
Anul 59.               Iunie 1928.                Nr. 6.



            TRANSILVANIA


Organul societății culturale „Astra".




    Centenarul șeoalelor din Beiuș.

      Când scriem aceste rânduri lumea românească se pregătește
de drum, să ia parte la centenarul șeoalelor din Beiuș.

      întemeiat la 1828, liceul din Beiuș poartă numele Întemeie-
torului și marelui Mecenate: Samuil Vulcan. Era a doua școală
secundară românească în cuprinsul Ardealului și al fostei Ungarii,
locuit de Români, după cea din Blaj (1754). Puternicul curent de
regenerare națională, pornit de dascălii din Blaj, ajunsese și la
periferia nord-estică a Românilor din Ungaria, ca și la Bucureștii,
ce se deșteptau din jugul și oprimarea fanariotă. E o legătură
directă între Blaj—București și Beiuș, tocmai în decada a doua
și a treia a veacului al XlX-lea.

      La Blaj lucrurile au mers mai ușor, căci școalele se deschid
nu prea târziu, după unirea cu Roma, când cei-ce hrăniau alte
gânduri de soarta acestor școli, nu-și dedeau seama, că socotelile
lor nu se vor potrivi întocmai cu acele ale dascălilor luminați și
cari aveau să fixeze menirea șeoalelor, după cea mai bună a lor
conștiință, trecută prin proba de foc a științei și a credinței, fără
să mai recurgă la îndrumări de prisos.

      Lumea din Maramurăș până în Banat și malul Tisei trăia
insă într’o altă țară, par'că Principatul Ardealului, în declin, mai
păstra aparențe de autonomie, și mișcările revoluționare de aici
marcau, alături de renașterea culturală, și tendințe spre libertate
și emancipare, cari puteau fi sufocate temporar, dar continuau să
ardă, tot mai stăruitor, sub cenușă.

      Dincolo de limitele vechiului Ardeal, partea estică a Mun-
ților Apuseni era destul de aproape de pusta Ungariei și sbu-
ciumul Românilor din Ardeal nu putea răsbate, decât cu mare
greu și mari întârzieri, peste Piatra-Craiovei...

      Nemuritorul episcop al Orăzii, Samuil Vulcan, originar de
lângă Blaj (Veza), aprinde, cel dintâiu, facla culturii, pe aceste
meleaguri, ce dormitau in întunerecul morții.

      După cel dintâiu institut pentru educația tinerimei române, ‘fj
— Pro excolenda natione Valachica — ridicat la Oradea de epis- j
copul Darabant^— episcopia e înființată la 1777 de Maria Terezia —" 1
înființarea școlilor din Beiuș era o etapă, ce nu mai putea întârzia, *

      Episcopul Dragoș obține încă la 1781, dela împăratul losif II. J
domeniul dela Beiuș, având ca succesor la 1807 pe Samuil Vulcan, !
care făcuse mai înainte studii teologice la universitatea din Viena,

      La 1828 episcopul Vulcan înființează gimnaziul inferior, cu <
patru clase din Beiuș „Pedagogium seu Gymnasium minus", CU ;


cheltuiala sa. Dela 1835 s'a complectat la șase clase, iar dela
1851 — după programa în vigoare a școalelor secundare — la
opt clase.

      In actul de deschidere, păstrat în „Foaia pentru minte, inimă
și literatură" (Brașov, 1870 pag. 241)*) se spune:

      Noi vedem că toate națiile, cari se țin mai luminate, numai
prin purtarea pruncilor la școală au scăpat de sălbătăcie și de
întunereeul neștiinței. Deci de cumva aceleași neamuri nu ar avea
atâta grijă și râvnă de a-și procopsi pre fiii săi întru învățături
și acuma ar zăcea în rătăcire și în prostime; numai singură
procopsirea ce se capătă dela învățături e cu adevărat una mijlo-
cire și cale, prin care poate spori neamul mergerea înainte, în
luminare și deșteptare din întuneric.

      Pentru aceia, ca și neamul românesc mai curând să poată
simți dulceața care din învățături izvorește, de care toate neamu-
rile luminate sunt îmbogățite, de lipsă iaste ca din toate puterile
și cu toată râvna să-și diaie pruncii la învățătură.


      Episcopul loan Bob aduce și el, printr'un circular, la cuno-
ștința clerului și poporului român din Ardeal, deschiderea gimna-
ziului din Beiuș.

      Iată ce cetim în protocolul prezidial din 1829**):

      Și iarăș: Acelaș înălțat (guvern) în 31 Iulie a. c. nrul 6873
poruncește a se vesti: Pre cum prin Măria Sa Prea Cinstitul și
Prea Sfințitul Domn Episcop Samuil Vulcan la Beiuș s’au ridicat
Școale latinești, Gymnasium, prin înălțatul împărat, unde fiește-
care își poate da pruncii la învățătură, cu aceeaș rânduială care
se poftește și în celelalte școale Gymnasialicești.

      Episcopul Samuil Vulcan, după pilda episcopului Petru Pavel
Aron din Blaj, avea să povadă pe pruncii școlilor sale, cu „cărți,
hârtie, unelte de scris, lumină, căldură și pâine".

*

* *

      Sprijinul dat dela Blaj era foarte bine venit, căci mărinimia
Mecenatului dela Oradea avea șă întâmpine obstacole neprevăzute.


        *) Cf. articolul d-lui Dr. C. Panel „Soc. de mâine" V. pag. 168.                            J


        “) Cf. „Unirea" din Blaj, XXXVIII, nr. 21.


434

      Trebuia înjghebat, înainte de toate corpul profesoral.

      E angajat ca director loan Erdeli dela Blaj, „om cu oarecari
experiențe pedagogice". Apoi preoți mai tineri.

      Apoi nepotul episcopului loan Trifu din Bucerdea (citește:
loan Maiorescu) e trimis la seminarul central din Budapesta, dar
soarta îi rânduise o altă menire, pentru școala românească din
Oltenia.

      Un alt obstacol erau chiar elevii. Anul școlar 1828—29
începe în clasa a II, cu 25 elevi, din cari numai zece sunt români.*)
Românii din Bihor, săracii, nu puteau ști, în cătunele lor din
regiunile muntoase, cari erau binefacerile culturei. Instinctiv se
fereau de ea.

      Mecenatele trimite atunci o „Carte de dojană credincioșilor,
preoți și mireni", ca să îndemne poporul și cu cuvântul și cu fapta,
să-și trimită copiii la școala din Beiuș.

      Rezultatul întârzie și acum.

      Un nou ordin trimite pe profesori și directori, să meargă
în toate cătunele, și să aducă băieți la școale.

      Era sforțarea din urmă al unui suflet mare, dornic de cul-
tivarea masselor populare.

      Profesorii plecau, cu căruțele, în Dumineci și sărbători, prin
cele afundături din văgăunele Munților, înapoindu-se apoi, cu
trăsurile încărcate de copii, aduși la învățătură.

      Hașdeu spunea, mai târziu, un adevăr: Popoarelor, ca și
copiilor, .trebuie să le faci binele cu de-a sila.

      In actul de fondare se spune între altele „și deoarece insti-
tutul acesta s a întemeiat cu preferință pentru națiunea română,
să- se pună fond special pe ortografia reducendă la literile antice,
pe gramatica și literatura valahică".

      Pentru interpretarea cuvintelor subliniate, reproducem un
pasagiu din citatul articol al d-lui Dr. C. Pavel, bănuind că este
un fragment din lucrarea Istoria școalelor din Beiuș, pe care
ziarele au anunțat-o, fără să o avem la îndemână când scriem
aceste rânduri: „Avertismentul lui Vulcan privitor la ortografia
reducendă la literile antice este cel dintâiu gest și îndemn oficial
în istoria culturei române, pentru scoaterea alfabetului slavon din
scrisul românesc. Și aproape întreg hrisovul de întemeiere este
un ecou din prefața și cunoscutul dialog pentru începutul limbei
române între nepot și unchiu, din lexiconul românesc, latinesc,
unguresc, nemțesc, al lui Petru Maior — Buda 1825 — scris și
acesta „din porunca și cu toate spesele Prealuminatului și prea-
cinstitului Domn Samuil Vulcan, Episcop greco-catolic alOrăzii-Mari".


        *) Dr. C. Pavel ibid.


435

      Din hrisoavele vechi, e ușor să înțelegem paralelismul rena- '
șterei naționale, în trei sau patru centre culturale: Blaj-București-
lași-Beiuș.

      Rețeaua aceasta s'a extins, mai târziu, după timp și împre-
jurări, asupra întregului teritor locuit de Români.

      împrejurările au fost mai puțin favorabile pentru Românii
ciscarpatini, dar cărarea era indicată, și nu s'a abătut nimeni
dela ea, nici în vremile cele mai grele.

      Liceul din Beiuș a susținut singur lupta, pe un teritor ce-i
întrecea puterile.

      A fost singura școală secundară românească, dincolo de
granițele vechiului Ardeal, ocrotind mii și mii de elevi, și făcând
educație națională pentru trei generații de intelectuali români.

      După o sută de ani, liceul din Beiuș, are azi vreo 500 elevi,
ocrotind jumătate din ei în internatul întemeiat și susținut din ”
munificența episcopilor succesori, în special episcopul Pavel.

      După întregirea neamului, avem numeroase licee și pe teri-
torul Ungariei vechi, până la nouile hotară, dar metropola abo-
rigină, rămâne tot liceul din Beiuș, care a redeșteptat, pe aceste
plaiuri sentimentul național, și a fâlfâit cu îndârjire facla culturei
românești, pe vremuri grele, cu ochii ațintiți spre un ideal abea
întrezărit, pe atunci.

      Aducem omagiile noastîe Arhiereilor mari, cari au susținut
din sărăcia sau prisosul lor aceste școli, și tuturor dascălilor fără
nume — vii sau morți — cari au știut să muncească în tăcere,
pentru o țintă sublimă, ce trece dincolo de limita bietei noastre
vieți pământene!

Al. Ciuta.


436

         Șoapte de adorare...

     Ca tot atâția mielușei cruzi și priori,
     Râd pomii ’ncărcați de culori,
     De mirezme și de mii de comori.,.!

     Cu ochii mari, cu sufletul flămând
     Le pipăiu, le privesc pe toate în rând
     Și printre netezii, proaspeții trunchi,
     Ca un mag, mă prăbușesc în genunchi,
     Brațele-mi le mlădiu ca un pom în vânt,
     Inima-mi e una cu cea din pământ,
     Mă leagăn, mă frâng în petale, cânt,
     M'aprind, mă ’ndoesc, suspin,
     Jăruesc imnuri, mă frământ, mă’nchin..!

                                 TEODOR MURĂȘANU.


437

./Al: 44                                                                                                                                                                                    7.Î.


    Un Francez romanofll.

Dr. Dominie Âtanasie Guilleaume

(1815 1820)                          |

I.

Autorul.

     Interesantul Francez, despre care până acum nu s a luat :
notă la noi, era : Doctor în drept, consilier minier c. r., inspector 7
suprem al pădurilor în marele principat al Ardealului, membru i
al mai multor societăți științifice.

     Din Bibliotheca Carpatica (Iglo, 1880, p. 67) aflu că a mai ;
scris în revista Hesperus (redactată de Andre) din Praga, în anii
1817—1818, trei articole, dintre care unul ne-ar interesa mai mult: j
Descripție fragmentară a marelui principat al Ardealului, ziar de
zi despre o călătorie dela Reghinul săsesc la Cluj, în anul 1815.
Din alt izvor știu despre o critică a geografiei Ardealului de 7.
Neugeboren.

     Articolul ce-1 traduc aici a apărut în Archiv-a\ pentru geo-
grafie al lui Hormayr, din Viena, în anul 1817. Arhivul acela .
apărea, bogat, dela anul 1810. In 1817, la 28 și 30 Mai, se pu- 77
blică articolul Nachrichten iiber das Grossfiirstentum Siebenbiirgen. . s

     Introducerea cuprinde o privire asupra istoriei ardelenești
(Kurzer uberblick der siebenbiirgischen Geschichte). Privirea începe
(la pagina 258) simpatic: „Șed pe ruinele Sarmisegetusei și ale
Ulpiei, pe ruinele duor metropole, care odinioară înfruntau veci-
nicia, iar acum zac în țărână. Vanitas vanitatum". Urmează o ~
schiță poetică a istoriei Daciei, ale cărei rămășițe i se par încă
splendide (prăchtig), în care, însă, Romanii n'au dus cultură, ci
numai sclăvie și exploatare. Scurt se vorbește despre cucerirea
ungară și despre soartea țării cucerite. Se pare, însă, că redacția
Ar/im-ului nu ținea prea mult la acel articol, care se continuă


438

abia în nr.-ul dela 18 și 21 Iulie 1817, aici începând cu anul
1466 și sfârșind cu anul 1699. Articolul este datat: Ardeal, în
Ianuarie 1817.

      Interesant devine pentru noi articolul al treilea, din nr.-ul
125 și 126 (17 și 20 Octomvrie 1817), p. 511. Titlul este: Știri
despre Ardeal. A doua știre. Valahul ardelean privit în sufletul său.')
G. BOGDAN-DUICĂ.

II.

Traducere și, pe-alocurea, prescurtare.

      A fost odată un mare domn, căruia-i plăcea să colinde
lumea, incognito, subt un titlu foarte modest. Toată lumea știa
cine era; și el i-ar fi luat în nume de rău, dacă 1. nu ar fi știut
și 2. nu s’ar fi prefăcut că nu știe; deoarece respectul cuvenit
Alteței se cerea, dar pronunțarea titlului de Alteță era de obi-
ceiu semnalul unui număr de lovituri. Intr’o zi Alteța sa binevoi
a pleca la plimbare, în trăsură. Pe marginea unei șosele se oprise
un țăran cu carul său. Alteța sa afirmă că el îi stă în drum;
țăranul, care făcea parte din puținele excepții dela regulă și luă
incognitul ad litteram, perdu cuvenitul respect și afirmă că el nu-i
stă în drum. Alteța sa scoborî din trăsură și-l îmblăti pe țăran;
țăranul îi smuci, însă, trestia din mâni și-l îmblăti, ca pe note.
Straja alergă și arestă pe țăran. Insă Alteța putea să turbeze cât
poftia; bătaia-i rămase pe toată vieața. Lumea ’l socotia nebun,
liindcă-i oferia adevărate pozne de nebun. Cine-1 vedea prin lo-
curi publice, era de aceeași părere cu lumea; și totuși — nu era
nebun.

      O întâmplare aduse pe acest domn în casa mea părintească.
Și se simți bine în cercul nostru intim; și vastele cunoștințe ale
tatălui meu îi. tihniră atât de mult, încât începu a veni zilnic și a
rămânea câteva ceasuri. Aici el se desbrăca .de principatul său
și se înfățișa ca om de erudiție, ca cugetător adânc, ca om de
stat luminat și ca judecător drept. Ce auziam dela el, ce vedeam
din el, era demn de un Socrate. Pentru patriotismul lui, întemeiat
pe fapte publice, îl cinstiau și ceice altfel nu-1 cunoșteau.

      Tinere, care intri în viața socială, pe om nu-1 judeca pe
ulițe, în clafenele și la baluri; așteaptă până ai prilejuri să-l observi
în cercul iber al familiei, căci omul numai aici este într'adevăr
aceea ce este!

      Când eu mi-am început al meu Tour d’Europe, tătucul
Hiitner și Biisching, aceste quintesențe ale tuturor geografiilor,
topografiilor și descrierilor de călătorii, erau bine pachetați. La
intrarea în țară nouă, volumul referitor ieșia la iveală. Dar și alte
scrieri specifice ...

     *) In seinern innern Menschen.


439

      (Urmează o apreciere a Spaniei. Apoi continuarea din 22 și
24 Octomvrie)

      Dintre sute de mii câți oameni vor fi, care — dela crești-
nism și până la islamism — să poarte n cap și în inimă religia
lor atât de curată precum a ieșit din gura Întemeietorului ei ?
De bună seamă foarte puțini; deoarece omul nu poate să nu
desfigureze tot ce ajunge în atingere cu el. Obiecția aceasta lo-
vește și pe Austriac, și pe Valah, cu deosebirea că aceluia-i staii
la dispoziție toate mijloacele de a se instrui, de a deosebi falsul
de adevăr, de a-și îndrepta greșelile, dar acestuia, nu-i stau.

      Privitor la religie Valahul este sau unit sau neunit.

      Cei dintâi își au preoții lor, cu siluetă catolică; printre ei,
și bărbați cu frica lui Dumnezeu, demni; — dar și instruiți, re-
ligios-luminați, capete limpezi, libere de superstiții și fanfaronadă ?
Aceasta este o întrebare, la care nu îndrăznesc să o decid. Nu
cunosc niciunul de-acest fel; dar eu cunosc puțini. Dealtfel, față *
cu ceilalți, numărul lor este mic; și dacă eu vorbesc despre Va-
lahii ardeleni, înțeleg mai ales pe neuniți. Aceștia-și au preoții
lor; dar ce oameni! Țărani ca și parohienii lor; barba, surtucul;
când sunt în ornate și un fel de dulcegărie, ce și-o deprind în
vorbă, fac toată deosebirea dintre ei. Dealtfel, afară de ceva
cetire și scriere, aceiași crasă ignoranță, aceleași prejudiții, aceiași
superstiție, ș. a. Preotul execută toate lucrările țărănești, merge
după plug, taie lemne în pădure, încarcă gunoiu, muncește cu
ziua și face ce face cel mai comun țăran; ca și acesta își capătă
și loviturile sale ad posteriora ș. a. Episcopul este un om foarte
demn, însă dorințele sale naufragiază lovindu-se de lipsa de nervi
rerum gerendarum. Unde nu există nici-un fond și unde nația-i
prea săracă, pentru a putea crea fonduri, acolo cum să se poată
cultiva preotul ? Și cum să se poată nădăjdui ca un incult să
împrăștie cultura religioasă?

      In religiunea Românului există, așadar, numai curata cunoa- '
ștere a unui Dumnezeu unic, adevărat, atotputernic, atotștiutor.
In dogma despre sfânta trinitate el amestecă lucruri heterogene.
Istoria sfinților este o Cochemiadă și, totuși, cu ceva mai mult
gust, și mai puțin primejdioasă decât raționalismul lui Voltaire,
tatăl Maraților, Robespierre-lor și Ankerstrom-ilor.

      Rândurile acestea le scriu într’o cărbunărie de munte, unde
zăpada și viforele mă țin prins. In jurul meu sunt Valahii. Printre
ei se află un bătrân venerabil, de-ale cărui vorbe toți ceilalți
atârnă, îndată ce deschide gura.

      Acum câteva zile se aflau mai mulți laolaltă, plângându-se
între ei de vremurile cele rele și de greutatea de a se hrăni, ru-
gându-se lui Dumnezeu să le ajute. „Aha!", le strigă bătrânul,
„acum chemați într ajutor pe Dumnezeu, fiindcă singuri nu vă


440

niai știți ajuta; pe când vă mergea bine, vă gândeați prea puțin
la Dumnezeu". „Așa este ! Așa este !", mărturisiau toți, pocăindu-se.
„Ascultați", continuă bătrânul, „că am să vă povestesc ceva". Când
Isus umbla pe pământᵣ unul dintre tovarăși era Petru. Isus îl
trimise ’n lume și-i porunci să lipsească numai trei zile. Dar Petru
lipsi trei ani. „Unde-ai rămas atâta vreme?", l-întrebă Isus. „Ei,
Doamne, mie mi-a mers foarte bine; pretutindeni oamenii m’au
tratat bine. Pretutindeni am ospătat, am rîs, am chiuit și mi-a
trecut timpul de n’am prins de veste cum trece." „Și trăind vesel
te-ai gândit vreodată la mine ?“ „Ba, de loc, Doamne !" Isus întinse
asupra lumii varga Sa pedepsitoare; porunci lui Petru să plece
iarăși, și să lipsească trei ani. Dar în trei zile Petru se întoarse.
„Pentru ce te întorci așa de vreme?" „Ah!, Doamne, oamenilor
le merge așa de rău, de te-apucă mila. Este mare lipsă printre
ei". „Și ’n lipsa lor se gândesc la mine?" „Zi și noapte! Toate
bisericile sunt pline de suspinele lor cătră Tine și de cereri
de-ajutor“.

      Și oratorul apostrofă acum pe ascultători: „Vedeți voi, așa
este și cu noi. Uitând de Domnul am fost vrednici de tot amarul
ce-1 suferim; și pedeapsa noastră deaceea este atât de lungă, ca
să cugetăm la ea și în zilele cele bune".

      Această parabolă, în ciuda cronologiei sale heterodoxe, a
cărei aplicare s’ar potrivi și la Viena, Paris sau Londra foarte
bine, pentru Român nu este numai un adevăr moral potrivit, ci
și un adevăr istoric, sigur; și el sar supăra, dacă cineva i-ar
calcula greșala cronologică.

      Astfel sentimentul Românului pentru Dumnezeu este tare și
intim. Sceptice, dute între ei, în zori de zi, desfăte din brațele
somnului și observă-i pe ei! Atunci vei vedea, că Românul, se
scoală rugându-se, se îmbracă rugându-se, se spală și se piaptănă
rugându-se. In sfârșit este gata și-acum...

      O, heruvimilor și serafimilor, și îngerilor, care petreceți feri-
ciți în raiu, priviți la vale asupra acestui om desprețuit de oameni.
Priviți-1, colo el se ivește în fața soarelui, care-i pentru el sim-
bolul tronului strălucitor al lui Dumnezeu. El înalță mâinile în-
crucișate, continuânda-și rugăciunea cătră Domnul; pe fața lui
se odihnește necontestat înălțarea inimei sale cătră creatorul său.
Tot sufletul său este rugăciune. In sfârșit el se aruncă în
țărână și adoară.... Heruvimi, serafimi, primiți-i rugăciunea și
duceți-i-o înaintea Vecinicului.

     Ce națiune se mai roagă astfeliu 7


      I-am văzut rugându-se, i-am văzut adeseori, i-am văzut în
Iulie, August și Septemvrie, în anul trecut, în toate zilele. La
privirea lor inima mi-se ridică spre Domnul; mă rugam împreună


441

cu ei. Dar ah! acești Valahi, cari stau așa de adânc sub ixiine', ~
erau — simțiam aceasta — erau mai buni, decât mine,                    î

      Dacă voiți să aveți o măsură cu care să măsurați numai
religia unui om, băgați de seamă în ce fel se ține de poruncile
bisericei sale și cum își cinstește preoții. Dacă pe acelea le tra*- .
tează en bagatelle și dacă desconsideră pe aceștia, este om fără. '■
orice religie. In reposata convenție nățională-franceză un orator
se laudă că el este ateu, „Asta nu are a face", îi strigă altul, ;
„pentrucă ești om cinstit". Este ciudat cât de diferite sunt pare*
rile în lume; eu aș fi conchis altfel; eu i-aș fi strigat: „Atunci
ieși de-aci, pentrucă ești un pungaș".

      De oamenii fără religie eu mă țin cât pot mai departe; și' ■ .
dacă, fără să vreau, mă apropiu de ei, îmi păzesc bine buzunarele, -’Ș
Românul se ține de poruncile bisericei sale în strictă exactitate; ₜ
și cinstește pe popa mai presus de orice. El se supune unor i
posturi deosebit de grele, așa de grele, încât n’ar fi mirare, daca
și-ar ieși din minți și-ar zice: „Acum nu mai pot, nu mai vreau", i
Dar astfel de pilde nu există. El nu jignește niciodată postul prescris, i

      Cine crede că o națiune, este rea, sau însuși nu-i de nici-o
treabă sau este vre-un laș. La orice popor suma binelui este mai
mare decât a răului; deci nici-o națiune nu este rea. Vițiul apar-
ține' individului; națiunea nu poate fi vițioasă. Să nu mi se citeze
națiunea franceză; Celor ce numai au cetit istoria revoluției ei,
la depărtare de o mie de mile, din gazete, acelora li se îngăduie '
să creadă așa ceva. Dar celce a fost în mijlocul evenimentelor,
ca mine, celce a văzut revoluția arzând sub spuză, izbucnind și
crescând, celce a cunoscut personal pe Mirabeau și Condorcet și
a aruncat o privire în clubul lui Holbach, știe mai bine. Tot
astfel să nu mi se citeze cruzimile lui Horia și Cloșca. Grozăviile
comise de acești doi păcătoși se mărginesc la un district foarte
mic din Ardeal r și au fost săvârșite de foarte puțini Români, pe
care trebuie să-i socotim drojdia națiunei. O dovadă vorbitoare
că națiunea n a fost de acord este că acești conducători ai unei
bande de bandiți desprețuiți au fost prinși și predați colonelului
Kray. Națiunea românească își are nevolnicii săi, ca orice nație.
Aceasta-i tot.

      Din Viena încă mi s'a vorbit de precauțiuni necesare la
excursiile mele din Transilvania. Aici admonierele sau sporit;
și mi s au povestit o mulțime de istorii despre hoți și ucigași.
Așadar în primul timp eu călătoriam înarmat jusqu’aux dents.

      O întâmplare fatală făcu să fiu alarmat dela întâia mea
călătorie. într’o noapte zăceam cu trei tovarăși pe paie, în câr-
ciuma unui sat. Mă trezi un sgomot; la ușe și la ferestre se
ciocănea. Vânătorul meu sărise în picioare, dar comise imprudența .


442

de-a deschide ușa. Abia deschisese, și căpătă o lovitură, care,
insă, nu-l împiedecă de-a pune mâna pe om și de-al arunca, de
pe mica scară, în drum. „Pentru Dumnezeu, o bandă de hoți!“,
strigă un tovarăș, un Sas din Ardeal. Eu mă năpustii îii uliță, cu
pistolul în mână. Dar a trebuit să izbucnesc în râs. Toată banda
de hoți erau doi bețivi, cari clătinându-se spre casă, âu voit să
mai facă și o glumă, pe deasupra nu erau Români, dintre care
unul țipa în pumnii vânătorului, iar altul fugia mâncând pământul.

      Treptat experiențe mă învață că aceasta le-a fost și rostul
acelor povești despre hoți și ucigași, adecă rost.de povești despre
spirite, de care trebuie să râzi: Un munte însărcinat, care, oricât
s ar screme, naște la urmă numai un șoarece ridicul.

      Intr'adevăr nu este de ’nțeles de ce nu se părăsește pre-
judițiul că Românii sunt primejdioși. Prejudițiul este de o parte
atât de îndărătnic și de altă - parte atât de puțin întemeiat încât
nu știi ce să mai cugeți despre el. Eu cred că pot spune că nici
un Ardelean nu cunoaște pe Români mai deaproape decât mine,
deoarece viața mea eu mi-o petrec între ei, deoarece cu ei îmi
execut toate lucrările de forestier. Trăiesc între ei, cu ei, fără să
intrebuințez față de ei nici cea mai mică precauție. Viața mea,
averea mea este ’n puterea lor. In orice minută m'ar putea fura
sau omorî. Se va zice: aceasta nu-i prudent; odată socoteala
iți vâ ieși rău. Dar eu zic nu și eu sunt sigur, deoarece sigu-
ranța mea eu o razim pe sufletul Românului, care mi-i deplin
cunoscut, și pe modul meu de a-1 trata; și deși uneori sunt silit
să fiu foarte sever, sunt între ei sigur, ca ’n sânul lui Avraam.
Cu atât mai ridicole trebuie să-mi pară fricoasele măsuri de pre-
cauție, de care se servesc funcționarii locali Ardeleni, pentru a
se asigura contra atacurilor lor, dacă câteodată trebuie să petreacă
câte o noapte printre ei, ex officio. Nu va fi fără interes să ilu-
strez această stare cu câteva exemple.

      In anul 1812 sosesc la niște cărbunari, însoțit de mai mulți
funcționari locali. Cărbunarii din cărbunăria principală îmi fuse-
seră descriși în colori grozave: Că ar fi bandiți grațiați -de mai
multeori, că între ei ar fi chiar și mai mulți harambașa (căpitani
de bandiți) din Turcia; scurt, că între ei nu ești sigur de viață.
Eu râdeam, fiindcă eu cunoșteam aceste exagerări. Ajunseserăm;
luaiu casa pădurarului în stăpânire și singura odae o împărțiiu cu
funcționarul superior care mă însoția. Era seara, nu mai făcui
nimic, ci mă culcai de vreme. Peste noapte mă sculaiu, să ies
afară; nici-o lumină nu mai ardea. Și mă împiedecaiu de un om
care zăcfea la părtiânt.

      Cine zace aici ?

      Haiducul!                   .

      De ce zaci?

      Ca să nu intre nimeni.


443

     Așâa!                                                          ;

      Apoi deschiseiu ușa și ieșii în tindă. La primul pas dădui
de alt om.

     Cine-i aici ?

     Haiducul!

     De ce zaci aici?

     Ca să nu intre nimeni în casă.                                 'î

     Așâa!

      Eșii din ușe ; și văzuiu o mulțime de oameni zăcând, șezând, -
stând, umblând prin curte:

     Cine sunteți voi? Ce faceți aici?

     Stăm de pază, ca să nu intre cineva în casă.                   ș

     Așâa!

      După aceea am aflat că nu erau mai puțin de 80 de oameni;
întâmplarea aceasta mă supără așa de mult, încât toată noaptea
nu mai dormii; deoarece era cu totul contrară intențiilor mele.

      Eu știam foarte bine că printre cărbunari domnia o nemul-
țămire generală. Pentru ca să-i găsesc cauza aveam nevoie de
încrederea lor. Dar cum era să mi-o asigur, dacă dela întâia-mi
apariție tratam pe acești oameni de pungași ? In ziua următoare,
după ce am interzis arlechinada, întraiu în gloata cărbunarilor -
strânși în fața casei. Deodată am fost înconjurat. Ii priveam în
cerc: figuri grozave, dar splendide! Bărbați în tot înțelesul cu-
vântului. Stăteau întunecați, provocători. Din ochii lor sfredelitori
flăcăra o hotărîre. Era ca și cum ar fi gândit: Trebuie să se
schimbe, ori. .. Vedeam, cetiam aceasta lămurit pe fețele lor și,
într'adevăr, cine-ar fi fost în locul meu fără să aibă o conștiență
curată 'n privința lor, și-ar fi simțit inima bătând. Am întrebat
despre împrejurările lor ...; nici un răspuns. „Sunteți mulți și dați
așa puțini cărbuni'¹. Nici un răspuns. Dar într'unele fețe aflaiu
mânia; văzuiu și mișcări crispate în pumni.

     Să vie judele!

     judele intră în cerc.

     Zi!

      Domnule, de opt luni n'am primit din simbrie nici un creițar;
noi trebuie să muncim cu ziua, ca să ne putem hrăni; atunci cum
să mai facem cărbuni?

     Oameni buni, nu spuneți minciuni?

     Mai mulți urlară: E adevărat.

     Dați-mi drumul, dar stați pe loc, ca acum.

      Eșii din cerc, ut audiator et altera pars. Era, vai, adevărat.
M’am întors grăbit; cercul se închise iarăși.

      „Copii, mi-ați spus adevărul. Vă dau cuvântul meu, că ’n
14 zile veți primi simbria neplătită; și în viitor veți fi plătiți din
14 în 14 zile. Iar acum plecați la lucru!"


444

      Ca prin farmec întunecarea și mânia dispărură de pe toate
fețele; și deodată avuiu alți oameni în fața mea. Paza fusese și
rămase de prisos.

      In anul trecut avuiu de executat lucrări idraulice importante ;
dar nu găsiam muncitori; și eram în primejdie să stau în loc. In
această perplexitate călăriam într'o zi pe o creastă de munte, ca
să privesc de sus o pădure ce doriam să o cumpăr. Tovarășii
mei nu-mi puteau lămuri bine cine sunt proprietarii pădurei, dar.
adăogeau că Marianii vor fi știind. Bine, să călărim spre Maria. *)
Ajunserăm în fața satului, Ordinul provocase o tăpere generală.
Satul Maria era de mult cunoscut ca un cuib de tâlhari și hoți;
și ca spaima întregului ținut; și oricât de exagerat ar fi ce se
spune despre sat, chiar fără orice motiv nu se spune. Acest fel
de excese particulare se pun apoi în cârca națiunei întregi. De-
aceea, acea tăcere, a cărei importanță o pricepui. Din timpuri
uitate nimeni nu mai îndrăznise să se apropie de acești oameni.
Intr'aceea poruncii gornicului, ce călăria înainte, să cotească spre
sat. In drum mă gândiam, cum ar fi dacă aș putea îndupleca pe
acești oameni să primească a face lucrările mele și încet-încet să
fac din ei cetățeni liniștiți, pacinici, folositori ? La intrarea în sat
ne primiră doi giganți, în costum de piele de oaie, groaznici la
vedere. Eu intrai călare în prima curte; și repede sării de pe cal.

      „Dumnezeu să Vă alduească, oameni buni".

      Nici o vorbă de mulțumire, nici un răspuns la salutarea
mea, nici o plecăciune „preasupusă", cum altfel se obicinuește la
Români. Și căciulele rămăseseră nemișcate. Aceasta-mi era lucru
nou, dar eu gândii: Vom vedea! Eu sunt cutare și cutare; și am
venit să aflu a cui este pădurea aceea. Gurile se deschiseră largi;
și convorbirea continuă. Până să încheiem, adunarea se sporise
binișor. Curtea, unde mă aflam, era totodată grădină și în parte
plantată cu crumpene.

      După ce îndreptaiu vorba spre intențiile mele, ajunsei,
printr'o trecere firească, la întrebarea : Dar pentru iarnă ați adunat
de-ale mâncărei ? — O, nu ; avem numai puținele crumpene ce
le-am sămănat; altceva nimic. Atunci din ce veți trăi la iarnă ?
Bărbații mișcară din umeri; o femeie strigă: Atunci murim de
foame. De foame ? Oameni buni, dar nu vă este rușine de-așa
vorbă ? Lucrați, și atunci nu veți flămânzi. — Da, lucrați, lucrați;
dar cine le dă de lucru Marianilor ? — Eu! — Știe Dumnezeu
ce va fi fost în vorba Eu,' pentrucă în acelaș moment pe nici un
cap nu mai era nici o căciulă. Eu continuai: Ca să trăești, trebuie
să lucrezi*sau să furi. Dacă lucrați, aveți pâine; dacă furați, rar
aveți pâine; dar vă și spânzură. Ce alegeți acum: pâine cu ori
fără furci ? — Domnule, dă-ne de lucru. Vorbiți înadins ? Da,

      *) Sat în Hunedoara (plasa Demșuș).


445

da; când să ne apucăm? Mâine, azi, în clipa aceasta. — Venim :
mâine. — Mă pot încrede ? — Da! Da ! — Cine-i chezaș ? —-              •

Eu, respunse un colos, căruia — așa se părea —       ceilalți îi atri- ;

buiau oarecare autoritate ; și-mi întinse mâna sa enormă, pe care,
însă, o retrase imediat, ca și cum ar fi fost comis     o îndrăzneală, î

Dar eu îi întinsei mâna și contractul fu încheiat.        Oamenii s’au ’

ținut de vorbă și se bucură că s’au ținut de vorbă.

      Sufletul — despre caracter nu vorbesc, căci națiunile ce
trăesc sub jug nu-1 au — sufletul românului este senin, vesel, ;
râzător, de-aaeea și înclină spre băuturi spirtoase. Laetificat cor 1
hominis. Dar Românul nu se oprește la atâta, dacă are. Insă, în
această privință, timpurile scumpetei de față îl vor îndrepta. De 4
aceea și pasiunea lui pentru muzică și joc. De-aceea chiar și
vorbăria* lui.                  '                                       ?

      Din cele spuse reese ușor că eu nu-s de loc supărat pe ț
acest popor; eeeaee nu mă împiedecă să vorbesc și despre
vițiile sale.

      Valahul este predat unui vițiu care în ochii unui judecător
aspru îl pune ’n lumină foarte nefavorabilă — minciunei. In de
acestea el este atât de deprins, că nu-i cu putință să-l surprinzi
sau să-l aduci în perplexitate. La orice întrebare răspunsul •;
lui este prompt; și dacă ai dat de prima minciună, pe loc el
știe să lege de ea altele, zece, care toate se înșiră așa de -
frumos, încât dintre zece nouă sunt prostiri: fără cercetare eu • ?
nu-i cred Valahului nimic. El nu are idee că a minți este
un rău.

      Nu este de lăudat nici înclinarea Valahului spre a face ;
datorii și antipatia sa de-a le plăti. El are un dor pasionat după
avere, chiar și când nu-i prea trebuiește. Orice credit, orice
împrumut îi este binevenit, la orice oră. El primește bani ori
valori cu îndatorire de-a plăti la timp fixat și admite ca timpul
plătirei să fie așa de apropiat precum vrea debitorul. El primește,
în clipa când primește se și gândește că nu va plăti, și nici că-și
bate capul că terminul de plată trece. Dacă i se cere socoteala,
dela ’nceput se face că nu-și aduce aminte. Dacă-1 strângi mai
tare, nu tăgăduește; dar nici nu se prepătește să plătească; numai
cu mijloace silnice îl poți face să plătească.

      Cu greu se poate explica antipatia Valahului contra milităriei. ;
Această antipatie este așa de tare, încât produce scârbă. Nu
există neplăcere să nu o sufere; el nu se sfiește nici de mutilare,
numai să scape de miliție. îndată ce nația simte că se apropie
recrutarea, tinerii fug în pădure. Pe acest drum am văzut eu
alcătuindu-se, în anul ÎS 14, singura bandă de hoți a. căror exi-
stență nu era fabulă. Dar nici ea nu s’ar fi născut, dacă doi




desertori n'ar fi adunat pe fugari și nu i-ar fi sedus la câteva
excese neînsemnate. Cei doi conducători au fost împușcați de
vânători și banda se disolvă. *)

      Deși istoricul este dator a înscrie și lauda și dojana, să-mi
fie îngăduit să sfârșesc acest paragraf așa: 0 virtute, care înalță
sus de tot pe Român, este nemărginitul său respect de Majesțatea
Sa împăratul. Expresia: împăratul a poruncit, are efectul unui
farmec. Ea suspendă orice obiecțiuni; pune capăt și celei mai
violente discuții. Toți tac și se supun. Chiar Horia cinstea vulturul
duplu și proprietatea erarului!

      Spune-mi, tinere, cum se face că tu ești mai puțin dur ?
Pentrucă ai fost născut și crescut de oameni culți și între oameni
culți; pentrucă părinții tăi au fost culți și ți-au dat o educație
urmărind cultura ta; pentrucă ai primit o instrucție. Fiindcă filo-
sofia ce-ai studiat-o te-a învățat a conclude logic și a te purta
cu înțelepciune, și a distinge bunul de rău, frumosul de urât,
nobilul de josnic. Despre toate acestea Valahul nu știe nimic.
Foloasele unei astfel de culturi îi sunt tot așa de puțin cunoscute
ca și desavantajele neculturii sale. Din naștere omul nu-i nimic.
El se naște cu simburii binelui și răului; dar pe ai binelui tre-
buie să-i desvolte educația, pe ai răului să-i înbotnițeze. Dacă,
însă, omul nu primește nici o educație, atunci e de văzut unde-1
duc drumurile sale, exemplul rău și exemplul bun, societatea bună
sau cea rea. Fii așa de bun, amice, și adu-ți aminte de timpul
când stăteai sub vargă. Nu era de nevoie ca uneori binele și
frumosul să-ți fie însemnat pe piele? Nu s’a întâmplat ca uneori
să dorești ca cultura să plece pe cele pustii ? Ei, vezi! Dacă,
pentru a te cultiva, a fost nevoie de oarecare forță, unde-i meritul
tău pentru tine ?, și ce dojană poate izbi într’o națiune dură,
de-a cărei cultură nici un suflet nu a îngrijit? Mâna pe conștiință:
Dacă ar fi trebuit să trăiești fără nici o educație, ai fi mai bun ?,
n'ai fi poate mai rău decât acest Valah? Dacă tu faci o greșală,


      *) Fuga Românului de cătănie o explică, din apropiere de timp, Amicul
poporului din 1848 (Pesta), p. 29. In 1847, după legea din' 1847, toți cei de
18—26 ani au trebuit să tragă sorți, ca s'aleagă câteva mii (4000). Din acest
incident gazeta explică:

      „Eu tot așa cuget cumcă feciorul român nu de cătănie se teme, ci de
viața cătănească, care e mai rea decât prinsoarea; se teme de lenevia ce în
timpul de pace e împreunată cu viața cătănească; se teme de șilbocu și de
străpația cea multă, caria feciorii sunt supuși ziua și noaptea; se teme de pri-
fontul cel nesărat, cu care întru una sau altă țară se îngrașe; se teme în sfârșit
de ofițirii cei mulți nemțești, și de grobianitate căplarului; și ce știu eu de ce
incă nu se mai teme; de toate se teme, numai de război nu se teme. Feciorul
de Român nu-i așa de mămăligă, cât să , se lase ca să-i taie cineva lemne pe
spate. Feciorul de Român nu poate răbda neîncetata bâzăire. Deci încât poate
încunjură viața cătănească. Insă să nu cugete cineva că și de primejdie așa
tare se ferește. Primejdia o caută el și acasă . . .“


447

ai la îndemână un prieten, ai o carte sau propria morală, care
să-ți convingă mintea despre urâțenia defectului tău. Și ’n viitor
îl eviți, fiindcă este un defect. Dacă Valahul comite o greșală, el
capătă porția sa de ciomage, fără nici o altă lămurire; și dacă ’h
viitor nu mai repetează eroarea, aceasta nu se întâmplă, fiindcă
el crede că a greșit, ci numai ca să evite un da capo de ciomage.
Cât de puțin îi lipsește Românului talentul firesc de a deveni o
dovedesc: dispoziția sa veselă, gluma sa nesecată și înclinarea
spre sarcasmuri mușcătoare. El, de pildă, nu numește pe nimeni
cu numele propriu, ci-i dă fiecăruia o poreclă, care o abstrage
din figură, din gesturi, din felul de a acționa. Tot astfel și numi-
rile obiectelor moarte sunt luate din câte o calitate a lor.

      (Dupăce arată ce greu îi fusese să lucreze cu țăranii dela
munte, din Stiria și Austria, autorul continuă)

      „Cu Românii încă nici o încercare nu mi-a dat așa greș.
In primul moment, când i se ofere ceva neobicinuit, sau când
el crede că i se face nedreptate, se învolbură și, la aparență, este <
grozav. Dar dupăce-i vezi adunați în comună, lărmuind, sgomo-
tând, gesticulând amenințător în aer, deoarece valahul vorbește
și cu picioarele și cu mânîle, iar apoi dupăce subit îi vezi por-
nind și, ca o furtună, fiecare înarmat cu securea sa, pleacă spre
careva; de ești slab, te-apucă frica și temerile, de ești tare zici:
Acum este — acum! Dar, nu-i nimic. Dacă ei văd, că te opui :
fără frică și că ești bărbat, orcanul începe a se potoli. Vorbitorul
expune obiecțiile comunei în destulă ordine, dar în ton hotărît
de refuz. începutul și sfârșitul cuvântării este că: e cu neputință.
Cine-i iea vorba ad litteram a pierdut jocul. Dar la de-acestea
nu trebuie să te oprești; ci chestia trebuie să o prezinți încă
odată, popular și ad captam, obiecțiile le combați cu argumente
raționale; și nu trebuie să te superi, dacă trebuie să le repețești
de câtevaori; așa ești sigur de învingere.

      Va fi interesant să dau și aici câteva exemple.

      Intr’un domeniu, în care există lucrători cari consumă mulți
cărbuni, cărbunii se micșoraseră așa de mult, încât numai cu
ajutorul lunilor de vară nu se putea procura cantitatea necesară.
Trebuia să mă gândesc la cărbunăritul de iarnă. Dar acesta a
fost declarat de imposibil; și eu știam că va fi greu. Din bune
motive tăcui, însă, și fără de veste apărui într'o zi la cărbunăria
principală, sigur că, dacă-i vom convinge pe cei de-aici, vor urma
și ceilalți. Adunai mulțimea și-i arătai dorința mea. Ea fu refu-
zată cu un sbieret unanim. Nu va merge, zise unul dintre func-
ționarii mei. Știam eu asta, zise altul. Punct! — zise al treilea.
Dar din punct eu făcui virgulă; expusei din nou propoziția mea,
cu noui argumerrte și cerui contraargumente dela ceice n o pri-
miseră. Le ascultai; combaterea lor nu a fost grea. Le-am dove-


448

dit, că iarna cărbunele se obține mai ușor decât vara; că cel de
iarnă este mai bun decât cel văratic; că deocamdată ei alt câștig
n'au; și că, dacă vreau să dea iarna femeilor și copiilor vieața,
ei trebuie să lucreze. Deoarece negriții mei vedeau că obiecțiile
lor nu mă supără, disputarăm energic. De câte zeceori s’au re-
pețit aceleași lucruri, dar cu alte flori retorice. De zeceori discu-
tară singuri, la o parte; de nouăori refuzară; a zeceaoară pri-
miră ! înainte ca doamna lună de pe cer să ne fi înștiințat că este
12, contractul fu gata, încheiat, irevocabil, și mânile mele tot așa
de negre ca și ale cărbunarilor — căci la astfel de prilejuri strân-
gerile de mână sunt pecețile Românilor. Unii clătinau încă pu-
ternic din cap și ziceau că-i prea mare nebunie ; dar deputății cari
iscăliseră le strigau amenințători: Ticăloșilor! Noi am dat mâna
cu Măria-Sa; și veți fi cărbunari, ori sunteți niște c... N'a trecut
o lună și toți spuneau că Măria-Sa avusese dreptate. Cu ceilalți
cărbunari lucrul merse acum ușor.

      In contracte cărbunarii puseseră condiția că vor fi ajutat
cu anticipațiuni de hrană și bani, dacă împrejurări neprevăzute
vor pricinui o întrerupere momentană a cărbunăriei de iarnă, A
trebuit să primesc. Speram că nu se va ivi acest caz; dar am
greșit, s'a ivit. In Martie zăpada ajunse la o înălțime așa de
enorma, cum, excepția anului 1809, nu se mai întâmplase de
cincizeci de ani; stânjenii de lemne treptat-treptat deveniră in-
vizibile, nu mai știam pe unde să-i căutăm. In astfel de împre-
jurări trebuia să suspendez lucrul. Pentrueă lucrătorii să nu fie
lăsați fără câștig și pentru a evita avansurile odioase, le găsii
altă muncă. Ei veniră, dar unul observă: Ce nevoie este ca să se
lucreze ? Să mă țin de contract, care mă obligă să le dau avan-
suri ! Obiecția-i izbi pe toți, ca o scânteie electrică și declarară
unanim că ei nu se apucă de alt lucru. Pădurarul care-i adusese
sta să-și iasă din fire; dar ei stăruiau. Din fericire eram pe
aproape. Eu le dovedii că este o rușine, să nu lucreze, dacă
pot avea de lucru și că și mai păgubitor este a face datorii, ni-
micind astfel din îndărătnicie o avere, când prilej este să o
adaogi, necum s'o susții numai. Măria Sa are dreptate, strigă
unul; are dreptate, suspinară ceilalți. S’au pus pe lucru, și
au lucrat înainte, până ce au putut să se întoarcă în cărbune-
riile lor.

      O vară am petrecut-o la un domeniu cameral. Săptămână
de săptămână Valahii se plângeau de un funcționar. De douăzeci
de ori am cercetat și de fiecare dată am găsit că plângerea nu
era întemeiată. Dar aceasta n’a împiedecat a 21-a plângere! Ce
mi-am zis: Ia stați, că o să vă dau eu de gol. Ascultați, zisei
cătră pârâtori, ați acuzat pe acest funcționar prea de multeori;
v'am ascultat cu răbdare; tot așa voiu cerceta și acum. Dacă
funcționarul este vinovat, va fi pedepsit; dar dacă voi nu ați spus


449


2

3


  adevărul, o să luați câte 25 . . . Primiți ? — Nu, nu, strigară toți
  și plecară rizând.                                                   q

        Dar aceasta este o ușurință extraordinară; acest popor să -J
  lasă condus de cea dintâi impresie, fără nici o cercetare.           S

        Ceeace spui, este adevărat. Dar nu ai dreptul de-a spune'
în ton de imputare. Tonul acesta ți-1 vei retrage, dacă-ți spun că 3
. aici ai în fața ta istoria fiecărei plebe neștiutoare; și că, desigur,
chiar față de unele națiuni culte, Valahul are marele merit de-a
nu lucra contra convingere! sale. El, care nici nu știe ce este o ^3
convingere, de unde să-și iea logica necesară pentru a-și procura îl
convingeri sau pentru a face cercetări?                                9

        Tinere, privește spre Apus. Acolo vezi o națiune care se j|
  socotește luminată par excellence. In vintrele ei se aprinse un -;3
  vulcan, de-a cărui primejdie ea era deplin convinsă; dar ea ’l-^gi
  lasă să ardă și nu mișcă nici un deget, ca să-l stingă. Se iviră
  răscolitori ai focului; ei sporiră focul; și națiunea, care ar fi putut 'fl
  să-i sdrobească, îi lăsă să răscolească. Spiritul pseudo-filosofiei j3
  strigă: guvernul monarhic este o monstruositate ; republica, ade-
  vărata fericire a popoarelor. Națiunea era convinsă de contrarul;
  însă își dede fiii, ca să întemeeze republica pe sângele lor. Atunci

1















veni un bărbat din Corsica și-i strigă amenințător: Ești o ... Mo-
narhia este mai bună decât republica. Se știa că acesta nu se
gândia la o monarhie, ci la 6 despoție; dar ea nu s’a plecat
numai, nu a tăcut numai, ci s'a pitit scăunel la picioarele lui.
Iată, aici ai o nație într’adevăr vinovată, deoarece ea a lucrat,
contra convingerii sale. Ea știa că greșește; dar — greși.

      In timpul focului mă aflam într'unul din orașele mai mari
ale Franței, asistând la un fel de adunare populară, ascultând.
Văzând prostiile ce se comiteau, îmi pieri răbdarea și deschisei
gura cam larg. Deodată resună strigătul: Un aristocrat! Un ari-
stocrat ! — repețiră mai multe voci. La laternă! urlau acum sute
de gâtlejuri. Vreo câțiva inși mă și prinseseră de guler. Atunci
le spusei o vorbă de spirit. Adunarea râse și mă lăsă să plec.
Vezi, aici ai pe Valahii mei cari plecară râzând când s'au văzut
păcăliți!


        Ca și Spaniolului, așa i-se impută și Valahului frica de
  muncă. Acuza aceasta are temei numai pentru observatorul su-
  perficial, care nicăiri nu caută temeiuri. Vioiciunea Românului
  dovedește suficient că lenea nu zace ’n firea sa. Dar trebuie să
  deosebini pe Românul care lucrează pentru altul de celce lucrează
  pentru sine.

        Domnului, rqbota Românul i-o face cât se poate mai rău,
  fiindcă o socotește drept o sarcină nemeritată; fiindcă nu pricepe
  cum se poate ca el să lucreze gratuit pentru domn; și nimeni


450

  nu-și dă osteneala să-i lămurească lucrul, să-i spue că această
  robotă este o datorie moștenită din moși-strămoși, drept care
  aceștia au căpătat dela domn bunătăți echivalente: de ex. s'a pus
  sub protecția lui, pentru a-și asigura de bandiți viața și averea;
  sau va fi primit pământul, obligându-se a face robotă; în sfârșit
  că este păcat să nu facă robota cinstit, precât îl lasă puterile.

      Tot. atât de rău lucrează Valahul ca salahor, dacă-1 lași de
capul său, pentrueă în grobiana-i neștiință el vede numai ce
primește, nu și ce trebuie să dea.

      Cu totul altfel este Valahul, dacă lucrează pentru sine. Dar,
ca să faci observarea aceasta, nu trebuie să ai numai voință, ci
și prilej. Adeseori, foarte adeseori, petrecând nopți întregi, între
ei, am văzut că țăranul întors seara dela robotă își aducea, noaptea,
bucatele dela câmp sau treera toată noaptea, sau lucra altceva și
după acest lucru, a doua zi dimineața, pleca iarăși la robotit.

      Mai este încă ceva, ce se opune sârguinței Valahului: vor-
băria. Pentru el fericire mai mare decât a sta de vorbă nu este;
și mulțămit este numai când gura-i meliță. Dacă lucrează pentru
sine, lucrează și vorbește. Dacă lucrează pentru alții și bastonul
de caporal nu este lângă el, se vorbește lucrând; apoi treptat-
treptat instrumentele se opresc și ’n sfârșit fiecare se razimă ’n
unealta sa și toți discută în dragă inimă.

      Valahul nu-i lipsit nici de industrie, nici de pofta de-a ne-
gustori. Din contra, precât i-ajung priceperea și banii el este gata
la orice întreprindere; și-atunci se împacă cu orice greutate. Insă,
durere, și industria, și negoțul este așa de mărginit, încât nu
prea ajunge departe.

      Tinere, ai văzut acum de-aproape națiunea aceasta? Sunt
curios să-ți aud acum părerea. Spune-mi ce crezi despre sufletul
Valahilor? Că nu este atât de bun precum ar trebui, dar și că
este atât de bun cât putea să fie în împrejurările vieții lor”.






451

    Copilul și infecțiunea tuberculoasă                             ‘

de Dr. L. Daniello,        j

secretarul secției medicale a Astrei. 3

      Pentru a-și justifica alegerea subiectului celei dintâi comu- '

nicări făcute în ședința plenară a secțiilor științifice-literare a ■
Astrei, secția medicală și biopolitică ar putea invoca două motive.

      întâiul este marea însemnătate practică, interesul real pe
care publicul îl are de-a cunoaște cât mai exact problema rezu-
mată prin titlul: Copilul și infecțiunea tuberculoasă;             -3

      Al doilea este dat prin împrejurarea că acest subiect consti- ’
tuind una dintre principalele preocupări ale secției noastre, ex-
punându-1 oferim auditorului — și îndeosebi onoraților membrii
ai celorlalte secțiuni — prilejul să întrevadă la lumina unui
exemplu practic o parte din sfera de activitate a acelei biopolitici
in jurul utilității și însemnătății căreia s’a produs atâta discuți^.

      Deși limitele pe cari titlul ales le trasează comunicării mele
nu sunt prea largi, voi fi totuși silit să renunț la pretenția de a
epuiza subiectul în cele 15 minute ce-mi stau la dispoziție, cu
atât mai mult cu cât complexul de fapte ce urmează să le exa-
minăm, ține atât de domeniul tuberculozei, cât și de cel al pro-
tecțiunei infantile și nu voi putea evita de-a face mici incursiuni
atât într’unul cât și în celălalt.

      întrebările principale căreia voiu căuta să răspund, vor fi:
când are loc cel dintâi contact între om și bacilul tuberculos,
cum se întâmplă această întâlnire numită în termen propriu infec-
fiune, cari sunt urmările ei imediate sau tardive pentru cel infectat,
ce rol joacă ea în viața unei colectivități sau popor și dacă joacă
vre-un rol, cum trebuie să se comporte acea colectivitate față de
ea pentru a nu-și primejdui capitalul biologic ?

      Origina infecțiunii tuberculoase interesează întotdeauna pe
cei-ce au avut de a face direct sau indirect cu boala. Dvoastră


452

cunoașteți părerea și astăzi aproape general admisă în publicul
dela noi, că această origină trebuește căutată în ereditate, într'o
ereditate „încărcată¹¹ cum se obicinuește să se spună. Această cre-
dință care nu-i altceva decât vechea formulă ippocratică „un
ftizie naște dintr'un ftizie¹¹ merită să-i acordăm un moment de
atențiune pentrueă influința ei asupra modului cum reacționează
oamenii față de boală este dintre cele mai principale. Cei ce au
avut neșansa să se îmbolnăvească, crezând în ea, se cred victime
nevinovate a unei sorți nedrepte, predestinați pieirii și dacă nu
cad jertfă celei mai crâncene desperări, faptul se datorește numai
autoamăgirii sau grijei pe care și-o dau cei din jur ca să-i amă-
gească. Cu timpul ei însă totuși ajung să bănuiască că sunt baci-
lari și atunci se aruncă în brațele fatalismului care-i transformă
pe unii în melancolici resignați pe alții în hedoniști fără rezerve
ee într’o goană febrilă după plăceri își epuizează forțele pe cari
dacă n'ar fi desechlibirați sufletește le-ar putea foarte ușor utiliza
în scopuri mai bune.

      Pentru societate acești indivizi, chiar având o capacitate de
muncă fizică păstrată sunt, prin nihilismul lor, niște inutili. Sunt
chiar mai rău decât atât, îi sunt primejdioși, căci neluând nici o
măsură de precauțiune, transmit celor din jurul lor boala.

      Atâta vreme cât aceștia din urmă se găsesc ei înșiși sub
influința aceleiași idei fataliste, contribue și ei la răspândirea tu-
berculozei căci dacă se știu născuți din părinți sănătoși, socotesc
că nu este necesar să se ferească sau să-și ferească copiii, iar
dacă sunt bolnavi și au copii, cred că-i de prisos și prea târziu
să mai încerce a-i apăra.

      Această resignare generală, această atitudine de „laisser
aller" în fața cazurilor de tuberculoze și mai ales de tuberculoze
familiare este foarte frecvent întâlnită în practica de toate zilele
și cred că nu mai e necesar să insist asupra dezastroaselor ei
efecte.

      0 reacțiune energică împotriva ei, o eșire din această ne-
fastă pasivitate se impune cu atât mai mult cu cât idea care-o
întreține este greșită.

      Să vedem deci cum stau lucrurile cu ereditatea tuberculoasă,
cel dintâi contact al omului cu baccilul lui Koch, se petrece el
înainte de naștere în sinul matern, sau poate mai curând în mo-
mentul concepțiunii ?

      Cercetările științifice ale ultimelor decenii ne permit să răs-
pundem acestei întrebări și întrucât ea interesează practica vieții,
să răspundem cu un categoric nu. Tuberculoza este o boală care
in absoluta majoritate a cazurilor nu se moștenește. Nu v'om
căuta să ascundem nici că din punct de vedere riguros științific
posibilitatea transmiterii baccilozei dela mamă la făt, între anumite


453

împrejurări excepționale, extrem de rar date, a fost demonstrată-
Țin chiar să amintesc că în ultimii 3—4 ani chestiunea a rede-         ,

venit pentru scurtă vreme de actualitate prin descoperirea unei        b

forme noui a baccilului tuberculos, invizibile la microscop, capabile  S

să traverseze filtre de porcelan și uneori și placenta, acest filtru   1

viu pe care natura l'a întrepus între circulația sanghină a mamei      3

și a fătului. Nici această constatare n'a putut însă sdruncita dogma   J

astăzi dominantă în medicină că tuberculoza nu-i o boală eredi-        3

tară, căci ea se sprijină pe o dovadă ce nu poate fi contestată.

Această dovadă iată-o :                                                >4

      Observația riguroasă în instituții speciale a multor mii de â
copii născuți din mame tuberculoase, chiar grav tuberculoase, arată
că acești copii se nasc cu o greutate a corpului normală, că J
desvoltarea lor este deasemenea normală și că nici unul nu moare
de tuberculoză dacă ei sunt separați din momentul nașterii de
mama lor cât și de orice altă persoană bolnavă. Durata obser- îS
vației acestor copii este destul de lungă pentru ca să permită -S
concluziuni, primele generații de copii astfel observați fiind astăzi
adulți.

      In ce privește transmisiunea tuberculozei prin actul concep- *
țiunii, nu există nici un singur caz științificește dovedit de ase-
menea transmisiune.                                                    5

      Rămâne deci stabilit, ereditatea tuberculoasă este o ficțiune
primejdioasă societății prin deruta sufletească ce i-a produce,
publicul trebuie deci s’o abandoneze și cei ce vreau să-l servească,
cum vrea să-l servească, Astra au datoria s’o combată.

      Origina tuberculozei umane nu trebuie căutată înainte de
naștere, ea trebuie căutată după naștere în contagiunea externă
interumană. Mecanismul responsabil nu este ereditatea ci infec-
țiunea. Este important ca această noțiune să fie divulgată și nu
mai puțin reprezentarea exactă pe care trebuie să ne-o facem
despre ea. Altfel riscăm să cădem într’un alt extrem cunoscut
sub termenul de ftizeofobie. Știind că ne putem infecta, dar ne ;
posedând cunoștințe clare despre adevăratul mecanism al infec- ■
țiunii, frica de ea ne obsedează la orice moment, riscăm să cădem
în ridicol, sau ne infectăm în ciuda fricei cum se infectează acei ~
copii pe cari mamele lor îi opresc de-a pune mâna pe clanța ușii ,
dar îi lasă în grija bunicii pretinse astmatice, în realitate tuberculoase.


      Permiteți-mi deci să vă spun pe scurt cum se face infec-
țiunea tuberculoasă. In termeni generali ea se face prin contactul j
intim cu o sursă de infecțiune adecă cu un tuberculos, cea mâi J
obicinuită formă a acestui contact fiind conviețuirea familiară. ?

      Când se întâmplă această infecțiune ? Data ei precisă variază "ș
dela un caz la altul, este în funcție de anumite coincidențe, iarăși
în termeni generali se poate zice, că ea se întâmplă atunci când.


i


454

omul are pentru întâia dată ocazie să introducă în organismul
său bacili tuberculoși. Ținând seamă de cele spuse despre con-
viețuirea familiară, veți înțelege că această dată poate fi fixată în
primele zile după naștere dacă în familia nounăscutului se găsește
un tuberculos sau la o dată ulterioară în cazul când în familie
iși face apariția o sursă de infecțiune, — destul de frecvent sub
forma unei servitoare sau doici tuberculoase — sau în fine și mai
târziu când copilul deja mărișor iasă din familie și găsește un
contact cu o sursă de infecțiune extrafamiliară la rude, în inter-
natul școlii sau în alte aglomerații unde petrece.

      Se obicinuește să se facă o deosebire între infecțiunile intra-
■amiliare și cele extrafamiliare întrucât cele dintâi sunt cu mult
mai importante. Dacă copilul are sursa în casă el află prilejul
să se infecteze repetat și bineînțeles cu atât mai abondent cu cât
individul ce-o reprezintă este el însuși mai bolnav sau cu cât con-
tactul dintre persoana infectantă și copil a fost mai apropiat. In
această privință rolul de căpetenie îl joacă mama. Dacă o mamă
tuberculoasă își îngrijește copilul se poate afirma cu siguranță
— statisticele o arată — că ea îi transmite boala. Modul de
transmisiune cel mai comun este ploia de picături bacilifere pe
cari mama le projectează când tușește în fața copilului pe care-1
ține în brațe și pe cari el le inhalează, sau bacilii aplicați direct
□rin sărut. Dacă mama scuipă pe jos copilul mai inhalează și
bacilii pulverizați și suspendați în atmosfera camerii.

      Transmisiunea se poate face și pe cale intestinală, iată un
exemplu: mama când tușește duce mâna la gură și-o încarcă cu
bacilii și-apoi o pune pe sinul din care-i dă copilului să sugă.
Sau șterge gura copilului cu batista de care se servește ea. Trans-
misiunea prin laptele de mamă n'are însemnătate practică, prea
puțină chiar cea prin laptele de vacă nefiert căci la noi nu prea
sunt vaci tuberculoase.

      Dau câteva cifre împrumutate din statictică pentru ce să
ilustrez însemnătatea mamei în transmiterea după naștere a tuber-
culozei la copil. Dintr'o anchetă amănunțit întreprinsă în 124
familii în care s’au găsit nou născuți tuberculoși în 95 de cazuri
sursa de infecțiune era mama în 20 cazuri tatăl, și numai în 3
cazuri rude mai îndepărtate (bunică, unchi, etc).

      Abondența sursei de infecție intrafamiliare mai ales materne,
lunga durată a contactului cu ea face ca infecțiunile intrafa-
miliare să fie grave, masive, cum se zice și ele de obiceiu dau
naștere la o îmbolnăvire a copilului.

      Infecțiunile extrafamiliare datorite unor contacte de scurtă
durată cu surse nu prea abondente, (ocazie practică de asemenea
infecțiune citez vizita pe care un copil o face unei persoane bol-
nave) sunt relativ mai puțin primejdioase, dacă însă împrejurările


455

între cari copilul trăiește sunt de atare încât realizează contacte -
dese cu surse extrafamiliare abondente, și ele sunt tot atât de
primejdioase.

      .Cosiderând totalitate oamenilor infectați cu tuberculoză din
punctul de vedere al datei la care s’au infectat s'a descoperit că
această infecțiune se face în absolută majoritate a cazurilor în “
vârsta copilăriei. In așa numita cutireacțiune la tuberculină zisă
altfel și reacție Pirquet noi posedăm azi un mijloc prin care ne .
putem da seamă dacă un organism o fost sau nu infectat cu
tuberculoză. Statisticele foarte întinse pe cari le posedăm azi ne
arată că în colectivitățile urbane până la vârsta de 14 ani adecă
până la finele copilăriei 95% din totalitatea oamenilor au con-%
tractat această infecțiune. Notez imediat că aceasta nu înseamnă
că 95% dintre oameni sunt tuberculoși dat fiind că în materia
de tuberculoză infecțiunea încă nu înseamnă îmbolnăvire. Spre,
norocul nostru organismul uman este astfel alcătuit încât poate
învinge infecțiunile ce nu sunt prea masive și mai ales nu sunt
repetate, din totalitatea infectaților se îmbolnăvește numai o parte
nu putem intra aici în discuția detailată a acestei chestiuni, ne
propunem însă să examinăm de ce se infectează așa de frecvent
copilăria ?

      Explicația este dată prin faptul că copilui nou născut repre-
zintă pentru infecțiunea tuberculoasă un teren virgin care dacă
n'a moștenit infecțiunea n'a moștenit nici capacități deosebite de-a
se apăra de ea, căci nici imunitatea tuberculoasă nu se moștenește.
Copilului, ca și popoarelor virgine din interiorul continentului
african, le lipsește acea resistență mărită față cu bacilul tuber-
culos pe care adultul european și-a câștigat-o tocmai învingând
micile infecțiuni la care a fost expus în cursul vieții, infecțiunii
probabil extrafamiliare, accidentale, de scurtă durată cari nu l'au
îmbolnăvit ci i-au conferit o imunitate relativă.

      E destul deci ca copilul să găsească un contact cu o sursă
de infecțiune pentru ca infecțiunea să prindă. In cazuri de con-
viețuire liberă acest contact nu poate fi evitat, cum bacilul tuber-
culos este astăzi foarte răspândit în aglomerțiile omenești copilul
îl găsește și în cazul când in familie nu sunt bacilari aproape
totdeauna până la perioda puberă, la sate izolate și necontami-
nate se întâmplă să nu'l găsească până în vârsta adultă.

      Infecțiunea tuberculoasă este deci un fel de lege a copilă-
riei ale cărei excepții sunt cu atât mai rari cu cât copilul crește
în vârstă și cu cât trăiește în contact mai strâns cu semenii săi.

      Rămâne să vedem cari sunt urmările infecțiunii căci am
văzut că ea încă nu înseamnă îmbolnăvire. De ce anumiți indivizi _ ;
infectați se îmbolnăvesc fie în copilărie fie mai târziu iar alții
rămân în apareță sănătoși ? Există o predispoziție specială a anu-
mitor copii de-a se îmbolnăvi și a altora de-a rezista?


456

      In momentul când s’a recunoscut eroarea în privința eredi-
tății germenilor tuberculoși s’a născut teoria dispoziției moștenite.
S a spus și trebuie s'o recunoaștem sunt mulți, chiar printre
medici, cari o spun și astăzi, nu se moștenește boala se moște-
nește predispoziția pentru boală, în sensul că copilul unui bacilar
va face mai ușor o tuberculoză activă în momentul când va lua
infecțiunea decât copilul unui părinte sănătos. Iată deci reapă-
rând fantomul mentalității ippocratice și în consecință neofata-
lismul determinat de conștiința predispoziției moștenite.

      Știința s’a grăbit să-l supună analizei sale obiective și până
azi nici un fapt concret n’a putut fi adus în favorul acestei teze,
cei ce-o susțin se bazează pe impresii greu controlabile în schimb
posedăm o serie de argumente cari pledează contrarul.

      Frecvența absolut mai mare de îmbolnăviri la copii părinților
bacilari decât a celor nebacilari este incontestabilă dar se explică
îndeajuns prin cele spuse despre contagiunea intrafamiliară. Infec-
țiunea se va transforma în boală cu atât mai ușor cu cât s’a
întâmplat la o vârstă mai fragedă, cu cât contactul cu sursa de
infecțiune a fost mai prelungit cu cât omul sursă a fost mai grav
bolnav și mai ales cu cât reinfecțiunile la intervale scurte au fost
mai dese.

      In afară de aceste cauze mai există încă o serie de momente
favorizante ale îmbolnăvirii, asupra cărora țin să atrag aici aten-
țiunea : intâiul este mizeria fisiologică, lipsa de îngrijire a copilului,
îndeosebi ipoalimentația carența, lipsa de vitamine având un rol
principal. Lipsa de îngrijire igienică, neglijarea curățeniei copilului
și anturajului. Ea sporește în proporții nebănuite primejdia pe
care o sursă apropiată sau îndepărtată de infecțiune o reprezintă
pentru copil.

      Alte cauze favorizante sunt lipsa de igienă a locuinței,
aglomerația, lipsa de aer și soare, necurățenia. Problema locu-
inței privită din punctul de vedere al rolului ce'l joacă ea în
intransmisiunea tuberculozei se pune la noi, unde locuința țără-
nească știți în ce stare deplorabilă se află, cu o dureroasă acuitate.

      O tuberculoză latentă mai poate apoi fi reactivată prin sur-
venirea altor boli infecțioase acute cum sunt bunăoară pojarul,
tusa convulsivă, și ori care alta care debilitează organismul și
diminuă astfel capacitatea lui generală de rezistență.

      Din cele expuse, rețineți deci că o predispoziție ereditară a
copiilor pentru a se îmbolnăvi de tuberculoză nu există, că această
predispoziție poate fi însă admisă în sens social și atribuită unor
condițium de trai defavorabile din punct de vedere igienic, în fine
că există o predispoziție câștigată datorită altor boli.

      S’a zis că tuberculoza copilului este o ecuațiune ca multe
necunoscute, căci e foarte greu să stabilești totalitatea factorilor


457

cari au conlucrat la realizarea îmbolnăvire!, analizând însă fiecare
caz în sensul expus mai sus, ajungi aproape întotdeauna să-ți
procuri o introspecțiune suficientă în mecanismul acestei îmbolnă-
viri fără să recurgi la superstițiuni sau teorii fanteziste.

      Veți fi desigur curioși să cunoașteți care este - proporția de
îmbolnăviri printre copii infectați. Regret că nu pot să vă furnizez
date despre țara noastră, căci știința statisticei e tânără la noi. ■
Iată câteva cifre din străinătate:

      In Franța (nord) procentul mortalității de tuberculoză a co-
piilor până la 1 an variază între 13 și 27% din totalitatea dece-
selor, la Viena este 15°/o, la Praga 28%, etc.                      j

      Foarte demonstrativă este statistica orașului Nancy. Intre
copii născuți în familii lipsite de surse de contagiune s'au găsit
infectați cu tbc. dela:                                           • -

                        0—1 an           —

                        2—5    „          8%                       -S

5—11    „         31%                        J

11—15   „        57%

      In familii cu surse de infecțiune:                             „ț

                        0-1              53%                        %

                        2—5             82..                        ■

5—11              91%                        \

11—15            93%

      Nu putem avea nici un motiv să credem că situația dela
noi ar fi mai favorabilă decât ceea din străinătate. Mai degrabă
trebuie să presupunem, că ea e mai tristă, dată fiind frecvența
enormă a tuberculozei adulților și lipsa de igienă, cel puțin 30%    ■

din nounăscuții ce mor sunt uciși de tuberculoză și numărul celor ’ -
ce cad jertfă boalei în vârstă adultă este deasemenea foarte mare,
(A fost cifrat la 50,000 la an).

      Boala lor se datorește tot infecțiunii contractate în copilărie,
rămasă lungă vreme latentă și izbugnită tardiv sub influința fac-
torilor favorizanți amintiți sau a reinfecțiunilor, ea nu este, după
cum a spus-o un autor, decât ultimul vers al unui cântec de
leagăn.                                                              -

      Aceste cifre ne trec deadreptul în domenul biopoliticei și a ;
medicinei preventive pe care cea dintâi o implică.                 '%

      Privită prin prisma de mai sus însemnătatea socială a infec- ’
țiunii tuberculoase în copilărie, este enormă, poate fi direct eva- sj
luată prin pierderile ce le produce an de an în capitalul nostru
biologic. A reacționa împotriva acestui dezastru ce crește în ra-
portul unei progresiuni geometrice, este pentru orice colectivitate .î
conștientă mai mult decât datorie, este chestiune de existență. J



458




      Opera de apărare este în întregime edificată pe protecțiunea
copilăriei primejduite, pe salvarea generațiilor de mâine. In țările
înaintate în cultură această operă de salvare este admirabil orga-
nizată și dă roade minunate. Ea se întreprinde pe două căi: prin
realizarea unei izolări efective intre copil și sursă de contagiune
și în ultmul timp prin încercări de premunițiune directă prin
vaccinări cu vaccinul Calmette a copiilor primejduiți. Nu pot intra
aici în discutarea lor, cei ce se interesează de ele le găsesc în
bună parte expuse în Buletinul eugenie și biopolitic. La noi acestă
mișcare de apărare se găsește abia în faza unor timide începu-
turi, ce-i lipsește, mai ales pentru ca să reușească și ce i-a asi-
gurat în alte țări succesul este sprijinul efectiv al marelui public,
a societății clarificate asupra primejdiei grave ce o pândește. Rea-
lizarea acestei clarificări și stimularea acestui sprijin nu este ea
oare pentru neamul românesc o operă de apărare națională și.
pentru Astra noastră o nobilă țintă ? *)


        *) Comunicare făcută in ședința plenară a Secțiilor științifice-literare ale
Astrei, ținută la 26 April 1928.


459

    In slujbă nouă.

— IV. Cei din urmă. —

      Era seara târziu, în Sâmbăta lăsatului secului de carne, și
părintele Dumitru, cu vr’o trei-patru cărți deschise pe masă, își
pregătea predica pentru Duminecă. De trei ceasuri se frământă,
Aduna citate din scriptură, din sfinții Părinți ai Bisericii, citea
pasagii din alte predici, răsfoia tratatele de Dogmatică generală
și specială, cu grije mare, să nu se strecoare în predica lui vr'o
eresie.

      Voia să țină o cuvântare mare, o introducere la toate pre-
dicile pe care își propusese să le spună în Duminecile paresimilor.
Și, pentru post, era întâia lui încercare. Simțea că e un drum
nou, și se străduia să calce cu piciorul drept, chiar dela început.
Ce minunate subiecte pentru a mișca inima oamenilor! Ii roiau
în cap, îi aprindeau inima, îi ardeau obrazii, deși acum, în prima
cuvântare, nu avea să dea decât generalități. Dar chiar din pri-
cina acestei exaltări care-1 înduioșa, el își luase toate măsurile nu
cumva să spună vr’o eresie.

      Ușor era în seminar, când pregătea vr’o predică pe care o
recita înaintea colegilor și a superiorilor. înainte de rostire, cu-
vântarea trecea prin censura prefectului de studii, sau a duhovni-
cului, amândoi profesori. Era treaba lor să șteargă ceeace, întâm-
plător, nu era în concordanță cu dreapta mărturisire.

      Dar aici, în pustietatea satului, era numai răspunderea lui
înaintea Domnului. Și știa din scrisorile sfântului Pavel, ce blestem
se punea pe capul celor ce vestiau altă învățătură, chiar dacă ar
fi „îngeri din cer".

      Deaceea își făcea notițele cu mare grije, și răsfoia mereu
prin dogmatică. Era așa de cufundat în munca lui, încât nu-i


460

veni să creadă, când îl chemă preoteasa, că a sosit vremea cinii,
și când ea stărui, Dumitru o rugă să-i pună mâncarea de-oparte.

      Tresări speriat când auzi afară tropotit de cizme grele și
glasuri groase. Trase cu urechea.

      — Se va fi culcat, cum să mai intrăm! Uite, și la bucătă-
rie e stins, se auzi de-afară.

      Cânele nu lătrase. Zăpada nu cântă, de două zile, se tnuiase
sub adierea unui vânt călduț dela miază-zi.

      — Cine să fie? — se întrebă "nedumerit părintele. Și se gândi."
Nu mai este vr'unul de spovedit dintre mirii cari se cunună
mâine ?

      Dar își aduse aminte că-i spovedise și pe cei din urmă.

      — Bate, mă, odată! Ce mai aștepți — se auzi un glas în-
văluit, înaintea ușii.

      Și, după o ciocănitură domoală, cei de-afară, în liniște
grea, auziră glasul lui Dumitru:

’   -— Slobod !

      Un suspin de ușurare se auzi.

      — Vezi că nu doarme? Domnii nu se culcă odată cu gă-
inile ca noi! Stau la masă și scriu! — Cel care vorbi acum avea
un glas mai aspru, mai bărbătesc.

      Și patru inși intrară în cancelaria parohială: trei bărbați și
o femee.

      — Bună seara !

      Dumitru îi privi mirat: înțelese, văzându-i atâția, intrând
toți deodată, că vin pentru cununie. Și cum era cu gândul la
predică, nu se putu stăpâni:

      — Târziu veniți și dumneavoastră! N'ați avut vreme până
acum?

      — Târziu — zise unul dintre bărbați. Chiar ne temeam
că v'ați culcat. Da' dumnealor sunt de vină — și el arătă pe
femee și pe bărbatul scurt, pociumpos de lângă ea. Abia i-am
urnit de-acasă. Ziceau că și așa, nu se mai împlinesc strigările.

      — Nici nu se mai împlinesc! De nu vor voi să se cunune
în post — răspunse Dumitru.

      — Doamne ferește! Decât în post, mai bine lipsă, doar nu
suntem păgâni —; zise femeea, și preotul abia acum băgă de
seamă că mirii sunt bătrâniori amândoi, cu obrazii sbârciți, cu
bărbiile ascuțite.

      — Vom plăti! Vom plăti strigările — și pociumpașul își
duse mâna la șerpar.


461

        Dar unul din martori, un bărbat înalt, cu mustața groasă,
  abia încărunțită, îi făcu semn să se potolească:

        — Cu iertarea părintelui și cu vrerea Sfinții sale, toate
  se pot.

        Dumitru, cu gândul la cuvântare, urmărea o frântură de
  frază care-i tot scăpa, și-i părea rău după ea că prea era fru-
  moasă.

        Nu era bucuros că dădură peste el, chiar acum, oamenii
  aceștia. Nici nu auzi vorbele lor din urmă. Șezu la masă, luă
  condeiul și puse pe hârtie fraza ce-i tot scăpa. Voi să adauge
  alta pe care o simțea venind în urmă, dar aceasta se topi. Și,
  deodată, capul îi rămase gol.

        Necăjit, încruntat, se ridică și privi la oameni:

        — Adică stăruiți?

        — Păi, dacă am venit odată!

        — Dar vă spun că nu mai iasă strigările. Dumnealor sunt
  oameni bătrâni, știu rânduiala! Pentruce s’au lăsat pe ziua din
  urmă? Sunt văduvi, nu-i așa?

        — Văduvă de cincisprezece, măcină bătrâna.

        — Dumnealui e holtei, adică, vorba vine! N’o mai fost în-
  surat — zise martorul cel mustăcios.

        — N’am fost, că nu mi-a ars de însurătoare, că de-mi ar-
' dea! — și el făcu un semn cu mâna.

        — Afla destule! întări celalalt martor, un bărbat bălan, cu
  genele aproape albe.

        — Bine, bine! Și-acum, ce vă dă zor ? — întrebă nerăb-
  dător Dumitru. Dacă ați așteptat atâta, mai puteați aștepta până
  după Paști. Așa va fi nevoe de dispenză dela strigări, și totul într’o
  săptămână. Va trebui să meargă cineva cu scrisorile până la Vlă-
  dicie, că cu posta nu sosesc într’o vreme atât de scurtă.

        Vorbind, Dumitru se gândea: dacă mă țin mult, s’alege \
  nimic de predica mea. Toate gândurile mi se risipesc. Și nădăj-
  duia că-i va înfrica cu drumul la vlădicie.

        — Vom merge — zise repede mirele.

        — Ba eu mai bine aștept — spuse bătrâna. Cum să pleci
  până’n așa depărtări.

        — Nu trebuie să vii tu, merg singur.

        — Are dreptate omul, părinte, nu mai pot aștepta — zise
  mustăciosul. Dumneaei e de vină că au venit așa de târziu. Tot
  aștepta să se’mpace cu Anica.

        — Ce Anică ?                                                       î

  • “'V — Nepoată-sa, părinte. A părăsit-o dela sf. Nicolae. Anica .
  stă acum la o mătușe a ei, și nu-i mai calcă pragul până nu-i
  scrie întreaga avere pe numele ei.





462

       — Să i-o scrie, dacă vrea! — izbugni mânios mirele. Să
i-o scrie, și pe urmă să pornească la cerșit.

       — Nu i-o scriu! se oțărî femeea.

       — Dacă nu i-o scrii, ce mai stai pe gânduri și spui că mai
aștepți ?

       — A ei va fi dupăce voiu muri, da' pân'atunci nu! Știu eu
cumu-i lumea!

       — Dacă ști de ce ai tot amânat, de ce voiai să te întorci
dela ușa părintelui: „Ba că-i târziu, ba că s'a culcat'¹, iar acum
„mai bine aștept!"? Ce vorbe-s astea Satto? Dacă nu vrei, eu te
silesc? Nu te-ai îmbiat tu, văzându-mă că-s încă harnic la câștig?
Iată, vine primăvara: cine-ți ară, cine-ți seamănă ? Crezi că Anica
mai vine cu plugul mătuși-sa ? Te poți șterge pe bot! Și fata are
dreptate: de ce să-ți robotească pe de-ajaba ? Nu ți-am spus,
nu ți-am vorbit deschis? Că mie ce-mi arde de însurat? Da'
nai stat tu de mine mereu?

      ■— Am stat, nu zic ba.

      — Dac'ai stat, acum ce mai încurci ?

      — Da' nu'ncurc nimic, omule!

       — Ba da, că vrând să amâni după Paști crezi încă să te
împaci cu nepoată-ta! Da’ pe mine nu mă porți pe degete! Dacă
ne cununăm, Anica nu mai pupă nimic cât trăești tu. Vii la casă
de om, la curte, la moșie, ori la un sărăntoc? Că mie ce-mi
arde să mă însor acum la bătrânețe ? Iată, ți-am spus, și-ți mai
spun: Vreau să ar și eu odată cu patru boi. Am și eu o slă-
biciune, mărturisesc! Da! După ce mori, nu-mi trebuie averea
fa, o dau fetei, cum a mea va rămânea lui frate-meu. Ți-am
spus, și văd că tot nu mă crezi.

       — Ba te cred!

       — Crezi un drac! Chiar și acum te gândești să te împaci
cu Anica!

       Părintele Dumitru-i asculta distrat. Deși era grăbit cu pre-
dica, nu-și dădea seama cum cei doi îi fură vremea. Ba, în urmă,
nu-și putu opri un zimbet:

       — Și spui că vrei să te însori pentru a putea mâna patru
boi ? — întrebă el pe mire.

       — Așa e, părințele. Am eu o slăbiciune de când eram tinăr.
Dar eu n'am fânaț destul, nu pot ținea patru boi. Ea are două
lunci, și se face niște fân ca strămătura.

      — Nutreț scump, observă mustăciosul.

       —ₜ Și boii se potrivesc toți patru la trup și la coarne. De-a
dragul să ari cu ei, adause martorul cel bălan.

       — Dar aceste-s pricini de căsătorie ? întrebă Dumitru, iritat
din nou. Pentru atâta lucru se ’nsoară oamenii? Nu, cred că glu-
miți. Și, trezindu-i-se și glasul conștiinței și năcazul că e reținut


463

dela pregătirea cuvântării de mâne, părintele începu să le vor-
bească, tot mai aprins, despre sfințenia căsătoriei, și că nime nu f
poate să-și bată joc de ea, luându-o în glumă, —¹ pentru ca să
poată ara cineva cu patru boi!

      — De, or fi ele cu lapte cele ce le spui Sfinția ta, pentru
cei tineri! Dar pentru noi! oftă mirele.

      — Ba pentru mine-s lucruri sfinte, se grăbi se spună bă-, J
trânica.

      — Dacă-s sfinte, ce-mi mai bați capul ?

      — Și-mi aduc aminte că tot așa spunea și popa cel bătrân. >
      — Va fi spus!

      — Da, așa spunea! Tu nai de unde ști, că nu te-ai apro-
piat de patrafir de când te-au botezat. Și pentru aceea ai rămas
păgân și vrei să mă desparți de nepoată! Dar' nu pupi! Iată, îți
spun în fața părintelui: Nu mă despart de Anica!

      Și bătrâna se înălță biruitoare, îl privi cu dispreț pe mire,
apoi oftă ușurată:                                                       •

      — Să ne ierți, Sfinția ta, că am venit; da’ n’am mai putut
scăpa de gura lui, de gura lor — și ea arătă și pe martori. S’a-         ¹

supărat Anica, e adevărat. Și a avut dreptate să se supere. Tre-
buia să-i scriu de-acum jumătate din moșie. Și-i voiu scrie. Sără-       ’

cuța de ea. — Și mireasa iși duse colțul năfrămii negre la ochi,
și obrazii i se umplură de sbârcituri adânci.                            ț

      — M'am temut eu de asta, zise mustăciosul ieșind.

      — Bat'o Precista de muere! adause martorul cel bălan. -

      — Știam eu ce are'n gușe! D'aia am grăbit-o ! încalțe, ne - .*
știm de-oparte — zise mirele. Da', boii, drept să spun, s'ar li .
potrivit de minune! Și-mi cumpărasem un biciu nou, de curele! H

* *

      Părintele Dumitru rămase singur, cu zâmbetul pe față. Privi
un restimp în neștire, prin ușa închisă, apoi își duse degetele prin     '

părul negru, respiră ușurat și șezu la masă să-și continue însem-
nările.

      Dar gândurile nu voiau să se adune. Privi prin cărți, la ;
paginile deschise, dar acum ii păreau streine. „Mă gândeam eu .
că o să-mi strice cuvântarea. Iată, nu mai pot lega nimic!"

      — Și începu să recitească însemnările făcute. Le citea și se
mira: părea că nu le-a scris el, așa-i păreau de îndepărtate, de \
streine. Ce predică voia el să țină? Pentru cine o pregătea?
Iată aici sunt tot chestiuni subtile, la cari medita, pe vremuri, în
seminar!

      Și în loc să stăruiască asupra lor, se opri cu zâmbetul la ■
mirii aceștia din urmă, la ceilalți, la toți oamenii pe cari i-a spo-
vedit de când a venit în sat. Se uită apoi la cărțile deschise pe


464

masă, avu un zimbet trist, le închise una după alta, luă creionul
și începu a trage linii groase peste însemnările predicei din Du-
mineca lăsatului secului de carne.

      — Să încercăm a ne coborî pe pământ, frate Dumitre —
zise el tare, și luă o filă albă de hârtie. Și începu a se gândi așa ■

      Voiam să le arăt că lucrul de căpetenie din Paresemi, pe
lângă post și înfrânare, este curățirea de păcate prin spovedire și
cuminecare... N’ar fi potrivit, în loc de doctrină, să le fac o ase-
mănare la mintea lor? de pildă... De-o pildă să le arăt că pri-
măvara tot gospodarul își greblează grădina și arde buruenile, să
nu împiedice vieața nouă care țișnește, tinără, din pământ. Adună
pe ogoare cocenii uscați, și dacă nu-s mai buni de nimic, le dă
foc, dupăcum aprinde și iarba bătrână, scăpată din iarnă fără a
putrezi... Ai?,.. Și s’o întorc apoi la vieața omului; că păcatele '
sunt pe sufletul omului ca bălăriile cari îneacă iarba tinără, că
trebuiesc și ele greblate, adunate și arse, dacă vreai să te pri-
menești sufletește ca primăvara câmpul. Că focul care le arde e
părerea de rău și spovedirea... Da, aici pot să citez și din Scrip-
tură: „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate, și cărora le
veți ținea, vor fi ținute".

      Cu cât medita, cu cât creștea imaginea în fantazia lui, obrazii
i se aprindeau, sufletul și-l simțea mișcat, și luând creionul în-
cepu să facă însemnări repezi, cu slove mari, pe hârtie.

      Stătu multă vreme aplecat asupra mesei de scris, și mâna
lui fugea pe coala albă.

      Când se opri respiră din adânc. Răsfoi însemnările: scrisese
multe file. începu să recitească: nu mai erau însemnări, era o
compoziție întreagă.

      Și recitind, lucru ciudat, nici o singură dată nu-i trecu prin
minte gândul că s’ar fi putut strecura o eresie.

      Se ridică, mulțumit și vesel.

     Din odaia vecină se auzi glasul neliniștit al Emiliei.

      — Bine, omule, nu mai isprăvești ? Sunt ceasurile unsprezece.

      — Gata — răspunse Dumitru, trecând repede în camera
vecină, de unde se auzi vocea lui clară:

      — O să-ți placă și ție, Emilio.

Z. AGĂRBICEANU.


465


3

    Monseniorul, abatele M. Zauoral
    în România

       Un oaspete venerat, un oaspete iubit ne-a străbătut țara,
  timp de o lună de zile: monseniorul Dr. h. c. Metodiu Zavoral,
  dela mănăstirea Strahov din Praga.

       A venit cu stâlpările păcii între oameni, cu dragoste de
  seamăn, să ne cunoască, și în orașele și satele noastre, dupăce a
  făcut cunoștință cu mulți dintr'ai noștri, în Cehoslovacia, în de-
  cursul răsboiului.

       Tot ce a avut mai bun neamul românesc, instituțiile de
  seamă, în frunte cu „Academia Română", cu „Astra", cu Uni-
  versitățile, cu „Liga culturală" și soc. „Teatrul" din T. Severin,
  etc., au ținut să aducă tributul laudei și mulțumirei aceluia, care
  — în timpuri grele — a arătat toată dragostea Sa românilor din
  armata aUstro-ungară, strânși cu ușa, sprijinindu-i cu vorba și cu
  fapta.        .

       Nu numai Ministerul de externe român, nu numai institu-
  țiile românești, ci întreg neamul românesc l-a serbătorit pe mon-
  seniorul Zavoral.

       Cu adevărat: dela vlădică până la opincă. Prelații de amân-
  două confesiunile s'au întrecut întru a primi ca pe un adevărat
  frate în Hristos pe starețul mănăstirii Strahov — iar țărănimea,
  în Săliște, în Orșova, în Rășinari și aiurea, a sărutat cu toată
  sfințenia mâna, care a mângâiat atâtea frunți și a alinat atâtea
  dureri.

       Iți cade bine, în ziua de astăzi, auzind și de astfel de fapte
  înălțătoare și luând parte la ședințe solemne, cari ridică inimele.

       Membru de onoare fusese ales de mai ’nainte monseniorul
  Zavoral, la „Academia Română" și la „Astra", încât societățile
  cele două aveau să completeze numai această distincțiune printr’o


466,

  recepție festivă. „Universitatea" din Cluj a numit pe monseniorul
  Zavoral, ca pe întâiul ei doctor de onoare, „doctor honoris causa“
  (după cum o făcuse Universitatea din Praga, cu câteva luni mai
  înainte), orașele Cluj și Ploiești au numit câte o stradă: „Strada
  Abatele Zavoral", iar „Societatea scriitorilor români", „Sindicatul
  presei române din Ardeal și Banat", după „Societatea ziariștilor
  Micei înțelegeri", l-au declarat membru de onoare.

       „Astra" noastră s’a simțit fericită să poată saluta, în sala
  festivă a „Muzeului", în ziua de 15 Mai, pe membrul său de
  onoare.

       După ce a vizitat Rășinarii, unde s’a rugat, în fața cavoului
  Mitropolitului Șaguna, și după ce a văzut și Săliștea, asistând la
  dansurile naționale și ascultând cântecele noastre poporale, mon-
  seniorul Zavoral a fost salutat de tot ce Sibiiul are mai de seamă.
  Corul „Reuniunii de muzică Gh. Dirna", condus de dl N. Oancea,
  a executat câteva cântece poporale, armonizate de dnii: N, Oancea,
  Tib. Brediceanu, ș. a. Dl vicepreș. Dr. Oct. Russu a salutat,
  în numele comitetului central, pe ilustrul oaspe. Dna Eug. Tordă-
  șianu a adus salutul femeilor române, într’o avântată cuvântare,
  predând un prețios și artistic covor românesc. Secretarul literar
  al „Astrei", dl Horia Petra-Petrescu, a rostit o cuvântare mai
  lungă, amintind scene din decursul șederii sale în Strahov și schi-
  țând activitatea „Institutului cehoslov.-român din Praga, în trecut
  și viitor.

       La cronică dăm o parte, din discursul programatic al secre-
  tarului nostru literar. (Vorbirea a apărut în broșură, deosebit.)

       Monseniorul a fost foarte plăcut atins de manifestațiile ace-
  stea multiple de simpatie, arătate de toate păturile sociale româ-
  nești, și — sosit acasă — a și dat expresie sentimentelor sale,
  într'un interview din „Prager Presse (V. 1928). A fost un „vis
  frumos", exprimă monseniorul starea Sa sufletească din decursul
  petrecerii Sale în România.

       In decursul acestui „vis frumos" a rostit monseniorul multe
  cuvinte dela inimă, purcese dintr'o adâncă convingere. Ar fi foarte
  cu cale ca aceste sfaturi și aceste sentimente să lăsăm să acțio-
  neze asupra noastră, deoarece ele emană dela un suflet nobil.

       Ascultați cum . își ia rămas bun monseniorul dela frații Săi
  români:

       „Aș fi fericit să știu pe altă cale, că de dragul Abatelui
  Zavoral, mii și mii de români și-au călcat pe inimă, când a fost
  să se manifeste prea pătimași, prea porniți, fiindcă „prietenul ro-
  mânilor" ne-a dat sfatul așa.

       „Am văzut, dela umilul mormânt al lui Moldovănuț din
  Blaj, dela celulele călugărești, până la pompoasa catedrală din
  Curtea de Argeș, tot ce se poate vedea mai de seamă în Ro-


467


3*

  mânia și sunt mândru și sunt mulțumitor lui Dzeu că mi-a fost dat
  să văd atâtea comori ale poporului românesc.

        „Dacă unele ținuturi anexate acum lasă de dorit, ici-colea,
  dintr'un punct de vedere, este în urma subjugării sub care au
  gemut, iar îndreptările ce se fac sunt prea firești. Aceste lucruri
  pot fi privite cu ochi răi de alții, ele însă trebuie să se realizeze,
  ca mai apoi țara dv., ca și a noastră, să prospereze, spre binele
  tuturor cetățenilor.

        „Am văzut cu ochii proprii că toate provinciile, toate ținu-
  turile își au instituțiile vrednice de laudă. E vorba să se cunoască '
  cetățenii acestei patrii și să se stimeze. Cei buni, din toate ținu-
  turile, înainte, spre binele comun!".


468

    Simon paricidul

de Ion Munteanu.

       In noapte s'auzi un scâncet slab de copil. Călătorul întârziat
  tresări de spaimă. Intunerecul ascunde pretutindeni curse. Voi să
  fugă și îi fu rușine de el însuși, curiozitatea îl îndemna să-și în-
  vingă lașitatea.

       S apropie cu pași șovăitori de locul unde auzise plânsul și
  întrebă; „Cine-i?“ întrebă de două ori și nu-i răspunseră decât
  gemete surde. 0 voce pițigăiată de copil și un țipăt desrădăcinat
  dintr’un suflet de moșneag.

       „Cine sunteți ?“ întrebă din nou drumețul.

       Gemetele se întețiră. Un suflet de copil și o voce de bătrân
  iși împreunau durerea într’o rugăciune aspră a suferinții. „Mamă,
  mamă! Unde ești tu, mamă?"

       La lumina lunei ce s'arăta din nori, călătorul zări un trup
  ghemuit în mijlocul drumului. Crezu că-i copil și îi văzu părul alb
  de zăpadă. Ii zări trupul mic și plăpând, dar încovoiat sub greu-
  tatea anilor.

       II ajută să se scoale. II prinse de mână și-l privi cu nedu-
  merire în ochii stinși ca de mort. II asculta vorbindu-i copil de
  o mamă pe care o căuta și îl auzea reflectând amar și cinic
  asupra vieții. (Cu cât îl privea mai mult cu atât îi creștea nedu-
  merirea : găsise un copil sau un moșneag!)

       Și atunci un gând straniu îi trecu prin minte călătorului.
  Necunoscutul pe care-1 ducea de mână, era poate din acea țară
  minunată din răsărit, unde copii se nasc bătrâni, cu păr alb de
  argint, cu brazde adânci pe frunte. Dar nu, țara minunată nu
  putea exista decât în basme.

       „Tu cine ești'¹ ? îl întrebă pe necunoscut, călătorul mântuitor.

       Necunoscutul râse. Iși împreună mâinile deasupra pântecelui
  și hohoti ca un nebun! Se opri apoi brusc, răspunzându-i „Nu


469

  știu! Am uitat. Doar uneori îmi aduc aminte ca să plâng. Și uit
  din nou de unde viu și pe cine caut".

        Merseră tăcuți. Călătorul cu spaima în suflet, iar ciudatul
  necunoscut cu moartea alături.

        „Și totuși ție îți voi spune cine sunt" — reluă firul conver-
  sației necunoscutul. — „Te-am mințit când îți spuneam că am
  uitat de unde viu și unde merg . . . Sunt însă mulți ani de când
  nu mi-am vorbit decât mie însu-mi și acum îmi pare straniu să-i
  vorbesc unui suflet strein ..."

        „Sunt Simon paricidul. Povestea mea umblase odată în gura
  tuturora. Dar poate n’ai auzit-o sau ai uitat-o. Or ai auzit-o
  schimbată, din gură streină.

        Când am început să înțeleg, tata mă duse un an într'un
  loc pustiu unde îmi descoperi pe Dumnezeu. îmi vorbi despre
  bunătatea lui cea mare, despre desăvârșirea celui atotputernic și
  atotînțelept. îmi descoperi sufletul și îmi binecuvântă pașii în viață.

        Trăiam fericit. Aveam părinți pe cari îi iubeam și cari mă
  iubeau. Mama, cea mai frumoasă dintre femei, și cea mai bună
  dintre mame. Tata, cel mai credincios dintre bărbați și cel mai
  înțelept dintre părinți.

        Odată însă, blestemată zi, tata întâlni un sectar. Cucerit de
  cuvintele acestuia și convertit, își uită cu desăvârșire religia de
  altădată și, sclav al noului Dumnezeu, căută noui robi cultului
  strein. Auzindu-1 vorbindu-mi cu aceiași înflăcărare de noua religie
  cum îmi vorbea odată de Dumnezeul cel adevărat, i-am căzut în
  genunchi, rugându-1 să se reîntoarcă la religia strămoșească. M’a
  lovit, insultându-mă. M'a blestemat pentrueă nu voiam să-i urmez
  pașii pe noul său drum.

        Mi-am culcat fruntea pe genunchii mamei și am rugat-o
  să-mi descopere ea pe Dumnezeul cel adevărat. Mama m'a sărutat
  pe frunte și mi-a răspuns: „Dumnezeul cel adevărat e acel al
  strămoșilor noștri. Pe acela să-l urmăm. Tatăl tău, stăpânul nostru,
  ne-a părăsit pentru o altă lege. Să ne rugăm pentru el".

        Atunci intră tata. Se înfurie auzindu-ne vorbind cu dispreț
  de noul lui cult și se năpusti asupra noastră. Mă lovi și am în-
  durat. O lovi însă pe ceia ce-i era soție și mie mamă și sângele
  meu tinăr se revoltă.

        L’am ucis. Iar legea cetății mă condamnă la zece ani în-
  chisoare.

        Eram de cincisprezece ani atunci. Mi-era dor de mama, și
  am încercat să evadez. Am fost din nou judecat. La câți ani nu
  mai știu. E mult de atunci. Am uitat de mult să mai număr.
  E mult de când am căzut din carul vremii".


470

      La revărsatul zorilor cei doi călători se opriră la porțile
„Cetății viitorului". Simon recunoscu ținutul și se umplu de bucurie.
Depănând firul amintirilor se opri să se reculeagă în fața locului
sfânt al copilăriei.

      Tovarășul lui de noapte plecă în cetate după hrană. Simon
își cercetă sufletul ca ’n fața judecății de apoi. Locul copilăriei
nu trebuia să-l revadă mai nevrednic decât plecase.

      — Dumnezeu e tot atât de mare în mine ca ’n ziua când
l'am cunoscut — își zise.

      Tăcu speriat. Auzi un râs silit de femee. Văzu o bătrână
încovoiată târându-se spre el cu o curiozitate nemărginită.

      — Pari strein în cetatea noastră. Te-au trădat gândurile.

      Simon rămase țintit sub privirea femeii. O putere fără nume
îl silea să-i vorbească.

      — Sunt strein și viu din adâncul anilor. Sunt un biet călător
purtat de un dor de copil. . . Poate ai auzit povestea lui Simon
paricidul. .. •

      Femeia tresări. S'apropie cu bucurie de Simon. II privi cu
lăcomie și-i mângâie picioarele:

      — Ști oare că ești în fața cetății copilăriei tale și a mamei
tale ? —■

      Simon scoase un țipăt de plăcere. Cuprinse mâinile bă-
trânei într'ale sale, rugând-o: „Vorbește-mi! O cunoști oare.?"
Și fără să o lase să-i răspundă, continuă cu ardoare. Mama mea.
Cea mai frumoasă dintre femei și cea mai bună dintre îngeri.
E oare tot atât de albă ? Și părul îi este tot atât de negru. Ochii
mai strălucesc ca stelele cerului sau i-au secat de atâta plâns ?
Căci a trebuit să plângă mult. Și singură printre streini, nu și-a
blestemat oare zilele, și fruntea nu i s’a înorat cu cutele grijilor?
Mai are oare mersul de porumbiță și râsul sglobiu de altădată?

      Bătrâna îl asculta plângând. II privea cu compătimire pe
moșneagul ce-i vorbea despre o mamă tinără și frumoasă și pri-
vindu-se și pe sine încovoiată până la pământ se scutură sub
fiorii morții.

      — Te voi conduce la casa mamei tale — îi zise lui Simon
și-l luă de mână.

*
* ¥

      In cetate, Simon nu înceta să se mire de schimbările ce
s’au petrecut în timpul lipsei lui. Doar oamenii au rămas aceiași.
Ii recunoștea pe toți în straiele lor schimbate. Li se adresa tuturor
cu câte un cuvânt de prietinie, amintindu-le de timpul petrecut
odinioară împreună. Ei însă nu-1 recunoșteau nici unul. II priveau
mirați și surprinși.


471

      — Ți-aduci aminte de nebuniile noastre de demult, micule
Alin? — s adresă Simon unui copilandru de șaptesprezece ani.
Acesta izbucni într’un râs sălbatic zicându-i:

      — Ai turnat prea mult la măsea, moșnege! — „Nu mă mai
cunoști oare“ se miră Simon.

      Copilandrul se postă furios în fața bătrânului, răstindu-se :

      — Te întreci cu gluma, bătrâne! Crezi oare că tinerețea
mea e un motiv să-ți sufer glumele ?                                   ,

      Și-l lovi cu palma peste obraz, răsturnându-1 la pământ.
Voi să se repeadă din nou să-l lovească, când bătrâna i se puse
înainte să-l oprească. Tânărul nebun, întărâtat de această inter-
venție neașteptată, culcă cu o nouă lovitură, pe bătrâna alături.
Și apoi mulțumit de ispravă-i plecă chiotind.                          i

      Simon se sculă buimăcit. Bătrâna încercă să se scoale și
nu putu. Oftă prelung, își duse mâna la inimă și simțind că moare
îi zise lui Simon:

      — Apleacă-te să-ți vorbesc. E pentru cea. din urmă dată,
O, dacă moartea ta ar fi mai blândă decât a mea.                       ?

      Sunt mama ta. Femeia gârbovită din pragul morții a înlo-
cuit-o pe femeia albă de odinioară. Sunt cincizeci de ani de când
ne-am despărțit. In celula ta veșnică, precum e moartea, nu s’a '
scurs însă timpul. Toate au rămas pentru tine cum au fost odată, -
dar, vai, acum revenit între cei vii, vei trăi într’o singură clipă
suferințele unei jumătăți de veac, ce te-a cruțat. Grei, ca un car
de plumb, te vor strivi anii și într’o singură clipă îți vor săpa
sufletul cu brazdele morții.

*

      Simon privi în neștire trupul neînsuflețit al bătrânei. Iși duse
mâinile la tâmple să-și adune gândurile, să-și mântuiască sufletul. .

      Cincizeci de ani, trăise o umbră într’o celulă. Cinzeci de ;
ani s’au' scurs deasupra-i fără să le audă fâlfâitul aripilor. Rob
gândirilor și închipuirilor de copil, rămase acelaș în timp ce sburau
anii. Toate se schimbau și pământul și oamenii, doar el rămânea
veșnicul copil, îndrăgostit de o mamă bună și frumoasă. întot-
deauna în celula întunecoasă, neauzind pe nimeni, nevăzând pe ;
nimeni, își clădi o lume a închipuirii, frumoasă,, tânără și veșnică,
în vreme ce în viață moartea și timpul secerau florile râsului și
ale vieții. Singur cu gândurile lui de copil, neauzindu-se decât pe
el însuși și nevăzând o altă lume decât aceia din sufletul lui, bună,
îndurătoare, timpul nu-i brăzdase decât trupul, dar îi cruță sufletul. .

      Și acum, ca un munte subminat, se năruia totul în el, cârdul
corbilor timpului năvălind ca o oaste flămândă în sufletu-i neîntinat.

      — Toate s’au schimbat și toate au murit. N’a murit oare
atunci și Dumnezeu ? într’o jumătate de veac pot muri chiar zeii.


472

      îngrozit de acest gând Simon căută mulțimea să afle adevărul...

      întâlni o droaie de copii. Ii opri cu un gest timid și le vorbi
ca unor bărbați. „Voi cunoașteți pe Dumnezeu?"

      Droaia copiilor se tulbură la întrebarea neașteptată. Numele
ie părea strein. Doar unul mai isteț se mândri să-i răspundă.

      „Eu am auzit adesea vorbind de Dumnezeu. A fost un
domn puternic, locuind în castelul de marmoră a cărui ruini le
vezi și astăzi în marginea de răsărit a cetății. Era crud și răsbu-
nător. Ucidea fără măsură și după bunul său plac. Lovea deo-
potrivă pe cei buni și răi. Toți aveau în fața lui aceiaș valoare.
Nu răsplătea decât rareori și pedepsea întotdeauna. Până când
cei din cetate se revoltară împotriva jugului îngrozitor. închis în
castelul lui de marmoră l’au lăsat să moară de foame".

      „Dacă ți-a fost vreo rudenie, păzește-te să le vorbești celor
din cetate. II urăsc și acum. Oricine trecând pe lângă castelul lui
de odinioară, aruncă cu pietri".

      Simon fugi uluit prin gloata copiilor. L’au ucis deci pe
Dumnezeu. In timp ce el îi ridica noui altare în sufletul său, cei
din „Cetatea Viitorului" îl ucideau zi cu zi,. clipă cu clipă....

      — Toate s'au schimbat și toate au murit. Au dispărut legile
și Dumnezeii de demult. S'au schimbat sufletele și oamenii, Și
singur printre atâția streini, un singur credincios cu'n singur
Dumnezeu, e o nebunie .. . —

      Nu mai recunosc oamenii și nu mă mai recunosc pe mine,
Într’o lume de necredință, cu'n Dumnezeu, în suflet, mă simt mai
stingher decât singur.

      Arh trăit o jumătate de veac, în suflet cu amintirea unei
mame tinere și frumoase. Am văzut-o într’o singură clipă gârbo-
vită și moartă. De ce oare n'am murit eu înainte de a muri visul ?

      I-am ridicat o jumătate de veac altare unui Dumnezeu atot-
puternic. Am revenit cucernic în cetatea lui și-i găsesc altarele
ruine. Și sufletul meu e deasemenea ruină. Un stăpân atât de
puternic poate trăi oare numai în biata mea inimă ? Să nu-l ucid
și eu, cel din urmă credincios, să-mi scutur povara și asemenea
celorlalți să clădesc lăcașuri de bucurie deasupra cioburilor de
lumină.

      In piața cea mare s'adunase o lume de curioși și Simon
le vorbi;

      „Voi ce l'ați cunoscut pe Dumnezeu, spuneți-mi cum l’ați
ucis? Ce duh al nimicirii v'a ajutat să-l striviți? Atotputernic și
atot văzător, ce mână puternică v'a ajutat să-i dărâmați împărăția?
V’ați unit poate, sutele de mii și mai mulți decât nisipul mărilor,
' ați strivit sub numărul vostru?"


473

         „L'ați ucis zi de zi viața întreagă? Eu sunt singur și Dumne-
   zeul meu e neînchipuit de mare. Cum să mă scap de povara lui?"

         Un bătrân se desfăcu din mulțime și zise cu blândețe
   lui Simon:

         — Cum l'am ucis? E greu să-ți povestesc. Cei ce l'au ucis
   nu l'au cunoscut cu adevărat. Iar cei ce l’au cunoscut au murit
   cu el împreună.

         La marginea cetății mai găsești și astăzi ruinele templului
   de odinioară. Sub ele l'am ucis pe Dumnezeu, Izbindu-1 cu pietri
   l'am îngropat sub zidurile lăcașului său.. . Mergi și tu într'acolo.
   Vei găsi o urmă din ființa lui. Strivește-o sub picioare.



         Simon s'apropie fără suflet de ruinele templului. Privi cu
   ochii plini de mânie. Zărind o cruce, cel din urmă talisman al
   unei lumi pierdute, o ridică în brațe și izbind-o de stânci o pre-
   făcu într’o mână de țăndări. Se reîntoarse apoi mândru în mijlocul
   mulțimii și-i zise: „Am ucis cel din urmă Dumnezeu".

         Mulțimea râse ca de o glumă reușită. II felicitară și-l duseră
   in mijlocul chiotelor de bucurie.

* *

         Dimineața l'au găsit pe Simon mort. 0 dâră de sânge i se;
   prelungea din gură. Cu mâna scrisese cuvintele veșnice:

         „Dumnezeu — Fără început — Fără sfârșit".

         Era dintr'acei ce cunoscuse cu adevărat pe Dumnezeu și
   dintr'acei ce mor împreună cu Dumnezeu.


474

    Congresul naturaliștilop români la Cluj.

(18 22 Aprilie 1928)

        Scopul potopului de congrese organizate în ultimul timp la
   noi era de regulă consolidarea intereselor materiale ale unei cor-
   porațiuni sau o nouă orientare de aceeași esență în fața vre-unor
   noui aspecte juridice. Departe de a nega utilitatea economică,
   socială și chiar culturală a acestor fel de întruniri, ca iubitori ai
   bunurilor culturale și ai cercetării științifice avem datoria să sub-
   liniem înalta superioritate etică a unei impozante adunări de inte-
   lectuali în vederea unor interese numai sufletești. Drept aceea
   congresul naturaliștilor ținut într’o atmosferă de simpatic idealism
   trebuie salutat ca un triumf al spiritului.

        Acest congres este întâia încercare izbutită de a strânge la
   un loc și pe cinci zile pe cercetătorii naturii și pe ceice se inte-
   resează de-aproape de aceste cercetări. De când s’a aprins la 1830
   în Iași primul opaiț al acțiunii colective a naturaliștilor — prin
   întemeierea „Societății de Medici și Naturaliști" — a trecut aproape
   un veac. Vânturi năpraznice subțiau și frământau în pâlpâiri de
   agonie această primă flacără, căreia nu-i lipsea untdelemnul,
   dar dorința de colaborare și nădejdea roadelor ce nasc totdeauna
   din o contopire de voințe și inteligențe au aprins-o din nou și
   în alte centre ale României actuale de Români, de Sași, de
   Unguri. Azi avem multe „asociații, societăți, cercuri, grupuri",
   agitate de aceleași dorințe. Unele românești, altele minoritare,
   cu importanță locală sau pentru țara întreagă, cu preocupări și
   rezultate diferite, de multeori — de ce n'am spune-o, de îndată
   ce e un fenomen omenește inevitabil — cu rivalizări aberate.
   Deaceea '‘„Societatea Naturaliștilor din România" (întemeiată la
   1899) are un întreit motiv de nobilă rtiândrie pentrueă a reușit
   să convoace și să organizeze acest congres: întâi întrunind la un
   ioc și pentru prima dată o mare sumă de intelectuali din țară,
   reprezentând în cifre și greutate majoritatea exploratorilor, popu-


475

larizatorilor și a iubitorilor științelor naturii; înfrățind în al doilea
rând pe naturaliștii români și minoritari, în aeelaș spirit de cola-
borare; și îndulcind în fine raporturile pe ici pe colo încordate
dintre asociațiile noastre răzlețe de naturaliști, în vederea unei
noui și fecunde activități colective.

      Nu putem trece cu vederea faptul, că succesul — nebănuit ;
chiar de inițiatori — al congresului acestuia se datorește în o          ;

largă măsură alegerii fericite a președintelui și a localității. Pro-
fesorul E. Racoviță dela universitatea clujană — om de o massivă
greutate științifică și de o semeață imparțialitate — a condus în mod :
unic, socot, desbaterile. Clujul, centru de tinerească hărnicie în
ale științei și insulă neutră, lipsită de discordii, a știut să atragă
și să adăpostească pe cei 170 de naturaliști oferind în aeelaș timp ’ ¹
oameni de un superior talent și zel organizator ca prof. A. Borza, ;
prof. I. Popescu- Voitești etc. Sunt sigur că ori-care participant e ,.
convins că a plecat dela cel mai bine organizat congres din
România.

      Ministerul Instrucțiunii a contribuit mult la reușita congre-
sului luând parte activă Ia desbateri prin reprezentanții săi și
plătind profesorilor secundari naturaliști cheltuielile de transport.

     Nu putem face aci o amănunțită și pedantă dare de seamă
despre toate desbaterile congresului, dar ne vom opri Ia faptele
de seamă, cari au avut darul să aducă ceva nou și de însemnătate
generală în preocupările naturaliștilor.

      La ședința de deschidere din aula universității clujene pre- ?
ședințele societății inițiatoare, prof. A. Popovici-Băznoșanu (Bucu-
rești) a arătat pe scurt toate etapele mișcării naturaliste din țară,
așezând evenimentul primului congres general în cadrul istoric ce
i se cuvine, iar ministrul Instrucțiunii între altele și-a exprimat
bucuria de a vedea, pe lângă răsunetul în afara hotarelor româ-
nești al congresului — o impresionantă asigurare de loialitate ■-
prin colaborarea largă a naturaliștilor minoritari. -                    ᵣ

      Dintre saluturile sau adeziunile autorităților și ale celorlalte
societăți culturale din țară, pomenim — făcând o paranteză pro
domo — salutul Astrei, tălmăcit prin rostul președintelui Secției
Științelor naturale: Prof. I. Popescu- Voitești, care a arătat patro-
narea sau editarea din partea Astrei a unor însemnate opere din
domeniul științelor naturale. Secția Științelor naturale a tipărit de
curând în condiții tehnice excelente admirabilul discurs de recepție
la Academie al profesorului Racoviță „Speologia". Acest prim .
număr al Bibliotecii Secției Științelor naturale a fost împărțit gra- ■?
tuit congresiștilor ca omagiu din partea Astrei.

      Nu ne lasă inima să nu ne oprim mai multișor asupra cu-
vântării din aulă a președintelui prof. E. Racoviță. Principiile
înflorite din o rară înțelepciune și experiență, risipite senin și


4?6

răspicat s'au împletit adânc în conștiința ascultătorilor și nu mă
îndoiesc că ele vor răsări mereu în suflete, cerându-și traducerea
în realitate.

           Președintele Academiei și al Congresului Naturaliștilor este
     din tinerețe izbit de contrastul dintre importanța științelor natu-
     rale pentru om și societate,.și.„jtaire r&lul "șters, pe care¹!" aii în
     capitalul ~de" cultura oferit elevilor și studenților. Atât în școli
     secundare, cât și în universități grupa științelor naturale e mereu
     silită să renunțe la considerație și zestre ca o „soră mai mică",
     în favorul matematicilor „sora cea mare". In realitate dacă mate-
     matica este un genial instrument științific, ea nu este știința însăși,
     care nu cunoaște axiome invariabile și egalități perfecte.

           In afară de asta valoarea educativă a științelor naturale este
     superioară față de a matematicilor. Și totuș ele sunt neglijate, iar
     mai nou așezate și mai mult în umbră prin exagerarea studiilor
     clasice în liceu. -•

           Importanța științelor naturii pentru om ca individ ne-o arată
     faptul că numai cu ajutorul lor poți să „te cunoști pe tine însu-ți“,
     cum ne cerea spre a fi mai buni Socrate, iar necunoașterea lor
     a împiedecat pe oameni să poată privi în intimitatea lor și în
     cadrele unde sunt sortiți să trăiască.

           „Gnothi seauton" nu vrea să zică să cunoști berbant lacurile
     lui lupiter, nici pățăniile conjugale ale dumnezeescului ferar Vulcan..

           „Gnothi seauton" va să zică să ai cunoștințe elementare dar
     precise de anatomia, fiziologia și psihologia trupului tău, ca să te
     ferești să faci cu el cele vătămătoare și să nu cazi pradă eresu-
     rilor, vrăjitorilor și înșelătorilor.

           Va să zică să știi de unde vii, din ce spiță de vietăți te-ai
     coborât și să știi cam încotro ai să mergi.

           Va să zică să cunoști în trăsături generale lunga și chinuita
     poveste omenească și mai amănunțit istoria gliei tale băștinașe așa
     cum ți-au durat-o din vremile cele mai cărunte, cu zilnice sudori
     și cu mult, cu prea mult sânge, moșii și strămoșii.

           Va să zică să ai idee de ce-i pământul de care ți-i legată
     soarta și să cunoști plaiurile și munții, apele și câmpiile unde ai
     să trăiești, unde au trăit și s'au prăpădit ceice te-au făcut și au
     să trăiască și să se prăpădească cei pe care îi faci tu...“

           Dacă este așa, să tragem și concluzia, care n'a fost trasă
     de diriguitorii educației.

           ..........axa învățământului secundar nespecializat trebuie să o
     constitue știința naturii și a omenirii și mijlocul pentru a ajunge
     la această‘educație e cunoștința desăvârșită a limbii naționale...¹¹

           Cine se sperie de greutatea acestor științe pentru un elev,
     să-și aducă aminte de pasiunea cu care copiii urmăresc formele
     și fenomenele naturii, care a fost doica și educatoarea omenirii.
     „ ... Cu legi, cu decrete, cu regulamente nu se șterge o ereditate


47?

     dobândită timp de multe milenii,.. “ adaugă vorbitorul la adresa :
     păingenișului birocratic care de regulă încătușează spontaneitățile ; -
     fecunde.

             Dar cultivarea și asimilarea științelor naturale este imperios
       necesară pentru omul social. Problema alimentării populației
       mondiale în continuă creștere, contrastul dintre avântul industriei .
       și primitivitatea în agricultură pretind urgent o explorare știițifică a ■
       tuturor bunurilor naturii, ceeace nu se poate face decât prin
       cunoașterea în pături largi a științelor naturii.

             Am ținut să insist asupra acestei cuvântări prezidiale, de-
       oarece ea a anticipat luminos și rezumativ esența însăș a unei
       bune părți din program și a creiat o atmosferă din cele mai po-
       trivite pentru, desbaterile cari au urmat.

             Trei ore înainte de amiaz au fost rezervate comunicărilor știin-
       țifice originale (36 la număr) mult gustate de pricepători; credem •
       că nu este potrivit să le rezumăm aci, fiind cele mai multe de o
       adâncă specialitate. In orice caz ele constituie o valoroasă con-
       tribuție originală românească pentru zoologie, botanică, fiziologie,
       biologie generală, geologie și mineralogie și ele vor fi publicate în
       analele congresului. Ele au orientat pe ascultători asupra pro-
       blemelelor, la rezolvirea cărora se muncește în laboratoriile noastre
       universitare și chiar în sărăcăcioasele „muzee" ale școlilor secundare,

             Foarte atent ascultate și viu discutate au fost problemele
       didactice în legătură cu științele naturale. Raportori speciali au
       arătat modul cum, elevii școalelor noastre ar putea asimila cu
       maximul de folos materia științelor naturale prin o îmbunătățire
       a programelor prin înființarea de laboratorii și muzee școlare, prin
       obligativitatea și înlesnirea oficială a excursiilor, prin crearea de
       grădini botanice școlare. (Raportorul acestei din urmă chestiuni; -
       prof. A. Borza, a arătat că grădina botanică din Blaj este cea
       dintâi instituție de acest fel. Grădina botanică a universității din
       Cluj a oferit în acest scop semințe și instrucții, de cari s’au slujit
       mai multe școli secundare din țară.)

             Desideratele congresului relativ la aceste chestiuni au fost
       înaintate Ministerului Instrucțiunii.

             Din multele probleme științifice de interes național, cari ;
așteaptă patronarea și ratificarea unui congres al tuturor natura-..
liștilor români a fost pusă și desbătută de astădată aceea a pro-
tecțiunii naturii în România. Fruntașul mișcării protecționiste dela
noi — prof. Al. Borza — a expus congresului istoricul problemei
și măsurile urgente, prin cari ea poate fi definitiv realizată. Țara- •
• noastră are nebănuite comori naturale, așa vreo 300 de plante
endemice (proprii României), animale rare, medii de viață parti-
culare! și extrem de variate, frumuseți peisajere vestite, periclitate
însă toate în primitivitatea lor de nenumărați dușmani, în frunte . •
cu omul exploatator fără cruțare. Dispariția sau falsificarea lor


478

    ar însemna o pierdere națională, economică și estetică, dar mai
    ales științifică, deoarece ele ne permit să studiem forme, condiții
    și etape de viață fără artificiile, cu cari Omul tulbură chipul
    naturii; ele vor putea — puse sub protecția oficialității — să
    păstreze pentru posteritate ființe viețuitoare de o celebră raritate,
    cantonate pe pământul nostru.

          După răsboiu s'a lucrat mult la noi în această direcție și
    există chiar un proiect de lege uitat prin birourile Ministerului
    de Agricultură — pentru protecția naturii în România. Avem o
    serie de rezervațiuni științitice în toate provinciile noastre, cari
    așteaptă o sancționare legală. In special ne face cinste un „parc
    național" de o uriașă întindere în Munții Rătezatului, în cuprinsul
    căruia se găsesc păduri și. goluri alpine, cuiburi gigantice de
    ghețari topiți, iezere de munte, urși, vulturi, capre negre etc.
    Un imens muzeu viu și sălbatec, încăput acum nu de mult
    — după delimitarea lui ca monument al naturii — printre daru-
    rile electorale, cari știm, că se promit, dar nu se dau, în orice
    caz însă ele pot fi expuse unui iureș profund desțructiv al unor
    partizani politici. Este dat ca și monumentele naturii să suferă
    din pricina celei mai înveninate boli, în care tânjim rândul acesta
    de oameni.

          Congresul și-a însușit problema protecțiunii naturii. „Socie-
    tatea Naturaliștilor din România" s'a constituit societate de pro-
    tecție a naturii, făcând apel și la celelalte societăți similare să se
    agite în acest sens. S’a hotărât să se facă — prin contribuția
    efectivă a oficialității — educația masselor și mai ales a tinere-
    tului pentru a înțelege mișcarea protecționistă și a o ajuta. Con-
    gresul a intervenit ■ energic pe lângă guvern pentru adăpostirea
    definitivă a monumentelor naturii de primejdia profanărilor politi-
    cianiste, precum și pentru trecerea legii de protecție a naturii.

          Intre ședințe congresiștii au avut prilejul să viziteze mai
    multe instituții de specialitate din Cluj, iar la biblioteca Univer-
    sității s’a aranjat o expoziție de publicații și colecții științifice.

          In ziua de 23 Aprilie —- după terminarea desbaterilor —
    s'a organizat o excursie la Cheile Turzii și la Turda, unde s’au
    vizitat ocnele și câteva fabrici. Fiecare congresist a primit la
    sosirea lui o broșură cu programa amănunțită, cu instituțiile cul-
    turale ale Clujului (o hartă specială) și cu descrierea Cheilor Turzii,
    eeeaee a ușurat mult maximul de profit al participanților.

          Proxima întrunire de acest fel s'a fixat pentru anul 1930 la
    Iași, unde obștea naturaliștilor va sărbători cu pioasă aducere
    aminte a •premergătorilor — o sută de ani dela înființarea primei
    tovărășii științifice românești: „Societatea de Medici și Natu-
    raliști din Iași".

EMIL POP

                                                      Șef de lucrări univer.


479

BOHB€ M <T>HR<3€k€.

(Ginci poezii.)






                               Convalescent.

                   Mi-e inima o rană ’nsângerată —
                   Mă arde și mă doare înmiit —
                   Mi-alini, tu, viers, cu aria-ți cadențată,
                   Durerea, pansament îmi ești, vrăjit.

                   îmi ești izvorul rece, sfânt, de bine.

                   In legănarea-ți par convalescent.

                   Mi-adun ce am mai drag — tribut — ciorchine?
                   Și — sub bagheta ta — mă simt Regent.

                   Las’ pe-alții, viers, să calce prin hârtoape,
                   Să bată câmpii, ’n ritmul desmățat;

                   Bieți simbriași ai inimii mioape,
                   Actori funești, cu suflet revoltat!

                   In ritmul tău îmi scald trudită rană
                   Și-atât de bine — ’mi cade osârdia!

                   Ești tutore la inima-mi orfană:
                   La tine nare loc bădărănia...



480

                    Vultur înlănțuit.

            E vulturul cu aripa tăiată —

            Doar ochiul viu spre înălțimi, dârz, cată —
            Năvalnic el eteru 'nalt pretinde,
            Dar aripa, murdar dușman, îl vinde...

            Vrea să se scalde ’n sfântă auroră,
            Dar e legat cu lanțuri, strâns, de proră
            Și spre ’ntuneric nava-și ia cărare,
            Sfidând, neronic, marea-i disperare...

            Dă țipete de din-adânc purcese,
            Chemări pe creștete de munți culese.
            Idealul bufniței e-un soare-apune !

            ... Se prăbușește totul în genune.,,



481


4

        Visat~am căsnicia ideala...

                    Visat-am căsnicia ideală —

                    De nici un nor vremelnic tulburată,
                    Vecinie cu bunătatea ’ngemănată,
                    Curată, ’n claritate sculpturală.

                    Cerut-am sărutarea — chintesență
                    De ce e cast și nobil și cuminte;
                    Ochi ce se spovedesc făr’ de cuvinte,
                    Când sunt Rațiunea-Inima ’n regență...

                    Mi-a fost sortit recolta: amărăciune,
                    In loc de-un soare-răsărit, mi-apune,
                    ’Nainte de-a-și fi dat tributul floarea.

                    O, n’am să blestem, sânger numai, știu —
                    Preafericesc pe norocoși, chiar din sicriu —
                    Și-mi port cu resemnare închisoarea ...



482

        Lacrima.

            Nu te uita la lacrima din geană !

            Nu-i diamant prețios, pentru mezat —
            E o ideie doar’, sfioasă-orfană,
            Ce ’n cursul ei s’a împiciorogat.

            E-un gând din creer, în formă cristalină,
            Tăria lacrimei, ea e de diămant —
            Mi-o prețuiește, mi-o pricepe, vină !

            Și să pornim cu lacrima ’n neant!...

            Ea să ne fie sfetnic, ea lumină —

            Prin curăția ei să se răsfrângă
            Și faptele de-acu, de viață plină —
            Chiar soarta de ne-ar da cu mâna stângă...






4*

        Tragicomedie.


                     Le-a spus: „Fiți oameni /“ și și-a desvelit
                     La piept, în dreptul inimii, cămașa —
                     Răspunsul lor: cuvinte cu cravașa,
                     Jucând nerușinat, râdeau cumplit.

                     Le-a spus: „Aveți copii!" — le-a arătat
                     Privirea lor curată și senină.

                     „De dragul lor în lături ce desbină!
                     De-aici durați altar spre închinat!"

                     In tact de jazz, cu gesturi ce te ’mbie
                     La tot ce e murdar — râdea mulțimea :
                     „E idealist!" — El: „Vai, viitorimea
                     V’a blăstema !" — Ce tragi-comedie!

(Sibiiu, 1928)                I. MARIN.


484

    Mișcarea culturală.

    —M—

Idei, oameni, fapte:

        Vasile Alecsandri. — Cu prilejul inaugurării mausoleului
   dela Mircești. — „Academia română¹' în sesiunea generală din
   anul acesta a comemorat într’o ședință publică, orator festiv fiind
   dl Oct. Goga, pe bardul dela Mircești, a inaugurat mausoleul
   poetului, unde i-au fost așezate rămășițele pământești, lâ 38 ani
   după moarte. Mausoleul a fost ridicat din inițiativa Academiei și
   cu ajutorul ministerului cultelor și artelor, pictura fiind terminată
   numai anul acesta.

        Dl G. Bogdan-Duică, membru al Academiei, a publicat,
   din acest prilej, povestirea vieții marelui poet. In 60 pagini de
   tipar, savantul profesor dela Cluj și istoriograf literar, rezumă în
   date precise, minuțios controlate, evenimentele și faptele prihci-
   pale din vieața poetului, dând scurte caracterizări a operei lite-
   rare a lui Alecsandri în drumul ei evolutiv, ca și a epocei în câre
   poetul a creiat și a muncit.

        Profesorul de literatura roniâhă la Universitatea din Cluj e
   dintre puținii cercetători literari căti nizuese să-i facă dreptate
   bardului dela Mircești, pe care mulți epigoni hu l-au știut prețui
   deplin, nu l-au știut situa la locul ce i se cuvitie în istoria lite-
   rară, culturală și politică a Țării.

        Cu prilejul comemorării poetului socotim potrivit să repro-
   ducem aici câteva din aprecierile ce le aflăm în tillimâ lucrare a
   dlui G. Bogdan-Duică, asupra lui Alecsandri.

        „Vieața și opera poetului Vâsile Alecsandri" — scrie au-
   torul chiar la începutul lucrării — „a fost din fericire, âtât de strâns
   împletită cu evoluția politică, culturală și literară a neâmului,
   încât, fără de acelea, o parte măre din acestea nici nu s’ar putea
   explica.


$85

             „Câtă mulțime de simțiri civilizatoare și de idei de propă-
       șire, ce forme fericite de limbă și de vers, câte îndemnuri la
       acțiuni spre tot mai înainte s’au produs în vieața sa, în scrisul
       său, toate acestea sunt o bogăție, pentru a cărei desfășurare, în
       toate legăturile sale cu epoca, ne-ar trebui volume. Odată și odată
       cineva le va scrie; deoarece în mausoleu vor zăcea numai moa-
       ștele sale; din icoane și statue vor vorbi câteva linii simpatice,
       o formă; însă nemurirea lui se va alcătui numai din ce a lăsat
       în sufletul popular, într’un timp în care poporul se renăștea, ca
       să fie ce încă tot nu este, spre ce Alecsandri îl duce încă".

             Urmează, an cu an, povestirea vieții poetului, în ce a avut
       mai caracteristic, dl Bogdan-Duică știind mereu să aleagă esen-
       țialul care poate lămuri sufletul și opera poetului. Dsa alege, tot
       astfel, cu multă înțelegere, citatele lui Alecsandri sau din scriso-
       rile prietenilor, cari caracterizează pe poet, sfârșind cu aceste
       rânduri de largă înțelegere, pe cari le reproducem în întregime:

             „La vrâstă de treizeci de ani, Alecsandri, care nu-și înche-
       iase tinerețele, care se afla în ajunul epocei sale celei mai băr-
       bătești, după ce multe pățise, simțise și cugetase, din tot deri-
       vase filosofia ce i-a scris-o lui N. Bălcescu, pe atunci în Hyeres,
       în Octombre 1851 : „După socotința mea, cea mai frumoasă parte
       a vieții se compune din simțirile ce insuflă și primește un om
       pe pământ". Filosofii vor zice că poetul era un aderent al pri-
       matului sentimentului; eu le-aș da dreptate. Dar aici altceva mă
       oprește în loc; mă oprește suma simțirilor ce el a dat, suma de
       mulțămire, de plăcere ce el a răspândit-o în lume, prin cuvântul
       său, prin faptele sale.

             „Abia întors în țară el zugrăvește o pildă de iubire fidelă
       într’o novelă; amorul, fidelitatea, voinicia, eroismul, jertfa pentru
       țară, cavalerișmul, apar mereu în doinele sale; apoi abia închide
       izvorul de iubire și nuanțe din cartea lacrimilor sale pentru o fe-
       mee rară, și cu vremurile se întoarce. la patriotismul sentinelei-
       romane în Orient, dar și la idolatria moldovencei floricare. El
       culege ideale, din lumea ce le are încă semănate rar, dar măi
       mult din inima sa și din bogăția servitoarei acesteia, din fantazia
       șa! și le aruncă în țară, nu ca un foc de artificii repede stins, ci
       ca stele, ca luceferi, care se înfig în bolta-țării și se văd mereu
       licurind. Da, nu-i prea mult zis: El întinde,deasupra țării șale un
       cer de stele călăuzitoare. Ferească-1 Domnul, pe cel care se punea
       în calea razelor lor! Pentru aceștia el puțea șă aibă și o sfântă
       mânie; dacă nu erau conștienți de păcat, îi înv alia în glumele
       comediilor sale; dacă — rar, — erau. îndrăciți în răutate, îi izbia,
       ca la .1857, în blestemarea trădătorilor- In schimb n’a fost om
       bun țarii, ca în poet să nu se ' trezească • iubire și admirație
       pentru el: A ridica pe cei buni c'un vers, c’o dedicație, din mul-


48Ș

       țime și a-i arăta ei ca întrupători ai nobleței, ca prototipuri de
       multiplicat în viitorul țării, era pentru el o faptă instinctivă.

             „Idealele sale deveniră astfel bune mijloace de selecțiune
      morală. Iar când tot poporul său făcu dovadă că ele se află încă
      adânc înrădăcinate în sine, la 1878, cine a fost mai presus de
      poet ? Se împăcă, atunci, deplin cu țara ; comedia de hohot, sa-
      tira cu mărăcini se retrase din opera sa; acum el zugrăvia bu-
      curos frumosul și binele, așezând pe scenă figuri care sunt și
      măsura spiritului său, nu numai pildă de simțire. Astfel bătrâne-
      țele sale semănară perfect cu tinerețele; dela acestea până la
      acelea el una a fost, un fel a fost: Om nobil, îndrăgit de frumu-
      sețe, de țară, de lume, chemător spre sine, dar chemător și spre
      o alcătuire a neamului, care este încă înaintea noastră, și către
      care toată opera lui duce încă.

             „Oameni ca el pier, dar nu mor. In mausoleu am închis
      moaște; duhul poetului a rămas afară, în larg, în țara mare, cum
      a dorit-o din toată inima sa. Pentru acest duh, în țara sa, nu va
      exista moarte".                                                      Tr.

*

             Academia română. — Sesiunea generală din 1928. — In
      toate vremile științele și artele au avut nevoie de împrejurări priel-
      nice pentru a se putea desvolta, pentru a putea ajunge la înflo-
      rire. Existența talentelor ca și a marilor capacități științifice e,
      desigur, temeiul înfloririi .culturale, dar pentru valorificarea lor a
      fost totdeauna nevoie de un patron, de-o ocrotire superioară. In
      vremile noastre cel mai necesar patron se arată a fi, și în acest
      domeniu al vieții omenești — banul.

             Artistul ca și omul de știință are nevoie de răgaz, de me-
      ditare, de muncă migăloasă, de încercări îndelung repetate, până
      poate da întruchipare ideii sau sentimentului, ca și formă adevă-
      rului. Este într'adevăr de mirare cum s a născut legenda univer-
      sală că poetul se hrănește cu raze de lună... Mi se pare că ob-
      servarea vieții lui exterioare din partea muritorilor oameni, cari
      l-au redus pe omul-artist întreg la această exteriorizare a lui de-a
      trece prin vieață fără nici un simț practic... Mulțimea nu și-a dat
      și nu-și dă seama că această nepăsare de realitate a artistului și
      a omului de știință e impusă de prea intensa lui vieață interioară
      și nicidecum nu înseamnă că el n’ar avea nevoie de bunurile
      vieții reale pentru a trăi, și creia.

             De aceste bunuri au nevoie j și societățile cari patronează
      știința și arta. In vremile noastre tot mai mult se simte nevoia
      capitalului, a banului, a materiei, pentrueă chiar aceste societăți
      să poată patrona folositor creiarea bunurilor imateriale.

             Cercetările științifice, cele mai multe, după metodele de azi,
      nu se mai fac la masa de scris a savantului, sau într'un mic la-


487

       borator; ele pretind mijloacele cele mai perfecționate, eșirea pe
      teren, investigații la fața locului etc. O publicație științifică, azi,
      nu mai e la înălțime dacă nu-i însoțită de dovezile materia-
      lului cercetat, fotografii, planșe etc. Scumpirea tiparului și a hâr-
      tiei, aparatul savant al lucrării, cere bani și iar bani.

               In chipul acesta, anii de după războiu, au ridicat piedici
        grele nu numai pentru singuraticii scriitori ori bărbați de știință,
        ci și pentru instituțiile cari, formate din ei, îi patronează.

               De lipsa capitalului s a resimțit mult în anii de după războiu
        și cea mai înaltă instituție culturală a noastră „Academia română".

               Prin expropierea averilor ce i-au fost donate pentru scopuri
        știmțifice-literare, prin devalorizarea monedei, Academia, ca și
        alte instituții culturale laice sau bisericești, a ajuns în mari greu-
        tăți financiare, micșorându-se posibilitatea nobilelor eforturi.

               E o lăture de umbră a reformei agrare, una care putea fi
        înlăturată dacă se avea în vedere adevărul că bunurile spirituale
        primează în vieața unui popor, și că instituțiile cari le creiază și
        le patronează nu pot fi tratate ca un simplu cetățean.

*

* *

               Cu activitatea din anul trecut, despre care dă seama ra-
        portul general pregătit pentru sesiunea generală din anul 1928,
        deschisă la 15 Mai, s'ar părea că Academia a început să învingă
        în parte dificultățile materiale de după războiu. Statul a înțeles,
        însfârșit, să-i întindă o mână de ajutor, dupăce tot el, pentru
        nevoi naționale, a deposedat-o de izvoarele de venit dinainte de
        războiu.

               Anul trecut, Academia a putut publica, pe lângă conti-
        nuarea Dicționarului limbii, o serie mai bogată de cercetări și lucrări,
        în secții, decât în anii trecuți: vr’o treizeci și cinci de Studii și
        cercetări, comunicări etc.; lucrările pentru noua clădire, așa de
        necesară înaltei instituții, înaintează însă greu, ba chiar stau pe
        loc, tot din lipsa de fonduri. S'a început construcția unuia diîi
        cele două mari depozite de cărți, care intră în planul nouii
        clădiri.

               Tot noua situație economică financiară împiedecă Academia
        de a crește sumele burselor ce dă și ce o face să lupte cu greu-
        tăți la susținerea celor două școli de agricultură ale sale, școala
        „Tache D. Anastasiu" dela Țigănești și „Ion C. Agarici" diti'
        Vaslui.

               Academia română a îndurat, cu neamul întreg, mari pier-
        deri morale în anul trecut. Au trecut la cele vecinice patronul
        său Regele Ferdinand, membrul său onorar Ion I. C. Brătianu,
        membrul activ Vasile Pârvan, membrul onorar Valeriu Branisee,
        membrii corespondenți dr. G. Popovici, Paul Gore, Iustin Frățiman.
        Apoi, dintre membri onorari și corespondenți străini: Friedrich


488

     Kleinwechter, Robert de Flers, Gustave de Faugeres, Heinrich
     Anton Lorenz, Ernest Nys. —- Dela înființarea sa e cel mai în-
     doliat an al Academiei române.

           îndeosebi e plânsă de Academie moartea Regelui protector
     și a savantului în plină putere a bărbăției Vasile Pârvan, secre-
     tarul general, „pe a cărui știință, talent și activitate", scrie vene-
     rabilul I. Bianu în raportul general, „Academia pusese temelia
     unei noui epoci de înălțare în vieața neamului nostru și între na-
     țiile de veche cultură",

*

* *

           In sesiunea din anul acesta, pe lângă rapoartele anuale
     obișnuite, Academia are în programa lucrărilor: alegerea secre-
     tarului general pe șapte ani, alegerea unui membru activ în secția
     istorică, inaugurarea mausoleului dela Mircești a lui Vasile Alec-
     sandri, alegerea de membri onorari și corespondenți.

           S'a făcut, în actuale sesiune, cu mare solemnitate pomenirea
     Regelui Ferdinand, în prezența M. S. Reginei, Principesei mamă,
     înaltei Regențe. Au vorbit președintele Academiei dl prof. S. Ra-
     coviță și dl S. Mehedinții. A răspuns AI. S. R. Principele Nico-
     lae, membru în Regență.

           Sâmbătă, la 2 Iunie, Academia a comemorat pe poetul V.
     Alecsandri, discursul festiv fiind ținut de dl Oct. Goga. Tr.

* »

           Un nou academician: Siliriu Dragomir.— In ședința ple-
     nară a „Academiei Române", ținută la 25 Mai, a fost ales
     membru activ în secția istorică, în locul de toți regretatului mare
     savant Vasile Pârvan, istoricul ardelean, profesorul dela Univer-
     sitatea din Cluj, dl dr. Silviu Dragomir.

           Raportul pentru alegerea dlui S. Dragomir, la propunerea
     secției istorice, a fost făcută de dl I. Lupaș.

           Dl S. Dragomir fusese ales membru corespondent al Aca-
     demiei în ședința dela 8-Iunie 1916, în urma raportului elogios al
     regretatului Ion Bogdan, apreciind scrierile tânărului istoric arde-
     lean „ca lucrări de mâna întâia". Academicianul de azi era atunci
     profesor la Seminarul Andreian Sibiiu. Dela 1919 dsa obține ca-
     tedra de istorie sud-est europeană la Universitatea din Cluj.

           Dl S. Dragomir este unul dintre cei meii distinși reprezen-
     tanți ai actualei generații intelectuale din Ardeal, atrăgând aten-
     țiunea istoricilor noștri consacrați cu întâile cercetări și studii
     istorice. Cunoscător al limbilor slave, făcând studii la Moscova,
     dsa desgnoapă mereu urme ale trecutului românesc și-l recon-
     struește din documente neutilizate până acum.

           Dsa publică monografia „Desrobirea religioasă a românilor
     ardeleni în s. XVIII", cercetări despre „Vlahii din Serbia în sec.
     XII—XV", „Originea românilor din Istria", „Câteva urme ale or-


489

     ganizației de Stat slavo-române", „Documente nouă privitoare la
     relațiile Țării românești cu Sibiiul în sec. XV și XVI" etc. Dl S,
     Dragomir a colaborat înainte de unire la „Luceafărul", „Transil-
     vania", „Telegraful Român", „Tribuna", „Românul". In vremea
     războiului conduce, alăturea de actualul mitropolit I. P. S. dr. N.
     Bălan, un ziar poporal ce apărea la Sibiiu. După unire își con-
     tinuă opera istorică și de educație, scriind la „Anuarul de Istorie
     națională", la „Daco-România" și la diferite reviste. Tot după unire
     ne-a dat două biografii: Avram lancu și loan Buteanu, bazat pe
     multe documente nouă de mare valoare istorică.

           Noul academician e și azi în plină activitate și distincția pe
     care i-a dat-o Academia Română e bine meritată.

           „Asociațiunea" se bucură de această distincție a membrului
     său activ din secția istorică și secretar al acestei secțiuni, iar „Tran-
     silvania" se mândrește avându-1 pe dl S. Dragomir între colabo-
     ratorii săi.                                         „Transilvania".

*

     Premiile naționale.

           înainte cu cinci ani au fost înființate două premii naționale
     pentru literatură, unul pentru poesie, altul pentru proză, de către
     ministerul cultelor și artelor, în sumă de câte una sută mii
     lei. Premiile au menirea să încoroneze activitatea literară a celor
     mai buni scriitori români. A fost, desigur, o hotărîre justă, a mi-
     nisterului când s a gândit la acest act de recunoștință.          '

           Cu devalvarea monetară cele mai multe dintre premiile
     „Academiei române" — valoroase înainte de răsboiu -— au ajuns '
     prea neînsemnate, și însăș înalta instituție de cultură, pentru sti-
     mularea activității literare și științifice a fost nevoită să înființeze, ' ;
     cu spriginul guvernului, premii mai mari, decât cincizeci mii lei. <

           împrejurările de după răsboiu, cu urcarea vertiginoasă a
     cheltueliîor de editură, au adus pe scriitorii români în cea mai
     grea situație, aflând tot mai anevoe editori pentru a da la lumina '
     tiparului operele lor.

           S'a scris mult la noi în anii dela unire până azi asupra po-
     sibilităților de-a ușura editarea operelor literare, dar s'a realizat -
     până acum prea puțin din propunerile făcute. S'a arătat chiar, .
     cu drept cuvânt, că sprijinul pe care-I dă Statul Teatrului e în • -
     vădită disproporție cu acela pe care-1 oferă literaturii, deși chiar
     văzută ca mijloc de propagandă culturală și națională, literatura jk
     nu rămâne în urma artei dramatice — mai ales când turneele
     subvenționate sunt compuse 'din elemente artistice de mâna a ':
     treia.

           In astfel de împrejurări premiile naționale de poezie și proză ■
     nu sunt numai o încoronare a unei activități literare, ci și uă-


490

     sprijin dat literaturii, mulți dintre cei premiați. până acum con-
     tinuându-și activitatea și în împrejurările grele de azi ale tipa-
     rului și desfacerii cărții.

*

* *

        Dela înființarea premiilor naționale s'a acordat într’un an și
  un al treilea, pentru critică și istorie literară, dlui G. Bogdan-
  Duică, și altul pentru compoziția muzicală, dlui T. Brediceanu.

        Anul acesta premiul de proză a fost oferit dlui N. lorga.
  Desigur dsa, prin munca uriașă culturală pe care o desfășoară de
  peste treizeci de ani, nu putea fi încununat după merit decât cu
  un premiu special, creiat anume pentru dsa, iar dacă e să i se
  ofere numai premiul național, trebuia să-l iea cel dintâi.

        Dar poate ceeace nu s'a făcut până azi, se va face în viitor,
  cu atât mai mult cu cât zecile de volume ale marelui animator
  al nației întregi, întimpină aceleași greutăți de editare după răs-
  boiu, de care se izbesc cei mai mulți scriitori români.

        Dl N. lorga are volume întregi de proză literară, pe lângă
  uriașa operă istorică, pe lângă activitatea sa dramatică. Cărțile
  sale de înfățișare a pământului și neamului românesc, din Mol-
  dova și Muntenia, din Ardeal, Basarabia și Bucovina, sunt lucrări
  de cea mai bună proză literară. Notele de drum, însemnările de
  locuri și oameni, sunt rodul unui mare talent literar. Imaginație
  bogată, arzătoare, intuiție puternică, vedere limpede, culoare caldă,
  caracterizare măiastră, mare putere de emotivitate, și atâtea alte
  însușiri ale scrisului său, dovedesc pe scriitorul de rasă.

        Dar nu sunt proză literară și sutele de articole literare, cul-
  turale, sociale, naționale, apărute ani de zile în „Sămănătorul" și
  mai târziu în „Neamul românesc" din vremea răsboiului pentru
  întregirea neamului ?

        Dacă în jurul „Sămănătorul“-ui s'a creiat o întreagă școală
  literară, fecundă, binefăcătoare, în mare parte se datorește dlui
  lorga, care nu era numai un îndrumător ci și un scriitor, desco-
  perind însuș pentru alții, în scrierile sale, atâtea elemente de in-
  spirație. O generație întreagă a citit cu aceeaș plăcere proza li-
  terară din articolele dlui lorga sau din volumele amintite, cu care
  a citit pe cei mai buni scriitori ai vremii. Și noutatea, înviorarea
  stilului literar, prin epitetul folosit, prin nervul nou, a încălzit și
  a captivat în mare măsură prin scrisul dlui lorga.

        Desigur dl lorga, istoricul, reconstruitorul trecutului, e du-
  blat de artist, de o puternică sensibilitate și de o rară putere de
  expresiun«.

        Citiți articolele dsale din „Neamul românesc", din vremea
  răsboiului. Multe sunt adevărate poeme în proză, de-o emotivi-
  tate puțin obișnuită. Simțirea e arzătoare în literele negre, since-
  ritatea țișnește vulcanic, și emoția estetică, etică, sau națională —


491

  adevărata dovadă a talentului — din puține scrieri se va fi co-
  borît atât de impetuos in sufletul cititorului.

           Socotim o mare pierdere pentru românism, pentru conștiința
     națională a tuturor provinciilor, că cele mai sugestive din aceste
     articole ale dlui lorga nu au fost editate în volume de populari-
     zare, care să fie azi în mânile tuturor știutorilor de carte. Ce
     impresionabilă și rodnică ar fi icoana eroismului național și moral
     de care neamul a dat dovadă, și pe care dl lorga l-a trecut prin
     arzătoarea sa simțire!                                          I. T.

*

           Ion Minuleseu. — Premiul național de poezie a fost dat
     anul acesta, cu votul unanim al comisiei de premiere, dlui Ion
     Minuleseu. Dintre poeții cari au scris versuri „moderniste", cel
     mai cunoscut și mai apreciat de publicul nostru cititor, este de-
     sigur. dl I. Minuleseu. Poet format încă înainte de răsboiu, cola-
     borator la multe reviste, d-sa s'a făcut cunoscut prin volumul
     „Romanțe pentru mai târziu". Poet simbolist, ‘dl Minuleseu n’a
     trecut în exagerări, din simplul motiv că inspirația dsale era sin-
     ceră. Poetul avea ceva de spus din propria simțire, așa că imi-
     tația poeziei streine a rămas numai la formă — și chiar aceasta â
     ajuns adeseori foarte personală — pe când fondul era întreg original.

           Maestru al formei, I. Minuleseu ne-a dat versul muzical,
     într'o factură, într’un ritm nou, care a plăcut dela început.

           Dsa nu aglomerează imagini al căror înțeles trebuie să-l
     cauți cu luminarea, ca la alți poeți simboliști, nu exagerează, decât
     arareori, cuvântul nou, căutat, exotic, iar în versurile sale cele
     mai bune, acesta nici nu se întâlnește.

           I. Minuleseu a continuat să scrie și după unire, a trecut și
     la proză și ne-a dat romanul „Roșu, galben și albastru", precum
     și o serie întreagă de schițe, pline de observație fină, de sensibi-
     litate, într'o frumoasă și fluentă limbă literară.

           încununarea Sa cu premiul național de poezie, a fost pri-
     mită cu satisfacție de publicul cititor.                        /. T.

*

           Jubileul „Tinerime! române¹¹. In zilele dela 16—22 Maiu a. c. au avut
     loc la București obișnuitele concursuri ale elevilor celor mai distinși dela
     școlile secundare din toată țara, aranjate de societatea culturală „Tinerimea
     română". Cu acest prilej societatea și-a serbat cincizeci de ani de existență și
     a inaugurat palatul propriu, — o măreață clădire pe Schitu Măgureanu, îh
     apropierea Dâmboviței. (In vecini e subt acoperiș un alt palat cultural, de mari
     proporții: al „Ligii culturale"). Comemorarea jubilară și inaugurarea noului palat
     s’a făcut în prezența M. S. Regina Maria, a Dlui Ministru a! Instrucțiunii pu-
     blice, Dr. C. Anghelescu, a comitetului Societății îrt frunte cu venerabilul pre-
     ședinte N. Dumitrescu, director în Ministerul instrucțiunii, a unui public select
     și a mulțimii de elevi și eleve dela școlile secundare din Țară, îmbrăcați îh
     pitoreștile noastre coStuihe naționale.


492

        Societatea „Tinerimea română", înființată înainte cu cincizeci de ani, a
săvârșit in cursul lungei sale existențe, o operă națională dintre cele măi folo-
sitoare. Născută din însuflețirea câtorva elevi de liceu, societatea s'a mărginit
câțiva ani la concursurile aranjate la București de elevii școalelor primare din
țară; în curând ea a aranjat concursuri și pentru școlile secundare, iar de-
curând și-a extins activitatea și mai departe, aranjând concursuri și între stu-
denții universitari.

        Până la unire ardelenii nu au cunoscut mai deaproape aceste concursuri
și serbări școlare aranjate an de an la București. Școlile noastre nu erau îngă-
duit să participe. De nouă ani încă aproape toate școlile noastre secundare își
trimit pe elevii cei mai distinși, ca și școlile din celelalțe provincii.

        Inițiatorii societății au stabilit dela început principiile generale de acti-
vitate, cărora s’au conformat în decursul celor cincizeci de ani de existență.
Fiecare școală care vrea să participe trimite ca reprezentanți pe elevii cei mai
buni; elevi și eleve se prezintă în costumele naționale din regiunea respectivă ;
teze pentru concurent în scris se dau, an de an, din problemele generale care
interesează vieața românească de pretutindenea ; acordarea de premii, de men-
țiuni cu laudă celor reușiți la concurs ; coruri și producții școlare ; aranjarea
in fiecare an, a unei excursii la locurile istorice sau pitorești din Țară.

        Societatea, având concursul guvernelor de totdeauna, mijlocia pentru
elevii veniți la concurs și profesorii, însoțitorii lor, călătorii gratuite pe C. F. R.,
incuartiruire și întreținere gratuită, sau pe un preț mic, în zilele de petrecere
la București.

        „Tinerimea română" a urmărit deșteptarea și creșterea conștiinții națio-
nale și a simțului de unitate și solidaritate, în temeiul principiilor: pentru a ne
iubi, e nevoe să ne cunoaștem pentru a ne solidariza e necesară cunoașterea
trecutului comun și a idealului din viitor, același pentru întreg neamul; emu-
larea în bine, distingerea celui mai bun, e un principiu de solidă educație; să-
mânța bună se aruncă, cu mai mulți sorți de a rudi, în brazda proaspătă, în
sufletul tinăr.

* *

        întâlnirea anuală a celor mai bine dotați dintre școlarii României, aducând
cu toții costumele regiunilor din cari veneau, temperamentul deosebit, atmosfera
in care au crescut, măsurarea nobilă a puterilor intelectuale, excursiunile îm-
preună la locurile istorice etc. au contribuit în mare măsură la creșterea con-
științii și a solidarității naționale care ne-a adus la unire.

        Societățile culturale particulare, cum e „Astra" la noi, „Liga Culturală",
„Tinerimea română" își vor avea odată pomenirea cu laudă în paginile istoriei
naționale, în capitalele unde se va scrie despre pregătirea unirii politice prin
creierea mai dinnainte a celei sufletești.

        Departe de a-și fi isprăvit chemarea, ele vor fi prețios ajutor statului
național și *de aici înainte. In adâncimile sufletului național zac încă nedesgro-
pate, multe comori. Oricât de mulți lucrători, nu vor fi nici odată de ajuns.

        Dar e nevoe, desigur, de muncitori sinceri, desinteresați și pricepuți.
Activitatea culturală și națională nu poate fi paravan pentru nime, pentru a
urmări alte intenții. Dealtfel cei nesinceri sunt curând demascați pe acest teren.


493

     „întreprinderea" lor e efemeră. Numai societățile culturale cu largi temeiuri de
    sinceritate trăesc o jumătate de veac ori mai mult.

            „Tinerimea română" desigur că mai are încă mult de lucru. Vieața unui
    popor e în continuă mișcare, ea pune tot noui probleme de rezolvat. Lumii
    școlărești din România mare i se pun de pe acum probleme cari înainte nu
    erau. Cu ele tinerimea trebuie familiarizată, pentru ca eeeaee nu poate fi să-
    vârșit până la sfârșit de generația matură, să îndeplinească cei tineri ajunși la
    anii bărbăției.
    ★
    ¥ ¥

            Din încredințarea președintelui său, Dl V. Goldiș, Asociafiunsa noastră
    a fost reprezentată la jubileul și inaugurarea palatului „Tinerimei române" de
    Dl /. Agârbiceanu, care a adus omagiul „Astrei" societății surori din fericitul
    prilej al aniversării alor cincizeci ani de activitate rodnică.            Cor.

    Cronteă teatrală.

          Cleopatra. Piesă tn 5 acte, de dl prof. N. lorga. Și la a patra reprezen-
    tare, când am văzut-o, noua lucrare dramatică a dlui prof. N. lorga, a umplut
    sala Teatrului național din capitală. Deși pusă pe afiș la sfârșitul stagiunii,
    „Cleopatra" a reușit să deștepte un viu interes în publicul intelectual bucure-
    ștean, realizând un meritat succes, cu aclamări sincere pentru autor.

            E socotită de criticii dramatici ca una din cele mai reușite piese ale ma-
    relui nostru animator național. Subiectul istoric, care a ademenit pe mulți scrii-
    tori, a fost văzut de dl lorga printr'o concepție și interpretare originală, proprie,
    a vieții sufletești și caracterului mândrei și primejdioasei regine din Alexandria.

            Cleopatra în piesa dlui N. lorga nu mai este prototipul feineii-regine
    robită de pasiune fulgerătoare, de capriciile acestei pasiuni care coboară ade-
    seori în subtil rafinament, amoralitate sau perversitate; nu e descendenta unui
    întreg șir de strămoși regali, setoasă de noui, de inedite forme ale iubirii, că-
    reia se dă fără remușcări, ci e prototipul reginei, căreia femeia îi servește numai⁻
    ca mijloc de păstrare și întărire a regatului. E roaba unei moșteniri mărețe,
    simbolul monarhiei dinastice, preoteasa unui cult al strămoșilor care se con-
    fundă cu cultul divinității însăși.

            Alexandru cel Mare învie în mândria vibrătoare din întreaga ființă a
    Cleopatrei. Dinastia Ptolomeilor trăește măreț în acest ultim vlăstar al ei. Cultul
    înalt al regilor înaintași o desmaterializează par'că pe Cleopatra. și ea vorbește
    de sângele regilor ce arde în trupul său, ca de sângele zeilor, — „sânge divin".

            In romani ea vedea mai mult decât pe cuceritorul, ea vede pe păgân,
    — păgân în primul rând pentru că se atinge de o stăpânie milenară, zeiificată.

            „Cleopatra" dlui N. lorga, pe lângă că e o lucrare de puternic dramatism,
    e și un imn închinat dinastiei strămoșești. Invocarea Cleopatrei în fața mor-
    mântului lui Alexandru cel Mare, e de un lirism pătrunzător.

            Mândra regină a Egipetului trăește cu răni mortale în suflet: umilirea ei,
    descendenta Macedoneanului, pe vremea lui Cesar, — primejdia continuă a
    independenței patriei sale. Ea e plină de scârbă pentru omul Antoniu, pentru
    căpitanul cuceritor al patriei sale, nu are decât dispreț ; Numai Întrevederea în


494

     el a beliducelui care ar putea să o facă regină a lumii, să înfrunte, triumfă-
     toare, Roma ce o umilise, o duce pe regină în brațele marelui căpitan din ulti-
     milc zile ale republicii. E calculul diplomatic al unei regine semețe, și nu patima
     femeii ; e dorința arzătoare de-ași înălța dinastia.

         Și când Antoniu e biruit de farmecele femeii, nu de planurile reginei, când
  el din adorator al ei se schimbă în sclav, și iubirea îi paralizează gândurile și
  voința de mărire, când viitorul împărat Octav'ian îi amenință oștirea și îndrăgo-
  stitul nu mai e capabil de luptă, — pentru Cleopatra el nu mai valorează nimic :
  e, eeeaee a fost pentru ea totdeauna, desbrăcat de rolul ce-i dăduse ea, — un
  om din popor, un barbar, un păgân, care a pângărit patul regilor Ptolomei.

         Romanul o iubise, și deși biruitor, când află de intenția reginei de-a se
  sinucide pentru a nu fi din nou umilită, — se aruncă în sabie. Iar când solul
  noului Cesar biruitor vine s’o ridice, pradă de răsboiu, sosește și clipa destinului
  Cleopatrei, a destinului ales, voit de ea: otrava o duce între înaintașii zeificați
  ai marei dinastii.

         Calitățile de stil, scăpărările de cugetare, nobleță atitudinilor, definițiile de
  esență, sunt lucruri obișnuite în piesele dlui N. lorga. In Cleopatra, unde se
  pontifică dela o mare înălțime la altarul dinastiilor regale străvechi, aceste calități
  se îmbracă într’o solemnitate deosebită.

         Dșoara Sorana Țopa, în rolul titular, Al. Ciprian în Antoniu au puternice
  creiații. Desigur „Cleopatra" va intra în reportoriul tuturor teatrelor noastre
  naționale.                                                                        1. Ag.



    Cărți.


    Poeme de îngeri, de V. Voiculescu.
In colecția „Cartea Vremii", îngrijită de
Dl Nichifor Crainic și editată de „Fun-
dația Principele Carol" din București,
au apărut vreo 20 de numere, asupra
cărora vom spune pe rând, câteva cu-
vin ie in revista noastră, socotindu-le
prețioase și prea puțin cunoscute din-
coace de Carpați.

    Poeziile Dlui V. Voiculescu, cu titlul
de mai sus, dau No. 11 din colecție.

    Întâiul volum de versuri a Dlui
Voiculescu a apărut în 1916 la Bucu-
rești; altul în 1918 la Bârlad, „Din țara
zimbrului", al treilea „Pârgă" în 1921 la
„Cartea romârfească".

    Deși e Socotit între poeții de după
răsboiu, făcând parte din cercul revistei
„Gândirea", Dsa a început să scrie de
mai demult, urmând — dela început —


drumul cel adevărat al tradiției noastre
literare: inspirația din viața și mediul
românesc, tehnica neforțată de inovații,
vocabularul împrospătat, îmbogățit cu
noui elemente de limbă.

     Exotismul nu s’a apropiat de Dsa,
nu i-a putut clătina sinceritatea inspi-
rației, nici în anii de după unire, când
vedem pe atâția exagerând modernismul,
fie în formă, fie în inspirație, — deși
publică harnic și azi, și încă dintre cele
mai bune bucăți ale sale.

     Uneori mi se pare că Dsa continuă
firul exact de unde a fost rupt prin
moartea lui Șt. O. losif și D. Arighel,
aducând elemente proaspete de inspi-
rație, delicateță și adeseori vigoare.

     In „Poeme cu îngeri" V. Voiculescu
atinge mereu, aprofundează uneori, partea
de mister din noi, și nizuința spre înăl-
țimi e mereu stabilă.


495

„Tot mai cu greu, prin somn, mi-aduc
                                [aminte

De îngerul la porți străjuitor

Și dau, în vis, ocol grădinii sfinte,
M'ating de ziduri, bat cutezător . . .
Dar nu-mi arată poarta, ca ’nainte
Focosul cheruvim flăcărător,

E besnă ’n tot și somnul se lungește
Trăiesc și mor, dar nu mă mai trezesc
Și ’n van cat poarta, bâjbâind orbește,
Nu-i semnul după care s’o găsesc,
Arar un foșnet. . sufletu-mi svâcnește:
E îngerul? Și neclintit pândesc.

Și stând, fățiș, în besna mea haină
L-aștept să ’nalțe brațu-i înarmat
Cu paloșul de fulger și lumină
— Când m'ar trăzni, izbind înviforat
Tot aș putea să-l rog, de jos, din tină:
„Te du și spune-i că m'am înturnat".

     Pentru poetul „Poemelor cu îngeri",
durerea „e un înger încătușat de pă-
mânt" pe care însă „Domnul a ales-o
dela început".

„In ochii ei lucește, încă neînțeleasă
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și-a pus-o mai presus, crăiasă
Și pildă, îngerilor tuturor".

     Autorul e un suflet chinuit de gând,
și se însenină când simte putința con-
tactului cu Cel nemărginit.

  „Sunt porumbelul călător al lumii..
  Svârlit de însăși voia mânii Tale
  Din arca vieții pe tărâmul lumii,
  Mă uit și numai ape văd în cale.

  Bat vânturi mari pe sus, dar vânturi line
  Iubirea bântuie ca la ’nceput. .

  Din trist surghiun, din lumi de torturi
  [pline,
  îngăduie să mă întorc la Tine

  Și făr' de ramura ce mi-ai cerut..

     Am citat din poezia dela sfârșitul
ciclului „Pe drumul de aur", care e


m
un
cu


le-








drumul vieții Mântuitorului: Pe drumul
Sirianului, Botezul, Isus pe ape. Pre-
gătirea de cină, Cina cea de taină.

     Autorul dă dovadă de o fină sensi-
bilitate în fața frumuseților naturii
„Icoanele cerului și ale pământului"
ciclu de șaisprezece poezii, deschis
o adorabilă imagină a ninsorii:

       A suflat prin cer un vânt
       Răsturnând stupinele
       Asvârlite pe pământ
       Năpădesc albinele . .

       Negri stupi rostogoliți
       Tot văzduhu ’ntunecă
       Dar din stupii răscoliți
       Roiuri albe lunecă . .

     Câteva subiecte istorice sau de


gendă închid volumașul editat de „Fun-
dația Principele Carol", cu versuri sobre,
care cuprind însă o mare mândrie și o
caldă dragoste de pământul româ-
nesc :

  „Pe decindea Dunării, la vale,
  Printre triste miriști cu ciulini,
  Trece ’n baltă, legănat agale
  Un chervan cu coviltir de rogojini.

  In tot câmpul nici un fir nu-i verde,
  Mișcă vâritul albe colilii,

  Drumul lung în zări pustii se pierde
  Sub un cer de mari melancolii.

  Boii mei se lasă pe tânjală
  Grebenele roase-i dor
  Osiile gem cu ’ncetineală
  Și slomnesc un fel de doin' a lor.

  Omul stă cu capul gol și mână
  înfundat în maldărul din car.


  Cât un urs întins el dormitează

  Peste sarcina de patru piei de oi ‘

  Numai ghioaga aprigă ’1 veghiază 4
  Ghintuită cu alămuri noui..             :,


496

     Iată un tablou dintre cele mai Ini-
moase, prins in versuri românești. Vo-
lumașul intreg merită să fie cetit pentru
.1 se covinge tot mai mulți că izvorul
inspirației sincere n’a secat la noi, și
că cele mai bune versuri sunt tot cele
născute din originalitatea națională.

S. V.

     Domnul dela Murano de Stejar
lonescu. Nu ne mai amintim unde am
citit mai întâi numele Dlui Stejar lo-
nescu: in „Viața românească" sau in
„Adevărul literar", dar știm că semna
e nuvelă de o nouă factură, și că ne-a
făcut impresia că D-sa nu poate fi un
începător în proza literară.

     Volumul „Domnul dela Murano",
■măruț la „Viața românească", cuprinde
patru nuvele: întâia care dă și titlul,
Cafiușa, ZinaFumului, Iubirea luiDionis,
si o bucată „Intermezzo".

     Nu știm dacă Stejar lonescu e un
pseudonim, și dacă ar fi așa ne-am mira
pentru ce nu ni-se face cunoscut la
apariția volumului. Pentru că Dsa și-a
câștigat un loc in nuvelistica română.

     Am putea spune că noutatea pe
care o aduce Dsa în proza literară ro-
mână se compune din două elemente:
un suflu tragic care străbate toate cele
patru nuvele și o distincție intelectuală
m stil. Povestirea e mereu la persoana
intâia, ceeaee poate fi o greutate în plus
in drumul realizării artistice. Dl Stejar
lonescu biruie însă acest inconvenient,
și cititorul abea observă dacă are sub
ochi crâmpee dintr'o autobiografie.

     In „Domnul dela Murano" sufletul
tragic al povestirei îl coboară doamna
necunoscută, întâlnită in treacăt în Italia,
revăzută la Paris, și care e hotărâtă să-l
urmeze pe călărețul prin lume tocmai în
clipa când acesta n'o mai poate primi.
Magicul, în mod firesc, e purces din
mister, din lucruri pe cari uneori le


putem bănui cu simțirea, niciodată cu
intelectul.

     In „Zina Fumului" misterul ce în-
văluie pe eroină e și mai greu, și sfâr-
șitul tragic e și mai impresionant. Cre-
dem că e bucata cea mai reușită din
intreg volumul, atât ca stil, cât și com-
poziție. Remarcabilă delicateța cu care
e zugrăvită iubirea Floarei, iubire abea
înmugurită, și liniile de fragă a povestei
Marianei.

     In „Iubirea lui Dionis" întâlnim
același fatum care pare a urmări pe
eroii lui Stejar lonescu: Dionis nu poate
iubi pe o fată cu care a avut legături și
prietenie, și aceasta se frânge în des-
nădejde, iar când iubește pe alta și e
gata să se căsătorească intervine o mare
moștenire pentru fată, și Dionis, pleacă
în lume, iar fata, bolnăvicioasă și mai
înainte, moare.

     Volumul Dlui Stejar lonescu, prin
sinceritatea inspirației, impresionează
adânc și lasă frământare de gând în
suflet. Deși în față tragicului sufletul
nostru înghiață, subtilitatea povestirei
din volum nu coboară acest sentiment
în noi, ci mai mult o duioșie tristă,
imaterială, ceva ce pare de esența vieții
omenești, atunci când e văzută până în
adânc.                           A. R.

     Poeme simple de Zaharia Stancu
Când am vorbit despre volumul „Ră-
sărit" al Dlui D. Ciorezu am pomenit și
numele unui alt poet tinăr, Zaharia
Stancu. Volumașul său, cu titlul de mai
sus, a apărut în colecția „Cartea vremii".
„Poeme" nu sunt versurile Dlui Stancu.
Am admite numele numai pentru cu-
prinsul întâielor 30 pagini, când ne-ar
fi dat c’ un singur titlu, iar poezioarele
de câte opt versuri, tipărite separat,
drept strofe ale aceleiași poezii. In rea-
litate este un singur cântec tot ciclul
„miniaturilor", și în el se slăvește, fru-


497


5

mos și pur, un subiect nou al poeziei
lirice: eleva de școală, fetița abea eșită
din copilărie.

     E nouă și drăgălașe această cântare,
și puritatea ei ne face să ne gândim la
evlavia cu care privim cu toții creșterea
nouilor vieți, a nouilor frumuseți.

   Asvârli in colț ghiozdanul supărată
   Că azi ai căpătat o notă rea.

   Lepezi rochița ta numerotată
   Și ’mbraci o iie proaspătă, de nea,
   îmi faci un semn, ne furișem desculți
   Spre câmpul plin de mure și de rugi,
   De sprinten țârâit de greeri mulți
   Și iepuri ce-ți arată cum să fugi.

   C’un fir de iarbă degetul mi-1 legi
   Să am, asemeni ție, un inel.

   Ridici sprâncenile și nu ’nțelegi
   Ce dor mi-a odrăslit in gând din el.

   0 măgură ne-a răsărit in drum
   Și tu alergi spre ea cu pași mărunți,
   Te urci în vârf, și eu te bănui cum
   De pe ’nălțimi cauți să mă 'nfrunți;
   Și ridicând, aripe svăpăiate,
   Mânuțele, rămâi o clipă cruce
   Asemeni troiței ce ar vrea s'arate
   Pe care drum pribeagul să apuce.

     Iată noua cântare. Puritatea senti-
mentului nici nu află destule cuvinte
pentru invesmântarea lui, așa că se re-
petă prea des cumparația cu porumbeii,
cu „hulubii", expresiunile „svelt", „sprin-
țară". Delicateța simțirii înaintea celei
ce abea a eșit din copilărie, e prinsă
totuși adeseori în tablouri reușite.

Ca ciripiri sfioase vii din lan

Unde-ai găsit un cuib și 'un pui golaș.
II porți in palmă, — abia e cât un ban.
Ți-e milă și în iarba crudă-1 lași.
In cuibul cald al mânei tale mici
Mi-e sufletul un pui plăpând și mic.

     Sau:

Din spice cu țepi lungi cum au aricii
Ți-am pus pe frunte, ca la pension,


Cunună, și din rochia rândunicii
Peste mijloc ți-am împletit cordon, —
Și când am căutat să-ți prind în plete
Un mac rotund, in soare legănat
Din care rouă să sorbim cu sete
Mai roș ca gura-ți, altul n'am aflat.

      Citațiile sunt din „miniaturile" cari
împreună pot purta titlul unui poem. E
de remarcat vecinie cum inspirația sin-
ceră nu are nevoe de cuvinte căutate...

      Mai puțin reușite ne par cele câ-
teva rugăciuni, iar din ciclu) de „catrene"
câteva prind frumoase imagini

„Dac'ai veni n grădină ți-aș arăta in
                                     [zori

Albine cum se roagă zorite și se 'nchină,
Pe fiecare dintre selbaticile flori
Ca ’ntr'o bisericuță de rcuă și lumină.

      Sau:

Pe unde-i fi acuma tu ? De-aș pleca -
                              [prin soare

Și m'aș opri în holde cu brațele în vânt
Aș fi luat de oameni drept o sperietoare
Și m'ar ochi ciobanii cu bulgări de pă-
[mânt.

      Zaharia Stancu e un poet campestru.
Lunca, miriștea, pădurea, izvorul, satul,
— mediul în care a crescut, îl urmăresc
mereu și el îi îmbie terminii de compa-
rație și când se coboară în lumea sen-
timentului. De-aici își adună frumusețile,
și în ochi și în suflet, pe care stă să le
îmbie iubitei nematerializate încă, mai
mult un vis, o întruchipare voită, pe
care o cântă dealtfel in întreg volumul,
în catrene, ca și în „scrisorile din câmp", ■
unde descrierea e numai cadru pentru
așezarea demonului străverziu care nu-i
dă pace: nizuința după o iubire mai
mult dorită decât întrevăzută. Motivul
de inspirație e aproape acesta singur în
întreg volumașul. Dar e realizat, delicat
și pur.                            I. T.


498                              i

I

     N. M. Condieseu: Conu Enake. Un
volum frumos tipărit la editura] „Scrisul
românesc¹’ din Craiova.'feditură] despre
care am mai scris aici cu prilejul altor
dări de seamă și stăruind asupra revistei
cu acelaș nume. Ne-ar părea rău dacă
s'ar confirma știrea că și revista „Scrisul
românesc” și editura ei, ar fi pe cale
să inceteze. Ar fi prea repede dezar-
marea in fața greutăților de azi ale tipa-
rului...

     Dl N. M. Condieseu e colaborator
statornic la rev. „Gândirea” și proza dsale
a aflat dela început destui cititori. Deși
nu e o personalitate literară dintre acele
cari înnoiesc o literatură, schițele și nu-
velele sale sunt lucrate îngrijit, scrise
într’o limbă fluentă, uneori prea curentă
și aduc psihologii bine prinse.

     Nuvela care dă și titlul volumului,
. Conu Enake”, umple trei sferturi din
carte. A apărut întâi în „Gândirea",
recent după moartea unui om politic.
Mulți au voit să vadă o legătură intre
,.Conu Enake” și celalalt. E descrisă,
viei, vieața unui ministru și om politic
imoral, șperțar, îngust la inimă, tiran cu
cei mici, lingușitor și umilit cu cei mari,
?. politicianului român care parvine, se
îmbogățește, dominează ori e dominat,
și crapă fără să-l plângă zece oameni-

     Șase bucăți de „Inscripții pe cri-
stalul de ghiață” sunt din genul poemelor
in proză, uzitat altădată și la noi. Stilul
aici pare adeseori prea îngrijit.

«

     Ținutul Săeuilov de Sabin Oprean-
Dl Sabin Oprean, profesor la Academia
Comercială din Cluj și membru în Sec-
țiunea geografică a Asfrei, a publicat,
ca un extras aparte din Lucrările Insti-
tutului de Geografie al Universității din
Cluj, cercetarea sa despre Ținutul Sâ-
câitor. E o lucrare de 170 pg. cu 16
figuri in text și 9 planșe, cu 22 de fo-
tografii, editată în format mare, în con-


diții tehnice superioare, care fac cinste
Institutului de editură „Ardealul”.

     Lucrarea cuprinde prețioase contri-
buții de geografie umană și etnografie
asupra ținutului Săcuilor, și e o conti-
nuare, mai amplă și mai sistematică, a
altor cercetări făcute de autor asupra
aceluiași subiect

     Ungurii au avut o întreagă litera-
tură asupra acestui ținut și a populației
de limbă maghiară icuită în nord-estul
Ardealului într’o mare de români. Săcuii
au fost totdeauna cei mai alintați de re-
gimurile maghiare; în vederea izolării
lor de „națiunea alcătuitoare de Stat",
pentru a-i feri de desnaționalizare, che-
stiunea săcuiască a devenit o problemă
de Stat și națională pentru Budapesta
și Cluj. Cercetătorii trecutului, a pămân-
tului și a condițiilor de vieață a Săcui-
lor, au fost totdeauna subvenționați de
Statul maghiar. Ei au ajuns atât de nu-
meroși încât s’au împărțit in mai multe
școli istorice, cari adeseori s au răsboit
una cu alta.

     In românește cercetările dlui Sabin
Oprean sunt între cele dintâi. Condus
de considerații strict științifice, dl Oprean
a cutrierat întreg ținutul Săcuilor în cinci
drumuri, petrecând șapte luni pentru a
aduna date și informații, pentru a face
cercetări la fața locului. In lucrarea
dsale, pornind dela scopul principal ur-
mărit, acela de a ne da contribuții de
geografie umană și etnografie, autorul se
ocupă la început cu delimitarea fron-
tului săcuesc, ale cărui hotare au fost
fixate până acum în mod deosebit, fără
un criteriu anumit Stărue apoi asupra
mediului fizic cu unitățile naturale ale
ținutului, formând acestea ]cadrul geo-
grafic în care se desfășoară vieața umană.

     Atenția deosebită a cercetătorului
va fi îndreptată asupra populației, care
nu e una omogenă. Influențele reciproce
dintre populațiile deosebite ale ținutului
se impune ca problemă de etnografie.


499




     Cercetarea, în acest domeniu, strict
științifică, e cu atât mai necesară cu cât
cele mai multe cercetări ungurești ale
problemei au alunecat în „speculațiuni
de ordin politic și de șovinism național",
cum spune autorul.

     Autorul se va împrumuta din do-
meniul istoriei „cât va fi necesar pentru
a explica chestiuni prezente, de etno-
grafie și geografie umană".

     Dl Oprean iși oprește apoi înde-
lungat cercetările asupra așezărilor ome-
nești, asupra satelor, gospodăriilor și
caselor, folosind un bogat material de
cercetări anterioare, datorite scriitorilor
unguri, și constatorile sale pe teren.

     Concluziile la cari ajunge cercetarea
Dlui S. Oprean sunt: populația băștinașe
în ținutul Săcuilor a fost, ca a jurului
întreg: românească. Săcuii, o populație
de origină incertă, maghiarizată în ținutul
de dincolo de Dunăre, au fost folosiți
de unguri ca paznici de hotare, la dife-
rite frontiere. La frontiera răsăriteană
au fost aduși prin s. XII Mare parte
din populația românească s'a săcuizat.
Dovezile aduse de autor sunt multe și
dintre cele mai categorice. Lucrarea dlui
Sabin Oprean e vrednică de-a atrage
serioasa atențiune a ori cărui intelectual.

<S. V. P.

     Const. C. Giupeseu: Niculae Mi-
lescu Spătaru'. In Memoriile secțiunii
istorice a „Academiei române", dl Const.
C. Giurescu revine intr'un studiu asu-
pra Spătarului Milescu, asupra căruia
s’au oprit până acum mulți cercetători
români și streini. Tinărul istoric încearcă
aici să desvinovățească pe învățatul ro-
mân de acuza ce i se aduce în lucrarea
lui John F. Baddeley: „Rusia, Mongo-
lia, China", că scrierea lui Milescu asu-
pra Chinei ar fi „o traducere, în ge-
neral, cuvânt cu cuvânt, după textul At-
lasului Chinei, datorit faimosului iesuit


Martini". Părerea scriitorului englez a
fost adaptată și de dl V. C. Panaitescu
în studiul său asupra lui Milescu, deși
Baddeley revine într’o însemnare, spu-
nând: „Oricum, n'am pretenția să pro-
nunț o sentință și dacă unul din prie- .
tenii mei ruși e în stare să-l absolve
pe Milescu, nime n'o să se bucure mai.
mult ca mine".

     Dl Const. C. Giurescu arată că Mi-
lescu a avut o însărcinare oficială dată
de guvernul rus „să descrie întregul im-
periu chinez";- că învățatul român - n’a
putut cerceta decât o parte a împărăției -
galbene; că însemnările lui aveau carac-
terul unui raport oficial care nu era de-
stinat publicității; că sunt capitole cri ■
totul noui în descrierea Chinei, cari nu.
se află la Martini, că unele capitole sunt
refăcute; dar mai ales că însuș boierul
moldovan, ajuns în slujba Țarilor, n’a
acut pretențiunea de a da o lucrare
originală.

     In unul din cele șapte manuscrise ;
pe care le cunoaște Baddeley, ms. Pe-
trovski, se spune în prefață că lucrarea
a fost făcută „tn parte și din alte re-
lații".

     Dar autorul englez, spune dl Giu-
rescu, n’a cunoscut unul din manuscri-
sele cele mai importante ale „Descrierii
Chinei", acela din biblioteca națională
din Paris, scris lângă Moscova, pe
când Milescu trăia și in titlul căruia
se spunea limpede că opera e alcătuită
„oarte din propriile sale cunoștințe,
parte și din alte cărți și povestiri".

     Ce i s'ar putea obiecționa lui Mi-
lescu, spune dl Giurescu, „este că n’a
spus lămurit din ce anume cărți și re-
lații a luat informații privitoare la China,
și cât anume din fiecare. Dar aceasta
înseamnă să-i cerem unui învățat ori-
ental din s. XVII-lea concepția de pro-
prietate literară a vremurilor noastre"* .
Credem că observarea autorului este


500

justă, ca și concluzia că vestitul învățat
român nu poate fi acuzat de plagiat.

      Se anexează traducerea în grecește
a unor capitole din descrierea Chinei,
lucrare care cuprinde întreaga carte a
lui Milescu, făcută din ordinul lui Hri-
sant. nepotul patriarhului Dositei din
Ierusalim, de către mai mulți „tineri stu-
dioși în Moscova¹¹. Un manuscris l'a
aflat dl Giurescu în biblioteca profeso-
rului universitar din București D. Russo.

D.

*

      Buletinul Societății de Geografie.
Tomul XLVI pe anul 1927 aduce în
255 pp. cercetări geografice etnografice
datorite dlui E. Pittard, în franțuzește:
„Indicele nasal la români și repartiția sa
geografică în regatul României". E un
studiu de cercetări — în continuare — a
savantului profesor, care între cei dintâi
s'a ocupat cu această chestiune la noi.

      Dl /. Iordan publică: încercare de
bibliografie toponimică românească; dl
P. Sueiu: Orașele dela Apus de Carpați.
V Mihăilescu: O hartă a principalelor
tipuri de așezări rurale in România; St.
Manciulea. Infiltrații de populații streine
în Banat; I. Cunea: Escursia în Do-
brugea a misiunii poloneze; V. Morfei:
Infiltrări românești dintr’o parte în alta
a Dunării, peste halta lalomiței. Urmează
o bogată cronică geografică.

     Studiile cuprinse în buletin sunt
prețioase cu material statistic, ca date
noui și ca probleme ce se pun în do-
meniul tot mai vast al geografiei și et-
n ograf iei.

     Pentru Ardeal și Banat sunt în spe-
cial de importanță articolele dlor P.
Suciu și S. Manciulea.

     Gândirea (Nr. 2, 3, 4). E una din
puținele reviste românești care și-a asi-
gurat, în anul acesta, o apariție regulată,
subt directa îngrijire a dlui Nichifor
Crainic. No. 2 se deschide cu un esseu


al dlui Sorin Pauel, care se continuă
și în Nr. 3, 4, indicându-se și aici ur-
marea : Krinonis sau Treptele singură-
tății. E un studiu plin de subtilități de
gândire și observație, asupra căruia vom
reveni după ce va fi terminat.

      Dl V. Ciocâltea în „Reînviere" a
lua strofe de o veritabilă inspirație și o
ușurință în exprimarea gândului și a
simțirii, cum, de obicei, nu prea întâlnim
la poeții mai noui.

Pe ruinele din mine dac' aș vrea
Să-mi clădesc din cioburi sparte suflet
[nou,
Mai nebun aș fi decât de-aș încerca
Din sfărâmituri de coji să fac un ou,
Stinge lampa amintirii, — apăsarea
Vremei duse e plumbul unei răniți,
Cercul ei subt tâmpla rece'mi dă strân-
[soarea
Greoaei umede din țara fără graniți.

      Ritmul se schimbă potrivit stării
sufletești a poetului, fără a trece însă în
disordinea întâlnită la moderniști.

    Cu baionete lungi spre luncă
    Trec iar cocorii în zigzaguri,
    Și vestitorii albi aruncă
    Semințe noui de grâu in praguri.
    Albinele în flori anină
    O dragoste de vieață oarbă
    Din zbor de aur când se ’nclină
    Polenul galben să li-1 soarbă;
    Și despletindu-și păru 'n soare
    Pe câmpuri iarba se revarsă.
    Topiți curg fulgii de ninsoare
    Pe fruntea-mi netedă și arsă.

      Dl Cezar Petrescu își continuă nu-
vela „Palace" cu aceeași însemnare amă-
nunțită a stărilor sufletești, și notație
colorată a mediului. Dl V. N. Condiescu
aduce o schiță „Vedenie", dl Sandu
Tudor poezia „Stihuri de psalt nou".

    La cronică dl N. Crainic se ocupă
cu un articol a lui Ernst Robert Curtius
asupra „Psihologiei înțelegerii germano^


501

franceze"; dl AI. Busuioceanu scrie de-
spre traducerea în italienește a lui Emi-
nescu, făcută de dl Ramiro Ortiz, și apă-
rută acum la Florența. O interesanta
apreciere asupra lui Lucian Blaga, pu-
blică dl G. Călinescu. In restul cronicei
bogate: Thomas Hardy de Dragoș Pro-
topopescu. Vicente Blasco Ibanez de Al.
Marcu. Dări de seamă : Al. Bădăuță „La
Grandiflora" de Gib. Mihăescu. Cronică
festivă etc. Coperta de Tonitza, repro-
duceri din Tonitza și Demian.

* *

     Dl Radu Dragnea publică un studiu
de critică literară „Trecerea între gene-
rații" (Nr. 3), încercând să desvelească,
cu mult aparat, deosebirea intre proza
literară la câțiva scriitori de după răs-
boiu (Ionel Teodoreanu, L. Rebreanu, G.
Mihăescu) și între aceea a sămănători-
știlor. Proza nouă se preocupă tot mai
mult de psihologia personagiilor, pe când
cealaltă era ademenită mai mult de fap-
tul extern, de întâmplare sau de natura
incunjurătoare.

     Reținem din studiul dlui Dragnea
următoarele pasagii:

     „Generația precedentă a desăvârșit
opera în curs a generațiilor înaintașe, a
celei dela Dacia literară, și a celei dela
Convorbiri literare, a împlinit naționa-
lizarea, poporalizarea literaturii, de unde
îndreptarul ei pentru zugrăvirea țării, a
țăranului, cultul peisagiului, evocarea
trecutului, — orânduirea ritmului literar
in ritmul sufletesc al unui neam în aju-
nul liberării naționale. Astfel apare ac-
țiunea Sămănătorului necesar organică
a sufletului colectiv, ea este spontană în
istoria culturii, dacă ni se îngădue o
asemănare, ca și marșul la atac al unei
unități militare în răsboiul de întregire.
In sămănătoriști s'a consumat curentul
eroic de care este străbătută istoria noa-
stră dealungul veacului trecut, concepția
și estetica lor sunt configurate, dacă nu


de directiva naționalistă, de cea națio-
nală.

     „Dar a trebuit să se înfăptuiască
idealul național, aducând desgolirea fon-
dului nostru sufletesc, și care după
răsboiu s'a restrâns în diversele crize,
pentru ca să se vază insuficiența ali-
mentării vieții noastre morale, cu un
ideal transpus extern în istorie. De-abea
acum ne-am putut da seama de urmă-
rile europenizării României care a mers
mână în mână cu descreștinarea pe din-
năuntru a Românilor, al căror conținut
sufletesc fusese, veacuri de-arândul, unul
și același.

     „Religia, privită chiar numai din
punct de vedere istoric, față de națio-
nalul particular, are precăderea de a
lărgi unui popor conștiința până la uni-
versalitate, legându-i soarta de soarta
umanității, și a afla forma permanentului
care constitue identitatea sufletului uman.
Prinsă în particularism, generația prece-
dentă nu s'a ridicat la universalitate.
(Excepții mari sunt totuși! Gr. Alexan-
drescu, Mih. Eminescu, Cerna N. R. Tr.J;
ancorată în național, a sacrificat umanul,
cultivând etnicul, a ignorat religia...
Suprapunerea naționalului religiei, care
e opera veacului precedent, a produs 4
această îngustare a conținutului Sufletesc
și ruptura dintre veacuri, fără a fi crescut '
naționalul cu mai mult decât atunci când
se subordona religiei."

    Când am reprodus aceste rânduri ținem
să constatăm că generalizarea, chiar cât <
privește generația numită sămănătoristă,
ne pare exagerată. Brătescu-Voinești are
nuvele în care suprapunerea naționa-
lului nu apare, din potrivă e un fond •
în ele de largă umanitate. Tot astfel în J
multe bucăți de I. Agârbiceanu. Apoi în £
lirismul lui losif, Anghel și mai aleș în ;
spiritualismul lui Cerna, unde sunt gra-
nițele înguste ale naționalului ? Iar dacă
suprapunerea naționalului religiei e j


502

.opera veacului precedent", producând
.îngustarea conținutului sufletesc" ce
vom face cu Alexandrescu, dar mai ales
cu Eminescu, opera căruia cine va'spune
că e lipsită de „universalitate" sau uma-
nitate ?

    In Nr. 4 publică un remarcabil ar-
ticol dl Petre-Marcu-Balș „Pârvan și
lilosofia Statului".

    „Idea națională fiind o stare de con-
știință, înainte de toate culturală, iar
geografia umană demonstrând nu după
oameni, ci după pământul pe care se
așează, adevărate autohtonii culturale,
nu ajungeau oare la marea realitate isto-
rică, așa de neînțeleasă atâta vreme, așa
de combătută și de contestată, a autoh-
foniilor nafionale" (memoriale, 173). Idea
autohtonismului, e o ideie scumpă lui
Pârvan. Ea apare subt diverse forme,
nai ales în acele imnuri pentru cei ca-
zați pentru libertate (Rosalia) sau în în-
chinarea împăratului Traian. „Popoarele
modelate pe pământul pe care prind ră-
dăcini, se supun legilor lui. Și nu va fi
lege pe lume să le împiedice a tinde
mereu să împlinească, veac după veac
și mileniu după mileniu, poruncile le-
gilor pământului lor". — La baza no-
țiunii de Stat e națiunea, iar conștiința
-aitohioniei naționale e elementul unifi-
cator. identic în concepția lui Pârvan cu
conștiința culturală".

    Uniuevsitatea Populară „N. lorga“
dela Vălenii de Munte își începe activi-
'atea anul acesta la 1 Iulie și va func-
ționa până la 1 August. Ținând seamă
de faptul că în vara acestui an se îm-
plinesc 20 ani dela organizarea primelor
cursuri de vară la Văleni, conducerea
Universității Populare, ca un omagiu
pentru conducătorul ei, Dl Profesor N.
iorga, pregătește un program excepțional
de cursuri, cuprinzând pe cei mai de
seamă învățați ai neamului. Cu această



ocazie se va tipări și o broșură come-
morativă, redactată de Dl Profesor Jon
Sân-Giorgiu. înscrierile pentru partici-
parea la cursuri se face de pe acum la
Dl Ilie Ardeleanu, secretarul cursurilor
la sediul Ligii Culturale, Bd. Schitu
Măgureanu 1, București.



     Primim și dăm loc cu plăcere urmă-
toarelor rânduri: Cutremurul de pământ
din Bulgaria.

     O țară mică și de ispravă a dat de
o grozavă nenorocire.

     Fiind încă dela întemeiere alături
de P. E. N. Club, care lucrează pentru
prietenia intre popoare, aș vrea să cer
colegilor mei scriitori din toate țările
unde sunt în ființă P. E. N. Cluburi, să
stârnească o flacără de dragoste pentru
Bulgaria.

     Cutremure au ruinat zeci de orașe
și sate în cea mai bogată parte a țării.
Mai bine de treizeci și șase de mii de
case au fost stricate, în întregime sau în
parte; și două sute șaizeci și cinci de
mii de oameni, dintre cari cele mai
multe femei, copii și bătrâni, sunt fără
acoperemânt. Pierderea materială se so-
cotește dela două până la patru milioane
de lire sterline, sau la mai bine de o
treime din bugetul Statului. Pacostea
aceasta de pierzanie a căzut peste un
neam care se găsea și altminteri la
strâmtoare; un neam zguduit și încărcat
de sarcini, a cărui soartă a cunoscut dela
1912 răsboaie, turburări și datorii.

     Poporul bulgar e prețuit de toți
pentru alese însușiri și neînduplecată
vitejie; el înfruntă noua nenorocire cu
desnădejdea că, prin propriile mijloace
nu poate să aducă îndreptarea.

     Toți trebuie să se umple de dra-
goste, dar dragostea singură n'are cum
să ridice case, să hrănească pe flămânzi,
să împiedece molimele.


503

      Dintre toți oamenii, scriitorii pot
mai bine să deștepte tragerea de inimă
a tuturor pentru un neam de ispravă și
nefericit, și să miște acel simț de ajutor
frățesc, pus în pieptul omului modern.


    Mă simt îndemnat să cer colegilor,
scriitori, cari urmează în atâtea țări
crezul P. E. N. Clubului, să ridice căldura
glasului lor pentru ajutarea poporului
bulgar în acest ceas de durere.

Emanoil Bueuța.


    Dela „Astra".


     Salutul „Astrei" la serbările cul-
turale din T.-Seuerin. (31 unie 1928). Cu-
vânt rostit de dl vicepreș. Dr. Gh. Preda*

     Alteță Regală, Domnilor Miniștri.
Domnule Președinte, Onorată Adunare!

     Este cunoscut faptul cum membrii
familiilor (mai ales acei ale claselor bur-
gheze și proletare) din diferitele orașe
ale Europei și în special din scumpa
noastră Franță, așteaptă cu nerăbdare
venirea Duminecei sau a Sărbătorilor,
pentru ca să poată eși din lanțul fră-
mântărilor zilnice a luptei de traiu și
departe de sgomotul orașului să poată
respira la colțul unei păduri, la mar-
ginea unei ape sau pe pajiștea verde și
înflorită a unei câmpii, aerul curat, dă-
tător de viață și de sănătate.

     Prin comparație cu cele zise, noi,
dela societățile culturale putem spune,
că așteptăm cu aceiași bucurie adunările
generale sau congresele acestor societăți,
jubileuri însemnate — ca cel de față —
care prin felul constituire! lor, stau de-
parte de preocupările materiale, de in-
teresele personale sau de orice senti-
mente bolnave, care pot îmbâcsi atmo-
sfera vieței noastre familiare, sociale și
politice.

     Deasupra tuturor asperităților, por-
nirilor, patimilor, ambițiilor stă în aceste
reuniri culturale, ideia culturală; ideia
de a da poporului — în mod desinte-
resat — anumite cunoștințe și funcțiuni
intelectuale superioare; ideia de a'l face
să întrebuințeze ca în practica vieții lui,


anumite deprinderi morale bune, ideia
de a întreține și susține in sufletul său,
dragostea de neam.

     Nu se poate ca astfel de idei repe-
țite prin numeroase serbări culturale, să
nu contribue nu numai la desvoltarea
culturei noastre românești, dar și la ci-
mentarea intregei noastre vieți sociale
și politice.

     Bucuria ce o simțim la serbarea de
astăzi — la care ne-ați invitat, Domnule
Președinte — este cu atât mai mare, cu
cât avem prilejul pentru prima oară dela
moartea marelui nostru Rege Ferdinand,
să ne vedem in o reunire culturală, pa-
tronați de Alteța Sa Regală Principesa
Mamă, strânși uniți in jurul tronului,
dovedind odată mai mult trăinicia așe-
zământului nostru constituțional.

     Asociația culturală „Astra", vede în
societățile pe care le reprezentați Dv.,
Domnule Președinte, niște surori, niște
colaboratoare, care urmărind acelaș ideal,
urcă pe poteci diferite acelaș munte, cu
scopul de a ne întâlni în vârful său, in
acelaș loc. Această Asociație ia parte
cu deosebită bucurie la serbătoarea Dv.
și Vă transmite prin glasul meu, salutul
său cordial, frățesc.

     Totodată Vă urează să pășiți mereu
înainte, conduși de idealul ce a stat- in
pieptul marilor fondatori (unii de față)
din a cărui suflet și inimă societățile ■
Dv. au răsărit și prins viață.

     Asociația „Astra" dorește ceva mai
mult. Ea dorește ca drumurile pe care


504

pășește societatea Dv. ca și potecile pe
care urcă celelalte societăți culturale ro-
tvanești, să fie cât mai apropiate, pentru
r,i acești turiști intelectuali, să-și
poată uni mâinile, să poată înfrunta mai
ușor piedicile și să poată aduce mai
;,ics jertfele, în realizarea frumoaselor
lor scopuri.

     Și încât privește aceste jertfe, dacă
roi din cuprinsul țărei știm, trebuie să
se cunoască și dincolo de hotarele țărei,
ca tot eeeaee s’a câștigat de această
țară s'a făcut de noi și prin noi: prin
entuziasmul nostru, prin priceperea și
numea noastră, prin jertfa noastră.

     Și dacă în trecutul îndepărtat stră-
bunii noștri ne-au pregătit calea liber-
lăței naționale cu armele în mână, dacă
in un trecut mai apropiat, contimporanii
noștri, cu prețul sângelui și sacrificiul
vteței lor, au săvârșit opera zilelor mă-
rețe ale unirei noastre de astăzi; ni-se
impune și nouă dela societățile culturale
datoria, ca în prezent și viitor să con-
tribuim prin armele pașnice ale inteli-
genței și culturei, la consolidarea și pro-
sperarea acestei țări, făcând ca ea să
ocupe locul pe care'l merită, nu numai
in concertul țărilor europene, dar a
tuturor țărilor din lume.

     Salutul Astrei. Vorbirea dlui Aurel
Ciortea, rectorul Academiei de cornerj,
membru actiu al Secțiilor, la recepția
Universității Cluj, în onoarea Abatelui
Zauoral.

     Prea sfințite Domnule Abate,
Doamnelor și Domnilor,
Potrivit scopului dublu, pe care îl
are „Astra“, de oparte ea cultivă țără-
nimea și de a]tă parte ea popularizează
literatura română, cea propriu zisă, pre-
cum și pe cea științifică, îndeosebi în
sânul intelectualilor români, din pro-
vincie, — această Asociație de cultură
română își atacă problemele prin două


organe ale sale: despărțămintele, cari
au contact direct cu țărănimea și cu
muncitorimea română, și secțiunile sale
literare-științifice, cari prin conferințele
și lucrările lor se adresează intelectualilor.

     Activitatea despărțămintelor o nor-
mează și dirigează Comitetul central al_
„Astrei", cu sediul în Sibiu, iar secțiu-
nile își au sediul și conducerea lor, aci,
la Cluj.

     Avem cunoștință de cuvintele căl-
duroase, ce vi le-a adresat acum câteva
zile reprezentantul Comitetului central
al Astrei la Sibiiu.

     Ne pare bine că și organului al doi-
lea al „Astrei", secțiunilor sale literare
științifice, i s'a dat ocazia fericită, a Vă
putea prezenta prin graiul meu omagiile
sale și toată recunoștința, pentru acel
distins interes și cult ce-1 aveți Prea
Sfinția Voastră pentru scumpa noastră
limbă, în al cărei serviciu stau aceste
secțiuni.

     Astra, alături de școala confesională
și de Biserica națională română, a luptat
o jumătate de secol cu toată stăruința
și îndârjirea pentru conservarea și cul-
tivarea limbei poporului român din
Ardeal.

     Azi, sub împărăția sfintei noastre
libertăți, naționale, școala conf. și-a
trecut fără grije sarcina sa grea asupra
Statului, biserica națională își poate
vedea acum nestingherită de preocupările
sale mari, de ordin moral-creștinesc, și
dintre cei trei tovarăși de luptă, nedeș-
părțiți odinioară, numai Astra mai bate
mereu acelaș drum, numai Astra nu și-a
modificat programul ei de muncă, numai
ea întreține și apără și azi cu acelaș
devotament ca și în trecut, focul sacru
al iubirii limbei strămoșești.

     De pe urma luptei mari, ce am dat
in trecut pt. conservarea limbei noastre,
ne avem și noi prizionierii răniți și
morții noștri, răniții și morții limbei


505

noastre naționale! Avem și azi incă re-
giuni și generații, cari sufer și acum de
pe urma loviturilor grele ale dușmanilor,
limbei noastre, în unele locuri ea a
amuțit total, in altele s’a mutilat grozav
cuvântul dulce și sonor al ei.

     Alături de școala română și ca o
complectare a activității sale pentru re-
cucerirea terenului pierdut și mutilat al
limbei noastre, tot Astra va trebui să
muncească intensiv încă câteva decenii
până își va vedea răniții reinsănătoșiți
și regiunile sale moarte, reînviate sub
farmecul chemării la viață națională mai
demnă, a graiului străbun.

     Pionerii pentru această luptă grea
de recucerire și reînsănătoșire în dome-
niul limbei, îi pregătește Astra prin
secțiunile sale.

     Cuvântul lor scris și vorbit va pă-
trunde de acum înainte mai ușor in
inimile dornice după frumusețea și dul-
ceața graiului limpede românesc.

     Mi-am permis a vă schița aci rostul
secțiunilor Astrei, în numele cărora am
onoare să vă vorbesc, numai și numai
pentru a vă oferi un și mai bun prilej
de a lua cunoștință de bucuria mare ce
o resimte azi in sufletul său fiecare
membru prezent al acestor secțiuni,
avându-vă în mijlocul nostru și auzin-
du-vă, Prea Sfințite Domnule Abate, fiu
distins al neamului cel atât de vrednic
prin patriotismul, munca și prin cultura
sa avansată, și totuși grăindu-ne nouă
in limba noastră.

     Cu întâile cuvinte ce ni le-ați rostit
aseară la sosirea în gara Clujului ne-ați
robit inimile noastre.

     Prezența azi a P. S. Voastre în
mijlocul nostru consfințește un mare
adevăr. Pe lângă simpatia ce ați avut-o
pentru limba noastră, desigur, motivul
care v’a determinat a o invăța, a fost
convingerea că înfrățirea dintre două
popoare cu idealuri și aspirațiuni simi-


lare nu poate prinde rădăcini adânci
decât numai dacă această înfrățire nu
este numai de ordin egoistic economic
sau strategic, ci dacă ea este și de ordin
sufletesc, — ori, prin ce alt mijloc poți
pătrunde în sufletul unui popor decât
dacă nu prin limba sa ?

     Dacă simpatia P. S. Voastre față de
limba noastră ne măgulește și ne cuce-
rește inimile, atunci convingerea trăini-
ciei numai a unei înfrățiri și sufletești
dintre două popoare ne face să Vă ad-
mirăm stăruința și jertfa, ce o aduceți
neîncetat pentru intensificarea înfrățirei
durabile și sufletești dintre poporul ceho-
slovac și dintre cel românesc.

     E lungă seria episoadelor pe cari
le cunoaștem noi azi mărturisind toate
de măreția sufletului P. S. Voastre cre-
știnesc și prietenesc din care ați picurat
atâta alinare în suferințele atâtor ostași
ai noștri care V'au văzut la Praga în
timpul marelui războiu și V'au auzit
cuvintele mângâietoare spuse în limba
părinților lor îndurerați de acasă.

     Voi reconstrui numai unul din epi-
soade, al cărui martor am fost și eu.
Era un Maiu frumos! Sunt 11 ani de
atunci.

     Frumos ca natură, dar reflexul lui
în sufletele ardelenilor nu stârnea plă-
cere, ci neagră desnădejde.

     Speranțele lor scăzuseră la minimum-
Bărbații lor resfirați pe toate fronturile.
Puțini din ei au avut norocul mare să
poată lupta in rândurile fraților lor din
mica Românie ori și soarta vitezei ar-
mate române atunci era cea mai crudă-

     Nici o rază de speranță din nici o
parte, nimeni din ei nu putea întrezări
măcar o licărire din lumina marilor zori


ce aveau să vie.

     Multe regimente, având majoritatea
soldați români ardeleni, lâncezeau tru-
pește și sufletește, în tranșeele urgisitei
Galiții de atunci. Rar se găseau mai


506

muiți de 2—3 ofițeri de rezervă români
; : acelaș regiment. Era o situație chinui-
i jarc și penibilă pentru ei, aflându-se
-Înconjurați de soldați români și să nu
poată rosti cu lunile un cuvânt măcar
iii limba lor.

     Durerea mare amuțește graiul. Și
r iuși, ce altă mângâiere mai bună ar fi
putut să mai aibă ei, decât dacă nu un
cuvânt măcar, spus adânc, din suflet,
de un frate, in graiul dulce al celor
scumpi de acasă.

     In această stare sufletească chinui-
toare prea grozavă decât să ne-o mai
putem imagina azi, unul din acești ofi-
țeri români, dascăl din fundul Ardea-
lului. sunt 11 ani de atunci, rătăcea prin
străzile din Praga, căutându-și fiul, care
primea și el acolo instrucție pentru cea
mai grozavă muncă silnică, la care a
putut fi condamnat un fiu, ce-și iubește
cu ardoare neamul, limba și legea.

     întâmplător acest tată și fiu se gă-
sesc deodată în fața unui bun prieten
■îl lor, soldat și el, român, de pe ace-
leași plaiuri, ale Ardealului jalnic. El îi
ntreabă repede și insistent, „Cunoașteți
Praga? Cunoașteți minunile ei? Ați auzit
ce cel mai minunat bărbat din acest
frumos oraș? Eu vă conduc și vă pre-
.'.mt lui. Este un bărbat distins al cul-
‘.urei cehe, un mare filantrop și prieten
rl soldaților români, de aici, și mai pre-
sus de toate el vorbește bine românește.
\ți auzit de Abatele Zavoral?"

     Veniți acum la el! însoțitorul de
izi al P. S. Voastre, dl secretar general
d Astrei, vă poate confirma, că nici
rând acest tată și fiu n’au fost înfiorați
mai adânc în sufletele lor de farmecul
’imbei lor, ca atunci în fața P. S. Voastre,
iscultându-vă cu sete cuvintele mângâie-
toare și plint^ de nădejdi mai bune.

     „Credeți, iubiți soldați români, în
Înviere. Voi suferiți azi greu, dar po-
porul vostru are calități mari și va sosi
ridată și pentru acest popor învierea".


     Sunt cuvinte fragmentare din pre-
dica pe care o rostea la ziua învierei
din anul 1917 în mănăstirea Strahov
din Praga blândul Abate Zavoral, marele
prieten al românilor.

     E lungă seria acestor episoduri.
Sunt mulți români cari vă datoresc
vecinică recunoștință.

     In numele lor, și în numele mem-
brilor secțiunei Astrei, acești păstrători
și propagatori ai cultului limbei strămo-
șești, Vă presint, Prea Sf. Dle Abate,
omagiile lor și toată recunoștința lor
pentru tot ce ați făcut pentru ridicarea
demnității limbei noastre, și Vă doresc
mulți ani cu bună sănătate, ca să vedeți
desăvârșită marea operă de înfrățire su-
fletească a popoarelor noastre....

     Trăiască Republica Ceho-Slovacă 1
Trăiască marele ei fiu, Abatele
Zavoral !....

     I. Lupaș: Epocele principale în
Istoria Românilor. Cluj, 1928. Cartea
dlui I. Lupaș, cu titlul de mai sus, inau-
gurează seria broșurilor care vor alcătui
biblioteca istorică a „Astrei" întocmită
in lumina celor mai noui rezultate ale
investigațiunilor istorice, ea se va stră-
dui — cum spune autorul in introdu-
cere — „să dea tuturor categoriilor de
intelectuali, dela sate și dela orașe, po-
sibilitatea de a-și reface și complecta,
fără cheltuială prea mare și fără multă
pierdere de timp, cunoștințele din do-
meniul istoriei noastre naționale". Nu-
merii acestei biblioteci vor putea servi,
apoi, și profesorilor de istorie dela școa-
lele secundare „ca mijloace auxiliare".

     In acest prim număr al bibliotecii,
dl Lupaș, in calitate de redactor al ei,
dă o privire de sinteză asupra trecutului
românesc întreg. Oricine încearcă însă
o astfel de privire sintetică, originală,
trebuie să-și expună mai întâiu punctul
său de vedere cu privire la criteriile de
împărțire a istoriei noastre. Primul ca-


507




pitol al broșurei e consacrat deci acestei
probleme. După ce rezumă și analizează
teoriile istoricilor Xenopol, lorga și On-
ciul, precum și împărțirea susținută de
Ministerul Instrucțiunei, autorul modifică
împărțirile cunoscute, „povățuit și de
considerațiuni științifice, dar și de altele,
de ordin didactic, anume de năzuința
de a înlesni tineretului nostru un para-
lelism folositor intre evenimentele im-
portante ale istoriei române și între cele
corăspunzătoare din istoria universală".

      Noua împărțire a dlui Lupaș fixează
următoarele epoci:

      1.     Epoca veche până la 1241 (in-
vaziunea Tătarilor) ;

      2.      Epoca medie până la 1593 (în-
ceputul domniei lui Mihaiu Viteazul) ;

      3.     Epoca nouă până la 1821 (revo-
luțiunea lui Tudor Vladimirescu) și

      4.      Epoca contemporană dela 1821
până în zilele noastre.

      In capitolele următoare caracteri-
zează fiecare epocă în parte.

      Scrisă într’o limbă, care poate servi
ca model de claritate și preciziune, cartea
dlui Lupaș își va atinge, fără îndoială,
scopul urmărit.

                              N. Bula

     Buletinul secțiunilor științifice»
literare ale „Astrei". Dl G. Bogdan
Duică, președintele Secțiunii literare-
filologice, a făcut, în cadrele Secțiunilor,
o comunicare despre „Sudul și Nordul
Ardealului între 1810—1815“. Comuni-
carea a avut loc în sala Prefecturii ju-
dețului.

     Doi călători prin ținutul românesc,
unul arhiducele Reiner la Nord, altul,
Dominic Athanasie Guilleaume, la sud,
dau interesante relațiuni asupra româ-
nilor. Dl Duică, un asiduu cercetător cri-
tic al trecutului nostru, a adus prin co-
municarea acestor informații necunoscute
până azi, folositoare și prețioase contri-
buții la cunoașterea neamului. Comuni-


carea, sporită cu traducerile din text, . . •
apare in „Transilvania" sub titlul: „Un ->
francez romanofil".                           •?*

     Ședinfa plenară a Sec fiilor dela . iț
26 April. Joi, 26 April, la orele 6 p. m.
a avut loc în localul „Astrei" din str. -
Memorandului, ședința plenară a Sec-
fiilor.                                 _     ■

     Dl I. Agârbiceanu, înainte de in-
trarea în ordinea de zi, arată că, potrivit
hotărârii Comitetului central, aprobată
la adunarea generală a „Astrei", localul
a fost închiriat Secțiunilor și pentru des-
părțământul Cluj al Astrei, instalându-se
aici și redacția din Cluj a revistei
„Transilvania".

     Trecând la ordinea de zi dl dr. L. .'
Daniello, din partea Secțiunei medicale, -
și-a făcut interesanta și instructiva comu-
nicare „Copilul și infecția tuberculoasă".

     Dsa a stăruit, într’o expunere clară,
în temeiul celor mai noui cercetări știin- ;
țifice, asupra infecției tuberculoase la      ?

copii. Comunicarea, mult aplaudată, se
va publica în revista „Transilvania".

     Dl V. Stanciu, în prezentarea în-
tâiului număr „Speologie" de dr. Raco-
viță, din biblioteca Secțiunii științelor
naturale, a arătat, într’o reprivire isto-
rică, legăturile dintre publicațiile „Astrei”
și preocupările cultural-naționale ale • .
românilor ardeleni. A apreciat apoi
în termeni elogioși admirabila contri-
buție la popularizarea științelor naturale, v
pe care o aduce „Speologia".

     Dl S. Dragomir apreciază lucrarea
dlui I. Lupaș „Epocele principale din
istoria românilor", stăruind asupra cali-
tăților ei științifice. Arată folosul pe
care-1 poate aduce această lucrare con- •
centrată, limpede, scrisă într’o frumoasă
limbă literară.

     A participat un frumos număr de
membri. Viitoarea ședință a Secțiilor se V
va ținea la 17 Mai.


508




     Comemorarea Unirii Basarabiei.
La 29 April Secțiile științifice-literare ile
„Astrei" au făcut comemorarea unirii
Basarabiei, — zece ani dela marele act
iberic — in Aula Universității.

     Potrivit hotărărei luate in ședința
plenară a Secțiilor dela 26 April au
\ rbit Dnii I. Lupaș din Secția istorică,
despre „Pământ și suflet românesc", iar
1'1 1. Agârbiceanu despre „Importanța
unirii", amândouă vorbirile apar in
„Transilvania".

     La comemorare s'au asociat Uni-
versitatea, in numele căreia a vorbit,
deschizând festivitatea, Dl Rector G.
Bogdan-Duică și Secția Cluj a Ligii Cul-
turale, prin graiul Dl Vladimir Ghidio-
i es.'.u, președintele Secției.

     Conferenfa Dlui Vasile Vlaicu. In
cadrele Secțiunilor Astrei a vorbit la
2 Mai, in sala prefecturii Dl V. Vlaicu
despre „Doctrina poporală în economia
politică". Dsa, înarmat cu o bogată co-
lecție de proverbe și maxime poporale
românești, arată doctrina cristalizată prin
experiența de veacuri a poporului asupra
economiei politice: sănătate, — capital
de muncă — avere, ban, câștig și chel-
ind:, datorii, hărnicie, lene, etc. Con-
fcrența, foarte bogată în material folklo-
ristic, se va publica în „Transilvania".


     Buletinul Secțiunilor „Astrei“. Șe-
iUnja plenară dela 31 Mai a. c. a sec-
'iundor „Astrei". In fața unui număr
inimos de membri s’a ținut la 31 Mai
i. c. ședința plenară a Secțiunilor Astrei,
pe lângă ordinea de zi publicată.

     Dl Dr luliu Hațieganu, prof. univ.
președintele Secției medicale, face pre-
zentarea lucrării Dlui Dr Axente lancu:
„Îngrijirea și alimentarea copilului mic",
apărut la No. 5 in biblioteca medicală
și igienică a „Astrei".


      Dl Dr Hațieganu arată că atât bi-
blioteca medicală cât și cea biopolitică
a Astrei se adresează intelectualilor, în
primul rând celor dela sate, cari trăesc
in nemijlocit contact cu poporul, preoți,
învățători, notari etc., urmărindu-se prin-
cipial de-a înarma în primul rând pe
acești intelectuali cu cunoștințele nece-
sare pentru a putea fi buni sfătuitori ai
poporului în domeniul așa de important
al apărării și păstrării sănătății.

      Secția medicală, spune Dl Hațieganu,
a cerut concursul Dlui Dr. Axente lancu
pentru tratarea subiectului „îngrijirea și
alimentarea copilului mic", pentrueă dsa
cunoaște problema în toată complexitatea
ei, făcând serioase studii în Cluj, în
Germania și Franța, și având o practică
bogată, întrucât conduce aici la Cluj un
institut de copii mici.

      Dl lancu a tratat problema integral,
axa lucrării sale fiind chestiunea cea
mai principală, aceea a alimentării. Aici
dsa, inspirându-se din sistemul francez,
și cel german, reușește admirabil să al-
cătuiască un sistem de alimentare po-
trivit pentru copiii mici dela noi, și în
aceasta rezidă și originalitatea lucrării
Dsale. Alt merit al cărții este că des-
voltă într’o limbă limpede, pe înțelesul
tuturor, toate laturile problemei, și că
dă indicații precise asupra alimentării.
Astfel subt călăuzirea ei oricare inte-
lectual dela țară poate da sfaturile cele
mai potrivite în fiecare caz ce privește
îngrijirea și alimentarea copilului mic.

      Dl Hațieganu aduce elogii autorului,,
tinărului și harnicului doctor clujan, care
desfășoară o activitate lăudabilă și în
cadrele „Astrei".

      Socotim că această prezentare, ve-
nind dela un om de specialitate de o
competență așa de recunoscută, va fi
cea mai bună recomandare pentru lu-
crarea dlui Dr A. lancu, ea meritând
într'adevăr să fie răspândită în cercuri
cât mai largi.


509

     Dl Dr. M. Șerban, președintele Sec-
ției social-economice, face prezentarea
lucrărilor apărute până acum în biblio-
teca Secției: Cooperația de N. Ghiulea,
și „Adevăratul înțeles al cooperației",
de acelaș autor, apoi: I. Pop-Câmpeanu:
„Bănci poporale și cooperative sătești"
și Grațian C. Mărcuș: „Din viața coope-
rativelor de consum." înainte însă de a
trece în aprecierea lor, dl Dr. M. Șerban
face o substanțială comunicare în care
legitimează concentrarea atențiunii sec-
ției asupra problemei cooperației.

     Trecerea dela exploatarea în mare
la aceea din regimul reformei agrare
întâmpină dificultăți și produce la noi
scăderea producției. Dar și fără aceasta
capitalul se plasează azi mai bine în in-
dustrie și comerț și fuge de agricultură.
Aceasta e amenințată și de extinderea
ei in zonele cultivabile, nelucrate încă,
ale pământului. Starea socială-culturală
a agricultorilor e înapoiată, cooperația
vine în ajutorul agriculturii prin urmă-
toarele mijloace: Ea asigură mijloacele
exploatării tehnice ; asigură solidarizarea
producătorilor prin filiale, centrale na-
ționale sau internaționale; asigură capi-
talul intelectual, cooperativele putând
angaja membrii de specialitate; econo-
misează muncă și bani; se suprimă in-
termediarul; se subordonează producția
consumului.

     Iată pe scurt motivele pentru cari
Secția social-economică a stăruit in lu-
crările din biblioteca sa asupra coope-
rației. Dintre lucrări prima, „Cooperația,
faptă, idee, doctrină" e destinată intelec-
tualilor, celelalte trei țărănimei știutoare
de carte.

     Dl Dr. S. Opreanu prezintă cele trei
numere din biblioteca secțiunii geogra-
fice-etnografice: Secuizarea Românilor,
de S. Oprean; O știință nouă: Etnografia,
de G. Vâlsan. Colinele și Cetatea Cice-
ului, de C. Sighiartău, arătându-le cu-


prinsul și criteriile după cari au fost alcă-
tuite. Dsa arată și titlurile câtorva lu-
crări gata de tipar în biblioteca secției.
Se întră apoi în examinarea problemei
răspândirii, a desfacerii cărților, problem^
care va face obiectul primei ședințe,
viitoare.

     Biblioteca poporală a Asociațiunii.
Asociaf unea pentru literatura și cul-
tura poporului român a pornit — sunt ■.
acum optsprezece ani — o bibliotecă
poporală care a ajuns azi la peste 160
numere. Broșuri scrise pe înțelesul po- ’
porului, din diferite domenii: istorie,
economie, cooperație, medicină, litera-
tură etc. — ca mijloc de educație și de
popularizare a cunoștințelor folositoare.
Ele sunt azi împrăștiate în zeci de mii
de exemplare in satele Ardealului și
Bănatului, formând nucleul multor bib-
lioteci poporale, sau intrând direct în
proprietatea țăranului știutor de carte, ,
în mod gratuit, ca premii date școlarilor ■>
la examene — sau cumpărate pe un v
preț bagatel.                                  -

     Tipărite citeț, cu literă mare, eeeaee
nu trebuie să uităm că este, până azi, ■
o condiție esențială a lățirii cărții, la un
popor cu puțini țărani cari pot cit¹
fluent, cărticelele din biblioteca „Astra"
ar putea fi și mai divulgate, dacă am
avea un serviciu pentru colportagiul
cărții. Dar un asemenea serviciu, cât ț
privește pe cititorii dela sate, nu avem T*
până azi, organizat in România. Toate
societățile culturale care se ocupă cu
editarea cărții poporale se izbesc de
aceeași lipsă a colportajului.

     Toate împreună, și cu sprijinul Sta-
tului — poate ar afla totuș mijlocul de-a
organiza un serviciu pentru desfacerea J
cărții poporale. E o problemă esențială 7
■— cum au arătat mulți publiciști cari .J
s au ocupat de chestiune — în opera de
culturalizare a maselor.


510


1

     Nevoia soluționării ei este cu atât
mai urgentă cu cât — cel puțin din-
coace de Carpați — dela războiu în-
coace, se citește mai mult de către țărani
cccât de către intelectuali. După o sta-
tistică sumară ziarele noastre poporale
se desfac aproximativ în șaptezeci de
mii de exemplare anual, câtă vreme
presa zilnică ardelenească, pentru inte-
lectuali, nu atinge împreună nici șase mii
de abonați.

     Ce folositor ar fi un astfel de ser-
v iciu de desfacere bine organizat al cărții
pentru popor, de pildă acum când din
biblioteca „Astra", de care îngrijește har-
nicul profesor dl Victor Lazar, au apărut
dc-odată zece broșuri dintre cele mai
vrednice de a fi cunoscute in masele
mari țărănești. Prețul lor e într'adevăr
bagatel, în scumpetea de azi a tiparului:
1 !eu coala de tipar! Avem astfel broșuri
cu 2, 3, 4, 5, 6 lei, după numărul pa-
ginilor. E cea mai ieftină editură și
..Asociațiunea" aduce desigur jertfe
pentru a putea vinde pe asemenea preț,
cărțile.

     Nr. 153 (1—1928) ne aduce pove-
stirea „Răsboiului pentru întregirea nea-
mului românesc", dată de dl Victor
Lazar, care e bun povestitor, și a știut
selecționa evenimentele principale, con-
centrând faptele, relevând pe cele mai
importante. Era o lucrare așteptată de
mult pe care „Astra" trebuia să o dea
in biblioteca sa poporală. Țăranii știu-
tori de carte din Ardeal, și cari am luat
parte la răsboiul mondial, cunoșteam
fragmente, episoade, din răsboiul de
unire, dar n’am avut până acum, pe în-
țelesul lor, o povestire de ansamblu.

     O altă brdȘură binevenită e „Bio-
grafia părintelui Lucaci", de scriitorul
ardelean Al. Ciura, lucrare premiată de
secțiunea istorică a „Astrei", care pu-
blicase concurs cu acest subiect. E o


caldă reînviere a marelui luptător na-
țional, atât de popular odată în Ardeal,
atât de mare agitator mai târziu pentru
intrarea României în răsboiul de între-
gire.

     Se popularizează de asemenea cu-
noștinți indispensabile despre Răsboiul
independentei in Nr. 156, cu un adaus
potrivit, nuvela lui Neculae Gane: An-
drei Florea Curcanul. Răsboiul dela
1877—1878 era cunoscut în păturile ță-
rănești mai restrânse, mai culte și mai
cu bunăstare din cele două lucrări ale
lui Coșbuc; dar în păturile largi, știu-
toare de carte, ale poporului, nu s'a știut
prea mult de răsboiul ce pregătise pe
cel de unire.

     într'o vreme când pentru lumea sa-
telor se caută piese teatrale poporale
potrivite și se găsesc rar, socotim po-
trivită reeditarea piesei într’un act „Câr-
lanii" de C. Negruzzi (Nr. 158). Bun a
fost și gândul de-a reedita poeziile așa
de poporale ale poetului bănățean Victor
Vlad Delamarina (Nr. 155). Retipărirea
sfaturilor pentru mame despre „tngri-
girea copilului mic până după înțăr-
care" (Nr. 157) intră în programul de
activitate al „Astrei", ca și „Bucătăria
gospodinei dela sate", sfaturi și rețete
de mâncări de Ana V. Lazar (Nr. 161)
și „Cultivați legumi! (Nr. 154) de Victor
Lazar.

     Și până să avem un serviciu de
răspândirea cărții la sate, intelectualii
noștri din mijlocul poporului ar putea
da cu folos o mână de ajutor în desfa-
cerea bibliotecii „Astrei". Băncile noastre,
juându-le in depozit, ar putea desface,
deasemenea, multe. Știm din experiență că
țăranul de azi nu se uită la trei-patru
lei când poate intra în imediata pose-
siune a cărții.

     Un mare ajutor ar putea da avân-
tului bibliotecii Astrei ministerul instruc-
țiunii când ar cumpăra, din fiecare


511

număr câte un exemplar pentru cele
câteva mii de biblioteci .ce a înființat.
Materialul cuprins în Biblioteca popo-
rală a „Astrei" e cel mai potrivit pentru
bibliotecile sătești.              Tr.

     In ziarul ceh din Bratislava (Ceho-
slovacia): „Slovensky dennik" (8—10 Mai
1928) s'a publicat în foileton un studiu
al secretarului nostru Dr. Horia Peira-
Petrescu despre secretarul secțiilor noa-
stre dl Ion Agârbiceanu, in traducerea
cehă a dnei Dr. Jindra Hușkovâ, născ.
Flajșhansovâ, membrul nostru cores-
pondent.

     Convocare. In conformitate cu
Art. 21 al Regulamentului general al
Secțiunilor, convoc prin aceasta la șe-
dința plenară a Secțiunilor științifice


literare ale „Astrei", pe toți domnii
membri activi și corespondenți ai lor.
Ședința va avea loc la 29 Iunie (ss. Pe- 2
tru și Pavel) orele 10 a. m. in Cluj, în
localul Secțiunilor, str. Memorandului 22
(„Ardealul", etaj), pe lângă următoarea
ordine de zi:

     1. Deschiderea ședinții.

     2.      Rapoartele secretarilor Secțiunilor '
asupra activității pe ultimul an.

     3. Raportul secretarului general.

     4.      Declararea vacanțelor în Secțiuni
și întregirea lor.

     5.      înființarea la Cluj a unui oficiu •
de desfacere a publicațiunilor editate
de Secțiuni.

     6. închiderea ședinței.

                 (ss.) Vasile Goldiș
            Președintele Asociațiunii pentru lite-
            ratura și cultura poporului român.


    Bibliografie.


     Gh. D. Mugur: Florile, note și
impresii, București 1928, Edit. Ion C.
Văcărescu (40 lei).

     „Cartea vremii", bibliotecă pentru
toți, îngrijită de Gh. D. Mugur și V.
Voiculescu: No. 1, M. Eminescu. Făt
Frumos din lacrimă; No. 2, Pildele Mân-
tuitorului; No. 3, Proverbe; No. 4, Mi-
nunile lui lisus; No. 5, Cântece din
popor. Editura Fundații Culturale Regele
Mihai. Fiecare broșură 6 lei.

     „Astra" Brașov. Raport general
pe 1927—28. Editura „Astrei", Brașov.
32 pag.

     Anuarul Academiei teologice
„Andreiane" ortodoxe române în


Sibiu, pe anul școlar 1927—28, publicat
de Dr. Eusebiu R. Roșea, rector. Sibiu,
Tip. Tipogr. Arhidiecezane, 1928.

    „Revista teologică", Sibiu, a. 1928,
No. 4—5;

    „Viața Românească", Iași, a. XX.
No. 4; „Familia", Oradea; „Facla
Românească", București, a. III. No.
20—22;

    „Națiunea dominantă *, București,
a. I. No. 20;

    „Gregorianum", Roma, voi. IX.
fasc. 2, țpnie 1928.

    „Minerva", revistă de sinteză cui-
turală, Iași, a. II, No. 1.


512