TRANSILVANIA Anul 56. Martie 1925. Nr. 3. i 66 Toma G. Masaryk, un „om“. Dacă Napoleon, după o audientă acordată lui Goethe, a exclamat: Iată un om! omenirea din ziua de astăzi, omenirea sângerândă, omenirea cuprinsă de grozavă insomnie, omenirea ce caută ancora de scăpare-morală din vârtejul de patimi — ar putea rosti, de sigur, privind la reprezentantul actual de pe tro- nul democratic al Cehoslovaciei: iată — un om! Să ne dăm mai bine seama despre acest adevăr, analizând câteva din caracteristicele tinărului-bătrân Toma O. Masaryk. Ziarele din Cehoslovacia au publicat cu săptămâni înainte, de aniversara de 75 de ani a președintelui preamărit: «Cin- stiți ziua nașterii, de 75 de ani, a președintelui Republicei, cu donațiuni pentru fondul răposatei soții a președintelui, ca să se ridice un sanatoriu de copil*. Știa presa cehoslovacă cumcă, fă- când propagandă în spiritul acesta, va fi pe placul, va lucra în spi- ritul acestui patriot=. Știa că alinarea durerilor sociale pricinuiește conducătorului statului o bucurie mai mare, decât orice tămâiere plină de fast poruncit. Ca student, înaintând teza sa de doctorat la Viena, a scris în «curriculum vitae», în biografia sa, că profesează principiile lui Cicero și ale Iui St. Mill, în ceeace privește concepția lor de «cetățean» și de «naționalism» (cita din Mill pasagiul din «Lo- gică», cartea VI. cap. 10). Istoricul ceh lan Herben citează pa- sagiul lui Mill: «A treia condiție esențială a statorniciei unei societăți politice este principiul tare și eficace al coheziunli membrilor acestei societăți. Abea dacă trebue să o spunem că nu înțelegem naționalitatea în sensul vulgar al acestui nume: adecă în forma de antipatie absurdă față de streini, de apatie față de prosperitatea generală a neamului omenesc sau prefe- rirea nedreaptă a presupusului interes a propriei noastre patrii, iubirea față de însușiri rele, fiindcă sunt naționale, sau displă- cerea de a lua binele, care se poate găsi, în alte țări. Ne gân- dim la principiul simpatiei și nu la acela al dușmăniei; prin- cipiul unității și nu acela al diviziunii. Ne gândim la simțe- mântul interesului comun între aceia, cari trăiesc sub acelaș regim, în granițele comune, naturale sau istorice. Ne gân- dim ca o parte a societății să nu se considere ca streină față de celelalte părți, ca să atribuie o valoare legăturilor reci- 67 proce, ca să simtă, cum sunt un popor (people), că soarta ti leagă deolaltă, că nenorocul ce-1 ajunge pe unul din concetă- țeni îi ajunge și pe ei și că nu doresc să se elibereze, rupând legăturile, într’o restriște comună». (După «Pr. Presse», 7 III, 1925.) Ca student convoacă M. odată, tn apropierea Vienei, pe câțiva prietini, camarazi și le propune constituirea unei socie- tăți. «Scopul său principal era ca flecare (membru) să săvâr- șească binele în lume și să poată spune celuilalt ceeace a în- deplinit bun și vrednic de laudă, spre folosul poporului său și — astfel — și al omenirii». (Tot acolo, art. Herben.) Altă expresie al aceluiaș punct de vedere: «Creștinismul și iubirea de oameni să fie întotdeauna tari (plini de mușchi). Iubirea să fie: muncă și dragoste de muncă și energie. Iubirea nu este numai pentru zilele de Duminecă și de sărbătoare — d șl pentru zilele de lucru*. Ca profesor în Viena nu se da îndărăt să profeseze cre- dința într’o «federalizare generală — dacă nu i-ar plăcea cuiva noțiunea de cosmopolitism — federalizarea generală, care este singura țintă cuminte a omenirii». In loc de cuvântul «cos- mopolitism», care a pricinuit mult sânge rău in societatea cehă din Praga de pe atunci, s’a folosit M. mai apoi de cuvântul ^umanitate*. Interesant descrie dl Herben cum s’a accentuat antago- nismul între societatea cehă, anchilosată, din a. 1882, și între M. Studențimea de pe atunci era «naționalistă». Din ce se cojn- punea naționalismul ei ? Purta veste și cravate în culorile slave, prindea în mâni «bețe de ale lui Zișka» (un erou național), purta șăpci roșii cu blăniță albă. Ideile cardinale, pe cari le frământa studențimea de pe atunci, erau: ai voie să porți frac la bal?, nu este cilindrul un semn al germanismului?, este o rușine să citești chiar reviste germane și nu este voie ca stu- dentul ceh să învețe limba germană! Pe vremea aceea era'un Jan Neruda și un M. «trădători de neam», fiindcă nu acceptau puncte de vedere atât de minuscule și de ridicole. In 1886 i-a strigat un scriitor lui M., în ziarul de seamă «Nârodni Listy»r «Du-te la dracu’, trădător grețos 1» Pentruce? Pentrucă lupta pentru lumină, pentru echitate. Spunea tineretului: adevăratul naționalism este munca nepregetată, fără de flecărie, în ogorul culturii și economiei politice 1 Aprofundați problemele! Dați-vă !• 68 seama că cu sporovăielile voastre grandilocuente nu duceți ca- rul națiunii nici cu un pas Înainte. Lucrați! Demonstrațiile sgo- motoase sunt neserioase și nu duc Ia scop. Lucrați! A mai venit și celebra ceartă homerică a manuscriselor plastografiate de bibliotecarul Hanka. Acesta, ca să-și ridice neamul, poate, (cu un fel de pia fraus) a arătat lumii nește ma- nuscrise, în cari se cântau învingeri asupra cavalerilor teutoni. Textele erau din punct de vedere filologic și istoric foarte dis- cutabile — dar au contribuit ca elanul național să crească. IA. a pornit lupta împotriva lor, fiindcă se convinsese că sunt false. Un Doctor Stockmann («Un dușman al poporului» — Ibsen). «Cum?», strigau naționaliștii, «nu te bucuri de rezultatele na- ționale obținute?» M. răspundea: pe minciună nu se poate clădi nimic solid 1 Are neamul meu atâtea alte argumente, încât nu mă tem de vitalitatea sa. In 1882, când ajunse fostul elev de lăcătușerie și de fie- rărie profesor universitar, în Praga, era dismembrat corpul pro- fesoral ceh în două tabere. De oparte era «realistul» Masaryk^ de alta «naționaliștii» extremiști'. Lupta ce s’a dat a fost în- vierșunată. In loc să se dea bătut M., a început sâ clădească. Cu elevii săi vorbea ca cu oamenii mari. A fost învinuit că strică tineretul! (Comenta pe Zola și «Sonata Kreuzer» din punct de vedere sociologic.) A început să ridice nivelul cul- tural al ziarelor cehe, lărgindu-le orizonturile, arătând publi- cului ceh că și aiurea se frământă idei vrednice de remarcat. A început să studieze socialismul și să cântărească argument și contraargument, cu vizirul deschis. «Ideia naționalității», a exprimat-o odată lapidar, «este pentru omul conștiu de sine un întreg program cultural. Dacă spun că sunt ceh trebue să am un program cultural*. Ca deputat în parlamentul austriac caută să atenueze as- peritățile. Aleargă în Serbia, intră în legătură cu cercurile gu- vernamentale (Pasici) — oferindu-se ca intermediu între Austria și Serbia — ca să preîntimpine vărsarea de sânge. Berchtold 11 respinge brusc și îl suspicionează. In «procesul Friedjung», un proces monstruos, înscenat împotriva a 53 bărbați politici croați și sârbi din partea monarhiei (învinuirea: «tradarea de patrie I»), — convingându-se că actele încriminate sunt false — ¹ Intre aderenții lui Masaryk vedem și pe larnik sen. al nostru. 69 le desvelește cu fanatismul unui apostol, dar, «Peste granițele Cehoslovaciei se află o Europă, care lihnește după pace și care nu știe cum să ajungă la, ea. Aici ar pute» să ajute realismul lui M.; aici ar putea dragostea sa de ade- văr și dragostea sa față de omenire să aibă o influință bine- făcătoare». Apelurile acestea ale «Tăticului Masaryk» să ni le luăm la inimă. Sunt rețeta binefăcătoare. O societate culturală ca «Asociațiunea» nu poate trece cu vederea jubileul unei astfel de personalități, fără ca să nu ureze și ea căpeteniei statului cehoslovac incă mulți ani, spre binele omenirii întregi. O face cu atât mai vârtos, cu cât în opera sa: «Europa nouă» (1918) a scris sărbătoritul: «Nu este aproape o absurditate dacă se află românul in România liber, iar, in schimb, vecinul și fratele său, în Ungaria, este asuprit?» Idealul umanită(ii, după preș. Masaryk. «Umanitatea nu este nici un quietism politic, nici unul etic. Umanitatea nu te Învață să-ți pui mâna în sân, liniștit, în * fața puterii brutale; dimpotrivă, cere ca să te opui puterii și < să o combați cu toate mijloacele posibile. Să te aperi nu în- j semnează să te folosești împotriva puterii de o contraputere £ nu însemnează altceva decât ca să te pui în apărare, dacă e , nevoie, chiar și cu sabia în mână. Iar aceasta este cu totul alt- ceva decât a te folosi de putere; orice faptă este valorificată după scopul căruia corespunde și e clar că acela, care se apără are alt scop decât acela, care siluește...» (in opera «Havlicek».> 71 «Vorbim despre idealul umanitar; eu accept acest ideal. Pentru noi are un dublu sens. Mai Întâiidealul omenescului, al umanității, de a fi om. Mai apoi: condescendența (luarea în considerare) a oamenilor cu cari trăiești, în cea mai largă ac- cepție a cuvântului. Dar umanitatea ca iubire a omenirii în cea mai largă ac- cepție ajunge ușor abstractă, există mai apoi în fantazie, nu în realitate. Iubirea trebue să se poată concentra asupra unui o- biect hotărlt. Ca să iubești pe toți într’acelaș fel, nu poți; ne căutăm obiectele iubirii noastre și trebue să le selecționăm. Trebue să avem un țel anumit. De aceea trebue ca deaproa- pele, dacă e vorba să fie iubirea față de el practică, în acțiune, să se afle, de fapt, în apropiere. Astfel este pentru fiecare mama, tata, fratele, sora, nevasta, copilul — cel mai de-aproape. Încă n’avem ideie cât poate omul să acționieze în strâmtul cerc, pe care crede că îi iubește. Analizeze-se fiecare pe sine însuș și observe-și relația cu persoanele din nemijlocita sa apropiere, și ne vom speria — adeseori — cât de puțin le cunoaștem și cât de puțin le iubim, de fapt. Cel puțin nu poți să susții că iubești ceeace cunoști atât de puțin. Cei mai apropiați ai celor mai apropiați ne-ar fi tuturora copiii. De mult s’a scris: «Cin- stește pe tatăl și pe mamă-tal» Cred că trebue să adaog: și să dai cinstea cuvenită sufletului copilului tău I, găndește te la generația te vine! Va fi iubirea reciprocă, dar ea n’are voie să se oprească la această reciprocitate... Bărbatului li este nevasta, nevestii bărbatul mai — de- aproapele. Dacă idealul umanitar ajunge prea neclar cu privire la În- treaga omenire, ajunge el mai hotărît în urma faptului că pre- dicăm iubirea cătră poporul nostru propriu? Nu este și po- porul o ideie Încă prea neclară și o ideie generală? E mai puțin generală ca idealul omenirii; dar majorității oamenilor se pre- face și idealul naționalității într’o generalitate vagă și, la urma urmei — te iubești numai pe tine însu-ți. Cât se mai mințește astăzi in numele națiunii și in numele umanității I Iubirea, umanitatea, trebue să fie pozitivăl Adeseori ții ura impbtriva unui al doilea popor deja drept iubire față de poporul propriu. Mult mai superior este să nu simțești ură, ci si iubești pozitiv. Nu mă voiu certa cu cineva dacă e cu pu- 72 tință să iubești ceva strein ca ceva ce este al tău. Ar fi na-, tural să pretinzi aceasta — dar să ne obicinuim să iubim po- porul nostru, familia noastră, partidul nostru, pe oricine, pozitiv, adecă fără de ură la spatele iubirii — și atunci ni se va des- ' chide o lume cu desăvârșire nouă». (Din «Idealele umanității».) «Ceeace din punct de vedere moral este fals nu poate fi corect din punct de vedere politic sau economic». mintii scriitor. Oprește-te din scris pentru o clipii — Ta, care gâadu-l dai pe-arloi de vânt, In inimă săgeata mi o împlânt, Să te nutresc cu-a sângelui risipă. Era o seară murgă și tăcuti, Iar sufletul ancora-și arunca — Zadarnic, de pământ căutat nu da, Păream o discordată alăută. Privirea s’a oprit înfometată Pe maldărul de cărți șlo carte-am scos, Era, prevestitor, un albatros, Prevestitor de țărm, țară bogată. De când deschls-am cartea — prima filă, A început să-mi picure balzam In suflet, — picături mal am Și-acuma ’n el, de Dragoste, de Milă! Vorbea cu glasu-i blând o — baroneasă! Cu degetu’-arăta: aici e rana ! Și-i sângera ei inima — umana — Din inimă-i era vorba purceasi. Când am sfârșit și fila cea din urmă Și cart*a ’nchis-am: Te blne-cuvânt! Am zis în mine, ca’ntr'un jurământ Să-mi calci șl tu acum, voios, în urmă! 73 — ...Și mal este alta’, —acesta orișice l-ai spune,—țl râde! / vorbești de poezia unei nopți calde, de vară, De cuvinte tăinuite ce iubiții îșl jurară, Râde râs de satir cinic, desbrăcându-țl poezia; l-amintești de viața tristă, ce-l purtată ’n colivia — Temniță ce neamul duce, schln/uitul pe nedrept, El îți râde râs sardonic, al Iul Nietzsche crud adept', Smulgi din piept accentul sincer al durerilor trăite, Proza când o simți gândirea omenească cum înghite, El îți ticluiește ’n grabă un articol de ismzație-, Cu un titlu de o șchioapă, să-l cunoască scumpa vitatea sa artistică o expresie hotăritoare. Din cele spuse este evident că ț aprecierea aceasta mai liberă și mai adâncită a legăturii e o desavuare- hotărîtd a independenței complete țață de morală a artei, principiu, susținut, j de atâteaori, în zilele noastre. Lozinca obicinuită l’art pour l’art se bazează : cel puțin pe o nespusă sinamăgire a artiștilor. Nu se poate înțelege prim ’ nimic, cum de le poate veni artiștilor privilegiul de a se smulge din com- plexul muncii spirituale și muncii voluntare, cari reprezintă cultura, și de a se arăta ca și când ar fi scoși din toate măsurile culturii. In punctul acesta de vedere zace o îngâmfare, care se poate pricepe istoricește, (mai ' cu seamă din multiplele pretensiuni, cari fuseseră puse artei și o restrân- ; gaau, și din conștiința artistică întărită a timpului nostru) dar nu se poate apăra din natura lucrului. Desgustătoare apare această îngâmfare înainte de toate acolo, unde arta a fost degradată la o simplă tehnică. Dacă astfel de talente și de semi-talente ale formei goale își dau aierul ca și când n’ar avea lipsă să aibă nici o considerare față de morală, în cuprinsul pe care-1 aduc la iveală, ci au voie să descrie sub mantaua virtuosității tehnice chiar și cele mai grețoase și puturoase lucruri, atunci lucrul acesta însemnează că-ți așezi obraznic eul tău gol și plin de închipuială peste marile valori culturale». «Dacă ești stăpân peste o facultate de artist, crede lumea, că îți este dat un drept necondiționat asupra tuturor plăcerilor senzuale; chiar și cele mai sălbatice și cele mai veninoase sunt un mijloc, care nu trebuiește desprețuit din partea artistului, ca să-și poată potența cunoștința sa a plă- cerii. Deoarece se țin drept «artiști» și începătorii și amatorii într’ale artei, ba chiar și aceia, cari se îndeletnicesc cu tot felul de pseudo-facultăți j artistice, își poate închipui ori cine, ce fel de vieți respingătoare își arogă dreptul la o vie ță de supra-om. Nu există nici un grad de decadență și de molimă omenească, care să nu fi pretins să fie considerat, în numele artei, drept o deosebit de aleasă viață. Există cercuri sociale, cari dau unui artist modern un tribut de admirație cu atât mai mare, cu cât a dus-o mai departe în gustarea până în fund a vițiilor celor mai perverse». «Există multe scrieri de artă, despre cari se poate prevesti, .pe lângă tot punctul lor de vedere moral, îndreptățit, în urma desvoltării istorice, că vor evoca, acolo unde vor da de o tinerețe, care se aprinde ușor sau de o inteligență, care se oprește și rămâne numai la fabulă, impresii mai mult sau mai puțin urâte. Dar din cauza aceasta nu e cu cale să li se aducă imputări sau chiar confiscări autorilor. Din ființa artei rezultă, după cum 81 am văzut, numai pretensiunea, ca poetul să se simțească drept cola- borator serios 1$ mersul desvoltării morale a omenimei; nu însă preten- siunea, care merge mult mai departe, ca dela fiecare scriere de artă să emaneze asupra fiecăruia, nemijlocit, numai efecte morale. In asemenea cazuri însă, când se leagă de o operă scrisă sau de alt product de artă pericolul unui efect, care subminează morala, ia o anumită clasă, într’o anumită epocă a vieții, a desvoltării trupești și a culturii sufletești, în ase- menea cazuri revine societății importanta datorință, de a preveni acest pericol, pe cale educativă». «Dacă s’ar îngriji educatorul poporului, considerând de misiune prin- cipală a sa pașii ce-i va întreprinde pentru ca să se oprească digresiunile pornografice ale artei, prin asupriri și pedepse, ar lucra superficial și nu ar ajunge la țintă. Va trebui însă să-și dea osteneală mai mult, să mărească și nobiliteze simțul estetic și conștiința morală, până într’un grad, când prinde rădăcini adânci repulziunea și greața față de tot ce pășește cu un scop vădit, cu scopul de a întărită la voluptate, fie acest procedeu secundar de oriși câtă rafinărie artistică. Dacă am ajunge până acolo, ar înceta dela sine, din lipsă de sprijin, toate prestațiunile și întreprinderile, cari au drept scop gâdilirea trebuințelor voluptății, și îngrămădirea materialului, care se aprinde. — Scriind acestea, știu prea bine, că exprim o utopie, care este expusă situației comicului, fiindcă mu Itora li se pare prea firesc să trebuiască să arăți interes și predilecție pentru spiritualii poeți moderni ai desfrânării, ca să nu apari în societatea «cultă» drep retrograd și să nu devii ridicol. Astfel de oameni cred că le vorbești într’o limbă păsărească, dacă ia-i în- treba: de nu le este rușine, că se lasă gâdiliți și aprinși sexual de una sau alta din dramele moderne? Pudicitatea în chestiunile sexuale este pentru mulți un simțământ învechit, țlestinat pierzaniei. De aceea nu mă dau nici decum în brațele unei autosugestii, când mă gândesc la impresia, care tre- bue să o facă spusele mele aderenților moralei existente, de viață sexuală. Aceștia mă vor compătimi și vor zâmbi ca în fața unui retrograd. Dar faptul acesta nu mă poate opri să nu scot încă odată la iveală constatarea că idealul contra-acțiunii educative împotriva amintitelor transgresiuni ale artei îl consider într’aceea, că trebue să se nască în sufletul tinăr pudi- citate și greață, oriunde ar întâlni arta ca un stimulent spre plăcere și desfrânare. Pe de altă parte ai avea un idealism lipsit de experiență, dacă tu, ca educator al poporului, ai vrea să lucrezi numai pe calea aceasta internă. După cum este natura omenească, nu vei putea să fii fără de sprijinul statului în acțiunea ta, de a statori pe cale legală restricțiunile potrivite și de a fi simulentul opririlor și al asupririlor, cari nu se pot ocoli. In ce fel și cum și în ce grad se va întâmpla aceasta, e o întrebare, care se va putea hotărî numai in conformitate cu condițiile istorice-culturale generale și cu relațiile anumite, date. Totuș, nu pot să retac, că legislația de astăzi mi se pare 'față de pseudo-arta pornografică mult prea cu considerație. De numeroase producte, reprezentații, expoziții, cari sunt capabile să înveni- neze sufletul poporului, de fapt, prin îndemnuri rafinate la relații sexuale, 2 82 nu te poți apropia cu paragrafii legilor de acum. Zăpăcește pe legislator și țipetul, care se naște de obiceiu chiar și la confiscarea dramelor mur- dare de ultima speță; arta, zice-se, e amenințată în liberă desvoltarea ei, ' desvoltării'geniului artistic i se pune zăgaz din partea poliției! Astfel se naște teama misterioasă, dar cu atât mai plină de efect: că poate să ți se ducă numele, că ești retrograd, sau să devii ridicol, chiar și in cazul când îndrăznești să te pui în cale numai produselor celor mai depravate ale î așa-numitei arte. 1 Fără doar’ și poate, legislația statului și organele lui, cari duc ia I îndeplinire legile, au să lase, la tot ceeace are dreptul să poarte in intre- j gime numele de artă, o desvoltare netulburată. Această întrebare, despre 1 datorința statului, de a lăsa arta a se desvolta netulburată de nimeni, îmi ț stă mai presus de toate și nu mai poate fi trasă in discuție. (Nu mai 1 trebue să asigur pe acela, care-mi cunoaște scrierile estetice, despre aceasta.) I Această axiomă însă nici nu este trasă la indoială, in cazul despre care e | vorba. 1 In toate cazurile, pe cari le am aici înaintea ochilor, e vorba numai | de o pseudo-artă, care se folosește de mijloacele artei, ca să producă cele î mai brutale efecte de conținut, mai cu seamă plăceri de natură erotică. Să J se gândească cineva la Otto Erich Hartleben, la lulius Birnbaum, la Arthur ■ Schnitzler, la Hermann Bahr, la Frank Wedekind și să-și pună iutrebarea, a dacă ar fi pierdut, de fapt, desvoltarea artei in țările germane atât de mult 4 de n’ar fi fost cunoscută publicului una sau alta din preamăririle depravării, I scrise de acești poeți? Mi-aș apărea curat ridicol, dacă aș vrea să afirm 1 această întrebare. I Pe de altă parte insă nu-mi pare problematic, că s’au pricinuit sau 3 nu s’au pricinuit în urma multor opere ale acestor poeți, pagube morale 4 considerabile. Tocmai fiindcă sunt numiții poeți plini de spirit și fiindcă 1 posed calități caracteristice artistice, tocmai de aceea mă tem, că s’a ino- ] culat și în conștiințe tinere, mai nobile, credința că se ține de libertatea | artistului să se simțească bine in noroiul sexual.» 1 Societățile culturale și propaganda pentru cărțile bune. ; (C&teva reflexii.) | Am recetit a nu știu câta oră volumul dlui loan Al. Bră- 1 tescu-Voinești «întuneric și lumină* și mi s’au cristalizat, cred, 1 și mai bine principiile fundamentale, după cari trebue să fie condusă o societate culturală românească la răspândirea culturii în popor — aceasta mulțumită lecturii volumului de față. Să mă explic. De sigur, dl Br.-V. este unul din cei mai buni sti- ’ liști la noi și unu) din cei mai talentați scriitori români — tocmai de aceea o carte de a d-sale va putea forma mai ușor platforma « r - 83 - de discuție principiară asupra unor probleme atât de însemnate ca răspândirea culturii In popor. Mai mult: nu numai stil de seamă, nu numai talent re- marcabil posedă dl Br.-V., dar mai este stăpân și peste o notă etică, peste un simț social atât de pronunțat, Încât schițele și nuvelele d-sale sunt expresia unui adevărat om de inimă, a unui spirit de elită, sunt pline de sentimente umanitare, cărora numai dori le poți răspândirea cea mai mare. Se naște Întrebarea: cum să ne Îngrijim ca volumul acesta să se răspândească cât mai mult in mânile acelora, pentru cari este scris? O societate culturală cum este «Asociațiunea» din Sibiiu d. e., sau Societatea «Steaua», «Casa școalelor» sau «Cartea româ- nească» din București — ar trebui să afle modalitatea ca, de fapt, volumul acesta să se răspândească In cercuri cât mai largi. Cum? Prin propagandă, mai întâi de toate. Organele ofi- ciale prin circulare, dela centru — publicațiile oficioase («Tran- silvania», etc.) cu articole informative, nu odată, nu de douăori — ci insistând de câteori Ii se oferă prilejul potrivit, adecă In toate cataloagele de cărți bune de cetit, pentru școli, pentru internate, pentru intelectuali, pentru țărani, etc. In centru, la societățile acestea culturale, In Sibiiu, Cernăuți, București, lași, vor trebui să fie câțiva secretari sau directori sau numiți-i cum veți voi, ■ numele nu importă, oameni de gust, scriitori-critici și ei, cari să selecționeze și să recomande cărțile bune, ce apar In ro- mânește. Să se nască o legătură, o continuitate, să fie un con- trol, să se dea o directivă hotărîtă selecționării acesteia din punct de vedere cultural (pedagogic* artistic, poporal). Sunt greutăți de învins. Să nu creadă cineva că munca aceasta este atât de ușoară, lată câteva greutăți. Volumul dlui Br.-V., oricât de valoros este, ori câte calități are, nu l-aș vedea bucuros într’o bibliotecă poporală. Motivul este ușor de spus: poporul, ar vedea multe probleme în culori prea negre. Sunt unele schițe și novele (Scrisorile lui Mișu Gerescu, Niculăiță Minciună, Din carnetul'unui jurat, Inimă de tată, Ta'ină), cari nu sunt pentru popor, conținând sau o critică la adresa advocaților, sau arătând cum în societatea noastră cinstea sufere naufragiu sau cum stăpânul ușuratec strică casa slugii credincioase. Ca să fiu și mai esplicit amintesc numai 2* - , 84 — pe «Niculăiță Minciună», băiatul de țăran, deștept, inimos, de treabă, care este batjocorit pe nedreptul cu porecla de «Min- ciună», din cauza neghiobiei oamenilor din satul său. Niculăiță - acesta găsește o pungă de bani pe drum, o dă la jandarmerie, dar banii ajung în mâna șefului de jandarmi, care — în înțe- legere cu «ibovnica» sa, Steluța (I) — și-i pune singur în bu- J zunar. Bietul Niculăiță poate să tot protesteze, domnul procuror poate să tot ancheteze, nedreptatea iese triumfătoare — Nicu- ’i lăiță «Minciună» este declarat nebun și de disperare, când vede 1 că simțemintele sale cele mai drepte și sfinte sunt zeflimisite î și interpretate fals, — se spânzură! Cetind odată unui țăran i novela aceasta, voind să fac o încercare, mi-a spus: Da bine, ' după cele auzite să nu mai dai la jandari cele găsite! Asta este concluzia logică a minții cetitorului naiv. N’am de gând să apăr pe dl Br.-V. împotriva învinuirii că ar profesa astfel de principii. Dimpotrivă! Novela este un țipet ₇ de durere, o apărare a dreptății călcate în picioare. Bucata aceasta, ca și celelalte numite mai sus, este scrisă pentru. inte- lectuali — pledează pentru o schimbare a mentalității unora , din ei, este un rechizitoriu aspru a depravării morale, sociale. ■ De ai putea avea putința să dai cărțile numai în mânile cărora sunt menite! Cărțile pot fi balsam, pot fi însă și accid corosiv. Dar sunt în volum bucăți, cari pot ii cetite cu drag din partea poporului. Nu a poporului de rând, ci a celor mai de- ștepți din el (Blana lui Isâia, gluma: Metamorfosa, Bietul Trie, Moș Niță Hârleț, Priveghetoarea). E drept, sunt unele cuvinte și expresii, cari vor trebui explicate, dar fondul, ideia funda- ' mentală a bucăților acestora este acceptabilă pentru mentali- - tatea țărănească. Acum se naște problema: cum s’ar putea scoate piesele potrivite pentru cetitorii țărani din volumul întreg? Cum s’ar putea tipări, eventual, în ediții cu adnotări scurte pentru cele, mult, 80 de cuvinte, necunoscute? Eu cred că societățile culturale amintite, în primul rând, apoi societățile noastre de editură existente, ar trebui să se gândească la modalitatea aceasta. Merg mai departe, lată aici câteva cuvinte, pe cari nu le va înțelege așa de ușor un român, care n’a umblat la școli ro- 85 mânești și nu s’a îndeletnicit intensiv cu literatura românească: compartiment friguros (3); meteahnă (3); prefectura (10); datează (13); nostimade copilărești (13); ronturlle de flori (14); copii joacă croket; fundele (18); extaz general (18); copii., rămași țaglă cu ochii.. (18); afecțiuni (21); iarăș: nostimadă (23); bătea darabana cu degetele (28); nenea A. era grozav de tabietllu (28); sastisit (30); pichet (joc) (31); pasiențe (34); panselele (flori) (34); clematită (floare) (37); jenă (37); muere leneșă, risipitoare și sanchle (?) (39); subțineți procestil (45); târlia (51); jambiere (59); acarii dela drumul de fier (59); muncitori la plevilă (61); poiată încăpătoare (62); prealabilă (62); bat cu frlștile în stâlpii polatei (62); teșghea (62); refuzat (66); apelpisiți (69); serviciu județean al prefecturii conceptează rezoluțiile venite de sus (70); nurca (blană) (71); misirliu (71); pehlivan (75); burlanele sobei (80); piesă de 5 lei (81); soclul casei (82); violența (83); ener- veze (85); ardoare (87); sindrofie (88); agasantă (90); sufragerie (90); dreseaz-o cu răbdare (92); era cam neder (92); apelolsit (100). Am citat dintr’o sută de pagini. Mă gândesc la tineretul românesc, care vrea să citească volumul acesta al dlui Br.-V. și care n’are la îndemână un dic- ționăraș de neologisme și de idiotlsme, românești. Este o problemă din cele mai arzătoare pentru viitorul apropiat ca societățile noastre culturale să se îngrijească ca acest dicționar să apară, căci numai așa lectura produselor românești în casele românești va putea câștiga teren și mai larg. Știu că di Enea Hodoș pregătește un astfel de dicționar, încredințat din partea «Asociațiunii» noastre — înfăptuirea planului, cât mai cu- rând, este de dorit. («.Enciclopedia română* este prea volumi- noasă și epuizată, dicționarul lui Șăineanu e prea defectuos, cu toate că, în parte, are calități¹.) Dacă încercăm să ușurăm lectura volumului pentru tine- retul nostru dela oraș, de ce n’am ușura-o și pentru copiii noștri? — e vorba de partea acceptabilă pentru ei. $i câte pa- gini duioase, minunate pentru mintea și inima copiilor are vo- lumul acesta I Pagini, cari evocă mila față de animale, față de cei săraci; față de cei slabi. (Nicușor, Priveghetoarea, Blana lui Isaia, Bietul Trie.) Dar sunt și în celelalte bucăți părți potrivite ¹ Din 1917 au apărut alte ediții, corectate, ale dicționarului Ș., încât serviciile ce le poate aduce sunt remarcabile. 86 pentru copii. (Descrierea vieții familiare tn casa lui Mișu Ge- rescu, lauda cinstei servitorului bătrân «Moș Niță Hârleț» și moartea lui.) Acum: a) de ce nu se găsește o societate culturală, care să editeze părțile potrivite pentru tinerime — revăzute, even- ; tual, din partea autorului ? Unde este societatea, care să Intre tn legătură cu autorul și care să dea in mâna tinerime! un astfel de tezaur? Va zice cineva: cărți ad usum Delphinl? Da! De ce nu ? E un lucru atât de disprețuit să editezi astfel de lucrări ? 6) De ce n’ar putea societatea pentru protecția animalelor ( C. Brătianu>, — Transpunându-ne dl căp. lorga modăle de inscripții (troițe) ; pe mormintele eroilor înmormântați 89 în cimiterul eroilor: Avram lancu din Țebea, comitetul hotărește să se ridice câteva troițe de acestea. — Rapoar- tele satisfăcătoare despre sărbătorirea zilei din 1 Decemvrie 1924 din desp. Șimleul-Silvaniei, Deva, Agnita, Tăș- nad, Ciachi-Gârbău, Hunedoara și Jiu. — Dl Dr. Lazar Nichi, direct. Pala- tului cultural, Arad, transpune soco- telile cu ocazia festivalurilor aranjate din prilejul adun. gen. din 1924, în Arad. Venitul net a fost de 39,946-60 lei, primiți de noi. — Desp. « Țara Oa- șului» a ținut o adun. gen. extraordin. în 12 Iulie 1924 la Bicsad și una or- dinară în Poni (28 Sept. 1924). — Desp. Seini s’a despărțit în două: desp. Seini și desp. «Țara Oașului». La cel dintâi este director dl Dr. Matei Sofonea, medic în Seini, la al doilea dl Qavril Szabo. (Dl Sofonea a ținut o conferință despre «Plăgile sociale-.) In agent, corn. Pomi s’a primit, In dar, o bibliotecă din partea desp. Sata- mare, prin dl prof. Barbu. In folosul soc. noastre se vor multiplica portre- tele episc. Mihail Pavel și al lui Vas. Lucaciu. — Desp. Copolnic-Mănăștur a înscris pe 1925 alți 2 membri activi și 39 membri ajutători. La adun. gen. a desp. (7. XII) dir. desp., dl Nic. Avram, a vorbit despre «Asociațiune», apoi dl preot I. Medan despre «Ra- murile de desvoltare culturală și eco- nomică' ale poporului». — Desp. Bă- sești a ținut adun, cercuală a desp. în 31 Decemvrie 1924. — Desp. Brad a vândut toate cele 50 calendare ale «Asociațiunii». — Desp. Hunedoara — adun, cercuală în corn. Ohelar (24 August). — Un foarte activ membru al «Asociațiunii» este dl căp. M. Du- mitrașcu, c^je a constituit de curând un desp. nou pe lângă Regimentul 28 de Inf. din Ismail (Basarabia). Desp. se va numi: Desp. «Astra» Regt. 28 Inf. Ismail Fiecare companie-agen- țură va primi câte o bibliotecă popo- rală. — Desp. Moldova-nouă a înaintat raport despre ultimul pătrar al anului 1924. — Din Decemvrie 1924 încoace s’a sporit lista membrilor cu: 3 membri ai Casei naționale centrale, 56 membri fondatori, 203 membri pe viață, 576 membri activi, 157 ajutători — cu totul 995 membri noui. — In Vidra s’a des- chis în 2 Ian. 1925 biblioteca Avram lancu. Părintele Grigoriu Nicola din Vidra împarte căiți poporului, tot la 2 săptămâni. Poporul se îndeamnă — citește bucuros. — înalt Prea Cuv. Sa, direct. Acad, teologice din Sibiu, Dr. Eusebia Roșea, a dăruit colecții de ziare ve a executat arii naționale. Vorbirea de închidere: președintele agenturii, părintele Sebastan Rusan. (Inimoase Îndemnuri pentru propaganda culurală în Valea-Jiului în ziarul Gazeta-fiului.) Desp. Zălau: In Zălau s’a început seria de șezători literare și culturale în 2> Febuarie. Prima șezătoare a avut declamații, coruri, muzică și o conferință cu proiecțiuni a dlui L. Ghergariu, dir. liceul de stat: «Răs- boiul pentru neatârnare». Noua și bine redactata gazetă săptămânală culturală 'Meseșub din Zălau îndeamnă pu- blicul de intectuali într’un art. de fond (28 Februarie) să cerceteze cu sâr- guință conferențele și festivalurile. Dl primar Dr. Nicodim Cristea, directorul despărțământului nostru, își dă cea mai lăudabilă silință. — Despărț. va cumpăra un skiopticon propriu. Co- manda s’a făcut. Secția școlară a , cu se- diul în Cluj, a ținut în 12 Martie o ședință la care dl dir. de școală pri- mară Constantin lencica a vorbit despre «învățătorii ardeleni și noua lege șco-. lară». (Seminarul pedagogic univer- sitar.) Desp. Deva: într’un avântat arti- col salută («Gazeta Hunedoarei», 11 Martie 1925), direct, despărțământului Deva, dl prof. [uliu Josan, «Exten- siunea universitară» din Cluj, ca co- laboratoare în Deva. Vor vorbi în Martie dnii profesori universitari D. Teodorescu, V. Ohidionescu, Th. Ca- pidan și 1. Lupaș. Lupta contra pornografiei. — Material de răsgândif. — ÎN FRANȚA. In prefața voi. I. a «Teatrului său complet» a scris Brieux (1922) despre punctul său de vedere estetic, etic. Cuvintele merită să fie reținute: «Vederea suferințelor altora mi-a fost întotdeauna insuportabilă. Am vrut să-mi descarc mânia și turburarea, care tmi pricinuiau, scriind după cum am fost eu în stare... Am vrut ca, deoarece am trăit-o, cantitatea de su- ferință răspândită pe pământ .să se micșoreze puțin. Am marea satisfacție de a fi reușit în privința aceasta și știu că două din piesele mele: Loc- țiitorii («Les Remplațantes») și Ava- riații («Les Avaries») au contribuit să salveze existențe omenești și să facă altele mai puțin dureroase. Teatrul meu a fost mai ’nainte de toate un teatru social. Este cu putință ca pe scândurile scenei unde de obicei se mișcă nătărăii amorului, pe aceste teatre de saltimbanci, unde vodevilul ne arată femei despuiate (cum se des- bracă), sărituri și mărcăriciuri (nebunii/ să se expună chestiuni grave, agitate, dacă nu ch;ar resolvate?» (Cit. după «La Revue franțaise de Prague», Dec. 1922.) Dl Adolphe Brisson*) (Bonhomme Chrysale) primește dela organul stu- dențesc francez: «L’Echo des Etu- diants* (ecoul studenților) — a tine- rimei intelectuale din Cartierul Latin din Paris! - un chestionar: «Ce ere- *) Rev. ,Les Annale»’, 18 Febr. 1923. 92 deți despre actualul val de pornogra- fii ?? Tinerimea întreabă pe dl Brisson dacă nu e cu cale să «reînvie di de Lamarzelle?» («Venerabilul senator» de Lamarzelle a protestat vehement, ca odinioară dl Berenger, cel batjo- corit «Tatăl Pudoare» — «Pâre la Pu- deur»), împotriva imoralității cărților și a spectacolelor. Ce sfaturi dă dl Brisson tiaerimei? Să nu vadă în argumentații directo- rului de teatru: «Ce vrei! Trebue să trăiești! Arta nu te nutrește», nici în suspinul autorului: «Sunt obligat de a trece sub furcile caudine ale direc- torilor!» argumente pentru îndreptă- țirea pornografiei. «Da», scrie dl Brisson, «sunt de acord: în cele mai mici opere ale se- colului al XVlI-lea și al XVlII-lea au fost tot atât libertinaj ca in produc- țiile moderne de acelaș gen». Dar pe atunci nu se putea lăți imoralitatea așa de tare ca in ziua de astăzi! «Acum s’a democratizat mur- dăria! Se fabrică ieftin în uzine, ca lumânările sau ca ciocolata; o cum- peri pentru douăzeci de sous (bani), pentiu zece, pentru cinci». Societatea își dă osteneala ca să ridice sănătatea materia’ă a poporului. «Pare că igiena morală o lasă indife- rentă. lată pentru ce este ceva putred în regatul Danemarcei». Concluzia logică: «Da, părinții noștri au putut fi tot atât de grosolani ca noi înșine. Aceasta n’avea consecințe pentru dânșii. Pentru noi are urmări incalculabile. Cutare microb, care lâncezește într’un teren refractar, se înmulțește repede dacă și este terenul favorabil și în curând cutropește întreg terenul. Terenul no- stru este cu deosebire favorabil des- voltării microbului. Și cu toate că sar- casmul și ironia răsplătesc sforțările lor, socotesc că este cu cale să aprobi pe oamenii cinstiți, cari reclamă îm-1 potriva germenelui celui rău o doc- torie energică»... «Trebue să curățim, grajdurile lui Augiaslr, încheie dl Brisson, «fiindcă streinătatea ne observă și ne judecă și pentru că e în joc bunul nume' ak țării noastre». j ♦ Sunt alte cărți, într’adevăr pri- 1 mejdioase și nesănătoase», suspină I '■Bonhomme Chrysale- în «Les Anna- | Ies» (1 Oct. 1922). «Sunt romanele, j cari calomniază păcătos, murdar, rasa 1 noastră, moravurile noastre și ne în- I josesc in ochii streinilor; aceste ro-'l mane obscene (este unul, astăzi, care 1 pricinuiește scandal), publicate cu sco- 1 pul mârșav de câștig (but abominable 1 de lucre), vândute pretutindenea și dia | belșug, mulțumită unei reclame neru- ] șinate, desonorează pe falșii scriitori, 1 cari le scriu și pe editori, cari le edi- | tează. Ar trebui să fie arse, cum se | făcea odinioară în Piața Grevei, și ar I trebui ca autor și editor să fie con- 1 damnați la pedepse infamante. Cen- ] zura avea ceva bun. Crimele cele mari 1 sunt comise în numele libertății». i (Bonhomme Chrysale» în «Notele 1 Săptămânale» din «Les Annales», 1 a Oct 1922.) 1 Albert Flament, care e angajat de | revista de seamă franceză -Revue de | Paris- să scrie rubrica permanentă: 1 «Tablouri din Paris», vorbește, în nr. I din 15 Apr. 1923, și despre Nudul ia I «Af«szc-/7aZ/»-urile din Paris și găsește 1 următoarele epitete și resonamente: I «In toate revistele «parisiene cu- 1 rate» ale iernei acesteia (1922/3) nu- 1 dul trece peste ceeace imaginația poate ! să inventeze, nu în scrutări artistice, 1 de sigur, ci în vulgaritate, în despu- | ieri (desbrăcări) unde garnitura nu mai 1 este nici ornament, nici un voal. Tre- | - 93 — bue să crezi că directorii de music- hall-uri pariziene cred că au miopi drept spectatori obicinuiți și complet insensibili. <.Nici o preocupare artistică nu poate ți invocată. Nenorocitele crea- tori expuse o știu prea bine, vai!, că nu s’ar putea vorbi de puritatea li- niilor lor, de fericitele proporții ale trupurilor lor; ele nu mai cugetă. Au sentimentul imperfecției lor... Dacă ar fi in deajuns de frumoase pentru ca apariția lor desbrăcată astfel să poată naște oarecare admirație, o știu prea bine că n’ar avea nevoie să se angajeze de directorul unuia din cele 10 etablismente din Paris, in cari se arată astfel carnea femeiască, crudă de tot»... Concluzia: «Camera (fr.) poate, fără de nici o primejdie, să interzică aceste exhibiții, cari desonorează Pa- risul, de cari parisienii sunt scârbiți și cari permit aliaților noștri de a face reflexii pe cari noi nu am vrea să le permitem nici chiar celor mai răi duș- mani ai noștri». (Pg. 918.) • într’o convorbire avută de criticul literar francez Andre Lang cu scrii- torul Fernand Qregh («Călătorii în zig- zag, în republica literelor», rev. «An- aales», 12 Febr. 1922), a declarat a- cesta: O să revină poezia franceză (după ce a trecut peste boala dadais- mului, care «a spart un abces» și cele- lalte boale literare actuale) la «fru- moasa linie dreaptă» a geniului po- etic francez, «afară dacă această linie nu este pe cale să se Îndoaie fără de voia noastră și afară dacă epoca, pe care o trăim»de present, nu este una din epocile de decadență, cari preced o întoarcere la barbarie... Da, o măr- turisesc, gândul acesta mă obsedează: analogia situației actuale a Europei și a situației imperiului roman sub Con- stantin sau Teodosie*. «Mă înspăimânt când îmi închipui că măiestrul nostru Anatole France, a cărui grație, ironie, elegant scepticism, ne farmecă, între alte mii de lucruri, mă înspăimânt când mă gândesc că France ar putea fi considerat, peste câțiva secoli, ca d. e. Lucian din Sa- mosate, care făcea deliciul grecilor sec. al 11-lea... Te rog mult, firește, să nu mi se ia comparația pe de-a întregul (literal)». * Episcopul Sebastian Herscher a- duce următoarele argumente împo- triva lecturii romanelor imorale, în cro- nica sa' religioasă din rev. franceză «Les Annales» (24 Iunie 1923): «Din punct de vedere pur rațio- nal este un inconvenient serios cetitul unei cărți imorale; din punct de ve- dere religios este o primejdie gravă. Fiindcă este fals sau cel puțin foarte îndrăsneț să spui și să crezi că poți să citești nepedepsit totul, pentrucă . ești foarte inteligent și foarte cultivat, pentrucă ai idei foarte largi sau o ju- decată foarte sigură. Adevărul este că nici cultura, nici inteligența, nici bogăția ideilor, nici judecata, fie ea oricât de solidă, nu sunt capabile de a pune, într’un mod constant și sigur, o persoană, mai cu seamă o persoană tinără, fără de experiența vieții, la adă- postul consecințelor nefaste ale unei lecturi rele. Fiecare imagine tinde, ea de ea, să se realizeze; ea este un principiu de mișcare și de acțiune. Asemenea fiecare imagine, presentată spiritului prin o lectură imorală, aduce cu sine o tendință de imitare. Ten- dința aceasta nu este întotdeauna con- știentă, fiindcă se ține de actele, cari desgustă și revoltă o inimă onestă; cu toate acestea tot există, și acțiunea ei, pe lângă toată manifestarea ei în 94 •taină, nu este mai puțin reală. Lungă vreme poate, tentația dormitează în cel mai adânc loc la eului intim al ce- titorului lipsit de băgare de seamă, in fundul conștiinței fiarei amorțite. Poate că nu va cauza la Început de tot nici o disordine aparentă, dar intervine o circumstanță favorabilă ca să se tre- zească brusc — un suflu vijelios, o turburare fizică sau morală, ceasul, care se târește lângezind, etc., — și va apărea la suprafața conștiinței și va stăpâni voința. Fiindcă, cu voia tine- rilor noștri savanți in rele de a citi totul, există legi psihologice, cari ne guvernează, în realitate, cu totul al- tele decât și le închipuiesc ei. Legile acestea au fost scoase la iveală cu o mare putere de cugetare, cu o pro- fundă siguranță in judecată și cu un real noroc de expresie din partea dlui Eymieu, in primul său volum al lu- crării de psihologie practică: «Guver- narea persoanei proprii» (Le gouver- nement de soi-meme), intitulat «ma- rile legi» (Les grandes lois). Trimitem acolo buni-bucuroși pe presumțioșii noștri, cari își închipuiesc că pot să citească toate, de când au părăsit băn- cile școalei, după ce au câștigat aici câteva grade universitare, ca și când aceste grade ar fi de ajuns ca să o- prească în favorul lor și în favorul victimelor zelului lor intempestiv, mer- sul și consecințele legilor psihologice, tot atât de vechi ca și lumea și cari vor dăinui ca și ea. «Nici o voință umană nu se poate sustrage legilor acestora. Ele regu- lează activitatea noastră în cele trei faze succesive pe cari le presintă fie- care din manifestările ei: imaginea sau ideia, sentimentul și actul. Nu poate nimenea să oprească ca aceste forme ale activității noastre să nu se influințeze una pe alta, astfel, că ide- ile inclinează spre acte, că actele e- vocă sentimentele și că, prin senti-i mente, ajungi ca să stăpânești, să gu- • vernezi ideile și actele»... «O idei* j este un act în germene». Vestitul orator bisericesc catolic I din Franța, P. lanvier, a vorbit după 9 răsboiu despre teatru și importanța 9 lui culturală, precum urmează: «Pre- 9 dilecția pentru teatru se ține de una 9 din patimile cele mai răspândite, mai 9 cu seamă la popoarele civilizate... Ce 9 poziție ia morala creștină față de re- 9 prezentațiile teatrale? Ea nu condamnă W fără de a selecționa, toate piesele; B concede pe acelea, cari nu sunt stri- 9 căcioase in urma cruzimei, nici ia S urma imoralității, nici in urma lipsei 9 lor de cinste. Acțiuni dramatice anu- 9 mite ne oferă chiar și biserica în ce- 9 remoniile ei, în cari tradiția, reiigio- 9 sitatea și arta își oferă ce au ele mai 9 înalt și mai bun. Arta dramatică iși 9 dă osteneala, afară de aceea, de a 9 reda în ziua de astăzi iarăș scene din 9 viața Mântuitorului. Reprezentații mi- 9 nunate, foarte potrivite ca să aibă o 9 influință de înnobilare asupra spiri- 9 tului. Dar există alte piese teatrale a 9 căror reprezentare, dimpotrivă, con- 9 stitue o mare primejdie. In sine nu 9 este teatrul o școală a răului. Ar putea, 9 nu-i vorbă, să ajungă un loc de pe 9 care se propagă adevărul, de unde 9 ai putea vorbi și acelora, cari ocolesc 9 de altfel casa Domnului. Bunătatea 9 ordinei și a religiei nu zac în afară 9 de sfera tendințelor teatrului. «Se ,1 pare», zice La Bruyere, «se pare că 1 romanul și teatrul ar putea să ajungă 1 atât de utili, pe cât sunt de stricăcioși 1 în ziua de astăzi». «Racine ne-a ofe- rit astfel de exemple spre sfârșitul vieții sale, în «Estera» și în «Athalia». De mai multă vreme își fac apariția multe sforțări de a elibera arta dramatică de « minciună și de desfrânare, ca să fie I r V - 95 - -adusă în concordanță cu recerințele evangeliei. Dacă voiesc autorii, pu- ; blicul și critica, nu mai are Ioc spiritul ? și noțiunea pentru reprezentații de tea- i tru, omorîtoare. Unul de rangul sf. [ Toma de Aquino a spus că meseria ț' de actor dramatic în sine este ine- i scepționabilă. Actorul, a cărui misi- une a vieții zace în aceea de a oferi r semenilor săi ceasuri plăcute de re- creație, în marginile a ce este permis din punct de vedere moral, are drep- tul la stima generală și la recunoștința noastră. Firește, jocul lui trebue să fie corespunzător celor susținute mai sus. Durere, teatrul se dă adeseori în brațele unor aberații bolnăvicioase, cari calcă în picioare legea și dreptul creștinesc. înainte de toate se joacă prea mult teatru și toate păturele populației, o mare parte a presei și mijloace i- mense de bani servesc teatrului. De aici rezultă, afară de pierderi mari de timp și de bani, rele grele în pri- vința psihică, pentru mulți, cari se în- vață cu o viață visată, în loc de a privi realității drept în față. Dimensiunile răului sunt astăzi greu de măsurat. le reproduce în foileton (25 11 1925). — Cetiți-le și spuneți, dacă nu se pot referi și la femeia română, care într’unele «romane» și «piese» mo- derne a fost terfelită de pretinși scrii- tori. «De câte ori am întâlnit în Paris o doamnă cehă, ajunsă de curând (in capitala franceză), m’am amuzat, lu- ându-i la cunoștință desamăgirea. Se aștepta să găsească aici «un vârtej de nebunie», un delir, de stil, de măreție 96 și de perversitate și nu găsea decât veselie, bucurie, desinvoltură (ținută nesilită), umor și pe burghez. Numai Piața Vendâme și Rue de la Paix, cu .vitrinele lor de giuvaeruri, răspun- deau așteptării ei. . Cum să lovești această presă ne- numită, împotriva căreia se organi- zează o cruciadă necesară și prea târzie? Presa aceasta nu se mărgi- nește să petreacă pe cetitorii săi, ii și Învață. Inserează anunciuri, oferte și cereri, cari sunt tot atâtea apeluri la prostituție și la desfrâu. Legea, care pedepsește vânzarea stupefian- telor, a opiului și a cocainei, n’ar putea să pedepsească aspru un altfel de co- merciu, nu mai puțin stricăcios? E de dorit ca un legislator, luându-și sarcina urmată de răposatul Berenger, să pună întrebarea aceasta ministrului!. • ÎN GERMANIA. I. Murdăria In Germania actuală. Rușinea tR.eigen*-u\m. («Hora drago- stei!, de Schnitzler.) «Există lucruri (opere) pe cari le refuzi dintr’un sim- țemânt de rușine înăscută, imediat și fără ca să mai meditezi (de sine în; țeles), opere asupra cărora nici nu mai poate ii discuție. In urma consta- tării acesteia este cu desăvârșire es- clusă pentru noi o «desbatere» sau o «discuției privitoare la.... Un om, care încadrează cu dialoage contactul sexual în unspreze cazuri și lasă să fie jucat «decenți aceasta, — treci la ordinea zilei peste așaceva, dacă ai, cât de cât, simț de nobleță. Nu ne-a lovit încă destul la mir (nu ne-a dat jos îndeajuns cu loviturile-i de mă- ciucă) răsboiul? Ar trebui ca opinia publică... să fie în stare să se apere, cu o putere elementară, față de o astfel de sporire a nerușinării generale, fi- rește, dacă ajung lucrurile la scandate, la procese, la opiniuni, la absolvări judecătorești — atunci e cauza deja pierdută. Un luptător pentru ce este: curat (cinstit) ca profesorul Brunne^ a jucat într’o astfel de situație, sub toate împrejurările, un rol ingrat (ne- favorabil): fiindcă aici sunt numai vorbe, vorbe, vorbe, — iar în fabri- carea de cuvinte sprintene, frivole, îlț întrec cei cari nu se dau înapoi dela, nimic». (Prof. Brunner a fost batjocurii chiar de «Leipziger N. Nachrichten — trad.) ' ...Țara este într’o mizerie prea mare, este prea sălbătăcită, prea sfd;, șiată, pentruca să-și permită luxai unor astfel de --opere de artă*. Inheagă lu- mea așteaptă să vadă ce facem, ne \ urmărește aproape cu ură și cu dis.' preț, vrea să vadă ce suntem în stare4 să spunem și să prestăm — iar Ger- ș mania de după reVoluție joacă astfel') de «dansuri de dragoste». (Rev. -Tur- ’ mer* Ianuarie 1922.) Alt citat, din revista -Christliche ■ Welt* (lumea creștină) 1922, Nr. I, tot ; referitor la «Reigen»-ul lui Schnitzler: ; «Noi, cei cari suntem în cercul restrâns < al prietinilor rev. acesteia, aparținem, ? poate mai puțin decât oricine, acelora, cari sunt obosiți (Anatole France a '■ constatat «oboseală» în Germania, când a trecut să-și ia premiul Nobel.). Dar ne înspăimântă cu atât mai mult lipsa de interes și lipsa de pășire energică (hotărîtă), apatia morală din jurul ‘ nostru. . ..Ce nebunește și neputincios ? (ohnmăchtig) ne-am purtat, ca să nu-’-i mese un singur exemplu, In afacerea • «Reigen». Să nu se fi. găsit conducere > de teatru, să nu se fi aflat trupă de ac- tori, care să aducă așa ceva pe scenă; -* ar fi trebuit ca să nu fi găsit public, ’ - 99 - care să umple localu^și nici poet, care să dea autorizația la reprezen- tare...» In tonalitatea aceasta mai departe. II. Analizând, în «Ghidul literar» (tLiterarischerHandweiser», 1922,9/10), biografia autorului german foarte la modă Hanns Heinz Ews (operele lui au ajuns la ediția a 645-a!) scrie Wil- . helm Matthiessen: , o i- coană a zilelor de după răsboiu. Au- torul resuscită mituri și eroi legen- ■ — 105 - dări, un fel de internațională de pilde, dar cari, din nefericire, nu dădu nici o mână de ajutor umanității suferinde. Leit motivul schițelor dnului H. P.-P. poate fi rezumat în aforismul, pe care d-sa il înscrie în pragul broșurii sale: «Omul poate fi sugrumat, un gând bun însă nu». Sub această stea scri- sul său se preumblă în toate literatu- rile și toate țările de unde culege pilda cea bună. Așa, de pildă, iată minunata imagine a «Parlamentarului ideal». E vorba de primul discurs al dșoarei Alice Masaryk, fiica preșe- dintelui repnblicei cehoslovace, aleasă în Cameră. Nu e timpul de vorbe frumoase, ar fi spus ea. Fapta, e sin- gura îndreptățită să fie în planul în- lâiu. Evocând soartea nenorocită a copiilor orfani, lipsiți de hrană și de îngrijiri părintești, ea propune înfiin- țarea de sanatorii pentru copii. Efec- tul vorbirii ei fu imediat. Pilda aceasta, și altele, le oferă meditației oamenilor de bine, dela noi, dl H. P.-P. * Ce va să zică cultură generală? «Ce va să zică deci cultură generală? Nu este o sumă de cunoștințe, căci a'tfel arfi un lexicon cel mai bun mijloc de cultură. Oameni, cari au o astfel de cultură enciclopedică nu ne impun. O cultură generală nu este o sumă de cunoștințe, fiindcă știința este un organism, ceva viu. Noi suntem aceia cari cugetăm și cultura generală — este omul întreg, într’un moment dat, societatea întreagă. E vorba aici de o cunoștință organizată, înlăuntrul căreia una esle legată de cealaltă. Mai apoi este cunoștința generală ceva mai înalt decât știința singuratică de aceea nu este cultura generală ceva savant, nu este ceva supra-doct. Nu este vorba de ceva savant, ci de o cu- noștință viie, organică, de o cunoștință a toate, naturală. Nu vrem noi o cultură generală fără de știință specială. Fiecare om cult, în general, să fie pe lângă aceasta specialist; prin aceasta nu pierde nimic din preciziune. Numai pe măsură ce este totodată specialist, scapă de dile- tantism, de diletantismul, care obici- nuiește să fie suplimentul culturii ge- nerale. Singura medicină împotriva diletantismului este specializarea. Noi toți suntem, până într’un anumit grad, diletanț', ne ajutăm in domenii dife- rite cu scrieri populare, dar n’avem voie să ne înșelăm că soarta fiecăruia, care tinde spre o cultură generală, este să aibă o anumită lipsă de cultură, ceva de jumătate, câtă vreme nu vom avea o metodă corectă a acestei cul- turi generale. Tocmai în ziua de astăzi este mare primejdia de a fi semi-cult. Dilentantul este omul, care este numai al prefeței, al copertei; e superficia- litatea. Diletantismul este o boală, un cancer, nu numai al minții, ci și al moralei; are o influință desastroasă asupra caracterului. După cum face cultura din noi oameni, poate să ne prefacă și în neoameni. Există cultură bună și cultură rea. Adeseori se pre- face cultura în poftă de a te înfrupta numai și se folosește drept stimulent, ca și cafeaua cea neagră. Medicina împotriva culturii acesteia: să înțelegi ce va să zică exactitate la lucru și ce însemnează lucrare în mic... Cultura generală nu este apărată numai prin cultura specială de dile- tantism, ci și prin aceea că adâncește problemele, filosoficește. Împart cul- tura într’una specială, intr’una gene- rală și într’cna filosofică. O cultură filosofică este ceva cu totul altceva decât o cultură generală. Cea gene- rală e aprofundată din partea celei filosofice. Cultura generală dă multa 4 106 - (multe), iar cea filosofică: multum (mult). Cultura generală este o demo- crație intelectuală, o egalitate a spiri- tului; prin ea există un colectivism spiritual, un comunism, fără de care n’ar fi cu putință un trai împreună. Individualismul trebue să fie propor- țional cu colectivismul- Cultura ge- nerală este eo ipso pan-omenească și umanitară și se ridică peste toate deo- sebirile personale și naționale, spre o unire a tuturor oamenilor, cari cugetă și simțesc. Herzen spune că s’ar arăta caracterul rusesc în faptul că își poate asimila foarte ușor fructele lucrărilor străine și că în aceasta zace omenescul caracterului rusesc. Așa se exprimă și Dostoiewski despre Pușchin; ca și când omul rus, până la un grad: slavul, ar avea o putință înăscută spre această cultură sufletească, spre această con- topire, spre acest comunism sufletesc». (Din lucrarea: