TRANSILVANIA Anul LIII. Aprilie 1922. Nr. 4. eRtigăciiixe.' Din liniștea acestor mândre dealuri Cu codrii ’ntunecați, scăldați în rouă, Din limpezimi de șoptitoare valuri Beau sănătate și vieață nouă. Căci neguri de lăcuste-acolo ’n vale Acoperit-au scumpa noastră țară; Străini ce vântul ni-i aduse ’n cale Vor să ne facă neamul de ocară. Ca ’n vremea de demult de grea ’ncercare, Când ne călcau păgânii holde, sate, Venim și azi la vechile altare Spre veșnica-ți mărire înălțate. ~ ■ > \ Adună, Doamne, oastea Ta la munte, Fă să vuiască cerul cu mânie, Si din înaltul stâncilor cărunte Pornește-apoi cumplita vijelie! Vino ’n prăpăd, ca ’n ziua cea din urmă, Și, cu mânia fulgerelor Tale, Sfărâmă-i, Doamne-al răzbunării, curmă Odat? această nesfârșită jale! Ion Borcia. ¹ Din opera poetică postumă a autorului. Nota Red. 1 Păcatele noastre. s (Povestire de pe vremea stăpânirii ungurești). M , — ZF’xa.g’zsa.ent. — | I. ' -1 — Ai venit și tu?’ | — Ce eră să fac? Nu mai răsbesc singur in cancelarie. Am venit să dau un anunț la gazetă. Cui să-i scriu? Nu cunosc pe nime. — Va fi greu să afli un om care să umplă locul bătrânului. — Aș! de umplut nici vorbă! Fi’ertat Muntenescu a scris o vie ață întreagă la aceeaș masă, in aceeași slujbă. Cred că nu e notar să cunoască legile cum le eunoșteă bătrânul. Preotul și notarul din Oureni povesteau plimbându-se pe trotoarul piaței din orașul X. Mergeau cu pași înceti și largi, ' legănându-se. Părintele Vâs le eră un om înalt, puternic. Purtă o barbă stufoasă, neagră, care-i umplea fata până aproape de , nas. Ochii vioi, negri, priveau c’un fel de încruntare de subt sprâncenele dese. Vocea lui sonoră de bariton se puteă desluși la câ(iva pași în larma ce se ridică din piață. Venise la oraș bine gătit, în strae curate, cu ghete lustruite, cu pălăria de sărbători. Vorbeă mereu aplecându-se uneori asupra notarului, care eră mic de stat și slab. Notarul Marin eră trecut de șase- zeci de ani, dar se purtă totuși destul de sprinten încăi Aveâ gesturile, mișcările acelea-elastice, ciudate pe cari și le însu- șește ori cine dacă are de-a face în fiecare zi, ani îndelungați, cu deosebiți oamenisă-i lămurească,, să-i convingă, să le dee nădejde șau să le-o iee. Cum se plimbau pe trptoar bătrânuțul de multe ori ridică un deget delâ mâna dreaptă și făceă semne în aer. Lume pestriță furnică în toate părțile. Larma se ridică în valuri deasupra pi,eței unde se țineâ târgul de săptămână. In restimpuri pătrundeă prin fierberea aceea un muget de vacă, un nechezat de cal. De aici, de colo se auziă chiunat de pui. Un jidan lung cât o suliță, cu barbă de. țap bătrân, eră de oparte c’o pasăre tristă, care lua cu pliscul ședule de noroc pentru creștinii cari dădeau cinci bani stăpânului. Lumina soa- relui de Maitf umpleă văzduhul. — 251 - Preotul și notatul dădură de două ori ocol piaț^fce vedeâ că-și isprăvise trebile și nu voiau să plece Încă acasă. Se in- teresară' de prețul grâului, a păsărilor, priviră la pasărea jida- nului, Sciud'ndy-se de inepuisabila sete ce-o are țăranul de-ași cunoaște ursita. — Plecăm? zise de odată părintele Vasile, rupând con- versația despre superstiții în care căzuse cu notarul după ce trecură de jidan. — Ei, aș! Mat stăm, e vreme frumoasă. — Atunci luăm o bere? — Mi-ai luat vorba din gură, răspunse notarul. < Cum să nu luăm? Noi bem bere bună numai când venim la oraș». Iși luară drumul spre-o berărie. — Nu-i poți învinui pe crișmarii noștri, prietinei Berea trebue să aibă ghiață, să treacă multă, să fie proaspătă, ca să fie bună. La sâte asta nu se poate. — Nu știu câte-s năcazurile drepților, zise notarul, atâta știu că bem beuturi mai proaste și mai scumpe acasă decât la ' oraș. Intrară amândoi în sala vastă a berăriei și șezură la o masă rotundă. Dela alte mese se înălță țincănit de halbe, discuții, râsete. Oaspeții cei mai mulți erau provinciali. Beau, fumau foarte veseli. . — E curios că la oraș toți avem mai bună dispoziție ca acasă, zise notarul. —* Da, lăsăm pe-o clipă grijile acasă, răspunse părintele Vasile ridicând halba încununată cu spumă albă, groșsă. Aprinzându-și câte-o țigară, priviră ta consumatori. Erau aici destule fețe cunoscute, destui prietini de ai celor doi. Notarul și preotul închinau din cap, zimbind celor ce-i salutau, le aruncau câte-o vorbă, câte-o întrebare prin gălăgia ce se înălță dela toate mesele umplând sala. Fumul deosebitelor feluri de tutun se amestecă, răspândind un miros acriu, pișcător. — Partea puțin igienică a berăriilor, a cafenelelor dela oraș e fumăria asta enormă. N’aș puteă suferi o săptămână aerul acesta, fise notarul începând să hărăiască din gât, ca și când i-s’ar fi oprit acolo o piedecă pe care nu reușiă s’o delăture. — Vezi, vezi, începi! popa Vasile, tot mai bine acasă, tot mai curat aerul satelor noastre. ' să poți suportă ori ce 1’ - fcâ - tel de ^ață, trebui.e să te obicinuești, dragă prietine. Noi cu tina, cu drumurile rele, cu vieața tăcută, alții cu trotuare, cu fumul cafenelelor. In urma urmelor cine știe cari surttem mai fericiți? Am dori să schimbăm unii cu alții de multe ori, și iarăși sunt zile când fie care ne simțim bine unde suntem. — Totuși pentru comoditatea' bătrânețelor eu aflu de mai potrivit orașul. Ai doctor, farmacie la îndemână, ai cale ferată. La bătrânețe Omul se simte atras mai mult decât de obiceiu jie nim’curile acestea. Eu de-aici încolo sunt bun pen'ru doc- tori și farmacie. Notarul privi cu tristețe prin geamul berăriei. — Hoho, prietine, exagerezi cumplit. Ai șasezeci de ani dar nu poți zice că te-ai apropiat de pragul bătrânețelor, zise preotul. Te-a pus puțin pe gânduri moartea lui Muntenescu. Te-ai văzut de-odată singur în cancelarie. Nici nu-i mirare. Câți ani ați fost laolaltă? — Treizecil — Aproape o vieață. E adevărat că în timpul din urmă, doi trei ani, nu vei fi avut cine știe ce ajutor. — Ah! te înșeli prietine, drept că Muntean se cam obici- nuise cu suptul. Dar așă cu capul plin ii puteai da să-ți facă ori ce lucru. — Ei bine, în urmă se poate să afli un om harnic, și în- dată te vei simți mai întinerit — Ce pot să știu? Publici un anunț, îți poate veni ori ce fel de om. De unde-1 cunoști? Și pe urmă, după ce ți-au scuipat sufletul cu el, îi dai drumul și publici alt anunț! Of, ofl gemu - bătrânuțul, mi-se pare că știu eu ce am să fac de-acum? — Ce? — O să-mi cer trecerea la pensie și o să mă mut la oraș. Pentru cine mă ostenesc eu, în urma urmelor? Copii n’am, din ce să trăesc mi-a dat Dumnezeu. — Pentru tine ar fi lucrul cel mai ușor, dar cu atât mai greu pentru noi, pentru sat, zise popa Vasile scărmânându-și barba stufoasă. Li-se aduse al doilea rând de halbe. — Pentru tine ar fi ușor, reîncepă bărbosul. Primpretorul, slujbașii superiori ai județului așteaptă: să-ți ceri pensionarea. O .să ți-o dee cu mânile amândouă. — Pentruce s’ar grăbi așă de mult? _ 253 — — Ei, nu trebuie să fii așâ modest! Pentrucă să- se scape de tine și pe urmă ca noi să mai vedem notar român in sat, când ne-om vedeă ceafa. Unde a mai reușit notar român la alegerile din urmă? — Adevărat, răspunse notarul, dar la noi ar putea fi o excepție. — Și pentruce chiar la noi? — Avem oameni mai deștepti, avem alegători mai conștii ca pe alte sate. .La cetea din urmă alegeri pentru cameră câți dintre sătenii noștri au votat,cu candidatul străin? Notarul puse întrebarea aceasta cu un zimbet larg pe față. — Nici unul dragă Marin, asta e adevărat. Asta nu ne vor ierta-o nici odată cei dela administrație. Și chiar de aceea șe vor sili să /fie pună un străin de lege în sat. Cum vor face? Foarte simplu: pe candîdații români nu-i va pune roșcatul în candidație. ,Așâ a făcut pretutindenea la alegerile din urmă. Roșcatul pomenit de popa eră primpretorul cercului, un scrintit care se b’teă în piept la fiecare ocazie că-i săcuiu și care la cea dintâi adunare a comitetului comunal din sat la care a fost prezent, cercă să documenteze în ungurește, că toți lo- cuitorii acestei țări sunt unguri. Nici unul dintre cei doi conducători din Gureni nu-1 puteă suferi pe roșcatul. De vre-o cinci ani de când se află la cârmă le făcuse și preotului și notarului nenumărate mizerii. Dar cei doi, ca în foarte puține sate, mergeau mână în mână și tot- deauna au biruit uneltirile străinului. Notarul fusese de nenu- .mărate ori tras în cercetare disciplinară, dar de pedepsit n’a putut fi pedepsit nici odată. Bătrânuțul îl priveă disprețuitor și-i zicea: --------Dumneata nu ești șef. Iți stă în voie să urmezi cum îți place. Dar am să mă apăr. De câteva ori roșcatul a cercat să-i aplice pedepse în bani pentrucă notarul în cancelarie vorbeă românește cu scriitorul, cu bătrânul Muntenescu. ' — “bacă nu știe limba statului ai să-l dai afară și să aduci altul. ~ — Până va trăi bătrânul nu-1 mișc din locul ce l-a umplut cu atâta folos de ani îndelungați, îi răspunde notarul, - 254 — Cei doi prietini începură să-l scarmene pe primpretorul cum știau mai bine. ₓ | — Totuși noi suntem cei ticăloși, spuse de încheere pă- j rintele. Ar trebui să-i facem imposibilă vieața unui astfel de om în cercul nostru. Dacă umblă după cai verzi pe păreți, să pof- tească acolo unde-i poate află, nu intre noi. J Ei începură să vorbească despre nouile primejdii pe cari legislația acestei țeri avea să le ducă plocon Românilor cât de curând. Mai ales se opriră asupra noului proect pentru școlile ' poporale, care tocmai se desbăteă la cameră. Erau la al cincilea păhar de bere. Larma creștea tot mai mare în jurul lor, așă că trebuiau să vorbească tare, ca să se înțeleagă. Sgomotul de păhare deșertate, altele pline se auzeă și de aici și de colo. — Am citit în gazete că se va porni o mișcare de resi- stență îmipotriva noului proect, zise părintele. Se va aranjă o serie de adunări poporale. — Tocmai 1 făcu notarul ducândy-și un deget la fruhte. «Chiar eră să-mi uit. M’am întâlnit azi cu advocatul Milea și mi-a spus că dacă: mai întârziem azi puțin prin oraș, o să ne poată comunică terminul când se va țineă adunarea poporală aici în oraș. — Ar fi bine să fim avizați din bună vreme. — De aceea eu propun să luăm prânzul aici și să mai așteptăm. - “ — Foarte bine, zise vesel părintele. O să așteptăm. Chelner! strigă el, o listă de bucatei — Numai decât domnule, numai decât. Dar pentru prânz să poftească domnii în pavilonul din curte. Insă când cei doi voiră să se ridice, nimeri la masa lor advocatul Milea. — Ați făcut foarte bine că nu v’ați dus, începu el șezând la masă și poruncind o halbă. Pot să vă comunic terminul statorit pentru adunar^. Azi e Joi; de Duminecă într’o săptă- mână să yeniți cu mic cu mare. — O să vină și deputatul? întrebă hotarul. ' — Cu siguranță. Și, pe lângă el, alți fruntași. Sorbi din bere, își aprinse o țigară. . — Ne mai trebuiesc oratori, Zise el apoi. — 255 — — Aici e părintele Vasile, zitnbl notarul. — Eu am vorbit la toate ocaziile, începu popă. Ar fi bine să mai vorbească și altul. ‘ — Aha!'de-un an numai te înfruptezi de congruă și de- acum bați în retragere, râse notarul. — Nu, pentru -celea patru sute de coroane, nu se plătește să-ți îngenunchi conștiința. — Dar să fie patru mii ? întrebă zimbind advocatul. — Hei! atunci ar fi altă socoteală! Atunci am stă puțin pe gânduri. Am face și noi popii depozite la bănci, am aveâ de unde cumpără acții, am ajunge prin consiliile de admini- strație ca dumneavoastră advocații. Ciocniră toți trei și băură. Advocatul îi cunoșteă bine pe cei doi. Știă că numai glumi se poate cu părintele Vasile pe socoteala ajutorului de stat. — Așă dar dumneata vei vorbi cu siguranță. ' — Nu zic ba. Numai să nu-mi scoată colegii vorbe rele că tot eu mă îmbulzesc. Eu aș recomandă din parte-mi pe dl ' notar. E mai în vrâstă și mai cu autoritate. El râse și privi cli- pind la notarul. Acesta, pe cât eră de om bun și deștept, pe atât eră de slab orator. Nu s’a pomenit să țină un discurs mai lung de cinci minute. Știau și cei din oraș slăbiciunea asta a domnului notar. — Dacă pot adună un regiment de oratori de felul meu, eu bucuros, zise el. — Acum chestia asta am știut eu că se aranjează ușor. Cea mai grea acum urmează. — Ei? făcu părintele gândind că este vr’o piedecă grea de înlăturat. Am hotărît să avem în șirul oratorilor și un țăran, și cred că nicăiri nu ne putem adresă cu atâția sorți de izbândă ca tocmai la dumneavoastră. Țăranii din Oureni sunt cunoscuți de oameni deștepți și sunt mulți știutori de carte. Cei doi fruntași din Gureni -tăcură un restimp gândindu-se. — Poate n’ar fi greu să aflăm unul, zise părintele privind la notarul? — Așă cred și eu. De pildă lonu Dinului. — Ori Petru Muja. Cred că acesta ar fi mai potrivit. Are mai multă prezență de spirit. Numai nu știu cum îl vom în- duplecă ? E lucru nou acesta, — 256 — — Am să-l conving eu, zise notarul. E foarte potrivit. / - — Și nu te gândești la șeful? întrebă zimbind advocatul. — Nu mai e de lipsă să mă gândesc eu la dânsul. îmi ; poartă el destul sâmbetele. O. o, făcu bătrânuțul. Am să-l con- j ving pe Muja cu -siguranță, să-l fac pe rpșcatul să mă mai ducă odată în cercetare disciplinară. De patru luni-am hodină și parcă nu mă simt bine așă. — Te,ai obicinuit cu binele, râse popa. — Nu, să știi că-mi place, zise notarul. Berea începuse să i-se urce în cap. îmi place să-l văd învinețind de ciudă pe roșcatul. E ne mai pomenit ca într’un ținut curat românesc să-și poată cineva permite atâtea glume proaste ca omul acesta! Se crede pe pusta Ungariei, și el e în inima Ardealului. — De-ar fi toți notarii ca dumneata, ar fi altfel, domnule Marin, zise advocatul. Și-ar cunoaște mai repede lungul nasului slujbașii aceștia, cari pe zi ce merge sunt tot mai obraznici. Dar durere, intre ai noștri sunt multe uscături, iar capete ple- cate aproape toți notarii. De-o pildă chiar mai înainte l-am în- tâlnit pe cel din Văleni. ' — Pe Mitru? întrebă popa. — Da, pe Mitru. l-am spus de ce e vorba șrini-a răspuns cu «se poate», «vom mai vedeâ» și repede și-a șters urma, Până ce-a vorbit cu mine privea mereu în laturi. Ah! cu astfel de oameni suntem pierduți! — Și tot cam de aceștia reușesc acum în slujbe. Român adevărat nici de sămânță, zise părintele. Chiar mai nainte vor- beam cu dl Marin. Ziceă că o să treacă la pensie, și eu îi spu- neam că poate sluji încă, să mai avem un Român adevărat în slujbă. — Vorbiam așâ ca omul năcăjit; arh rămas singur în can- celarie, dle advocat. — Dar Muntenescu, bătrânul? întrebă advocatul. ' Notarul făcu un semn' cu mâna că s’a dus. — A murit? — De trei săptămâni. — Bietul bătrân! A fost un om de omenie, zise Milea. — Și foarte harnic, începu notatul. Chiar pentru asta am venit azi la Oraș. Nu cunosc nici un om pe care să-l aduc în loc, și asjfel a trebuit să dau un anunț la gazetă. — 257 (Primăvară. Un munte ’ntreg de aur s’a sfărmat ? Și, iată, curge pulbere ușoară Pe tot pământul ce se înfioară Sub haina aurului preacurat. Din lutul omenesc, cel pieritor, Cresc dorurile noui pe drumul vieții Ca nalții crini, în faptul dimineții, Veniți cu primăvara pe răzor. Uitați vă, uitați-vă, în zori, Cu foc sărută soarele pământul; Bătrâna iarnă și-a găsit mormântul, Săi aruncăm la groapă — un pumn de flori. Veniți, cei însetați, toți cei flămânzi! Veniți din întuneric la lumină; Se naște-o lume nouă din ruină! De sus coboară porumbeii blânzi Pe arătura strânsă ’n larg hotar: Ei sunt trimiși din ceruri, drept solie, Ca sh vestească zi de bucurie... La munte suie mândrul păcurar: Cunoașteți-l, e strănepot de dac, E frate bun cu vârfurile sure, La munți ascultă basme de pădure Postite an cu an și veac cu veac. In orice colț de lume depărtat Nu are-odihnă furnicarul lumii Iși cere înoire pumnul humii Pe care gura iernei l’a ’nghețat. O, primăvară dulce, te slăvim, Ușor ne-alintă ca o mână vântul, Se depărtează ’n negre zări mormântul, — 258 Visăm o clipă că nu mai murim. In leagăn prunciipe furiș mai dorm, Ca mugurii pornirea către soare Și-o simt în. ghiara vremii curgătoare Zvâcnind în tactul pasului enorm. Și unde două inimi stau la sfat Coboară luna, dornică de vieață, Tăcută, ca o pasere ’ndrăsneață, De-asupra lor pe-un ram ce s’a lăsat. Copii, cântați, în-crengi vă legănați, A voastră-i primăvara luminoasă, Vă scoate soarele pe toți din casă, Vă ’ndeamnă pretutindeni s'alergați. Iar noi pășind pe al vieții povârniș, Cu ochi trudiți, cu fața către moarte, Privim la voi cum vieața vă împarte Puteri pe drumul către luminiș. Din bucuria voastră noi gustăm Netulburat izvor de întărire, Bătrâna vreme cere ’ntinerire Căci ani de bătrâneță noi purtăm. Uitați-vă la întrupatul vis: Din ram în ram, mirositoare salbe, De flori se'nșiră multe, toate albe, împărăția lamei s’a deschis. Și cum plutește în nemărgenit De-asupra noastră vieața fără moarte, O piatră pafcă-am dat azi la o parte Și-acum din groăpa morții am ieșit. Volbură Poiană. Șânt trei feluri de fructe: fructe pripite, fructe culese, fructe căzute. Și în cugetare și în artă tot așa.. . X lor ga. — 259 — UN EROU. — Schiță. — Pândele Velescu, este fiul unei moașe, care a isbutit să lase fiului ei moștenire trei părechi de case, agonisite din bă- noasa industrie a făcătoarelor de îngeri Manda Veleasca l-a făcut pe Pandelică din flori/Vecinele ei pretind, că tată i-a fost un epistat bețiv dela despărțire; Manda nu știe cine este tatăl lui Pandelică, 1 a asigurat însă, că el este fiul unui prinț circazian venit cu muscalii în București,, la 1877. Feciorul moașei își zice advocat; și are drept la acest titlu. Nimeni nu l-a auzit pledând vreodată, la Palatul justiției nu calcă, este însă licențiat în drept, și s’a înscris în baroul capi- talei acum cincisprezece ani. Atât de mult ține să nu i se poată contestă calitatea de advocat, în cât totdeauna este la curent cu cotizația datorită baroului. Mi s’a spus, că singur a cerut fiscului să-l impună la patentă de advocat. De altfel aceasta e singura contribuție ce plătește; foncierea caselor o dă tot- deauna în sarcina chiriașilor lui. II cunosc dela Capșa^ utfde eră edec înainte de răsboiu și prieten de căciulă, cu toți ceiceᵥ frecventau pe atunci vestită cafeneaua aceia. In Iunie 1913, am avut chiar cinstea să-i primesc vizita. Eră furios pe Românii noștri, că nu intervin In răsboiul balcanic. — Mi este rușine că sunt Român, îmi declarase la Capșa, într’o seară Dacă nu sărim în ajutorul Sârbilor și al Grecilor, eu mă expatriez. Mă instalez Ia Paris, să nu mai aud de Români și de politica românească. A doua zi chiar, Maiorescu hotărî însă intrarea României în răsboiu: armata română treceâ Dunărea în Bulgaria. In ziua aceea Pândele Velescu, calcă pentru- intâiași dată pragul ca- selor mele. Eră emoționat. Am crezut că vine să-și ia adio dela mine, înainte de a plecă la răsboiu. . — Ți-ai realizat dorința In fine, îi zic. Iți doresc noroc în bătaie și să te întorci încărcat de gloria ce se cuvine eroilor. — Idealul meu ar fi să mor pe câmpul de bătaie. Nu este moarte mai dulce, ca aceea pe care o provoacă glonțul vrăș- — 260 - mașului patriei. Dulce et decoram est pro patria mori! Sunt însă un nenorocit. Cum îmi cunosc compatrioții; eram convins, că au să piardă și această* ultimă ocazie, de a dovedi, că au sânge în vinele lor. Credeam că o să rămâie cu mâinile în sân, privind Ia vecini cum se sfâșie sub ochii noștri. M’am apucat dar de negustorie;" am pus tot ce aveam într’o întreprindere, ca să asigur viitorul nevestei și copiilor mei. — Ești însurat, ai copii? Nu știam. — Șapte copilași, cocoane. Niște îngeri de copii. Mi se rupe inima la gândul, că îi las în mizerie. De aia, am și venit la D-ta. Te știu om de inimă. Fă-ți milă și pomană, și îi mântuiește. — Ce pot să fac eu, pentru copiii D-tale? — Numai un cuvânt să spui generalului Hărjeu, să rămân pe loc. Să mă demobilizeze cocoanei Luăm noi cadrilaferul și fără mine. Dar copii, bieții mei copilași, ce devin ei? L-am consolat cum am putut mai bine, dar m’am scuzat că nu pot să-i înlesnesc ruga. A plecat cu lacrămile pe obraz. Dunărea nu a. trecut-o. A rămas în București la Capșa. A că- pătat «Avântul Țării», ca răsplată pentru vre-o două articole ce a scris în «Jurnalul Poporului», împotriva acelor rezerviști care /âu desvăluit prin presă abuzurile ostășești, ce s’au săvârșit în campania aceia. Am aflat cu Ocazia aceasta, că n’are nici un copil, și că n’a fost niciodată însurat. Pândele este doar secretarul venerabilei „ sexagenare, care a fondat și prezidează încă Societatea damelor neocreștine. Un așă bărbat nu putea rămânea indiferent în fața marelui răsboiu european. A scris articole sensaționale în gazeta «Vrem Răsboiu». La toate manifestările răsboinice se arăta în fruntea mulțime!, Ia braț cu Henry Ohergheley. La 15 August 1916, a încins în fine sabia. S’a dtis să comande, un lagăr de internați, ■ în Ialomița. A reapărut in București, în haine civile, în ajunul întrărei Nemților. Purtă la braț o bandă de pânză albă cu crucea roșie pe dânsa. Fusese însărcinat să conducă un spital în capitala gata să cadă în ghiarele inamicului. Cum a 'intrat Mackensen în oraș, omul a lepădat banda dela mână, a părăsit spitalul și s’a instalat la Riegler. A pu- - 261 _ blicat, sub proprie iscălitură un articol de sepsație, în gazeta Bucureștilor, Bazat pe autoritatea lui Meitani, Disescu și alti autori de drept constituțional dovedea, că declarația de rășboiu făcută Austriei constitue o lovitură de stat, de cari nu pot fi făcuți răspunzători nici statul, nici poporul român. De aceea când în 1918 Ia lași, în Senat cineva s’a declarat în contra dărei în judecată a Brătienilor, Pândele Velescu a avut un acces de isterie. Cu clăbuci Ia gurăₜ își băteă pieptul și cerea răsbunare. Câteva săptămâni mai târziu, cu cocarda franceză Ia bu- tonieră, trimetea denunțuri anonime la curtea marțială. La o adunare a advocaților, a propus să-l aleagă Decan, pe dl Take lonescu, «ca omagiu datorit singurului bărbat de stat român care nu a trădat antanta». L-am întâlnit în tramvai, în ziua când Regele a comutai pe- deapsa lui Verzea, dela moarte, la muncă Silnică pe vieață. Eră furios. — Cum se poate cocoane, să scape Verzea așâ de ușor? Trebuiă împușcat în Piața Teatrului, ca să dăm un exemplu. Dacă dezertorii scapă așâ de ușor astăzi, mâine cine va mai alergă sub drapel? — Ai dreptate. Ar trebui împușcați toți militarii ce au primit funcțiuni dela Nemți. Pândele Velescu, căruia girantul Ministerului de finanțe, îi dase pe atunci un inspectorat financiar, s’a dat imediat jos din tramvai, când m’a auzit că vorbesc așă. Nu.mai știam nimic despre el, din ziua aceia. Acum doar aflai, că s’a stabilit la Chișinău. La ultimele alegeri a figurat pe lista blocului cetățenesc. - Se nădăjduia, că prin popularitatea ce și-a câștigat Pândele Velescu în Basarabia, va isbutl să doboare pe Stere. Alegătorii basarabeni, au fost însă nedrepți cu Pândele Velescu. Au preferat lui Pândele Velescu pe fostul Președinte al Sfatului Țărei. — Niște ingrați I M. Theodorian-Carada, — 262 — efa numele poporului de AL PetSfL Da'ți-i poporului până ce cere! Sau, poate, nu știți cumplit ce-i poporul Când se răscoală și 'n loc ca să ceară /șl ia? De vestea lui Dozsa voi n’ați auzit? Scrum l-ați 'făcut pe al tronului fier înroșit, Duhul său însă a focului pară' Nu l’a atins, căci însuși fu foc; grijiți dar, Nu cumva-acest foc să vă ’ncingă azi iar! Numai mâncare poporul cerea Odinioară, când și el — biet — vită eră. Dar vita de atuncia acum e bărbat Și-acestuia drepturi de om i se cad. Dați-i deci drepturi acestui popor! Căci nedreptatea e cea mai urîtă Pecete pe fruntea făpturii divine, Și cine i-o,pune, în veci n’o să poată Scăpă de pedeapsa cerescului Tată. De' ce numai voi să aveți privilegii? De ce numai voi stăpâni peste drepturi? Țară frumoasă părinții v’au dat, dar Sudoarea poporului curge pe ea. Nu e de-ajuns: Iată o mină! — să zici, Și brațe se cer cari să scurme pământul Păr? ce-a metalului vână s’arată.... Și brațele-acestea să riaibă răsplată? Și voi care spuneți atât de’ngâmfațf: A noastră e țara și-a noastre și drepturi! Ce-ați face oare cu patria voastră, Basna de-ar da peste voi inamicul? Dar, pentru-această ’ntrebare, vă rog de iertare, Aproape să uit de vitejii din Gyffr. Când ridicați monument de amintire Picioarelor multe ce acolo-o tuliră ? * , , — 263 — Dați-i poporului drepturi de om, In numele sfânt al umanității Și ’/i numele patriei, care se surpă De n'o să-i mai dați o columnă de sprijin: A voastre sunt rozele legilor țării Și spinii svârlitu-i-ați între popor. Din roze, — poporului câteva voi Și, jumătate'din spini, înapoi! Dați-i poporului până, ce cere! Sau, poate, nu știți cumplit ce-i poporul Când se răscoală și ’n loc ca să ceară Iși ia? De vestea lui Dozsa voi ti ați auzit? Scrum l-ați făcut pe al tronului fier înroșit, Duhul său însă a focului pară Nu l-a atins, căci însuși fu foc; griiiți dar Nu cumva acest foc să vă ’ncihgă azi iar! 1 Ax. Banciu. Durata vieții omenești? Un punct în univers. Substanța ei ? Transformație. Senzațiile ei ? Obscure. Corpul ? Putrefacție. Sufletul? Un vârtej. Soarta? O enigmă. Ce poate dar să ne ușureze călătoria aci pe pământ? Un singur și unic lucru; filozofia. Ea veghează asupra darului divin cu care ne-a înze- strat natura, întărindu-1 contra supărărilor și a suferințelor. Ea ne învațărsă fim aceiași față de plăceri ca și de neplăceri, să facem nimic la întâmplare, să nu ne folosim nici de minciună, nici de ipocrizie, să nu simțim nevoia de a fi susținuți de alții, să acceptăm cu bună voință tot ce ne e destinat; în fine, să așteptăm cu hotărâre momentul morții considerând moartea ca o simplă disoluție a elementelor din care se compune tot animalul. Dacă continua transformarea la care suntem supuși în tot defrursul vieții, nu ne face nici un rău, de ce complecta noastră transformare sau disoluție ne-ar insprâ oare, temeri? Toate acestea sunt Conforme cu natura, deci nu e nici un rău. - 264 - Mijloace pentru obținerea fericirei. . O definifie precisă și complectă a cuvântului fericire nu s trebue să fie dată, deoarece în concepția acestui cuvânt intră J atâtea elemente diferite și câte odată chiar contradictorii, încât cuprinderea lor în o definiție prea generală, nu ar aveă alt efect, decât să mărească numărul acelora ce neagă existența ei. Pentru înțelegerea celor ce urmează, voiu considera feri- cirea deci ca satisfacțiunea cât se poate mai complectă și cSt se poate mai durabilă a unei acțiuni a noastre, sau a acțiunilor altora — la care noi participăm cu unul din simțurile noastre, — satisfacțiune care negreșit ne aduce o mulțumire sufletească. Definiția altfel dată nu exprimă o abstracțiune pură, nu formează o axiomă, ea arată numai că fericirea este ceva indi- vidual și instabil, că are mai multe forme, că este relativă ca conținut și furată, arată insă ceva ce trebue să fie cunoscut de toț’, anume că această fericire este accesibilă tuturor și că nu poate fi considerată ca an bloc de stâncă unit, .dar ca un mo- zaic cu diviziuni și subdiviziuni mai mari sau mai mici, locu- șoare ee ar exprimă satisfacțiuni sau mulțumiri sufletești și din care fiecare din noi își poate aveă partea sa, fie în decursul îndepărtat al unui an sau al unei luni; fie în acel apropiat al unei zile sau chiar a unei ore din zi. > Negreșit că pentru⁻ obținerea unei fericiri, individul are nevoe de calități dintre care unele inăscute ca: constituția, să- nătatea, aptitudinile organice și intelectuale, etc.; altele dobân- dite prin educație, prin exemple, prin influența mediului incun- jurător, prin dresaj, obiceiuri, etc. cu un cuvânt prin caracter. Caracterul nostru insă, — precum știm cu toții — este modi- ficabil și aceasta se vede nu numai sub influența evenimentelor politice, dar mai ales după marile cataclisme sociale, după mai rile răsboaie și ultimul răsboiu ne-a dat de altfel sub acest ra- port un bun exemplu. Vâriabilitatea .caracterului nostru face ca forma fericirei, după care alergăm în un moment dat să fie de multeori alta, decât aceea după care am alergat în trecut, iar diferitele ca- ractere fac ca aceea ce constitue o fericire pentru unul, să fie o adevărată nenorocire pentru altul. 265 Un exemplu ar puteâ -clarifică mai bine cele zise. Știm cu toții cum Înainte de răsboiul mondial se găsea — ca în toate timpurile de altfel, — o categorie de indivizi pentru care fericirea constă fie in satisfacțiunea plăcerilor de ordin material ca: traiul bun, confortul luxos, haina la modă, etc., fie în po- litică, în jocul de cărți, de curse, de bursă, etc. Nu putem pegâ însă că înainte de răsboiul mondial, nu ar fi existat un număr și încă destul de mare de indivizi, care căutau obținerea feri- cirei în sațisfacțiunea acțiunilor de un ordin mai înalt ca: che- stiunile de studii științifice, de umanitarism, de altruism, de asanare morală, etc. Răsboiul, sdruncinând caracterele face astăzi ca numărul acelora ce caută această din urmă formă de fericire, să fie prea mic, — știința înaltă e lăsată pe al 2-.lea pian, iar mulți din acei ce săvârșesc acțiuni de umanitarism sau altruism fac acest lucru de silă, din snobism sau din rușine; — în schimb a crescut și încă destul de mare numărul acelora, care caută fericire nu numai în comerțul de bani, dar mai ales în stomac și proba o avem în faptul că nu numai casele de schimb sau intreprinderile comerciale, dar restaurantele;-cafe- - nelele, bodegile, etc. și-au dublat numărul față de acela ce eră în timp de pace. De asemenea satisfacția sensualităței și aceea a sexualităței noastre face ca numărul variâteurilor cafe-chan- tant-urilor, cabareturilor, etc. să crească zilpic. Astfel că așă precum caută cei mai mulți astăzi fericirea (chiar dintre acei ce o căutau în trecut pe altă cale), unii lasă impresia că ei adoptă pentru prezent filozofia lui Flaubert: «d’etre bâte, egoiste et d’avoir une bonne sânte». Cum mijloacele pentru obținerea acestei din urmă fericiri (prin satisfacțiuni materiale) sunt de mai multeori oneroase și dăunătoare societăței, cred că prin cele ce urmează să pot do- vedi că stau la îndemâna noastră și alte forme de fericiri, pe care le putem obține prin mijloace permise și lăudabile. în general toate formele de fericire s’ar puteă reduce la patru adică: fizică, intelectuală, afectivă și morală. Cum mijlocul pentru a obțineâ una oarecare, sau chiar mai । multe din aceste forme de fericiri este educația, datori suntem să dăm fiecărei forme de fericiri, educația corespunzătoare^ Fe- ricirei fizice va corespunde educația fizică; celei intelectele, formarea spiritului; celei afective sau sentimentale, educația 2 — 266 sensibilităței (afective); celei morale cultura voinței cu direcția bună a imaginației. Voiu rezumă în câteva cuvinte rostul fiecărei din aceste forme de fericiri. 1 Cea dintâi fericire a omului trebue să recunoaștem că e | aceea fizică, adecă aceea ce constă- în satisfacția instinctelor fizice și cerințelor noastre materiale. Fără ca noi oamenii să fim considerați ca niștd’ îngeri, sau» ca niște simple animale, trebue să mărturisim că ținem mai » : mult de acest dfri urmă epitet, în înțelesul că, pentru a fi fe- \ ricit fizicește, nu ne putem privă de a nu mâncă, bea, dormi, sau satisface alte nevoi corporale. , Recunosc că educația fizică este baza pe care clădim mai» târziu edificiul nostru moral și intelectual; dupăcum recunosc că sănătatea noastră (în mare parte un dar al naturei) riscăm să o perdem de multeori prin neștiință și prin neprevedere și că pentru obținerea fericirei fizice stfntem datori să aplicăm prescripțiunile higienei care ne arată desvoltarea armonioasă a întregei noastre ființe. Trebue însă să recunoaștem că nu este bine a face exces cu atenția noastră Indreptând-o numai în căutarea mijloacelor de obținere a fericirei fizice, întrucât faptul ne împinge în vremea de astăzi (precum am zis mai sus) la-, alegere de căi oneroase și vătămătoare; aceasta cu atât mai mult, cu cât avem la îndemână și alte forme de fericire din care una principală este fericirea intelectuală. Să apelăm deci și Ia aceasta din urmă. - Unii sofiști susțin însă că omul nu poate fi fericit din* punct de vedere intelectual, decât atunci când este ignorant. Ca om de știință (care pe fiecare zi mă conving cât de puțin știu), mărturisesc că nu cred să fie satisfacțiune mai mare pentru cineva, decât înțelegerea a cât se poate mai multor lucruri din vieață și deci ca Să nu fim privați de aceste satisfacțiuni sau., de aceste, mulțumiri sufletești, îmbogățirea creerului nostru cu cât se poate mai multe cunoștinți e o necesitate imperioasă.. Datori suntem negreșit să formăm spiritul sau judecata noastră în vederea unei fericiri și de aceea din cunoștințele asimilate ca și din vieața petrecută în lumea sufletelor mari,, trebue să ne formăm idealuri, pentru ajungerea cărora, să pă- străm convingerea că orice suferințe, orice mizerie sau luptă,. - 267 — etc. (ce intimpinăm tn cale), nu poate fi decât principii de succes și de bine. Educația estetică va merge mână tn mână cu acea inte- lectuală pentru obținerea formei de fericiri intelectuale. în acest scop trebue să ne Învățăm a cunoaște frumosul, să ne învățăm să primim lucrurile din natură sub o strălucire agreabilă, să ne educăm a privi și admiră un peisaj sau un obiect de artă, să valorificăm scenele ideale ale poeziei sau ale istoriei, să as- cultăm o muzică, etc. Educația aceasta estetică desvoaltă imaginațiunea și aceasta din urmă Împodobește vieața noastră și o face să apară cât se poate mai ideală. . Idealiștii nu trebue ironizați, căpi ei sunt acei care au inima și spiritul totdeauna viu, sufletul totdeauna avid de a înțelege, de a cunoaște, de a iubi; ei sunt acei ce rămân veșnic tineri, răspândesc totdeauna veselie tn jurul lor și se bucură de cele mai multe mulțumiri sufletești în vieață. în educația intelectuală și estetică, poeții și artiștii rămân acei ce vor jucă rolul cel mai important, Întrucât ei singuri pot evidențiă cali- tățile sufletului nostru și ne pot arătă frumusețea vieței. Nici fericirea intelectuală și artistică nu este de ajuns, trebue să apelăm de cele mai multeori la forma de fericire afectivă. Simpatia este un izvor de fericire și de multeori o afec- țiune, o dragoste, o amiciție chiar poate transformă pentru un timp mai lung sau mai scurt, vieața grea într’un locaș ceresc. E de ajuns să amintim fericirea afectivă ce o avem în familie, pentru a înțelege valoarea acestei forme de fericiri. Dragostea dintre soți, aceea dintre părinți și copii sau aceea dintre frați și surori, etc., cât mai ales fericirea afectivă maternelă care se obține cu atâta sacrificiu și abnegațiune> sunt dovezile accesi- bilităței acestei forme de fericiri pentru fiecare din noi. Cultivând deci blândețea, tandreța, sensibilitatea afectivă, vom căută prin această educație a afectivităței să arătăm nu numai foloasele ce se pot obțineă prin posedarea lor cât și acele obținute prin felul de a ști să dăm și aproapelui nostru fericirea •sentimentală de care are nevoe, știut fiind faptul, că cu cât dăm mai mult, cu atât avem și noi mai mult. Ingratitu- dinea și trădarea cu care se răsplătește de cele mai multe ori bunătatea și dragostea noastră nu ne pot împiedecă de a con- 2* — 268 — . \ _.............................................................. tinuă mersul pe această din urmă cale bună. Noi nu putem nici odată fi victimele bunătăței și dragostei puse în actele noa- stre și aceasta pe motivul că nimenea nu ne poate luă plăcerea sau mulțumirea sufletească ce am avut-o în momentul când am fost bun sau când am iubit. | Fericirea însă cea mai înaltă, cea mai durabilă aceea care- se găsește mai ușor la îndemâna cuiva, este fericirea morală ce se obține prin voință. Foarte multi indivizi trăesc astăzi conform zicerei lui Racine: «Nu fac binele pe care-1 iubesc, dar răul pe care-1 urăsc» sau a aceleia a lui Ovidiu: «văd bi- ' nele, îl aprob, dar fac răul». Toți aceștia nu pot aveă multe mulțumiri sufletești în vieată, căci nu poate fi fericit cineva care se știe în greșeală sau care are ceva pe conștiință. în vederea obținerei deci a acestei forme dk fericiri, da- ' tori suntem să ne fortificăm voința și caracterul în sensul de a domină instinctele, tendințele rele hereditare și în special ' impulsivitatea noastră; să ne impunem prin o serie de idei și obiceiuri a construi cu timpul în noi, o personalitate superioară, personalități ereditare (dacă această din urmă este rea). Acest lucru nu se poate obțineă decât prin un dresaj care trebue în- - ceput de cu vreme de oarece persoanele adulte cu voință prea slabă, greu pot să-l realizeze. Epictet a susținut că tot binele și răul nostru nu depinde decât de voința noastră. Cu toate că In actele noastre se întâlnește pretutindenea influența ca- racterului și voinței noastre, nu e mai puțin adevărat însă că voința noastră depinde în parte și de condițiunile exterioare ca: întâmplări, voința altora, etc. în toate aceste evenimente însă dresajul voinței și caracterului nostru ne poate ajută să eșim cu faja curată, cu conștiința împăcată, cu un cuvânt cu o mul- țumire sufletească. Obstacolele ce se opun obținerei formelor de fericiri ex- puse mai sus, provin unele dela noi, altele din afară. Printre cele dintâi menționăm: lipsa de ocupație ce aduce cu sine plictiseala și pentru care nu avem alt remediu, decât munca. Când e vorba însă de muncă trebue să arătăm că pe cât * timp o muncă ordonată, voluntară, plăcută, atrăgătoare și lipsită de sâcăială aduce fericirea.; pe atâta o muncă care nu îndepli- 269 — nește aceste condițiuni aduce oboseala și cu ea surmenajul care de altfel constitue un obstacol destul de serios al fericireL Caracterul slab cu componentele Iul: nehotărîrea, lași- tatea, frica, timiditatea, etc. formează încă un obstacol al fericireL Gelozia și invidia sunt încă niște obstacole grele de în- vins. Montesquieu zice că: dacă cineva ar dori să fie fericit, poate obținea ușor acest lucru, ceeace însă constitue o nemul- țămire este tocmai dorința ce o avem de a fi mai fericiți ca alții pe care-i considerăm mai fericiți decât noi. De aici ur- mează că trebue să ne limităm pe cât se poate mai mult do- rințele, ambițiunile excesive căci numai așă vom putea suprima grijile și nemulțumirile. Unul însă din obstacolele cel maj mare al fericirei este jieadaptarea la mediu sau lucrul executat de noi contra vocațiunei noastre. Fiecare individ în vieață ar trebui să urmeze, sau să fie dirijat a urmă calea, unde l-ar duce aptitudinile sale bune năs- cute sau dobândite. Grija educatorilor ar fi deci de a -eăutâ aptitudinile bune a educatului, și de a încurajă și stimulă vo- cațiunea sa cât se poate mai mult. Educația prea generală care se face astăzi de diferiți edu- catori, constitue o eroare întrucât nu se ține seamă în această educație, nici de psihologia educatului, nici de diferențele in- dividuale dintre educați. Vina negreșit nu poate fi atribuită acestor educatori a căror număr este relativ foarte mic față de acel al educaților. Rezultatele însă a acestei educații generale le vedem. Ele se pot compară cu acele obținute de un med e care având de îngrijit în o sală (destul de mare), bolnavi cu boli diferite, ar aplică pentru toți bolnavii acel'aș tratament, sub motiv că se găsesc în aceiași sală. — Când e vorba de edu- cație, deci trebue să ne gândim totdeauna la faptul că toată vieața unui om poate fi sdruncinată atunci când este silit a să- vârși un serviciu sau un lucru ppntru care nu eră făcut. — O formă a neadaptărei la mediu este indiseiplina și desordinea. Ele intră parțial în instinctele noastre și sunt ținute în frâu în parte prin educație, mai mult însă prin legile sociale. Îndată ce o întâmplare oarecare dărâmă aceste legi, atât indisciplina, cât și desordinea se descătușează și isbucnesc cu o furie care de multeori ne uimește (exemplu îl avem în răscoalele din 1907, în acele din 1918, etc.) Ceeace este însă trist este că atunci — 270 — când legile își recapătă forța și stăpânirea din trecut, , rămân în mintea unor indivizi vestige din deslănțuirea acestor instincte ₛ morbide care nu'numai că dăunesc celor ce le au, dar de multe ori și anturajului in care trăesc. A doua categorie de i obstacole sunt acele ce se găsesc în afara noastră, printre ele || numărăm: piedicele care se opun ca noi să ajungem a tot ’l puternicii zilei, sau să obținem o situație oarecare, acele ce se J| opun șă fim bogați, etc. Pentru toate aceste obstacole nu se poate recomandă de cât un singur remediu, înțelepciunea. Să evităm a ne autosugestionă, repețindu-ne necontenit frazele: | «cât aș fi de fericit să fiu ministru, rege, împărat», sau «cât aș j fi de fericit să fiu bogat» (fie chiar îmbogățit de răsboiu, etc.) ' Din contră să ne obișnuim cu dorința de a aveă fericirea în- țeleptului. Să ne amintim cu drag și cât se poate mai des de fabula lui Lafontaine în care un cârpaciu care găsește un sac cu aur, se duce și-l predă finânciarului de oarece nu vrea să ; poarte nici grija păstorirei banilor și nici acea a Intrebuin- țărei lor. In cât privește încă educația diferitelor forme de fericiri putem adăugă că: dacă la noi în țară se face ceva pentru edu- cația fizică cu scopul obținere! unei fericiri fizice, se face foarte puțin In educăția* intelectuală și mai ales morală sau afectivă, pentru obținerea fohnei de fericire corespunzătoare. Nici metodele și-nici programele de învățământ, (cu cât progresul făcut in el) nu vizează în deajuns formarea caracte- rului, a voinței și nu prepară individul pentru vieața viitoare. In educația deci a copiilor, a adolescenților, a tinerilor, fie în familie, fie în școli, prima noastră grijă va fi negreșit de a-i înarmă pentru vieață ■de a le aduce fericirea sau nefericirea, iar alții neadmițând existența fericirei de cât in ceriuri sau in mormânt, nu vor să •conceapă existența ei pe pământ. Celor dintâi nu le putem recomandă de cât sfatul că. chiar dacă soartea le rezervă existențe grele și penibile, na trebue să contribue mâi mult la înmulțirea greutăților. Căci 272 între acel ce-și mărește nemulțumirile date de soartă prin slă- biciune de voință și caracter sau prin exigențe, și acel care Ie ameliorează prin reconfort moral, intelectual, afectiv, ca și prin buna sa umoare, nu este oare mai înțelept acest din urmă care se acomodează filozoficește la aceia ce el crede că nu poate evită? Celor ce neagă existența fericirei pe pământ nu le putem Spune, de cât că chiar dacă o astfel de fericire (precum o în- țeleg ei), nu ar există, totuși pentru binele farAiliei, pentru binele societății, sau pentru acel al omenirei, noi suntem datori să b inventăm întru cât această fericire e strâns legată de speranțe, de idealuri, cu un cuvânt de existența noastră. O fericire însă așă precum am definit-o la începutul ace- stui articol, ori cât de' fragilă ar fi ea, există, nu o putem negă- și orice act al nostru în care intră colaborarea armonioasă a inteligenței, a sensibilităței și a voinței ne-o procură. O astfel de fericire nu trebue să alergăm mult spre a o găsi, căci ea ca și idealul este foarte aproape de noi, este chiar în noi și acei ce s’ar îndoi de cele scrise d«* mine* nu au decât să citească frumoasa scriere a lui miss Haraden asupra tem- plului idealului. Cum această istorioară se poate aplică foarte bine la căutarea fericirei o rezum: «Un bătrân sdrobit de oboseală sosește pe vârful unui munte, unde se ridică un templu măreț. El întreabă păzitorul: «Nu cum-va am ajuns la miraculosul templu al idealului, către care am mers toată vieâța?»'— «Vai nu>, răspunse păzitorul. «Idealul nu este pe vârful unui munte stâncos, izolat și periculos. EI este în inima vieții lucrătoare și plină de sforțări.. El este în câmpia unde crește grâul, unde se înalță orașele, unde omul lucrează când cil grije când cu ură, când cu bu- curie. «L-am văzut», răspunde bătrânul, «m’ath jucat cu el cânii eram tânăr. O! dacă aș fi știut!» Nu căutați deci departe fericirea. Apelați la diferitele forme de fericire și odată ce le-ați obținut, simțiți-îe, bucurați-vă Șl mențineți-le (prin mijloace onorabile) cât se poate mai mult. Pr. G. Preda. — 273 — Slorii. După. Al. Petofi. Pasere dacă aș fi, Tot prin nori aș zăbovi. Dar'de pictor de-aș aueâ, Numai nori eu aș pictă. Norii-atât de dragi îmi sânt Gă-i salut, când vin, pe rândt Și fiecăruia îi spun, La plecare un: drum bun. ■t Prieteni scumpi imi sunt acești Pistriți călători cerești.... Mă cunosc atât de bine, In'eât mai să cred îmi vine Gă-mr ghicesc și gându'n mine. l-am văzut de-atâtea ori Dormitând ’n-apus, în zori, Ca pruneșori nevi novați La al mamei sân culcați. i-am văzut și mânioși, Mânioși și furioși, Gata de a se luă ia luptă Cu furtuna cea mai cruntă. Ba i-am prins și întristați, In jurul lunii adunați, A bolnavei lor surori, Ca frați buni, îngrijitori. Prin câte forme au trecut, Eu în toate i-am văzut; ^Și ori-cum i-aș mai uedeă, Deopotrivă-mi vor plăcea. — 274 Sufletește înrudiți, Nu mă mir oă-ml sânt iubiți. Sufletul meu încă ia Forme mii, și ua luâ, Dar, de-aoeea, firea sa Tot cea ueche’a rămânea. Șl-apoi încă In ceuă' Ne putem asemănă: Și ei au, ca, ochii mei, Lacrimi și fulgere ’n ei. Ax. Banciu. Populare. Multe stele sunt pe cer' Care toate ’n ziuă pier, Și mai mari și luminoase, Nu-s ca mândra de frumoase, C’așâ merge de frumos Gândești că scrie pe jos. Badiul meu tinăr copil. Mândru ca un trandafir, Când îl văd seara la poartă Parcă-i ruje 'nourată; Când U văd seara pe lună Parcă-i floare din cunună; Când îl văd seara pe stele Parcă-i cruce de mărgele. Frunză verde măr mustos, Drag mi-a fost omul frumos, Și călare și pe /os, Că și noaptea-l luminos. Frunză verde de pe fag, . Am un drăguț ca un brad, Șl lui Dumnezeu i-e drag. Să fiu sus ca negura Tot ași merge ș’ași ploua Pe unde umblă badea. Dela noi pân’ la Popești Răsărit-au flori domnești, Dar cine le-a răsărit? Bădița când a venit — Dar cine le-a sămănat ? Bădița când a’nturnat. Frunzuliță viorele, La portița dragă mele Răsărit-au două stele, Dar nu-e stele părăsite, Ci-s două flori înflorite, Una-l ea șl una-s eu:. Dorul ei șl dorul meu. Adu, Doamne, luna ’n nor Să vină cine mi-l dor; Adu, Doamne, luna ’n prag Să vină cine mi-i drag. — 275 — „Emke“ și „Astra“. Aradi Viktor, cunoscut publicist maghiar, a tipărit în numărul din 10 Ianuarie 1914 al revistei de sociologie și politică socială (Secolul al 20-lea) redactată de Jăszi Oszkăr a. XV, voi. 29, Nr. 23—41 în Budapesta, un interesant studiu critic asupra operei culturale a societăților -noastre de cultură. Cu tot tonul prea pesimist și uneori nedrept, mai ales când e vorba de societățile culturale maghiare, acest studiu merită toată atențiunea, cu atât mai mult fiindcă la timpul său, cum mi-se pare, din cauze ușor de înțeles, el nici n’a fost remarcat măcar de pressa ro- mânească. De aceea dăm aici în traducere părțile privitoare la aceste cele mai însemnate două societăți culturale din Ardeal. {Nota traducătorului). Amândouă au jubilat In toamna 1911, — «Emke» un pătrar, «Astra» o jumătate de veac de existență. Serbările jubilare In anumite privințe au avut caracter demonstrativ de amândouă părțile și aceste Împrejurări în sine sunt de natură de a lămuri deplin rostul celor două societăți. Năzuința societăței «Emke» s’a îndreptat într’acolo, să strângă în jurul ei ce aveă țara mai ales: pe boierii mari, pe inalții demnitari de stat etc-, demonstrând și prin aceasta că puterea e de partea ei. La adunarea generală «Emke» a fost reprezentat regele, cele două corpuri legiuitoare, guvernul, biserica, armata, universitățile, județele, orașele și in* stituțiunile culturale. «Nu adunare populară demonstrativă, ci adunătură nelegiuită și desordonată» — numește secretarul ge- neral al societăței «Emke» adunarea jubilară a «Astrei», dar un meidbru în comitetul central «Emke», DdsaEndre subprefectul ju- dețului Cojocna vedeă altfel lucrurile. «Pentrucă față de adu- narea țărănească agitată, sgbmotos de însuflețită dela Blaj a fost sărăcăcios jubileul nostru «Emke» limitat la boierii cei mari și la domnii îmbrăcați în vestminte de gală. O mulțime de domni mari, adunați la olaltă din dorul de a străluci, din va- nitatea de a figură, din speranța de a se puteă frecă de domnii cei mai mari sau foarte mari, nu e mediul acela din care ar puteă eradiă puterea de asimilare».¹ Adunarea jubilară a «Astrei». a fost în adevăr contrarul adu- nărei de gală «Emke». In vreme ce «Emke» demonstră puterea, «Astra» încă a ținut să dovediască demonstrativ, că ea stăpânește ¹ Cuvântarea lui D6sa Endre în ședința societății literare ardelene »(Erd6iyi Irodalmi Egyesiilet) ținută la 8 Octomvrie 1912. EnUlyi Lapok »rul din 15 Octomvrie 1912. {Nota autorului.) 276 mulțimile. Serbarea dela Blaj a fost adevărată adunare popu- lară, cu petreceri, conferențe, concert popular. La expoziția sat a arătat industria mică și casnică românească, cărora «Astra» le-a dat o mare desvoltare. Chiar și ziarul hiperșovin iPesti Hirlap* a fost nevoit să recunoască însemnatele succese dobândite de «Astra». «Mica lor industrie nu e subvenționată, dar tine seamă de trebuințe. E o mare concurență a micei industrii maghiare , făptui că mica industrie românească e enorm de desvoltată. Sărmanii industriași din Blaj expun mobile, care, unelte agri- cole, obiecte de trebuință casnică... Din dulgheri, tinichigii, lăcătuși a făcut maeștri industriași banul Astrei...» Și dup® adu- narea serbătorească aeroplanul lui Vlaicu a încunjurat în sboruri îndrăsnețe câmpul libertății. Putem avea orice părere despre, serbările «Astrei» și despre activitatea ei, un lucru e sigur, că în jurul ei se grupează toată cultura și toate năzuințele culturale ale românimei din țară. Cele două serbări în sine luminează în chip caracteristic cele două societăți culturale. Una a fost serbare oficială, ser- barea gentry-lor ardeleni, îmbrăcați în vestminte de gală, cari se prăpădesc și cari așteaptă lumină și strălucire dela marii . demnitari ai țărei. Serbare demonstrativă a fost și cea dela Blaj, dar aceasta a fost serbarea unui popor cu năzuințe de mai bine. Și cumpăna stabilită în zilele jubilare încă a dovedit aceasta. E'neîndoielnic, că și la conducerea «Astrei» sunt multe greșeli" — până când Ooga încă nu eră secretarul «Astrei» a scris multe lucruri care trebue ținute în seamă privitor la «Astra» — dar tin lucru e sigur, că deșî de multeori cu mijloace naive «Astra» totdeauna s’a silit să înal(e cultura poporului. Față de aceasta năzuințele societăței «Emke» totdeauna au fost departe de massele populare. «Cercetând cu deamănuntul rapoartele «Emke» ajungem la convingerea — scrie Dosa Endre„subprefect, membru în comitetul central al acestei societăți¹ — că această societate atât de însemnată pentru părțile maghiare ale Ardea- lului nu dispune nici de mijloace materiale trebuincioase pentru atingerea scopurilor sale, nici idei conducătoare, în stare să înlocuiască lipsa mijloacelor materiale, nu are. Spiritul de jertfă al "societății... scade tot mai mult. Puterea conservatoare, care ¹ Pentru jubileul de 50 ani, «Emke». (Az »Emke» 50 €ves]ubileumărâ)_ (Nota autorului.) 277 nu se poate lăuda în de ajuns și care a fost baza cea mai irainică a desvoltărei societăței, astăzi, pe lângă păstrarea ca- j, drelor strâmte de mai înainte, devine o piedică și face să înceteze orice acțiune mai nîare...» Dar să vedem mai de aproape activitatea celor două so- cietăți. Dacă Ie măsurăm puterile materiale, «Astra» e mult infe- rioară. Față de averea societăței «Emke» de 3.665,475 coroane, a «Astrei» e numai 1.154,392 cor. E și firesc să fie așă, doar pe «Emke» o sprijinesc guvernul, județele, orașele și corporațiunile, pe când «Astra» și în privința aceasta e avizată exclusiv, la po- porul român care numai bogat nu se poate nunii. Ajungem la rezultate interesante, dacă alăturăm bugetele celor două socie- tăți. Bugetul anual al societăței «Emke» e de 261,117 cor., pe când al «Astrei» de abiâ ,76,879 cor. Aceste sume nu corespund nici proporției averilor. Explicația o aflăm în împrejurarea, că o bună parte din“ averea «Emke» nu e întrebuințată pentru sco- puri culturale, ci se fructifică în bănci, pe când averea «Astrei» partea cea mai mare e în investiri. Școala ei, casa ei culturală și muzeul ei reclamă sume mari, care aduc venituri numai cul- turei, nu și asociațiunei. Ce privește cheltuielile conducerei centrale, aflăm dispro- porții și mai mari. «Emke» plătește 9000, 5000, 3400, 2800, 2400, 2100 și 1600 cor. celor șapte funcționari ai ei și, afară de aceste plăți și de veniturile laterale ce le dă funcționarilor ei,- mai are cheltuieli de 4160 cor. cu personalul. Față de acestea dintre cei doi secretari ai «Astrei» unul primește ț3000 cor. pentru con- ducerea îritregei administrații, iar celalalt — secretarul literar tot pentru 3000 cor. redactează * Transilvania* și publicațiunile «Astrei». Pe lângă ei lucrează doi funcționari plătiți cu câte 1800 și numai servitorul e*mai bine plătit la «Astra» decât la «Emke». După acestea să vedem, ce ispravă face «Ețnke» cu personalul ei plătit cu 23,560 cor. și ce ispravă face «Astra» cu personalul ei plătit cu 10,800 cor. Partea cea mai însemnată a acțiunei «Emke» e școala de agricultură secuiască din Oeoagiu, al cărui temeiu îl formează moșia‘de 2000 jugăre dăruită de contele Kun Kocsârd.¹ Moșia ¹ Inexact! Contele Kun Kocsârd a dărpit o moșie de 2500 jugăre cu toate veniturile ei: moară, târg, vad etc. Vezi anuarul «Emke» pe anul 1888—1889. (1888—1889-iki evi jelentes Emke. Irta 6s Osszeăllitotta Sândor kOzponti fotitkâr). (Nota traducătorului.) — 278 - și școala sunt administrate nu de «Emke», ci de ministerul de agricultură. Conform rapoartelor școala funcționează admirabil, «pune bază câte unei familii culte, de multeori de gentry», dar i din alte părți ale rapoartelor se poate vedeă altceva. Moșia aparținătoare școalei, «ferma model» are animale slabe și din cauza lucrărei primitive produce anual de jugăr numai un venit de 5 cor. 44 fileri. Aceasta însă nu importă pe putred de bo- gata «Emke», mai cu seamă fiindcă după un jugăr dat in arândă țăranii plătesc 16 coroane. Sume considerabile a cheltuit «Emke» pentru sprijinirea ma- | terială a preoților maghiari din «punctele primejduite», sprijinire- . care a încetat numai dela congrua lui Apponyi încoace. Ase- menea ajută și școlile ungurești întemeiate in părțile naționali- . tăților în contra școlilor «nemaghiare, cu influențe destructive, desnaționalizatpare și Instrăinătoare». Că această, parte a acțiune» ei ce rezultat a dat, e greu de arătat, fiindcă în haosul ameste- cului și sprijinului dat de stat și de autorități nu poți desluși rolul societății «Emke». La întemeierea bibliotecilor populare asemenea se pierd granițele și e aproape cu neputință să sta- bilești, ce a făcut «Emke» și ce «consiliul muzeelor și bibliote- cilor din țară». In anuarele «Emke» această activitate e înfățișată cu cifre mari, dar valoarea acestor cifre e foarte relativă. E aproape cu neputință să determini, de exemplu, înțelesul pro- pozițiunei: «Numărul... bibliotecilor populare în această parte de țară cu donațlunile societăței *Emke* se ridică la 154*. Mar cu seamă dacă te.gândești, că bunăoară din operele istorice ale lui Szabo Ferenc se află în bibliotecile populare «Emke» exemplare în preț de 50,000 cor. (?) Afară de aceea și ministe- rele au dăruit acestei societăți cărți și publicațiuni, în sfârșit scriitorii șovini încă și-au trimis operele, care se ocupă de che- stiunea naționalităților, societăței «Emke» și care încă au Ajuns în bibliotecile ei populare., In punctul acesta trebue să vorbim și de' publicațiunile «Emke». Această societate a promovat cu editura și sprijinul ei material o întreagă literatură de alarmă contra naționalităților. Exemplele cele mai classice ale literaturei subterane de popor de rassă, de societate aleasă, de supremație națională și politică le găsim în publicațiunile «Emke». Dacă răsfoim și numai su- perficial aceste publicațiuni, ajungem Ia convingerea că «Emke»- — 279 — nici nu se consideră de societate pur culturală, ci de un organ social antiromânesc, care tn afară ce e drept paradează cu lo- since filoromâne — în spiritul lui Răkosi Jen<5. «Emke» prin pu- blicațiunile ei nu urmărește propaganda culturală, ci se aruncă asupra chestiunei naționalităților. Că în ce măsură e preocupată «acțiunea culturală» «Emke» de acest punct de vedere, se vădește și în alte privințe pas de pas. Când scrie guvernului și cere înfrânarea mișcărei naționaliste, când din aceleași motive scrie In contra statificărei administrației publice și a dreptului de vot, când nu-și dă în arândă moșiile dela Călian (județul Cojocna)* * locuitorilor de acolo ahtiați de pământ numai pentru aceea fiindcă sunt Români. E deosebit de caracteristic pentru spiritul societăței «Emke» felul cum înțelege dreptul de vot, for- mulând ca un postulat de cens moral să știe toți aspiranții de vot ceti, scrie și socoti ungurește. Acest postulat corespunde deplin felului de cugetare al domnilor maghiari și români ma- ghiarizați din Ardeal. Necunoașterea limbei maghiare e un* temeiu de neîncredere morală, iar românismul deadreptul tră- dare de patrie. In contra acestui «păcat» se luptă și atunci, când pornesc acțiune pentru maghiarizarea numelor și când? urgitează la guvern maghiarizarea numirilor de localități. Acestui zel al societății «Emke» se datorește, că în unele ținuturi locuite de Românii din Ardeal abia te poți orienta in haosul numirilor vechi și nouă. Împotriva botezărei numirilor de localități dusă la extrem a fost nevoit, în sfârșit, să-și ridice cuvântul și gu- vernul,¹ dar «Emke» nici astăzi nu vrea, nici astăzi nu poate să înțeleagă, ce păgubitoare e această parte a acțiunei sale. Conducerea societății «Emke» își face o preocupare deo- sebită să ridice statui și monumente funerare personalităților ei* distinse, Că până unde merge acest zel, o dovedește exemplul classic al monumentului funerar Miksa Zsuzsănna. Această femeie a făcut o fondație de 12,000 cor. la «Emke»³ și «Emke» i-a ridicat cu cheltueli de 6,000 cor. un monument funerar. Natural,. * Cuvântarea contelui Tisza Istvân în camera deputaților. In jurnalub ședinței ținute la 26 Noemvrie 1913. , (Nota autorului). * Inexact! Miks'a Zsuzsănna a testat societăței «Emke» o avere de peste 200,000 cor. (Vezi anuarul acestei societăți pe 1909 pag. VIII). A. meritat, deci, să i se ridice un mpnument funerar cât de pompos. (Nota traducătorului). 280 "«iesvălirea monumentului s'a întâmplat pe lângă serbări și emulări de oratorie ne mai pomenite. Acesta e, ce e drept, cel mai comod fel de a cheltui paralele și cel mai minunat prilej de a te afișă, prilej pe care direcțiunea «Emke» îl folosește întotdeauna. Sterilă,' dar pompoasă e activitatea bogatei societăți, și astfel e firesc să stârnească mai curând sau mai târziu nemultămirea membrilor, j Ddsa Endre, subprefect, s’a ridicat cel dintâiu împotriva siste- ‘ mului, deși nici el n’a știut să arate rădăcina răului. Și acum să vedem, ce face «Astra» care în privința ma- terială e cu mult mai slabă. Școala ei civilă de fete din Sibiiu și internatul în legătură cu această școală se bucură de nume bun chiar și în România și Bucovina. In loc să sprijinească școli, ea e aderenta instrucției libere și, dfeșî «consiliul instruc- țiune! libere» n’o ajută, totuș ține anual câte o mie de confe- rințe populare, nu discursuri festive. Cenferențierii ei se duc în satele dela munte în mijlocul poporului cu țundre și sumane și-i vorbesc în limba lui. Dar nu despre «primejdia maghiară», ci despre chestiuni economice, industriale, comerciale, sanitare, juridice etc. In orașe vin la ordinea zilei și chestiuni li- terare, artistice și științifice, dar și aici dau o importanță deo- sebită conferințelor populare. La conferințele «Astrei» stau lângă olaltă în rândurile ascultătorilor domnii și țăranii, oamenii «Astrei» caută cu adevărat legătura cu poporul. Aceasta e și fi- - resc, deoarece intelectualii români, neavând puterea oficialităței, sunt avizați-la popor, dar în urma urmelor lucrul principal e, - - că opera culturală nu e sterilă. Și cursurile pentru analfabeți «Astra» le ține din putefea ei, având să lupte și aici cu o mul- țime de piedeci artificiale. De mare însemnătate sunt expozițiile «Astrei», prin cari se silește să desvolte simțul de gospodărie al poporului. Pro- dusele industriei casnice din diferite ținuturi le duce în astfel de locuri, unde industria casnică e mai puțin desvoltată. Prin aranjarea de expoziții atrage atențiunea țărănimei la o economie mai intensivă, precum și la însemnătatea întocmirilor igienice. Și cele aproape cinci sute' de biblioteci populare sunt aranjate in baza acestor principii conducătoare, stând în legătură cu . ¹ Astăzi «Astra» numără aproape 3000 biblioteci populare. (Nota trad.) — 281 — agenturile și despărțămintele. In despărțăminte se deșvoaltă activitatea cea mai vie și că ce serios iși înțeleg cercările con- ducătoare datoria o dovedește cazul tipic al marelui proprietar, fost deputat, Dr. Aurel Vlad, bunăoară, care conduce insuș afacerile unui despărțământ cu buget de abiă 300 cor. in chipul cel mai zelos. Anual ia de mai multeori contact personal cu fiecare membru și însuși conduce mica acțiune, împreunată cu atâta bătaie de cap. Sunt foarte interesante și merită un studiu special pu- blicațiunile «Astrei». «Astra» trimite și membrilor ei cari plătesc anual două coroane zece broșuri populare și un calendar. Bro- șurile cuprind lucruri de literatură frumoasă, de grădinărit, de agricultură, cazuri de drept mai obișnuite tn vieața de toate zilele în formă populară. Adevărat, că în cele-dintâi timpuri au fost între broșurile acestea și câteva care îți amintiau direcția «Emke» și se puteau pune într’o categorie cu acestea, dar oamenii «Astrei» curând s’au convins, că această direcție de loc nu servește țelul fixat și de atunci au trecut la publicațiuni în adevăr folositoare și populare. Broșurile populare ale lui Aurel Cosciuc despre agricultură, ale lui Vasile Osvadă despre cooperative și ale lui N. losif despre pomărit sunt în adevăr exemple de publicațiunile unei serioase societăți de cultură. Chestiunea naționalităților e exclusă din publicațiunile acestea. In locul «Astrei» o agită în deajuns «Emke». Și toată această acțiune culturală o săvârșește cu cheltueli disparente, pentrucă broșurile «Astrei» de 10—20 fileri le caută și nemembri, așă încât publicațiunile «Astrei» le cetesc și le cunosc și In colibele satelor celor mai părăsite din munți. Dar activitatea «Astrei» nu se mărginește la atât. Secțiile ei științifice-liierare încă săvârșesc operă frumoasă. Editează unica revistă științifică românească din țară Transilvania, au pregătit și tipărit Enciclopedia Română, au înființat muzeul istoric și etnografic în Sibiiu.¹ * ³ Din multele lucrări științifice semnalăm numai vreo câteva. La inițiativa secției literare a «Astrei» a fixat Academia din București chestiunea ortografiei române» Mult s’a ocupat «Astra» și de chestiunea termenilor tehnici populari, precum și de aceea a numirilor de localități. ¹ Inexact. Muzeul «Astrei» n’a fost inființat de secții, ci de toți membri ei cu concursul intregei obște românești. (Nota trad.) 3 — 282 - Dintre studiile de etnografie ajunge să amintim, că a cules in— cepând dela datele privitoare la portul național până la datele statistice privitoare la starea țărănitnei tot ce i-a fost accesibil.' Scurt: pe steagul societății «Emke» e scrisă deviza lui Răkosi: «Im- «g brățișăm cu drag pe cine se pleacă; cine nu, va pieri dela sine». S| In «Astra» sunt concentrati toți aceia, cari nu vreau nici șă se ^3 plece, nici să piară. Și până când toate silințele societății «Emke>- se pierd în încercări sterile de maghiarizare, «Astra» săvârșește operă pozitivă, fiindcă are nevoie de o asemenea operă. Singură «Astra» lucrează iib^r, luptând cu administrația i publică, dar cu succes, fiindcă efectele se văd pretutindeni. Și aici sunt neajunsuri ia conducere, dar rezultatul final e operă se- rioasă. «Astra» face cultură populară, se 'coboară la popor, f Trad. loan Georgescu. Mulțumită rațiunei și puterilor morale cu care ne-a înzestrat - natura, putem îndură cu răbdare și demnitate loviturile soartei și a semenilor noștri.^ Când un om se poartă necuviincios, trebuie să-ți dai seama, că mentalitatea sa, în lipsa unei educațiuni mai bune, nu-l ajută să se poarte altfel; iar tu, ferește-te de a te coborî la nivelul' purtării sale pe care o blamezi, căci care ar fi atunci deosebirea între tine și el? ♦ O faptă bună trebuie să fie voită și lipsită de orice alt gând, decât acela al binelui. Neînțelegerile și discordiile cele mai dese se produc din' cauza interpretării prea grăbite și arbitrare ce dăm înțelesului cuvintelor. Să evităm dar de a ne pronunță, înainte de a fi reflectat. • Nimic mai.greu decât să pătrunzi caracterul unui om în toate fazele lui, nimic mai delicat decât să-ți dai opinia și nimic: mai ușor decât să greșești. Omul se cumințește după ce a comis prostia, ar puteă însă să o evite, dacă s'ar deprinde să raționeze înainte de a acționă. — 283 — Memoriile contelui Czernin, după răsboiu. Escerptate de Horia Petra-Petrescu. ■ Se traduce atâta,-cu cap și fără de cap, ia noi, se izidește atâta cer- neală Și atâta hârtie de tipar — și, totuș, lucrări capitale, lucrări pe cari ar trebui să le ia la cunoștință și să le discute publicul românesc sunt tre- cute eu vederea. Pentru o lucrare ca «Etica politica* de Fr. Foerster nu avem încă editor, iar o carte ca memoriile contelui Czernin, încă n’a văzut lumina zilei în limba românească, cu toate că conține pasagii de o deosebită im- portanță pentru noi. Jurnalele au publicat în timpul din urmă (Febr. 1922) procesul verbal al conferinței dela-Berlin 1917, cu propunerea făcută de contele Czernin ca România să ajungă la .proporțiile principatului Monaco>. Rândurile următoare au menirea să atragă atenția opiniei publice asupra «memoriilor» și să îndemne o casă de editură românească să edi- teze întreagă lucrarea, spre orientarea opiniei noastre publice. Cine vrea să se edifice asupra stărilor din fosta monarhie austro-ungară va trebui să ț citească lucrarea contelui Ottokar Czernin Um Weltkriege* (în răsboiul mondial, ed. II 1919, ed. Ullstein și Comp. Berlin—Viena) — căci aici va găsi motivele principale ale isbucnirii răsboiului mondial, formulate nu se poate mai bine. Dl Ottokar Czernin a fost, dupăcum se știe, reprezentantul Austro- Ungariei in România, la începutul răsboiului. Înainte de răsboiu a scris o broșură, în care și-a exprimat pe fața nemulțumirea sa cu privire la tra- tamentul naționalităților în Austro-Ungaria. «Am apărat (in broșură)», scrie dl Czernin, «punctul de vedere că nu se poate menține lungă vreme o politică de opresiune a naționalităților și că Ungaria va puteă să aibă un viitor numai dacă va rupe-o definitiv cu această politică și dacă va acordă naționalităților Întreagă egalitatea de drepturi». («Im Weltkriege», pag. 104). Cu toate că este condus de convingerile acestea, primește să re- prezinte la București punctul de vedere diametral opus, acela al contelui Tisza, care-i cere și și capătă cuvântul de onoare că în calitatea de repre- zentant al monarhiei va apără totdeauna punctul de vedere dictat din Ball- platz, unde directiva o dădea, după mărturisirile contelui Czernin, Tisza. Să fi pătruns de dreptatea revendicărilor popoarelor nemaghiare din Ungaria și,, totuș, să aperi pe acela care vrea să le subjuge — se poate o mai ciudată carieră diplomatică? Contele Czernin s’a pus pe punctul de vedere că ambasadorul este o «rotiță în marea mașină de stat», și că are să se conformeze, urmând loial cele dictate din partea superiorilor, căci «ar fi imposibilă altfel o politică unitară, dacă ar vrea să-și ducă in înde- plinire fiecare funcționar subaltern părerile sale subiective, fie ele corecte sau false»ᵥ. (pag. 104). Urmând preceptelor acestora însă a ajuns de multeori în corn de capră, căci ca să aperi un punct de vedere despre care ești pătruns că nu este corect, este un lucru ingrat, dacă nu mai mulU Contele Czernin învinuește pe alții că n’au fost sinceri în anturajul împ. Wilbelm și Franz loseph și este tot atât de sincer și atunci când re- 3* 284 latează despre amenințările, la care eră expus din partea reprezentantului Ungariei,' a contelui Ștefan Tisza, care amenință că va împușcă pe acela care va încercă să ia chiar și numai un kilometru pătrat din. pământul un- guresc. (Când îl conjură odată contele Czernin să cedeze teritorii, ca să se poată ajunge la pace, fi scrie contele Tisza: «oricine va încercă să ia chiar numai un km. p. din teritorul unguresc, împușc asupra lui*.' pag. 140). Acelaș conte Czernin, judecând pe Tschirschky, ambasadorul Ger- . maniei în Viena, scrie că nu este irelevant cu ce fel de energie se intre- pune un exponent al unui stat pentru guvernul țării sale. «Părerea «pri- vată» (personală) a ambasadorului nu se poate între' împrejurări, deslipi de cea «oficială». De sigur va influință cea dintâi pe cea din urmă...» (pag 17). Atunci...? . I. Dar mărturisirile contelui Czernin sunt atât de prețioase încât me- rită să fie citate mai conștiențios. Să vedem d. e. ce epitete găsește pentru stările din Austria și Ungaria de dinainte și din decursul răsboiului. «In palatele ministerului de externe», scrie contele^ «arătă barometrul politic ' de ani de zile furtună (Sturm)». «Am avut ip monarhie atâția oameni lași (Feiglinge) în fotoliile ministeriale, atâția oameni, cari au arătat tot atâta curaj împotriva subalternilor, servilism, care se târește (Kriecherei) spre cercurile de sus și lașitate față de o opoziție, care strigă, încât un bărbat ca Tisza...» (pag. 142). «în ce formă s’ar fi întâmplat decăderea (descom- punerea) monarhiei, dacă s’ar fi putut încunjură răsboiul, firește, nu se poate spune. De sigur mai puțin grozav decât cu ajutorul răsboiului ace- stuia. Probabil și . mai încet și poate fără ca să smulgem cu noi în vârtej lumea întreagă. Trebuiâ să murim. Felul de a muri ni l-am putut alege și ne-am ales pe cel mai grozav» (pag. 41). ^Edificiul monarhiei, pe care (Franz Ferdinand) voiă să-l sprijinească și întărească atât de bucuros, eră dejă atât de putred (morsch), încât n’a mai rezistat la un pas (de salvare) mai rezolut, și dacă nu ar fi fost desființat cu puterea din partea răsbo- iului, e probabil că ar fi făcut-o revoluția în internul lui — bolnavul eră greu de tot în situația de a puteă supraviețui operația» (pag 62). Franz Ferdinand voiă să salveze statul. «Gândul lui eră acela de a descompune monarhia în state naționale numeroase, mai mult sau mai puțin independente, cari să aibă în Viena un aparat central pentru aface- rile importante și cele de neîncunjurat, adecă voiă, cu alte cuvinte, să în- locuiască dualismul cu'federalismul» (pg. 54). In vederea acestei trans- formări, care ar fi însemnat însănătoșirea statului, voiă ca — ajuns la ¹ Amenințările cu împușcatul nu erau, de altfel, neobișnuite în Au- stro-Ungaria. Ce scene s’au petrecut în camera din Budapesta și între Kârolyi și ceilalți gentry unguri — o știe toată lumea. Mareșalul Conrad de Hotzendorf scrie în. «memoriile» sale, apărute după răsboiu, că și Francisc Ferdinand eră o fire impulsivă, care a spus odată: «Dacă voiu ajunge odată comandant suprem, fac ce vreau; vai de cel ce o să facă altceva — o să las să-l împuște!» Atât cuvintele lui Tisza, cât și ale lui Francisc Ferdinand sunt ca- racteristice pentru halul monarhiei. 285 cârmă,— să micșoreze puterfca elementului unguresc, care își arogă o preponderanță, care nu-i competeâ. Dar împotriva tezei lui Fr. Ferdinand s’a pus cu toată tăria Ștefan Tisza, folosindu-se de toate mijloacele ea să zădărnicească transformarea aceasta, care — singură — ar fi salvat monarhia. Ambasadorul austro*ungar în București, reprezentantul statului, pe care l-a descris în colorile de mai sus, se miră dacă cercurile oficiale ale României s’au purtat cum s’au purtat cu un astfel de stat și vorbește de lipsa de loialitate a cercurilor conducătoare române, câtă vreme și cercurile române aveau ochi să vadă șl urechi să audă. Încă vre-o câteva citate caracteristice: «Oeneral-stab-ul nostru eră în parte foarte slab. Escepții erau, dar acestea confirmau regula. Mai întâi de toate îi lipsiâ orice contact cu tru- pele. Domnii (din ștab) steteau la spate și dădeau ordine. Aproape nici odată nu-i. vedeau soldații pe front sau acolo unde fluieră gloanțele. Tru- pele au învățat să urească în decursul răsboiului pe domnii din General- stab» (pag. 28).* lată câteva păreri, post festum, despre aroganța cercurilor conducă- toare germane: «Răshoiul mondial n’ar fi isbucnit nici odată dacă n’ar fi adus până la punctul de fierbere constelația mondială neîncrederea crescândă a an- tantei față de planurile Germaniei. Felul și maniera Germaniei de a se manifestă, vorbirile împăratului Wilhelm, pășirea prusianilor în lume, vecinica batere în piept și asigurarea că se razimă pe puterea pro- prie și sdrăngăneala cu sabia trezi îh întreagă lumea un simțemânt de antipatie și de îngrijorări și au avut ca rezultat coaliția aceea morală îm- potriva Germaniei, care și-a avut o expresie atât de grozav de practică în răsboiul acesta. Pe de altă parte sunt firm convins că tendințele germane sau mai bine zis prusiane în lume au fost interpretate greșit și că factorii germani hotăritori n’au avut nici odată drept țintă o domnie a lumii. Voiau să-și afirme existența sub soare, voiau să- se mențină In șirul pute- rilor celor dintâi ale lumii; acesta eră dreptul lor, dar aceste adevărate și afirmative, vecinice provocațiuni germane și aceste temeri, evocate în urma, lor, și cari se măreau mereu, ale ententei, au creiat tocmai, acea concu- rență fatală de înarmări Și politica aceea de coaliții, care . s’a descărcat mai apoi în decursul răsboiului ca o furtună grozavă> (pag. 7—8). «Trecând peste Dtippel, KOniggrâtz și Sedan a creiat Bismarck im- periul german. Politica sa a fost aceea de «Sânge și fier» — această po- litică de forță și de mijloace forțate rezidă de cincizeci de ani ca evan- ghelie de artă diplomatică în capul fiecărui elev de liceu (gimnasist) german —• dar geniala desteritate, înțelepciune și și perspicacitatea tn aplicarea * Ministrul de finanțe ungar (Aug. 1921), dl Hegediis, declară In «N. Wiener Journal»: «Austria pentru care a’m intrat în răsboiu contra prote- stului contelui Tisza, a cărei generali incapabili ne-au ruinat, care s'a retras mereu pe câmpul de luptă, iar acum, în sfârșit, ne fură «ceasul de aur> din buzunar (Ung. de Est).» (v. «Înfrățirea», Nr. 286, Aug. 1921). Chiar și dl Hegedtîs scrie acum astfel, după ce a tipărit pe timpul răsboiului in «Flug- schriften ftir Osterreich-Ungarns Erwachen* o broșură: «Ungaria după răsboiu». - 286 — mijloacelor taie forțate, acelea nu le-a putut lăsa ca moștenire Bismarck poporului german...* «Năvala in Belgia și Luxemburg a fost o politici a forței, bismarckiană, dusă tn îndeplinire nu de oameni politici, ci de generali, dar fără calitățile de judecată ale iui Bismarck despre urmările pustiitoare ce ar aveâ-o» (pag. 22—8). Referitor Ia Ludendorff scrie contele Czernin: «Vorbea mult și vecinie tăios (scharf) și într'un ton de comandă prusiană* (pag. 169). Se poate un atestat mai elocvent despre spiritul care a domnit în monarhia austro-ungară și in Germania, la declararea răsboiului, decât mărturisirea aceasta a reprezentantului autorizat a fostei Austro-Ungarii ? Diagnoza aceasta, post festum, a contelui Czernin au făcut-o zeci și zeci de - reprezentanți ai «naționalităților*, dar au înfundat pușcăria din cauza aceasta (ca «memorandiștii*, d. e.) sau au trebuit să ia lumea în cap, ca Aurel C. Popovici, expatriindu-se din cauza adevărurilor rostite din cea mai sfântă și curată convingere. Dacă ar fi rostit un «naționalist» epitetele aduse conducătorilor ar- matei austro-ungare — o, câte spânzurători i-ar fi fost la dispoziție ; în ce) mai bun caz ar fi avut soartea lui Andreas Latzko («Oamenii în răsboiu»), de a fi tratat drept idealist, pacifist și mai știu eu ce, trecându-se la or- dinea zilei peste țipetul de revoltă sufletească al unui «om!» Critica sistemului prusiac în politică și in vieața socială ? Dar ceeace au remarcat d. e. Crozier, reprezentantul Franței în Viena la declararea răsboiului, (in seria de articole din «Revue de France* 1921) și ceilalți diplomați ai statelor ententiste, o confirmă acum cont. Czernin și nu nunAi cont. Czernin, ci oameni de seamă și patrioți germani, de sigur, inescep- ționabili (Oerh. Hauptmann, Thomas Mann, F. Foerster etc.). Pentru relațiile între Ludendorff și cont. Czernin servească drept carte de informații «memoriile» lui Ludendorff Kriegserin'nerungen», ed. pop. 1921, pag. 124, 156, etc.), în cari se găsesc prețioase mărturisiri, ca acestea: «A.-U.-ei Ii era teamă de creșterea influenței politice și economice a Ger- maniei in România (1917). Cont. Czernin s’a opus și ne-a dat mat (ca la șah — Trad.), astfel că a trimis pe căi lăturalnice (Umwege) și fără de cuno- ștința noastră pe fostul atașat militar pe lângă guvernul român la Iași ca să intre in legătură cu regele României...» pag. 156). «Nu numai în Berlin, după cum crede cont. Cz., ci și în Viena a lipsit bărbatul de stat care să fi fost harnic (gewachsen) de â purtă răs- boiul. .. Conducătorii bărbați de stat nu credeau în învingere, nu găsea» drumul spre pace și totuș au rămas pe locurile lor!» (pg. 124). Cine vrea să se... edifice citească, paralel, memoriile lui Luden- dorff și ale cont. Czernin; va găsi un arsenal întreg de argumente împotriva politicei nefaste din Austro-Ungaria și Germania. II. Dar să ascultăm pe cont. Czernin cum caracterizează personalitatea și importanța lui Wilhelm. «Fiecare om este un product a nașterii, creșterii și experiențelor sale. La aprecierea lui Wilhelm al ll-lea trebue să se ia în considerare ci a — 287 - fost înșelat din copilărie și că i-s’a. arătat o lume întreagă, care nici nu - există. Toți monarhii ar trebui să fie invățați, că poporul lornu-i iubește de loc, că In cazul cel mai bun îi suni foarte indiferenți, că nu le aleargă în urmă din dragoste și că nu privesc la ei din iubire, ci din curiozitate, că nu le dau țipete de bucurie din entuziasm, ci de petrecere și de «f/e£r» (haz) și că tot aîât de bucuros ar fluieră, după cum chiuie de bucurie — că nu te poți răzimă de loc pe «credința supușilor», că ei nici nu au de scop să rămână credincioși, ci că vreau să fie numai mulțumiți, că suferă pe monarhi câtă vreme surit îndemnați sau în urma mulțumirii proprii la așă ceva sau, de nu, câtă vreme nu au puterea să-i alunge. Acesta ar fi adevărul și cunoștința aceasta .ar scuti pe monarhi de concluzii false, altfel inevitabile» (pag. 70—1),,.. «n’a fost regent însuflețit de o voință mai bună decât Wilhelm 11. . . a fost înșelat și purtat pe căi greșite de întreg po- porul său* (pag. 71). Au lipsit bărbații, cari să trezească din «hipnoză» pe Wilhelm. «împăratul voiă să impună, voia poate chiar să înspăimânte, conced bucuros și aceasta, dar voiă să urmeze principiului: Si vis pacem para bellum, și voiă să rețină în urma accentuării apăsate a puterii armate ger- mane pe mulții dușmani și invidioși ai imperiului său să-i declare răsboiul dânșii» (pag. 89). «Nu vreau să contest nici un moment cu ocazia aceasta că ținuta aceasta (a lui W ) a fost nenorocită și greșită, nici nu vreau să neg că n’ar fi contribuit la isbucnirea răsboiului mondial, — dar susțin că a lipsit îm- păratului *dolus*-u\ iscării răsboiului, că a rostit vorbe și a întreprins pași-, cari —fără de voia sa — au avut Un efect răsboinic. Dacă s’ar fi găsit în Germania bărbați, cari să nu fi tăinuit influirița crescândă, desastru- oasă, .pe care o aduceă pășirea sa lumii întregi — de s’ar fi găsit nu numai unul sau altul, ci duzini de bărbați de felul acesta, n’ar fi rămas, de sigur, fără de efect impresia asupra împăratului. E adevărat, nu i vorbă, că prusianul este între toți locuitorii pământului acela, care poate să se transplante în mentalitatea unui alt om mai puțin și poate că au fost îii anturajul împăratului de fapt putini bărbafl, cari să fi recunoscut îngrijorarea crescândă'a lumii. Poate că au fost mulți din aceia, cari aduceau neîntrerupt laude împăratului, într’adevăr fiind de părerea cinstită că pășirea sa ar fi fost cea corectă. ~ Dar au fost între oamenii politici germani ai ultimelor decenii prea mulți bărbați deștepți decât ca să nu cred, că au avut mulți dintr’înșii uu tablou clar al situației și rămâne în picioare faptul, <ă — pentrucă să cruțe pe împăratul și, măi întâi de toate, ca să se cruțe pe sine — w’aa avut curajul să-l prindă odată resolut și sări spună fără de înconjur, în față, adevărul* (pag. 90). ‘ «Pierderea împăratului Wilhelm a fost bizantinismul Germaniei, bi- zantinismul acela, care îl încurcă în ițele sale, cum încurcă o plantă acâ- țătoare qp arbore — mulțimea cea mare, care nu se poate numără, a lin- gușitorilor și ștreberilot (ariviștilor), care l-a părăsit în nenorocire» (pag. 87). Din ziua întâi ^prizonierul generalilor săi* (pag. 24), convins de mi- siunea supraterestră a sa («Gottesgnadentum») și de simțemintele adânc: dinastice ale poporului său (pag. 69), Wilhelm se complăceă în rolul unui 288 fetiș al poporalul său. «Bizantinismul a luat in Berlin de sigur forme mult’ mai respingătoare decât le-a luat vreodată in Viena. Chiar numai faptul că dignițari inalți sărutau mâna împăratului Wilhelm ar fi fost in Viena o imposibilitate. N’am văzut niciodată ca, la noi, chiar și cei mai servili (intre dignițari) să se fi degradat la o astfel.de acțiune — care in Berlin eră un lucru de toate zilele. Am văzut-o foarte des acolo> (pag. 82). «Curtea (germană) eră in curentul acesta de servilitate (Strom von Ser- vilităt) cel ce eră mânat, și nu mănătorul» (pag. 84) (vezi și pag. 85 șt multe altele in volum!) Se poate o critică mai severă a bizantinismului dela fosta curte ber— lineză decât critica reprezentantului Austro-Ungariei ? Teza contelui Czernin este: Wilhelm a fost purtat de nas — a avut în anturajul său politician! cu un flair politic execrabil. Astfel am ajuns la... măcelăria de oameni en gros. Astfel am ajuns ca Wilhelm al II-lea să călătorească cu tren special prin România ingenunchiată și să impartă, vesel, generalilor săi din friptură câte o bucată: «Asta pentru lupta dela X, asta pentru lupta dela Y», îm- părțind bucățile după miile de morți,.pe câmpul de luptă. (Ne-a relatat-o un corespondent de răsboiu german) 1 Astfel am ajuns ca un căpitan german să intre în București cu un* stindard cu pete de sauce, ca simbol, câtă vreme petele de sauce se po- triveau mai bine la alții... ■' III. Mai interesante pentru publicul românesc sunt — de , sigur — de- clarațiile contelui Czernin privitoare la Tisza și politica sa. Ceeace declară contele, confirmă, nu se poate mai elocuent, șovinismul cercurilor conducă- toare ale fostei Ungarii și nu. este decât o r'epețire, dar' aceasta din parte- autorizată, austro-ungară, a verdictului expertului atașat american la con- ferința de pace din Paris (prof. Robert H. Lord) : (tratamentul raselor ne- maghiare din Ungaria a fost) *cel mai odios sistem de opresiune națională: pe care îl cunoaște Europa modernă». (V. scrisoarea reprez. rom. la Was- hington, dl A. Bibescu, publ. în jurn. americane, Oct 1921, trad. «Voința», 27 Nr. 1921). îndârjirea contelui Tisza împotriva a tot ce este românesc este cu- noscută. Contele Czernin ne arată vreo câteva momente caracteristice pentru aceasta. Oricât ar fi constatat Tisza, că «germanii. sunt greu de tratat; că sunt pretențioși (aroganți, anmassend) și despotici» — când fu vorba, de -a da chiar numai o părticfcl cât de mică din teritoriul Ungariei (Ardeal) și chiar și numai gândul unor reforme ungurești în favorul na- ționalităților, îi găseau că desăvârșire refractar, nevoind nici chiar să discute , așa ceva (pag. 35). Aceiaș non possumus a arătat contele Tisza și la ideia unei colaborări mai strânse cu România înainte de răsboiu, căci se temea de preponderența elementului românesc în defavorul celui unguresc (pag. 167) «Sclirof und scharf», scrie contele Czernin. Și omul acesta, care eră atât de îndârjit dușman al naționalităților semaghiare din Ungaria încă înainte de răsboiu — a condus destinele mo- 289 narhiei nu numai ca ministru-prezident ungar, ci și ca un al doilea miniștri» de externe, căci și-a rezervat, dreptul ca la toate hotărârile ministeriului de externe să aibă ingerință (pag. 183). grija locuințelor lor. Pe Șincai chestiunea locuinței îl interesăm în cel mai mare grad, fiindcă eșise din mănăstire și aveă doi. -3 nepoți de crescut și mai aveă și o menajeră cu rosturi foarte dubii în vieața lui. In chestia locuinței se plânge de câtevaori^ în 1788 și 1789, guvernului, dar văzând că plângerile sunt ză- ' darnice, și-a zidit în 1789 o casă pe cheltuiala proprie, care i-a cauzat mai târziu, cum vom vedea, multe neplăceri. In 1790 după moartea lui losif II începe sub-conducerea, vicarului unit dela Năsăud,' loan Para, a vicarului unit dela Făgăraș, Halmagyi, a protopopului, unit și el, dela Sibiu, Chirii Țopa și cu sprijinul atât de prietenesc alui Ignatie Darabant,: acum epicop al Orăz*i-mari, frumoasa luptă de emancipare na- țională, care ne-a dat pe Supplex Ubellus și care a culminat în misiunea lui Bob și a colegului său neunit Gherasim Ada- movici la curtea din Viena în 1791—92. Lupta s’a început energic și îndrăsneț și, fiind condusă de preoți de-ai săi, Bob trebuia» z să intervină. A și intervenit interzicând lui Para — sufletul în- : tregei mișcări — orice activitate politică și împiedecându-1 | de-a merge la Viena ca să ceară dreptate dela curtea împără- ■ tească. Lumea aștepta dela Bob sprijin puternic material și î moral, voiă să-l vadă în fruntea luptei sau, dacă situația îi im- ¹ puneâ anumite rezerve, să dea cel mai larg sprijin material. Vlădica nu erâ însă darnic deși se creiaseră legende în jurub bogățiilor sale. Nemulțătnirea a trecut dela om la om și îm Septemvrie 1790 se manifestează într’o formă neobișnuită: câțiva^ ¹ Concept ibidem Nr. 266. — 299 — reprezentanți ăi clerului trimit guvernului un memoriu împotriva feliului cum înțelegeâ Bob să se poarte ca vlădică. _ Memoriul aduce lui Bob acuze grele, spuse într’un stil aspru și necruțător. Este acuzat, că nu face vizite canonice, nu predică unirea cu Roma, nu se interesează de năcazurile poporului, că este lipsit de duhul blândeței, a Introdus tn moșia < vlădicească o mulțime de rude, cari sug sângele țăranilor — sanguisugae le numește memoriul, — beau și mănâncă și Se- îmbogățesc din veniturile episcopiei, cari ar trebui folosite spre alțe scopuri; nu dă nici un ajutor săracilor și nu poartă nici o . grije de instituțiile bisericești. Casa parohială din Blaj e ruinată de șase ani și vlădica nu o reparează deși el e ctitorul bisericei, spunând că nu are lemne și nu are bani, dar în acelaș timp a cumpărat unei nepoate o casă cu 300 floreni și pentru fratele său una în Alba-Iulia cu 5000 floreni. In împrejurările actuale ar trebui — zice memoriul — să invite la sine câțiva protopopi și preoți învățați, să discute cu ei năcazurile clerului șî să in- tervină pentru el la dietă. Antecesorii lui țineau relații bune cu magnații și funcționarii superiori ai țării și astfel puteau face mult bine bisericii. De Bob însă nu se apropie nime fiindcă • totdeauna se plânge de sărăcie. Autorii memoriului roagă gu- vernul, să ia toate măsurile ca acestea abuzuri să înceteze.¹ Este sigur, că Șincai, care în calitate de director al școlilor românești’ venea în contact cu multă lume, cu caracterul său violent și neastâmpărat, va fi contribuit în cea mai mare măsură la creiarea atmosferei, pe care am văzut-o exprimată atât de necruțător împotriva lui Bob. Participarea lui la agitația contra' episcopului pare și mai explicabilă când ne gândim că dela un timp căzuse în patima păgubitoare și funestă a beției $i astfel aveă de multeori momente, când nu mai era stăpân pe sine. Patima aceasta și a recunoscut-o însuș Ia interogatorul, care i s’a luat în temnița din Aiud și în scrisorile prin cari mai târziu cerea iertare dela vlădica. Purtarea lui Șincai devenise insuportabilă. Țineă la casă femeia ajnintită, iar de altă parte bea mult și bea mereu săvâr- șind fapte, cari nu se puteau suferi într’un loc, unde erau numai călugări, preoți și băieți de școală. Sta mai mult acasă, nu mai vizită școlile ca până aci și când le vizită se certă cu ¹ Copie în biblioteca centrală din Blaj. 4’ 300 oamenii și se prezentă înaintea elevilor și a dascălilor in situați? puțin compatibile cu slujba lui. Contemporanii povestesc despre j el lucruri extraordinarei J După acestea antecedențe ajungem la anul fatal 1794, 3 când Șincai a fost Înlăturat din directoratul școlilor. In 24 Iunie 1794 Bob scrie guvernului, îndemnat de ere- 3 dincioșii săi, că l-a'sfătuit destul pe Șincai să părăsească vieața J de până aci dar fără nici un rezultat Stă acasă, nu vizitează I școlile și când le vizitează 11 reprezintă mai mult pe Bachiis, se bate cu oamenii și prin purtarea liii se face de râsul copiilor. | Episcopul roagă guvernul să trimită la Blaj un comisar, cate să ancheteze lucrurile obiectiv.¹ Ouvernorul Banfi răspunde "■$ Iți aceeaș lună lui Bob, că a dat ordin prefectului Antonie | Vajna să meargă Împreună cu un catolic la Blaj și să facă o -i investigație riguroasă.² Investigația s’a și făcut în 15 Iulie când' ‘l au fost ascultați 14 martori dintre cari unii sunt amintiți și in procesul verbal publicat de Papiu Ilarianu în cunoscuta sa mo- » no graf ie despre Vieața, operele și ideile lui Gh. Șincai (pp. ' 91 squ). După investigație Șincai a fost cuprins de-o furie nepo- tolită făcând declarații și săvârșind fapte, cari i-au Îngreunat mult situația. In ziua următoare (16 Iulie 1794) a mers, după ' ce gustase cam mult din vin, încins cu sabia la locuința pro- fesorului Ștefan Vlad unde l’a găsit pe acesta In societatea profesorului Constantin Oyulai și a vicarului general Filoteiu . Laszlo și a lui Vasile Filipan. După-ce i-a Întrebat să-i'spiînă ; ce mărturisiri au făcut în ziua precedentă, cu ocaziunea anchetei, - - i despre el a zis «ori pier eu, ori piere episcopul, care-și va | pierde și vlădicia; eu nu. voiu pieri fiindcă știu dreptul (scio jura), | deci va pieri episcopul. Vor pieri Bobuțu (I. Bob), Dubălariu ■ (Mihail Timar iu, vicarul Hațegului și rudă a lui Bob), Cuionu 1 (Demetriu Caian, notarul clerului și parohul Blajului), Ștefan Pop 1 prepozitul și alții, ale căror nume le veți află mai târziu. Să | știți că eu sunt șeful și autorul conjorațiunei* *.⁹ Declarații de ț feliul acesta a făcut Șincai și Înaintea altora. ¹ Szăzadok din 1881 pag. 678. J * Orig. în biblioteca centrală din Blaj. Ș • Vezi declarația dela 16 August 1794 a lui Spiridon Fogarași și de- _ ? clarațiile lui Constantin Oyuiai, Ștefan Vlad si Filoteiu Lâszlo, făcută sub j jurământ la 18 August 1794. Cdpii contemporane în biblioteca centrală din Blaj. 1 301 In 22 Iulie intervine și prepozitul mănăstirei scriind, in numele călugărilor, guvernului, că fiind dovedită în urma inve- stigației din 15 Iulie vinovăția lui Șincai, să-i fie milă de școlile românești și inlăturându-1 din fruntea lor să num iască în locul lui pe un călugăr, care să restabilească disciplina. In 19 August 1794 intervine din nou Bob, aducând la cunoștința guvernului amenințările lui Șincai, care-i scrie mereu scrisori ofenzătoare și care, de curând, la o lecție spunea elevilor, că omul pentru apărarea proprie poate și ucide. Episcopul roagă guvernul să-l aresteze, căci altfel va fi silit să purceadă contra lui conform canoanelor scoțindu-1 din biserică și aducând cazul la cuno- ștința poporului.¹ In 23 August guvefnorul Banfi răspunde, că a dat ordin prefectului Vajna să ia împotriva lui Șincai mă- surile necesare? , ' - Bob cuprins de frică îș.i pierduse răbdarea. In 24 August a chemat la Blaj pe subprefectul Alexandru Oyujto, căruia i-s’a plâns de amenințările lui Șincai. Țras Ia răspundere, acesta a răspuns din nou, că sunt mai mult de o sută de inși, cari s’au conjurat contra episcopului, dar mai bucuros moare decât să-i trădeze. Astfel Gyujto l’a arestat. In ziua următoare a sosit la Blaj și prefectul Vâjna în urma ordinului primit dela guvern, a aprobat și el arestarea lui Șincai și totodată a dispus să fie arestată și menajera lui, care, apoi, împreună cu stăpânul său a fost dusă în temnița din Aiuri.’- Autoritățile județene ău dat declarațiilor lui Șincai o im- portanță exagerată. In vorbele amenințătoare ale lui dânșii vedeau semnele unei revoluții, cum a fost aceea a lui Horia, care le eră încă atât de proaspătă în memorie. In 11 Septem- vrie 1794 baronul Sinieon Kem6ny scrie guvernului,‘că țărăni- mea e convinsă, că dacă se înrolează la armată devine stăpână a moșiei, pe care locuiește. Chiar și preotul român din Apa- hida vesteă lucrul acesta. Așă a început și revoluția lui Horia. Nobilimea s’a spăriat și de aceea a fost necesară arestarea lui Șincai. Guvernul a răspuns în grabă, că știrea aceasta alarmantă a primit-o numai din județul Albei-inferioare. Privitor la Șincai guvernul va trimite instrucțiuni definitive prin cari se va dis- ¹ Szăzadok din 1881 pp. 678—9. ⁹ Orig. in biblioteca centrală din Blaj. ' Szăzadok din 1881 pag. 679. - — 302 — pune darea lui în judecată. De altfel guvernul e convins, că amenințările lui au purces mai mult din caracterul său violent și aprins și nu dintr’o intențiune precisă de răsvrătire.¹ * * La 13 Septemvrie 1704 guvernul îl destitue' pe Șincai din directorat din cauza exceselor dovedite cu prilejul anchetei dela 15 Iulie și cere lui Bob șă propună în locul lui un alt director, _ . care, după putință să știe și nemțește? In 15 Octomvrie Bob ' îl propune pe protopopul din Băința, Gheorghe Tatu, pe care guvernul îl numește, interimat, la 18 Octomvrie.¹ Ajuns în temnița din Aiud, Șincai scrie la 27 Septemvrie autorităților județene să-l pună pe picior liber contra cauțiune! potrivite. Are oficiu public, e nobil și astfel nu poate fugi, iar de altă parte, fiind arestat i-se risipește averea și mai are și doi nepoți orfani de cari trebuie să poarte grije.⁴ * La 19 Oc- tomvrie li scrie și lui Bob, spunând că a greșit nu din răutate ci din slăbiciune și, de cele mai multeori, în beție, îndemnat de alții și rugându-1 să-l ierte și să intervină ca să fie eliberat.⁶ ~ In Noemvrie â scris și guvernului spunând, că declarațiile, cu cari este acuzat le-a făcut beat și în glumă. Au intervenit și frații săi Andrei și Oregorie. Toate intervențiile au fost zadar- - nice. Șincai a rămas, la stăruința autorităților-județene, arestat. In 22 Aprilie 1795 guvernul a dat însă ordin județului să gră- biască procesul.⁶ _ Bob nu a urmărit cu multă bunăvoință părințească situația nefericită a fostului său director. Afară de refuzarea'oricărui sprijin, episcopul a cercat să dea întemnițatului o lovitură, în momente când acesta se țjuteă apără foarte greu și care a tre- buit să facă și atunci cum face și azi o impresie din cele mai neplăcute. Am amintit mai sus, că în 1782 guvernul ardelean îl obligase pe episcop să dea locuință lui Șincai și dascălilor școlii primare diri Blaj. După câțiva ani de așteptare Șincai văzând că toate stăruințele sunt zădarnice și-a făcut însuș'o casă pe terenul-dat de vlădică, în 1789. Acum după ce Șincai > fusese arestat Bob i-a luat mica grădină cu pomi, curtea cu tot j ¹ Ibidetn pag. 683. . * Orig. in biblioteca centrală din Blaj. • Papiu llarianuop. cit. pag. 103. ⁴ 'Szdzadok a. cit. pag. 683—4. •Orig. în biblioteca centrală din Blaj. ⁴ Szăzadok a. cit. pag. 683—4. — 303 — ce se află ta ea, lăsându-i numai casa. Șincai, pe care gestul neuman al lui Bob l-a atins foarte^ dureros, s’a plâns la 13 Maiu 1795 guvernului, rugându-1 să dea ordin episcopului ca sau să-i restitue terenul și edificiile ocupate sau să i-le răscum- pere cti bani, cu casă cu tot, dându-i prețul pe care-1 vor fixă câțiva experti străini. Guvernul comunică în 6 Iunie episco- pului plângerea lui Șincai. Bob răspunde în 25 Iunie, că din milă este dispus a ajunge cu Șincai la o înțelegere, răscum- părându-i cu bani casa cu tot ce se ține de ea? In timpul, când Bob trimiteă guvernului răspunsul acesta, . Șincai părăsise temnița din Aiud. Judecarea procesului lui a _ început In 18 Iunie și după discuții de cinci zile, s’a publicat, în 23 Iunie sentința, prin care se constată, eă declarațiile teu sunt autorul conjurațiuneb făcute de el nu se referă Ja Domnul țării și nici nu se urmăriă prin ele sdrundnarea ordinei publice. Astfel nu poate fi condamnat la moarte, cum cereă procurorul, ci i-se dă poena linguae, se consideră ca pedeapsă închisoarea de până aci și să obligă fa suportarea chetuelilor de proces.² Din Aiud Șincai s’a întors acasă la Blaj în cea mai mare mizerie. In 29 Iunie scrie lui Bob cerându-i milă și sprijin. i-se restitue pagubele suferite în urma arestării. In Viena a pe- trecut Câteva luni așteptând Zadarnic împărătescul semn de rrtângăere și dreptate. 1 s’a spus Să se întoarcă acasă, dar a ■ răspuns dârz, îri 13 Iulie 1790, că se va întoarce numai după ce va primi un răspuns: ptulțumifor. Răspunsul însă a întârziat și astfel silit de sărăcie, a fost nevoit să părăsiască capitala, unde în tinerețe a petrecut un an întreg de rodnică activitate- literară. ‘ Intorcându-se dela Viena, Șincai s’a abătut iarăș pela Oradea-Mare. Aci La rugat pe prietinul și binefăcătorul său loan Corneli, să intervie la inspectorul regesc al școlilor naționale, Werner, să-i dea lui postul de director al școlilpr din județul Săt- marului. Din Oradea a ajuns'pribegind până la Năsăud, unde-i adresează Corneli scrisoarea din 20 Octomvrie 1796, în care-» spune, că nu poate obțineă postul solicitat dela Werner, fiindcă vreau să-l dea unei persoane din partea locului.⁶ Șincai rămase ¹ Orig. ibidem. * Szdzadok a. cit. pag. 685. ’ Elegia nota 18 (Papiu op. cit. pag. 122). ‘ I. Modrigan: Inlăturatea lui Șincai din directoratul școălelor în» «Lui Nicolae lorga. Omagiu> pag.'213—5. Cfr. și Szdzadok a. cit. p. 685- • Orig. In arhivul episcopesc din Oradea-iiiare. — 305 - astfel în sensul strict al Cuvântului - pe drumuri, pent'rucă în 9* Septemvrie a declarat și cancelaria aulică din Viena, că Ia nici un caz nu poate fi restituit în slujba avută la Blaj'. ,îfi 22 Oc- tomvrie îl găsim în Satul Puini (Pujon, jud. Solnoc Dobâca) lângă Țaga conților Vass, unde va petrece mulți ani de muncă liniștită. De-acl scrie, prietinului său Orădan Corneli. Și aci aveă să stea puțin, pentrucă răspunsul' Ia scrisoare cere să i-se trimită la Cluj.¹ Iarna pare a fi petrecut-o la Blaj, unde-1 găsim până târziu în Maiu 1787. La 18 Martie scrie lui Bob, spunându-i că In Roma ca elev al colegiului de Propaganda Fide a jurat că se - va preoți și neîmplinind până acum jurământul simțește mustrări de conștiință. De aceea îl roagă să-l hirotonească. Bob însă nu se schimbase. In ziua următoare.răspunde refuzând cererea celui ce frânt de mizerie da semne de pocăință. Șincai a mai stăruit odată, la 1 Maiu, dar a primit acelaș răspuns.³ In toamna anului 1797 s’a adresat din nou guvernului ar- delean cerând să-i dea postul de translator român, rămas vacant după moartea unui anumit Jercovici. «Nu vreau să afirm — zice în petiția sa — că sunt fără greșeli. Îmi cunosc bine 'Slăbiciu- nile, dar în multe privințe am fost prezentat mai negru decât' cum sunt în realitate». Roagă guvernul, ca luând în considerare serviciile vechi și activitatea desvoltată pentru binele obștesc să-l numească în slujba vacantă, dându-i astfel, ocaziune să do- vedească, că nu e așă cum îl crede lumea. Pe petiție s’a pus în 7 Noemvrie rezoluția scurtă și curioasă: «petentul nefiind pregătit pentru postul solicitat, cererea se pune ad acta*.* După răspunsul acesta nefavorabil Șincai, silit de sărăcie și de frica iernii, care se apropiă amenințătoare s’a retras la contele Dănilă Vass în Țaga, ca instructor al copiilor lui, Toma. Oheorghe și loan. Âcî a petrecut șase ani (integro sexennio) scutit de grijile materiale dar în imposibitatea de a-și putea continuă, cercetările istorice,¹ La începutul lui August 1803 luându-și rămas bun dela eleVii, cari îi vor păstră o recunoscătoare amintire, își îndreaptă pașii spre Oradea-mare unde păstoreă încă vechiuli ----------- ' ' V ’ Orig. ibidem. ’ Protocollum praesidiale din 12 Ianuarie 1797 2 Iulie 1800 a lui Bob în arhivul mitropolitan din Blaj. • Szâzadok din 1881 pag. 687, ‘ Elegie nota 24. -Sa . — 306 — «ău mecenate, Ignatie Darabant. In casa și la masa bogată a ; acestuia a petrecut trei luni de zile și Ia începutul lui Noemvrie, ; cu banii primiți dela episcopul și dela prietinii orădani Vulcan, Szilagyi, Bran, Corneli și Vitez, apucă din nou toiagul pribe- giei. Neastâmpărul l-a dus, data aceasta. Ia Buda, unde l-a mânat dorul de a-și îmbogăți materialul istoric cules cu răbdare și hăr- nicie pe timpul când stadia la Roma și la-Viena.¹ J La început, timp de șapte luni, până în 6 Iunie 1804 s’a -j (manduco biboque si habeo quid) 1 și Ia 10 se culcă. 1 Prietenii îl mai ajută uneori cu bani. Corneli îi trimite în 1 21 Februarie'1804 suma de 25 floreni, tot atunci mai primește 'a ajutoare și dela contele ’ Fesztetich și dela un preot Alexie .3 Dordanszky, iar Kovachich, la care locuiâ, i-a cumpărat un -a costum unguresc de paradă.⁴ La 3 Febrqarie 1805 Corneli îi ‘1 trimite din nou o altă sumă, strânsă dela Bran, Vitez și Szilăgyi, 1 la care a mai adaus și el 5 floreni. 1 * Ibidem nota 25. t ¹ Orig. în arhivai episcopiei unite din Oradea-mare. * * Scrisoarea din 21 Februarie a Iui Corneli cătră Șincai și răspunsul acestuia' dela 25 Martie. Orig. ibidem. F ' — 307 — r Pe timpul când eră adăpostit la Kovachich, Șincai mai încearcă odată să câștige satisfacție pentru nedreptatea, care credeă, că i s’a făcut în 1794. La 28 Martie 1804 scrie nunțiului papal din Viena, că a fost 14 ani director al școlilor românești din Ardeal, că a convertit sate întregi la catolicism, însă la 1794 episcopul Bob, din cauza că nu a fost, cu prilejul luptei electo- , rale vlădicești, aderentul Iui, în înțelegere cu vicecomitele Andrei Gyujto l-a denunțat ca Iacobin și astfel a fost dat afară din slujbă. Deși și-a dovedit de-ajuns nevinovăția la 1795 înaintea instanțelor judecătoreș'ti și înaintea tronului și ă fost declarat nevinovat, satisfacție totuș nu i s’a dat și, fiind Bob și Gyujto oameni cu ifrfluință, nici nu i-se va da. Deaceea îl roagă pe nunțiul să intervină prin Congregația de Propaganda Fide, ca să fie judecat din nou de>cătră tabla regească din Ardeal și să i-se dea satisfacție deplină.¹ Slujba de corector, care-i asigură traiul amăriț de pe o zi pe alta și-a păstrat-o Șincai și după numirea ca censor ia tipo- grafia universității' a celuialalt mare nemulțumit blăjan, Samuil Klein. După moartea acestuia însă situația devenise critică. Ș!ncai se temeă, că numindu-se in locul lui Klein un censor mai tinăr, postul de corector va fi suprimat și * dânsul va ajunge iarăș pe drumuri. Intr’o vreme se ocupă cu gândul de-a candidă la catedra de drept canonic dela universitate șT intr’o scrisoare adresată lui Corneli spuneă, că ar dori să aibă banii de lipsă pentru un costum bun «pehtrucă oamenii se uită și la haine nu numai la cap», in,momente de disperare, se gândiă chiar și lâ posibilitatea unui refugiu la curtea imperială rusească.² Șincai a rămas în Buda până în toamna anului 1808. in 3 Iulie al acestui an Scriă noului episcop orădan, Vulcan, că se .va retrage la familia Vass în Sinea; la 10 August îl găsim însă tot în Buda, de unde scrie lui Corneli. La 28 Februarie 1809, când tocmai împlineă 56 de ani și când ajunsese cu Cronica la anul 1354 eră dejă în Sinea. Din Buda va fi plecat după 2 Septemvrie, când slujba de censor a fost dată iui'Petru Maior. ln Sinea pare a fi stat doi ani întregi. J_a 18 Ianuarie 1811, Gând lucră la anul 1614 al Cronicei, II găsim iarăș în ¹ folositoare cu propria noastră cultură trebuiau descoperite și întărite. Mă în- treb dacă până în momentul acesta s’a dat de urma atât de importantei arhive a Sașilor care, împachetată în lăzi, pe drumul Pestei, a căzut în mâ- nile armatei sârbești și dispăruse. In Vechiul Regat însuși nu este oraș în care să nu zacă închisă, imo- bilizată, oprită de-a aduce vre-un folos o parte din această cultură, de .care așa de mult avem nevoie. La Bacău, un Sturza, din neamul Domnului dela 1822, a lăsat primăriei o întreagă bi- bliotecă pe care nimeni n’o cercetează. Am vorbit altădată de biblioteca lă- cătuită la liceul din Focșani. La Iași este o biserică în care stau fără folos cărți grecești și românești dela înce- putul secoftilui. Intr’un beciu au fost zidite în timpul răsboiului rămășițele unei bogate biblioteci domnești. Acum în urmă, când am cutreierat împrejurimile Bucureștilor, am aflat sute de volume rămase prin mănăstirr unde în curând nu va fi, un singur călugăr care să poată ceti vechea lor slovă: nu e o vitiă cutărui călugăr bibliotecar, că nu poate scrie odată. La Craiova, un Cetitor din anii 1840 a lăsat o frumoasă colecție de* cărți din vremea lui unei școli primare -de fete, în care de o jumătate de veac nu se mai predă cetirea cu litere .ci* rilice. O Fundație stă, acolo, deoparte,, un Muzeu, de alta, fără ca intre ele să poată fi relațiile zilnice ale unei ' organizări practice. Generațiile trecute au lăsat prin multe familii cărți a căror limbă, al căror cuprins np mai atrage pe nimeni dintre urmași. Dar o mare bibliotecă populară lipsește unul atât de însemnat oraș. ~ Cultură. risipită . . Se vâ găsi, vreodată în cercurile care-și transmit ' 'puterea, n’aș zice: înțelegerea, dar hotărârea ce trebuie pentru a face din ' aceste lucruri răzlețe marele organism . transformator și înălțător al sufletului național? ' ' CRONICĂ MUZICALĂ. Un mare succes al artistului dela Opera statului din București la Opera populară din Viena. «Neues Wiener Tagblatt» din 12 Martie a. c. scrie: S’a înscenat Joi la Opera populară «Cavalleria rusticană» și «Bajazzo» cu patru oaspeți dintre care Jean Attanasiu., dela Opera din București, a repurtat cel mai rțiare succes al serii. El cântă pe căruțașul Alțio apoi pe Tonio și cu vocea sa,, care posedă o putere de modulațiune bogată și o mare siguranță atât în. text cât și în melodie, ținu publicul într’un entuziasm, cum aproape încă niciodată n’a trăit-o Opera popularăm Rarul timbru al vocii sale ne reamin- tește tonul vechilor instrumente ita- lienești. 312 Cărți românești. Biblioteca muzicală. Hector Ber- iioz, Simfoniile lui Beethoven. Tra- ducere de Mâximilian Costin. Vieața Românească, București, calea Victoriei 37. Prețul 8 Lei. Harnica și iscusita editură «Vieața Românească» a luat frumoasa inițiativă de a tipări pe lângă admirabile cărți de literatură, pe lângă unele broșuri din «Biblioteca teatrului național» și ț>e lângă colecția «Foi Volante» și o «Bibliotecă muzicală» sub direcțiunea dlui Prof. Maximilian Costin, autorul splendidei monografii «Vioara, maeștrii și arta ei», cu scopul de a da un nou avânt culturei noastre muzicale. In deosebi se simte nevoia unei literaturi călăuzitoare, care să cultive și rafineze gustul artistic, să adânciască pricepe- rea marilor genii muzicale și să des- chidă astfel tuturor iubitorilor de artă poarta tainică spre lumea celor mai sublime emoții. Broșura de față cuprinde minunata apologie ce a făcut Berlioz, cu auto- ritatea sa de geniu, operei lui Beet- hoven pe vremuri mult contestată în Franța. Urmărind sensul cotnpozițiu- nilor lui Beethoven spiritualul autor francez, și pe urmele lui iscusitul său traducător român, scoate la iveală în neașteptate imagini de cuvinte, întreaga comoară de frumusețe ascunsă în mersul liniilor sonore ale simfoniilor beethoveniene. Ceeace ne face să recomandăm cu deosebită căldură această lucrare este nu numai fineța de interpretare a compozițiilor, ci și entusiasmul și optimismul ireductibil de vieață al con- cepțiilor beethoveniene. lată, de pildă, cum tălmăcește autorul partia întitulată Oda veseliei din simfonia cu coruri, Op. 125: «O veselie! scântee măreață a zei- lor, fiică a lui Elyseu, arzând de jocul divin, intrăm în altarul tău! o putere miraculoasă adună la un loc pe toți cei pe care îi desparte lumea și rangul; sub aripa ta dulce, toți oamenii se înfrățesc. Acel ce are fericirea să devină amicul unui amic, acel care are o fe- mee frumoasă; da, acel care poate să zică că are un suflet ce-i aparține pe acest pământ, să-și amestece ve- selia cu a noastră! Dar omul căruia nu i-a fost dată această fericire, să se furișeze plângând, de aici din locul care ne-a adunat! Toate sufletele sorb veselia în sinul naturii, și cei buni și cei răijur- mează drumurile înflorite. Natura ne-a dat iubirea, vinul și moartea, proba amiciției. Ea a dat voluptate vierme- lui; heruvimul se înalță înaintea lui Dumnezeu. Veseli! veseli! ca zorii rostogo- lindu-se pe fața măreață a cerului, tot așă, fraților, alergați să vă faceți da- toria, plini de veselie ca eroul care întâmpină biruința. Milioane de ființe, lumea întreagă să se contopească într’un sărut! Fra- ților, dincolo de sfere locuește fără îndoială un Tată mult iubit. Milioane, vă închinați? recunoa- șteți voi opera Creatorului? Căutați pe făuritorul acestor minuni deasupra astrelor căci acolo locuește el. O veselie! scântee măreață a zeilor, fiică a lui Elyseu, arzând de focul divin intrăm în altarul tău». Ia și cetește! — 313 — Reviste românești. Revista științifică „V, AdamachT* (Februarie 1922). Escelenta pqblicațiune eșeană, care se află în al VllI-lea an de existență, de bună seamă că este aproape cea mai de seamă publicațiune pe care o ‘ avem în acest gen și care ar merită să fie cunoscută cât mai bine și răs- pândită cât mai larg măcar în cercu- rile intelectualilor noștri, de orice categorie, putându-li-se completă astfel și educațiunea științifică așă de nece- sară astăzi ori cărui om care are pre- tențiunea de a putea înțelege și apre- cia cultura modernă. Numărul de față cuprinde pe lângă cuvântarea dlui A. Zaharia des- pre personalitatea răposatului Dr. C. I. Istrate, studii asupra «Școlii fizice» de C. O. Bedreag, «Teoria relalivității (11)» de loan I. Plăcințeanu, — «Căr- bunele albastru» de C. Parteni-Antoni, și o foarte bogată informațiune de specialitate asupra unor chestiuni de știință sau dări de seamă despre lu- crări științifice. Rectorul universității din Cluj, Dr. D. Călugăreanu scrie un foarte frumos articol despre '■Biopolitică* din care extragem următoarele rân- duri, de mare actualitate pentru toți reformatorii sociali și pplitici cari astăzi, mai cu seamă, răsar dela toate răspântiile: «Și în loc de a încercă fel de fel de alcătuiri sociale artifi- ciale, opere șubrede, nepotrivite cu natura însăși a unei societăți de ființe și care ne duc numai la pierdere la timp și de muncă, întârziindu-ne pro- gresul, nAr fi mai cnminte să așezăm cât mai neîntârziat clădirea noastră pe bazele solide și naturale ale fiziolo- giei organismului viu, singurele cari ne pot apropiă mai repede de idealul unei organizări perfecte în cadrai na- turei actuale, apropiindu-ne în acelaș timp de idealul dreptății, care va tre- bui să ființeze odată printre toți in- divizii societăților omenești de pe în- treg cuprinsul planetei noastre. Dar idealul dreptății arătat de'fi- zoologie va fi de sigur cu lotul altul de cât cel preconizat de bolșevismul actual, această monstruozitate bio- logică». Arhiva pentru știința și reforma Socială (An. III. Nr. 2—3), cuprinde pe lângă un foarte bogat număr de articole asupra diferitelor chestiuni so- ciale, și un însemnat studiu scris de St. Zeletin despre Revoluția burghezi în România, l. Era nouă: Desvoltarea socială a Româniți dela 1829 până la 1866 și nașterea oligarhiei române. Concluziunile cari se desprind din acest amănunțit studiu suut, după pă- rerea autorului, următoarele: «Oligar- hia română, izvorită din aceiași nevoe socială ca și absolutismul luminat, în- deplinește acelaș rol social. Ea se altoește tot pe. procesul' de circulație a mărfurilor, îndeplinește aceiașfuncție de uniformizare socială, și va trăi cât va dură predominarea comerțului. Cercetările de mai suc sunt de natură a arătă eât de neîntemeiată e iluzia, că seria reformelor încheiate cu auul 1866 a reprezenta o rupere bruscă cu trecutul — cum și-au închi- puit reprezentanții reacțiunii și alte spirite eminente — și că de aici vor fi izvorît haosul in care ne sbatem de atunci Încoace. In realitate regimul politic inaugurat la 1866 înfățișează acelaș sistem de dictatură-peltică cen- trală, pe care-1 impune pretutindeni nașterea procesului de circulație capi- B - 314 talistă și-care are menirea de a face transiția politică dela regionalismul vechiului regim la democrația unitară și omogenă a regimului nou burghez. Regimul dela 1866 nu înseamnă in- trarea In era burgheză, ci numai pre- gătirea acestei ere, în care societatea română abia dela 1918 face eroice sforțări ca să intre. Seria reformelor dela 1857 până la 1866 reprezintă aceiaș năzuință de a întemeia o autoritate centrală pe ruinele regionalismului, pe care o găsim în evoluția burgheziei europene prin sec. XV—XVII, sub forma luptei monarhilor împotriva nobililor. Această luptă a izvorît din aceleași nevoi economice, ca și lupta grupului nostru revoluționar împotriva boerimii reacționare, și a dus la acelaș -rezultat politic: întemeerea unui regim centralist, bivrocratic și militarist Re- ' gimul politic, în care trăește societatea română dela 1866 înainte e analog cu acela în care trăește societatea franceză dela mijlocul sec. XVI până la sfâr- șitul sec. XVIII; el reprezintă aceeaș fază turbure și haotică de dezvoltare a lumii vechi și plămădire a celei noui» (pag. 261—263). -« «Cugetul românesc» Nr. 2 (Mar- tie) cuprinde pe lângă interesantul stu- diu al d-lui 1. Nistor «Dinzilele Unirii» versuri frumoase de Ion Pillat, Horia Furtpnă, V. Munteanu, S. Bascovici și Vintilă Russu Șirianu, o sugestivă schiță de Jean Bart «Intr’o Sâmbătă», studiul asupra lui Zamolxe de Lucian Blaga datorit d-lui Sextil Pușcariu, «Convorbiri relativiste» de Traian La- lescu, «Radiumterapia» de Dr. Marius Oeorgescu, «Mizerii» de T. Anghezi și altele. Tot în acest număr se publică în continuare studiul d-lui N. lorga *Criza morală mondială», din care ne facem o foarte plăcută datorie să re- producem unele afirmări de o actua- litate capitală: «Se va pune însă în- trebarea: din acest haos cum s’ar putea să iasă cineva? Căci convingerea mea este că omenirea nu poate să meargă, oricât și-ar închipui cineva că din acea- sta vor rezultă creațiuni pe care nu _ , le-au apucat alte timpuri, fără o vieață sănătoasă. Atunci ce e de făcut? Este o întrebare mult mai importantă, atin- gând omul dinăuntru, decât toate di- ■ scuțiile care se fac azi în ce privește formele și formulele. Vor fi fost vre- S muri în care schimbarea formei ar fi î avut însemnătate și imitarea formulei ar fi produs rezultate, dar acum nu e i așă. Grija cea mare, în momentul de țață, este grija omului lăuntric.... Ce însemnează aceasta? Înseamnă " - o repet — că .formele poți să le schimbi cât vrei, nu ajungi la nici un ' j rezultat; este o înșelare de Sine să alerge "J cineva după ele. Lucrul de căpetenie este schimbarea omului dinăuntru pen- '' tru ca șă nu mai vadă, drept scop prin- ',iț cipal al existenței sale, anume plăceri 'y individuale, și pentru ca, în acelaș timp, * să renunțe la această năpustire asupra oricui pentru a-și atinge scopurile sale. f El trebue să fie din nou capabil de a ' ,l| trăi alături de alți oameni. 3 .... «Cel mai sfânt lucru pe care îl s poate face un profesor la catedra lui ' j! nu este să dea celui ce poate încre- Ș derea in sine, care o are și fără cu- 'Șj vântul profesorului, ci mai ales este -4 să nu dea celui ce nu poate conștiința 1 întregei sale mizerii și nenorociri. A • . ,S mângăiă pe cel slab și a împedecă -J trufia-celui tare, aceasta înseamnă a face într’adevăr nu numai o operă pe- J dagogică în școală, dar și o operă mo- rală în societate. ă Să se deprindă, de acolo din școală ' - a se cunoaște unul pe altul; să se de- $ prindă a se ajută unul pe altul, a S 315 avea milă,linul de altul jși să pără- sească școala, nu ca oameni gata să lovească unul în celalalt ca să ajungă mai repede, ci ca oameni doritori de a merge solidari pentru folosul lor, pentru folosul patriei concurând la scopul superior al omenirii». Reviste străine. Unul din Indii despre Europa de astăzi. Rabindranath Tagore vi- zitând Parisul a fost intervievat de un jurnalist italian, corespondentul ziaru- lui «Epoca», despre impresiile câștigate. Iată câteva din declarațiile Iui Tagore: «Am venit din Azia și am așteptat să găsesc Europa ca o vale a plânge- rilor (a lacrămilor), ca un pustiu plin de mizerie și de grijuri. La zece mi- lioane de morți,-pe cari i-a curățat de pe suprafața pământului bombele, mi- tralierele sau puștile, ființe smulse din mijlocul familiei iubite și duse în bra- țele morții — ce ar fi putut așteptă altceva un om cu judecată și de inimă, decât o Europă în haine de jale, o Europă în care chiar și un râs ne- vinovat de copil ar trebui să apară ca o contrazicere tristă? Europa nu plânge. Și*a aruncat la pământ hainele de doliu și s’a împo- dobit cu colorile cele mai vii și cu penele cele mai strălucitoare. Bărbații ei au dat deja uitării pe frații cei morți, dându-și osteneala neîntrerupt să tragă foloase egoiste din situația economică anormală, creiată în urma răsboiului. Iar femeile? Femeile lor culeg, mai mult, smulg florile de pe mormintele bărbaților și fiilor lor căzuți în de- cursul răsboiului și își împodobesc cu ele părul frizat după ultima modă stri- gătoare. Zece milioane de morți — cari astăzi sunt prefăcuți în pulbere: fost-au ' poate aceste zece milioane singura po- pulație trează, sănătoasă, nobilă a Eu- ropei ? Și sunt cei rămași numai oameni mistuiți de pofta de câștig, egoistă, și cari cunosc numai plăcerile fără de frâu ? -'Sau este Europa aceasta care dansează împrejurul sicriului propriu un nebun care ar trebui să fie legat în lanțuri?» (Trad H. P. P.). Bibliografie. Dr. O. Preda;, Câteva însemnări și date asupra tratamentului și asupra mișcării bolnavilor mintali din Ospiciul de alienați din Sibiu, 1922. Tiparul «Dacia Traiană». loan Georgescu, Istoria bisericei creștine universale cu deosebită pri- vire la istoria bisericei românești unite cu Roma. Cu ilustrațiuni. Blaj, 1921. Editura tipografiei seminariale. Prețul 25 Lei. Ion Dăncild, Om și caracter. Schițe. Sibiu, Tip. lui W. Krafft. Pre- țul 10 Lei. A. Melin, Fetița Orfană. Piesă de teatru pentru fetițele de școală cu cântări și jocuri. In două acte. Blaj, 1922. Prețul 3 Lei. Iulian Marțian, Repertoriu arheo- logic pentru Ardeal, Bistrița. Tipo- grafia națională G Matheiu 1920. 5* Cel mai vechiu și mai consolidat institut financiar românesc din Transilvania „ALBINA", INSTITUT DE CREDIT ȘI DE :: :: ECONOMII, SIBIIU. r. :: FILIALE: Brașov, Cluj, Lugoj, Mediaș și Târgul-Murășului. AGENTURI: Sânmărtin. :: Capital societar Lei 16.000,000 — Fonduri de rezervă și pensiuni Lei 7.500,000—, Depuneri spre fructificare și în Cont-Curent = Lei 179.000,000— = Acordă: împrumuturi cambiale (scont), împrumuturi hipotecare, Cont-Gurent, flnan-' :-: țează întreprinderi etc. Primește depuneri spre fructificare pe libele^și în Cont-Curent 47a—5% după terminul de abzicere, plătind .•. însuși darea de interese. .•. .-. Emite acreditive, îngrijește încassări de cecuri, și asignațiuni asupra'oricărei pieți, mijlocește tot felul de afaceri de bancă. Orice informa ți uni se dau gratuit și prompt atât de Centrala din Sibiiu, cât și de filialele și agenturile institutului. Direcțiunea.