90 123 124 126 126 127 83 85 56 61 RANSII.VANIA 22 25 26 TT 50 51 54 61 62 73 74 75 77 79 CUPRINSUL: Carmina Veris.: Rândunelele, Înviere, Dimineața, (poezii) de (/. U. Soricu)___ _ ___________ _____ Vasile Pârvan : Probleme de archeologie în România Aurel Contrea: In țara lui D’Annunzio______ _. __ 14 Cronicar-, In amintirea victimelor dela Senat _ _ 15 Iustin Ilieșiu: Apus de soare (Din nemțește) (poezie) "21 ' Discursul episcopului Radu rostit la adun. gen. a «Asociațiunii» din Oradea-mare în 17 Oct. 1920 Viniilă Russu Șirianu: Dimineață (poezie)________ __l. Ci.: Urmările economice ale păcii______________ loan Qeorgescu: Satul meu (fragment) ______________ ..._ 'Iustin Ilieșiu: Sfârșit (poezie)_______________... Mircea R. Șirianu: Memorii ... _________ ... _ __ Aurelia Pop: Meditații __ ... _ _ ______ ... __ Vladimir Ghidionescu: Rolul social al învățătorimei noastre _________________ ... ____ __ __ __ _____ T. Murășanu: Strofe (poezie)_____________________ George Ponetti: Strengărița vrăjitoare (După Heiue) (poezie) ____________________________... __ ... ... Marin Ștefănescu: Pentru înțelegerea Filozofiei ... T. Murășanu: Doină (motiv popular, poezie)— — G. Bogdan-Duică: Poetul O. Crupenschi ________... G. Crupenschi: Muma la mormântul fiului său ... „ Crucea (Imitație din Lamartine) _______________ „ Bolnavul (tălmăcire dela A. Cheiner) V. Bogrea: Pagini actuale din literatura antică. Un discurs democratic-anti-guv. sub Nero (trad.) ... Alexandru: O scrisoare------------------------ ... Alexandru P. Arbore: O încercare nouă de carac- terizare a romanității limbii noastre __ __ __ __ Cronică — — — -------- — — ---------------------- Cărți românești—_______________________________ Cărți streine__________..._____________________ Reviste streine ----------------------... _____ Dela « Asociațiunei --------------------------„ ... Conferințele «Asociațiunii» ... ...___... ... ... Despărțământul Cluj al «Asociațiunii» ... _____ Către despărțămintele și agenturile «Asociațiunei», precum și către marele public românesc_____ Bibliografie------------------------------------- Reviste _ --------------------------------------- Poșta Redacției --------------------------------- Anunțuri ---------------------------------------- Director: A. Bârseanu. Redactor-șef; I. Georgescu. Rerfpcjia șLAdmin.: „Asociațiunea", Sibiiu, str. Șaguna 6. X Prețul 10 Lei. 104 108 117 118 121 123 Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român $ $ Intaxn.elată la. 1861. Prezident de onoare: M. REGELE FERDINAND. Prezident activ : Hndreiu Bârseanu, membru al „Academiei Române". Vice-prezident: Dr. Vasile SUeiu, mitropolit de Alba-Iulia și Făgăraș. Membrii comitetului central: loan Ag&rbiceanu, publicist, membru coresp. al «Acad. Române». Dr. Nicolae Băjan, mitropolitul Rom. ort. din Transilvania. Dr. Victor Bârlea, director de liceu. Dr. Ilie Beu, medic. Dr. losif Blaga, dir. de liceu, loan baron Boeriu, general în pens. Dr. Vasile Bologa, dir. de liceu. Dr. Lucian Borcia, advocat. Dr. loan Bunea, dir. de liceu. Partenie Cosma, dir. de bancă. Dr. Elie Dăianu, protopop. Dr. Nic. Drăgan, prof. univers. Dionisie Florian, general. Octavian Goga, ministru, mem- bru al «Acad. Române». Dr. loan Lupaș, prof. univ., membru al «Acad. Rom». luliu Marțian, dir. de bancă. Dr. George Moga, gen.-medic. loan Moța, publicist. loan F. Negruțiu, dir. șc. norm. Dr. Zenovie Pâclișanu, in- spector general, membru co- resp. al «Acad. Române». Aurel Popescu, comerciant. G. Poponea, cond. tip. arhid. Gavril Precup, dir. înv. sec. Dr. George Preda, medic. Dr. Octavian Rusu, advocat. Trandafir Scorobețiu, prof. Dr. V. Stan, dir. de șc. norm. Gavril Todica, contabil. Nicolae Togan, protopop, loan Vătășan, dir., «Albina». Fondată la 1868. R6 VIS tel TranSilV&llia£< Fondată la 1868. Director: Andreiu Bârseanu. Redactor-șef: loan Georgescu. Colaboratori: I. Agftrbiceanu, A. P. Arbore, M. Baiulescu, A. Banciu, N. Bănescu, I. Bianu, L. Blaga, G. B. Duică, V. Bogrea, Dr. L. Borcia, Dr. Al. Borza, Al. Busuioceanu, Al. Ciura, A Cotruș. Dr E. Dăianu, Dr. N. Drăgan, R. Dragnea, V. Eftimiu, V. Ghidionescu, Oct. Goga, I. Gorun, C. Hodoș, E. P. H. Lon- gin, N. lorga, Al. și 1. 1. Lăpedatu, V. Lazar, Dr. I. Lupaș, A. Lupeanu-Melin, I. Maniu, Colonel I. Manolescu, S. Dr. Mateiu, S. Mehedinți, Dr. V. Meruțiu, C. Moisil, Tr. Moșoiu, D. Nanu, Dr. D. Negru, V. Păcală, T. V. Păcățianu, Dr. Z. Pâclișanu, V. Pârvanu, D. D. Patrașcanu, Dr. L Paul, C. Pavelescu, H. și N. P. Petrescu, E. Pitiș, A. Pop, Dr. I P.-Voitești, Dr P. Poruțiu, G. Precup, Dr. G. Preda, Dr. O Prie, Dr. S Pușcariu, Dr. P. Roșea, St. Roșianu, I. U. Sorlcu, V. Stanciu, M. Ștefă- nescu, V. Stroiescu, G. Todica, N. Togan, D. Tomescu, G. Vâlsan. 106844 TRAHSILVANIA *■ Anul LII. Ianuarie—Februarie Nr. 1—2. Sarmina Teris. . i. Rândunelele. M-ați lăsat cu ochii pribegind în zări, Călătoare blânde, rândunele, M-ați lăsat cu ochii pribegind în zări, • Pe când cădea moartă frunza pe cărări Din stejarul visurilor mele. Amuți izvorul sufletului meu Subt lințoliul rece de zăpadă, Amuți izvorul sufletului meu, își purtau de-asupra-i norii plumbul greu Și fiorii pasări mari de pradă. Inima pustie tristă’n noapte stă Ca bisericuța părăsită, Inima pustie tristă’n noapte stă, Doar o rază ’ntr’însa vie mai păstră A credinței candelă sfințită. Azi vă ’ntoarceți iarăși vesele din zări Călătoare blânde, rândunele, Azi vă ’ntoarceți iârăș vesele din zări Cu înmuguriri de tinere vlăstărl Cu căldura cântecelor mele. 1 ' — 2' — O, veniți! Izvorul caldei bucurii Ca o harfă fermecată cântă, A ’nviat izvorul caldei bucurii, Visul meu străbate naltele tării Și ’n lumină dulce se ’nvestmântă. Că din lumi streine s’abătu în zbor Cătră mine îngeiul iubirei, Că din lumi streine s'abătit în zbor ■ Revărsând spre mine foc învietor Și viață ’n largurile firei.,. IE înviere. Ca orchestra fermecată Cântă codrul verde iară,, Fie-care ram e mână Ce mângâie o chitarltf In vestmântul înoirei . Cântă, suflete streine, Suflul cald al primăverei A trecut și peste tine. ■ ' Câmpul bea pentru lumina¹ •_ •Ce-i împărtășește mirul, Florile-și înalță blânde Cătră soare plin potirul,. Cupa bucuriei sfinte Soarbe-o, suflete streine,. Dulce soarele iubirei Răsări șt pentru tine. Ochii umezi cătră ceruri Și-i înalță ’nlreaga fire, Tremură ’n văzduhuri imnul' De ’nddnare și mărire. Focul rugăciunei tale ’Nalță-1 suflete streine, Cel mai sfânt din haruri Domnul R trimese pentru tine... . . . . ■ . - ... . -J ■' — 3 — IU. ~ ᵣ Dimineața. ' • Departe, peste culmi înviorate T ₜ Semeț și tinăr soarele răsare, împodobind pădurile și câmpul Cu salbă scumpă de mărgăritare. Se ’nchină brazii, apele fugare Duc focul răsăritului cu ele, Pe casa ta, de soare îndrăgite ' Norocu-și caută două rânduitele. Ascultă, e ațâț prinos de cântec In sfânta, parfumata dimineață, Izvoarele ’mpletesc mărgăritare In imnuri dătătoare de viață. O, bucură-te! Pune-ți în cosițe Plăpânde, parfumate viorele, Coboară’n ochi seninul cer de vară Și’n față crinii visurilor mele. Din visul aurit al nopți — albastre Ți-am făurit un cântec nou, minune, Spre cerul maiestos al dimineței Tu să-l înalți în loc de rugăciune. ! Zefirii calzi și murmurul de ape Să-l prindă, să ți-l ducă ’n larg de zare Să simți cum la viață nouă lumea La farmecul din versul tău treeareL • 1. U. Soricu. 1 A. . ■' . .. j - 4 Probleme de archeologie în România.¹ De Vasile Pârvan. -“-r- . * ■ Teritoriul ocupat de actualul popor român, între Nistru, ; 'Tisa,Dunăre și Mare, formează archeologic unul din cele mai bo- gate' depozite de materiale istorico-artistice, cunoscute, și fără îndo- ială, cel mai variat amestec —constatabil în Europa — de forme , culturale eterogene. In pământ, prin săpături, și deasupra pă- mântului prin cercetări comparative, se confirmă caracterul de ' ' ținut cultural intermediar între cele patru puncte cardinal? care urmează: Sud-Est (preistoric-«troian», istoric-elen: milesian, grec-asiatic, greco-roman oriental, bizantin, turcesc, fanariotic) și Nord-West (preistoric^barbar, germanic, istoric-germanic), deo- ' parte și Sud-West (preistoric-«illyrian>: tip ceramic reliefat, spe- cie caracteristică Butmir. — istoric: roman, italian-dalmatin, illyro- ' sârbesc, italian pur din secolul XVII-lea înainte) și Nord-Est (preistoric-tip ceramic pictat, specia Petreni-Cucuteni valea Ni- prului, istoric-scythic, iar apoi slavo-tătar de diferite -nuanțe) — de alta. Să adăogăm influența goticului occidental venit atât pe calea gernlano-ungară și germano-poloneză, cât și pe calea ita'o-dalmato- sârbă, (pe care urmează apoi și înrâurirea rena- șterii italiene) și influența artei arabo-persano-caucaziene venite atât prin Constantinopol, cât și direct peste Mare și prin Rusia sudică și vom înțelege de ce un arheolog și istoric de artă . venit în România e întotdeauna în pericol de a emite o ju- decată generală neexactă, fie exagerând orientalismul culturei noastre, fie accentuând occidentalismul formelor noastre de viață. De fapt teritoriul de cca 300,000 kmQ ocupat de cele cca 15.000,000 Români e o regiune de graniță comună a celor patru mari complexe geografic-culturale indicate mai sus, și alcătuește o perfectă unitate de civilizație prin modificarea spe- cifică etnic-psihologică, pe care cele patru serii de influențe . o sufer aici. - - ' După cunoștințele sigure istorice avem de pe la 500 a. Chr., deci de 2400 de ani o unitate etnografică perfectă, întâiu ¹ Acest articol a fost scris și trimis în Anglia pentru orientarea marelui public cetitor englez. In românește acum se tipărește pentru întâiadată. De aceea aducem distinsului autor călduroasele noastre mulțumiri și la acest loc. Nota Red. — 5 — , :' ■;'■ -■ ■ dacică, apoi dela Trâian, daco-romană, pe întregul terilor arătat. Caracterele spirituale ale națiunii daco-romane sunt per- fect precizate prin arta populară foarte bogată și variată atât ■ ca material de artă industrială cât și ca artă pur etnografică, Diferența Intre arta populară românească și cea a celorlalte popoare înconjurătoare constă In tratarea sobră (linear și co- loristic), distinsă, grațioasă, subtilă, inventivă a diferitelor mo- tive etnografice universale mai greoiu redate de celelalte na- v țiuni și In măsura și armonia stilistică, atât funcțională cât și- ; ornamentală, a formelor'concrete ale manifestării și organizării cultural artistice ori sociale. Tot astfel elementele de civilizației și artă superioară venite din cele patru direcții menționate sufer aici o fuziune analoagă aceleia pe care o găsim In Italia In arta lui Niccold d’ Apulia și a urmașilor lui: elemente pur antice romane unite cu elemente pur gotice, Constituind In to- talul lor ceva nou și capabil de o viață autonomă față de am- - , bele isvoare de inspirație. In arta bisericească română e— In acest chip — observabilă fuziunea dintre elementele byzantine' și cele gotice deoparte (ceva analog iarăși cu mișcarea artei italiene dela Oiotto înainte) și fuziunea Intre elementele slave și cele italiene de alta. Dar să precizăm In scurt principalele probleme, cari se pun archeologiei propriu zise In România. Vom deosebi o serie de probleme generale, care se pun pentru întreaga țară și o altă serie de probleme regionale. Ca probleme generale distingem: A. Organizarea, B. Cer- cetarea (Explorarea), C. Sinteza și D. Popularizarea. ,■ ■ ■ A. Mai toată activitatea archeologică, științifică (căci au. fost și numeroase încercări de diletanți) de vreo patruzeci de ani încoace a fost legată de Muzeul Național de Antichități,. care prin directorii și personalul său, culegeă materiale, făceă săpături, publică descoperiri. O organizare sistematică n’a avut Insă muzeul niciodată. De vreo cincisprezece ani încoace o - Comisiune a Monumentelor istorice și-a luat sarcina de â se ocupă mâi ales cu organizarea cercetărilor de archeologie me- dievală și modernă, profană și măi ales bisericească. Nouă vo- , lume din Buletinul acestei Comisiuni precum și câteva publi- cații răslețe au arătat imensa bogăție artistică pe care o avem In țară. Nici Comisiunea Monumentelor istorice n’a fost insă mâi fericită ca Muzeul în obținerea sprijinului necesardela Stat ori dela particulari pentru organizarea ei sistematică•. ți real* folositoare. Problema organizării cercetărilor archeologice In Româniaz rămâne astfel pusă Încă în întregimea ei. După pă- rerea noastră această organizare ar trebui să cuprindă șase s departamente: Un institut archeologic (pentru săpături, cerce- tări pe teren, statistici și descrieri .de monumente și colecții, hărți archeologice, planuri topografice, archive fotografice și diferite serii de. publicații); un muzeu național unic, cu urmă- toarele secții istorice: preistorică, archeologică-clasică, byzan- tină, orientală, medievală, romană profană-, medievală, — ro- - mână bisericească, — slavă, maghiară, saxonă, modernă-română* profană, modernă-română-bisericească, — și cu următoarele secții artistice: architectura de interior veche și nouă românească, sculptura veche și nouă românească, arta occidentală, galerie de tablouri; un muzeu etnografic național și comparativ pentru materialul caracteristic atât națiunii noastre cât și minorităților naționale și națiunilor vecine; un muzeu de artă industrială .română și maghiaro-saxonă; o serie de muzee regionale de ca- racter amestecat (acelaș muzeu având secții istorice, artistice, etnografice și industriale); în sfârșit o Comisiune centrală, aju- tată de o serie de comisiuni regionale pentru apărarea și con- servarea Monumentelor istorice. Raportul dintre institutul Ar- cheologic și Comisiunea Monumentelor ar fi acesta: Institutul sapă, explorează, studiază, publică și odată isprăvite cercetările, predă comisiunți spre conservare monumentul ori localitatea. Toate lucrările de consolidare și păstrare a Monumentelor pri- vesc exclusiv comisiunea, care ar fi să aibă nu numai un serviciu technic de conducere, permanent (architecți) ci și un serviciu de^gxecuție la fel (artiști, contramăeștri și meșteri speciali). B. Explorarea terenului românesc are a fi făcută în trei direcții principale: I. Săpături și cercetări preistorice și barbar- medievale, II. Săpături și cercetări greco-romano-bizantine, III. Săpături și cercetări medievale și mai nouă (piofane și biseri- cești). # • 1. Bogăția României în stațiuni preistorice neolitice, aeneo- litice și din epoca bronzului este aproape surprinzătoare. Nu * este vale de râu pe care să nu se . găsească fie așezări, fie morminte și întotdeauna recolta în unelte de silex, corn ori bronz, în resturi" ceramice (vase și figurine) și resturi de vetre 7 4e foc ori alte semne de viată, 'e mai mult decât mulțymitoân^.' Ce s’a lucrat până acum e sau simplă explorare diletantică sau ■exploatare străină (Hubert Schmidt la Cucuteni — Înainte de-"; răsboiu, — Karl Schuchhardt și alții în Oltenia și'fauntenia în- timpul răsboiului, abuzând de situația de năvălitori în teritoriul — un timp ocupat — din România). Importanta stațiune dela, Sălcuța (Sud-West de Craiovă) £ cărei cercetare fusese înce- pută înaintea răsboiului de colaboratorul meu Dr. i. Andrie- șescu, e acum sistematic explorată și va deveni în curând prin publicația ce Dsa o-pregătește, un punct capital de studiu. In Transilvania sunt de remarcat lucrările preistorice ale dr-lui Martin Roșea dela Muzeul archeologic din Cluj. Și Dsa a fost împiedecat de răsboiu de a continua, dar va ii pus acum în situațiunea de a-și reluă cercetările. Hotărîtor e, însă, acum la început, să se facă pe baza unei inspecții și anchete prea- labile, un repertoriu și o hartă, cât mai complete, ale locali- tăților cu urme preistorice (un bun început pentru Ardeal e făcut de Dl Iuliu Marțian) și ale nenumăraților tumuli, cari acoper toată țara. In al doilea rând trebue alese punctele ca- racteristice de săpat imediat spre a se schiță o succesiune în timp și o relațiune în spațiu, între culturile preistorice, cari se încrucișează pe solul românesc. In al treilea rând se impune, paralel cu cele două serii de lucrări indicate,, o sortare și cla- sificare a materialului identificabil geografic din numeroasele colecții publice și particulare, azi inutilizabile. Din punct de vedere istoric este de asemenea indispensabil să se urmărească pe baza stratigrafică și tipologică chestiunea originilor istorice ale culturilor mileniilor III, ii și 1 a. <2hr. in regiunea Sudestului european. Studiile din România unde diferitele culturi se întâlnesc și se întrepătrund vor da soluții hotărîtoare în aceste chestiuni. In ce privește resturile din vremea m’grațiilor popoarelor este destul să pomenesc faimoasele descoperiri dela Petroasa în Muntenia (in marea publicație a archeologului român Alex. Odobescu) și dela Sânt-Miclăușul-Mare (Nagy-Szent-Miklds), în Bănat. > 11. localități istorice, cu ruine și resturi mai mult sau mai puțin importante avem din epoca clasico-bizantină; 1. In Do- brogea din sec. VII a. Chr. până în sec. VII. d. Chr. resturile sunt neîntrerupte.: un exemplu clasic îl avem în săpăturile mele ■ .7 ' . — 8 — ' dela 'Histria (Istros) (Cf. Analele Academiei Române pe 1916 șF Jahrbuch des Deutschen arch. Inst. pe 1915), unde dela vasele protocorintice și statuetele archaice de teracotă și până la zidurile* bizantine ale lui Anastasius, c. 514 p. Chr. monumentele găsite- formează un lanț continuu. Avem în Dobrogea Ia Mare orașe grecești (încă nesăpate), în interior și la Dunăre orașe și castre- romane, — și Ia mare și în interior clădiri și fortificații byzan- - tine, în special basilici creștine, foarte numeroase (v. lucrarea mea despre cetatea Tropaeum Traiani), în sfârșit resturi byzăn- tino-barbare din sec. IV-Vil (cf. săpăturile și cercetările mele la Ulmetum). In Moldova (cu Bucovina și Basarabia — exceptând regiunea coloniei grecești Tyras) și în Muntenia resturile greco- romane sunt mai puține. Notez totuș ca exemple pentru viitoare cercetări descoperirile mele dela Poiana în Moldova (amphore din Thasos din sec. III a. Chr.) și diferitele antichități găsite în tumuli ca de pildă vasul de bronz dela Bălănoaia lângă Giurgiu, lucrare ionică din epoca clasică greacă (la mine în Analele Academiei Române pe 1913. Castrul dela Poiana și Dacia Malvensis). Dimpotrivă Oltenia, Banatul și Transilvania alcătuind provincia romană Dacia Traiani, sunt deosebit de bogate în antichități romane. Și aici avem până azi prea puține săpături sistematice. In ultimii ani a săpat mai intensiv doar Dr. Arpad Buday dela Muzeul Archeologic din Cluj la Poro- lissum. Noua Universitate română dela Cluj are actim menirea ca și pentru cercetările de archeologie preistorică și clasică să ia prin specialiștii ei prelucrarea regiunilor transilvane. E ca- racteristic că în Bănat și Oltenia avem în apropierea Dunării chiar resturi din epoca byzantină (cf. de altfel Novella XI a Iui lustinian, care ne arată întinderea stăpânirii Imperiului ro- , man de Răsărit din nou asupra acestei regiuni, care n’a fost niciodată părăsită de locuitorii dâco-romani, chiar după anul 270 (la mine în «Istoria Creștinismului daco-român>). E de notat că în afară de studiile sale asupra monumentului'triumfat dela Adam-Clissi și asupra drumurilor și valurilor din Dada Romană, cel mai cunoscut dintre archedlogii români Gr. Oi Tocilescu nu s’a interesat decât de partea epigrafică a desco- - peririlor clasice. Adesea săpături de stațiuni'și castele romane, complet făcute, au rămas ne publicate de dânsul și s’au astupat și pierdut. — Problema capitală a civilizației daco-romane, in- 9 tensitatea și extensiunea ei (spre a vedeâ întrucât se poate orr nu susține caracterul aborigen,al Românilor de azi pe terito- - riile ce le ocupă), are însă a fi rezolvită mai ales cu deseoperir> : archeologice nescrise; în adevăr, o mare parte din populația» Daciei romane eră organizată pe baze rurale (In terrltoria, cu quinquennales și magistri) și deci locuiâ în sate, care repre- zentau o cultură modestă-archeologic, ca aceea din vremile preistorice. III. Cât de importante pot fi săpăturile medievale în Ro- mânia pentru istoria culturii generale europene o arată desco- perirea recentă dela Curtea de Argeș, făcuti de dl V. Drăghiceanu, așa de asemănătoare în unele privinți cu descoperirea mor- mintelor regale dela Mykene. Dar problemele de explorare archeologică medievală sunt mai numeroase decât s’ar puteă’. crede. In afară de burgurile și cetățile ridicate fie de Romani, fie de străini pe teritoriuLnostru, în Dobrogea, Moldova, Mun- tenia, Transilvania, — în afară de bisericile, mănăstirile și mor- mintele acelei vremi, avem nenumărate turnuri de pază, cetăți- de pământ, tumuli și peșteri, care trebuesc explorate. Problema' continuității poporului românesc în patria sa dela Traian până azi nu se poate rezolvă decât pe cale archeologică, documentele* istorice între anii 270 și 1200 lipsind aproape cu totul. De altă parte minele medievale sunt așa de numeroase mai ales în regiunea transilvană, încât o anchetă și statistică a lor, ana- loage celor pentru epocele preistorică și clasică, se "impune dela început. Foarte multe sunt apoi obiectele izolate, de în- trebuințare practici, de ytă industrială, ori de artă frumoasă,., aparținând evului mediu și care pot fi salvate dela distrugere? prin săpături ori cercetări sistematice. Atât architectura cât șt sculptura (numai ornamentală în părțile creștin-orthodoxe, de toate felurile tn celelalte regiuni creștine ale României) și nu- mai puțin pictura (ultimul exemplu strălucit ne este dat tot de celebra biserică domnească dela Curtea de Argeș, unde s’au dat jos patru strate mai târziu ajungându-se la splendide fresce de stil bizantin al sec. XIV), vor folosi enorm din ex- plorarea archeologică a țării, in direcția medievală și mai nouă.. C. Dar problemele de sinteză care se pun archeologulut român sunt tot așa de numeroase și o' resolvare a lor e de cel mai mare interes pentru întreaga-știință europeană. Voiu. — w - • înșiră aici in ordine chronoldgică câteva din chestiunile mai de seamă. Originele culturii neolitice cu ceramică pictată, dintre -Carpați și Dnipru; Originele culturii grecești- Problema ori- : ginelor și culturii thrace; Originele și cultura illyrică: aici nouăle teorii asupra illyrismului popoarelor sabellice din Italia; Pro- blema culturii bronzului, supranumită ungară, de fapt transil- vană,’deci probabil thracică (iar nu pannono-illyrică); Chestiunea migrațiilor eleno-thrace din epoca preistorică și proto-istorică; «Raporturile dintre civilizația neolitică din România și cea din Germania estică și Polonia deoparte, cea din peninsula bal- canică de alta; Cultura elenică la marea Neagră; Istoria culturii thrace în epoca istorică; Civilizația romană la Dunărea de jos; Originile poporului român; Originile și răspândirea creștinis- mului la Dunărea de jos; Originile architecturii, sculpturii, pic- turii românești^ Influența byzantină în România; Influența ita- liană, dalmatino-sârbă, gotică, etc. etc., în România. Apoi marea serie a problemelor stilistice: evoluția stilului byzantin, a go- ticului, a renașterii și barocului în România; pictura în România (moldoveana, munteană, transilvană); ornamentica (sculptura în piatră și în lemn, teracotele smălțuite, etc.); stilurile industriale (fier și alte metale, teracote, sticlărie, etc.); architectura de interior și mobilierul: nenumărate probleme de interes general european. D. Problemele de popularizare sun și ele destul de nu- meroase și complicate. In adevăr, nu va fi de ajuns să se dea publicații frumos ilustrate, rezumând cercetările de erudiție ale specialiștilor în diferitele domenii, ci vor trebui alcătuite călăuze generale șt~regionale, de muzee și de aer liber, — cataloage și repertorii de colecții publice, particulare și magazine de an- tichități, — colecții ieftine de fotografii și reproduceri în negru și culori, — .ateliere de mulaje, manuale și monografii populare și pentru intelectuali, — colecții archeologicartistice speciale pentru școlile de diferite grade din țara unită, ținând in primul rând seamă de nevoile unei culturi generale, dar având totodată și raport direct cu caracterul archeologic-artistic, specific «regiunii unde se află institutele de educație respective. Să amintim acum în scurt și câteva dintre problemele de archeologie regională. L Moldova (cu Bucovina și Basarabia) este un teritor • clasic de cercetări preistorice și de artă bisericească română. 11 — SS " ' ,■ ' - Problema culturii neolitice cu ceramică pictată e specific moU dovenescă: ea va trebui urmărită în legătură eu teritorul rusesc până Ia Nipru, și ca atare va aveă nevoie de o specializare Jn;~ săpăturile și publicațiile rusești asupra chestiunii. Tot astfel arta religioasă moldovenească, care ajunge la opere hotărît superioare celor din Muntenia, Influențând dela o vreme chiar stilul acestora, va trebui urmărită în legătură cu occidentul polono-maghiar deoparte, în legătură cu orientul rusesc și asiatic de alta. Ornamentația externă a păreților bisericei Trei Ierarhi din Iași face din ea un fel de Mschatta creștină și moldove- nească. Pietrele funerare armenești sunt parte directă din arta Orientului, dârele înrâuresc și ornamentica moldoveană. In sfârșit pictura religioasă moldovenească prezintă caractere esențial deosebite de cea bizantină și de cea munteană și va trebui studiată îri chip amănunțit regional spre a se puteâ urmărț valurile de influențe externe în timp și în- spațiu în raport cu intensitatea lor creatoare de noui valori. II. Dobrogea (cu județele Ismail și Cetatea Albă din Basa- rabia) e o regiune unitară și total diferită de restul țării, ca: artă veche greacă, artă greco-romană, artă byzantină, artă mu- sulmană. Explorând cu sistemă Dobrogea, România își va aveă pe propriul ți teritor mari muzee de aer liber pentru: civi- lizația elenică în epoca clasică, elenistică și romană; civilizația greco-romană și thraco-romană ; architectura profană romană și bisericească veche byzantină; sculptura și ornamentica provin- cială romană și byzantină, iar apoi musulmană, etc. Săpând •Histria până la capăt și expropriind diferitele dărâmături și bordee moderne care acoper la Mangalia vechea Callatis, vom puteă aveă Grecia, Italia și Africa romană acasă Ia noi. In sfârșit tumulii (movilele din toate epocele, dar mai ales scytho-thrace și thraco-romane di.n Dobrogea) ascund, poate, bogății analoage celor din Rusia sudică. Un muzeu regional la Constanța ar fi deasemenea, ca și muzeul Moldovei la Iași, o chestiune de necesitate absolută științifică și culturală. HI. Țara Românească (Muntenia-și Oltenia) se desparte archeologic în două regiuni foarte înrudite, dar totuși în anume privințe caracteristic deosebite. Câmpia munteană între Oft și Șiret e aproape total lipsită de urme romane. Trebue să te urci pe valea Teleajenului ori a lalomiței sus între dealuri și — 12 ' • munți, sau să te cobori la mâlul Dunării pentru a regăsi pe Romani. Deasemenea și in epoca istorică românească ținutul acesta e destul de sărac in formele de viață culturală superioară. Dimpotrivă pentru epoca preistorică el e tot așa de bogat ca și restul țării noastre și, pecât se pare, in vremea getică și apoi în cea a năvălirilor barbare, e iarăși destul de frequentat. Partea deluroasă și muntoasă a țării dela Răsărit de Olt împreună cu Oltenia în întregimea ei formează la un loc cu Banatul și Tran- silvania o mare unitate culturală orientată spre West și Sud- West. Ca probleme specifice avem pentru culturile preistorice, pentru epoca romană și pentru epoca română veche legăturile cu regiunile dinspre Adriatica, iar pentru epoca daco-getică șr pentru epoca română din secolul XV-lea înainte legăturile cu Sud-Estul elenic și apoi greco-roman, cu sudul egeic slavo- grec și cu Byzanțul greco-turc. Arta neolitică și arta biseri- cească romană în începuturile ei e în întregime legată de Sud- West și Sud. Dimpotrivă, arta profană și tot ce e viață militară și de curte, în d'fecția artistică, se arată, rfiai ales după ultimele descoperiri dela biserica domnească dela Curtea de Argeș do- minate spiritual de Nord-Westul germanic, fie direct prin ra- porturile cu casele domnitoare din Imperiul romano-germanic, Ungaria, Brandenberg, Silesia, Polonia, etc., fie indirect prin străinii din Ardeal. . IV. Un teritoriu bogat pentru vremea preistorică, daco- română.și a năvălirilor barbare, dar sărac pentru vremile mai târzii e Banatul. El formează până Ia întemeerea principatului muntean o unitate culturală cu Oltenia. După aceea însă soarta* lui devine tot mai vitregă din cauza pustiirilor continue ale răsboaelor ee se duc aici ca regiune de graniță astfel că doar ca antichități militare mai putem cercetă cu folos acest ținut. Dimpotrivă e foarte mult de făcut aici in direcția antichităților mărunte (artă industrială, architectură și mob lier, elemente et- , nografice), de un Caracter nespus de variat pe care le găsim la particulari. Problema muzeelor locale se pune aici încă mai viu ca în vechiul regat român, întrucât avem pentru diferitele . regiuni ale Banatului aspecte etnic-culturale fundamental deosebite. . V. Cea mai complica'tă țară românească în ce privește ₓ problemele archeologice regionale e însă Transilvania cu părțile 13 — ungurene. Legată cu Moldova în Nord și Est, legată cu Țara- - Românească în Sud, legată cu Ungaria în West, Transilvania, oferă, de altă parte, prin elementele sale saxone aduse tocmai^ dela Rin, un adevărat muzeu archeologic european. Toate cul- turile și toate influentele se ciocnesc aici și se încrucișează^ începând din epoca preistorică, în care cultura ceramicei pictate (vezi splendidele exemplare dela Brașov) se întâlnește și se pătrunde cu cultura ceramicei cu proeminente a Olteniei, Ba- natului și regiunilor jilyrice. Voiu cită câteva din problemele ' caracteristice pentru Transilvania: architectura militară și civilă; goticul bisericesc foarte vechiu aici, precum se vede și din unele descoperiri îh săpăturile lui Arpad Buday publicate în Dolgozatok ale Muzeului archeologic/din Cluj, înainte de re- unirea Transilvaniei cu Patria-mamă; arta industrială maghiară și cea saxonă, foarte bine desvoltate și caracteristice; arta bi- sericească română, in legăturile ei cu cele două principate ne- atârnate dela Sudul și Estul Carpaților. Apoi in altă ordine de idei, problema fortificațiilor dace și a burgurilor daco‘romane, - problema valurilor vestice ale Daciei (in legătură cu marile valuri din Țara-Românească și Moldova), săpăturile așezărilor romane, chestiunea exploatărilor de mine in vremea romană (aur, sare, marmoră, etc.) chestiunea drumurilor dacice în raport cu cele romane. In sfârșit, nu mai puțin variată, importantă și caracteristică pentru Ardeal, chestiunea antichităților etno- grafice, deoparte, confesionale, de altă, a colecțiilor și muzeelor particulare și confesional-autonome, chestiunea societăților de studii și cercetări archeologice pornite din inițiativa locală, dar cm sprijinul statului, etc. România >așa cum h fost în sfârșit întregită în hotarele ei etnice și istorice se înfățișează ca un tot indisolubil, ale cărui părți nu se pot înțelege deplin decât una prin alta. Archeologiâ și arta română trebue să țină seamă de această realitate pe care până acum au înțeles-o deplin numai istoricii și filologii români. . Diferitele prejudecăți ale minorităților naționale, germane, ma- ghiare sau slave, trebue să fie supuse acum unei serioase critice științifice, pentruca punctul de vedere exclusiv oriental al Slavilor'ori cel exclusiv occidental al Germano-Maghiarilor să fie modificat, potrivit cu starea de fapt a evoluției vieții cultural-creatoare pe pământul daco-roman, încă din epoca '■ —14 - . preistorică și până -azi. Împrejurări speciale de geografie umană; au determinat aici o cultură eclectică, sintetică. Această cultură ' se înfățișează din adâncul timpurilor și până azi ea ceva specific în întregul Răsărit european, atât etnografic, cât și artistic. Precum avem o artă specific siciliană compusă din elemente byzaritine, arabe și italice, precum avem o sinteză artistică a Italiei de Nord, tot așa avem o artă românească pregnant ca- racteristică sintetizând Italianismul cu Slavismul și Bizantinismul cu Germanismul. . țara lui ff^nnuazio. O țară și-a ’mpărțit ființa ’n două Poporu’ntreg s’a frânt în două părți, Din vremuri vechi veni o veste nouă Ce-o proroceau de mult bătrâne. cărți: Că o să vie ceasuri turburate Când fiii s’or sculă peste părinți. Și fratele se va lupta cu frate jn ceartă stârnitoare de căinți. - * Ori azi îi cearcă o străbună lege Ce lucră ’n ei cu jale și amar, Din truda lor nimic nu se alege, Căci e un neam, ce luptă înzădar... •Of Când patimile răscolite ’n valuri Vot năvăli buestre în neant, Ca apele ce au scăpat de maluri Pierzând furia ’n jocul delirant: Atunci iubirea ’n plânset se așterne Călcată în pictore de vrăjmași, z Și sbuciumul durerilor se cerne Din veacuri peste veacuri la urmași. Frascati, 25/XU 920. Aurel Contre». ' — 15 — l - ' în amiritirea victimelor dela Senat. 1. Episcopul Demețriu Radu. La o vârstă, relativ încă destul de tânără, (60 de ani de - vieață) și înainte de a împlini 25 de ani de arhierie se stinse - la Senat, de o moarte năprasnică, ucis de mașina infernală așe- zată acolo de mâni criminale în după amiaza zilei de 8 Decem- vrie 1920 I. P. S. Sa episcopul unit din Orade, Dr. Demețriu Radu, distins de Sfinția Sa Papa Benedict XV cu paliulde- arhiepiscop pentru meritele sale bisericești. । Sfârșitul acesta tragic, cu limbile de foc ale bombei și pur- pura de sânge pricinuită de ea, încunună cu vrednicie vieața acestui martir al datoriei către țară și neam. Toate, ziarele românești, fără deosebire de culoare politică,. ' au* recunoscut, cu prilejul morții sale, credința și statornicia Iui în apărarea drepturilor bisericei și neamului nostru. Dl N. lorga> spune chiar că nu se vă puteă regretă îndeajuns moartea înainte de vreme a acestui distins arhiereu. Născut din pătura cea mai sănătoasă a neamului nostru,., care este țărănimea, el a crescut la vechile și vestitele școli românești din Blaj, având profesor între alții, pe .agerul loan Micu Moldovanu, prepozitul capitular de mai târziu, fost mertibru al Academiei Române și președinte al Asociației noastre. Stu- diile începute la Blaj le-a desăvârșit la Roma, fiind totdeauna între cei mai distinși elevi. însuș papa Leo XIII, cea mai luminoasă, personalitate a veacului al XlX-lea și unul din cei mai stră- luciți urmași ai Sfântului Petru, l-a decorat cu o medalie de- aur pe tânărul teolog Demețriu Radu pentru felul, inteligent în care a susținut o discuție publică asupra lucrărilor dumnezeești. Ziarele românești de pe vremuri încă au luat act cu bucurie despre acest triumf .al teologului român dela Roma. întors In țară, după câtva timp petrecut la sfânta mitropolie a Blajului,., el a trecut, cu binecuvântarea arhiepiscopului și mitropolitului loan Vancea, Ia București, în calitate de preot, mai apoi de pro- topop și asesor consistorial, pentru număroșii credincioși Ro- mâni uniți din capitală. Deja în timpul păstoriei lui s’a ivit nevoia zidirei unei biserici unite în București. Lui nu i-a fost- dat să aibă fericirea aceasta, pe care o au urmașii săi mai no- - 16 - . ■■ ■ rocoși de acum. El a vestit numai cuvântul lui Dumnezeu și a trebuința zidire! unui lăcaș vrednic pentru credincioșii săi. Alții 1 au Înfăptuit ceeace el a vestit. 1 Și l’a vestit cu o rară iscusință. Cei ce au ascultat pre- | -dicile și cuvântările lui, nu le vor uită nici odată. Fiecare cu- 1 vântare trebuiă să și-o plângă; dacă nu când o scria, cel puțin | când și-o Învăță pe din afară. Fiindcă erau adânc simțite și | bine muncite, cuvântările lui lăsau totdeauna ceva Innălțător 4 In sufletele ascultătorilor. însuș Alteță Sa Regală, Principele | moștenitor al României, Carol, ascultându-1, cum 1-â bineventat 1 la Blaj, a rămas Încântat de felul cum cuvântă episcopul Radu, d După zece ani petrecuți la București a fost chemat la J scaunul episcopal al Lugojului, devenit vacant prin trecerea J episcopului Dr. Victor Mihâljfi la scaunul arhiepiscopal și mi- 1 tropolitan din Blaj. In timpul Celor șase ani, cât a stat In fruntea eparhiei Lugojului, a 'mărit reședința episcopală .cu | zidiri nouă, a cumpărat niște case, in care s’a adăpostit mai J târziu internatul de băieți, a reparat biserica catedrală și casele 1 parohiale, a serbătorit cu vrednicie jubileul de 200 de ani al | unirei religioase a Românilor cu Roma înJ900, precum și jumă- tatea de veac dela înființarea eparhiei sale (1853) prin publi- carea unui frumos «Șematism istoric al diecezei Lugojului» in 1903. Sub păstoria lui s’au zidit multe biserici și școli in comunele românești aparținătoare eparhiei sale, incât «Șematismul istoric» i -amintit mai inainte putea să constate cu bucurie că in privința -școlilor stau destul de bine. ' * Tot el a pus temelie nouă mănăstirei Prislopului, care e una din cele mai vechi și mai istorice mănăstiri ale noastre. In vara anului 1903 a fost chemat dela Lugoj la Orade In scaunul episcopal al regretatului Mihail Pavel, care a fost unul din cei mai darnici arhierei români. Aici a continuat opera de zidire întreruptă la Lugoj. Astfel mai întâiu și-a zidit o reședință nouă în locul celei vechi, care sta să se surupe, pentru ca episcopii români să aibă și ei locuință demnă în strălucitul oraș de pe țermurit Crișului repede. Alături de reședința arhiepiscopală din Cernăuți e, poate, cea mai frumoasă reședință episcopală românească. Un adevărat palat Palatul strălucirii diecezane. Strălucit ca exterior, dar mai ales ca interior. Cine a văzut foyerul (trep- — 17 — ; lele) de marmoră ale acestei reședințe și frescurile, ce-i împo- dobesc păreții, nu Ie va uită nici odată. In Orade a mai zidit și o nouă școală primară și nor- mală lângă biserica catedrală, apoi o aripă nouă la Seminarul român unit de acolo; ba fa anii din urmă a ridicai uⁿ nou edeficiu în curtea aceluiaș seminar cu menirea să fie internet pentru elevii școalei normale șl pentru studenții fa teologie. La Beiuș, oare e a doua reședință a episcopilor români uniți din Orade, încă'a trebuit să-și zidească o reședință nouă, fiindcă mâni blestemate au dat foc reședinței vechi; probabil Ungurii din Tărcata ca să-și răsbune pentru alegerea depu- tatului român Dr. Vasile Lucaciu în camera deputaților ma- ghiari din 1906. La Holod încă a zidit acareturi vrednice de o - gospodărie episcopală. Peste tot, se poate spune că a avut pasiunea princiară de a zidi. Pasiune nobilă care I-a preocupat toată viața șî pentru care a trebuit să-și audă cuvinte grele de învinuire 'cât timp a fost în viață. Chiar și afară de granițele eparhiei sale a zidit în locul nașterii sale la Tâmpăhaza-UifalăU (astăzi Rădești) o biserică 'minunată, cum rar $e va afla, la sate, nu numai în cuprinsul "țărei noastre, ci chiar și în străinătate. Cu prilejul sfințire! ace- stei biserici a rostit o rugăciune, capodoperă de gândire și simțire religioasă, care poate fi pusă alături de cele mai bune - rugăciuni de acest soiu ale popoarelor creștine. Ce bine a fost că a zidit el atunci și așa de trainic și frumos, -cum a zidit Astăzi nici cu sume înzecit și însutit mai mari nu s’ar puteă face ce a făcut el. De aceea astăzi trebue să-l bine- cuvinte cei ce odinioară l-au hulit și ocărit Cât de schimbă- cioasă e judecata omenească. Dintre celelalte fapte ale episcopului Radu mai amintim pelerinajul Românilor la Roma, condus de el și de episcopul Lugojului Dr. Vasile Hossu, în primăvara anului 1908, când s’a slujit și o' liturghie românească în catedrala Sfântului Petru -din Roma și când toți pelerinii români au fost primiți într’o audiență, la papa Pius X., și salutați, din partea acestuia, cu una din cuvântările acelea duioase, care nu se pot uitâ nici odată. ' > 2 Murind In 1915 mama episcopului, el s’a gândit șă înveș- nicească amintirea ei prin o fundațiune culturali Paraschiy* Radu născută Maior, care trebue săreprezinte astăzi o valoare considerabilă. Deschizându-se apoi iți 1916 colecta pentru orfelinatul român din Blaj, el a semnat 40,000 cor. alături de mitropolitul Victor care a dăruit 20,000 cor. ; . ~ Fiind mai apoi in mare primejdie școlile românești in 1917—1918 prin întemeierea așă numitei zone culturale ma- ghiare plănuite de contele Apponyi la hotarele țării în lățime de 100 de kilometri, el a fost, alături de ceialalți episcopi ro- mâni uniți, pentru susținerea cu orice preț a școlilor, chiar cu prețul celor mâi îndârjite lupte fmpotriva mașterei stăpâniri ma- ghiare. Iar când mâi apoi aceeaș stăpânire maghiară, cereă ■ capul celei mai vinovate școli românești, al liceului din-Blaj, tot episcopul Radu a fost, care, alături de badea Oeorge Pop de Băsești, a asigurat existența acestui liceu dând suma de 70,000 cor. pentru susținerea lui In acel au, O faptă, care e bine să fie cunoscută de toți, fiind una din faptele rare de recunoștință națională. , Nu trebue să se uite in sfârșit nici vrednicia Iui politică, înainte de a-amăgi pe nenorocitul vicar ortodox dela Orade, Vasile Mangra, mitropolitul de tristă pomenire de mai târziu, contele Ștefan Tisza a dat târcoale episcopului Radu. Acesța insă a rezistat cu bărbăție, Indrumându-1 să stea de vorbă cu partidul național român, dacă vrea să ne fmpăciuească. Fiind toată viața lui un luptător pentru drepturile neamului și ale bisericei sale, nu puteă, firește, să lipsească nici dela isto- rica adunare din 1 Decemvrie 1918 dela Alba-lulia, care a pro- clamat unirea cu țara mamă. Având apoi frumoase legături la Roma, el ar fi fost omul cel mai chemat să Infăptuească și concordatul cu sfântul scaun apostolic al Romei spre deplina miilțămire a tuturora. Bomba criminală dela senat i-a răpit viața tocmai Când se pregăteă să meargă la Roma pentru încheierea acestui concordat. Pentru toate aceste însușiri și fapte alese ale sale neamul românesc îi va păstră o amintire recunoscătoare și un nume nemuritor, ceeace nu este dat ori și cui. ■ ■■-;■■ -'" -,:. '-X ! - . - “ :-.: ’. • ,- ‘ j, *" ' T " ■ '"' " ' - '•'V;'.' • ii-'⁻' '_ . ■ f ' ’ - ■ - ■ ’ ■ "■ - x ■' — 19 — - ’ - ' '< - - /;■ ' ' 2. Ministrul Dimitrie Greceanu. ' La o zi, după episcopul Radu, s’a stins și viata de justiție Dimitrie Gyeceanu, greu rănit și fel de aceeaș ruașipă infernală dela senat. A fost linul din Românii cei mâi de frunte ai timpplui nostru. Născut din o faipiiie boierească veche, care nu șj-p corcit sângele ei românesc prin înrudiri cu lăpădăturile Bizanțului. Și ca om eră o frumuseță de bărbat, oțeiit prin sporturi și tot felul de deprinderi bune, care îi dau o sprintenie de atlet, deși pră trecut de 50 de ani. Eră Șrtist țințaș cp pușca și pjștplw, un maestru luptător cu floreta și sabia, un călăreț bun și un pedestraș neîntrecut; Toate aceste dibăcii 'au desvoltat in el < un curaj de erou. — Sufletește eră un tip de Moldovean, blând, răbdător, senin, iertător, milos, iubitor de oameni și de țară, cum anevoie se mai găsește in zilele noastre. Deși foarte bogat (a fost de mai multeori și ministrul), eră totuș de o rară mo- destie și prieteniile le căută și le primeă, nu după neam, nici după ayere, nici chiar după partidul său politic, ci după sufletul de om și de Român, care trebuiâ să se asemene lui. Politicește a fost unul din partizanii și fruntașii partidului conservator. Eră conservator prin convingere și tradiție fami- îiară, dar, ca adevărații boieri români, el aveă o dragoste deo- sebită față de țărani. Ei îi priveă ca pe fii săi, iar aceștia qa pe părintele lor. Aceasta s’a putut vedeă și cu prilejul dure- roasei revoluții țărănești din primăvara anului 1907. Țăranii de pe moșia sa, Stânca, de lângă lași, departe de a-i face vre-o pagubă sau neajuns, i-au păzit și apărat ei castelul de răsvrătiții satelor învecinate. • In timpul neutralităței României, el a luptat, alături de Nicolae Filipescu și de alți fruntași ai neamului, pentru Intrarea României în luptă contra puterilor- centrale și în frăție cu pu- terile aliate și asociate. — El însă n’a luptat numai cu cuvântul, ci și cu fapta. Deși eră trecut de 50 de ani și hu eră obligat să servească mai mult la armată, el totuș â intrat ca simplu voluntar în regimentul 7 de roșiori din lași, luând cu sine din grajdurile sale și un cal aprig și o mare sumă de bani, ca să facă răsboiu pe cheltuiala sa și să poată fi de ajutor și cama- razilor săi de'arme. In noaptea de 14 spre 15 August 1916 a 2* ' — 20 — trecut cu regimentulsău Carpații și a intrat în Ardeal. Pentru vitejia lui eră iubit și prețuit de toți. De mai multe ori a fost citat în ordin de zi pentru fapte vitejești neobișnuite. Cu toate acestea n’a voit să primească nici măcgr gradul de fruntaș sau. caporal, ci a ținut să rămână soldat simplu pentru â puteă stă - alături de cei mulți și necunoscuți. Numai când, după retra- gerea armatei române din Ardeal (1916); a intrat în guvernul dlui I. 1. C. Brătianu pentru a tontinuâ răsboiul cu orice preț, pentru Împroprietărirea țăranilor cu pământ, din moșiile boie- rești și pentru introducerea votului universal, numai atunci â - primit decorația M. Sale Regelui și gradul de subtocotent la roșiori. Soldați! dela divizia II îi ziceau: ,< Camaradul Dumitru Oreceanu cel bun și viteaz». O dragoste deosebită a avut pentru noi, Românii din Ardeal. In una din cele din urmă scrisori, trimise unui prieten din Cluj, puțin înainte de moartea sa neașteptată, spuneă că de serbătorile Crăciunului va veni la Cluj să facă o călătorie prin munții apuseni, la casa lui Avram lancu din Vidra și la celelalte locuri istorice, unde Românii au învățat pe Unguri să-i cunoască mai bine și să vadă ce-i ășteaptă, dacă nu le vine mințea la cap. ' Dacă se cuvine, deci, să-I jelească toți Românii, noi cei din Ardeal în deosebi trebue să-i păstrăm o amintire dintre cele mai recunoscătoare. 3. Senatorul Spirea Gheorghiu. Președintele sfatuluLnegustonesc din capitală, și unul din cei mai de seamă oameni în branșa sa, a fost a treia victimă dela senat. La mormintele lor se cuvine să zicem strămoșeștile cuvinte: In veci amintirea lor! Cronicar. Și sufletului îi trebue soare, soarele iubirei și al bunăvoinței. De^aceea puterea unu vorbe bune e mai mare decât puterea .ar- melor sau a banilor. Și vorba singură având acea putere, îți dove- dește firea înaltă a omenirii. In evanghelie citești: La început erâ cuvântul. La început să fie în veci: belșug de iubire. Flo- rile de primăvară nu ascultă de furtună, ci numai de soare. (Bucura Dumbravă, Pandurul). — 21 - cftpus de soare. — Din nemțește. — Amurg în viață... Amurg în natură... Departe pe apele ’mbrăcate ’h cristal In bărcile Scunde se ’nchină pescarii In cântecul dulce al unui caval Șl cântă sirenele ’n dansuri nebune Când soarele-apune, ¹ Și val după val înalță eternului zeu rugăciune... E aur pe ape, în. văi și pe stânci — Un nor se coboară bătând din aripe, Iar visele mele-s adânci... Amurg în viață, Amurg in natură... O; cântec al iriimei mele Pe cerul de-opal înălțâ-se-vor stele — Durerile mele, credințele mele, Nădejdile mele... Mi-s ochii-obosiți de atâta ’nșelare Și ziua s’ascunde în lacuri cernite — Când soarele-apune Și’n sufletu-mi candid coboară ispite... In ochi mi-se joacă o rouă de lacrimi Și rouă ’n potirele vieții mi-o torn — Dorm apele albe și ’n munții de palmi Suspină un corn... Iubire senină ca fulgii de nea Ca mâine ’n mistere adânci vei cădeâ... Amurg în viață când moartea coboară, Amurg în natură când noaptea coboară ' . Și soarele-apune... , • ~ Iustin Ilieșiu. — 22 — Discursul episcopului Radu rostit la adunarea generală a „Asociațiunei" din Oradea- ■ mare in 17 Oct? 1920. Onorată adunare generală! Praznic mare s^a Întins pe țermurii Crișului repede. In apele sale cristaline se oglindește acea binemeritată și cea mai veche societate culturală românească, care de o jumătate de veac stă desfășurând in ogorul neamului nobila osteneală pentru ridicarea Iui prin cultură și pentru iluminarea lui,cu razele stră- lucitoare ale scrisului românesc. Praznic de suflete înălțător, a cărui veste lovindu-se de piscurile Bihorului, cu mărire se res- trânge de acolo spre a deșteptă și uni' toată suflarea . româ- nească din umbra codrilor și de pe plaiurile Crișului, Intru bucuria acestei zile culturale. Omul, zidit după chipul și âsămănarea lui Dumnezeu, În- zestrat fiind cu minte spre a cunoaște adevărul; cu voință liberă spre a face binele și cu inimă însetată după fericire, pentru mărginirea.ființei, numai cu multă și zilnică trudă își poate lucră perfecționarea sufletului său. Sforțarea de felul acesta, și ca și cate mai vrednică nu știm, lucrarea aceasta pentru nutrirea, îmbogățirea ș'i desăvâr- șirea Sufletului omenesc cu adevărul, cu binele și cu frumosul, cuprinde în sine tot ceeace ttoT cultură și civilizație am învățat a o numi. - ' ₓ In cursul lung al vremii meretl desfășurându-se munca In direcția aceasta, s’au șl ivit în Iutile multe și osebite culturi. Peste toate însă una singură s’a ridicat și și-a știut .asigură dreptul la vecinica recunoștință a omenirii și aceasta este cul- tura creștinească: acea cultură admirabilă, pe care voind a o cunoaște prin asămănare, ori trebue să-țl țintuești ochii spre strălucirile de pe bolta cerului ori să te oprești cu gândul la un arbore imens lățit cu majestoasele sale ramuri peste întreg pământul și plăcută, odihnă împărțind mulțimii popoarelor adu- nate la răcoroasă 4imbra lui. Indatăce se arătă In lume cultura aceasta, in răsărit lumea se pune tn mișcare. Și pe când acolo unii Ia lumina ei se fac stăpâni peste întreaga știință din ve- chime Și pun și veacurile următoare în uimire prin adâncimea — ai — cunoștințelor, prin strălucirea moravurilor, prin eleganță de aur a cuvântului lor, — pe atuncia In apus alții, In frunte Cu ne- întrecutul scriitor ăl «detății lui Dumnezeu» nu întârzie a da început la șirul lung și fără de capăt al acelora, ’/carî printre veacuri întocmai ca și luminătorii strălucesc. Și strălucesc aceștia die când cântă așâ de minunat cu lira florentină tot ceeace filozofia adevărată a. produs mai sublim, fie Când cu penelul meșter fără de seamăn trag pe pânză frumusețele naturii, fie când taie în piatră pe om așâ că numai graiul li lipsește -spre a vorbi, fie, ca scurt să rămân, chiar și atuncia când pun lumea - întreagă în mișcare cu ascuțișul săbiei fulgerătoare, ridicând eroismul la culmea Închipuirii. Prețioasele efecte ale culturii creștinești n’au format Insă numai privilegiul unui restrâns număr de persoane, ci ele s’au «extins peste întreaga societate, pe unde a străbătut noua ta- ' mină și ochii dela ea cu voia nu s’au întors. Nu vom urmări binefacerile făcute prin mulțimea de instituțiuni desvoltate prin cultura creștinească. Nu Vom urmări și nici măcar nu Vdm schiță apoi activitatea culturală creștinească desvoltată ptin aceste instituțiuni folositoare. Dar aproape Cu neputință mi-ar fi s# nu fac batem pomenire despre două tacturi, prin cari s’a arătat întru toată splendoarea sa cultura creștinească: înălțarea femeii și ștergerea sclăviei. Din obiect inferior menit aproape numai a sta în robia bărbatului, religia creștină, spre a spune totul •cu un cuvânt, a ridicat femeia până la demnitatea nestrăbătută . de mintea omenească de a fi maica Dumnezeului său. Iar \ prin ștergerea- sclăviei și a comerciutai cu nenorocitele ființe negre, dar ființe ca și noi, dărtaiând din temelii zidul despăr- țitor dintre om și om, a vestit ea, cea dhitâiu în lume, drepturile neprescrise ale demnității și libertății pentru toată făptura ome- nească. Cultura creștină are așadară tainica însușire de a ști apără' demnitatea individului deodată cu ordinea morală în societate fără de jignirea drepturilor lor. $i tot atuncia ea știe cultivă buna armonie între feluritele popoare apărând dreptatea, nete- .zând controversele ș! susținând, la caz de nevoie chiar cu arma, caracterul specific al fiecăruia dintre ele. Va se Zică în defi- - irtitiv mărita noastră cultură în unul și acelaș timp se știe face undividuală, națională și până departe socială. • • — 24 — Aveau, e drept, și vechile culturi multe efecte bune, dar binefacerile lor departe, departe au rămas de ale culturii cre- știne; pentrucă acelora le lipseau principiile nestrămutate, pe cari a noastră se întemeiază, le lipseau inspirațiile generoase,, prin cari a noastră se nutrește, le lipseă dragostea prin care a noastră lucrează, adecă Ie lipseă tot ceeace constitue legea si- gură și dreaptă a conștiinței omenești. Pe de o altă parte noi mai știm și aceea, că și în tim- purile noastre cultura creștină își are cete întregi de vrășmași, cari sub diferite lozince, de independență în cugetare, de amor liber în moravuri, de comunism în bunuri, de, ștergerea no- țiunilor de patrie și națiune și altele asemenea se încearcă a*L întunecă strălucirile; nestrămutată asigurare avem însă, că za- darnice sunt și vor rămâneă sforțările lor ca și ale tuturor vrăș- mașilor deja zdrobiți de două mii de ani. După acestea, sufletul ne crește acuma și mare adevărată mângâiere simțim putând constată pe urma activității din trecut că și întru silințele și la lucrările <.Asociațiunib transilvane ' a- domnit și cu tărie s’a afirmat cultura cu îndoitul și la noi ne- despărțitul său caracter creștinesc și românesc. Și drept aceea cu sentimente -de adevărată plăcere și recunoștință ii aducem și-i prezentăm salutul nostru. Aceasta făcând cu lealitate și cu inimă bună, avem să-i îndreptăm însă și o rugare. Venind Ia noi, aicia la granițele extreme ale românismului, ați găsit, dlor, muncitori în brazdă, pentru lățirea acestei Culturi și creștinești și românești ; dar totuș să nu vă fie spre mirare sărăcia noastră, și nici să nu se smintească gândul vostru căci n’ați întimpinat puternice instituțiuni culturale, de-felul acelora, cu cari pe'dreptul se mândrește neamul în alte părți. Un seminar numit domestic, im liceu de băieți și altul de fete, 6 școală normală • de învă- țători, trei-patru internate și cam tot atâteaTeuniuni și apoi mo- destele școale de pe sate. Acestea de sunt podoabele culturale din trecut, deschise și desvoltate sub aripile bisericilor noastre de mâni întărite spre bine. Puține, e drept, dar totuși nouă» foarte scumpe și de mare însemnătate, căci din ele și prin ele de un veac și jumătate fără de încetare s’â revărsat lumina cea- binefăcătoare nu numai pe aicea, ci până departe între. Români. Mai mult nu s’a putut face; pentrucă greutățile vremii și ceiace - ne apăseau se păreau, că n’aveau altă silință decât a ne slă- — 25 - bănogl mânile — după cuvântul sacru — și a ne opăcî zidirea, și nici altă țintă, decât aceea de a ne luă graiul spre a face orice din noi numai Români să nu mai fim. Astfel încât, dacă undeva s’a potrivit, apoi chiar aicea eră locul de a spune, ca și despre fiii lui Israil dela zidirea Ierusalimului: cu o mână făceă lucrul său și cu alta țineă arma. In urmă cu atâta luptă însă sufletele s’au oțelit și inimele s’au întărit până întru atâta, încât ei, Românii bihoreni, chiar și în simplicitatea lor și-au păstrat înțreg caracterul, neschimbat graiul și nestricat sângele lor. Și s’a întâmplat aceasta, pentrucă ni s’a dat și nouă precum soartea așa și mângâierea din Israil și încă așă, ca nu numai să simțim în tainele inimei, cum au simțit înaintașii noștri, ci chiar să vedem cu ochii și să pipăim cu mânile, că pe când în chipul acesta ne curgeă lucrul, Dumnezeul Părinților noștri se răsboiă pentru noii Astfel făcându-se mila lui peste noi iată că a sosit ziua cea mare a biruința, când am putut și , putem întinde fje și mai rămași In cultură, dar cu inima tot așă de românească, mâna și vouă din vecini și celor mai din depărtare frați, — întru una puternică și nedespăr(ită sim- țire românească glăsuind: Trăiască Rorpânia Mare) ¹ ' t i Dimineață. Cântat-a un cocoș, Cu strigat sfârticând Cortina negrei nopți Și zorile se scurg... Un câne a zârit Cum fuge, noaptea rea Și latră ’n urma ei... Un car, pe drum, se’ntinde Trezit de ham acum Și oasele-i trosnesc... Moș Ilie în hambar Forfotește-a hărnicie Din copac, pe scărlcică, îngâmfatul domn curcan, — 26 . Sa coboară pufăind Și sub gușe li atârnă, ' * Visuri roșii de mânie ' - Ce azi noapte le-a avut;.. Scârțâie bătrânul puț, Baba Rada chiamă puii, In pridvor motanul cască, Bună Dimineață! Vintilă Russu, Șirianu. Urmările economice ale păcii. Sub titlul acesta a tipărit tiu de mult o carte discutată foarte mult în toată lumea lohn Maynard Keynes, atașat vre- melnic pe lângă ministerul tezaurului englez fn timpul răsbb- iului și fost reprezentant oficial al său la Conferența de pace rfiti Paris până la 7 Iunie 1919, când a renunțat, lâ aceste în- sărcinări, văzând că nu mai eră nici o nădejde să se introducă schimbări mal reale și mai sănătoase în hotărârile tratatului de pace. Pricinile impotrivirei sale Ia tratatul de pace din Paris le arată mai pe larg în cartea aceasta, la care e bine să ne oprim și noi pentru a culege toate învățăturile ce ni le dă. E o xarte cum nu s’a scris de multă vreme. Fostul ministru englez Asquith a spus chiar că, după răsboiul mondial, tipărirea acestei cărți ■«e întâmplarea cea mai de seamă a zilelor noastre.¹ După o scurtă introducere ni se arată starea Europei Înainte de răsboiu. O stare înfloritoare, dar foarte nesigură, fiindcă mulțimea muncitoare din Europa nu eră mulțumită cu starea aceea. Astăzi, când in toată lumea se siriit urmările triste ale răsboiului, ne cade bine amintirea zilelor de bunăstare de atunci'. Ea ni se pare chiar întrezărirea unui vis, a unui vis frumos de paradis .pământesc. Ce extraordinar episod al progresului economic al omului a fost epoca aceasta, zice lohn' Maynard Keynes, care s’a în- cheiat în August 191/t E drept, că cea mai maro parte a popu- * E tradusă și românește: București, Editară «Viața Românească», 'Librăria Alcalay. PrCțul 12 Lei; i - 27 — lației muticei din greu și nu se bucură decât de un traju restrâns, cu tare totuș se păreâ că se împăcă, mulțumindu-âe cuminte cu soartea sa. Dar orice om, al cărui talent ori caracter întreceă pe cel obișnuit, puteă să se ridice spre clââele mijlocii Ori superioare, cărora viața le dădeă cu muncă puțină și fără greutăți înlesniri, îndestulări și plăceri pe care nu Ie puteau atinge nici cei mai bogați și cei niai puternici monarhi ai vremurilor de altă-dată. Un locuitor al Londrei puteă să comande prin telefon, pe când își sorbea ceaiul dimineața, produsele cele mai variate de pe tot pământul și în cantitatea câtă îi plăcea, și să aștepte să le vadă depuse în Curând înaintea ușei Iui; în acelaș timp și prin aceleași mijloace, puteă să-și încerce avutul în resursele naturale și întreprinderile nOuă ale oricărei părți din lume și să ia parte, fără muncă și fără grijlL/ la reușitele și la câștigurile separate ; puteă hotărî să se laie siguranța averei sale în seama bunei credințe a locuitorilor unui oraș puternic^ ar unui continent oarecare, după în- demnul alegerei fantasiei lui ori după informațiile lui. Puteă, dacă voiă, ^să-și aibă pe loc mijloace îndemânatice și eftine pentru a se duce într’o țară ori regiune oarecare, fără pașaport și fără altă formalitate; puteă să trimeată un servitor la banca din apropiere, că să se aprovizioneze cu atâta metal prețios, cât-îi conveneâ. Atunci puteă plecă în țări străine, fără să cunoască nimic din religia lor, din limba ori din moravurile lor, având cu sine bogăție transformată în monedă. S’ar li socotit foarte jignit și ar fi mirat de cea mai mică piedică. Dar, mai presus de toate, ei socoteă starea' aceasta de lucruri ca firească, statornică și permanentă; Cel mult credeă că ea mai poate fi încă îmbunătățită. El priveă orice abatere, ce se făceâ dela această normă, că nebunească, scandaloasă și cu putință de înlăturat. Scoptirile și politică militarismului și a imperia- lismului, a rivalităților de tassă și de cultură, a monopolurilor,ₜ restricțiunilor și excluderilor erau ca șarpele în acest faiu, și nu intrau la socoteală cu mult mai mult decât glumele ziarului, și păreâ că nu exercită aproape nici o înrâurire asupra mer- sului vieței sociale și. economice, â cărei internaționalizare eră în practică aproape desăvârșită. Pe lângă factorii de Ordine, de siguranță și de regula- ritate, fără de cari nu se poate închipui bunăstare economică ' .. - • ' — 28 — - ' în Iunie, desvoltarea extraordinară dinaintea răsboiului a fost legată și de Înaintarea ne mai pomenită a Germaniei. In 1870 Germania aveă cam 40 de milioane de locuitori. Către 1892 eray 50 de milioane. Iar In 30 Iunie 1014 cam 68 de milioane. Această sporire mare n’a fost cu putință decât printr’o prefacere mare !n întocmirea (ării. Dupăce fusese agricolă, îndestulindu-și trebuințele de hrană prin sine insaș, Germania se prefăcît Într’un puternic stat industrial, a cărui muncă atârnă de echilibrul a numeroși factori interni și externi. Mașina germană eră asemenea unui titirez (prisnel) care, pentrucă să-și păstreze echilibrul, trebuiă să se învârtească mereu, tot mai iute. ' > înflorirea industrială a Germaniei eră legată în deosebi de producția de cărbuni. • Iată, care a fost producția germană de cărbuni în timpul din urmă. Dela 30 milioanș de tone, câtă a fost în 1871, ea a crescut în 1890 la 70 milioane, în .1900 lă 110 milioane iar în 1913 la 190 milioane de tone. - Înaintarea tot mai mare a Germaniei deschideă vecinilor o piață pentru produsele lor, tn schimbul cărora negustorii germani le procurau, cu prețuri mici, lucrurile de cari ei aveau mai cu seamă nevoie. Statisticele interdependentei economice dintre Germania și vecinii ei sunt zdrobitoare; Germania eră cel mai bun client al Rusiei, al Norvegiei, âl Olandei, al Belgiei, al Elveției, al Italiei și al Austro-Ungariei, ea veneâ în al doilea rând în cum- părările făcute în Marea Britanie, în Suedia, în Danemarca; în ai treilea rând in cumpărările făcute în Franța.' Ea eră isvorul Cel mai bogat de aprovizionare pentru Rusia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Elveția, Italia, Austro-Ungariâ, România și Bulgaria; și a doua pentru Marea Britanie, Belgia și Franța. întrucât privește Anglia, în deosebi, ea „exportă mai mult în Germania decât în toate celelalte țări din hune, afară de India, și cumpără din Germania mai mult decât în toate cele- lalte (ări, afară de Statele-Unite. Germania nu făceă numai comerț cu âceste țări, ea le procură și o mare parte din capitalurile de care ayeau nevoie pentru propria lor desvoltare. Ea plasase aproape 500 milioane — 29 — livre sterlinge in Rusia,’în Ausțro-Ungaria, în Bulgaria, în Ro- ■ mânia și in Turcia, dintr’un total care se ridică la un miliard 250 milioane de livre plasate in streinătate. Prin sistemul ⁿ’au nici imboldul nici mijloacele de a face așa ceva. Dar Germania are experiența, voința și cele mai multe din materialele tre- buitoare pentru a procură țăranului rus lucrurile de care a fost lipsit în vremea celor din urmă cinci ani. Să îndemnăm și să aju&m Germania să-și reia in Europa locul ei organizator de bogății pentru vecinii ei dela răsărit și dela miazăzi. Și să rugăm pe Americani să nu răspundă nebuniei și zapăcelei oamenilor de-stat europeni: «Putreziți dar, în răutatea voastră, noi ne urmăm drumul nostru>. Să-și amintească numai o clipă de ceeace'Europa a însemnat pentru ea, și-de ceeace înseamnă încă; de acea Europă, care ește și — orice se va întâmplă — va fi încă muma' artelor și a științei și să respingă sfaturile de nepăsare și izolare egoistă și să ia,'xea mai ales, măsurile cuvenite pentru asigurarea progresului și civilizației omenirii. Cu perspectivele acestea își încheie John Maynard Keynes .profetica sa lucrare, iar noi darea de seamă de față. . _ ! - 43 - Satul meu. — Fragment?) — Așa sunt Românii și Româncele din Săcădate: buni la inimă și harnici. , Când e de prăznuit prăznuesc* când e de lucrat lucră. Fac și clăci. Adecă după ce-și isprăvesc lucrul lor de câmp, uneori și mai curând, din^ toată casa merge cineva, mai cu seamă tineret, • la lucru la părintele ori și la alți fruntași, cari strâng clacă și intr’o zi îl dau gata. Seara se aduce cununa sau crucea de grâu, frumos împletită din spice, numită și buzdugan. Pur- . tătorul cununei, de regulă băiat, e stropit cu apă de toți trecătorii în semn de binecuvântare și rodnicie. Stropirea e destul de să- nătoasă, căci purtătorul ajuns acasă e leorcă: țuruie apa din el. Pe drum fetele cântă frumosul cântec bătrânesc: Dealul Mohaiui, _ ‘ Umbra snopului, Cine se umbrește? Sora soarelui , Cu a vântului. Ele se ’ntreb'ară, " Care sunt mai mare? - Sora soarelui Din graiu își grăia: — Dar eu sunt mai mare, , Că frate-mio-i soare. . El când se pornește, Lumea o ’ncălzește. Sora, vântului Din graiu își grăiă: — Ba eu sunt mai mare, Că frate-mio-i vânt Mare pe pământ. El când se pornește, Lumea răcorește. Intrând în casa stăpânului, care a strâns claca, încunjură masa cântând: *) Din Nr. 92 al »Bibliotecii poporale a Asociațiunei», tipărit de curând. Prețul 3 lej. - .— 44- . Stăpână, stăpână, Gată cina bine, Căci cununa-ți vine. , Cunună de flori, z / Cu secerători. Tu stăpânul nost’ ' Să fii sănătos. Mulți ani să trăești Și să stăpânești. - Unii sunt atât de harnici, încât li se pare prea puțin lucrul ce-1 pot face acasă, și se duc nu numai peste munți în >țară« ori chiar în Moldova și Basarabia, ci și în America. Adevărat, ca le vine cu mare jale despărțirea de casa părintească tutilrora. E în deobște cunoscut versul: Cine-a scornit jalele? ■ Misler cu vapoarele! Că încarcă sute-mii, 7 Câtă-i frunz’Americii; ' Acolo-s fabrici de fier, Mulți voinici în ele pier. ⁿ. " .. - . > Chiar și dupăce sosesc în pace dincolo de Ocean, în lumea cea nouă, nu pot uita cu una cu. două pe cei de acasă. In toate scrisorile din America poți ceti: în Americ’ ar fi bine, - -Da prea multă jale-ți vine; ' In America n’ar fi rău, ■ t Da te mâncă dorul greu. Și cum să nu-i mâuce dorul și să. nu-i apese jalea, când primesc de acasă scrisori, care de care mai mișcătoare. Iată ce scrie o soră fratelui ei, duș în America, despre bă- trânul lor tata, rămas acasă să poarte singur tot greul economiei: Frunză verde de mătasă, Gândește-te frate-acasă Cum să tragă taica coasă, - ' Că-i bătrân și mi mai poate; ' Tremură-i deștele toate. , , < E bătrân și nu zărește, Bate coasa, dă’pe dește: ■ ' ■ ' -V • Vedere din comuna Săcădate.- Fete în portul din Săcădate. Gioc în dește, cioc pe coasă, Coasa ’n gură etot groasă. Pleacă cu coasa pe cale, Puțină putere are, Șede ’n loc, se odihnește, Tot la tine se gândește... Cum, Doamne, să poți lucra Ziua, noaptea^ tot una, Serbători de-asemenea! <■*' . Poate să rămână vre-un ocjiiu nemuiat de lacrimi, cetind astfel de răvașe, pline de dragoste fiească, pentru bătrânul tată? Și poate oare să mai rămână în streinătate un tânăr Român, care - primește de acasă o astfel de înștiințare? E și mai înduioșător felul cum chiamă acasă un băiețel din Săcădate, de abia nouă (9) anișori, pe tatăl său dus în America -de multă vreme: De când tata nost’ s’a dus, Negură ’n.curte s’a pus; *' Și pe pari și pe nuiele, Și pe fața mamei inele; Și pe parii gardului, Și pe fața fratelui. Ridică, Deamne, ceață,. Să vin’ acasă tata; ' Ridică ceața frumos, Să se ’ntoarcă sănătos. Astă mică poezie E dela Aurel Pne. Firește, că inima tatălui său din America n’a rămas neatinsă de aceste mișcătoare cuvinte ale copilașului și cât ce s’a deschis linia între Europa și America, întreruptă din pricina, răsboiului, a venit și el, ca atâția alții, îndărăt la familia sa, dând mulțumită lui Dumnezeu că l-a ajutat să umble cu bine și să-și poată vedea de aici înainte de rosturile gospodăriei sale într’o țară românească liberă. Un singur cusur are Săcădatea. Stă rău de lemne. Nu se găsesc păduri destule pe hotarul ei. Abia poate înciripâ lemne. de foc, necum de cele de lucru. Cine vrea să clădească, trebuie să-și vadă întâiu de lemne în unul din satele dela poalele munților (Porumbac, Avrig, Racovița ori Șebeș). - 47 Așa se vede, ca, și mai de mult a fost lipsă de păduri tn comuna aceasta, de aceea un strămoș al nostru, Ion Gheorghe din Gherghelaue, a plantat el însuș și a apărat de stricăciunile oame- nilor și a vitelor pădurea, care și astăzi îi poartă numele: pădurea lui Ion Gheorghe.. Dar Românii din Săcădate își dau seama, cum ar trebui să-și deie fiecate om, că se face o stricăciune, împăratului-codru și numai prin aceea că i se rupe o crenguță verde din coroana lui; de aceea se roagă de iertare precum urmează: Codrule, Măria Ta, Te rog nu te -supără, Că ce-mi iau o creangă mie, Ca s’o pun în pălărie, Tu ești mare și bogat, Pentr’o creangă nu-i păcat; Ești bogat și primitor, Le dai daruri tuturor, Zărilor le dai sălaș, Cuiburi puilor golași, Dai-le la căprioare Apă din limpezi izvoare; La copii le dai frăguțe Roșioare și drăguțe. Abia cred să se afle la noi Românii multe versuri, cari să se poată măsura cu acesta, în ce privește dragostea țăranului no- stru pentru pădure. O dovadă mai mult, că codru-i frate cu Românul. * Am zis că știu Săcădățenii și prăznuî, când e de prăznuit. Și o să vă încredințați că e așa, precum vă • spun. Nunți ca în Săcădate mai rar. Și aiurea >goghesc< pe mireasă, cum se zice, și o fac să-și iee ziua bună dela tată, dela mumă, dela frați, dela surori, dela grădina cu flori, — dar poate că nu d știu podobi așa de frumos ca la noi. Cu flori roșii pe cap și la urechi, în formă de cunună, cu iie știpuită și înflorită, cu rochie albă încrețită, cu crătință mare neagră bogat înflorată dinainte, numită »perpetă<, coperită și cu un.șorț alb de giolgiu străveziu, chiar cum zice cântecul: Da ieși soacra mare-afară Și te uită-’n sus și-’n jos Mai tare spre răsărit, Că vine-un car podobit. In mijlocul carului Este-o curea țintuită. Dar nu-i curea țintuită, Că¹! noru-ta podobită. Ales când e vre-o nuntă de oameni fruntași. Ap6i să vezi ospăț, cântece și veselie Curat vorba lordăchioaiei celei bătrâne la nunta nepotului ei, însurat cu cea mai frumoasă și mai bo- gată fată din sat: Ține, Doamne, ce ne-ai dat, C’arn ales ce-am vrut din sat: O fată de om bogat. Femeile, îndeosebi, sunt, la locul lor. Cântecele, jocul și fe- meile! Treime nedespărțită. Nu voiu uită pe fina Podii care, văzând veselia cea mare a nuntașilor — întrară și popii in horă —.strigă: Vai de mine, ce potqp, Că joacă și popi și tot! ₓ Și cântă și strigă, nu pentrucă ar fi amețite de beutură, ci ' ' fiindcă sunt încredințate, că faptul cel mai sărbătoresc din vieață omului, nunta, nu se poate închipui fără cântec și voie bună: Și nu strig că sunt beută, D’âșa se cade la nuntă. Mai cu seamă dacă e ceva ori cineva de sunt meștere mari. 0 vecină, măritată după un văduvbiu, cu o nuntă se răzbună, strigându-i bărbatului dela Decât după văduvoiu, Mai bin’ cu capu-’n noroiu; Că de noroiu te-i spăla, De văduvoiu nu-i scăpa. Sunt vesele cu astfel de prilejuri, nu numai tinerele, ci și bătrânele care, simțindu-se cu un picior în groapa, știu poate că mai mult h’au să se nuntească. atins, Săcădățenele care trăia rău, la inimă: - - 49 - Mama cea bătrână a dascălului Lupii chiul și ea la nunta fecio- rului celui mai mic: Floriți flori, nu mai floriți, Că mii nu-mi mai trebuiți! De zestre li se dă tinerelor părechi, pe lângă partea cuvenită de moșie, câte-o păreche de boi, vacă ori bivoliță fătată, cai, oi ș. a. și câte-o vorbă înțeleaptă pe care o țin minte oamenii din neam în neam. Iată, ce povețe dâ Onea Gheorghii Lupii din Gherghelaue, care a măritat șapte fete și e strămoșul atâtora din familiile săcă- dățene de astăzi. El zicea fetelor și nepoatelor sale: Dragile mele, nu vă bucurați de averea altora; vă bucurați de a voastră; că de pe calul altuia curând te dai jos. Paserea se ridică și sboară cu două aripi. Și voi cu aceste două aripi vă veți ridică: cu munca și cruțarea voastră. Când cruțați, cruțați la gura sacului, că la fund ați cruță, dar nu-ți mai avea ce. Mai multe Marți,, decât cârnați. Și pe zi de trei ori te duci în cămara cu slănină și la lada cu făină. Feriți-vă de omul risipitor! E ca peștele. Ori câtă apă ar în- ghiți, toată o dă pe urechi afară. Asemenea și de cel slab ! Mai bine cu om de ispravă la pa- gubă, decât cu unul de nimic la câștig. Decât să ai de a face cu omul slab, mai bine taie-ți sumanul, chiar de șede pe sumanul tău, dar să nu-i zici: Dă-te încolo4 Că sunt unii așa de uricioși, de nici nuca să nu le-o iei din mână. Și apoi vorba ceea: Bate dracu, ori nu-1 bate, Că la cruce Nu li-i duce; Om de pace Nu li-i face. Nu e bun în lume să ajungă cât cinstea omului. Nu-i fru- moasă boeria, ci-i frumoasă omenia; că bani sunt și la Țigani. Altfel nime nu poate fi deplin în lumea asta. Cine vrea să scape de necazuri, trebuie să iasă din lume. Și în lumea ceealaltă se zice că este o pane și slănină, undeva dincolo de vămile văz- duhului, pe care o vor mânca ceice în lumea asta nu se tânguesc de însurat ori de măritat, ori ceice pot să doarmă trei zile și trei nopți după olaltă. Pânea și slănina aceea și astăzi sunt neatinse. Lucru de sine înțeles. Necazurile sunt doară pe oameni, nu pe dealuri. Așa glăsuiâ bătrânul Onea Gheorghii Lupii din Gherghelaue. loan Georgescu. 4 50 (Sfârșit. „Ce țeși copila mamii ’ntr’una Și plângi atâtea zile ’ntregi? Beteala ta e prea subțire Și firele prea rar le-alegi". — „Măicuță dragă, pânza-i bună Iubitului cămăși să-i fac, Pe când s’o’nloarce din bătaie — ' Cămăși în fire de bumbac". „Copila mea, dar n’auzi vestea Că ’ntr’un spital ar fi rănit, Și nu-i nădejde de ’nturnare întreg, decât doar schițării". — „Dacă-i rănit atunci i-oi face în suluri albe legători, Și le-oi trimite să le aibă înbalzamate ’n colb de flori". „Ei bine, scumpa maicei, bine, Dar vestea umblă vezi prin sat, C’ar fi picat îi^ țări străine, C’ar fi murit de vre-un granat*. — „ C’ar fi murit, se poate maică ? Atunci voi face giulgi din tort, Ș’oi învăli în lacrimi calde • Cadavrul alb al cilui'mort". „ O, Doamne, scumpa mea copilă De giulgiul tău el nu-i lipsit, Că-i pus acum de-un an sub glie — Cadavrul lui a putrezit". — „ De-un an, și nu mi ai spus nimică ? ■ Ah, tremur, par’că-s frunză ’n vânt — Atunci mi-oi face giulgiul mie Că mâni mi-ți pune în mormânt". Maieru. fustin Ilieșiu. 51 - Memorii. Berna, 18 Martie. Zi admirabilă. Soarele de primăvară topește înghețurile, zăpada munților cari își desvălue în amfiteatru coarnele lor verzi în măreția aceasta, a celei mai frumoase, sălbatice naturi, din câte a împodobit Dumnezeu pământul. Sosesc după ameazi și trag tot la Hotel ă l’Etoile, unde am mai fost în Noemvrie. Am fost primit, cum numai otelierii Elvețieni știu să primească. Odaia cu vedere spre ..., masă îmbelșugată și prețuri modeste, serviciu par’că aș fi fost un oaspe distins îutr’o casă burgheză, unde toți membrii familiei au un instinct fin de a-și mulțămî cu dragoste oaspele. Am dormit puțin, am făcut o baie, apoi am eșit să-mi vizez pașaportul. Am început iar să am temeri în ceeace privește trecerea mea prin Austro-Ungaria. Sculptorul Severin, pe care l-am întâlnit la Legația Română, îmi spune că vizita la vama Feldkirch este foarte severă. Ce să fac? Doamne! Dacă vr’un spion, din cei mulți și idioți, cari circulă prin Paris au descoperit conținutul tezei mele ’) și acum mă așteaptă gheara dușmanului ? ... O, ar fi grozav !... N’ar fi oare mai bine să mă întorc la Paris, să scriu din nou acasă pentru un nou concediu? Călătoria prin Rusia costă cel puțin o mie de franci, durează timp mai bine de o lună. De acasă scrisori nici n’am mai primit de trei săptămâni. Sunt nerăbdător. Curaj! Am scris mamei că viu, să mă aștepte, peste câteva zile sunt în București. M’am dus la gară să schimb bani și am avut o bucurie nespusă s’o revăd pentru câteva minute pe Berta sosită cu cel mai apropiat tren. Ne-am despărțit îmbrățișându-ne ca doi vechi prietini cu promisiuni de-a ne scrie. Ea a plecat acasă, cu trenul la Konolfingen. Arunc o privire duioasă în urma acestei copile drăgă- ' lașe... Cine știe dacă voiu mai întâlni-o cândva?!... Până la ora mesei plimbare admirabilă în jurul palatului federal. Seara bal la hotelul meu. Cobor și eu între spectatori. Ciudată mi se pare veselia petrecerei de aci în contrastul tra- gediei sângeroase a țărilor vecine! Și totuși se justifică: tinereța plânge sau râde, niciodată nu stă pasivă, ursuză și mocnită! Mâine plec. *) E vorba de teza sa de doctorat scrisa, în franțuzește, asupra chestiunei - 52 - 19 Martie. închisoarea din Feldkirch. Ziuă fatală: ziua arestării mele în Austria! Am plecat dimi- neața la șase din Berna, vesel, plin de bucurie că mă ap topi u tot mai mult de țară, încântat de frumuseța naturii sănătoase, de pla- nurile mele cari se îmbinau în sufletul meu pentru viitor ca o melodie sonoră, nici nu știu cum au sburat ceasurile și m’am trezit ajuns la Feldkirch, granița Austriei. Călătorii își adună lucrurile, se coboară, dau și eu să-mi strâng umbrela, pardesiul și cele două geamantane, cari le aveam cu mine; mă uit pe peron să văd un hamal... și văd în fața vagonului unde mă aflam șase jandarmi austriaci cu baioneta pusă în cordon, drept la ușa pe care voiam să cobor. .Nu apuc să pun piciorul pe scară, când un ofițer se apropie și se postează în fața mea. — D-ta ești Mircea R. Șirianu? mă întreabă răstit în limba lui severă. îmi păstrez sângele rece și răspund liniștit, scoțând pașaportul. — Sunt Mircea Ion Russu, zic. — Vii din Paris, d-ta? — Nu, din Berna. Din nenorocire ofițerul zărește viza Legației din Paris și ordonă jandarmilor să mă aresteze. Murmură între dinți cuvântul: spion! Simt că tot sângele mi se strânge la inimă. Sunt înhățat de ambele brațe, de doi jandarmi, cu toate că protestez contra oricărei violențe, și mă arăt cât se poate de liniștit. Sunt legat cu lanțuri și condus în escortă de doi jandarmi la închisoarea ordinară din Feldkirch în prevență. Arestarea a avut loc la 4 ore d. a. Sunt mai bine de două- sprezece ore de atunci. S’a luminat de ziuă când am început să notez aceste — fără să fi putut închide ochii. Toată noaptea am stat culcat pe spate pe jos, pe rogojina aspră și umedă gândindu-mă că oare ce mă așteaptă dimineață ? In curtea închisoarei am auzit de două ori ropot ptelung de arme și întrebând pe paznic, acesta mi-a răspuns simplu: — Sunt spionii, pe cari îi împușcă! Nu va fi oare, peste un minut, două șî soartea mea?... Figura tatei se ivi de acolo din lumea aceea, par’că zâmbi trist. — Trebuia să fie așa, să vii și tu cu noi, și tu martir al cauzei noastre! Sunt mulțămit de tine! - 53 20 Martie. închisoarea Feldkircb. Supt foarte îngrijat deoarece începe a se însera, ți eu tot nu știu ce șe va întâmplă cu mine. Nimeni n’a venit să mă întrebe nimic. Un gardian ursuz mi-a' adus o bucățică de pâine neagră, un ulcior cu apă și a încuiat iar ușa grozavă de fier. Dimineața la 8 am fost lăsat un ceas în curtea încbisoarei la plimbare... Am văzut nu departe Alpii Elveției, acoperiți de zăpadă... M’a cuprins un dor de libertate — nebun! Numai 20 kilometri până acolo... Și totuși așa de departe! M’a apucat o nostalgie sfâșietoare!... Cum? S’ar puteâ să rămân uitat aci, sau executat fără judecată?... O, dar vieața mea tânără avei alte scopuri! Abia scosesem spadă, abia aruncasem primii sorți în lupta, și acum să pier aci, așa, fără să fi făcut nimic temeinic ?!... Mi-a venit ideia să evadez. Cum? încă nu știu, dar dacă mâine nu mă omoară, poimâine fug!... Un deținut, tovarăș sim- patic de plimbare care îmi câștigase încrederea în ceasul acesta de recreare și cărui îi împărtășesc temerile mele, îmi spune că de aci este imposibil! închisoarea e astfel așezată, împrejmuită, păzită, încât până acum nimeni n’a evadat din ea. Stăm cu bărbia sprijinită în pumni și mă gândesc: nimeni! Mă uit la pereții de doi metri grosime, la fiarele ferestrelor, la ușa masivă de oțel: nimeni! O, da om muritor nu poate să le frângă, să le deschidă, să iasă de aci! Dar... este un suflet mai tare ca omul muritor, este dor mai tare ca zidurile, ca fierul și oțelul. Idealul meu drag eră acesta. Și pentru el, pentru libertatea lui, nu pentru a mea, aș fi în stare să comit și o crimă! >Un martir, zece, o sută, și tot nu ajung! Ne trebuiesc mii, zeci de mii, să ne susțină steagul.« Așa a scris mama mea într’un roman al ei. Eu simt în mine pe toți acei martiri, cari vor să mântuie steagul. Hotăresc să scriu numai decât autorității militare cerând clarificarea situației mele. Am scris-o și am încredințat-o paznicului să o dee la cancelarie. Sunt în așteptare. Mircea R. Șirianti. 54 Meditații. Cu ochi pierduți în zare — stau seara câteodată Pe prispa casei mele de flori înconjurată, Când umbrele ’noptării s’aștern în preajma mea Și-adorm tăcuți salcâmii pe margini de șosea, Doar codrul — rob cucernic — în șopote ce pier înalță înc’o rugă sfioasă cătră cer Și valea somnoroasă în ritmicul ei mers * In unde cadențate mai picote vr’un vers; Pe când pe boltă ’n templu s’aprind lumini pe ’ncet Și Luna maiestoasă apare din brădet Ca o Regină mândră pe ’ntins nețărmurit Lucind misterioasă din cadru-i aurit... Mi-e drag atunci și noaptea s’o văd așa treptat Alunecând agale pe cerul înstelat, Pân’ se ridică ’n zare în orele târzii Când pulbere-argintată se cerne pe câmpii Și sub cupola blândă a liniștitei firi Să contemplez minunea atâtor plăsmuiri: Sus — lumi de feerie cu vecinică splendoare, Jos — sufletul armonic al celor trecătoare Cu adieri domoale de șoapte și visări Sub farmecul de pace al tainicelor zări. In clipele acestor profunde meditații Când toți de o potrivă — săracii și ’mpărații De a nopții pietate — adânc vrăjiți rămân Și se supun în taină aceluiaș Stăpân Ce i-a creiat și cărui slujesc pământ și cer — Imensitate sfântă și plină de mister — Te chiamă ’n șoapte duhuri spre lumi imaginare Și te transpoartă ’n sfera minunilor din zare Puteri cerești divine ce sufletu-ți răpesc Și ți-1 descătușează de tot ce-i pământesc. Acî — în haos dulce de flori și de lumine Cu îngerei sburdalnici cu fețele senine 55 Prin chioșcuri de steluțe cu-altare de argint Clădite din luceferi frumoși ce nu asfint, In hore de arhangheli, în rai de Heruvimi Cu cete inocente de mândri Serafimi, Ce strejuesc la Tronul etern strălucitor Al Celui de lumină și vieață dătător, Și ’n simfonii divine de harfe îngerești Cu glasuri dulci înalță cântări dumnezeești. Acî — curat la suflet, neprihănit la gând Simți cum încet te-apropii, cu drepții stăruind, Prin marea de lumină înaintând mereu De-acea minune sfântă ce-o chiamă: Dumnezeu. Sublimul te ’mpresoară în visu-ți fermecat Și nu mai simți ®ici urmă din lumea ce-ai lăsat. Pribeag, bătut de vânturi — tu suflete plăpând Aci găsești odihna truditului tău gând E dulce fericirea ce-o simți călătorind In sferele luminei pe drumuri de argint Când duhuri dragi te chiamă în noaptea cu senin Când dor de zări te poartă la discul lunei plin. Târziu, târziu în noapte când totu-i adormit Abia de mai clipește al apei gâlgâit Când una câte una steluțele se sting Și luna somnoroasă coboară în spre crâng, Târziu — când codrul taiific să murmure-a ’neetat De frământări și sbucium cu gândul împăcat — E-atât de dulce somnul și-atât de liniștit, Când sufletul în visuri cu îngeri s’a ’nfrățit.. - Aurelia Pop- t ■ 56 Rolul social al învățătorimei noastre. De dătă relativ recentă, s’a* desvoltat o ramură nouă a pe- dagogiei, numită pedagogie socială, care se ocupă de o sumă de chestiuni ce pun în legătură problemele educației în genere și ale învățământului în special, cu problemele de ordin social și eco- nomic ale epocei noastre. După cum vom vedeă, în țara noastră, Sț pub chiar acum un număr de probleme însemnate de acest gen. De aci rezultă pentru învățătorimea noastră de azi, pe' lângă rolul esențial al îndatoririlor pur școlare, im nu mai puțin frumos rol social, pe care voiu încercă să-l schițez de data aceasta. Sunt acum mai bine de douăzeci de ani, de când învăță- torimea din vechiul regat, începuse o mișcare cunoscută sub numele de activitatea extrașcolară, al cărei promotor a fost de- cedatul fost ministru de instrucție Spiru Haret. De fapt, această mișcare încolțise mai de mult în spetele unora din învățătorii noștri, și Haret fusese un destoinic înțelegător al acestor suflete și canalizase mișcarea răslățită la început, dându-i pecetea și în- curajarea oficială. Nu voiu întră în amănuntele ceva mai triste ale unor rezul- tate nu tocmai favorabile pentru școală ale acestei mișcări, pro- venite în chip fatal, dintr’un idealism prea naiv al promotorilor și dintr’un materialism prea firesc al înfăptuitorilor nepregătiți pentru acest rol. Căci nu mai încape îndoială că, dacă s’a ne- glijat în multe locuri școala, din cauza intrării învățătorilor în mod direct în băncile populare, cooperative și alte întreprinderi de felul acesta, apoi desigur că datorit acestui entusiasm al în- vățătorimii noastre pentru un rol social, de o clipă, se datorește alungarea din satele noastre a atâtor cămătari străini, și scutu- rarea jugului de inerție în care zăceă țărănimea noastră, pentru a o face mai conștientă de drepturile ei economice și politice. Iar nouă, celor de azi, aceleași ți alte probleme ni se impun în con- dițiile speciale ale României mari, față de cari învățătorimea noastră capătă nouă obligații. Două pârghii: drepturile politice ale masselor populare, și împământenirea țărănimii, pe cari trebuie să clădim România nouă, dau îpvățătorimii un rol social deosebit. De fapt, dacă privim obiectiv la desfășurarea evoluției cultu- rale și politice a țării noastre, trebuie să facem constatarea, că între amândouă nu există un paralelism. Natural, logic ți moral ■ ■ bl - ar fi fost ca pregătirea culturală a țărănimii noastre să fi premers acordarea drepturilor politice și economice, pentru a le înțelege mai bine rostul lor în practica vieții. Dar fiindcă, în vechiul regat, în deosebi, e vina altora că nu s’au îngrijit la vreme de această pregătire, ne găsim în fața unei dileme: sau să mai zăbovim cu aceste drepturi și să ne apucăm să facem mai întâi educația masselor, sau să le acordăm drepturile, fie chiar cu riscul ca câtă va vreme să îngăduim atâtea crize prin cari vom trece, cu pameni neprăgătiți. Cum însă nu putem întârzia cerințele unor conștiințe desmoițite, deși nu pe deplin luminate, — și aceasta o zic și de țărănimea de dincoace de Carpați — trebuie să mergem înainte, iar nu înapoi. Trebuie să începem cât mai curând educația integrală a- masselor, în special educația cetățenească. Pe măsura practicărei drepturilor se va căpătă și educația corespunzătoare. De aci în- cepe, după mine, rolul social al învățătorimei. Căci nu guvernele, nu parlamentele și mal puțin ca toate organele administrative, au cheia de deslegare ale ași ziselor noastre reforme agrare și electorale, ci numai învățătorimea. Numai ea poate să transforme, printr’o educație temeinică, legislațiile de pe hârtie sau organizările aparente, în bune de- ' prinderi sau fapte morale, de ordin politic și social. Iată acum, cari ar fi câteva din punctele cari ar trebui să miște învățătorimea noastră în acest sens. Mai întâi, răspândirea învățământului cetățenesc în straturile de jos ale țărănimii și orășănimii. înțelegerea drepturilor șl a datoriilor cetățenești pe baza ideei de muncă, a solidarității sociale și a ideei de stat. Răsboiul a adus o puternică desvalorificare a acestor noțiuni. Educația trebuie să le dea o nouă valorificare conform cu experiențele răsboiului și cerințele nouă culturale. A fost un timp când munca manuală eră pretutindeni dis- creditată în fața muncitorimii intelectuale. De aceea am văzut că a pornit un puternic curent pedagogic, cu mult înainte de răsboiul mondial, care a căutat să valorifice în mod egal, alături de munca intelectuală, pe aceea manuală. Din această reacțiune a eșiț așa , zisa mișcare pedagogică, a școalei active, sau școala muncii, sau a muncii active. D?r azi, după răsboiu, observăm că un proces contrar se petrece, acela de desvalorificare completă a oricărei munci, în adevăratul sens al cuvântului, și în special a muncii intelectuale. 58 Și oricât de justă ar fi împroprietărirea țărănimii noastre, cheia de deslegare a reformei agrare va stă tot în puterea și ca- litatea muncii ce ea o va depune pentru a valorifică cât mai mult pământul. Și educația muncii numai învățătorimea o poate face. Tot astfel trece prin criză și noțiunea de stat. Acesta e prea mult privit ca un jandarm și prea puțin ca un factor cul- tural, pe care trebuie să-l menție cu conștiința lui, orice cetățean care e convins că e dator să colaboreze la crearea valorilor cul- turale în societatea din care face parte. Dar aci nu este vorba numai de un învățământ teoretic, ci de o adevărată educație cetățenească a massetor populare sătești și orășenești. Șl în sensul acesta, nu aș vedea de ce nu s’ar face chiar din școală — înțeleg clasele complementare sau școala de adulți, — pentru a nu mai vorbi de conferințele populare și șezătorile tradi- ționale, introducerea teoretică și practică în mecanismul electoral. Muzeul școalei ar trebui să posedeze și tot materialul de legi, bro- șuri, jurnale, cărți, buletine etc., cari interesează activitatea electorală. Lucrul va păreă unora copilăresc, văzând cum copiii se joacă de-a votul, deși lucrul nu pare la mulți destul de tragic, că oameni în toată firea se joacă ca niște cetățeni turmentați, vorba lui Caragiale, de-a votatele, fără să știe pentru cine să voteze 1 Iar pentrucă am ajuns la acest punct, aș dori să-mi spun măcar acum gândul meu clar și sincer, cu privire la participarea învățătorimii la politica militantă a țării. — Problemă atât de arzătoare și care a pasionat și congresul general al Asociației învățătorilor din toată țara, ținut în București în Aprilie anul acesta. Fără îndoială că nu se poate ieși ușor din dilema, că în- vățători^— ca și întregul corp profesoral din țară — fiind ce- tățeni, nu pot fi lipsiți de drepturile acordate celorlalți cetățeni, de a se ocupâ de trebile publice, deci de a face poljțică, și de a pătrunide în parlament. Dar nu e mai puțin adevărat, pe de altă parte, că intrarea în massă a învățătorimii în politica militantă de partide va stân- geni enorm bunul mers al școalei, va slăbi acel idealism inte- lectual, necesar încă pentru câtăva vreme în țara noastră, în lupta ce trebuie s’o ducem cu toată tăria împotriva analfabetismului distrugător. învățământul este o rotiță din mecanismul, statului, dar este o rotiță atât de esențială, încât bunul mers al celorlalte mai impunătoare roți, atârnă de funcționarea acesteia mai mici. 59 Inzadar unii sunt robiți de himera, că numai atunci servesc țara, când stau la cârma roților mai mari și'mai cu vază. Soluția acestei dileme, o întrevăd într’o direcție ceva deo- sebită de cele propuse până acum. Mă gândesc, anume, că uni- versitățile noastre au un privilegiu, — necunoscut în alte țări — acela de a fi reprezentate prin câte un senator în parlament. Mă gândesc Să extindem și să îmbunătățim acest sistem, în sensul că, toate cele trei grade de învățământ, primar sau popular, se- cundar șl superior, să-și aibe — după o normă anume stabilită — reprezentanții lor în amândouă corpurile legiuitoare. Ei vor trebui să fie aleși numai din corpurile didactice respective, ca mandatari ai lor, dar nu ăi partidelor politice, având ca obligație, în primul rând, interesele- morale, intelectuale și materiale ale diferitelor categorii de învățătorimi, precum și interesele școalei și a edu- cației noastre naționale. In sensul acesta nu lucrează azi nici reprezentanții universităților, cari mai mult sau mai puțin mărtu- risit, sunt expresia diferitelor partide politice. Liberi ar fi, pe al doilea plan, să fee și acești parlamentari poziție pentru sau contra altor chestiuni politice dela ordinea zilei, ca expresie îndeosebi a maiorității colegilor ce i-au trimis acolo. Avantajul sistemului propus, ar fi mai întâi, că micșorează numărul celor cari ar neglijă învățământul pentru a face politică, așa cum se face ea azi; al doilea, că corpurile didactice, ca atare, ar aveă cu adevărat glasul și în afacerile cari le privesc pe dânsele, și cari nu sunt apărate de nimeni, și în trebile sta- tului, mai ales ale educației naționale, nu ale partidelor, în cari opinia lor ar cântări mai mult decât cântărește acum. Supun deocamdată, -aceste păreri reflecției D-voastră și ale colegilor D-voastră. Revenind la problema generală a rolului social al învăță- torimii, mai am să adaug că, după cele zise până acum, ea trebuie să fie inițiată în problemele sociale șl economice și în chestiunile de politică științifică, pentru a puteă face față cu vorba și cu scrisul, până în cele mai îndepărtate sate, — even- tual până în parlament, — la deslegarea atâtor probleme agitate în presă și în discuția zilnică. Ignoranța în asemenea materii, sau pseudo-cunoștințe, dau naștere la concepții eronate, fanta- stice și dăunătoare bunului mers al societății. Dovada o avem în toate nuanțele bolșevismului. Și fără să ajungem până acolo, 60 bântuie azi și prin satele noastre destule curente subversive, pen- truca rolul învățătoritnii noastre, ca element de ordine și de echilibru social, și față de ciocoismul de sus, și față de ciocoismul de jos, să fie vădit de important. Dar tot acest rol, atât de frumos și de necesar, învățătorimea noastră nu-1 va puteă împlini, decât având din școala normală pregătirea cea de lipsă și cea mai temeinică. Astfel incât intențiunile Ministerului de instrucție din Bucu- rești, cu privire la reducerea școalei normale din tipul cu 8 clase, cum e in Ardeal, în cel de 6 clase, cum e în vechiul regat, este de două ori dăunător învățătoritnii noastre: din punctul de vedere al pregătirii pentru rolul social, de care am vorbit până acum. Dar în această privință, iată că chiar de ieri îmi cade in mână ziarul Dacia (Nr. 192 de Sâmbătă 31 Iulie), care ne aducea prin pana d-lui Tiberiu Crudu, directorul școalei normale din Bo- toșani, cele mai crude revelațiuni, cu privire la adevăratele mo- tive, pe care le-ar nutri actualul ministru de instrucție, d-1 P. P. Negulescu, proiectând această reformă. „Nu cumva, ne zice au- ' torul articolului, dând o prea întinsă cultură viitorilor dascăli, și încă în condițiuni prea deosebite de acelea în cari ei vor fi chemați să lucreze și să trăiască, ajungem să creăm oameni cari simt că au dreptul la o chemare mai înaltă, la o situație mai bună, la un traiu mai ales?“ *) Iar mai departe: ,Dacă așa stau lucrurile, nu cumva ar fi mai nimerit să scurtăm numărul anilor de pregătire a învățătorilor? La îndatoriri de studiu mai mic, vor corespunde și pretenții mai puține*. Cu toată cruzimea lor, aceste cuvinte pun îndestul punctele pe i, pentru ca să mai insistăm. Eroarea acestei concepții se poate adeveri, nu numai prin atâtea motive pedagogice, în amănuntele cărora nu putem întră ac), dar mai ales prin toată a noastră desvoltare asupra rolului social al învățătorimil. învățătorimea noastră, vom răspunde și noi, are tot dreptul ca învățătorime, pentru a-șl valorifică toate datoriile complexului ei rol, la o pregătire mai temeinică, la o chemare mai înaltă, la o situafie mai bună, la un traiu mai ales. *) Subliniat de autor. Vladimir Ghidionescu, profesor la Universitatea din Cluj. - 61 Strofe. f . In grădini e-atâta floare... Cântă ’n nuci privighetori — Și-ai venit și sbori ușoară Și tu floare printre flori. Visătoare treci și mângăi Fruntea crinilor drăguți Și ’ncercând un glas de cântec Rupi o floare și-o săruți. Fluturii ți-au dat ocoluri Ca ’ntr’un roiu de fulgi de măr, Tu cu mânile te aperi Și-ți anini o floare ’n păr. Fugi apoi și râzi:.. și iară Cânți privind departe ’n zări, Ochi-ți strălucesc de-un zimbet Dup’atâtea așteptări... T. Murășanu. Ștrengărită vrăjitoare. Dacă iei mai bine seama Citind versurile mele, ₜ Vezi frumoasa ștrengăriță Cum ți-apare-atunci din ele. Dacă iei mai bine seama l-auzi vocea în murmure, Cum prin râs, prin cânt și plânsuri, Ea se ’ncearcă să te fure... Vocea-i dulce și privirea,' Ție de-ajuns ca să te fure... Și-atunci... vei umblă ca mine, Visând vara prin pădure. După Heine. George Ponetti. - 62 - Pentru înțelegerea Filozofiei. Intr’un articol, întitulat , Felul Filozofiei Românești*, pe care l-am publicat în revista ,Transilvania* Nr. i din 1920, spu- neam, că filozofia românească este una din cele mai adânci învă- țături, deoarece ea se apropie foarte mult de adevărata de- finiție a filozofiei, care înseamnă înțelepciune, armonie, dreptate, chibzuință în vieață. — Punctul nostru de plecare eră deci pe de o parte definiția, care ni se părea cea mal acceptabilă asupra^ filozofiei în general, iar pe de altă parte apropierea filozofiei ro- mânești de această definiție. Stabilind acest punct de plecare, ne-atn fi așteptat poate ca să ni se conteste apropierea pe care o făceam între filozofia românească și definiția filozofiei în sine, deoarece ea eră partea originală din articolul nostru, și ca atare supusă la toate cri- ticile posibile, ca orice lucru când este afirmat pentru întâia oară. Dar nu am fi crezut ca să ni, se tăgăduiască în chip absolut de- finiția filozofiei în sine, pentrucă aceasta eră un adevăr consacrat istoricește, și deci aparținând domeniului comun, și discutabil numai din punctul de vedere al nuanțărei sale. — Cu toate ace- stea, în revista >Ostland< din Octomvrie 1920, pag. 31, găsim niște rânduri, cari la prima înfățișare ar păreă că exprimă tocmai o atare tăgăduire. Ni se obiectează că noi, definind filozofia prin înțelepciunea în vieață, dăm un înțeles prea larg filozofiei și, ded, facem o confuzie între filozofia propriu zisă și simpla înțelepciune a vieții. — Dar care este sensul precis al acestei obiecțiunî? Așteaptă ea din partea noastră numai o lecție elementară în care să arătăm, ca niște simpli școlari, că știm și noi ce se înțelege astăzi prin filozofie? Noi nu ne putem închipui, ca criticul nostru să se fi mărginit numai la această școlărească problemă, ci credem că D-sa este un cercetător al filozofiei, care a fost intrigat de faptul, că în veacul al XX-lea, adecă după perioada positivistă din secolul al XlX-lea, noi adoptăm încă definiția originară a filozofiei. Și așa prezentându-se chestiunea, suntem datori ca să dăm un răspuns. Se știe din etimologia sa, că filozofia, care este o vorbă-de origine greacă, este alcătuită din două cuvinte, din filos, adecă iubitor sau studios, și din sofia, adecă înțelepciune șl înseamnă iubirea sau studiul înțelepciuneî. — Și se mai știe din istoricul său, că - 63 mal întâi a fost cuvântul sofia sau înțelepciune, și apoi filozofia sau iubirea de înțelepciune, și ca filozofia a apărut prin sec. al Xl-lea a. Chr. ca o precizare a vorbei sofia, deoarece atât la Homer cât și la Hesiod, adecă prin secolii VIII și VII a. Chr., găsim sub forma de sofia, și numai la Herodot, în secolul al V-lea a. Chr., sub aceea de filozofie;¹) și anumite texte din Cicerone și Diogene Laerțiu, ne spun că înainte de Pythagoras, adecă înainte de se- colul al Vl-lea a. Chr., se ziceă sofia și că numai după acesta s’a zis filozofie ca o precizare a primului înțeles. Pythagoras a observat, că numai Dumnezeu poate să fie soios sau înțelept, că omul nu poate să fie decât filozof sau iubitor de înțelepciune.a) Dar lăsând la o parte legenda redată de Cicerone și Diogene Laerțiu cu privire la Pythagoras. și ținându-ne numai la Homer, Hesiod și Herodot, precum și la o epocă mai târzie, ca de exemplu aceea a Stoicienilors) și a programelor școlare din timpul nostru, reiese că deosebirea cu adevărat istorică între sofia ‘Și filozofie consistă în faptul, că primul sens aveă un cuprins mai larg, îmbrățișând întreaga‘vieață, pe când cel de al doilea înțeles a devenit ceva mai restrâns, aplicându-se la teoria unor anumite dlacipHne. Așa de exemplu Homer da numele de înțelepciune ehiâr artei zidarului, pe când Stoicienii ziceau, că sofia este în- țelepciunea vieței, iar filozofia se împarte în Logică, Fizică și Ețlț4^* și astăzi, în programele școlare, filozofia, deși nu se reduce numai la Logică. Fizică și Etică, totuși nu cuprinde toate ra- murile de studiu, ci numai vre o 8—9 dintre ele, și anume Psycho- logia, Logica, Problema cunoștinței, Estetica, Morala, Pedagogia, Sociologia, Metafizica, Istoria Filozofiei. — Cu toate acestea, istoria ne arată, că adesea gânditori de seamă ca un Platon, în antichitate sau un Boutroux în zilele noastre, deși se servesc de cuvântul filozofie în înțelesul etimologic de studiu al înțelepciunei cuprinsă în sinteza câtorva discipline, totuși au în vedere, mai ales, sensul larg, primitiv, de studiu al vieței în general, adecă sofia sau înțelepciunea vieței.⁴) Este filozof, zice Platon, acela ’) Homer, II. 5^V, 412, — Hesiod, Op, 651. — Herodot, Istorie, I, 29—30. ’) Cicerone, Tusculanc, V, 3, — Diogene Laerțiu, Triea(a Filozofilor, V.xmă, VIII, 12. ’) Plutarc, De placilis pliilosophorum, I. — Diogene Laerțiu, VII. *) Platon, Theetet, 145. — Cf. ediția Apelt, Nota 6 dela pag. 151. — Emile Boutroux, Du rapport de la philosophie atix Sciences, Revue de Metaphysique et de Morale, Paris, 1911. - 64 — care dorește înțelepciunea, dar nu numai o parte ci toată înțe- lepciunea. Natura filozofilor este de a iubi știința, care descoperă esența lucrurilor, dar de a o iubi în generalitatea sa, fără să re- nunțe la vre-una din părțile sale, oricât de mare sau oricât de mică ar fi ea.¹) — Astfel vorbește un Platon. Și cam tot ața se exprimă și un Boutroux. Și așa fiind, a fost firesc ca noi, în de- finiția ce trebuia să dăm filozofiei, să căutăm a alege sensul care ni se părea că răspunde cel mai potrivit folosului acestui studiu. Cât despre obiecțtunea ce se pare a ni se face, că am fost gre- șiți în alegerea noastră, răspundem: i. Să ni se demonstreze mai întâi, că un Platon sau un Boutroux au fost greșiți; 2. Chiar dacă ni s’ar demonstra, că un Platon sau un Boutroux au fost greșiți, totuși noi rămânem în credința noastră, deoarece pro- priile noastre cunoștințe ne spun, că așa trebuie să fie filozofia; o armonie a tuturor ramurilor de studiu, și, deci, o înțelepciune a fntregei vieți, iar nu numai o sinteză a câtorva discipline după cum se exprimă programe’e oficiale din zilele noastre. Iată câ- teva dovezi în această privință. Filozofia, profesată în școala din timpul nostru, este concepută de obicei ca fiind o sinteză a ur- mătoarelor discipline: Psichologia, Problema cunoștinței, Logica, Estetica, Morala, Pedagogia, Sociologia, Metafizica, Istoria Filo- zofiei — Cu toatp acestea, dacă nu ne mărginim numai la această concepție, și cercetăm chestiunea și în alte domenii, adecă în afară de școala oficială, ca de exemplu in tot câmpul culturei, vedem că filozofia este ceva mai mult și în același timp ceva mai puțin decât ceeace ne spun programele școlare. — Pe deo- parte observăm, că pe lângă Psichologie, Logică, etc., mai există o filozofie â Matematicei, o filozofie a Fizicei, o filozofie a Bio- logiei, o filozofie a Istoriei, o filozofie a Dreptului, o filozofie a poporului. — Și aceste diverse filozofii, nu se ocupă de amă- nuntele domeniilor respective asupra cărora ele filozofează, ci de problemele principiilor, pe cari aceste domenii le pun, dar fără ca ele să le poată deslegă prin propriile lor metode riguroase, pur științifice. — Și ele, adecă aceste filozofii, resolvă problemele puse în măsura în care ele se consideră ca părți ale aceleiași filo- zofii, și, ca atare, recurg unele la datele celorlalte într’o măsură • mult mai mare decât științele propriu zise. — Matematica d. ex. ca știință pură, studiază raporturile între spațiul și timpul în care *) Platon, Republica, VI, 4^5 b; VII, 485 b. - 65 Se află diferitele existențe. Dar pentru a ne spune' cât mai lă- murit cu putință ce sunt spațiul și timpul în sine, adecă ele- . mentele prime dela care ea pleacă, ea devine o filozofie a mate- maticei, și are o absolută nevoie de ultimele date ale celorlalte științe speciale, ca Fisiologia, Sociologia, Filologia. Intr’adevăr, ce observă matematicul in propria sa știință cu privire Ia natura spațiului? El analisează d. ex. raportul între geometria clasică, euclidiană, după care spațiul este o continuitate omogenă, și geometria cea nouă, ne-euclidiană care admite mai multe spa- țiuri, și după care spațiul are oarecum caracterele eterogeneităței. Dar tocmai pentru ca să resolve problema relațiunei între aceste două concepțiuni, matematicul devine și filozof, și are nevoie de ultimele date ale celorlalte științe. Când va cunoaște că, din punct de vedere pur fisiologic, el trebuie să spună cu un Mach că spațiul este acelaș numai pentru un acelaș individ; că un sociolog ca Durkheim afirmă, că spațiul n’a început să fie omogen decât mai întâi pentru câte o grupă socială și apoi pentru în- treaga societate; că trebuie să recunoaștem cu filologii, că Grecii antici nu aveau acest cuvânt, ci ziceau y&pa sau ținut, -tize; sau loc, xevi; sau vid, că, prin urmare, vorba și ideia de spațiu, în înțelesul nostru contimporan, apar mai târziu, aproape odată cu știința modernă; când va cunoaște toate acestea, matematicul devine și filozof și este mai pregătit, decât in cazul contrar, pentru a da o soluție problemei naturei spațiului. Atunci poate că el ar fi condus la concluzia, că spațiul este o continuă realizare a unei unități inteligibile într’o multiplicitate sensibilă, șl, deci, de natură variabilă, — deși schimbându-se numai în sensul unei tot mai mari inteligibilități, adecă în același sens, în direcție omogenă. Și astfel, el ar adoptă poate în cât mai plină cunoștință de cauză soluția unui Henri Poincare, după care spațiul este relativ iar cele două geometrii, — euclidiană și ne-euclidlană, — sunt deo- potrivă de legitime, după punctul de vedere, în care ne punem. — Și tot așa este cu toate celelalte științe. — Fizica studiază ma- nifestările exterioare ale corpurilor, care nu schimbă natura ace- stora. Dar aceste manifestări, sau fenomene, sunt ele oare în fond de același fel, — o mișcare, — după cum ar susține un neo mecanist ca, Longevin, — sau se pot grupă în diferite forme ale energiei, ca termo-dinamica și electricitatea, așa de exemplu cum afirmă energetismul cu un Ostwald sau Duhem? Când un 5 66 - fizician își pune șî o asemeni problemă cu gândul de a o deslegă, devine filozof și trebuie poate să se întrebe, că ce ne-ar spune în această privință un teoretician al cunoștinței. Și astfel, el ne-ar declară poate că după cum cea mai bună metodă în dobândirea cunoștinței în generai, este aceea care conciliază intuiția cu ra- ționamentul, tot așa, și în determinarea obiectului special al Fi- zicei, cea mai legitimă concepție pare a fi aceea a unui Perrin, care, tocmai bazându se pe intuiție și raționament, ne dă o teză intermediară între mecanism și energetism. — Biologia este știința vieței. Dar ce .este vieața în sine? Un savant specialist, ca Le Dantec, ne-ar spune, că biologia trebuie studiată după metoda cea mai riguros mecanică, cea mai științifică, întemeiată numai pe raționament și pe experimentație. Dar dacă pe lângă teza positivistă a unui Le Dantec, am cunoaște și metafizica unui Bergson, am ajunge probabil la concluzia, că vieața nu este un simplu proces mecanic de asimilare și de desasimilare, ci o forță creatoare dată de Dumnezeu în lume pentru a înfăptui adevărul, frumosul și binele. — Medicina examinează raporturile între func- țiunile anormale ale vieței. Datele de care se slujește medicul pentru deslegarea problemelor sale, sunt, negreșit, mai ales datele biologului. Dar cum se întreabă adesea dacă, pe lângă formulele științelor positive, nu trebuie să recurgă și la intuiția și la ex- periența sa, el devine filozof si are nevoie de cunoașterea unei lucrări ca Introducerea la Medicina experimentală, a unui Claude Bernard, în care Medicina este pusă în raport cu celelalte științe pe baza armoniei între experiență și rațiune. — Și ceeace con- statăm la biologie și la medicină, se aplică, negreșit, — mutatis mutandis, — psichologiei și pedagogiei. Căci există o strânsă legătura între aceste discipline. Ceeace sunt biologia și medicina pentru știința corpului nostru, sunt psichologia și pedagogia pentru știința sufletului nostru. — Dar nu este ramură de studiu care, în cele din urmă, să nu presupună pe celelalte și care să nu-și aibă filozofia sa. — Filologia analizează formarea cuvintelor. Dar ea își deslușește cu atât mai mult scopul urmărit, cu cât devine filozofie și întreabă pe fizician ce sunt sunetele; pe geograf ce schimbări a observat în oameni după configurația geografică; pe psicholog și pe logician ce este gândirea; deoarece cuvintele sunt o expresie a gândireî, prin diferite semne exterioare, între cari sunetele, și filologul trebuie să știe ce este gândirea, ce sunt - 67 sunetele, ce influență are climatul asupra gândireî. — Apoi re- zultatele filologiei la rândul lor, sunt foarte prețioase pentru cele- lalte științe. Așa de exemplu s’a vorbit mult în'ultimul timp de posibilitatea unei limbi universale, nu dintre cele existențe, ci una creată din nou și dintr’odată, într’un chip raționalist, ca volapiikul lui Schleyer, esperanto lui Zamenhof, ido alui Beau- front și Couturat. Dar o asemeni posibilitate presupune de- rivarea gramaticei din logică. Și filologii, ca Brunot și Meillet ne spun, că gramatica se alcătuește treptat, psichologicește, printr’o serie de contingențe istorice^ — Aceeași chestiune, deși sub o altă formă, se pune și pentru Istoria literaturei. Aceasta trebuie să ne arate, între altele, cauzele din care a izvorît o operă de artă. Dar aceste cauze pot face parte din înlănțuirea ideilor generale ale unei epoce, sau ele pot fi faptele de toate zilele pe cari le-a trăit autorul examinat. Cum este deci mai bine ca să procedeze istoricul literaturei? Să admită cu un Goedeke, că trebuie să excludă categoriile și să se țină mai ales la amănuntele biografice, sau să încerce cu un Faguet ca să ne redeă înlănțuirea ideilor? — Și de îndată ce se pun asemeni chestiuni, -intervine filozofia. — Dar problema, care se pune pentru istoricul literaturei, în special, o găsim și la istoricul propriu zis, al civilizației în general. Pentru a studlă progresul ome- nirei, istoricul șe află în prezența acelorași metode opuse: școala cu tendință empirică a unui Seignobos sau Bernlieim și școala cu tendință raționalistă a unui Lamprecht sau La- combe. Și poate că adevărul este de partea acelor istorici- filozofi, cari, ca un Fustei de Coulanges, Breysig, A. D. Xe- nopol, N. lorga, cred că trebuie să armonizăm cât mai întins cu putință experiența cu rațiunea, și invers. — Și ceeace este în Istorie, este și în știința Dreptului. Juristul se ocupă de rapor- turile între proprietățile oamenilor. Dar după ce normă? Ce este dreptul in ultimă analiză? Metoda preconizată astăzi în Drept este mai ales aceea a școalei zisă is- torică, reprezentată printr’un Savigny, un Geny, un Saleilles, un Stammler, care declară că Dreptul este opera atât a experienței cât și a rațiune!, șî că, prin urmare, el trebuie examinat prin îmbinarea experienței, cu rațiunea. Și juristul se întreabă, firește, în ce măsură această metodă este legitimă. El este ispitit poate cu atât mai mult ca să-și pună această chestiune, cu cât filozofia r>* — 68 — îa modă în timpul nostru, este mai cu seamă o filozofie prag- matistă, empiriști, utilitaristă. Și nu este exclus ca juristul să se întrebe dacă nu este mai bine să revină Ia metoda empirică a unui Ihering, după care dreptul este o proprietate izvorttă din necesitatea unei forțe utile, iar nu din necesitatea unei legitimități raționale, după cum susțin un S'rey și mulți neo kantieni sau hegelieni. — De aceea el are nevoie de filozofie și recurge de ex. la un logician care îi spune că cea mai bună metodă pentru stu- diarea unui obiect, este aceea care consistă în sinteza sau armonia tuturor metodelor posibile, și care, în consecință, îi recomandă în primul rând școala zisă istorică. Și astfel, el ajunge la ideia că dreptul este o proprietate rațională, dar realizată într’un dat em- piric, după cum istoria este înfăptuirea treptată a idealului în con- tingențele realităței. — Și în același chip se prezintă și Economia Politică și Estetica și Morala, Economia Politică studiază condi- țiile materiale ale progresului omeqirei dar în vederea unui scop moral. De aceea poate un Charles Gide are dreptate când sus- . ține că metoda cea mai potrivită în Economia Politică este aceea care ține seamă de transformarea faptelor dar și de înlănțuirea ideilor. Și prin aceasta el este condus să filozofeze asupra Eco- nomiei Politice punând-o în raport cu celelalte ramuri de studiu. Cât despre Estetică trebuie să spunem cu un filozof ca Schelllng că ea are ca obiect frumosul, și că frumosul este realizarea unei unități ideale într’o multiplicitate sensibilă. Iar Morala este, după cum a zis un Kant, tendința noastră de a stabili o armonie între noi și semenii noștri sub o aceeași lege universală. — Iată deci ce ar fi adevărata filozofie. Ea ar fi încercarea de a da un răspuns oricât de ipotetic, dar să dea un răspuns, și la ches- tiunile pe care diferitele forme ale cunoștinței noastre nu le pot deslegă, însă pe care ele totuși le pun. — Pentru a resumă ceeace precedă și a ne concentră gândul asupra acestui adevăr, să reluăm unul din exemplele citate. Fie de ex. Biologia. Ea studiază cu precisiune fenomenele yieței, dar ea nu știe precis ce este vieața în sine. Și ea pune problema vieței,. pentrucă ea pleacă dela vieață, dar fără să o rezolve. Dacă ea ar încercă să deă o soluție acestei probleme, s’ar contrazice în definiția ei de știință exactă, pentrucă, în actualul grad al culturei noastre, nici un biolog nu ne-ar putea spune în chip hotărît, conform unei metoie riguros științifice, ce es’e vieața înșine De aceea, o atare - 69 - chestiune se lasă in seama filozofiei. Savanta! care se ocupă și de asemeni chestiuni, încetează de a mai fi un pur savant pentru a deveni un savant filozof. — Și acesta este cazul mai tuturor invățaților, care au ajuns să șl adâncească disciplinele lor res- pective până la necesitatea de a pătrunde înțelegerea însăși a principiilor pe care se bazează principiile disciplinelor lor. — Astfel filozofia este o ipoteză, dar o , ipoteză reieșită din armo- nizarea tuturor celorlalte ramuri de studiu, și prin aceasta ea este o înțelepciune. Savantul biolog, care filozofează, trebuie să re- curgă și la artă și la știință și la religie și până și la bunul simț, , pentru a ne dă un răspuns asupra vieței în sine. Numai așa ne putem dă seama că vieața nu este produsul unei simple întâm- plări, ci creația unei divinități. In această privință este foarte in- structivă doctrina ilustrului filozof Henri Bergson.¹) — Dar pe de altă parte, sunt mulți filozofi cari merg în sens invers. Ei exa- minează cu așa amănunte științifice părțile oficiale ale filozofiei, încât ei ajung să spună că unele din aceste părți nu se mai țin de filozofie, ci sunt științe independente. Astfel este cazul multor psichologi. Ei nu se ocupă numai cu principiile Fisiologiei, ci întră aproape în aceleași amănunte ca și fiziologii, și pretind că Psichologia nu mai .este filozofie ci știință?) — Dar ce poate să însemne toate aceste abateri del^. definiția dată de obicei filozofiei, decât că filozofia nu este ceeace această definiție ne spune că ea este? Și a*șa fiind, concepția obicinuită despre filozofie apare ca trebuind să fie modificată. Dar, firește, nu este locul aiei ca să ne ocupăm de această reformă. Noi reținem aici numai faptul că filozofia pare a fi nu studiul amănunțit al câtorva ramuri de studiu, ca Psichologia, Logica, Estetica, Morala, ci studiul general al tuturor problemelor puse dar nerezolvate de toate celelalte ramuri de studiu, și, prin urmare, cunoștința esențială reieșită din sinteza sau armonia tuturor formelor cunoștinței noastre sau a tuturor manifestărilor vieței noastre. Iată de ce noi am zis și continuăm să zicem că filozofia este o înțelepciune, și că înțelepciunea consistă în armonia tuturor disciplinelor minței noastre sau a tuturor manifestărilor vieței «) Henrj Bergson, Etalat ion. Crvatrice, 16-e id, Paris, Alean, 1914, p. >75, 193 ți urm., 270; L’Energie spirituale, 3-e id., Paris, Alean, 1919, chap, I, la eonscience et la vie. ²) Th. Ribot, La Psyehologie Anglaise contemporaine, Paris, Alean, UI-c edition, 1914, Introduction. 70 noastre. Dar să fitn bine înțeleși. Armonia sau înțelepciunea pentru noi, nu înseamnă compromis, ci înfăptuirea unităței ideale în mul* tiplicitatea realităței, sau realizarea spiritului în materie. Și așa fiind, nu poate fi vorba de un simplu calcul utilitar, cl de un entusiasm clocotitor de adevăr, frumos și bine, de un suflu divin care trece prin lume nu pentru a se mlădia ei, ci pentru a o îno- bilâ pe ea. Cl acesta este adevărul asupra filozofiei, ne o spun toate doctrinele acelora pe cari omenirea i-a consacrat ca cei mai mari filozofi: doctrina unui Platon, sap a unui Sf. Augustin, sau a unui Descartes, sau a unui Spinoza, sau a unui Leibniz, sau a unui Kant, sau a unui Bergson. — Noi credem deci că pentru a fi filozofi nu este destul a construi un sistem teoretic din datele câtorva științe, ci trebuie să fim înțelepți. Și pentru a fi înțelepți trebuie să năzuim a pătrunde principiile câtor mai multe științe pentru a le armoniza între ele în vederea câtor mai multe nece- sități ale vieței materiale, care trebuie să slujească de instrument vieței spirituale. O filozofie este cu atât mai prețioasă, cu cât ea este mai animată de principiul unei armonii universale. Filozofia Românească, de ex, ni s’a părut prețioasă pentrucă, între altele, eâ este în chip deosebit animată de un asemeni spirit, deși ea nu este încă decât la începutul desvoltărei sale, și deși, prin ur- mare, ea nu s’a aplicat încă decât la un cerc restrâns de cunoș- tințe. Dar dat fiind fondul său așa de admirabil, este evident că ea va deveni cu atât mai valoroasă cu cât va înainta în istoria sa. Astfel deci trebuie să fie filozofia: o armonie sau o înțelep- ciune a întregei vieți, dar o armonie care are în vedere înălțarea vieței din mizeriile pământești spre seninătatea divină. Ce ne-ar folosi nouă un presupus filozof sau înțelept care, fiind consultat asupra unei adânci dureri sufletești, ne-ar face numai teoria func- țiilor fucsiene și nu ne-ar da și un sfat salutar, izvorît din cum- pănirea tuturor bogatelor lui cunoștințe și din suflul idealist al acestei cumpăniri? Am mai numi noi pe un atare om filozof sau înțelept? La o asemeni întrebare răspunde însuși cel mai ele- mentar bun simț. — Și este logic, este firesc să fie așa. Dacă examinăm istoria filozofiei și mai de aproape decât am făcut aici, în acest simplu articol, vedem din ce în ce mai mult, că filozofia este ultima străduință a omului ca, printr’o armonie sau conlucrare a tuturor cunoștințelor șale, el să-și lumineze pe cea — 71 mai esențială din aceste cunoștințe caie este religia, și pe care biata sa ființă nu o poate înțelege mal deplin dintr'odată. Astfel, primul sistem pe care ni-1 pomenește istoria filozofiei, anume acela al lui Thales din Milet, este, vădit, o încercare de a explică lumea științificește, dar ca 6 deslușire a ceeace spunea religia.¹) Apoi mai toate sistemele s’au desvoltat în raport cu religia, fie pentru a o confirmă, fie pentru a o tăgădui. Căci așa este natura umană. — Unii posedă sentimentul religios în chip mai puternic, iar alții mai puțin. — Și filozofii ne arată, între altele, tocmai' treptele cuprinse între cei cu sentimentul religios puțin desvoltat și ceice au sentimentul religios în cel mai înalt grad. Așadar, credem că nu greșim în mod absolut când afirmăm că cel mai potrivit cuvânt pentru a spune ce este filozofia, este acela de înțelepciune, și că înțelepciunea este o dreptate, o cum- pănă, o armonie între diferitele discipline ale mlnței noastre sau între diversele manifestări ale vieței noastre. — Zicem »adevăr sau greșală în mod relativ*, pentrucă cine s’a ocupat cu filozofia știe că o biată ființă omenească nu poate posedă adevărul în între- gime ci treptat, și că a crede altfel este a fi presumțloși. Filozofia există tocmai pentru ca să ne invite la modestie, să ne arate că lumea pe care o trăim aici pe pământ este o serie de încercări, în care noi ne frământăm să înțelegem că multiplicitatea reali- tăței materiale trebuie să se înalțe către unitatea spiritului uni- versal sau adevărul absolut, dar nu dintr’odată ci în măsura în care fiecare parte se armonizează cu celelalte. De aceea filozofia este studiul unltăței care leagă părțile realităței. Și de aceea omenirea a numit înțelepți mai ales pe aceia, cari au năzuit să vadă lumea nu prin vreuna din laturile ei, ci prin armonia diver- selor sale elemente. Dar suntem la sfârșitul disertației noastre. Și, terminând, ținem să mulțumim criticului nostru pentru prilejul pe care ni l-a dat ca să facem această disertație, și ne permitem să-i adresăm următoarele frățești cuvinte: Dacă este o filozofie pe lume, ea există pentru ca să ne armonizeze, iar nu să ne desbine. Așa au înțeles spiritele mari filozofia, așa au înțeles-o șl Românii în mult necăjita dar mult demna lor istorie de până acum, așa trebuie s’o înțelegem și noi. Și ar trebui ca toți cei ce se îndeletnicesc Cf. Aristoteles, I, TA - cu filozofia să contribuie din toave puterile lor la înfăptuirea ar- moniei universale. Acesta pare a fi scopul suprem al omenirci. — Iar rostul fi'ozofiei este ca să ne facă să ne pătrundem de acest sublim scop: să ne ridicăm fiecare deasupra îndividualităței noastre multiple până la unitatea divină în care să fim cu toții una și aceeaș ființă. Acesta a fost crezul marilor filozofi. Acesta trebuie să fie și crezul nostru, dacă voim să ne împărtășim dela adevă- rata filozofie, adică dela adevărata înțelepciune, dela adevărata dreptate, dela adevărata vieață. — In această privință Istoria filo- zofiei românești este una din cele mai frumoase pilde. Neamul românesc și-a făurit filozofia sa sau concepția sa despre vieață, bazându-sș, între altele, pe armonia dintre creștinism și naționalism. Biserica românească este, în acelaș timp, și o biserică națională, iar naționalismul Românilor este adânc întemeiat pe blânda, pe îngăduitoare* învățătură creștină. De aceea, elementele filozofiei românești sunt unele din cele mai admirabili drumuri, cari duc la umanitarism. Să considerăm de ex. naționalismul, care pare a fi elementul ce se opune umanitarismului. Vom vedea că el este introducerea însăși la umanitarism. Prin naționalism, Românii au înțeles acea doctrină, care admite ca fiecare națiune să se des- voalte în propria sa fire, dar pentru ca prin această desvoltare fie- care din ele să-și aducă nota sa specifică la armonia universală. Cine poate tăgădui sublimul unei atare concepții? Iată de ce noi am definit filozofia prin armonie sau înțelepciune, și de ce am văzut în filozofia românească una din cele mai expresive icoane ale adevăratei filozofii sau ale adevăratei înțelepciuni. — Dar această filozofie este așa sublimă, pentrucă ea izvorește din intimitățile vieței, pe care ea caută să le armonizeze, într’una și aceeaș uni- tate supremă. Marin Ștefănescu, profesor la Universitatea din Cluj. Cei mai mari dușmani ai libertății nu sunt ceice o asupresc, ci ceice abusează de ea. Gîoberti. * Dreptul oamenilor e natural fondat pe acest principiu, că di- versele națiuni trebuie să-și facă în timp de pace mai mult bine și în răsboiu cât mai puțin rău posibil, fără să fie însă aceasta în dauna veritabilelor lor ipteresș, Montesquieu, — 73 Doină. (Motiv popular.) Plânge-mă mamă cu dor Căci ji-am fost de ajutor: Holdele |i le-am plivit, Plaiurile ți-am cosit, Ogorul ji l-am arat Holdele Ji-am secerat... Plânge-mă mamă cu jele C’ai ajuns la zile grele Să iei biciul de curele Și să prinzi boii la jug, Să mergi singură la plug; Să iei jugul subsuoară, Să-ți duci singură la moară ... Iar eu departe de voi In loc de carul cu boi, Ajut tunului de roate Să trăsnim din el în gloate Să sune văile toate... Astăzi-mâne, cine ști Vine-un glonț ai clipi Oblu ’n mine s’a opri — Cineva va scrie carte C’am murit aici departe, Unde-i pământul mai greu Fără om din satul meu, Fără om din a mea fără, Unde-i moartea mai amară! T- Murășanu. - 74 - Poetul G. Crupenschi. G. Crupenschi a publicat trei poezii; numai trei: în Curier de ambe sexele al lui I. Eliade Rădulescu, volumul întâiu și în Almanaehu literarii pe anul 1839, publicat tot de Eliade. Foaea pentru minte, inimă și literatură a lui G. Bariț le-a reprodus, pentru Ardeal, îndată. Scriind și despre literatura română, F61ix Colson l-a lăudat pe Crupenschi în cartea sa, dela 1839, despre țările românești: De l’etat etc. Colson îl socotiă »renumit« prin talentul său poetic. El a fost, de sigur, un amic al lui Costache Negruzzi, care eră, în acel timp, amicul și, chiar la aceleași publicații, colabo- ratorul din Moldova al lui Eliade; care-i va fi procurat acestuia și colaborarea lui G. Crupenschi. Intr’un manuscript al Academiei Române, cu Nr-ul 1176, găsim, la pagina 263, părerea lui Mihail Cogălniceanu despre George Crupenschi. Cogălniceanu îl socoti: talent poetic original, care ar putea deveni întâiul nostru poet, dacă ar voi să — scrie! („ George Krupenski a un talent poâlique tout-'ă-fait original. Le peu qu’il a public josqu’ă present denote du genie et l’espoir que pourvu qu’il le veuille, il pourra devenir notre premier poete; rien ne lui manque hors l’application“). Cine a fost acest Crupenschi, nu știu: Un leitnant care pela 1840 vindea unei rude moșia Bițăștii; un căpitan de pela 1830 (George sau Grigore?); fostul colonel, a cărui soție era o Joră? Nu știu. Se pare, insă, că poet l-a făcut o tristă experiență familiară: Moartea copilului său cântat (original) în Muma la mormântul fiului său, cântat, prin asemănarea motivului tristeții, în celelalte două poezii, traduse din Chânier și Lamartine. De câte ori citesc, la Eliade, despre poetul Fonseca, vreun descendent al lui Fonseca cel amintit de Sulzer în istoria Daciei transalpine; sau, la C. A. Rosetti, despre poetul Râmniceanu, de pela 1835—1840, mi se trezește un dor să văd odată vreo poezie de ei, dela începutul, dela mijlocul veacului trecut. Până acum nu am văzut nicăiri nimic. Ei înșiși trebuie să fi fost indiferenți față cu opera lor; și indiferenți față cu literatura română. Un indiferent a fost și George Crupenschi, pe care-1 avem însă cel puțin într’o poezie.¹) G. Bogdan-Duicâ. *) Femeia frumușică, singura bucată de proză a lui Crupenschi, publi- . cată în Curier de ambe sexe (I), este o satiră blândă, dar neîndoioasă, spunând tot, despre femeia cochetă, care chiar ajungând »la marginile vieței, hârbuită și bătrână, se stinge și moare în capelă stacojie'. 75 1. Muma la mormântul fiului său. 1. Subt stejarul ce te umbrește Dormi în pace, odihnește, Fraged rod, perdut odor Unui tînăr dulce-amor. 5. Un minut numai pe brațe A ta frunte am purtat; Astfel p’a nădejde!' lațe Un minut m’am legănat. P’a ta frunte de s’a ’ntinde, 10. De va geme-al iernet vînt, Vîntul să-ți aduc’aminte Că alerg cu el gemând. Cât Aurora purpurină Cu-a ei' lacrămî va uda 15. Floricica cea senină, Rourând cenușa ta, Atât, fiu nenorocite, Pe-al tău trup aicea stins Ochii mumei osindite 20. Vor depune al lor plîns. Insă când subt ramul verde Filomila cu-al său glas Vine, rodul să-și desmerde, Și să uite-al său necaz; 25. Să nu crezi c’al mumei tale Este vers melodios, Căci cântarea gurei sale E suspin numai duios. Te-am perdut! — In primăvară 30. D’acum nu te veigjuca • Cu plăvița ta mioară Ce sărea ’naintea ta! Notă. Ataauach literarii pe anul 1839, pag. 89—92 (București). 76 Nădejdea-mi oarbă jălește, Nu-și va mai' închipui 35. C’a ajunge a privi Bărbăția ta cum crește; Sad ducând vre-unei zine , Din colnicele vecine Despoierea ’nfricoșată 40. Ursului mult fioros Și cerându-i spre răsplată O cosiță d’abanos. Iar ostașii când voiu trece, Nu-mi vor zice: »Fiul tău 45. Este ager, ne întrece, Vrednic e de tatăl său«. Voiu trece ca o streină Auzind, spre-al meu necaz >Celce zace subt tulpină 50. N’a perit ca un viteaz*. Oh! d’acum nu’s pentru mine Zile vesele senine! Am fost mumă un minut, Avuiu razem!... L-am perdut ’ * 55. Subt stejarul ce se ’nclină Odihnește-a ta țărînă; Iar pe vârfu-i mlădios Turtureaua ruguește Și cuibul își împletește 60. Subt â frunzei cer umbros. Seara trece, noaptea vine, Ea adoarme ’n visuri line. Ziua ’ncepe a luci? Glasul ei pe deal răsună; 65. Eu jălesc întotdeauna, Căci tu ’n veci nu t-ei trezi. ___________. G. Crupenschi. Notă. Poezia a fost reprodusă, îu Ardeal, în Foaie pentru minte, inima shi literatura, 1839, 10 Decemvrie (Nr. 50), pag. 399—400. Notă. Curier de ambe sexe, jurnal liberal, București, tomul I. Nrul 1, pag. 20—23. 77 ... II. Crucea. (Imitație din Lamartine.) 1. O tu cruce ’n plâns culeasă de pe-o gură istovită Cu al ei din urmă-adio, cu-al ei suflet rătăcit, De treiori icoană sfântă, dar de-o mână amorțită, Chipul Domnului iubit! 5. Câte lacrămi se scurseră pe picioarele-ți prea sfinte Din mărețul ceas în care pe al ei osebit sin, Intr’o mână tremurândă ai trecut încă ferbinte De al ei de-apoi suspin. Alba pară a făcliei da o searbădă lumină. 10. întristat bătrânul preot murmură lângă secriu, Ca o maică ce murmură o cântare dulce, lină Adormitului său fiu. « Cuvioasa ei nădejde p’a sa frunte era trasă, Fe-acea față ca-o cerească strălucire ’nfrumseța; 15. Obositele necaze duioșia lor lăsară, Moartea-i da mărirea sa. Adiind cu ’ncetul vântul, prin cosița-i despletită. — Desvălia și ’nvălia iarăși chipul ei încă frumos, Cum pe-a morței marmuri albe umbla umbra cam cernită 20. Unui negru chiparos. Un braț veșted sta nemernic de pe-al morții pat d’oparte Celalalt cu frăgezime pe-a sa inimă adus Se părea că câte încă, c’aducea pe-a ei buzi moarte Ajutorul cel de sus. 25. A sa gură sta deschisă pe chipul de mântuire, Insă sufletul fugise de pe buze ce-1 căta Ca ușor miros de smirnă a văpăii înscrumire Pân’ a nu-1 înflăcăra. - 78 Acum totul amorțise p’a sa gură înghețată, 30. Răsuflarea-acum tăcuse în al ei sân adormit, ș’al ei ochiu fără privire de sub geana ’mpovărată Jumătate sta umbrit. Eu! Eu însă stăm d’opărte, pradă groazelor tăcute Ne ’ndrăznind să mă apropiu d’acea față ce-am slăvit; 35. Par’că ceasul pătimirei și al morții măriri mute O-ar fi îndumnezeit. Nu ’ndrăzneam, dar bunul preot pricepu a mea uimire. A lui mână, dându-mi crucea, o sărut și ’n plâns o ieu: »Iată (’mi zise) aici nădejdea, iată dulcea pomenire, 40. Ține, ia-le, fiul meu!« Dar! O sfântă moștenire, te-oiu avea pururea ’n lume! De trei ori din ziua ceea copăcelul ce-am sădit A schimbat a sale frunze pe-a sa groapă fără nume Și tu nu m’ai părăsit. 45. P’acea inimă lipită, ah,, de unde să șterg toate! Tu ’mpotriva vremii crude neuitatei ai fost semn Ș’ai mei ochi prin lacrămi crunte au săpat urme ’ntristate Pe al chinurilor lemn. O din urmă scump tovarăș unui suflet care sboară! 50. Ah!- rămâi p’al meu piept, vino, spune-mi, spune-mi ce-ți zicea Când, ca un Eho cuvântu-i, ca a limbei d’apoi pară, Numai ție îți vorbiâ. Când în ceasul de ’ndoeală, unde-a trupurilor vieață, Ascunzându-se subt vălul de pe ochii ce se stâng, 55. Se înalță ca văpaea, prefăcând simțirea ’n ghiață Surdă celor vii ce-1 plâng; Când p’a vieții sale margini, când în cumpenele morții, Ca un rod cu-a sa povară despărțit d’dn fraged ram, Plecat sufletul atârnă tremurând în ghiara sorții 60: Peste-a morții cernit hram; Când plăcuta armonie de cântări și de suspinuri Nu deșteaptă mintea mută, adormit’acum în noi; Când pe piepturi stai lipită în minutul cel de chinuri, Ca prietenul d’apoi; - 79 - 65. In aceștiași morți nume, cer ca ’n ceasul ce desparte Să-mi dau duhul ș’a ta rază șl ’n acea cumplită zi, Când minutul meu va bate, pomenește-mi a ei moarte, A ei... ce știe muri! Voiu cătă acel loc unde gura ei acum murindă 70. Răsuflă a despărțire! cel din urmă scump suspin Ș’al său suflet va întoarce pe-a mea umbră fugândă In cerescul ei senin. Dăruiască-mi atunci soarta, ca o mumă ce se ’ndură, O tovarășă în doliu, c’un chip jalnic întristat, 75. Ca un înger lângă mine, să-mi culeagă pe-a mea gură Jarul ce înc’am păstrat. Sprijinește-o pe-a ei cale, sună-i lin ceasul din urmă Și semn dragostei, nădejdii muritorilor slujind, Odor la cel ce rămâne dela cel ce moartea-1 curmă 80,. Treci așa la toți pe rând. Până ’n ziua ceea ’n care spărgând bolta ’ntunecoasă Răsunând un glas din ceruri va chema de șapte ori Pe tot cel ce ’n umbra crucei odihnește a sale oase Invălit d’ai morții nori. G. Crupenschi.¹) III. Bolnavul. (Tălnjăcire dela A. Chelner). î. Zeu al tainelor înalte, Apolon, a mea scăpare! O tu care ’nnoiești vieața, ce dai boalei vindecare, Ce-ai sfârmat fruntea lui Piton, tânăr zeu, izbânditor, Fie-ți milă d’un fiu fraged, d’al meu singur ajutor! 5. Fie-ți milă d’a sa mumă, pradă lacrimilor dată, Ce lui singur ea viază, ce de toți e azi lăsată, Ce n’ar fi mâi dorit vieața, spre a-și vedea fiu ’n mormânt. Mare Zeu, scapă-i junia! Lasă-mi razem pe pământ. Afinează ’n sânu-i, stinge focul boalei cei cumplite 10. Ce-arde tânăra mlădiță unei vieți neprihănite! >) Notă. A fost reprodusă de Coala pentru- minte, inima, xhi literaturii, 1840, 23 Iunie (Nr. 26), pag. 201. - m - 3 Apolon! Dacă vr’odată, de mormânt cumva scăpat II voiu mai privi pe luncă de oițe ’ncunjurat, Eu îți jur ție, aice, că aceste mâini uscate Ți-or aduce la picioare daruri multe și bogate; 15. Și în fiecare vară eu altaru-ți voiu roși In păraiele de sânge unui taur ce-om jertfi. >Ah, copile, nu te ’ndupleci! Auzi, fiule, răspunde! Până când cruda-ți tăcere pătimirea-ți va ascunde? Copil încă, dorești moarte? Vrei ca ’n anii ei cei slabi, 20. Să îți lași muma streină numai cu ai săi peri albi? • j Vrei să ’nchiză a mea mână ochii tăi mai Înainte, Să unesc a ta cenușă cu a unui scump părinte? 1 Dela tine doriam, dragă, așa sfinte căutări | Și al meu mormânt așteaptă plânsul tău ș’a tal’ oftări. 1 25. Spune mumei tale, spune, ce durere te-asuprește ? 1 Pătimirea ce ascundem mult mai mult ne amărește. Ah!, te uită, mă privește, nu e gat’ al tău sicriu! > Rămâi singură, o mumă, te las, mor, nu mai ai fiu! Nu, tu n’ai, n’ai fiu pe lume, o tu maică mult iubită, 30. Te-am pierdut: o rană crudă, o durere otrăvită । Mă topește; abia încă a-mi sili sufletul pot ; Fiecare răsuflare cea din urmă o socot. D’acum tac, d’acum adio! Pân’ și patul mă rănește, Așternutul depe mine slăbiciunea îmi mărește. 35. Toate-mi par că sunt osânda: Mă sfârșesc! Mum’ ajutor! ' Ah, întoarce-mă spre tine ! Vai, durere! Mă duc... Mor!« >Ține, fiu nenorocite, ia această băutură. Ea-ți va dâ iarăși putere prin a sa dulce căldură Nalba, socul, mestecate cu semințile de mac, 40. Și-au unit al lor putere, îți vor fi un singur leac. Ș P’acest vas fierbinte încă, o vestită vrăjitoare Descântând a ta durere ’mi arătă a sa ’ndurare. Acum soarele pe tine au lucit de patru ori , Far’ să guști harul Ceresii, far’ să știi somnul de ziori. 45. Ține, fiule iubite, ia, înduplecă-te, dragă, lat-a ta bătrână mumă îngenunche și te roagă, Ce-acum plânge ... iar’ odată pașii tăi îi îndrepta, Te strângea la sân adese, p’a ei brațe te purtă; SI • Ce ziceai că-ți este scumpă, ce-ți suflă în piept iubire 50. Și cu cântece voioase ațițâ a ta zimbire, Când ai tăi dinți, ascunși încă, cu dtlrere' încolțind Din ai tăi ochi copilatiei priveam lacrimi izvorând, Ține, ah, pe a ta buză acum searbădă amară, Și de car’ aceste țâțe fură supte-odinioară, 55. Datorie hrănitoare ce-ți va fi spre ajutor Ca ș’atunci când primiai hrană din a sinului izvor.< >0 colnici a Erimatei! O dumbrăvi ce le ’ncunună, O voi vânturi răcoroase ce prin frunza lor răsună! Ce ’nfioară unda lină, ce pe tânărul lor sin 60. Gonesc creții ce să ’nchină p’ale lor fuste de in! Zine sprintene^ voioase, voi frutnseți neprihănite! Tu știi, mumă, știi pe țermul Erimatei fericite Acolo venin nu este, nici șerpi, nici lup răpitor. O tu față îngerească, o vers dulce, o amor! 65. Jocuri, păsuri împletite, flori, o undă ce lin cură. Nici un loc nu-i mai răcoare, nu-i mai vesel în natură. Doamne sfinte! mai videa-voiu .acel păr lung desplătit Acel braț atât de gingaș, acel sin alb desvălit! Ah! duceți-mă pe țermul unde inima mea sboară, 70. Să auz, să mai văz încă acea tânără fecioară, •Să privesc în depărtare acel fum în negru val înălțat de p’a ei casă împărțindu-se pe deal... Lângă pieptul tău lipitor, frăgezimea ei, blândeța Glasul ei, ferice tată, îți încântă cărunteța. 75. Doamne! par’că prin zaplajii cu cruzime înălțați O văz lin târându-și mersul, de vânt perii desmierdați, P’un mormânt oprindu-și pașii, și în fiecare seară Aducând plâns mumei sale din o inimă fecioară. Ah! Cât ți-e de dulce chipul, ce ochi tineri îngerești! 80. Dar’ venî-vei și pe groapa-mi să mă plângi, să mă jălești? Oh! venî-vei, o zeiță, înger alb ce n’ai potrivă — Să rostești p’a mea cenușă: A văpăi nemilostivă?* »Ah, copile, e amorul! e amorul crud, orbit Ce cu-atâta ne’ndurare inimioara-ți a rănit! 85. Așa, fiu nenorocite, cu a noastră slăbiciune D’amor omul totd’auna e 'nzestrat cu-amărăciune. 6 82 - De șuspină muritorii, și-i ceti ’n inițpa lor Vei ști pururea c’amorul e a lor biruitor. Dar, copile, spune mi după care jună zină 90. De pe malul Erimantei a ta inimă suspină? N’ai avere, ,n’ai frumseță? măcar când crudul necaz Nu ștersesă încă roza de p’al tău gingaș obraz Au nu-i fiica Rigii Undă? Spune nu-i acea zeiță? Sau frumoasa cea Irenă cu-auritele cosiță? 95. Au nu-i falnica frumsețe ce-auz pururea lăudând Ș’a caria nume fuge de pe limbi pe limbi sburârid Acea tânără de care toate zinele-s geluze, Ce ’n ospețe și în hore mumi, soții nu pot s’auză, Să privească fără groaza sau fără păreri de rău? 100. Acea Dafne-atât de mândră?... Mumă, pentru Dumnezeu, Mumă taci! Ce-ai zis, o Doamne 1 e frumoasă, e măreață, Dar, ca cele ce-s în ceruri, e cumplită, e de ghiață! Mii amanți juni au iubit-o, au iubit-o în zadar, Ca pe ei nemilostiva m’ar fi ars p’al ei altar. 105. Nu! păzește, să nu afle că de tine e iubită... Dar, vai moarte! vai necaza! Vai tu mumă osândită! Tu privești noianu ’n care m’a svârlit crudul amor, Auzi astăzi a mea rugă, vine-mi întru ajutor! O să mor!... Găsește-o, afl-o. A ta față cuvioasă 110. Chipul tău să-i zugrăviască^ chipul mumei ei duioasă Ia panerul meu acesta, du-1 de flori împovorat, Du-i amorul meu de fildeș, fala, cinstea cestui sat; Du-i și cupa mea cea scumpă în Corjntia răpită, Ia cu-a mele june oițe vieața, inima-mi răpită; 115. Svârle tot la a ei poale, fă-i să afle cine sânt, Spune-i că-ți răpește fiul, spune-i de ce mor, ce simt Pe bătrâni cu lacrămi roagă, plângând cazi l’a lui picioare Chiamă, cere ’n ajutoru-ți, templuri, ceruri, zei, altare: Mergi; și dacă te-i întoarce far’ s’o fi înduplecat. 120. Rămâi mumă sănătoasă, rămâi! fiul te-a lăsat». >Voiu avea fiu, nu-1 voiu pierde; las, nădejdea mângăioasă îmi prezice... Și să pleacă și ’n o liniște duioasă Ea depune p’acea frunte ce durerile au stâns Sărutări înădușite de al ei părintesc plâns. — 83 - 125. Apoi iasă cu grăbire tremurândă d’osteneală Și cu pașii într’a vrâstei și a fricei cumpăneală Ea ajunge: dar îndată înapoi iarași veni, într’un suflet, de departe. — Dragă, strigă, vei trăî, Vei trăi. — Apoi de grabă lângă el pe pat s’așază: 130. Tatăl vesel și ’n zimbire după dânsa ’ncet urmează. Iară tânăra frumseță cu chip rumert și uimit Vine, arunc’ o privire, ș’acel biet nenorocit Tremurând sub așternutu-i, fruntea sa va să-și ascundă. — »Frate, îi zice, de opt zile nu te vezi nici la o nuntă; 135. Tu te-ascunzi! te afli bolnav! pentru ce vrei a muri? Pătimești, ș’auz că astăzi eu te pot tămădui; Dar, trăiește, și ’mpreună să n’unim p’a vieții cale; Dă un fiu cestui părinte; voiu fi fiica mumei tale*.¹) Pagini actuale din literatura antică. Un discurs democratic-antiguvernamental subt Nero. Cetitorii cunosc pe Petronius, consilierul estetic (arbitcr elegantiae) al lui Nero, măcar din >Quo vadis?« al lui Sziankiewicz. Romanul care i se atribuie, Satyrie-on sau Satirae, — cel dintâiu roman realist ce se pomenește, o operă scârbos de scabroasă, dar piofund romană și, în felul ei, genială, — cuprinde, între alte fragmente, episodul faimos al Cinei lui Trimalchio (ceeace pare a însemnă, ca si Trissotin al lui Moliere: «triplu imbecil»), Din acesta extragem pasagiu! ce urmează (c. 44). Cetățeanul Ganymedes, «indignat» din pricina abu- snrilor administrației, și din a copioaselor libațiuni ce făcuse, rostește această diatribă, care seamănă aidoma cu atâtea din zilele noastre, — chiar fără ușoara localizare a traducerii: »Voi îndrugați câte ’n lună și ’n stele, dar nimenea nu se îngrijește ce are să mănânce, cu scumpetea asta amarnică a grâului. Eu — unul, așa să trăiesc! — n’am putut găsi astăzi nici o fărâmă de pâine. Și doar durează, într’o părere, seceta asta! De un an de zile e foamete. Dare-ar răul și boala ’n edili, care-și dau coatele cu brutarii: >nu. mă lăsa, că nu te-oi lăsă!* De aceea suferim noi, norodul cel mărunt: căci fălcoșii ăștia mari au Paștele în fiecare zi! Ehei, de-am aveă noi pe omănașii ăia, pe cari i-am găsit eu aici, când am venit întâiu din Asia! Aia erâ vieață! Să nu fi fost pâinea de a mai prima calitate, îi luau la chelfăneală ’) Notă: Curier de ambe sexe, jurnal liberal. București, Tomul I, Nr-ul 12, p. 202-206. 6* - & - pe strigoii ăștia, de-i furau Sfinții. îmi aduc aminte de Safinius: 1 locuia pe atunci la Arcul Vechiu, pe când eu eram copil: piper,* nu om! Ăla, pe unde rnergeâ, ardea pământul subt dânsul. Dar om drept, om de cuvânt, odată prieten cui îi erâ prieten, de ' puteai juca în degete¹) cu el, în voia cea bună, pe întuneric. Și, la Primărie, ce-i mai răfuia pe câte Unul! Și nu vorbiâ pe încon- jurate, în pilde, ci deadreptul. Și, când grăia în for, așa-i creștea glasul, ca o trâmbiță. Și unde se pomenii să asude el vreodată, sau să scuipe, — eu cred că aveă ceva din talantul Asiaticilor. Și ce binevoitor răspundea la salut, zicea pe nume lâ toți, ca unul de-ai noștri. De aceea în vremea aia erâ grâul ieftin ca braga. Pâinea ce o cumpărai cu un as, n’o dovedeau de mâncat doi inși. Amu, am văzut ochiu de bou mai mare decât dânsa. Of, of, pe zi ce trece e mai rău. Colonia asta²) crește deandăratele, ca coada vi- țelului. Oare de ce am aveă noi un așa netrebnic de edil, care prețuește mai mult banii, decât vieața noastră ? De aceea își freacă ) el mânile de bucurie acasă și, într’o singură zi, încassează mai j multe parale decât a primit cutare altul ca moștenire. Știu eu bine 1 de unde a ciupit, dintr’un condeiu, o mie de galbeni. Dar, dacă ! am fi noi bărbați odată, n’ar mai huzuri el atâta! Acuma poporul nostru acasă e leu strașnic, iar afară — vulpe fricoasă, Cât mă privește, eu straiele de pe mine mi le-am și mâncat, și, dacă mai țin prețurile ăstea, am să-mi vând și căsuța. Căci ce mai putem așteptă, dacă nici zeii nici oamenii nu se îndură de această co- lonie? Așa să am eu parte de ai mei, dacă nu sunt încredințat, că toate astea ne vin dela zei. Căci nime nu mai, crede în Ceriu, nimeni nu ține posturile, nimeni nu se sinchisește de Juppiter, ci toți, cu ochii legați, își socotesc comorile. Inainte-vreme, femeile, îmbrăcate în haina cea lungă, mergeau, cu picioarele goale, cu părul despletit și cu cugetul fără prihană, pe dâmb, și, prin rugă- ciunile lor, dobândeau dela Juppiter apă. Pe dată plouă cu ulciorul: atunci ori niciodată, — și toți râddiiu, uzi ca șoarecii. De aceea nu se urnesc zeii pentru noi, — de pare c’ar fi damblagii, — fiindcă noi nu suntem credincioși. 'Ogoarele zac...< *) Lat. in.iea.re diyitis. Jocul consista în a arata un număr de degete parte- nerului, care trebuia să spui» reped», oâte-s. E morra Italienilor, ir. mnurre. s) Probabil Puteoli, azi Pu‘.~wlî («Puțuri» s. »Eântăne!e«). Trad. de V. Bogrea. - 85 O scrisoare. îmi pare rău, că ai plecat așa de curând, părăsind munții noștri frumoși. Chiar ieri am fost într’o escursiune mai lungă plecând de dimineață cu merindea în spate și cu alpenstocku la mână spre Comarnic, cetatea de stânci, unde ți-am fost spus, că aveau pe vremuri, Botenii, fruntași între credincioșii Tulgheșului, stână mare, cu sute de oi. Cât n’ași fi dorit să fii cu mine! Ai fi sorbit și tu aerul îmbalsamat al pădurilor de stejar, fag și brad, cari se pe- rindează în drum spre Comarnic. Ți-ai fi recreat privirile pe co- vorul învrâstat de flori al pășunilor de munte din poienile ascunse acolo la mijloc de codru verde; ai fi ascultat cu drag murmurul pâraielor sfătoase, ce aleargă sglobîi de pe culmi la vale, ducând cu sine sănătatea înălțimilor. Și după ce ai fi admirat și tu tur- nurile și bastioanele uriașe ale stâncilor din vârful Comarnicului, unele cu neputință de a fi cercetate de picior de om, și ai fi con- templat cu groază abisul stâncos dela poalele Comarnicului, in spre miazăzi, abis uriaș, amețitor de adânc, sau ai fi privit deacolo în zare, neîmpiedecat de nimic, tot clocotișul de munți până de- parte unde ceriul se îmbină cu orizentul, — te-ai fi reintors și tu acasă, cu o comoară vie de impresii, ce nu se uită o vieață întreagă. îmi pare rău într’adevăr, că nu m’ai putut însoți. Acuma mă aflu la masa mea' de brad, pe care o cunoști, gândindu-mă la zilele frumoase petrecute împreună și Ia tot ce s’a ’ petrecut între noi în scurtul interval de timp ce s’a scurs ca o clipă. îmi vin în minte discuțiile noastre, mai ales discuțiile în jurul naturii. Eu ți-am fost dovedit netemeinicia școalei mate- rialiste, a evoluționiștilor darwinieni, cari s’au aflat adepți pretu- tindeni, mai ales între biologi, și tu păreai convins de dovezile ce ți le-am înșirat cu toată sinceritatea sufletului meu. Gândin- du-mă mai bine la ceeâce ți-am spus și mi-ai replicat tu, doresc să-ți întăresc și mai mult convingerile câștigate, arătându-ți din nou din gura înșiși a adepților materialismului, netemeinicia ace- stor teorii. Știi, că noii adepți ai materialismului, moniștii biologi, vrând să se debaraseze de Dumnezeu, și-au clădit teoriile lor pe sistemul lui Darwin al originii speciilor, dând aceluia o estensiune ce nu eră în gândurile răbduriului englez. Astfel s’a zis din partea lor, că omul este ultimul termin al unei serii indefinite de evoluții, - 86 prin cari a trecut materia primordială. Plăsmuindu-se întâia ființa, vie prin generație spontană, din ea au derivat toate viețuitoarele prin transformări succesive; așa că noi ar trebui să ne căutăm iluștrii antenați între viermi, salamandre, marsupiale, lemurizi și moimele cataririe. ; Firește că aceasta au făcut-o ei, Haeckel et Co., și din ură ne- ț dumerită față de credință, față de religie. Ne-o spune Antonio | Fogazzaro, martor, sigur, nesuspect: >Când evoluționiștii școlii lui J Haeckel se străduesc să întemeieze noua teorie, nu se știe dacă | pregătesc aevea bazele unei clădiri științifice, sau măi vârtos sapă j tranșee în contra credinții, dacă săvârșesc o lucrare de pace sau j una de răsboiu. Spunându-ne istoria universului, se gândesc cu j ură, — o simțim — la istoria sacră, și cuvântul lor vibrează adesea 1 ca o acuză, încât s’ar zice, că nu stau în catedra științei, ci înaintea unei Curți de cassație, în proces în contra Creatorului, ,■ pe scaunul unui Minister de instrucțiune publică*.¹) Ei bine! Ce s’a ales azi din teoria evoluționismului peste tot? Mai crede lumea serioasă în cuvântul acestuia? S’ar înșela cei ce ar crede-o. Deja Moleschott spunea în 25 Iunie 1882 în aula maxima a Colegiului roman din Roma în ziua comemorării lui Carol Darwin că: Pentru Darwin au fost mai generoși oamenii decât faptele. Adauge, că în anul 1904 o telegramă din Washington vestea, că ilustrul botanic olandez De Vries, invitat din partea universității ' americane să țină câteva prelegeri despre darwinism, declară, că • l-a studiat cu multă grije și că a făcut aceleași experiențe ale lui Darwin, însă că rezultatul a fost cu totul contrar. Același De Vries, ne-a dat chiar în ce privește speciile vegetale, noua teorie a schim- bărilor, atât de bine ilustrată de profesorul Tuccimei,’) după care speciile s’ar naște brusc prin momentana apariție sau dispariție a caracterelbr, contrar procedeului darwinian’ după care selecțiunea ar operă foarte încet în decursul epocelor geologice. Unul din cei mai recenți biologi, cari să fi propus cu com- petență științifică evoluționismul de pe catedra universității romane, și să-i fi scos la iveală dovezile cele mai seducătoare, a fost de bună seamă Grassi, care totuși în 1906 în sânul Academiei dei *) Ascensioni umane. — L’origine dell’uomo e il sentimente religioso. — VII. edizione, Milano, Oasa Editriee Baldini, Castoldi §. C. 1906, pag. 135. s) Tra Darwin e De Vries, Roma, Tipografia dell’Unione JȘditrice 191Q. 87 Lincei, cu cuvinte cumpătate însă elocvente își distruse el însuși munca de atâția ani, dovedind -goliciunea acelei doctrine, ce‘ fu- sese susținută cu atâta duh de intoleranță. Va fi bine să-ți citez cuvinlele lui Grassi, cari, din pricina autorității omului și a țre- cutului său științific, sunt de o valoare extraordinară: »Omul și-a jertfit omagiile cele mai alese ale minții, încercării de a-și explică marele principiu al adaptării căruia el însuși e supus, ca și cele- lalte ființe vii, și a crezut în sfârșit, după atâtea încercări deșerte, c’a simplificat cel puțin, și redus la minimii termini, problema, prin teoria evoluțiunii: Aceasta admite aevea, că s’au format înainte de toate din lumea anorganică ființe foarte simple, și că acestea au început să se complice încetul cu încetul până a luâ formele cele mai înalte (desăvârșite) ce cunoaștem. O astfel de con- cepție e atât de seducătoare, cât ivită îtr a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea, ținu încătușat gândul tuturor biologilor profunzi; însă acuma când pentru de acî înainte proba focului s’a terminat, e destul să trebuim să vorbim, pentrucă să ne simțim sufletul plin de amărăciune. Neîndoios ea prezintă azi o bază mai puțin solidă, decât presupuneam noi înainte cu patruzeci de ani. Atâtea dovezi, ce păreau convingătoare, nu resistară ascuțișului criticei. Puțină e de acum înainte nădejdea, ca teoria evoluției să se schimbe într’o doctrină, care să-și dovedească nobleță sa cu dovezi positive.¹) Iată ce s’a ales din doctrina evoluționismului, trâmbițată în lumea largă Și astfel vei fi mai prudent și tu să accepți ori ce ți se îmbie în numele științei sau, mai corect zis, sub masca științei. Iar apropos de aplicarea Darwinismului îndeosebi la ori- ginea omului, care ar derivă, cum au dat să înțeleagă atâția moniști, dela moimă, cercând să găsească chiar inelul de legătură între om și moimă; omul-moimă (pithecanthropus), vei ști ca și mine, că patruzeci de ani de cercetări întețite, n’au fost în stare să ne dea la lumină acest inel de legătură dorit cu sete de toți, însuși Vircbow, e silit să mărturisească în congresul internațional din Moscova din 1892: >In chestia omului suntem bătuți pe toată linia. Toate cercetările făcute cu scopul de a găsi continuitatea în evoluția progresivă, au fost fără rezultat. Nu există proantroposul, nu există omul-moimă, inelul de legătură rămâne o fantasmă».²) >) La vila: cio elie sernbra a au. biologi/. Reudiconto R Accadeiuia dtd Cincei, Roma, 1906. a) Șalotti, op c. pag. 125. - 88 Să-i lăsăm deci pe învățăceii lui Carol Vogt să zică, că e mai bine 1 să fii o moimă perfecționată decât un Adam degenerat. Prefer să I fiu un Adam degenerat pentrucă simt în mine puterea și liber- tatea de a mă smulge din degenerare, spre a-mi nobilită existența 1 cu studii folositoare și fapte virtuoase. ; Haeckel, reprezentantul tipic al monismului, ca să-și poată do- vedi afirmațiile riscate relativ la originea omului, ca să fabrice arborele genealogic, a trebuit să recurgă la falsificații ordinare, cum a dovedit Dr. Brass: a cutezat să puie un cap de om pe un em- brion de moimă, și un cap de moimă pe un embrion de om, a cutezat să lungească în mod arbitrar și scurteze cozi, să adaoge și • suprime vertebre, să suprime cu. vicleșug sau să mărească organe. Ce să dăm, deci pe teoriile lui? Bine a zis Wassmann, că: > Haeckel nu e un învățat, care să iubească sincer un adevăr": iar’ ilustrul psiholog Wundt: „Prin Haeckel ne-am crede duși înapoi spre epoca în care logica încă nu eră descoperită, și în care știința pozitivă eră încă copilă." 'fot astfel Paulsen, dușman de altfel în multe pri- vințe învățăturilor creștine judecă cartea lui Haeckel >Enigmele Universului* în chipul următor: »Am cetit cu cea mai mare rușine cartea aceasta, și am roșit, gândindu-mă la ce grad de decadență s’a scoborit nivelul filozofic al țării noastre. E rușine că; o astfel de carte poate fi tipărită, cumpărată și cetită de poporul german<.*) Iată înfierată după merit teoria materialistă, monismul lui Haeckel ș. c., care-i rușinea veacului trecut. închei epistola mea, iubite, cu următorul pasagiu frumos îm- prumutat din Carlo Salotb, care-ți evidențiază într’un cadru sinoptic starea de azi a materialismului, pus la baza tuturor teoriilor ce ■ au predominat timp de zeci de ani în opinia publică: >Sub in- ’ fluința teoriilor evoluționiste și a monismului lui Haeckel, toate disciplinele în acești ultimi cincizeci de ani au fost studiate cu criterii, cu metode, și scopuri materialiste. însăși filozofia modernă sau e cu totul pătrunsă de materialism, sau e pozitivism curat. Insă și filozofia pozitivistă ne conduce spre materialism, fiindcă, pe lângă împrejurarea, că ea cuprinde idea agnostică, ea deschide drumul ideii monistice, ideii evoluționiste, și ideii sensiste: ideii monistice, fiindcă, pozitivismul nu vede în univers altceva decât ; materia eternă și infinitivă: ideii evoluționiste, fiindcă pozitivismul l privește materia ca supusă unei energii ce o agită, conducând-o J prin forme tot mai desăvârșite: ideii sensiste, întrucât pozitiviștii ] ’) Gegen Momsmus und Katholizismus. Bocea, Torino, 1908, 89 nu văd în suflet decât sensațiuni.și reprezentațiuni (fenomene) sen- sibile: ceeace importă, ca urmare, doctrina determinismului, va să zică a suprimării liberului arbitru, postulat comun celor două cu- rente filozofice, materialist și pozitivist. Materia deci e pururea baza, substratul, baza și sufletul întregei filozofii moderne. Insă azi înșiși materialiștii nu se mai știu orienta în ce pri- vește materia lor; fiițdcă aceasta, care fusese luată de bază a tu- turor sistemelor și concepțiilor științifice, s’a prăbușit fatal. Să ascultăm ce zice Arturo Graf, acutul critic, în prefața la cartea »Vieață și materiei, amintit mai sus, alui Olivier Lodge: »Trebuie să mărturisim, că acei sermani materialiști sunt azi nițel desorien- tați, fiindcă ceeace era baza și substanța filozofiei lor, materia — materia înzestrată cu calități definite și neschimbate, necreată și indistructibilă — nu se mai știe ce este și cu ce nume trebuie nu- mită. Ar trebui de acum să i se scrie legenda sau romanul, și să se întituleze: Aventurele dureroase ale materiei. Ce întâmplări și schimbări! Dela atomul puternic, simplu, indivizibil, nevulnerabil, până la atomul (oh, mlădiere a graiului omenesc, științific sau ne- științific!) compus, labil, permeabil schimbător. Odată se spunea: Nimic nu se crează, nimic nu se pierde; acuma se sice: Nimic nu se crează, totul se pierde. Nu e jumătate de veac de când unul din •cei mai mari fiziciani ai Angliei, Matxwell, spunea: — Deși, cu trecerea veacurilor s’au întâmplat catastrofe în ceriuri, și pot să urmeze altele, deși s’au nimicit sisteme vechi și s’au ivit noui sisteme din nouile ruine; totuși moleculele din cari sunt formate sistemele acestea, pietrile fundamentale ale universului material, rămân întregi și neștirbite. Acuma unul din cei mai mari fiziciani ai Germaniei, Ostwald, învață, ca ceeace numim noi de obiceiu materie, poate dispărea, pierzând toate însușirile socotite odinioară ca proprii ale materiei. Se scriu cărți despre evoluția a ceeace se socotiă ca veșnicul neschimbat. Se discută despre moartea sa, și se aduc în discuție argumentele erezilor săi presumtivi, .eterul, pro- filul, energia. Și aci încurcătura devine de nedescurcat. Ce sunt, ca să-o spunem cu cei vechi, aceste noui demnități? Sunt ele alt- ceva decât entități metafizice, aparținătoare aceleiași metafizici bles- temate, pe care învățați și pozitiviști nu se ostenesc s’o denunțe și s’o calomnieze ?... In vremurile (cât de aproape și cât de de- parte totuși) ale lui Biichner și consoții, energia și materia se so- cotiau în mod nedespărțit legate de olaltă, deși de altfel deosebite, și socotindu-le astfel se făuriau argumente contra existenței lui 90 Dumnezeu, și a sufletului; acuma se admite deplina despărțire (disolubilitate) în înțelesul că unul din cei doi termini, materia poate dispărea cu totul, rămânând numai cealaltă, energia.»¹) Nu-i așa, dragul meu, că-i edificator? Divinitatea, idolul ma- terie a trebuit să-și părăsească tronul. Cu bine. --------- Alexandru. O încercare nouă de caracterizare a romanității limbii noastre. Sextil Pușcariu: Local limbii române între limbile romanice (discurs rostit la 11 Iunie 1920 în ședința solemnă a Academiei române, cu răspuns de Ion Bianu). București 1920. (Academia română. Discursuri de recepțiune XLIX.) Puține sunt lucrările pe cari știința românească — în special filologia — le-a înregistrat în ultimele vremuri și cari prezintă o așa importanță prin pro- blemele nouă pe cari le pun în discuțiune, ca această lucrare' a domnului Sextil Pușcariu; pentru aceasta cunoașterea ideilor cuprinse în ea, este o datorie pentru toți aceia, cari se interesează câtuși de puțin de asemenea studii ce tind să arunce o nouă lumină asupra importanței covârșitoare pe care și graiul nostru o are în știința filologiei romanice și în istoria civilizațiunii europene. Așadar ne facem o plăcută datorie ca să înfățișăm cetitorilor, în mod cât mai amănunțit ideile desbătute în acest discurs de recepțiune în Academia română, a unuia din cei mai învățați fii ai neamului nostru. ♦ Autorul își începe lucrarea sa prin câteva cuvinte asupra înaintașului său, pe care-1 înlocuiește în Academie, adică Nicolae Quinleseu, care «fără de a produce lucrări originale importante din domeniul atât de mult scrutat al filologiei clasice, a publicat totuș câteva lucrări mărunte despre literatura latină, și a fost un bun și conștiincios profesor și unul din promotorii clasicismului la noi.« Tot dela el ne-a rămas lucrarea, prezentată ca teză de doctorat: „De dimi- nutivis linguae romanicae vulg o walaehicae noniinatae¹¹ (Berlin 1867). In partea a doua, și cea mai însemnată a lucrării, autorul se ocupă eu fixarea locului pe care-1 ocupă limba română printre limbile surori, și prin ur- mare cu importanța ce-o are limba noastră pentru studiul filologiei romanice. Constatând că până astăzi o împărțire științifică a limbilor romanice nu s’a făcut încă, se arată cari au fost părerile romaniștilor celor mai de seamă cu privire la împărțirea acestor limbi. Friedrieh Diex, recunoscuse ca popoare ro- manice deosebite pe acele cari aveau o formațiune de stat independentă sau o literatură proprie, — introducând și oarecari considerațiuni de ordin geografic în clasificarea lor, — următoarele trei grupe: grupa estică care cuprindea italiana și româna, grupa sud-vestică spaniola și portugheză, și grapa nord-vestică proven- sala și franceza, Ascoli, adăugând la acestea criteriul lingvistic din domeniul filologiei indcgermanice — care pe baza asemănărilor în diferitele ramuri ale aceleiași familii caută să stabilească înrudirea limbilor între ele —, a introdus printre limbile romanice și limba retoromanei sau Mină. Cercetând vechea limbă 91 dalmatd sau cegliotă și scoțând la iveală substratul etnic, comun cu alte limbi romanice, ca și continuitatea geografică între teritoriul pe care s'a vorbit și s’a format această limbă și celelalte limbi surori, Bartoli împarte limbile romanice în grupul apcnino-baleanie care cuprinde limba italiană, română și «elementele latine păstrate în graiul Albanezilor, Neogrecilor și Slavilor balcanici® la care adaugă și limba dalmată, — și grupul pirineo-alpin cuprinzând toate celelalte limbi romanice. G. Grober pune în evidență, în complexul limbilor romanice, locul deosebit al limbii sarde, pe baza criteriului istoric. In „Grundriss der romanischen Philologief¹ (ed. 2, 1904—1906 pag. 541), Grober, trecând în revistă părerile emise în ceeace privește criteriile de clasi- ficațiune a limbilor romanice, renunță să facă vre-o împărțire definitivă; iar Meyer-Lubke în „Einfiihrung in das Studiwm der romanischen Sprachwissen- schafF (1909) face o împărțire a acestor limbi care «este lipsită de o bază știin- țifică solidă», urmărind numai anumite scopuri practice. După acestea, autorul arată importanța cercetărilor filologiei indogermanicc pentru a arăta metoda pe care a câștigat-o linguistica în general când este vorba $ă se arate înrudirea limbilor între sine, înrudire care se dovedește atât prin stadiul comparat al fonologiei cât și al fenomenelor de natură flexionară, deri- vativă și sintactică. înrudirea aceasta dovedită prin fenomenele amintite ca și prin păstrarea unui fond comun din vechea limbă primitivă se evidențiază și mai mult, după cercetările lui Brugmann, cu ajutorul inovațiunitor din limbă, adică ou acel plus «care se ivește în limbile înrudite în cursul desvoltării patrimo- niulni comun». Pe baza comiinicațiunii neîntrerupte dintre oameni se pot explică de asemenea O sumă de evoluțiuni comune din două limbi, principiu care totuși nu poate fi generalizat deoarece de multeori aceste asemănări pot fi incidentale, adică rezultate ale acelorași cauze psihologice și fiziologice ce conduc desvoltarea limbilor omenești. Cercetările comparative făcute în domeniul filologiei au arătat că rari- tatea ca și cauzele comune ale unei inovațiuni, cari apar cu «aceleași cazuri refractare, cu aceleași expresii* dovedesc evidența legăturilor cari au fost odi- nioară între diferitele limbi. Dacă în limba română, în toată întinderea dialec- telor ei, vocalele finale, cari produc metafonia lui e și o sunt c și a (nigru ) negru dar nigra ) neagră), în celelalte limbi romanice această influență o produc numai vocalele i și u (de ex. în Italia de sud nigru ) niuru, dar nigra } neura), ceeace arată că fenomenul datează în limba română din vremea când aceste dialecte nu erau încă despărțite. Faptul că în limba română și în cea sardă în desvol- tarea grupelor latine qua și gua a învins elementul labial și nu cel velar Z și g, ca în celelalte limbi romanice, și că această trecere fonetică nu se arată co- mună numai în toate exemplele, ci ea se întinde chiar și asupra excepțiunilor, ne arată că nu poate fi o simplă întâmplare (qualtuor ) rom. patru, sard. bat- laro; aqua } rom. apă, sard. abba etc.). Deasemenea trebuiesc foarte birie observate acele inovațiuni, cari în două limbi înrudite au avut urmări analoage. Astfel amuțirea consonantelor finale e caracteristică limbii italiene și române. Aceasta a făcut ca să se confunde no- minativul și acuzativul singular, iar mai departe forma nominativului s’a gene- ralizat și în plural, deosebindu-se aceste două limbi de celelalte limbi romanice — 92 - ] în care s este până astăzi semnul distinctiv al pluralului, (of. rom. oameni, ital. uomini, dar fr. hommes, spân, hombres etc.). =; Inovațiunile se datorase, printre altele, ți unor influențe externe, a căror explicațiune în spațiu $i timp poate li foarte mult ușurată. In toate dialectale limbii române verbul habeo a dat am, ai, a, contrar tuturor regulelor fonologiei, < datorită influenței albanezului Karn *Kai (-ke), ka; de unde forma am a atras - după sine și imperfectul eu aveatn (în locul vechiului eu aveă). Aceste criterii ne ajută să deosebim asemănările organice de cele inei- dentale și inovațiunile din limbi de rămășițele vechi, ținând seamă de deosebirile dintre diferitele limbi. Felul cum metoda comparativă, care tindea să scoată în evidență numai j asemănările dintre două limbi, — a lucrat până acum s’a arătat neîndestulător 3 și de aceea s’a simțit nevoia ca să se sublinieze, pentru însemnătatea unor j anumite probleme urmărite și «deosebirile ce există între două limbi a căror 1 înrudire a fost recunoscută». — Amândouă aceste metode, aplicate din filologia 1 indogermanică în domeniul celei romanice au făcut să se stabilească, — în ț privința latinei vulgare care stă la baza tuturor limbilor romanice —. principiul ț «pe de o parte că pe vastul teritoriu al Imperiului roman de fapt nu s’au putut ' naște dialecte propriu zise între granițele diferitelor provincii, dar că existau J deosebiri de limbă remarcabile adesea chiar între regiuni apropiate». Asemănarea dintre limba română și sardă, sub atâtea raporturi, prin pă- strarea acelorași forme vechi, -- cu toato că limba sardă a fost deschisă prin porturile ei de mare spre vest și deci a luat parte la multe inovațiuni de limba, caracteristice limbilor romanice, — neputându-se explică prin continuitatea geo- grafică, trebuie să admitem încă ipoteza lui Bartoli, dealtfel cam prea arti- ficială, că această asemănare s’ar datori elementului de origină oscă-umbrieă, adus'de coloniștii italieni în Dacia-Moesia și Sardinia. Deși influența elemen- tului etnologic a fost mult făgăduită de filologi, totuși autorul arată că «mo- mentul etnologic a avut însă în alt sens o influență importantă în înobegarea limbilor .și dialectelor de astăzi», fiindcă «înrudirea de sânge a creiat o comu- nitate de interese și de tradiții, care a cimentat legăturile între cei ce se știau aparținători ăi aceluiași neam». In aceeași ordine de idei și în legătură cu criteriul granițelor - politice autorul arată, că unitatea politică prin centralizarea oficiilor administrative, cul- turale, religioase, industriale și economice a contribuit într’o largă măsură la închegarea și unitatea unei limbi sau a unui dialect. Ilustrând această ideie prin ceeace d-1 Pușcariu scria într’o altă lucrare: «Zur llekonstruktion des JTrrumlinisthen* se amintește, că patria primitivă a Românilor nu trebuiește căutată numai în Peninsula Balcanică sau în Dacia Traiană ci pe ambele maluri ale Dunării de jos, unde în primele veacuri după Hristoa a existat o vieață romană. Unitatea limbii românești s’a menținut da- torită tocmai lipsei organizațiunilor politice mai complicate, care n’a divizat-o în grupe cu centre importante și cu o vieață mai intensivă, cum n’a fost cazul d. rx. la Italieni, unde formându-se o mulțime de «grupulețe unite prin interese comune în jurul unor centre, cari rivalizau și se dușmăniau» s’au format atâtea dialecte în această limba ' După aceste considerațiuni de ordin general se trece la însuși miezul 93 - ehestiunei, arătându-se că până în secolul IV d. Hr. se poate vorbi încă de • singură limbă preromanieă, din care apoi s’au format, după aceea, limbile ro- manice de astăzi. Unele fenomene din această limbă primitivă s’au generalizat în unele limbi romanice, și unele în alte limbi de aceeași categorie. Diftongarea lui e scurt înainte de n în paroxitoane și păstrarea lui în proparoxitoane, menținerea și răspândirea pluralelor în ora (rom. uri) și vita- litatea prefixului extra ca și asemănările în ceeace privește tezaurul lexical, înțelesurile speciale ale unor cuvinte și formațiunile identice de cuvinte nouă din limba română și italiană ne silesc să admitem o continuitate geografică între teritoriile pe cari s’au format aceste două limbi. Despărțirea imperiului roman în cel de vest și de est, migrațiunea noilor popoare în aceste imperii, întărirea elementului grecesc în conducerea impe- riului de est, stabilirea Longobarzilor în Italia de nord și a Slavilor în Pannonia și în Peninsula Balcanică, — rup legăturile de comunicație și contactul între Ro- manii de est și cei de vest, așa că limba preromană se desface în două părți deosebite: cea de vest din care s’a desvoltat limba italiană, retoromană, sardă, provențală, franceză, spaniolă și portugheză, și grupa de est, din care a re- zultat limba română, ce singură mai dăinuește și limba reche da!mată, vorbită odinioară pe coasta Mării - Adriatice, în insula Veglia, și ale cărei resturi au fost strânse și studiate de Bartoli în lucrarea sa: Das Dalmatisehe. Elemente romanice estice se mai întâlnesc încă la unele popoare neromane din fostul im- periu roman ca la Albanezi, Neo-Greci și chiar la Slavii din Peninsula Balcanică. Fiindcă autorul pune un foarte mare preț pe deosebirile pe cari le pre- zintă limba română față de celelalte limbi romanice, — pe lângă asemănări, cari se explică prin acelaș substrat comun —, ca să arate locul pe care-1 are limba noastră în familia limbilor neo-latine, de aceea împarte aceste deosebiri în trei categorii mari: 1. Limba română apare mai conservativă, păstrând elemente, cari aiurea s’au pierdut fiind înlocuite prin altele; 2)j Inovațiunile de limbă, cari la despăr- țirea celor, două grupe existau în germene, se găsesc cu o evoluție diferită la noi față de Romanii de vest;j3) Se găsesc schimbări nouă ale substratului comun de limbă, în vest și est, în cele două grupe de limbi. Din prima categorie de particularități am avea în fonologie păstrarea lui e și g latin >neaficiate« înaintea vocalelor palatale, conservarea lui u scurt latin, diftongarea TuT~«“chiar în cazul când e scurt eră urmat de mai multe conso- nante, — asemănându-se în această privință ou limba albaneza —, păstrarea consonantelor afonice între vocale, — (ripa ) râpă, focus ) foc), — trecerea con- sonantelor afonice p, t, c, s, f în consonante fonice în poziția intervocalică. S’a întâmplat în Romania de vest, schimbarea velarei îu labială înaintea den- talei, — fenomen comun îu limbile romanice -de est, (I. ex. eoxa coapsă, cognatus ) cumnat), — rotacizarea lui n intervocaiic simplu, după ce acest n produsese nazalizarea vocalelor precedente (ca și în albaneză), pierderea foniei vocalelor i, o, u, cari la sfârșitul cuvintelor amuțise în parte cu totul (ca și în limba albaneză); toate aceste schimbări, ivite în condițiuni identice și deose- bitoare de celelalte limbi romanice, ne arată că ele nu pot fi întâmplătoare și că deci aceste limbi romanice de est au avut o desvoltaro comună. - 94 - , In ceeace privește flexiunea, derivafliunea și sintaxa, observăm dease- menea, că limba română păstrează unele forme și eonstrucțiuni vechi, cari bu se mai întâlnesc astăzi în vestul romanic. Astfel numai limba română păstrează vocativul în e la masculinele de declinarea II (bărbate), și forma dativului femeninelor de declinarea I și III (unei case ( casae, unei morți . morti), pe când în celelalte limbi romane s’a generalizat înlocuirea formelor de caz prin caz prepozițional; deasemenea pe • când în limbile romanice vestice întrebuințarea pronumelui demonstrativ iile în funcțiune de articol, înaintea substantivului, s’a generalizat (iile, homo ) ital. l'uomo, franc, l’homme, etc.) în limba română, albaneză (și bulgară) s’a gene- ralizat postpunerea acestui pronume după substantiv, de unde a derivat articolul enclitic (homo iile ) rom. omul). Din aceeași grupă de particularități se poate observă, că grupa vestică a ales pentru forma de viitor construcția eantare habeo, sau habeo cantore, pe când grupa estică rolo eantare, sau eantare- rolo, (voiu cântă, cântă-voiu), formă comună limbii române, albaneze și chiar la unele popoare neromane din Peninsula Balcanică; limba română nu are nici o urmă din perfectele în — dedi (d. ex. credidi, vendedi), însă păstrează particula quam la comparațiune (d. ex. mai dulce ca mierea) și conjuncțiunea suflet«, la noi inima a substituit pe cor), ceeace arată, că în menținerea și desvoltarea sensurilor cuvintelor latine, limba română apucă alte căi decât limbile surori. Mai mult încă. Unele din aceste elemente latine, așa cum s’au păstrat în limba română ca d. ex. eallis ) cale, ce însemnă în latină »o potecă prin munți sau păduri», apoi mergere ) merge (a se scufundă) ne arată, că strămoșii noștri au dus la început un traiu prin munți și prin păduri. Izvoarele din cari s’au îmbogățit, împrumutând, limbile romanice de vest, sunt cu totul altele decât acelea de unde și-a luat, în diferite moduri, limba română o mare parte din vocabularul său. Pe lângă cuvintele de origină latină cari se rapoartă la creștinism, limba noastră mai are o întreagă serie de cu- vinte in legătură cu vieața religioasă, privind diferitele instituțiuni bisericești, cari sunt slavonești, deosebindu-se în această privință chiar de limba dalmată și albaneză, asupra cărora s’a exercitat o influență apuseană mai târzie. Și dacă limba noastră nu are elemente germanice sau arabe, ca eele'alte limbi romanice din vest, în schimb are o mulțime de alte cuvinte de origine albaneză, medio 95 - și neo-grecească, turcească, maghiară, săsească și mai ales slavonă, cuvinte ce nu se găsesc în celelalte limbi romanice. — Astfel după Cihac din totalul de 5765 de cuvinte din limba română, 1165 sunt numai de origine latină, iar restul de 4600 străine se pot împărți în felul următor: 2361 slave, 965 turcești, 635 neo-grecești, 589 ungurești, 50 albaneze. Aceste cifre nu pot contribui însă ca să schimbe fizionomia romanică a limbii românești, deoarece elemen- tele latine sunt acele, cari au cea mai mare importanță în «circulație», ceeace se vădește din orice dicționar mai mare al limbii române, unde cuvintele latine au consacrate pagini întregi tocmai pentru a se puteii lămuri frazeologia și des- voltarea lor semantică, în comparațiune cu cele străine, cari sunt foarte sărace în această privință. — «Rezultă dar, din aceste constatări, că și în privința tezaurului lexical, limba română nu e mai romanică, nici mai puțin romanică decât limba italiană, franceză sau oricare alta, ci pur și simplu romanică, fără comparativ, căci noțiunea «romanic* e absolută, ea. nu sufere gradație. Românii de az' continuă a vorbi limba romană din estul Imperiului. In cursul veacurilor ea s’a alterat printr’o desvoltare firească și prin adausele ce i le-a adus conviețuirea cu alfe popoare. Dar tocmai aceste elemente nouă, cari se adaug la elementul vechiu, prin amestecul și traiul la un loc eu alte neamuri, constituie nota esențială, care deosebește noțiunea exprimată prin cuvântul romanic, de aceea cuprinsă în cuvântul romanț. (Pag. 41). Majoritatea celor cari s’au ocupat până acum de limba română, fiind filologi și nu lingviști, preocupați mai mult de metoda comparativă ce caută ase- mănările dintre limbile aceleiași familii, și îndreptâudu-și mai mult studiile lor asupra limbilor cu un trecut literar important și vechiu, — limba română pre- zentând pentru acești străini greutăți mai mari, — au neglijat studiul științific, al limbii noastre. . Dându-se o deosebită importanță mai cu seamă deosebirilor dintre limba română și celelalte limbi romanice vestice, se va ajunge pe această cale să se limpezească o mulțime de chestiuni «referitoare Ja stadiile anterioare ale . limbilor*, arătându-se că limba noastră păstrează »o comoară întreagă de ele- mente vechi pierdute în celelalte limbi romanice,, precum și că această limbă poate servi »ca un control la datarea unor inovațiuni de limbă și la răspân- direa lor pe teritoriul romanic*. Astfel cuvintele din limba română ca ginere ( generu, săgeată ( sagitta, jnapă.n ( juniperus, arată că părerea lui Meyer-Lubke, — care credea că ge șij precum și ăj și grecescul Z s’au contopit în limba preromauă în acelaș sunet, — nu este adevărată și că deci «această inovațiune preromană nu cu- prindea întreg teritoriul roman*. — Deasemenea opiniunea aceluiași mare ro- manist în privința compozițiunii cuvintelor din limbile romanice vestice, — al căror prim element este un impₜrativ, iar al doilea un substantiv, — că această formațiune este ulterioară veacului al VUI-lea, deoarece numai în textele latine medievale din secolii IX—XI se găsesc asemenea forme, — s’a arătat a fi greșită, căci limba română prezentând asemenea forme (papă-lapte, pierde- raru, cască-gură), aceasta ne silește să admitem formațiunea unor astfel de cuvinte în epoca preromonă. «Existența în românește a declinațiunii tată-tătâni, marnă-mumâni, etc., -- gₜᵢ .... e o dovadă de vechimea acestui fel de a formă pluralul (care, în limba latină, apare mai întâiu pe o inscripțiune tarentină din secolul al Vll-lea) și dovedește, că ea nu poate fi explicată prin influența germanică, precum au crezut unii«. — Se ilustrează această observațiune încă prin alte câteva cazuri speciale, lămuritoare, pe cari le oferă limba română, scoțându-se astfel la iveală locul deosebit pe care îl are această limbă printre limbile romanice, ceeace face pe autor să conchidă, că »rolul nostru între popoarele lumii nu poate fi decât cel pe care ni-1 indică însăși limba noastră: un popor romanic ce stă ca straja civilizațiunei și a sufletului latin în inima Europei răsăritene». * . Răspunsul acestui discurs l-a fost rostit, în numele Academiei^ d-11. Bianu, care insistă asupra calităților și a pregătirii filologice a d-lui 8. Pușcariu — ceeace i-a și câștigat un renume de romanist chiar în Apus, — arătând dea- semenea, că noul academician a desfășurat în afară de această muncă strict științifică și. o mare activitate »pentru ca acele masse compacte, care încing Regatul României cu un brâu puternic să poată trage în cumpăna viitorului», astfel ca ele ’3ă nu fie legate întreolaltă numai prin limbă, ci și prin toate acele mii ele legături*, cari se cuprind în lozinca •unitatea noastră culturală», după cum se exprimă însăși noul ales al Academiei în aiul 1912. Alexandru P. Arbore. Cronică. CRONICA POLITICĂ. fionvențiunea defensivă între Cebo- alevăcta și Iugoslavia. Se știe, că Ednard Beneș, ministrul de externe cehoslovac a inițiat în vara 1920 o așa numită »mica antantă» prin o serie de demarșuri la Belgrad și la București. De aici a re- zultat un schimb de note diplomatice și diferite acorduri, dintre cari una a fost convențiunea defensivă între Cehoslo- vacia și Iugoslavia, al cărei text oficial îl publicăm aci în traducere românească: •Ferm hotărîți a menținea pacea dobân- dită cu prețul atâtor sacrificii și prevă- zută în pactul Societății Națiunilor, așa cum e fixată noua ordine de lucruri prin tratatul încheiat la Trianon, în 4 Iunie 1920, între puterile aliate și asociate deoparte și Ungaria de altă parte, Maie- statea Sa Regele Șerbilor, Croaților și Slo- venilor și Președintele Repnblicei Ceho- slovace au căzut de acord pentru în- cheierea unei convențiuni defensive. Spre scopul acesta, au numit delegați plenipotențiari, și anume: Maiestatea Sa Regele Seriilor, Croa- ților și Slovenilor pe domnul Nincilo . Nincici, doctor în drept, ministrul său de comerț și de industrie, ministrul afa- cerilor externe ad interim; Președintele Republicei Cehoslovace pe domnul Eduard Beneș, ministrul său de afaceri externe, cari, dupăce și-au comunicat pleni- potențele lor, aflate in formă bună ți . datorită, au încheiat articolii următori: Articolul 1. — In cazul unui atac, neprovocat din partea Ungariei împo- triva uneia din părțile contractante, ceealaltă parte se angajează să alerge în apărarea părții atacate în modul de- terminat de angajamentul prevăzut în articolul 2 al convențiunei prezente. 97 Art. 2. — Autoritățile tehnice com- petente ale regatului Șerbilor, Croaților și Slovenilor și ale Republicai Ceho- slovace vor fixă, în comun acord, ia lupți, pentru cauză, în vieața publică, și dacă îl găsești, , personal, în năcazuri personale, nu te da la o parte: de e înfometat dușmanul tău, dă-i de mâncare, de -e însetoșat, dă-i să bea. Poate ca vi se da totodată prilejul să învățați să vă cunoașteți reciproc. , Dacă va trebui să luptați mai departe, pentru cauză, se va da de aici înainte . lupta cu mai multă stimă și cruțare a părții omenești din om, și din partea con- trară, iar armele necinstite vor dispărea*. 4. Curățiți-vă de plămădeala fari- seismului! Fiecare partid sufere de pă- J catul, că ponegrește pe contrar spre gloria sa proprie: mulțumesou-ți, Doamne, că nu sunt ca alți oameni, hoți și min- , cinoși, cari nu cinstesc pe Dumnezeu sau pe Regele, cari iubesc! libertatea sau j poporul! — »Farisșule! vezi-ți mai întâi bârna din ochii tăi și numai mai apoi îngrijește-te să scoți așchia din , ochiul fratelui tău.« Fiecare partid ar , trebui să-și instituie câte un censor din' mijlocul său, pe un censor pentru scă- : derile proprii, care ar puteă fi totodată - un apărător al partidului contrar. . Sie ' însuș să-și ție fiecare de datorie a con- ‘ științei, să-și spună zilnic, că există și intre protivnici oameni buni, cinstiți și .de omenie. Lessing amintea odată, că ■ toate țările își au oamenii lor buni. 1 Acelaș lucru are valoare și despre par- * tide; nu există partid, căruia să nu-i > aparțină oameni, cari nu numai că au '■ pășit într’ânsul cu credința cinstită că ■ servesc o cauză bună, ci cari sunt ■ vrednici de stima și de simpatia ta și ] ca oameni; după cum — pe de altă 1 parte — partidul propriu nu va fi lipsit de astfel de oameni, pe cari tu nici ’ nu-i poți prețui, nici nu-i poți iubi; ' liniile demarcaționale dintre partide nu ' sunt granițele dintre bine și rău. Iți va . veni, de sigur, greu, ca om de partid, , căci ura împotriva partidului se trans- pune și asupra persoanelor și are ten- dința să ne dea caricaturi și a ființelor omenești: un social-democrat — un bă- tăuș cu gânduri revoluționare în cap, un conservativ — om osificat, care urește progresul sau un dușman brutal al li- bertății și al poporului, un fariseu — un ticălos viclean și mincinos, căruia orice mijloace îi sunt bune, ca să ducă la scop... Nu te da în brațele tendinței ace-, steia, nu lăsa să fie învins omul din- tine sau să fie nimicit eu desăvârșire din partea omului de partid — astfel 99 vei recunoaște și stimă și pe om in contrari. 5. »Complexul să-l suprapui par- tidului ! Poporul și fericirea lui e mai mult, primează partidul și desvoltarea norocoasă a partidului. Dacă este pa- tria în primejdie, încetează cearta par- tidelor. Chiar și în Inpta partidelor trebuie să rămână binele complexului la urma-urmelor hotărîtor. Diferite partide văd interesul întregului din deosebite puncte de vedere, și așa și este natural, deoarece fiecăruia îi sunt interesele proprii mai apropiate și din cauza acea- sta, după legea în valoare și aici, legea vederii perspectivice, îi apar interesele proprii mai mari decât acelea ale celor- lalți. Dar pentru toate partidele trebuie să aibă valoare maxima: întregul, com- plexul primează partea, binele popo- rului înainte de interesul partidului. In oratoria de partide recunoaște fiecare partid maxima aceasta de a sa: cu toții ' au grije să lase să se demonstreze, că ceeace năzuiesc e cerut nu din interes personal egoist, ci din partea binelui comun; programele obicinuiesc să se supraliciteze în privința patriotismului și a devotamentului. E vorba să prefaci vorbirea în convingere și să nu între- prinzi nici un pas fără de siguranța, că nu se sacrifică bunuri de ale com- plexului de dragul intereselor de partid*. P. urmează cu interesantele sale sfaturi, accentuând că și la lupta între ' popoare se referă ceva similar și că și popoarele vor trebui să ajungă la con- vingerea, că fac parte din omenime și că deci și aici are valoare lozinca: com- plexul înaintea părții 1 Pledează pentru o »eticizare a luptei de partid* și o ^umanizare a răsboiului*, chemând «con- știința popoarelor lumii europenei* Nu trăie’ște P. să vadă ce s’a ales de «eticizarea* aceasta propagată de dân- sul! Dar avem dreptul să zeflemista «idealismul* filozofului? N’ar fi mai cu cale să ne rușinăm până ’n albul ochilor și să încercăm să corectăm ce se mai poate corectă în ziua de astăzi? llie Marin. St CRONICĂ CULTURALĂ. „Viața lui Beethoven", de Ro- main Rolland trad. de A. de fierz, Edit. /. Brănișteanu, București, Pasa- giul imobiliara. 100 pag. 2 Lei. O carte, care e de dorit să ajungă în mâniie tineretului nostru, mai cu seamă. Beethoven s’a născut în 16 Decemvrie 1770 — s’au împlinit deci 150 de ani dela nașterea lui. Toată suflarea, care dă ceva pe viața inte- lectuală, trebue să sărbătorească acest dat, dacă nu altfel, luând în mână biografia și scrisorile lui B. și ascul- tând ceva din opera lui. Biografia aceasta este o lucrare, chemată să trezească dragoste, nu nu- mai față de compozițiile măiestrului, ci și față de *omub B. Este scrisă de multe ori în tonul cunoscut nouă din «Cultul eroilor» lui Carlye, în ton cald plin de plasticitate și — umanitate. Umanitatea aceasta ne vine > foarte la socoteală, tocmai în timpu- rile noastre, când s’a răspândit ura cu o putere atât de vertiginoasă. Este antidotul cel mai minunat nota aceasta, împotriva nietzscheanismului, care bân- tuie cu nemiluita. Ce bine îți cade când cetești despre durerea sfântă a unui geniu, ascultând cu compătimire sinceră glasul inimei căutând să-i înțelegi lozinca vieții: , «Nu recunosc alt semn al superiorității, decât bunătatea». Și expresia bună- tății a fost B. în decursul intregei sale vieți, atât de chinuite. In loc de sarbedele formulare de scrisori de prin «poetică» ar trebui ca învățătorii și profesorii să cetească împreună tu elevii și elevele scriso- 7* — ido — file alăturate biografiei acesteia, scri- sori trimise unor prietini și unei prie- tine, iar pe lângă formularul jde te- stament sec ar trebui să se cetească minunatul testament din Heiligenstadt, de lângă Viena, scris de B. în 1802, confesia sufletească a compozitorului genial. Din testamentul acesta ar putea simți și elevii ce va se zică sbucium sufletesc. («O, voi oameni, cari mă socotiți sau vreți să trec drept un urâcios, un nebun sau un mizantrop, cât de nedrepți sunteți față de mine! Nu cunoașteți pricina tăinuită, Care face să par astfel. Sufletul și mintea mea mi-au fost dela Începutul copi- lăriei aplecate cătră bunătate. Am. fost - totdeauna gata să îndeplinesc acțiuni mari...» urmează descriereasurzeniei incurabile și a stării sale sufletești... «Divinitate, tu pătrunzi de sus, în adâncul sufletului meu, îl cunoști și știi că sălășluește în el dragostea de oameni și dorința de a nu face decât . binele. O, oameni 1 Dacă într’o zi veți ceti aceste rânduri, gândiți-vă că ați fost nedrepți „cu mine, iar omul nenorocit să se mângâie cu gândul' că d mai fost un nenorocit, care în pofida tuturor piedecilor naturei, a făcut tot ce i-a stat ,în putință, ca să fie admis în rândurile artiștilor și ale oamenilor de seamă!») N’a suspinat și Eminescu al nostru tot așa? O poezie, care nu figurează în colecția cunoscută de toți, se ter- mina cu versurile: «Și eu sunt frate, nenorocit!»*). *1 Transcriem aici poezia, publi- cată de dl Nic. Petra-Petrescuîn «Anu- arul» III al «Societății pentru fond de teatru român» din Ardeal (1899—1900), dorind să fie alăturată la opera lui Eminescu. Spre suvenire fratelui Gregoriu Dragoș. «Dacă vreodată în lunga-ți cale Te-i simți, frate, nenorocit _ Pieptul în chinuri, inima ’n jale, , B. merge cu dorința de a face bine și mai departe. Scrie în testa- ment: «Cât de fericit aș fi să vă pot ajută de dincolo de mormânt!» «Ura- rea mea e să aveți o viață mai feri-’ . cită și mai lipsită de griji decât a mea. Vorbiți copiilor voștri despre virtute-, ea singură poate face pe om fericit, nu averea! Vorbesc din experiență!» In timpurile noastre de goană după aur — cum sună cuvintele acestea ale unui Prometeu, înlănțuit fiindcă a vrut binele ? Ar duce prea departe să amintim toate notele caracteristice, redate de R. R. în biografia lui B., ne mărginim numai la câteva: fiul de slujnică (mama lui B. a fost slujnică, fata unui bucătar), care avea deviza: «Spre bucurie prin suferință» și care arta și-o «închină săracilor», a ajuns să fie curtat de regi și de împărați.^ Frumos citează R. R. din B. cum, plimbându-se odată Goethe cu B. în Teplitz (Boemia), pe pro- menadă, s’au întâlnit cu familia im- perială austriacă.- Goethe, omul de curte, s’a dat la o parte șî a salutat cu devoțiune, până când B. «și-a în- cheiat nasturii redingotei» și a luat-o înainte, cu mânile la spate — încât a venit ducele' Ructelf să-și scoată pă- lăria, rar «cucoana împărăteasă» l-a salutat mai intâi. — In resemnarea sa din cauza surzeniei, îi servește de razim sufletesc Plutarc, cu «Viețile Viața-ți de lacrămi o tristă vale, Ochiu-ți în plângeri de dor răpit; Când fără soare, fără de nume, * Te-i vedea singur... disprețuit, Un singur suflet nu-i avea ’n lume, Luptând cu a vieții valuri în spume, Un suflet, care te-ar fi iubit, Când fug amicii de lângă tine, Când jglângi de soarte-ți trist, părăsit, Gândește atuncea și tu la mine: Nici eu în lume n’o. duc mai bine, Și eu sunt, frate, nenorocit!» M. g(eamăn) Eminescu. X — 101 — paralele». Eră atât de neprihănit în privința sentimentalității sale încât «nu i-a iertat lui Mozart ideea de a-și pri- hăni geniul scriind pe Don Juan», eroul lipsit de morâlă. Odată scrie B. «So- crate și lisus au fost isvoarele mele» și «poeziile lui Ooethe mă fac fericit». Și omul, acesta, care era fericit cetind poezii — n’aveă câteodată cum să iasă din casă, fiindcă îi erau ghetele rupte! — Atât era de milos încât și-a câștigat ura involuntară a unei fetițe, în copi- lărie, fiindcă îi gonea cu batista flu- turii, pe cari fetița voia să-i prindă. Acestea sunt numai câteva amănunte, cari ne fac să pricepem întrucâtva pe acela, care a scris acea grandioasă «Simfonie a IX-a», unde e cântată iu- birea și înfrățirea în ditirambi «pentru omenimea ce va să vină». In prefață scrie R. R.: «Să nu se plângă, deci, prea mult aceia, cari sunt qjenorociți. Aleșii omenirei sunt alături de* ei. 'Să ne hrănim din vioi- ciunea lor și dacă suntem prea slabi, n’avem decât să ne odihnim, puțin, rezemându-ne capul de genunchii lor». Citatele de până acum vor în- demnă, cred, pe cetitor să ia cartea recomandată în mână. R. R. este un scriitor francez cunoscut. Viața lui B. a mai descris-o în parte, într’o operă mai mare (10 volume!), iar materialul de aici l-a folosit la prelegerile sale publice, foarte cercetate, din Paris. Apreciarea muzicală a lui R. R. nu a pufut-o urmări recenzentul, dar R. R. se bucură în lumea muzicală de un bun nume, încât nici din acest punct de vedere nu va lăsă cartea de dorit. Ilie Marin. • Muzica lift Beethoven în ve- chiul regat. Sub titlul acesta publică revista germană din loc «Ostland» un articol din pana d-lui Oscar Walter Eisek în. fascicolul II pe De- cemvrie 1920, închinat de altfel în întregime lui Beethoven, din care re- ținem următoarele: Deja sub condu- cerea capelmaistrului Wachmann a dat orhestra ministerului de culte interpre- tațiuni bune a unor simfonii de Beetho- ven. Când a luat mai apoi conducerea maestrul Dinicu, având orhestra pre- gătirea necesară, armonia a fost mai desăvârșită. Toate simfoniile, cu ex- cepția celei a IX, s’au putut ascultă, și publicul, compus și din număroși Germani, a putut tot mai mult să pă- trundă în ființa marelui compozitor. Și chiar dacă Beethoven în execuția lui Dinicu eră cam flegmatic, - puteă să suplinească fantazia lacunele rea- lității. Astfel îmi aduc aminte, zice dl Eisek, că acest dirigent a interpretat umoristic Scherzo din Eroica, iar mar- șul funebru mai curând somnolent decât tragic. In privința tehnică însă orhestra a progresat sub Dinicu. într’o zi apăru și Weingartner pe podiul Ateneului din București și a dirijat simfonia III atât de pătrunză- tor, încât dela primele accente te cu- prindeau fiorii. Dinicu a dirijat și Uverturile Leonore. E foarte bine că s’a reîntors în patrie Oeorge Enesm, cel mai excelent și multilateral muzi- cian al Românilor. Demonic cântă și învinge marele viorist Enescu pasa- giile cele mai anevoioase din sonatele z Beethoven. Iar dirigentul Enescu, care nu e inferior compozitorului și vioristu- lui Enescu, a avut succese ne mai po- menite și cu orhestra, în ce privește in- tonația și preciziunea execuției. Poate s’ar puteă afirmă, că îl interpretează în mod cam Wagnerian și romanic- sudic. Totuș trebue să recunoști de- ' săvârșirea și multilateralitatea mae- strului. Enescu, care conduceă în tea- trul național execuția actului III din Parsival, n’a îndrășnit să se apropie de simfonia IX cu forțele muzicale, I — 102 — care-i stau la dispoziție. O dovadă mai mult despre respectul marelui compozitâr român pentru geniul lui Beethoven. In timpul răsboiului mondial, când răpăitul puștitor și bubuitul tunurilor au amuțit instrumentele muzicale, n’a prea fost prilej de a se face muzică. Totuș pe timpul ocupațiunei germane s’a dat o reprezentație Fidelio de ar- tiștii operei din Darmstadt sub con- ducerea lui Ottenheimer. Și orhestra Bliithner din Berlin a dat o serată Beethoven in București sub condu- cerea lui Paul Scheinpflug, iar orhestra operei din Dessau a cântat quintete Beethoven. Anul jtrecut (1919) Enescu încă a executat la mai multe serate sonate de Beethoven. După plecarea lui la Paris, tână- rul maestru Georgescu, dirigentul Fi- larmonicei, care a condus și in timpul răsboiului filarmonia din Berlin, are meritul de a fi popularizat pe Brahms și Rich. Strauss. Amatorii de muzică au putut să asiste la reprezentații ad- mirabile cu compoziții de Beethoven sub conducerea maestrului Georgescu. (Dl Eisek comparând muzica lui Beet- hoven, interpretată de Weingartner și aceeaș muzică interpretată de Geor- gescu, o află superioară pe a acestuia). Quartetele lui Beethoven incă s’au executat des mai înainte de muzicanții: Kress, Metzner, Skohoutil ți Water- straat. Iar sonatele lui, mai ales ve- stita «Mondscheinsonate» se cântă în aproape toate -familiile muzicale din București. Cântece de Beethoven a executat și mica societate corală germană din. t Azuga «Eintracht», ca de «Liedertafel» nici să nu mai vorbim, apoi artista Ade- laide ș. a. ; . Să sperăm că în viitor se va cântă și aprecia tot mai mult compozitorul Beethoven, al cărui geniu e vechiu ca pământul, tânăr ca florile de pri- măvară și nemărginit și variat ca na- tura însăș. ' Musicus. * CRONICA FEMININA. Evoluția feminină in Egipt Pu- blicând doamna lehan d’Ivray un studiu asupra progreselor realizate de femeile egiptene în ultimul timp, a primit un mare număr de scrisori, din care dăm și noi câteva răspunsuri mai caracteristice, după revista «L’Europe Nouvelle». Fatma Samy scrie: «Noi am voi să se știe în Franța dorința cea mare ce-o avem de-a ieși în sfârșit din scu- tecele în care atâtea dintre noi se mai află încă. De altfel notați bine, că astăzi nici cele mai ignorante femei egip- tene nu sunt streine de marea mișcare de emancipare, a cărei conture se întrezăresc de pe acum. Noi voim nu numai independența femeii, ci înainte de toate independența patriei». Teco- fida Mansour răspunde: Rugăciunea. Florilor*. Deși e numai o - imitație, ea totuși poate fi o- revelație. Dorim să fie. Verax. ♦ Emanoll Bucuța, Florile inimei. Miniaturi. — Oglinzi. — Cântece de leagăn. București. Editura «Cartea Românească» S. A. 1920. Prețul Lei 10--. - ' Tânărul poet adună în acest vo- lum toate creațiunile sale poetice mai de seamă; tot ce a înflorit mai frumos în grădina sufletului său. Sunt versuri de o rară factură. Toate cioplite la fel. Miniaturile, inspirate cele mai multe din dragostea poetului, dar și din alte motive, cuprind interesante lucruri mărunte,' atât de caracteristice pentru viața sufletească a poetului și a noastră, în formă scurtă și preg- nantă — toate de câte două strofe. Oglinzile sunt toate sonete. Fiind mai mari, sunt, firește, mai impunătoare și ca fond și ca formă, atingând uneori culmi- într’adevăr rare. Și, în fine, cân- ; tecele de leagăn, scrise, precum.. se pare, toate pentru alintarea și deș- — 106 merdarea unei fetițe drăgălașe incă sunt toate la fel: din câte 3 strofe. Pentruca cetitorii să cunoască fe- lul de a scrie al autorului cităm câte un specimen din toate aceste grupuri. Intâiu din «Miniaturii: Lui Ooethe, șoareci, am cetit Când nu-i dați pace ’n pat ca mie, Că se ’rtibrăcă și, fericit, Făcea cu voi anatomie. Dar eu, oricât de greu vă cadă, Poet mai mic și de alt soi, Mă scol in cot cu ochi de pradă, Și-azvârl cu ghiata după voi. («In cot» pag 51). Din «Oglinzi» cităm acest sonet plin de optimism pentru viitorul nea- mului nostru: Tu ri’ai putut nici dragostea, nici ura Să ți-o arăți din plin, poporul meu! N’avea deprinsă mâna ta scriptura, Ți-aveâ deprins grumazul jugul greu. In aerul cu flori și berze ’ntoarse Pe trunchiul poleit de primăveri, Te așezai prea rar, cu buze arse, Să zici un cântec rupt din mari tăceri. Domn tânăr ieși tu astăzi pe ogoare Și ’n urma ta bordeiul putred cade, Cât vezi e numai larg senin și soare. La pasul tău acoper grâuri stepe, Răsar în zări orașe cu arcade, Corăbii umplu mările: începe! («Domn tânăr» pg. 99). In sfârșit, din «Cântece de leagăn» dăm următorul cântec, atât de carac- teristic pentru existența noastră plină de umbre și lurninh ' Ochișorii tăi senini Azi abia deschiși în lume, Mâine de lumină plini, Sau de lacrimi fără nume! Mânușițele subțiri Azi abia ’ncercând s’apuce, Mâine printre trandafiri Sau în cue pe vr’o cruce! Piciorușele zglobii Azi abia ținând proptite, Mâine după bucurii. Sau și în genunchi, rănite! («Azi, mâine»... p, 127). Că în această frumoasă grădină, pe lângă atâtea flori alese, -Sunt și buruieni, e foarte adevărat. Unde e o lucrare omenească absolut desăvâr- șită? Sperăm însă, că autorul, care în sonetul «Râpa» dovedește un simț . neobișnuit de fin de responsabilitate pentru tot cuvântul scris și tipărit, în viitorul apropiat va fi un grădinar și mai destoinic și ya evită nu numai cuvinte și imagini atât de prozaice ca «buricul» și «nimicul» «Amărăciune!» (p. 45) ori «luna roșie... stă ca un gălbenuș de ou» în «Cerșetorul» (p. 50), ci își va revizui însaș concepțiu- nea de viață și nu se va mai consi- deră ca «Cel din urmă satir» mitolo- gic rătăcit în lumea de acum, nici nu va mai cântă «întâiul somn» ori «Bon- darul», de care n’avem nevoie în zi- lele de astăzi atât de lacome de plă-^ ceri și atât de pornite spre materia- lism, ci aducându-și aminte de su- prema datorie a idealului, a râvnei netrecătoare spre cele înalte, ne va da încă multe versuri de valoarea și însemnătatea unui «Domn tânăr» citat mai înainte. In credința aceasta dorim tânărului scriitor spor la muncă și îi zicem - și noi bărbătescul cuvânt «începe»! Vox. Dr. loan Radu, Monografia gim- naziului român gr. or. dirl Brad. Scrisă din incidentul jubileului de 50 de ani .algimnaziulni. Tipografia «Libertatea», Orăștie 1920, — 107 - In anul școlar 1918/19 s’au împli- nit 50 de ani, de când s’a deschis la Brad pe valea Crișfilui alb gimnaziul român gr. or. cu 39 de elevi și 4 pro- fesori. De atunci institutul acesta, în- temeiat într’o regiune curat româ- nească și dornică de învățătură, a progresat și -prosperat mereu, atin- gând în anul școlar 1918/19 cifra fru- moasă de 198 de elevi. Și altmintrelea a progresat institutul. In toamna anu- lui 1869 el funcționa într’un edificiu modest, care a fost de multeori ex- ceptat din partea autoritățitor școlare ale fostului regat unguresc. Ca să satisfacă cerințelor legii, consistorul gr. or. din Sibiiu, ca patronul gim- naziului, a- încredințat în Maiu 1914 pe arhitectul Dușoiu să înceapă zidi- rea cea nouă, având s’o pună sub coperiș în iarna 1914/15, iar cu sfâr- șitul anului 1915 terminată cu totul. Izbucnind răsboiul mondial în vara 1914 lucrările s’au întârziat mult, așâ încât abia în 1915 a putut fi pus sub coperiș noul edificiu. Pe urmă a ve- nit scumpetea cea nfare și consistorul n’a voit să acorde arhitectului l5°/o urcare de leafă. Neterminat a rămas edificiul până în 191â, când apoi stă- pânirea românească a luat măsuri grabnice pentru terminarea lui. Astăzi acest institut «cu drag privește asupra trecutului și cu încredere în viitorul său, căci o națiune, un popor întreg se consideră patronul său», precum ce- tim în istoria sa scrisă cu prilejul se- micentenarului său. Mai remarcăm activitatea extra- școlară a profesorilor din Brad: a) în viața socială, b) în cadrele despărță- mântului Brad al «Asociațiunei* noa- stre, c) Ia diferite institute de credit și economii, mai cu seamă la «Cri- șana», care a contribuit la susținerea gimnaziului cu peste 100,000 cor., d) în succesiunea «Teodor Pop», care a sporit fondul gimnazial cu 120,000 cor. și e) în diferite reuniuni (uniunea meseriașilor etc.) Monografia e împodobită cu mai multe tablouri, ilustrații și are la sfârșit 3 anexe: o biografie a lui Ion Pipoș,fostul «comite suprem» (prefect) al Zarandultii și principalul factor la întemeierea gimnaziului din Brad; câteva (4) portrete din istoria cultu- rală locală de Dr. 1. Radu și anume: Andreiu Șaguna, Dr. Iosif Hodoșiu, Amos Frâncu și Iosif Boșa și în fine reprezentațiunea episcopului A. Șa- guna la guvern pentru gimnaziu. Dorim gimnaziului, acum liceu, activitate și mai mănoasă în a doua jumătate de veac, pe care o începe cu atâta încredere, iar monografiei cetitori număroși. Ion Georgescu. * Cărțile Poporului, 20. Măria Sa Vinarsul. Povestea lui, pentru popor de Dr. Zahărie Pop. Lugoj 1920. Editura «Calea Vieții». Prețul 2*50 lei. Sub titlul «Cărțile Poporului» a început părintele Dr. Nicolae Brânzeu să pu- blice în 1916, când orice glas românesc, amuțise aici în fosta Ungarie, o serie de broșuri pentru cetitorii dela sate. Erau învățături creștinești, scurte și ușoare — unele chiar prea scurte — versuri din răsboiu, povestiri, istorii și povețe, dintre cari remarcăm în deo- sebi viața sfintei Elena deu»P. Zamfir, care regretăm că nu s’a publicat în- tocmai precum s’a scris. Acum tipă- rește broșura a 20-a sub titlul de mai sus: «Măria Sa Vinarsul. Povestea lui pentru popor» de regretatul preot Dr. Zaharie Pop, unul din tinerii cei mai idealiști și mai bine pregătiți ai ge- nerației noastre, care a muncit și pă- timit mult pentru neam. Intâiu a fost internat la Șopron, pe urmă cu dl Dr. Vaier Branisce, Dr. Dumitru Mânu, — 108 - Adrian Oțoiu ș. a. a fost închis în temnița din Seghedin, care i-a ruinat cu totul sănătatea. Nu-i mirare că s’a stins mai apoi la câteva săptămâni după aceea în mănăstirea Prislopului în bra- țele iubitoare ale prietenului său, pă- rintelui călugăr Augustin A. Pop, având doar ca supremă consolare, pe lângă sfintele taine ale bișericei, și conști- ința că n’a suferit deageaba. Visul neamului, pentru care a trăit și pătimit și el, ca atâția alții, s’a înfăptuit. Pentru înălțarea neamului nostru a scris și această cărticică împotriva vițiului celui mai înrădăcinat la noi: beția. Broșura se cetește ușor. E scrisă limpede, atrăgător și pe înțelesul tutu- , rora. E presărată cu povestiri intere- sante, cazuri tragice luate din viața de toate zilele și cu o mulțime de versuri populare care de care mai caracteristice. Iată vreo câteva: Căci rachiul cui îi place, N’are cu ce să se ’mbrace. Sau următoarele cuvinte ale so- ției bărbatului bețiv: Cu bărbatul beutor Nu mai faci pâne’n cuptor. Ceice cumpără și răspândesc acea- stă scriere interesantă, de-o netăgă- duită valoare internă, zicem noi, nu intrinsecă (!) cum spune editorul, face nu numai un bine poporului nostru' înclinat spre patima beției, ci aduc și un prinos de recunoștință amintirei unuia din tinerii noștri cei mai bine meritați pentru neam. Broșura se poate afla pentru 2'50 Lei la Librăria diece- zană, Lugoj, Strada Regina Maria 4. — . (‘g)- Cărți streine- Primele urmări ale războiului după k Gustare Le Bon. Dr. Gustave Le Bon: Prumiares consequenees de la guerre. Transformation mentale des peuples. (Bibliotheque de philosophie scientifique) Paris, Ernest Flammarion, editeur rue Racine 26. 1917, pages 336. Istoria momentelor principale cari revoluționează mersul omenirei, o for- . mează crizele cele mari ce se petrec din timp în timp, silind popoarele să se aco- modeze legei evoluțiunii și să se des- cătușeze de prejudecățile, obiceiurile și mentalitatea- unui întreg trecut, devenit . prea greoiu. Astfel din învălmășagul acestei mari catastrofe care a încleștat popoarele între ele a eșit la iveală, pe lângă, o mulțime de lucruri noi în domeniul tecnicei, al organizării economice și industriale, al întinderilor teritoriale, al concepțiunilor etnice și al drepturilor popoarelor, și o mare transformare în mentalitatea aces- tora, în sentimentele și în condițiunile lor de existență. Credința că civilizațiuoea dobândită de omenire cu atâta trudă și jertfă a adus rescumpărarea omului scăpându-1 de lupta barbară și fățișă dintre ihdivizi și că strălucirea unei civilizațiuni mărețe i-a pus la adăpost vieața îmbunătățind-o, s’a dovedit falșă; acest mare conflict a arătat mai evident ca totdeauna și mai cu seamă raționaliștilor, că desfășurarea istoriei este determinată de forțele afec- tive și mistice ale omului și nu de ra- țiune, care este subjugată celei dintâi- In fața împrejurărilor creiate de răsboiu popoarele au fost silite, sub sancțiunea nimicirei lor, să se adapteze acestor ne- cesități. Trecutul cuprinde cauzele desfășu- rării evenimentelor actuale și a celor cari se vor mai ridica'și de aceea putem zice că el creiâză prezentul. Astfel și acest răsboiu, pornit din 109 concepțiunea pe care poporul german și-o făcuse sub imboldul profesorilor, istori- cilor și diplomatilor, că el este chemat ca să regenereze lume» exploatând-o, a silit omenirea să vadă încă' odată reînviind cruciadele; de data aceasta, spre cea mai cumplită desamăgire și ironie a civi- lizatiunei ele erau predicate de către savanți. Ca și violentele pe cari le-a pro- vocat, urmările acestui răsboiu au fost foarte număroase. , A dispărut iluziunea pacifistă și speranța că s’ar puteă stabili o eră de frăție între popoare; a dispărut nădejdea că știința, instrucțiunea, civilizatiunea ar puteă să îndulcească moravurile, să în- depărteze conflictele și să le facă mai puțin sălbatece; s’a evaporat visul că un tribunal internațional de arbitragiu, lipsit de sancțiuni, ar putea să exercite cea mai mică influență și ar putea să sta- bilească oarecari reguli umane între be- ligeranți; s’a dus și credința că dreptul poate să se mențină și să se impună fără o forță necesară, care să-l- sprijine. In lipsa tuturor acestor visuri și iluziuni pe cari și le formulase lumea și în cari trăia, popoarele vor trebui să se orien- teze către principii noi, chemate de ne- cesități, principii pe cari timpurile de pace și greutatea de a ne descătușă de anumite influențe vechi le întârziaseră ca să apară. O fază de transițiune nesigură și grea — pe care am început chiar noi s’o trăim — vor trebui să străbată popoarele. »Intre ruinele de iluziuni prăbușite și aplicați unea adevărurilor despfețuite sau necunoscute pe cari răsboiul le va fi dat la iveală, se vor ridică toate pro- blemele pe cari le va face să răsară fiecare oră dtn. vieața socială și inter- națională» (pag. 7). Această luptă stimulând și energiile răului ca și ale binelui, a ridicat pe om mai presus de el; am putea zice, între- buințând o formulă paradoxală a lui Nietzsche că l-au transformat în supra- om, silindu-1 să iasă din cercul preocu- patiunilor personale, și să nu se mai in- tereseze decât de binele și salvarea co- lectivitătei sacrificându-și vieața și dis- prețuind moartea pentru generațiunile viitoare. O primă, măreață și radicală trans- formare a mentalițăței omului din epoca contemporană. Autorul, despre a cărei lucrare ne ocupăm în acest articol, urmărește de- ocamdată cari sunt transformările inte- lectuale realizate la diferite popoare și ce soluțiuni se impun pentru unele din cele mai arzătoare probleme. Rezultând ca și o axiomă, după urma celor petrecute, că dreptul numai sprijinit de forță e respectat și că forța totuș nu poate fi întrebuințată totdeauna, pentru restabilirea moralei în care am trăit și care a ajuns în pragul falimentului, pro- blema cea mai grea va aveă de găsit »pe ce baze va trebui să se sprijine dreptul cel nou și cum va putea el să se apere, și în ce limite se vor modifică ideile noastre relativ la solidaritatea ome- nească, protectiiinea slabilor, respectul tratatelor și atâtea alte elemente ale ci- vilizațiunei cari păreau definitiv fixate și cari acum se află din nou puse în discutiune? : Popoarele vor ajunge să scape de militarism? Și dacă nu reușesc să se sustragă dela aceasta cum vor puteă ele să se acomodeze acestui militarism, cu ideile democratice, cari par’că se impun pretutindeni î< * Nicăeri ideia pacifistă nu prinsese rădăcini așa de adânci, înainte , de răs- boiu, ca în Franța, datorită propagandei socialiștilor, și nicăeri această ideie nu fusese mai mult agitată în detrimentul ■ sentimentului național ca aici; urmarea ă fost o complectă neglijentă a înarmării — iio - naționale ceeace a făcut ca această țară să se găsească desorganizată și nepregă- tită ca să Susțină un răsboiu cu Ger- mania, aceasta din urmă capabilă să poarte lupta cu toată lumea. Gustave Le Bon arată ca această situațiune a Franței se datorește în primul rând savanților, și dintre aceștia mai cu seamă raționaliștilor cari, crezând că metoda raționalistă din domeniul ști- ințelor exacte se poate tot așa de bine introduce și în explicarea fenomenelor sociale și politice, unde avem de a face mai mult cu elemente mistice și afective, convinseseră opiniunea publică franceză și chiar europeană că este imposibil să izbucnească atunci un răsboiu și mai cu seamă din partea Germaniei. Omul modern, pierzându-și multe din iluziunile sale și lăsând să-i moară zeii, a căutat' cu durere să descopere noi lucruri capabile să-l orienteze în vieață. Ne mai cerând aceasta dela pu- terile dumnezeești, în cari nu mai aveă încredere, el le-a căutat în rațiune. Aceasta a și fost motivul pentru care socialismul eșit teoretic din rațiune și prea puțin pus în concordanță cu reali- tatea lucrurilor, a avut un așa de mare succes în epoca noastră. • Și lucru curios. Socialismul produs abraționalismului, a sfâfșit prin a îm- brăca forma unei credințe religioase, adică a dat naștere unui misticism de acelaș fel ca și acela pe care pretindea că l-a distrus, și scăpând influenței lo- gicei raționale, care-1 ereiase, a trecut în domeniul credințelor, cari se propagă ca și celelalte,- prin afirmare, contagiune mintală, repetițiune, prestigiu etc,, după- cum ideia superiorităței poporului german, pornită tot din motiv raționalist, — prin - aceea că s'a încercat să se demonstreze . științificește, din punct de vedere antro- pologic, superioiitatea acestei rasse — a sfârșit întemeind o doctrină, care a luat îndată o formă mistică cu o putere de religiune, în care poporul crede cu o putere oarbă. »Șe poate consideră ca o lege ge- nerală, că interpretările raționaliste se transformă invariabil în credințe mistice de îndată ce sunt aplicate unor indivizi, cari nu sunt din domeniul lor. Acest misticism cu' bază raționalistă este cel mai de temut din toate. Partizanii săi proclamă cu cea mai grozavă intole- ranță pe oracolii săi și visează să di- strugă fără milă pe dușmanii credinței lor. Ca și nenumărate alte credințe, cari au stăpânit sufletul mulțimilor, socialismul amenință să devină generatorul acestor fanatisme destructive, pe cari nici o stavilă nu le poate opri Aici eram noi când răsboiul veni să ne risipească vi- surile noastre» (pag. 33). Revenind asupra ideii fundamen- tale din lucrarea sa tPsiehologie des foulesi, autorul arată și aici, că omul care e egoist ca individ izolat, de îndată ce e încorporat în mulțime' devine al- truist și capabil să-și sacrifice vieața sa pentru triumful credințelor, cari i-au fost sugerate; de aceea atunci când este vorba să se lucreze, asupra individului ’ singur, se va face apel la interesul lui personal, pe când dacă voim să lucrăm asupra mulțimilor va trebui să ne adre- săm sentimentelor și credințelor mistice ale poporului. Folosind comparațiunea autorului, cu care încheie prima parte a acestei lu- crări, putem zice, că acei cari sunt che- mați să conducă mulțimile trebuie să cunoască psichologia acestora, după cum un măiestru își cunoaște pianul la care cântă. ■ ■ Pianul sentimentelor omenești este mai greu de mânuit însă**decât cel mai complicat dintre instrumentele mecanice. Cine voiește să se servească la întâm- plare de instinct sau de experiențe ne- sigure duce la greșeli dezastroase tot- - iii - deauna când ele se aplică guvernării popoarelor. După aceste consîderațiuni de gene- ralitate autorul trece la examinarea trans- formărilor mintale petrecute în' țările beligerante și cele vecine lor, începând cu Franța. Propaganda socialistă din această țară tindea la o distrugere complectă a societăței sintetizându-se în ură și lupte de clase, pe când acelaș socialism în Germania eiâ constructiv, neflind decât un partid jumătate guvernamental, iar în America el cercă să ridice individul de jos pe scara socială la nivelul celor lalți și nu pe cel de sus să-l scoboare în rândul turmei, constituind un fel de socialism aristocratic. Astfel Franța condusă de asemenea idei Be afla în pragul răsboiului într’e situațiune nu tocmai strălucită față de sforțările cari o așteptau și față de furia și îndărătnicia cu care avea să fie atacată. Dar o schimbare se petrecu dela națiune până la individ. Personalitatea individuală ca și cea colectivă, consi- derată ca ceva fix după vechea psicho- l&gie nu este decât sinteza unui grup de elemente susceptibile, ca să stea în echi- libre variabile. Constanța aparentă a personalităței rezultă deci din constanța obișnuită "a* mediului; de îndată ce acest mediu se schimbă, echilibrele cari con- stituiesc pessonalitatea se transformă deasemnea. In fața perico'ului general deci când sufletul național simțea că întreaga ființă a poporului este amenințată, individul și-a uitat personalitatea devenind altruist; această transformare se explică prin sub- stituirea, sufletului colectiv al rassei în sufletul conștient al individului. Așa se și explică de ce în acaastă țară cu libertăți așa de mari, în fața împrejurărilor ex.epționale, legile au fost substituite voinței guvernului cari prin măsurile luate,'a încercat să regiemen- ' teze până și cursul vieței economice și t industriale. Evenimentele cari au decurs în urma acestor măsuri au arătat însă că anumite legi naturale șunt mai p«£ ternice decât voința celor mai puterniei des^bți. Tendința autocratică a guvernului francez n’a fost temperată decât numai în urma intervențiunei puternicei personali- tăți a lui Briand, care institui pentru fie- care ramură de activitate controlul eomi- siunilor parlamentare și îndoi numărul miniștrilor cuprinzând reprezentanții tu- turor partidelor și din extrema stângă ca și din extrema dreaptă. Rapoartele acestor comisiuni au arătat că înceti- neala și neactivitatea care se observă în diferitele servicii ale armatei mai ou seamă, unde se reclamă maximul de muncă și inițiativă, provenea din faptul că în fruntea lor se aflau diferiți spe- cialiști militari cu idei fixe și precon- cepute, cari nu se puteau deslipi de o mentalitate în cari trăiseră, toată vieața, neînțelegând iddile timpului. Schimbarea și înlocuirea lor, cu oameni cari deși nu erau specialiști dar aveau spiritul de or- ganizare a putut numai să îndrepte răul. Șovăiala și lipsa de unitate în miș- cările aliaților, caracteristice primei faze a răsboiului, au fost înlăturate de ho- tărîrea lui Briand de a se convocă din vreme în vreme la Paris un consiliu de miniștri a diferitelor țări aliate unde, în cdmun acord, trebuiau să se ia măsurile cerute de împrejurări. Personalitatea individuală, se schimbă de asemenea, datorită necesităților de adaptare creiată de răsboiu, eș.nd la iveală calități de caracter necunoscute până atunci ca energia, bravura eroică, liniștea sufletească, resemnarea, suferința, sacrificiul complect al egoismului per- sonal în interesul general, continuitatea sforțărilor etc.; se desvoltă o mulțime de calități intelectuale din experiențele răsboiului în domeniul științei, industriei, - 112 - artei, „ literaturei și chiar ai politicei și se rectifică multe din lucrurile știute și crezute până atunci ca infailibile. In ordinea morală schimbările sunt însemnate. Voința autocratică a șefului fiind singurul cod al soldatului-însem- nează că legile 'civile încetează ca să mai însemneze ceva; proprietatea ca și vieața individului nu mai au nici o valoare -iar soldatul pierde gustul de .muncă și întors chiar acasă așteaptă totul dela stat. Vieața dusă în comun de către toți cei chemați să apere țara, rentieri, ma- gistrați, profesori, lucrători, preoți, func- ționari etc., a creat mai repede și mai durabil acea egalitate socială, pe care ' revoluțiunea cea mare n’a putut s’o stabi- lească nici cu codul, nici cu ghilotina și nici cu celelalte. învățături utopice ale ra- ționaliștilor veacdluialXVlII-lea. Această conviețuire laolaltă a arătat - tuturor, că nivelul moral al omului depinde mai mult de caracter docât de învățătura câștigată și că pentru vieața socială sunt mai chemați și mai folositori acei cari au mai multă răbdare, inițiativă, curaj, voință, judecată, calități cari nu se învață din carte și cari nu sunt pri- vilegiul nici unei clase sociale. Așadar în fața realităților, diferențele sociale ca și vrăjmășiile ereditare se vor fi șters, fonnându-se totuși pentru fle- care grupare socială existentă o menta- litate nouă caracteristică. »Bărbatul« (le poilu) din tranșee se va simți ceva deosebit de ceialalțl ce- tățeni permițându-și chiar câteodată să nesocotească legea, să se puie mai pre- sus de ea și să-și spuie părerea îu che- stiuni, cari până atunci nu cereau și avizul lui. Burghezia, — împărțită în cei cari avându-și veniturile reduse, vor fi nevoiți să trăiască mai modest și noii îmbogățiți, cari servind de mijlocitori în diferite furnituri militare, vor căută să se folosească de banii câștigați în mod excentric, — va oferi, pentru ace- știa din urmă spectacolul unor parveniți inconștienți sau zăpăciți de noua situa- țiune, unde s’au .trezit aruncați. Tinerimea, gălăgioasă, căutând să-și facă loc în vieață ' numai fiindcă a luat parte în răsboiu, fără a aveă încă cu- noștințele și pregătirea' necesară, va trebui după părerea autorului, să cu- noască și să-și însușească factorii psicho- logici, cari hotăresc conduita oamenilor, căci »dacă rolul factorilor economici va fi totdeauna considerabil, acela al factorilor psiohologici va rămâdeâ hotărîtor. Psicho- logia nu construește corăbiile și uzinele, dar ea orientează oamenii, cari le fa- brică. Ea a devenit singura bază po- sibilă ^a-conducerei popoarelor*. Pentru emanciparea și independența femeii, răsboiul a făcut mai mult decât toată agitațiunea femenistă din cei 50 de ani din urmă, arătând, că ea e tot așa de potrivită ca și bărbatul pentru munci, de cari numai acesta din urmă se simțeă capabil, atrăgând și asupra lor o estinderg_a drepturilor civile și politice In locul credințelor religioase, cari se mențin încă în ffiassele adânci ale po- porului francez și chiar la unii dintre cei mai distinși oameni ai națiunii, pentru pătura cultă a neamului o anumită vi- ziune filozofică a lucrurilor s’a sub- stituit lor. Singura filozofie vie, constituită din totalul principiilor fundamentale fiecărei - științe, este aceea care rezultând dintr’o concepțiune mai adâncă a ’ fenomenelor ne arată că progresul este înaintea noastră și nu în urmă, iar omul nu este o ființă decăzută ci una capabilă de o evoluțiune progresivă putând să-și clă- dească singur bazele destinului său. Scepticismul ce ne-ar cuprinde văzând cum trecutul nu este decât o grămadă de ruine își găsește mângâierea în cre- dința, că o epocă atingându-și scopul tre- - liâ— buie să dispară pentiu a face loc alteia mai perfecte, eșită din sforțările noastre continue, căci omul nu creiază în timpul vieței sale scurte numai destinul său ci el pregătește măreția sa viitoare. Răsboiul arată că milioane de ființe știu să se sacrifice pentru viitorul rassei lor participând prin aceasta la existența seculară a acestor rasse în cari noi suntem numai niște incarnațiunr trecătoare. Această filozofie bazată pe concep- țiunea evoluțiunei și a progresului' pare a fi aceea care ar cădeă de acord cu fap- tele petrecute în acest cataclism, mul- țumind și sufletele cele mai pline de în- doială și capabile de cea mai neînduple- cată critică. O asemenea evoluțiune nu s’a pe- trecut și în sufletul poporului german. Educațiunea făcută prin școală și ca- zarmă ca să-1 convingă de misiunea în- credințată lui de Dumnezeu de a con- " duce lumea și că el se află într’un- răs- boiu de legitimă apărare, îl târâse spre această credință mistică din care nici raționamentele cele mai limpezi și nici dezastrele militare cele mai evidente nu-1 puteau abate; timpul singur și experien- țele repetate puteau să reacționeze nu- mai într’un mod salutar. Având în frunte un suveran, stăpân absolut al voinței poporului — care fu- sese crescut în principiile unor învățați ca Treitschke și Lamprecht după cari ideia de stat implică pe aceea de forță, și a unei întregi generațiuni de învățați conduși de principiile biologice ale evo- luționismului, ale organizărei economice celei mai perfecționate și a dreptului forței supraomului lui Nietzsche, — în- conjurat de o feodalitate ereditară pu- ternică cu o organizațiune industrială perfecționată și ou o armată imensă în- deajuns de disciplinată prin regimul sever al căzărmei ca să nu dea înapoi din' fața nici unui pericol — poporul german se- parat de celelalte popoare prin această diferență de mentalitate și de credință trebuia să perziste în nebunia lui până la o complectă năruire a tuturor visurilor ₜ ce și le făurise. Nimeni- nu contestă acestui popor calități ca disciplina și supunerea abso- lută, deprinderea de muncă, perseverența, metoda, de cari a dat dovadă în decursul acestui răsboiu; tot el-însă a scos la iveală răutatea și cruzimea pe cari lumea nu i le cunoștea până atunci; Glasuri' de nemulțumire n’au stră- bătut din această țară în lume, — afară de foarte puține, izolate, — căci gu- gernul imperial a avut grjjă să le înă- bușe; o vieață parlamentară în sensul constituțional al cuvântului, din care să pornească controlul, n’a fost în Germania, unde cancelarii,'păstrau părerea că «de- mocratizarea parlamentarismului a adus în toate țările, o decădere a moravurilor politice». — Fără această atitudine de liniște și de mulțumire generală, chiar numai aparentă, nu s’ar fi putut urmări cu atâta stăruință visurile de heghemonie asupra lumii, încotro tindea Germania. Căci ea voia să-și impună heghe- monia. Astfel de idei cari stăpânesc Ger- mania nu datează din vremea lui Bismark, care n’a fost un pangermanist; ele în- cep din ziua când industria și comerțul de dincoace de Rin luând o desvoltare considerabilă au născut ideia mărirei Germaniei prin întemeieri de colonii. De atunci politica tuturor guvernelor cari s’au succedat în Germania a fost aceeași, sprijinindu-se și pe doctrina învățaților, cari predicau că fiecare trebuie să aibă numai atâta întindere cât îi este de ne- voie pentru necesitățile lui economice și ale populațiunei sale. In baza acestui principiu țările mici ca Belgia, Olanda, Portugalia etc. trebuiau despoiate de co- loniile lor și puse sub tutelă, căci folo- sindu-se teoria darwinistă din domeniul biologic, după care concurența vitală și 8 114 — sefecțiunea conduc lumea animală ca și vieața popoarelor, rassele superioare și cu o .puternică vitalitate — printre oare cei dintâi se socoteau Germanii, — au dreptul să trăiască și să sfărâme pe cele . miei și bicisnice. In această direcțiune răsboiul aduce, îp domeniul concepțiunilor economice cari interesau Germania, o schimbare. Văzând că concepțiunea lor colo- znială are puțini sorți de izbândă, guver- nanții germani au plănuit înființarea unui mare imperiu central și oriental, care cuprinzând Serbia învinsă, Turcia și . Bulgaria în vasalitate, Austro-Ungâria în. tutelă și Asia-Mică ce urma să fie cu- cerită, s’ar fi întins dela Hamburg și / până la golful Persic. Astfel ar fi apărut acea Mittel-Europa,, pe cari teoretician, ca Naumann s’au grăbit s’o și organizeze și să-i arate binefacerile pentru toți su- pușii și copărtașii ei. Anumite tendințe centrifugale oe se manifestau printre populațiunile. Austriei unde criza naționalităților deveniâ zilnic din ce în ce mai' ‘gravă și nemulțumirea mereu crescândă a Ungurilor, cari de- clarau prin gura unui Andrâssy că nu voiesc >să nu fie decât traducerea ma- ghiară a unei cărți germane și că înțeleg să rărnâie o operă originală* au zădăr- . nicit planurile acelei confederațiuni ale Europei de mijloc, rezultând la sfârșit o hartă nouă pe care n’au întrevăzut-o niciodată acești plănuitori improvizați. In Anglia, ■ undd trecutul cel mai îndepărtat trăiește, foarte puternic încă în prezent și unde patrimoniul ancestral care se numește sufletul unei rasse este mai puternic ca oriunde, a foșt mai greu să se poată petrece o oarecare transfor- mare în concepțrunile de vieață și de libertate ale poporului englez. Necesitățile inexorabile în fața cărora răsboiul arun- case această țară cereau ca individua- lismul așa de nemărginit să fie limitat de diferitele măsuri de apărare pe cari statul eră dator să le ia. ' Deci în țara unde regele, parla- mentul și miniștrii nu pot nimic fără opiniunea publică, a schimba ideile în ' cari trăise până acum acest popor, fă- cându-l să adopteze serviciul militar ' •, obligator și prin aceasta jsă renunțe la tradițiunile lui seculare de independență - și de libertate, cucerite încet și treptat, _ a obține concursul lucrătorilor pentru fabricarea munițiunilor și a îndepărta ideia grevelor, cari începuse'să se ivească din toate părțile, eră un lucru foarte greu. Totuș, spre deosebire de German, care deduce judecata lui din concepțiunea pe care a priori și-o face despre un _ lucru, Englezul puțin îugrijat de ideile logicei, neprivind decât realitatea lucrului . și acomodându-se ei, îndată ee a văzut că existența Angliei este serios amenin- țată, a suferit această mare trânsfor- 1 mare mintală așa că Marea-Britanie trecu într’un an dela individualism la colecti- vismul de stat. Acestei mari și adânci transformări datorește Anglia armata și victoria sa în .. ăcelaș timp, schimbare pe care secoli , întregi n’ar fi putut-o produce în mod treptat și evolutiv. Situațiunea din Rusia — în care ’ dela începutul'răsboiului s’au văzut nu- meroase cazuri de trădare puse la cale pe deoparte din lăcomia de bani a unor ‘ anumiți funcționari înalți, iar pe dealtă parte de propaganda germană, care putea ■ să lucreze în liniște datorită numărului .1 covârșitor de mare pe care acest element j îl numără în marea industrie în armată j și chiar printre consilierii Țarului, — a f silit pe patrioții ruși să deschidă ochii J și să vadă că numai datorită unui control j mai serios din partea reprezentanței po- J porului —, »Douma« — se pot da la iveală conspirațiunile și trădările, cari subminau Rusia. Ocuparea Poloniei rusești de către'' - 115 - Germani și atitudinea acestora în ches- tiunea poloneză, căutând să ațâțe acest popor împotriva trecutei .guvernări ru- sești, a silit deasemenea pe unii condu- cători ruși să recunoască politica neno- rocită și neghioabă pe bare Rusia a dus-o în această provincie. Astfel din punct de vedere politic se poate zice, că transformarea menta- lității politice din Rusia, în prima parte a răsboifalui, a dus la sfărmarea auto- crației, începând să se facă loc instițu- țiunilor democratice, cari dovedeau că pot aduce mai mult serviciu națiunii decât cele vechi ce sguduiseră țara, trezind numai ură și'neîncredere. Autorul care termină scrisul cărții în Noemvrie 1916, n’avusese încă prilejul să vadă deslă'nțuindu*se această demo- crație nltra-radicală, care frământă astăzi Rusia și pune cu îndrăzneală și ■ îndă- rătnicie atâtea probleme înaintea con- cepțiunilor vechilor hoastre societăți. In Italia deși o mare parte din pă- tura intelectuală șr chiar guvernul, pre- zidat de Giolitfi erau germanofili, totuși poporal în tnassele lui 'mari, indignat de violențele Germaniei în Belgia și condus de visurile iredentiste asupra Trientului, sili parlamentul și pe conducătorii po- litici să-și schimbe politica de tărăgă- neală și să declare răsboiul împotriva puterilor centrale. Popoarele balcanice, pe lângă do- rința lor perzistentă de a-și însuși te- ritorii asupra cărora ridicau drepturi etnice, s’au învrăjbit și mai mult um- plându-li-se sufletul de ură și dușmănie. Despre chinuirile sufletului nostru în cei doi ani de neutralitate, despre drepturile noastre și despre legitimitatea lor autorul nu pomenește nimic, ca și despre niște lucruri, cari n’ar interesă sau pe cari nu le-ar cunoaște. Aceasta de bună seamă și din cauza lipsei și serio- sității propagandei noastre în străinătate, față de care diplomația și guvernele românești au avut totdeauna o mizera- bilă și detestabilă conoepțiune. - Americanii, la început neutri, în-?¹ doindu-se de rezultatul politicei lor pa- , cîfiste au început să voteze credite pen-/ tru constituirea unei armate și a unei flote capabile să țină -piept unor even- tuale agresiuni; astfel ei și-au schimbat mentalitatea lor în fața agreșjunei și peri- - colului german, care începuse să se arate , chiar în propria lor. țară, urzind com- ploturi,- punând la cale greve, provooftnd- exploziuni și incendii în marile între- prinderi industriale și făcând prin toate mijloacele, o. propagandă fățiș ostilă in- tereselor americane. In acest timp în extremul orient Japonia, aplicând pentru asimilarea unei civilizațiuni mai nouă, răbdarea, tena- citatea, disciplina, curajul etc., calități caracteristice rassei, își întindea cuce- rirea ei pacinică în China, .fapt treout, neobservat de celelalte mari puteri, dar desigur unul din cele mai mari eveni- mente ale istoriei mondiale prin ur- mările, cari vor decurge din el. Neutrii, în tot timpul răsboiului, speculând situațiunea lor, au acumulat bogății enorme, dând luptătorilor ma- teriile, de cari aceștia aveau nevoie. * Ultima parte a "lucrării se ocupă cu examinarea relațiunilor viitoare ₍dintre popoare și cu evoluțiunea dreptului in- ternațional. Opozițiunea, care se întâlnește ade- seori între drept și forță provine din faptul, că noțiunea de drept este un termen ort: conținut nesigur, evocând idei diferite după mentalitatea acelora care-I întrebuințează. Pentru unii dreptul este tot una cu forța, iar pentru alții el 8* - \ — 116 — în toate aglomerațiunile omenești, oricari ar fi organizațiunea lor, dreptul primează forța fiindcă codificările sociale au tot- deauna ca sprijin necesar jandarmul, pe când din contră în raporturile dintre so- cietăți diferite forța primează dreptul. ''Morala presupusă ca' ar trebui să domnească între popoare îndată ce este lipsită de sancțiuni nu există, și de aceea, cu excepțiunea relațiunilor co- merciale, cari nu pot să dureze fără respectul reciproc al angajamentelor, se poate constată că n’a existat niciodată între națiuni cea mai mică licărire de moralitate, totdeauna dreptul celui mai •tare, constituind singurul drept. Oare cari rșguli de drept interna- țional, socotite că ar puteă îmblânzi ca- racterul răsboaielor, au fost înlăturate motivându-se chiar nerespectarea lor. Trebuie totuș să credem că popoa- rele se vor bate la infinit? Autorul este de părere că dacă răsboaiele nu vor dis- iparea cu totul ele se vorrăji foarte mult. Când convingerea, că ele nu aduc nici un câștig, va fi unanimă ele vor înceta de a mai fi, după cum astăzi s’a renun- țat la ideia unor răs.boaie pe chestiuni religioase sau dinastice. Interdependența popoarelor, consti- tuindu-se astfel un fel de societăți de state, va face să vadă că popoarele au mai mult interes să se ajute între ele decât să se masacreze; pe lângă aceasta evoluțiunea industriei - și armamentului modern va înăspri în așa fel caracterul răsboaielor viitoare, încât nici un cuce- ritor nu va mai îndrăzni să le între- prindă. In epoca in care ne găsim, milita- rismul, care reprezintă un regres către barbarie, va continuă să consume el toată vitalitatea popoarelor și să le țină într’o continuă încordare? Câtă vreme concepțiunea individualismului și a li- bertății va sta față în față cu milita- rismul și statitizarea la care Germania apare ca o entitate superioară, ale cărei obligațiuni se impun dela sine fără nici o.discuțiune.- Popoarele latine'își reprezintă i neamurile n'au ■■ putut să-și schimbe aceste idei, fără ca prin aceasta să nu se abată întreaga lor desfășurare istorica. Din aceste idei, izvorăsc con- cepțiunile de vieață, instituțiunile, lite- ratura și arta fiecărei epoce. înainte de a se stabili o ideie nouă, ea trebuie să învingă pe cele anterioare, cari continuă să stăpânească încă multă vreme mentalitatea oamenilor. Lupta . dintre aceste idei e lungă, pentrucă ele »sunt fixate în acele regiuni ale in- conștientului^ unde se plămădesc gân- Nu toate ideile supt folositoare pros- • parității; altele vatămă desvoltarea și de aceea se pot numi idei falșe. Puterea ideilor falșe stă numai în elementele afective, mistice de cari sunt înconjurate și cari le sustrage dela con- trolul și judecata rațiunei lucrând asupra sufletelor, denaturând o viziune și o ju- decată limpede â lucrurilor în așa grad încât împiedecă pe indivizi ca să mai poată percepe realitatea fără ca s’o di- - formeze. De asemenea idei falșe a fost cu- prins sufletul și mentalitatea poporului german, orbindu-1 și târându-1 cu toată pu- terea în vâltoarea din care a eșit sdrobit. Câtă vreme această mentalitate va perzistâ lumea trebuie să vegheze; cei cari se interesează de viitorul acestui neam vor trebui să i-o înlăture făcându-1 capabil să înțeleagă realitatea lucrurilor și prin aceasta devenind nu numai sie-și folositor dar și civilizațiunei mondiale. Alexandru P. Arbore. Reviste streine. Eastern Europe (Europa orien- tală) e noul titlu al fostei reviste «The Balkan Review», despre’ care a mai fost vorbă în coloanele acestei re- viste. Scbimbându-și titlul și-a schim- bat și programu], ocupându-se de acum înainte nu numai de afacerile Europei snd-orientale (Balcani),' ci și de ale Europei centrale și răsări- tene. Nr. 1 voi. V 1921 conține par- tea dintâiu a unui studiu mai lung al președintelui republice! cehoslo- vace Masaryk asupra Bolșevismului-și revoluțiunei; un studiu asupra Franței, Poloniei și Austriei dp Sisley Huddle- ston; altul asupra problemei austriace, montenegrine, mesopotane, palestine, turce, grece etc., pe lângă o mare mulțime de note și însemnări. Ostland, fascicolul II pe Noemvrie 1920 aduce o serie de traduceri din toate limbile cu care compatrioții noștri Sași vin în contact mai des și anume:din ungurește poezia «Lumea» de loan Arany; Confesarul lui Don Quichotes de I. Davidescu, traducere diu limba română de Oskar Walter Cisek; câteva versuri populare țigă- nești de Heinrich Weislocki; Hodjâ Murad Pașa (1604), poezie de Vasile Aleesandri, traducere de A. Altmann și o povestire rusească de W. Karat- șarow, tradusă de Leopold R. Gug- - 118 — genberger. — Nu cercetăm valoarea mai reprezentative ale sufletului româ- acestor traduceri, deși apreciem gândul nesc. Să sperăm că traducerile viitoare „bun al apropierii.sufletești prin acest din românește vor fi mai izbutite din mijloc, dar constatăm-că de astă dată nu - acest punct de vedere. ¹ s’au ales nici autorii, nici operele cele Dela „Asdciațiune“. Despărțămintele .Asociațiunii". Dl Dr. Teodor Iile, fost advocat și di- rector al despărțământului Ținea, în prezent președinte de senat la curtea de apel din Orade propune;-Despăr- țământul Ținea să se desfacă în trei despărțăminte. Unul constătător din plasa Ținea, a cărui reorganizare să fie încredințată d-lui Dr. Aurel Pintea, advocat în Ținea. Al doilea despăr- țământ constătător de comunele plasei Beliu, a cărui înființare să fie. încre- dințată d-lui Alexandru Fildan, prim- pretor în Beliu. Al treilea despărță- mânt mSalonta-mare, a cărui organizare să se încredințeze d-lui Moise Coș, advocat în numita localitate. Acești domni vor fi rugați să aibă bunătatea dea organiză despărțămintele amin- tite. — Despărțământul Nocrich., grație râvnei d-lui director Dr. Enea Andrea, în adunarea cercuală a despărțămân- tului, ținută la 9 Ianuarie 1921, a în- scris și încassat taxele de membrii dela 27 membri activi, și 20 membri ajutători, reținând din suma încassată de 312 Lei 5O’/o, adecă 156 Lei pen- tru despărțământ. S’a reales director - dl Dr. Enea Andrea și un comitet de* 7 membrii. Dl director a predat agen- turilor din despărțământ 15 biblioteci poporale, dându-le și îndrumările ne- cesare pentru administrarea lor. Con- form raportului verbal făcut de dl di- rector, în plasa Nocrich s’a înființat o nouă societate culturală sub denu- mirea: «Casa culturală națională ro- mână», deși d-sa a arătat că două societăți culturale, cu acelaș program, în aceeaș plasă,'nu pot există. Ar fi de dorit ca noua societate să se con- topească în vechiul despărțământ al Asociației noastre. — Despărțământul Satu-mare și-a ținut adunarea cercuală sub conducerea d-lui advocat loan Savanyu, fiindcă fostul director al despărțământului dl Ludovic Mărcuș a decedat în timpul răsboiului. S’a c£tit raportul despre activitatea din trecut a despărțământului și s’au ales comisiile prevăzute în ordinea de zi. S’au înscris 4 membri fondatori; 12. pe viață și 62 activi. S’a ales director al despărțământului dl advocat loan Savanyu, secretar dl profesor Oavril' Barbul, cassier dl învățător Petru Pop și 4 membri în comitet? In urma pro- punerilor s’a recomandat să se înfiin- țeze palate culturale, biblioteci, muzee, reuniuni și în special conducătorii despărțământului să descalece la sate, aranjând șezători literare și distribuind- cărți și ziare potrivite poporului. S’a discutat și chestia înființării de des-- părțăminte nouă, stăruindu-se, deși ni se pare, că fără de temeiu, pentru centralizarea despărțămintelor; de- centralizarea are avantagii cu mult mai mari la administrație — Despăr- țământul Șimleu încă și-a ținut adu- narea cercuală în 26 Dec. 1920 sub conducerea d-lui delegat al comitetu- lui central Dr. Al. Aciu, directorul institutului «Silvahia». A înscris 7 mem- bri noui pe viață și 73 membri ac- tivi, încassându-se 2050 Lei, din care, 119 sumă 1725'Lei s’a transpus cassei cen- trale. S’a ales director al despărță- mântului dl Dr. Al. Aciu, vicedirector Dr. loan Ossian, s’au ales 6 membri. onorari. In scopul organizării siste- matice a despărțământului s’au ales 26 conferențiari permanenți, 31 dele- gați pentru crearea agenturilor, biblio- tecilor și codțterativelor sătești, 32 de; legați pentru escursiunile și serbările despărțământului și 13 delegați pentru industrie și comerț. Așteptăm să-i vedem la muncă. Comitetul central pune la dispoziție colecțiile necesare pentru Începuturi de biblioteci regio- nale și sătești. — Despărțământul Târgu-Murășului și-a ținut adunarea cercuală in Târgu-Murășului la 1 De- cemvrie 1920 înscriind 3 membri fon- datori, 6 pe viață și 19 < membri ac- tivi. In locul decedatului director s’a ales director al* despărțământului dl Simion Qocan, directorul liceului Al. Papiu-Ilarian din loc, apoi membri îp*comitet: dl colonel Bertndei și C. Mavrodineanu, consilier la curtea de apel. S’a primit propunerea de a se înființă'în sinul despărțământului o secțiune care să aibă menirea de a adună cărți, monete, țesături și alte obiecte pentru un muzeu local și pen- tru studii de antichitate, rămânâud ca secțiunea să-și fixeze însaș programul său de acțiune. Până acum s’a lansat un călduros apel publicului să con- tribue cu obiecte pentru înzestrarea muzeului. In raportul comitetului către adunarea cercuală se arată o frumoasă activitate desvoltată in centru, unde se țin conferențe, cursuri pentru anal- fabeți, cursuri de corespondență ro- mână pentru meseriașii și negustorii din oraș și se fixează pentru viitor o vastă programă de acțiune în centru și la sate, care merită toată atențiunea. In fine, se cer cărți pentru înființarea de biblioteci poporale în toate comu- nele aparținătoare despărțământului și pentru centru, unde Încă nu se află o bibliotecă pentru popor. Cărțile cerute se trimit în curând, pentrucă harnicul - despărțământ să-și poată urmă activi- tatea fără întrerupere. — Iată și noul program de acțiune al despărțămân- tului, pe care îl publicăm pentru orien- tarea altor despărțăminte-. Caracterul general al tuturor manifestațiunilor culturale trebue să tindă a cimenta solidaritatea socială de care avem așă ’ mare nevoie cu deosebire acum. I. In aceste prelegeri, șezători, conferențe etc.: a) se vor comunică cele mai însemnate fapte din țară și străinătate, petrecute mai în urmă, pentru 'a li se întipări in minte istoria vie a vremii de față; b) se vor da povețe, li se vor umplea mintea cu pilde frumoase și înțelese, ori li se va ceti lucruri potrivite ca să-i îmbu- nătățească și lumineze; d) se vor cântă cântece populare de luptă și de muncă; d) Se vor arătă și instrui jocurile po- pulare : Hora, Sârba, Chindia, Bătuta, Căjușerul, Romana, Brâulețul, Mocă- / neasca, ca la Breaza, Ciobănașul, Ațica, Jiafaca, Hățăgana, Ardeleana etc.;’e) diferite costume naționale, confecțio- narea și portul lor; /) prelegeri despre iubirea de patrie și de neam, supu- nerea și devotamentul cătră Rege; dra- gostea deaproapelui și jertfa de sine, cinstea, dreptatea, voia bună, speranța, vitejia, încrederea în bine și spiritul de inițiativă, curățenia, omenia, ascultarea, , munca, economia, mila cătră animale și dragostea de natură, stăruința în fapte bune. — Aceste virtuți nu se predau ca o lecție ci vor fi trezite prin exemple tari și vii din istoria noastră și a altor popoare, din literatura noastră, din ' viața r'eală. Povestirea trebue să aibă un caracter adânc, mișcător, iar fapta care țintește să trezească o însușire morală trebue să fie spusă familiar, 120 convingător și cu sentiment; g) cu- . noașterea istoriei naționale, vremile mari, ceasurile bune și rele din istoria poporului nostru; h) cunoașterea na- turei: animale, mamifere, paseri, rep- tile, broaște, pești, insecte etc.; plante, arbori, tufe, plante industriale, veni- noase, parasitare etc.; pământul; cerul etc; i) prelegeri din medicina veteri- - nară: 'igiena animalelor domestice, remedii contra boalelor mai răspândite; j). noțiuni de geografie (comuna, ju- dețul, Țara, Continentele), de drept instanțe judecătorești (judecătoria de ocol, tribunal, curtea de apel etc.) II. Se va organiză o trupă de di- îetanți, care va da reprezentanții tea- trale in comunele mai populate. 111. Se va organiză un mic cvartet (cor), care va însoți trupele de dile- tanți. Afară de acestea, recitatori .buni vor predă bucăți de poezii alese : se- rioase și comice; specialiști din toate ramurile .științei (literatură, istorie, științe naturale, medicina (și cea vete- rinară), drept etc. se vor angajă pentru Conferențele și prelegerile înșirate mai înainte. . Program frumos; Dorim să-l vedem înfăptuit. Despărțământul gamești perdepe fostul său director de până acum, dl inginer silvic loan Ionică, care timp de peste 10 ani a condus cu multă râvnă Și pricepere acest despărțământ. Conducerea lui rămâne acum în sar- cina d-lui Dr. Pompeiu Nistor, fost ' vicepreședinte al despărțământului Zăr- nești.'Cu ocazia retragerii sale dl Io- nică a dăruit despărțământului suma de 500 lei, ca un fond care să se ad- ministreze separat de despărțământ și ale cărui interese să să folosească ca premiu pentru acel membru al de- spărțământului (bărbat, femeie, fecior sau fată), care se va distinge în pri- vința moralității și religiosității. Acest premiu, fie în bani, fie în obiecte, se va distribui cu ocazia adunării cer- cuale ordinare. Când această adunare nu se va ținea, premiul se pune la dispoziția comitetului central. Acest fond se va puteă mări și prin alte con- tribuțiuni, iar menirea lui se va puteă schimbă prin hotărârea* comitetului central. Despărțământul Orăștie trimite li- belul Nr. 7636 dela banca un nuniăr cât mai mare de alți membri, pentru a se puteă începe o acțiune culturală din ce în ce mai impunătoare în toate comunele de- spărțământului. ''Directorii despărțămintelor fbaș- falău, 'Sighișoara și Mediaș sunt ru- gați să reorganizeze'despărțămintele. Asemenea e rugat d-l Dr., loan Mar- gita să organizeze noul despărțământ — 121 al Geoagiului, precum d-1 Dr. Cor. Steer e rugat să reorganizeze desp. Tășnad. Pentru reorganizarea desp. Lăpu- șui unguresc sunt rugați să ia iniția- tiva dd. Dr. 1. Oltean și Dr. 1. Petru}. * Muzeele „Asociațiunei*. La in- tervenția comitetului, ministerul cul- telor și artelor a aprobat cererea des- părțământului Hunedoara de a înființa un muzeu regional în castelul Huniade din loc. Inspectoratul muzeelor care comunică această aprobare roagă or- ganele locale ale «Asociațiunei» să facă cercetări și să-i comunice liste de obiecte cari s'ar fi dus la Buda- pesta din castel etc. Muzeul din Vidra. D-1 primpretor al plasei Abrud trimite o copie a scri- sorii ministerului muncii și ocrotirilor sociale, care arată dorința de a se în- ființa un muzeu al muncei Moților in casa lui Avram lancu din Vidra de jos. Credem că ar fi mai potrivit să se înființeze un muzeu al anilor 1848/49 . culegându-se toate amintirile acestor ani însemnați, în cari sufletul mișcării naționale a fost marele erou Avram lancu (fotografii ale tribunilor, pre- fecților etc., proclamațiuni, arme, hărți, ziare vechi, tunurile de lemn, broșu- rile și documentele privitoare la aceste evenimente etc. Un muzeu al muncei Moților ar fi mai potrivit în Abrud sau in Câmpeni, unde să se înființeze și o școală pentru prelucrarea lem- nului. Sprijinul ministerului muncei ne-ar puteă fi de neprețuit folos in realizarea acestor probleme. Pentru muzeul din Târgu-Mură- șului, la recomandarea despărțămân- tului nostru de acolo, comitetul cen- tral propune să fie numit dl Aurel Filimon, fost secretar lâ muzeul din București. Casa voluntarilor români din Si- beria prin scrisoarea sa de data Vla- divostoc 5/IX 1920 transpune actul săli de constituire și foaia sa «Țara noastră», rugând «Asociațiunea» să accepte actul de constituire și să-i deă sprijinul său. Comitetul central așteaptă statutele casei voluntarilor și apoi va decide în cauză. • ■ Biblioteci sătești s’au înființat în Dridif (județul Făgăraș) prin d-1 în- vățător Nicolae Opriș; in Poiana Si- biiului prin d-1 comerciant Ion Hân- doreanu; în Agârbiciu, (județul Târ- - navă mare); în Paloș, gara Cața (jud. Târnava mare) prin d-1 înv. Erofteiu Bârsan; în Copăcel (jud. Făgăraș) prin d-1 Valeriu P. Comșa,preot; In Crizbav prin d-1 Cornel Murășan; îp Sâmbăta de jos prin d-1 Traian Șuteu înv.; la Seminarul evangelic-luteran din loc; în Mediaș prin d-1 învățător Botiș. . 1. Conferințele ținute in luna Decemvrie 1920 in Sibiiu 1. 1 Dec. 1920 Andreiu Bârseanu: însemnătatea zilei (Unirea Ardealului) în Sibiiu. 2. 4 Decern. 1920. Silviu Țeposu: Conștiința națională in noul nostru stat, Viștea de jos. „Asociațiunei⁴⁴ și Ianuarie-Februarie 1921 și Jur. 3. 5 Decemvrie 1920. Dr. George Preda: Din psihologia politică con- timporană (I.) Sibiiu. 4. 12 Dec. 1920. Ion Georgescu: Rostul «Asociației» în zilele noastre... Gurarâului. Te 122 — 5. 12 Decern. 1920. I. U. Soricu: Cui datorim România-Mare ? (Ostașul româu), Gurarâului. 6. 12 Dec. 1920. Ion Georgescu: Cultura românească, Orlat. 7. 12 Decern. 1920. Silviu Țeposu : Conștiin(a națională în noul stat român, Cristian. . 8. 19 Dec. 1920. Ion Georgescu: In amintirea victimilor dela senat (Mi- nistrul D. Greceanu și episcopul D. Radu), Sibiiu. 9. 19 Decern. 1920. Romul Sinju: Despre «Asociațiune», Porcești. 10. 19 Decern. 1920. Romul Simu: Despre cooperative, Porcești. 11. 19 Dec. 1920. Dr. Petru Bucșan: Cum să ne ferim de boale? Porcești. 12. 26 Dec. 1920. lorrGeorgescu: însemnătatea caselor naționale, Tur- nișor. < 13. 30 Dec. 1920. Ion Georgescu: Lucrul manual, Sibiiu (la Reuniunea meseriașilor). 14. 14 Ian. 1921. Ion Georgescu: însemnătatea cântărei și artei națio- nale, Nocrich. 15. 20 Ian. 192L Ion Georgescu: Munca câmpului, Săcădate. 16. 23 Ianuarie 1921. Ion Geor- gescu: însemnătatea caselor naționale, Porcești. - 17. >. 30 lan. 1921. Lti Col. Leon : Poezia lirică, Sibiiu. 18. 30 Ian. 1921. Ion Georgescu : Muncă! Aiud. 19. 30 Ian, 1921. lon^Georgescu: Cruțați pădurile! Feleiud. 20. 3 Febr. 1921. Ion Georgescu: Frământări politia* maghiare. (Dela Kârolyi Mihăly . la Horthy Miklos), Sibiiu (la Reuniuea meseriașilor). 21. 6 Februarie 1921. Ion Geor- gescu: Cum poate înainta o comună? Veștem. 22. 12 Februarie 1921. Horia Petra- Petrescu : Lectură din lucrările sale dramatice, Sibiiu. ; 23. 13 Februarie 1921. Căpitan Năsturaș: Din răsboiul nostru națio? nai. (Partea muzicală susținută de sblt. A. Covrig), Sibiiu. 24. 12 Febr. 1921. Ion Georgescu : O agentură model a «Asociațiunei», Arpașul de jos. - 25. 13 Februarie 1920. lon( Geor- gescu : Probleme culturale românești, Făgăraș. 26. 15 Februarie 1920. Ion Geor- gescu : Pricinile scumpete) și înapo-. ierei noastre culturale, Porumbacul de jos 27. 20 Febr. 1921. I. U. Soricu : La centenarul morții lui Petru Maior, Sibiiu. 28. 27- Februarie 1920. Ion Geor- gescu : In amintirea lui Petru Maior, Mohu. 2. Despărțământul Cluj al «Asociațiunei pentru liter. rom. și cultura pop. rom.» a întocmit următorul al Conferințelor populare organizate cu concursul «Societăței Științifice a profesorilor universitari» și al «Culturei. Poporului». In sala IV-a a-universității: Miercurea și Vinerea 6—7 d. a. 1. ' Vineri 18 Februarie: Prof. Ma- 2. Miercuri 23 Februarie : Prof. rin -Ștefănescu, Filosofia lui Mihail Dr. Botez, Igiena și politica sanitară. Eminescu. 3. Vineri 25 Februarie: Dr. Tri- pon, Voința liberă și Destinul. 123 4. Miercuri 2 Martie: O-ral N.- Petala, Armata în fața nouilor curente sociale. 5. Vineri 4 Martie-:-- Prof. Sextil Pușcariu, Cum mor cuvintele unei limbi ? 6. Miercuri 9 Martie: Prof A. Petrescu, Mecanica socială. 7. Vineri lî Martie: Prof. Dr. Pamfil, Despre alimentație. 8. Miercuri 16 Martie: O-ral Ana- stasiu, Oamenii în fața istoriei. 9. Vineri 18 Martie: Prof. P.’ Orimm, Constituția engleză. ' 10. Miercuri 23 Martie: Prof. Ștefănescu-Ooangă, Rolul Psichologiei în organizația socială și econ. 11. -Vineri 25.Martie: Prof; ’G. - Vâlsan, Chestiunea Dunărei. 12. Miercuri 30 Martie: Prof. Borza, Din istoria culturală a grădinilor la Români. 13. Vineri 1 Aprilie : Prof. N. Bă- nescu, Un atlet al credinței: Sf. loan Gură de aur. 14. Miercuri 6 Aprilie: Prof. Po- pescu-Voitești, Trecutul geologic al regiunilor carpatine. 15. Vineri 8 Aprilie : Prof. I. Paul, Spiritul critic la Români. 16. Miercuri 13 Aprilie : Prof. Dr. Mihail, Rolul ochiului în cultură. 17. Vineri 15 Aprilie: Prof. V. Meruțiu, Noua împărțire în județ^ â României. 18. Miercuri 20 Aprilie : .Prof. Dr. Nițescu, Despre alcoolism. 19. Vineri 22 Aprilie: Prof. Via- ‘ dimir Ghidionescu, Oameni de ca- racter. '20. Miercuri 11 Maiu: Prof. A. Lapedatu, Necropola domnească dela Curtea de Argeș. 21. Vineri 13 Maiu: Prof. Q. Oprescu, Pictorul Grigorescu. 22. Miercuri 18 Maiu: Prof. V. Stanciu, Cum vorbesc pietrele. 23. Vineri 20 Maiu: Rector V. Dimitriu; Rpiul femeii. Către despărțămintele și agenturile «Asociațiunei», precum și către marele public românesc. Anul 1921 este anul aniversărilor. Franța, sora noastră mai mare, comemorează în Maiu a. c. o sută de ani dela moartea celui mai mare fiu ăl ei, Napoleon I, iar Italia va sărbători In Septemvrie a. c. aviversarea de 600 de ani dela moartea celui mai mare poțt al ei și al latinității, Dante Alighieri. Anul acesta e darnic în-aniversări și pentru noi Românii. In 14 Februarie ă. c. s’au împlinit b sută de ani dela moartea marelui apostol al românismului, Petru Maior, a cărui istorie pentru începutul Românilor și celelalte scrieri vestite au fost de mare însemnătate în desvoltărea noastră culturală. «Academia Română» din București, Universitatea din Cluj și «Asociațiunea» noastră a prăsnuit după cuviință amintirea lui, îndemnând și pe altii să facă la fel. La 27 Maiu, stil vechiu, sau 9 Iunie, stil nou, a. c. în ziua de Ispas, se, împlinesc o sută de ani dela moartea marelui erou național Țudor Vladimirescu, care prin acțiunea sa energică și moartea 8a îngrozitoare a pus capăt epocei fanariote de tristă 124 pomenire și a făcut să răsară, un ceas mai curând, zorile liber- - tății nafionale. «Asociațiunea» va închină un număr din revista «Transil- vania» și un număr din biblioteca sa populară.ln amintirea Dom- nului /Tudor. In «Transilvania» vor fi diferite contribuții la cu- noașterea mai amănunțită a personalității și epocei lui Tudor, x iar un Nr. din «Biblioteca poporală a Asociațiunei» va povesti limpede și pe înțelesul tuturor istoria sbuciumată, a vieței și faptele lui mărețe. Afară de acestea «Asociațiunea» va mai da și un festival artistic în amintirea lui. Despărțămintele, agenturile și marele public românesc încă e rugat să aranjeze cu acest memorabil prilej serbări naționale Tudor Vladimirescu.- ' » . Se pot recită versuri de George Coșbuc («Oltenii Iui Tudor»), de St. O. losif («Lui Tudor Vladimirescu») ș. a. Se pot cântă cântece naționale («Domnul Tudor», text de I. Nicu- . lescu, muzica de G. Brătianu) și populare («Visul lui Tudor Vladimirescu» din colecția de poezii populare ale Românilor de Vasile Alecsandri) etc. Recomandăm chiar reprezentații tea- trale și aranjare de tablouri istorice cu acest prilej. Dl N. lorga președintele «Ligei Culturale», acum scoate de sub tipar o piesă teatrală ih 5 acte «Tudor Vladimirescu» pe care n’o putem recomandă îndeajuns. Se poate face ceva și cu drama istorică «Domnul Tudor» de N. Radivon și «Bimbașa Sava» de I. Peretz. Oricât am facer nu putem face de ajuns pentru cel ce a putut zice despre sine: «Și știmdu-mă norodul pre mine, din- tr’alte vremi, că sunt un adevărat fiu al patriei mele, cu silnicie m’au luat a Ie fi și la această vreme chivernisitor pentru binele și folosul tuturor». ’ Spiritul lui poate fi și astăzi «chivernisitor pentru binele și folosul tuturor». Dorim să fie așa. Biuroul «Asociațiunii». 3. Bibliografie. Ministerul instrucțiunii. Regula- mentul facultății de drept din Cluj. Republicat din «Monitorul Oficial» Cluj 1921. Romul Boilă, Dreptul constituți- onal Român. Cluj 1920. Th. D. Speranția, Anecdote po- pulare. Ediția VI. București «Cartea Românească» 1920. Prețul 16 Lei. Irina Q. Lecca, Marcu Ulpiu Traian Stănoiu. Roman. București «Cartea Românească», Prețul 12 Lei. P. Dulju, Isprăvile lui Păcală. Ed. VI. București «Cartea Românească». Prețul 8 Lei. Dr. N. Căliman, Cum să ne apărăm sănătatea? București «Cartea Româ- nească». Prețul 6 Lei. /. C. Vissarion, Maria de altădată. Nuvele. București «Cartea Românea- scă». Prețul 14 Lei. George Carnea, Simfonia Morții. București «Cartea Românească». Prețul 14 Lei.- - lâs - bucura Dambravă, Ceasuri Sfinte. București «Cartea Româneasca». Prețul 12 Lei. /. Al. Brătescu-Voinești, Sorana. Ediția II. București «Cartea- Româ- nească». Prețul 6 Lei. Mihail Sadoveanu, O istorie de demult. București «Cartea Românea^ scă». Prețul 12 Lei. I. Al. Brătescu-Voinești, In lumea dreptății. Nuvele și'schițe. București «Cartea Rom.» Prețul 15 Lei*. /. /. Stoican, înfloreau trandafirii. Roman București «Cartea Românea- scă». Prețul 10 Lei. Lt. Gh. Costăchescu, In umbra stea- gului. București «Cartea Românească». Prețul 7 Lei. Mircea Rădulescu, Sufletul Patriei. Poezii eroice. București «Cartea Rom.» Prețul 12 Lei. V. Voiculescu, Pârgă. Poezii. Bu- curești «Cartea Român.» Prețul 12 Lei. Dr. I.Mateiu, Intependența epar- hiei Clujului. Extras'din ««Înfrățirea». Cluj 1921. Ion Pillat, Grădina intre ziduri. București. Ed. libr. Socec 1920. Prețul 5 Lei. • Dr. Cornelia Grofșorean, Reforma administrativă. Lugoj 1921. Vasile Bucur, Ce este comunismul. Cluj «Cartea Românească». Prețul 1 Leu 50 bani. Leca Morariu, Dela noi. Povești bucovinene. Ed. 111. Cernăuți 1920. Prețul 5 Lei. George Coșbuc, Răsboiul nostru pentru neatârnare. Ed. VI. București «Cartea Rom.» Prețul 15 Lei. I. C. Vissarion, Ber-Căciulă. Po- vestiri. București «Cartea Rom.»\ Prețul 18 Lei. . George Coțbuc, Fire de tort. Ediția IX. București 1920 «Cartea Românea- scă». Prețul 12 Lei. . C. Giurescu, Despre boieri. Bu- curești «Cartea Rom.» 1920. Prețul $ Lei. George Coșbuc, Ziarul Unui Pierde- Vară. Versuri. București «Cartea Rom.» Prețul 6 Lei, - /. /. Stdican, Suflete. București «Cartea Rom.» Prețul 6 Lei. C. Ardeleana, Pe străzile lașului. București «Cartea Rom.» Prețul 7 Lei. /. /. Stoican, Credinți nemuritoare. 1914—1916. București «Cartea Rom.» Prețul 5 Lei. Mihail Lungianu, In sărbători. București «Cartea Românească». Prețul 15 Lei. A Vlahuță, Clipe de liniște. Nu- vele. București «Cartea Românească». Prețul 12 Lei. Mihail Sadoveanu, Frunze ’n fur- tună. București «Cartea Rom.» Prețul 9 Lei O. Tafrali, Urmărind idealul. Roman. București «Cartea Româ- nească» Prețul 12 Lei. _ llie Marin, Faust și Aviatorul. Si- biiu 1921. llie Marin, La răspântie Câteva întrebări adresate conștiinței. Sibiiu 1921. Asupra unora din aceste cărți vom reveni, dupăcum ne va îngădui spațiul cam redus de care dispunem. Ministerul de interne. Biblioteca direcțiune!'poliției și siguranței gene- rale a statului. G. G. Mateescu, Istoria Românilor pentru sergenții de oraș. -Cluj, Cartea Românească 1921. Annales Scientifiques de l’universite de lassy. Tome X. 3-eme et 4-eme Fascicules. Decembre 1920. lassy. Im- pringrie H. Goldner. Virgil Draghiceanu, 707 zile subt cultura pumnului german. București. Cartea Românească 1920. Lucian Blaga, Pașii Profetului. Poezii. Cluj. Editura institutului de — 126 — ărte grafice «Ardealul» 1921. Prețul 5 Lei. Dr. Virgil Ciobanii, Terminologia • medico-legald. Cluj 1920. Volburii Poiană, In noaptea Paști- lor. Pcfezii. Sibiiu 1920, — Lumină ₍ nouă, Proză. Sibiiu -.1920. Dr. Zah. Boilă, Catehismul Ro- mânului cinstit. Cluj 1920. - , Dr. Ion Totoianu, Călăuza sanitară. - Cluj 1920. ' Primul congres al .farmaciștilor din teritoriile alipite 16, 17, 18 Ianuarie 1921. Cluj 1921. Dr, I. Lupaș, A român nemzet tortenete rovid eloadăsban iskolai es magânhasznâlatra. Cluj, «Cartea Ro- mânească» 192L Ptețul 14 Lei. K Vasile S. Moga, Cultura legume- lor. Ediția VII. revăzută. București. Editura «Cartea Românească». Prețul 4 lei. — Cultura Viei și fabricarea vi- nului. Ediția VII. revăzută. București. Editura «Cartea Românească». Prețul 7 lei. . ~ — Cultura pomilor roditori. Ediția VII. revăzută. București. Editura «Car- tea Românească». Prețul .6'50 Iți. Th. D. Speranția, Ce poate lenevia. Dramă populară într’un act. Ediția a doua. București. «Cartea Românească». Prețul 2 50 lei. ’ — .Mireasa. Dramă în cinci ta- blouri. A treia ediție.București. «Cartea Românească». Prețul 2’50 lei. — Mana vacilor; Comedie popu- lară în trei tablohri. A treia ediție. București. «Cartea Românească». Pre- țul 2-50 lei. Florian Cristescu, Două surde. Co- medie populară în 2 acte. £diția a doua. București «Cartea Românească». Prețul-2'50 lei. Reviste. «Viața Românească», Iași 1921 Nr. 1 și 2. «Cultura Creștină», Blaj 1J21 Nr. 1—2. «Sion ul Românesc», Lugoj a. VIII. Nr. 6—8. «Crai Nou», Oradea-mare a. III. Nr. 1-2. «România Viitoare», Ploiești a. I. Nr. 1-2. «Foaia diecezană», Caransebeș a. XXXVI. Nr. 1—10. «Învățătorul», Cluj, a. II. Nr. 1—3. «Puiul Calicului», Săliște anul II. Nr. 1 și 2. »Zorile», LugOj a. I. Nr. 1. «Muzica«, București anul III. Nr. 1 șl 2. Biserica și școala. Arad Nr. 1—10 anul 1921. Poșta Redacției. Ziarului «Glasul Oltului*, Făgăraș 18 Februarie a. c. Greșiți, dacă cugetați că domnul director al despărțământului Făgăraș al «Asociațiunii»,' nu și-a făcut datoria în 13 Faur a. c. când a ținut secretarul generai al „ nostru d-1 Ion Georgescu o conferință la p-V. Domnul director al despărță- mântului n’a fost înștiințat în scris că vine cineva, dela centru. Informația .ce a primit a fost de natură particulară. D-Sa a făcut, cu toate acestea, ce a putut face, anunțând la timp pe domnul director al liceului și pe cre- dincioși la liturghie. Precum ca să se știe. Cel mai vechiu și mai consolidat institut financiar românesc din Transilvania „ALBINA", INSTITUT DE CREDIT ȘI DE :: :: ECONOMII, SIBIIU. :: :: FILIALE: Brașov, Cluj, Lugoj, Mediaș și Târgul-Murășului. AGENTURI: Sânmărtin. :: Capital societar Lei 10.000,000 — Fonduri de rezervă și pensiuni Lei 7.500,000—, Depuneri spre fructificare și în Cont-Curent =±= Lei 179.000,000—. = Acorda: împrumuturi cambiale (scont), Împrumuturi hipotecare, Cont-Curent, finan- țează întreprinderi etc. Primește depuneri spre fructificare pe libele și în Cont-Curerit 4‘/s—5°ft după terminul de abzicere, plătind însuși darea de interese. .*. .*. Emite acreditive, îngrijește încassări de cecuri și asignațiuni asupra oricărei pieți, mijlocește tot felul de afaceri de bancă. Orice informațiuni se dau gratuit și prompt -atât de Centrala din Sibiiu, cât și de filialele și -agenturile institutului. Direcțiunea. BANCA ROMANEASCA * * * ❖ SOC. ANONIMĂ PE ACȚIUNI CAPITAL LEI 400.000,000' — ❖ ❖ ❖ ❖ BUCUREȘTI, strada Smardan 5. Cumpărări și vânzări de efecte pu- blice, avansuri pe depozite de efecte publice și orice transacțiuni finan- ciare, Conturi-Curente și emisiuni de scrisori de credit pentru orice țară; participațiuni industr. și comerciale. Sucursale: Arad, Bălți, Bazargic, Brașov, Cernăuți, Chi- șineu, Cluj, Constanța, Galați, Istnail, Oradea-mare, S'biiu, Târguț-Mureș, Timișoara și Tulcea. :•/ :-: -ni Banca de scânt a României București v :: Sucursala Sibiiu :: ' Strada Cisnădîei Nr., 36. Sucursale: Brăila, Constanța, Focșani, Galați, Râmnic-Vâicea, Sibiiu, Tulcea, Turnu-Măgurele. :s Capital Lei 150.000,000— :: Face împrum. in Cont-Curent simplu cu gajuri și cambial. Primește depuneri spre fructificare bonificând dobânda de 5% conform condițintiiior în vigoare. Cumpără, și vinde efectiv tot felul de monede străine: mărci, dolari, lire italiene, franci etc. Tratează și vinde orice fel de mărfuri, textile, coloniale, cereale, vinuri etc. Emite acreditive 51 cecuri în întreaga Românie, corn șl în străinătate- :-: Prin o organizare specială poate da oricând și oricui infor- mațiunile dorite în chestiunile economice și financiare cerute.