TRANSILVANIA Anul 55. Martie—Aprilie 1924. Nr. 3—4. „Mult pot puținii, buni, împreună!"... Cât de departe am ajuns eu toții. . . — Un mozaic, adunat și comentat de. Horia Petra-Petrescu. — Ce crezi din suflet spune-o, îndrăznește, Făr’ de zăbavă multă, Căci îndoială vorba-ți zămislește La cel ce-ascultă! De îndoială fug păreri netoate, Și nici nu crezi o vorbă-ades ce poate. (Goethe.) Ori care-ai fi cel ce citești rândurile de față — cântărește cu conștiențiositate fiecare citat din mozaicul de aici, întrebân- du-te: are sau n’are dreptate să exclame cel ce l-a adunat : Cât de departe am ajuns cu toții!? Este un mic rechizitor adresat conștiinței omenești din ziua de astăzi. Ca motto mi-am ales frum'oasele și adâncile rânduri de mai sus, ale lui Ooethe. Dacă ți s’ar da prilejul, cetitorule, în sfera ta de activitate, fie ea oricât de mică, să naști «îndoiala» în sufletele, cari mai cred în puterea brutalități', cari cred că pe înșelăciune, pe «camouflage», se poate zidi ceva trainic — ai sta la îndoială? Avem trebuință In zilele noastre de oameni, cari să ră- spundă defăimărilor și cari să se îngrețoșeze de atmosfera îm- bâcsită cu toate miasmele, ca deschizând ferestrile odăilor larg și arătând spre înălțimi, aspirând aierul curat de afară, să strige conștiinței omenești: «Dați pieptului să respire aier curat!» Nu-ți spune: ce sunt eu în stare! Contribuie ca o-sămânță de bun-sintț să încolțească! Fii satisfăcut dacă ai adăogat chiar numai o nespus de mică pietricică la clădirea, care trebue să se înalțe, dacă nu vrem ca tot ce s’au străduit generații de ge- nerații să creieze să se dea de mal. — 66 — In muzeul «Luvru».din Paris îți atrage atenția o pânză, a 1 pictorului francez Qetlcault: «Pluta Meduzei». «Meduza» a fost 1 un vapor mare, care s’a scufundat în 1816, ca «Titanicul». Pic- ■ torul ne arată grozava scenă cum vreo 20 de oameni se sbu- ciumă în disperare pe câteva bârne, în voia valurilor întărâtate. • 'Unii au murit, trupurile goale le zac lungite; alții', sleiți de pu- teri, supt cuprinși de toropeală; câțiva, cei mai vânjoși, mai ’ flutură o cârpă albă, căutând cu ochii depărtările, salvarea. Ceeace s’a petrecut pe vaporul «Meduzei» și pe plută, a : întrecut fantazia cea mai bizară. ■ Ne-a povestit cele întâmplate un martor ocular, demn de,credință. Foamea a început să roadă > stomacul omenesc, de îndată ce s’a isprăvit proviantu). Omul ; s’a revoltat împotriva omului. A început să vorbească fiara din om. Când stomacul s’a declarat suveran — au ajuns oamenii 'antropofagi. Rând pe rând s’au hotărât să mănânce din se- ' menii lor. Abeă după a 17-a zi de așteptare grozavă au zărit un vapori care i-a scăpat din torturile acestea infernale. Ca naufragiații de pe «MeduXa» suntem noi în ziua de astăzi Și noi întindem mânile, fluturând năfrămi albe, după ce am fost, vai, de atâtea ori antropofagi sufletești, după ce - am • cunoscut ce va să zică «bestia umană» în tranșeele de sobol, după ce am legat frăție cu armele de luptă preistorice, ale an- tecesorilor noștri, găsite prin tranșee? Și ochiul nostru cată lacom după scăpare din starea aceasta sufletească și trupească, iar dacă de departe se arată un sclipit de far, fluturăm năframa și strigăm: aici suntem 1 Vină! ne scapă 1 > Paginile ce urmează sunt țipete de alarmă, fluturări de nă- frămi albe și întrebări puse conștiinței: «E bine, e frumos ași? Incătrău tindem?» ♦ * Scurt timp înainte de răsboiul mondial s’au pus bazele unui <■ Institut internațional pentru răspândirea experiențelor so- ciale* («Institut internațional pour la diffusion des experiences sociales» — secretariatul general: Paris, Rue Claude Bernard.) Comitetul de patronaj internațional se compuneă din unii din cei mai de seamă cugetători, scriitori, savanți ai popoa- relor. Numai câteva nume din o lungă listă: Franța: Paul Deschanel, fostul președ. al Rep. Fr., fost președ. al camerei , deputaților, etc.; Anaiole France; Jeau Richepin; prof. Metch- — 67 — nikoff; d’Estournelles de Constant; Marcel Sembat; — Belgia: dep. E. Vandervelde; — Germania: Dr. Lamprecht; Dr. Ostwald; contele de Hoensbroech; economistul Liszt; — Austria: baronesa de Suttner; vice-preș.. Reichsratuiui, E. Pernstorfer; — Ungaria: Vămb^ry; — Anglia,: W. T. Steed; R. Macdonaid; — Rusia: No- vicow, etc. etc., apoi din Scandinavia, Finlanda, Turcia, diri Indii, China, Japonia, Australia, Canada, etc. Care erâ scopul societății acesteia, conduse de Dr. Ro- dolphe Broda, sufletul mișcării, directorul «Documentelor pro* greșului», cari au apărut în 5 limbi europene; începând cu anul 1907? „ «Grație perfecționării mijloacelor de comunicație, s’a estins evoluția economică modernă asupra întregului pământ; națiunile s’au apropiat din punct de vedere politic și intelectual, și s’au născut pretutindeni^ necesități paralele, probleme asemănătoare. Dar aptitudinile etnice de cari dispuneă fiecare popor pentru soluția acestor probleme sunt diferite și tot ^asemenea și me- diurile (milieux-urile) difereau în multe privințe. De aceea cu- > tare și cutare problemă a fost soluționată mai curând și într’o manieră mai perfectă la cutare sau cutare națiune: în America au găsit puterile economice, pentru întâia dată, o organizație metodică; în Australia a delăturat pentru întâia oră a legislație socială într’adevăr umană primejdia unei degenerări cu cafe eră amenințată rassa din partea lucrului industrial modern; Anglia a resolvat în coloniile sale problema self-government ului; Ger- mania a edificat un sistem modern de asigurare socială; Franța a deschis, cu școala sa laică și cu învățământul - moral, cărări nouă îh educația tinerimei. Toate aceste învingeri pot și tre- buesc să ajungă bunul comun al tuturor popoarelor, dacă vrem ca viitoarea civilizație a umanității să reunească ceeace are mai bun din diferitele națiuni-» Pasagiul este din prospectul, care întovărășeă publicațiile răspândite și prețioase: «Les Documents du Progrăs* (Paris), «The International» (Londra), «Dokumente des Fortschritts» (Berlin), etc., unde au apărut zeci și sute de studii și articole informative, din toate țările, articole subscrise de. nume ca: Emile Boutroux, Maxim Gorki, Steed, Vandervelde, Sembat, Ch. Richet și alți peste 200 de savanți și scriitori de talent. Iți râdeâ inima de bucurie, convingâpdu-te de emulația cinstită a oamenilor de bine din toate țările. Ceeace unul aflase bun, de remarcat, tn țara sa, o comu- nică repede în paginele organului de publicitate, consultat pe 1* 68 savanții și. oamenii de inimă din țările celelalte. Eră o întrecere între ideile sănătoase, eră o Olimpiadă a bunului simț — a «bunului simț», decretat de Deschanel (în 1921) drept cea mai mare puter» pe lume. Ajunseră unii așă de departe ca să decreteze epoca de dinainte, de răsboiu . In fața președintelui Rep. franceze și a tuturor somităților științifice, in fața delegaților universităților streine, etc., a rostit Pasteur, la jubileul său, în 1892, cuvintele: «D-Voastră, delegați ai națiunilor streine, care ați venit de atât de departe ca să dați o probă de simpatie Franței, d-voastră îmi pro- curați bucuria cea mai adâncă, pe care o poate simți un om, care crede cu tărie de neînvins că știința și pacea vor triumfă asupra ignoranței și a răsboiului; că popoarele se vor înțelege, nu ca să distrugă, ci ca să edifice și că viitorul va aparține acelora, cari vor fi săvârșit mai mult pentru uma- nitatea suferindă*. La răsboiul din 1870/71 n’a putut să ia parte altfel, decât oferindu-și serviciile ca om de știință. Răsboiul II atinge dureros, pe dânsul, care visă de o colaborare spre binele comun. In 1868 74 fusese denumit doctor de onoare al universității din Bonn și-acum trimite decanului universității germane o scrisoare, in care pro- testează Împotriva poate să străbată și să strălucească întreagă prin fereastra noastră». «Inchipuiți-vă cum ar trebui să suferiți, dacă n’ați aveă . săpun și lavor de spălat, dacă n’ați aveă serviete, nici rufe, nici haine, nici furculițe, nici cuțite, nici farfurii., nici chiar cărții Și — totuș sunt acești sălbatici cari ne par atât de vrednici de compătimire, mult mai bine decât înaintașii ndștri, cari au trăit acum mai bine de 100,000 de ani, fiindcă au <.atme mal perfecționate, arcuri, săgeți, ș. a. m. d.» De când a apărut cartea lui Payot am fost blagosloviți cu viața de tranșee, și noi «civilizații», iar armele irt s’au perfec- ționat intr’un mod vertiginos. La cap. ^Cruzime* poți citi: «Oamenii preistorici trăiau in seminții... Cruzimea își are obârșia în lipsa de cultură. De ' aici provine că de multe ori sunt copiii cruzi, fiindcă nu-și pot închipui durerea ce o pricinuiesc*.. .* . Autorul vrea să înțeleagă, de sigur: «lipsa de cultură’ a inimii». Altfel câți supt oamenii cari își zic «culți» și își . *Răsboiul>, declară dl Rădulescu Motru, «a fost nu numai o mare calamitate, dar a fost și o mare rușine pentru cultura omenească. Intelectualul recunoaște un singur răsboiu: răsboiu contra răsboiului... Este o nebunie ca după ce o lume întreagă a fost dusă la măcel pentru a satisface ambițiunea și interesele unei minorități, după mizeria produsă peste tot, aceiaș lume să continue să se dușmănească pentru a nu-și deszice stăpânii cari au dus-o la istovire». «A fi intelectual însemnează... a tinde la o colaborațiune cât mai întinsă cu oamenii cari admit principiile tale, indiferent de granițele naționale. Intelectualul este emancipat de sub tro- pismele inimei și de sub interesele materiale. El vrea peste tot lumină, peste tot discuție. Politica de struț pe care o fac imperialiștii, naționaliști ca și politica egalitaristă pe care o fac idealiștii proletari sunt pentru el de o potrivă de greșite». (. (După «Viața româ- nească», Sept, 1921). Romain Rolland găsește ca «rană a timpului» (1916) «egoismul anti-social»; «civilizația actuală n’a moștenit decât viciuri: fanatismul intelectual și cupiditatea», «răul de care su- fere lumea -nu este, am spus-o de nenumărate ori, forța celor răi, ci slăbiciunea celor mai buni»; «lumea cea veche (Europa) esțe strivită de sarcina de gânduri, de sentimente, de manii seculare, de idei fixe intelectuale, artistice, politice»; «a sosit clipa» (1917!) să ne desrobim de «disputele» acestea cu ori- zonturi de «turn de biserică», a sosit clipa pentru om, — pentru omul sănătos, care trăiește aievea, — de a păși hotărât spre idealul unei umanități universale, unde rassele europene ale vechii și nouei lumi depun in comun comoara inimii lor Împreună cu vechile civilizații ale Asiei, — ale Indiei și Chinei — cari retițyie. Toate formele mărețe ale umanității sunt com- plementare unele altora», (loc. cit. pag. 54); ^puterile oculte guvernează astăzi mai mult decât șefii «țațelor» (pag. 57); «un abiz deschis de neîncredere și de neînțelegere. Trebue să arun- căm un pod peste această prăpastie». (Lui Wilson) (pag. 217). — 86 — Trei păreri a trei personalități politice autorizate: Reprezentantul Franței la curtea internațională de arbi- traj din Haga povesteă in 1913: «Se apropie ziua când răsboiul declarat de nn guvern, care s’ar crede mai tare decât altul, va fi considerat de complexul popoarelor ca o tentativă de asasinat, pe care va trebui să o previi în interesul tuturora». («Les Annales», 24 Aug. 1913) D’Estournelles de Constant. Lloyd George, conducătorul din Anglia declară' in Man- chester, 21 Aprilie 1908: , «... Vine ziua, când o națiune, care ridică sabia Împotriva unei alte națiuni, va aparține la aceeaș categorie d^ răufăcători, ca omul, eare-și culcă la pământ frateie în mănie». (Vorbirile Iui L. O. Ed. Diederichs, lena, 1911). Ministrul președ. al Franței, Briand, declară solemn ca reprez. in Washington, 25 Febr. 1921, că «Franța urăște răs- boiul». * Când va veni timpul ca statele să Înțeleagă că este in «interesul tuturora» să colaboreze, într’o emulație cinstită? Se va puteă ajunge altfel la această consolidare decât pledând ca popoarele să-și dea osteneala să se stimeze reci- proc, ori cât de indușmănite au fost in timpul apropiat? Sub- minările clandestine pot să aducă fericirea cuiva? Poate un popor să nutrească gânduri de dominație asupra altor popoare, (milioane de suflete 1) fără ca să primejduiască printr’asta bunăstarea complexului popoarelor? După pierderile de 35.380,000 de oameni in decursul ră- sboiului, după scăderea nașterilor Îngrozitoare de după răsboiu (cu 15 mii. mai multe femei de cât bărbați in cele 10 state beligerante) *, după pierderile mari, capitale, din întreagă lumea (chiar numai vechiul regat, România, a avut pagube în valoare de 792.371,493 Lei, socotite după cursul din 19161) — ne mai putem permite luxul să ațâțăm focul urei și să deslănțuim din nou beția răsboiului ? Câți invalizi de răsboiu au r>mas pe urma răsboiului mon- dial? Biuroul statisticei de pe lângă internaționala lucrătorilor din Anvers a publicat resultatul anchetei sale și a ajuns la Urmă- ¹ Datele stat, după «Soc. p. studiarea urmărilor sociale de după răsboi> din Elveția. 87 — toarele date: 6 milioane de invalizi de răsboiu, in total. Din aceștia: 1.500,000 îh Franța, 1 .$00,000 in Germania, 1.170,000 în Anglia, 570,000 in Italia, 320,000 în Polonia, 245,000 în Sta- tele-Unite, 178,000 în Cehoslovacia, 164,000 în Austria, 162,000 în Iugoslavia, 88,000 în Canada, 84,000 în România și 40,000 în Belgia. Este «pacifism» dulceag dacă iți spui respicat: invalizii , aceștia să ne fi învățat minte ca să nu mâi aducem alte zeci de mii de oameni într’o stare ca a lof|? * * * In Sept. 1921 s’a ținut in New-Jork ai doilea congres in- ternațional eugenie — pentru îmbunătățirea rasselor umane și animale. — Toate statele au fost Invitate să-și trimită delegați. Ce ironie! Congres internațional eugenie și fabricile de muniții lucrează din greu pentru nouă răsboaiel — «Sunteți prea muiți! ne-au zis și suveranii» (susp nă A. Steuerman-Rodion) -z «Ei, cu adevărat, sunt Malthusianii Beatitudine! cea cu păcat. Ne-au zis... O, Malthus, iată-te ’mpăcat: Cuvântul ți-1 îndepliniră anii; Dormi liniștit, — noi ne-am împuținat!... («Frontul roșu».) Glasul celor duși nu ne spune nimic? «Nestabiiitatea generală» din lumea de astăzi o analizează în cronica sa politică săptămânală Secretarul coiiiisiunei instruc- țiune! și a artelor frumoase, membrul consiliului superior al co- loniilor, dl Andrt Fribourg, deputat, și scrie: «Sunt localități, pe cari vreau să le evoc aici, fiindcă tocmai am trăit pe acolo ceasuri dureroase. Sunt scene, cari se repetă zilnic și cari sunt atât de cumplite, (de dureroase) încât inima se oprește de a mai bate chiar numai la amintirea lor. Aproape de noi, în sectorul dela Senlis, au început să exhumeze mn greu morții. In fiecare zi ne arată pământul bietele cadavre, pe cari le-a păstrat de ani de zile; i se scot cu mare greu cos- ciugele crăpate și plesnite, fn cari se discompun atâtea trupuri tinere. In aierul călduț de primăvară vin să «recunoască» băr- bați și femei pe acela, care le fusese drag, înainte de a-1 fi făcut de nerecunoscut noaptea cea lungă a morții. Peste lin- țoliurile albe, înainte de a fi bătut la loc coperișul sicriului, se apleacă, se roagă și plâng ființe îndoliate. Mai apoi ajung tru — 88 purile moarte in vagoane, la gara dela Chapelle-Charbon; mai târziu, in furgoane, la.... și acolo se petrec aceleași scene gro- zave, tn fața sicrielor închise. Scriind aceste rânduri ascult plân- setul prelung și dulce,-sfâșietor, al unei biete bătrâne, in fața copilului ei și simțesc cum imi apasă greu umerii aierul rece al sălii cu sicrie, văd mulțimea Înțepenită, de biete trupuri, mu- tilate și intinse... și, gândindu-mă la aceia, cari vorbesc și vor- besc intr’una, Înainte de a fi acționat, imi zic: _. * * Sunt înșirate citatele acestea ca să descurajeze? Sunt ci- tate pasagiile acestea ca să pleci capul, cetitorule, și stai cu mâna in sân? Dimpotrivă! Rândurile acestea vreaii să scuture din amor- țeală conștiința omenească. Gânduri nobile, gânduri vrednice de reținut, simțeminte, de cari se lasă pătrunși oameni de seamă, ți se oferă aici, ca să meditezi asupra lor și să-ți zici cu toată energia: dacă nu avem să urmăm sfaturilor acestora ne vom da de râpă cu toții l Ești preot, învățător, profesor, cetitorule. Nu fi leneș — dă mai departe argumentele adunate aici, in satele și orașele noastre, pledând -pentru o colaborare — arată parohienilor, ele- vilor tăi, ce trebue să îndemne^ pe omul zilelor noastre să per- severeze pe cărarea binelui. întreabă-te: urmez eu glasurilor de chemare ale celor, cari mai au un ideal in zilele noastre? Contribui și eu ca să dispară ceața de pe sufletul omenesc? Altfel-altfel am ajunge ca copiii dintr’o schiță dureroasă, pe care a publicat-o in timpul din urmă un scriitor taleriitat: 89 — Voiâ profesorul să povestească elevilor săi despre viața și opera căritativă a întemeietorului «Crucii roșii», Henri Du~ nani. Voiâ să le infiltreze în inimi mila față de cei slabi, de cei răniți, față de cei ce așteaptă ajutorul nostru. Și-a adunat puterile și a început să descrie durerile îndurate de soldații tuturor neamurilor pe câmpul de luptă dela Solferino (o, cu- noaștem noi. localitatea aceasta I Poeziile noastre poporale o cântă: «La Solferino de vale, merge-un ghinărar călare...»). Copiii nu l-au lăsat să isprăvească, fiindcă fiecare aveă ceva de obiectat, împotriva apelurilor la blândețe, ale dascălului lor. «Pe frate-meu, care-i medic, l-a împușcat dușmanu’l», «S pi ta- lurile le-au bombardat dușmanii cu granate», «Cu crucea roșie pe piept s’au strecurat până la noi», «Surori de caritate au me- stecat venin și ne-au otrăvit pe ai noștrii» — fiecare aveâ câte o amintire... Nici chiar «Crucea roșie» să nu fie salvată din ciclonul acesta de patimi omenești ? Atunci pe ce zidești, cetitoruie, vii- torul culturii europene? Ca dascălul, care lăcrămează în fața portretului lui Henri Dunant, al «binefăcătorului omenimii», al întemeietorului «crucei roșii», ca dânsul lăcrămează oricare om, care are o inimă în zilele noastre și-și pune întrebarea grozav de dureroasă: «Cum? Este greșit să dorești binele, ca omul acesta? Este rău să fii bun?» De fostul președinte al Statelor Unite, Wilson, râd mulți în zilele noastre, ca de un idealist incorigibil. Ca un Dunant a vrut și Wilson.să ridice pe lângă «crucea roșie» a trupului o «cruce roșie» a sufletului, în diplomație, în relațiile între state. Să fie vrednic de persiflat din cauza aceasta? In «hipodromul» gigantic din New York, descrie unul care a călătorit în timpul din urmă prin America, apare un dese- z nator și — dupăce a schițat silueta lui Wilson, scrie cu litere mari: «Ne-a dat ce a avut'el mai bun!» Și noi ce-i dăm in schimb? Critica noastră corosivă? Clă- tinatul din cap și datul din umeri ? ♦ * ♦ In 1879 s’au întâmplat în provincia Murcia din Spania niște pustiiri grozave. Inundările de acolo au pricinuit pagube mari, întreagă lumea s’a cutremurat la veștile despre năpasta căzută [90 — pe capul Spaniolilor. Presa franceză a format un comitet, care a editat un aibum: «Paris-Murcie», vândut In folosul celor lo- viți de soartă. In fruntea tuturor contribuțiilor literare a publicat comitetul francez următoarele rânduri ale marelui scriitor și pa- triot francez Victor Hugo: ■' , Sofronie merită toate milioanele din lume. Când domnu So- fronie veneă la ei — rar, câte odată pe neașteptate — cu toată strâmtoarea din casă, pentru el tot se găseă un locșor. Sălița dela mijloc se schimbă deodată, ca prin magie, in odaie de culcare. Cât dură o partidă de table cu lancu, patul erâ gata fti fund, la perete. Coana Cleopatra scoteă din ladă plapăma ei de mireasă, o plapămă de atlas azuriu, ciupită ici și colo, tocmai cam pe unde timpul iși Înfipsese colții. O măsuță lângă pat, un sfeșnic de nichel cu lumânare nouă, o chiseâ cu dul- ceață de vișine... Un singur lucru eră cam greu: că odaia so- ților Viezureanu aveă numai o ușe care da tocmai tn sala unde culcau pe Sofronie. Și dacă se întâmplă ca târgovișteanul, do- borât de oboseală, să doarmă dimineața mai mult, coana Cleo- patra eră silită, ca să ajungă la bucătărie, să iasă in curte pe fereastră. Și aveă de furcă, din pricină că fiind trupeșe, trebuiă 95 — să se strecoare cu un umăr înainte și să-și cam apese carnea cu palmele ca să nu rămâie înțepenită in pervaz. Ei, dar atâta osteneală i se cădeâ lui domnu Sofronie, fi- indcă și el își deschisese de atâtea ori punga pentru ei și peptru copii lor. In noaptea din Joia Paștelui, după ce veniră dela cele douăsprezece evanghelii, steteră amândoi soții de vorbă trei ceasuri până ce hotărâră să taie pe Ohiță. Par’că ar fi plănuit să omoare un oul Așă le tremură glasul, se innecau, tnghițeau ' In sec și oftau când unul când celalalt. Copii nu știau nimic. Nu le-au spus. Sâmbătă dimineața au ieșit tn oraș câte și patru la târ- guială. Fostul șef de biurou dela Culte avusese grije să cheme un servitor priceput dela Minister. Și când veniră acasă, curcanul eră tăiat, pârlit, opărit și curățat de pene. Copii începură să murmure. . — Cum, ați tăiat pe Ohiță? Domnu lancu se răsti la ei ca un tunet năprasnic, de-i în- cremeni. Iar coana Cleopatra își puse un șorț cu dungi și tre- când in 'bucătărie, apucă de amândouă picioarele trupul bro- bonat, dar alb al lui Ohiță și prin ceața lacrămilor ce-i Innecase ochii, începuse să-l spintece și să-i scoată pipota, ficatul și a- ripile.... Când sosi domnu Sofronie, toți își' ascunseră mâhnirea, de rușine. Apoi bucuria Invierei ii făcâ să-și uite de Ohiță. Coana Cleopatra, care eră meșteră la bucătărie, îi gătise pi- cioarele cu coconare și stafide — mâncarea favorită al iui domnu Sofronie; iar pieptul, la cuptor, pe cartofi. Cât ținti ciocnitul cu ouă roșii, veselia fu la culme. Dar când sos) farfuria cu mâncare și se auzi și cântatul de amiază al cocoșului, întreaga familie Viezureanu amuți deodată. Domnu Sofronie nu băgă de seamă. Ochise o bucată bună și gândul ii eră la ea. Coana Cleopatra, care ti știă gusturile, i-o dete. Și domnu Sofronie, fără să bănuiască durerea Viezurenilor, începu să laude: — Mintmat curcan 1 Ce carne gustoasă... Nu cumva o fi Ohiță al dumneavoastră din curte? / . / 96 — Toți tăcură. Numai Odeta răspunse cu un sughiț biruitor, căci se luptase prea mult cu plânsu), ținând șervetul la gură. Domnu lancu se Încruntă la-ea;- iar coana Cleopatra, care guștase câteva pahare din damigeana cu vin de Târgoviște a- dus de domnu Sofrohie dela via lui, prinse curaj și Începu să laude darurile cu care Dumnezeu Înzestrase pe Ohiță. — Drept să-ți spui, domnule Șofronie, mai rar așă pasăre . deșteaptă... Ca un om, domnule I Păi, să fi văzut dumneata cum Își cunoșteă numele. Când 11 strigai Ghiiiță! veneă drept tn fundul casei, piuiă ca un puiu, și-ți luă din mână tot ce-i dai..... x Cicerone, elevul din școala militară, ti Întregi amintirile: — Dar cu șifonierul, mamă? — A, cu șifonierul eră o halirnă... De câteori 11 scoteam In curte, Ohiță se și Inființă Înaintea oglinzii. Și atunci să te ții repezeli și bătălie. Iar când vedeâ că nu e chip să dea piept cu dușmanul, treceâ pe la spatele dulapului, ca să-l prinză pe acolo. Atunci să fi văzut râs. Și eu și copii. Leșinam. Nu mai puteam. — Dar cu factoru, mamă ? — Cu factorul, altă dandanâ. Se da la el ca un câine, 11 apucă de pulpana hainei și nu-1 slăbeă până — la poartă... Mai rar, să-ți spun drept, așă deșteptăciune de dobitoc. Să strice el cevă, ca alți curcani, sau să iasă din curte, ori să umble hoinar pe drum, sau să-l găsesc pe masă tn bucătărie? Ui-te, aș vorbi cu păcat să-i aduc vreo vină. Par’că 1 văd, când veneă lancu dela cancelarie, cum lungeă gâtul, cum deschideă mari ochișorii lui ca mărgelele, căscă ciocuțul și cloncăneă din răs- puteri de-i tremură din rădăcină moțul roșu de pe cap, ca să auzim toți că a venit la masă.... A, dar iată și pieptul scos proaspăt dela cuptor. Mahia Păuna | doica Odetei, ajunsă acum fată ’n casă, deschisese ușa cu un șold, și veni să puie repede pe masă tava arzătoare, care o frigeâ rău la mâni. Ohiță ținuse să fie Îndatoritor cu stăpânii lui până — la urmă: Pieptul rumen și plin, par’că eră un bulgăre măreț de aur. Odeta se uită la coana Cleopătra și-i văzu ochii Înotând tntr’un ocean de lacrămi. Fiind cea mai slabă de Înger din toată — 97 — casa, făcu loc paraponului întreg și isbucnî în suspine cu în- necuri, ascunzându-și fața în șervet. Coana Cleopatra își , în- toarse privirile spre domnu lancu și-l zări prin ceața lacrimilor. Aveă altă figură: Ochii strânși, nasul plin de crețuri, gura strâmbă, mestecând mărunt plânsul pe care-1 pusese în luptă grea cu demnitatea Iui de cap de familie. Cicerone își lăsase fruntea pe masă, ca să nu vază_, să n’auză. Atunci și domnu Sofronie scoase batista și începii să se șteargă la ochi cu grabă. Dar când se uită la Păuna, care în- cremenise în ușe dând din cap, cu mânile încrucișate la piept, începu să râzi — Ce zici, Păuno? Ne-am apucat să plângem toți, ca niște copilași, în ziua de Paște. Dar Păuna aveă grije numai de pulul ei, de Odeta, pe care o crescuse și pentru care se lipise de casa Viezurenilor pentru toată viața. - , • Veni lângă fată, o sărută mângăios șt-i șterse cu șervetul obrajii umezi și înflăcărați. — Cum se poate, fata -mâinii, să te iei după dumnealor și să-ți strici frumusețe de ochișori, numai așă, de florile mă- rului ? Păi, zăy. dacă maiștiu ce fel de minte au și domnu și conița și mai cu seamă dumneata, domnule Sofronie, să vă jeliți cu toții la așă zi mare și să-mi speriați fata, pentru o.... insectă. I. A. Bassarabescu. Din vremurile noastre. Intru viforos și fără, să bat la-ușe, cu anumită intenție să-l surprind. Scriă la o’ masă mică. — «larăș scrii și iarăș, — ei, spune-mi, cine-a fost Alecsandri, ori cine-a fost Eminescu? Bine, alții. Cine fu Creangă»? el se uită mîrat la mine; oare ce voi fi voind? câte unii și iubirea de mamă și de patrie. Aceiași losif și Ro- Dr. Alexandru Bogdan. •setti, și alții mai mici de prin gazetei (să nu crezi că aș fi •contra să scrieți prin gazete; volume nu vă cer încă). Și alții își descriu ținuturile din părțile lor. Să ți-i numesc pe Murnu, Mihai, Ciato, câteva fete, mortul Delamarina și încă necunoscutul Sân Petreanu. Și dincolo de munți mai sunt încă o ceată. 3* 100 Dar spune-mi, oare cari din aceștia toțT*au scris vre-o odă înălțătoare; o demnitate a liricei noastre celei mai nouă, nu înțeleg odă lui Bacchus? Nu-i așă că nimeni? Vezi, ce numesc eu mai adâncile adâncuri ale inimei și mai ascunsele unghiuri ale sufletului. Dar se vor face odată!» ' II. Poetul stătea cu ochii ațintiți la mine și dădeâ din cap. — «Acum oprește-te», și câtva timp am mai făcut revistă? prin câteva cărți ale lui. — «Să-ți povestesc ceva», îmi zise el deodată. «Am auzit, numai acuma, de curând, căci cine puteă să-mi și spună pe-atunci, ziarele încă nu luară nici o notă, că a murit un tinăr, care promiteă mult; îl amintise! mai înainte». — «Delamarina» zici. Da, ar fi și făcutei mai târziu, căci eră cum să scrie acum, un talent natural, proaspăt. Dar ce-are de-ș face; când mă gândesc eu la ceilalți morți în floarea vieții, la blajinul Demetrescu și la-persecutatul Popovici- Bănă- țeanu, atunci îmi vine să cred, c’au încetat să mai scrie pene, ca a lui Odobescu, care te întrebasei la început. Cât nu am așteptat noi dela acești poeți sătui de golul lăsat, și cari pare că își propuseră să-l umple. Cenușa" celor morți însă nu se mai aprinde. Ci să-i lăsăm să doarmă în pacea veciniciei^ că puțini au fost atât de deschiși la inimă ca acești doi. Totuși să nu uit pe povestașul poet Rădulescu-Niger (de altcum un talent mai multilateral, o putere care ajută). Până în zilele de acum poți ceti câte a' poemă de a lui în versuri. Pe celalalt să-l las mai încolo, ci acum una să-ți spun: Observ, că acei, cari scriu epică la noi au poziții mai sigure și parecă totuși scriu măsurându-și și timpul cu minutele. Și fiindcă un scriitor cu greu sfârșește un op, care l-ar costă mult timp, cu greu zic, căci îi angajază mare putere psihică, de aceea se subtrag dela această greutate și scriu lucruri mai ușoare, pe cari le gată mai curând. Astfel îritre 8 novele vezi d. e. una de un caracter grav, celelalalte glumețe sau satirice. Așă scriu V., Onițiu și S. Pușcariu. Unul numai nu se lasă oprit în drum și scrie mereu opuri mai mari: romane. E Duiiiu Zamfirescu. Le-ai cetit? de ce nu, e singurul romancier al nostru, pe lângă Vlăhuță cu «Dan» al lui. Vezi, și Vlăhuță acesta. 101 '^jare că a voit să înșele lumea. . A lăsat să fie recitate de bu- zele fiecăruia, poeziile acele filosofice, acum face pe oameni să întrebe: unde-i Vlăhuță? A eșit «Un al doilea an de luptă»? N’auzim c’a murit, n'auzim, nici că trăește... Ști ce am auzit eu, — că l-ar fi înșelat amar lumea și asta i-a înfrânt puterile. De ce a mai fost poet, ca să-l perdem trăind? ? Aceea a fost lumea mai de sus, mai stricată, poporul nu l-a prea cunoscut, ci el ascultă și acum poveștile lui Pop-Re- teganul, crezând c'aude pe Ispirescu. E bine să-și cunoască și poporul pe învățații lui. O! cum Imi vâjie in urechi sgomotul de arme, de fan- fare, ruptul crăcilor, nechez de cai și scuturi cad grămadă și peste ele cadavre. Dușmanul stânge vieți și vieți de dușman. Lupte de ale strămoșilor! «Faceți ca Germanii, Români, dacă ₛ vă inundă dușmanii codrii», vrea să zică poetul, indirect. Legat de rana lui de mort un cuvânt ii vine aprins de focul inimei lui calde: Pământul țării să-l săruți odaf și pentru mine. Și câte nu mai cântă vecinicul acesta Coșbuc! Vezi, c’am ' «mințit ! Totuși pot să-ți numesc o odă, deșl-i ca o baladă. Auzi -numai refrenul: % «Noi vrem pământ». Și-așă imi vine să cred, că aceste balade sunt o/punttTde "trecere spre ce-i mai inalt in poezia epică, spre productele, cu cari se fălesc națiunile. Mi-e mânie pe acest poet: De ce nu ne scrie un epos național: Românii i-ar pune o coroană pe frunte. Și, cum vezi, nici in genul acesta de poesie nu suntem pe o treaptă înaltă, ci se scrie, ca să mă exprim cu adjectivul ■acesta, vesel, ușor și nu serios, grav». r H¹- «Dar fiindcă am amintit ceyași despre epos și fiindcă un ■■al treilea gen de poezie represțntă un pas sigur in literatura oricărui popor, drama, gândindu-mă la ea, îmi vine în minte să ne^asemănăm starea cu o cumpănă mare: se sprijinește pe munții Jnalți și în șesuri îi atârnă talerele. Dincofo voește să fie Întemeietor al dramei Fhșdău, dincoaci celalalt academician "Vulcan. Acest din urmă mai când eră ne dădu o comedie. Și se mai adaogă și acel Rădulescu Niger de care am mai amintit sși Bengescu și incă unii mai tineri și mai de nou pășiți in cer- 102 cui scriitorilor, ori cum vor fi scriind. Nu mă dau îndărăpt să: nu amintesc pe regina Carmen Sylva, care scrise două drame- (zic, că se (ine de literatura românească, fiindcă a scris pe terttot românesc și despre un subiect românesc). Nu n las din amintire, deși este mai vechiu, — iar noi vorbim mai mult de cei mai tineri autori, cari ar puteă zice, acum apar, — pe Cara- giale, scriitorul de comedii. El face pentru noi, mai bine zis pentru cei din România ceeace face Alecsandri pentrucontim- poranii lui, cititori Începători in literatură. Dar e curios: privind dramaturgia noastră din punctul de vedere âl caracterului ei, ob- servăm, că deși izgonită din țară, numai cu câțiva ani Înainte de aceasta a apărut sub titlul celui dintâi erou național, a ce- lui dintâi martir al poporului nostru o tragedie, intonez tragedie ceeace, fiindcă am zis, că este curios, nu am fi așteptat la un timp atât de apropiat de începutul literaturii noastre naționale. Dar a apărut: e drept, că nu-i perfectă, dar e mai bună decât multe altele. Tocmai studiindu-o adânc una, am aflat, că mate- rial ar aveă scriitorii pentru drame naționale,-alta, că ar trebui să studieze dramele in- legătură cu istoria popoarelor stiăine, dar a celor din apus, căci să nu- credeți că popoarele cele prea aproape de noi ne pot da modele... Autorul ei, fie unul, care cunoșteă literatura germană și cunoscu și pe Wilhelm Teii al lui Schiller, este Ohiță Popp. Vorbesc despre drama aceasta mai mult, căci peste versurile dramelor istorice se trece mai fără pericol și mai cu succes la drama socială, al cărei timp totuși imi vine să cred că e în zilele noastre, lăsând; viitorului invîforat și viforoasele tragedii istorice. De altfel vezi, c’a scris cu succes Caragiale drama Iui socială, Năpasta, scrisă: astfel, cuni ne place nouă, cu subiect din clasele mai de jos»- - IV. «Voind să grupez acum toate productele literare ale noa- tre, le-ași pune în două grupe:- acele cari țintesc să influin- țeze, și cele cari să delecteze, acele de conținut grav și cele vesele, sglobii, iar aceste din ,urmă sunt cu mult mai multe cum am amintit eu tot locul înainte.. Și dacă mă întreb, de ce este așâ? îmi răspund vorbind câteva cuvinte asupra unei chestiuni, despre care vorbiră mulți și mai ales scriitorii să- raci. Cauza, zic eu, sunt cititori. Cum adecă? Pentru o litera- tură înaltă trebue să ai și o lume pregătită, cultă, căreia să i-o. 103 adresezi, eu îmi închipui asta așă, ca să ai școli înalte sau să ai atâtea opuri de diferite grade, încât unul, care voește să ce- tească această literatură înaltă trebue să cetească întâi cele- lalte opuri, ca să o poată înțelege, nu-mi Inchipuesc așă, ci prin o potrivită literatură se desvoaltă In direcția aceasta siste- mul nervos al oamenilor, încât îl faci mai sensibil, îi cultivi aș puteă zice puterea de a simți mai ușor și ori ce stă mai ascuns. Și să revin la noi: se scrie mai mult opuri ușoare pen- truca publicul se afle plăcere și să fie pe încetul atras să se intereseze și de scriitori mai intensiv decât până acum, iar atunci când este dșjă acaparat pentru literatură, atunci să i se dea opurile cu cari el să se ocupe, să le studieze, nu cari pe el să-1 ocupe, să-l atragă. La noi decurge deci încă lupta pentru formarea unui mare public cetitor. Cu aceasta mă apropiu însă de o formală teorie în care cred. Nu o concentră într’o definiție scurtă și de aceea să o explic liberf Este vorba despre moștenirea talentelor, ceeace nu înseamnă altceva decât moștenirea aceluiaș fel de sistem nervos, ca al predecesorilor, despre aceasta sunt convins că ști dejă, căci s’a mai relevat câte odată, dar mai adaug, că moștenirea se întâmplă potențiindu-se. Să nu crezi că vorbind despre aceasta, îmi închipui un om, o familie, ceeace n’ar fi lucru mare, dar im?ginează-ți, și procedeul acesta ia un popor întreg. Succede unui șireag de scriitori să lege interesul pu- blicului, al poporului de cetirea productelor lor, cu aceasta s’a ajuns la o treaptă mai sus. Așă că sufletele născute din gene- rația aceasta sunt cu dispoziția înăscută spre literatură. Unii din ei vor ceti mai mult decât părinții, alții poate iarăș puțin, vor scrie, dar dejă mai mult și pentru generația cea nouă care pretinde mai mult, căci e mai cultă decât părinții ei. O a treia generație dă dejă capete luminate și se scrie acum ca să se sature pofta de a cugetă a celei mai tinere generații, care dejă pretinde mult, dar fiindcă scriitori^ fac parte din ea, căci na-. tural pe ce vechi îi vor ceti numai din venerație și astfel vor află și ai plăcerea estetică cei mai noi zic pot să scrie pentru gustul poporului acestuia dejă cultivat. Și câni în chipul acesta s’ar întâmplă renașterea talentelor Ijterare. Și la un popor nu s’ar întâmplă ușor ce se întâmplă la o familie: stingerea talen-. tului, ci cel mult o stagnare de' o generație, când încep apoi 104 earăș pretensiunile poporului odihnit in decursul stagnării, dar verosimile nu chiar în direcțiunea cea veche, care va rămâneă* sigur, dar nici indărăpt, dând locul unei alte direcțiuni, spre care poporul a fost cultivat și de alte multe împrejurări cari vor formă apoi epocele literare. Nu știu, dacă m’ai înțeles. Dacă da, ca să-ți poți imagină mai bine procesul acesta, unde tinde avântul generației in înțelesul lui strâns, ci îți închipue în locul uneia, două generații, cari stăpânite ca de acelaș rang de cultură fără îndoială că^Ie putem cuprinde sub titlul de o generație. Și în sfârșit cred, că dacă s’ar aprinde mai mult interesul pentru literatura noastră din generația de .azi, la noi s’ar în- tâmplă acelaș lucru cum ți-1 descrisei. Există ce-i drept o pe- decă mare, car să putem lucră cu puteri mai mari, pe un teritor mai mare, ceeace ar duce de sigur mai repede la scop, dar se vor coace talentele și separat, dincolo și dincoaci de munți, și vor ajunge odată, mai curând sau mai târziu Ia culme și athnci iși vor da mâna, căci peste culmi nu mai este nimeni ■ ■cine să împedece să străbată privirile in valea cealaltă. Sau dacă nu se întâmplă aceasta se va face astfel că într’un apro- piat timp se va delăturâ pedeca cea mare: poporul nostru în- dârjit se poate să fie în ziua de astăzi de alte idei mai preo- cupat și de alte griji, de cât ca să aibă atâta timp să se lase o samă din el și dulceagului literaturii. Poate, sau mai bine e sigur, că simte, că trebue să se cultive tot, deodată nu numai părți din el, e frică să nu se înstreineze în decursul vremilor dușmane și vrea, dar vrea puteri mai multe, vrea o unire. Când povața lui va cere fapte, atunci se vor prăbuși munți ori el îi va sparge și prin păsurile lor și pe vârfuri de poeni și în câmpii va răsună un imn sfânt: imnul unirii. Dacă acesta ne este crezământul nostru, vor trebui să se întâmple lucruri mări, și apoi se va începe munca cea mare, în care vom căută să ajungem cât mai repede celelalte po- poare ca să le contrabalansăm pe toate terenele. Căci șă zicem ce vom zice, noi dejă, cei tineri, simțim că se vor înăspri odată lucrurile din lumea noastră, și nu fac altceva, decât mă pun sub domnia vremilor, când cerc să-mi gat vorbele exclamând: Cred că Negoiiil și Bucecii vor trebui să se scufunde odată>. 29 X, 1899. * Sandi Bogdan. (Dr. Alexandru Bogdan) 105 fâireșul meu. L-a răsădit în poarta casei noastre Credința tatii. Drept și astăzi cată Cu vârful către cerurile-albastre, Nu l’a răpus furtuna nici odată. Din frunza verde a doinit spre seară Și a gemut din trunchiu în vremuri rele, A ’ntinerit în zori de primăvară Și-a legănat culcuș de păsărele. E pus de tata In norocul meu. Pe când eram copil sglobhi acasă Sub soare, biruit de somnul greu, La umbra lui, în iarba de mătasă, Curate visuri mă împresurau, Și orice frunză-a Iul păreă o gură Șl câte frunze-atâtea guri spuneau Povești cu zmei năprasnici cari fură Domnițele frumoase de ’mpărat. Odată știu că ’n somn visam sub el, Și-atund furtuna ’n brațe l-a luat, L-a sugrumat în ghiare de oțel. Apoi din ram în ram urlând furtuna L-a despoiat de floare ’ncurmeziș, De n’a rămas măcar pe ramuri una, A smuls din crengi frunziș după frunziș. De-atunci șirag de ani s’a furișat. Drumeți bătând la poarta casei noastre; Cu vicleșug din suflet mi au luat Avântul către zările albastre. * De câte ori gemeă furtuna vieții Jn ramurile sufletului meu Se ofileâ frunzișul tinereții Și pasul mi-l simțeam pe cale greu. 106 Cu fiecare lacrimă căzută Mureâ tăcut un mugur al nădejdii Și inima, o roabă nevăzută, Se umileă în ceasuri de primejdii. Cireșul însă a ’nflorit mereu Cu fiecare nouă primăvară, Dar ti a ’nflorit cu el norocul meu. , El a rodit cu flecare vară, Dar n’a rodit cireșul pentru mine. Bătut de viscol nu s’a îndoit Ci măsurându-și.zilele senine Mai mult a înflorit și a rodit. Eram copil când tatăl meu l-a pus In poarta casei noastre dela țară; Cireșul stă și azi cu vârful sus, Nu l-a răpus a anilor povară. E pus de tata în norocul meu, Dar n’am avut noroc pe lume eu. Volbură Poiană. Carp vrednice de îndrăgit. ETeama de viață*, roman de Henry Bordeaux, laureat al Academiei franceze. Editat de, Socec, București, 1924. Romanul este premiat de Academia respectivă. Autorul a scris: novele, schițe, teatru,Încercări critice cu caracter psihologic, amintiri și studii asupra răsboiului mondial; dar mai ales romane. O caracteristică generală a operilor sale, care mai cu seamă se evidențiază din romanul a cărui dare de seamă se va face mai jos, este aceea a unui suflet larg, mare, darnic de viață plină, bogată, sănătoasă și cinstită. । Frumoasă și lăudabilă a fost ideia traducătorului, a dom- nului Lungianu, de a prezentă cititorilor români. romanul a cărui citire te umple de Rigoare, de viață intensă. Romanul reprezintă în întregime, caracterul rassei și națiunei fran- ceze. Autorul este un continuator al romanului lui Barres,. 107 după cât se pare. Asupra lui s’ar puteâ face un studiu special de critică științifică, estetică-literară. Subsemnatul, insă, este nevoit să se restrângă In Marginile unei recenzii de revistă, mulțumindu-se să atragăiitehțtunea și să-l recomande cu toată căldura și siguranța ca o bună hrană intelectuală, rodnică. In Franța a apărut in 1902 și abiă acum, 1924, in traducere ro- mânească! A ajuns până la a 76 edițiune, ceeace-i arată cu pri- sosință meritul și valoare». Criticul cel mai bun și imparțial este timpul, publicul, subsemnatul nu face decât să-l recomande. A fost tradus in mai toatei limbile europene; autorul a fost chemat in diferite țări să-și explice unele idei cari păreau mai neclare. Am puteă compară romanul, in această privință cu «Suferințele Iui Werther» de Ooethe. Romanul are tendințe eminamente opti- miste. Un ecou al filozofiei lui Bergson, al eticei-sociale a Iui Oujau, acel elan de viață, dorință fierbinte de a-ți umpleă su- fletul cu tainele și bogățiile, cu frumusețile și mărețiile acestei lumi. Iți spune, aproape, Ia fiecare pas: ai curaj, fii Îndrăzneț, avântă-te, du-te spre largurile zărilor, acolo ți-i fericirea; caut-o, n’o lăsă; nu te teme de viață, nu ți fie frică; viața, lumea, fericirea este a aceluia care îndrăznește, care aleargă, care su- fere, care se avântă, care iubește. Viața e in tine însuți: toate> bucuriile, toate plăcerile; toate înaltele idealuri și nobilele fapte stau ascunse tn adâncul și taina sufletului nostru. Nu pierde nici o clipă; căci nu se va mai Întoarce vreodată; trăiește-o adânc și intens, frumos Și bine. Gândește-te la fericirea ta mai întâiu ; dacă tu ești fericit, tare și puternic, poți face și pe alții Ia fel ca tine; apoi la aceea a familiei, a țării și a omenirii. Iubește în ordine : familia, țara, natura, credința, biserica și omenirea. Respectă legile morale-sociale, supune-te lor și con- tribue cu toată tăria și vigoarea puterilor tale la progresul bu- nurilor generale. Fii element de ordine, de cinste, de dreptate și de adevăr tn orice loc te-ai află. Cinstește munca mai presus de orice, ea te încearcă cu cele mai mândre podoabe sufletești ea singură-ți dă încredere in tine însuți, In puterile tale fizice și psihice; ea-ți dă-curaj de fapte mari și nobile; ea singură ți-i cel mai bttn tovarăș nedespărțit și cel mai sincer sfătuitor. Edu- că-ți sufletul în armonie: intelect, sentiment și voință. Omul trăește absolut numai în funcție de această voință. Orice faptă, fie ea cât de mică, ori cât de mare, este rezultat al acestei vo- — 108 — ințe. Ea înalță pe om deasupra tuturora: ea-i dă omului soarta țn mână, fericire, izbândă, glorie și nemurire. Ai voință, ai curaj; nu-ți fie frică; contra acestei slăbiciuni omenești se ridică, mai ales, autorul: contra fricei de a trăi. Tuturora par’că li-i frică de viață; li-i frică să trăească; li-i frică să năzuiască. Acela fși merită viața, libertatea, care zilnic știe să și-o prețuiască (Ooethe. Faust II). Fiecare caută să-și creeze o situație, să-și asigure pânea zilei de mâine, așă fac tinerii; dar, mai ales, așă fac părinții cu fetele lor. Viața nu trebue asigurată in umplerea buzunarelor cu aur, cu moșie, cu case, ^dote; viața trebue asigurată cu un suflet nobil pregătit de viâță și gata de a reacționă la orice obstacol; ea trebue pregătită intr’un corp sănătos, rezistent la orice boale. Dă i fiului tău corp sănătos, minte clară și luminată, voință pu- ternică, dor de viață, dragoste de fapte mari și i-ai dat cea mai frumoasă și demnă de invidiat, bogăție și dotă. Ori unde l-ai trimite și l-ai lăsă, să știe să trăiască. Romanul acesta poate fi citit de oricine, fără excepție. Ci- tirea lui te înviorează, te avântă spre noui idealuri, te înalță cu mintea și sufletul spre o lume bogată, spre dragoste de tot ce-i omenesc și nobil. - E un fel de antipod al tragediei lui Hamleț Nu te teme de viață; ea-i frumoasă, senină pe de-o parte; amară, descurăjă- toare, goală și pustie pe de alta, dar tocmai aici e farmecul vieții: în combinarea acestor clipe veșnic schimbătoare. Suferința este cel mai mare povățuitor; ide un Mephisto avem nevoie tot așă de mare ca și de un arhanghel. Cititorul să nu înceapă ro- manul fără cetirea prefeței scrisă de autor. E cel mai bun po- vățuitor. Să dau un rezumat al jomanului? La ce? Fură tocmai partea cea mai frumoasă cititorului: curiozitatea și noutatea. Acest lucru, de a face o expunere științifică literară-estetică, se face Intr’un studiu special; pe când așă, într’o recenzie, e mai bine să te mărginești la generalități, trezind dorul și curiozitatea pu- blicului; căci altfel foarte.mulți se mulțumesc cu rezumatul făcut și deoarece rezumatul nu e decât rezumat; atunci tot farmecul, toată frumuseță, podoaba desprinsă din fiecare faptă, din fie- care întorsătură de intrigă, de caracter, de sentimente, s’a dus. Acțiunea chiar a celei mai mari tragedii, e simplă: suc- cesul se datorește îmbinării de fapte și formei de povestire, de 109 - expunere. De ex.: Faust, sătul de carte, face magie, cheamă spirite, vine dracul la el, se Îndrăgostește de Margareta, aceasta își omoară copilul și Inebunește. Subiect de poveste, subiect banal. Citește*! însă pe Faust, singura tragedie de înalte, de în- drăznețe idealuri dumnezeești în Întreaga literatură universală. Cititorul romanului se va convinge de acest adevăr. Nu vreau să fiu egoist Nu vreau să-i spun dacă eroul principal, eventual eroina, trăiește sau a murit. Va vedeâ-o singur cititorul. Teama de viată este o boală care Începe să se Întindă din ce în ce mai mult și să stăpânească sufletele. Nouă nu ne trebue școli, ne trebuiesc oameni de-ac(iune, de isbândă. O predică nouă, un indemn cald și prietenesc pentru viata casnică. Căsătoria să se baseze pe legile firești, pe dragoste, singura în stare de creare de armonie. Nu pe bani și combi- națiuni familiare și politice să se clădească o căsnicie nouă; ci pe iubire naturală, spontană. Viata familiară să fie înconju- rată de râsul zglobiu și șăgalnic al copiilor. Pe vremea aceea și acum eră și este tendința în Franță și chiar și la noi de a aveă cât mai* puțini copii sau chiar de loc. Cu această ocazie autorul lasă să se vadă nesfârșitele bogății sufletești ale acelora cari iubesc copiii; sunt oameni întregi, sociabili, de caracter, umanitari și gata de jertfă. Se vede și îndemnul- lui către cre- dința, care alină sufletele celor slabi și nepregătiti pentru viață. Credința, care-ți dă nouă viață, curaj și imboldul de muncă ne- descurăjătoare. Credința te mână in Învălmășeală, In vâltoarea vieții, fără să te temi de sudoarea frunții. Dragoste nețărmurită față de viață; îndârjire aprigă față de frică, care lâncezește, niipjpște, omoară orice gând mare și frumos. Frica trebue scoasă din vocabularul'zilnic, In locul ei pusă dragostea largă, mare, umanitară. Se revoltă autorul față de ceice au trecut prin viață — fără s’o fi cunoscut măcar; cari âu avut în față — toate frumusețile și bogățiile unei fericiri curate și înalte și n’au în- drăznit să se atingă de ele; le-a fost frică, le-a fqst teamă. Ce trist e aspectul unei astfel de vieți. Să o ai, s’o trăești și n să mori fără să fi știut c’ai trăit! Omul sănătos iubește totdeauna și pe alte» ființe; omul bolnav se urăște și pe el, nu mai e bun de nimic. In această constă vindecarea temerii de viață, a fricei de muncă, de fericire. Omul sănătos nu șe teme de sforțare, de durere, de grijă — suferință, tu, dureros de dulce (Eminescu). 110 Bătrânul Ronsard zice: «pădurile tăiate înverzesc totdeauna mai frumoase». De neizbânzi nu trebue să te temi; ete te oțelesc și-ți pregătesc mai bine drumul. Omul trebue să râdă de neiz- bânzile Sale și să se întristeze de bucuriile sale! Autorul își în- cheie prefața cu vorbele lui Le Phag: «De pe țărmul morții, am măsurat, nu zădărnicia vieții, ci însemnătatea ei». - — Cetirea romanului se impune. Păcat că traducerea nu se ridică la înălțimea fondului; o revizuire Ia o nouă edițiune se impune. Citește-1 încet și cu atențiune și vei învăță să nu te mai temi de viață; vei învăță s’o iubești. j y. pătrășcann. Seceriș. Ici, fetele cu secera, adună Lumina spicelor de aur, coapte Și-tm murmur întrupat de voie bună, Se leagănă în râsete și șoapte.* La. un obraț de ele, strânși, flăcăii, Se ’ntrec cu fetele să taie grâul. E-atâta chiot până ’n fundul văii Că fuge grabnic tremurând pârâul. Tot mai grăbiți flăcăii culcă paiul, Deprinși să aibă brațele la spor, Tăind în grâu apropie alaiul Să dea în secerișul fetelor. Și când în lanul soarelui văratic N’a mai rămas de secere nimic, Din sărutările ca de jăratic îmi pare că ’nflorește căte-un spic. Volbură Poiană. 111 Pentru adevărata cultură. Discursul rostit de Dr. Horia Petra-Petrescu în Muzeul «Asociațiunii» din Sibiiu (14 Aprilie n. 1924), în onoarea institutorilor cehi din Praga. Iubiți oaspeți cehii Doamnelor și domnilor! Noi ne cunoaștem! Reprezentanti ai poporului d-voastră nu vin pentru întâia oară pe aic<\ Dela cea dintâi traducere a bibliei în românește, până la biblia umanității pe care ne-o oferă, nu numai nouă, președintele d-voastră Masaryk — am avut prilejul să ne vedem și să ne înțelegem mai bine in decursul răsboiuluf mondial. Ne-au împreunat mânile Metternich și Beust, pe de o parte, Bânffy și Tisza, pe de altă parte. Regimuri mioape, în șovinismul lor fără de margini, au ajuns să recolte ce au să- mănat. Pe d-voastră v’au trimis la noi, iar pe flăcăii noștri români i-au încredințat să vă țină ’n lanțuri, în Briinn (Brno), în Praga (Praha) și în celelalte orașe, cunoscute acum de toată suflarea românească dela noi. Credeau și unii și alții din foștii noștri guvernanți că prin teroare.se poate menținea un stat, solid! Credeau că amenin- țarea cu «sdrobitul», a lui Tisza, sau cu . (Diplomația lui a dus, fatal, la 1918!) Inchipuiți-vă aceste soiuri de caricaturi și de ilustrații în cotidianele de bulevard, cu tira] mare, răspândite la lume și țară, luni, ani de-arândul. Picătură de picătură — zi de zi — s’a prelucrat opinia publică, Încât «Valahul» puteă fi numai «bocs- koros» (opincar), numai retrograd, numai semi-sălbatec, Încât zidurile chinezești cari des- părțeau pe cetățenii aceleiași patrii ajungeau tot mai groase, In loc de a se fi subțiat Bat- jocura față de tineri intelec- tuali români din vechiul regat român, fiindcă Încercau — pe drept cuvânt — să protesteze când se convingeau că frați de ai lor n’au putința să se bucure de binefacerile unei culturi românești, conform tre- buințelor lor și a contribu- țiilor lor la visteria statului din care făceau parte? Zeflemeaua pentru starea, parțial, Înapo- iată a unei părți din românime, stare pentru care românimea nu puteă fi făcută responsa- bilă? ' Dar priviți harta «umoristică» — pe care ne-a oferit-o, tn- tr’un număr de Paști (1), revista umoristică vieneză «Kikeriki» (1904): «Austro-Ungaria». E foarte elocventă 1 lată-le pe toate popoarele din fosta monarhi?, cum tși sar in cap, reciproc, tn toate regiunile. Iată antagonismele cele mai crasei Cehul și neamțul In Boemia se mănâncă, românul cu ungurul și neamțul în Ardeal, italianul cu neamțul în Tirol, etc. Kossuth Ferencz trage un ceardaș unguresc pe globul unguresc. — Cum s’a ră- sbunat acest ceardaș I Cum s’au răsbunat aplauzele unanime ale politicianilor, din ilustrația «Fariseul dela Oeszt»! : Xf- 26 27. < țwmrtăil4>Mltiihkr« SitBHtiL — 122 Și priviți și șunca de Praga, din aceiaș număr al revistei «Kikeriki». Mutra disgrațioasă, tăiată In șoriciul șuncii vrea să ° înfățișeze pe un ceh. Dinți lătărești, nas cârn, râs prostesc, ochi de idiot. Toată ura de rassă împotriva unui popor cu care trebuia să se găsească un modus vivendl, un mod de trai, dacă voiai să salvezi monarhia austro-ungară. Așâ a fost prelucrată opinia publică de ceice redactau re- vistele umoristice în Austria și Ungaria. Cetitorul ungur în marea sa majoritate nici habar n’aveă că există și alți valahi, cu cari trebue să te înțelegi; cetitorul german din Austria vedea caricatura lui Wenzel și ascultă refrenul batjocuros al cupletului «Servus Brezina»; neștiind că Brezina este unul din cei mai •remarcabili poeți ai timpului nostru. Și așă am ajuns la 1914! Veți zice: iacă, nește ilustrații-car-icaturi inofensive! Adu- nate zi de zi, săptămână de săptămână, otrăvesc, da, otrăvesc opinia publică. Antagonismele sporesc la îndemnul lor-și cola- borarea ajunge tot mai grea. A, firește, nu poți pretinde dela un caricaturist, care — în urma meseriei sale e chemat să caricheze ceva — să aștearnă peste toate desenele sale isop și să ne prezinte numai senti- mentalități-dulcege. Prea.bine: fie piper, chiar piparcă — dar de ce calitate? Propaganda începe a fi studiată conștiențios și din punct de vedere etnopsihologic în zilele noastre. Profesorul I. Plenge ține In Germania cursuri universitare despre «Propaganda ger- mană» pentru viitor; alt profesor german, Ferdinand Tonnies, a scos o carte de 584 de pag., tn care analizează: «Critica opiniei pu- blice» în Statele Unite, în Anglia, în Franța, în Germania, etc. Se caută puncte de razim, psihologice, pentru o propagandă națională. Cine vrea să analizeze demența în propaganda maghiară și austro-germană de dinainte de răsboiu va aveă un bogat material, de categoria celor 4 reproduceri ale noastre. Se naște o foarte îndreptățită întrebare : Să nu ne îngre- țoșăm de câteori vom da de aici înainte de astfel de caricaturi și desenuri de «riportaj» cari întărită opinia publică ? Nu simțiți cum gâlgâie sângele nevinovat în viitorul apropiat dacă aplau- dăm sau lăsăm necriticată atmosfera ce vrea să o răspândească acești bolnavi mânuitori de condei și de creion? H. P. P. — 123 — CXOXX1C&- Adunatea noastră generală și Avram lancu. «Asociațiunea» noastră se pregătește pentru serbări înălță- toare de inimi în timpul apropiat. Ne chiamă Munții Apuseni, cu figurile legendare ale anilor 1848/49, să ne ri- dice sufletește, arătându-ne grelele clipe prin care a trecut neamul nostru în decursul revoluției. Se împlinesc 100 de . ani dela nașterea lui Avram lancu. Ce este mai firesc decât să pele- grinăm la casa in care s’a născut eroul munților și să ne plecăm genunchii înaintea mormântului lui scump? Programul serbărilor, tn iiniamente generale, este acesta: In 27 August n. se va pune piatra fundamentală la monumentul plănuit în Cluj, în memo- ria Iui Avram lancu. — In 28 August se va inaugura muzeul anilor 1848/49 și casa națională Avram lancu în Vidra (Munții Apuseni). In 29 și 30 August se va aținea adunarea generală a «Aso- ciațiunii» noastre în Câmpeni. In- 31 August se va oficii un parastas la mormântul lui Avram lancu, în Țebea, sub gorunul lui Horea. In 1 Septem- vrie va fi desvelirea troiței, lancu, pe muntele Găina. După cum vedem o serie întreagă de manifestări vrednice de a fi încre- state la răboj în vremurile noastre de urât materialism. Umbrele eroilor morți ne vor da leacul pentru boala de care suferim în ziua de astăzi, cu toții. La timpul său se vor publică prin ziare alte convocări precise — până atunci îndemnăm suflarea românească să facă propagandă cât mai energică pentru reușita acestcfr manifestări a conștiinței românești sănătoase. Programul concertului românesc ce va avea loc Sâmbătă. 31 Maiu a. c. în sala «Atqieului Român* din Bu- curești, dat de către «Reuniunea ro- mână de muzică Gh. Dima* din Si; biiu, cu ocazia serbărilor culturale ale ^Asociațiunii*. Dirigent: N. Oancea. 1. A. Bena: a) Foaie verde tă- mâiță; b) Pentru mândra... 2. T. Popovici: Doina (cor mixt cu solo de bas). 3. N. Oancea: Cătălina (cor mixt cu solo de soprân). 4. Fr. Hubîc-Vor- tileanu: Cântece poporale din Bihor. 5. Tib. Brediceanu: Șezătoare. 6. Gh. Dima: Fântână cu trei isvoare. 7. I. Vida: Peste deal (cor mixt cu solo bariton). Partea 11: 8.1. Mureșianu: «Mănăstirea Argeșului*, baladă națio- nală pentru cor mixt, soli și orchestră — (trei părți). Orchestra orașului Si- biiu. / Programul concertului clasic. ce va avea loc Luni, 2 Iunie a. c. în sala Ateneului Român din București, dat de către «Reuniunea română de mu- zică Gh. Dima* din Sibiiu, cu ocazia serbărilor culturale ale «Asociațiunii*. Dirigent: N. Oancea. 1. L. v. Beethoven: Messe (Litur- gic) Do Major, peotru soli, cor mixt și orchestră. 2. S. I. Dragoi: Schiță simfonică «Cântecul secerătorilor», or- chestră. 3. G. F. Haendel: «Aliluia» din oratorul «Mesia». Cor și orche- stră. 4. L. v. Beethoven: Concertul în Do Major pentru plano, cu acomp. de orchestră. D-șoara Ana Voileanu, profesoară la Conservatorul Național din Cluj. 5. F. Mendelssohn: Bartholdy, Finalul actului l-în din op. netermi- nată «Loreley» pentru sold de’sopran, k — 124 — cor mixt și orchestră. 6. Oh. Dima: «Mama Ini Ștefan cel mare», baladă pentru soli, cor mixt și orchestră. Or- chestra orașului Sibiiu. Poem muzieal-etnografic sau Maramureșul, Crlșana, Banatul șl Ardealul în port, joc și cântare, de Dr. Tiberta Brediceann. Duminecă, in matineu și jseara, in 1 Iunie 1924. Preludiu. Hora. Cân- tece din Ardeal, D-na Rita Mărcuș. Joc din Maramnrăș. Joc din Bihor. Cântece din Maramurăș și Crișana, D-ra Lya Pop. Joc din Banat. Joc din. Țara Hațegului. Cântece din Banat, D-na Lucia Cosma. Romana.¹ Joc din Munții Apuseni. Joc din Mărginime. Călușerul. Final. t Cor* Irineu. Un nume pe care am început să-1 îndrăgim. «Cine este C. 1.?» am întrebat, după lectura câtorva «scrisori bănățene», pe unul din re- dactorii și intre bătrânețea din «Ospiciu» e tine- rețea. Iată-o, întrupată aievea, în ființa aceasta, ch ochii mari, negri, cugetători, îmbujorată. Și alt gând, care ne cutreiera: Ce mister și cu bă- trânețea! Spre ce tărâmuri se pregă- tesc bătrânele acestea? Innotăm într’o mare de necuno- scut! Ne venea să exclamăm: «Sun- tem înconjurați de întuneric!», după exclamația lui Charles Richet. ... Și-acum: C. I. care ne-a înto- vărășii între cei doi poli ai omenimii (microcosm în macrocosm), zace în sicriu și a rezolvat problema, proble- melor. In mânile-i de ceară odihnește volumașul ei prețios de , ,tQToais--IttdQra^Xără pic de remuș-4* care, cu conglăsuirea Măriei, i-otoarnă*- monstrului în beutufa ce i-o duce fata în odaie. .Presupusul fiu moare, me- dicul constată invehinarea, «mama Tu- dora» se sacrifică, luând asupra ei crima și murind in timp ce e legată de butuc, logofătul e nemângăiat că i-a murit odorulde urmaș. Un fatum antic planează asupra piesei. Sunt scene sguduitoare, cari — jucate bine — vor rămânea țintuite în memoria ascultătorilor. Literatura română are de aici îna- inte două păcate («Păcat», novela de Caragiale și «Păcatul» acesta), de cari n’arejșă-i fie rușine. Trăiască urmă- toarele creațiuni ale dnei L. P.! « Trei comedii de D. D. Pătrăș- canu, J924, Ed. H. Steinberg și Fiu, București, 35 Lei. — Comediile ace- stea vor stârni mult râs, sănătos, spontan, la reprezentațiile din orășe- lele ^orașele noastre. — Dl Pătrăș- •canu este un scriitor de spirit, după cum îl știam din schițele d-sale, pre- miate de Acad. Română. Are talentul caracterizării și ridicolul personagiilor d-sale este învăluit, ca la Courteline, într’o duioșie compătimitoare. — Dacă persiflează, lo *între fițplogb, pe pro- fesorul bătrân, ăl cărui 6al de bătaie este filologia; dacă râde cu lacrămi de bietul Tache, familist, căruia ne- vasta ii scrie romane imposibile, fiul vitreg e craidon la 20 de ani și ve- cinul ii face viața nesuferită, din pri- cina nevestii-romanciere, încât omul, căzut ca musca ’n păsat, are de furcă cu un duel, cu un proces de viol, cu alt proces — G. Dândin care se ’n- m treabă *Cine răspunde...» (titlul co- mediei); dacă * Actul al Vl-lea* — o offenbachiadă literară — ne aduce pe scenă pe Romeo și Julieta, cari n’au primit venin, ci un praf somnifer, de se căsătoresc și trăiesc rău, încât mai apoi își pun, reciproc, coarne — râdem de ghiumbușlâcurile acestea spirituale și ne pare rău că sunt numai în câte un act. Cea dintâi și a 3-a come- die vor puteă fi jucate în ora- șele noastre, pentru intelectuali cari cunosc ceva filologie și istorie dramatică, altfel aluziile ar răsună în sec. —A doua co- medie — retușată ici-colo (sce- nele cu tinărul berbant) ar puteă fi jucată chiar și de diletanții noștri (aviz societăților de dile- tanți!) Comic de situație —in- teligent redat. * „înviere*, un volum de po- ezii ale regretatului poet/o«Bor- cia, a apărut în «Biblioteca po-‘ porală» a «Asociațiunii» noa- stre. (Nr. 114, prețul 4 Lei.) Sunt 29 de poezii, alese de secretarul nostru literar substitut, ca să poată fi înțelese și din partea po- porului nostru. Numele lui Ion Borcia are trecere la noi, și pe drept cu- vânt. Nu numai că Ion Borcia a avut frumusețea formei, așă de rară la poeți în zilele noa- stre, dar a avut și greutatea gândirii și sinceritatea, spontaneitatea poetică. Titlul «înviere», al unei poezii din colecție, se poate da și celorlalte poezii cari au apărut de învierea anu- lui 1924, fiindcă toate pledează pentru o înviere a sufletului, pentru o formă frumoasă, pentru o noblețe de sen- timent, pentru ce e bun și sănătos. — Unele din poeziile acestea sunt ă pro- pos-uri minunate. Cetiți «Cătră cei chemați», «La moartea unui viteaz», «Arhanghelul», «Imn», apărute și în revista noastră — și spuneți dacă nu e cu cale ca astfel de sentimente să odrăslească cât mai tare în inimeie bolnave din zilele noastre. — De aceea recomandăm cu insistență răspândirea acestei ieftine și bune broșuri, tipărită, cu concursul familiei decedatului poet. De-ale muzicei. De curând a apărut o *Carte de cântece*» de cu- noscutul și harnicul profesor de mu- zică dela Școala normală «Andreiu Șaguna» din Sibiiu, Timotei Popovici. In criza aceasta literară și în vremea aceasta de realism înspăimântător, apa- riția aceasta trebue salutată cu bucu- rie dintr’un îndoit motiv: 1. pentru — 128 că șe mai găsesc oameni cari in vre- mea aceasta să se mai ocupe cu che- stiuni didactice-pedagogice, 2. și mai ales aceste chestiuni, aceste principii le aplică la muzică, obiect care in vre- mea noastră este considerat ca de foarte puțină importanță prin însăși programa analitică a școaielor noastre secundare, muzica fiind socotită ca o dexteritate și propunându-se numai o oră pe săptămână (exclusiv școalele normale). Două lucruri caracterizează ăcest manual: 1. Dela Început până la sfârșit se observă (după cum de altfel o spune autorul in prefață) tendința, și această tendință in cel msi înalt grad realizată, de a da un material didactic în spi- ritul național popular, introducând cân- tece populare pe melodii cunoscute, sau în gen popular, făcute astfel aceste me- lodii ca să fie cu ușurință cântate de elevi și într’un spirit Cu totul românesc. Este cu atât mai mare acest merit cu cât in întreagă atmosfera socială bate acum un vânt de neîncredere asupra a tot ce-i românesc. 2. Este singurul manual care să cuprindă material pentru toate cate- goriile de școală, începând dela azi- leie de copii și până Ia școalele se- cundare, cursul inferior. Se vede din această năzuință de a da o lucrare atât de complectă, o foarte mare experiență, aceasta jude- când după felul aranjamentului ma- terialului muzical și o răbdare și pu- tere de muncă de necrezut, având în vedere că această carte cuprinde nici mai mult nici inai puțid de 124 de cântece. Ce este însă mai îmbucură- tor este faptul că această carte este «Partea I» și deci autorul ne promite un op complet în drd&ctica muzicală a școaielor noastre românești. «Pentru toți cari împărtășesc prin- cipiile, după care această cărticică a fost întocmită>, zice autorul, «Ca va fi un bun tovarăș de muncă națională, pentru ceilalți, de sigur foarte'puțini, ea poate fi fără interes, ori chiar rea>. O recomand tuturor d-lor învăță- tori, învățătoare și profesori de mu- zică, $a fiind o sinceră călăuză in ac- tivitatea artistică a domniilor lor. X ₑ N. O. " .Deutsche Tagespost* despre con- i ferența dJjii Dr. I. Lupaș în Sibiiu. In Nr. din 1 Aprilie a. c. scrie «Deutsche j Tagespost» despre conferența «Cum a | devenit Sibiiul centru bisericesc, cui- | tural, politic și economic al Românilor | ardeleni», ținută în 30 Martie n.: «Ca I istoric cu renume a tratat Dr. Lupaș tema aceasta cu o mare obiectivitate și 1 având o expunere bazată pe documente i istorice. Prima parte a conferenței dsale i a fost, la adecă^o descriere a vieții blse- .1 ricești, culturale, politice și economice j săsești, Începând cu scrisoarea andre- g iană delș 1224. Documentul acesta | istoffc cu bogatu-i conținut de drep- j furi pentru «coloniștii dela Rin» a fost ~ 1 apreciat in-rezultatele obținute asupra ; influenței întregei vieți saxone și asu- pra formării unui drept saxon specific, ¹ în decursul conferenței; cu ajutorul celei mai nouă opere a episcopului ! Fr. Teutsch «despre istoria bisericii l evangelice in Transilvania» au fost ana- lizate organizațiunile saxone model, ale î epocei catolice și mai apoi ale celei protestante și impulsurile pe cari le-a \ primit românismul tocmai din partea 1 protestantismului. In 1544 apare prima | Carte româneascăîn Sibiiu, despre care 1 Adolf Schullerus susține că ar fi fost ; ^tipărită în Târgoviște, fiindcă'tipografia -3 sibiiână n’ar fi avut litere cirillce. Prima, ; școală. românească se înființează în Brașov; la începutul sec. al XVIțlea 129 — există și in Săliște o școală rom., in 1657 un seminar pentru Învățători, în Făgăraș. Și, în sfârșit, vine, după Inpte Îndelungate și după Învingerea multor greutăți, reședința mitropolitului gr. or., cu Încuviințarea curții din Viena, în Sibiiul, care ajunge astfel eentrul bisericesc al românismului ardelean. Cu desvoltarea bisericească a mers mână in mână desvoltarea culturală. In 1850 s’a înființat prima tipografie jomânească in Sibiiu, întemeiată de Șa- guna.... (o apreciare a lui Șaguna, a ♦Albinei», «Rev. Econ.»). S. a ajuns și centrul artistic. Ideile cele nouă, ini- țiativa, progresul purced de aici, unde curg izvoarele tari ale vieții românești pe toate terenele. — Marea sală a pre- fecturii a fost arhiplină cu reprezen- tanți din toate cercurile societății ro- mânești sibiiene, care a adus ovații en- tusiaste istoricului și Învățatului stimat de toți, atât la intrarea in sală, cât și la sfârșitul conferențe! sale interesante, în cursu-i oratoric nestăvilit de nimica». In aceiași termini scrie și «S. D. Tageblatt»-ul din 1 Aprilie 1924. « O cugetare. «Lupta oamenilor in- treolaltă trebue să facă loc unei asociații a tuturor oamenilor-împotriva unor rate comune, împotriva viciilor, a boalelor, a sărăciei și a morții. Cele mai mari sfor- țări comune Insă trebue Să le înde- plinim in apărarea noastră contra tu- berculozei. Să ne întovărășim, să ne aliem puterile, Să nu ne făritnițiffl (în- jumătățim) puterile in lupta aceasta, în care — spre deosebire de celelalte lupte — învingerea se câștigă nu prin pierderi, ci prin susținerea a nenumă- rate vieți debtn». (Lion -Bourgeois, la ultimul «congres internațional pentru combaterea tuberculozei».) « Teologii români delii Ungvar. In MefKurvbn'~Ungdrn al Tuî~M. O. Kovschich pe anul 1787, la pag. 27®, în articolul NacMcki von derjungena Klerisei des griechisch-vereinigtM t(ir- chen-sprengels von Mankatseh (I A«- hang) șe găsesc citați ca Români, elevi ai seminarului dela Ungvar In anul III: Oeorghe Mihalyi (,waUacMscherseits*). In anul II: Alexandru Mosse, loan Oros. In anul I: Andreiu Fazsi. ' Aceștia sunt interni. Externi, trăind din mijloace proprii: Diaconii: loan Vezendi, WtoH Oros, Mihail Marc ovrei, Teodor Ținta. , Subdiaconii: Mihail Nemaly, Toma SOrbany. Lectorii: loan Magyar, loan Ma- rucsac. Candidați primiți din nou: Mihail Macar, loan Banc, Vasile Ketemen. In total: 14 studioși Români teo- logi I < Ca să nu se creadă cumva că teo- logii aceia dela 1787 pledaseră în cine știe ce mândră străinătate, extrag des- pre Ungvarul dela 1786 câteva date din I. M. Korabinsky, Geograpflistft- Historisches und Produkten Lexi- kon von Ungum (Pressburg) pag. 798—799: Uugvaml eră un orășel unguresoratenese, cam la nouă mile departe de Cașovia. Orășelul aveă vreo 500 de oase în două suburbii. Casele erau cam bordeie mici, neo- perite cu paie. Colegiul iexuit eră singure i podoabă. Acum, pda 1786, orășelul odată bântuit de războaie, se ridică earășh Episcopul gn-eat. de Muncaei, Baeinschi, loeuiă acolo. Acolo mai faneționă un gimnaziu și o școală , națională, în seMUlnouei reforme șco- lare (iosefiniste). Q. Bagdan^Dnial. Oaspeți eehi kt SfoHu. In zilele de 13 și J4 Aprilie n. am aVut bucuria să putem salută în mijlocul nostru pe 5 — 130 - 50 institutori cehi din Praga — vestitul cor cate a câștigat premiul 1. la un concurs internațional de coruri băr- - bătești în Paris (1912). Corul, condus de maestrul Dolejil, prof. la conser- vatorul din Praga, a repurtat succese strălucite în Londra, Paris, Berlin, ■ Bruxela și multe alte orașe europene, dând peste 400 de concerte. Cetitorul va află o dare de seamă despre con- certul din Sibiiu din pana dirigentulni nostru de cor dl N. Oancea. In 14 Aprilie au fost coriștii la «Asociațiune», unde au fost bineventați în cuvinte călduroase din partea dini vice-pre- zidțnt Dr. Oct. Russu, a secretarului nostru literar substitut, iar corul mixt al . Ar trebui, în consecință, să încer- căm să întreprindem această cruciadă de care tocmai vă vorbisem». (Trad. e făcută dindrumoasa rev. tQonfawuia*, unde se tipăresc toate conferențele ținute de univ. Ana- lelor, în Întregime.) • ' t Eleonora Duse. A murit una din cele mai mari artiste dramatice din câte au trăit vreodată. Superla- tivul este aici la locul său, oricât am suferi în ziua de astăzi de un super- lativitis odios. De ce a fost mare Duse ? A fost mare fiindcă și-a dat suflet din su- fletul ei pe scenă. A fost mare fiindcă n’a fost saltimbanca ce nu alege pie- sele ce are să joace, după conștiința ei. Mai bine se va evidenția mărimea ei dintr’un mic amănunt, auzit dela un om de bine, la moartea Dusei. El. Duse juca în București, în fața unei săli arhi- pline: «Dama cu camelii». Intr’un act privește eroina mereu în oglinda cea mare de pe scenă, pe furiș, în timp ce lumea joacă cărți și își analizează artista mânile albe, întovărășind privirea cu o smâncitură dureroasă, întrebătoare, a colțului gurii. «Dama cu camelii» e frământată de ideia: oare nu sunt fti- sică? Celce ne-a povestit despre repre- zentația menționată a adăogats aveam lângă mine pe un cunoscut, care ini-a spus întristat, în antracte: Să știi că Duse e ofticoasă! — De ce? l-am întrebat eu, — De sigur e ofticoasă! N’ai văzut cum se uită în oglindă și la mânile ei? Am avut o soră care a murit de ftisie. Tocmai așâ se analiză și ea I — Observatorul nu știă că Duse, înainte de a fi jucat, a cercetat spita- lele și sanatoriile și că dusese veris- mul până la extrem, proleindu-1 mai apoi cu noblețea sufletului ei mare... Cum ? Alt amănunt, care spune mult Aceeaș «Damă cu camelii» își luă rămas bun dela odaia iubită a lui Armandₜ cu care trăise clipe fericite în ea. Promisese Margherita tatălui lui Armând că are să-i redeă liber- tatea. Scena mută — nedictată de Dumas tatăl — când Margherita pune .mâna pe clanța ușii și-și mai plimbă odată ochii prin odae, de adio, când tresare și se repede la* o mănușe, la un. pardesiu de ăl lui Armând, — ți- petele ei de disperare, fața-i crispată de durere — cutremurau întreagă sala, încât oameni în toată firea se simțeau, involuntar, cu lacrămi în 133 ochi ți nu le eră rușine de ele. Lă- crămase chiar și Titu Maiorescu, în lo]e, chiar și ministrul de finanțe de pe vremuri — cer scuze celui ce a relatat, pentru indiscreție — și toată lumea se închină în fața Dusei, zicând: e marel Să o vezi veselă, sburdalnică, în , eră un deliciu, — să o contempli meditativă, în «Francesca da Rimini», eră o rugăciune, — să o vezi cum moare ca «Dama cu ca- melii > sau cum se duce rezolut, să se impușfe, în «Hedda Oabler» — erau emoții covârșitoare, neuitatei Dovada că genialitatea ei eră împărechiată cu o inimă plină de sbu- cium sufletesc este că de. multe ori se retrăgeă brusc din turneul propus și trăiă ca într’o sihăstrie, iar după reprezentații trebuiă să zacă, aproape extenuată de puteri, de comoțiile su- fletești. Cinsprezece ani n’a mai jucat, în timpul din urmă. După aceea iarăș a vrut să cutreere lumea; să emoțio- neze publicul din' capitalele -Europei și Americei. Eră o femee care apro- fundează problemele totodată, o ființă care cântăreă marea responsabilitate socială a unui artist dramatic și care eră desgustată de atmosfera viciată ce stăpânește acum, după răsboiu, și pe scenă și în viața publică. Unul din cOnfidenții E. D., scrii- torul francez Eduard Schneider, măr- turisește în articolul-panegiric din «Ex- celsior»: «Dacă a revenit las teatru după 15 ani de tăcere, a fost, după propria ei mărturisire, pentru ca să facă să se audă un limbagiu mai elevat, mai înălțat, decât acela al unei epoci al cărei materialism îi pricinuiă o mare suferință». Ascultați «dive», ascultați artiste dramatice, cari colindați ținutu- rile ! «Să se înconjoare cu idei armo- nioase și cu.imagini frumoase eră una din dorințele ei instinctive... Ar fi putui zice, ca Renan despre Erriest și Beatrice: «Tot ce este frumos îmi ră- pește sufletul, tot ceeace este sănătos face să-mi bată inima» (citatele din acelaș autor). Voiă să introducă un re- pertoriu frumos și sănătos! In epoca noastră de vârtejuri. și de piese cari sunt adevărate basțonade pentru bu- nul-simț!.. Publicăm în numărul de față câteva aprecieri ale regretatului no- stru scriitor Alexandru Bogdan refe- ritoare la literatura română. Articolul e scris in 1899, când autorul eră un tinăr de 19 ani. Pe lângă toată tine- rețea sa se observă prea bine cum de pe atunci adâncea problemele. Tre- cerea în revistă a scriitorilor -români din 1899 nu strică nici astăzi, cu toate că pe unii i-a consacrat critica, iar alții au rămas în penumbră — iar teza cu evoluția genurilor literare (Bu- netiăre) poate fr discutată și astăzi. Ce păcat că ni l-a răpit răsboiul pe A. B. • Concertul institutorilor cehi di» Praga in Sibiiu. Sub direcțiunea ar- tistică a dlui M. Dolejil, profesor la Conservatorul de muzică din Prag», a concertat în ziua de 13 Aprilie a. c. Societatea Corală a institutorilor Ceho-Slovaci. Acest concert a fost un eveniment muzical pentru orașul Si- biiu. Deși despre lucrurile mari este,: in cele mai multe cazuri, mai bine să taci, decât- să vorbești sau să scrii ceva, prin aceasta nefăcând altceva decât să banalizezi prin câteva- cu- vinte de conveniență, sublimul, totuși, Voiu încercă a-mi spune umila tpea părere în această chestiune, cu atât mai mult cu cât prin situația mea so- cială sunt- poate mai chemat a-mi da părerea decât alții- cari n’au nimic co- ■ J ■ . 1 — 134 — mun cu muzica. — S’a atins la acest concert sublimul în muzică. Mai mult decât atât: s^a ajuns acolo, la acea perfecțiune, la care mintea omenească refuză să gândească. Un cor bărbă- tesc de vre-o 50 de persoane, toți sau majoritatea absolvenți ai Conser- vatorului de muzică din Praga, do- tați de natură cu voci frumoase, pe lângă cultura muzicală ce și-au asu- mat-o în școală și pe lângă muzica- litatea cunoscută și legendară a po- porului ceho-slovac, puși sub con- ducerea unui profesor vizionar, unui diriginte care nu mai băteâ măsura după regalele reci și precise învățate în școală, ci cântă, trăia, se transipu- neă în sentimentul pe care îl degajă piesa executată, acesta a fost corul ceho-slovacilor. Au fost .50 de oa- meni și tptuși n’a fost decât unul: dl Dolejil. Este adevărat. Ceilalți sub bagheta dirigintelui n’aveau per- sonalitate. Nu le eră Îngăduit să și-o arete. Erau coperiți de personalitatea artistică a dlui M. Dolejil. Un concert bărbătesc care a durat peste două ore. Având în vedere că programul nu cuprinde ă decât coruri «a capella», precum și faptul că un cor format din voci bărbătești fie din mo- tivul că vocile n’au extensiunea mare pe care o au vocile în cor mixt, fie că nu este variația de timbre ca într’o înjghebare corală, unde sunt și voci femenine, te-ai fi așteptat lă o mono- tonie inerentă la. un concert dat în astfel de împrejurări. Această mono- tonie nu nptnaică n’a existat tot tim- pul producției, dar n’afpst acord, care să nu fi fost gustat de cel mai profan în ale muzicei. Motivele ? Sunt urmă- toarele: A avut dl Dolejil două fe- luri de efecte în interpretarea pieselor din programul d-sale. Efecte onoma- topeice proprii structurii muzicale ale fiecărei bucăți și efecte dinamice ob- ținute de dirigent prin felul expresiv - cum a dirijat, precum și prin sugestia la care eră încercat fiecare corist. — Din împrejurarea acestor două feluri de efecte a rezultat perfecțiunea în artă din seara zilei de 13 Aprilie. O notă• caracteristică au.avut-o institutorii ceho-slovaci în concertul ' lor: că au arătat Jumii Întregi, — și din aceasta putem învăță în special noi românii, mult — că un cântec ori cât de mic și ori cât de simplu ar fi, in- terpretat frumos, cântat cu îngrijire, poate figură in programul oricărui con- cert, ori cât de select ar fi acesta. Și ne-au mai învățat ceva sau ar trebui să învățăm ceva: că singura comoară a neamului în materie de mu- zică, sunt cântecele poporale. In ele, se răsfrânge sufletul poporului. Ele sunt oglinda, ele sunt bogăția neamului. Ei și-au dat seama de aceste ade- văruri și ca să-și facă neamul cuno- scut lumii întregi, au pus în programul concertelor lor aproape numai cântece populare cehoslovace. Numai cu acea- stă învățătură dacă ne-am alege dela concertul din 13 Aprilie, încă ar fi de- stul. N. Oancea. Interdependența. Frederic Nan- ' sen, celebrul explorator și om de bine, trimis de Societatea Națiunilor să aju- tore pe cei înfometați în Rusia, a scris o carte de preț, în care își dă seama de nebunia bolșevică, lată capitolul . prim din lucrarea sa Rusia și pacea, tipărită în 1923 ^Echilibrul economic al Rusiei și al Europei*.