională. Au fost traduse și în limba română de
  Petre Lișteveanu (Biblioteca pentru toți, Nr. 412). Din proză mai însemnate
  sunt povestirile, arabescurile și scrierile sale umoristice, din cari face parte și
  schița de față, care descrie, cum poetul și-a luat rămas bun dela tinerețe.

Emanuel Leșehrad.


588

    disdedimineață sechestrarea cu execuție a mobilei lui loan Lastovka,
  punct considerabil, totul trebuie scris și pecetluit: pernele, tablou-
  rile, saltelele, cărțile, capotul, întorcând casa chiar și pe dos, ca
  să nu se ascundă pe la spatele noastre judecătorești nimic!
  Avansul ? ! Quo queris ? ! Nu de mult ai ridicat zece, douăzeci
  și cinci, pe deasupra, o linie pe dedesubt, rămâne de luat pentru
  luna aceasta : cincisprezece ! Plăcut bilanț! “

       Șeful scrise aceste cifre elocvente cu creionul în aier și sub-
lime bilanțul trist cu o linie atât de energică, încât bietul func-
ționar diurnist, buimăcit, fără să vrea, s'a dat puțintel înapoi
dinaintea socotelii. Șeful continuă: „Douăzeci și cinci de fiorini
este un ban frumos pentru un om tânăr și neînsurat. Firește,
trebuiesc echilibrate veniturile cu cheltuielile. Sutor ne ultra cre-
pidam! Dar Dumnezeu știe, pe ce cărări își risipește paiața ve-
niturile ! Și noi am fost tineri, am iubit și dansul săltăreț: însă
am socotit și ne-am gândit cevașilea și la zile negre! Cu asta am
ajuns ceva I Dar d-voastră ? Dacă nu mă înșel, aveți chiar două-
zeci și opt de ani. Ce ați făcut în lume până acum? Ce viitor
v'ați pregătit ? Studiile nu le-ați terminat ? ați fi putut fi doctor,
da, chiar doctor. Dar ce-mi sunteți ? Litera „d“ latină nu știți
s'o scrieți cum se cuvine! De câte ori v'am spus, că acele înflo-
rituri și steaguri netrebnice nu se potrivesc de loc cu seriozitatea
dosarului în chestiune ? I Dar de geaba: arunc orzul pe gâște!
Ieri am găsit în apelația Rohaci contra Lopata, din nou, un astfel
de „d" bărbos — m'a uimit, îți spun drept, m'a uimit — un
astfel de „d‘‘ la o instanță superioară! Intoarce-te, omule, atât
cât mai e vreme! Bagă ’n seamă dojana mea sinceră!"

       După acest perdaf și-a plecat șeful din nou capul peste
ocolurile liniilor colorate și începu să caute cu creionul punctul
acela însemnat, la care ajunsese în studiul său prealabil
și topografic, cu ocazia viitoarei mari certe în’„possessorio summa-
rissimo". Desigur, că voi să îngăduie copistului destul timp, ca el
să poată reflecta cu pocăință asupra întregii grozăvii a acelui „d“
bărbos al său.

       Bietul copist a stat o clipă plin de căință, reținându-și răsu-
flarea ; în sfârșit și-a adunat în mica-i barbă atâta curaj, ca să
poată bâlbăi ceva : „Domnule doctor, sunt puțin bolnav — mă
simt cam rău, am când călduri, când friguri, am vârtejul înaintea
ochilor — am voit să vă rog, să-mi dați drumul acasă".¹

       Doctorul s'a uitat țintă la cel care vorbea și strigă: „Da,
știm noi, ce fel de vârtejuri apucă pe domnul nostru! He, hei,
cunoașterii noi aceste vârtejuri de carnaval! Dar cu măsură, spun,
cu măsură! Viața aceasta de petrecere nu vă face prea bine,
pe Dumnezeu, nu vă face prea bine! Aveți o coloare foarte ne-
sănătoasă. Nu, pentru numele lui Dumnezeu! Nimic serios nu
mi-ați scrie aici, și fără de aceasta...! înaintea plecării să mai sub-


589

liniați în calendar plângerea de două ori, și cu roșu, să stingeți
lampa, să vă sculați devreme de dimineață, să surprindeți pe
Lastovka, să-i luați sechestru, să-i întoarceți casa pe dos, să cău-
tați prin toate sertarele".

       Diurnistul nu știu nici el cum a ajuns pe stradă. Intr'adevăr,
nu se simțea bine. Capul îi vâjăia, avea când friguri, când căl-
duri mari. Clățănind din dinți, tremurând din întreg corpul se
legăna pe stradă. Aici răsuna un uruit de carnaval: echipagii
acoperite cu zăpadă scârțăiau pe pavaj și în ferestrele lor apărea
din când în când profilul delicat al câte unui căpșor de fată aple-
cată peste un buchet enorm, pentru bal: din când în când unul
din aceste cupee se oprea înaintea fațadei înalte, cu un șir"de
ferestre luminate ; portarul mițos, cu bastonul ferecat, deschidea
portița și pe scara cupeului aluneca un picior delicat, într'un
pantofior de mătase; ca un nor alb s'a scoborât din fundul cu-
peului, din care nor apăreau mânile ei mici și fragede, cu evan-
taiul colorat, în diferite colori, cu umerii rotunji și goi, cu căr-
lionții bogați, cu ochii lucitori, cu obrajii prietinoși și strălucind
de presimțirea desfătării; pe trotoar se apropiau de ea perechi
îndrăgostite, șoptindu-și dulce; domni bătrâni, îmblăniți, se gră-
beau spre cluburile lor, tineri gomoși clănțăneau din dinți și flu-
ierau melodii din opere; muzica sgomotoasă a balului răsuna, de '
aproape, ca și de departe.

       Copistul indispus se clătină ca aiurit prin amestecul acela
vesel; capul îi era pustiu, în trup îi pătrundea gerul. I se părea,
că totul se învârtește în jurul său ca un vârtej sălbatec, că forma
fiecărui obiect se contopește în vârtejul acesta nebun. Deodată
rămase locului.

       Inantea sa atârna un uriaș cub de hârtie transparentă, lu-
minat, mișcându-se încet deasupra trotoarului, și pe suprafața-i
colorată, întoarsă spre el, citi în litere luminate această inscripție s
„împrumută cele mai cu gust, mai nostime și admirabile costume
pentru bal mascat, Abraham Taiteles".

       Acest anunț strigător-și fantastic își adeveri la copistul ne-
putincios puterea sa miraculoasă, atractivă. Piciorul său șubred
sta înfipt sub cubul colorat și ochii-i erau țintuiți spre magazinul
luminat, clar, în care erau îngrămădite costume de bal și măști
intr'adevăr extraordinare. Toate națiunile lumii, toate veacurile,
toate personalitățile marcante, eroii și eroinele capod'operelor
poetice, toate rangurile și clasele societății, diferitele direcțiuni -
politice și sociale, patimile și slăbiciunile omenești, diferitele crea-
turi mitologice și ale basmelor de copii, toate cele trei regnuri ale
naturii — pe scurt, toată lumea era aci caricaturizată, parodiată
și prefăcută cu foarfeci și pensulă, cu poleială, din carton și din
pânză — și totul se strâmba, făcea valuri, fâlfâia și strălucia,
încât ochii amețiți nu știau unde să se oprească. Și în mijlocul


590

acestei lumi fantastice stătea, ca un vrăjitor puternic, chiar el,
Abraham Taiteles, o statură înaltă, într’un caftan uzat, cu barba
sură, nasul coroiat, clipind din ochi cu viclenie, cu o strâmbătură
stranie, lingușitoare și răutăcioasă totdeodată, în jurul buzelor.
Cu cât își îneca privirea în amestecul de culori clare și vesele,
în massa formelor capricioase, în sclipirea giuvaerurilor ieftine,
copistul amețit, cu atât mai limpede îi ajungea gândul. Amețeala
cea grea i-a dispărut, n’a mai avut friguri și călduri, în piept a
simțit că sănătatea i-a revenit în membre, inima i-a bătut de un
dor necunoscut.

      Dus pe gânduri, nici n’a băgat de seamă, că proprietarul
magazinului s’a apropiat la ușa cu geamlâc. Deodată s’a deschis
aceasta și tânărul văzu înainte-i un evreu bătrân, care se apleca
cu o politeță exagerată.

      — „Poftiți, intrați, tinere domn'¹, bolborosi acesta, cu un
energic accent evreiesc. „Binevoiți a onora cu nobila dv. vizită
cel mai bogat magazin de costume de bal, al lui Abraham
Taiteles!“

      Copistul era nedumerit. Fiul lui Israel se părea, că-i citise
in inimă!

      — „Nu trebuie să cumpărați nici pentru un heler (ban)¹*,
ciripi evreul mai departe. „Voi fi-destul de răsplătit, cu onoarea,
că un expert așa de ales a privit și a lăudat magazinul atât de
prețios al meu, care nu-și are păreche cu altul pe ambele emis-
fere !“ Copistul n’a rezistat acestei rugăminți lingușitoare și a
intrat după evreu în magazin. Acela l-a condus prin domeniul
său pistriț, trăncănind, în timp ce se strâmba: „Binevoiți să ve-
deți, domnule, aci pe acest magnat. Cum sclipește, ce splendoare!
Vedeți aici această sabie împodobită cu, pietre, acest calpac,
această agrafă' de briliante ! Această mândră conștiință de' sine
în fiecare încrețitură a lui Atila! Vă spun, că nici unul din fur-
nizorii curții n’are asemenea lucruri. Sau, aici, japoneza aceasta
— împreună cu evantai cu tot, o lucrare originală, japoneză! Și,
acolo, bursa în haina din hărți de credit — din adevărate acțiuni,
domnule, pe Dumnezeu, adevărate! Aici, în colț, acest Shakes-
peare — mai ales domnii scriitori îl împrumută. Sau, aici, acest
birocrat — de vânzare pentru un preț de nimic. A^colo, la dreapta,
este atârnat foiletonistul — îl împrumut pentru un preț de nimic,
cu foarfeci cu tot. Și, aici, masca aceasta a unui politician, cu
șiretlicul diplomatic în fiecare încruntare a feții, cu nasul în vânt
și cu o codiță la ceafă; Vedeți, îndărătul urechii, această pană
uzată, muiată în fiere și, iată!, în buzunarul hainei respective nu
lipsește nici chiar un Machiavelli, nou legat. Pentru un preț de
batjocoră ! Și această Fantască".

      Papa Taiteles amuți deodată, retrăgându-se cu un pas, de
copist și-l măsură cu o privire cercetătoare, dela cap la picioare.


591

   După aceea reveni la el, foc și pară, îi puse mâna, măgulitor, pe
  umăr și ciripi dulce: „Ah, dragă domnule, mi-a venit în minte
  o ideie excelentă. Dv. sunteți un domn ca făcut pentru intenția
  mea. Insă mă tem, să nu vă ofensez prin propunerea mea. Dar
  ce ? In cazul cel mai rău, veți lua în râs pe Abraham Taiteles
  cel nostim".

         A tăcut apoi pentru o clipă și se juca, clipind cu șiretenie
  din ochi, cu punga de piele, folosită, pe care o scoase din brâu.
  După aceea continuă : „Binevoiți să ascultați, vă rog; am aici
  încă un costum pentru bal mascat, „pro domo sua", destinat
  pentru reclamă vie. Lucru este foarte simplu: am un costum,,
  un costum foarte bogat și fantastic, în care este înfășurată, ba
  chiar cristalizată, toată splendoarea, eleganța și spiritul magazinului
  meu. Deci și în fiecare cută a acestui costum, pe fiecare nasture,
  în fiecare panglică, în fiecare ciucure, dinainte, ca și dela spate,
  pe pantofi și la moțul chipiului, pe mănuși și pe batistă, în fiecare
  colț și în fiecare cută, cetiți, în litere colorate și clare, aceste
  cuvinte: „Abraham Taiteles, Strada Nebună, Nr. 33". Excelentă
  ideie — nu-i așa ? ! Dar vedeți, dragă domnule ! până acuma n'am
  găsit un om, care ar fi vrednic pentru acest costum, care în per-
  soana sa ar cuprinde toate acele însușiri rare, de cari e neapă-
  rată nevoie pentru perfecta executare a acestei idei mărețe.
  Numai dv., domnule, sunteți în stare a mă salva. Statura dv,
  este bună, fața dv. este expresivă, distinsă, mișcările dv. sunt
  elegante, cultura dv. este superioară și că sunteți în stare de un
  spirit tăios la locul cuvenit, am recunoscut-o la prima vedere.
  Vai, domnule, dacă ați vrea să-mi faceți serviciul acesta mare!
  V'aș fi îndatorat cu mulțumiri nemărginite. Vedeți, tocmai astăzi
  are loc unul din cele mai splendide și sgomotoase baluri mascate.
  Poate v'ar distra să petreceți câteva ceasuri în mișcarea aceasta
  veselă. Nimenea nu vă va recunoaște în noua transformare,
  nimeni nu va cerceta sâmburele acestui plic de reclamă și rezul-
  tatul va fi în orice caz excelent. Cheltuieli nu veți avea de loc::
  o birjă vă voiu comanda și în buzunarul hainei costumului dv.
  veți găsi un portmoneu împodobit, al cărui conținut ar mulțumi
  și pe cel mai risipitor dintre risipitori. Așadar, spuneți, domnule,
  primiți propunerea mea, vă îndurați de mine?"

         Copistul a ascultat până aci ca într’o viziune. Apoi se gândi.
  Propunerea jidanului a bătut tare în struna, care de mult fusese
  întinsă, dureros, în inima tânărului și puțin mai înainte răsunase
  încă mai tare decât oricând. Să uite deodată termenele de ape-
  lație, interesele de execuție, să se transporte, într’o săritură sbur-
  dalnică peste linia fatală a bilanțului, care plutea statornic
  înaintea-i, în aier, fiind trasă până la infinit de mâna demonului
  căscat, trasă, ca să-l ardă, între dânsul și mia de feluri de des-
  fătări ! Să trăiască odată după placul său, urmând sburdălnicia
  viguroasă, să trăiască, fie chiar și o singură noapte, să se desbare


592

  îndată de pătura de mulți ani a prafului de cancelarie, să se ră-
  corească cu razele veseliei, cu licărirea ochilor fermecători, să se
  scufunde adânc în vârtejul acela șuierător, a cărui mișcare, ca
  un chiot, răsuna la urechea sa până acum numai din depărtare,
  însă cu atât mai atrăgător ! A cântărit priveliștea aceea atrăgă-
  toare cu sarcina înjositoare, de a fi o tablă vie de anunț a
  evreului bătrân, care, de altfel, era, dintr'un anumit punct de ve-
  dere, destul de înrudită cu vizitele sale ca executor în locuințele
  străine, numai o clipă a cântărit toate așa și mai pe urmă încli-
  nară tipsiile de cântar, cu scârțăietura lor sburdalnică, de partea
  balului mascat.

      Puțin după aceea stătea ca o reclamă vie din cele mai bi-
zare, fiind îmbrăcat într’o foarte ciudată și pestriță creațiune, a
celei mai nostime fantazii de croitor, cu „Abraham Taiteles,
Strada Nebună, Nr. 33" pe fiecare cută și cusătură, într’o ele-
gantă birjă plătită, care te ducea cu sgomot pe străzile pustii.

      După o cursă scurtă se opri birja într’o intrare luminată
clar și câteva momente după aceea rămase copistul orbit și
amețit, într'un amestec sălbatec de mii de măști. Numai după un
răstimp lung începu să recunoască, în această imensitate colorată
ce se mișca, diferite staturi și acestea întreceau prin îndrăzneala.
formelor și bogăția aranjării cea mai exuberantă înălțare a pu-
terii de imaginație. I se părea, ca și cum întregul antrepozit al
lui Abraham Taiteles, însuflețit de respirația nebunatică de car-
naval, se învârte aici, în sala uriașe, în colonada de marmoră,
pe galeriile amețitoare. Ba magazinul lui Abraham Taiteles s'ar
distruge, ca o picătură, în vârtejul acesta multicolor. Un domino
grav, un hamal sburdalnic, o Margaretă pudică, o zeiță pe jumă-
tate goală, un inchisitor posomorât, un Pierot vesel, un gondolier
svelt, un capuțin pântecos-scurt, toate aceste diferite, obișnuite,
figuri ale balurilor mascate, erau reprezentate aici, în diferite
analogii și alături de ele tot felul de noutăți, surprinzătoare ca
gust, ca vioiciune, de capriciu și de satiră arțăgoasă. Se adăogau:
fâșâitul stofelor aspre, zângănitul nenumăratelor clopote, șoaptele,
conversația, râsul și o muzică pasionată, amețitoare, ale cărei tacte
se schimbau, în dansuri repezi și mișcări de măști, ca chipurile
unui caleidoscop uriaș.

      La început deșteptă copistul în haina-i bizară o mare luare
aminte: pe unde mergea se opreau măștile, îl arătau cu degetul,
formau în jurul lui cete curioase, unele mai îndrăznețe făceau
nasuri lungi, încălecate cu ochelari uriași, până la faldurile și
ciucurii plicului său fantastic, citind cu glas tare cuvintele în-
semnate, cu cari era presărat dela cap la picioare.

      Auzi observațiile: „Reclamă vie!" —„Ideianu-iproastă!" —
„Este nou, în orice caz!" — „Un ștrengar de spirit, acest Abraham
Taiteles!“


593


6

      Dar, după câteva tururi prin sală, se șterse impresia apari-
ției sale și începu să se manifeste mai mult o părere contrară.
A prins cuvântul, când Don Quichotte cel prea lung, plecându-și
mustața în desordine până la urechea lui Sancho Pansa, piticul,
i-a spus: „Iată, o îndrăzneală ovreiască! Nu se mulțumește cu
colțurile de stradă și cu ziarele, și mai atârnă afișele șarlatane și
pe spatele creștinismului jefuit!"

      —         „Nu, omul își câștigă pâinea în diferite feluri", obiectă
Sancho Pansa, cel cu gândul bun.

      —         „Dar organizatorii ar trebui să oprească o astfel de ne-
orânduialăobservă cavalerul, întorcându-și cu dispreț spatele
dela copistul cu statura tristă.

      Acesta începu să fie indispus, în gogoașa-i șarlatană. Re-
greta, că s'a costumat într’un rol atât de puțin demn. I se părea,
că mii de ochi se uită batjocoritor la el și că mii de buze se
strâmbă la cuvintele disprețuitoare : „Iată, pentru un ban mize-
rabil, s’a vândut lăcomiei de câștig evreiești!“ Ca jăratecul începea
să-l ardă inscripția josnică, cu care de mii de ori a fost înscrisă
rușinea în fiecare loc al trupului său.

      Deaceea plecă, furișându-se din mulțimea de oameni și se
. strecură dealungul păretelui, până la o firidă retrasă a sălii, care
era aranjată ca o grotă artificială. Ca stalactite atârnau de sus
conuri și piramide transparente, în forme diferite și arătoase și
plante nevăzute de apă se înălțau și-și plecau frunzele lor uriașe
dedesuptul basinului adânc, în care vibrau, în toate direcțiile,'
pești verzi. In umbra adâncă a frunzelor se clătinau, pe tulpi-
nele svelte, flori superbe, ca de foc, cari umpleau grota cu un
miros extraordinar, dulce, îmbătător, și o răcoare plăcută, ce se
înălța din apă, îi răcori tâmplele, înfierbântate de fiorosul joc al
balului.

      Aici se așeză bietul copist. își plecă capul în palmele mâi-
nilor și se uită, cu amărăciune, spre mișunarea pestriță a sălii.
O frunză mare, încrețită, se plecă deasupra capului său și îi
atinse cu marginea, răcoritoare și umedă, fruntea înflăcărată.

      Prin cap i se perindau gânduri triste. Iată, cum se veselesc,
cum glumesc, cum își petrec, acolo, cum se cufundă în vârtejul
desfătării — iar el, bietul copist, cu inima strânsă și goală ca
inima penei sale, izgonit de batjocurile lor, în unghiul cel mai
dosnic! Odată în viață a vrut să se încălzească la flacăra aceasta
veselă, în jurul căreia ei se distrau în sborul vârtejurilor — dar,
după cea dintâiu întindere a aripelor, și-a lăsat în jos aripele,
pârlite. Pentru pecetea rușinii și-a cumpărat intrarea în terenul
acesta al veseliei, dar rușinea aceasta a intrat cu el, a fâlfâit și
s'a clătinat în jurul său și ei au citit-o clar, din fiecare tivitură
a hainei sale, și cu batjocuri s'au întors dela el. El se va în-
toarce în praful din care a ieșit, în praful acela trist al cance-


594


I

lariei, care pătrunde, rozând tot mai adânc și mai adânc în ființa-i
veștejită. Ce viață! Trecutul? — Foame și stare de mizerie,
chinuri de tot felul, rar momente de fericire, prin noaptea întu-
necată. Viitorul ? — un anumit număr de coli scrise, de penițe
folosite, de mâneci sfâșiate. Cu timpul începe să îmbătrânească
și să albească, ca și pachetele vechi ale dosarelor din registra-
tură și, întocmai ca ele, va ajunge în cele din urmă o hrană a
insectelor! . . .

      Un suspin profund ieși din pieptul său. Iși ridică capul.
Ce a apărut, pentru o clipă, pe neașteptate, lângă el ? E vis sau
realitate ? Lângă una din frunzele cele mari și verzi stătea o fată
cu grația unei silfide, fragedă și mlădioasă, îmbrăcată într'o rochie
ușoară și deschisă, de culori vesele, cu evantaiul colorat în mâna-i
gingașă, fața avându-o pe jumătate acoperită cu o mască tran-
dafirie, dar forma atrăgătoare a jumătății desvelită și gurița mică
și răcoroasă, deșteptau presimțirea grațiilor ascunse. Pe cap avea
părul buclat bogat, împodobit cu flori de primăvară. Farmecul
inexprimabil de viață și vioiciune era răspândit pe trupul ei svelt,
al cărui picior atârnat în jos brăzda, cu vârful pantofului aurit,
transparenta pânză a apei.

      Copistul privi în uimire mută un moment frumoasa apariție.
In sfârșit i se adresă, fără să vrea: „Cine ești, minunată domni-
șoară ?„

      — „Ce, nu mă cunoști ?“, răspunse ea cu vocea-i de argint
și își scoase masca trandafirie. Partea de jos a feței, cu toate că
era foarte frumoasă, fu — deodată — umbrită de grația frunții senine,
de care atârna, căzând, un mărgăritar sțrălucitor, și cu luciul
ochilor ei mari, prin noaptea visătoare a cărora licăriau ,scântei
mici de veselie copilărească. Copistului i se păru acum, că mai
văzuse undeva această față zâmbitoare și drăgălașă, dacă nu în
realitate, cel puțin în vis... O privea, în tăcere, cu ochiul aprins.

      — „Ce, încă nu mă cunoști ?", continuă ea. „Doar am fost
tovarășa anilor tăi cei dintâiu. In leagănul colorat te-am legănat,
te-am adormit cu cântece și basme! Ție ți-am arătat luna la
fereastră, pe care ai căutat s’o apuci cu mânuța grăsulie... Astea
le-ai uitat deja! Dar spune-mi, unde ai fost după aceea ? Unde
erai ascuns, când culegeam în dumbrava verde ciuboțica cucului,
când chemam cucul, când ascultam murmurul părăului, când mă
uitam în albastrul de sus, după ciocârlie? Ce făceai, când te
așteptam la marginea satului, în șanț, sub trandafirii sălbateci ?
Unde ai,petrecut anii tăi de băiat ?“

      — „Stăteam opt ore, zilnic, în camera ce te înăbușe, înaintea
cărții sdrențoase, număram sbârciturile din fața bătrânului învă-
țător și duceam frica linialului", răspunse, suspinând, copistul.

      — „Și odată te-au încărcat la un car, ți-au dat o pâine și
o cruce pentru drum și te-au dus într’un oraș mare. Eu te-am


595


6’

condus. Stăteam împreună, în fundul carului, sub pânza găurită \
și ne uitam la steluțele, ce priveau spre noi, peste umerii cărău-
șului spătos. Dar unde te-ai cufundat acolo, în puzderia de case ?
Te-am căutat pe străzi, când se plimbau acolo cârduri pestrițe,
vorbind și râzând, te așteptam în marginea orașului, în parcurile
pestrițe, sub pomii stufoși, stăteam lângă râu, sprijinită de vâslă,
sperând, că te vei așeza cu mine în luntrea ușoară, sub pânza
umflată a ei și că vom sbura departe, departe, pe luciul strălucitor
al apei, între maluri înflorite. Dar tu n'ai venit. Mai târziu m’am
dus în societăți vesele, la baluri sgomotoase, străbateam călare
câmpul, dar de tine nici poveste. Unde ți-ai petrecut anii tinereții?¹-

       — „Stăteam în sala înăbușitoare, înaintea cărții sdrențuroase»
număram sbârciturile bătrânului profesor și mă temeam de ca-
talog. Timpul liber îl ocupam dând lecții.”

       — „Și acuma?"

       — „Stau în cancelaria înăbușitoare, scriu de dimineața până
seara și mă duc, din când în când, la execuții”, răspunse copistul
și își plecă capul.

       — „Dar ce ești decis să faci mai departe ?" întrebă fata,
fixându-1 cu ochii ei fermecători.

       Copistul o privi o clipă cu ochiul plin de poftă; deodată
îngenunchie înaintea ei, la picioarele ei, întinse mâinile și strigă
cu glas tare, pasionat: „Te voiu iubi!"

       Ca în urma unui trăznet se deschise atunci evantaiul colorat
din mâna fetei și îi acoperi, pentru un moment, fața-i strălu-
cită. Pe evantaiul acesta era un peisagiu delicios, de primă-
vară, executat așa de ingenios, încât se asemăna perfect cu rea-
litatea,- întrecându-o numai cu drăgălășia formelor sale și cu
finețea și strălucirea culorilor sale. Grupurile risipite ale arborilor
de pădure ieșeau la iveală așa de plastic din tablou,. încât ai fi
crezut că auzi șuieratul ușor al coroanelor sale și că ai vedea
fâșăitul frunzelor mici; la poalele căruia licărea rouă pe ierburile
cu frunza lată și în cilindrul calicelor aurite ale ciuboțicei cucului;
peste pietrele netede, colorate, sărea părăul la vale, fâșiile de
ceață ale dimineții atârnau pe brazi și mesteacăni și încingeau >
coastele stâncilor ciudate și, în depărtarea trandafirie și care dis-
părea, pleca încet, pe orizont, discul arzător al soarelui. Copistul
se uită în extaz, la peisagiul acesta frumos, i se păru, că tivitura
de sidef a evantaiului întrupează o poartă fantastică în ea și că
fata drăgălașă, cu masca trandafirie, întinde spre el, afară din
tablou, mânile drăgostoase, că el se urcă și cade, cade, într’o vo-
luptate inexprimabilă, în brațele ei, în umbra copacilor acestora,
la mirosul plăcut al florilor acestora, în razele soarelui, care
răsare ...

       Simți pe umăr] o lovitură ușoară. Se pomeni din nou
în grotă și înainte-i sta fata, lovindu-1 pe umăr cu evantaiul în-


596

chis. Grăi, surâzând: „Mă vei iubi? Vai, e prea târziu, copistul
meu I Nu te mai potrivești cu un amant plăcut i Nu mai ești
frumos: trupul tău a pierdut din elasticitate, inima din vioiciune,
glasul sunetul viguros, ochii tăi sunt posomorâți și părul se ră-
rește. Nu mai ești bun de iubire, copistul meu! Și, iată! eu,
tinerețea ta, nu mai sunt realitatea frumoasă; sunt visul pustiu,
gândul omului, care și-a adus aminte, în noaptea de carnaval, de
tinerețea pierdută și mi-a atârnat această lacrimă în frunte și în
jurul trupului podoabele puterii sale de imaginație mărită, sunt
numai o mască. Vezi acest evantai din Veneția, acești ochi în
strălucirea sudică ? „Signorina Gioventu, domnule, signorina ■
Gioventu, Adio !“

      Se înclină, caraghios, înaintea lui și, săltând ca o căprioară,
dispăru în amestecul pestriț de măști.

      Ca nebun se repezi copistul după ea. Singurul glas ce stră-
bătu inima sa fu: Trebuie să o posed I Fără ea nu mi-e posibil
să trăiesc!

      Ca nebun alergă de jur-împrejur, prin vârtejul pestriț. Mă-
știle se retrăgeau din jurul lui. Dar de geaba căuta cu.ochiul
arzător printre ele pe signorina Gioventu. Pe frunte îi curgeau
nenumerate picături de sudoare.

      A dus mâna la piept; un portmoneu minunat îi strălucea
în mână. II deschise și scoase din el un pumn. de bancnote.
„Luați tot 1“ strigă el în cerc, „numai dați-mi-o înapoi, dați-mi-o
înapoi pe signorina Gioventu!"

      Râsete disprețuitoare răsunară prin sală. „Auziți", strigară,
„nebunul vrea să cumpere cu bani pe domnișoara Tinerețe!“

      Pe copist îl apucă un acces de furie. Duse mâna la șold,
unde atârna, într’o teacă splendidă, un paloș uriaș. Ca prin trăznet
îl smulse din teacă și îl învârti deasupra roiului de măști răută-
cioase și cari căscau ochi mari.

      Un râset nou, sgomotos, tresări prin sală. Mii de degete se
întinseră în sus, spre paloș. Involuntar privi copistul în sus și
aici îi licări, din latul strălucitor al paloșului întins, ca întâmpi-
nare, o inscripție limpede, încrustată cu aur: „Abraham Taiteles,
Strada Nebună, Nr. 33".

      Paloșul îi căzu din mână; zăngăni pe podeaua de marmoră.
Copistul, nimicit, își acoperi fața cu pumnii.

      Când, după un timp îndelungat, și-a revenit, zări — ce bu-
curie pe el! —pe dulcea signorină, stând pe treapta de marmoră.
Cu mâinile deschise s’a repezit la ea, însă o statură înaltă, slabă,
învăluită în negru și simplu, cu fața ca de pergament, sbârcită,
cu peruca uriașe, sură, i se opri în cale.

      — „Cine ești?", urlă el.


597

      — „Sunt tutorul acestei fete frumoase", răspunse masca de
pergament, cu glasul răgușit. „Numele meu este Rațiunea. Te
some z, îndrăznețule, în numele legilor morale și naturale, să înă-
buși în tine pasiunea aceasta fatală. Dă-te înapoi cu purtarea ta
nebună! Intoarce-țe la profesia ta, lucrează, te bucură pe măsura
darurilor vieții și vei fi fericit, având conștiința utilității tale,
pentru societatea omenească! Pentru vecie te despart de fata
aceasta frumoasă. Numai peste cadavrul meu o poți lua!“

      — „Piei, stafie neagră!“, strigă copistul și, trântind jos masca,
sări la signorina Gioventu și o cuprinse cu puterea în brațele
sale. Când simți în brațele sale trupșorul acela drăgălaș și vi-
guros și când simți bătaia vioaie a inimioarei ei, la pieptul său,
îi străbătu deodată tinerețea și bucuria în întreaga sa ființă.
Ochii-i scânteiară, o roșeață îi înflori pe obraji, mușchii se întin-
seră cu o putere viguroasă. Intr'un -dans sălbatec se învârti cu
ea prin sală. Măscile s’au răspândit în jurul lor, într’un cerc
uriaș, pestriț. Și în cercul acela sbură cu ea, neatingând cu pi-
cioarele podeaua, în jurul unui cântăreț din trâmbiță, sleit, ca
moartea, cu craniul gol și plecat, ca și craniul unui mort. Stând
la mijloc, arcușul lung trăgea, sclipind pe strunele vioarei. Muzica
se făcu mai sălbatecă, dansul mai grăbit; siluetele măștilor se
contopeau, de jur-împrejur, într'un brâu pestriț, fermecător, cel
cu trâmbița lovea cu arcușul mereu, tot mai fantastic, cu umărul
lung și subțire, clătinând totodată și mai violent țeasta fără de
păr. In amețeala desfătării își plecă copistul capul și buza sa
cuprinse buza mică, răcoroasă a signorinei Gioventu.

      ... In momentul acesta un domn înaintat în vârstă, cu fața
jovială, sta deasupra unui pat, la spital, și luând cu îngrijorare
o priză de tabac, privi cu atenție obrajii îufierbântați ai copistului
bolnav. După puțin timp spuse îngrijitoarei grase: „Cu greu va
trăi până dimineața".

      Buzele muribundului tremurară acum, trupul întreg i se sdrun-
cină în friguri și din pieptul, care-i respira greu, ieși un suspin
adânc: „Addio, addio, signorina Gioventu!"

Traducere din limba cehă de IAROSLAV MULLER.


598

Ziua mamelor.

     Serbăm ziua mamelor, — o serbătoare, care este a tuturor
și la care poate participa întreaga omenire; nu este o zi de fală
și mărire, este o zi duioasă, o zi de reculegere, o zi de adorare,
care trebuie să trezească in sufletul nostru vibrațiuni puternice de
recunoștință, pentru acea ideală ființă, care ne-a dat viață, ne-a
dat sufletul său în întregime, — acea ființă, care poartă numele
de mamă.

     Iar serbând această zi a mamelor, înainte de toate gândirea
noastră se înalță spre această Mamă sfântă a creștinătății, această
mamă divină a fiului dumnezeesc, care reprezintă simbolul celei
mai supreme fericiri, născând pe Mântuitorul și simbolul pelei mai
profunde întristări, văzând crucificarea fiului său iubit, și ne în-
chinăm și ne plecăm capetele spre aceasta mamă sfântă, nepri-
hănită și mult îndurerată: mamă a tuturor creștinilor.

     Mamă, — cuvânt dulce a cărui etimologie se găsește la toate
popoarele pe buzele gingașului copilaș, ce-1 rostește, îngânându-l
în bucuria întâiului semn de conștiință și de pricepere, — cuvânt
dăruit de el îngerului său păzitor.

     Mamă, — ființă sublimă și ideală, isvor nesecat de iubire și
de devotament, comoară de mângăeri și duioșie și totodată mar-
tiră a durerilor și a răbdării pentrueă este plămăditoarea ome-
nirei; — hieratică și stăruitoare icoană a bucuriei.

     Tu ești sufletul și geniul familiei, lumina și căldura vetrei,
pavăza și straja căminului casnic, tu ești raza aurie de soare a
copiilor tăi.


599

      Toate sentimentele, toate virtuțiile, toate credințele și nobilele
avânturi sufletești se plămădesc în inima ta.

      Cine nu tresare până în adâncul sufletului său, evocând și
împrospătându-și acest chip sfânt, care a trezit întâia suflare și duh
în noi, care a deșteptat mintea noastră prin intuițiune proprie, care
a veghiat ziua și noaptea la patul nostru, alungând toată primejdia,
ce ne amenința în ceasurile de grea suferință.

      Cine nu-și aduce aminte de cântecile ei duioase, cine nu-și
aduce aminte, cum pentru întâia oară ne-a împreunat mânile pentru
rugăciune și s’a închinat cu noi ?

      Cine nu a simțit mângâierea ei, când, din rătăcirile și amă-
girile lumei, matur și vârstnic, s'a întors la sânul ei, ca să-și uite
durerile ce voiau să-1 răpună.

      Iar ea veșnic devotată, veșnic întinerită în mângâieri, risi-
pește tot sufletul ei, își împlinește eroic menirea ei, consacrându-și
toată viața în nestrămutată credință și conștiință, în nesfârșită și
veșnic izvorâtoare bunătate, până când închide ochii,—pentrueă -
nu se termină această iubire, până la ultima ei răsuflare, ba poate
că această iubire să fie mai puternică decât moartea și să perziste —
fiindcă s'apropie de divinitate.

      In scrierile sale afirmă Pierre Loti credința sa nestrămutată,
că în mamă se găsește acest suflet indestructibil, care nu se ter-
mină cu viața aceasta de pe pământ; el spune : „Cred că mă voiu
duce la ea, ca să mă odihnesc, — cine știe unde, unde va pleca
ea înaintea mea și mă va primi".

      Doamna de Sevigne, vestită prin scrisorile celebre către fiica
sa, căreia îi purta atâta afecțiune, fiind pe patul de moarte, zise :
„Băgați de seamă și nu atingeți inima mea, — nu știți că este
încărcată de iubire pentru fiica și fiiul meu, și nu-mi mai apar-
ține mie"..

      Iubirea ei pentru copil este atât de desăvârșită, încât nu are
asemănare pe pământ și cu toată partea dureroasă, ce-i este scrisă
în soartea pământească, o vedem așa zicând, strălucind în cea mai
înaltă fericire cu fătul său în brațe. Ea nu cere și nu așteaptă
nici o răsplată; ea dă mereu, dă sufletul, dă și viața ei, fără să
ceară ceva, fără să aștepte ceva în schimb.

      Nu cere nimic, doar cere dela bunul Dumnezeu aceia ce amin-
tește scriitoarea franceză Gerarde d'Houville într'o rugăciune în-


600

chinată copilului: „Doamne, mai presus de toate nu-i lăsa să moară
înaintea mamei lor".

      Nici o suferință, nici o jale nu este mai profundă pe acest
pământ, decât dezolațiunea mamei pentru copilul său pierdut.

      Din cea mai veche consemnare a istoriei biblice constatăm
acelaș sentiment puternic de iubire maternă.

      Dezolațiunea Evei, a celei dintâi mame biblice, la moartea fiului
său Avei, — și despădejdea și suferința roabei alungată de Avram,—
Agar, care cu copilul său de mână umblă prin pustiile Arabiei și
sufere, nu de foame, ci de chinurile copilului, pe care îl vede în
prada morței, — și Rachila, despre care se scrie: „0 voce s’a
auzit cu țipete și tângueli, era Rachila, plângând pe fii săi, dar
ea nu voia să fie mângâiată, — fiindcă ei nu mai erau."

      Tot asemenea vedem în credințele din mitologia greacă, su-
ferințele blondei Ceres, care neobosită, căuta peste tot pământul pe
fiica sa Proserpina, aprinzând chiar muntele Etna, ca să-i lumi-
neze calea trudită; — și Thetis și Andromeda, în neputință a
scăpa pe fiul său Astynax, și bătrâna Anticle, mama lui Ulysse,
care pătrunde până în tenebrele Hadesului, fără lumină, pentru
a-și vedea pe mama, iar ea îi spune : „Eu n'am fost ucisă, nici de
săgeată, nici de boală, dorul, grijile și amintirea ta, mi-au răpus zilele".

      Iar în decursul secolelor, câte lacrimi de mamă vărsate pe
acest pământ; era creștinătății, cu toate jertfele martirilor, sfinților
și mucenicilor ; era inchizițiunei cu toate pedepsele nedrepte; cru-
ciatele, războaiele neîntrerupte din evul mediu până ’n timpul de
față, cari au stors lacrimile și inimile mamelor în toate epocele,
până la acest din urmă formidabil răsboiu mondial, când pământul
era potopit de sânge, iar alături curgea un limpede părăiaș cristalin,
în care erau numai lacrimile mamelor.

              E sânge-ales și nobil, ce-a adăpat pământul,
          Eroi și-au dat viața, în sfânta lor pornire.
          Ai voștri sunt eroii, voi data-ți zămislire
          Atâtor inimi calde, atâtor vieți jertfite,
          j Voi le-ați purtat durerea, voi, mamele martire
          Adus-ați holocaustul pe-altarele cernite,
          Și voi sunteți eroe.'J



       “) Din poezia „Mamelor române", scrisă in timpul războiului mondial.


601

      Da, aducem omagiile noastre în numele tuturor mamelor ro-
mâne, — acestor eroine, cari și-au dăruit fii, pentru întregirea
neamului și pentru rescumpărarea pământului străbunilor noștri.

      Nici astăzi nu putem trece fără a aminti pe acea eroică
mamă a neamului românesc, pe mama lui Ștefan cel mare, (Doamna
Oltea), care spuse fiului său iubit, — după cântecul bătrânesc, —
când bătu la poarta castelului, vechei cetăți a Neamțului, „Ce
cauți tu streine, Ștefan e departe, brațul său prin taberi mii de
morți împarte, — eu sunt a sa mamă, el e fiul meu, de ești tu
acela, nu-ți sunt mamă eu!“

      Și o asemeni cu acea mamă spartană, care își trimise toți
cei cinci fii ai săi în luptă pentru apărarea patriei.

      întâlnind un camerad al lor de luptă, îl întreabă: Cum s'a
terminat lupta? El îi răspunse; Toți fii tăi sunt morți. Mizerabile,
zise mama: Eu te-am întrebat, ce sfârșit a luat lupta ? Noi am
fost învingători, fu răspunsul! Atunci nu regret moartea fiilor mei,
zise viteaza mamă.

      Nu este în cadrul acestei cuvântări, posibilitatea a aminti
toate celebrele mame ale veacurilor și ale istoriei noastre.

      Ași dori să amintesc mai mult unii din celebri fii, cari au
recunoscut darurile și devotamentul mamei lor.

      Toți pictorii, sculptorii, poeții și scriitori mari au idealizat
în capod’operile lor pe mama, inspirându-se de icoana ei.

      Și oameni de stat și oameni de știință au apreciat valoarea
ei în omenire.

      Napoleon del mare a apreciat pe mama sa zicând: Datoresc
mamei mele și principiilor învățate dela ea, toată cariera și toată
direcțiunea vieții mele; nu mă sfiesc a spune, că viitorul unui
copil depinde de mama lui.

      Gambetta, marele politician francez, păstra o venerație deo-
sebită scumpei sale mame. Din copilărie îi scria neîntrerupt, cu
multă dragoste, obiceiu pe care nu l a lăsat până la bătrânețe, iar’
ea îi răspundea cu mângâieri până la ceasul morții.

      Renan, celebrul savant francez, avea aceeaș adorațiune pentru
mama sa. Venind din provincie și sărăcie într’un vestit institut din
Paris scria neîncetat mamei sale iubite.

      Directorul, făcând revizia corespondenței sale, l'a apreciat
atât de mult, încât fu pus în evidență între cei două sute de elevi
ai școalei și viitorul său a fost stabilit.


602

       Pasteur, binefăcătorul omenirei, care a găsit substanța anti-
rabică, fiind sărbătorit în orașul său natal, puindu-se placa co-
memorativă pe casa părintească, în modestul cartier al argăsito-
rilor, a exclamat: „O, tată și mamă, scumpi dispăruți ai acestei
mici căsuțe, vouă vă datoresc tot! Tu, vrednică mamă, mi-ai transmis
tot entuziasmul. Dacă am asociat totdeauna mărirea, științei, cu
mărirea scumpei mele patrii, am fost inspirat de tine".

       Și gingașul poet Franțois Coppee, fost academician francez,
aduce omagii mamei sale: „Am crescut lângă această admirabilă
mamă, care în condițiunile cele mai modeste de viață, făcea în-
treaga familie fericită și mulțămită. Atunci când spre sfârșitul lunei
erau numai câțiva franci în casă, eâ nu se descuraja și locuința
noastră era plină de cântece și veselie, grație ei a putut să se des-
voalte în inima mea floarea sensibilității și am devenit poet."

       Tot asemenea Goethe și Schiller, adorau pe mamele lor su-
perioare și geniale.

       Cunoaștem toate inspirațiunile poeților noștri față de acest
subiect: Alecsandri, Vlahuță, Coșbue, Goga și ceilalți, venerează
pe mama, îmbrăcându-o în cele mai frumoase versuri, cu podoaba
recunoștinței lor.

       însuși poporul românesc, în folklorul său, își cântă, își pre-
țuește și jeluește pe mama, cu cea mai mare duioșie.

       In poezia Clăcașii, Goga zugrăvește pe această mamă a po-
porului nostru, cu tot trecutul și cu zarea viitorului:

   Din ceata lor grăbită se desprinde, întreg lăsându-și codrul de merinde

   Cu chipul stins o femeie.                               *

   Lângă-un răzor ea stă îngrijorată,

   Privește'n jos și sânul își deschide, mângăetor s'apleacă

   să ridice un făt bălan, ce adumbrit de spice,

   A adormit pe-un așternut de glugă.

   Ea blând ridică-1, stând inghenunchiată
   și dă copilului să sugă.

       Da, aceasta este mama poporului nostru, demnă, trudită,
blândă, cucernică și îndelung răbdătoare, reprezentând eroica mi-
ronosiță a trecutului, care a păstrat comoara frumoasă, ce for-
mează individualitatea noastră; iar eu, împreună cu poetul, mă plec :

                      Și sărutându-i mâna inspirată

Și haina ei de sfântă preacurată,—

o admir cu toată recunoștința.


603

      Și dacă în acest trecut adorarea mamei a fost cântată de
poeții noștri în legătură cu nădejdile idealului nostru național, astăzi,
după împlinirea și realizarea a-cestui ideal, nu trebuie să contenim
a îmbărbăta pe această mamă și a o stimula pentru toate năzu-
ințele și renașterea morală a scumpei noastre patrii.

      Ziua mamelor trebuie să trezească în conștiința femeii răs-
punderea și datoria ce o are ca mamă a poporului.

      Ea trebuie să rămână matroana română, care reprezintă cinstea
și sfințenia familii, ea va trebui să stâmpere toate patimile ome-
nești deslănțuite asupra neamului în urma acestui crâncen răsboiu,
luptând pentru înlăturarea corupției, luptând contra plăgilor mo-
rale ce distrug viața națională, prin lăcomia materialistă, prin în-
chinarea la idolul vițelului de aur.

      Iar dacă în aceste vremuri sbuciumate, ea ar fi copleșită în
grijile luptei de existență, tu, iubită tinerime, ai chemarea să îi dai
sprijin, să ridici nimbul acestei mame, dovedind, că ea cu puterea
ei sufletească a însemințat germenii adevărului și cinstei în inima ta.

      Tu, iubită tinerime, poți iară aprinde făclia mântuitoare a ide-
alului, urmând pe calea bătută de ea, pentrucă ea este închipuirea
binelui și a idealului.

      Iată pentruce vrem să celebrăm această zi cu toții, pentruce
am închinat o singură zi a anului, acestei desinteresate și jertfi-
toare ființe ; o zi în care, după exemplul tuturor popoarelor ci-
vilizate, să o slăvim în cea mai intimă adorare.

      Luncile și livezile sunt pline de flori. Culegeți în drumul vostru
spre casă o mică floricică, și sărutându-i mâna înăsprită și haina
ei de sfântă preacurată, să-i dați această floare, rostindu-i cu glasul
vostru sincer, cuvinte de admirație și recunoștință.

      Această zi să fie ziua ei de odihnă, ziua ei de slavă, ziua
ei de liniște, aceasta să fie serbătoarea ei de răsplată.

      Iar celei ce ar fi departe de voi, scrieți-i cu însuflețire dorul,
dragostea și recunoștința voastră, iar dacă ar pica o lacrimă din
ochii voștri pe acest scris, lăsați-o să se ducă la mama voastră iubită.

      Iar voi, cei ce sunteți lipsiți în lumea aceasta de mângâierile
ei, duceți această floare pe țărâna scumpă, care o acopere și fiți
convinși, că ea veghiază și acum asupra voastră.

      Această zi a mamelor întruchipează totodată pe mama în-
tregului popor românesc, pe această mamă a țării, care a luptat,
a veghiat, care a lăcrimat și a suspinat pentru soarta neamului


604

românesc, care cu sufletul ei mare, a contribuit la realizarea idea-
lului nostru național, la înfăptuirea unității neamului, la înfăptuirea
marei patrii românești.

       Astfel astăzi aducem închinarea și omagiile de admirație și
recunoștință Marei noastre regine Maria, mama poporului nostru;
iar dela bunul Dumnezeu cerem binecuvântarea, ca în veci să
dăinuiască scumpa noastră Patrie Mamă *).

                                                 MARIA BAIULESCU,
                                              presidenta secțiunii femenine
                                              biopolitiee a „Astrei".


      *) Cuvântare rostită la serbarea din 27 Maiu 1928 și citită la 17 Iunie cu
prilejul adunării generale a reuniunei sf. Maria din Cluj.


605

Monografia comunei Vâlcele (jud, Trei Scaune)

(Urmare și sfârșit¹).

      Continuăm notele noastre asupra documentelor și datelor
găsite de noi referitoare la așezămintele bisericești din acea comună.

      Intr'un registru gros, legat foarte bine păstrat, găsim lucruri
foarte interesante. De data aceasta, pentru această răspândită și
veche revistă, reproducem numai o parte :


        Prea luminate Doamne Episcoape,

        Noao prea milostiv Stăpân sufletesc,

      Lipsa cea nemărginită ce este de un preot statornic aicea
în Borghizu Eliopatakului, atât pentru noi, cât și pentru streinii
cei mulți de credința noastră pravoslavnică a răsăritului, carii în
toată vara pe vreme de 4—5 luni în sumă de 6 până la 7 sute
de suflete vin bolnavi pentru câștigarea tămăduirii la acest izvor.
Este din destul cunoscut atât Mării Tale, cât și Măriilor
Sale D. D. pământești cei întâi posesori de aicea Graf Nemeș
Jânoș Foispanu SI. Varmeghii și Fibirău Maurer Mihâly, dintre
care Măria-SaDomn Groff Nemeș s'au milostivit pentru întemeerea
la loc cuviincios a altei Biserici în locul Bisericuței care se află
slabă de tot și neîntocmită de a primi întrânsa atâția suflete într'un
vârf de deal, a ne făgădui și loc atât pentru Biserică, cât și
pentru casă de preot.

      Noi pentru întemeerea acestor două, am și găsit mai mulți
binevoitori dintre neguțătorii Brașoveni și din Boierii Țării ru-
mânești dintre cari unii au și dat ajutoriu și alții ar da, cât nu
numai Biserică de frunte ci și casă bine întocmită cu alte ajuto-
rințe pe seama preotului s'ar putea râdica. Insă pricină pentru
care această fericită și cu totul multor doritoare faptă nu se poate
duce întru împlinire iaste, că noi suntem oameni cuprinși cu
slujbe domnești și alte greutăți și neputințe și paroch în loc care
să ne fie purtătoriu de grije în treaba aceasta, încă nu avem,


      ⁻¹) Vezi Nr. 3 și 5, 1928 din „Transilvania".


606

iară Protopopul locului Ivan Geja, de o parte iaste depărtat, iară
de alta nu are cunoștiință șt îndrăzneală către binefăcătorii streini,
care să făgăduesc a ne da ajutoriu intru ridicarea Bisericii și
casii Popești și nici aicea au prilej, fiind de ea depărtat ai da
ajutorul înșini și pentru acea având noi toată credința în Prea
Cinstitul Domn Protopop al 2-lea al Brașovului Alexe Verza, a
ne împlini dorirea noastră în toate părțile până la ridicarea de-
plin a unei Biserici nouă și casă popești în locul cel de Măria Sa
Domnul Groff făgăduit, umiliți și cu lacrimi ne rugăm să te mi-
lostivești și'din partea Mării Tale a împărtăși în scris puteria și
volnicia lăudatului protopop, ca după pofta noastră să iscăluiască
atât banii, carii se află de către unii alții feluriți creștini dați și
iară fără nici un capăt într'o parte și într’alta risipiți, cât și cele
ce se vor mai da dela cei-ce au cuget a ne sprijini cu ajutoriu
a-le primi și după adunariea unei sume îndestulate spre ridicarea
unei Biserici în forma planului făcut tot lăudatul protopop până
însfâșit să ne fie purtătoriu de grijă și mână de ajutoriu.

       Care milostivire nădăjduind-o întru așteptaria părinteștei re-
zoluții până la moarte suntem ai Mării Tale


Umiliții fii:

Ilie Casaș       George Cașeoi    
George losivoi   Andreiu Socaciu  
George Mutii     George Staicu    
Stan Muțiu       Ion Mutii Gojinan
Ion Mutii junior George Mailat    
George Dan       George Socaciu   
George Axentie   Achim Axentie    
David Kasoș      Nicolae Mămăligoi

In numele a 93 familii neunite din Borghizu Elipotakului.

(Totul e scris în eiriliee.)


Nr. 45—1839.


                      (Cu eiriliee e scris tot. Sublinierile
                      sunt ale noastre. Nota autorilor.)


        Cinstite părinte Protopoape,

      „Ageotata în Autograf spre remissie aibi rogare prin Sa
cristianu Ion Mutii, apoi George Mailat cu George Dan, subt nu-
mele comunității Elbpatak încoace așternută, limpede desvelește
că în loclil Bisericii sale cei vechi și întp’un uânf de deal aplicată,
cugetă implorând și aș avea altă eelejie nouă pe pământul care
s’au legat supremus Komes Ivelitului Alebensului Superior Co-
mitat, prea luminatul Domn loan Comes Nemeș, la loc încuviințat
cu acel adaus a da, cât și casă parohială acolo să se ridice, s’au


607

aflat spre acest sfânt lucru binefăcători, cei ce au și deponat bani
într’o parte și alta disitati și că local Prota Nicolae Geza ar fi
cu ședere de instanți tare depărtat, pentru acea s'au rugat a se
împărți Frății Tale prin ăst Scaun Episcopal putere a-le fii întru
ajutoriu la faceria Bisericii nouă șî a casei parohiale.

       Deci Frații Tale prin ’aeeeasta să intimă ca să ajuți pe po-
meniții suplicanți la ridicarea eclejiei nouă și case parohialii atât
bani depoziți și disipați, cât și cei ce se vor mai da să-iaduni prin
Diata și despre ei aicea samă să-ți dai în forma de crezută.

       A Frății Tale

Benevolus

       Sibiu, în 20 August 1839.                    E. Vasile Moga m. p.


Nr. 54—840.


(Cu cirilice e scris tot.)


     Dela scaunul Protopopese al 2-lea al Bpașouului.


      Către toți iubitorii de Nație și evlavioși Creștini se face cu-
noscut Circumstanțiile precum și mai jos se vor urma.

      De vreme ce din jeluirea cea fierbinte și cu oglăsuire în-
tocmită a locuitorilor de legea pravoslavnică a răsăritului Ne-uniții
romani dela Elbpatak cătră prea luminatul scaun Arhieresc așter-
nută s'au văzut mare lipsă de o sfântă Biserică la un loc mai în-
cuviințat a fi, iară nu într'un vârf de deal precum vechea Bise-
rică dărăpănată să află și cu greu celor neputincioși bolnavi, care
din toate părțite și din vecineștile Prițipaturi o mare sumă peste
600 de suflete în tot anul aleargă la Borghiz spre doftorie și ca
la un liman al sănătății năzuesc, cum tutulor și de obște este cu-
noscut. Despre care prea luminatul scaun arhieresc aprins fiind
. de dragostea a cuvântătoarei turme cu îmbrățișarea milostivire! po-
runcește, rânduind pe mai jos iscălitul ca colector în treaba
aceasta la benefaceriîe ce s'ar putea aduna dela fericiți și pururea
pomeniți Ctitori, care se vor nevoi la ajutorul sfintei Biserici din
neam în neam vor fi pomeniți până va sta piatră pe piatră.

      Pentru care și eu, Vă sfătuesc duhovnicește și părintește Vă
îndemn și către mila Pravoslavii Domniilor Voastre năzuim pri-
miți-ne cu dragoste și Ihov creștinesc, ajutați firește carele cu ce
Vă veți îndura aducându-Vă aminte de cuvântul care zice: „Fe-
riciți cei milostivi, că aceia se vor milui" și să vă împărtășiți cu
darul miresi nevinovatului mei a mântuitorului nostru Is, Chr.
ca să fie cu toți Amen.

      Satulung, în 5-lea Mai 1840.

ALEXIE VERZA,
Protopop al 2-lea al Brașovului.




608


                                                                                              ■; J
                                                                                              .'■:S

însemnarea benefanțiilor cât s’au făgăduit și ce s’au primit dela fiește care Ctitor.

ANUL                                                  NUMELE                    Ce s'au  Ce s'au  
LUNA                                              BENEFACTORILOR               făgăduit  primit   
ZIUA                                                                           FI. |Kr.  FI. !Kr-
                                     Excelența Sa General Ghica au dăruit      400               
                                     sfintei Biserici încă din anul 1835       350               
                                     prin Rudolf ........... (Nipa? Ghica?     500               
                                     nu se poate ceti)......,                                    
                                     Tot Excelenția Sa General v. Ghica                          
                                     (Gyka) au dăruit și s'au pus la                             
                                     Spaarkassa pe sama Sf. Biserici prin                        
                                     Dutn. Rudolf Orghidan.....                                  
                                     Dela reposatu Anastasie Hagi Vulku                          
                                     prin testament au lăsat ....                                
                                     Dela Coconu Gligore Grădișteanu                             
                                     dela București s'au dăruit un Taller                        
                                     împărătesc.........                                         
                                     Dela Anica ........ (nu se poate descifra                   
                                     bine) dela București s'au dăruit pentru                     
                                     Sfânta Biserică 8 sfanți adecă . .                          
                                     Cocoana Elena Florescu dela București                       
                                     au dăruit pentru pomenirea la Sfânta                        
                                     Biserică 14 sfanți . . . . .                                
                                     D. Coconu Georgie Baldovin dela Bu-                         
                                     curești s'au dăruit 20 sfanți . . .                 11      
                                     Roxandra Oteteleșianu......                         6       
                                     Gheorghe loanie Medelniceru . . .                   11      
                                     Profesor din Câmpulung 3 sfanți . .                  16     
                                     „      „ Târgoviște.....                            2       
1839 August, 6                       Maria Gollesko........                              2       
1840 Iunie, 30                       A. Rosetti..........                                1       
1840 Iulie, 7                        Dumitru Budișteanu......                            1       
„ 21                                 Manolache Krețulescu......                          2       
11            11 H                   Emanoil Grădișteanu, boier din Țara                 11      
1»          H 11                     Românească........                                  6   40  
           1842 Iunie, 21            Serdaru Constantin Delijeanu . . .                  5   40  
   ti            ii            n     Căminăreasa Marghioala Balașa . .                   5   40  
11            11            1!       Praporgik Manoil Clinceanu, ofițer din              11  40  
11            11            1»       oștirea românească......                            11  10  
11               11               11 Pitarul Konstantin Mihalovici . . .                 2   30  
1842 Iulie, 30                       Sofia Hagi Roset.......                             8   30  
1843 Iunie, 23                       Profesorele A. Schewitz cu soția sa Maria           2   30  
1845 Iunie, 9                        loan și Eufrosina Poenaru ....                      1   40  
1855  „  ---                         loan Mavrodi.........                               12  20  
1860                                 Ion D. H. Bacaloglu......                           0   50  
                1861                 Ștefan Mumulianu.......                             5   40  
1862                                 Anastasie Gârleșteanu din Craiova .                 2   40  
1863                                 Mihalache Purices«u din Caracal . .                 1   30  
1863 Iulie, 4                        Alexandru St. Șiuluțiu Metropolitu .                4   20  
                1865                 Răducanu Simonidi și Eleni Simonidi                 15  30  
                1866                 Petre Eufimia Bălașa......                          1   80  
                1869                 C. I. Mitilineu ........                            0   20  
                 11                  N. I. Iliade Românu......                           1   20  

Notă: Cele mai multe notări sunt scrise cu eiriliee și cele mai multe numiri ale donatorilor sunt
        chiar iscălitura lor. Prin aceasta registrul devine și mai interesant. Tot din acest registru se
        poate vedea și cine au fost pe vremuri vizitatorii comunei Vâlcele, mai ales ce boieri ai ță-
        rilor românești. Dela 1845, scrie pe marginea filei respective, a primit banii loan Moga „pa-
        rohul Eleopotakului". Găsim scris sârbește, grecește, nemțește și românește în acest registru-
        după neamul din care făcea parte respectivul donator. Tot în acest registru mai găsim no-
        tate cele de mai jos :


609


7

         In 1853 cu 92 fl. și 23 prin loan Moga s'au cumpărat
    12 Minei.

         In 1854 cu 52 fl. și 51 s’a cumpărat Sf. Evanghelie.

         In 1856 dela Domnu Paharnic Kostand. Bogdanu dela Bu-
    curești, au luat AER, stihar, patrahir etc.

         In 1856 dl V. Mazere dela Brașov desparte biserica în două:
    o parte pentru femei și pentru vânzarea lumânărilor.

         In 1856 prin loan Moga s’a făcut colecta pentru catapeteasma
    ce a fost lucrată de Androne, profesor din Brașov, 500 fl.

         In 1857 o colectă pentru zugrăveli 1000 de sfanți de pic-
    torul Izidor Sălăjanul.

         In 1923, cu colecta de 14,610 Lei s’au făcut reparații.

                                     *

         Din „Telegraful Român" anul 1864, pag. 147 și din „Mono-
    grafia istorică despre Mitropolitul Andreiu Șaguna “ de prof. univ.
    Dr. loan Lupaș (Ed. II. Sibiu 1911, pag. 227), știam că pe la
    1863/64 Mitropolitul Andreiu Șaguna a fost la Vâlcele pentru a
    se tămădui de o suferință trupească. Nu am găsit însă nimic în
    arhivele bisericei în această privință, nici în registrul la care ne
    referim,

*

         In lucrarea documentată a Drului Virgil Ciobanu întitulată!:
    Statistica Românilor din Ardeal, făcută de Administrația austriacă
    la anul 1760—1762 și copiată din Archiva de Răsboiu din Viena,
    publicată în Anuarul Institutului de Istorie Națională din Cluj,
    anul III. (1924 și 1925) și în extras la 1926, tipar. „Ardealul"
    Cluj, nu am găsit nimic despre Vâlcele, probă că pe la 1762 nu
    era în ființă. Am căutat mai ales la districtul Alba (pag. 11—17),
    am găsit însă Hăghighul și Arăpătakul, probă că sunt comune
    foarte vechi și anterior înființate Eleupatacului.

                                     *

         Nereguli în administrarea fondurilor bisericei din Vâlcele se
    întrezăresc, dar noi nu ne oprim decât foarte puțin asupra lor.
    Zicala „Banul e ochiul și puterea diavolului" e atât de cunoscută!
    In registrul „Discul", ce se păstrează în arhiva bisericii, găsim la
    pag. 25 următoarea observație scrisă și tristă :

         „La 5/17 Iunie 1899 eșind protopresbiterul la fața locului
    pentru luarea socotelilor restante ₜ pe mai mulți ani, fără a fi putut '
    și mai înainte dela 1890 încoace revida și controla vre-un jurnal
    de casă, se provoacă pentru ultima oară organele parohiale ca
    până la finea lunei August 1899, să fie gata cu toate rațiociniile
    restante și cu obligațiunile în regulă, urmând la din contră in-
    vestigare ce se va cere dela prea ven. Consistoriu. Vâlcele,
    5/17 Iunie 1899. (ss) D. Coltofeanu (m. p.), protopop".

         Fără comentarii!


610

*

         In No. 5/928 al „Transilvaniei", nu am publicat inscripțiile
   de pe cele trei clopote ce se găsesc în prezent în turla bisericei
   greco-orientale din Vâlcele. O facem acum, drept complectate:

         1.       Clopotul mic: „S’a donat din colecta oaspeților Băilor
   și Comitetul parochial pentru Biserica Vâlcele. 1924“.

         2.       Clopotul mijlociu: „Donat Bisericii Sf. Pantilimon ')
   de către Neculae Zin ~) și soția Bogaly Agnes, Vâlcele, 1924“.

         3.       Clopotul mare: Poartă inscripția „Acest clopot s’au
   făcut cu colectă prin strădania Prea Cinstii Sale Părintelui Pro-
   topop loan Moga j din Elopatak la anul 1863“.

         In cuprisul Sf. Altar se găsește, pentru vecinica pomenire,
   tabloul nominal¹ * ³ ⁴) al eroilor vâlceni căzuți pe câmpul de onoare
   (1914—1918). Dumnezeu să-i ție de-a dreapta Sa.

         Și din sângele lor plămăditu-s’a România-Mare, cuvine-se deci
   cu adevărat gânditu-ne-am noi, ca numele lor să fie aci trecute,
   pildă puternică și frumoasă pentru cei de azi și mâine.


1.  Cucu Petru

2.  Casaș Gheorghe

3.  Țifrea Gheorghe

4.  Bucuraș loan

5.  Axente Nlae

6.  Gașaș Ctin

7.  Cașaș Ștefan

8.  Mailat Gheorghe

9.  Axente Gheorghe

10. Var ză Gheorghe

11. Cucu loan

12. Axente loan

13. Axente Nlae

14. Axente Manole

15. Varză loan

16. Sas Ctin

17. Nema Ctin junior

18. Ancu Nlae a lui loan


19. Dândărău Gheorghe

20. Vlădărean Costantin

21. Varză Costantin

22. Ancu Nicolae rendeș

23. Bucuraș Gheorghe

24. Cățean Petru

25. Bicicoi Gheorghe

26. Coman Ilie

27. Toma loan

28. Mămăligoi Gheorghe

29. Brânză Nicolae

30. Ciucășel loan

31. Lăcătuș losif

32. Brânză Gheorghe

33. Lingurar Busioc junior

34. Socaciu Dumitru

35. Axente Nicolae


Seria aceasta de articole pe care a binevoit a ni-o publica
vechea publicație „Transilvania" și căreia îi mulțumim călduros


        ¹) Asupra hramului vezi articolele noastre anterioare.


        2) Suni creștini și români.


        ³) Mult a făcut Moga pentru această biserică. Merită vecinicâ pomenire
a Vălcelenilor și a Românilor.


        ■a) Stabilit în ședința ordinară a Consiliului parohial ortodox român din
Vâlcele, la 15 Maiu 1927.


611


7*

și pe această cale, o terminăm cu înșirarea cronologică a păsto-
rilor bisericești din parohia Vâlcele.

      După înălțarea primului lăcaș de închinăciune â creștinilor;
ortodoxi din Vâlcele, slujitorii altarului erau când preotul din.
Hăghig, când cel din Arpătac.

      Așa că dela 1802—1841 preoții I. Popovici din Hăghig și
Gheorghe Cioflec din Arpătac au fost primii preoți ai bisericuței
din Vâlcele sau „Borghizu Eleupatakului".

      Dela 1841—1868 a fost loan Moga, paroh, protopop și.
assesor consistorial.

      Dela 1868—1870. Alexie Popovici, paroh în Sf. Gheorghe,.
jud. Trei-Scaune, administrator parohial sau suplinintele parohului.

      Dela 1870—1909, loan Moga,¹) preot-paroh și administrator
protopopesc.;

      Dela 1909—1910: losif Popovici, preot-paroh, în Sf. Gheorghe,,
administrator parohial.

      Dela 1911—1916: Dumitru Soiu, preot-paroh ales prin
concurs.* ²)

      Dela 1916—1918, epocă de răsboiu, se perinde ază o serie- ■-
de preoți și anume:

      1. loan Toma, preot-paroh în Dobolii inferior.

      2. losif Popovici, preot-paroh în Sf. Gheorghe.

      3. lacob Șteflea, preot-paroh în Brașov.

      4. C, Măcrișan, preot-paroh în Crizbav.

      5. Miron Bucșa, preot-paroh din Hăghig.

      Dela 1918—1919, Nic. Rădoiu, preot-paroh din Ozun,

      Dela 1919—1922, Gheorghe Prejmerean, administrator
parohial.

      Dela 1922—1926, Aurel Nistor, preot-paroh în Arpătac,,
adm. paroh., protopop.

      Dela 1926 până azi, Ilie Paștină.

      In prezent preot-paroh este Ilie Paștină, născut în 16 Sep-
temvrie 1888 în Porumbacul de jos, din județul Făgăraș.

      Studiile de teologie le-a făcut la Sibiu, bacalaureatul l-a.
luat la Brașov, în 1908.

      Paralel cu diploma de preot a câștigat în 1912 și diploma
de învățător (Sibiu No. 8225/912).


      ’) Găsim în „Transilvania" pag. 561, 911 că asociația a împărțit despărță-
mântul întreg în mai multe cercuri (tracturi) sub conducerea protopresbiterilor'
tractuali. Cercul V. tractul Hidvegului (Heghighului) sub conducerea prot. on..
I. Moga (Vâlcele).


      ²) In „Transilvania" pag. 509/1911 printre membrii ordinari ai „Astrei¹"
găsim pe Soiu Dtru, preot în Vâlcele (Despărțământul Brașov al Astrei).


612

     A funcționat ca învățător în Berghin (Alba-Iulia) la școala
confesională și la Veștem (jud. Sibiu).

     A fost preoțit în 1914 în comuna Criț (Târnava mare). Aci
în timpul răsboiului a suplinit și postul de învățător.

     De acolo a fost mutat în parohia Breaza, jud. Făgăraș,
unde a funcționat și ca director învățător timp de 6 ani. Credin-
cioșii din Breaza încă nu au uitat pe cel care le-a fost adevărat
păstor. In 1926 e mutat la Vâlcele unde păstorește și acum
răspândind: Lumina adevărului, iubirea de neam, Dumnezeu,
aproape și glie strămoșească și unde turma sa bine condusă va
trăi adevărat creștinește, întru mulți ani.¹)

     Cu aceasta terminăm publicarea notelor ce ne-am hotărât
a le da la lumină și ce le credem de o importanță mare la alcă-
tuirea unei monografii, pentru istoria bisericei românești din
Ardeal și studiul limbii.

     Restul de note le vom publica într’o broșură pe care o
vom pune-o în vânzare, în folosul zugrăvirii bisericii creștine
ortodoxe din Vâlcele, pe care dorim s'o vedem frumoasă, trainică
și întru vecie înălțată.

Dr. OD. APOSTOL

și preot 1L1E PAȘTINA,
























         Rândurile despre ultimul preot scrise de mine, Dr. Apostol.


613

Pastel.


             In pânza serii, raze argintii

             Pun flori aprinse, pe un stins decor . I ..
            Asemeni unor candele pustii,
            Ce ard la căpătâiul tuturor.

             Tăcerea crește’n plin, ca un parfum
            Descătușat dintr’o petală rară!

             Și-auzi, cum frunza, ce-a picat în drum-
            Oftatu-și-a iubirea ei de-o vară I
            înzăpezit de raze,-un nor subțire,
            — El pare că ar fi al nopții mire —
            Plutește urmărit de stele mici,
            Ca în frunzar un roiu de licurici.

             Decorul aruncat din bolta grea,
            Ca'ntr'o oglindă apele l’au prins . . .
            Și’n fundul lor, tăcerea a aprins
            Lumina unui parc, pudrat cu nea I

             Pe’ntinderea din boltă la pământ,
            Plutește armonia unui zvon
            Și, prins de firișoarele de vânt,
            îi cântă în boschete monoton,

             Din pânza serii, candele pustii
            Deșiră pe pământ raze-argintii . . .
            Tăcerea crește’n plin, ca un parfum
            Descătușat de-o floare, moartă'n drum I

AL. NEGURÂ-


614

    Moș Costică.

     In restaurantul Azuga întârziase, ca de obiceiu, grupul „gene-
roșilor", care mai mult consuma vorbe și cafele turcești decât
berea cu numele localului. Chelnerii, cu șervetele pe braț sau
atârnând din buzunarul hainei, moțăiau la o masă din fund, iar
muzica își pregătea instrumentele pentru împachetare. Becul de
lângă statuia lui Cuza se lupta cu lumina puternică a lunei pline.
Câteva femei, cu situația socială cam dubioasă, pentru a circula
la această oră târzie, se mișcau leneș prin piața Unirei, legănându-și
șoldurile strânse în rochii subțiri și vaporoase. Două din ele,
decoltate violent, cu ciorapi transparenți și pictate cu artă mai
impresionistă decât cea dela Salonul oficial, se apropiară de
geamul lângă care era masa generoșilor întârziați și privind stăruitor,
aruncară câteva surâsuri semnificative.

     — Nenorocitele! — rosti morocănos Vasile Raicu, trăgându-și
nervos mustața galică.

     — Preotesele Venerei, spuse vesel cineva.

     — Ești un prost, prietene, răspunse apăsat Raicu. Preotesele
Venerei sunt doamnele din elită, cari își schimbă amantul după
sezon. Acestea sunt victimele Venerei. Haina lor de mătase,
agonisită cu îngrozitoare privațiuni, acopere un corp flămând și
măcinat de boale cumplite, în care sufletul sfâșiat zilnic s'a chircit
până la nesimțire uneori. Și pe când aceste nenorocite fac trotuarul
pentru o amară bucată de pâine, canaliile masculine, cari le-au
împins în noroiul prostituției, își continuă drumul surâzători și
iresponsabili. Pe mine mă cuprinde mila când întâlnesc aceste
victime âle societății. Bietul Costache Chiriac, nu-și putea stăpâni
revolta de câteori întâlnia vre-un burghez sătul și burtos, care
spunea sentențios și idiot că: „prostituția este un rău necesar".

     — Apropos, unde-i Chiriac ? că nu l'am văzut de când am
venit, întrebă Ion Calomfir.


615

      Raicu îl privi cu adâncă mirare.

      — Da bine omule, ai trăit sub pământ în Ardealul tău ?
Bietul „Moș Costică" e mort din 1918.

      — Cum se poate ? — zise îndurerat Calomfir. Par’că știam
că n’a fost la front.

      — Da, n'a fost. Chipurile a fost lăsat printre intelectualii de
marcă. Și drept vorbind, n’am avut și n'o să avem multă vreme
un intelectual mai desăvârșit și-un caracter mai bine format ca
Moș Costică. A murit de mizerie. Ei, nu te spăimânta, prietene.
N'a murit de foame propriu zis, dar cam pe-aproape. Izolatul
Moș Costică, știi tu bine, că n'ar fi cerut dela nimeni un capăt
de ață pentru el. Și-'n lașul refugiului și a crâncenelor
suferinți, au fost îmbuibați cari plezneau de supra-alimentare, dar -
Moș Costică avea pentru ei, nu dispreț, ci scârbă. La birturile
mici nu se găsea decât fasole străveche și pâine pământoasă. Din
omul robust pe care-1 știți, ajunsese o umbră, și când l’a găsit o
dezinterie păcătoasă n'a mai avut nici o rezistență organismul
debilitat, și-’n câteva zile s'a stins în spitalul la care funcționa.

      — Săracul „Moș Costică" — zise Calomfir, tare întristat.

      — Era bătrân ? — întrebă cineva.

      — Vre-o 42 de ani.

      — Atunci pentruce îi ziceați „Moș Costică" ?

      — Tu, dragul meu, ești tânăr, din generația intelectualilor
postbelici, răspunse Raicu posomorât. Moș Costică era ultimul
fanatic al marxismului semănat de Ion Nădejde la Iași. Din acea
frământare de idei generoase se pornise în Iași, care totdeauna
a fost un oraș de intelectuali, o largă activitate culturală.
„Contimporanul", revista grupului socialist, a marcat o epocă
despre care chiar adversarii vorbesc cu respect. In jurul „Contimpo-
ranul"-ui se grupaseră intelectuali serioși, oameni de carte, carac-
tere tari și tineri de acțiune. Dar cel mai nestrămutat în convin-
geri, cel mai sensibil la durerile și nedreptățile suferite de țărănime,
cel mai hotărît la gesturi energice și tranșant față de prostia
pretențioasă, era Moș Costică. După lichidarea socialismului teoretic,
când marea majoritate, în frunte cu Morțun și Stere, a trecut la
liberali, Moș Costică s'a închis în laboratorul lui de gâze și a
rămas până la moarte credincios convingerilor sale. Mă întreba-
seși tu pentruce îi ziceam Moș Costică ? Mai întâiu pentrucă
avea o groază de nepoți pe cari se străduia să-i pornească pe
drumul științei adevărate și-a cinstei sociale desăvârșite. Și pe
urmă, pentrucă între noi era cel mai vrâstnic. Dar nu era numai
vrâsta. Mai era între noi unul căruia îi ziceam „Moș Octav".
Era pictorul Octav Băncilă. Vastele și temeinicile cunoștinți in
toate ramurile de activitate intelectuală, expunerea lor limpede și
mai cu seamă explicarea categorică a diferitelor fenomene sociale
și politice, îi dau lui Chiriac un mare ascendent, și nemărginita /


616

noastră dragoste pentru el ne-o arătam și-’n această formulă de
intimitate: „Moș Costică".

      După 1907, când foamea și nedreptatea l'a silit pe răbdă-
torul nostru țăran să ridice glasul în Moldova și să pârjolească,
în Muntenia, conacurile boierești, Moș Costică grupase în jurul
lui vreo câțiva tineri, cu cari discutam problemele economice și
politice dela ordinea zilei. In laboratorul lui, la „Bolta rece", în
modesta lui cameră, sau mai adesea la Moș Octav, discutam seri
întregi nedreptatea și suferința în care se sbătea țărănimea noastră.
Atunci Moș Octav a lucrat faimoasele lui tablouri împotriva cărora
a urlat critica burgheză.

      Bietul Moș Costică! Pe cât era de blând și bun cu cei pe
cari îi iubea, pe atât era de violent și neiertător cu prostia agre-
sivă și nesimțirea cinică. Mi-aduc aminte că după masacrarea
țărănimei la 1907, un profesor din Iași vorbind cu Moș Costică
în fața cofetăriei Tufli i-a spus că țăranul pute.

      — Mare noroc ai că pâinea pe care-o mănânci nu poartă
mirosul sudoarei țărănești, că pe cât ești de parfumat și sensibil,
ai muri de foame.

      — Am un singur regret, răspunse belferul, că n'am fost
concentrat și eu, ca să împușc măcar un țăran.

      Moș Costică n'a mai zis nimic, dar privindu-1 în ochi pe
belfer, l’a scuipat în obraz și-o porni agale și legănat, cum mergea
el, spre Universitate.

      Odată intram la Universitate pe din dos, eu, Moș Costică și
unțil dintre numeroșii lui cumnați, un învățător tânăr, care adeseori
venea în grupul nostru. Era o zi mohorîtă de toamnă, cu ploaie
rece și măruntă. In curtea Universității, societatea protecției
animalelor așezase pe un stâlp o cușcă în care se punea mâncare
pentru vrăbii. In fața cuștei, răposatul A. D. Xenopol arătă unui
necunoscut acest aparat cu dispozitivul lui. Când ne-am apropiat
la trei pași de cușcă, Moș Costică ne opri și-l lămuri pe cum-
natul său cu voce țâre, ca să fie auzit de domnii cari admirau
opera S. P. A.

      — Uite, mă Ioane, tu ești rural, nu cunoști binefacerile civi-
lizației orășenești și nemărginita bunătate a burgheziei capitaliste.
Mai întâiu să știi că domnul cu două barbe e marele nostru
istoric dl A. D. Xenopol, care a scris atât de mult despre poporul
românesc din trecut. In prezent, acest popor care mănâncă
mămăligă pelagriferă și-i rob pe latifundiile boierești, nu-l mai
interesează. P,oate el să crape de muncă, de foame și de alcool.
Treaba lui. Marele istoric se entuziasmează pentru cutia asta în
care vrăbiile văduve vor găsi la iarnă câteva grăunțe. Țăranul să
se descurce cum o ști din robia lui, cetind despre Ștefan-cel-Mare
și Mihalache-cel-Viteaz. Fă și tu la țară, mă Ioane, o cușcă
pentru stigleții din capetele intelectualilor noștri!


61?

      Și cu un calm imperturbabil Moș Costică își continuă drumul,-
pe când domnii de lângă cușcă stau petrificați.

      Așa era Moș Costică.

      — Și credea el că poate îndrepta lumea cu acest procedeu ?

      — Mă, copile, răspunse blând Raicu, Moș Costică știa că
nu poate schimba nimic din mentalitatea îmbrobodită de filozofia
burgheză, dar firea lui nu-i tolera să tacă or decâteori constata
o nedreptate sau o prostie. Și bine făcea. Dacă am avea câțiva
oameni, hotărîți să lupte pentru adevăr și dreptate așa cum ar fi
luptat Moș Costică, s’ar schimba multe lucruri. Dar era singur și
curajul lui nu folosea decât ca exemplu pentru noi, cari, ce-i
drept, nu l’am prea urmat.

      într'o vară am făcut cu el o excursie științifică. Ne-am
așezat pe malul iazului dela Dracșani sub o poală de pădure,
într’un cort purtat de Moș Costică, dela mare până la munte.
Moș Costică umbla cu barca pe iazul uriaș după gâzele lui,
urmărind o specialitate oarecare. La amează și seara ne făceam
singuri mâncare, aprovizionându-ne săptămânal din târgușorul
Sulița, la care treceam cu barca.

      Odată, fiind în Sulița după târguieli, ne-am abătut pe la
școală, că Moș Costică era nu știu ce fel de neam cu învăță-
torul. Acolo am găsit pe un inspector, ori controlor de bănci
populare, care de trei zile ședea la învățător pe mâncare și
beutură. Mai avea două zile până la terminarea inspecției. Neno-
rocul bietului controlor — mi-se pare că-1 chema Mândruț — ’
îl pune să facă apologia băncilor populare și-l întreabă pe Moș
Costică:

      — Dumneata ce zici ?

      — Eu zic că băncile populare, așa cum le aveți organizate,
sunt cel mai perfecționat instrument de exploatare a țăranului
prin el însuș.

      — Vrei să glumești, or eu nu înțeleg, zice grav controlorul.

      — Ba eu nu glumesc, răspunde Moș Costică, dar că dta
nu înțelegi, asta e sigur. Și nici n'ai cum să înțelegi. D-ta ai fost
învățător, nu-i așa ? Prin urmare habar n'ai de cele mai elemen-
tare principii din legea economiei politice, chiar a celei mutilate
și denaturate pe care o predă savantul nostru A. C. Cuza. Și
atunci nu-ți dai seamă nici de relațiile dintre capital și muncă,
nici de efectele capitalului. Am să te lămuresc — dacă vrei să
înțelegi — dintr'un singur exemplu. D-ta știi bine că băncile
populare în marea lor majoritate, dau bani numai țăranilor cari
au vite de muncă, deoarece pământul nu se primește ca gaj. Și
atunci cine poate împrumuta? Numai fruntașii satelor cari au
pământ și vite. Săracul n'are nici un avantaj altul decât să-și
sgârâie pământul cu două văcuți scheletice, înjugate la un plug


618

de lemn, or să-și arendeze ogorul unui fruntaș care poate lua
bani dela bancă pentru a-și întinde puterea de exploatare. Prin
urmare, fruntașul se înțolește și săracul flămânzește. Dar așa e
scris și-’n cărțile bisericești: „Celui ce are i se va mai da, iar celui
ce n'are...“.

      — D-ta nu vrei să înțelegi că...

      — Eu înțeleg că d-ta nu poți se’nțelegi, îl întrerupse Moș
Costică. Dar am să-ți dau un exemplu mai tare. D-ta singur te-ai
molipsit de această atmosferă de exploatare din jurul băncilor
populare. Nu te mira că te lămuresc. D-ta ai o leafă mult mai
mare ca un învățător rural; trebuie să ai și o indemnizație oare-
care pentru zilele de inspecții. Nu-i așa ?

      — Ba da, răspunse controlorul, neștiind unde țintește Moș
Costică.                                        ¹

      — Apoi vezi! Dacă ai și leafă mai mare și alte avantaje,
pentruce stai de trei zile pe mâncare și beutură gratuită la un
om pe care ești chemat să-l inspectezi și care trăiește mai greu
decât d-ta? Nu-i exploatare aceasta?

      Controlorul rămase cu ochii holbați, iar bietul învățător îi
făcea semne disperate lui Moș Costică. Se temea bietul om că
i se supără șeful.

      Despre bunătatea lui Moș Costică ce să mai spun ? Era
proverbială. Când lua leafa lui sărăcăcioasă își cumpăra tutunul
necesar pe care-1 împărțea în diferite cutii pe mesele din labo-
rator ca să-l aibă la îndemână, își plătea masa la „Bolta rece",
își cumpăra cărțile noui cari îi trebuiau și restul îl da primului
solicitant dintre prietenii cari se găsiau la strâmtoare. Și Doamne,
aproape toți eram la strâmtoare pe vremea aceea.

      Vasile Raicu rămase pe gânduri. 0 umbră de tristeță îi
întunecă ochii. După câteva clipe își scutură pletele negre și se»
adresă celor doi studenți cari erau la masă:

      — Iar voi, măi băieți, ar fi trebuit să-l cunoașteți pe Moș
Costică pentru a ști ce înseamnă dragostea de muncă și de
știință, temeinicia cunoștințelor și demnitatea personală. Nici un
ascunziș sufletesc, nici o umbră de incorectitudine morală, nici o
îngenunchiere în fața nimănui.

      Mi-aduc aminte că unul dintre cumnații lui, un bogat preot
rural, îl compătimea odată.

      — Măi Costică, tare-mi pare rău că n’ai ajuns ceva mare
în țara jista.

      — Pentru fericirea țării ? — întrebă râzând Moș Costică.

      — Nu glumi bre omule ! Ți-ai fi ajutat rudele!

      — Aha! adecă pentru folosul vostru. Păi, dacă ajungeam
om mare naș fi stat de vorbă cu voi. Nu înțelegi tu că pentru
a ajunge om mare, cum zici, adecă hăt sus pe scara ierarhiei


619

sociale, trebuie în primul loc să-ți pervertești sufletul și să-ți
amputezi conștiința ? Și-apoi, așa, infirm na te mai uiți în urmă de
unde ai plecat și-ți renegi originea și rudele. Ai fi vrut tu să
faci anticameră, să te amân săptămâni întregi până ți-aș fi vorbit
două cuvinte și ți-aș fi întins două degete ? Dacă aș fi făcut
și asta.

         — Nu vă supărați, vă rog! Vrem să închidem, zise țalul.

         — Haideți, băieți! Mi-ați trezit amintiri scumpe. Am să
   răsfoiesc în noaptea asta notele mele. Bietul Moș Costică ! — zise
   Raicu, punându-și pălăria. Cu pași domoli îl urmarăm în tăcere
   până în piață, unde ne-am despărțit c'o strângere de mână.

VLADIMIR NICOARÂ.


620

    Folklor medical român.

— Contrihuțiuni. —

a) Leacuri folosite de poporul nostru.

I.

        1.       AIUL: Fiert cu lapte e bun contra limbricilor. (Com.
   Zanoc—jud. Sălaj.)

        2.       ALUAT de ALUNĂ: Bun contra copturilor. (Com.
   Lupeni—Cojocna.)

        3.       ANIJUL: Se fierbe și se folosește la dureri de rânză.
   (Com. Zanoc-—Sălaj.)

        4.       ARINUL NEGRU: E bun la orbalț, la cei periți, sau
   hițioani. Li-se togmește inima spre mâncare. (Zanoc—Sălaj.)

        5.       ARNICA : La tăieturi,

        6.       BOBOVNIC: Contra durerilor de picioare, contra tusei,
   contra pistruelor.

        7.       BOBOVNIC de APĂ: Rădăcina fiartă e bună în dropică.

        8.       BOZIE: In hidropizie băi cu bozie. Rădăcinile fierte
   sunt bune în ascită, hidropizie etc.

        9.       BROASCĂ: Cu ouă de broască se vindecă negeii.
   (Com. Dăești—jud. Vâlcea.)

        Broască uscată se atârnă la gâtul copiilor ca să-i scape de
   sperieturi. (Com. Dăești—Vâlcea.)

       10.      BROSCHIȚĂ: Se culege în „Ziua Crucei" cu fădăcini
   cu tot. Și apoi uscată bine (— păscălitori —) trage cu ea frigu-
   rile, dacă o pune în dreptul încheieturei mânei.

        11.       BRUSTURUL: Trage durerea și umflătura la bube. Se
   mai folosește la „mărinu“ (o bubă mare) când'se zice și următorul
   descântec:

        „Se luară un om albuț, cu căluț albuț și frâu albuț, coama-i


621

albă, capu-i alb și buzele albe și cu picioarele albe și cu toate
a fufele albe.

      „Când în târg sosea, târgu’ se spărgea, mărinu napoi se
întorcea.

      „Doamnă Mărie, maică sfântă, așa să se'ntoarcă mărinu’
acesta cum se'ntorc oamenii din toate târgurile, din toate piafu-
rile, din toate boldurile, din toate crișmele, din toate unghiurile,
nici să se coacă, nici să se spargă, mărinu 'napoi să se'ntoarcă.
Descântatul dela mine, leacul, Doamne, dela tine". (Auzit dela
Marișca Benta în 1912, în comuna Zanoc—Sălaj.)

     12.      BUCINIȘUL: Se folosește la friguri, la dureri de cap
și la „soare sec“ și atunci se descântă așa :

      „Fugi soare sec că te-ajunge altu' soare, de una zi, de doua
zi, și de a treia zi, până la a noua zi, soare pân bere, soare pân
mâncare, pân pofta cea mare, dar ieu te opresc prin sorocul meu
și a lui Dumnezeu ca...........(cutare) să rămâie curat și luminat

ca argintul strecurat, ca Dumnezeu ce l a lăsat, din gura mea"
descântat. Doamne dă-i haznă și leac precum i-ai dat trup și cap".

      Alte babe descântătoare zic :

      „Fugi soare că te-ajunge altu’ soare, fugi cu mânuri și
picioare, că te-a frige și te-a arde ; fugi soare hidos, că te-ajunge
altul luminos. Dă-i, Doamne, leac dela mine descântat". (Dela
Marișca Benta, Zanoc—Sălaj.)

      13       BUJOR: Rădăcina de bujor se pisează bine, se amestecă
cu tărâțe de grâu și se pune pe creștetul capului, când ai dureri
de cap. (Dela Bălașa Beldie de 75 ani, din Jovăști — județul
Covurlui.)

II.

b) Cum eaută să*și tămăduiaseă țăranul nostru
             suferințele trupești și sufletești.

      1.       ABCESE (copturi.) Folosește rășina de cismaș sau un
aluat din miez de nucă și alună. (Corn. Lupeni, jud. Cojocna.)

      2.       APLECATE: Descântec din com. Mulciova, județul
Constanța.):

      „Aplecate românești, aplecate țigănești, aplecate mocănești,
aplecate ungurești, aplecate bulgărești, aplecate d'a turcului, aplecate
cu nouăzeci și nouă de feluri, voi să vă duceți unde câinii nu
latră, unde cocoșul nu cântă, unde vaca nu zbiară, unde popa


622

nu toacă, c'acolo v'așteaptă, cu mesili ’ntinse, cu făclii aprinse,
cu lăutari, cu paturi așternute".

      3.       ARSURI: Pe arsură se pune un amestec făcut din
albuș de ou, unt și „pufulete“ (o ciupercă) uscat și pisat. (Com.
Brabora—Dolj.)

      La Seaca, jud. Dolj, se unge arsura cu alifie făcută din
untdelemn, sacâz, ceară și săpun care nu are sodă 'n el.

      4.       BEȚIE. I. Descântec din Covurlui:

      „Cum nu stă apa’n ciur, cum nu stă mieiu'n pătul, cum nu
poate peștele fără apă, așa să nu poată sta ........... Nu băui

rachiu și vin. Să umble după băutură'n sat, ca un câine turbat,
să se ție lumea după el, ca praful după câinele bătrân, că o ia
vara la drum, și să nu-1 poată opri, dela vin, dela rachiu, cum
nu se poate opri apa curgătoare, cum nu se poate opri oastea
călătoare, cum nu se poate opri săgeata înfierătoare". (Com.
Cosminele, jud. Prahova.)

      II.      Când bărbatul a căzut în nesimțire din cauza beției de
rachiu sau vin, femeea lui, ca să-l deștepte, îi stoarce'n gură
murdărie de cal, proaspătă. (Com. Jorăști—Covurlui)

      5.       DE BEȘICA CEA REA. Descântec auzit dela Maria
Cobițioaia de 115 ani din Jorăști—Covurlui:

      „M'am suit pe un deal mare și am făcut un foc mare, și
am tăiat un cal mare și am făcut o comăndare, și am chemat
toate bubele și pe buba vișinie și pe buba maramzie și numai
pe cea vânătă n'am chemat și atunci ea s'a supărat și a trecut
ca fumul de petică". (Se descântă cu fumul de petică aprinsă
de-asupra beșicei.)

      6.       BRÂNCA : I. Se pălește partea bolnavă de brâncă cu
murdărie de bou încălzită. Alții se duc la cântărețul dela biserică
care le scrie pe o bucată de hârtie albă astfel:





Figura încă neuscată se aplică pe partea
bolnavă.


623

      II. Descântec din Cosminele—Prahova:

      „Brânca brâncilor, muma câinilor și a păgânilor, fugi din
fața omului, din obrazu' voinicului, că te'mpung. că te'nțăp, că
te ard cu peatra Iadului. Tu să fugi din fața voinicului, că nu
este locul tău. Du-te în coadele mărilor, în capul peștilor și-ai
lupilor, și-al urșilor, că acolo este locul tău, secate-ar Dumnezeu.
Aci este al omului și-al voinicului, că eu te-oi descânta și tu vei
seca. Și cutare ... a rămas, curat, luminat, cum Dumnezeu
l'a lăsat".

      7.         DE BUBĂ REA în GÂT sau URECHI: Se ia un ban
de argint și șe pune pe degetul mijlociu drept dacă buba e înspre
dreapta și invers dacă-i spre stânga. Apoi se ia un cățel de
usturoi cu care tragi pe obrazul bolnavului, în dreapta și în
stânga până’n creștet, apoi în jos pe mâna pe care este banul
până ajungi unde este banul; atunci faci cu usturoiul către.
pământ și zici de trei ori; .

      Doamne, ajută-mi, mărită și sfântă preacurată precistă

      Că eu trag bubă și sgaibă din vinele grumazilor, din inghițitoare,
        din creerii capului, din melciul ochilor, din sgârcii nărilor, din
        rădăcina măselelor, din carne bortoasă, din oase sănătoase.

                     Ieși bubă, ieși sgaibă!

                     Nu umfla, nu gămfa.
                     Nu roși, nu vineți!
                     Nu te face, nu te coace !
                     Că de nu-i ieși de voie
                     Cu ajutorul lui Dumnezeu
                     Cu fir de aiu (usturoi) trage-te-oi
                     Pe creștetul capului scoate-te-oi
                     Pe groșiță de argint pune-te-oi
                     In Marea roșie (ipa-te-ai
                     Acolo să piei, să răspiei,
                     Cum piere roaua de soare
                     Și scuipatul sub picioare.

                     Cutare să rămâie curat
                     Și luminat
                     Cum Dumnezeu l-a zidit
                     Și cum mă-sa l-a născut
                     De mine să-i fi cotat (făcut).
                     Dumnezeu, veșnic, să-i trimită leac.


       Dacă buba e'n urechi, se bagă usturoiul ce a servit la
descântat, în urechea bolnavă. (Dela V. Câmpean din Hida—
Cojocna.)

Din culegerea cirului QD. APOSTOL.


624

Sfaturile unui savant.

Charles Richet. „Omul neputincios¹¹.

      Charles Richet e, desigur, unul dintre savanții cei mai de
seamă din zilele noastre. Născut în 1850, doctor în medicină, pro-
fesor la facultatea de medicină din Paris, membru al Academiei de
medicină și al Academiei de științe, Ch. R., este de acasă savant:
tată, bunic, străbunic au fost membri ai „Institutului". Savant, poet,
filozof, istoric, scriitor de piese teatrale, în toate a excelat, tipărind
lucrări de mare valoare.

      In 1926 a fost sărbătorit Ch. R,, la Academia de medicină
din Paris, ca „maestrul incontestat al biologiei, un far al umani-
tății" (Roger, decanul facultății de medicină). Președintele aceleiaș
Academii a declarat, tot atunci: „Ați aruncat asupra Academiei
noastre de medicină o strălucire, pentru care e invidiată de toate
societățile savante ale lumii".

      „Numele (lui Ch. R.) e nepieritor," a declarat reprezentantul
„Colegiului Franței".

      Dl Paul Painleve, actualul ministru francez, savant și el, pre-
ședintele ședinței festive, a încheiat festivalul cu un „cântec al
științei", adus „unuia din reprezentanții ei cei mai universal ce-
lebri", iar mareșalul Foch, întruparea iubirii de țară, în persoană
i-a dat „acolada" (l-a îmbrățișat, conform uzului la predarea di-
stincțiunilor mari, franceze) și i-a spus; „Dle profesor Ch. R.! In
numele președintelui Republicei (franceze) și în virtutea puterilor
ce îmi sunt conferite, vă denumesc mare-ofițer al Legiunii de
onoare".


625


8

        „Emoționat, confus, dar radios, căutând cuvintele", Ch. R.
  și-a exprimat mulțumirea și a mărturisit în fața tuturora că n’a
  fost decât „servitorul unui ideal", al unui ideal, „care a fost acela
  al unui Pasteur, al unui Claude Bernard". (Vezirap. în „Le Temps“
  din 24 V/926.)

        încă vreo câteva amănunte, ca să priceapă cetitorul din fosta
  Austro-Ungarie importanța acestui savant: când a fost să tipă-
  rească marea casă de editură, franceză, Hachette, după răsboiu,
  colecția sa: „Caracterele timpului de față", a încredințat volumul
  dedicat „savantului", profesorului Ch. R. („Omul politic" lui Barthou,
  „Advocatul" lui Henri-Robert, „Artistul" lui de La Sizeranne,
  „Muncitorul" lui Albert Thomas, etc., tot personalități de prima ■
  ordine!)

        In 1927 s’a ținut al treilea „congres internațional pentru scru-
  tări psihice", în Paris. Președintele general a fost dl Ch. R., care
  , a și condus congresul, la care au participat învățați din toată lumea.

        Premiul Nobel i s a decernut profesorului Ch. R., încă în
  1913, ca recompensă pentru marile sale descoperiri, ca unuia din
  reprezentanții cei mai valoroși ai culturii franceze.

        Va înțelege orișicine că glasul unui astfel de savant va trebui
auzit, deoarece cel premiat cu premiul Nobel, cel care a condus
congrese internaționale, recunoscut fiind ca un far al științei, cel '
ce a primit „acolada" dela mareșalul Foch și, din mâna Iui chiar,
decorația de mare-ofițer al Legiunii de onoare, nu poate fi un om
. de rând.

        Cartea profesorului Ch. R., despre care vreau să relatez în
  cele ce urmează, a apărut în 1927, la Paris și se chiamă : „L’homme
  impuissant" (Omul neputincios).*) Firește, încă nu e tradusă în ro-
  mânește și nici nu se rupe lumea la noi după ea, fiindcă nu e
  nici un roman ghidilicios, la modă, și nici nu apelează la fantazia
  bolnavă a omului de astăzi, ci vrea să-l trezească, vrea să vor-
  bească conștiinței omenești.

        Ferrero a scris „Cuvântări către surzi", — prof. Ch. R. e .1
  de părere că multe din adevărurile sfinte pe cari le profesează în
  cartea sa vor fi și ele „cuvântări către surzi“.

        Și tot le rostește, fiindcă astfel își despovărează conștiința! 'J


        *) „Editions Montaigne", Paris, VI, Impasse de Conți 2, cu 12 franci. '3


626

      O carte ca aceasta, după ce ai cetit-o din doască 'n doască,
te face mai . . . modest. Astăzi, când bântuie cu nemiluita gran-
domania și bădărănia — îți cade atât de bine surdina aceasta,
medicina aceasta, cataplasmele acestea aduse conștiinții omenești I
Mai mult decât volume întregi ne poate lămuri o pagină din Ch. R.
despre neputința omenească. încă dela cap 1 : „Neputința cosmică"
ne avertizează să nu fim semeți.

      Newton mărturisea el însuș că se simte față de Creatorul
tuturora ca un copilaș la marginea Oceanului și bucuria-i era mare
când îi aduceau valurile, câte-odată, câte o scoică frumoasă sau
câte o piatră lustruită.

      Prof, Ch. R. vrea să ne arate și ne dovedește, cu multă lo-
gică și perpicacitate, în opt capitole: neputința omenească 1) cea
cosmică, 2) cea individuală, 3) cea intelectuală, 4) cea socială, 5) cea
fiziologică și 6) cea morală.

      Dela întâiele pagini ne atrage atenția că suntem „condam-
nați la lumea solară, noi și descendenții noștri", că, orice am face,
atracția pământului ne ține încătușați, că „voiajurile extraterestre
sunt fantazii de romancieri", că ar fi „nebunie" să sperăm, chiar
și numai o călătorie la Marte sau Venus.

      Cu amărăciune constată :

      „Văzând prostiile pe cari și le permit oamenii în domiciliul, care li s'a
dat, e o fericire că toată acțiunea afară de pământ li s’a interzis • și că toate
nebuniile lor, toate crimele lor, nu pot trece peste această subțire pătură de
atmosferă gazoasă ce îi înconjoară". (Pag. 14.)

      Constatările savantului profesor te pun pe gânduri, întocmai
ca și paginile de astronomie ale lui Flammarion. Luându-le la cu-
noștință te apucă vertijul-amețeala, căci ce alta decât amețeala te
poate apuca cetind următoarele :

      „Apercepem lumini, cari sunt la o miie de miliarde de ori, o miie de
miliarde de kilometri și nu putem, pe prețul celor mai mari (formidabile) sfor-
țări chiar, să ne apropiem decât cu cincisprezece kilometri. Ce slăbiciune deri-
zorie ! De ce avem o privire așa de pătrunzătoare și mușchi atât de slabi ? !“
(Pag. 18.)

      „Izolarea noastră, ce nu se poate delătura, in spațiul fără de sfârșit,
are ceva lugubru. Desigur: miliarde de miliarde de ființe, mai mult sau mai
puțin asemănătoare nouă, și pe cari noi nu le vom cunoaște niciodată, evolu-
ează în aceste lumi ale universului infinit".....Nu putem ieși din carcera

noastră decât doar cu gândul I Cu gândul 1 Iată contrarul unei consolații 1“
(Pag. 15)


627


8'

          ...........Nu putem să modificăm nimic la forțele, cari ne înconjoară și din
   cari nu suntem decât un fragment. Schimbăm noi ceva la densitatea gazelor,
   a corpurilor solide sau a lichidelor ? la dilatarea corpurilor ? la legile combi-
   națiilor chimice ? împiedecăm noi fosforul să se combine cu oxigenul și mușchiul
   să se contracteze prin electricitate ? Vom putea noi să micșorăm sau accelerăm
   viteza vibrațiunilor luminoase ?“ (Pag. 21.)

         O pagină elocventă:

          „In acest mic pahar sferic, care conține un litru de apă, se mișcă un
   peștișor de aur. Explorează fără să ostenească domeniul, care-i este sorocit.
   Urcă. Coboară. Se întoarnă. Privește la dreapta, privește la stânga, privește în
   sus, privește în jos și ia la cunoștință spațiuri ciudate (stranii), în cari se
   desfășoară tablouri ininteligibile I Poate că are câteodată dorința de a schimba
   ceva la cantitatea de apă din paharul său sau la temperatura băii sale. Poate
   că speră o oareșcare inițiare într’unul din misterele ce-1 înconjoară. Poate că
   își spune că ar fi bine să părăsească umila sa locuință pentrucă să întrebe
   lumea cea vastă. Ar fi pagubă să croiască proiectele acestea vaste, deoarece
   niciodată nu-și va părăsi paharul. întreg visul său nu poate să consiste într'alta
   decât de a putea încă multă vreme să se plimbe în cercuri obositoare în jurul
   temniței sale transparente". (Pag. 25—26.)

          Nici odată ! acest „niciodată!“ par'că te țintuește pe tine,
   omul, ca pe Prometeu, și-ți sfârtică pieptul, zilnic.

          „Astronomii se joacă cu milioanele de planete și ne asigură astăzi că ar
   fi existând trei miliarde de sori ; geologii fac socoteală și susțin (d. e. lordul
   Kelvin) că vor fi trebuit 20 până la 40 milioane de ani până să ajungă pământul
   să se răcească la temperatura de astăzi ; geologi și astronomi laolaltă clatină
   din cap și dau, aproximativ, un milion de ani de lumină ca diametru al
   Universului și susțin: „In ochii Ziditorului trebuie să fie întreagă istoria omenirii
   de o importanță mai mică decât un firicel de praf într’o catedrală”.

         Pleacă-ți capul, cetitorule, și gândește . . .

          Nici când este vorba de individualitate nu ne-o descrie Ch. R.
   în culori mai ademenitoare. Trece în revistă generală diferitele
   meserii omenești și — privindu-le cu compătimire, sub specie ae-
   ternitatis — constată: o, cât ești de mic, omule !

          Pictorul ? Ce puțină influență poate avea, chiar mare fiind,
   asupra omenirii! Poetul ? Tot asemenea! Chiar un scriitor de talia
   unui La Bruyere e cunoscut în Franța „de o elită". O bibliotecă
   mare îi pare o necropolă, deoarece atâta sbucium sufletesc, atâta'
   frământare, nu a avut repercusiunea visată de autorii lor. Câți
   mai cunoaștem pe minusculii scriitori și chiar și pe cei „mari" ?

          „Păzitorii cimitirelor știu din experiență că la sfârșitul a 50 de ani nici
   un mormânt nu mai primește vreun omagiu oarecare. Bibliotecarii ar putea
   face aceeaț constatare. Cărțile de mai bine de 50 de ani sunt scufundate în.
   uitare, afară de unele, cari mai înoată la suprafață, ca Iliada, Don Quichotte
   și Phedra." (Pag. 40.)


628

         Dar să cităm un pasagiu foarte de actualitate. E vorba de
  viața politică.

         „Ca să fii numit deputat este aproape tot așa de greu ca să faci să se
  joace o tragedie. Pretensiunile sunt ardente, învierșunate, prelungite. Trebuie
  să vizitezi pe electorii influenți, să tratezi cu asociațiunile, cu sindicatele, cu
  corporațiunile, trebuie să promiți fantastice castele spaniole, să subscrii decla-
  rații ciudate, să răspunzi urletelor unui public tumultuos, să scrii nenumărate
  epistole particulare, să întreții un ziar, să faci concesii în stânga și în dreapta,
  să nghiți la noduri indigeste și desgustătoare. In sfârșit, dacă ai șanse, ești
  numit. Ai să începi, deci, să-ți exercitezi puterea.

         „Da de loc ! Nu poți nimic ! Dacă te afli in minoritate, întreaga ta influință
  se va mărgini să faci gălăgie cu pupitrul, dacă ești în majoritate, iată-te pierdut
  în echipa celor satisfăcuți, unul din cei 363, iată totul. In decurs de patru ani
  vei avea 1/363° de influință parlamentară. Nu-i deloc prea strălucit. Și, de
  altfel, influent sau nu, vei rămânea cu totul nerecunoscut, și acțiunea ta, dacă
  întreprinzi una, va fi ocultă, aplicată la treburi ordinare. Câteodată ajungi
  ministru, dar ministrul este întâiul servitor al partidului său și rămâne cufundat
  in obscuritate". (Pag. 43—45.)

         Gândindu-se la profesorii de pe la universități, la savanți chiar,
  surâde. Un savant, un istoric, un om de litere, ajungând profesor
  la universitate, crede că a apucat pe Dumnezeu de un picior!

         Prof. Ch. R. deschide almanahul internațional „Minerva", de
  1500 de pagini și constată că există pe lume acum aproape 40.000
  de profesori ai învățământului superior. Așa trebuie să ajungi
  „mai modest și mai sincer privitor la umila ta personalitate".

         „Pe lângă toată vanitatea cu care se umflă: pictorul, profesorul, poetul,
  deputatul, oratorul, au o influință atât de restrânsă, încât, dacă nu-i orbește
  iluzia lipsită de fecunditate, trebuie, chiar și în mica lor sferă de activitate,
  să mărturisească cumcă sunt mititei de tot.

         „Desigur, pe pământ sunt oamenii prea numeroși — trec repede. Indi-
  vidul, pe lângă toate pretențiile sale, nu este decât o minusculă fracțiune a
  minusculei umanității. Cu toate acestea, în urma incurabilului nostru orgoliu,
  se pare întotdeauna, fiecăruia din noi, că bietul nostru eu e ca un centru
  cristalografie, în jurul căruia vine să se orânduiască lumea umană".

         „Pe lângă tot orgoliul meu nu pp't să retac persoanei mele (să disimulez)
  că există în momentul acesta pe planetă două miliarde de eu-ri, cari valorează
  la fel cu al meu, astfel că eul meu personal nu reprezintă în omenirea, care
  mișună, decât două miliardimi, adecă, o repet, aproape nimica". (Pag. 48—49.)

         Chiar și oamenii, cari au. tăiat o dâră în istoria omenirii
  (Moise, Hrist, Budha, Mahomet, Luther, I. Cezar, Attila, Carol
  cel Mare, Columb, Frederic al 2-lea, Ludovic al XIV, Richelieu,
  Carol Quintul, Napoleon, Bismarck) sunt așa de puțini față de
  milioanele de muritori. Citează alți promotori și opere, cari au în-
  semnat ceva și ajunge la concluzia: „poate că au fost 100 de


629

  persoane, cari au avut discipoli, admiratori sau sectatori“. Unul
  la o miie de miliarde de oameni!

         „Chiar și în Franța, va să zică la națiunea a cărei inteligență este cea mai
  limpede (mai cioplită), sunt massele oarbe, de te înnăbușe, în urma numărului
  sdrobitor de individualități ignorante, de individualități numai puțin rezona-
  bile și puțin rezonante. Dacă tragi la îndoială, petrece-ți, consultând în privința
  unei cheștiuni oareși-care, simplă, ușoară, elementară, opinia oamenilor, pe cari
  ai să-i întâlnești. într’un vagon, d. e., sau într'o cafenea, sau într’o sală de spec-
  tacol, sau într’un regiment, sau într’un atelier, sau chiar și într’un salon ele-
  gant, vei auzi atunci astfel de inepții (neghiobii), încât vei fi cuprins de un desgust
  iremediabil.

         „Ai poate pretenția de a fi înțelept? La ce bun această înțelepciune,
  când ea e ca o picătură de apă, pierdută în oceanul prostiei!

         „Massele umane sunt atât de uriașe, încât individul-om nu mai e nimic".
  (Pag. 52—53.)

         Dacă un Ch. R. descrie astfel stările
  spunem noi?

         „ . . . Trebuie să alegi. In alternativa întâi sau
  nească) este la fel. Sau individualitatea noastră se va


  de individualități analoge. Sau, într'o umanitate restrânsă, individul, izolat, debil,
  neavând să se bizuie decât pe sine însuș, nu va putea să se folosească față de
  forțele colosale, cari îl înconjoară, nici chiar de mica, foarte mica influență, pe
  care colectivitatea umană i-a permis să și-o câștige”. (Pag. 54.)


din Franța — ce să


a doua, neputința (ome-
confunda între miliarde


abordabile !


         După citatele de până acum s ar părea că prof. Ch. R. este
  un pesimist iremediabil. Nimic mai fals !

         In cap. „Neputința și fericirea" ne strigă conștiinței:

         „Există atâtea realități poate accesibile, încât nu ne este permis să dis-
  perăm. Avem dreptul să gemem când vom fi ajuns la limita cunoștinței noastre.
  Dar suntem încă departe de ea, să lucrăm !“ (Pag. 58.)

         „Să scrutăm veseli misterele


         „Fericirea este in acțiune și nu în ieremiade I

         „Să fim neputincioși, dar să ne pricepem de a fi fericiți."

         Am ajuns la „neputința intelectuală" :

         „Ca să pricepi pentru ce există yietăți și oameni înzestrați cu o parcelă
  de inteligență, ar însemna să pătrunzi, cât de cât, în Kosmos. Or, în acest Kosmos,
  toate cauzele lucrurilor, fără de excepție, ne sunt profund necunoscute. în-
  tunecime absolută. Nici cea mai mică licăreală de lumină. Nici cea mai mișcă-
  toare claritate! In jurul nostru se multiplică fenomene, mișcări, vibrațiuni, apa-
  rențe, ale căror modalități noi le apercepenl, câteodată, foarte grosolan. Dar
  cauzele adânci (cauzele cauzale) ale acestor fenomene, ale acestor mișcări, ale
  acestor vibrațiuni, ale acestor aparențe, sunt așa de misterioase, încât ne scapă
  cu desăvârșire. Trebuie să ne plecăm capul, să constatăm că există o atracțiune,
  planete, atomi, adecă lumi planetare ultra-microscopice, energii, cari se schimbă •
  intr’alte energii. Nu trecem dincolo și nu vom putea trece dincolo!" (Pag. 72-3.)'





630


$

         „Ignoramus et ignorabimus"1 exclamă Ch. R., ca Dubois-
  Reymond ,și se întreabă, cu Montaigne, ca biolog: Ce monstru
  este firicelul acela de sămânță umană, din care suntem formați și
  care poartă în sine gândurile și inclinațiunile părinților noștri ? Ade-
  văruri, cari în zilele noastre de uniformizare, de cochetare cu co-
  munismul, sunt cât se poate de vrednice de luat la cunoștință,
  mărturisește fiziologul Ch. R.:

         „Păstrăm" —susține Ch. R. —■ „în întreagă viața noastră doza de memorie,
  pe care Natura a binevoit să ne o acorde celulelor cerebrale ce se nășteau, când
  au erau decât un embrion inform. într’o clasă de 40 de elevi sunt 40 de me-
  morii diferite, cari vor evolua diferit în modalitate și în intensitate, după cum
  cresc 40 de grăunțe de grâu sămănate într’un câmp, cari vor avea, fiecare, cre-
  șterea individuală, atârnătoare de structura lor interioară. Fiecare copil, a cărui
  memorie este rebelă, nu va reține nici un vers, nici o cifră, și — pe lângă o
  muncă încordată, — nu va ști nici a zecea parte din eeeaee va învăța cama-
  radul său, jucându-se, fără de cea mai mică sforțare.

         „Invenția, facilitatea cuvântului, eleganța stilului, aptitudinea de a face
  multiplicări sau versuri, de a rezolva o problemă matematică, de a compune o
  bucată muzicală, aproape și forma scrisului — sunt tot așa de involuntare ca
  și memoria. Voința n'are nici o acțiune asupra inteligenții". (Pag. 140—141.)

         Când e vorba să se dovedească „Neputința intelectuală",
  tată cum raționează prof. Ch. R.:

         „Mașina noastră, care cugetă, nu este decât o foarte mică grămadă de
  i ciule microscopice — microbi de o specie particulară — cari au sete de oxigen
  și cari împrumută acest oxigen sângelui, care le udă“. O viață omenească are
  durată de — aproape — treizeci de milioane de minute!

         „Cum! Acest slab aparat va pricepe imensul Kosmos, din care el nu este
  decât un fragment imperceptibil! Cum! Aceste mici granulațiuni să poată să
  pătrundă chiar unul singur din uriașele misteruri, cari vibrează în jurul lor! Să
  desvelească munca imensă a legilor, cari guvernează lumea, să lumineze imen-
  șcle și complicatele regulări, cari se prelungesc în timp și spațiu ! Timp și spațiu |
  cuvinte grozave, pe cari le pronunțăm ca papagalii, fără de a le fi putut vre-
  odată pricepe sensul, chiar și intr'un mod vag de tot". (Pag. 67—8.)

         „De unde venim ? Incătrău mergem ? Cele mai savante investigațiuni și
  meditații ale oamenilor, de cânți există oameni, n'au debitat asupra acestor două
  puncte esențiale decât prostii, cu afirmații sau negațiuni, cari sunt ridicole și
  trufașe. laolaltă". (Pag. 69.)

         Ca să arate mirmidonilor de noi cât de departe am ajuns cu
  criminalele noastre discordii, prof. Ch. R., cel îmbrățișat de ma-
  reșalul Fpch, găsește următoarele cuvinte privitoare la ura între
  popoare:

         „Pe amândoi țărmurii unui mare fluviu se formează partide opuse, cari
  se numesc națiuni. Aceste două națiuni nu consimt, fie din neghiobie, fie din
  vanitate, ca să vorbească aceeaș limbă; ele dau furiei lor de discordie numele


631

  de patriotism: făuresc armele teribile ca să se omoare reciproc, și, cu un en-
  tuziasm sfânt, se omoară reciproc. Asta nu-i tot! Tntr'unul și acelaș neam bân-
  tuie violente deosebiri de vederi. Se opun unele altora: pasiunile, apetiturile,
  orgoliile. Nimeni nu vrea să cedeze și fiecare pretinde ca celalalt să cedeze.
  Pretutindeni procese, conflicte, uri. Douăzeci și cinci de indivizi, adunați într’o
  sală comună, emit douăzeci și cinci de păreri diferite și, dacă interesele sau va-
  nitățile lor sunt în joc, se tratează cu injurii și se amenință, . . . Spuneam că
  omul este un animal sociabil. Ei bine, nu I tocmai contrarul este adevărat. Omul
  este un animal antisociabil. El nu sacrifică niciodată interesul său propriu in-
  teresului fratelui său om". (Pag. 116—117.)

            „Niciodată nu consimte la abnegare. cineva și prima condiție a întregei
    vieți sociale este abnegarea, cel puțin în doză mică . . . Fiecare asociație pre-
    tinde o anumită doză de sacrificiu. Trebuie să știi să uiți puțin din gusturile, din
    dorințele, din opiniunile noastre, pentru ca să suportăm puțin din gusturile, do-
    rințele, opiniunile asociatului.

            . . . „Cum speră să colaboreze (oamenii) la o operă comună, dacă dela
    început sunt deciși să nu schimbe nimic din mentalitatea lor, să nu facă nici o
    concesie 7 N'am priceput că — pentru ca să se îndeplinească o adevărată uniune —
    trebuie să știi să cedezi, chiar când ai rezon". (Pag. 118—19.)

            La capitolul „Neputința socială" scrie savantul francez ur-
    mătoarele :

            „Iată uniunea! . . . Vai, nu! E discordia, care, pentru ca să ne înșele
    mai bine, a luat masca uniunii. Uniunea pretinsă patriotică are ca scop prin-
    cipal, dacă nu unic, lupta. Națiunile n’au înțeles solidaritatea între cetățeni, decât
    pentru ca să nimicească și mai bine solidaritatea între oameni.

            „Și nu trebuie să insist asupra frumuseții acestor răsboaie, zise naționale,
    cărora oamenii, de 40 de secole, le consacră toate sforțările, își pun în joc toată
    bucuria, ale căror peripeții le celebrează în ziare, în cărți, în poezii, în discursuri,
    cu cari înveninează pe copiii din vârsta lor cea mai fragedă, cu o grandelo-
    cuență, care nu pare să se calmeze. Perfide instrumente ale nefericirii — ele nu
    vor face decât să agraveze neputința noastră!

            „Cum să evaluezi forțele pierdute în războaie? Ce minuni n’ar fi realizat
    știința omenească, pe lângă toată slăbiciunea noastră intelectuală, dacă ar fi fo-
    losit întru căutarea adevărului a miia parte a bogățiilor consacrate, stupid, spre
    distrugerea fructelor inteligenții umane !

            „Răsboiul din 1914—1918 să fi costat mai mult de o sută de mii de mi-
    liarde de franci. Cu a suta parte a acestei sume s’ar fi putut ajunge ca să dis-
    pară alcoolismul, sifilisul și tuberculosa, s ar fi putut brăzda Africa cu căi fe-
    rate, s’ar fi putut deschide agriculturii și industriei spații uriașe. S'au mulțumit
    (oamenii) să masacreze milioane de tineri, să devasteze câmpii, să demoleze uzine,
    să incendieze biblioteci, să propage ura, să vomeze injurii.

            „ , . . Chiar și în sânul unei națiuni, care are aierul de a fi unită, sunt
    discusiunile acute. In parlamentele, cari reflectă pasiunile poporale, se ridică
    certuri violente, până acolo, încât, câte odată, între reprezentanții țării se schimbă
    lovituri de pumni. Orice propunere de oareșcare importanță, sulevată in par-
    tidul advers, produce urlete furioase. Câte odată nu-și poate termina oratorul


' 632

    o frază fără de a nu fi întrerupt sau insultat. Cu toate acestea, având întot-
    deauna la sfârșitul socotelii să fie o concluzie, închide discuția o votare. Majo-
    ritatea câștigă votarea, dar nimenea nu e satisfăcut, deoarece în majoritate sunt
    poftele nesătule, și ranchiunurile pline de venin.

        „Discordia e pretutindeni". (Pag. 121—123.)

         Nu pleci capul, rușinat, și dta, cetitor român ? N'ar fi cu cale
  ca dojana aceasta meritată să germineze în sufletul dtale ceeace
  samănă omul superior Ch. R. ?

         Nu-ți sângeră inima cetind constatările de mai la vale, cari
  ar trebui să te biciuiască în față și să te îndemne să te schimbi,
  chiar și în modesta ta sferă de activitate ?

         „ . . . știm cu toată certitudinea că pentru familii, orașe, cetățeni, na-
  țiuni nu este scăpare decât în pace. Știm că colaborarea tuturor activită-
  ților noastre este trebuincioasă, că progresul pășește cu uniunea oamenilor,
  că fericirea se compune din seninătatea indulgentă.

        „Ei da! le știm toate acestea!

         „Mai lucrăm ca și când cuvintele sonore de pace și de justiție ar aparține
  unei limbi necunoscute.                                              #

         „Cultivăm cu dragoste cele două plante veninoase ale invidiei și
  ale urii.

         „Nu cedăm vre-odată, nici chiar o palmă de loc, din amorurile noastre
  proprii și din vanitățile noastre.

         „Suntem întotdeauna gata să ofensăm, dar nu suferim, fără de a fi iritați,
  nici cea mai mică ofensă.

        „Desigur : omul este animalul cel mai antisociabil al creațiunii". (Pag. 131-2.)

*
¥ ¥

        Care este rezultatul la care ajunge Ch. R. ?

         ............lângă toată neputința noastră, dacă suntem înțelepți, putem găsi încă
  o oareșcare dulceață în viață. De mai bine de două mii de ani Epicur, marele
  calomniat, indicase singura metodă a fericirii: să-ți moderezi plăcerile, ca să
  nu corupi izvorul.

         „Or, cu risicul paradoxului sau al sacrilegiului, se pare că s’ar putea
  combina în proporții armonice doctrina lui Epicur cu aceea a lui Zenon,
  rivalul său. Zenon spune că trebuie să te abții și să suporți, lată înțelepciunea.
  Să te abții dela dorințe, deoarece ele nu fac alta decât să accentuieze nepu-
  tința noastră și să suporți evenimentele, deoarece nu sunt alte mijloace de a
  săvârși altceva. Nimic nu este mai idiot decât recriminarea inutilă. Nimic nu
  este mai van decât dorința nemoderată. Atunci: să fim stoici!

         „Intr'acelaș timp, în foarte limitata și foarte meschina sferă a putinții
  noastre, să gustăm plăcerile, dar să le știm să le gustăm cu o moderațiune, fină
  și răsgândită. Să fim epicurieni!“ (Pag. 195.)

         Ca Voltaire în celebra sa novelă satirică „Candide", scrie
  și Ch. R. :


633

        „Să ne cultivăm grădina, chiar dacă grădina este mică de tot*. Să
  ne petrecem „disertând despre Himalaiele și Oceanele, pe cari nu le vom vedea. '
  vre-odată“, luând toate la cunoștință, „fără de amărăciune¹'.

        Ca alt mare antecesor al său, ca vestitul filozof și pedagog.
  Montaigne, cel cu surâsul în colțul gurii și cu „Que sais-je ?“ (Ce
  știu?) pe buze, așa și Ch. R„ ne dă sfatul:

        „Să ne păstrăm surâsul!

        „Să fim epicurieni în stoicismul nostru și vom fi tras din neputința noastră,
  care este prodigioasă, cea mai bună parte posibilă".

        Și mai cu seama una ne sfătuiește omul Ch. R.:

        „Și să ne dăm osteneala să producem puțină fericire în jurul nostru,
  deoarece fericirea răspândește raze, ca lumina, și fericirea noastră personală,
  orice ar spune cei răi și cei proști, atârnă de fericirea celorlalți*. (Pag. 197.).

        Va-să-zică: interdependența fericirii l

        „0, amic necunoscut, care mă citești", izbucnește prof. Ch. R. la sfârșitul
  cărții, „dă-ți osteneala de a aduce voința ta tot mai independentă. Nu încerca
  de a domestici și nici chiar de a înțelege Universul! Nu încerca de a supune
  eului tău celelalte euri omenești, pentru ca să le târești pe cărarea ta. Fii mo-
  dest, aproape smerit (umilit). Rămâi la tine, cultivă-ți eul tău. Aici vei evolua
  după pofta inimei tale, deoarece tu poți prin voința ta, ori cât de mic să fie
  acest biet eu al tău, să-l faci foarte mare și să-i deschizi o grădină rezervată,
  lui singur.

        „Dar trebuie să știi să poruncești tăcere bestialităților, jaluziilor,
  poftelor la crime, vanităților, tuturor falșilor Dumnezei, pe cari oamenii
  orbi îi adoră". (Pag. 176.)

        Ca Marc Aurel așa și Ch. R. îți dă sfatul să nu te „torturezi
  inutil", ținându-te „indiferent" față de criticele, chiar răuvoitoare-
  „Invață-te să privești lucrurile din punctul de vedere de pe Si- ''
  rius", adecă dela distanță, cu seninătate și cu bunăvoință.

        Pentru ce luptă pledează prof. Ch. R. ? Pentru o luptă im*
  potpiua minciunii, a lăcomiei de bani, contra pasiunilor rele,
  contra egoismelor.

        „E vorba de a arăta că, pe lângă toată infirmitatea noastră, avem o ră-
  mășiță (o drojdie) de putere și că vieții noastre îi dăm o oareșcare savoare-
  (un oareșcare gust) cu lupta îndârjită, metodică, pacientă, împotriva. pa-
  siunilor josnice, cari bântuie în noi". (Pag. 185.)

        „Concluzia este că trebuie să-ți faci educația eului propriu, să nu lași
  să domine reflexele psihice, inima inferioară peste creerul superior. . . Ceva
  mai bun nu putem spera". (Pag. 186.)

        „ . . . trebuie să fii înțelept, adecă să nu concepi speranțe prea vaste,
  să acceptezi mediocritatea radierii tale și să te dai împăcat cu o existență mo-
  destă". (Pag. 189.)


634

       Adevăruri ca cele de mai sus, spuse respicat, în auzul tu-
  turora, de o autoritate ca aceea a lui Ch. R., ar trebui să fie cân-
  tărite, am scris la începutul acestei dări de seamă. Argumente și
  nu pumn! Logica, cu inima nobilă împreună, și nU deslănțuirea
  păcătoasă a pasiunilor, cari dau omenirea de mal!

       In fața multor pagini din cartea savantului francez trebuie
  să ne acoperim ochii și să mărturisim: „Vai nouă! cum sunt căl-
  cate în picioare preceptele tale sfinte!“

       Prof. Ch. R. scrie :

       „Dacă se găsește unul la miie ca să-mi urmeze sfatul, voiu fi mândru de
  a fi scris această carte!"

       Unul la miie! Fie să se găsească și la noi cât mai mulți 1
  Fie ca aceste argumente să prindă rădăcină în inimile oamenilor,
  ca să dispară bădărănia respingătoare, bătoșenia idioată, intran-
  sigența criminală! . . .

Dr. HORIA PETRA-PETRESCU.


635

    Examenul de conștiință la eei ueehi.

                                           „Sufletul nostru, al celor de '
                                        azi, vagabondează mereu, nu e
                                        niciodată -acasă și seamănă cu cu-
                                        coana din comedie, care întot-
                                        deauna e în vizită".

       In lumea veche circula un mic poem gnomic, întitulat „Versu-
 rile de aur“, care trebuia să fie breviarul oricărui pitagorician și
 care conține cea mai pură substanță a moralei. Acest poem, atri-
 buit de unii lui Pitagora, sau lui Empedocle, nu aparține unei
 epoci așa de vechi, ci se datorește probabil sec. I. sau II., înainte
 de Hristos: In el găsim o serie de maxime, cari ne arată princi-
 palele datorii afe omului față de zei, de oameni și față de noi
 înșine, și termină prin o recomandație precisă și detaliată, prin
 care sfătuiește pe cititor să nu-și încheie ziua fără a trece în
 revistă și a-și judeca propriile sale fapte :

   \ „Nu lăsa pleoapele tale să se închidă pânăce n’ai supus
 judecății toate acțiunile tale de peste zi. In ce am greșit ? Ce am
 făcut ? Ce n’am făcut din eeeaee trebuia să fac ?“

       Iată examenul de conștiință în toată claritatea sa. Exercițiul
 acesta moral, multă vreme uitat și nesocotit, începe să fie practicat
 pe o scară întinsă pela începutul imperiului roman, sub August și
 Tiberiu. Era momentul în care despotismul, oprind deodată ocu-
 pațiunile civice, deștepta în inimi ambiții morale de un nou gen.

       Sufletul antic, oprit în mersul său firesc, se reîntoarse către
 sine însuș. Toate firile distinse, ne mai putând să se manifeste
 ca cetățeni, voiră să fie în schimb mai oameni și se retraseră cu
 un adevărat entuziasm sumbru, în domeniul conștiinței, asupra
 căreia vicisitudinile din afară nu mai aveau nici o putere. Filozofia
 începu să pue din ce în ce mai mult preț pe cultura morală și
 deveni aproape excluziv practică. Din descurajare, sau mai de
 grabă spre a satisface o cerință intimă, renunță la speculațiunile


636

 înalte și la problemele savante, pentru a nu se ocupa decât de
 suflet și de perfecțiunea interioară. Atunci toți filozofii repuseră
 în cinste exerciții morale necunoscute'sau uitate. Pitagoricienii,
 platonicienii, civici, stoici, își împrumutară reciproc tot ce putea
 sluji la rânduirea sufletului, și cu toată deosebirea de principii,
 se întâlniră cu ușurință în domeniul moralei practice, unde de
 obiceiu, neînțelegerile dispar. Stoicismul, care era doctrina domi-
 nantă, adoptă și culese toate aceste prescripții de origini diverse.
 Astfel vechiul precept al lui Pitagora, fără a-și pierde pecetea
 obârșiei sale, deveni cu timpul un precept stoic.

     O desvoltare a acestei meditațiuni, a acestei convorbiri cu
sine însuș, o găsim la autorii latini din prima epocă imperială,
la Horatius și la Seneca. Din această dispoziție reese și forma în
care autorul Odelor și Epodelor își întrupează observațiile sale
critice, asupra contimporanilor. La sfârșitul uneia din satirele sale,,
el ne înfățișează arta prin care observă vieața oamenilor pentru
ca să scoată o morală din ea, într'una din acele conversații cu
sine însuș, făcută, cum zice el, cu buzele închise. Felul acesta
de a medita, ni-1 prezintă el totodată ca o metodă pe baza căreia
lucrează la propria lui perfecționare morală.

     Dar aceste precepte, menite să ne învețe cum să ne perfec-
ționăm sufletul, nu trebuiesc considerațe ca o descoperire filozo-
fică, nici a pitagoreilor, nici a stoicilor, ci aparțin îndeobște unui
stadiu de desvoltare spirituală, în care valorile etice și fapta
morală se retrag din domeniul larg al relațiilor omului cu lumea,
în liniștea tainică a propriului suflet. Astfel de precepte observăm
în lumea indică ; ele răsar odată cu transformarea filozofiei indice
in o vieață religioasă, transformare operată de Budha. Și- aci e
vorba, în acest timp, de „veghea dinăuntru, de autoeducație și
autopurificare". Astfel, într'un precept se recomandă credinciosului
următorul exercițiu: „Pas cu pas, bucată cu bucată, ceas cu ceas,
omul care e înțelept, trebuie să-și purifice eul său de toate necu-
rățeniile, tot așa precum giuvaergiul purifică argintul". Sau în.
altă parte: „Trezește-ți eul, prin propriul tău eu; prin eul tău
cercetează-ți eul. Numai așa îți vei păstra eul în bunăstare și vei
trăi treaz'în mijlocul fericirii".

     Dar la Marc Aurel acest precept capătă o vieață proprie.
El nu alcătuiește un sistem nou, ci se mulțumește să retrăiască
sufletește adevărurile fundamentale descoperite de predecesorii


637

1


săi. Dintre aceștia Epictet a exercitat cea mai mare influență '
asupra lui. Și știm, că nici Epictet n’a fost un făuritor de sistem; '’\
și el s’a mărginit să exemplifice doctrina stoică, aplicând-o propriei
sale vieți, propriului său suflet. Și acestui filozof, cât și lui Marc
Aurel, le era străină tendința spre o formă științifică. Ba, împă- ;
râtul chiar desaprobă cercetarea profund științifică, mulțumindu-se .
numai cu adevărurile practice ale moralei stoice. Dar acestea ;
capătă la el o neasemuită importanță, căci el le umplea cu expe- ‘
riența cea mai intimă a vieții sale interioare. Și pe ce scară mare
a putut face aceste experiențe omul care era chemat să conducă
o lume și deținea în mâna lui o putere imensă! Și ce de probleme
nu se ascund în vieața acestui om, care nu se născuse ca succesor
al tronului, ci a fost ridicat la această demnitate din o vieață
modestă de filozof, fiind desemnat, de un împărat așa de activ
ca Adrian, pentru un post așa de greu, încă dela vârsta de
șaptesprezece ani! Ajuns imperator romanus, cu acea imensă
autoritate de care se bucurau stăpânitorii lumii, în acest post al
istoriei universale el nu năzuiește după gloria omului de acțiune,
ci se mărginește să descopere adevărul eroic al. îndeplinirii dato-
riei, căreia el se consacră cu toată energia de care era capabil,
încetul cu încetul, aproape penibil, cucerește el succesele sale,
pânăce în mijlocul activității sale, menite să asigure granițele impe-
riului, el moare la Viena, fără să fi ajuns la vârsta de 60 ani.
Cei 19 ani ai domniei lui a trebuit să-i petreacă mai mult în
lagăr, în mijlocul acelei teribile primejdii germanice, care putea
fi înlăturate numai prin desfășurarea extremă a puterilor lui și a
imperiului. Apoi ciuma, care a pustiit Italia și tragediile dimpre-
juruh său, soția sa pe care o iubește și care se face vinovată de
atâtea infamii și infidelități; fratele său adoptiv, pe care și-l alesese
ca coregent, un stricat; fiul lui, în care are atâta încredere, încât
îl designează ca succesor la tron și care o să ajungă un alt
Nerone; cel mai bun al său general, care se revoltă împotriva lui
și duce trupele la luptă împotriva împăratului cu lozinca: „împo-
triva babei fricoase¹¹, spre a sfârși prin a fi linșat... Iată atâtea
fatalități omenești, cari oțelesc și adâncesc caracterul lui Marc
Aurel. Dar el, care a fost un regent destoinic și activ chiar în
domeniul legislației sociale, stă în amfiteatrul vieții ca un Spectator
filozofic și privea toate mărimile istoriei cu un ochiu nu numai
sceptic, dar nimicitor. Tocmai cu prilejul acestei istorii, își repre-


638

zenta el în chip plastic, în imagini mereu noui, ideia acestei
veșnice nestatornicii, trecându-și pe dinaintea minții, atât pe marii
domnitori cu curțile lor, cât și marile personalități filozofice sau
etice, cari fuseseră înaintea lui și cari cu toții ajunseseră prada
neantului. Și cu o asemenea conștiință, care pe un om mai' slab
Far fi nimicit, și-a creiat el acea siguranță și acea liniștită măreție
a vieții interioare, care face din el unul din cei mai perfecți
oameni ce au existat vreodată.

       Gândurile lui ni s’au păstrat într’un jurnal intim, întitulat
„Către sine însuș“, care cuprinde notele zilnice ale unui moralist
practic, ce se slujește de ideile antecesorilor săi, pe cari are numai
ambiția de a le realiza, spre a ajunge la perfecționarea morală a
persoanei sale. Micile sale aforisme, sau observațiuni, sunt fructul
unor conversațiuni cu sine însuș. Dar forma acestor note zilnice
mai exprimă și altceva decât sforțarea zilnică pentru disciplinarea
ideilor, care e caracteristică pentru scrisorile morale ale lui Seneca,
sau pentru prelegerile lui Epictet. Această formă, devine la el
expresia unității de conștiință a unei personalități, care construiește
orice stare empirică pe baza unei vieți morale individuale, Această
unitate a persoanei e descoperită în manifestarea egală a voinții
inteligente, „care săvârșește orice lucru, chiar și cel mai mic, în
așa fel, încât să predomine conștiința despre conexiunea dintre
ordinea, atât divină, cât și umană a lucrurilor". In orice act moral
săvârșit în astfel, se cuprinde întreaga vieață, așa că „aceasta nu
rămâne niciodată neterminată, cum se poate spune despre un
actor care pleacă înainte de sfârșitul piesei". O vieață agitată și
plină de acțiuni nu-i lăsa mult timp pentru citit sau scris. De
aceea el și-a creat un fel al lui propriu de a filozofa, în acest
fel aforistic. Și e caracteristic pentru opera lui, că într’un timp
în care forma literară domina totul, el a îndrăznit să vorbească
cu sine însuș eului în chip și simplu și neprefăcut. Că un astfel
de om a călcat pe drumurile lui proprii chiar în domeniul cuge-
tării, se înțelege dela sine; firește că el se recunoaște ca stoic și
anumite concepții generale ale stoicismului alcătuiesc fundamentul
pe care clădește el, însă reflexia lui se mișcă liber și nu se
alimentează din lucruri citite sau auzite, ci din vieața însăș. In
această cărticică nu e aproape nici o frază care să nu fie născută
din vieața însăș și aproape fiecare din ele ne lasă să bănuim
situația care a provocat-o. Tocmai într aceasta stă nemărginita


639

importanță a acestor reflexiuni: de data asta, în sfârșit, cugetarea
s’a trezit iar la o vieață proprie, dupăce atâta vreme a trăit
numai din bunuri moștenite.

      Marc Aurel, deși era silit să trăiască veșnic în mijlocul
oamenilor, în vieața dela curte se simția nespus de singur, mai
ales că el își creia și singur această singurătate de care avea
nevoie să se reculeagă, să se retragă în sine. „Nu este pentru
om refugiu mai tihnit și mai liniștit ca sufletul său propriu. Ține
cât mai des asemenea ședințe liniștite de reculegere interioară și
înoiește-te atunci pe tine". — „Privește înăuntru tău, acolo e
isvorul binelui, un izvor nesecat, dacă scormoni mereu. Sufletul
se vede pe sine-și și se modelează; el se face cum vrea să fie".
Sau cum se întreabă în altă parte: „Cum îmi întrebuințez'»azi
sufletul ? Iată întrebarea pe care trebuie să mi-o pun în orice
împrejurare". Retragerea aceasta în sine însuș e corolarul convin-
gerii că toate lucrurile rămân veșnic afară de noi, nu pot pătrunde
în sufletul nostru; numai reprezentările lor ne bucură sau ne
întristează. Omul trăiește într’o adâncă singurătate, deoarece nu-și
poate apropia cu adevărat nici unul din lucrurile externe. De
aceea trebuie să ne desfacem de toată această lume din afară și
să nu ne atașăm de nimic. Nimicnicia existenții rezultă — cum
spune M. Aurel, după Heraclit — din neîncetata ei prefacere;
tot ceeace există, poartă în sine germenii morții, căreia îi cade
pradă spre a face loc altei vieți, care încurând va dispărea în
acelaș neant. „Timpul este un fluviu, un șivoiu năvalnic care
târește toate lucrurile. Orice lucru, dupăce abia s'a ivit pe lume,
e târât îndată ; un altul apare, însă și acesta va să piară de grabă".

      Și în această goană nesfârșită, neastâmpărată spre o țintă
pe care nimeni n o cunoaște, efemera noastră ființă umană nu-și
poate găsi decât un singur for, un loc de odihnă: retragerea în
sine, în filozofie, acea filozofie care te învață să înfrunți vremel-
nicia și să-ți găsești pacea sufletului. „Fii ca o stâncă de care
valurile se sfărâmă întruna: ea stă neclintită și domolește furia
valurilor ce spumegă în jurul ei". Va să zică marea problemă e
să găsim un punct stabil în mijlocul acestei veșnice nestabilițăți
din jurul nostru, și acest punct nu ni-1 poate da decât conștiința
despre nimicnicia întregului.

      Gândul la moarte ocupă deasemenea un loc foarte impor-
tant în preocupările stoicului de pe tron. Foarte des mintea i se


640

îndreaptă spre acest desnodământ final, și acest exercițiu care
e necesar pentru sufletul nostru îi sugerează idei ce se apropie
mult de creștinism. Pentru el, ca și pentru Platon, ca și pentru
creștini,’vieața trebuie să fie o perpetuă pregătire spre moarte.
„Toate faptele și gândurile trebuiesc astfel întocmite ca și cum
ar trebui să părăsești vieața în orice moment".

      Este un leac comun, totuș foarte eficace spre a disprețul
moartea: anume să nu reprezintăm pe cei cari au ținut cu îndâr-
jire la vieață. Privește timpul imens dinapoia ta și un alt infinit
dinaintea ta! Ce deosebire mai e aici între unul care a trăit trei
zile și între altul care a trăit trei vieți de om?

      Uneori — ca și creștinii — e par’că cuprins de sumbra
frenezie a morții, pe care o dorește ca un budist: „Atunci de ce
să mai zăbovim pe lumea asta".

      Alteori confesiunea lui ia accente de un patetic sguduitor:
„Indreaptă-ți privirea asupra spiritului contimporanilor tăi. Iți vine
greu să găsești suportabil chiar felul de a fi al celui mai preve-
nitor dintre ei, ca să nu mai constat că unul sau altul dintre ei
abia dacă poate să se sufere pe sine însuș. In condițiunile acestea
de întuneric și de vitregie a împrejurărilor, de alterare și de
curgere așa de repede a lucrurilor și a timpului, nu pot pricepe
ce obiect mai poate fi vrednic de stima și năzuința noastră. Și
totuș e o datorie să așteptăm în pace decompoziția noastră natu-
rală și să nu ne plângem de întârzierea ei".

      Iată câteva laturi ale spiritului acelui împărat filozof care a
scris faimoasa sa carte „Către sine însuș", în care se reflectează
epoca sa cu oboseala ei, ce dovedește un sfârșit, o evadare din
tragicul vieții.

      Izolat prin o teribilă singurătate morală de restul lumii,
Marc Aureliu par’că vorbește doar cu sine însuș. Cu glasul lor
stăruitor, reflexiunile sale ne strigă să ieșim din îmbulzeala
lărmuitoare a vieții, să ne concentrăm, să ne întoarcem în noi
înșine. Și cea mai mare însemnătate a lor, peste orice valoare
intrinsecă a lor, stă în aceea că individul se desface din varietatea
existenței și se regăsește pe sine. Cugetătorul, în singurătatea sa,
știe că divinul locuiește în el și numai aci, în sufletul său, găsește
el un îndreptar pentru vieață. La el etica apare iar în puritatea
ei desăvârșită.

                            ————                  V. BEZDECHI.


641


9

    Mișcarea culturală.

Idei, oameni, fapte:

     Două epoci din literatura română. In ședința dela
16 Martie a. c., a Academiei, dl I. A. Bassarabescu, membru co-
respondent, a făcut, cu titlu de mai sus o interesantă comunicare,
trecând în revistă pe scriitorii din ultimele două decenii din ’nainte
de răsboiu și pe cei după unire. Dsa atinge problema dacă un
scriitor poate fi și critic, asupra căreia se pronunțase, la vremea
sa, Titu Maiorescu, contestând posibilitatea aceasta. Dl Bassara-
bescu, însuși scriitor de seamă, e de părerea că, un scriitor despre
alții nu se poate pronunța în deplină libertate de spirit, fiindcă
ori cât s’ar sili, n’ar putea să înlăture bănuiala că este reținut de
ambiții și rivalități personale, mărturisite sau nu, că gustul său
are predilecții prea speciale, înrudite chipului său de a fi și de
a scrie, în așa fel că, în sfera sa de înțelegere — fatal circum-
scrisă, — nu poate intra totul.

     Ca pildă pomenește cazul când Vlahuță și Delavrancea se
rosteau în public împotriva importanței literare a operei lui
Alecsandri — eeeaee le-a adus mustrarea lui Maiorescu, — și
discursul de recepție la Academie al lui Duiliu Zamfirescu. Se
știe că aceasta din urmă avuse o eșire comică împotriva scriitorilor
Coșbue, Goga, Agârbiceanu — afirmând despre Coșbue că, dacă
ar fi trăit în Olanda, în loc să scrie „Noi vrem pământ" ar fi
scris... „Noi vrem bumbac".

     Noi credem că și părerea aceasta, ca orice în lume, e re-
lativă. Sunt scriitori cari pot și știu interpreta, înțelegându-i pe
semenii lor, mai bine decât ori care critic. Sunt desigur și alții
prea subiectivi în aprecieri. — Noi avem chiar în sânul Acade-
miei române discursuri de recepție sau vorbiri festive ținute de
scriitori asupra altor scriitori, — superioare ca înțelegere și in-
terpretare articolelor criticilor de meserie.


642

      Se pare că o singură condiție se pune : colegul în literatură
despre care scrie sau vorbește un scriitor, să nu mai fie în viață!

      Amândoi pe teren, — sunt într’adevăr rari cazurile, când
judecata unui scriitor despre altul să fie completă, justă, impar-
țială. Avem pilde destule chiar în literatura noastră.

      Puțini sunt aceia cari să spună, din înălțimea seninătății lui
V. Alecsandri: „și dacă vr'unul cântă mai bine decât mine, cu
atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine".

      E cunoscută, la noi, lupta dusă de Al. Macedonsky împo-
triva lui... M. Eminescu !

      Dar, în schimb, nici criticii de meserie, nu sunt așa de im-
parțiali pe cât s'ar crede și ar trebui, fiind vorba de autorii în
viață ! Au și ei, din păcate, predilecțiile lor, și adeseori exage-
rează când scriu despre scriitori pe cari îi cred eșiți din școala
lor, sau că argumentează pentru teoria sau școala critică pe care
o reprezintă.

      Dl I. A. Bassarabescu nu trece la aprecieri decât în mod
sumar, folosind calificative îndeobște recunoscute, despre scriitorii
pe cari i pomenește în „cele două epoci". Noi credem că e exa-
gerat a se vorbi de „două epoci", când se enumără scriitorii din
’nainte de unire, ultimele două decenii, — și primul deceniu
după unire.

      Abea dacă s'ar putea vorbi de două generații de scriitori,
dar încă de două epoci !...

      Distanța dintre Sandu-Aldea, Sadoveanu, Cerna, losif,
Goga, Agârbiceanu și Cezar Petrescu, I. Teodoreanu, G. Mihăescu,
Crainic etc. nu este nici dela o generație la alta.

      Dl I. A. Bassarabescu dă o listă completă a scriitorilor con-
sacrați și a celor cari sunt la întâile creații, în decursul ultimilor
treizeci de ani.

I. T.

*

      llniuersitatea poporală din Vălenii de munte. La 1 Iulie
a. c., s’a redeschis Universitatea poporală din Vălenii de munte,
cu un program de cursuri deosebit de bogat, ținută de distinși
profesori universitari din București, Iași, Cluj, Cernăuți, în frunte
cu înființătorul Universității, dl prof. N. lorga.

      Deschiderea din anul acesta a Universității din Vălenii de
munte a avut o importanță deosebită: s’au împlinit vara aceasta
douăzeci de ani de activitate a instituției născută din neobosita
activitate a marelui animator cultural și național, care este
dl N. lorga.

      Continua ei funcționare din fiecare vacanță de vară, cu tot
mai mulți ascultători, — dovedește două lucruri.

      întâi, că înființătorul ei de-acum douăzeci de ani, a rămas
aeelaș animator din anii tinereții, știind să însuflețească atâta lume,


643


9*

să țină mereu treaz interesul față de această Universitate. Și al ■
doilea, că necesitatea ei a fost adânc simțită, că a răspuns unor
aspirații reale ale tinerimei, pe care nu și le putea satisface numai' ;
cu instrucția și educația obișnuită.

      înainte de unire Universitatea dela Vălenii de munte umplea ;
și o mare lacună în instrucția și educația tineretului român din
provinciile atunci subjugate. Pentru imensa lor majoritate era sin- '.
gurul prilej de-a lua contact direct, viu, cu știința și educația na-
țională, de-a asculta profesori români.

      Iar pentru perfecționarea unității sufletești a neamului, Uni-
versitatea din Văleni a fost un mijloc unic : tinerimea se împăr-
tășa aici nu numai cu doctrina și idealul universal românesc, ci
prin contactul zilnic al studenților din toate provinciile românești,
prin cunoștința reciprocă â oamenilor, a împrejurărilor de viață,
a aspirațiilor din toate provinciile, se închega an de an idealul
comun, simțul solidarității naționale, care a fost de un așa d&
mare folos când a bătut la pragul istoriei marele ceas al reali- .
zării unității politice.

      Universitatea dela Văleni a pornit din inițiativa particulară,
a unui om, a fost ținută în activitate binefăcătoare de entuziasmul
mereu tânăr al aceluiași și din înțelegerea și dragostea mulților
săi colaboratori.

      Nici o răsplată materială pentru nimeni dintre cei ce-și jert-
feau recreația de vară în slujba culturală și națională. Din po-
trivă, — multe înlesniri materiale pentru tinerii audiatori ai
cursurilor.

      Autoritățile ca și societatea românească din orășelul de
munte au fost dela început plăcut impresionate de alegerea ce-a
făcut-o dl N. lorga, făcând din urbea lor un focar al românis-
mului și au găsit destule înlesniri pentru ca și studenții mai lipsiți
să poată petrece o lună la Văleni.

      Azi autoritățile superioare vin și ele cu o înlesnire: reducerea
de 75°/₀ pe C. F. R. pentru ascultătorii cursurilor din Văleni.

      E un prilej de o adevărată recreație sufletească pentru orice
intelectual care cercetează Vălenii cu prilejul funcționării Univer-
sității. O mare lume de tineri și tinere, veniți din toate colțurile
țării, trăind o viață simplă, patriarhală, învrâstați cu profesori și
oameni de știință cunoscuți și respectați, o intimitate impresionantă ᵥ
între student și profesor, o școală și o educație într'adevăr fa-
miliară.

      Dela unire dl N. lorga a amplificat programa prelegerilor
cu cursuri făcute de minoritari și altele făcute pentru universitari.
In fiecare an aflăm în program numele unor distinși profesori sau
intelectuali sași sau maghiari.

      Pentru cunoașterea împrumutată, pentru apropierea între
noi și minorități, prin cultură, inovația e dintre cele mai fericite.


644

       „Asociațiunea" se alătură, din toată inima, urărilor de bine
ee i s’au făcut Universității din Văleni și dlui N. lorga, părintele
ei, cu prilejul împlinirii celor douăzeci de ani de rodnică activi-
tate. Și, dacă e să ne arătăm o dorință vie, e aceea ca tinerii
studenți ardeleni și alți intelectuali, să participe în număr tot mai
mare la cursurile de vară din Văleni, pentru întregirea cunoștin-
țelor și creșterea puterilor naționale, în slujba cărora e pusă Uni-
versitatea și condusă spre țintă cu atâta pricepere și inimă de
dl N. lorga.

Tr.

*

       Spre echilibrare. — Cu prilejul reformei învățământului
secundar. Ceeace este mai greu de realizat și de păstrat în viața
omenească e echilibrul dintre materie și spirit, dintre necesitățile
instinctului și aspirațiile sufletului. Purtăm individual povara dua-
lismului din noi. O poartă și colectivitatea omenească, societățile
și popoarele. Une-ori, pentru un restimp, birue legile cele aspre ale
materiei și asistăm la lupta feroce dintre om și sine însuși, dintre
om și om, dintre popor și popor. Alte-ori, iarăși pentru un răs-
timp, sau pentru o epocă, prevalează năzuința spre ascensiune,
idealismul, în viața individulului sau a colectivității. Sunt foarte
rari, însă, și de scurtă durată momentele când se poate ajunge
la un echilibru al dualismului omenesc, deși echilibrarea celor
două înclinări firești ale omului ar fi idealul, numai pe el pu-
tându-se clădi fără înălțimi amețitoare, fără prăbușiri răsunătoare.

       In adevăr istoria culturii și a civilizației omenești se resumă
în astfel de înălțări și coborâri. O linie dreaptă nu se poate fixa
între dobândirile spiritului și distrugerile instinctului. Sunt mulți
gânditori și cercetători cari constată cu mâhnire și uneori desnă-
dejde, puținul spor uman pe care l-au câștigat în decursul mile-
niilor istorice. Clădirea ridicată cu sângele spiritului, veacuri de-
arândul, sau de către o generație, e prăbușită și stropită cu
sângele trupurilor încleștate în luptă de veacurile următoare, sau
de către o nouă generație.

       Motivul nu poate fi numai epuizarea, numai oboseala ome-
nească, fie că lucrăm duși de instincte, fie că zidim mânați de
nevoile sufletești. Este prea adevărat că forțele dualismului ome-
nesc sunt limitate și că, numai orbiți fiind de elanul luptei, le
credem inepuizabile. Izvor nesecat de viață, de energie, de acti-
vitate și de creiație, se știe : este unul singur.

       Motivul trebuie căutat, credem, mai ales în revolta unei
părți din cele două fundamentale ale ființii noastre, când ceealaltă
parte activează în extrem, când a trecut de mult în exagerare,
încercând să îngroape în neactivitate pe cea dintâi.

       E nevoie după echilibru a unui instinct prea puțin lămurit
până azi în conștiința umanității, a unui instinct de ordin superior,


645

menit, credem, să se manifeste tot mai categoric în evoluția vii- ,|
toare a omenirii. E un glas care azi abea se face auzit, deși por- |
nește nu numai din adâncuri, ci coboară și din mari înălțimi,- J
arătând piatra de temelie pe care se poate clădi viața omenească
fără înălțimi prea mari și trecătoare, dar și fără prăbușiri distra-
gătoare.                                                                 <

      E chemarea către drumul mijlociu, către echilibrarea dua- *'
lismului din noi: împăcarea și armonizarea nevoilor spirituale cu ;
necesitățile trupești.                                                   .j

      Istoria cu toate evenimentele ei pare a fi existat numai
pentru a ne lumina asupra adevărului că exagerarea unuia din ‘
cele două elemente ale dualismului omenesc, constitue nenorocirea '
noastră, tragedia noastră, că nu putem dura nimic statornic când '
lucrăm unilateral — potrivnic însuși firii noastre, că elanul și bu-
curia exagerării în amândouă domeniile sunt urmate în grabă de
plânsul căderii, al distrugerii mereu repetate, mileniu cu mileniu.

      Activitatea omenească, la singuratici ca și la popoare, por-
nește vecinie din concepția pe care o are cineva asupra lumii și
vieții, — iar aceasta nu este în cele mai multe cazuri decât con-
cepția pe care o ai despre ține însuți, despre ființa ta și rosturile
tale. Câtă vreme vezi în tine, și, prin tine, în întregul cosmos
numai materie, cu legile și necesitățile ei, — activitatea, creația
ta va fi în conglăsuire cu această concepție. Socotindu-te numai
spirit, disprețuind al doilea element constitutiv al tău, vei exagera
în cealaltă direcțiune.

      Iar când o generație întreagă vede unilateral, înnecându-se
cu totul, fie în materialism, fie în spiritualism, — câștigul realizat în
amândouă domeniile e amenințat imediat.

      Concepția greșită asupra lumii și vieții, — repetăm: în cele
mai multe cazuri pornită din cunoștința ce o ai despre tine —
constitue, din milenii îndepărtate, tragedia creației omenenești, a
culturii și civilizației. Dualismul din noi se răzbună mereu, dacă
nu e priceput, dacă nu se ține seamă de el, cultivând exagerat
un element al lui și disconsiderând pe celalalt, — dacă însăși
concepția noastră de viață nu pornește și nu se razimă pe acest '
fapt imutabil.

*

* *

      Desigur, echilibrul acesta e greu de câștigat și greu de pă- .'
strat. Elemente constitutive ale dualismului omenesc — materia
și spiritul — nu sunt aplicate ca transacțiuni decât subt frâul cu-
noașterii de tine și al voinții, — cel mai divin dar al omului. Ca
puteri elementare ale eului nostru atât materia, cât și spiritul ga-
lopează înverșunat pe drumul lor, nu se cumințesc ori-cât de des •;
și-ar sparge capul, nu învață nici din istorie, nici din pățaniile
proprii, dornice de-a câștiga pentru ele lumea. Lăsate de capul
lor, ele dau naștere concepțiilor de viață care nu acopăr reali-,


646

tatea din noi. Intermediarul, conducătorul, echilibratorul, porunci-
torul lor nu este decât cunoașterea de noi înșine și voința.

      Dar pentru cunoașterea de noi înșine și directivarea voinții
nu intervine numai eul nostru; nu trăim și nu luptăm înarmați
numai cu resursele individuale, cu propriile arme. Omul nu e o
ființă izolată, ci trăește în comunitate cu alții, se adaugă la pro-
priile forțe în bine sau în rău. învățăm a ne cunoaște și a voi și
prin alții. Iar când se ridică cineva peste mulțime, cu puterile
sale firești și cuvântează, înrâurirea lui poate fi mare și asupra
țelului cum ne cunoaștem și asupra aceluia cum acționăm. De
aici statornicirea unor anume concepții asupra lumii și vieții la o
societate întreagă, într’o anume epocă, datorită oamenilor mari,
teoriilor filozofice sau religiunilor. Astfel se evidențiază impor-
tanța educației, a școalei și a cărților citite, a curentelor de idei
dominante într’o anume epocă asupra lumii și vieții și a activi-
tății ce pornește de aici.

      Dacă aproape toate religiunile au descoperit pe om ca pe
o alcătuire din materie și spirit și unele au căutat să găsească
echilibrul dintre aceste două și să-l propovăduiască ca razim și
realitate a vieții omenești, teoriile filozofice n’au urmat, de cele
mai multe-ori, acest drum. Sunt și au fost religiuni cari au trecut
in exagerări, predicând firea și drepturile celor două elemente,
dar nu există una singură care să nu le fi recunoscut existența.
Cea mai desăvârșită între religii, creștinismul, se întemeiază chiar
pe această realitate a firii noastre, a materiei trecătoare și a spi-
ritului nemuritor, și propovăduește echilibrul între ele, — echi-
libru după importanța justă a fiecărui element.

      Ceeace teoriile filozofice n’au făcut decât arareori.

      Atitudinea religiilor fiind mai apropiată de adevăr, a celei
creștine fiind însuși adevărul, în ce privește firea noastră intimă,
dualismul din noi, — ele trăesc mai mult decât doctrinele filo-
zofice. In esența lor am puteâ spune că nici cele mai vechi n’au
murit încă : omul, ființă materială și spirituală.

      In contrast, teoriile filozofice, fiind de cele mai multe-ori
unilaterale, se dărâmă din veac în veac, e o alternare continuă între
spiritualism și materialism.

      Alternarea urmează de obiceiu după câte-o catastrofă pro-
vocată de o concepție asupra lumii și vieții, sau din revolta ne-
destructivă a elementului din dualitate, preferat de doctrină.

      Ni se pare că omenirea a avut un mare noroc. Ea, în ma-
joritatea jmensă, nu s'a condus de doctrinele înțelepciunii ome-
nești, ci de religii, de revelație. Dar cuvântul noroc e impropiu:
Omenirea nu a avut noroc, ci își are destinul său, drumul ei
hotărât în cadrele existenței.

      Dacă masele mari ale popoarelor s'ar fi adăpat și s'ar fi
condus numai de doctrine filozofice, — cum a făcut totdeauna în


647

mare măsură o pătură subțire, dar conducătoare, cea cultivată;
dacă popoare întregi ar fi trecut în exagerările materiei sau ale
spiritului, dacă marile catastrofe ar fi fost provocate de întreaga
umanitate și nu numai de clasele conducătoare, ciocnirile ar fi
fost așa de catastrofale încât urmele neamului omenesc s'ar fi
stins de pe pământ. N'am mai fi avut alternări de înălțimi și pră-
bușiri, ci prăbușire definitivă.

       Dar fondul real de dualism, alimentat și de religii, n’a lăsat
ca omenirea întreagă să treacă în exagerări, ci numai o mână de
oameni, cari s'au ridicat și s'au prăbușit, zădărnicind câștigul prea
uman, ducând cu ei în prăpastie mari mulțimi, dar imensitatea
lumii rămânând aproape aceeași din marile adâncuri ale trecutului
până azi, oferind mereu posibilități pentru noui încercări de echi-
librare a firii noastre, a îndoitelor sale aspirațiuni.

*

* *

       In lumina constatărilor de mai sus se poate ușor înțelege
înrâurirea pe care școala și educația o au asupra formărei con-
cepției de viață, ca și a forței ce naște din aceasta. In formarea
acestei concepții nu lucrează numai puterile interioare ale eului,
dualismul propriu, ci și iluminarea, directivarea, pilda și fapta
de-aproapelui, mai ales învățătura concretizată, fie într’un sistem
filozofic depozitat în opere scrise, fie cea orală, fie în sistemele
religioase propovăduite azi, sau ajunge la cunoștința noastră prin
intermediarea lecturii.

       S’a afirmat mereu ca principiu pedagogic necesitatea de a
cultiva prin școală intelectul și sufletul pe de-o parte, trupul pe de
altă parte. Intelectul prin împărtășirea de cunoștințe folositoare,
rod al luptei și al cercetărilor omenești, sufletul sau inima, prin
câștigarea virtuților, corpul prin mijloacele de păstrare și fortifi-
care a sănătății.

       Este adevărat că acest echilibru sănătos, propovăduit de pe-
dagogie, nu a fost susținut decât prea arare.

       Au fost vremuri când educația trupească a stat pe întâiul
plan; altă dată aglomerarea de cunoștinți în capul elevului, scopul
suprem al școlii și iarăși, uneori, singură formarea caracterului a
fost luată în seamă. Educația în școală a fost mereu influențată
de concepția epocei asupra lumii și vieții, cu toate că unele prin-
cipii pedagogice, cum este de pildă „mens sana in corpore sano“,
n'au fost combătute pe față.

       învățământul este influențat deci de concepția asupra lumii
și vieții dintr'un anumit timp. Reforma învățământului e aproape
totdeauna în legătură cu această concepție.

       Și astfel azi, când se afirmă o pornire de revenire la cre-
dință și la religie, după un veac de materialism greu, auzim tot
mai des afirmându-se principii cari au mai fost susținute și apli-
cate în cursul timpurilor, că școala nu mai satisface misiunii sale


648

hrănind numai intelectul cu cunoștințe, că e nevoe să dea nu-
tremânt și sufletului, sentimentului, pentru a ne putea da oameni
întregi. Ar fi o întoarcere spre acel dualism din noi de care am
amintit, o întoarcere la fondul real.

       Fiind vorba de hrana și educația spiritului este firesc ca re-
forma învățământului să se gândească mai întâi la studiul mai
aprofundat al religiei în școală.

       Și, se discută și la noi nevoia de-a da pe viitor mai mare
importanță religiei în școală. Că e vorba de o simplă adaptare la
curentul vremii din alte țări, sau eă e o impunere a unei nouă
concepții asupra lumii și vieții chiar la noi, acasă, e încă o pro-
blemă nerezolvită. Unii susțin că e o imitare, alții că e o nece-
sitate autohtonă. Noi am dori să fie aceasta din urmă.

       Și iată de ce !

       Avem convingerea nestrămutată că societatea românească,
pentru a putea birui toate greutățile de ordin economic, social-
politic, administrativ, are nevoe de un alt fond etic decât cel de
azi. Vorbim mereu de reformele de ordin public, menite să în-
drepteze situația și prea puțin ne gândim că reforma de ordin
public nu valorează aproape nimic, fără reforma internă a indi-
vidului, care e chemat să dea viață reformei legislative.

       Și cum generațiile îmbătrânite în anume atitudini poruncite
de fondul lor etic, cu greu, sau de loc nu pot fi schimbate prin
elementul de constrângere externă, suntem nevoiți să pregătim
generațiile noui după principiile pe care voim să le vedem apli-
cate în viața publică. Și iarăși, dacă generația acum în plină ac-
tivitate, este rodul unei educații unilaterale, a școlii care a dat
mereu cunoștințe, hrană intelectului și prea puțină inimei, școala
viitoare va trebui să se gândească la înarmarea nouii generații cu
ceeace nu a fost cea veche.

       Numai un alt fond etic poate porunci, prin constrângerea
internă a individului, la realizarea acelor schimbări în viața pu-
blică pe care le așteptăm cu toții.

       Și iată pentru ce nu putem decât să salutăm din tot sufletul
tendința de a se da mai mare importanță religiei creștine în
școala secundară.

       In primul rând o astfel de îndrumare e în concordanță cu
însăși realitatea ființei omenești, tinzând la acel echilibru necesar
de care am vorbit, între materie și spirit, și din nesocotirea căruia
au urmat și urmează dezatrul.

       In al doilea rând: preocuparea de-a crea generațiilor noui
un alt fond etic decât cel ce se manifestează la românii prinși
azi în lupta vieții, — e un imperativ național.

       Iar pentru formarea acestui nou fond etic, studiul religiunii
creștine, ni se pare singurul remediu. Nu vom stărui, cu acest
prilej, aducând argumente. Ele sunt, dealtfel, cunoscute și în
deobște acceptate.


649

         Religia nu mai poate fi cenușereasa studiilor din școala se-
  cundară, din care până acum tinerimea eșise aproape cu mai
  multe cunoștințe din mitologiile păgâne decât din doctrina creștină.

         Dar dacă intensificarea studiului religiunii în școala secun-
  dară va deveni o realitate, — ceece dorim, — ea trebuie să fie
  considerată cu toată seriozitatea și de către profesorul ce-o pro-
  pune și de direcțiunea școlii și de profesorii celorlalte materi, ca
  și de forul suprem școlar, ministerul.

         Se ’ntâmplă uneori ca profesorul de-o specialitate să baga-
  telizeze, în fața elevilor, studiul altei specialități, dar desigur nu
  așa de des, și hu cu atâta vădită intenție cum s’a bagatelizat până
  acum, de către mulți educatori pozitiviști studiul religiunii și
  obiectul ei: doctrina creștină.

         Reforma învățământului secundar va trebui să tae ascuțișul
  metafizic, îndreptat de multe-ori în manualele de școală ca și în
  cursurile unor profesori, împotriva credinței pozitive. Științele
  exacte să se mărginească la obiectul lor, și să nu formuleze con-
  cluzii cari întră în alte domenii, aceasta fie și numai pentru res-
  pectarea studiului obligator, cuprins într’o programă oficială.

         Însuși profesorul de religie va trebui ales cu mare grije.
  Pe lângă necesitatea de a fi un creștin convins și practicant creștin,
  dacă propune acest siudiu, el va trebui să fie un om de cultură
  generală, în măsură de-a răspunde contradicțiilor aparente dintre
  știință și religie, cari se grămădesc în mintea elevilor cu cât
  înaintează în vrâstă și în cunoștințe, chiar dacă îndoiala nu e
  alimentată de tendințe arătate mai sus. Profesorul de religie va
  trebui numit mereu la recomandarea Bisericii, a forului spiritual
  care are mai multă posibilitate să-l cunoască, eșind din educația sa.

         Conducerea școlilor secundare, ca și autoritatea supremă,
  Ministerul, vor trebui să considere studiul religiunii cel puțin de
  aceeași importanță cu alte studii obligatoare.


        E lucru de sine înțeles că în studiul religiunii nu instrucția,
  cunoașterea goală a adevărurilor de credință și de morală, poate
  fi ținta principală, ci educația religioasă, trecerea acelor adevă-
  ruri în practica sufletească de fiecare zi a elevului. Numai așa
  se înaintează către acel fond etic de care am amintit, și după
  care tinerețea, în idealismul său, însetează cu deosebire.

*
* *

        Aproape toate spiritele mari au recunoscut că contradicția
  dintre știință și credință e numai aparentă. Totuș, pentru marea
  mulțime a oamenilor obișnuiți, nu este un mai mare dușman al
  credinții decât știința, cunoștințele câștigate în diferitele ramuri
  ale științelor pozitive, cunoștințe pe cari mulți nu le pot rumega.
  Adăugându-se mândria spiritului uman, în mare fierbere în anii
  tinereții, ușor se ajunge la clătinarea în credință sau la pierderea


650

   ei, cel puțin pe un răstimp. Adevărul rămâne că frământarea
  între cele două elemente constitutive ale sufletului omenesc, e
  mai vehementă chiar în anii tinereții omului ce tinde spre o cul-
  tură generală, și că cei mai buni trec prin ea, cei mai slabi do-
  tați acceptă fără convingere doctrina curentă.

        Dar dacă raționalismul la vârsta tânărului de optsprezece
  ani e în plină vigoare, nu se poate afirma că biruind acesta,
  tânărul ar fi mulțumit, fericit. Niciodată omul nu are mai mare
  dor de infinit, mai multă necesitate de a-și odihni fantazia și aspi-
  rațiile în el, decât la această vrâstă. Tânărul cu sufletul devastat
  de îndoeli, de nesiguranța lui cosmică, va fi un tânăr trist și
  nefericit.


         E dovada cea mai palpabilă că fondul intim al omului e
  dualismul, și că nu poate exista mulțumire, decât în echilibrul
  dintre materie și spirit, dintre înțelegerea intelectului și vederea
  spiritului.

         Și dacă e îndreptățită câștigarea de cunoștințe cari privește
  materia, legile ei, nu mai puțin sufletul tânăr își cere partea de
  metafizică.

         Și aici ținem de foarte îndreptățite părerile dlui profesor
  Vasile Băncilă, din articolul „Religia și școala" publicat în „Ideea
  Europeană". Pentru armonizarea dintre știință și credință, în
  ipoteza că studiul religiei era mai fundamental făcut decât până
  acum, dsa cere intervenția filozofiei, ca punte de trecere între
  științele pozitive și religie.

         „O reformă școlară", scrie dsa, „trebuie să vizeze cu devo-
  tament unificarea spirituală a tuturor obiectelor, iar, în această
  preocupare, acordarea educației religioase cu cea științifică trebuie
  să aibă întâiul rol. Acest singur fapt poate justifica o reformă,
  Iar pentru satisfacerea lui trebuie să se găsească ordinea de idei,
  pe baza cărora se ajunge la aceea unificare dorită. Dar e cert
  lucru că aici intervin serviciile filozofiei. Căci știința e inoperantă
  pentru a realiza ceva în viziunea de ansamblu, iar teologia re-
  zolvă problema prea direct. Singură filozofia utilizează datele
  științelor pozitive și intuițiile pure, așa zicânda priorice, ale în-
  țelegerii, pentru a schița grava simfonie ideologică a realității ca
  atare. Filozofia se vădește a fi un adevărat redactor de contradicții.


      „Acest rol al filozofiei în educația religioasă e făcut încă și
mai necesar de anumiți factori. In primul rând pozitivismul acut,
năvălitor, al epocei moderne. Profesorii de religie se plâng azi,
uneori, că, în cursul superior, elevii le propun explicații evolu-
ționiste ale faptelor religioase. Criterii de ieftin pozitivism ame-
nință să contagieze întregul orizont al adolescentului, stingându-i
curiozitatea metafizică și religioasă, pregătindu-1 pentru un tip cul-
tural de „chauffeur". După aceea personalismul, sau mai bine zis,
gustul personalist al vremii noastre. In sfâpși trebuie să notăm


651

  faptul, interesant pentru noi, Românii, că Latinii caută mai mult,
  decât alte popoare motivarea intelectuală a religiei. Religia bazată
  pe rațiune e idealul catolicismului, latin în structura lui. Germanii,
  și mai ales Anglo-Saxonii iau mai mult în considerație motivele
  de moralism, de practicism, în întemeiere și trăirea religiei; Slavii
  autentici, acelea de misticism luxuriant; Orientalii asceza; Latinii
  vor rațiune, chiar dacă n’ar fi decât să se convingă, tot rațional, că
  în anume domenii trebuie să renunțe la rațiune.

      „Un intelectual, și mai ales un intelectual latin, nu-și poate
deci garanta o adevărată formație religioasă, fără filozofie. . .
Acum, desigur, nu exagerăm nici puterea filozofiei. Căci aceasta
nu e o disciplină cu o autonomie obiectivă. Ea e mai mult după
om, și omul o face, în definitiv, după chipul și asemănarea lui.
Tot asemenea, nu ne facem iluzii despre puterea de înțelegere
filozofică a majorității intelectualilor, a intelectualilor obișnuiți.
Dar ori cum ar fi, filozofia rămâne singura disciplină care poate
interveni pentru coordonarea credinței cu cunoștințele noastre,
iar pe de altă parte, sunt anumite probleme filozofice, cum sunt
cele religioase,morale, și e o anume manieră oarecum pedagogică,
de prezentare, cari sunt accesibile ori cărui intelectual ori viitor
intelectual. Pentru cine se mai îndoiește de rolul filozofic în edu-
cația religioasă, să adâncească acele cazuri de sinceră, și recu-
noscătoare bucurie, ce înflorește pe chipul adolescenților când,
fie și incidental, le dai o perspectivă de conciliare a datelor reli-
gioase și pozitiviste. Educatorul vede că a atins o dramă sufle-
tească și nu se poate să nu fie înduioșat și îngândurat. Chiar
dacă filozofia nu poate face tot ce se cere dela ea, dar poate
rezorbi colțurile și fricțiunile, învățământul poate căpăta armonie
și, în orice caz, se va înlătura acea grozavă ipostază ca elevul,
ajuns la aceste respinteni, să fie absolut singur, neajutat tocmai
când simte mai multă nevoie să se unifice cu el însuși..."

      Adevărul cuprins în acest pasagiu e o dovadă că dl Băncilă
a făcut însuși această experiență, și, ca bun educator, și-a ob-
servat atent și și-a înțeles elevii la această vrâstă critică.

      Ceeace am reprodus nu e în contradicție cu ce am spus
noi despre diferitele sisteme de filozofie. Dl Băncilă vorbește de
însăși doctrina filozofică în sine, și în părțile sale constitutive:
logică, psihologie, metafizică. Desigur că prin puține sisteme filo-
zofice se poate da adolescentului ajutorul de care a vorbit
dl Băncilă. Și mai ales, niciodată de unul singur. Ajutorul acesta
îl dă însăși doctrina filozofică pură, neinfluențată de gândul și
concepția unui filozof anume.

      Ca și dl Băncilă, știm din proprie experiență că are dreptate
în așezarea filozofiei ca punte ■ de unire între rezultatele științii și
credință. Deaceea studiul ei va trebui cât mai mult îngrijit în
școala secundară.


652

      Nelăsat adolescentul singur, ajutat să treacă puntea primej-
dioasă, prin echilibrarea dintre fulgerul intelectului și dorul adânc
al inimei, se va desăvârși, între marginile date nouă, educația
care poate creia un nou fond etic în generația tânără, acela dorit
de toată lumea care însetează după reforme mântuitoare pentru
țară și neam. Și va fi un pas către instrucția și educația cea
mai concordantă cu cele două elemente constitutive ale evului
nostru: materialismul rațional și spiritualismul metafizic.

SEVAST1AN VOICU.

      Muzeul etnografie din Cluj. Duminecă, la 17 Iunie, s'a
ținut la Cluj inaugurarea Muzeului etnografic al Ardealului, în
prezența unui public ales. Cu acest prilej președintele Fundației
culturale Regele Mihai I, — fosta Fundațiune Principele Carol, —
dl G. Mugur, subt auspiciile căruia a fost înființat Muzeul, a făcut
predarea lui către Ministerul cultelor și artelor, în proprietatea
căruia trece de-acum, devenind o instituție de Stat.

      Fundația a publicat din acest prilej o descriere și un istoric
ai muzeului, în redactarea dlui Romul Vuia, directorul Muzeului.
La înființarea și înzestrarea lui au contribuit, prin intermediul Fun-
dației, Resortul cultelor și artelor, prin titularii lui dnii Octavian
Goga și inspectoratul învățământului din Ardeal, titular fiind dl
Oct. Prie, apoi dnii Alexandru I. Lapedatu și Vasile Goldiș.

      Dl Romul Vuia a avut colaboratori în comisia Muzeului mai
mulți profesori și studenți. Dsa a relevat îndeosebi contribuția dlui
Mușlea.

      Muzeul cuprinde vreo 50.000 obiecte, achiziționate în mare
parte prin cumpărarea unor colecții etnografice existente, și prin
achiziționările actualei conduceri și a colaboratorilor săi, făcute cu
prilejul excursiunilor etnografice, în diferite părți ale Ardealului.

      Materialul, cât e catalogat, prezintă specimene caracteristice,
ale vieții etnice din Ardeal, și e aranjat după norme strict știin-
țifice. Intențiunea noului așezământ de cultură nu e numai colec-
ționarea materialului etnic al Românilor din Ardeal, ci și altor
popoare conlocuitoare. E și un institut de studiu etnografic, care
pe viitor va fi de mare folos nouei disciplini a etnografiei, care
are o catedră la Universitatea din Cluj. Dl Romul Vuia, în cu-
vântarea ținută cu prilejul inaugurării, a relevat, cu drept cuvânt,
că eeeaee Muzeul poate oferi până azi publicului e mai mult o
expoziție etnografică. De-aici încolo rămâne îndatorirea de-a achi-
ziționa, și încă în grabă, materialul etnografic amenințat de pe-
rire cu înaintarea civilizații, ca și studiile de specialitate, răzimate
pe acest material.

      Clădirea în care e așezat provizoriu, e o donație a primă-
riei Clujului, puțin potrivită pentru desvoltarea viitoare a institu-


653

ției. Dl ministru al cultelor și artelor, în vorbirea sa, a și promis
că Statul se va îngriji să-i dea, în scurtă vreme, muzeului un local
potrivit.

      Importanța acestui muzeu credem că nu mai trebuie rele-
vată în organul „Asociațiunii", care a înțeles dela începuturile sale',
rostul unui muzeu etnografic al Ardealului, și a clădit la Sibiiu
înainte cu aproape trei decenii un palat în acest scop pe care l-a
îmbogățit așa de prețios, an de an.

      Ajunge să ne arătăm nădejdea că, trecut în proprietatea și
administrația Statului, muzeul din Cluj se va îmbogăți și va pro-
gresa din an în an, părăsindu-se o tradiție păgubitoare culturii
de-a lăsa în părăsire instituțiile de artă și cultură, de cari îngri-
gește Statul. Inițiativa particulară l-a născut; cu sprijinul Statului
s'a îmbogățit și până acum.

*

      „Astra“ a fost reprezentată la inaugurarea muzeului etno-
grafic al Ardealului de către dnii dr. N. Drăgan, prof., univ. membru
în comitetul central, membru activ al secției literare-filologice, și
de dl I. Agârbiceanu.

      Dl N. Drăgan, a ținut, în numele „Astrei", următoarea cu-
vântare :

      Domnule ministru,

      Doamnelor și domnilor!

      Ingăduiți-mi să mă achit de o însărcinare primită după al-
cătuirea programului festivității de astăzi, în care nu figurez ca
orator, și în urmare să am fiu scurt.

      Asociațiunea culturală „Astra", și ea întemeietoare, în vre-
muri grele, a unui „Muzeu" de felul celui inaugurat astăzi, precum
și sprijinitoare a muzeelor din Săliște, Vidra și Sighet, deci în mă-
sură să aprecieze munca de organizare desfășurată aici, m'a în-
sărcinat să Vă urez ca noua instituțiune să prospereze pentru cu-
noașterea cât mai desăvârșită a sufletului neamului nostru, în trecut
și astăzi. Căci, fără îndoială, în lucrurile cari s'au strâns în acest
loc se oglindește credincios felul de a fi, simplu, delicat și frumos
al sufletului neamului românesc din Ardeal. Simplu, fiindcă îm-
prejurările nu l-au lăsat în trecut să se reverse în creații mai com-
plexe ; delicat și frumos, pentrucă așa este el pretutindeni, atât în
manifestările sale simple, cât și in cele complexe. Dorim ca această
oglindă sufletească să ajungă cât mai multilaterală și cât mai per-
fectă, spre cinstea culturală a noastră a tuturora.

      In numele „Astrei" mă asociez la omagiile aduse întemeie-
torilor, organizatorilor și sprijinitorilor acestui muzeu.

      Bpăteseu-Voinești. Cu prilejul serbătorirei sale la Cer-
năuți, scriitorul Brătescu-Voinești, a dat câteva date interesante
din viața sa pe care, ca un document prețios, ne luăm voia să
le păstrăm și în „Transilvania". Red.                ¹

     - Sunt fiul unui boier din provincie și sunt născut la Târgo-
viște dintr’un tată cu oarecare stare, care deși știa mai multe
limbi — franțuzește, nemțește — n’avea nici un fel de ambițiune
politică și-și petrecea vremea în grădină ocupându-se cu florile.
Avea patima florilor a lui Pană Trăsnea Sfântul. Mama mea era
fiica unuia din cei doi Voinești. Tatăl mamei mele I. Voinescu
era aghiotantul lui Vodă Știrbei; a fost unul din întemeietorii
Teatrului Național din București, a fost traducătorul Corinei¹) și
al Germaniei. Mama mea cântă foarte frumos la pian. O soră a
ei cânta foarte frumos din gură, un frate al ei merse în străină-
tate pentru studii în drept și s’a. întors laureat al conservatorului
din Berlin; era și compozitor. Iar un alt frate al mamei, pe care
m’am încercat să-l descriu în scrisorile lui Mișu Gerescu, a fost
cel mai fermecător povestitor ce l-am cunoscut în viața mea.
Eu am venit în contact cu Tit. Maiorescu, care povestia cu un
dar remarcabil și pe urmă cu Caragiele, care când povestia par'că
producea un foc de artificii. Dar niciodată n'am întâlnit în viața
mea un povestitor mai fermecător ca pe fratele mamei mele,
Alexandru Voinescu. La el cea mai neînsemnată anecdotă căpăta
un farmec deosebit. Toate sutele de romane și miile de anecdote
ce le-a cetit le povestia cu o vervă și cu o mimică neîntrecută.
Știa să-și prefacă glasul în 10 feluri. Omul ăsta a produs asupra
mea o impresie extraordinară. In casa părinților mei se făcea
foarte multă muzică și îmi aduc bine aminte când Dum. Florescu,
autorul Steluței, după ce compusese Steluța, a venit în casa
noastră părintească și acolo pentru prima oară s’a cântat: Tu
care ești pierdută în neagra veșnicie ...

      Din acest mediu am ieșit. Aici mi-am petrecut primii ani
ai copităriei. Povestirile acestui unchiu au făcut asupra mea o
impresie extraordinară, așa impresie că venind la noi în casă un
personagiu politic și văzându-ne pe noi copiii, s’a adresat cătră
un frate mai mare și l-a întrebat ce vrea să fie. El spune: soldat,
al doilea: ofițer. Când m'a întrebat pe mine, — am spus : Aș
vrea să știu să povestesc ca Alexandru. Dar atunci personagiul
a spus că aceasta nu este o profesiune. Atunci n'am înțeles;
pe urmă însă am văzut că nu e o profesiune . . . Și dela dânsul
deci am moștenit darul de a povesti. Când eram de 17 ani, am
încercat «ă pun pe hârtie unele lucruri și mă siliam să-mi închipui


        ') Acelaș I. Voinescu deci care, cam pe la 1843, in prefața traducerii sale
din M-dme de Stăel, Corina sau Italia, București 1856, s a dovedit a dispune
de mult bun-simț al limbii și de a fi un apreciabil apărător al cuvântului neo-
logic — vezi Leca Morariu, Erezia aniineologistă 1926, 5. (Nota Redacției).


655

că erau în fața mea 4—5 persoane cari îmi erau dragi și mă.
căzniam să scriu așa ca și când le-aș fi spus din gură. Orice
frază care îmi părea prea stilizată o schimbam ca să-i dau tonul
de povestire verbală.

      Studiind Universitatea, am ajuns în legătură cu T. Maiorescu
și dela el am învățat foarte mult. Mai întâi el mi-a spus să-mi
fac o profesie. îmi spunea că într’o țară cu o limbă universală
ca limba franceză, germană, un scriitor poate trăi numai din pro-
fesiunea scrisului său. Al doilea mi-a spus: să nu mă grăbesc
niciodată în scris și luându-mi o profesiune ca aceasta mă va
opri de a mă grăbi. Și-mi atrăgea atențiunea asupra grijei pe
care un scriitor trebuie s’o aibă asupra unei bucăți scrise de eh
Trebuie s’o refacă și să-și dea seama că orice bucată literară
trebuie să fie ca o formă de cristal, care nu sufere nici un fel
de schimbare. M'a învățat să dau cea mai mare grijă formei și
să nu pornesc la scris până nu știu ultimul cuvânt din bucată.
Și văd acuma că avea dreptate. Și mi-a mai spus să nu umblu
după succes, că succesul vine și atunci când nu umbli după
dânsul. Și așa fără nici o pretenție, iată-mă ajuns la această . . .
culme, pe care n’am visat-o niciodată. Eu mă mulțumiam cu
omagiile simple, cu căpitanii ceia întâlniți în gară, cu omagiile
șoferului de care vă vorbiam, dar niciodată nu-mi închipuiam,
că voi ajunge să fiu sărbătorit în întreaga țară. De trei săptă-
mâni vibrez ca o coardă. In fiecare zi primesc fel de fel de
omagii. Școli primare, gimnazii, licee, îmi trimit cărți frumos
legate în cari sunt iscăliturile tuturor profesorilor. Vin daruri
din toate părțile.

      încă în Duminica trecută am fost chemat la o șezătoare în
comuna Buftea. N’am putut să mă duc. Peste trei zile, pe când
eram într’o cameră, care n'avea nimic de făcut cu literatura și,
asistând la evenimentele ce se petreceau acolo, eram dezolat
și-mi ziceam: sărmană țară, săracă țără, unde o să meargă ?
Atunci un moșier îmi spune că cineva mă așteaptă afară. Erau
două profesoare dela liceul Barbu Știrbei din Buftea. M'am dus;
profesoarele mi-au dat o scrisoare, foarte frumoasă, în care se
spunea că elevii liceului au făcut o șezătoare în fața unei mulțimi
de țărani și m'au sărbătorit și au cetit din operele mele. Lucru-
rile acestea mi-au stors lacrimi. Și la urmă spunea în scrisoare:
Elevii liceului cari v'au văzut de atâtea ori pescuind pe malurile
lacurilor, vă roagă să primiți acest dar. Era o undiță sistematică.
Și mi-am zis atunci: pe lângă realitatea aceasta, mai este o rea-
litate, este o opinie publică care se interesează călduros de alt-
ceva decât de sgomotul politicianilor. Și așa necontenit îmi vin. *
semne de dragoste de pretutindeni ...


*

       Compozitorul Nicolae Oancea. Primim și publicăm eu plăcere:
La Semicentenarul Reuniunii „Gh. Dima“ din Sibiiu. — Public numeros și
distins. Prezidă 1. P. S. Mitropolit Nicolae al Transilvaniei. Repertoriu clasic,
menit să valorifice o asociație muzicală alcătuită d n diletanți exemplar
de entusiaști. Maestrul Oancea, sufletul reuniunii, a dovedit și eu acest
prilej excepționala dsale competență, rezultat al talentului, culturii și devo-
tamentului său statornic

       Gh. Dima are în dsa un urmaș al cărui prestigiu de desăvârșitor al
operei întreprinse, crește din zi în zi. Omagiul nostru pentru maestrul
Oancea trebuie să se manifeste cât mai vădit. Dl Oancea nu cunoaște im-
posibilul și nu desarmează în fața dificultăților, oricât ar fi ele de mari. Într’o
vreme de nepregetată goană după câștiguri și rentabilități materiale, dsa
a izbutit să păstreze în sufletul românesc un colț curat pentru idealitatea
artei, pentru cultul armoniei superioare.

       Compositor apreciat și conducător ireproșabil de orchestră și cor,
dl Oancea ureă treptat-treptat spre punctul de eminență la eare-l îndrep-
tățește deopotrivă și talentul și activitatea dsale perpetuu creatoare.

       Impresia dominantă pe eare au avut-o toți partieipanții la serbările
jubiliare ale Reuniunii a fost eă maestrul Oancea e chemat pentru activități
ele dimensiuni mai mari. Misionar neobosit al muzieei, dsa posedă ine-
puizabile resurse de inspirație și energii imense eu eare mâine va putea
fecunda, artistic, spiritualitatea poporului nostru în cercuri mai largi.

       fim seris aceste câteva rânduri de impresii fugare pentru a omagia
o muncă și un talent și în chipul acesta pentru a da expresie unui unanim
sentiment de recunoștință. înainte, maestre! Tot mai sus! Tot mal departe l

Asistent.


    100 de ani dela națterea lui Tol-
stoi. In anul acesta se împlinesc 100
de ani de eând a văzut pentru
in'âia oră lumina zilei Tolstoi, ma-
rele prevestitor și cugetător rus.
Comitetul instituit în Rusia pentru
sărbătorirea lui ,T. a ales ziua de
10 Sept, pentru comemorare. In
lasnaia-Poliana.unde a trăit, la moșia
sa, marele dispărut, se va ridica o
școală poporală nouă (se știe eă T.
a dat leeții în seris-eetit copiilor din
împrejurimile lasnaia-Polianei). Sta-
tuia supra-naturală va împodobi ve-
stibulul șeoalei. Au apărut tocmai în-
tâiele volume din colecția de opere
complete ale lui T., editată în 90 de
volume de Institutul de editură al
statului, din Moscova. Comitetul, în
fruntea căruia se află comisarul po-


porului Dunaeiarski, a cerut guver-
nului ea să primească o rentă via-
geră fiul de 65 ani al lui T., Sergie
Lmomiei T. Tot asemenea se va
îngriji statul și de eei cinei nepoți
și nepoate ale autorului.

    Daeă statul sovietic se îngrijește
ea memoria lui T. să se perpetueze,
n’ar trebui ea și noi să dăm cinstea
cuvenită aceluia, eare a vrut să fie
,om“ în accepția nobilă a cuvântului?
*

    0 bibliografie neapărat trebuin-
cioasă. Cu multă plăcere publicăm în
numărul dublu de față spirituala schiță
a remarcabilului scriitor ceh Svatopluk
Cech: „Signorina Gioventu", în tradu-
cerea prietenului nostru, dl faroslav
Miiller din Praga. Notița, care întovă-
rășește traducerea, e scrisă de poetul


65?


10

și istoricul literar din Praga, dl Ema-
noil Leșehrad, din Praga. Le aducem
și pe calea aceasta viile noastre mul-
țumiri, precum și dlui consul din Cluj,
Dr. Kveton, pentru amabilitatea, cu care
ne-a pus la dispoziție clișeele privitoare
ia monumentele de artă cehoslovacă.

     In legătură cu lansarea aceasta no-
rocoasă a unui scriitor ceh de seamă
și a cunoștințelor privitoare la arta ceho-
slovacă, ținem să remarcăm un catalog,
apărut de curând în editura marelui
institut „Orbis", din Praga (Prague XII
Fochova 62). Catalogul (No. 1) poartă
titlul următor: „Publicafiuni despre
Cehoslovacia tn limbi străine", și cu-
prinde 80 pagini foarte prețioase.

     O listă despre căr|ile în limbile
franceză, engleză, germană, italiană,
română, spaniolă, portugheză, maghiară,
olandeză, daneză, svediană, finlandeză,
polonă, ucraniană, sârbocroată, slo-
venă, bulgară, sârbă din Luji|a (Ger-
mania). O trecere în revistă foarte
utilă, deoarece francezul, englezul,
germanul, românul, etc., care ar vrea
să cunoască Cehoslovacia, ca stat, ca
organizație, cu presta) unile ei culturale,
sociale, etc. va găsi o mulțime de pu-
blicații indicate, cu editura, cu exten-
siunea, cu prețul lor.

     La capitolul: cărți românești dăm și
de publicațiile apărute la „Astra" noastră:
„Povești din țara Cehului" de Bojena
Niemțovâ, traduse de monseniorul Dr.
M. Zavoral; „Pavel Cătană", trad. de
Dr. 1. Urban Jarnik, din Pravda.

     Ar fi foarte de dorit ca să se gă-
sească cineva (la „Academia Română"?,
dl Adamescu ?) care să tipărească ceva
similar referitor la România. Am avea
astfel un ghid pentru streini, dar și
pentru noi, când vrem să punem în
mâna streinilor o carte de propagandă
bună sau o traducere aleasă din lite-
ratura noastră, în limba franceză, en-
gleză, germană, etc. Altfel orbecăim pe
întuneric și suntem avizați la întâmplare.


                                                -5
                                                ,-s

      „Politica culturală". Dl prof. univ. /
N. lorga a ținut să accentueze în con-
ferența d-sale, rostită la Institutul Social '
Român, la 20 Noemvrie 1927, în Bucu-
rești în ciclul: „Politica Culturii": „Spu- ‘
neam în Sibiu*): decât o frază în fiecare '
zi despre ideia națională, mai bine să '
cufunzi pe tânărul acela tn toate rea-
litățile nafionale, să-l faci să înțeleagă •:
fara lui tn toate, și atunci, în loc să -
fie un sentiment impus, pe care să-l i .
primească tânărul, ar fi un sentiment,
care s’ar desface în el însuș, o elabo-
rafie internă, care valorează mai mult
decât toate împrumuturile făcute ca să
capete cineva q notă bună la istorie sau
la limba română sau la cine știe ce altă
materie în legătură cu ideia națională"...
(„Arhiva p. științe și reforma socială",
No. 5—4, pg. 471, 1928).

      „Cufundarea" aceasta a tuturor as-
cultătorilor noștri, „în toate realitățile
naționale", ca să-și priceapă țara, a
avut-o înaintea ochilor „Astra", ca să
se ajungă la o „elaborație internă".

      „Politica culturală nu se poate face",
declară dl prof. N. lorga — tot acolo
—„decât de oameni, cari au în stăpânire,
ei înșiși, întregimea culturii popo ului
lor", (pg. 478).

      „ .. problema se pune cu și mai
mare intensitate (ca în trecut). Acum
avem români din toate părțile. Românul
din Cernăuți, cât poate ști din tot tre-'
cutul nostru național ? Românul din
Ardeal cunoaște o mulfime de lucruri,
dar nare măcar cunoștința aspectului
actual al societăfii noastre. Sunt ro-
mâni în Basarabia foarte departe sufle-
tește de noi, și am cunoscut pe un
foarte bun român, deputat sau senator,
care judeca toate lucrurile din punct
de vedere neotolstoian, dl Alecsandri".
(pg. 481).


     •) Ea conf. d-sale, în cadrele „Astrei*.    ț


658

        Conferențele ținute în cadrele
„Astrei", dela Cluj, Brașov, Blaj, Sibiu,
etc. și-au pus ca scop să aducă la
' cunoștința românului din A deal „as-
pectul actual al societății noastre",
mai cu seamă istoria și literatura
poporului românesc, mai apoi să-i lăr-
gească orizontul, ca să vadă și dincolo
de granițele țării noastre ceeace poate
interesa pe un intelectual român.

Ce axiome culturale pune dl lorga?

       „Nu cu istorici, nu cu filozofi sau
  filologi excluzivi vei face lucrul acesta,
  (politica culturală] ci cu oameni, cari
  vor avea din filozofie, din istorie, din


  filologie tot ceeace trebuie ca să fie
  români complecti... Politică culturală
  nu poți face decât cu o societate, care
  ea însăși are începutul acestei pregă-
  tiri" (pg. 481).

     Dacă este vorba de societăți cu
„scopuri absolut desinteresate% „Astra*
noastră, și în trecut și în timpul de față,
a dat dovezi că vrea să strângă și
strânge în jurul ei tocmai astfel de ele-
mente, cari nu vânează după câștiguri
personale, ci sunt numai și numai în
serviciul binelui comun. Vrem să avem
„români complecți".


    Cărți.


     Vieața și opera lui Ion Barae
de Ion Colan. Apărută în memoriile
Secțiunii literare a Academiei române,
lucrarea tinărului cercetător în istoria
literaturii române, a dlui I. Colan, este
întâia monografie încercată asupra scri-
itorului poporan ardelean. Ion Barac
Autorul spune cu drept cuvânt că din
treimea de scriitori poporani din primele
decenii ale veacului trecut: Anton Pan,
Vasil Aaron și Ion Barac, singur Anton
Pan „își menține locșorul în conștiința
cetitorului de azi", „Ion Barac a rămas
o virgulă, Vasile Aaron un cuvânt in
conștiința cetitorului de azi".

     In monografia sa dl I. Colan face
întâia încercare, reușită, de-a ni-1 arăta
pe feciorul popii din Alămorul Țării
Secașului (județul Alba), acum, ni-se
pare, a Sibiiului, după noua orânduire
a județelor, cu întreaga lui activitate de
harnic literator, traducător, făuritor de
rime, — după lucrările tipărite și manu-
scrisele rămase dela el, — mai nume-
roase cele' din urmă decât cele dintâi.

     Dl. I. Colan pune în fruntea stu-
diului său aprecierea dlui N. lorga
asupra lui I. Barac: „Scriitor vechiu


cu merite reale, care lucra fără speranța
tipăririi și fără mângâierea reputației".
De dl N. lorga e cunoscut materialul
vast rămas până eri netipărit, din stră-
duiala literară a fostului dascăl dela
Avrig și Brașov, mai târziu translator
al acestui oraș.

     Născut la 1776, mort la 1848, Ion
Barac a fost un om de temeinică cultură
pentru acele vremi, știa limbi streine
din care traducea și adapta cu ușurință
cu o străduință ca pentru lucrul pe care-[
crezi din convingere adâncă a fi bun și
folositor. Și intr'adevăr, scriitorul po-
poran, de care pomenesc dealtfel toți
istoricii noștri literari, arată aproape in
toate prefețele cărților sale câ s'a străduit
așa de mult cu scrisul și traducerile in
românește pentru a obicinui și pe români
cu scrierile prin care omul capătă noblețe.
— Scopul urmărit de el, pe lângă cel
național, a fost totdeauna și unul etic

     Istoria prea frumosului Arghir apare
în prima ediție la 1801,’ la Sibiiu, în
tipografia lui P. Bart, a doua ia 1809
la Brașov, a treia la 1812, a patra la
1830, la Sibiiu. Dela. 1842—1915, (ediția
„Astrei") se tipăresc alte nouă ediții!


659


10*

     O carte afară de „Epistolia" și „Visul
Maicii Domnului", e cea mai citită carte
poporală in Ardeal, — cunoscută, cum
arată dl I. Colan, și de toți intelectualii
primelor decenii ale veacului trecut.

     Scriitorul acestor rânduri își aduce
aminte că înainte cu câteva decenii
păcurarii bătrâni știau povestea lui Arghir
pe din afară, nu în proză, ci în versurile
lui Ion Barac.

       O, Arghire, lungă cale,
       Lungi năcazurile tale
       Ia de-alungul dealurile
       Și numără jghiaburile
       Tot prin locuri necălcate
       Și prin păduri neumblate...

     Se poate închipui, și numai după
numărul edițiilor cunoscute, cât a fost
de citită această peană poporală, în ce
măsură a contribuit la dragostea de
carte în sânul țărănimei noastre. O
lucrare care e și azi în gustul poporului
— dovadă cât de anevoe se schimbă
sau evoluiază masele mari ale nației.

     Dl. I. Colan, cu studiul amănunțit
asupra lui Arghir și a celorlalte lucrări,
tipărite sau rămase în manuscris, aduce
un tribut meritat de recunoștință scri-
itorului care prin graiul simplu al
versului poporal a știut să intereseze,
peste o sută de ani țărănimea noastră
pentru carte. O carte poporală care
intră în grațiile cetitorilor dela sate, e
cel mai puternic ferment cultural pentru
mase.

     Popularitatea lui Arghir dl I. Colan
o explică și prin faptul că povestea era
cunoscută în pături largi la noi. Ar fi
un punct de plecare și pentru ziua de
azi; ce subiecte să fie tratate în formă
populară pentru a da.cărți citite la sate.

     Dacă vom mai pomeni alte scrieri
poporale, traduse și localizate de Ion
Barac : „Risipirea Ierusalimului", Halima
sau o mie și una de nopți (Ca volume
tipărite între 1836—1838) „Til-Buho-
glindă", dintre cari cele din urmă două


au intrat și în lectura noastră din
copilărie și se citesc cu plăcere de
țărani până azi, ne putem da seama fci
ce largă măsură a fost Ion Barac un
factor al culturalizării maselor la noi.
cât a ținut de treaz dorul de citit și
cei ce au învățat odată a sloveni!

     Dl I. Colan trece în revistă și deșerte,
dând caracterizări suficiente și pentru
manuscrisele rămase dela Ion Barac.
din cari, lâ sfârșitul lucrării, ne da
fragmente. Așa din traducerile: „Hamlet".
„Constantina", „Patimile madmarzelei
Cartigam", „Rătăcirile lui Ulise" etc.

     I. Barac a mânuit cu ușurință versu:
poporal, ușurință care adeseori e în
detrimentul poeziei: are însă și rime
noui, cutezate, și chiar facturi de strofe
care sunt premergătoare perfecționărilor
de mai târziu ale metricei noastre.

     Iată, de-o pildă, strofele următoar.-
din „Constantina".

       Când s'au sculat vânturile

       Din toate adâncurile

       Peste marea Baltică

        De părea că va să ningă
       Și cu vifor să atingă
       Ziua cea mai falnică


       In corabie cu frică

       Spaima mare se ridică

       La atâtea suflete ;

       Văzând că va să-i răstoarne
       Vântul, ca cu niște coarne
       Un fulger cu tunete.

     Strofe ce ne amintesc factura ver-
surilor de după răsboiu ale unui poel
distins cu premiul național de poezie

     In alte traduceri întrebuințează
versul troheic de dousprezece silabe
— dealtfel ca și Anton Pan, în Poveste
vorbii. Iată de pildă Rătăcirile lai
Ulise ;

   „Așa Pinelopi, mâhnită regină,
   S'au dus la Laertie, la a lui grădină
   La socrul său, unde să se jeluiască
   Ca să nu o lașe să se prăpădească.


660

Așa dar bătrânul i-a dat mângăere
Și au îmbunat-o ca pe o muere etc.

     Dar versul lui predilect rămâne
•constant cel poporal :

     Săraca cetate tare,
Cum te-au ars focul cel mare.
Zece ani acea cetate
Grecii n’o putură bate,
Iar Odisefs cel cuminte
Au făcut mai înainte
Un cal de lemn foarte mare
Scorburos la foaie tare
Și cu unghiuri mari goale
Prin grumazi până la foaie.
Traducerea e, desigur, mai mult o
poveste a lui Barac decât lucrarea lui
Omer, dar credem că de ar fi ajuns să
vadă lumina tiparului, înainte cu O sută
de ani, ca Arghir, — în versuri ca
cele din urmă, ar fi stat alăturea de
Arghir, ca ediții.

     Studiul e ilustrat de portretul lui
Barac din voi. I. al Halimei, de o
vedere din Brașov, cu o casă în fund,
probabil casa unde a locuit Barac, de
mormântul familiei Barac în cimtirul
Si Nicolae din Brașov. Dl. I. Colan se
dovedește un harnic și priceput cer-
cetător în istoria noastră literară, și am
dori să ne dea o monografie și asupra
iui Vasile Aaron, celalalt scriitor poporan,
contemporan lui I. Barac.

I. TURCU.

     Patru documente dela Ștefan eel
Mare de Grigore Nandriș. In memoriile
secțiunii istorice a Academiei dl G. Nan-
driș descrie, publicând și în facsimile
patru scrisori, rămase dela Ștefan cel
Mare, după fotografiile dlui G. Sion,
dându-ne textil slavon, traducerea ro-
mânească și notițe explicate. Trei din
documentele acestea sunt inedite, și sunt
păstrate într’o formă destul de dete-
riorată. Datarea documentelor, unde
ea nu este indicată, s’a făcut, pe baza


listei boierilor amintiți sau iscălitori a;
zapiselor, și ea, spune dl Nandriș, „nu
este absolut sigură”.

     In_ întâiul document (1479—1481),
Domnul Moldovei confirmă lui Marcu
jumătate proprietatea unui sat, pe care
Marcu l-a cumpărat dela Cârțișor, ne-
potul lui Cârstea. In al doilea întărește
lui Isac Vistiernicul cumpărarea (1490)
a satului Fălticeni pe Șumuz, dela Neacșa,
fiica lui Hanea. In al III-lea confirmă
Morușcăi, fiica lui Stan Maxin, jumătate
din satul Maxinești, în al patrulea o
altă confirmare Neagai, fiica Marușcăi.

*

     Contribuții la opera geografică a
lui D. Cantemir de P. P. Panaitescu.
In memoriile secțiunii istorice ale Aca-
demiei a apărut o nouă contribuție la
cunoașterea lui D. Cantemir ca geograf,
— o comunicare datorită dlui P. P.
Panaitescu. Cel dintâi care a pus în
lumină această lăture din multipla acti-
vitate științifică a învățatului, Prin-
cipe, a fost dl G. Vălsan, membru al
Academiei, care a descoperit harta Mol-
dovei datorită lui Cantemir, gravată în
Olanda, la 1737. Ne-am ocupat și noi
la acest loc cu importanta comunicare
a dlui Vâlsan.

      Dl P. P. Panaitescu cercetează
opera geografică a lui Cantemir în
legătură cu mișcarea de cercetări geo-
grafice în Orientul acelor vremi, în
Grecia îndeosebi, precum și cu semna-
larea de hărți anterioare ale Moldovei,
pomenite înainte de Cantemir. Acesta,
făcându-și studiile în Constantinopol, a
avut cunoștință de lucrările geografice
ale timpului, și o pregătire frumoasă
pentru asemenea subiect

      Dl P. P. Panaitescu a descoperit
în Biblioteca națională din Paris o nouă
copie a hărții lui Cantemir, copia lui
d'Auville, pe care o descrie în com-
pariție cu cea gravată în Olanda, arătând
că e aceeași hartă. Sunt totuși deose-


661

biri in esecuția rehnică a copiei. Aceasta
prezintă ' „un aspect mult mai elegant
al desenului, râurile sunt trase cu linii
subțiri, granițele județelor punctate fin...
In harta gravată în Olanda munții sunt
înfățișați ca mușuroaie, în copia lui
d'Auville sunt în formă de șiruri".
Dl Panaitescu relevează și alte deosebiri
de tehnică, dar ca formă, mărime, etc.
e aceeași hartă.                    I. R.

     Ion Gofun: Al. Vlahuță, omul și
opera. Această carte nu vrea să fie un
studiu, — cu atât mai puțin unul dintre
acelea în cari autorii își expun mai
mult propriile lor teorii estetice sau
filozofice. Este o reprivire asupra vieții
și operei lui A. Vlahuță, și partea cea
mai mare a documentării, e luată chiar
din aceea operă. Vlahuță vorbește el
însuși despre viața, despre ideile călă-
uzitoare, despre idealurile sale, in haina
lor măiestră. Singura mea ambiție este,
de a fi scos cinstit în evidență acea
frumoasă viață, acele senine idei și
nobile idealuri".

     In termenii de mai sus își apre-
ciază dl Ion Gorun scrierea sa asupra
lui Vlahuță, apărut în colecția „Cartea
Vremii". Și autorul, unul dintre nestorii
prozei literare românești, încununat îna-
inte cu doi ani cu premiul național, în
mâna căruia nu slăbește condeiul nici
la o vrâstă așa de înaintată, verifică cu
întreaga cercetare asupra lui Vlahuță,
aprecierea pe care o face in introducere-
Este într'adevăr o prezentare a lui
Vlahuță, omul și opera, prin el însuși,
cu pagini caracteristice din scriitor,
pentru toate laturile personalității și ale
scrisului său.

     Ne amintim că la apariția acestei
lucrări un recensent foiletonist, unul
dintre cei ce fac pe grozavii cari nu mai
pot citi nici pe scriitorii noștri morți
de-un deceniu și nici atât, — afirma
că lucrarea dlui Gorun e, prea elo-


gioasă, că face din Vlahuță un mare'
talent etc.                                     -j

     Dar unul din meritele principale,.'
ale lucrării este chiar pilda aceasta de a
apreciere și onestitate literară, precum'
și scuza ce se ridică din apariția et^
pentru grabnica uitare cu care se în-;
cunjură literații români, de îndată ce au.<
trecut de pragul veciniciei, — ca și *
când nu ar fi lăsat aici partea cea mat'-
bună din sufletul lor: opera poetică, i


înfăptuită.


    Au uitat contemporanii numai pe
Vlahuță ? Dar pe losif, Anghel, Cema,
Gârleanu și chiar pe G. Coșbuc ? De
curând, într’o conferență ținută la Cluj,


dl Oct. Goga releva, cu explicări depri- i
mătoare pentru generația tânără, această ti
uitare a lui Coșbuc.                        -J

     Dar nu e deajuns că societatea 5
noastră uită repede pe scriitorii dis- ",


păruți, — le ridică uneori mausolee *
după patruzeci de ani dela moarte, — -ș
dar scriitori tineri, literați, critici, — mai
ales cei improvizați, lipsiți de talent, ,
— le contestă ori ce merit literar de
îndată ce-au închis ochii! E aspirația ș
oricărui neisprăvit, plin până la debor- ¹
dare de propria importanță, — de-a -51
începe lumea și creiația cu importanta
d-sale personalitate.                        '

     E semnul navalei celor' nechemați
în templu ; e dovada indiferenței unei <3
mare părți din publicul cetitor față de ■'B
patrimoniul cultural.                        -jd

     Dl I. Gorun dă o pildă de recuno- ia
ștința și pietatea ce trebuie să o avem, *3
către oamenii aleși. Nime, decât un li- -3
terat și, în același timp, un prieten, nu' *
s'a aflat dela moartea lui Vlahuță să 3
ni-1 prezinte într'un studiu, într’o cer-
cetare unitară, asupra vieții și a operei.


      Dl I. Gorun ne dă, cu pagini din i
Vlahuță, biografia poetului, aspectul. J
ținutului în care a copilărit, atmosfera .4
familiară în care a trăit, dragostea lui »
Vlahuță pentru locul natal. Și tot cu j


662

reproduceri din scriitor ne desvălue
treptat psihologia lui Vlahuță, caracterul
lui, frământările, luptele, patimile, biru-
ințele și înfrângerile.

     Prieten cu Vlahuță, colaborator la
atâtea publicații literare, reproducerile
din paginile prozatorului și poetului au
o valoare biografic ca și psihologic
documentară. Dnul Gorun a cunoscut
adeseori subt care chip din eroii po-
vestirilor s'a ascuns Al. Vlahuță, așacă
d-sa reproduce totdeauna paginile cele
mai caracteristice pentru cunoașterea
autorului.

     Citind lucrarea dlui I. Gorun, —
recitești cel puțin în chipul acesta, —
pagini asupra cărora poate n ai mai
revenit dela întâia cetire, și înțelegi că
scrisul lui Vlahuță va rămânea în lite-
ratura română. Sunt apoi o seamă de
notițe biografice, mai ales în jurul
polemicilor lui Vlahuță, pe care nime
nu le putea fixa mai bine decât dl Gorun,
colaboratorul și prietenul său. I. T.

     Alexandru Mareu: V. Alecsandri
și Italia. In memoriile secțiunii literare
a Academiei Române a apărut de curând
studiul lui Al. Mareu, cu titlul de mai
sus. In el se stărue, în ordine crono-
’ogică, asupra biografiei și operei poe-
tului in partea datorită legăturilor sale
cu Italia, începând cu nizuințele poe-
tului do-a-și dovedi originea italiană, —
venețiană, — afirmată de unii, — și
sfârșind cu misiunile diplomatice avute
de poet în Italia.

     In studiul dlui Mareu e relevat, la
tot pasul, romanticismul lui Alecsandri,
rifluențat de literatura apuseană a epoeei,
potențat de călătoriile și petrecerea sa
in Italia, și perfect adecvat firii sale de
visător fantast, de artist care se închină
soarelui, primăverii, și întregei înfățișări
de lumină a vieții.

     Pentru bardul dela Mircești petre-
cerea in Italia a fost o continuă în-


cântare visuală și un sbor mai aprins
al fantasiei, rămânând la suprafața
strălucită și nefiind atras de adâncuri.

     Sufletul său e fructificat până la
accentul de largă simțire umană numai
prin tragedia pierderei „Steluței", cu
care a rătăcit prin Italia. încolo frumu-
sețile naturii, ale pământului, ca și ale
mării, n'au făcut decât să crească fondul
său de romantism.

     Dl Mareu, în concluziunea studiului
său, spune : „Socotim a fi dovedit, prin
suficiente exemple, cât de mare a fost
atenția pe care o acordat-o Alecsandri
totdeauna, exothismului in general, celui
italian in deosebi, exploatând cu rară
perseverență o temă de inspirație atât
de frecventă dealungul Întregului ro-
mantism european"... „Alecsandri, ilu-
strând tema exotismului, poate fi apropiat
de mulți din iluștri romantici occidenta li
atât prin felul identic cum sensi-,
bilizează și el această temă, cât și prin
rezultatele lor care ajunge exploatându-o."

     Din lucrarea dlui Mareu se evi-
dențiază cu mai multe precizări anumite
trăsături ale temperamentului lui Alec-
sandri, pasiunea sa constantă, arzătoare,
vie până la moarte, pentru călătoriile
în țara mirajului exotic, dar eeeaee
este demn de subliniat — din care
sufletul său nu reține decât aspectele
exterioare ale unor orașe ca Veneția.
Neapoli, Palermo, Florența ori Geneva,
— dovedindu-se neînstare să vadă
dincolo de acest decor, să se întoarcă
îmbogățit și fecundat de contactul cu
cealaltă Italie, nu mai puțin seducătoare
și sugestivă pentru astfel de suflete,
„Italia artei, a istoriei, a civilizației, a
culturii".

     Studiul dlui Mareu dă prilej de docu-
mentare, la fiecare pagină, asupra carac-
terizărilor pe care le face în pasagiile
citate. Alecsandri, cu marele lui fond
de optimism, de închinător al soarelui,
rămâne, și în călătoriile sale, ca și în


663

lunca din Mircești, „vecinie tinăr și
ferice".

      Din studierea scriitorilor noștri cari
au avut atâtea legături cu străinătatea,
cercetarea acestor legături se impune
tot mai mult pentru o dreaptă apreciere
a operei lor, și, cum spune dl Marcu,
„pentru a pune în valoare aportul lor
la ilustrarea unor teme cu valabilitate
generală in epoca în care s'au consfințit".

                                      I. T.

      Culegere de foliilor din jud. Vâleea
și împrejurimi de G. F. Ciaușanu. G.
Fira și C. M. Popescu, un volum de 200
pg. publicat în colecția „Din viața popo-
rului român" a Academiei (voi. XXXV.)
Cu un glosar. Cea mai înaltă instituție
de cultură românească, Academia, con-
tinuă cu multă sârguință editarea de
colecții de folklor, adunând un prețios
material pentru cunoașterea poporului
român. E, dealtfel, aproape singura
instituție care mai poate priveghea asupra
colecționării comorilor poporale, intre
împrejurările de editare atât de nefa-
vorabile azi. Amatorii de folklor nu mai
pot să-și tipărească azi singuri colecțiile,
ele adresându-se tot mai mult specia-
liștilor, în diferențierea ocupațiilor de
azi. Publicul mare nu se mai însu-
flețește ca mai de mult pentru aceste
colecții tipărite, cum s’a întâmplat, de
pildă, cu poeziile poporale adunate de
Alecsandri sau cu colecția Jarnik-
Bârseanu. Chiar scrierile folkloristice
ale lui S. Fl. Marian erau citite odată
și de publicul mare.

     E, desigur, o situație puțin prielnică
adunării de folklor, pe de-o parte
pentrueă el se pierde cu fiecare zi, iar
pe de alta nici Academia nu are mij-
loace materiale suficiente pentru a putea
edita atâtea colecții particulare, adunate
în ultimele trei decenii, și care rămân
necunoscute.


      Culegerea de folklor,     pomenită j

mai sus, e deosebit de importantă mai «1
ales prin materialul lexic.     Cuprinde '

poezii poporale, ghicitori, descântece și $
un glosar de cuvinte dialectale.             ț

     Recomandarea de a se tipări în țj
colecția Academiei o face dl Sextil ,'s
Pușeariu, intr'un raport deosebit de
important prin regulele și sfaturile ce le
dă, cu competența-i recunoscută, în
legătură cu felul de a aduna și nota |
materialul din glosar. In 10 puncte -f
d-sa dă îndrumări științifice folositoare -:ț
pentru toți cei ce adună astfel, de
material.                         I. R. fi

     Folhlorul din județul Buzău de
N. Georgescu-Tistu, publicat in fascicolul
XXXIV, din colecția Academiei „Din
viața poporului român".                      :

     Colectarea materialului e făcută după
cele mai noui îndrumări ale științii,
notat imediat, cu pronunția regiunii, ’
dovedindu-ne în tinărul profesor un
bun folklorist. — Ca pretutindenea acest
material în care e depozitat sufletul
național, e primejduit și în ținutul         ;

Buzeului de pașii civilizației, și autorul   1

a fost silit să se refugieze in comunele, :
cele mai izolate pentru a ajunge la iz-
voare nealterate încă. Dl Georgescu-       iț

Tistu ne dă tot ce a găsit prețios în        ;

poezia poporală a ținutului: strigături,
doine, balade, proverbe, ghicitori, precum ;
și bucăți de proză: povești, descrieri ;
de obiceiuri.                        7r.

     Fiore di uirtu în literatura ro- ;
mâneaaeă de A. Cartojan. Într’o lucrare )
anterioară dl Cartojan arătase cum a
ajuns cunoscuta carte poporală „Alexan-
dria", în literatura română. Plăsmuit în S,
sec. II-lea a. Chr. în Egipt, romanul Iui • J
Alexandru Macedon, a trecut în imperiul
bizantin și de-acoio, prin traduceri
latine, s’a răspândit în Occident, unde a
fost prelucrat și a pătruns în toate


664

limbile germanice și romanice. O astfel
dc prelucrare a trecut in Peninsula Bal-
canică, în versiune sârbească și neo-
greacă. Din literatura sârbească a trecut
la noi în a doua jumătate a sec. XVI-lea.

      De-aici se văd legăturile „dintre
literatura noastră veche în literaturile
medievale ale Occidentului romanic".

      Aceleași cercetări le face dl Cartojan
și în legătură cu o altă scriere popo-
rală, din aceeași vreme, păstrată în
două copii între manuscrisele Aca-
demiei române: „Albinușa" sau „Floarea
Darurilor". Ea este traducerea colecției
medievale : „Fiore di virtu", tipărită mai
Întâi la 1474, și care până la 1540, a
avut vreo 40 de ediții.

      In românește a ajuns după două
izvoare : unul slav (sârbesc) din care
derivă „Albinușa", din copiile Aca-
demiei, și altul neogrec, din care s'a
tradus și tipărit „Floarea Darurilor",
care a ajuns cunoscută în straturile
cărturărești, — cealalaltă relatare fiind
uitată.

      Dl Cartojan descrie originalul italian,
traducerile românești, ediția grecească’
— după criterii științifice, dându-ne
un studiu temeihic asupra acestei cărți
poporale, în variantele cunoscute la noi,
cu cercetări de specialitate asupra limbii
(gramatică, sintaxă, material lexic).

I. R,

*

      Almanahul Gcaficei române pe
1928. Rev. „Grafica română" care apare
la Craiova, la Scrisul românesc, a în-
ceput, înainte cu cinci ani, editarea
unui „Almanah", care, din an în an se
prezintă intr'o haină tot mai artistică,
cu litografii, reproduceri după stampe
vechi, cu dovezi ilustrate asupra celor
mai recentb succese și cuceriri ale
graficei române, ca și streine.

      „Almanahul" are și o parte calen-
daristică, de puțină importanță când
apare aproape la jumătatea anului. Dar


nici nu acesta e scopul lui, de-a servi
de calendar, ci de-a aduce, pe lângă
partea artistică în legătură cu grafica
veche sau modernă, multe articole in-
structive, lămuritoare, atât în ce privește
trecutul artelor grafice la noi, cât și
realizările de azi. Astfel, în cuprinsul
Almanahului din anul V, aflăm articole
instructive : N. lorga. Ilustrația cărților
românești între 1860—90; G. Trancu-
lași: Cărțile; M. Simionescu-Râmniceanu ■
In jurul problemei bibliotecilor publice:
I. Agârbiceanu : Artele Grafice ; Cezar
Petrescu : Problema cărților de școală ;
Em. Bucuță : Pentru artistul grafic ; Em.
Tătărescu : Arta decorației in legătură
modernă; I. Dongorozi; Din nou: criza
cărții; D. C. lonescu : Un mic istoric
asupra tipografiilor din România; V.
Molin : Afișul artistic, Tipografia ele-
mentară, apoi articole de tehnică tipo-
grafică. Reproduceri după stanpe vechi
etc. Revista „Grafica română", ca și
„Almanahul" ei, sunt singurele publicații
de acest fel la noi. Munca ce o des-
fășoară pentru înflorirea graficei române,
pentru a o îndruma spre culmile la
care se ridică în străinătate, e vrednică
de toată lauda. Cartea frumos, artistic
editată, câștigă singură jumătate din
cititorii unui volum. Și adeseori năzu-
ința, zelul, n'au lipsit la noi pentru cartea
frumoasă, dar a lipsit priceperea. Această
lipsă cearcă să o înlăture revista „Gra-
fica română" și Almanahul ei, ținând la
curent pe toți ceice lucrează cu tiparul
cu cele mai noui cuceriri ale științei ca
și ale gustului în materie de arte grafice.

                   . ’         I A.

    Almanahul Presei române din
Ardeal și Banat pe anul 1928. Comitetul
Sindicatului Presei române din Ardeal
și Banat a continuat anul acesta o operă
folositoare, începută cu vreo trei ani
înainte : a editat un Almanah al său,
cu colaborarea membrilor onorari și
activi.


665

     Sindicatul, înființat la 1921, ca o
imperioasă nevoie de organizare pro-
fesională, mai ales in Ardeal și Banat,
unde ziaristica română de după unire e
așa de lipsită de stabilitate, de con-
tinuitate, a fost în primul rând, casa de
adăpost a gazetarilor noștri profesioniști.
Dar Sindicatul — in cursul anilor —
s a nizuit să fie și un factor cultural,
organizând diferite serii de conferențe,
de serbări culturale, iar prin editarea
celor două Almanahuri, apărute până
acum, a ținut să se facă cunoscut, cu
activitatea lui, în cercuri mai largi.

     Pagubă că n'a putut apare Alma-
nahul la începutul anului, oferind și o
parte calendaristică, putând să fie mai
ușor desfăcut, și pagubă că nu ni se
dă în el un raport asupra activității
Sindicatului, cel puțin dela apariția
întâiului Almanah până acum. Publicul
ar fi avut prilejul să cunoască mai
amănunțit marile greutăți în care se
sbate presa și ziariștii români din Ar-
deal și Banat.

     Publicația de acum, — apărută în
frumoase condiții tehnice — ne dă, la
început o cronică a anului 1927, cu
evenimentele mai importante interne și
externe ; urmează un tablou al mem-
brilor Sindicatului : de onoare, activi,
stagiari, urmând apoi colaborările mem-
brilor cu un material variat și instructiv.
Ni se dă și un tablou a tuturor ziarelor
românești ce apăreau la încheerea Al-
manahului în Ardeal și Banat. Urmează
articole comemorative asupra Regelui
Ferdinand, 1., I. C. Brătianu, cu fru-
moase clișee.

     Un cuvânt I. P. S. S. Patriarhului
Miron Cristea, Presa ardeleană de N.
lorga, Trecutul nu ne ’nvață nimic ? de
Al. Vaida, apoi material literar, articole,
studii etc. datorite membrilor. I. Agâr-
biceanu, I. Lupaș. (Memoriul lui Papiu
Ilarian către Cuza Vodă pentru înfăp-
tuirea Daco României, Al. Hodoș, E.


Dăianu („Presa română din Cluj), înainte
de unire"), Teodor V. Păcățian. (Din
zile grele). A. Cotruș, H. P. Petrescu,
(despre Memoriile lui Masaryk), I. Bârlea.
(Trecutul cultural ai Maramureșului), E.
Pitiș, I. Ilieșu, N. Georgescu-Tistu. (Ion
Bianu), Vaier Pușcariu. (Muzeul etno-
grafic al Maramureșului), I. Dragomir.
(„Democrația" ziar din 22 Iunie 1849),
S. Bornemisa, I. I. Cucu, I. Popa, V. Ni-
coară, H. Teculescu („II. Chendi"), Gh.
Voinicu („Românii din Cehoslovacia"', etc.);

     Pe lângă bucățile literare, sunt o
seamă de articole informative prețioase,,
cu multe ilustrații, pe hârtie bună și.
tipar frumos. Almanahul Presei ardelene
și bănățenesc, e un volum folositor în.
biblioteca oricărui intelectual T. I.

     Franeis ]ammes; Poezii alese.

Dnii I. Pillat și N. I. Herescu au adus,
un serviciu literaturii traducând în.-
volumașul din fruntea acestor rânduri
poezii alese din opera lui Franeis Jam-
mes. Traducerile sunt în general reușite:
plac mai mult cele care încunjură
versurile albe. Iată o .bucată, carac- ■
teristică pentru motivele de inspirație
a lui Fr. Jammes :

  Mi-a spus un om cuvânt înveninat:

  • ................................... .

  Atunci m'am supărat.

  Și-am colindat cu cânii mei pe-ogoare
  Vezi, firicelele de iarbă nu-s în stare
  — Ca omul — de o vorbă ce te doare.

  Văzui aici făpturi nevinovate
  Care nici când n’au spus o răutate, *
  Și păsărele mici și zvăpăiate.

  Gândeam, privind pe gardurile vii
  Cum tremură măceșii ruginii...

  Sunt bune frunzele. De ce-s răi
                            [oamenii?

  Simțeam in piept cum bucuria vine
  In liniștea ce mulți n'o cunosc bine.
  Și, blândă, pacea se lăsa în mine.


666                                       ;

• i

   Gândeam: să fim prieteni, păserele
                                  [mici.

   Să fim prieteni, tufe de aglici.
   Să fim și noi prieteni, mici furnici.

   Și-acolo, pe un lan în povârniș,
   Vedeam, pe lângă un verde luminiș
   Cu boii lui, cum vine un țăran.

   Părea că lunecă în umbra clară
   Alăturea de rugile de seară
   Ce pe pământ și ’n sufletu 'mpăcat
   [coboară.
   *

     Euigi Pirandello: Henric IV. tra-
ducere de Al. Marcu. In introducere
se dă un articol al lui Adriano Tilgher
asupra presei.

     Se întâmplă, nu arare-ori, ca unui
autor de talent să-i treacă prin cap o
trăzneală, pe care criticii o analizează și
cearcă s’o explice în pagini multe, să
descopere o nouă inspirație, să for-
meze o nouă estetică. Vorba ceea :
un nebun aruncă o piatră în fântână și
zece înțelepți nu pot s’o scoată.

     Nise pare că o bună parte din „poezia
nouă", arta nouă, își are origina aici.
Dacă lumea înțelepților ar fi trecut pe
lângă trăzneală fără s’o iea in seamă,
o bună parte din „teoriile" cari cearcă
să explice arta nouă, n'ar exista, iar
însăși „arta" cu atât mai puțin.

     Astfel credem că și o bună parte
din încercările de-a explica noutatea
lui Pirandello pornește din acelaș izvor.
Se caută o nouă concepție de viață...
„In concepția lui Pirandello, între pre-
zent și trecut, se deschide o prăpastie
de nepătruns. Și adesea se întâmplă
că prezentul, actul de viață care se
simțea și se credea prezent, pus în
fața unei «siluațiuni cu totul deosebită
de aceea pe care și-o închipuia el, să
devină pentru restul muritorilor, de-odată,
nu prezent, ci trecut, să se vadă aruncat
in împărăția rece a lucrurilor cari au
fost"...


     Aceste și alte fraze pretențioase
pentru a fixa concepția nouă.

     In realitate credem că nu e vorba
de nici o concepție nouă, nici un
Henric al IV. E un salt forțat sau în
joc al fantaziei autorului, în dorința de
a da subiecte noui, care să surprindă.

     Se afirmă că H. H. Evers de căte-ori
scrie una din fantaziile lui își bate joc
și se bucură înainte de sdroaba citito-
rilor sau a criticilor, să-l înțeleagă, să-i
interpreteze scrisul.

     „Noutatea", ineditul, sensaționâhrt
în arta modernă, sunt descoperit și ali-
mentate de fantezia biciuită, nici decât nu
sunt produsul... unei concepții de viață.

     Henric al IV. e, dealtfel, o invenție
care nu prea are nici calitativul noutății.
Un om care înnebunește dintr’o cădere
de pe cal, pe urmă se însănătoșează și,
pentrucă a rămas cu viața la clipa in
care înnebunise, trebuie să facă mai
departe pe nebunul pentru a trăi...

     E o operă de fantezie, nu de con-
cepție de viață; și cu cât fantezia e mai
inedită, cu atât e azi mai căutată.

S. R.

     Cartea uieții. Bibliotecă pentru
toți, îngrijită de Gh. D. Mugur și V. Voi-
culescu. Editura „Fundației culturale
Regele Mihai I". Fiecare număr 6 lei.
Nr. 1. M. Eminescu, Făt frumos din
lacrimă; Nr. 2, Pildele mântuitorului,
din sfintele Evanghelii, traduse de
Gala Galacteon; Nr. 3. Proverbe, culese
de Gh. Mugur și V. Voiculescu; Nr. 4.
Minunile lui Isus, din sfintele Evan-
ghelii, traduse de G. Galacteon ; Nr. 5.
Cântece din popor, culegere de Ion
Pillat.

     Laborioșii și vrednicii de laudă
scriitori și propagandiști culturali, domnii
Mugur și Voiculescu, au inceput o
„enciclopedie a mulțimii". Cinci broșuri
spălățele, cu ilustrații bine alese, cu
literă mare, citeață, cu material prețios,


667

au părăsit teascurile tipografiei „Fun-
dațiunii culturale Regele Mihai I“.

     Desprindem din „prospectul" a-
dresat „oficialității culturale, librarilor
■și eătră aceia prin manile cărora trebuie
să treacă o carte pănă să ajungă la
cetitorul, care nu știe să vină la ea" ;
„Sunt zeci de mii de învățători, de
preoți, de ofițeri, de medici, de îndru-
mători agricoli. Un cetitor numai dacă
ar câștiga fiecare, ar fi un spor de
câteva sute de mii de oameni la nu-
mărul cel mic al cetitorilor de azi. La
17,000,000 de locuitori tiragiul celui
mai mare cotidian e de 150,000 de foi
(Universul ?), La țară, școala trebuie să
fie librăria zilnică a satului ; pridvorul
bisericii: librăria de Duminecă a căr-
ților de sănătoasă îndrumare ; cazarma;
librăria soldaților, cari își pierd in suspin
ceasul de recreație. Pentru insăși exi-
stența literaturii și culturii noastre, noi
credem că axa cititului trebuie trecută
la sate și la periferia de târg. Marii
cetitori de mâine trebuie să fie mun-
citorii pământului, uvrierii de ateliere
și aceia pe lângă roțile fără odihnă ale
mașinelor".

     Redactorii și editorii se bat cu
gândul să tipărească cel puțin 30 de
broșuri de acestea la an. începutul e
bun, prețurile sunt ieftine, materialul ales.

     Iată câteva minunate proverbe popo-
rale, adunate (în broșura Nr. 3), de
domnii Gh. Mugur și V. Voiculescu:
Omul fără prieten e ca stânga fără
[dreapta.
Tânăr lângă tânără ca paiele lângă foc.
Beția tinereții .întrece pe a vinului,
„Lasă, lasă, să vedem! strigă cimpoiul
[la nuntă.

Rumegă vorba ca oaia iarba.

Pe cap bun stă bine și o căciulă
                                    [ruptă.

E mai ușor a păzi un cârd de iepuri,
[decât o femeie.

Adevărul este ușa raiului.


E lesne a cârti, dar anevoie a îndrepta.
Pe leul mort și șoarecii se cațără.
Dragostea înțelege toate limbile.

Decât un an cioară mai bine o zi șoim.
Pe porc nu-l poți face să bea apă din
[fedeleș.

Chelul lesne se piaptănă.

Bătrânii satului ca și câinii la turmă.
Spală rufele în ogradă la tine și le
[întinde pe frânghia ta.

     Nu vi se pare că unele din pro-
verbele acestea ar trebui să fie gravate
cu litere mari, de-o șchioapă, și prin
casele oamenilor noștri, ca esență de,
filozofie poporală sănătoasă ?

                                H. P.-P.

     „Florile’*, note și impresii de Gh.
D. Mugur, București, 1928, Editura Ion
C. Văcărescu, prețul 40 lei. O carie —
întremare sufletească. Directorul „Fun-
dațiunii culturale Regele Mihai 1“, dl
Oh. D. Mugur, a scris aceste scurte 25
articole cu multă inimă și i-a reușit să
adune într’un mănunchiu o sumedenie
de idei sănătoase, vrednice de răspândit
în cercuri cât mai largi.

     Fie că le cântă florilor osanale, fie
că laudă arborii, fie că se încălzește
pentru Tismana, Balcic, Mangalia, Gorj,
fie că ridică în slavă vârsta copilăriei
și satul românesc, sau că trece ’n re-
vistă ^'generală importanța bisericii, a
preotului, a casei și bisericii, a amvo-
nului, a predicii, a lui lisus în tot-
deauna are considerații fericite.

g ^Tonalitatea aduce cu aceea din
frumoasele pagini ale lui Michelet, at-
mosfera e îmbibată de suflul cald con-
fidențial, al unui Ruskin sau Carlyle.
Unele capitole vor putea prea bine fi
citite în șezători de pe la noi, cu unele
retușări sau comentarii de ale intelec-
tualilor. Se plânge lumea dela țară, că
nu avem cărți multe, cari să ne dea
temele prelucrate pentru șezători. Iată
aici o bună carte de felul celor con-
template.


668

    Scriam mai sus că unele pasagii
vor trebui retușate. Dl Mugur a călătorit
mult și a văzut mult, încât când con-
stată că sunt sate în cari „par’că am
fi în Grecia lui About“, cel ce a cetit
pe scriitorul About își aduce îndată
aminte de criticile din descrierile sale
de călătorie. (Cu toate că au apărut și
în „Bibi. Minervei” câți, au cetit pe
About?) Mai sunt câteva aluzii de felul
acesta, cari trebuiesc explicate. Poate
și antiteza între oraș și sat va trebui
atenuată (pag 52), deoarece nu este
tocmai atât de crasă. Și pasagiile citate
în franțuzește — vor trebui traduse.

    In schimb câtă viață în expunere,
ce bogăție de comparați', ce limbă
curgătoare și ce chemări entuziaste după
lumină!

    Intelectual i ce se respectă să-și
procure broșura (așa de ieftină!) și să-și
ia la iînmă adevărurile din ea.

               H. BRAȘOVEANUL.

    Soeiogeația românească de I. Clo-
poțe¹.. Dl. I. Clopoțel, directorul revistei
„Societatea de mâine", adună in 84 pg'
cercetările sociografice, făcute de d-sa
in plășile Margina, Almaj, Vașcău și
Beiuș. Lucrarea e o continuare a bro-
șurii „Direcția realismului social-eco-
nomic", in care autorul publică rezultatul
cercetărilor sale de aceeași natură in
plășile Baia de Criș și Câmpeni.

    Dl. I. Clopoțel a deschis, dela în-
ceput, paginile revistei „Societatea de
mâine", problemelor social-economice, și
in cuprinsul ei a publicat multe cer-
cetări de cea mai ardentă actualitate în
legătură cu aceasta lăture a preocu-
părilor zilelor de azi. îndeosebi a fost
cercetată ,situația social-economică la
populația cea mai desmoștenită a Ar-
dealului, aceea din ținuturile muntoase :
Munții Apuseni, Bihor, Maramureș.
Asupra măsurilor urgente ce sunt a se
lua pentru îmbunătățirea sorții popu-


lației românești din aceste regiuni s’a
scris și s’a vorbit la noi mult, în anii
de după unire, s’au promis de cei în
drept adeseori măsuri de îndreptare, —
dar până azi s'a realizat prea puțin.

     Pentru a da și aplica soluțiile cele
mai ducătoare la scop nu e deajuns,
desigur, înduioșarea în fața mizeriei și
entuziasmul de-a ajuta, ci temeiul acestor
soluții trebuie să fie o cunoaștere te-
meinică, amănunțită și reală a con-
dițiilor de vieață, actuale, din acele
ținuturi, și a mijloacelor ce pot fi
aplicate.

     De aceea cercetările la fața locului,
cu intenția de a face studii serioase,
sunt dintre cele mai salutare. Cu ele
se începe opera de salvare. Monografii
sistematice, de natură sociografică, avem
până azi prea puține, așa că activitatea
dlui I. Clopoțel pe acest teren este
nu numai lăudabilă, ci și folositoare.
D-sa a petrecut in regiunile descrise
săptămâni întregi, a adunat, la fața
locului, tabele privitoare la situația
actuală social-economică a populației.
Din examinarea la fața locului a pro-
blemelor, din contactul cu localnicii,
din felul cum ei văd și cred că pot
fi deslegate atâtea chestiuni de-un in-
teres capital pentru ei, dl. I. Clopoțel
a adunat un material de studiu prețios,
și a putut da concluzii folositoare,
primite din cercetările făcute.

     Concluziile d-sale sunt, în rezumat,
următoarele:

     1.      Problema regiunilor muntoase
reclamă cercetări pe teren și o siste-
mizare a cercetărilor. Ea nu pretinde
protecție ci un regim de dreptate. Nu se
limitează la Munții Apuseni, ci asupra
tuturor ținuturilor la fel situate.

     2.      Mijloacele de comunicație con-
stitue cea mai urgentă necesitate pentru
regiunile muntoase.

     3.      E nevoie de înființarea unor
birouri de lucru, care să intermedieze


669

onorabil între patronii și proletarii
manuali, ai regiunilor muntoase.

     4.      Materialul prim, existent în munți,
e nevoc să treacă in proprietatea local-
nicilor în măsura necesară de a putea
efectua înșiși avuțiile locale.

     5.      E nevoie, pentru a se încopcia
firesc și regiunile muntoase, de o in-
dustrializare generală a Țării, de pro-
tecția acestei industrii.

     6.      Creditul să fie lăsat instituțiunilor
locale, alimentat direct de Banca Na-
țională.

     7.      O cât mai largă autonomie locală.

     8.       Instituirea unei autorități speciale
pentru fiecare complex mai mare geo-
grafic-economic.                   I.  T.

     0 nouă bibliotecă poporală. Su-
cursala din Cluj, a „Cărții românești",
a pornit, subt conducerea unui comitet
de redacție, o nouă bibliotecă popo-
rală : „Biblioteca Poporului", din care a
apărut Nr. 1. „Când au răsunat munții"
și alte povestiri de Septimiu Popa. O
bibliotecă similară a început să apară
in editura și subt conducerea „Fundației
Regele Mihai", la București.

     Noua inițiativă este desigur lău-
dabilă, mai ales când atâtea alte în-
cercări de a da cărți potrivite pentru
cetitorii satelor, s au oprit in drum.

     Singură Biblioteca poporală a Astrei
înfruntă toate piedecile de editură și
își urmează cu sârguință drumul bine
fixat dela început.

     Nouăzeci de numere din Biblioteca
poporală a Astrei sunt complet epuizate.
Mai sunt de vânzare numerele dela
92—161. O singură privire asupra
catalogului acestei biblioteci e suficientă
pentru a vedea cu câtă grije de nevoile
și preocupările săteanului român, a fost
întocmită această bibliotecă. Iar citindu-i
broșurile, oricine va mărturisi că ele sunt
scrise, ca puține altele, pe înțelesul
poporului. Dacă luăm in considerare


că avem așa de puține cărți potrivite
din care să se alcătuiască o bibliotecă
sătească, care să nu rămână în dulapuri,
ci să treacă din mână în mână, ni se
pare potrivit a ne exprima dorința ca
să fie reeditate și numerele epuizate din
biblioteca „Astrei". Și, în fața greu-
tăților de editură cu care azi se luptă
și „Astra", credem că ar putea reveni
în sarcina Statului această reeditare,
precum și cumpărarea câte unui exem-
plar de către Ministerul Instrucțiunii, :
din cele neepuizate, pentru multele
biblioteci poporale înființate de Mini-
ster. Cu atât mai mult că Ministerul,
nu are decât prea puține cărți poporale
în editura sa dela Casa șeoalelor, și un
material mai potrivit nu ar putea afla
ca acela din Biblioteca poporală a
Astrei.

     Dar venind la noua bibliotecă popo-
rală ce se pomenește la „Cartea ro-
mânească", filiala Cluj, nu putem decât
a ne bucura, că se mai află oameni
curagioși, când, de curând, au fost nece-
sitate să-și înceteze apariția două biblo-
teci poporale sau de popularizare:
„Pagini alese" din București, chiar în
editura „Cărții românești", și „Semănă-
torul" dela Arad.

     Noua bibliotecă va publica, după
cum arată Apelul pe care-1 face către
public comitetul de redacție, cărticele
de petrecere și învățătură, pe înțelesul
tuturor, din scriitori români vechi și noui,
va da „povestiri din istoria neamului,
povești, poezii poporale, istorii sfinte₍
învățături drepte și povestiri pentru
copii".

     Programul, se 'nțelege, nu poate fi
decât același ca al altor publicații
poporale.

     Va da broșuri de câte 64 pg., patru
coaie de tipar, așa cum a apărut primul
număr: „Când au răsunat munții" și
alte povestiri de dl Septimiu Popa.


670

    Nr. 1 se prezintă în bune condiții
tehnice, cu tipar limpede, literă destul
de mare, citeață, eeeaee e condiție prin-
cipală pentru citirea cărții de către țărani.

    Dl S. Popa și-a adunat în această
broșură povestiri, toate din viața satelor
și a țărănimii noastre: Când au răsunat
munții. Amintiri din temniță, Trei mor-
minte, Clopotarul varmeghiei, Lacrimile
lelei Pătruța, Cea dintâi cuminecare,
Degetul lui Dumnezeu, Prescura neslujită,
Osana.

    Sunt fragmente din sbuciumul su-
fletesc, din bucuriile și, mai ales, dure-


rile țăranului român, în luptă cu viața,
cu soarta, cu greutățile lumii, bine prinse
și povestite natural, fără poze căutate,
in graiul satelor noastre sau amintiri,
legate tot de viața dela țară, cum e
„întâia cuminecare", reminiscențe din
vremea copilăriei petrecută la sat.
Povestitorul vorbește mereu la întâia
persoană; întâmplările descrise se ame-
stecă cu viața lui ca preot la sat, așa
că narațiunea nu e lipsită nici de lirism.

     Dorim nouei biblioteci spor iâ
lucru.

I. A.


    Reiriste.


     Viața Românească Nr. 3. Numărul
pe Martie al cunoscutei reviste ieșene
se deschide cu o schiță a de curând săr-
bătoritului prozator I. Al. Brătescu-Voi-
nești: Moarte grabnică, în care întâlnim
aceea și delicateță de simțire și acelaș
stil curgător, limpede, fără epitete cău-
tate, stilul prozei noastre clasice, cu-
noscut din volumele dlui Brătescu. Iu-
bitorii de literatură nu pot decât să re-
grete că autorul lui „Niculăiță Minciună",
al „Călătorului îi șade bine cu drumul",
publică de-o vreme, așa de rar. Scrisul
său ar fi încă un îndreptar pentru mulți
din prozatorii tineri, cari adeseori în-
cearcă prea mult și îngreunează stilul,
in dorința noutății!

     O notă bună a revistei ieșene o
vedem în faptul că-și apără și încura-
jază colaboratorii. Volumele lor, dela
cele dintâi, și adeseori înainte de volum,
primele colaborări, sunt relevate, anali-
zate in paginile revistei, supuse unei ob-
servări critice imparțiale, așa că, pe lângă
sprijin moral, colaboratorii primesc și
îndrumări folositoare. Așa, li-s'a dat toata
atențiunea, dela început Luciei Mantu,
lui Stejar lonescu, asupra volumului că-
ruia stărue chiar in numărul acesta — dl


D. Botez, — pentru a aminti numai pe
scriitorii mai noui. Adevărat, că „Viața
Românească" nu s’a obișnuit să „lanseze"
talente dubioase. Toți scriitorii tineri, re-
levați de ea între colaboratorii săi, au
rămas în literatură. Dovadă că la con-
ducerea critică a revistei este un bun
cunoscător al talentului real. In chipul
acesta relevarea propriilor colaboratori
nu poate lăsa impresia unei tămâeri de
bisericuță literară, cum se întâmplă in
coloanele unor reviste, ci o datorie către
talentele reale.

     Damian Stănoiu, unul dintre pro-
zatorii de frumoase speranțe a generației
de după răsboiu, apărut mai întâi în
paginile „Vieții Românești", publică un
capitol din povestirea: „Un an preoția
sat". In „Slujnicile lui Stedern" întâlnim
aceleași prețioase calități de prozator din
bucățile apărute în volumul „Călugări și
ispite". Dsa este un bun și fin obser-
vator al poporului dela țară, și pove-
stește nepretențios, cu mult umor, în-
tâmplări simple din viața dela țară.

     In studiul pe care-1 începe dl O. S.
Lecca: Omul (originea, vechimea, rasele),
se tratează chestiuni nebuloase încă
pentru știință, și e, credem o greșală, de


671

a se face arfimații categorice in temeiul
unor cercetări anterioare pe cari ori-când
le pot schimba altele mai noui. Azi avem
nenumărate dovezi că, in diferitele do-
menii ale științii, ceeace părea cu câteva
decenii ca fapt documentat, azi n'a mai
rămas nici în stare de ipoteză. Siguranța
s'a clătinat demult în concluziile făcute
de cercetările omului. . .

    Dl M. Ralea publică, după „Cores-
pondența lui William James," un sub-
stanțial studiu asupra marelui gânditor
american. „Orice filozofie e expresia unui
temperament". Pornind dela această ma-
ximă, — ce se poate adeveri în toate
construcțiile filozofice, dl Ralea explică
sistemul lui James, întemeiat pe psiho-
logia filozofului depusă în corespondența
sa, și ajungând la concluzia că James a
dat soluția anglo-saxonă pentru omul
veacului al XIX, pe „omul dezadaptat de
ambianța sa". „Fără să dea lumii un
spectacol unic de sbucium sufletesc, fi-
lozoful american, cu metodă și încăpă-
ținare, și-a adunat rezervele latente de
tinerețe și naivitate, și le-a ridicat contra
Iui însuși, cucerind bucuria și împă-
carea sa".

    0 traducere din Cehov „Marfă vie"
ne readuce structura sufletească slavă,
haotică, plină de incoherențe, de sur-
prize ; — pârând adeseori a fi o stare
patologică, — nota care a contribuit în
mare măsură la popularizarea în apus a
marilor scriitori ruși.

    Din poezia dluiV. Ciocâltău „Sfârșit",
reproducem strofa cea mai clară:
Din nou pornește gându-mi să s'adape
Din mlaștina cu putrezite ape
Amorții,—dar în fundu-i când străbate
Ca paserile prinse'n laț se sbate,
Tot mai adânc în mâlu-i se cufundă
Și tremură cu fiecare undă,
Miasmele-1 îneacă și-1 îngheață
Căci moartea n are suflet și nici față.

    Dl Al. O. Teodoreanu resuscitează
proza cronicarilor și a cărților biseri-
cești in „Cumplitul Trașcă Drăculescul" ;


dl Ibrăileanu continuă studiul său asupra. ,-țj
edițiilor poeziilor lui Eminescu. — Ur- SS
mează cronici, recensii, mișcarea inte- '-51
lectuală în străinătate, etc.

     Gândirea Nr. 5. Rămâne mereu șin-
gura revistă artistică românească : hârtie,
tipar, ilustrații, reproduceri, fac din ea o
revistă de lux, care poate sta alături de -.'J
revistele străine.                          |

     Ilustrația dlui Damian unora nu place,
ea părând a se . . . strâmba tot mai mult, . 'J
prea „chinuită". Dar ce delicat, viu și
real e „portretul dnei Coca", reprodu-
cere după acelaș artist !

     In articolul „Ascensiune", dl G. Că-
linescu caută, subiectiv, criteriile psiho-
logice și artistice ale criticului literar- ă
Dsa mai reduce din prețiozitatea stilului ,3
obișnuit în eseiurile „Gândirii".

     Versuri de dnii Ciocâlteu și I. M
Sadoveanu, povestirea „Capra neagră"
de Em. Bucuță, „Noapte" de V. Voicu-
lescu, „Ospățul lui Pan" de A. Pop- ’.î
Marțian, sfârșitul studiului „Krinonis" de 'j
Sorin Pavel și o cronică bogată, ca de Js
obiceiu.

     Ramuri Nr. 4 și 5. Dl Radu Dragnea ' ¥
publică un studiu de cercetare critică §
asupra volumului „Hanul Ancuței" de
M. Sadoveanu, in care dl Dragnea vede, t
apogeul prozatorului moldovean.

     „Intre literatura dlui Sadoveanu șt J
literatura poporală" scrie recensentul, <j!j
„este o legătură ca dela strat la substrat,
Dacă dsale i-ar fi lipsit această cultură- $
n'ar fi avut pe ce „să cultive" literatura «
din Hanul Ancuței, de unde vine că ea
este o prelungire în forme artistice culte
a baladei poporale. Prin tot al său, acest" a
artist e legat de spiritul artistic al po-
porului, căruia îi datorează a doua sa.
ființă. Și dsa și-a manifestat cu priso- "3
sință gratitudinea, căci dacă vreți să cu- .53
noașteți acest popor, să vă informați la-vM


elementul lui primordial, dionisiac, citi|ț. ș


672

pe dl Sadoveanu, și în nici un caz pe
dl P. Zarifopol. Frăgezimea, prospețiunea,
sănătatea ce degajează opera dsale, sunt
transpuneri ale unui popor neatins de
virusul apolinic. Dl Sadoveanu scrie ca
in tinerețea popoarelor epopei și balade
in proză, pentrueă tinerețea este vrâsta
poporului său.

     După Coșbue acest prozator este al
doilea mare poet epic al românilor, și
nu e o exagerare să zici că a bătut pe
toți ceilalți poeți epici. Bucățile (din Hanu
Ancuței) sunt fragmente dintr'o epopee,
epopeia nescrisă a poporului român".

     Am reprodus aceste caracterizări
pentru nota lor justă de pătrundere a
artei prozatorului moldovean.

     Dl C. Făgețel publică un articol
asupra „Problemei culturii", și altul de
apreciere literară (Nr. 5) a operei po-
etice a dnei Elena Farago.

     Proză de Al. Lascarov-Moldovanu,
M. Băișoi etc. Poezii de A. Cotruș, M.
Romanescu și alți colaboratori obișnuiți
ai revistei.

     Ritmul uremii. In polemica dintre
dnii Ibrăileanu, Ralea, pe deoparte și Paul
Zarifopol, pe de alta, intervine și dl M.
Dragomirescu. Cum să fie critica? pur
estetică, literară, — sau, pe lângă aceasta
și psihologică, socială și estetică? Dl
Ibrăileanu e pentru critica din urmă,
aceea a lui Saint-Beuve, Taine, a lui G.
Brandes, — dl Zarifopol și dl Dragomi-
rescu pentru cea dintâi. . . Noi iscălim
lângă dl Ibrăileanu. Critica operelor li-
terare nu poate avea numai menirea de-a
aprecia estetic. O operă literară adevă-
rată e viață și viața are, cum se știe,
multe fețe. A te pierde în clasificări, o
face din critică o clădire arhitectonică
cu nesfârșite împărțiri, a te mărgini să
pui pe autori în cutare raft, a defini școli
literare etc., etc., poate fi o ocupație
plăcută pentru cineva, — migăloasă și
zadarnică pentru noi, și, suntem siguri,


și pentru talentele creatoare, — dar ea
nu va pătrunde nici odată viața unei
opere de artă. Și artiștii, în ceasurile de
creație, nu-s însuflețiți decât de un singur
duh: acela al vieții, care izbucnește în
întrupări. Dar, desigur, duhul acesta, dacă
nu e in legătură cu fișele estetice ale
criticului viitor, e legat de viața artistului,
de tot eeeaee produce emoția în sufletul
său, deci de structura sa psihică, fizio-
logică, de împrejurările lui de viață, de
mediul în care a trăit. Fără a încerca să
le cunoști și pe acestea, mare parte din
viața înmaganizată în opera de artă ră-
mâne necunoscută. Și atunci, în ce raft
o vei așeza?

     Arhiva pentru știința și reforma
socială Nr. 3—4, 1928. La inițiativa dlui
profesor universitar D. Guști s'a înființat
în 1919 la Iași „Asociațiunea pentru stu-
diul și reforma socială", transformată la
1921 în „Istitutul social român". Azi,
această grupare de distinși intelectuali
români, e prea cunoscută in țară și în
străinătate, fiind dintre cele mai active
asociații culturale și științifice din Ro-
mânia. Seria conferențelor pe cari „In-
stitutul social român" le organizează în
fiecare an, are obiect studierea amă-
nunțită a câte unei probleme fundamen-
tale, care-și așteaptă deslegarea la noi.
Sunt încredințate celor mai distinși și
mai bine pregătiți intelectuali în specia-
litatea din domeniul căreia e luat su-
biectul conferențelor. Astfel acestea sunt
expuneri largi, cari luminează chestiunea
tratată subt toate aspectele ei. Adunate
in volum ele exauriază problema, dând ce-
titorului întreg materialul necesar pentru
a pătrunde importanța unei chestiuni,
făcând o adevărată educație publicului,
iar legislatorului îi oferă cel mai prețios
concurs.

     Vom aminti seria conferențelor,— re-
grupate pe urmă în volume mari, într’o
îngrijită ediție, la „Cultura națională" —


673


11

cari constitue una din cele mai valoroase
realizări ale culturii și științii românești
de după răsboiu: „Noua constituție a
României și nouile constituții europene",
23 de prelegeri publice; „Doctrinele par-
tidelor politice în România", 19 prele-
geri; „Politica externă", 20 prelegeri;
„Politica culturii" — conferențele din
anul ultim.

    Institutul publică și o „Arhivă" pentru
știința și reforma socială, care apare în
anul VIL, de obiceiu in numeri dubli și
tripli, constituind volume respectabile ca
extensiune, și foarte prețioasă prin stu-
diile ce publică. Numărul dublu 3—4 din
anul curent are, de-o pildă, peste 300
pagini, tipărit pe hârtie superioară, cu
litera „Culturii Naționale". E, astfel, și o
plăcere estetică, nu numai o bucurie
științifică apariția acestei publicații.

     Volumul 3—4 se deschide cu o serie
de studii in memoria lui Vasile Pârvan,
fost membru în comitetul „Institutului
social român", savantul nostru cu repu-
tație europeană, dela moartea căruia la
26 Iunie a. c. s'a împlinit un an.

     D1D. Guști, directorul „Arhivei", își
publică lecția de deschidere a cursului
vorbind despre: „Personalitatea lui Va-
sile Pârvan: Un model academic". E un
omagiu și o caracterizare dintre cele mai
concentrate a personalității marelui dis-
părut, prieten și colaborator al dlui Guști.
Dl S. Lambrino ne dă studiul: „Vasile
Pârvan: Eruditul, organizatorul", în care
scoate in evidență, din vasta operă știin-
țifică a fostului academician și profesor,
importanța capitală a rezultatelor la cari
a ajuns V. Pârvan, în legătură cu cel
mai depărtat trecut ai teritorului locuit
de români, și înjghebarea vieții române
la Dunăre și Carpați.

     Dl Tudor Vianu scrie despre: „Va-
sile Pârvan și concepția tragică a exi-
stenței", un studiu aprofundat în care
cercetează filozofia lui Pârvan din scrie-
rile pline de gând greu; conferențe, co-


memorări, discursuri, — lucrări, cari sunt -«
și o aleasă proză literară.                  J

     Dl H. Metaxa publică „Note bio- ți
bibliografice" asupra lui V. Pârvan, de
cel mai mare folos pentru cititorul care
vrea să se orienteze asupra vastei ere- J
iații și cercetări a celui dispărut. In mod -?
cronologic se arată, după datele biogra-
fice, tot ce a scris și a organizat Vasile 5
Pârvan, precum și diferitele roluri de !
conducere ce i-au fost încredințate. Ur-
mează arătarea studiilor și recensiilor -~f
scrise asupra operei lui Pârvan, și se d
adaogă, la sfârșit, tot ce s'a scris despre |
el cu prilejul morții. (Desigur n’a ajuns -ii
la cunoștința dlui H. Metaxa articolul . '
„ Vasile’Pârvan" publicat în Nr. 1—1928 •
al „Transilvaniei", de dl I. Turcu, N. Red.) j

     Pentru ca cititorul să-și facă o ideie
de cât a scris și muncit Pârvan, și cât
interes a deșteptat munca sa în lumea 5
științifică, amintim că „Notele bio-biblio- ț
grafice" ale dlui Metaxa, reduse la pură '
înregistrare de date, opere și fapte, se T
extind pe 28 pg. din „Arhiva". '           _

     Capitolul închinat de „Arhivă" me- x
moriei lui Vasile Pârvan, îl socotim de ■■
cel mai frumos și înduioșetor omagiu ce
i s’a putut aduce la un an dela moarte, j
Rămâne, prin datele dela sfârșit, indis-
pensabil pentru toți cei ce vor fi ispitiți
în viitor să se ocupe de opera marelui f
dispărut. — Și vor fi mulți, și dintre cei
mai buni.                                  "

     In continuarea „Arhivei" se publică j
în 60 pg. un studiu al dlui G, I. Durpat -,J
„Les classes sociales", — un savant cu $
renume mondial. Studiul tratează despre : J
Tipuri și clase ; tipurile vieții sociale in- ța
dividuale; difuziunea tipurilor; lupta
„claselor"; interese economice și interese
morale; antagonisme în clasele mijlocii; *
antagonisme în clasele conducătoare ; an- ’
tagonism'ele în clasa muncitoare; anta- 4
gonismele între clasele principale etc, j
Apoi un capitol cu subîmpărțiri despte'-;
adaptarea claselor sociale.                -3

A


674

    Urmează conferența dlui N. [orga :
Politica culturii din ciclul organizat anul
acesta de către Institutul social; a dlui
C. Kirifescu „Criza învățământului secun-
dar și reforma liceului", ținută în acelaș
c clu ; studiul dlui Mircea Djuvara : „Du-
nărea i considerații politice și juridice".

    In continuare; „Observațiuni privi-
toare la încheiarea unui concordat cu sf.


Scaun", dl E. A. Poulopol; „Conferența
internațională a muncii din 1927" dl D.
Constantinescu ; „Concepția filozofiei
istorice la A. D. Xenopol" dl N. Bag-
dasar". — Recensii, cronici.

     Am voit să atragem atențiunea ci-
titorilor noștri asupra acestei publicații
foarte folositoare pentru ori-care inte-
lectual.                            I. T.


       w                           Din eăpți și reuiste franceze.

       Con-des-een-den-ță 1 Iată câteva pasagii din marele discurs,
  rostit de președintele consiliului de miniștri, ministrul de finanțe
  din Franța, dl Raymond Poincare, in camera franceză (30 Iunie),
  după notele stenografice (publicate in extenso în „Le Temps",
  1 Iulie 1928) :

       „Unele persoane regretă că nu s'a restabilit încă din 1919 în
  Alsacia starea de lucruri, care era în 1870. Dar, mai întâi, nu poți
  suprima cu o trăsătură de condei consecințele de-aproape o ju-
  mătate secol de dominație streină. . . Ce vreți, imensei majorități
  a populației, atât protestantă, cât și catolică. . . îi repungă cu vio-
  lență această transformare (a pregătirii școalei laice). Și cum sunt
  mai multe generații, cari nu vorbesc decât numai limba germană
  și sunt, vai!, prea în vârstă de a învăța franțuzește, e fatal ca
  Franța, lovindu-se de opiniile lor, să se expună la campanii ca-
  lomnioase sau chiar și numai la comparații neplăcute. Această ne-
  înțelegere reciprocă ar putea fi mortală".

       De aceea : „Alsacia ne-a dat odinioară, ne-a dat în decursul
  anexiunii și dela răsboiu încoace gajuri emoționante despre fide-
  litatea și afecțiunea sa. Merită prea bine ca să fie tratată cu tact
  și cu delicateță și să nu i se răstoarne cu brutalitate tradițiile."
  (Aplauze).

       „Ceeaee trebuie, de fapt, e ea alsacienii și ceilalți fran-
  cezi să înuețe să se cunoască mai bine (Aplauze), să se cer-
  ceteze reciproc tot mai mult, ca să-și restabilească viața comună
  de odinioară. Nu cerem dela alsacieni, de sigur, să nu-și conti-
  nuie a, vorbi dialectul sau chiar, dacă le place, germana (hoch-
  deutsch). Dar se cade, în propriul lor interes, ca toți aceia, cari
  se află încă în vârsta de a se putea iniția în limba franceză, să știe
  sâ o vorbească și să o vorbească întocmai ca limba lor națională".

       „Atunci, dlor, (când vor vedea Franța de aproape) vor cădea
  neînțelegerile, cari se bazează foarte adeseori pe o ignoranță re-
  ciprocă, pe care cordialitatea și sinceritatea sentimentelor nu sunt
  in stare întotdeauna să o delăture".


6?5                        ți*

        „Nu e de ajuns, de fapt, să te iubești — în fiecare căsnicie
acelaș lucru — trebuie să te înțelegi reciproc. Această operă de com-
prehensiune (înțelegere) reciprocă nu se poate face decât cu timpul!
și cu o bunăvoință ce nu cunoaște oboseala".

        Binevoiască cetitorul român și să înlocuiască numai cuvintele;*;
francez și alsacian cu român din fostul Regat și Ardeal sau Banat!
sau Basarabia. Bucovina, ca să aibă medicina sufletească, oferită dea!


căpetenia statului amic.

     Iubirea țață de pasări. „Revue heb-
domadaire" (Rev. săptămânală), n. din
14 Iulie a. c., publică la loc de frunte
o interesantă prefață a fraților Jerome și
Jean Tharaud, cunoscuții romancieri (au-
torii romanelor: „Umbracrucii", „Floarea
din Saron", „Când Israel e rege", etc.)

     Prefața e scrisă la o carte intitulată
„Pentru ce cântă pasările", de știință
popularizată. Este o laudă adusă vieții
pasărilor.

     Frații Tharaud constată că in Franța
nu s’a dat decât o atenție „foarte me-
diocră" vieții pasărilor. Se întreabă: este
aceasta a se atribui indiferenței cato-
licismului din Franța?

     Remarcăm o ideie subtilă :

     „In pădurea d-tale din Gardepee",
scriu frații Th., adresându-se autorului
(Delamain), „în mijlocul viței de viie din
Charente, pasările, avertizate că există
oameni, cari le iubesc, de mulți ani deja,
se opresc întotdeauna, după ce au trecut
Gironda, urcând dela Sud la Nord. M'ați
pus mult în uimire când mi-ați povestit
că, de când ați recunoscut întâiele sbu-
rătoare de avantgardă ale unei migra-
țiuni, dvoastră avertizați îndată, printr’o
telegramă, anumite jurnale din Londra.
Și nu jurnale speciale, cum ai putea crede,
ci ziare de tiraj mare, deoarece faptul
amintit era o veste capabilă, se pare, de
a interesa la vecinii noștri pe un foarte
mare număr de lectori. Iată una din
acele trăsături, care marchează cu atâta
simplicitate și cu atâta putere, dife-
rențele, cari există între felul de a simți


H. P. P. |

al unui francez și al unui englez. Anun- 'J
țarea unui sbor de țărci, întâmplat în. &
Gardepee ni s ar părea nouă foarte ca--<
raghioasă in „Le Journal" sau „Le petit ?
parisien" (ziare de tiraj mare — trad.). ■ |
Văd de aici gestul secretarului de re--;
dacție, cetind acest amănunt neînsemnat J
și aruncându-1 la coș! Și, totuș, consi- Ș
derând toate acestea, să citești, deschi-
zându-ți ziarul, că întâii bărbătuși, in- ‘•j
tr'aripate sprintene ale marei migrațiuni,
vin tocmai să se abată spre tine, cu fu- ,jij
rieri, pentru ca să pregătească culcușul j
femeiuștelor, cari vor urma cu 10 zile J
mai târziu, nu este aceasta mai plăcut 3
decât de a găsi lista căsătoriilor, a de-
plasărilor și a deceselor „mondenilor"
noștri cei mai de vază ?               '

    „îmi signalați, în prefața dv., că >
lordul Grey se odihnea de grijile aface- .j
rilor studiind pasările. Unul din amicii "i
omului de stat îmi spunea, deunăzi, că -j
i-a făcut cunoscut această observație cu-
rioasă. Nu mai știu cu exactitate de ce -g
pasăre a fost vorba, dar această pasăre
rănită a fost adăpostită de lordul Grey și
pusă 'n colivie pentru câteva săptămâni, ’ț
înainte de marea migrațiune a soiului ei /aj
de pasăre. De când a început migra- J
țiunea a văzut lord Grey pasărea sa cum _
începe să tremure din aripi și freamătul ;
acesta a ținut mai multe zile, atâta de- Xj
sigur, ca migrațiunea pierdută ..."

    Frații Th. mulțumesc autorului că a ,3
contribuit cu cartea sa ca să „aprofun-
deze sentimentul misterului vieții".

I. MARIN. 'j|


-•43


676

     Călătorii interplanetare. Croni-
carul științific al revistelor franceze
de seamă „Reuue des deux mondes“
și „Ees Annales“, dl Charles Nord'
marin, publică în reuista a doua (15
Iulie 1828) un interesant articol: „Cum
se evadezi de pe pământ?"

     Aeum, eând se experimentează
eu automobilul și auionul-raehetă
(Oppel), își pun mulfi întrebarea:
„nu vom putea ajunge, odată și odată,
să uizităm și alte planete?"

     Secretarul Obseruatorului Uati-
eanului din Roma, profesorul Pio
Emanuelli, răspunzând unui ehesti- ,
ouar al ziarului englez Uaiaj Mail:
„Ce ua fi nou, în privința progre-
sului, peste 30 de ani?", a accen-
tuat următoarele :

     „In 30 de ani comunicațiile in-
terplanetare vor fi Întreprins un mare
pas spre soluțiune. Se va începe eu
luna . . . apoi, după ee se va fi putut
asigura trecerea eu destulă sigu-
ranță, se vor trimite proiectile, eari
conțin pasageri. Pentru aceasta ar
trebui izvoare enorme de energii, pe
cari încă nu le posedăm. Dar poate
ca în 30 de ani fizicienii și ehimiștii
vor fi descoperit aceste surse de
energie în atomi".

     Prof. Ch. bl., comentând cele sus-
ținute de astronomul italian, subli-
niază „prudentul": „poate". Drea să
analizeze „sub lumina rece a cifrelor"
și „din punctul de vedere al geome-
triei" chestiunea și constată eă fan-
teziile lui Wells și obuzul eu pasa-
geri al lui jules Derne trebuiesc eli-
minate. Efectul loviturii date obuzului
ar turti pe tofi locatarii obuzului, iar
temperatura, ee ar fi necesară pro-
iectilului i-aj> frige de vii. Obuzul
contemplat de ]. Derne ar trebui să
aibă o viteză inițială mai superioară
de 12 hlm, pe secundă, adecă (aproxi-
mativ) de zeee ori mai mare decât


aceea a obuzului „Berthei" din
decursul răsboiului mondial. Căldura
ar trebui să fie de 100 de ori mai
mare ea a „Berthei", Această tem-
peratură ar fi incompatibilă eu viața.

     Dl Ch. N. discută și ideia pro-
fesorului american Goddard, de a
„trage în lună" eu o rachetă, eare
ar conține o cantitate de praf de
pușcă sau magnesiu, eari — explo-
dând și căzând pe lună — ar putea
fi văzută de pământeni. Ar fi nece-
sară o cantitate de eel puțin 800 de
tone de praf! Ca să se elibereze
proiectilul de atraețiunea terestră ar
trebui ea să aibă o iuțeală (aproxi-
mativ) de 11 hlm. pe secundă. Ca să
se întreprindă încercarea eu racheta
la lună ar fi nevoie de 4000 de tone
de explozive, din cele mai tari cu-
noscute astăzi.

     Concluzia: „E de ajuns să ex-
cludem astăzi și mâine . . . daeă nu
și poimâne, orice posibilitate de că-
lătorie interplanetară. Poimâine . . .
în câțiva seeoli, poate eă uom putea
relua problema, mulțumită rezervelor
inepuizabile ale energiei intra-ato-
mice . . . Dar nimic nu ne permite,
până aeum, de a prevesti favorabil
eă se va putea și eă va fi eliberată
și utilizată această energie".

     Cetiji în legătură eu șirul acesta
de idei articolul din numărul acesta
despre cartea savantului Charles
Richet: „Neputința omului" și să fim
mai . . . modești, chiar și eând cetim
relatările savantului ceh Behoiineh
(din expediția Nobile), eari spun eă
„Italia" a sburat limp de două ore
pe deasupra polului nord, la o înăl-
țime de 150 metri. („Temps", 18
Vil 1928.)

*

     Hu e altă cărare ! Marele ziar
francez „Ee Temps" (20 Vil), anunță
eă în decursul lunii Iulie se va des-


677

ehide sesiunea anului 1928 a așa
numitelor „Semaines soeiales de
France" în Paris. „Săptămânile so-
ciale ale Franței" sunt nește cursuri
de oară, ea acele dela Uălenii de
Munte, eu deosebirea eă cursurile
se țin în fiecare an (acesta este al
20-lea, și el!) tot într'alt oraș al Franței,
auând fiecare curs o temă princi-
pală, tratată din toate punctele de
uedere (ea la cursurile dlui profesor
Qusti, la „Inst. social român"). Dolu-
mele, eu dările de seamă eonștien-
țioase și eu notele stenografiee ale
tuturor cursurilor, sunt o prețioasă
contribuție socială.*)

     Ca să se uadă temele discutate
însemnăm aici: în Strasbourg (1922)
s’a discutat pe larg despre rolul eco-
nomic al Statului; în Grenoble (1923)
despre problema populației; în Ren-
nes (1924) despre problema pămân-
tului în economia națională ; în 1 yon
(1925) despre „Criza autorității"; în
Haure (1926) despre „Problema uieții
internaționale".

     Intre conferențiari găsim pe unii
din cei mai de seamă cugetători ai
Franței moderne. E destul să amintim
eă dl Lucian Romiev a uorbit (în 1926)


despre solidaritatea europeană, aba-
tele Sertillanges despre „Morala
creștină și relațiunile internaționale",
G. Guyau despre „Autoritate". Te-
mele cele de mai arzătoare actua-
litate sunt aprofundate și lozincile
cele mai sănătoase purced dela
aceste „Săptămâni sociale ale Fran-
ței". (Despre: acțiunea socială a fe-
meii, alcoolism, asigurări, autoritate,
asistența bătrânilor, capital și muncă,
eoneilianță și arbitraj, colonizări, co-
operație, democrație, educație, fa-
milie, stat, sindicat, populație ete. ete.)


    *) Se află de vânzare la Libr.l. Gabalda.
Paris. Rue Bonapa'te Nr. 10. (Dela 12—25fr.
volumul.)


    Tema din anul acesta; „Legea 1
carității, principiu de uiața so-a
cială".                           ’Cl

    Caritate ? In ziua de azi? ua sări 3
în sus cutare Muțunaehe. Mai mult: .J
Caritatea între indiuizi, familii, cor- Ș
puri sociale și ... nu uă speriațil j
. . . intre popoare, fișa serie „Le ș
Temps" eă uor fi temele ee se vor :'s
discuta ... în Franța.            \

H. P.-PETRESCU. J

*                 :


   ' „Ține minte?" Dl președinte al ș
„fistrei", Uasile Goldiș, a citat în
ședința plenară ultimă a secțiilor. J
noastre, din seriiforul-soeiolog fran- 3
eez Lucian Romier pasagii marcante >
din lucrarea acestuia: „Cine ua fi . '
stăpânul: Europa sau America
(Ediția Haehette, Paris). Tot așa de
însemnate sunt și celelalte două uo-
lume, eari au apărut după răsboiu:
„Explieation de nofre temps“ (Ex-
plicarea timpului nostru) și „Nation
eteivilișation" (Națiune și civilizație).
De astă-dată lăsăm să urmeze trei ,
pagini, traduse din „Idees tres sim-
ples, pour Ies franțais¹¹ (Idei foarte
simple, pentru francezi), apărute


I


înainte de alegerile franceze recente
(Editura „Les Doeumentaires", Si-
mon Kra, Paris, Rue Blanehe 6,
7’50 fr.). Broșura e adresată alegă-
torului francez din 1928, militând
pentru idei sănătoase economice,
financiare, politice.

    Scriind despre „obstacolele" ee
se pun unei politiei adevărate, sus-
ține dl L. R.: „ . . . Suntem purtafi,
printr’un fel de înclinație bolnăvi-
cioasă, să credem eă politica constă
în esență în a urmări procese re-
trospectioe, procese de lucruri, de
persoane și de grupuri. Aproape eâ,
pentru a ne înțelege asupra utilității
unui pod sau a unei linii de autobus,


678

stăm să cerem mai întâi de toate
ea să fim de acord asupra răsboiu-
' lui Albigenzilor sau asupra biografiei
lui Guther. Aeoio unde istoricii esită
să se pronunfe, reclamăm noi un
eonsimjământ formal și definitiu al
mulțimii ignorante. Nimic mai radical
steril deeât un astfel de obieeiu. Nu
poți să obții și nu uei putea pretinde
resonabil ea un catolic, un prote-
stant, un israelit, un liber-eugetător,
un eonseruator sau un republican,
așa-numit „auansat", să-și renege
tradițiile familiare și legăturile sen-
timentale. Să speri eă uei ajunge
sa faci o nafiune tare, unită și eu
influentă, prin concesii reciproce în
priuința interpretării trecutului, este
o chimeră puerilă. In schimb este
relatiu ușor să acorzi bunăuoința și
sforțări pentru acomodări practice
și pentru realizări îndreptate spre
fiilor, eu condiția ea să se pună la
muzeu aceea ce aparține muzeului.

     „Și eu condiția ea să se înțe-
leagă eă certurile între persoane și
intre dughene (boutiques) sunt cea
mai rea piedică a oricărei acțiuni
fecunde. Nu cred (?) să existe un
singur mare stat, în eare politica să
fie uieiată și deprimată într’un grad
așa de mare ea la noi (Franța) prin
competițiuni (pretenții de a fi în
aeeeaș calitate) sau prin certuri
personale. Iți uine să spui eă te afli
într’un târg eu o sută de galantare,
în eare fiecare, pentru ea să-și pla-
seze marfa, înegrește pe aeeea a
ueeinului. Ești într’atâta de ocupat de
a te îmbrânci, încât n’ai timp de a
ie gândi ee ar pretinde acțiunea
fulurora. Cine uorbește de „politica
realistă"? Principiul fundamental al


unei politiei realiste rezidă în a
exclude chestiunile personale. Daeă
șefii o uită — trupele trebuie să le-o
reamintească", (pg. 109—10).

    „In sfârșit: trăim sub regimul
partidelor. Cutare regim ajunge de-
zastruos daeă conducătorii respon-
sabili a diferitelor partide nu înțeleg
eă întâia lor datorie este de a se
înțelege împreună, pentru de a su-
strage întâmplărilor jocului electoral
sau parlamentar anumite condiții ale
prestigiului național sau ale bună-
stării soeiale. Ne aflăm la un grad
(de desuoltare) eând fiecare partid,
departe de a-și limita pagubele agi-
tației politice, neîntrerupt, se ține
orbește ea să găsească mereu pri-
cină. Suferim astfel o constantă stare
de reuoluție uirtuală". (pg. 111).

    Apelurile acestea ale dlui L. R.
au fost ascultate în . . . Franța. N’ar
fi bine să se cântărească argu-
mentele și intr’alte țări? O foarte
modestă întrebare... „Ține minte?!"
E uorba: ce ții minte, și cum? . . .

H. P.-PETRESCU.

    Virgil Șotropa: Zauera din 1821
și regimentul năsăudean. Din „Anu-
arul Inst. de istorie națională" IV.
„Cartea Românească", Bue. 1927.


    Schița biografică-culturală „Nicalae
Bălcescu“, apărută, ca buletin, în „Bu-
letinele desp. jud. Sibiiu al Astrei", și
scrisă de secretarul nostru literar Horia
Petra-Petrescu. a apărut în traducerea dnei
Dr. Jindra Hușkovâ născ. Flajșhansovâ,
în ziarul din Bratislava : „Slovensky
Dennik", 4 și 5 Iulie 1928.


679

Dela „Astra" :


       Dela secțiunile științifiee-litepare.

Ședința secțiunilor, la Cluj, dela 16 Iunie 1928.

       In fața unui număr frumos de membri, deschizându-se ședința se intră
în ordinea de zi: „Mijloacele de desfacere a publicațiunilor secțiunilor „Astrei"
și a altor publicații ale Asociațiunii".

       Dl membru activ dr. Sebastian Bornemisa, face o expunere amănunțită
asupra mijloacelor de desfacere ale publicațiilor, întemeiat pe o lungă și bogată
experiență.

       Dsa începe prin câteva constatări de ordin general. Piedecile ce se
pun azi in drumul desfacerii cărților și publicațiilor în Ardeal sunt, în primul
rând, de natură economică. Pătura intelectuală citește mai puțin azi decât
țărănimea știutoare de carte. Intelectualii noștri, după răsboiu, se luptă cu mari
greutăți materiale.

       înainte de răsboiu presa și publicațiile poporale se desfăceau în apro-
ximativ 70.000 de exemplare, azi cifra e mai scăzută. Editura poporală dinainte
de răsboiu, afară de a „Astrei", nu era îndeajuns de îngrijită (Ciurcu, Todoran).

       Pentru desfacerea publicațiilor „Astrei" ar urma să se folosească urmă-
toarele mijloace :

       1.        Să se întocmească o statistică a librăriilor românești de dincoace de
Carpați, a acelora unde nu sunt librari pricepuți, și unde sunt numai librării străine.

       2.        Să se pregătească librari, buni, cunoscători, care vând cartea, nu
așteaptă ca ea să fie vândută.

       Tot astfel trebuie îndrumat și vânzătorul ambulant.

       3.        Să se găsească in toate comunele mai mari un om potrivit pentru
desfacerea cărții, dându-i-se procente.

       4.        Pentru publicațiile poporale, „Astra" să dea întinsă publicitate cata-
logului lor in fiecare număr din gazetele poporale, începând dela 1 Oct.—
1 Martie, în fiecare an.

       5.        Să se iea contact și să se facă înțelegere cu vânzătorii ambulanți de
cărți poporale (iconarii).

       6.        Un autobus al cărții, care să cutreiere târgurile săptămânale și co-
munele mai mari.

       7.        Pentru toate acestea e necesară înființarea unui oficiu de desfacere al
cărții, — poate fi deocamdată — un singur om priceput, cu salar fix , și
procente din desfacere.

       Pentru publicațiile, pentru intelectuali, ale „Astrei" dl Bornemisa vede,
de-ocamdată, un singur mijloc de desfacere : prin vreo mare editură din Capitală,
care are și editură școlară.

       Luând cuvântul al doilea raportor în chestiune, dl membru activ Ion
Clopoțel, dsa vorbește deasemenea dintr’o bogată experiență. Soluțiile pro-
puse de dsa, întregind pe ale dlui Bornemisa, și unele fiind identice, sunt
următoarele :

       1.        Să se cointereseze la desfacerea cărților învățătorul de sat, dându-i-se
procentul luat de librari (25%).


680

        2.        „Astra" să recurgă la publicitate, în înțelesul celor arătate de dl Bor-
neinisa și să plătească publicitatea.

        3.        O carte pentru a fi cumpărată de țărani trebuie să fie recomandată
prin cititul ei înaintea lor, de către un intelectual al satului; cartea trebuie
prezentată pentru a fi îndrăgită.

        4.        Cartea să nu se mai împartă gratuit. Gratuitatea e o piedecă in
desfacerea cărții.

        5.        Publicația să fie de actualitate. Trebuie să pornim dela curiozitatea
care cere lămuriri asupra problemelor dela ordinea zilei.

        6.        Să se facă legătura cu toți chioscarii cinstiți, și pricepuți la desfacerea
cărții „Astra" să-și procure lista acestor chioscari.

        7.        Să se facă și prin prăvăliașii cinstiți din satele fruntașe, dându-li-se
procente.

        8.        La publicațiile pentru intelectuali să se dea procente intelectualului
care-și iea sarcina de-a le desface în mijlocul cunoscuților săi.

        9.        'Pentru toate acestea e nevoie de un oficiu de desfacere, un om pri-
ceput, care să aibă această singură grije.

        Domnii raportori au fost viu felicitați de către membri secțiilor, în-
trucât dlor au arătat, în adevăr, toate mijloacele ce pot fi întrebuințate azi
pentru o satisfăcătoare desfacere a publicațiilor „Astrei".

       Intrându-se în discuția acestor mijloace, ele sunt unanim aprobate.

        Dl prof. Em. Racoviță insistă asupra necesității pentru viitor de-a nu se
mai impărți gratuit publicațiile Astrei. Dl Lupaș arată că se dădeau membrilor
ajutători cari plăteau taxa anuală.

        Dl Dr. luliu Hațieganu adauge la cele spuse de dnii raportori un nou
mijloc: apelul la forurile superioare, ecleziastice și școlare, ca publicațiile
„Astrei" să fie recomandate preoților și învățătorilor. Amândouă propunerile
sunt primite cu unanimitate.

        La discuție mai participă dnii: Bujoreanu, T. Filipescu, Dr. I. Popescu-
Voitești, I. Lupaș, M. Șerban, G. Bogdan-Duică, Ion Agârbiceanu, hotărându-se
primirea ca directivă a mijloacelor arătate, iar pentru aplicarea lor se hotărește
a se înființa, ia Cluj, un oficiu de desfacere pentru publicațile secțiunilor,
căutându-se un om priceput care să fie angajat.

        Hotărârea va fi trecută și prin ședința generală anuală care se va ținea
în Cluj, la 29 Iunie, subt prezidenția dlui V. Goldiș.

        Raportorilor li-se aduce mulțumită.

        Se trece apoi la stabilizarea ordinei de zi a ședinței plenare dela
29 Iunie a. c. 

— Ședința plenară anuală dela 29 Iunie —

        Ședința plenară ordinară a Secțiunilor științifice-literare ale Astrei a fost
convocată ,de către dl V. Goldiș, președintele Asoeiațiunii, pentru ziua de
29 Iunie la Cluj, în localul Secțiunilor. Convocarea s’a făcut prin invitări tipărite
cuprinzând ordinea de zi a ședinței, trimise membrilor, precum și prin publi-
carea în principalele ziare din Ardeal.

        Ședința plenară ordinară din a. c., a întrunit peste șasezeci de membri
activi și corespondenți, în frunte cu președintele dl V. Goldiș, amândoi vice-


681

președinții, dnii Dr. Oct. Rusu și Dr. S. Preda. Noua înființată secțiune feme- .4
nină a fost pentru întâia oară reprezentată la ședința plenară, prin Doamnele- ș
Elena Pop Hossu-Longin, Veturia I. Lapedatu, Marta Epure, Elena Bratu. Dintre «
membri secțiunilor își motivează absența dnii I. Boroș, P. Drăghici, N. Togan, .
Horia Petra-Petrescu, G. Bogdan-Duică, I. Popescu-Voinești; acești doi din
urmă și încă vreo patru membri activi au fost reținuți de examenele de bacalaureat. >


Ședința I.

      La orele 10 a. m. dl președinte Vasile Goldiș, deschide ședința plenara
ordinară a Secțiunilor printr'o substanțială cuvântare, în care pornind dela
principiile călăuzitoare ale „Astrei", arată necesitatea cultivării puterilor sufle-
tești ale nației și a preocupării principale de massele mari ale poporului. Dsa
trecând în revistă, cu laudă, activitatea Secțiunilor, salută pe cei prezenți paren-
tează în termini mișcători pe V. Branisce, fost membru în Secția lit., salută apoi
în deosebi pe reprezentantele secțiunii femenime. Dsa designează de verificatori
ai procesului verbal pe dnii I. Lupaș și A. Ciortea. Cuvântarea dlui V. Goldiș


o publicăm în acest număr.

       Trecându-se la ordinea de zi, președintele dă cuvântul secretarilor sec-
țiunilor, in ordinea în care secțiunile sunt trecute în Regulament. — Secretarii
și, in lipsă suplinitorii raportează in scris.

       Dl Sepi. Popa, secretarul Secțiunii literare-filologice, arată activitatea Sec-
țiunii pe anul trecut: ședințele ținute, hotărârile luate, activitatea singuraticilor
membri. Arată pierderea suferită de Secțiune prin moartea Iui Valeriu Branisce;
Relevează faptul că la două concursuri cu premii publicate de secție, în doi
ani consecutivi, unul pentru o povestire poporală, altul un studiu asupra lui
G. Barițiu până la 1848, nu s'au prezentat lucrări. Stăruie asupra deciziunii luată
in ultima ședință a Secțiunii de a publica, subt conducerea dlor G. Bogdan-
Duică și N. Drăgan o Crestomație-Autologie a scriitorilor ardeleni dela înce-
puturi până azi. Lucrarea va fi în două volume, unul de proză, altul de poezie.

       Dl Tiberiu Brediceanu, președintele Secțiunii artistice, dă cetire raportului
asupra activității Secțiunei. Conferențe artistice ținute de membri ei, concertele
aranjate de dna Veturia Ghibu în cadrele Secției. Arată preocuparea secțiunii
pentru colecționarea și armonizarea cântecelor poporale.

       Dl Demetriu Comșa iși arată dorința ca, pe viitor în raportul Secțiunei
artistice să se facă amintire și de expozițiile artistice, cum a fost cea din toamna
anului 1927, aranjată sub conducerea dsale la Timișoara. Dl. T. Brediceanu își
însușește propunerea, rugând ca astfel de fapte să fie aduse la cunoștința Sec-
țiunii, când nu pornesc din inițiativa Secțiunii.

       Dl I. Lupaț, vicepreședintele Secțiunii istorice, citește raportul despre
activitatea Secțiunii: ședințele ținute, hotărârile aduse, colaborarea la ședințele
plenare. Arată că din Biblioteca Secțiunii a apărut primul număr, bine primit
de public și presă, material pentru viitoarele numere e gata de tipar.

       In cadrele raportului dsa face cunoscută hotărârea Secției de a propune
ca nou membru corespondent al său pe Dl Dr. Sebastian Stanca, și dă citire
raportului în care se apreciază activitatea.

       Dl I. Pop, în absența motivată a secretarului, dă citire raportului despre
activitatea Secțiunii științelor naturale, în ședințe proprii, în lucrările și confe-

“bbT"

rențele membrilor. Se arată că Biblioteca Secțiunii a scos primul număr
Speologia" de E. Racoviță. Aduce la cunoștință propunerea Secției și o supune
plenului, de a fi ales membru corespondent dl Dr. Ștefan Mateescu, profesor
in Academia de Agricultură din Cluj.

       Dl G. Sighiertău, raportează despre activitatea Secțiunii geografice-etno-
j,rafice, stăruind asupra bibliotecii Secțiunii cu cele trei numere apărute și asupra
materialului în pregătire pentru numerele viitoare.

       Dl V. Onișor, vicepreședintele Secțiunii juridice, arată programul de]con-
ierențe juridice care așteaptă să fie executat, arătând motivele independente de
Secție, cari au împiedecat până acum activitatea.

       Dl Dr. L. Danielo, secretarul Secțiunii medicale — biopolitice condusă
.ie dnii luliu Hațieganu și luliu Moldovan, citește raportul despre activitatea
ioarte bogată și rodnică a Secțiunii, atât prin numărul mare de conferențe,
— prelegeri poporale la sate — aproape 300, cât și prin biblioteca valoroasă
pentru intelectuali, — cea mai veche și mai bogată dintre bibliotecile Secțiunilor.
Secția a continuat să editeze Buletinul semi-lunar, revistă apreciată în cercuri largi.

       Dl C. Sudețeanu, secretarul Secției școlare, arată piedecile de ordin intern
cari au contribuit la sporirea activității Secțiunii. — Dl I. Lupaș, în legătură cu
situația Secțiunii școlare, își arată dorința de-a se căuta modalitatea pentru ca
dl O. Ghibu, președ. secției, să revină la conducerea lucrărilor Secției, atât de
activă în trecut.

       Dna Elena Pop Hossu-Longin dă cetire raportului Secțiunii femenine,
arătând frumoasa activitate desvolțată până acum subt prezidenția dnei Maria
B. Baiulescu, organizând festivaluri, conferențe și luând inițiativa de a fi
serbată ziua mamelor.

       Dl Dr. Mihail Șerban, președintele Secțiunii social-economice, raportează
despre activitatea desfășurată: conferențe, studii, biblioteca Secțiunii, Dsa pre-
zintă raport scris despre activitatea membrilor corespondenți: Dnii luliu Enescu
si Vasile Vlaicu, pe cari Secțiunea îi propune de a fi aleși membri activi ai săi.

       Toate rapoartele Secțiunilor sunt luate aprobator la cunoștință. Dl Vasile
Goldiș relevează în termini elogioși activitatea Secțiunii medicale-biopolitice,
precum și începutul promițător al activității Secțiunii femenine. Dsa a apreciat
după fiecare raport, activitatea din cadrele Secției, aducând mulțumite condu-
cătorilor și celor ce muncesc în cadrele Secțiilor.

*
* *

       Dl I. Agârbiceanu, secretarul literar al Secțiunilor, dă cetire raportului
general despre activitatea desfășurată de Secțiuni în ședințele plenare, despre
comunicările făcute, conferențele ținute, hotărârile aduse. Raportează despre bi-
blioteca pentru intelectuali a „Astrei", despre îmbunătățirile aduse revistei
„Transilvania". Dintre hotărârile realizate sau de realizat in viitor, raportul re-
levează pe următoarele : continuarea comunicărilor, a prezentărilor de cărți, a
conferențelor ; continuarea bibliotecilor Secțiunilor; continuarea îmbunătățirii,
ca cuprins 'și tehnică a revistei „Transilvania" ; înființarea unui oficiu de des-
facere a publicațiunilor Secțiilor ; pregătirea lucrării „Ardealul românesc" de
către secțiuni; pregătirea și editarea de către Secțiunea literară a lucrării
„Crestomația și Antologia", scriitorilor ardeleni, în două volume, dela înce-
puturi până azi.


683

          Raportul general supune ședinței plenare următoarele chestiuni in legătură
  cu activitatea viitoare a Secțiunilor.

          I.        Dacă întreaga subvenție dela centru repartizată Secțiunilor, să se fo-
  losească numai pentru publicații sau o cvotă să se dea și pentru conferențe,
  eventual pentru editarea de conferențe poporale model.

          II.        Dacă bibliotecile Secțiunilor să publice și broșuri poporale, sau ma-
  terialul poporal, ori dela care secțiune ar veni, să se publice in Biblioteca po-
  porală a „Astrei".

          III.        Dacă in ședința plenară anuală, să se raporteze și despre situația
  bugetară a fiecărei Secțiuni, pentru ca ședința plenară să poată hotărî bugetul
  Secțiunilor, potrivit regulamentului — pentru a putea fi înaintat Adunării ge-
  nerale viitoare a „Astrei", prin comitetul central.

         IV.        înființarea oficiului de desfacere a publicațiilor, hotărâtă de secțiuni.

           V.          Dacă in viitor să se citească în ședința plenară rapoarte singuratice
  ale secțiunilor sau ele vor fi cuprinse în raportul general.

          Raportul secretarului se ia la cunoștință aprobătoare și Secțiunile intră
  in desbaterea chestiunilor prezentate la sfârșitul lui. Se începe discuția la p. I,
  dar timpul fiind înaintat, discuția se va continua în ședința a doua.

          Atât raportul general, cât și acele ale Secțiunilor se vor publica în Nr.
  administrativ al revistei „Transilvania", dinnaintea adunării generale pe 1928.

Ședința II.

          Sc deschide la orele 4 p. m., subt prezidenția dlui Vasile Goldiș. ’ Se
  continuă discuția începută a. m.

          La p. I. Subvenția dela centru să se folosească numai pentru publicații ?

          Dl I. Agărbiceanu, crede că o parte a subvenției Secțiunile să o folo-
  sească și pentru conferențe pentru intelectuali, de ținut în diferite centre ale
  Ardealului și Banatului. Asociațiunea nu poate renunța dela acest mijloc de
  propagandă culturală, introdus de ea în Ardeal. — Dacă se crede totuși că azi
  sunt prea multe conferențe pentru intelectuali, Secțiile din o cvotă a subvenției
  să pregătească conferențe poporale model.

          Dl I. Lupaș, e de părere să se facă conferențe de către membrii secțiilor,
  continuând tradiția. Conferențiarii „Astrei" ar putea lucra de comun acord, după
  un plan unitar, cu conferențierii altor societăți culturale, ajungându-se la un
  raport de reciprocitate. Comitetul central să ia contact ca „Extensiunea univer-
  sitară" și „Universitatea literară" pentru a se fixa un program comun.

          Dl Dr. G. Preda, susține necesitatea conferențelor pentru intelectuali din
  partea „Astrei", precum și editarea de conferențe poporale model. Conferen-
  țiarii noștri să accentueze ori de câteori vorbesc din partea „Astrei" și in ra-
  poartele secțiilor să fie menționată numai activitatea membrilor in cadrele
  „Astrei".

          Dl Dr. luliu Hațieganu susține principiul ca in rapoartele Secțiilor să fie
  menționată numai activitatea membrilor desfășurată în cadrele „Astrei", cum
  și altă activitate culturală și științifică. Cât privește chestiunea pusă, secția me-
  dicală a ținut și conferențe, a editat și publicații.

          Dnii Sp. Popa, Dr. Bologa, I. Agărbiceanu, arată că relevarea și a altei
  activități a membrilor decât cea în cadrele „Astrei", a fost un obiceiu.


684




          Dl Vasile Goldiș, rezumând discuția, stărue asupra celor două împreju-
  rări. întâia : Conferențe pentru intelectuali se țin azi foarte multe de către alte
  societăți, cari au buget anume pentru conferențe. Aceste conferențe se țin, in
  cele mai multe locuri, cu concursul despărțămintelor „Astrei".

          In al doilea rând : Secțiunile n'au pentru moment fonduri pentru con-
  ferențe, apoi problema conferențelor nici nu e studiată deajuns. Deaceea dsa
  propune și membri Secțiunilor primesc următoarele :

          Ședința plenară a Secțiunilor nu află momentul potrivit pentru a decreta
  obligatorii conferențele pentru intelectuali organizate de Secții. — Pentru studierea
  intregei probleme a conferențelor pentru intelectuali să se iea contact cu in-
  stituțiile de cultură, similare și chestiunea să fie desbătută în ședințele plenare
  ale Secțiunilor. — Să se editeze conferențe poporale model.

          La p. II. Dacă Secțiunile să publice și broșuri poporale, sau tot materialul
  poporal să se publice în Biblioteca poporală a „Astrei".

          Problema dela forma simplă in care a fost pusă, se amplifică prin dis-
  cuțiile urmate în ședință.

          Dl Dr. luliu Hațieganu crede de necesare și conferențele poporale model
  și bibliotecile poporale. Este insă cu totul necesar ca materialul științific, atât
  pentru broșurile poporale, cât și pentru conferențele poporale model, să fie
  lucrat de secția în domeniul căreia cade. Numai redactarea, din punct de vedere
  stilistic, trebuie văzută de un om priceput în terminologia și limba poporală.

          .Dl Dr. Preda e de părere ca Secțiile să pregătească și să censureze
  materialul de specialitate, care va apare în biblioteca poporală, rămânând ma-
  terialul de ordin general pentru redacția Bibliotecii poporale. Crede ca Secțiile
  să publice conferențe poporale model, de care se simte lipsă.

          Dl Dr. A. lancu spune că materialul de specialitate pentru broșurile po-
  porale trebuie să fie văzut de Secțiuni, ori de cine ar fi lucrat, pentru a fi pus
  in concordanță cu rezultatele și concluziile actuale ale științii. — Tot asemenea
  crede că activitatea socială a Secției femenine trebuie să fie mereu în raport
  de informație și directivă cu Secția medicală-biopolitică.

          Dl I. Lupaș, într’o ■ expunere amănunțită și documentată, intrând in
  miezul chestiunii conchide :

          1.        Tot ce au Secțiile ca material poporal săse publice in Biblioteca popo-
  rală a „Astrei". Pe copertă se poate indica că-i a cutărei secțiuni.

          2.        Materialul poporal de specialitate să fie examinat de Secțiuni și pu-
  blicat cu’redactarea redacției Bibliotecii poporale.

          3.        Pe cât posibil Secțiunile în publicațiile lor să se mărginească la lu-
  crări științifice-literare pentru intelectuali.

          4.        Să se iea măsuri pentru ca formatul bibliotecilor Secțiunilor să fie
  acelaș, de dragul unității și pentru facilitarea desfacerii.

          Dl S. Bornemisa, susține forma unitară a bibliotecilor Secțiunilor. întreg
  materialul poporal să se tipărească în Biblioteca poporală centrală. Conferențe
  model să tse editeze, ori dela cine ar veni, nu numai dela membri secțiunilor.

          Dl Vasile Goldiș, rezumând discuția e de părere că chestiunea nu e stu-
  diată în deajuns și propune, iar ședința plenară primește, următoarea concluzie:

          Chestiunile: editarea broșurilor poporale in bibliotecile Secțiunilor sau în
  aceea poporală centrală a „Astrei"; redactarea lor, când e cazul scrierilor po-


685

parale de specialitate; editarea conferențelor poporale model; forma externă a
bibliotecilor Secțiunilor, — să fie din nou discutate in fiecare secție, apoi în plenul -
lor, cerându-se și părerea redactorului Bibliotecii centrale poporale.                 «

       Hi. Chestiunea dărilor de seamă a Secțiunilor către ședința plenară anuală. , 5
După o scurtă discuție se primește în unanimitate propunerea:

       Secretarii Secțiunilor să pregătească raport în scris către ședința plenară, -
pe care-1 vor înainta cel puțin cu două săptămâni înainte secretarului literar
al Secțiunilor, spre a le cuprinde rezumativ în raportul general.                      T

       Rapoartele speciale ale Secțiunilor vor cuprinde și date sumare asupra '
situației financiare a Secției și un proiect de buget pentru anul viitor, pentru ca v
ședința plenară să poată hotărî asupra bugetului de propus adunării generale
prin comitetul central.                                                                ;

       Pentru anul 1929 ședința plenară a Secțiunilor propune subvenția acor-
dată de „Astra" Secțiunilor pe anul în curs (1928).                                   v

       Rapoartele speciale ale secțiunilor se vor publica în revista „Transilvania".

       IV.  înființarea oficiului de desfacere a publicațiilor Secțiunilor și ale „Astrei".

       Secretarul arată că ședința dela 16 Iunie a Secțiunilor a adus hotărârea        '

de a se înființa un oficiu de desfacere a publicațiilor Secțiunilor. Hotărârea se      ;

supune ședinței plenare de azi pentru aprobare, eventual pentru a fi comple-
tată. Deocamdată s'a hotărât să se angajeze un om priceput cu un salar fix -
dat de Secțiuni și procente dela volumele desfăcute.

       Dl Dr. Preda arată că oficiul acesta e necesar și pentru celelalte pu-
blicații ale „Astrei".

       Dl V. Goldiș, aprobă înființarea lui și face următoarea propunere, primită
de plenul secțiunilor :

       Ședința plenară aprobă hotărârea dela 16 Iunie a Secțiilor de-a inființa un
oficiu de desfacere a publicațiunilor lor, precum și modalitatea de-a suporta
cheltuelile din subvenția dată de centru Secțiunilor.

       întrucât de oficiul de desfacere au nevoie și celelalte publicații ale „Astrei",
Secțiunile să pregătească partea tehnică de organizare a oficiului și să supună
elaboratul și comitetului central al „Astrei".

       V.  Alegerea de membri noui.

       In temeiul raportului înscris și a propunerii secțiunii istorice, făcută prin
dl I. Lupaș, ședința plenară alege cu unanimitate de membru corespondent al
Secțiunii istorice pe dl Dr. Sebastian Stanca, asesor consistorial în Cluj.

       In baza rapoartelor și a propunerii secțiunii social-economice făcute prin
dl Dr. M. Șerban, ședința plenară alege cu unanimitate de membri activi ai aceleași
secțiuni pe dnii luliu Enescu și Vasile Vlaicu, ambii directori de bancă în
Cluj, foști membri corespondenți ai Secțiunii.

       In baza raportului și propunerii secțiunii științelor naturale, făcută prin ‘
dl A. Ciortea, ședința plenară alege cu unanimitate, de membru corespondent
al Secțiunii Șt. naturale pe dl Dr. Ștefan Mateescu, profesor la Academia de
agricultură din Cluj.

       VI.         Ședința plenară ordinară anuală a Secțiunilor se va ținea pe viitor
la 21 Maiu (Sf. Constantin și Elena) a fiecărui an.

       Epuizându-se ordinea de zi dl Vasile Goldiș închide ședința, aducând
vii mulțumite tuturor celor ce au muncit și s au ostenit întru realizarea pro-
gramei de activitate a „Astrei".


686

    Președintele ᵣAstrei* în despăr-
Jăminte. Dl Vasile Goldiș a ținut să
participe in persoană la reorganizarea
despărțământului central județean din
județul Caraș. Spre scopul acesta a luat
parte, în 20 Maiu a. c., la reorganizare,
;n orașul Oravița și la constituirea
secției femenine-biopolitice pe lângă
acest despărțământ. Fiind de față toate
autoritățile și aproape toți intelectualii
din localitate, dl președinte a ținut o
conferință despre „Astra" și misiunea ei.


     Președinte al despărțământului a fost
ales dl profesor de liceu (din Oravița)
llie Rusmir.

     Tot dl președinte a vizitat comunele
Ciclova Montană și Broșteni, cărora le-a
împărțit, din fondurile „Astrei", ce se află
în construcție, 25.000 Lei și 50.000 Lei.

   Pretutindeni reprezentantul „Astrei"
a fost primit ca adevăratul sol al culturii
românești și dela activitatea noului des-
părțământ central județean ne putem
aștepta la cele mai satisfăcătoare roade.

           dr. Gh. Preda, la ban-


*

       Discursul dlui vice-preș. al „Astrei"
chetul dat în onoarea ziariștilor poloni, în Sibiiu, 15 Iunie, 1928.


          Domnilor,

          Prezența Dv. în mijlocul nostru în acest oraș, care se simte
    fericit de a Vă primi, probează odată mai mult cât iubiți țara
    noastră, pentrucă știți că ea aspiră, ca și țara Dv., de a da ce-
    tățenilor : siguranța, pacea și armonia, izvoarele cari constituie bu-
    curia și fericirea oricărei națiuni.

          In conferința Dv. dela București, ați afirmat odată mai mult,
    că cultura unei națiuni, ca și comerțul și industria ei, nu pot pros-
    pera decât prin unirea cu alte națiuni.

          Urăm deci călduros ca popoarele noastre să-și întindă fră-
    țește mâna și să lucreze împreună, la această mare operă a civi-
    lizației : Pacea și progresul universal.

          Noi vedem astăzi cu o vie bucurie, cum ideia fraternității
    începe să nască în sufletul mai tuturor popoarelor și nu va în-
    târzia, cred, ziua când oamenii din orice ținuturi vor fi, se vor
    simți fericiți să își poată întinde mâna.

          Să nu uitați nici un moment, Domnilor reprezentanți ai presei
    polone, dea spune compatrioților Dv., amicilor și aliaților Dv., că.
    amiciția care ne unește astăzi este mai vibrantă și mai puternică
    ca ori-când. Căci această amiciție nu este născută numai pe câmpul
    de bătălie, în lupta pentru libertate, dar este produsul cetirei lu-
    crărilor oamenilor Dv. savanți în litere și știință, este produsul
    dragostei cu care contemplăm cele mai bune opere ale marilor și
    prodigioșilor Dv. artiști.

          In jiumele Societății culturale „Astra", pe care urmează să
    o vizitați în curând, Vă urez bun sosit. Urez ca presa țărilor
    noastre, să rămână pentru totdeauna în serviciul condeiului cinstit,
    în serviciul limbajului, care înalță sufletele, a acelui limbaj, care
    va face ca inimile popoarelor noastre să bată la unison și să trans-
    mită posterității fapte demne de noi, demne de străbunii noștri.


687

        Cu aceste sentimente, ridic paharul în sănătatea reprezen-
  tanților presei poloneze, strigând din toată inima :

         — Trăiască Polonia!


     „Tot ce unește!". Așa se întitu-
lează darea de seamă despre activitatea
culturală a despărțământului jud. Sibiu
al „Astrei“, pe a. 1927,8. A apărut în
editura despărțământului (Str. Șaguna 6,
Sibiiu), are 60 pagini și conține o bo-
gată informajie despre frumoasa și mă-
noasa activitate a acestui fruntaș de-
spărțământ. E destul să spunem că în
anul de gestiune 1927/8 s’au reorganizat
35 de cercuri culturale, s’au ținut 335
de conferințe și 128 șezători, că sunt
membri înscriși: 47 fondatori, 178 pe
viată, 1500 activi (multi țărani!) și .127
ajutători, ca să ne convingem, că. în
despărțământul acesta s’a lucrat din
greu. Președinte al desp. jud. este dl
insp. școlar Silviu Țeposu, vicepreș. dl
medic primar Dr. L. lonașiu.

     Cităm din lucrare următorul pa-
sagiu: „E mult de lucru!" am întitulat
o dare de seamă a noastră. bt’avem
timp de pierdut!" o altă dare de seamă.
„Puneți umărul!" pe cea din 1925/6.
Am vrut ca strigătele acestea de alarmă,
îndemnurile acestea, să servească ca
un fel de motto, care îmbărbătează, care
întremează.

     In fruntea rândurilor de față am
pus, ca lozincă: „Tot ce unește!" și
vom motiva pentru ce.

     Cine vede câtă izidă se face în
zilele noastre cu cerneala și hârtia,
pentru învrăjbirea fraților, cel ce pricepe
criminala pradă a timpului scump cu
discuții sterpe și pătimașe, câta vreme
mulțimea așteaptă cuvântul mântuitor,
câtă vreme boalele sociale năpădesc
cu nemiluita, acela va afla prea îndrep-
tățit glasul de goarnă „Tot ce unește!",
pentru strângerea rândurilor, purcese
dela o societate, care are în statutele


sale precizată bine conduita: în cadrele-
ei nu se face nici confesionalism, nici
politică militantă. Convinge-te, cetito- -
rule, de bunătatea colaborării pe cără- :
rile binelui din darea aceasta de seamă.

     N’ar fi bine ca să se transplanta
această colaborare în cercuri cât mai
largi, în domenii învecinate culturii chiar,
spre binele tuturora?

     Dacă a existat o epocă în care să" -
fi fost îndreptățită chemarea „Tot ce.
unește!" este a noastră.

     „Tot ce uneșie!", deoarece este
mai mult în joc decât își închipuie cu-
tare și cutare pigmeu cu orizontul de ;
turnuleț de bisericuță!                    !

     „Tot ce unește!", fiindcă dacă nu
se dau lozinci ca acestea, cari încheagă
rândurile, se distramă ori ce țesătură,
fie ea ori cât de măiasiră,               ₛ.

     „Tot ce unește!", pentrueă o so-
cietate, care vrea să trăiască, trebuie
să înțeleagă că numai colaborarea spre-
binele comun este sortită să fie medi- /
cina sufletească pentru un neam.

     „Tot ce unește!" pentrueă proble-
mele ce ni se pun sunt prea grave,
prea capitale, prea vitale, decât ca să
ne putem permite luxul să fim slugi
plecate celeilalte lozinci, diametral o-
puse: „tot ce desbină!", care poate fl.
ademenitoare pentru câte un spirit ne*
astâmpărat, de frondă, dar în epoca
noastră ar trebui să fie o lozincă os-
tracizată, pe drept cuvânt.               •*.

     Cetitorule! După ce ai cântărit cele
înșirate mai sus — mărturisește: cine- //
are drept de existentă astăzi: cel ce
pledează pentru strângerea rândurilor,
ca societatea noastră, sau cel ce vrea -
să desbine? Lucră amăsurat pornirii
acesteia!"...                            ■


688


1

Anexă:


      Oaspeți plăcuți : Congresul internațional, al X-lea, al învă-
țământului secundar. Congresiștii în Sibiiu, la „Astra".

      Vineri, în 27 Iulie, 1928, am avut fericitul prilej de a salută
în Muzeul nostru din Sibiiu pe participanții la congresul inter-
național al învățământului secundar, cari și-au ținut al X-lea congres
în București.

      Venind dela Brașov, după ce au luat parte, la Săliște, la o
serbare câmpenească, congresiștii au vizitat Muzeul „Astrei" noastre.
Aici i-au primit membrii din comitetul central, în frunte cu dl
vice-președinte dr. Gh. Preda,

      Vorbirea dlui președinte al „Astrei", V. Goldiș, care, bolnav
fiind, n'a putut să participe, a fost sulevată în esența ei, în fran-
țuzește, din partea dlui vice-președinte dr. Gh. Preda. Tot dsa a
bineventat pe congresiști, arătându-le importanța „Astrei" pentru
poporul nostru și explicându-le obiectele cele mai de seamă, expuse.

      In numele oaspeților-congresiști a vorbit secretarul general
al congresului, francezul Jean Claviere. Intr’o vorbire plină de
bun-simț și de orizonturi la,rgi, a descris dsa marea satisfacție ce o
simt congresiștii, cunoscându-ne frumusețile și bogățiile țării. Con-
vins despre vitalitatea poporului român, care are țărani atât de
yiguroși și o artă atât de Valoroasă — promite că va fi, împreună
cu ceilalți congresiști, promotorul aproprierii între popoare, după
răsboiul crâncen de-abia trecut. O înfrățire între popoare se poate
încheia numai pe baza unei cunoașteri reciproce, aceasta a pri-
lejit-o congresul al X-lea cu România.

      Reprezentanții Franței, Angliei, Spaniei, Italiei, Cehoslovaciei,
Poloniei, Americii etc. au aplaudat frenetic promisiunea vorbito-
rului lor de a fi interpreții între poporul lor și poporul românesc.

      Apoi li-s'a arătat congresiștilor „Muzeul", împărțindu-li-se
totodată din publicațiile Astrei. Amintim aici că între congresiști au
fost și doi domni poloni, cari au învățat românește, anume, pentru
congresul acesta, precum și consilierul dela Ministerul instrucțiunii
publice din Praga, dl Franeise Bous, secretarul „Instit. cehoslovac-
român" din Praga.

*

      Lăsăm să urmeze salutul dlui V. Goldiș, președintele „Astrei",
către membrii „Asociației internaționale a profesorilor secundari".

      Domnilor,

      In acest orășel modest al Transilvaniei, unde două neamuri își
impletesc rosturile vieții spre a-și găsi bunăstarea și mulțumirea, pre-
ședintele celei mai vechi asociații culturale românești salută cu respect
pe reprezentanții asocierii internaționale a profesorilor secundari.


689

      Noi aci cheltuim energiile noastre spre a îndruma poporul
românesc pe cărările civilizației, pe care noi o definim ca o ex-
ploatare rațională a naturii în măsura cunoștințelor omenești de-
spre dânsa și tot atunci ca o eliberare în aceeaș măsură a omului
de sub exploatarea prin semenii săi, eeeaee urmărește cultura, care
va să zică umanizarea sufletului.

      Domniile Voastre aveți nobila chemare de a creia istoriei
viitoare generațiile, cari să înțeleagă — în cât privește prosperi-
tatea rassei umane pe pământ — superioritatea incomparabilă a
solidarității tuturor națiunilor față de lupta brutală spre opresiune
în concurența nebună pentru bunuri materiale.

      Punctele din programul Congresului, pe care de astădată l-ați
ținut în capitala scumpei noastre Românii, vădesc lămurit acest
gând înalt al asociației Domniilor Voastre.

      Mărturisirea necesității de a acorda cunoștințele omenești,
mereu progresive, cu interesele culturei generale, aservind tot-
deauna în chip norocos cele dintâi celor din urmă, — problema
minunată a școalei unice în scopul de a facilita tuturor ascensi-
unea pe scara intelectualității în măsura capacității fiecăruia, in-
dependent de posibilitățile sale materiale, eeeaee va fertiliza do-
meniul spiritului în raporturile sociale, — Crucea Roșie a tine-
rimei și rostul Societății Națiunilor, ca materie de învățământ în
școală, — jalonează noua etapă în sbuciumările civilizației de a
construi forța imuabilă a coheziunei umane.

      Domniile Voastre ați găsit aci un stat nou, dar' un popor
străvechiu, care aproape deodată cu plămădirea strălucitei sale
surori pe malurile Seinei, a fost așezat aci la porțile Orientului ca
avantgardă a geniului latin. Sentinelă credincioasă a civilizației
creiate prin acel geniu, lung șir de veacuri poporul român a avut
nenorocul să-și cheltuie vlaga de viață oprind avalanșa barbară
spre Apus și apărând crucea ca simbol al unei superioare con-
cepții de viață. N’a sucombat în lupta aceasta cu toate că vrăș-
mășia vremilor ne-a risipit sub diferite dominațiuni.

      Reunit astăzi în hotarele sale firești acest popor zorește apro-
pierea bunurilor civilizației avansate, de cari soarta vitregă l'a lipsit
până acum. Venirea Domniilor Voastre în mijlocul nostru e o pu-
ternică încurajare pentru noi. De azi înainte ne simțim cu atât
mai vârtos înregimentați în cohorta luptătorilor pentru lumină, to-
varăși ai soldaților dreptății, combatanți ai solidarității umane.

      Vă mulțumim și Vă zicem : bine-ați venit la noi!

                                           VASILE GOLDIȘ,
                              președintele Asociațiunei pentru literatura
                              română și cultura poporului român „Astra".


690