TRANSILVANIA Anul 57. Iulie 1926. Nr. 7. SiToii-u., *tx. Șagrana e. t IOAN URSU. Marți, în 6 Octomvrie 1925, s’a stins în Brașovul Ardea- lului său iubit, în casa sorioarei sale, profesorul dela Universi- tatea din București, I. Ursu. I. Ursu a fost unui dintre numeroșii intelectuali, pe cari satele din Ardeal i-a trimis în «țară», să lupte cu arme sufle- tești pentru desrobirea noastră și unitatea națională. Ursu a fost din cea mai fragedă vârstă un luptător neobosit, a dovedit o extraordinară putere de muncă și a ajuns tn primele rânduri ale armatei de intelectuali, unde a desfășurat o activitate ne- curmată și, fulgerat de o boală ascunsă, a căzut ca un erou, ca un mucenic al slujbei sale, in plină activitate, la vârsta de 50 de ani, când catedra sa universitară, studenții săi iubiți și proiectele sale așteptau dela dânsul incă mulți ani de activitate rodnică. Născut la 14/26 Octomvrie 1875, in comuna Cața, care a dat o seamă de fruntași ai vieții publice, a fost cel mai mare din numeroasa cunună de 7 copii ai învățătorului Ursu. Ter- minând școala primară sub povața și supravegherea părintească a tatălui său și-a făcut studiile secundare la liceul din Brașov, unde s’a distins între colegii săi prin o rară bunătate sufletească, prin modestie distinsă și printr’o hărnicie fără de seamăn, cali- tăți, pe cari Ie relevă și azi foștii săi colegi, preoți și învățători din jurul satului său natal. Aceste însușiri l-au însoțit ca buni prietini în* tot cursul vieții sale. Multele privațiuni, pe cari a avut să le îndure în cei 8 ani de studiu, căci tatăl său nu putea să-i acorde din plin mijloacele materiale necesare, nu i-au slăbit de loc avântul și când, în vara anului 1895, cu 302 — mână, s’a prezentat înaintea tatălui său, iar acesta i-a zis: «Bă- iete, de acum eu nu te mai pot ajuta, du-te tn lume și-fi cro- iește un drum, cum te va ajuta Dumnezeu» și i-a pus 17 flo- rini in mână, tinărul Ursu, fermecat de mirajul României libere, In apropierea căreia petrecuse 8 ani de școală, a trecut în «țară», numai cu 17 florini în buzunar, dar cu sufletul plin de nădejdi. S’a înscris la universitatea din București, facultatea de li- tere, dedicându-se studiului istoriei și pentru a-și asigura pânea zilnică a funționat ca copist la răposatul V. A. Ureche. A avut ca profesori, între alții, pe Onciu și lorga. Dela cel dintâiu și-a însușit severitatea și preciziunea în adunarea și verificarea da- telor istorice, iar al doilea i-a menținut și desvoltat în cursurile d-sale avântul și însuflețirea pentru studiul istoriei. Firea sa bună și îndatoritoare și-a păstrat-o și în viața sa de student univer- sitar. Studenții, cari se dedicau istovitoarei cariere de profesor, au găsit la școala normală superioară în colegul lor Ursu un frate mai mare totdeauna gata de a-i povățui și de a-i îndruma în nevoile lor. Terminându-și studiile universitare a funcționat câte un an ca profesor la liceele din Brăila și Peatra-Neamț. A obținut apoi prin concurs o bursă pentru a-și continua studiile in străi- nătate. Au urmat ani grei de muncă și cercetări stăruitoare, fructul cărora l-a așezat în scrierile, despre cari va fi vorba mai jos. A studiat în Miinchen și Berlin, unde și-a luat 2 doctorate, în filozofie și istorie, .apoi în Paris, Viena și Veneția, unde a făcut importante descoperiri prin arhive în legătură cu trecutul nostru, însușindu-și paralel cu învățătura și cunoștința limbilor: germană, franceză și italiană, in măsură îndestulitoare spre a putea face cercetări independente și a scrie corect în aceste limbi. Și e vrednică de remarcat împrejurarea, că in timpul pri- begiei sale prin țările străine și a muncei sale aprige nu și-a uitat un moment de familia sa și de locul său natal. Din mo- desta bursă, cu care se susținea In străinătate, a știut să rupă o parte pentru a ajuta pe cei 4 frați ai săi mai mici; cei 2 mai mari intraseră in viață, rămânând la coarnele plugului ca să urmeze în școala secundară și astăzi — cu excepția unei surori moarte în anii pubertății — sunt vrednici intelectuali în carie- rele, ce și-au ales. Atât in străinătate, cât mai ales după intoar- - 303 — cerea sa acasă a fost un cald sprijinitor al acțiunii pentru ridi* carea școlii din Cața, colectând insuș ajutoare pentru această școală și convingând pe tatăl său să gireze cu Întreaga sa avere o datorie, ce mai rămăsese după terminarea impozantului edi- ficiu și epuizarea completă a fondurilor; a fost atât de strâns legat sufletește de frații săi încât s’a simțit dator să rupă legă- turile destul de intime cu o distinsă familie, jicnit de lipsa de atenție, pe care, i s’a părut, că această familie a arătat-o soțioarei sale mai mici, nedeprinsă încă cu formele sociale subțiri ale elitei bucureștene. întors în țară, în 1909, i s’a oferit catedra de istorie medie și modernă Ia universitatea din Iași. Pentru aprecierea activității sale științifice de până aici, lăsăm să urmeze raportul eruditului istoric A. D. Xenopol, făcut în ședința Academiei Române dela 24 Mai 1910, pe temeiul căruia I. Ursu a fost ales membru corespondent al secțiunii istorice : «Am onoarea a propune de membru corespondent în secțiunea isto- rică în unul din locurile vacante pe dl loan Ursu, doctor in filozofie, din Berlin și profesor suplinitor de istorie medie și modernă la universitatea din Iași. Dl Ursu, care are vârsta de 33 de ani, este un tânăr foarte râv- nitor pentru științele istorice, care s’a distins până acuma prin mai multe lucrări de valoare. , ieșind din spital, apu- cându-o spre casă. Iată ce mi-am zis: Bob de mazăre? Dar nu trebue să simțim cu toții bobul de mazăre pe care ni-1 pune soartea sub perne, ca să ne încerce? Nu e dat afară, cu rușine, cel ce nu simțește bobul de mazăre ? Și acum, cu valurile de democrație, cari străbat lumea Tn ziua de astăzi, nu dă numai acela din aristocrații adevărați probe despre calitățile sale sufletești, care simțește prin 20 de saltele bobul de mazăre al democrației, al ideilor democratice sănătoase? Vedeam un simbol în aceste două pagini, cari au procurat atâta bucurie micului meu prietin și cari mi-au dat de gândit mie. Madame Cristu ar protesta: Fugi de-acolea, alea-s minciuni 1 lată, duduie, ce va să zică o poveste artistică bană. Mai trebue să te mai rog: Cetește poveștiI? Cred că este de prisos 1 10 Maiu 1917. Horia Petra-Petrescu. — 345 Revenire. Copil senin, eu am plecat De-al visurilor cânt furat, Și, prins de vraje, m’am tot dus, Mereu urcând, mereu mai sus, Spre țelul ce m’a îndemnat, — Și dragul tău eu l-am uitat! Iar când sfios am revenit Cu suflet greu și chinuit, Te-amregăsit zâmbind cu drag, Când am trecut al casei prag, Cu părul nins De-atâta greu, Cu ochiul stins Ce-a plâns mereu De dorul fiului plecat. Și nu mai dojenit cam stat Printre străini și te-am uitat, Ci tremurând la piept mai strâns Și-abea vorbind, cu glasul plâns Și înecat, M’ai întrebat: — „Ai înviat Copil iubit? Atâta timp ai rătăcit!? Ești sănătos, ești mulțumit?... Eu... uite, am îmbătrânit! “ Și-o lacrimă ți-a înflorit In ochiul stins, •Ce-a plâns mereu De dorul fiului plecat, De dorul meu, Că te-am uitat! d. Psatta. 346 Cărări bătătorite. Viața culturală a românilor din Ardeal și Banat s’a com- pletat după războiul mondial în mod intensiv, atât prin ele- mentele venite din vechiul regat și din nouile teritorii alipite cât și prin Încadrarea acelora, cari și-au denegat mai înainte ființa lor de român sau au fost lipsiți de o creștere națională românească. Cadrele largi ale hotarelor doborâte s’au asociat cu reforme și acțiuni necunoscute, ne-au obișnuit să vedeip o viață nouă, izvorâtă din alte metode de afirmare și din alte concepții de moralitate. Sângele, mediul, mijloacele de exi- stență și de ființă, cari sunt de aceeaș obârșie, prin voința vea- curilor, au creat diferențieri în acelaș corp, cari nu s’au echili- brat în lupta izolată și prin idealismul devotat al unor repre- zentanți de aici și colo, bogați în suflet, dar săraci în puterea de regenerare a unui neam întreg și integru dela baștina sa. In Ardeal a predominat ideia de respect și cțe considerații, întregul aparat al demnității noastre a pornit din elementele gândirii contractate și consacrate cinstei, respectului și a devo- tamentului, care s’a brăzdat adânc în logica firei noastre și i-a rămas proprie în toate acțiunile sale de independență politică, • — viață socială-cuiturală și economică. Valorile mari, cari au stârnit admirația tuturor și au crescut peste cadrele limitate de un guvernament învechit, irațional, străin de noi, s’au asimilat cu gândul tuturor românilor și astfel unirea și-a pregătit spiri- tele și apostolii, pentruca înfăptuirea idealului național să poată deveni o realitate cu atât mai ușor. Odată concentrate elementele din nod stat român, au - atârnat unul de altul, prin nenumărate influențe reciproce, ca în sfârșit din conflictul ideilor, din mentalitatea în raporturi di- ferite către societate, să iasă vlăstarul tinăr, — pe care-1 va crește viitorul acestei țări, mare, unică și- indisolubilă. Până atunci conflictul va dura, va creia și dărâma, va viețui și de- moraliza. Din patriarhalismul nostru amestecat cu obiceiurile boierești, parfumul din Fanar, autoritatea perspnală și morală caută să iasă învingătoare. Efectul și moralitatea se schimbă, — variază. Intre astfel de împrejurări cu greu poți caracteriza cu pre- ciziune ceeace trebue să fie, să ști ceeace poți creia, pentrucă — 347 — nu vezi ce s’ascunde în dosul gânditei fiecăruia. Noi știm aceea ce am fost, dar nu vedem limpede ceeace suntem. Ne găsim exact in situația acelui modest apostol al culturii, care inainte de răsboiu a fost apreciat, iar astăzi se vede singur, părăsit, cu căciula ’n mână, în fața acelora, cărora le-a dat în- vățături, și ca un cărturar, care a învățat pe linii să cunoască literatura și pe iiterații români; iar astăzi cei pe cari i-a aranjat cu bibliotecă, fuduli de bogați, putrezi in inconștiența națională renăscută, reprezintă cultura românească în cuvânt și ca plat- formă socială, ocupând tot ce este izvor de câștig și tentațiune de înălțare țanțoșe.' Sunt fenomene, cari se referă nu numai la viața de aci; ele ce pot generaliza asupra moravurilor de după răsboiu din întregul continent. Asupra miracolului brutal și oneros rămân mirați cei naivi, — noi, ceialalți, ne suportăm soartea, pentrucă știm că soarele-și face cursul în mod normal mai departe, iar luna acopere, cu fața-i blajină, tot ce turma caracterelor imbe- cile a adunat, ca procopseală pentru potop și grindină. Din sine insaș să creiază atmosfera molcomă, curată, in acest vârtej al materialismului cultural, reprezentat prin fel de fel de dansuri. Inteligența rafinată cu greu admite a cunoaște, și a recunoaște ceeace este adevăr și conștiință. Omul din firea sa vede adevărul acolo uftde-i pe placul său, nu vede mun- tele și pădurea înflorită de dorul sarbăd al unei credințe vagi și stupide. Acesta este fenomenul general. De aceea convin- gerea și conștiința curată a unora, nu poate să doboare afirma- țiunea noastră. Dacă vom lua în considerare și diferențiarea, care se poate constata între popor și intre clasa nouă burgheză română, dela sate și orașe, între preotul și învățătorul dela sate, vom observa, cât de exagerată ne este pretențiunea, pentru conso- lidarea situației, pe care de azi pe mâine nu o putem moraliza și nu o putem preschimba. Credulitatea noastră a deschis poarta acelora, pe cari noi i-am primit cu dragoste, dar ei au venit pentrucă să ne spio- neze, ce șf de unde se va putea muta? Naivitatea noastră a retăcut fapte, cari, între alte împrejurări, aparțin codului penal. Samsarii culturii au apărut, — ca să ne mântuiască de nevoi. Ei așteaptă și astăzi pe la porți, cu capetele descoperite, până 348 ce sosește vre-o notabilitate, vre-un fost ministru, ii introduc in apartamentele aranjate pe banii publici, iau autograme, foto- grafii, dedicații, cu cari paradează aci, — la București, — și in toate provinciile, reliefându-și spiritul de jertfă și abnegațiune, muncă și devotament Ei și numai ei, cari nu știu ținea condeiul in mână. Ei și numai ei, după subvenții, cu punga plină, in afaceri, excro- cherii, cu medalii pe piept, când in uniformă, când in civil, dar Întotdeauna umili, râzători, modești, cerând iertare pentru orice «deranj». Așa ni se prezintă o mare parte dintre dirigiuitorii veniți pentru consolidarea noastră. Cei buni sunt cu noi, cu trup și cu suflet. Cu deosebită părere de bine Înregistrăm faptul că s’a inceput opera de pu- rificare, opera de regenerare, în urma căreia vom scăpa de Ii- . cheluțele culturale, de strigoii întunerecului, pe care le-ar plăcea să-l inventeze aci. ' De aceea cerem încontinuu ca să se introducă un sistem civilizat, de a cunoaște oamenii și de a-i aprecia după valoarea lor. In fond s’a schimbat întregul mecanism social și vedem că, cu cât înaintează ideile democratice, cu atât mai grea este existența acelora, cari și-au consacrat viața mișcărilor și curen- telor culturale, de civilizație profesională. De aceea credem de bine că unificarea noastră sufletească să nu o forțeze elemente incapabile — discreditate. De aceea ne asociem acelora, cari — desinteresați — și-au jertfit intelectul și munca pentru binele comun. De aceea-i condamnăm pe toți ceice sprijinesc și sub- venționează o propagandă socială-culturală subversivă și inca- pabilă, susținând elemente de agenți, a căror țnenire nu este decât spionarea, discreditarea și înălțarea proprie, pentru un câștig material. Acest sistem învechit nu mai are loc în concepția popoa- relor civilizate Noi știm că politica impune fapte și indivizi al căror trecut și existență sunt problematice, totuș, după cât de problematieă este ființa lor, tot atât de problematic va fi și câștigul ajuns în urma lor, precum și efectul acțiunilor conce- pute de ei. Trebue deci să ne regăsim. 349 Să ne întâlnim acolo, unde s’a început desbinarea noastră forțată. Unitatea etnică a poporalul nostru să o facă cărturarii săi de bună credință, cel dela sate fi cel dela orașe, la fel, cei dela Academie și cei de pe amvoanele-catedre, în aceeaș mă- sură. Nu profesiunea determină reușita acțiunei unitare, ci ca- pacitatea de muncă, bunul simț și legătura sufletească, pe care o putem stabili. Tinerimea de astăzi, viitorul neamului, va închiega rându- durile și va realiza ceeace până acum a rămas o dorință. A ei va fi bucuria, a noastră este biruința. Să spicuim pe ogorul larg și spinos, deoarece săvârșim un bine pentru toți. șt. Mărcuș. Conferințele „Astrei medicale": despre tuberculoză. Ne este încă vie în amintire tuturora seria de conferințe organizate de cătră «Astra medicală» în Cluj, abia înainte cu câeva luni, despre sifilis. Aceste conferințe s’au adresat în primul rând tinerimii universitare și intelectualilor clujeni, cu intenția de a prezenta acest flagel sub diferitele sale aspecte. Conferiuțele au avut ca stop să pună>în deplină cunoștință nă- dejdea neamului nostru de mâine asupra pericolelor, pe cari le prezintă boala și asupra mijloacelor de combatere, urmărind în acelaș timp recrutarea a noui elemente combative în campania, pe care corpul medical, grupat în secția medicală a «Asociațiunii», a declarat-o maladiilor sociale. Numărul excepțional de mare al participantilor a fost de natură să ilustreze marele interes, pe care publicul românesc îi arată acestor probleme vitale pentru neamul nostru. Opinia publică se afla încă sub impresia acestor conferințe. Ea nu s’a emancipat încă pe deplin de sub teroarea efectelor impresionante ale dezastrelor produse de această boală-socială. «Astra medicală» vine să aibă la un interval atât de scurt un nou succes în lupta de combatere, pe care o duce în contra unui alt flagel social, tot atât de însemnat, iar pentru țara noastră nu mai puțin dăunător. 4 350 «Astra medicală» din Cluj a organizat la începutul lunei Iulie a. c., o a doua serie de conferințe, a căror subiect era format de problema tuberculozei. Cine nu cunoaște ravagiile acestei boale, care nu iartă? Populația noastră rurală, stratul muncitoresc și funcționărimea noastră aduc anual, deopotrivă, un dureros tribut acestei maladii. Tinerimea noastră din școlile secundare, cât și cea universitară, prezintă un foarte urcat procent de infectii baccilare fapt, care a făcut ca din sânul elitei noastre medicale clujene să se dea strigătul de alarmă pentru organi- zarea unei lupte sistematice, în lumina cunoștințelor celor mai recente. Boala este nemiloasă, ea reclamă anual zeci de mii de vieți omenești, pe cari corpul medical, conșthi de înalta sa misiune, dorește să le salveze. In lupta grea, care s’a pornit în contra acestui al doilea flagel, corpul medical dela țară, care vine în primul rând și în contact nemijlocit cu mediul rural, care, la rândul său, trebue să fie depozitarul celor mai alese și nealterate forțe vitale ale neamului nostru, trebue să fie, deasemenea, înarmat cu toate mijloacele de apărare, pe cari ni le pun la dispoziție cele mai recente cuceriri ale științei moderne, lată pentruce conferințele «Astrei medicale» de data aceasta s’au adresat corpului medical care se vede că dela început a înțeles importanța bunelor in- tențiuni ale «Astrei medicale», deoarece din toate unghiurile țării a grăbit la clinicile universitare din Cluj. Corpul medi al, bănățean, maramureșan, ardelean și cel din vechiul regat, dela Oravița și până la Brăila,, atât doctorii de circumscripție, cât și medicii de spital, toți au fost reprezentați la aceste conferințe. Numărul impozant al participantilor ilustrează pe deplin faptul, că aceste conferințe corespund unei reale necesități. Corpul medical, fără considerare la regiune și la gradul pe care îl ocupă în ierarhia științifică și administrativă, a început să se trezească din indiferentism, el a încetat de a-și limita activitatea sa exclusiv la terapeutica individuală. Știința medicală dă în timpul recent o foarte mare atențiune colectivității, iar boalele infecțioase și sociale sunt privite sub aspectul și importanța, pe cari ele o prezintă față de colectivitate. Acest imperativ ca- tegoric al timpurilor mai nouă face ea în sufletul corpului me- dical dela țară să vibreze tendința de acomodare la nouile po- stulate. 351 Conferințele au fost ținute de cătră d-nii profesori uni- versitari și asistenții d-lor, așa după cum urmează: PROGRAM: Prof. Titu Vasiliu: Concepții noi în Infecția t. b. c. (tuber- culozei); Prof. Titu Gane: Tuberculoza infantilă; Prof. I. Predescu Rion: Tuberculosa laringeană; Dr. Daniello: Metodele diagno- sticului clinic și de laborator al t. b. c. pulmonare; Prof. 1. Ni- țescu: Noțiuni noui în alimentație, cu deosebită considerațiune la alimentația tuberculoșilor; Prof. D. Negruț: Diagnosticul ra- diologie al tuberculozei pulmonare; Prof. I. Hațieganu: Formele clinice ale tuberculozei pleuropulmonare ale adultului; Prof. Titu Gane: Tratamentul și combaterea tuberculozei infantile; Prof. C. Tataru: Tuberculoza cutanată; Doc. D. Țeposu: Tu- berculoza genito-urinară; Dr. L. Pop: Tratamentul medical al tuberculozei pulmonare; Prof. I. lacobovici: Tratamentul chirur- gical al tuberculozei pulmonare; Doc. I. Goia: Tabloul clinic al linfogranulomatozei și relațiunile ei cu tuberculoza; Prof. I. Moldovanu: Principiile organizației antituberculoase; Prof. C. Tataru: Tratamentul tuberculozei cutanate; Prof. C. Ureche: Tuberculoza și sistemul nervos. Nu dorini ca să dăm o amănunțită dare de seamă asupra aspectului foarte variat, sub care a fost prezentată problema tuberculozei, căci conferințele acestea, după informațiunile pe cari le deținem, în curând vor vedea lamina zilei, în biblioteca ... O. Bogdan-Duicft. Ion Gorun (Alex. Hodoș). — Acordarea premiului național de literatura pe anul 1926. — Norocoasă ideie a avut comisia instituită să decearnă pre- miul național de literatură, in anul acesta, dlui Alex. Hodoș, care subscrie de cele mai multe ori cu pseudonumele Ion Gorun. Ne-am obicinuit să vedem pe dl Hodoș totdeauna in fruntea unor întreprinderi literare, unde numele d-sale este o garanție că forma literară este ireproșabilă și că bunul simț nu va fi călcat în picioare. L-am știut totdeauna între aceia, cari răsgândesc ceeace scriu și cari au acel: «Pune, Doamne, pază gurii mele și scrisului meu», pe care atâția «ziariști» de ai zi- lelor noastre 11 uită cu desăvârșire. — 367 — Traducătorul lui Kant («Spre pacea vecinică») și Ooethe («Faust») are o afinitate filozofică cu acești doi mari cugetători — picurând în fiecare lucrare de a sa, chiar lucrușor, fie el cât de mic — câte un strop din duhul acela de «a înțelege toate și de a ierta toate», de a fi conciliant,.de a privi pro- ton Gorun. (Potogr. GUggenberger-Sibiiu). blemele sub specia eternității și nu din unghiul de vedere al unui miop recalcitrant. Dacă «Robinsonul» său în «țara românească» este un imn de laudă, ditirambic, adus Muncii cu M marej în sens Ruskin-ian său în jnaniera lui Carlyle — vrând să dea îndemnuri de re- confbrtare sufletească (și cartea a ajuns la 3, meritate, ediții!) — dacă schițele d-sale sunt frânturi de viață de mahala (gen 5* — 368 Caragiale), de bulevard din București (cu secături-stâlpi de ca- fenea, cu ventiloci respingători, cu intrigi clandestine, de al- covuri), de via|ă la țară (viguroasă, sănătoasă, cu atmosfera descărcată de toate miasmele), de după toate «Măștile și obra- zele» acestea ne privesc ochii scrutători ai bunului și plinului de responsabilitate socială om Alexandru Hodoș. Printre rânduri citești admonieri, dojene dureroase. Sunt sintetizări filozofice în câteva contururi, schițate de un creion ager, care știe să redea esența, ca un Wistler al condeiului. E satisfăcut și cetitorul, care caută fabula, e răsplătit și cel ce a cetit pe filozofi și privește problemele mai adânc. Și aceeaș temeinicie a scrisului la cele mai multe din ar- ticolele culturale, publicate cu rară dărnicie, jn zeci și zeci de reviste și ziare, începând cu a. 1881. într’un chestionar, după care luăm informațiile autentice ce urmează, a însemnat dl Hodoș, ia rubrica: «Colaborarea la organele de publicitate>: «Totalul articolelor scrise de mine în ziare, cele mai multe prim-articole, trece, desigur, de 12,000 (douăsprezece mii)». Douăsprezece mii de articole de ziar! Și totuș, dl Hodoș este atât de modești In epoca noastră, când lozinca Ia modă par’că este «Obraznicul mâncă praznicul»; d-sa, care a ridicat glorii și a contribuit ca ele să fie eviden- țiate, d-sa, care ar fi putut să «taie și să spânzure», cum o face astăzi cutare imberb, abea scăpat de pe băncile școlii, d-sa, stă retras într’o filozofică resemnare și privește mascarada cu o foarte de înțeles repugnanță. Că ochiul ager al celor din comisia instituită de stat I-a remarcat din mulțimea de ventriloci bombaști și că i-a întins o sumă, pentru zilele de astăzi, nu-i vorbă, modestă, dar întovărășită de lauda ostentativă a celor buni — ne cade bine sufletului. De aceea aplaudăm din toată inima. La «acte filantropice» a răspuns dl Hodoș: «Dorința este mare, — puterea este.. mică. După modestele mele puteri, nici- odată n’am refuzat nici un apel făcut mie, chiar strâmtorân- du-mă pe mine însumi». Iată pe ornai Hodoș 1 L-au sărbătorit secțiile noastre. L-a sărbătorit comitetul central, printr’o adresă. 369 II sărbătorește acum și «Transilvania», ca pe colaboratorul ei prețios, care n’a fost nici odată sgârcit, de câte ori s’a apropiat cu vre-o rugăminte. Trăiască dl Al. Hodoș, spre bucuria literelor românei Notițe bio-bibliografice. Dl Alex. Hodoș (Ion Gorun) s’a născut în 29/XII 1863, în Roșia-Abru- dului, este deci fiu de moț. Tatăl a fost vice-comite al Zarandului: losif Hodoș, deputat, membru al Academiei Române. Familia Hodoșeștilor este o dinastie întreagă de scriitori, oameni politici, bărbați marcanți în viața noastră economică, socială. Fiul a avut dela cine să învețe bun-simț, dra- goste față de ce este al nostru, cunoștințe vaste, întovărășite cu perspicaci- tatea necesară. Mama se chema în tinerețe Ana Balint și a fost fiica unică a lui Simion Cav. de Balint, prefect popular în 1848/9, cunoscnt sub nu- mele de «Popa Balint». In 1890 s’a căsătorit dl Hodoș cu scriitoarea Constanța Tălășescu. Au un singur fiu, pe dl Alexandru Hodoș, actualul președinte al «Sindicatului ziariștilor români din Ardeal» și deputat. După cum vedem, scrisul s’a moștenit din tată și din mamă in fiu. Studiile dlui Hodoș au fost următoarele: școalele elementare în Insti- tutul Schewitz (1872—75) din București; școalele secundare: Brad, Sibiiu (de stat, maghiar); Brașov (românesc, bacalaureat 1881); studiile academice: facultatea de litere și drept din București. Funcțiuni. In 1919 a fost referendar la «Casa școalelor», numit de - ministrul Oct. Ooga, în locul regretatului Al. Vlahuță. «Alte funcțiuni tre- cătoare, fără importanță». M. Sa Regele Carol i-a conferit «Bene-Merenti». cl. I. Este membru de onoare al Sindicatului Presei din Ardeal, a fost vice-preș. al Soc. Scriitorilor Români și este membru fondator al Sindica- tului ziariștilor din București. Activitatea literară. Lucrări publicate: 1. 'Câteva versuri* (voi. 1901); 2. «XZS șl negru*, nuvele (1902); 3 'Taina a șasea*, (novele (1905) ed. «Mi- nerva»; 4. 'Rpbinson în țara românească», roman». Ediția i «Casa Școa- lelor, II Sfetea, II Cartea românească; 5. 'Știi românește?*, articole-cronici, despre limba în care se se scrie în ziua de azi». Două ediții; a doua popu- lară: «Bibi. p. toți»; 6. '■Lume necăjită*, nuvele (premiat de Academia Ro- mână»). Două ediții, «Minerva» «Cartea românească»; 7. 'Nu te supăra*, schițe glumețe; 8. 'Obraze și măști*, satire sociale și literare (premiate de Acad. Rom.); 9. 'Faust*, trad. în versuri și în forma originală, din Goethe. Trei ediții: «Cartea românească»; 10. 'Sprepacea eternă*, traducere din Kant. (Autorul nu ține să însemneze în bibliografia de aici traducerile din Strin. 3 Noemvrie, Duminecă. «Excursia social-democraților la Muntele Alb. O demon- strație pacinică, monstră. Sute de mii de oameni, cu steaguri, cu embleme, în costume naționale. Intr’un sicriu, pe care sta scris Austro-Ungaria, îngropau monarhia urgisită. Mulți italieni elibera^. Seara au trecut cete de socialiști pe dinaintea pri- măriei celei vechi și au dat jos statuia Maicii Domnului, ridi- cată — după opinia publică — drept mulțămită — de dinastia de Habsburg, că a învins pe poporul ceh acum 300 de ani, la Muntele Alb. «In sala de gimnastică a școlii germane («Kais. Konigl. Staatsgymnasium») din Praga-Smihov ne-am adunat românii la ora 9. Serviciu bisericesc (păr. Dr. V. Cioban, L. Curea, Muntean) sfințirea steagului românesc și deslegarea bisericească de ju- rământ. Am fost cu lacrămile în ochi toți, când am sfințit steagul legiunii. Păr. Cioban, păr. Curea și cu mine am vorbit celor adunați. «Pe edificiul școalei flutură steagul românesc. De pretutin- deni ni se arati dragoste nefățătită; 4 Noemvrie 1918, Luni. Spre marea noastră bucurie sosește o deputăție de 5 din Viena, în frunte cu sublocot. Colbasi și Petru Popovici. Depu- tăția e trimisă de Senatul central al oficerilor și soldaților români din Viena și avea misiunea să ne organizeze. Apelul Senatului ne-a găsit organizați. — Vești bune din Viena»... O «tăietură de ziar»: Ministerul de răsboiu din Viena este de aici înainte un oficiu comun de lichidare a naționalităților din îost^ Austro-Ungarie. 8 Noemvrie 1918, Vineri. «...Și pentru Boemia e o zi însemnată azi: depunerea ju- rământului soldaților cehi. Am fost într’o deputăție de 10, cu căp. Șimen în frunte, ca delegați români, la festivitate. Tocmai sub balconul primăriei celei vechi. înaintea noastră locul de supliciu al boemilor (cehilor), decapitați în 1621 — acum îm- podobit cu flori. De aceea a și fost aleasă ziua de azi: ca o revanșă pentru nedreptatea dela Muntele Alb (8 Noemvrie). DI Șimon a vorbit în fața monumentului lui Huss, publicului — 376 — adunat, In franțuzește, bineventând noua republică. Coman- dantul sokolilor, Dr. Schelner, i-a răspuns. A fost un entu- ziasm mare, Mari simpatii pentru noi. O excursie nionstră — sute de mii! — la Muntele Alb, după prânz. Bucuria nu mai cunoaște margini. Cântece și fețe vesele pretutindeni. După 300 de ani de sclăvie și-a recăpătat poporul drepturile. Seara cetesc câtorva soldati, în coridorul luminat, pagini din «Amintirile» lui Creangă. Cum a furat pupăza satului și scenele cu tata și cu mama. Ce hohote de râs sănătoase 1 îți râdea inimă de bucurie. Uitau bieții oameni năcazul (că sunt departe de ai lor)! 10 Noemvrie 1918. Duminecă. Serviciu bisericesc In sala de gimnastică: părintele Curea și părintele Munteanu. Predică părintele Munteanu, apoi (vor- bește) căpitan Șimon... în Germania a isbucnit revoluția. Pe piața lui Venceslau (din Praga) plimbau, in mijlocul ilarității generale, o păpușe spânzurată — Wilhelm... Joi, 14 Noemvrie. Kramarci a proclamat republica cehoslovacă. Președintele Toma Masaryk. Vineri, 15 Noemvrie. Ministrul pentru lucrările publice Francisc Staniek, fostul președinte al deputaților cehi din parlamentul austriac, vizitează gimnaziul german din Smihov, unde ne aflăm, ca să-l adap- teze trebuințelor ministerului său. Ne Întreabă, foarte afabil, dacă suntem dispuși să predăm câteva odăi. Firește, ne-am învoit. A vorbit mai multe cu conducătorul nostru și — după ce i-am strigat un . A luat parte chiar președintele «Astrei», dl Vasile Goldiș, actualul ministru al cultelor și al artelor, care a rostit o avântată cu- vântare. Ziarele redau următoarele idei: Cuvântarea d-lui ministru Vasile Goldiș. Comemorarea lui Eminescu este un prilej de aducere-aminte celui mai mare geniu al neamului nostru. Eminescu, prin gândirea lui înaltă și simțirea-i adâncă, redate într’o formă impecabilă^ a pătruns în taina univer- salității, așezându-ne cu vrednicie în rândul omenirii civilizate. Avem datoria sacră să-i eternizăm memoria, prin ridicarea de monumente. Generațiile viitoare trebue să găsească în doctrina lui sâmburele celui mai curat idealism. Atât guvernul cât și societatea tre- bue să contribue la ridicarea a cât mai multe monumente, pentru ca imaginea poetului să fie răspândită în toate un- ghiurile țării». II. Frumos a decurs șidesvelirea mo- numentului lui Gh. Coșbuc la liceul românesc din Năsăud. Năsăudenii și-au ținut de datorie să aibă pe fostul elev de liceu din Năsăud, al cărui loc natal, Hordoul, nu e departe de orașul lor, tăiat în marmoră, in fața generației actuale, ca să reamintească tuturora Gh. Coșbuc sănătatea sufletească a creațiunilor sale artistice. Membrul în comitetul centra), dl ministru al ocrotirilor sociale Dr. I. Lupaș, a ținut un aplaudat discurs, aducând omagiile guvernului. Repro- ducem din acest discurs două părți marcante: prețuită de el până la sfârșitul vieții. In grădina li- ceului, care a văzut întâiele lui avân- turi sufletești, căci între zidurile ace- stui liceu sau în apropierea lor și-a încordat el mai înt&iu lira, jucându-se cu versuri sprintene, cari se adăpau la izvorul înviorător al poeziei po- porale. Năsăudenii, astăzi, când și-au vă- zut dorința înfăptuită, povestesc greul acestei înfăptuiri. In scris o spune directorul liceului, dl Vasile Bichigean în fruntea numărului ultim al revistei locale: ^Arhiva Someșană*, care în- treg este un «prinos» poetului săr- bătorit. «In două rânduri și-a spus veto, pun&ndu-se deacurmezișul elanului — 383 - răsărit prin suflete curate, neînduple- cata ursită: în 1914, când, a izbucnit războiul mondial și în 1921, când ca- tastrofa pricinuită de Valea Caselor a întins zăbranicul negru peste îndu- rerata noastră comună. Abia acum, după un zbucium de 15 ani, am ajuns să vedem întrupat gândul nostru». Este al doilea monument, care se înalță după războiu poeziei în Ar- dealul eliberat. întâiul se desvelea în anul trecut, la granița apuseană a a- cestei provincii, întruchipând figura gânditoare a poetului Mihail Etni- nescu, din a cărui inimă cu adâncă simțire românească a răsărit înfățișa- rea de astăzi a patriei române, pre- cum închipuirea lui făcea să răsară din inima falnicului Împărat turcesc stejarul cu ramurile întinse deasupra a trei continente — în celebra-i satiră a treia. Acum s'a desvelit la margi- nea de răsărit a Ardealului, în inima așezărilor grănițerești cu veche tra- diție din această parte, întruchiparea în bronz a poetului prodigios, care este fiul acestei regiuni. Este un act de recunoaștere a valorii lui din par- tea acelora, cari i-au fost aproape din anii copilăriei și l-au urmărit cu dra- goste in drumul lui de mărire din vârsta bărbăției. Dar poetul Coșbuc nu este nu- mai al regiunii din care a răsărit. El este, mai mult decât toți ceilalți plăs- nuitori cu materia limbii românești, poetul neamului. Neam de țărani, le- gați «de glia strămoșească, noi am fost până iii vremuri apropiate un popor de săteni. Poezia noastră po- porană: întâia comoară artistică a neamului, a fost poezia satului, cu munca lui*împărțită pe anotimpuri, cu o viață legată de o soartă, aducă- toare de noroc sau de nenorocire, după voința unof puteri necunoscute și luminată de credințe superstiți- oase mai mult decât de norme de viață, raționate. Coșbuc sensibilisează în poezia Iui mai ales această concepție de viață, el zugrăvește în poezia lui mai ales această atmosferă, de sat, de- aceea este el mai mult decât ceilalți poetul neamului .nostru de țărani. Și pentru felul cum a știut intui și bu- curiile și durerile țăranului român el este, dintre poeții noștri mari, cel' mai apropiat de sufletul poporului celui mult, care poate pătrunde farmecul versurilor Iui ca și orășanui cărturar. Iată de ce ne gândim că poeziile Iui sunt literatura cea mai aleasă și cea mai potrivită pen'ru a fi dată ca hrană sufletească satelor celor multe din întreg cuprinsul țării, ,prea mult timp lipsite de această hrană. Din bi- blioteca nici unui despărțământ sau agentură ale «Astrei» și din biblio- teca nici unui cămin cultural n’ar tre- bui să lipsească versurile «poetului țărănimii», pe cari într’adevăr le poate și ea gusta. Zeci de ediții din poeziile lui s’ar consuma astfel și toate cu folos, in slujba idealului de culturalizare a poporului nostru«dela sate. Olimpiu Boitoț Caragiale și GArleann in italie- nește. Primim la redacție trei numere de ziare italiene: «7/piceolo* din Roma (30 Iunie—1 Iulie 1926) cu traducerea schiței <25 de minute» de Caragiale (schița cu «Madame Carol» I), apoi «£a rivolta ideale» (revoluția ideală), organul «Federației universitare fas- ciste» din Roma (Nr. 26 din 27 Iunie, Nr. 27 din 4 Iulie 1926). In Nr. 26 e tratată problema maghiară, in Nr. 27 e o traducere a schiței pline de du- ioșie, a lui Emil Qârleanu'. iGrivei». Toate trei lucrările sunt din peana dlui Claudiu Isopescu. Ne bucurăm că sporesc oamenii, cari pledează pentru frumusețea literaturii noastre. * «Palatul femeii». «Armata salu- tistă» a generalului Booth a avut să 384 încresteze în timpul din urmă un suc- ces foarte mulțumitor: în plin Paris s’a inaugurat «Palatulfemeii», un edi- ficiu, mai bine zis un complex de edi- ficii unde pot să locuiască cinstit, femei singuratice, de treaba, nestinghe- rife de tentația capitalelor mari și unde pot să se desvolțe intelectuali- cește, spre binele lor. Dl Pierre Hamp scrie în «L'lllu- stratiou» din prilejul acesta un inimos articol (3. VII. 1926) și amintește cât a fost de ridiculizată și de parisieni această mișcare sănătoasă americană, care voia să salveze cu orice preț sufletele omenești decăzute. Trei inimici și-a ales «Armata salu- tistă» : boala, suferința și mizeria. A căutat și caută să aline rănile sociale sărind într’ajutor cu o armată con- structivă. Dl Hamp constată: în 1881 Cate- rina Booth, fiica lui William Both, apostolul cu 8 copii, a început salu- tismu! (în Paris) în strada d’Angoulaîme, apoi pe cheiul de Valmy și, sporin- du-și și îndrăzneala împotriva ironiei poporului și a ziarelor, s’a instalat în apropierea nemijlocită a operei, bu- levardul Capucinilor.' Bogătașii veneau să se amuzeze în fața acestui fenomen». ♦ Activitatea societății este insuflată de caritatea creștină «Formula celor trei S: Soup, Soap, Salvation (supă, săpun, salvare) proclama că predica nu este de ajuns ca să faci creștini, ci că trebue să le dai mijloacele ma- teriale ale unei vieți cinstite (de- cente) și să le însănătoșezi trupul îna- inte de a le înălța inima.» «... Ironicele țări latine au înțeles mai târziu decât țările anglo-saxone valoarea acestei doctrine, dar, totuș, au ajuns să o stimeze în zilele noastre și pălăria legată cu panglici a tinere- lor fete salutiste a propagat în cartie- rele muncitorești ale Parisului aproape acelaș cutremur sufletesc de popula- ritate ca boneta albă, augustă, a suro- rilor Sf Vicențiu de Paul». ...«Supa, săpunul și Evanghelia nu sunt de loc daruri desordonate și predici vehemente. După cântecul (religios) lucrează o administrație tot așa de preciză ca aceea a unei com- panii de căi ferate. Ea dă capitaluri- lor sale maximul de rendement. O mie de franci, cu care societatea duce în îndeplinire binefacerea, dă tot ceeace această sumă poate oferi la cursul actual al filantropiei. Devota- ment al inimilor, exactitudine, care se poate socoti, scăderea prețului la co- stnl fabricantului, încredere sfântă în Hristos. Nimic nu se pierde». In lupta aceasta pentru ridicarea populației, ca să fie în stșre de a ținea piept cu primejdiile vieții, «armata salutistă» a săvârșit minuni. Și «Palatul Femeii» e o astfel de minune. E chemat să se lupte cu boj- deucile, cu locuințele nesănătoase, în cari li se irosesc puterile la mii și mii de lucrătoare, funcționăresc, profe- soare. «Astfel multe femei, multe tinere fete, pe cari Je-ar fi degradat locuin- țele sărace, cocioabele Parisului, vor fi salvate de promiscuitate, de groso- lănie, de obligația de a-și desvlăgui puterile sau de a se desonora, ca să plătească pe cel ce le dă locuință, pentrucă, în 1881, Caterina Booth, pe care o numeau «Mareșala», a suportat, spre gloria lui Hristos, râsetele pari- zienilor». «Palatul» cu 743 de camere curate, ieftine, cinstite, se ridică spre binele omenirii bolnave. De s’ar ridica încă cât mai multe, în toate țările, ca să smulgă din brațele pierzaniei ființe omenești, cari vreau să trăiască «ome- nește !» «Palatul» a fost sfințit în prezența — 385 — a 25 de ambasadori, cari toți s’au gră- bit să aducă omagii ideii de caritate, întrupată atât de strălucit în «Palatul» acesta. lată adevăratul creștinism: ridică, ajută, salvează! Și când te gândești că și la noi oamenii bârfesc, bârfesc, bârfesc, dar, când e la adecă, mulți își pun mâna ’n sân. « încă și mai și! (Dansurilemoderne.) In saloanele «mondene» s'a pornit o nouă nebunie. «Charleston »-ul! Un dans de... sălbateci. Ascultați cum il descrie cineva în ziarul «Le Temps» (3. VII. 1926): «Dacă te interesează subiectul acesta (scrie un «amic ame- rican» cronicarului) am să-ți raportez amintirea următoare. Acum un an, aproape pe vremea aceasta, ne întor- ceam dela țară, la Washington, într’o seară, pe când se întuneca. Piedecile silind trăsura noastră să se oprească, sunetul unei muzici ciudate din parterul de vis ă-vis ne-a făcut să ne scoborâm și săprivim prin ferestrile deschise larg. Erau acolo șapte sau opt perechi de negri, cari dansau, într’un ritm tre-1 murat, gâfâit, un dans pentru noi cu * desăvârșire nou. Câtă vreme bustul și mij'ocul trupului păstrau o imo- bilitate aproape complectă, partea de jos a picioarelor era cuprinsă de o mișcare vie, de o repeziciune, carete desconcentra; picioarele dese- nau pe parchet un șir întreg de în- crucișeri, de îhtre-încrucișări, de ara- bescuri. întreagă originalitatea acestui dans constă în contrastul acesta uimi- . tor între nemișcarea de sus și con- torsiunile gărții de jos ale trupului. Ai fi zis că bustul și picioarele nu apar- țin aceleiaș persoane, ci la două ființe deosebite. Ne-am continuat drumul, gândindu-ne că nu era vorba aici decât de o - coreografie pur-negră. Dar, când, trei sau patru săptămâni mai târziu, am luat pachebotul pen- tru Franța, care nu mi-a fost mirarea de a vedea, seara, după dineu, în salonul luxos, pe câteva doamne foarte elegante, la braț cu parteneri în smoking, tensânâ jocul negrilor, întocmai ca acela al celui mai murdar, al celui mai sdren- țuros (jerpelit) cartier. Ni s’a spus că dansul se numește «Charleston», că vine în linie directă dela orașul-cu numele acesta și că — începând să se răspândească în New-York — și-a luat sborul, ca să cucerească vechiul continent...» Așa I Minunat lucru I Cronicarul parizian constată:« Tan- gv»-ule din localurile femeilor publice ale Californiei. «Charleston»-ule de pe Caroline, din țara plantatorilor și a sclavilor. Negrii ne împrumută «jazz»- ul, cu ritmul gâfâit, sacadat». Ce mai vrem?! Progresăm! O să vedem, mâine-poi mâine, și pe duduiele noastre și pe cavalerii, cari se respectă, maimuțărind pe snobii altor nații și, apucați de tremuriciul ne- bun, împletecindu-se prin sălile noa- |stre de dans. | Iar «Romana» și «Hora» noastră, sănătoase, rumene la față, vor vinde... «pătrânjei». ca neșfe biete Cenușărese, spre detrimentul bunului simț. Spu- neți nu e... revoltător?!... • „Parlamentaritis“. In •Neuef-reie Presse» (U/VII 926) admoniază fostul ministru de răsboiu, dl M. Auffenberg, partidele din Austria astfel: (După ce constată că e dată posi- bilitatea să se întâmple încă acțiuni «catastrofale»)... «Și-apoi certurile ace- stea grozave de partid, ura aceasta răs- colită (cu biciul) mereu, din nou, din partea unor conducători lipsiți de con- știință, ura, care zămislește numai în ceeace este negativ ceva mare și care — 386 poruncește masselor înșelate să dan- seze un întreg Dan'e macabre. Ai im- presia ca și când toți, sau cel puțin conducătorii, ar fi orbi, orbi de pasi- unea oamenilor de partid și ca și când ar mâna, f’ră ca să-și bată capul de viitorul propriu și de acela al patriei, spre catastrofă...» In epoca aceasta «lipsită de zei», arată, ca exemplu: Anglia, cu princi- piul ei «Right or wrong, my country», și Franța, care s’a ridicat sufletește așa de mult, chiar și după decăderea din 1871/2, cu contribuția de răsboiu, subscrisă cât ai bate în palme — apoi urmează: «In schimb, noi... Dar mai apoi, din clipa (de după Saint Germain), după ce s’a întâmplat nenorocirea, după ce și-au serbat maliția și nești- ința orgiile, mai apoi — ar fi fost cu cale să crezf că ar fi trebuit să fie cuprinși toți numai de un simțemânt, .numai de o tendința: să lucrăm în unire, ca să salvăm tinărul și săracul nostru stat, și să ne salvăm propria-ne viață. «Ceeace a urmat însă și ceeace urmează insă cu unele excepții, este tocmai contrarul tendinței aceleia sin- gure corecte. Bachanalul inflației, înșelătoria cu fondările (de bănci) și furia speculei sunt poate cele mai evi- dente semne, poate însă nu tocmai cele mai stricăciOase, ale timpului gro- zav, pe care trebue să-1 trăim. Ceeace este mai grav este și a fost dela în- ceputul începutului ura de partid, care a înveninat totul, care nu cunoaște nici o construire, ci numai o dărâ- mare și care în defăimarea (calomnia- ■ rea) rrciprocă, cea mai grea, vede culmea virtuții și bărbăției civice și proletare. Nu există o, muncă comună, îndreptată spre binele comun și per- sonal, există numai luptă de dragul luptei, nu există nici neînțelegeri și nici derailări — în politică atât de ușor posibile — există numai crime vred- nice de a fi răsplătite cu moartea. Ote toi, que je m’ymette! (Ridică-te tu, ca să mă așez eu) este și a fost singura lozincă a partidelor și a con- ducătorilor, parte ahtiați după onoruri, parte plini de venin, până ce a ajuns situația așa de desnțtdejduită, la apa- rență chiar atât de de-nerezolvat, ca tn zilele noastre. «Nu este datorința primordială aici să strigi cu glas tare: «Besin- nung!» (luați-vă mințile în cap! Ve- niți-vă tn ori!)? Rațiunea domestică cea mai simplă trebue să recunoască cumcă este vorba de tot, de complex, de existență. «Cu un egoism lipsit de scrupule, cu dorința de a-ți face loc cu puterea, cu coatele, nu poți ajuta; dacă vine o debandadă (debaclu) generală, pu- țini de tot, cei deosebit de deștepți, s.’ar putea crampona deasupra, la su- prafață. Lucrul acesta îl adeveresc În- tâmplările economice ale ultimilor trei . ani în mod convingător. Nu poate fi nimărui irelevant, nimărui, care și-a păstrat măcar o schinteie de umani- tate in suflet, să-și vadă nimicit nu nu- mai propriul viitor, ci și pe acela al copiilor săi și al copiilor copiilor săi. N’am putut ajunge la rezultat fără de ajutor extern (Soc. Naț.!), care, nu-i vorbă, a fost și in interesul acelora, cari ne-au ajutorat; cine va acorda însă credit unei comunități, la care s’a prefăcut într’o stare normală lupta tuturora contra tuturora (bellum om- nium contra omnes) și unde chiar și în ziare remarcabile se pot ceti cu li- tere grase urâtele cuvinte: «Lupta la cuțit»! De aceea încă odată: Veni- ți-vă în ori! Veniți-vă în ori! Dacă nu vreți să ajungem la un sfârșit, pe care nu L-ar putea dori, la urma-urmei, nici - 3$ - chiar cei mai împietrit, — de dragul persoanei proprii chiar»... Așa dăscălește Auffenberg pe ai săi in Austria. Conducătorii Austriei n’au învățat minte ! Să nu ni se spună: Asta ne este...- indiferent 1 h. p. p. Ce mărturisește Foerster. Nu mai trebue să explicăm cetitorului cine este Foerster. Elevii și peda- gogii, și nu numai ei, îl cunosc din minunatele-i cărți de macrobiotică, de sfaturi pentru o viață lungă, cu ten- dința spre aceea kalokagathia, îmbi- narea fericită între frumusețe și bu- nătate. «Calea vieții» și «Hristos și viața omenească» ar trebui să fie fiecăruia o întremare sufletească în furtuna din zilele noastre. întrebat din partea unei reviste din Praga («Die Wahrheit», adevărul) despre ce crede dsa cu privire la po- sibilitatea de resolvare a gândului Pan-Europa, iată cea răspuns: «Fără o ieșire a membrilor fiecărei comu- nități de popor din spiritul său de clan, fără de purtători de cuvânt, mari și îndrăzneți, plini de obiecti- vitate, oameni, cari și-au eluptat li- bertatea spirituală și morală, ca să mărturisească adevărul, chiar și a- tunci când acesta însemnează o jude- cată împotriva manifestărilor popo- rului propriu, fără de o împăcare antecedență cu adevărul și cu pute- rile primordiale ale moralei, nu se va putea duce in îndeplinire o ade- vărată împăcare a popoarelor. Pro- blema minorităților, Pan-Europa, pro- blema evreiască, reacțiunea, desvol- tarea pacifică — toate întrebările a- cestea vor țutea fi resolvite'numai atunci, dacă iese la iveală ceva mai su- perior decât tehnica politică; trebue să pășească gentlemanul european, cumva, în moravuri și hotărâri model, in ceea ce privește politica internă și externă; numai cu congresele și conferențele de împăcare' nu se cre- iază așa ceva! Dacă nu se va face Începutul în vreunul din locurile bi- necuvântate și în unele din sufletele bi- necuvântate, ca unul să sărbătorească odată și tradiția celuilalt și ca să nu- mească pe numele adevărat blăstâ- mol, care planează asupra propriilor tradițiuni, sau ca .unul, ih loc de a pretinde numai dela celalalt, să-i oferă sacrificii, compensațiuni și ser- vicii în stil mare, — dacă nu se va pune zăgaz, deci, in sfârșit, și in so- cietatea națiunilor la aceea ce Pascal numea «le moi haîssable» (eul vred- nic de urât), cu erupțiunile sale de lavă, neîntrerupte — atunci se va .preface lumea, fără de scăpare, în ruine, din pricina demoniei dușmă- niei»*) Va se zică: Foerster, pedagogul ascultat în școli, omul de bine, flu- ierat de șoviniști, europeanul cu simț de responsabilitate, ne admoniază: Dacă nu vreți să prefaceți Europa în ruine, cercați cât încă nu este prea târziu să vă apropiați sufletește, po- poare europene! Demonul dușmăniei vă va prăbuși pe toți în abiz... . • Fiți miloși ca — animalele ! Ni se spune: unul din cei mai cetiți au- tori din America în ziua de astăzi este Jack London. Am cumpărat o carte de a lui, in traducere franceză: «Michael, chien de cirque» (Mihail, câne de circ) și — in prefață — am aflat un apel, care-ți aduce lacrămile în ochi. O pledoarie pentru «frații noștri inferiori», pentru animale. Să nu le chinuim! Și ele au dureri! Și ele su- feră ! Pretața aceasta a fost tipărită în •) După «Prager Presse», 3 Iu- lie 1926. 388 — tnilioane de exemplare și răspândită în întreagă America, pentru ca să ser- vească drept propagandă. Ce susține Jack London ? Ca să ajungă animalele «...permiteți-mi să vi-o spun că sunt unul care și-a tăiat într’adevăr viața, într’o școală aspră de tot, și că pretutindeni am putut constata că omul trece în ceeace privește răutatea și bar- baria eu mult peste măsura reso- nabilă.*' «Am putut-o constata pretutindeni: pe extremitatea de dinainte a podului corăbiei pe care am călătorit; în tem- nițele, în cari m’am închis; în spelun- cile pe cari le-am frecventat; chiar și prin deșerturilepe cari le-am străbătut; în camerele de execuție unde se duce în îndeplinire justiția oamenilor și pe câmpurile de bătaie, precum și în spi- talele militare sau civile>. De aceea pledează împotriva cru- zimii, împotriva adevăratei suferințe a bietelor animale «fără de apărare», împotriva «barbariei p'acticate cu ani- malele, din partea a câtorva oameni, ca să diștragă pe semenii lor... De câte ori vi se va prezenta, în oricare teatru, pe scena oricărui loc de plă- cere, un punct cu t>n animal sau cu animale savante, marcați ușor desa- probarea d-voastră, ridicându-vă de pe scaunele d-voastre și părăsind sala, ca să întreprindeți pe afară o mică plimbare și să luați o consumație. Vă veți întoarce după terminarea numă- . rului, ca să vă delectați cu restul pro- gramului. Să eliminăm prin mijlocul acesta din toate localurile publice ge- nul acesta de reprezentații. Să arătăm managerilor că astfel de exhibiții sunt nepopulare. Vor înțelege ei de ei că trebue să înceteze de a prezenta spe- tatorilor numere de acest gen.» Apelul a avut răsunet. In 1918 s’a fondat în Boston (St. Unite) o socie- tate : Club Jack London, pe urma lec- turii romanului de față. Clubul are mai mult de 200,000 de membri. In Aprilie 1921 avea filiale în Canada, Anglia, Franța, Olanda, Norvegia, Sue- dia, America de sud. Membrii s’au legat să nu aplaude nici un punct din program, unde sunt arătate animale dresate, ci să părăsească sala de spec- tacol, ostentativ, câtă vreme ține punctul acela, iar mai apoi s’au deobligat să scrie direcțiunii etablismentului (teatru, circ, music-hal), cinematograf) o scri- soare-protest, cu motivarea absenței. Mila față de animale 1 Dar față de — oameni ? O, aici suntem antropofagi sufletești! Avem o S. P. A. Pe când o S. P. O. = So- cietate pentru protecția oamenilor? * Dreptul la satiră. Frederic cel Mare, atăcat de Voltaire, într’un pam- flet, dupăce prietinia dintre ei se dete de mal, scrise unui ministru la Paris (lui O. Keith, în 23 Ocț. 1753): «Fie- care bărbat, care lucrează în viața pu- blică trebue să fie luat la ochi din partea criticei, a satirei, ba adeseori chiar și a calomniei. Fiecare, care a condus un stat, fie ca ministru, ca ge- neral sau ca rege, a avut să sufere înțepături; mi-ar fi deci foarte ne- plăcut, tiacă aș fi eu singurăl, căruia să nu-i fie hărăzită această soartă. Eu nu cer nici combaterea cărții, nici pedepsirea autorului, ci am cetit-o cu o liniște sufletească mare și am co- municat-o chiar câtorva prietini». — 389 - O eonferență de cooperație in- telectuală. Cetim în «Le Temps» (24 VI 1926): «Ni se scrie din Var- șovia: Conferență institutului de coo- perație intelectuală și-a urmat lucră- rile, Marți. Președintele comisiunii polone a oferit, seara, un banchet, la care au asistat miniștrii afacerilor streine și de instrucție publică. Intre chestiunile dela ordinea zilei ale conferenții, ci- tăm: 1. Propunerea guvernului ro- mân relativ la un împrumut interna- țional, destinat desvoltării intelectuale a țărilor Încercate în mod particular prin criza economică; 2. Crearea, sub autoritatea institutului internațio- nal, a unei casse .internaționale de împrumut și de credit pentru trebu- ințele urgente ale bărbaților de știință; 3. Crearea unor burse în fa- vorul tinerilor savanți, cari au să ur- meze în străinătate cercetări științi- fice de un interes internațional; 4. Cumpărarea de cărți și de instru- mente științifice cu prețuri scăzute; 5. Problema resumatelor de lucrări ști- ințifice, publicate în limbi puțin răs- pândite ; 6. Crearea unui buletin cen- tral, care va da seamă, în mod pe- riodic, despre activitatea comisiunilor naționale. Dnii Iulian Luchaire, de Haiecki, Busuioceanu reprezintă in- stitutul de cooperație intelectuală la acest congres, la care participă dele- gații tuturor țărilor Europei centrale și orientale». După cum se știe, propunerea gu- vernului român a fost pusă de dl Dr. Sextil Pușcăria. Zidurile chinezești. In «Brassoi Lapok» (11 VII. 1926) e publicat un interview luat scriitorului maghiar M6- ritz Zsigmond (Sigismund Moritz), un bun scriitor, maghiar de baștină, vrednic urmaș al lui Mikszăth. M6ritz Zs. a serbat jubileul său de 25 de ani de activitate literară și și-a tipărit toc- mai al 40-lea volum. Critica sa socială e crudă, de multe ori, spiritul său de observație este fin, mentalitatea țăra- nului maghiar dela coarnele plugului.. o redă aidoma, creind tipuri caracte- ristice, remarcabile, Un scriitor con- sacrat, protagonist al scrisului maghiar, al cărui cuvânt merită să fie auzit. Ce ne mărturisește deci roman- cierul și dramaturgul maghiar? «N’am făcut politică nici când. Mai bine aș trimite vorba că aș vedea bucu- ros dacă mi-ar traduce cărțile în româ- nește, deoarece sunt convins că pu- blicul cetitor român trăiește între ace- leași circumstanțe sociale ca milieul maghiar din care mi-âm luat mate- rialul pentru romanele dela țară. Țin că e verosimil ca cetitorul român, în special cel din Ardeal, să priceapă întru toate și să simțească problemele mele. ? Conflicte sufletești identice, la țară! Firește. Cetiți «Umbrela sfântu- lui Petru» de Mikszâth, sau pe minu- nății săi «Buni paloți (slovaci)» sau schițele și novelele lui Moritz, cari sunt luate dintr’acelaș mediu — și spuneți dacă nu e o crimă să perse- verezi pe cărațea lozincilor maghiare de dinainte de răsboiu și să nu cerci să te apropii de mentalitatea sănă- toasă a acestor țărani sănătoși, ma- ghiari și slovaci, și să clădești altă politică, cu altă etică. Dacă dl M6ritz ar fi putut ceti, chiar și în traducere, amintirile lui Creangă sau novelele lui Slavici, s’ar fi convins că și la noi sunt valori, că și la noi țărănimea nu e vrednică de disprețuit, iar un Eminescu sau Coș- buc i-ar fi evocat sentimente, cari i-ar fi poruncit, când ar fi rostit cuvântul «român», să nu se gândească numai Ia «opinca puturoasă» sau la «olâh mocz»-ul vrednic de disprețuit în ochii celui ce nu-l pricepe. Ce misiune vitală pentru maghia- rime au avut scriitorii ei, înainte de răsboiu, misiunea de a ne face cu- noscuți în fața publicului maghiar și cu părțiie noastre bune. Nu s’a făcut, fiindcă a domnit șovinismul. Cu toate că rațiunea dicta și atunci respicat: popoare numeroase, prolifice, ca ro- mânii, slovacii, sârbii nu se pot ani- hila — numai dacă țile apropii su- fletește poți trăi într’un stat împreună. «Desorientare punibilă»! Da! Po- liticianismul a înveninat toate! Am fost o paria în fostul stat ungar. E vorba: «desorientarea» aceasta «punibilă» să mai dăinuiască și astăzi? Madâch, cu «Tragedia omului» ne su- râde trist de amândouă părțile și ne povățuiește : Luptați! Luptați ca să vă descătușați de lanțurile ignoranței. Ignoranța este dușmanul cel mai mare al omenirii I (h. p. p.) • Sfaturile unui financiar francez. Financiarul francez dl Caillaux a vorbit astfel partizanilor săi in Douillet-le-Ioly (Sarthe), în 20 Iunie 1926 ¹ «Adevărata boală de care suferim, vedeți dv., este spiritul de a lăsa să treacă toate așa-pe- aci’ncolea (indolența), ușurința, ca să o spunem într’un cuvânt: egoismul nostru, egoismul, care ne urmărește pe toți, mai mult sau mai puțin, care ne îndepărtează de spiritul de sacri- ficiu și de spiritul de disciplină, a că- ror necesitate de multe ori am pro- clamat-o eu. «Fiecare să binevoiască să cugete! Nu suntem ispitiți, unii și alții, de > reclama avantagii particulare pentru colectivitățile noastre, pentru aceia, care ne sunt apropiați, fără de a ne bate capul prea tare cu interesul ge- neral, fără să ne gândim că a trecut răsboiul ? Și în administrarea econo- miei private nu reagăm noi cu un fel de lipsă de judecată, cu lipsa de ju- decată, care desconsideră realitățile, ca să examineze numai dorințele? «Mă vor desminți agricultorii, cari mă înconjoară acum, dacă le spun înainte că, preocupați vag de situația generală, sunt mult mai atenți la pre- țurile, cu cari își vând produsele lor ? își spun că nici odată părinții lor n’au visat o astfel de avere. Atunci de ce * Vorbirea în «Le Temps» 21. VI. 1926. — 301 să te lipsești de ea? De ce să na cheltuiești cu mâna largă? N'ai să mai pui de-oparte, la sfârșitul anului, frumoasele bilete de bancă, hârtiile de bani din 1926, de cari nu-ți pui întrebarea dacă vor fi de ajuns, în caz că contractul va dispărea, să-l în- locuiască, după cum au fost în stare banii din 1914. tComercianții, pe cari îi văd aici în jurul meu, nu sunt ei înclinați din parte-le să creadă, «făcând afaceri cu ușurință, că nu trebue să aibă aceeaș severitate ca părinții lor în cheltuelile lor zilnice? Inventarul este favorabil și cine își bate capul să caute calita- tea beneficiului, care iese ? Câți se întreabă dacă biletele de valoare scă- zută (sărăcită), cari figurează în cassă ar permite să se reconstruiască stocul din magazin? ...Dela mari și dela mici, pretutindeni aceeaș obicinuință>. «... Ce ar fi trebuit să facem ca să ne conservăm creditul de care avem o atât de imperioasă trebuință ? E simplu de tot. Ar fi trebuit să lucrăm mai mult ca înainte de răsboiu și să cheltuim mai puțin. Am lucrat astfel? Pun numai întrebarea — nu cer răs- punsul.> «Nu poate fi întrebarea dacă e cu cale să săvârșești ceva fără de un studiu prealabil, fără de o preparare răsgândită, fără de concursul tuturor cetățenilor, fără deosebire, în sfârșit: fără ca să te razimi pe alte popoare. Este cu putință? Nu vede fiecare în Franța și nu trebue să vadă în Europa că nu este alt mijloc pentru popoarele vechiului continent de a scăpa de con- secințele furtunii, decât apropierea, înțelegerea Reciprocă, realizarea, în ord nea financiară și in cea economică, ceeace tind să săvârșească in ordinea politică?» De aceea o spune respicat dl Caillanx: «trebue să încercăm ca fie- care din sfera sa de acttvitate să spo- rească mai mult producțiunea națiunii și într’acelaș timp să-și modereze cheltuelile.» Parlamentarii trebue să colaboreze fără gânduri ascunse (ar- riere-pensee-uri) la opera întreprinsă de aceia, cari vor guverna mâine sau poimâine, dacă vor aduce un program pozitiv, răsgândit, adaptat exigențelor realității». E vorba că e primejduită Franța, Europa, civilizația! «Victoria a fost dusă la muntele de pietate (casa de amanet)», • Clemeneeau pentru tolerantă. Bătrânul și temutul bărbat politic își scrie memoriile și, în *Seara gândirii*, cum își întitulează meditațiile filozo- fice, găsește, ca summa summarum, următoarele foarte semnificative con- siderații : «Aici este locul să remar- căm că noi pretindem dela Cosmos o pomană de satisfaceri personale, care nu ni se cade. Să fim fericiți sau nefericiți, guvernați bine sau rău, — oameni sau furnici — nu e treaba lui. Intr’aceea desvoltările umanității noa- stre sunt împinse destul de departe, ca să ne simțim colaboratorii destinului nostru. Nu e de ajuns, deci, aceasta, ca să ocupăm timpul aventurii noastre planetarei ■ «Spre scopul acesta aș vedea mai cu seamă o virtute că e vrednică să o recomand, ca să se obțină împlinirea fericită a evoluției personale și, prin ea, a civilizației noastre generale: toleranța, care ne facilitează toate acor- durile de indulgență, a unora față de ceilalți, deschizând toate drumurile de lumină, spre eliberările spiritului uman. S’a cerut până acum oamenilor, fără mult succes, să se iubească. Poate că vor fi mai puțin târzielnici de a pricepe supremul favor (avantagiu) care-1 conține toleranța. — 392 «Pentru ca să-i călăuzești pe calea aceasta poate că ar fi bine a li se aminti câteodată, faptul, că sunt soli- ■dari unii de alții și că nici un bine și nici un rău nu poate veni seamă- nului (vecinului) nostru fără ca să nu se repercute (să nu țâșnească) ceva din el asupra noastră. înzestrați ca aceste două constatări: că toleranța ușurează (facilitează), înjrumsețează chiar, viața șz că solidaritatea universală ne (ine legați unii de alții, în mijlocul tuturor accidentelor de bucurie sau de suferință, vom avea în mână, mi se pare, cheile ^civilizației* noastre. Solidari și tole- ranți — vom fi umani în cel mai fru- mos înțeles [al cuvântului (expresiei). Pentru consecințe Cosmosul va dis- pune de timp. Însărcinarea zilei noa- stre este de a merge înaintea nepoți- lor noștri in ceeace devine.» «Tigrul», din sihăstria sa, după apocaliptica luptă, care a stors vlaga popoarelor și vistieriile statelor, me- ditează, contemplă Cosmosul și ajunge, ca orice minte sănătoasă, la singura soluție, care poate salva «civilizația»: toleranța, poruncită de solidaritatea universală! 0 comisie de lectură — în franța. Se vor fi scandalizat și în Franța oamenii, cari mai cugetă, de spanacul ce se citește din partea mul- tor cetitori și o seamă de scriitori și critici de seamă și-au spus: N’am pu- tea remedia răul? S’au asociat într’o societate, la care te poți abona ca să primești lunar volume nouă de litera- tură, de studii literare, istorice, memo- rii, bibliografii, descrieri de călătorie, etc. Selecția o fac academicienii: H. Bordeaux, 1. Bâdier, Henri Robert, Paul Val âty, fostul ministru al instruc- ției publice și al artelor frumoase L6on Bârard, prof. dela Sorbonă Strowski, ș. a. La fiecare transport de cărți, (Abonament A: 5 voi. pe lună, legate sau nelegate; Abon. B.: 3 romane pe lună, legate sau nelegate.) alătură co- mitetul^/zsto tuturor cărților alese, din toate genurile, și o nomenclatură ge- nerală a tuturor cărților franceze apă- rute îu decursul lunii. Așa încearcă oamenii de talent și de inimă din Franța să preîntimpine răul: dând mână de ajutor publicului cetitor, ară- tându-i cărarea cea bună, ca cetitorul să nu dea cu capul de gard, cetind toate năzbâtiile!... Sfetnici cu simț de responsabilitate. Nu s’ar putea creia așa ceva și la noi? N’ar fi cu cale să dispară din casele familiilor cinstite cărțile, cari descriu pe toate desmățatele, cărți, de cari roșești și le ascunzi? • Cum se «restrâng oamenii în- tr’alte țări. Roma 29 Iunie 1926. Con- siliul de miniștri a publicat un proiect de lege, care hotărește, între altele: «1. Din 1 Iulie 1926 până în 30 Iunie 1927 se interzice ridicarea clă- dirilor de lux, deoarece activitatea de a clădi trebue să se mărginească la clădirea de case ieftine și poporale, pentru clasa de mijloc și funcționă- rime. 2. Din 1 Iulie se va mărgini nu- mărul paginilor de ziar la mult 6 pa- gini ; o mărire a formatului nu este îngăduită. 3. Din 1 Iulie au patronii îndrep- tățirea de a prelungi timpul de lucru cu 1 oră. 4. După 1 Iulie, până la publi- carea unei nouă ordinați!, nu este voie să se deschidă alte baruri, cofetării, localuri de dans, etc.» («PragerPresse», 30. VI. 1926). Foto. Dădărlat. Săltște. Dela concursul de dansuri naționale la adunarea generală a despărțământului județean Sibiiu al „Astrei**, la Săliște, in 4 Iulie 1926.