
            Transilvania


 An. LI. Octomvrie 1920 Nr. 10


George Coșbuc.

     Coșbuc .. . așa sună de dur și de rupt, e par’că îndărătnicie țără-
nească chiar în numele lui. Nici o vocală deschisă nu-ți alintă urechea, —
un nume predestinat să lupte, pănă să te cucerească, să-1 rostești cu drag.

     Și e ceva dârz și în felul cum Coșbuc s’a impus în literatura noastră.

     Atunci, când din volumul de poezii al unui geniu picurase atâta
melancolie, încât a putut potopi sufletele unui neam întreg, atilnci, când
poeți romantici se retrăgeau de razele soarelui și de zgomotul zilei, cău-

674


-


tând, liniștea nopților cu luciu de lună, când ochii lor priveau natura în- g
prejmuitoare numai atâta timp, cât ea putea să le înrâurească sufletul și"
apoi închideau pleoapele obosite ca să poată străbate cu privirile lor tainele,
de' multeori închipuite ale unui suflet sentimental, — atunci apării Coșbuc
cu fruntea senină și cu zimbetul pe buze. împingând cu coatele în dreapta
și în stânga, își făcu cu îndărătnicie loc prin mulțime și ajungând la noi
ne luă cu sine. Ne-a dus departe-departe, într’un sat la poalele acelui munte,
care țintuește pentru totdeauna colțurile a trei țări române, și ne-a arătat
cer senin, ne-a expus soarelui dogoritor al amiezii, ne-a dat să răsuflăm
aer rășinos de munte și să privim icoane pline de lumină și
mișcare grațioasă și de conturi precise. Fermecați am esclamat

»E vară, e vară!*

       Ca un copil, ștrengar s’a strecurat cu noi pe la fereastra





culori, ae
cu el:


                                                                    unei case,
unde o codană folosindu-se de singurătate, a luat oglinda din cui,' a scos
salba de mărgele din ladă și și-a puș o floare la urechi.

       »Știți voi«, ne șoptește poetul, ce se zbate în căpșorul acela, când
oglinda-i șoptește cea dintâi ispită? Ea-și zice:





                     Că ’mi stă bine ’n cap năframa
                     Și ce fată frumușică

                                         Are mama.

      Și apoi ea se gândește mai departe:

                    Mama-mi dă învățătură
                    Cum se țese o pânzătură
                    Nu cum stau cei dragi de vorbă

                                       Gură ’n gură.

                    Că mi-a spus bunica mie,
                    Că nevasta una știe
                    Mai mult decât fata, jună.

                    Ei, dar ce? nu mi-a spus buna
                    Și mă mir eu ce-o să fie


Asta una.


       Cu două case mai departe vedem o țărancă tânără la leagănul co-
pilașului său. Și ea cântă:


A venit un lup din crâng,
Și-alergă prin sat să fure,
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am eșit eu cu-o nuia:
>Lup flămând cu trei cojoace
Hai la maica să te joace
El fugea ’ncotro vedeâ.


Ieri pe drum un om sărac
întrebă pe la vecine:
»Poartă-se copiii bine?
Dacă nu să-i vâr în sac!*
Și-a venit la noi la poartă
Și am eșit eu și i-am spus:
> Puiul meu e bun și tace
Nu ți-1 dau și dute’n pace!
Ești sărac dar n’am ce-ți face!
Du-te, du-te!« și s’a dus.

675 —


                         Și-a venit un negustor
                         Plin de bani cu vâlfă mare
                         Cumpără copii pe care
                         Nu-i iubește mama lor.
                         Și-a venit la noi la poartă /
                         Și-am eșit și l-am certat:
                         N’ai nici tu nici împăratul
                         Bani să-mi cumpere «băiatul,
                         Pleacă’n sat că-i mare satul
                         Pleacă, pleacă!« și-a plecat.


      Punând urechia la ușa casei din vecini, auzim pe fata săracă, dar
frumoasă, plângându-se mă-sii de clevetirile >dușmancei« sale bogate și
urîte; dosindu-ne după un gard, ne face martorii unei scene de hârjoneală
nevinovată între doi îndrăgostiți și apoi ne oprim acolo, unde s’a strâns
atât norod, că nu-1 înCape hotarul. Ce e chiotul și veselia asta? Săgeată,
bogătașul, își mărită pe Zamfira și asistăm la-un ospăț, cum nu ne-a mai
fost dat să ne vadă ochii.                                    ,   ‘

      »Văzut-ați vreo-dată hora românească?* ne întreabă poetul. >Inălfa-
ți-vă pe vârful picioarelor, ca s’o zăriți peste capetele mulțimii:

                  Trei pași la stânga linișor

                  Și alți trei pași la dreapta lor;

                  Se prind de mâni și se desprind,
                  S'adună’n cerc și iar se’ntind
                  Și bat pământul tropotind                            i

     ¹                         In tact ușor.


      Dar ce însemnează grupul acela de doi flăcăi? Unul e încruntat,
fața lui exprimă durere și îngrijare. Bietul își ia rămas bun, căci a căzut
la sorți să se despartă pe trei ani de ai săi și recrutul își dă iubita în
grija frate-său.                                       . -

                      Poartă-i grijă! Tot a mea             •

                      S’o găsesc, tot dor să-mi poarte!

                      Dar de nu-i păzi-o bine,
                      Ți-ai găsit dușman îh mine —
                      Căci fac moarte                              ,

                      Pentru ea!

      Iată moara. Aici se întâlnesc oameni de departe, aici se pune țara
la cale. Morarul, om întreg de altfel, și-a pus mintea cu copiii și acum
sfătoșii îl zăpăcesc cu întrebările lor istețe, așa că nuiaua mai e în stare
să le răspundă »de ce se învârte moara.* Și în veselia generală noî nici
nu presupunem ce dureri se frământă în sufletul frumoasei »fete a morarului*
care caută înzădar somnul, frate cu uitarea, căci la căpătâiul ei stă de
strajă înfiorătoarea remușcare. înainte de-a ne luă rămas bun dela sătul
acesta, ne urcăm pe dealul dela marginea lui, ca să vedem o minunată
»sară de vară*. Zgomotele au amuțit:


1*

676


                    Dintr’un timp și vântul tace

                    Satul' doarme ca’n mormânt.                      ■ ’

                    Totu-i plin de Duhul sfânt

                    Liniște ’n văzduh și pace.                         ■

Pe pământ. -                         '. *«

      Abia acum, când întunerecul s’a lăsat peste/tablourile acestea fer- . 3
mecătoare, ne deșteptăm și noi ca dintr’un vis frumos și pe buzele tuturor ’
se ivește întrebarea: Dar cine e magul, care ne-a arătat toate aceste
frumuseți, pe lângă cari am trecut atâta timp fără, să le] băgăm în seamă,
cine e măestrul, care a desfășurat înaintea noastră sufletul țăranului cu.
toate dorurile, cu toate bucuriile și cu toate întristările lui? Acum de abia
zărim, pe cel ce ne-a adus aici dându-se el însuși de-oparte, neturburân- _
du-ne nici odată impresiile prin rostirea cuvântului »eu«!

      Și numele, care sună atât de rupt odinioară, numele lui Coșbuc, e ।
acum mângăere urechilor noastre.

Dr. Sextil Pușcariu.

, Odiseia c. IX.                                        ‘

Hraducere de (george Coșbuc                           '

(lucrare inedită).*)

           Și’ntreagă-i arse a ochiului lumină
    lat abur cald sprâncenele-i pârli
    Și genele, și-orbita roșie și plină
    \ De foc și sânge adânc din ea trozni,
    Stârpind tot ochiul pănă’n rădăcină.
    Precum deci un fierar care ar căli
    O teslă mare-ori un topor, și trece
    Din foc de-adreptul fieru’n apă rece,.

>              ,                                 V

           Făcând să sfârâie grozav de tare,                         . .

           Căci asta pune’n fier puteri deplin:
           Tot astfel sfârâiă cu sgomot mare
           Și ochiu ’n jurul pârghiei de măslin.

           Deci el a scos un plin de ’nfiorare
           Și atât de groaznic vaiu, și-atât de plin
           De vuete--a urlat atunci ponorul
           Că ’n fugă spaima ne-a luat cu zorul.


      *) Comunicată de d-1 C. Sfetea, cumnatul marelui poet, căruia îi aducem '
mulțumirile noastre și la acest loc.                      Redacția.

677


          Iar el smulgând țepușa’nfierbântată
          Și toată sânge roș, din ochiul stins,
          Departe-o asvârli ’n ponor deodată,
          Și scos din minte de dureri, a prins
          Să urle-apoi chemând cu ’nfricoșată
          Chemare-a sa pe câți pe acel întins
          Ostrov trăeau, Ciclopi prin peșteri mute
          Pe 'nalte culmi de. vânturi mari bătute.

          Iar ei au auzit și s’adunara

          Venind din multe părți, și-aii întrebat
          Stând roată ’n jurul peșterii pe-afară:
          »Ce-ți este, Polifem, de-ai tulburat
          A nopții pace ’ncât ne deșteptară
          Urlările ce-ai scos, din caldul pat?

          ■ Ori oameni muritori îți prad’averea
          Te omoară’n chip viclean ori Cu puterea?«

          Iar el le-a dat din peșteră făspunsul:
          »Ah! nu m’omoară Nimeni frați ai mei,
          Cu sila! iată, Nimene¹) pe-ascunsulN
          Acest răspuns deci auzindu-l ei:
          »De ești tu singur deci în nepătrunsul
          Ponor, atunci de ce mai sbieri ? Ce vrei ?
          Să-ți suferi boala ce de Zevs ți-e dată,
          Și roagă-l pe Pbseidon că -ți-e tatăl*

          Și apoi s’au dus. Iar iriima-mi iubită
          Râdea de bunul joc ce mi-l bătui
          Cu-al minții duh și-o vorbă potrivită!
          Gemând Ciclopul în durerea lui f
          A dat din ușă piatra cea cumplită
          Și stând să iasă ojle-l văzui

          Cu ’ntinse mâni cum pipăia nebunul,
          Că doar ne-ar prinde printre oi pe vr’unul!


1) Vicleanul Odiseu așa a spus Ciclopului că-l chiamă (.Nimene-).

                   1

— 678 —                                       r

         Credea c’am fi copii, ca să se poarte                  ₅

         Cu noi așa! Dar eu gândeam mereu                       ■>

         Ce lucru-aș născoci să scap de moarte
         Pe soții mei cei dragi și capul meu,
         Căci mare rău eră și-aproape foarte! .<              >

         Deci câte-ți poate dă prin minte-un zeu, ¹

         Pe toate le ’nvârteam în gând furtună;               ■

         Și-am prins așa’n sfârșit pe cea mai bună !            ' :

         Avea niște berbeci frumoși spurcatul,                  ‘

         Cu lâna până pe pământ, și grei

         Și foarte grași și-așa făcui deci sfatul               4

         Să-i leg deolaltă tot pe câte trei                     j

         Cu loaze tari (acestea erau patul
         Ciclopului) și așa să fac cu ei:

         Sub cel din mijloc omul să s’apuce,                    )

         Iar doi s’acopere ce-al treilea duce.             '    :

         Deci trei duceau pe un om; dar pentru mine

         Pe cel mai bun din toți mi l-am ales,
         Și-așa m’arn prins de spetele lui pline,
         Și ’ntrând sub el, în părul lui cel des
         M’arn prins cu mânile ’ncleștate bine.                 J

         Astfel eu așteptam acum să ies                         *

         Și stăm sub el cu inima ’ndrăzneață

         Dorind s’ajung și sfânta dimineață.                    ' •

         Când zorile au venit, deci începură

         La ușă să se ’ndesue sbierănd                          >

         Berbecii turmei, și făceau și gură

         Nemulse mamele ’n ocoale stând.                   , • ■

         Ciclopul însă chifiuit de-arsură                     i

         Stă ’n uș’acum și pipăia pe rând                     ’:

         Pe care cum ieșiă, pe spate, prostul,
         Și nici nu bănuiă că-i altfel rostul. >              3

         Că rând pe rând câte un tovarăș trece
         Legat sub pieptul marilor berbeci!
         Și ’h urma tuturor și al meu berbece
         Qreoiu de lână-i și de mine, deci:

679


          Simții cum pe spinare și-l petrece
          Cu mâniie și-i zise-așă: »Tu treci,
          Berbece drag al meu, azi cel din urmă,
          Și tu-mi erai oricând întâiu ’n turmă!

          »Tu’n fruntea tuturor pășteai pe cale
          Și flori și ierbi; și cătră văi ce curg
          Cu drag murmur tu ’ntâiu fugeai la vale,
          Și ’ntâiu veniai spre peșteră ’n amurg,
          Și acum la coadă tu! Ți-e poate jale
          Că roși șiroaie 'calde mi se scurg
          Din othiul scos? Că mă ’mbătară hoții,
          Acest mișel de Nimene cu soții!

          »Dar n’o să-mi scape el, că n’are unde!
          Tu minte acum, ca mine, de-ai aveă
          Și, dac’ai fi cu glas să-mi poți răspunde
          Pe unde stă ascuns de frica mea,
          Să-l scot din colțu’n care mi s’ascunde:
          Bătându-l pe păreți i-aș împrăștia
          Toți creerii pe jos, să-mi scot amarul
          De câte rele mi-a făcut tâlharul!«

          Așa vorbindu-i l-a lăsat să iasă.

          Deci când apoi de-ajuns mă ’ndepărtai
          De-ocolul lui și de spurcata-i casă
          Eșind de sub berbece deslegai
          Pe soții mei, și iuți cu turma grasă
          Pornind-o ’n jos, noi o goneam pe plaiu.
          La mal se bucurau rămașii foarte
          De noi aceștia ce-am scăpat de moarte.

          Dar foarte mult jăleau cu față plânsă
          Pe-ucișii soți în groaznicul ponor.
          Eu semne le făceam cu ochii însă
          Și’ndemn le dam să lase plânsul lor
          Și’n navă să-mi adune turma strânsă
          Ca’n grabă să plecăm, că-i mare zor.
          Deci stând la rând pe lavița vâslării
          Bateau cu vâsla sterpul câmp al mării.

680


          Când fui departe cât s'aude gura,                   .

          Strigând cătră Ciclop așă-l mustrai:

          »Rău lucru fu să-ți verși prostește ura             j

          Pe oameni slabi, ce’n peșteră-i mâneai!

          Acum, Cicloape, ți-ai umplut măsura .
          Cumplirii tale, că ’ndrăzniși să dai
          Peririi oaspeți chiar la tine ’n casă!             '

          Deci Zeii acum și Zevs bătut te lasă!«

Apărătorii steagurilor.

      In vremea unei lupte pe sub dealurile Rahovei un colonel,
care cârmuiâ lupta, aveă mare zor să trimeată o poruncă unor
companii cari se bateau într’altă parte. El a trimes un călăraș.
Acesta, trebuind să treacă pe loc deschis pe sub tocul plumbi- ; ’
lor turcești, n’a scăpat de moarte. L-a văzut însuși colonelul
cum a căzut jos depe cal. Iar calul a apucat câmpii speriat de •
sgomot.

      Colonelul a trimes alt călăraș. Acestuia îi împușcară Turcii
calul, și bietul om rănit și el la frunte a căzut sub cal.    ■

      Trimețând pe al treilea călăraș, colonelul îi zise: Fă ce
știi, dar să duci porunca! E nevoie mare și ne potopesc Turcii,
dacă nu dăm de știre companiilor ce trebue să facă.

      Călărașul a dat pinteni calului și a plecat. Când a ajuns
în bătaia puștilor turcești, el a descălicat, a dat calului drumul
și s’a întins pe pământ. Ai noștri s’au uitat după el, cum se
tîrâ furișându-se de la o piatră la altă, adăpostindu-se mereu,
cum așteptă să treacă peste el unda de plumbi, căci Turcii
îl luaseră la ochi, și cum sărea de-odată asvârlindu-se după
alt adăpost, cum se făcea broască pe după răzoare. In urmă
l-au pierdut din vedere. După vr’o două ceasuri, când își pier-
duseră cu totul nădejdea să-l mai vadă, iată-1 că sosește. Se
târîse în coate ‘și în genunchi atâta drum, încât i-se rupse
mantaua și tunica și-i curgea sângele din coate și din genunchi. >
Iar când a ajuns la colonel, a căzut jos și n’a putut să vor-
bească de oboseală și a arătat numai cu mâna spre cingă-
toarea brâului, unde aveă ascunsă hârtia, pe care i-o dase ca
răspuns un căpitan.

681


       Asta va să zică credință și împlinirea datoriei- Pe pieptul
  unui asemenea om stau așa de frumos crucile Virtuții militare-
  Nu știm care e numele acestui călăraș, căci vrednic este să-l
  știe toată suflarea românească și să-l pomenim în toate zilele
  vieții noastre.

       Nu e nimic așa de frumos pe lume ca ținerea credinței,
  și mai vrednic nu e nimic decât împlinirea datoriei tale. -Iar
  călărașul acesta să ne fie pildă tuturor.       q cOșt)UC₋

Cele opt țări locuite de Români.

       Drept de-asupra locului de unde izvorește Argeșul, fru-
  mosul râu pe lângă care s’au arătat cele dintâi semne de vieață
  ale stăpânirii muntenești, se înalță pe granița Ardealului Negoiul,
  cel mai înalt munte dintre nesfârșita mulțime de munți într’ale
  căror văi locuește neamul românesc. El întrece Bucecii și
  Ciahlăul și cu negurosul său pisc stă ca un uriaș care s’a
  ridicat în picoare și se uită de-alungul tuturor țărilor locuite
  de Români, ca să vază roată pe lângă sine neamul românesc
  de pretutindeni.

       La picoarele lui se întinde țara lui Negru-Vodă, strimtul
  șes al Făgărașului, pe care Oltul îl încinge ca un brâu și
  par^’că-1 ține lipit de picioarele puternicului munte.

       De pe vârful acestui munte, când e vremea limpede și
  nu e prea mult soare ca să-și joace căldura prin zări, ochii
  netrudiți ai omului străbat depărtările /spre miază-noapte peste
  văile Ardealului mai până la marginile lui. Iar spre răsărit
  vezi până pe plaiurile Buzeului, și mai departe, spre adânc
  până unde bănuești că’n ceața albăstrie s’ascunde liniștita
  întindere a Mării-tlegre, a lacului cel moldovenesc de odinioară.

       Spre apus vezi țara care a fost cuib al Dacilor răsboinici,
  Hațegul, cel plin de ruine de cetăți de-ale strămoșilor noștri,
  pământul pe care a stat Sarmis-Eghetusa lui Decebal.

       Acest colț de țară, apărat de două părți de munți cu grele
  trecători și de-oparte cu latul râu al Mureșului, a văzut odată
  pierind un neam voinic de-odată cu regele lui, și-a văzut
  născându-se alt neam, vlăstar din tulpina cea fără de moarte

682


a Romei. Par’că și-acum ți-se nălucesc pe dinaintea ochilor
crâncene răsboaie de-alungul acestei țări, și vezi           răsărind ₓ î

de pretutindeni Dacii cei cu pletele lungi, svârcolindu-se ca ₜ
șerpii în cuibarul lor când e aprins,, încăerare de         viteji cu   J

viteji, și fum și. flăcări de cetăți aprinse și vuet de     oștiri și  /ț

tropote de cai și Urlete de femei dace care s’asvârl         cu copii  /g

cu tot în apele Cernii și ale Streiului, în sfintele       ape ale

neamului lor care se stingea de pe fata pământului!

      Iar dacă-ți întorci ochii spre miază-zi, vezi departe-departe
o dungă albă ca de oțel, par’că e un fulger care căzând din '
naltul cerului a rămas înghețat pe locu-i. Iar până acolo vezi
munții cum scoboară și se fac dealuri, și se fac coline și se 1
fac în, urmă una cu nesfârșitul șes al Țării Românești. Acolo ”
e Dunărea, și pământul până la ea/ e țara Basarabilor al că-
ror cuib a fost dincolo de Olt până’n munții Severinului. E „J
,                                                *                    '"td

țara lui Mircea-cel-Mafe și alui Mihaiu, viteazul-vitejilor și ’ >
dușmanul de moarte al Turcilor, care-a cutreerat țările ducând
spaimă și pierire în nepotoliții vrășmași ai numelui românesc
și a priceput prin vitejia lui să izbândească măcar pe scurtă
vreme vecinicul nostru vis, să fim c’un singur Domn noi toți
câți suntem un singur neam. Adusese la un loc sub a lui |
stăpânire Ardealul, Muntenia și Moldova, dar prea mult se
luptase cu sabia și prea puțin cu mintea, și nefiind destul pe \
pază ni l-au ucis mișelește hainii de vrășmași, până n’apucase ,
să-și întărească domnia.

      De aici, de pe Negoiul, când te uiți roată, ce de frumu-
sete a lui Diimnezeu se vede până unde poate străbate pu-             3

terea ochiului! Păduroșii munți ce se țin unii de alții și ’n         -

dreapta și ’n stânga, cu sate ascunse prin văile lor, și la poalele
lor câmpii pretutindeni, udate de râuri cu orașe pe marginile
lor, și grâul pe câmpii ca aurul topit și revărsat. Ce de pă- ’
mânt și ce lume! Și tdt acest pământ, această nesfârșită
întindere de pământ, e locuit de neamul nostru, al Românilor,
și toate râurile acestea sunt râuri românești, și toate satele
ale noastre!

      Pe aici au trăit strămoșii noștri. Ei s’au luptat să-l apere
și să ni-1 lase — și iată, au avut pentru ce să se lupte — și
nepoți de nepoți ai noștri pe-aici vor trăi până în veac, de-or
ști să-l apefe și-o vrea Dumnezeu să le ajute.

683


      Și cu toate că de pe Negoiul se vede așa de mult pământ
românesc, acesta nu e nici a zecea parte din cât îl avem noi
și pe care locuim de veacuri. Noi, popor cu obârșie în adân-
cimile vremii, am avut destulă vreme să ne înmulțim ca nisipul
mării, și să ne întindem în laturi cum bătrânul stejar își întinde
frunzișul său acoperind din an în an tot mai mult pământ! Și
suntem mulți ca iarba câmpului și ca frunza pădurii, și când
suntem așa de mulți, de cine să ne fie frică?

      Iată, Ardealul, țară largă cât Muntenia, înconjurată de
toate părțile de munți, ca o cetate de zidurile ei. Intr’adevăr
cetate, de Dumnezeu făcută și par’că anume dată nouă să ne
fie adăpost. Ardealul e închis cu multă putere, de toate părțile,
și numai pe ici pe colo poți străbate într’insul prin trecătorile
primejdioase ale munților pe câte-o vale cu prăpăstii. Roată
împrejurul Ardealului sunt așezate cele ș&pte țări ale Români-
lor, ca un șanț negrăit de larg în jurul cetății.

      Spră miază-zi e Muntenia care merge din munte până ’n
Dunăre și de-alungul până în Mare. La răsărit e Moldova
până în Prut, astăzi, dar mai înainte vreme Prutul o tăiă drept
în două și Moldova ținea înainte încă mai pe-atâta până în
râul cel mare al Nistrului. Partea asta e (a fost!) sub stăpânirea
Rușilor și se chiamă. cum a thiemat-o din gura noastră Ba-
sarabia, adecă țara Basarabilor celor eșiți de peste Olt.

      Spre miază-noapte, de-asupra Moldovei, e Bucovina,
cuibul cel vechiu al Moldovenilor, căci la Suceava în Buco-
vina eră scaunul Domnilor și-al Mitropoliților din Moldova
cea mare de altă dată. Din Suceava s’a răsboit Ștefan-cel-Mare,
fulgerul, bătăilor, aproape cinci-zeci de ani cu Turcii, cu
Leșii, cu Ungurii, cu Tătarii, cu Cazacii, cu Săcuii, și a purtat
patru-zeci de răsboaie în vieața lui și 40 de biserici a
făcut după fiecare răsboiu câte una. Domn nebiruit, care a
vrut să așeze țara între neastâmpărate neamuri străine, cât a
trăit nu și-a descins sabia dela brâu și eră de-apururi călare.
Astăzi țara lui Ștefan, Bucovina, e în stăpânirea Austriacilor
(a fost!) care ne-au luat-o cu sila, căci au făcut pe Turci să
li-o dea, iar Turcii în prostia lor au dat-o, cu toate că n’aveau
nici un drept și s’au apucat să vândă ce nu eră al lor.

      Spre Apus de Bucovina e țara Maramureșului, locul de
baștină al lui Dragoș și Bogdan Vodă cei ce-au descălecat

684 —


■p




  Moldova. In Maîamureș, într’acel colț, apărat de munți, s’au ‘
  adăpostit Românii pe vremea urgiei păgânești ca și în țara

, Făgărașului și în Banatul, Craiovei, și și-au ascuns aici sub
  spuză cărbunii, sămânța focului, ca s’o aibă la vreme, precum
  au avut-o și-au trecut-o în Moldova ca s’aprindă focul mare,.

       Dincolo de Maramureș, pe partea despre apus a Ardealului
  e Crișana, numită așa după cele trei râuri: Crișul alb, Crișul  ,

 -negru și Crișul repede, și merge până în râul cel lat al Tisei
  pe șesul cel mare al țării ungurești.                            I

       Sub Crișana, scoborând până’n Dunăre, vecină cu Oltenia
noastră, este țara Timișoarei, numită astăzi Banatul, alt cuib
al Românilor, căci apărat cum e de munți și de Dunăre și >
însuși el fiind muntos, a fost totdeauna adăpost al Românilor.
. Și așa cum e vecin cu Gorjul nostru și cu Hațegul din Ardeal, .
și sunt toate trei colț&ri de țară prin munți, aici a fost și cuibul ■
lui Decebal și acelor mai de târziu aduși de Traian,. într’a'cest ■
loc a fost o adevărată și neclintită vatră a Românismului. Ț

       Aceste sunt cele opt țări locuite de Români.

                         George Coșbuc, din. Țara Basarabilor.


•Ji~ai mânat prin veacuri turmele de plaiu,
Un stejarul (Romei tu mlădiță ruptă,

                                      naiu,

dus în luptă


cântai amarul din caval și
I)ar cumplit tu fost-ai când ie-a

               Ștefan și fjflihaiu.

          Când țt-or pune piedici, dușmanii să caji
          Spada ta să fie și de-acum, (Române,
          lulger care-aprinde, vânt ce rupe bragi
          Ș' te ncrede-apururi că vei fi și mâne
          fiare cum ești aji 1

          Sus ridică fruntea, vrednice popor! ,

          Câți vorbim o limbă și purtăm un nume,
               s auerⁿ o țintă și un singur dor —

          (fflândru să se nalțe peste toate n lume
               (Steagul tricolor /                  §ₑₒᵣgₑ Qₒ?buc.

685


Titu Maiorescu

— Fragment —

     „Monitorul Oficial" din 24 Dec. 1875 cuprinde un rezumat al ideilor,
pe care Maiorescu le-a pus în circulație ca ministru; tot acolo sunt în-
șirate și unele fapte de politică școlară, a căror însemnătate nu va fi nici-
odată trecută sub tăcere de urmași. Cei ce au impresia că multe s’au început
abia de eri sau de alaltăeri, vor face bine să citească acel rezumat în toată
întinderea lui. Aci ne mărginim a pomeni atât: după cum cea dintâi grijă a
tânărului profesor fusese la 1863 de a pune limba latină ca temeiu al culturii
gimnaziale, iar limba română ca temeiu pentru instrucția primară; de ase-
meni, ca ministru, cea dintâi grijă i-a fost îndreptată spre învățământul dela
sate, ca fiind temelia instrucției publice dintr’o țară. Ceeace făcuse prin
anuarii la liceul național și la școala dela Trei-Erarhi, face acum prin anchete
,și statistici relative la sate — un fel de inventar despre ce aveam și ceea

686


ce ne mai trebuiă, — și hotărește îndată înființarea ■ de noui școli rurale;
dar declară că „sistemul de a înființă școale cu grămada, numai ca să se
sporească numărul lor pe hârtie" este cu desăvârșire greșit In cel dintâi an
s’a mărginit la înființarea a 177 școale rurale nouă, — potrivit sumei alocate
în bugetul acelui an — și prevăzii într’o perioadă de 5—7 ani sporirea nu-
mărului pănă la 3,800.

        Se îngriji apoi de clădirile școlare, dând un model de clădire — tip;
se ocupă de cărțile de studiu, impunând obligatoriu pe cele mai bune; in-
troduse studiul limbei române în liceu; prevăzu înființarea unui politehnic
pe lângă universitate, a unor grădini botanice și a unei catedre de limba
română; trimise o sumă de bursieri (A. Lambrior, G. Panu, G. T. Teodorescu,
Spiru Haret, J. Meissner) și de bursiere la școalele normale din Germania
și Franța.

        Nici costumul național, nici pictura icoanelor din biserici, nici rămă-
șițele antice, găsite pe pământul românesc, nici adunarea poveștilor, a da-
tinelor și obiceiurilor nu scapă de atenția profesorului ajuns ministru. Admi-
ratorul lui Beethoven, Mozart și Bach, trebuiă să aibă un deosebit interes
și pentru muzică. Introduse deci, ca studiu obligator, muzica vocală în
școalele normale pentru învățători, accentuând „mai vârtos muzica națională".
In sfârșit, restaurarea') bisericii episcopale dela Curtea de Argeș și aducerea
documentelor Hurmuzaki din Bucovina, precum și începutul publicărei lor,
împlinește această lungă serie de proecte și lucrări ale tânărului ministru.

        Firește, cetitorul deprins până aci cu contrastele legate de această
biografie, va așteptă în fața atâtor dovezi de binefăcătoare activitate națională
o recunoaștere măcar pe tăcute a meritului. Răsplata i-a și venit în adevăr.
Pe lângă darea în judecată și destituirea mâi sus pomenită; cel ce ținuse
cuvântarea privitoare la art. 7; cel ce introdusese limba română în gimnazii;
cel ce scrisese cea dintâi gramatică românească, potrivită cu mintea copii-
lor; cel ce lovise fără cruțare germanismele din limba Ardelenilor; cel ce
luase inițiativa pentru restaurarea mănăstirii dela Curtea de Argeș²), și pentru
adunarea poveștilor și cântecelor populare; cel ce se grăbise să aducă în
persoană documentele Hurmuzaki, temelia istoriografiei române; cel ce făp-
tuise toate acestea a fost prezentat de unii ca un factor de germanizare al
poporului român . . .

«

        In toate vicisitudinile, și peste toate vicisitudinile vieții, interesul pentru
artă și literatură îi rămăsese însă ca lumina unui far neclintit.

        întrunirile literare, care dăduse atât de mult farmec adunărilor junimii
din Jași, sunt continuate și în Bucureșți. Rezultatele acestor întruniri și
luptele de idei, care făceau firul lor conducător, nu e nevoe să-1 mai re-
_______________ ,y»

        1) Tot atunci a fost restaurat și teatrul național, ceeace erâ lesne de înțeles din partea
celui ce cunoscuse ca copil și ca student marea înrâurire a unui teatru asupra educației
poporului.

        2) Monografia scrisă de Gr. Tocilescu, pe când erâ D. Sturdza Ministru de culte,
are grijă să nu pomenească cu nici un cuvănt pe ministru care pornise această restaurase.




— 6S7 —


amintim. Cele trei volume apărute în 1908 și într’o ediție populară (Critice,
M inerva, București) stau tuturor la îndemână. De bună seamă, într’o operă
mai întinsă asupra istoriei noastre literare se vor povesti cu amănunte, în
ce fel, rând pe rând, au trecut prin salonul literar din strada Mercur toți
scriitorii mai de seamă ai renașterii noastre, i Acolo a cetit Alecsandri
„Fântâna Blanduziei", „Despot Vodă" și „Ovidiu"; acolo Odobescu a adus
spre cetire poveștile sale mitologice; Olănescu-Ascanio traducerile din Horațiu;
I. Slavici cunoscutele sale novele etc., etc. Acolo, cu o neuitată veselie, a
fost cetită „Noaptea furtunoasă" a iui Caragiale; acolo „Nunta Zamfirei" a
consacrat pe Coșbuc; tot acolo I. Brătescu-Voinești a cetit novelele sale
dela început, iar 1. Popovici-Bănățeanu duioasele sale povestiri „Din vieața
meseriașilor" și alții și alții.

        Mai pre sus de toate, au rămas însă în amintirea celor prezenți serile
în care Eminescu a cetit poeziile concepute în acea epocă a maturității
geniului său. De multe din ele se leagă amintiri care odată și odată vdr în-
tregi pentru istoria literaturii noastre adevărata personalitate a poetului.

        Adunările acestea au durat — deși cu oarecare deosebiri față de ale
„Junimei" din Iași — până la reintegrarea în profesorat¹)- De atunci încoace,
de câteva ori pe lună, erau chemați numai studenții anilor din urmă ai Uni-
versității, pentru discutarea mai largă a unor chestiuni atinse pe catedră.

        Revenit în calea iubită a profesurii, după o întrerupere de 13 ani,
profesorul de logică și fiiosofie contemporană reluă cursul cu zelul și vioi-
ciunea anilor primei tinereți. In farmecul unei căsnicii de o superioară ar-
monie (aducând aminte unele împrejurări din vieața lui Stuart Mill) vofcaținnea
se desfășoară de acum înainte fără nici o împedecare. Cetitor neobosit,
toate curentele cugetării moderne au fost discutate în acest curs, în care
tineri și bătrâni, profesoare și profesori, magistrați ... și multă lume dori-
toare de cultură a trecut într’un amestec ca al „scholarilor" de odinioară,
care cu toiagul în mână, se îndreptau spre cutare vestit doctor în științele
„divine și umane". Din forma prelegerilor se va fi păstrat ceva în unele
caete care circulau odată prin mânile studenților; din idei au rămas desigur
multe în cugetul celor ce se înbulzeau pe lângă pupitrul magistrului; din
metoda de a trată fiecare subiect, cu îngrijirea artistului care se reflectă
întreg în fiecare operă a sa, de bună seamă că n’a putut rămânea decât o
amintire. Cel ce cuvântă pe catedră eră un model atât de personal, și de
distincțiune atât de rară, încât numai cu prețul ridicolului s’ar mai încumetă
cineva să-1 imite.

        Ceeace a dat acestui curs însă o înfățișare specială a fost: o mare
libertate de a lucră și a cugetă a studenților, având apoi ca corelativ o
mare asprime în critica lucrărilor. încredințat că lucrul de căpetenie este
cunoașterea isvoarelor și cugetarea proprie, profesorul îngăduiă la unele
examene chiar lucrări pregătite acasă, adecă ceva analog lucrărilor semi-


         1) Adunările literare nu s’au mai ținut de atunci decât rareori, de ex. pentrii citirea
primelor încercări dramatice ale d-lor I. Miclescu și Al. Q. Florescu.

688


    nariale de azi. In schimb discutarea și apreciarea publică a acestor lucrări
   eră uneori de o asprime aproape egală cu neîndurarea, — când se iveau
   compuneri nesincere ori superficiale.                      ,

          Cu toată asprimea nimicitoare a unei astfel de critice, care se păreă
   multora ca un fel de „judecată de apoi" după care nu mai puteă urmă
   decât calea spre raiu sau spre un veșnic purgatoriu, tinerii se îngrămădeau
   nu numai la cursuri, ci îndrăzniau la examen - și chiar în timpul anului —
   să prezinte unele încercări proprii, de natură filozofică ori literară. Expli-
   carea acestui îndemn stă în adânca și vădita bunăvoință cu care profe-
   sorul urmăriă toate manifestările studenților, fiind gata de a releva îndată
   până și cel mai mic semn de spontaneitate creatoare a sufletelor tinere.
   Ca și din făptura sa fizică, dăiuită cu o tinerească sănătate, din făpttira
   sufletească a profesorului radiă un incomensurabil optimism — o netur-
   burată credință în darurile nesecate ale firii omenești, care încearcă în fie-
   care generație să facă un paș mai sus și mai departe.

          Astfel, rând pe rând, mii și mii din auditorii dela toate facultățile ap
   trecut prin atmosfera totdeauna sărbătorească a cursului de filozofie, care
   da fiecăruia măsura de fericire intelectuală de care puteă să fie primitor.

          Mai e necesar, ca încheiere, să pomenim că neînduplecatul optimist
trebuia să fie învinovățit de pesimism? Mai e trebuință să amintim că, în
' scris și în discursuri parlamentare a fost acuzat că predică pesimismul ? Mai
trebue oare să relevăm și împrejurarea de un rar umor, că de pe' urma
acestui optimism, bietul filozof Schopenhauer a avut onoarea de a fi atacat
în parlamentul român?'

          ... Ca în filozofia lui Hegel: teză-antiteză. In cele din urmă, se în-
   țelege, sinteza. In cazul acesta, sinteza a fost, pedeoparte admirația ascultă-
   torilor pentru sincera nepăsare a magistrului acum încărunțit, față de ceeace
   acum se numește opinia publică; iar pe de altă parte, comunicarea acelei
   nepăsări și la unii din tinerii săi ucenici, care au rămas de atunci și până
   azi cu o mare liniște sufletească, ajungând fiecare pentru sine la încheierea
   că, în relațiile cu oameni, o singură regulă trebue să fie invariabilă: teme-te
   de tine, nu de alții. Lumea nici nu-ți poate da ceea-ce n’ai, nici nu-ți poate
   răpi din ceeace ai, dacă rămâi „credincios — nu altora — ci ție însuți"
   adecă gândului tău celui mai bun.

Simion Mehedinți.


                             /

    Întâmplări neprevăzute pot să turbure adâncele noastre planuri
   politice. Isbânda poate fi necredincioasă armelor noastre. Dar
   sunt biruințe cari nu sunt urmate de înfrângeri. Este un imperiu
   care nu poate să decadă. Acele biruințe sunt biruințele pacinice
   ale' rațiunii asupra bprbarîei; acel imperiu e neperitorul imperiu
   al artelor, al moralei, al literaturii și al legilor.         Macauiay.




— 689


Progresul României

dela 1877 încoace.

     Se cuvine să ne dăm samă de progresul, ce l-a făcut
țara după răsboiul de-Ia 1877 întru consolidarea monarchiei
hereditare, a cărei importanță am încercat să o arătăm din
primele pagine de introducere ale acestei scrieri.

     Principele Carol, deabia hotărît să-și continue Domnia în
urma celor întâmplate la 10 Martie 1871, se văzuse, după 5 ani de
minister conservator, din nOu amenințat prin conspirația de la
Mazar-Pașa. Cu o rauă prudență politică, în prevederea izbuc-
nirii crizei orientale, Domnitorul își formează ministerul de la
Iulie 1876 din chiar mijlocul conspiratorilor și încredințează -
lui loan Brăfanu și lui C. A..Rosătti conducerea țării. Dar
prudența politică e o însușire personală (și însușirile personale .
sunt o condiție neapărată pentru prima întemeiere a unei
Dinastii), care nu bate la ochi, care nu poate fi aprețiată în
valoarea ei decât după o vreme mai îndelungată și numai de
un număr restrâns de oameni. Și tenacitatea Principelui în
urmărirea țelului, răbdarea și indulgența sa, înălțarea peste o,r
ce simțimânt de răsbunare, neobosita regularitate în îndeplinirea
zilnicelor datorii, lipsa de or ce intrigi, de or ce camarilă, de
or ce amestec in relațiile private, exemplara viață casnică — >
toate aceste semne de caracter,. în așa contrast cu unele Domnii
precedente, erau prea intime prin natura lor pentru a produce
un efect imediat în publicul cel mare. Pe de altă parte curen-
tul economic al țării nu avusese încă timp și mijloace să se
deștepte; rețeaoa căilor ferate eră deabia terminată în linia
principală. Iar armata, deși foarte mult sporită și îmbunătățită
în organizarea și înzestrarea ei, stă tot apăsată sub greutatea
nopții de la 11 Februarie 1866. Nimic nu se întâmplase ca să-i
regenereze^ spiritul din fundament.

     Raportul între Domn și Țară nu eră dar închiegat. Lipsea
ceva, ceva hotărîtor, ceva care să poată contopi cugetul po-
porului cu Dinastia ce și-o alesese de formă.

     Atunci intervine răsboiul, și deodată starea lucrurilor se
schimbă. Ostași din toate unghiurile țării, adunați sub condu-
’                                                     2

— 690 —                                 J


Cerea Domnitorului, se întâlnesc cu el dela om la om. El le ■ t
stă înaintea ochilor ca o pildă vie la grelele nevoi. împreună
cu ei sufere și el și se îmbărbătează și el. Sub acoperișul de
paie al colibei de la Poradim, pe ploaie și pe ger în câmpul         ,■

liber, când mai bine când mai rău hrănit, mergând ziua și J
noaptea în mijlocul lor, expunându-se la gloanțele dușmanului,
căutând de răniți, dar și poruncind unei armate rusești și
stând alături de pravoslavnicul împărat, deopotrivă cu el: pe .
acest Domnitor Românul din popor îl simte pentru întâi_aș
dată ca domnitorul său, la El se uită, de El este mândru, în '
El a prins încredere. Și când se întorc de la răsboi, soldați și ’J
ofițeri, cu fala biruinței smulse după ațâtea jertfe, statul ro- 5
mân are o armată și un popor, care a început să-și simtă î
misiunea, să se priceapă ca un întreg și să-și împămân- j
tenească pe Domnitorul pănă atunci străin, iar de,acum înainte
întrupat cu aspirarea națională ca o nădejde și o chezășie a
viitorului.

       Și pe când Principele Carol devine în adevăr Domnul
României pe câmpul de răsboi, înăuntrul țării Principesa Eli-
sabeta devine Doamnă. Mai nainte încă, Principesa se deose-
bise de toate semenele ei din Europa prin o neobișnuită în- j
deletnicire în ale literaturei și ale artelor frumoase. Sosită în ’
țară și învățând încurând limba română, ea contribuise prin
numeroase traduceri să lățească în străinătate cunoașterea lite- ■
raturei noastre, și scrierile sale originale, al căror cuprins eră ;
adese luat din legendele române, atrăseseră interesul oameni-        ₍

lor culti, mai ales din Germania, asupra vieței unui popor           î

până atunci prea ignorat. Dar în starea, în care ne aflam noi ■
încă, activitatea literară eră prețuită într’un cerc foarte restrîns.,,
Mai apropiată de tară fusese o altă cugetare a Princesei, și        »

aceasta se și respândise pe alocurea în popor: îngrijirea de a      J

face să se păstreze frumosul port național al țărancelor ro-        J

mâne, care începea să dispară, stăruința de a-1 introduce la        J

. Curte și de a obligă damele române și străine să se împodo-
bească la anumite ocazii cu el. Și gustul și mica industrie casnică |
și întărirea simțimântului etnic au câștigat prin buna inițiativă. 1

       Dar ceea ce în adevăr a pătruns în simțirea masselor          j

celor mari și le-a cucerit inima, a fost acțiunea personală a        |


■■i

— 691


Doamnei întru căutarea răniților aduși de pe câmpul de răsboi.
Cea mai grea sarcină umanitară se impusese deodată unei
țări, până atunci așa de puțin pregătită. Căci unde eră să
ajungă pentru covârșitoarea mulțime a victimelor unui crâncen
răsboi obișnuita organizare a serviciilor medicale militare, care
dealtminteri lucrau mai toate în Bulgaria? Cu miile soseau de
peste Dunăre în România soldații răniți, degerați, bolnavi, atât
români și ruși cât și turci, și cu sutele se cereau oameni
pentru îngrijirea lor în ambulanțele improvizate. Aici socie-
tatea civilă eră chiemată să dea ajutorul său în cea mai largă
măsură, și eforiile spitalelor din țară, precum și societatea
Crucea roșie (prezident Prințul Dimitrie Ghica) au făcut tot ce
au putut. Dar tot ce au putut ele, eră departe să fie de ajuns.
Atunci Elisabeta Doamna, cu excepționala sa putere de muncă,
a organizat alături cea mai întinsă rețea de suplinire. Pe de o
parte folosindu-se de relațiile ce avea la Curțile din Berlin și
din Dresda, ne-a adus de acolo medici militari și surori de
caritate, pe de alta a știut să deștepte în femeile române o
activitate fără seamăn întru alinarea suferințelor. Ce bine venea
acum ușorul acces la Curtea noastră (în această privință cea .
mai democratică din Europa), prin care Princesa Elisabeta se
aflase de mult în contact personal cu întreaga societate! Dame
și domnișoare din toate treptele, dar mai ales și mai ne-
așteptat din cele de sus, multe prin îndemnul compătimirii,
altele prin măgulirea de a lucră alături de Doamna Țării, se
devotează celor mai grele îndatoriri. Stăpânindu-și aversiunea
firească, asistă pe medici la operațiuni, învață să schimbe
pansamentele, se îngrijesc de măsurile higienice, dau doftoriile
prescrise, se fac secretare pentru corespondența bolnavilor.
Căci nu ca aparență de modă, ci în aspră realitate le deprinde
Doamna 1^ serviciul ambulanțelor. Ea însăș supuindu-se cea
dintâi în baracele spitale, ce și le alcătuise la Cotroceni sub
conducerea doctorului Kremnitz, tuturor îndatoririlor. Cu ne-
pilduită abnegațiune' îmbărbătează pe cei supuși la operațiile
chirurgicale, liniștește în brațele Ei proprii pe cei cuprinși de
tetanos, dă celor în agonie o ultimă mângâiere.

După un asemenea exemplu pornit de sus, damele ro-
mâne institutesc ambulanțe în Iași, în Ploești, la Buftea, la
2*

- 692


lepureni; în multe alte locuri, slujesc pretutindeni ca surori de
caritate, unele însoțesc trenurile cu răniții pe căile ferate, zi și
noapte, dela Turnu-Măgurele la București, de la București
la Iași.

        Cum să nu fi rămas neșteafsă în amintirea Țării această
  faptă a Doamnei? Nu e sat locuit de Români, în care să nu
  fi pătruns renumele ei și să nu fie pomenită cu recunoștință
  *mama răniților«.

        In așa chip Elisabeta Doamna, dacă n’a avut fericirea să
  nască pe urmașul Tronului, a contribuit totuș pentru partea sa
  la întemeierea Dinastiei în țara noastră. Și când la 1881, ca
  resultat al răsboiului și al nouei situații create statului, Ro-
  mânia se proclamă Regat, coroana de oțel este în toată în-
  semnătatea cuvântului o coroană populară.

Titu Maiorescu,

din Introducere la «Discursuri parlamentare» voi. II.


Rolul învățătorului.

Din discursul ținut în Senat 1911 de Titu Maiorescu asupra „Activității
extra-școlare a învățătorului".

       Va să zică învățătorul din sat nu se poate — sunt 6000,
  cum se spune — decât să aibă o cultură specială mărginită
  la școala lui primară, căci altfel trece peste sat sau în contra
  satului.

       Dar ceeace trebuie să aibă este mai întâi de toate o inimă
caldă, iubire de ce? De banca rurală? De chestia uzurii? De
; chestia tocmelelor într’un fel sau într’altul? Nu, ci iubire de
! copii. O inimă de creștin în înțelesul primitiv al cuvântului
j și atâta iubire, încât cu inima lui să încălzească inima copilului
I și cu aceasta își atrage simpatia tuturor părinților.

       A fost un admirabil exemplu acela pe care ni l-a citat d-1
  ministru al cultelor, ieri. Mărturisesc, că din toți învățătorii
  aceia, despre care ne spune că s’au amestecat în cultura țăra-
  nilor cu asocieri financiare sau altele, nu m’a încălzit nici unul;
  mi-e teamă că nu sunt adevărații oameni de școală. Dar unul
  m’a încălzit, acel fericit învățător din satul spre care au năvălit

693


   răsvrătitorii, și el — învățătorul — s’a dus de și-a adunat
   copiii și cu copiii s’a pus împotriva răsvrătiților, iar aceștia
   s’au dat înapoi. Iată omul școalei! Copii și iubirea de copii.
   Și, ori cât ar îi atavismul și al nostru și al boerilor, al neîerici-
   ților conservatori ca și al liberalilor, și oricâtă cruzime animală
   se poate trezi prin atavism și într’o ceată de oameni, există și
   un alt instinct chiar la animale, iubirea de copii!

        Cum a lucrat acel învățător pentru cultura neamului?
   Cum? Cunoscând puterea iubirii. Prin iubire a atras iubirea
   părinților și așa a îăcut liniște în sat.

        Ia închipuiți-vă un asemenea învățător cu inimă caldă în
   el, smerit la cuget, ideal în priceperea rolului ce-1 are pentru
   tot neamul, în sate în școala primară, un șir de copii, o gene-
   rație, a învățat-o și îormat-o în timp de 5 ani, vine alt șir de
   copii, alt șir de 5 ani, învățătorul stă acolo, nu l po^te mișcă
   arbritrariul administrativ, stă la școala lui neclintit, vine și a
   treia și a patra generație de copii.

        Ce efect va avea omul acela după 30 de ani în satul său?
   Ce vor fi copiii bine crescuți de el? Și câți copii s’au perindat
   înaintea lui, încălziți de încălzirea lui? •

        Aceștia au ajuns deci să fie ei oamenii satului și vor
   arătă urmele creșterii ce au primit-o dela învățătorul cel bun. .

        Și aceasta este adevărata misiune a învățătorului în sat și
   în stat!

* *
*

        Dar această misiune, care reclamă atâta însuflețire, atâta
   idealism și atâta smerenie, ce mai rămâne din ea, când vine
   însuși ministerul cultelor și o smintește? Când îl scoate pe
   învățător din ale școalei și îi pune problemele sociale, econo-
   mice și culturale?

        Firește, bietul învățător... cu copii eră până atunci, îi
   mai veniă și o carte nouă de școală, îi mai veniă și revizorul
   și alții peste el, multe satisfacții externe nu avea, trebuiă să
   se mângâie cu iubirea copiilor.

        Acum vine și îl scoate de acolo! El acum stă în raport
   cu oamenii mari, primește scrisori cu »frate învățător*, îi întră
   în cap și alte interese, cumpărări de moșii prin asociație țără-
   nească, 35 milioane la Banca poporului.


I

— 694 —                                 (


\ învățătorul acela nu mai este smeritul dascăl al copiilor, ;
  l-ai aruncat de acum înainte în interesele părinților, interesele
  materiale cu certurile lor. L-ai stricat pentru învățământul
  public.                                                           •

  Idealist, optimist și cu credință.

       (Cuvintele lui Titu Maiorescu la sărbătorirea lui din lași 1909).

       ...«Trebuie să fi fost și un element positiv cu puterea
  de a se înrădăcina în generațiile următoare. Acest element,
  care leagă, ca un fir roșu, feluritele manifestări ale activității
  noastre împreunate, fie prelegerile din școală, fie conferințele j
  populare, fie articolele din revistă, îl pot exprimă cu un singur
  cuvânt, care încetează de a fi banal, îndată ce este luat în       -

  adevăratul lui înțeles: Idealismul, de a cărui biruință finală     '

  eram și am rămas convinși. Aci eră, pentru mine, în deosebi,      •;

  izvorul optimismului, care nu m’a părăsit niciodată, și m’a        i

  ajutat să trec peste toate greutățile nelipsite din viața unui om. 4

       Am auzit multe despre pretinsul meu pesimism, dar cine
  mi l-a atribuit nu m’a cunoscut; și n’a cunoscut nici pagina
  publicată acum două-zeci de ani, în care combăteam anume
  pesimismul. Eu, d-lor, numai pesimist n’am fost niciodată și
  toată activitatea noastră din Iași dovedește o nețărmurită în-
  credere în vitalitatea și prin urmare în progresul poporului
  românesc.                        ■

       Asupra căușelor exacte ale unui asemenea progres este >
  o mare controversă în lumea de astăzi; a atins-o întru câtva J
  și dr. Riegler. Cei de tot moderni susțin, că numai interesele
  economice învârtesc istoria popoarelor. (Când ați ști, d-lor,
  câte modernități de acestea am văzut eu devenind vechituri!) *
  Alții sunt încredințați că, alături de elementele economice, și (i
  deasupra lor, trebuințele sufletești hotărăsc soarta oamenilor.
  Această din urmă credință a fost a noastră, a bătrânilor de j
  astăzi, cari au fondat »Junimea« de atunci. Cu acest idealism -
  am putut câștigă inima lașilor, căci ei, cari aduseseră jertfa
  Unirii, simțeau ce însemnează idealul în istoria unui neam.

       Religia, pentru cei multi, arta frumoasă, pentru mai pu- :

695


tini, meditarea filosofică, pentru câți-va, în vremile din urmă
ideia naționalității, iată farmecul cel maj activ în viața po-
poarelor. Esența lui este sentimentală, însă emoțiile sunt mai
puternice decât reflecțiile, înima e mai presus de minte...«

Titu Maiorescu.

A. D. Xenopol.

         Intelectualitatea românească pierde prin disparația lui A. D. Xenopol,
    mucenic liniștit, resemnat, de o blândă filosofie, al unei cumplite boli de
    cinci ani încheiați, pe unul dintre cei mai glorioși representanți ai ei.

         Știința istorică va ști să arăte cât de mare a fost rolul aceluia care,
    venit într’un moment când studiile de trecut se opriau în cercetarea migă-
    loasă a tinor amănunte presentate fără interpretare și când cugetarea asupra
    lor porniă fără metodă pe verzile plaiuri înflorite ale genialității romantice,
    a știut să introducă în orînduirea și tălmăcirea acelor lucruri de trecut, ce
    condiționează așa de mult presentul, metoda științifică obișnuită în alte
    domenii, mai puțin deschise ipotesei. Literatura ea însăși va trebui să în-
    semne, recunoscătoare, meritele omului, care, iarăși, străin și de grcfbienia '
    stilului specialist și de capriciile poetice de la începutul veacului trecut, a
    știut totdeauna să dea o formă interesantă, dar ușoară de înțeles pentru
    oricine, considerațiilor asupra istoriei Românilor. Și acela care va urmări
    desvoltarea educației noastre ca popor va trebui să desfacă o largă parte
    pentru omul care a înțeles — în deosebire de atâția alții — că energia
    noastră etnică ea însăși crește în măsura cunoștințelor serioase și întinse
    despre toată acea experiență, verificată îndelung, a vieții neamurilor care
    se chiamă istoria.                                               '

         Dar și în viața politică A. D. Xenopol, de și atât de scurtă vreme
    numai deputat, supt un regim liberal, mi se pare, a lăsat urme care, cu tot
    covârșitorul rost pe care istoricul și filosoful istoriei l-a avut în domeniile
    Ce i-au fost mai iubite, merită să fie relevate, cu tot respectul și recunoș-
    tința ce se cuvin, mai ales în ceasul când șanțul negru, plin de infinit, se
    sapă între el care a fost și noi cari mai rămânem o vreme.

         Xenopol a fost un economist remarcabil, pe o vreme când noua eco- ■
    nomie politică se socotiâ un indispensabil element de educație pentru ori-
    cine se amestecă în viața publică și pentru oricine atingeă probleme de
    viață socială, — căci atunci tocmai ceia ce s’a numit apoi, de partidul so-
    cialist, „concepția materialistă a istoriei¹' puneă stăpânire pe spirite. Cuno-
    ștințile lui în acest domeniu erau foarte adâncite și ar fi putut face mândria
    unui om de specialitate.

         încă de prin 1870 el a dorit o politică reală, practică, sprijinindu-se
    pe aceste adevăruri ale economiei de Stat, care erau pentru dânsul de un
    caracter strict național. A scris o carte populară care, din nenorocire, de
    mult timp nu mai este în circulație, și care — lucru vrednic de a fi remar-

— 696 -


   cat — exprimă, cu energie, păreri opuse acelora ale mediului junimist în
   care-f aduseseră împrejurările. In acest sens se poate zice că el este, îm-
   preună cu P. S. Aurelian, dar cu o înălțime de concepție lâ care acesta nici
   n’a râvnit vre-odată, creatorul școlii naționale în ce privește cercetarea bo-
   gățiilor țerii.

      Dacă ar fi întâlnit tovarăși de păreri, el ar fi putut porni o acțiune
binefăcătoare, de reînnoire a vieții politice. Am fi avut încă de atunci o
școală națională în lupta partidelor. Venise prea de vreme însă și, în
lipsa de înțelegere și de sprijin, el a ajuns — de sigur și de pe urma ideilor
sale economice — în partidul liberal.

      Odată acest pas făcut, cugetătorul independent a fost, ca acțiune,
desființat.

      Acei cari, azi, represintă, într’un mediu mai favorabil, aceiași concepție,
nu pot uită însă pe marele înaintaș.                    N. lorgâ.


   Alegerea lui Alexandru loan I
'¹ și puterile Europei.

      Creațiunea Convenției de Paris, Principatele-Unite, lovise -
greu în voința europeană, prin actul cel însemnat realizat de ,
îndoita alegere a lui Vodă Cuza. Din fericire pentru ele, situ-
ația politică a statelor care conduceau mersul trebilor euro-
pene, eră favorabilă năzuințelor române. Anume Franța, pu-
tere înălțată în capul Europei, prin războiul Crimeei, eră ple-
cată a sprijini îndoita alegere, ca una ce corespundea părerilor
susținute de ea încă în congresul de Paris asupra unirei țări-
lor române, ba chiar sub un principe străin.

      Alexandru loan I, îndată după alegerea din Țara Româ-
nească, trimite pe Vasile Alecsandri la împăratul Napoleon.
După ce în audiența de la ministrul Walewsky (Februarie
1859), acesta se ținu cam în rezervă, și-i răspunse că totul a- ?
târnă de împăratul în ceea ce privește sprijinirea îndoitei ale-
geri, trimisul domnului român este primit chiar a doua zi de         '

capul statului francez, cu toate că Walewsky îi spusese că,          J

din cauza multelor ocupații ale împăratului, nu va putea fi pri-     ,

mit de cât peste 15 zile. Alecsandri, înțelegând din această         ;

grabă de a-i încuviință audiența, că împăratul eră bine dispus      ;<

pentru Români, se duse la palat cu curaj și într’o prea intere-
șantă convorbire, pe care a raportat-o, cere și obține de la         i

697


împăratul Francezilor încurajările cele mai mari. Napoleon fe-
licitează pe Români pentru înțăleapta cale pe care au apucat
și asigură pe Alecsandri de tot sprijinul și bună voința lui;
dăruește tinerei oștiri române 10.000 de puști și două baterii
de tunuri; făgăduește sprijinul pentru realizarea unui împru-
mut de 12.000,000 de franci, precum și învoirea de a primi
câți-va ofițeri români în școalele din St.-Cyr și Metz, ba chiar
autorizarea de a înființa o decorație românească; primește în
sfârșit stabilirea unei agenții oficioase a Principatelor-Unite la
Paris.¹) Alecsandri, încurajat prin aceste semne neîndoelnice
de bună voință, îndrăznește a încercă’ pe împăratul asupra
proclamărei unirei desăvârșite. Napoleon însă îi spune că a-
ceasta nu ar fi înțălept; căci ar fi o lovire fățișă în Convenție,
pe când alegerea îndoită a fost numai folosirea de o stipulație
nehotărită; sfătuește dar ca Românii să nu facă acest pas, ci
să caute a se recomandă Europei, prin înțălepciunea reforme-
lor din lăuntru, precum s’au recomandat prin patriotismul de
care au dat dovadă. «Pregătiți-vă, sfârșește împăratul, nu a
silul evenimentele, ci a vă folosi de cursul lor.»²)

       Dintre celelalte șase puteri, trei erau binevoitoare Româ-
  nilor și trei potrivnice.

       Cele bine voitoare erau Prusia, Sardinia și Rusia; cele
  două dintâiu din motive particulare, ele înșile umblând după
  unire și rotunzirea teritoriilor lor. Rusia, din cauza dorinței ei,
  pe de o parte de a slăbi pe Turci, întărind pe Români; apoi
  spre a lovi în Austria, nerecunoscătoarea ei dușmană; în sfâr-
  șit tinzind a spori înriurirea ei în țările române, prin sprijini-
  rea unei dorinii manifestate de toți Românii.³)

       Puterile protivnice alegerei îndoite erau acele ce combă-


         *) In copia unei scrisori nesubsemnate (Hârtiile Rossetti) cetim: „ce
  projet d’une agence permanente ă Paris n’a ete presente aux deux assem-
  blees qu’â la suite de la promesse que Sa Majeste a bien voulu trans-
  mettre ă son altesse par l’intermediaire de M.V. Alecsandri, envoye l’annee
  passee en mission.“ (Scrisoarea este din 1860).


         ²) Extras din Istoria misiilor mele politice. Napoleon III; trei audi-
  enje la palatul Tuileriilor, de V. Alecsandri. Convorbiri Literare, XII, 1878.
  p. 41. Comp. Bamberger (I. c. mai sus nota 23) p. 324.


         ³) Em. Kretzulesco, La Roumanie, Paris, 1859, p. 42.

698


tuse și manifestarea dorinței de unire în divanurile ad-hoc:
Turcia, Austria și Anglia.

        Aceasta din urmă însă lăsase mult din îndărătnicia cu
care combătuse ideea unirei și se plecă pe calea de a se a-
junge în politică cu Franța, din cauza intereselor ce o legau ,
pe atuncea strâns de această țară. Anume Anglia fusese slă-
bită prin primejdioasa răscoală a Cipailor din India, răscoală
ce se sfârșise tocmai pe când Alexandru Cuza se alegea în
ambele țări române (Ianuarie 1859). Se mai află Anglia aliată
. cu Franța în răsboiul cu China, răsboiu care luase sfârșit prin
tratatul de la Tien-Tsin din 1858; dar nu fusese pe deplin lim-
pezit, din pricina opunerei Chinejilor la ratificarea acestui tra-
tat, ceea ce făcea să se prevadă reînceperea răsboiului (lucru
ce se și întâmplă în 1860). ⁴) In asemenea împrejurări, înțăle-
gem cum de Anglia părăsiă prea strânsa ei legătură cu Aus-
tria și cu Turcia, în chestiunea Principatelor, și se apropia de
politica franceză.

        Aceste împrejurări explică, cum de Alecsandri izbutește în
  destul de ușor a convinge pe lordul Malmesbury, despre drep-
  tatea cauzei Românilor. Ministrul englez începuse prin a primi
  foarte rece pe trimisul domnului român; îi repetă de mai multe
  ori, că scrisoarea pe care i-o adusese, o primește numai ca
  venită de la colonelul Cuza, întru cât însușirea lui de domn
  al Principatelor-Unite nu eră încă recunoscută; mustră apoi în
  destul de aspru pe Alecsandri, pentru cele întâmplate în Prin-
  cipate; pentru lovitura dată, prin îndoita alegere, integrităței
  împărăției otomane, încheind că Anglia nu e dispusă a recu-
  noaște pe Cuza de domn al ambelor provincii. Alecsandri însă
  apără cu multă ghibăcie interesele Românilor, arătând cum la 1821,
  1828 și la 1848 tot-deauna Românii ținuse cu Turcii și nu cu
  Rușii; apoi el atinge interesele materiale ale Angliei, amintind
  că, în timpul foametei din Irlanda, Anglia se ajutase foarte
  mult cu grânele române; în sfârșit că alegerea îndoită eră ne-
  apărată prosperităței poporului român și neoprită de Conven-
  ția de Paris. In vorbele preschimbate în urmă, ministrul en-
  glez se arătă din ce în ce mai blând și mai bine voitor, și când
  Alecsandri se sculă pentru a-și luă ziua bună, Malmesbury îi


       ⁴) Lavisse et Rambaud, Histoire generale, XI, p. 651 și 678.

699


  spuse că de acum înainte nu va mâi numî pe Cuza de cât
  principele Cuza; de unde se vede, că ținuta atât de aprigă de,
  la început a ministrului englez, eră calculată numai pentru a
  face efect. ⁵)

      Anglia deci nu opuse o împotrivire serioasă la recunoa-
șterea îndoitei alegeri a lui Alexandru Cuza.

      Din potrivă, Turcia și cu Austria erau dușmanele stator-
nice ale Românilor și nu puteau primi, din cauze mult mai
adânci, întărirea acestui popor și consolidarea statului său.
Aceste două imperii erau protivnicele firești ale ori cărei des-
voltări și întăriri naționale ale poporului român, de oare ce
erau alcătuite din o mulțime । împestrițată de popoare, peste
care nu puteau domni de cât atunci, când viața lor națională
ar fi fost înăbușită. Ele erau deci de la sine aliate, întru a se
împrotivî dorinței Românilor, de a trăi o viață mai liberă și
mai vrednică de oameni. ⁶)

      Turcia se temea, că întărirea poporului român să nu-1
ducă la desfacerea lui de împărăția otomană; iar Austria că
întremarea lui să nu devină un centru de atragere pențru Ro-
mânii din Transilvania ⁷), pe lângă că această întremare ar fi
stinghirit exploatarea economică, proiectată pe o largă scară
de Austria, în Principatele dunărene.                                  <

      Dar nici Turcia, nici Austria, nu puteau întreprinde nimic
alt ceva decât protestări contra alegerei domnitorului comun.
Austria eră pe puntul de a întră în răsboiu cu Franța, din
cauza chestiunei italiene; iar Turcia izolată nu putea îndrăzni
nimic.

      Q veche simpatie de rasă uniă pe Napoleon cu Italienii.
Ceea ce însă îl hotărî să intervină în favoarea lor și în contra


      ⁶) Extract din istoria misiilor mele politice. Misia mea la Londra, de
V. Alecsandri, Convorbiri Literare, XII, 1878, p. 85.


      ⁶) Austria în Principatele Dunărene, București 1859, p. 6.


      ’) De aceea în tot timpul domniei sale, Alexandru loan I este sta-
tornic dușmănit de Austria. L’Opinion naționale spune în 2 Fevruarie 1865,
ceea ce se poate aplică la întreaga domnie a lui Alexandru loan I, că:
„l’Autridie a tout interet a soiistraire Ies Roumains de Transylvanie qui ne
passent jamais la frontiere sans dire je vais au pays —ă la contagibn et
ă l’exemple“.

700


regimului asupritor austriac, fură atentatele necontenite, pe
care patrioții italieni le îndreptau în contra lui, mai ales acel
al lui Orsini. In înțelegerea lui Napoleon cu Cavour la Plom-
bieres (30 luliu 1858), se stabilise bazele cooperărei Franței
la eliberarea Italiei de Austriaci. Napoleon să ajute Italienilor
la cucerirea Lombardiei și a Veneției, iar Italienii să cedeze
Franței Savoia și poate și comitatul Nișei. Napoleon, pentru
a izbuti măi ușor, voia să încurce în acelaș timp pe Austria
și în Orient; dar pentru această trebuiă slăbită și Turcia, pe
care cu toate aceste, cu câțiva ani înainte, Franța o apărase.
Napoleon susține deci și în Peninsula Balcanilor principiul
său favorit, acel al naționalităților, încurajând pe Muntenegreni
în rascoala lor contra Turcilor, pe care ei îi bat la Grahovo
(13 Mai 1858). Chestiunea nouelor hotare ale Muntenegrului se
limpezește după placul cabinetelor din Paris și Petersburg,
spre marea displăcere a celui din Viena. Tot pe atuncea Fran-
ța și Rusia susțin pe Miloș Obrenovici la tronul Serbiei, și
Scupcina silește pe partizanul Austriei, Karagheorghevici, să
abdice (24 Decemvrie 1858) iar Miloș este ales. Austria vrea
să intervină cu armele; dar este oprită de Franța și de Rusia,
în virhtfea tratatului de Paris.

      Alegerea lui Miloș, este ratificată de Sultanul în 12 Ianu-
arie 1859. Câteva zile după aceea, Cuza este ales și în Mun-
tenia (24 Ianuarie). Politica austriacă este ținută în șah pe
Dunăre, și Orientul Se umplea de amenințare pentru curtea
vieneză, tocmai în momentul când cauza italiană trebuiă s'o
nevoiască a întoarce către Occident toată luarea ei aminte și
toate ale ei puteri. ⁸) .

      Napoleon aveă deci interes a sprijini planul Românilor,
nu numai din principiu, ca partizan al naționalităților, ci încă
și pentru a încurcă pe Austria. De aceea în cuvântarea de
deschidere a corpurilor legiuitoare din 8 Fevr. (27 Ian.) 1859,
reflectând asupra celor petrecute în alcătuirea Convenției de
Paris, Napoleon spune, că „guvernul vienez și al meu, o zic
cu părere de rău, s’au găsit în desacord asupra chestiilor prin-
cipale, și a trebuit un spirit de împăciuire, spre a se ajunge


      ⁸) Debidour, Histoire diplomatique de l’Europa, Paris H, 1891, p.
183. Comp. Lavisse et Rambaud, Histoire generale XI, p. 267 și 518.

— 701 —


la deslegarea lor. Ast-feliu spre exemplu, nu s’a putut sfârși
reconstituirea Principatelor române, fără numeroase greutăți
care au mărginit inult deplina satisfacere a legiuitelor lor do-
rințe, și dacă ne-ar întrebă cineva, ce interes are Franța în
acele ținuturi îndepărtate, udate de Dunăre, aș răspunde, că
interesul Franței este pretutindene, unde e vorba de a susținea'
o cauză dreaptă și civilizatoare. ”)

      Pentru susținerea Românilor eră să lucreze mult și Ru-
sia care se află în armonie de vederi cu Franța. Rusia con-
centrase trupe numeroase la hotarele Gajiției, și ziarele rusești
atacau cu violență politica austriacă. Gazeta de Augsburg spu-
nea că „lovirile suferite de Austria în chestia Serbiei și a Prin-
cipatelor sunt pricinuite mai mult prin înriurirea Rusiei decât
prin acea a Franței. ⁹ ¹⁰ *) Ziarele austriace care, la începpt, nu
conțineau nici un cuvânt asupra alegerei domnitorului român,
venind la ordinea zilei adunarea unei conferinți la Paris, spre
a se rosti asupra acestei alegeri, încep a da glas. In Oester-
reichische Zeitung, o corespondență din Paris garată că: „gu-
vernul francez este hotărât a apără cu toată energia alegerea
lui Cuza și prin urmare desăvârșita unire. Rusia este firește/
de aceeași părere, fiind că Principatele ca și Serbia au să ajungă
Piemontul ei. Ori și cum această chestiune cuprinde mugurul
unor mari evenemente«.ⁿ)

      Aceste mari evenimente nu puteau nici într’un caz să fie
o intervenire armată în Principate. Intr’adevăr cum spune prea
bine loan Alecsandri, agentul Principatelor-Unite la Paris; »Dacă
s’ar anulă alegerea lui Cuza și s’ar ordonă o alta, adunarea
munteană ar realege pe acelaș domn, și dacă s’ar convocă alte
adunări, aceste ar șusțineă încă cu mai mare putere principiul
domnitorului comun, ne mai fiind ele acuma sub presiunea
caimacamilor. Dacă ar fi să se împună domnul de vre-o putere,
s’ar calcă încă mai mult Convenția, de cum a calcat’o Românii«.¹²)


      ⁹) Moniteur Universel, 8 Fevrier 1859.


      I⁰) Gazeta de Augsburg reprodusă de Românul, 7 Februarie 1859.


      ⁿ) Reprodusă de *Românul«, 10 Fevruarie 1859.


      ¹²) Memoriul lui loan Alecsandri din 4 (16) Fevruarie 1859 reprodus
de A. Papadopol-Calimah, Scrieri diverse, (manuscript în Academia română),
p. 10 și urm. L’Ailtriche et le prince roumain Paris, 1859, p. 24 aduce

702


Apoi este'de observat că o asemene impunere nu s’ar fi putut
face de cât mânu militari, și o execuție militară, conform Con-
venției, nu eră învoită de cât din comunul consimțimânt al
tuturor puterilor, consimțimânt absolut cu neputință de obținut,
în starea de atunci a politicei europene. Cât despre o inter-
venire năprasnică a Austriei, ea eră înlăturată, din cauza rela-
țiilor ei cu Franța în chestia italiană. Turcia nu putea nici ea
interveni, din cauza Rusiei care avea mânele libere, de când
Austria se îndușmănise cu Franța.

       Prin urmare confirmarea alegerei lui Cuza eră asigurată,
  și aceasta se și prevedea cu destulă pătrundere de organele
  românești ale timpului: Românul, Șteaua Dunărei, etc.

       Cum se auzise în Constantinopole despre îndoita alegere
  a lui ‘Alexandru Cuza, Poarta trimisese puterilor garante un
  memorandum care sfârșiă, ^arătând primejdia ce ar izvorî pentru
  Europa, dacă puterile nu ar menținea hotărîrile lor. Consecvența
  stărei actuale de lucruri va fi chemarea ambelor adunări la
  Focșani, întocmirea unui guvern certtral unionist în București
  și desăvârșita înființare a unirei._ Agitarea și anarhia au ajuns
  la un grad așa de înalt, încât dacă Europa nu va mijloci pentru
  restabilirea ordinei, peste puțin va izbucni un războiu civil, al
  căruia tristă urmare va fi dărăpănarea nu numai a acestor
  țări ci a staturilor vecine.®¹³)

       Puterile hotărîră convocarea unei conferinți, spre a cer-
  cetă îndoita alegere. Austria până într’atâta dușmănia alegerea
  lui Cuza, încât prin ziarele ei, mergea până a susținea o poli-
  tică, pe care o crezuse când-va mai primejdioasă încă interese-
  lor sale: înălțarea unui principe străin pe tronul Principatelor
  Unite.¹⁴) Pornirile dușmănești ale puterilor protivnice unirei


. aceleași argumente: »Mais Ies deux assemblees ne consentent pas a se
  dejuger et mommant de nouveau le meme prince, casserait-on Ies assem-
  bleeS? Et si le corps electoral acclamait Ies memes deputes, casserait-on
  le corps electoral? II faudrait donc gouverner le pays dictatorialement!
  Mais qui aurait la dictature ? Un pacha turc ou un Feldmarechal autrichien ?«


       ¹³) Românul, 9. Aprilie 1859. Comp. Interpelarea lordului Fitz-Gerald
  în camera engleză, reprodusă de Românul, 3 Martie 1859.


       u) Oesterreichische Zeitung spunea bună-oară: »s’ar pregăti în di-
  plomație proiectul de a se rîdică un prinț străin pe tronul României, spre
  a se împăciui pe unioniști. Ast-feliu se speră a se Scăpă de alegerea
  nelegală a lui Cuz^«. Reprodusă de Românul, 21 Fevruar 1859.

- 703 -


  erau însă alimentate și de intrigile din țările române. Negri
  spune în o scrisoare din ¹⁴/₂₆ Martie 1859 către domnitor, că
  »intriganții și ambițioșii, mai ales din Muntenia, s’au pus în
  campanie, spre a împiedecă izbutirea îndoitei alegeri*.¹⁵) Se
  răcise în curând entuziasmul momentan ce cuprinsese pe frun-
  tașii Țărei Românești, în ziua de 24 Ianuarie.

      Pe când însă presa vieneză, notele turcești și intrigile
din lăuntru combăteau astfeliu alegerea lui Cuza de domn
comun al ambelor țări române, în camera engleză, deputatul
Roebuck o sprijinea și încuraja, spunând că el ieă o’ mare
parte la speranțele Românilor și așteaptă ca ei, în loc de a fi
sclavii diplomației europene, vor păstră propria lor demnitate
și vor asigură neatârnarea lor, fără concursul nimărui*.¹⁶),

      Turcia însă mai întrebuința și alte mijloace, potrivite cu
firea ei, pentru a scăpă de amenințătoarea unire, personificată
acuma în alesul Românilor. Ea pregăteă doue tabere, una la
Vama și alta la Șumla, care de o camdată trebuiau să slujască
numai pentru manevre, dar care la vreme de nevoie puteau
să dobândească și altă menire. ¹⁷) Cu întocmirea acestor tabere
pare a stă în legătură un complot descoperit în București în
ziua de 30 Martie, complot ce tindea la răpirea vieței domni-
torului, prin o mașină infernală. ¹⁸) Din instrucția făcută, reiese
că toți cei ce luase parte la acel complot erau străini, veniți
mai ales de peste Dunărea, unii din ei originari din Austria.


      ¹⁶) Scrisoare originală în Hârtiile Rossetti. Reprodusă în Arhiva XII,
1901, p. 66.

      ¹⁶) Reprodus de Românul, 3 Martie 1859.                   ¹


      ") Românul, 17 Martie 1859. Despre .trimiterea de trupe turcești
către acele două punte, vorbesc mai multe acte ale timpului. Vezi scri-
soarea lui Negri c. domnitor din ¹⁴/₂₆ citată mai sus nota 77. Altă scrisoare
din “/₂₆ Aprilie (Hârtiile Rossetti. Arhiva, cit. p. 67). O a treia scrisoare din
ⁿ/₂₃ Mai (Ibidem. Arhiva p. 69), spune: »Toutes Ies îois que nous avons
exprime quelques craintes lă dessus aux ambassadeurs de France et
d’Angleterre, ils nous ont toujours d[ț et formellement assurd, que dans
aucun autre cas ces troupes n’entreraient chez nous, si ce n’est lorsqu’une
autre puissanțe y entrerait. Nous croyons qui’l faut neanmoins avoir cette
eventualite en vue et penser des â present ce qui’l serait utile de faire,
au cas ou elle serait mise â execution».


      ¹⁸) Depeșa lui Golescu din Paris din 2 (14) Aprilie. Românul 4
Aprilie 1859.

704


Făptașii sunt dați judecăței, dovediți si osândiți la pedepse
destul de grele.¹⁹) Cezianu, deputat din adunarea munteană, ce
fusese întrebuințat de poliție ca instrument pentru descoperirea
faptei și după aceea implicat și el în complot, »arată că un
croitor care ar umblă în aceste treburi, îi spusese că alegerea
lui Cuza este neplăcută Austriei și Turciei și că chiar boierilor
nu poate fi pe plac, și tfiai cu samă principilor Știrbeiu și
Brancovanu, și că se hotărise de aceea omorârea Iui Cuza.
Evreul Șain spune la rândul lui că Cezianu îi spusese că comer-
țul merge rău de tot, și aceasta numai din pricina alegerei lui
Cuza; că acel ce s’ar găsi să-1 curățe de pe drum ar face un
mare bine țărei«. Aceste arătări caracterizează în destul de lim-i
pede ținta urmărită de complot.²⁰)

      Conferența se întruni în ziua de 17 Apr. (26 Mart) 1859
în Paris. Musurus-Bei, reprezentantul Turciei, ambasador din
Londra, protestează contra îndoitei alegeri a lui Cuza și cere
aplicarea dispozițiilor tratatului de Paris. In ședința din 19
Aprilie, de Hiibner reprezentantul Austriei se unește cu propu-
nerea Portei și cere ca conferența să iee măsurile de siluire
în contra incălcărei voinței europene din partea Românilor.
Celelalte cinci puteri însă, după o prealabilă înțălegere, hotăresc
că: »de și alegerea nu este conformă cu înțălesul Convenției,
totuși pentru astă dată, și în chip excepțional, să se numească.
Cuza de domn al ambelor țări, pe cât timp va trăi el«. In zadar
ambasadorul Turciei caută să arăte, că o astfeliu de recunoaș-
tere, numai pentru viața lui Cuza, ar expune țările române
la complicări, neaparatâ urmare a unei ocârmuiri concentrate
în o singură mână. Cele cinci puteri răspund Turciei că, dacă
se va primi propunerea lor, se va hotărî tot odată ca ori-ce
nouă lovitură în dispozițiile Convenției, dacă nu ar fi revocată
îndată de Gospodar, ar da cazul ca puterile să se înțăleagă
asupra mijloacelor de constrîngere ce ar fi de întrebuințat.

      Răsboiul între Franța și Austria izbucnind însă curând
după aceea (29 Aprilie 1859), Turcia stă în așteptare, spre a


le) Asupra complotului, vezi Steaua Dunărei 22 Iunie; Naționalul
31 Martie și 14 Iunie 1859. Sentința publicată în Naționalul, 16 August 1859.


      ³U) 'Depunerea lui Cezianu, în suplementul la Naționalul No 53. A
lui Șain, în Anunțiatorul român, 15 Ianuarie 1859.

— 705


vedea pe partea cui se va plecă izbânda, și a luă o hotărîră
în consecvență. Franța eșind învingătoare (Pacea de la Villa-
franca, 11 Iulie 1859), Turcia și Austria sunt nevoite, prin pro-
tocolul din 24 Septembrie 1859 a recunoaște îndoita alegere a
lui Alexandru Cuza ca domn al Principatelor-Unite pe timpul
vieței lui, și cu îndatorirea ca el să nu mai aducă o nouă
atingere Convenției' de Paris.²¹)

Aurel C. Popovici.

      în loc de altă caracterizare a vieței și operei acestui mare bărbat al
nostru, lăsăm să urmeze, de o cam dată, traducerea următorului articol,
publicat în „La Tribune de Geneve", puțin după moartea lui întâmplată la
10 Februarie 1917, sub titlul: „Moartea unui mare patriot român din Tran-
silvania." Articolul e acesta:

      In tăcere, departe de nenorocirile și ruina țerei sale, marele patriot
român Aurel C. Popovici moare la Geneva, unde a venit să caute liniște și
tămăduire.

      Viața lui Popovici a fost întreagă de-o neobosită și curagioasă acti-
vitate, pusă în serviciul țerei sale de naștere, Transilvania, pe care ar fi voit
s’o vadă liberă de jugul maghiar.

      In 1892 'își publică Popovici prima sa carte Chestiunea română în
Transilvania și în Ungaria. Această lucrare, tradusă în toate limbile, a avut
un succes considerabil. Suferințele Românilor din Ungaria erau înfățișate
aici într’un mod uimitor. Stăpânirea ungurească persecută pe Popovici, cqre
a fost condamnat la patru ani închisoare. Pentru a scăpă de osândă, Por
povici se refugie la București, unde publică în 1906 o lucrare capitală Statele
Unite ale Austriei Mari, lucrare numai decât oprită în Ungaria.

      Un profesor dela universitatea din Paris, domnul Ch. Andler, a pu-
blicat în 1915 o carte Pangermanismul în care arată opera săvârșită de
marele patriot-român.

      „Atunci apăru un mare’parlamentar, care a întors termenii problemei
și, dintr’o lovitură, dacă ar fi fost ascultat, șansele păcii ar fi crescut infinit,
fără ca să coste vre un sacrificiu ambițiunilor austro-ungare. Aurel C. Po-
povici, Român din Lugoj în Transilvania, cunoșteă suferințele popoarelor
înnăbușite de brutalitatea maghiară. Într’o carte faimoasă, el propuneă să se
organizeze „Statele Unite din Austria mare". Acest plan aveâ meritul de a
fi pacific. Dacă este o forță, împotriva căreia nimeni nu poate nimic, aceasta
este prietenia încrezătoare¹ între popoare. O Austro-Ungarie care, în cutele
liberalismului ei imperial, ar fi adus siguranța păcii națiunilor balcanice, ar
fi avut-o toți de aliată și n’ar fi aflat nici o împotrivire la statele, din Orient."


      al) Bamberger 1. c., p. 325. Protocolul în Archives diplomatiques,
1866, Paris, p. 161.


3

— 706 —        ’


       Âcest proiect grandios, se zice, că a fost îmbrățișat de arhiducele
  Franz Ferdinand, dar moartea moștenitorului de tron a făcut să se zădăr-
  nicească toate speranțele.

       E un fapt sigur, că arhiducele a avut strânse legături cu Popovici, pe
  care-1 ținea în înaltă considerație.

       Ziua de 1 August 1914 îl surprinde pe Popovici bolnav la Ostende,
  unde făceă cură. El s’a reîntors la Viena, apoi în Elveția, mai întâi la Ziirich,
  apoi la Geneva, unde petrecea de doi ani. Declararea de răsboiu a Ro-
  mâniei l-a sguduit cumplit.

       Puțin după aceea, cetind comunicatele alarmante, starea sănătății iui
s’a înrăutățit și diabetul, de care suferea, l-a doborît la vrâstă de 53 de
ani. Corpul marelui om, care a fost îmbalsamat, se odihnește într’un cavou
al cimitirului Saint-Georges. Dorințele lui Popovici vor fi împlinite, dacă
. întâmplările răsboiului îl vor îngădui să-și doarmă odată somnul de veci în
pământul țerii românești. Cu el dispare unul din cei mai mari protagoniști
ai idealului român. Opera sa a-fost considerabilă și influența lui se va
perpștuâ.

       Acest mare om lasă o văduvă și trei fiice, toate patrioate înfocate;
  două dintre ele sunt infirmierele Crucei Roșii Internaționale.


Latinitatea limbei române

de Aurel C. Popovici.

  — Fragment dintr’un capitol scris la 1916 în „La Question Roumaine en
  Transylvanie et en Hongrie. Avec plusieurs tableaux statistiques“. Librairie
  Payot Lausanne—Paris 1918. —

       Românii, trăind veacuri dearândul în comunitate religioasă
  cu popoarele slave, religiunea greco-ortodoxă a Românilor
  fiind prin excelență religiunea Slavilor orientali, multe cuvinte
  slave s’au introdus cu modul acesta în limba română. Totuș,
  chiar și în limba bisericească Românii au păstrat fondul latin
  al limbei lor. Iată cuvinte de origine latină în limba românească
  a Bisericei: Domnul Dumne-Zeu (Seigneur Seigneur-Dieu),
  Cristos Fiul (Chrjst le Fils). Sânta Maria, Sânta Scriptură
  Sânta Treime (Ste Trinite), înger (ange), diavol (diable), rugă-
  ciune (priere), altar (autel), preot (pretre), popa (pretre dela
  latinescul popa), botezare (baptiser), crezul (le credo), cruce
  (croix), creștin (chretien), creștinătate (chretiente), toată făptură
  omenească (tout etre humain), toată suflarea creștină (toute
  âme chretienne), sufletul (l’âme), cugetul bun (la bonne consci-
  ence), pomul cunoștinței binelui și răului (l’arbre de la Science

■ 707 --                        ' '    .


 du bien ef du mal), cuminecare (cqnțmunier, dela latinescul
 communicare), cuminecătură (communion), serbare (feter dela
 latinescul servare), serbătoare (fete), păgân (payen), anul nou .
 (le nouvel qn), crăciun (Noel, dela latinescul creationem), naște-
 rea Domnului (Naissance du Seigneur), paresima (careme, ’
 dela latinescul quadra’gesima, italienește quaresima), Dumineca
 Floriilor (Dimanche des Rameux, dela numele serbătoarei
 romane Floralia), săptămâna patimilor (semaine sainte, des
 passions), Vinerea Mare (Vendredi Saint), Paște.' (Pâques),
 Învierea lui Isus (Resurrectioh de lesus), Înălțarea Domnului
 (Ascension), Rusalii (Pentecote, dela numele serbătoarei romane
 Rosaliă) etc.

      Urmează de sine, că istoria de 18 veacuri, în care Românii
au trăit și luptat în Dacia lui Traiah, înconjurați de atâtea
popoare streine,,și adese-ori invadați de ele, a lăsat urme în
viața și în limba lor; Precum Latinii Occidentului au îndurat,
în evul mediu, plaga și influența hoardelor germane — în
s.ensul larg al cuvântului — Românii au trebuit Să le îndure
pe ale celorlalte popoare. Se știe că, de exemplu, in Italia,
Longobarzii în Lombardiâ, Ostrogoții lui Teodoțic în nord-est,
Normanzii în sud și alți barbari au lăsat urme în istoria acestei
nobile țeri. E, deci, foarte explicabil să afli, după invasiunea
barbarilor lui Odoacru, Genserich, Totila, Alboin etc. în istoria
Italiei nume ca acestea: Uberti, Lamberti, Oderigo, Adimar,
Gheradini, Ardinghi, Guelphi și dhibelini, Manfredi, Ubaldini,
Ugolino etc. toate nume de origine germanică. Scriitorii germani
Woltmann, H. Stewart Chamberlain și alți pangermaniști ar
voi să revendice pe Dante Allighieri însuș pentru rassa ger-
manică, pretinzând că numele său n’ar fi decât corupțiunea
numelui german Alldiger, că mamă-sa ar fi fost o Gothe de
Ferrare,' etc. Asemenea derivă aproape pe toți representanții
Renașterei italiene, a acelui splendid »Risorgimento« din tulpi-
nele germanice ale Italiei. Pentru ei Lionardo da Vinci nu e
decât italienizarea lui Leonhard Winke, Guido Reni nu e decât
un Rein oarecare, Tiziano n’ar fi decât un »Herr Tiez<, etc.

      Asemenea numele france, ce se cetesc la începutul istoriei
Franței, precum Dagobert, Chilperich, Fredegonde etc. sunt în-
fățișate de pangermaniști ca »probe* pentru teza lor că Fran- -


3*

— 70ă


  cezii ar îi de jumătațe «Germani® de origine francă, burgondă,
normandă etc. Dar chiar dacă ar fi așa, eu nu văd cu ce drept
se îngâmfă Germanii cu puritatea lor de rassă? Germani sunt |
cei care au probat originea slavă a lui Luther, a lui Lessing |
■ și a lui Bismarțk însuș și originea scoțiană a lui Kant. Și apoi ■ |
marile autorități literare, științifice, politice și militare germane

, care răspundeau și rășpund la numele de Treitschke, Nietzsche, 1
Delitsch. Virchow, Liitzow, Litroiv, Biilow, Jagoiv, Schmettoiv, j
Reventlow,Tschirschki/, Gallwitz, Markwitz, Klausewitz, Willa- J
mowitz, Tirpitz etc. un poartă nume ca Rițșii Gortdiakow, |
AkSakow, Brttssilow, ca Bulgarii StambulbW; Malinow, ca |
Serbii Paivloivitrh, Jankoivitch, ca Cehii Pitch etc. ? Și nenii-
măratele mii de nume geografice ale Prusiei și Saxoniei etc.,
care sunt toate slave! Iată câteva în goana condeiului: Pan-
kow, Chemnitz, Reduritz, Liegnitz, Doberitz, Breslau (Pre- v
slavia), Stargard. Apoi Koln (Agrippina), Vienne (Vindobona), -I
Aadien (Aquae Sextiae). însuș numele de 'Prusia* nu e decât
corupțiunea cuvântului slav »Bo-Riișsîa* care înseamnă, dacă
nu greșesc, Rusia de jos. Și apoi limba germană conține o
mulțime de cuvinte de origine streină, întrebuințate în fiecare «
moment: Kaiser (Caesar — Kaesar), Residenz, Thron, Prinz,

, Regent, Majeștăt, Nation, Revolution, Etat, Staăt, Monarchie, j
Republik, Aristokratie, Kanzlei, Akte, Dokument, Testament,
Politik, Justiz, Mandat, Parlament, Advokat, Referendar, ProzeB, '
Metall, Kupfer, Armee, Corps, Division, Bataillon, Kommandant, $
Regiment, Kompagnie, General, Infanterie, Artillerie, Kavallerie,
Sanităts-Kolonne, Train-Truppe, Marine, Admirai, Lieutenant, >
Musik, Konzert, Piano, Oper, Theater, Chor, Orchester, Melodie,
Harmonie, Universităt, Lyzeurn, Gymnasium, Akademie, Profes-
sor, Student, Direktor, Redakteut, Philosophie, Psychologie, i
Physiologie, Mode, Kravatte, Tallle, Dame, Fâțon, Religion, j
Priester, Kreuz (dela latinescul crux), . Kommunion, Literatur,
Pârade, Kanonade, Fusillade, Bombardement, Sequestrierung, ț
Kolonisierung, Organisierung, Germanisierung, Explodierung, >*
Kapitalisierung, Champanisierung, Materialisierung, Kultur— J
Bankrott . . .                                                         1

Și apoi verbe și adjective ca acestea: zivilisieren, kopieren, j
krepieren, probieren, .studieren, fabrizieren, diktieren, konturieren, 1

                       ,        — .709 —


produzieren, lamentieren, inspizieren, redigieren, soldieren,
garnieren. Fein, falsch, komisch, dramatisch, authentisch, poetisch,
nobet, elegant, manieriert, kostumiert, frisiert. riskiert, kaprizibs,
zentral, minimal, maximal, charakteristisch, reiormatorisch, reflek-
torisch, relativ, absolut etc. etc.

       Limba maghiară încă e plină de cuvinte de origine slavă
și germană. Germani și Maghiari nu sunt deci bine veniti
să ne vorbească de influențe streine asupra altor popoare și'
limbi.

       E deci foarte natural, ca Românii, cari au trăit timp de
18 secole în legătură mai mult sau mai puțin strânsă cu atâtea |
popoare, încă să fi păstrat pecetea acestor numărbâse vicisi-
tudini. Se găsesc, firește, nume slave și grecești între principii
Românilor, cuvinte de origine streină în limba lor și influențe
Strein? în instituțiunile lor bisericești și politice. A fost un
timp, când limba slavă eră exclusiv, întrebuințată în bisericile
românești și când limba română se scria cu litere slave, ciri-
lice. Dar precum Latinii Occidentului au rămas, cu toată inva-
siuneă triburilor^streine, Romani sau Gallo-Romani, șî Românii
și-au conservat naționalitatea lor dacq-romană, limba lor neo-
latină. Rând pe rând au fost Goți, Gepizi, Avari, Huni, Slavi,
Cumani, Bisseni, Pecenegi, Maghiari, Tatari, Turci cari au călcat ‘
în picioare țerile române, amenințând să nimicească națiunea.
Românii, o insulă perdută în acest ocean a cărui valuri spume-
gânde puteau să o înghită în fiecare clipă, au luptat mult, au
suferit mult, dar au reușit să șe mențină ca popor latin. Bon-
finius, celebrul istoriograf al regelui Matia Corvinul, vorbind de
istoria Românilor declară în cronica sa — în secolul XV —
că ei i-au făcut impresia că s’au luptat mai mult pentru pă-
strarea limbei decât a vieței lor (»non tantum pro vitae quantum •
pro linguae incolumitate certasse videntur«). Poți-te mira, dacă,
în acest edificiu aproape de două ori milenar al națiunei ro-
mâne, afli, pe lângă fundamentul puternic și materialul principal
de construcțiune care sunt dela Roma, Și pietre și cărămizi
care nu sunt de proveniență romană sau latină? Desigur, nu.
Din contră, toți istoriografii serioși sunt uimiți, văzând cum
acest mic popor de latini, întemeiat în 106 după Chriștos de
marele împărat Traian în Dacia, (Dacia vicia et viribus ex-

      \   “                 — 710 —                               j

* *

                                                                   I
hausta), a transformat această provincie într’d Dacie fericită,
(Dacia felix), cum a resistat mai târziu, cu o vânjosie ektra-
ordinară, tuturor vijeliilor năvălirilor barbare, concretisând expe-
riențele sale, de două ori milenare, în zicalele sale faimoase:
^Românul nu piere*, pentrucă *Apa trece, pietrele rămân*.

Trad. loan Georgescu. •


Al. Vlahuță.

      Miercuri 19. Noemvrie 1919, la 7 dimineața s’a săvârșit din viață poetul ț!
care însemnă cea mai mare glorie a noastră literară și sufletul cinstit și 1
cald în care pălpăiâ cea mai frumoasă iubire de țară.             ,1

      Suferința multă a răsboiului ii biruise în anii din urmă trupul încetul cu <
încetul. Căci n’a fost durere obștească, în vremea cumplitelor noastre încer- J
cări, care să nu-i fi chinuit cu cruzime s'ufletul. Refugiul nu-i cruțase nici •'
chiar mizeriile fizice pe care poetul, discret și modest, n’a vrut sâ le îm- i
blânzească prin favoarea nimănui. In Moldova bântuită de foamete, de frig, 1
de boli, poetul Vlahuță a fost un simplu număr în mulțimea de martirizați ai ‘
iubirii de țară. In vreme ce aici, dușmanii îi pustiau casa, din care făcuseră
un grajd, el, bolnav și bătrân, cu o mană de prieteni și cu o mână de Iu- 1
cruri, rătăcea îhtr’o' căruță țărănească de-alungul drumurilor moldovene semă- J
nâte de suferință. Eră un Calvar pe care îl îndură cu seninătatea Unu* ;
luminat al idealului. Și în odăița din Bârlad unde primeâ pe cei ce-1 căutau,
credința birUinții învăluiă sufletele, religios ca o mireasmă de. tămâie.

      Dar suferința îi cotropeă puterile. Clipă cu clipă, sufletul și trupul
trebuiau să ’ndure asprimea nemiloasă a durerilor. Vlahuță eră însă dintre ■
'înțelepții ce nu prețuesc viața de cât prin biruința ei de fiecare zi asupra
morții. Și ’n fiecare zi, sufletul lui mare, eră un biruitor al morții, prin fapta -





bună pe care o aruncă oricui, în mulțime, prin cuvântul său, muiat în bună-
tate și înțelepciune, prin gândul totdeauna fremătător de credință. Eră dintre
cei ce pot să-și numere seara faptele bune ale zilei.

       Și aceeași înțeleaptă luptă de cucerire a vieții, a dus-o până ’n clipa
din urmă. Activitatea lui publicistică din anul acesta e o mărturie. își scriă
adeseori articolele inimoase și calde de credință, rezemat între perne sau în
lungile sale insomnii, fără să țină seamă oboselii. Cei care i-am fost aproape»
știm cu câtă seninătate și stoicism își presimțeă, își așteptă sfârșitul, mae-
strul și prietenul nostru neprețuit. Nici-un cuvânt despre suferința lui fizică
nici-un cuvânt de descurajare. Ca un filosof antic își' pregăteă frumusețea
morții, liniștit și scrupulos, și în privirea caldă cu care își învăluiă întot-
deauna prietenii, nu simțiai decât îngrijorarea pentru durerea celor ce-1 vor
pierde. Poetul își pregăteă, frumoasă cum îi fusese întreaga vieață, această
ultimă «predare" a celui ce-și făcuse toată datoria.

       Când, cu trei patru zile înainte de a muri, se întorsese de la Câmpina

711


unde își căutase o. scurtă odihnă., cuvântul cu care își primeă cunoscuții, ce
nici nu-i bănuiau atunci sfârșitul, a fost acesta:

        — E bine să mori în casa ta. Și m’am întors!

        Iar două zile după aceea, când doctorii îi stau îngrijați la căpătâi, el
își păstră aceeași resemnată voioșie. 'Dintre perne iși întâmpină prietenii cu
gluma ce nu mai puteă lăsă nici-o îndoială: Morituri te saîuțant!

        S’a stins apoi liniștit, aproape fără agonie', păstrându-și până’n clipa
din urmă întreaga lumină a conștiinței. Ai fi zis că nu rămăsese în trupul
acela chinuit de suferință mută, nici-o picătură de viață, ce să nu fi fost
trăită, până la urmă conștiincios și ințelepE Vlahuță n’a cunoscut spaima ,
morții. Sufletul său întreg și-1 retrăsese par’că clipă cu clipă în pâlpâiala
cuminte și înțelegătoare a ochilor în care nu puteai citi durerea luptei. Din
pragul vieții, el se ’ntorceă încă odată către tot ce-i făcusd până atunci
bucuria și noblețea existenței sale. Și noaptea din urmă, și-a petrecut-o
recitind versuri latinești sau italienești, minunându-se de frumusețea imagi-
nilor, minunându-se de frumusețea limbii. Intțe cei ce îi stau la căpătâi,
maestrul oficia par’că o misterioasă și ultimă ceremonie a artei.

        Așa s’a stins omul acesta în care trăia'încă cea mai frumoasă epocă
a literaturii noastre și care și din viață își făcuse o adevărată operă de .
artă. Și ultimul cuvânt așa i-a fost : Mi-am făcut toată datoria !

        Pentru cei care în anul din urmă i-am fost tovarășii de muncă, și la
„Dacia", și la „Lamura" pe care o înființase de curând, amintirea lui Vlahuță
rămâne îndemnul viu către cinste și frumos. In fața mormântului său proaspăt
ne plecăm genunchii îndurerați, l-am pierdut numai trupul. Suțjetul însă,
îi va rămâne amestecat în lucrurile cu care a trăit șipe care le iubea. El va
rămâne pentru totdeauna zeul nostru familiar.

Al. Al. Busuioceanu.




Să părăsești toată liniștea și toate bucuriile vieței, să petreci nopți fără
de somn și zile de muncă și — ceeace pentru o inimă simțitoare este
de zece ori mai grozav — Să te dai pradă calomniei cu toate urmările
ei pentru a scăpă lumea de înșelători, de asupritori cruzi, de bandiți și de
tirani - aceasta este o dovadă de virtute eroică și merită fără restricție
acest nume.                                       •                   Burke.

In mișcările unei revoluții este o măreție care se comunică și caracterelor;

    une ori ea face mari sufletele cele mai vulgare în raport cu eveni-
mentele la cari ele iau parte. Oamenii ușuratici și corupți la începutul ac-
țiunii ajung încetul cu încetul tot așa de serioși, de devotați, de tragici ca'
și cugetarea ce-i învălue și-i ridică în vârtejul său.            Lamartîne.

            Apărui alb e lucru mare pentru cine vrea să știe

            1 *Și a ști să-l porți e, poate, cea mai grea filosofic.

(.                                                Vlahuță.

712


Cuvântul...

              Ca’n basme-i a cuvântului putere;

              El lumi aevea-ți face din păreri,
              Și chip etern din umbra care piere,
              Și iarăși azi din ziua cea de ieri.

              El poate mortii din mormânt să-i cheme,
              Sub vraja lui atotputernic ești,
              Străbați în orice loc, în orice vreme,
              Și mii de feluri de vieți trăești.

              Te-atinge doar, și tu — o biată clipă
              Ce tremură ’ntre două veșnicii —
              Privești de sus a lumilor risipă, %
              Și toat’ a lor deșertăciune-o știi.

              Aprinde’n inimi ură, sau iubire, —

              De moarte, de viată-i dătător,

              Și neamuri poate’mpinge la peire,
              Cum poate-aduce mântuirea lor.

* ,
■ * *

              Voi, căror vi s’a dat solia sfântă
              De preoți ai acestei mari puteri,
              Voi, îh al căror suflet se frământă
              întunecate valuri de dureri

              Și gânduri de-un întreg popor gândite —
              Nu duceți minunatul vostru dar
              Ofrandă mâinilor nelegiuite,
              Ci ca pe<sfânta masă din altar

              Ă’mpărtășirii taină prea curată,
              Așa cuvântul să vi-1 pregătiti —
              (Da mii de inimi la un fel să bată,
              Și miilor de veacuri să vorbiti.

                                             A. Vlahuță.




— 7iâ —


Pădurile noastre.

     Ciudat cum noi, Romanii, n’am păstrat dragostea pă'durilor.
Și doar suntem copiii codrului, prin jumătate din trecutul nostru.
Doina acolo am învățat-o, acolo am crescut și ne-am înmulțit,
de acolo am roit la câmp. Și arme din stejarii lui ne-am făcut
și mântuire în lăuntrul lui ne-am aflat, de câteori un val mai
negru a trecut peste noi. $i ce valuri au trecut peste noi I...
O, nu se va putea zice că nu ne-a iubit pădurea și nu ne-a
purtat de grijă. In toate cântecele de demult ale poporului
nostru aflăm răsunetul acestei iubiri seculare.

Eu mă tiuc — codrul rămâne,
Plânge frunza după mine ....

     Cântecele poporului nostru! Amintiri vechi și ele, puse la
muzeu — ca toate lucrurile bune și cinstite, cari-au fost pe
vremuri mândria noastră, puterea și podoaba vieții noastre,
încetul cu ’ncetul ne așezăm în muzeu toate darurile și bo-
gățiile firii noastre, tot sufletul nostru — frumosul nostru suflet
de odinioară.

     Ce trist își cântă codrul doina înstrăinării lui — căci acum
el pleacă, și noi rămânem! Nu-1 auziți? In bubuitul greu al
topoarelor, în țipătul de bestie lacomă al ferăstraelor, înșuetul.
plutelor ce lunecă pe mândrele ape ale munților noștri — robite
și ele, săracele — eu, zi și noapte, aud jalea codrului care se
duce. Și uneori mi se pare că au ceva tâlhăresc în iuțeala cu
care-o zbughesc din pădure, vagoanele ’ncarcate.... Parc’ar
fugi c’o pradă. Ce trebue să-și spună vulturii când văd ei, de
sus, năprasnica surpare a împărăției lor, pe care erau deprinși
s’o creadă veșnică!

     Se duc pădurile noastre. Ca niște răni rămân urmele lor.
Răni de moarte pe trupul țării. Ai zice că ’ncepe sfârșitul lumii'
noastre. Munții Neamțului înfățișează priveliști de ruină, Vrancea
e devastată, pe Lotru se nărue stâncile de jarul uscăciunii...
Din toate părțile se părăduesc puterile pământului și ocrotirea
neamului,.— prin toate rănile acestea curge sângele țării noastre.
Și noi par’că habar n’am avea- Anii de secetă se întețesc, vân-
turi din ce în ce mai grozave trec peste holdele noastre și le
svântează, vara pe câmp ți-e jale să te uiți, pe luncile apelor

714


 nici iarba nu mai crește — și noi zicem că toate astea sunt J
valuri ale soartei.... Ce poți să faci? Cum o vrea Ăl de sus ... |

      Nu ne iubim copacii. Când s’au tăiat în Paris doi arbori,
ca să facă loc acelui prepeleac monstruos care sechiamăTurnu Ș
Eiffel, a fost o indignare generală; toată presa franceză a pro- |
testat, parc’ar fi fost vorba de distrugerea unui monument |
național. Vai, noi nu mai avem religia amintirii nici pentru
oameni!                                                            j

       Vom puteă oare sădi vr’odată în inima copiilor noștri 1
. dragostea naturii, sau cel puțin, respectul operelor ei? Pe       i

scoarța bătrânilor copaci dela Agapia și dela mănăstirea           |

 Neamțului am văzut, în litere de o palmă, săpate adânc numele |
atâtor hemesiți de celebritate, cari cred că generațiile viitoare |
trebue numai decât să știe c’au făcut și ei odată umbră pă- i
mântului acestuia și... ofensă podoabelor lui. Dealungul dru- j
murilor, pomii roditori, sădiți de milostivii cari s’au strădănuit,
ca să lese o pomană după ei, bieții pomi roditori ai nimănuia ;
ș’ai tuturora, sunt vara cu atât mai batjocoriți și mai ciumpă-
viți, cu cât ramurile lor au fost mai încărcate de roade. Răs-
plata celui bun și darnic! în alte țări florile și fructele grădini-
lor publice sunt lăsate în paza trecătorilor. La noi când înfloresc
teii la șosea e o adevărată sălbătacie: nici crengi nu le mai
rămân bieților copati. în alte țări e o zi mare ^sărbătoarea
arborilor.* Nu e copil de școală care să nu-și sădească în
ziua acea copăcelul lui, cu grijă, cu dragoste și cu frumosul
gând că aduce și el pe lume părticica lui de bine, că se leagă
și el prin ceva cu pământul care-1 hrănește. La noi — ce
drumeț nu-și face băț, codirișcă la biciu sau gânj la căruță
din nuelușele fragede plantate pe marginea șoselelor? Nu-i
răutate, nu-i plăcerea de a strică. E un obiceiu; un obiceiu
urât... ca să nu-i zicem: nesimțire. I-a vorbit vr’odată cineva
deslușit și omenește despre ce se cade și ?ce nu se cade,
despre ce e bine și ce e rău., dincolo de gardul gospodăriei
lui? El e un »pădureț« — un copil sălbatec al naturii; al na-
turii vaste și nepăsătoare, care n’are șosele drepte și arbori
plantați la rând, și care niciodată nu l’a tras la răspundere
pentru vr’o stricăciune de felul acesta. Știe el bine cât de
plăcut e vara, la drum, să poți găsi un petec de umbră pentr’un




715


pic de odihnă. Dar el e un om zorit de nevoi, și mintea lui
nu-i deprinsă să lege lucruri așa depărtate ...

       Ce poate să aibă odihna strănepoților lui, cu plopșorul
acesta, subțirel ca degetul, care-și tremură frunza, drept în locul
,unde... grozav îi mai trebuia lui o coadă de biciu? Că par’că
Dumnezeu i l’a scos în cale ...

    , îl vede el peste cincizeci de ani copac mare ? Numai voi,
învățători și preoți ai satelor, noastre, netrezite încă la vieața
cea adevărată, numai voi îl puteți face să vadă cu sute de ani
înaintea lui, și cu sute de ani în urmă, — pentru ca să simtă în el,
nu clipa lacomă a nemerniciei lui, ci puterea hotărîtă și trainică a
unui neam, care vine de departe și merge și mai departe ’nainte.

       De la voi așteptăm împădurirea cea nouă a țării. Vouă
trebue să vă fie dragi copacii. în multe privinți, vă și asemă-
nați lor — acestor mari prieteni ai omului, cari prin înseși,
binefacerile lor, ne dau atâtea’învățături. Tăcuții, puternicii,
blagosloviții noștrii prieteni. Ei sorb reveneala ‘din pământ,
pentru a ne-o da vara, ș’adună căldura dela soare, pentru a
ne-o da iama. Ei curăță aerul, stropindu-1, prin frunzele lor,
cu apa pe care-o trag dela adâncimi considerabile, prin vițele
rădăcinilor. Ei cumpănesc mănia vânturilor și regulează schim-
bările atmosferice, având chemarea și puțința de a vorbi cu
norii despre nevoile pământului. Ei înfrânează prăpăstioasa
năvală a puhOaelor, pe cari le sparg și le îmblânzesc, ei îm- ’
piedecă măcinarea munților și ruperea dealurilor, ei leagă tăria
îptunerecului de jos cu binecuvântarea luminii de sus, — ei sunt
sănătatea și îmbelșugarea, mândria și sărbătoarea pământului.

       Iubiți copacii! Cu frunza lor putrezită e dospit lutul din
care a făcut Dumnezeu pe om. Ei sunt izvorul și ocrotirea și
poezia vieții. Iubiți copacii 1 Au fost popoare cari s’au închinat
pădurii. Acelea păstrează și azi, ca și în vremea de demult,
ceva proaspăt și robust în sângele lor — ceva din eterna ,
tinerețe a zeilor. Pădurea e cel dintâi templu, și va fi cel. din
urmă refugiu al omenirii.

       Ce bogăție de vieață eră odinioară în Palestina! Dar în
Grecia! Și cum s’a dus! Cu fiecare arbore cădea o fărâmă din
puterea acelei minunate vieți. Și când s’au dus toate pădurile,
pustiu și uscăciune au rămas și pe pământ, și’n sufletele
omenești.                                           A. Vlahută.

— 716 —


■Croilor-jVlariiri.

                   Șoldați viteji și preoți, soți ai dreptății sfinte,
                   pe care-un neam sălbatec o calcă în picioare,—
                   Cu voi sunt milioane de inimi... Jnainte!
                   poporul, care are ostași ca voi, nu moare.

                   triumful e al vostru. )\cei ce nu văd încă,
                   Că’n voi palpită dorul unui popor întreg
                   Și’n glasul vostru strigă durerea lui adâncă,
                   Vor înțelege mâine ce astă-zi nu’nțeleg.

                   întunece pământul pustiitoarea gloată,
                   Și spargă, devasteze, în oarba ei mânie,
                   lăcașuri și biserici: omoare iar la roată
                   pe marii noștrii preoți — ei iarăși or să’nvie.

                   Căci vecinică’i JJreptatea și veciniei sunt martirii
                   Cari’și jertfesc vieața pentru triumful ei.

                   Jn zbuciumul de lupte și’n noaptea asupririi
                   Renasc semănătorii eternelor idei!

                   jsfu, nu’i mormânt în care al nostru neam să’ncapă:
                   )\dânc și larg deschidă’! vrăjmașii tăi, Komârle>~
                   Ș’or prăvăli într’ânsul .aceia cari ți’l sapă:
                   furtunile rup norii — și soarele remâne!

                   Șoldați viteji șₓi preoți, iârâți în judecată
                   pentr'o idee sfântă, azi lumea vă privește;

                   Ca pe~un model de jertfă popoarele vârâtă,
                   Și dragostea obștească în jurul vostru crește.

                   Ștați drept, sublimi apostoli, căci fruntea vi’i senină,,
                   <£ăsați.inchizitorii să’și facă datoria;

                   Vedea-veți scris pe ziduri cu slove de lumină
                   Jn temnițele voastre: » Trăiască România!*

4. Vlahuțâ.

- 717


Ah! mai vin’odată, soare...

           Ah! mai vin’odată, soare,
           Peste albele grămezi!'
           Iarbă, flori — nerăbdătoare
           Stau mijite sub zăpezi.             <

           Vie mierla’n abătutii ₍
           Codri, de pustiu să-i scape,
           Frânge-îi gheața’n sloi, și du-ti-i,
           Că-mi înăduși cele ape.

           Gârlă, scoate-ti unda’n fată,
           Rândunica să ti-o radă, ' .
           Până când atâta viată               -

           Nămolită sub zăpadă ?

           Până când plecati robiei

           Ne mai potolitei ierne?

           Vară, suflet dă câmpiei,
           Și cu iarbă mi-o așterne.

           Să tresalte’n revărsarea *

           Razelor ferbinti din soare...

           Ah ce dulce-i desmerdarea

           Dintre-un fluture și-o floare ...

                        z           Al, Vlahută.*).

         *) Strofe necuprinse în volumul »Poezii< tipărit la Minerva,
    ■ București, 1909.


Omul bun- nu se bucură numai el singur de faptele! sale, ci răspândește
în jurul său o atmosferă de fericire pe care o respiră tofi cei ce-1
înconjoară.                                    Mantegazza

Una din căușele pentru care corpurile și adunările ᵥ representative nu
pot face de cât prostii este aceea că într’o deliberatiune publică, ideia
cea mai bună ce ar trebui spusă pentru sau contra unei afaceri sau a
unei persoane, nu se poate spune fără mari primejdii și extreme' Incon-
veniente.                                        Chamfort.

- 718 —


Episcopul Dr. Vasile Hossu.

      Cine poate astăzi spune cât de mare este pierderea noastră, tocmai
în aceste zile de cumpănă grea, când e atât de' potențată trebuința de băr-
bați în situații de a putea avea influență asupra direcției, în care se vor
desvoltă destinele poporului nostru!

      Episcopul Hossu a fost un asemenea bărbat în puterea cuvântului.

      Fără de a-și pierde legăturile firești cu poporul, pe care-1 păstoria a
reușit să aibă astfel de legături în cercurile diriguitoare ale țerii și Monarhiei,
cari dădeau greutate cuvântului său, oriunde l-ar fi spus. Bărbat de autori-
tate și trecere, cum — durere — astăzi nu avem pe al doilea.

      Erâ o „proprietate specială" a firei sale și a temperamentului său
norocos, care se știâ mlădia fără a se încovoia, a se bucură de încredere și
sus și jos, fără de a cădea în echiyocuri, a cultivă prietinii în tabere opuse
fără de a veni în contrazicere cu sine și ai săi. Aderent neclintit al desi-
deratelor de vieață proprie națională a poporului său, a urmat o tactică opor-
tunistă, extrem de elastică, fără de a devia însă dela linia dreaptă, pe care
i-o arătă scopul fix și stabil ce-1 aveă înaintea ochilor. Această artă a putut-o

719


desăvârși numai nereclamând nimic pentru sine, ci totul pentru altii, pentj-u
neam și biserică.

        Bărbatul de eleganță mondială la începutul carierei sale, a devenit tot
  mai nepretențios relativ la persoana sa cu cât se urca pe iscara, care îi des-
  chideă tot cercuri mai largi de activitate. Vieața lui bogată în roade a do-
  vedit, că nu a căutat onorurile, de cari a avut parte cu îmbelșugare și legă-
  turile distinse, cu cari se putea mândri, pentru sine, ci numai pentru ai săi.
  Din fiecare situație a căutat să stoarcă pentru biserică și neam totul ce
  putea, ferindu-se a-și închide calea prin postulate imposibile de realizat în
  situațiile date și astfel umblând după cele posibile, a reușit să realizeze multe
  pe cari le consideram imposibil de realizat.

        Aici în Lugoj ne-a lăsat un Seminariu pompos, o preparandie (școală
  normală) de fete și temeliile unei școale superioare de fetițe. Opere ne-
  pieritoare, prin cari devine Episcopia de Lugoj un factor de cultură, dacă
  urmașii le vor ști susținea la înălțime.

        întreaga renaștere a diecezei Gherla era condiționată prin persoana
  lui. A și creeat temelii grandioase, pe cari numai isbucnirea răsboiului l-au
  împiedecat a desăvârși instituțiile .contemplate.

        A întări neamul și biserica prin instituțiuni mari culturale și a apro-
  fundâ conștiința,națională, erau premisele fără de cari nu-și puteă închipui
  o politică efectivă.

        Nu odată a avuț parte de bănuiri și atacuri. In multe chestii abia
  istoria, care nu judecă după impresii, va fi chemată a-și pronunță sentența.
  Intențiile sale bune și lămurite îi asigură însă absolvarea.

        A fi astăzi ca Arhiereu român la culmea chemării, împlinind armonic
  îndatoririle de Principe bisericesc al unui neam aflător în luptă pentru exis-
  tență cu cârmuitorii și îndatoririle de înalt dignitar al țerii, este o chemare
  extrem de grea, pe care a caracterizat-o el însuși mai bine într’un articol
  scris cu prilejul jubileului din anul 1915 al I. P. S.Sale Mitropolitului dela Blaj.

        Reținem următoarele, cari oglindesc mai limpede frământările lui su-
  fletești :

            „In adevăr care este soartea unui Arhiereu român la noi?

        : „De dragul și pentru interesul bisericii cauți a susține relații bune
     cu stăpânirea? Ești oportunist, laș, slab de înger, străin de sufletul
     neamului, ori chiar trădător.

            „Faci politică militantă, te pui în contrast cu puternicii zilei, și apoi
     firește, nu poți dobândi nimic pentru biserică, școală, cler, dascăli, tine-
     rime, popor? Ești lipsit de tact.

            „Cruți, tragi dela gură, faci fondații, știind că ai să așterni teme-
     liile de înaintare pentru un neam sărac? Se,zice, că nu numai fondații
     se așteaptă dela Arhierei.

            „Nu faci fondații, ci dai tuturor' câți te cearcă, alinând zi de zi
     sarcini și suspine? Ești risipitor, îmbogățești neamurile, nu știi umblă
     cu banul.

            „Nu umbli în vizitație canonică, pentru a puteă stărui cu atât mai

— 7ăo —


      mult din zori de zi și până seari târziu, ca administrația bună a trebilor
      obștești să nu sufere? Ești biurocrat, fără simț pentru cerințele vieții.

           „Umbli în vizitație canonică, îți mânci sănătatea, cheltuești bani și
      observând neorândueli, stăruești a îndrepta relele și a disciplină pe cei
      nepăsători? Ești tiran, jandarm, iar nu părinte.

           „Să mai continuăm? Și oare nu este așă soartea Arhiereului român?"
   Cuvintele acestea, pare-mi-se ultimele ce le-a scris la ziar, conțin un
   fel de mărturisire proprie pe patul morței. întregul lui șbucium sufletesc se
   dă aici pe față, cu o sinceritate și nemijlocire emoționantă.

         •importanța lui adevărată în aceste zile de grea cumpănă, o vom re-
   simți abiă de aici înainte, când nu-1 mai avem, când nu mai putem solicită,
   sprijinul lui și sfatul lui.

         Iar prin operele legate de numele lui, va trăi în veci în sufletul po-
   porului român recunoscător.

        Odihnească în pace!              Dr. Vaier Branise în >Drapelul<

Augustin Bunea

           în colegiul S. Atanasiu din Roma.

         La anul 1883 avea Bunea să-și termine studiile filosofice
   și teologice în colegiul de Propaganda Fide din Roma, ca elev
   al colegiului crăesc numit al Sfântului Atanasiu, în care feri-
   citul mare Pontifice Piu IX., restauratorul provinciei noastre ’
   bisericești de Alba-Iulia și Făgăraș, întemeiase patru locuri
   fondaționale pentru câte un tinăr din fiește care diecesă a
   acestei provincii.

         Mitropolitul Vancea, de vecinică pomenire, m’a ales pe
   mine, să-i urmez lui Augustin. Am plecat deci la Roma în luna
   Octomvrie 1882, și cu miție deodată veni Octavian Moțioc,
   trimis pentru dieceza de Gherla. Acesta a trecut deja de mult
   la vecinicie. Eu eram de 16, Octavian de 14 ani.

         Ajunși la Roma, prefectul Propagandei,' Eminența Sa
   Cardinalul Simeoni, mort și el de atunci, ne-a primit cu părin- ;
   tească dragoste și ne-a îndreptat, să mergem la Tivoli, unde ;
   petreceau în vilegiatură colegii noștri, elevii colegiului grecesc. |

         Nespusă a fost bucuria noastră, când ajunși în Tivoli,
   am fost. întâmpinați de frații noștri români, aflători acolo. •
   Aceștia erau: Augustin Bunea, Demetriu Radu, azi episcop al
   Orăzii, și luliu Rațiu, mort și elanul trecut (1908), ca protopop j
   penzionar al Orăștiei.                                             j

721


       Atunci 1’am văzut pe Bunea întâiași dată. Eră deja preot
sfințit. Eră înalt, suleget, purtă barbă scurtă blondă, păr lung;
ochii vineți, luminoși, scânteietori, vesteau nouă celor acum
sosiți, -mima caldă de frate și ne făceau șă uităm depărtarea
dela dulcele sin al maicelor noastre.

     , Bunea purtă păr lung. Nu înțelegeam, și nu cutezam să
întreb, ca să nu fiu judecat copilăros ori prea curios.

      Dar nu mă părăsiă gândul: de ce poartă Bunea păr lung ?

       Știam, că are să se întoarcă peste scurtă vreme la Blaj,
unde mitropolitul Vancea nu ar fi suferit, ca un preot să umble
cu păr lung.

       Mai eră acolo în colegiu un preot, bulgar de naționalitate,
cu numele Cesar Kondoff. Acesta încă purtă păr lung.

       Socotiam, că așa va fi disciplina Seminarului, ca preoții
sfințiți să poarte păr lung.

       Ori cum, eram nedumerit Dar apoi am mai dat uitării
împrejurarea aceasta, pentrucă urmară câteva zile plăcute de
escursiuni prin împrejurimile orășelului Tivoli, pe la renumitele
căderi de apă ale rîului Anio, prin Villa d’Este, Villa Adriana;
timpuri de neuitată pomenire, când visurile noastre tinerești și
aspirațiile avântate așa de bine își găseau cadrul recerut în
strălucitele zile de Octomvrie, al căror farmec numai acolo, pe
colinele munților Sabini, în misterioasa atmosferă a Romei
Cesarilor și Papilor se poate gustă desăvârșit.

       Prin 30 Octomvrie ne-am întors cu toții la Roma și am
urmat prelegerile, cari asemenea prin felul lor nou și neobi-
cinuit, mi-au cuprins întreaga luare aminte.

       Dar totuși nu puteam uită de tot întrebarea: de ce poartă
Părintele Bunea păr lung.

       Pe la mijlocul lunei Noemvrie Păr. Bunea a fost promo- <
vat doctor în științele teologice. L-am sărbătorit cu drag. Sârbă-,
torirea și-a avut între punctele de program și o visită la
amicul nostru binevoitor, la doctorul Obedenaru, care pe acele
vremuri era prim-secretar la legațiune'a română din Roma.

       Domnul Obedenaru ne-a primit cu bunăvoința sa îndati-
nată. A petrece cu dânsul eră totdeauna o adevărată desfătare
sufletească.

      Firește atenția principală eră consacrată lui Bunea: eră

4

- 722 —


  preot sfințit, cel mai de vrâstă între noi — și doctor nou-nouț.w
        Și încă ceva.                                         '

        Anume doctorul Obedenaru nu-1 văzuse pe Bunea de
  prin luna lui Maiu. în-urmarea acestora îl apostrofă cu aceste
  cuvinte: »Sunt vesel, Dle Bunea, că te văd nu numai doctor,
  dar și cu păr respectabil. Are să le placă Macedonenilor de
  D-Ta«.

        Iată cum am ajuns deodată să cunosc taina părului lung,
  ce și-l crescuse Părintele Bunea.

        Obedenaru eră apostolul ideii, care — durere — și azi
  încă tot numei idee a rămas, că anume redeșteptarea națională
  a Românilor Macedoneni se poate face numai prin unire reli-
  gioasă cu Scaunul apostolic al Romei.

        Bunea eră destinat să fie deșteptătorul național al fraților
  noștri macedoneni.

        El aveă să se întoarcă la Blaj numai pe timp scurt, să
  vadă pe ai săi. Apoi aveă să plece în Macedonia pentru întru-
  parea ideii.

        Altfel a fost scris în cartea vieții.

        Politica nefericită, care ne-a depărtat dela leagănul nea-
  mului, a adus cu sine zădărnicirea planurilor generoase ale
  lui Obedenaru.

        Acesta — numit ministru al României la Atena — se
  răcește pe cale și moare.

        Bunea a rămas la Blaj — și se face apostol aprig al
  bisericei și neamului său, acasă la ai săi, întemeietor al istorio-
  grafiei critice, după pilda marilor istoriografi moderni ai
  apusului.

        Părintele Bunea a plecat din Roma la sfârșitul lunei De-
  cemvrie 1882.

        L-am revăzut la Blaj, în anul 1887, când m’am reîntors
  din Roma bolnav; m’a însoțit cu dragoste de frate până la
  casa părintească. De data asta nu mai purtă păr lung.

        De atunci am muncit alături până la conferența episco-
  pească ținută în Blaj în luna Septemvrie a anului trecut 1909,
  în cauza cunoscutei ordonanțe a contelui Appojjyi.

        Apoi nu l-am mai văzut.

        Am urmărit cu interes lucrarea lui dela sinodul archidi-
  ecesan din toamna trecută.

— 723


      Și deodată aflu prăbușirea lui.

       Și n’am avut nici trista mângăere să-l mai revăd odată
 macar pe catafalc.

       Interese vitale ale clerului provinciei întregi mă chiemau
 în capitală. Și când cu trupul eram de față ,1a ședința consi-
 liului de congruă — sufletul meu petrecea acolo departe, sub
 boitele Catedralei din Blaj și în cimiterul dela îmbinarea Târ-
 navelor — alăturea cu aceia, cari plângeau podoaba unei
 biserici și mândria unui neam întreg.

       Prinosul, ce-1 aduc memoriei prietinului neuitat, fie
 cuvintele:

      Vom învia!                Episcopul Vasile al Lugojului.


Barbu Delavrancea.

       Când Delavrancea s’a oprit la basme, ca să îmbogățească subiectele
 sale, pe lângă prețuirea literaturii noastre populare a fost, de sigur, și alt
 ceva ce l-a îndemnat la aceasta. Oricât îl obseda realismul, oricât eră
 atras de ce se desfășură sub privirile sale, din când în când simțiă nevoia
 să se întoarcă în lumea închipuirilor, în lumea fără țărmuriri, și astfel se
 lăsă dus de chemările visului. Sufletul nu poate trăi prea mult sub bolțile
 înălțate din pietrele prozaismului — el cere să se smulgă de sub apăsarea
 lor și să se avârite în slava cu nemărginiri de lumină, cu veșnicii de mă-
 reție. Pentru fantazia noastră — vine să ne spună Delavrancea — »o punte
 de argint< se întinde, dela vieață la vis și dela vis la vieață; »în fiece seară
 suntem la un cap al ei, și în fiece dimineață ne deșteptăm la celălalt...
 De gândurile omului obosit se prind ușurel aripile visului. Oamenii ți se
 par ca niște umbre... O vieață nouă apare din vieața comună tuturora...
 intre vis și vieață este o stare de cumpănire feerică... Intre vis și vieață,
 o lume de minuni .. .< Realistul a dispărut aici, lăsând loc visătorului, și
 aceasta arată încă odată că Delavrancea eră un suflet în care se armonizau
 înclinări varia'te, un suflet mlădios și mai complex decât pare uneori.

       Pornind dela romantism, dânsul i-a dat expresiune sub amândouă
 aspectele cari îl caracterizează, pentrucă romantismul poate fi numit liris-
 mul — dacă nu mai bine — nevroza și a exaltării și a descurajării. Sub
 cel dintâiu aspect romantismul apare în literatura noastră la Alecsandri și
 Bolintineanu; sub cel de al doilea la Eminescu. Amândouă se întâlnesc
 în opera lui Delavrancea, ca unul din cei din urmă reprezentanți ai școalei
 literare inaugurate acum o sută de ani. Indreptându-se mai târziu spre
 realism, Delavrancea participă la o nouă prefacere a literaturii noastre,
 premergătoare și ea alteia, aceleia care avea să plece dela concepții cu
 totul deosebite de cele de acum treizeci de ani. După poezia lui Eminescu



























4*

724'—


  și pe vremea realismului, Coșbuc a adus o viziune"senină, de o seninătate
  simplă însă, bucolică, cu răsfrângeri din lumina care învălue peisajele
  noastre. După această seninătate a venit aceea de idealism nou a litera-
  turii anilor din urmă, a celei simboliste, ca să-i zicem cu cuvântul care a
  ajuns să tangenteze ultimele preveniri împotriva ei, literaturăjn care, pe
  lângă lirism, ca în vremea romanticilor — dar deosebit de al acestora —
  s’au alăturat, într’o sinteză necunoscută mai înainte, viziunea realistă mo-




























Barbu Delavrancea

   dernă și cultul pentru arta desăvârșită, ceea ce o îndreptățește să fie nu-
   mită ideo-realistă, pentrucă, împotriva spiritului unilateral al scriitorilor de
   pe la 1880, ea a venit să arate că nu trebue să se excludă vieața contem-
   plativă, visul, fără care nu există poezie, înălțare sufletească.

         Dacă, după cum am amintit, și opera lui Delavrancea — chiar în
   faza ei realistă — ne îndeamnă câteodată spre visări, să nu ne închipuim
   totuș că ea anunță literatura nouă. La dânsul visul nu e o pornire sufle-
   tească pasionată, statornică și o cufundare în cefe mai eterate abstracțiuni,

725


     în misticism, ca la scriitorii noi — chiar stilul său precis, de evocări con-
   crete, imediate, nu are nimic mistic, pentrucă există, într’adevăr, un mis-
   ticism al stilului corespunzător celui al concepțiilor Dacă visul apare în
   opera lui Delavrancea, el este o expansivitate de romantic și seamănă cu
   ce întâlnim la scriitorii de cari se apropie atât de mult.

        Romantic a rămas totdeauna Delavrancea, pentrucă așa erâ mai mult
alcătuirea lui sufletească. Și când îi zicem astfel, să nu se creadă că acest
cuvânt ascunde intenții de umbrire. Au avut, de bună seamă, scăderile lor
romanticii, dar erau suflete cari au revărsat multă lumină în jurul nostru.
Erau firi entuziaste, idealiste, energii cari, vrăjite de o idee, de un cuvânt,
nu se uitau la zăgazurile ridicate în calea lor de moșteniri întunecoase,
de îndârjirea prejudecăților, și cu priviri de iluminați treceau mai departe,
netezind drumurile înăsprite de stânci. Nu datorim oare romanticilor acea
Românie de acum cincizeci de ani și mai bine care a fost vestirea Ro-
mâniei de azi? E o pietate a amintirilor ce trebue să rămână veșnic vie,
ca o puternică legătură sufletească, mai ales la un popor tânăr care se
îndreaptă spre drumuri de înaintări cum de mult le așteptă și pe cari le-a
pregătit vrednicia celor de altădată..

        Romantismul care-1 caracterizează pe Delavrancea îl vom regăsi și
când dânsul, depărtându-se câtva timp de literatură, a luat parte la vieața
politică, și aici temperamentul său părea că se simte mai liber, pentrucă
vorbirea dă posibilități de expansivitate pe care scrisul o îngrădește- une-
ori. Cine a auzit pe Delavrancea vorbind, își aduce aminte de pasiunea
pe care o punea, de puterea comunicativă a artei sale oratorice—cuvintele
creșteau în glasul lui ca izbucniri furtunoase, ori se împlântau cu ascuțișul
ironiei, iar alteori se mlădiău blânde, înduioșetoare, și totdeauna frazele se
desfășurau într’un ritm -bogat și cu imagini cari le dau o strălucire literară
— oratorul se vedea că eră și scriitor.                   .

        închinând vieții politice mult din energia sa, Delavrancea nu s’a în-
străinat totuș cu desăvârșire de literatură. După o lungă tăcere și când
activitatea sa de scriitor păreă că se oprise, l-am văzut revenind la li-
teratură, și de data aceasta ca autor dramatic. Trilogia sa istorică veniă
,să reamintească însușirile sale de a zugrăvi personajele în linii viguroase
și de a îmbină realul cu fantasticul, făcând mai mult concedii acestuia,
cum îl îndemnau și aici predispozițiile sale romantice. Apus de soare
Viforul și Luceafărul sunt totuș mai puțin o operă dramatică decât o
evocare narativă și lirică prin care trece statornic gândul de a preamări
sufletul străbunilor — acelor străbuni cari »când pășiau, se cutremurau
oțelele pe ei« și când mergeau la luptă, credeau în biruință, pentrucă aș-
teptau să vadă la dreapta lor pe Arhanghelul Mihail. Puterea neamului
nostru erâ și pentru Delavrancea o credință pe care o aduceă din ce-i
spuneă trecutul cu luminile lui și din mărturiile nouă de ce împodobește
ființa noastră.

        Când ziua înălțării ce ni se cuveniă am văzut-o răsărind, când vi-
tejii noștri au pornit să pună semnul săbiei pe hotare ale dreptății îm-

726


potriva celor cari nu ne îngăduiau să trăim, pentrucă aveam o țară fru- i;
moașă și suflet care nu seamănă cu al lor, acela care se dusese cu gândul
spre vremile’lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș a putut avea bucuria să
trăească aievea o altă epopee, cea mai sguduitoare și cea mai măreață.
Dacă după suferințe ale noastre cari l-au dus în pribegia unde și. alții au
căutat un liman al convingerilor lor, Delavrancea nu a putut vedeă în-
seninarea de care noi ne bucurăm astăzi, presimțirile, lui o întrezăriau
așă cum trebuia să vie, pentrucă în nici un colț al sufletului său nu se
întinsese păinjenișul îndoelii, descurajării. Până la sfârșit, până în ceasul
când va fi înțeles că șirul zilelor sale e dat să se oprească înainte de
aceea pe care o doriă atâta, dânsul a crezut statornic în împlinirea apro-
piată a gândului mai presus de toate gândurile noastre. Ce rămâne ne-
clintit în suflet, credința clipelor din urmă sfințește vieața orișicui.

O vid Densusianu.

Viforul.

Actul IV scena VIII.

Doamna Tana, tot timpul prefăcându-se.

       Să uităm!... Ce-a fost nu mai este!

Ștefăniț&

       Un pahar, Doamnei... lea p’almeu!

Doamna Tana, bând repede.

       Am apucat să beau ...

                           Ștefaniță, bea.

       Cam amar!

                 Doamna Tana, c’o lumină de bucurie.

       A! . . .Ți s’a părut!

ștefUnița, scuturându-se.

       Ș’un miros ...

                           Doamna Tana

       A fost trezit ...

                              Ștefîiniții

       Proaspăt ...

          Ii toarnă și bea.

                           Doamna Tana

       S’a dus, Maică-a Domnului!

ȘtefănițA

       Cine s’a dus?




727


                          Doamna Tana

       Și Sima, și Săcueanu, și leremia, și Cățeleanu, și Condrea,
  și Cărăbăț, și Arbore, și Nichita, și Toader, și Cătălin . . .

          Râde.

                            Ștefăniță

       Și dece râzi?

                          Doamna Tana

       Nu sunt obișnuită să beau... Vinul ăsta te face să uiți...
  Și erau ca șease berbeci cu capetele tăiate ...

                            Ștefăniță

       Bea și uită!                       ,

Oana

       . . . Fericiți cei săraci cu duhul că a lor este împărăția
  cerurilor ... (Se uită la meseni. Par’că-ar vreă să gonească ceva din . minte)
  . . . Capiii de cuc uscat de șeapte ani, spălat îri șapte ape
  neîncepute, purtat în sân de șapte fete mari, e bun la somn,
  că-ți dă somn fără vise . • •

    '               Ștefăniță, îmbucând și bând.

       Două zile mi s’a părut amar ...

                        , Doamna Tana

       Acum e bun ... nu e așa? . . .

          Râde.

                            Ștefăniță

       Da, da ... De ce râzi?

                          Doamna Tana

       Mâ uit la Baloș... câtă gura! o! câtă gura! ...

                        Pârcălabul Baloș

       Ca să beau, Domniță ...

                            Ștefăniță

       Vinul e minunat!

          Bea.

                          Doamna Tana

      Mă uit lă Hrană ..

                 Spătarul Hrană, cutremurându-se.

       Văz pe Cărăbăț, Măria Ta . . .


Ștefăniță


       A! și e spătar!

728


Spftt. Hrana, își șterge o lacrimă.

       Nu sunt nimic ...

                           Doamna Tana

       Moghilă, semeni pe din afară cu tat-tău . . . Așa mi s’a
   spus . . . Urechile cam prea mari, dar încolo . . . Tat-tău a
   fost un om de treabă ... și tu, de treburi . . .

Moghilă

       De treaba la care mă pune ...

                           Doamna Tana

       01 ho 1 și la care te pui ca să te pue..

Ștefăniță, se șterge de nădușeală.

       Cotnarul ... la un cap de femee ...

                           Doamna Tana

       Vinul, preface pe oricine . . . Mai întâiu vă face urâți...
   oh 1 urâți de tot . . . gurile largi . . . privirile tăiate, apoi . . .
   nu! nu 1 vă face frumoși... vă luminează ... vă întinerește ...
   vă umflă părul . . . mai hazlii . . . mai sprinteni . . .

Ștefăniță, înflăcărat.

       Vino în brațele mele, Tana! Ce frumoasă ești!
          O sărută.

Oana

       Cine? . . . Tana? ...

        . Se frământă și recade în nebunia ei.

                           Doamna Tana

       Iuda n’ar fi sărutat ...

Ștefăniță

       Știu, știu de ce zici așa . . . Moghilă, să dai peste graniță
   Pe Irma ...

          Moghilă tresare.

                           Doamna Tana

       Pe cine ?

Ștefăniță

       Pe contele Irmsky ...

                           Doamna Tana

       Prea târziu ...


Ștefăniță


       A?

— 729 —


                         Doamna Tana

     Am vrut să zic prea de vreme ... La noapte . . .

               Ștef&niții, își scoate coiful și-l întinde.

     Turnați în el . . . Să bem în sănătatea Doamnei . . .
(Moghilă îi umple coiful). Bea Doamnă, să uităm grijile . . .

                     Doamna Tana, gustând.

     Par’că-aș fi sorbit din capul lui Ștefăniță . . .
                      ștefîiniță, bea zdravăn.                          '

     A! bun! ... La rând boeri . . .

                         Doamna Tana

     Cum preface vinul bun în deopotrivă sufletele oamenilor!

                    Oana, în luptă cu ea însăși.

     Nu judecați, și nu veți fi judecați . . . Ertați, și vi se va
erta . . . Tana? . . . Doamna Tana? . . . Și casa lui Ștefan o
cârciumă? . . . (Recadej Vino soamne de-1 adoarme . . .

                           Ștefăniță

     Biata Oană! Mă trec lacrămile ...

                         Doamna Tana

     Să le văz! .... A! ai băut prea mult ... In curând te
vei trezi!.. . .

                           Ștefăniță

     Ce? Nu-ți plac așa?

                         Doamna Tana

     Ba, da ...

                           Ștefăniță

     Ce puțini suntem! ... O nebună, trei fricoși, un om,
Doamna și Domnul lor . . .                «

                         Doamna Tana

     Câți ai lăsat, Măria ta! Să vie și Arbore, și Sima, și lere-
mia, și Cărăbăț ...

                           Ștefăniță

... și trecutul a trecut de mult. . .

                         Doamna Tana


     Să vie și Toader, și Nichita și Cătălin ...

                           Ștefăniță

     Să vie cei cari au să iea locul paharnicului, al pârcăla-
bilor, al comisului . . . Unde sunt?


Ei, cu ei trecutul

730


Spăt. Hrană

      Au fugit ...                                                    j

                           Doamna Tana                               ’!

      Au fugit, și bătrâni și tineri, ca puii de potârniche când |
trece uleul ...                                                       1

Ștefăniță, amețit.           -              |

      Au fugit de bine ... O! ce proști ! . . . Baloș să vestești
țării că Domnul a . . . a . . .

                           Doamna Tana                               J

      ... a tăiat sfatul ...                                         |

Ștef%niță                              I

      . . . c’a dat afară din el pe cei răzvrătiți ... că vrea      pace J

tu boerii   ... Și  să nu uiți să scrii cele întâmplate și lui Sigis- |

mund, și   lui Soliman, și lui Radu ...                               |

Log. Baloș, trist.

      Voiu seri, Măria Ta . . .

                              Ștefiiniță

      Să ’nvețe și ei cum să se poarte cu cei vicleni! (Exaltat). '
A! pământ fericit al Moldovei, ți-a fost dat să vezi
tău bătrân un domn tânăr, falnic, blând și ’ndurător

                           Doamna Tana

     O! blând și ’ndurător!

ȘtefUnițft, a cărui exaltare crește.

      Cu mine tăria și viața, nădejdea și lumina!
mândria și biruința! Cu mine neamul va străluci ca
namiezi!

            Oana, a Cărei limpezime durează ceva mai mult

      O! Doamna Tana! . . . Da, da! . . . (Recade)


jos din scaun pe cei mândri și va ridică pe cei umiliți . . .

                              Ștcfăniță ,                            /j

      La o parte ... că trece oastea lui Ștefăniță Vodă! Șiruri >
lungi de călăreți viteji, cu steagurile desfășurate, își reped caii :
cari sforăe, mâncându-și zăbalele ... Și copii de casă, și
piota, și gloata, își scutură pletele pe grumaji, și se duc la
încăerare, la moarte și la biruință, cum s’ar duce la horă și la :
nuntă! . . . Acî a frânt pe unguri. .. aci a risipit pe tătari... î’
aci a rupt pe Ieși . . . acî a îngenuchiat pe munteni ... acî a


în scaunul t

          ■ i
          ?!

■<

Cu mine
soarele la j


Că va da ’

731


topit pe turci ... Cronicari, turnați seu în văpaițele voastre
și scriți faptele mărețe ale Domnului care a fost mai bun ca
Alexandru cel Bun, mai cu minte ca Mircea cel Bătrân, și mai
viteaz ca Ștefan cel Mare! (Exaltarea și beția cresc) Am despărțit
întunericul de lumină! ... Ce vă uitați așă? . . . Dați-mi pa-
harul plin ... cu el plin mă voiu suî în scaunul bunicului
meu! ... La o parte . . . pânza aceasta prăfuită ... pe care
n’a mai ridicat-o nimeni. . . . (Dă într’o parte perdeaua de mătase
care acoperă tronul. D’asupra tronului portretul lui Ștefan cel Mare, lucrat
în mozaic venețian). Și tu (spre Ștefan) ce te uiți așă la mine ? . ..
Te ’hcrunți ? ... De ce pălești ? ... Ce spun buzele tale care
se mișcă ca și cum ar vrea să-mi aducă închinăciune?
(S’așează în scaun, ridică paharul) Și ce sunt bătăliile tale ? . . .
Ce este Chilia, Socii, Baia, Lipnic, Catlăbugii, Scheia, Lențești,
Cosminul, Racova . . . jucării . . Ah! . . .

     Dă un țipăt. Se scoală de pe tron; se schimbă la față; devine negru;
paharul îi cade din mână.

           Oana, venindu-și în fire nu poate să vorbească.

     O! o!

                  Pârcălabul Baloș, speriat.

     Ce este, Măria Ta?

Spăt. Hrană

     Ce ai, Măria Ta ?

Log. Petrică

     Adu mâna, Măria Ta!

Moghilă

     Binișor, Măria Ta!

        II dau jos de pe scaun și-l susțin.

Doamna Tana

     N’are nimic . . . Dați-i vin . . . Vorbiă așă de frumos!

Ștefăniță, cletănându-se.

     O arsură ... Nimic ... (Se întoarce spre Ștefan. Se strâmbă
epileptic). O! ți-e necaz! Turnați vin ... (Ii ridică paharul și i-1
umple). Sabia ta n’a vrut să iasă . . . Cine-mi zicea: »n’are
să iasă ... n’a eșit?« ... A! voiu despărți ce e al tău de ce
e al meu ...

Doamna Tana

     Și Moldova, cui 0 lași? ... Nu e-a lui?

732


                             Ștefăniță             ₓ

       Moldova e-a mea! . , . Voiu despărți chipul tău de scau-
  nul acesta . . . Scaunul e-al meu! Să-l scoată! . . .'Ah! . . .

          li cade paharul din mână, se strâmbă epileptic.

Doamna Tana

       A băut prea mult . . . Vorbește, Măria Ta! Vorbește!

           ’                  Ștefănlță

       A trecut . . . Să-l scoață cu dalta și cu ciocanul... Mâine
  să nu-1 mai văz ...

          Dă un răcnet năbușit.

Dana

       Ala!

                           Doamna Tana

      N’ai să-l mai vezi!

Oana

       A! a!

                             Șterăiiiță

       Mi se taie picioarele . . . Țineți-mă! ... Mă arde! . . .
  O! Cărăbăț! ... (Se apără cu mâna) Arbore . . . Cătălin . . .

          Încearcă să facă semnul rostogolirii și nu poate.

Oana

       A! a!

Ștefăniță

       Se ’ntunecă ? . . . E noapte ? . '.

                           Doamna Tana

       Nu, e ziuă și lumină!

Ștefăniță

      Mă arde ... Nu mai văz . . . Otravă . . . Doftorul . . .

                           Doamna Tana

       N’are ce să-ți mai facă!

              Oana, apropiindu-se de Ștefăniță.

       A! a!

                             Ștefăniță,

       întuneric . . . întuneric . . .

          Se întinde în capul oaselor și-și dă sufletul. Boerii îl susțin.

I


733


Pârcălabul Baloș, spăimântat.

        Cine l-a otrăvit?

Doamna Tana

        Eu ... am scăpat Moldova!

Oana, îl privește și lacrămile îi curg.

       Nu deștepați pe Ștefăniță!

           Doamna Tana șl Oana se îmbrățișează și plâng.

           ,                  — Sf.irșit •-


Ion Micu Moldovanu.

        In sfârșit așa s’a întâmplat, precum am așteptat.

        Averea cea mare a părintelui prepozit dela Blaj I. M. Moldovanu în
  valoare de aproape un milion coroane e testată pentru scopuri de binefacere
  și culturale capitlului metropolitan de acolo.

        Nici că se puteâ altfel. Cine l’a cunoscut pe părintele Moldovanu, a
  știut, a trebuit să știe, că Sfinția Sa numai așa își va întrebuința averea. La
  dreptul vorbind, numai o astfel de faptă a fost vrednică de părintele Mol-
  dovanu. Multi se vor miră, poate, de aceste cuvinte ale mele, dar n’au
  pentru ce.

        Cetim în viața lui Alexandru cel Mare, că dăruind el unui supus al
  său un oraș întreg cu toate venitele orașului și ale jurului aceluia, supusul,
  zăpăcit de cinstea și norocul ce l-a ajuns așa dintr’odată, a zis către marele
  împărat;

        — Nu-mi fă o cinste așa de mare, căci nu sunt vrednic de ea! La
  aceste cuvinte împăratul ar fi răspuns:

        — Se poate că tu nu ești vrednic de această cinste, dar numai așa o
  cinste e vrednică de mine!

        întâmplarea aceasta mi-a venit în minte, când am aflat despre fapta
  părintelui Moldovanu. Nici noi cei de astăzi, cari am fost crescuți și suntem
  căpătuiți prin jertfele mari ale înaintașilor noștri, dar cari — trebuie să p
  recunoaștem — nu prea știm ce este jertfa și abnegațiunea adevărată, și nu
  avem simț decât numai pentru trebșoarele și interesele noastre mărunte, nici
  noi, zic, nu suntem vrednici de marea binefacere a părintelui Moldovanu —
  dar tot atât de adevărat este că numai o astfel de jertfă a fost vrednică de
  părintele Moldovanu. Pentrucă întreb: Când și unde n’a fost condus Sfinția
  Sa de cea mai curată dragoste și de cea mai nobilă însuflețire pentru bise-
  rică și neam? Deja ca om tânăr s’a hotărît să-și jertfească lui Dumnezeu,
  bisericei și națiunei sale tinerețele și‘ toată puterea sa de muncă și de
  jertfă. De aceea s’a hirotonit preot necăsătorit, ca cu atât mai neîmpiedecat
  să poată lucră pentru Dumnezeu, pentru biserică șî pentru neam.

        Și a lucrat. Dar cu câtă chibzuială de adevărat econom!

— 734 . —


       Hotărît, Sfinția Sa părintele Moldovanu a fost totdeauna și în toate
celea un mare econom.

       Ca unul care a moștenit dela Cipariu, marele său dascăl un capital
de cunoștințe din cele mai rare la noi Românii, și n\ai ales o nemărginită
sete de știință, care-1 îndemnă să cerceteze toate chestiunile până în amănun-
tele lor, ar fi putut umpleâ lumea cu cărțile sale; ba, dată fiind vârsta
frumoasă, care l-a învrednicit Dumnezeu să o atingă, ar fi putut scrie bib-
lioteci întregi și ,și-ar fi putut afișă numele deasupra tuturor chestiunilor
noastre științifice si literare. Sfinția Sa a preferit să scrie mai puțin, dar cu
atât mai temeinic, încât abia cred să se mai poată asemănă cineva în pri-
vința aceasta cu Sfinția Sa.

       Cele două volume ale sale de Acte sinodale vor fi pururea indispensabile
istoriografiei românești, iar cele ‘ câteva spicuiri și recensiuni ale sale vor
rămâneă ca modele neperitoare de agerime critică și de bogăție de cunoștințe.
Când i-ai cetit scrierile Sfinției Sale, te cuprinde într'adevăr așa o părere
de rău adâncă, că omul acesta a scris așa de puțin, că a fost așa de econom!

       Econom a fost Sfinția Sa și în cuvinte. Șapte ani am învățat în Blaj
și în acești ani au fost, firește, multe ocaziuni mari și însemnate în viața
bisericei și națiunei noastre, și totuș n’am avut fericirea să-l aud cuvântând
niciodată. Sfinția Sa a vorbit rar, rar de tot și în viața noastră publi ă, deși
a fost unul dintre cei mai muncitori și hotărîtori factori ai ei, dar când a
vorbit, vorba lui a fost vorbă, de care ne-am înțelepții cu toții.

       Să ne aducem, bunăoară aminte de cuvântul așa de simplu, dar așa
de adânc rostit la adunarea Astrei din Blaj în 1911. Sfinția Sa a zis, că
Asociațiunea, ca societate curat culturală, dacă vrea să înainteze, trebuie să
se ferească de politică, atât de cea antiguvernamentală, ca să nu vină în
conflict cu autoritățile noastre publice, cari, într’un asemenea caz, i-ar putea
strică foarte mult, cât și de cea confesională ca să nu se ciocnească cu o
parte sau alta a neamului, pentru că atunci în loc de a fi societatea de
înfrățire a nea\nului întreg în munca culturală, ar deveni teatrul luptelor
fratricide intre fiii aceluiaș neam.

       Puteă-se da un sfat mai cuminte unei sociatăți destul de tinere încă?
Un singur sfat și totuș cât de mare și de înțelept!

       Și dacă econom a fost Sfinția Sa în știință și econom și în cuvinte,
cum n’ar fi fost .econom în adevărata economie, în strângerea paralelor și în
agonisirea averilor? Alții dăruiesc niște sumulițe pentru câteva scopuri
filantropice la ordinea zilei și lasă să li se trâmbițe numele în toate ziarele,
dar părintele Moldovanu nu face așa.

       El adună ban lângă ban, cumpără casă după casă, moșioarădupămoșioară,
ca să-și poată ferici biserica și națiunea sa cu o fundațiune de aproape un milion
coroane: „Mai observând numai aceea, că în literele fundaționale s’au scris
că-și reservă ad dies vitae folosința venitului dar aci declară, că nu va folosi
nici un ban din venitele fpndațiunei — afară poate de venitul realităților
din Blaj și Ciufud, dacă zilele de năcaz i se vor prea înmulți — ci din contră
va mai plăti din datorie".

— 735 —


     Când mă gândesc și numai la scrisul și la graiul părintelui Moldovanit,
încă îmi vine să-i zic cu poetul, că așa cuvântul și l-a potrivit, ca mii de
inimi la un fel să bată și miilor de veacuri a vorbit!

     Ce să zic însă despre această faptă măreață care încununează ca un
strălucit apus de soare asfințitul vieții sale?!

     Mii de inimi tinere, care se vor împărtăși de binefacerile fondațiunei
sale,* la un fel vor bate, înfiorate de aceleași sentimente de adâncă mulțumită
și recunoștință față de memoria marelui binefăcător și vor slăvi numele lui
din veac în veac!

     Beiuș, 1915,                              loan Georgescu.

Cuvântarea

Ilustrității Sale prepozitului capitular și membru al
Academiei române loan M. Moldovanu.

          Domnule Președinte!

          Onorată Adunare!

     Azi e zi cu soare, — azi e zi de sărbătoare! și încă așa
sărbătoare, cărei asemenea Românii din Ungaria numai una
au mai avut.

     Azi ne vedem adunați din toate câmpiile, din toate ascun-
zișurile și din toate poienile cari înfrumsețează această parte
minunată a patriei noastre. Ba dorul de frați ne-a surprins și
cu prezența unora din regiuni depărtate.

     Inima mea saltă de bucurie, când văd o adunare atât de
impunătoare, precum nu am sperat să ajung acum, la apusul
vieții mele.

     Vă salut cu iubire frățească, și din adâncul sufletului meu
vă zic: bine ați venit!

     Și trec la ocaziunea, care a făcut să convenim cu toții
țntr’acest loc de mare însemnătate pentru toată suflarea română.

     Cu 50—60 de ani înainte, Nemții făceau pe aici opintiri
mari, ca să răspândească limba și cultura germană, iar alte
tendințe culturale să le sugrume și stârpească cu totul.

     Atunci o pleiadă de bărbați, bătrâni și tineri, pătrunși de
frică, ca nu cumva să ni-se știrbească sau chiar să perdem
tezaurul, pentru care, după mărturia celor vechi, părinții noștri
au luptat mai mult decât pentru vieață, — într’o înțelegere

— 736 -


deplină, s’au ridicat ca un singur om, conștiu de ceeace vrea
să facă, și în loc de a se descurajă sub greutatea apăsării
dușmane, s’au umplut de însuflețire deosebită și împreunându-
se într’o falangă puternică, au început să stăruie cu înțelegere
bună și devotament rar, ca să înființeze un adăpost sigur
pentru apărarea limbei, și totodată mijloc puternic pentru des-
voltarea ei.

      Intelectualii români erau pe atunci în număr foarte res-
trâns. Afară de cariera preoțească, pe alte cariere ale vieții
publice aveam foarte puțini indivizi. Mai înainte ne-a împe-
decat iobăgia, nesuferind proprietarii, ca averea lor cu tip de
om să se subtragă de sub liberă dispunerea dânșilor. Iar după
sfărmarea acelui jug, au întrevenit alte piedeci. Regimul ab-
solutist legase în câtuși de fier orice mișcare cu tendințe
naționale; iar stările materiale erau cele caracterizate pentru


toate timpurile prin vorba »nu am pâne, nu am sare«, care o


cântau în cor toți locuitorii, fără deosebire de limbă și națio-
nalitate. Foarte puțini puteau dară să grijească de creșterea
pruncilor săi. Mijloacele de comunicațiune, întru care azi ne


îmbuibăm, lipsiau mai de tot, încât o călătorie la Brașov, la
Șomcuta-mare, la Hațeg, eră o adevărată jertfă de timp, de
forțe trupești și de bani, pentrucă oamenii se foloseau mai


mult numai de drumuri așternute de mama natură, lipsite între
altele și de adăposturi, în cari călătoryl să se poată odihni de
ostenelele zilei.





      Cu toate greutățile, stăruința de fier a bărbaților noștri a
ajuns acolo, încât în 23 Octomvrie vechiu 1861 societatea
noastră s’a Inaugurat, în adunarea ce s’a ținut la Sibiiu, parti-.
cipând numai 131 indivizi, dintr’un popor de preste 2,000.000.

      Pe cât de mic a fost numărul membrilor la început, pe ■
atât de modeste erau și resursele materiale ale societății noastre:'

      Ani de-arândul hu a fost în stare de a ținea fie măcar o
singură persoană, care să poată dedică toată activitatea sa.


      Cu toate acestea, societatea noastră necontenit a făcut
progres, încet și lin, însă sigur. Ea s’a adus pe sine lă cuno-
ștința poporului român răsleț în regiuni depărtate; ea s’a
dovedit ca un centru destinat a ținea în legătură strânsă toate
tendințele noastre culturale.

737 ' —


      Progresele uimitoare, ce a făcut și face omenimea, se
resimt din ce în mai mult și la poporul nostru, și așa socie-
tatea noastră a luat avânt. Prin conducere înțeleaptă și apli-
carea unor indivizi, cari cu devotament sacrifică toată activi-
tatea sa spre realisarea scopurilor acestei societăți, ea a devenit
creerul în care se cern, se frământă și se ordihează toate miș-
cările culturale ale noastre, și verigele, cari duc pulsațiunile
centrului spre periferie, devin din ce în ce mai numeroase și
mai tari. .

      Ea a putut cugetă, pe lângă smerenia mijloacelor sale, la
crearea unor instituțiuni de mare însemnătate pentru desvol-
tarea și luminarea noastră.

      Avizați totdeauna numai și numai la puterile noastre, nici
odată nu am fi ajuns acolo, ca dela un număr de 131 indivizi,
când se plinesc 50 de ani, să-i putem âerbâ jubileul în număr
atât de impunător, — încât necum casele, dară nici stradele
acestui loc nu-1 poate cuprinde, —. dacă societatea noastră nu
ar fi ținut necontenit în vedere două lucruri.

      întâi, ea s’a ferit ca de foc de politică. Recunoaștem cu
toții și mărturisim sincer dorințele noastre, de a ne câștigă în
concertul conlocuitorilor noștri valoarea, ce ni-se cuvine după
dreptate. Dar lucruri de felul acesta sunt cu totul excluse din
cadrele activității acestei societăți. Totdeauna am tins și avem
să tindem și în viitor numai la paza tezaurului nostru celui
mai prețios, care este limba noastră. Am ținut în vedere tot-
deauna numai și numai desvoltarea literaturii noastre și cultura
poporului, — și. acestea am năzuit a-le apără, fără cea mai mică
jignire a celor din jur. Fiind poporul nostru destul de număros
întru aceste părți șj spornic, a lipsit orice tendință agresivă, și
așa prin cârmuire înțeleaptă am desfășurat puterile noastre
spre țânta ce ne este prefiptă.

      Al doilea lucru de mare moment, care a adus binecu-
vântare pentru societatea noastră este, că din sinul ei au fost
excluse diferențele de clasă și confesiune.

      Lipsită de politică și de confesionalism, cari adeseori
otrăvesc relațiunile vieții omenești, societatea noastră a ajuns,
la desvoltarea îmbucurătoare, despre care este mărturie ser-
barea de azi.


5 .

- 738 —


      Cumcă Românii, când e vorba de această instituțiune
culturală, știu aprecia după merit interesele ei, ne adeverește
mai pe sus de toate chiar adunarea prezentă, la care cu deo-
sebită mângâiere sufletească și sperări încurajătoare pentru
viitor, salutăm pe toți măriții arhierei ai celor două biserici
ale noastre. Exemplul dat de prea devotații noștri arhierei va
servi de faclă luminătoare,Huminând cărările credincioșilor săi,
și arătându-le pe unde și cum sunt datori a procedă față de
această instituțiune culturală. Ei și-au câștigat titli de drept Ia
multâmita și recunoștința nu numai a noastră, a celor ce
suntem de față, dar a toată suflarea română.

      Preasfințiți Părinți, domni și frați! Serbăm jubileul de 50
ani a celei dintâi societăți culturale a poporului român de pe
aceste plaiuri. Mai suntem pe aci un număr mic, dintre cei ce
au luat parte la constituanta din 1861. Ca depositari credincioși
ai tradițiunilor neamului nostru, avem mângâierea de-a constată, -
că prin conducere înțeleaptă și lucrarea însuflețită a tinerimei '
noastre, societatea noastră a luat avânt îmbucurător, de care¹ :
este foarte mare lipsă acum, când sistemul de creștere restringe
mult aspirațiunile noastre culturale.

*                                    '1

      Animat de aceste idei și simțeminte, vă zic la toți, cel
mai sincer: Bine ați venit!                                         - *

z                                           '1

      Totodată vă rog pe toți, ca pentru insuficiența noastră '
de-a primi după cuviință o adunare atât de impunătoare, să j
nu ne faceți imputări: că-ce ne-am încumetat a învită adunarea <
aceasta într’un loc atat de mic. Nu am făcut-o din încredere <
în puterile noastre, cari le știam a fi atât de slabe: ci pentruca
să ne plecăm dorinței, de a se ținea aceste serbări culturale          ;

în locul, care este cel mai vechiu cuib al deșteptării noastre *
naționale. Nu căutați dară la puțina comoditate, ce vă putem
oferi: ci mai vârtos apreciați simțemintele noastre de iubire
frățească, cu care vă îmbrățișăm și vă zicem încă odată: Bine
ați venit!

(Din volumul „Serbările dela Blaj 1911“.) ;




— 739 —


Dr. Constantin I. Istrati.

     In Ianuarie 1918 a închis ochii pe vecie în capitala Franței, departe
de țara pe care o iubiă așă de mult, savantul profesor universitar și membru
al „Academiei Române", Dr. Constantin I. Istrati. Născut în anul 1850, C. I.
Istrati a făcut în tinerețea sa studii serioase în țara și în streinătate, spe-
cializându-se în studiul Chimiei și funcționând un lung șir de ani ca celebru
prbfesor de Chimie organică la Universitatea din București. El a publicat
diferite lucrări de specialitate și a făcut câteva descoperiri, care l-au făcut
cunoscut în lumea științifică. Dar pe lângă aceasta, D-rul Istrati a fost unul:
dintre bărbații cei mai de inimă și unul din Românii cari au contribuit mai
mult la cultivarea sentimentului național și ia pregătirea unității noastre
naționale. Ca președinte al Asociației pentru înaintarea și răspândirea știin-
țelor, dânsul a convocat și a condus congresul științific din București din a.
1903 și a întocmit cu acest prilej o interesantă expoziție industrială și ar-
tistică. Trei ani mai târziu a fost încredințat, că comisar general, cu întoc-
mirea unei expozițiuni generale, tot în capitala Regatului, cu prilejul jubi-
leului de 40 de ani de domnie a Regelui Carol 1. și a împlinirei de XVIII
veacuri dela cuprinderea Daciei prin marele împărat Traian. La expoziția
aceasta din anul 1906 răposatul C. I. Istrati a dat toată atențiunea cuvenită ■
Ardealului nostru, căruia, cum se știe i-a designat un pavilion special. In
genere, mult regretatul profesor și învățat a ținut legături strânse cu toate
ținuturile locuite de Români, îmbărbătându-i pe toți și pregătindu-i pentru
ceasul cel mare al unirei neamului. „Asociația" noastră încă a avut parte de
prietenia vrednicului bărbat. El luă parte la adunarea generală a însoțire*
noastre culturale din 1905 și la inaugurarea Muzeului „Asociațiunii", făcute
cu acest prilej.                         Andreiu Bârseanu. '

Filosofia naturei.

     S’au perindat, pe această mică planetă, astă-zi putem spune
cu siguranță, aproape milioane de generațiuni, și de sigur ne
vor urma încă numeroase altele, totd’auna frământate de acelaș
dor, de nevoea de a ști, de unde venim, unde ne ducem și în
ce scop facem această călătorie, în lumea din care facem parte
integrantă.

     Ajunge-vom vreodată, a pătrunde așa zisul mister ce în-
văluește această întreită chestiune?

     Ști-vom vreodată, ce trebue să înțelegem prin timp, spa- -
țiu, materie și energie ?                       .

     Cine o poate spune, cu siguranță?!

     Dar dacă judecăm lucrurile, în modul cel mai simplu, cu
                                                    5*

740 —


elementele unei ordinare așa numite regule de trei, ușor vom j
vedea șansele ce ne stau în cale.                                 jl

     In present, știm noi mai mult ca eri, mai mult ca acum .J
o mie de ani, mai mult ca în așa zisa epocă preistorică, maî 9
mult de cât la începutul, sau începuturile omenirei,!              «

     Da! Cine de altfel ar putea-o negă!                          9

     Atunci? Atunci, dacă omenirea fie chiar în atâtea mi- 9
lioane de ani, dela începutul ei și până în present, a săvârșit 1
progresele cunoscute astăzi, în viitor nu în milioane de ani, •'
dar în infinitul timpului, cât va putea ea progresă? De sigur i
că viitorul ne reservă cuceriri, de terenul faptelor și adevăru- ;
rilor a se cunoaște, infinit mai numeroase și mai superioare |
celor cunoscute până acum.               ,                        ;

     Și să nu uităm, că progresele în omenire, în adevăratul ■
înțeles al cuvântului sunt începute abia acum câteva mii, — '
aproximativ 2—3000 ani — din timpul îndelungat de'când omul !
și-a făcut »geologicește« aparițiunea pe pământ. Și să nu uităm 1
de asemenea, că științele astfel cum le cultivăm în present — 'j.
abia au un secol de existență! Și ce schimbări, cât progres, .
câte cuceriri neînchipuite și neașteptate!

     Prin urmare nu infinitul timpului în viitor, nu milioanele, ;
de ani, din cei ce vor urmă, dar, dacă progresul științei se va :
menține — și nu prevăd ce ar putea a-1 opri în mersul său — Ș
în câteva sute de ani numai, omul va cunoaște cu siguranță j
fapte, legi și adevăruri, pe care nici nu ni le putem închipui >
acum! Atunci, cu cunoașterea rostului vieței, se vor deslegă, și
de sigur se va putea răspunde, și chestiunilor care astăzi ne . j
amărăsc adânc prin întunericul în care plutesc și care ne par ;
nepătrunzătoare minței noastre.                                   *

     Căci: Quod non prius fuerit in sensu, e variabil, e în ;
funcțiune cu natura, cu puterea, cu desvoltarea sensațiilor •;
noastre. '                                                        ;

     Au progresat simțurile noastre sau nu ?

     Iată o chestiune de cea mai mare importanță în căutarea ț
soluțiunei problemei puse.                                        j

     De sigur că da! Dacă urechea, văzul și mirosul nu mai 'j
sunt puternice și cu rol animalic, ca în vechime, sau ca în j
present la popoarele primitive, care urmăresc prin ele, mai-’

— 741


bine ca noi, pe vrășmaș, cine ar putea nega, că văzul, mirosul
și auzul nu au făcut oarecare progrese cu civilizațiunea orbului?

      Vedem colori, percepem mirosuri, ne dăm seamă de vi-
brațiuni muzicale, care de sigur erau absolut necunoscute pri-
mitivilor.

      Tot ast-fel și în ce privește aprecierea altor proprietăți
organoleptice.

      Simțurile s’au desvoltat și cu ele și mijlocul de a ănalisâ
mai în detaliu, de a pătrunde mai adânc, firea intimă a
lucrurilor.

      Și oare nu am întărit și adaos înmiit puterea simțurilor
noastre?

      Ce este balanța, dinamometrul, termometrul, barometrul,
telemetrul, busola, electroscopul și electromefrul, lupa, micro-
scopul, ocheanul, telescopul, spectroscopul, Razele Rontgen,
analisa și sinteza?!!

      Și oare centrul ce are simțurile în serviciul său, »jntellectu«-l
fost-a el acelaș la un Pelasg, este el la fel la un Papu, cu al
unui European, cu »intellectu«-l lui Lavoisier, lui Newton, lui
Lord Kelwin, Edispn sau Pasteur?

      Nu a progresat și el, fisiologicește, mai mult chiar ca
simțurile ce are la disposiție?

      Căci ce e mai de necrezut, de cât faptul, că acest om,
atât de mic, infinit de mic, față nu cu »totul« dar cl^iar numai
cu cele din sistemul său planetar, sau chiar numai față cu pă-
mântul ce locuește și care deși este țintuit prin nevoile și pu-
terile vieței sale de straturile inferioare ale atmosferei acestei
planete, reușește totuși să -cântărească, să măsoare și să ana-
liseze astrele, descopere rostul și ritmul mersului lor și află în
ele elemente pe care, numai mult mai în urmă, le află și lângă
el pe pământ, cum a fost cazul Heliumului.

      Se poate ceva mai supra natural, ca să mă servesc de
o espresiune comună?

      Spuneți unui cafru, sau unui băcan oarecare din Europa,
cât cântărește pământul, care e volumul soarelui, colosala, vi-
teză a luminei, toate atât de precis cunoscute și veți vedea ce
vă va spune el. Sau »el« este omenirea trecută, cu »intellectu«-l
și »sensu«-rile ei, iar cel ce le știe și mai ales, cei ce le-au
descoperit aceste fapte, ne arată ce va fi în vjitor.

742


       Deci, răbdare, omenirea e menită să-și deslege, prin pro-
pria ei muncă, problemele ce o chinuesc prin întunerecul lor
în present.

       ’ ♦
                                ' * ♦

       Constituția materiei e astăzi, din nou, la ordinea zilei.
Sunt peste două mii de ani, de când marii cugetători ai vechei.
Grecii, au căutat să o pătrundă, fără a dispune de nici unul
din mijloacele de scrutare științifice actuale, dar numai prin
puferea neînchipuitei lor cugetări.

       Acum, grație lui Dalton și școalei atomistice nouă, s’au ;
făcut mari progrese.

       Lavoisier. acest nemuritor geniu, creator al chimiei mo-
derne, pune bazele, între altele, și a perpetuitătei materiei:
Nimic nu se crează, nimic nu se perde!

       Acest adevăr e colosal ca gândire și prin consecințe.
Totul, e deci finit, e hotărât, e cantitativ la fel, dela început și
, până ... ori când!                                                      '

       De curând, gratie lucrărilor soților Curie, Becquerelle,
Gustave le Bon și mai ales Crookes și Ramsay se pare că
intrăm în ultima fâză fizică a concepției- materiei: unitatea ei.
Elementele sunt dar datorite unei vechi stări allotropice, mai
persistente și mai adânci, de cât aceia a allotropiei curente.

       Am împărtășit dela începutul carierei mele științifice, <
această idee pe care am sustinut-o în mai multe rânduri și
mai ales în o anumită conferință.                 ’                     J

       Legile fisice, toate, nu ne indică individualități, elemente, <
corpi diferiți, dar materia, unică, la fel.

       Legile chimice, ne vor indică și ele în curând, acelaș '
lucru. Allotropiei fisice, va urmă allotropia chimică': elementele ;
=?=allotropia materiei.

       Pe lângă 70 elemente, câte sunt cunoscute astăzi, vom :
găsî de sigur o infinitate: materia, în funcțiune, de anumite i
condițiuni, va da cutare sau cutare element cunoscut deja ■
sau nu.

       Sinteza, prin care omul a devenit creator Ia rândul său,
va prevedea pe viitor un capitol nou, corespunzător vechilor :
descoperiri anevoioase a elementelor. Sinteza acestora, de
sigur mai ușoară pe viitor, și în raport cu necesitățile științifice ;

743


sau technice, va îi sinteza, elementelor ce se uzită în sinteza
actuală, care și aceasta la rândul ei va îi îmbogățită astfel, și
mult mai variată. Ce domeniu vast!

      Dar care este această materie generatoare a elementelor,
dela care pleacă, și la care deci se pot întoarce ele?! Iată
necunoscutul!

      Eterul?! Este el acest alma mater al elementelor chimice,
al vieței minerale, — căci consider cristalul ca prima ființă pe
pământ — vegetale, ori animale?!

      Poate, nu știm! Cred probabil,, pe cât dovedit este că
spațiul, intra-planetar e umplut cu eter. Dar nimic serios nu știm!

      Cercetările nouă ne dovedesc că elementele grele, par a
se desface, cu dela sine voie, deci prin firea lor, sau provocate,
în altele mai puțin grele — ca pondere atomică — și în fine
a se dezagregă în ceva ce nu mai e element cunoscut, în ceva
ce de sigur nu mai e materie tangibilă — eterul? sau alt
corp —; în materia primă, materia simplă, materia! '

      Unii au crezut că materia se pierde astfel și că legea lui
Lavoisier nu ar există! Eroare! Totul e o transformare, de
stare, cu pierdere de energie, trecând prih diferite faze, trepte,
cu forme si proprietăți fizice și chimice diferite, dar atât!

      Nu se perde nimic, din punctul de vedere al cantităței,
se schimbă însă totul ca formă și proprietăți!

      Disociația materiei, adică a corpilor simpli, ne duce însă
la conclusiuni, cu totul nouă.

      După vechea concepție a genezei Universului, datorită lui
Laplace, materia în stare nebuloasă, deci de gaze și vapori, a
corpilor elementari, s’a condensat cu încetul și a dat naștere
sorilor și planetelor.

      Corpii simpli, combinându-se, în marea majoritate a cazu-
rilor, perd din energia vibrațiunilor lor, sub formă de căldură,
electricitate, etc. Elementele combinându-se, și trecând și din
starea gazoasă a corpului produs în cea lichidă și solidă, devin
mai stabile, dar mai puțin însuflețite, de acea viață proprie
materiei, numită energia ei.

      După cum o planetă, e un soare stins, tot astfel elemen-
tele, din ce în ce mai stabil așezate, prin combinațiile la care
au dat naștere, sunt mai. puțin avute în energie latentă.

744


      Materia ce le constitue e dar astfel pe drumul liniștei, din
ce în ce mai accentuată, și liniștea e moartea moleculei și
atomului.

      Dar iată că acum s’a mers mai departe și în senzul opus.
Acum credem că elementele, disociindu-se, adică desagregându-
se în altele tot mai puțin grele și până la Helium și de aci
la materia lor constitutivă, perd o cantitate de energie care
este aproape de necrezut.

      S’a scris că acea cantitate de căldură ce ar resultă din


disociârea unei piese de cinci centime în aramă, în materia
primă, ar fi egală cu aceia produsă prin arderea a câteva zeci
de mii de vagoane de cărbuni de pământ!

      Se crede astfel că materia actuală, cu încetul, aproape
neobservat, sau greu de observat chiar prin precisiunea științi-
fică, ar tinde în infinitul timpului, să se desfacă în materia
primă, pe care o numesc cu plăcere și cu probabilitate științi-
fică: materie cosmică, fie ea eterul fisicienilor sau nu.

      Ce resultă de aicea! Că geneza universului ar fi contrar
de acea admisă.

      Materia cosmică s’ar fi aflat la început în o massă unică
sau în masse multiple, în Univers sub forma cea mai compli-
cată, ca alcătuire chimică și moleculară, că cu încetul ea s’ar
disocia, prin desagregare în sfere, corpi, particule, molecule,
corpi simpli, corpi din ce în ce mai simpli, până la ființa mate-
riei cosmice. In timpul acesta s’ar desvoltă enorme cantități
de energie.

      Ca această materie cosmică, să fie ea din nou conden-
sată în atomi mici, și în urmă din ce în ce mai grei, în mole-
cule din ce în ce mai complicate, în corpi, în sori și planete,
în ființe minerale, în vegetale și animale, trebue ca să ’și reca-
pete, sau să i se dea o enormă cantitate de energie, acea pe
care a perdut-o. De unde, cum?! Cine dă și provoacă această
schimbare, de unde și cum această colosală energie, care din
activă devine iarăși latentă?

      Lumea dar oscilează dela haos, la ceia-ce vedem șî poate
să mai existe, și iarăși probabil se întoarce prin disociație la
haosul prim, al materiei în funcțiune de energie.

      De unde, prin cine, la ce? Iată, încă odată, atâtea ches-

— 745 —


tiuni ce se nasc, fără a ștî însă cum să se afle dezlegarea lor.

       Unii pretind că materia și energia e acelaș lucru; alții ca
materia e continuă în spațiu; toate aceste chestiuni, au părtașii
lor, au apărători și detractori.

       Personal, înțeleg spațiul și materia, nu înțeleg însă spațiul-
materie, căci aceasta ar rezultă din continuitatea ei. Nu mi-ași
putea explică, în acest caz, ființa sistemelor planetare materiale,
în o materie continuă 1 Vedem dar că sunt atâtea chestiuni,
care se ridică din ce în ce mai amețitoare, prin largul lor ori-
zont; din ce în ce, pare mai covârșitoare pentru micul, dar
admirabilul intelect uman.

       Când vom aveă soluțiunea? Nu știm; ceeace cred însă,
cu toată convingerea, e că omenirea o va aveă.

                                                  Dr. C. I. Istrati.

loan Bogdan.

       Cu disparițiunea lui loan Bogdan, trecut la cele veșnice în ziua de
1 Iunie 1919, istoria și filologia românească a pierdut pe Unul din cei mai
stăruitori, mai pregătiți susținători, îndrumătoii și reînoitori în aceste domenii.

       Intr’o vreme când, afară de genialitatea creiatoare dar necritică a lui
Hajdeu și de încercările diletantiste ale episcopului Melhisedec, studiile de
istorie și filologie română nu puteau propăși în mod temeinic din cauza
dezorientării și lipsei de cunoștințe. în domeniul limbilor slave, loan Bogdan
a fost cel dintâi care, dedicându-se unor asemenea studii aride și anevoioase
făcute prin universitățile din Austria și Rusia, întors în țară, a început o
nouă epocă în această direcțiune unde critica istorică a lui Hajdeu dusese
„la înlocuirea unei prejudecăți pnntr’o iluzie, a unei tradiții printr’o fantazie,
a unui adevăr admis printr’o viziune personală care nu se puteă admite."

       In locul plăzmuirilor ingenioase și fantastice și a romantismului, ca-
racteristic cercetărilor istorico-filologice din această' epocă, trebuiau intro-
duse metode și orientări sigure cari tindeau, printr’o studiare cât mai
științifică a faptelor de amănunt, să reconstruiască încetul cu încetul trecutul
nostru așa de întunecat în atâtea privințe.

       Și pentru noi cunoștința limbilor slave eră cu atât mai interesantă și
mai necesară, cu cât suntem singurul popor neslav din Europa, exceptând
pe Litvani, cari am stat aproape sub o permanentă influență slavonă în tot
decursul evului mediu și într’o continuă atingere cu viața popoarelor slave
ce s’au așezat în mijlocul și în jurul nostru, ceia ce a avut ca rezultat atâtea
împrumuturi în limba, literatura și întreaga noastră cultură populară.

       Cercetătorul litnbei ca și acela al vechilor noastre instituțiyni politice
și culturale, etnograful ca și istoricul politic sau literar aveau nevoie de

— 746 —


serioase cunoștințe în domeniul acestor limbi streine pentru a se orientâ și
a studia în mod trainic astfel de probleme așa încât rezultatele cercetărilor
lor.să nu mai fie nici unilaterale și nici greșite. Căci numai pornindu-se de
la cercetări de amănunte și speciale se puteă ajunge să se reconstituiască
părțile esențiale cu ajutorul cărora apoi s’ar fi putut păși mai departe la
închegarea unor lucrări de sinteză care ar fi oglindit mai mult sau puțin
fidel diferite aspecte ale trecutului nostru.

        Creind catedra de limbi slavice la Universitatea • din București, loan
Bogdan a căutat ca zi cu zi să aducă la îndeplinire, printr’o muncă plină
de iubire față de știința sa și pătruns de cea mai mare responzabilitate din
punct de vedere al perfecțiunei și exactității Științifice, punctele cardinale
din programul fixat în lecțiunea sa de deschidere de la facultatea de litere
din 1891, însemnătatea studiilor slave pentru Români (București 1898) și din
lucrarea sa Cultura veche română (București 1898.)

        Prin el am ajuns să cunoaștem în mod temeinic începuturile istorio-
grafiei moldovenești și toate acele izvoare de cari pomenesc cronicarii de
mai târziu, rămase neînțelese până la dânsul în atâtea privințe.

        Vechile cronice moldovenești până la Ureche (Texte slave cu studii,
traduceri și note, București 1891) și Cronice inedite atingătoare de istoria
Românilor (București 1895) ne arată aceste izvoare primitive ale istoriei
Moldovei începând cu însemnările de la Bistrița și Putna până la adăugirile
de mai târziu ale lui Azarie, în vremea lui Petru Șchiopul, din al XVI-lea
veac. Cercetările lui sigure ne-au adus lumină pentru prima dată asupra
caracterului limbei slavone întrebuințată în cancelariile domnești din Moldova
și Muntenia, dovedindu-hi-se că în cea, dintâiu limba diplomatică e aceia a
stăpânitorilor lituano-ruși cari moșteniseră tipicul cancelariilor din Chiev
(Ober die Sprache der ăltesten moldauischen Urkunden) în (Jagic-Festschrift
Berlin 1908), pe când în Muntenia se simte mai mult influența uzanțelor din
cancelariile sârbo-bulgară. (De la cine și când au împrumutat Românii alfa-
betul cirilic? în Lui Titu Maiorescu Omagiu, București 1900 pg. 585—594).
In legătură cu aceasta s’ar mai puteă adăugă încă studiul său Ein Beitrag
zur bulgarischen und serbischen GesMchtschreibung Leipzig 1891 (Archiv fiir
slavische Philologie XIII pg. 497).

        Probleme în legătură cu cele mai vechi instituțiuni de alcătuire so-
cială și juridică din cari reiese caracterul de originalitate al primei noastre
organizațiuni politice au fost studiate în legătură cu Originea Voevodatului
la Români (Anal. Ac. Rom. sect. ist. XXIV 1901—1902 pg. 191—208) și
Despre Cnejii Români în (An. Ac. Rom. sect. ist. t, XXVI 1903—1904) pg.
13—44 (Ober die rumdnischen Knesen in Ardiiv fur slavische Philologie XXV
(1903) pg. 522); de asemenea trebuește amintită, ca un model de cercetare
asupra vechei noastre culturi, lucrarea sa Documentul Răzenilor din 1484 și
organizarea armatei moldovene în scolulXV (An. Ac. Rom. sec. ist. t. XXX. 1908).

        Un model de critică istorico-diplomatică este studiul său Diploma
Bârladeană din 1134 și Principatul Bârladului, o încercare de critică diplo-
matică slavo-română (An. Ac. Rom. t. XI. sect. ist. 1889) prin care arată, în
lumina unei argumentațiuni strict științifice, falșa plăzmuire a acestei diplome.




IVI


        Munca lui neobosită ne-a pus la îndemână acea lucrare, de atâta
folos pentru studiul raporturilor cari au existat odinioară între Principatul
muntenesc și Țara Ungurească cu vechea cetate de margine a Brașovului,
ce coprinde atâtea scrisori domnești în limba slavonă, de o importantă
capitală, — intitulată Documente privitoare la relațiile Țării-Românești cu
Brașovul și cu Țara-Ungurească în sec. XV și XVI. (Texte slave cu tra-
duceri, adnotațiuni istorice și introducere asupra diplomaticei vechi românești
voi I (1413—1508) București.

        Grija lui neîncetată de a pune la îndemâna cercetătorilor' ediții cât
se poate de critice a tuturor izvoarelor cari se referă la istoria și limba
română a făcut ca, prin sprijinul lui Haret, să se înfăptuiască acea Co-
misiune istorică a României pusă sub conducerea lui, din mijlocul căreia, pe
lângă altele, cea mai monumentală lucrare apărută până acum este Docu-
mentele lui Ștefan cel Mare (2 voi. București 1913), care cuprinde toate ac-
tele, în vechea limbă diplomatică slavonă și în traducere română, eșite din
cancelaria gloriosului domn.

        Nu trebuesc trecpte cu vdlerea, pentru a puteă judecă cine a fost
loan Bogdan în domeniul culturei noastre, atâtea încă alte lucrări, ca mono-
grafii asupra diferitelor chestiuni, traduceri și interpretări de documente sau
altfel de studii și articole singuratice, menite toate să pună într’o nouă lu-
mină de realism constructiv, atâtea probleme cari pănă la dânsul nici nu
fuseseră atinse.

        Caracterul lui bun și blândeța lui împăciuitoare au făcut ca atâta vreme
cât a stat în fruntea comitetului de conducere a revistei Convorbiri Literare
(1900—1907), această publicațiune a trăit unii din anii cei mai frumoși și
cei mai spornici în domeniul culturei noastre naționale. Armonia și echi-
librul întregei lui ființe, ce se exteriorizau printr’o robustă și deplină sănă-
tate fizică, au făcut ca și în cercul colegilor săi de Universitate și Academie
să se bucure de o considerațiune deosebită fiind neîntrerupt, un lung timp,
decanul facultăței de litere și un moment chiar rector al Universităței din
București doborât și înlocuit prin intrigăriile și fățărniciile politicianismului
nostru levantin.⁻ In Academia Română a fost membru în secțiunea istorică,
președintele acestei secțiuni și unul din cei mai cu greutate și mai respec-
tați alcătuitori ai acestei instituțiuni.

        Pentru unii din noi însă personalitatea lui loan Bogdan deșteaptă
amintiri în legătură cu vremurile, nu tocmai așa depărtate, petrecute pe
băncile facultăței de litere din București. Spiritul lui de organizare și bună-
voința-i nemărginită căută să ne pună la îndemână totdeauna mijloacele
materiale și morale cu ajutorul cărora să putem urmă mai departe studiile
începute; pentru atâția din studenții săraci el a fost un părintesc sprijinitor
cu toate mijloacele care i-au stat la îndemână iar pentru acei cari voiau să
se orienteze sau să se avânte în largul și luminosul câmp al științei un
sfătuitor și îndrumător dezinteresat.

        Așa numai a putut să-și câștige, și ’n cercul relațiunilor particulare
ca și’n domeniul științei, printr’o muncă încordată, dezinteresată și o iubire-

— 748. —                            •


de adevăr mai presus de toate, un renume și o glorie, de care puțini vor .¹
avea parte în aceași măsură, rămânându-i numele strâns legat de năzuințele
și progresele culturei noastre românești din ultimele timpuri. ’ >

                                            Alexandru P. Arbore, , i
                                            Sibiiu.

Originea voevodatului la Români, ș

     Una din particularitățile cele mai interesante în organizarea
țărilor române din trecut a fost că autoritatea supremă în ele,
Domnul, purtă titlu de voevod. Nicăiri în țările vecine șeful <
statului nu avea acest titlu: Bulgarii, cu cari noi am avut cele '
mai vechi și cele mai intime relațiuni, aveau în fruntea lor
la început chani, apoi cneji și de la Simeon încoace țari;       ’i

Sârbii, vecinii noștri din sud-’ve^, aveau mari jupani, cneji, . s
crai, bani și despoți, pentru scurt timp chiar țari; Rușii,
cu cari ne învecinam direct în ost, aveau cneji, mari cneji și J
în urmă țari; Polonii, vecinii noștri indirecți,din nord-ost aveau i
la început cneji (ksiqzș), apoi, ca și Ungurii, regi; nicăiri nu
găsim voevozi.                                              . ♦ 1

     E natural dar să ne întrebăm: cum de numai Românii s’au
constituit în voevodate și dacă această instituțiune a lor este J
eșită din desvoltarea organică și naturală a vieții lor politice, -■j
cum a fost, de pildă, în parte, regalitatea la vechii Germani sau '
jupania la Sârbi, sau dacă li s’a impus lor din afară, de la un \
alt popor?                                                       x;

     Dată fiind originea streină a cuvântului voevod (slav, voje- ș
vodă), s’ar puteă răspunde a priori că și instituțiunea, împru- t
mutată odată cu cuvântul, trebue să fie de origine streină.

     Care să fie aceasta?                                        j

     Istoriografia noastră mai nouă admite, în general, originea ’
slavo-bulgară a voevodatului: «elementele poporane intrate sub
stăpânirea Bulgarilor la stânga Dunărei se constituesc sub voe- ;
vozi«, zice d-1 A. D. Xenopol, în Istoria Românilor, voi. II, :
pag. 179.                                                   '

     Până Ia un punct, această părere este adevărată; e foarte î
probabil că voevozii apar întâiași dată în țările române pe tim- j
pul stăpânirii bulgare la nordul Dunărei; întrebarea este dacă '
ei apar ca administratori împuși de Bulgari sau ca șefi aleși ai “
Românilor. Gestiunea e foarte grea de resolvit, căci pentru ।

749


întreaga epocă a suveranității bulgare, prelungind-o chiar până
la slăbirea imperiului al doilea bulgăresc, ne lipsesc ori-ce ele-
mente pentru resolvirea ei: ne lipsesc anume ori-ce date pre-
cise asupra voevozilor români și a raporturilor lor cu țarii bul- \
gări, atât din vremea celui dintâiu imperiu bulgar, cât și din
vremea celui de al doilea.

     Primii voevozi români se pomenesc pe teritorii atârnătoare
de regii Ungariei — în țara Severinului și în Cumania — sau
în Ungaria propriu zisă: ei apar ca supuși ai regelui unguresc.
Despre acești voevozi s’a crezut că erau nisce «seniori*
în țările lor și «vasali* ai regelui, că aveau «autoritate
teritorială* și că treaba lor de căpetenie eră «comanda
armatelor și ținerea judecăților*. Definindu-se ast-fel carac-
terul voevozilor români din Ungaria șau din țările române
supuse (fdroanei ungurești, s’a crezut că ei aveau putere teri-
torială în ținuturile lor, că erau capii teritoriilor și ținuturilor,
că ei comandau armatele ridicate din acestea și că erau în
același timp și judecători, cu un cuvânt, că erau moștenitorii
vechilor duci români, găsiți de Unguri la venirea lor în Panonia.¹)

      Această interpretare a atribuțiunilor voevodale, în fasa lor
cea mai'veche, este greșită.

      Căci dacă voevozii români din Ungaria ar fi avut în reali-
tate situațiunea pe care le-o dă această teorie istorică, atunci
ne-am așteptă, cu drept cuvînt, ca ei să fi jucat un rol însem-
nat în vieața statului maghiar, ca ei să fi făcut parte jntegrantă
din baronii și nobilii regatului și să fi hotărît, măcar în unele
privințe, transformările constituționale și politice ale acestui
regat.

      Documentele și cronicele nu ne spun însă nimic despre
așa ce-vâ: în vieața statului maghiar voevozii români n’au fost
nici când un factor constituțional hotărîtor.

      Ce situație aveau dar voevozii români din Ungaria, înainte
de înființarea voevodatelor Țării Românești și al Moldovei? !

      ’) A. D. Xenopol, Istoria Românilor, voi. I. p. 500—501. Cf. și Nic.
Densușianu, Revoluțiunea lui Horia în Transilvania și Ungaria, Bucuresci
1884, p. 40 și urm., mai ales pasajul: »In fruntea provinciilor române,
atât dincoace, cât și dincolo de Carpați, se află câte un voivod, ban sau
căpitan (militum duces, exercitum ductores), învestiți tot de odată și cu
funcțiuni administrative și cu unele atribuțiuni ale puterii judecătoresc!*.

— 750


     Aceasta e întâia întrebare ce ni se, impune, căci înainte x
de a da o părere asupra originei voevodatului la Români,
trebue să știm, cât se poate mai lămtirit, sub ce formă se
presintă voevodatele în cele mai vechi izvoare, în care se ;
pomenește despre ele.

     Făcând cu totul abstracție de ducii notarului anonim al
lui Bela, despre care nu vom puteă ști nici odată cu siguranță
dacă au existat, din potrivă cele mai multe probabilități sunt <
pentru neexistența lor, constatăm mai întâiu că documentele
ungurești nu vorbesc de voevozi români decât de la jumătatea
sec. 13 încoace. Și de câte ori se pomenește de dînșii, ei apar
cu aceleași atribuțiuni pe cari le aveau cnejii sau chinezii, con- <
statați, în același timp și în foarte mare număr, ca șefi ai așezări-
lor sătești și intermediari între acestea și stăpânii lor: regele,
clerul sau nobilimea. Voevozii sunt, ca și cnejii, supuși juris-
dicțiunii castelanilor și comiților regești și au, în unele părți,
întocmai atribuțiunile cnejilor, în altele, d. p. în țara Maramu- 3
rășului, atribuțiuni ce-vâ mai întinse, fiind oare-cum, față de ,
rege, representanții întregii populațiuni românești din acest
ținut Analisa documentelor mai însemnate referitoare lă ei ne' 5
va dovedi aceasta.                                               , '


      La Bulgari, vojevoda eră un »belli dux«, un arpa^-ps,
otpaCT)Y7]t^<;, OTparozeSap/o?; vojevodestvo traduce, în cele mai
vechi texte bulgăresci, pe grecescul arpar^Ția. Printre boierii
țarului bulgar se citează și un [ASȚa? OTpaToreSâpx^ ceea ce eră ;
un mare voevod, un velikyj vojevoda. (Jirecek, Geschichte der
Bulgaren, p. 386).

      Dacă constatăm această însemnare la Slovenii, deveniți
mai târziu Bulgari, din peninsula Balcanică, cel puțin pentru ;
sec. IX.—X, ea a trebuit să existe și la Slovenii din stânga ,
Dunării, și a existat cu siguranță și la ei, ca la toți cei-lalți
Slavi, din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte de ce ei au
venit în atingere cu noi. Cuvîntul este comun tuturor popoarelor
slave și instituțiunea trebue să fie mai veche decât diferențiarea .
lor, în urma emigrațiunii din patria lor primitivă, în popoarele
slave de astăzi.

      La Șerbi, vojevoda eră un »belli dux«, un supus al mare-

751


lui jupan, al cnezulul, craiului, banului, despotului suu țarului,
în timpul lui Dușan »ori-ce oștire o conducea voevodul, ca și
țarul®, zice zakonikul acestui țar. Voevozii sîrbești sunt citați
în documente, împreună cu cei-lalți boeri, între nobili, găsim
și mare voevozi (Danific, Rjecnik, sub v.).

     La Ruși, vojevoda eră la început un șef de ostași și
comandă, se pare, 1-000 de oameni; i se mai zicea, cu un alt
nume, tysjackij; se crede că voevodul sau, cum îl numesc
izvoarele grecești, chiliarchul, /iXiap/o;, eră și șeful unui district,
din care se ridicau 1.000 de ostași: significarea teritorială a
cuvântului derivă, probabil, din cea militară ; mai târziu vojevoda
este representantul knjazului în cetăți și administratorul acestora,
un fel de posadnik (Bestuzev-Rjumin, Russkaja istorija, 1872,
p. 115, 210—211).

     La Poloni, wojewoda eră în timpurile vechi »cel ce co-
mandă ostașii sau oastea® (ktâry woje abo wojska wodzi»
Linde); mai târziu el însemnează »palatinus«, șeful unei provincii.
Un voevodat, o »wojewodstwo«, cuprindea în sine mai multe
ținuturi, pOwiaty, formând ast-fel o țeară întreagă, o »ziemia«,
sub comanda unui wojewoda: așă eră voevodatul Rusiei, care
cuprindea țeara Lwow-ului, Przemysl-ului, Sanok-ului, Halicz-
ului și Cheîm-ului; așă erau voevodatele Podoliei, Cracoviei,
Sandomirului, Lublinului și altele (cf. Bobrzyiîski, Dzieje Polski
w zarysie, 1887, I, p. 357 și urm.).

     Nicmri la Slavi voevodul nu este ce eră la noi. Voevo-
datul n’a tost prin urmare împrumutat de Români după con-
stituirea statelor slave, în cari, cum am văzut, caracterul voe-
vodului eră cu totul altul decât la dânșii. Voevodatul s’a împru-
mutat într’o epocă cu mult mai veche, și aceasta trebue s’o
punem înainte de venirea Ungurilor, între sec. VI.—IX.²) Ca
și chinezatul, voevodatul este una din acele vechi instituții slave
cari, împrumutate de timpuriu de Români, au primit la ei o
desvoltare cu totul particulară, națională, resultată din împreju-
rările'Osebite ale vieții lor politice. Dacă voevozii români apar
în documente ce-vă mai târziu decât chinejii, cari se pomenesc


      ²) N. Densușianu, I, c., p. 45, crede greșit că »duci sau voevozi se
numiau căpeteniile soldaților romani încă în primii secoli ai erei creștine*.

752


la începutul sec. XII (1222—1228)³), aceasta este o pură în-
tâmplare; ei sunt de o potrivă de vechi cu chinejii.

      Dacă deci origineâ instituțiunii voevodatului trebue pusă
în epoca primelor relațiuni ale noastre cu Slovenii — și când
zic Slovenii, înțeleg și pe cei de la dreapta și pe cei de la stânga
Dunărei, și pe cei din Panonia și pe cei din vechea Dacie — desvol-
tarea ei ulterioară a resultat din împrejurările particulare sub cari s’a
desfășurat vieață politică a poporului român. Independenți la
început de ori ce putere de stat și simpli șefi de chineziate,
voevozii au trebuit să se supună, în timpul stăpânirii bulgare
la nordul Dunărei, țarilor bulgari; această supunere a fost
însă mai mult nominală; ei au condus de sigur contingentele
românești în luptele Asaneștilor cu Bizantinii, și ajutorul dat
Bulgarilor de dînșii le-a asigurat, de bună seamă, o indepen-
dență aproape completă în pământurile lor. E probabil că din -j
vremea aceasta au început să se introducă unele obiceiuri de j
curte aje țarilor bulgari la voevozii români din Țara-ă
românească.                                                       I

      Slăbind puterea de expansiune a imperiului bulgar și
crescând în schimb aceea a regatului unguresc, acesta își în-.|
tinde dominațiunea sa, iarăși mai mult nominală, încă de la i
1225—1227⁴), mai ales însă între 1242—47, asupra voevozilor|
din Țara-românească.⁵) Ast-fel găsim la 1247—1250 cele douăl
voevodate românești din dreapta și din stânga Oltului sub |
suzeranitatea regelui unguresc. Aceste voevodate erau destula
de puternice, ca să-și poată asigură neatîrnarea de hospitalieri.l
noii stăpâni trimiși în țara lor de regele Ungariei.              1

      Dar Ungaria trece, între anii 1250—90, pintr’o epocă del
mare slăbiciune în afară și de anarchie în lăuntru.⁶) în această!
epocă, în care pericolul din afară eră înlăturat pentru Români,!
se întîmplă, prin împrejurări ce nu ni sunt cunoscute, dar-pel


      ³) Miklosich, Monumenta Serbica, p. 12.                            ’i


      ⁴) N. lorga, Studii și documente cu privire la istoria Românilor^
Bucuresci 1901, I-1I, p. XI.                                             ț


      ⁵) Titlul de regi ai Cumaniei îl poartă regii ungurești de pe la 123®


      f) Răsboaiele externe nenorocite ale lui Bela IV. și luptele jnternffi
între el și fiii lui; anarchia din timpul lui Ștefan V (1270—1272) și Ladislatfi
IV (1272—1290), care a continuat și sub Andreiu IV (1290—1301’. j

— 753


cari le putem presupune, unificarea celor două voevodate și a
chineziatelor ce existau jn ele într’un singur voevodat, care de
pe atunci încă a trebuit să se numească, în lăuntrul țării,
marele voevodat al Țarii-românesci.

       E foarte natural să presupunem că voevodul Lytwoy
(Lython) de la 1772, același cucei din 1247—1250, mai puternic
și mai dibaciu decât vecinul său din ost, a reușit să cucerească
cu puterea sau să supună, .printr’un pact de bunăvoe, pe acesta,
și să se proclame mare voevod al Românilor din Țara-româ-
nească. Acestea s’au petrecut pe la începutul domniei lui
Ladislau al IV, c. 1272—1278?) Acest înțeles îl au spusele
documentului de la 1285, că Lytwoy împreună cu frații săi,
dintre cari cel mai ager a fost Bărbat, s’a sculat, pe la înce-
putul domniei lui Ladislau IV, în potriva regatului, a cucerit
pentru sine o parte din acesta, situată dincolo de munți («ultra
alpes*) și a refusat regelui veniturile ce i se cuveniau dintr’însa
(Hurjn. I, 1, p. 456 sq.).

       Partea de țară «ultra alpes« este «transalpina* de mai
târziu, sunt «partes transalpinae* de la 1331, e «terra transal-
pina* de la 1332; aceasta este Țara-românească, la început
numai cea de ia răsărit de Olt, apoi țara întreagă. în docu-
mentele ungurești de la 1324 și 1327 Basarab zeste numit
simplu «vayvoda transalpinus*, el se numiă însă, de bună
seamă, ca și urmașul său de la 1359, »mare voevod al Țării-
românești*. Cf. titlul lui Alexandru Basarab din actele patri-
archatului Constantinopolitan »mare voevod și domn al întregii
Ungrovlahii*, sau titlul lui Vladislav Basarab de la c. 13651
«voevodul VlaâisJav, domn al întregii Ungro-Vlahii*.

       în timpul când se consolida ast-fel marele voevodat al
Țării-românești, Moldova se află sub dominația Tătarilor și
cnejii români trăiau, isolați unul de altul sau în foarte slabă
legătură, sub jugul acestora. O închegare a teritoriilor lor sub
un singur' domn național n’a fost cu putință decât în urma
marilor expedițiuni întreprinse de regii Ungariei Ia 1324 și
1352—53 dincoace de munți, expedițiuni la cari au luat parte
și voevozii români din Maramurăș, ca vasali credincioși ai

       ⁷) Unificarea voevodatelor opune și d-1 Onciul cam în același timp,
adecă >după Seneslău«. Convorbiri Literare, XXXVI, p. 43—44.


6

— 754 —                               '$■


                   ' ■
regelui, și cari au avut de efect curățirea, de o cam dată până |
la Șiret, a țării de Tătari și pregătirea terenului pentru unifi- 4
carea cneziatelor românești într’o singură domnie. Această . J
domnie s’a numit «voevodah, de oare-ce unificatorii erau voe- s
vozii din Maramurăș și de oare ce frații lor din Țara roma- t
nească se constituiseră< înaintea lor, tot într’un voevodat. |

      Cu emanciparea de sub suzeranitatea ungurească a voe- 1
vozilor din Țeara-româhească și cu eșirea lui Bogdan din
Maramurăș și cucerirea țării Moldovei, voevodatul intră la
Români într’o nouă fașă. Voevozii devin stăpâni neatîrnați
peste teritorii întinse, peste cneziate multe, poate și peste M
confederațiuni de cneziate, cari par a fi existat mai ales în
Moldova. în această nouă fașă ei iau, conform nouălor puteri, ■>
titlul de domni: ^gospodari* sau ^gospodini*, arătând prin |
acest nou titlu un nou fapt: faptul stăpânirii absolute a țărilor, J
al dominiului sau imperiului, ca să întrebuințez un termen
din organisația feudală a apusului (dominium, imperium). Titlul ?
vechiu ei îl păstrară — eră prea vechiu ca să-l schimbe cu
un altul sau să-l părăsească — și se numesc de aci înainte 1
»voevozi și domni*: vojevoda i gospodinu, vojevoda i gos- s
podaru.⁸) Voevozii recunosc, ce-i drept, și dincoace de munți i
suzeranitatea regilor Ungariei, unii expres prin documente, ț
alții tacit, și sunt considerați tot timpul de aceștia ca vasali; ei a
au însă, în țările lor, puterea deplină asupra teritoriului și 1
supușilor, ceea ce n’aveau în Ungaria. Titlul de autocrat 1
»samodrezavnyj«, care se găsește și în Țara-românească și
în Moldova, mai ales la început (d. p. la Mircea și Roman) ,1
este o imitație, pătrunsă mai întâiu în Țara-romanească, a |
titlului bulgăresc samodrezece, grec. a6toxpdrwp (țar i samodrejeț 1
în doc. din sec. XIII—XIV ale lui loan Asen II, Const. Asen, j
loan Alexandru, loan - Sracimir și loan Sisman). Voevozii J
Țării-românești, vorbind despre sine, își zic pcum «domnia |
mea«, gospodestvo mi, imitând pe țarii bulgari, cari își ziceau 4
«împărăția mea«, (țarestvo mi), după bizanț. f/ |3a<jtZsia p.ov; cf. |


      s) Cf. pentru Moldova doc. lui luga dela 1374, Hasdeu, Ist. Crit. p. .J
89, și moneda lui Bogdan, în D. Sturdza, Miinzen und Medaillen, sau în ,J|
Hasdeu, Magnum EtYmologicum, art. Ban.

755


șerb, kraljevestvo mi, crăia mea; cei din Moldova întrebuin-
țează pronumele *noi*, »my*, ung. și apusanul »nos«.

       Odată cu titlul de »domn« ei își însușesc și formula teo-
  cratică »din mila lui Dumnezeu* (milostijq bozijej^*, pe care
  o cunoșteau din titlul regilor Ungariei și ai Poloniei (dei
  gratia), din titlul cnejilor ruși din Galiția și Volynia (la cari
  apare la începutul sec. XIV) și din titlul marilor cneji litvani
  începând cu Gedymin și Olgierd. In Țara-românească, în doc.
  cele mai vechî, d. p. în al lui Vladislav Basarab, se află, pe
  lângă formula aceasta, și formula bulgărească *cel în Christos
  Dumnezeu credinciosul*, ize ve Christa boga blagovărnyj,
  bizanț, sv Xpwnp roarâș. Venelin, Vlachobolgarskija gra-
  maty, p. 9; facsimilat la Hașdeu, Negru-Vodă. Cf. doc. Iui
  Mircea din 1387, Arch. ist. III, p. 191.

       Titlul de principe, Kenez, care se dă lui Mateiu Basa-
  rab în niște tipărituri de la 1642 și 1648, este o simplă
  reminiscență literară, ca și »țările dacice« sau ^bisericile tracice*
  din acele cărți. Stăpânitorii țărilor noastre s’au numit tot-
  deauna, conform vechei tradițiuni, voevozi și domni.

       Atribuțiunile puterii lor și cestiunile ce se leagă de aceasta
  vor formă obiectul unui alt studiu; din acesta se va vedea că
  ele decurg din modul cum s’au întemeiat voevodatele și din
  relațiunile lor cu puterile vecine. Aceste atribuțiuni n’au suferit
  aproape nici o schimbare, de la începutul voevodatelor și până
  la regulamentul organic, care a pus întâiași dată basele
  regimului nostru parlamentar.                   fₒₐₙ bogdan.


  Nu există de cât o fericire: datoria. Nu e de cât o mângâiere:
  munca. Nu e de cât o plăcere: frumosul. Carmen Syiva.

                                  *

  Autoritatea și puterea sunt două lucruri deosebite: autoritatea
  se exercită numai moralmente și are înrîurire asupra inimei:
  nici odată forța sau terorarea nu isbutesc a o da: ea presupune
  dreptate în cel ce o exercită și respect în cel ce o suportă.

                                 Legouv6.
                                 ♦

  E vorba de a distruge ceva? Ce de oameni de acțiune se im-
  bulzesc! Trebue construit ceva? Ce de oratori!


0%

756


Teodor V. Stefanelli.

        In ziua de 23 Iulie a. c. Teodor Stefanelli, în vârstă de 73 ani, în-
, chise ochii pentru vecie după o boală îndelungată, care de mult îl pândiă
și care chiar pe timpul petrecerii sale în București, cu ocaziunea sesiunii
Academiei române din Maiu a. c. îl aruncă Ia pat.

        Răposatul erâ originar din străvechiul oraș Șiret din Bucovina și se
  trăgea dintr’o veche familie de neguțători, cari astăzi acolo au dispărut.
  Aicea absolvă el școala poporală, liceul sub redeșteptătoriul Românilor bu-
  covineni Aron Pumnul, iară studiile juridice la Universitatea di.n Viena.
  Aicea închegă el, în sinul Societății academice «România jună» o mare și I
  intimă prietenie cu tânărul Eminescu, lucru mai ales explicabil deoarece
  se întâlniseră doi tineri idealiști în asemenea măsură.

        După absolvarea studiilor juridice Teodor Stefanelli se întoarse în
  țară și întră la tribunalul din Cernăuți ca practicant și după scurt timp
  ajunse ascultant, în care calitate l’am aflat în anul 1876 când veniiu Ia Uni-
  versitate, Mult a contribuit răposatul la înființarea Societății academice
  «Arboroasa» în anul 1875, care din cauza unor oameni răuvoitori Româ-
  nilor a luat în anul 1877 cunoscutul sfârșit precedat de un monstru proces -
  pentru înaltă trădare.

        Dela Cernăuți răposațul se strămută mai apoi ca pretor în Câmpu-
  lungul moldovenesc. Aicea eră el între oamenii săi, urmași ai vechii repu-
  blici, pe care îi indrumă cu sfaturi drept părintești și dela cari adună,
  vizitând și cele mai răzlețe și depărtate colibi ale Muntenilor, mult prețioasele: >
  «Documente Câmpulungene», publicate de Academia română puțin înainte
  de izbucnirea războiului mondial.                                      '

        Stefanelli a publicat mai multe novele și schițe în mai multe foi și
■ reviste, apoi date statistice din Bucovina, cu toate că ocupațiunea lui de
magistrat îi absorbiă aproape tot timpul disponibil.                     ■/'

        Pe baza scrierilor sale asupra unor tipuri istorice Câmpulungene și
  anume: «Originea lui Teodor Calimah (Călmașul), Document privitor la
  originea Câmpulungeană a lui Gavril Mitropolitul ș. a., Academia română
  îl alese în anul 1898 membru corespondent al ei în secția istorică, iară în
  anul 1911 membru ordinar.

        Stefanelli trecu dela Câmpulung ca primconsilier la Curtea de apel
  din Leov și apoi ca consilier aulic la Curtea de casație din Viena, unde stătu :
  scurt timp și trecu din cauza slăbiciunii corporale la pensie.

        Dară nu numai cercurile românești recunoscură activitatea și știința J
  lui literară și istorică, ci și Comisiunea centrală din Viena pentru conser-
  varea monumentelor istorice, care îl numi «Membru corespondent» al ei.

        Răposatul a sprijinit prin colaborare ziarul «Revista/politică» din
, Suceava și revista «junimea literară» și nu eră întreprindere națională,
culturală și literară în mult împilata țărișoară Bucovina lalcare el, deși !
departe de țară, care urmăriă tot ce se petreceă aice, să mi fi fost activ
cu tot sufletul și cu toate puterile lui spirituale.

— 757


      îmi aduc cu duioșie aminte, că întâlnindu-mă Stefanelli odată în
Cernăuți mă cuprinse și-mi zise: >Frate, nu-ți istovi puterile pentru nere-
cunoscătorul popor rutean (din Lujeni), vino la Câmpulung, acolo lucrând
amândoi, cum știm să lucrăm, pentru nație vom face minuni între bunii
și omenoșii munteni.*. N’a fost însă să fie, răposatul s’a mutat în curând
la Leov și eu într’altă parte, la Straja românească.        ’

      Pe timpul izbucnirii războiului mondial Stefanelli a trecut hotarul
Bucovinei și s’a așezat în orășelul Fălticeni, de unde s’a întors în țară
abiă după risipirea Austriei cu toate că nu primiă pensia cuvenitoare și
guvernorul Bucovinei îi cerâ înapoiarea în țară, se înțelege ca apoi să-l
interneze ca Român periculos statului austriac la Talerhof, unde de bună
samă că i-ar fi rămas osemintele.

      El se odihnește în țărna românească din Fălticeni, Ia a cărui mormânt
Academia română i-a depus o cunună prin membrul corespondent, d-1 avocat
Artur Gorovei, care a rostit aice o mult frumoasă cuvântare. Inima cea fier-
binte a lui Todor nu va mai bate pentru frații Români, dară el a luat cit
sine în mormânt bucuria mult dorită a Unirii tuturor Românilor, de care
visă dinpreună cu. toți bunii Români bucovineni.   \

      Vieața lui Stefanelli a adus mare folos științii și nației românești, de
aceea numele lui în istoria neamului va fi neuitat.

      Cernăuți, în* Septemvrie 1920.               Dimitrie Dan.

O glumă a lui Eminescu.

      In toamna anului 1870, eu și cu V. Morariu aveam în
Viena o cameră în Dianagasse. Cam a patra casă dela noi,
în aceeaș stradă, cu alți colegi de universitate, locuia Eminescu,
toți într’o cameră. In anul acesta se concentrase foarte mulți
studenți din Bucovina în această stradă, și adese eșind ei -pe /
trotuar și conversând, răsuna strada întreagă de vorbă româ-
nească.

      Eminescu ca unul ce studiase și petrecuse mult timp al
copilăriei sale în Bucovina, petrecea mai adșse cu Bucovinenii
decât cu alți colegi, și de aceea eră mai mult în mijlocul nostru.
Adese îmi zicea: Bucovinenii nu se deosebesc de fel de Mol-
doveni nici în temperament, nici în caracter. Suta de ani de
când v’au despărțit de Moldova, nu v’a putut schimbă firea.
Dar mai bine ar fi fost pentru voi să aveți temperamentul
impulsiv al Transilvănenilor, căci ar aveă Nemții frică de voi
și nici nu v’ar fi adormit așă de'ușor, — căci zjcă cine ce-a
zice, dar voi dormiți.

— 758 —                             , ■ ¹ ?


      In anul acesta eu și Morariu ajunsesem în cea de pe J
urmă zi din Septemvrie în Viena. Adusesem cu noi și de-ai. jș
de-a mâncării, căci unde ar îi lăsat părinții să plece »băieții«
cu lada goală într’atâta amar de depărtare; și când am deschis i
geamantanele noastre, am aflat jambon, brânză, plăcinte, slă- <
nină și câte altele, ce numai mamele îngrijitoare știu să le ' $
potrivească.                                                  z •

      Observ aici că aveam pe acea vreme obiceiul să notez            £

și să schițez unele evenimente din vieața mea și am notat Șl !'
această sosire a noastră în Viena. Nu-mi mai aduceam aminte
de această notiță, dar scriind. aceste amintiri și frunzărind prin
vechile mele hârtii, am dat de o schiță mai mare, din care nu
pot să nu copiez întocmai unele pagini unde e vorbă și despre
Eminescu.                                                             ¥

      Iată ce am notat eu atuncea, în anul 1870, o zi sau două
după sosirea în Viena:                                                |

      Fiind gata cu rânduitul, aruncam priviri pline de satis- 1
facție și mulțumire/asupra acestor odoare¹), când iată că bate |
la ușă și o ciurdă de tineri, cari aflase de sosirea noastră, |
intră în odaie. Eră Eminescu, loan Luță, Pamfil Dan, lancu '1
Cocinschi și alții, toți juriști, filosofi, mediciniști, în scurt toate <3
breslele de știință. Jncepură povestirile și aflarăm. că o întreagă r|
colonie de Români bucovineni locuește în Dianagasse și în J
apropierea ei.                .         ¹                             d

      Iarăși bate la ușă.                                             i

      — Intră!                                                        J

      — Ha, bravo, bădiță Mihai, esclamă toți tinerii sărind 1
înaintea celui nou sosit. Eră și el jurist, dar mai în vârstă 3
decât ceilalți și de aceea îi ziceau toți cam în glumă, cam
într’adins: bădiță Mihai²).                                           'a

      — Măi diavolilor ce-ați adus de-acasă ? întrebă el, și nici 1
una nici două, dă de odoarele noastre. Toți tinerii se aruncară .3
ca lupii asupra lor și în scurt erau toate întinse pe masă. . 3

      — Minunat jambon, bună slănină, aferim unt și brânză |
din creerii munților! La lucru băieți! exclamară cu toții. ’


>) Adecă mâncările.                                            ’J


      ²) Erâ Mihai Grigoroviță. A murit mai mulți ani după aceasta ca j
procuror al tribunalului din Suceava.                                ■


                                                                       •?i

759


      — Ce plăcinte minunate, am să le trântesc o odă ca să’
treacă la posteritate, — zise Eminescu, care deși eră din
breasla poeților și filosofilor, înfulică. la plăcinte cu prozaicii
săi colegi, de nu rămase, nici urmă din ele. Sfârșind plăcintele
numai ce-1 auzii pe poet strigând iarăși:

      — Ha, dulcețuri și beltele, ochii văd, inima cere! I-i-i!
mămulica mea, ce păcat, am dat prea târziu de ele, dar îmi
rezerv dreptul pentru altă dată; să fiți ai dracului, dacă nu-mi
lăsați și mie!

      Săturându-se cu toții și fiind pe înserate zise bădița Mihai:
      — Măi băieți, acu ar trebui ceva udătură, unde mergem?
      — La tata Wihl, zise Eminescu.

      — La tata Wihl, repetară ceilalți și luându-și pălăriile se
îndreptară cu toții spre restaurantul lui Wihl din strada Maro-
canilor, unde erau mai toți abonați.

      Aceste rânduri le-am scris atuncea; mai cuprindeau aceste
notițe și altă întâmplare, care însă nu are a face nimic cu
Eminescu.

      — Tata Wihl, cum îi ziceam noi, eră un restaurator jovial
și cinstit al restaurantului: »Zu den drei Tauben«. Acolo mân-
eam mai tofî Bucovinenii în abonament. Diipă cât îmi aduc
aminte, Eminescu nu eră însă abonat, dar veniă de dragul
societății și adese și din cauză că se puteă mai ușor împru-
mută cu parale, când îi lipsiau. Abonamentul nostru însă eră
numai mâncarea de amiază, căci abonamentul și pentru seară
eră foarte scump și nîmene din noi nu dispunea de atâtea
mijloace ca să ne permitem acest lux. Câtă vreme mai țineau
paralele ce le primeam la începutul fiecărei luni, trăiam seara
cu câte un gulaș, pâne și o sticlă • de bere. Dar veniau zile,
și de acestea erau cam 20 pe lună, în care nici luxul unui
gulaș sau cârnăcior nu ni-1 puteam permite și atuncea cu o
pâne mică precum se capătă ori unde de 4 creițari, ne stâm-
păram foamea. A^ă trăiam cei mai mulți din noi și așâ trăiă
și Eminescu. Dar câte odată, mai cu seamă pe la finea lunei,
lipsiă și această mică hrană și eram siliți să postim serile,
așteptând cu nerăbdare să vie ziua de mâne, care, ne aducea
cafeaua cu lapte și prânzul plătit înainte. Și cu toate acestea
eram voioși și buna dispoziție nu ne lipsiă. Taina dispoziției

■ "1


— 760 —


noastre eră tinereța și faptul că nici pe acasă la părinți nu ';
huzurisem și nu eram alintați.                                   ;;

      Și acuma voiu povesti un epizod tragi-comic, întâmplat \
între mine și Eminescu.

      Eră pe la sfârșitul lui Noemvrie 1870. Banii se sfârșise de -i
mult și se apropia una din acele seri sinistre, când știam că ;
nu vom mânca nimica. Cam pe la șease ore ședeam eu și
tovarășul meu de locuință, V. Morariu, la fereastră și ne uitam v
pe stradă. II vedem pe Eminescu care veniă de acasă trecând. .
pe sub fereștrile noastre cu capul plecat și cu mânele împreu-
nate în mânecile paltonului. II strigăm pe nume. El își ridică
capul în sus și văzându-ne, ne întrebă:

     — Ce faceți?

     ,— Nimica!

     — Nu eșiți?

     — N’avem la ce.                                             1

     — N’aveți.........Mmm ? și ridică arătătorul mânii drepte ?

în sus, care avea să zică: N’aveți o pițulă ?                    s

     — Tufă! — îi răspunserăm.                                  ;

      Atunci Eminescu stătu puțin pe gânduri și ne zise după -1
un timp:                                                       'î

      — Imbrăcați-vă și veniți în jos.                          j

      Ne îmbrăcarăm și eșirăm.                                 , 5

      — Of......neamul nevoii !* oftă el zâmbind, ce mizerie, să; -

fiți și voi așa de calici și tustrei să n’avem o pară! Dar mi-a
venit o idee strălucită, măi băieți. Vom mâncă împărătește în
această seară. -Mergeți la »Bischoffs-Bierhalle« în Wipplinger- :
strasse și mă așteptați. Puteți și mâncă; în astă seară vă '
plătesc eu.                                                      .:

      Bucuria noastră nu eră mică. Eminescu se depărtă repede ?
de noi zicând că are să se întâlnească cu cineva. Noi ne 3
plimbarăm o bucată de vreme pe stradele splendid luminate
ale Vienei și ajunserăm pe Graben, acea piață feeric luminată, î
unde la plimbarea de seară mișună lumea ca într’un furnicar.
Acolo ne întâlnirăm cu Matei Lupu, coleg de universitate. Eră
și el lihnit de foame. II introduserăm în marele mister ce ne .
așteptă în astă seară și-l luarăm cu noi. Vorba Românului:
Dar din dar se face rai.

761


     Ajunși în restaurantul Bischoff ne așezarăm într’un ungher
și comandarăm câte un gulaș, pane și câte o sticlă de bere.
Nu-i vorbă, am ti comandat mai mult, căci încă tot ni eră
foame, dar eram cu frica în oase că nu va veni Eminescu și
atunci o pățim. Se făcură nouă ore și Eminescu încă nu venise.
Sticla de bere nu o goliserăm de tot; rămăsese în fiecare
sticlă câte ceva, căci altfel, dacă erau sticlele goale, veniă
chelnerul și le umplea iarăși, iar noi ne temeam că nici pe
acea una nu o vom putea plăti. Se uită acu chelnerul cu ochii
prepuelnici la noi, iar noi începusem a discută serios chestia:
care din noi să-și lase zălog paltonul ca să eșim cu obraz
curat din restaurant. Ochii noștri erau îndreptați spre ușa de
intrare și nu-1 așteptau jidovii pe Messiah așa de dornic, cum
îl așteptam noi plini de frică și speranță pe Eminescu. Două
ore a ținut această tortură, când iată câteva minute după nouă
ore, intră și Eminescu și se așează zâmbind lângă noi. Ca o
piatră ne pică de pe inimă și începurăm .acîi a ne uită mai
îndrăzneți la chelner, pe când mai înainte ne-feream, de ochii lui.

     — Mâncat-ați,ceva băieți? ne întrebă Eminescu.

     — Câte un gulaș, mic, răspunserăm noi, respirând
mai ușor.

     — Și poate ați mai mâncă ceva?

     — Cum nu! numai dacă te ajunge punga.

     — Ei chelner, adă trei porții de Frankfurter cu varză și
o cană cu bere!

     Chelnerul înholbă ochii auzind că acu trebuie să aducă
bere cu cana, pe când înainte în decurs de 2 ore stătusem cu
sticlele goale!

     Repede aduse chelnerul ce i se poruncise și începurăm
a mâncă. Eminescu eră foarte bine dispus, glumiă, râdea,
mâncă și bea, iar noi îi țineam hangul. Fiind sătui, ne pusem
pe bere. Dintr’o cană sporiră mai multe și în fine făcu Eminescu
gluma de comandă o cibotă de bere. Astfel de cibote de sticlă,
se află mai în fiecare restaurant, rezervate pentru studenți când
aceștia devin bine dispuși.

     Acu începu o conversație animată, al cărei obiect se
schimbă din minut în, minut. Erau 3 ore după miezul nopții
când ne scularăm să plecăm. Eminescu plăti atunci pentru

1&2.


toată mâncarea și băutura noastră 3 florini 20 creițarî, iar'
chelnerului îi dete un bacșiș de 30 creițari. Ne îndreptarăm J
spre casă. Lupu și Morariu făceau gălăgie; Eminescu fredona |
cântecele sale favbrite: Eu sunt Barbul lăutarul și Dragi boieri J
din lumea nouă, iar eu mergeam în rând cu dânșii cu frica în
oase, să nu avem vreun conflict cu poliția, căci eu băusem J
puțin, deoarece abia în Viena începusem a gustă berea. , \
Ajungând pe Graben, Morariu în râsfățarea sa, își permise j
gluma de a mă împinge într’o damă, care trecea atârnată de
brațul unui domn. Mă pomenii atuncea din partea damei qu <
o sudalmă originală vieneză, pe care încă nu o auzisem până
atuncea și care mă supără așă de mult, încât îmi veniră lacră-'
mile în ochi. Morariu și Lupu izbucniră într’un hohot, ceeacemă •;

înfuriă și mai mult. Eminescu însă mă luă de subsuoară și-mi zise:

     — Nu te luă după proștii ăștia, mergi cu mine. Liniștea
lui Eminescu îmi impuse. Atârnat de brațul său și ascultând
povestirile sale, ajunserăm în Dianagasse, dar când să ne ;
despărțim de Eminescu și să tragem clopotul ca să ne deschiză
poarta, venirăm la cunoștință, că nu avea nimeni din noi nici T
un ban ca să plătească portarului tributul obicinuit, adică câte
10 creițari de persoană. Obiceiul acesta este un drept câștigat
de portari prin prescripțiune, și de aceea așă numitul Sperr-
sechserl este spaima celor ce vin după 10 ore acasă, din care
cauză domnește o ură instinctivă în contra portariului, care
este poreclit Cerberus.           <

     Ce eră acîi de făcut? Nu ne rămase alta, decât să ne
plimbăm pe stradă până la 6 ore dimineața când se deschid
regulat porțile. Morariu se plimbă cu Lupu, iar eu cu Eminescu.
In decurs de aproape 3 ore, cât a ținut această plimbare,
Eminescu purtă firul vorbei. Dintru început îmi povesti mult ;
despre o actriță Eufrosina Popescu de care fusese amorezat
și la care se vede că mai ținea, căci o descriă în colori foarte
vii și în termeni de amorezat. După aceea trecu la teatru
și povesti multe anecdote, dar acuma nu-mi mai aduc aminte
ce-mi spuse. In fine trecu la Budhism, obiectul său de pre-
dilecție, despre care îmi vorbi apoi până ne despărțirăm.

     Eu eram numai puțin inițiat în misterele Budhismului și
știam numai atâta despre principiile acestei religii cât auzisem

763


în liceu, iar Eminescu desfășură o cunoștință vastă și-mi spuse
că Tibetul este leagănul și inima misterelor budhiste; începu
apoi să vorbească despre Nirvana și Budha-Sakhia-Muni. Eră
atât de încântat de principiile acestei religii, că părea trans-
portat și adese pronunță plin de o deosebită însuflețire cuvin-
tele: O! Budha-Sakhia-Muni! Ar fi vorbit mai mult, dar erau
6 ore dimineața și porțile se deschiseră. Ne despărțirăm și ne
duserăm la culcat. Eu și cu Morariu am dormit până târziu,
adecă până aproape de amiază, căci eră Duminecă. Baba la
care locuiam și care ne și serviâ, intrând în cameră ca șă ne
ia hainele la curățit, ne întrebă, ce haine vom îmbrăcă astăzi;
du îi zisei că voiu îmbrăcă hainele mele cele negre.

      — Dar ce fel de pantaloni ? întrebă ea.

      — Cum ce fel de pantaloni? cei negri! respunsei.

      — O lesses! Domnul voiește să glumească; doar ați
trimes aseară un bilet al D-voastre prin d-1 Eminescu și ați
cerut pantalonii cei negri fiindcă aveți trebuință de ei.

      — Ce bilet, ce Eminescu .'. .. .? dar acu îmi plesni prin
minte că Eminescu mi-a jucat o festă! Repede am sărit la
garderob, dar pantalonii nu erau. Baba-mi arătă biletul adus
de Eminescu. Eră un simplu bilet de vizită al. meu, care ajun-
sese cumva în mâna lui Eminescu. Se trezise și Morariu. Eu
eram dintru început supărat, dar apoi ne cuprinse pe amândoi
un râs de nu ne mai puteam astâmpără, căci descoperisem
taina dărniciei de eri a lui Eminescu: mi-a luat pantalonii, i-a
vândut și ni-a plătit la toți mâncarea.

      Așă a și fost, căci întâlnindu,-mă cu dânsul după amiază
în cafe Troidl l-am tras la răspundere. El se omora de râs și-mi
răspunse cu un aer nevinovat:

      — Ce eram să fac, eram doar și eu și voi lihniți de
foame.

      — Da bine se poate una ca asta? De ce nu i-ai vândut
pe ai tăi.

      — Imposibil.

      — Și de ce imposibil ?

      — Pentrucă n’am două părechi de pantaloni, mă! Se
strânsese și ceilalți colegi din cafenea pe lângă noi și toți
râdeau de se prăpădiau, dar nu de Eminescu, ci — de mine.

Teodor V, Stefanelli,

■ '                                                      1

- 764 -                                J

4

C. Giurescu.

      Studiul de față tratând «despre boieri* este o complectare a celor j
două anterioare «Vechimea rumâniei în Țara Românească și legătura lui J
Mihai-Viteazul« și «Despre rumâni». El reprezintă cursul ținut la Universi- -1
tate în primăvara anului 1918, expunând rezultate nouă în domeniul organi-
zărei sociale din trecutul nostru. Acest studiu trebuia să formeze o a treia i
comunicare la Academie fiind și redactat în acest sens’ în manuscrisul lăsat.

      Am reprodus în mod fidel acel manuscris, deși sunt indicații că în
unele părți autorul intenționa să aducă oarecari modificări formei. Neavând
însă posibilitatea să redau gândul ultim al scumpului dispărut, am preferat :j
să-l public așa cum se găsește fixat în manuscris.       CCG >

eGeG’&GeG’atf'tiG'                     - .-3

Concepția asupra boierimii în secolul al i
XVIII și XIX.                                                     ]

I

      Este îndeobște știut că sub numele de boieri se înțelegea Jj
nobilimea poporului român și că ei formau clasa privilegiată. J
Dar ce anume condițiuni trebuia să îndeplinească cineva spre i
a fi considerat ca boier, și cari erau privilegiile legate de |
această însușire, sunt chestiuni mai puțin lămurite.¹)               1

              Alcătuirea boierimei după Cantemir.                    1

      Cele dintâi știri asupra alcătuirii clasei boierești datează
deabiă dela începutul secolului al XVIII și ele se datoresc în
Moldova lui Dimitrie Cantemir, iar în Țara-Românească cerce- ?
țărilor făcute de Austriaci în Oltenia.              -       '    . J

      Cantemir spune că nobilimea moldoveană se compunea j
din trei clase: 1) dregătorii din slujbele mai înalte și urmașii s
lor; 2) curtenii, sub care nume înțelege pe proprietarii de „î
sate moștenite, cari nu dobândiseră încă slujbe și 3) călărașii, |
cari serveau în războaie pe cheltuiala lor, în schimbul folosinței 1
moșiilor ce le fuseseră hărăzite de domni. în urma acestora» ’ I
-----------                                                    ’ I

      ') Denumirea de boier constituia un titlu nobiliar. Un alt cuvânt
pentru a exprimă calitatea de nobil, în afară de acela de boier nu a existat j
în Țara-Românească. In Moldova se mai întâlnește, în chip excepțional. 3
însă și numai în timpurile mai vechi, și acela de nemeș.

      Boier are și a avut în vorbirea obișnuită două înțelesuri: unul mai ’S
restrâns, care însemnează „dregător", și un altul mai larg, care caracteri-
zează pe omul nobil, cel ce se deosebește de omul de rând.        '

I


76$


Cantemir înșiră, ca o a patra clasă, și pe răzăși, despre cari
însă spune că preferă să-i considere mai degrabă ca țărani
liberi decât ca boieri.²)

      Rezerva aceasta face ca spusele sale să poată fi inter-
pretate în două feluri. Alcătuirea boierimei moldovene se înfă-
țișează în chip cu fotul diferit, după cum considerăm ori nu ,
șî pe răzăși ca făcând parte din ea. Dacă îi socotim ca boieri,
atunci clasa boierească cuprindea — pe lângă slujbași — pe
toți proprietarii de pământ, fără excepțiune. Pentru acei boieri
cari nu aveau slujbe, moșia, oricare ar fi fost întinderea ei,
constituia semnul nobleței. în acest sens se exprimă Cantemir
și aiurea. în »Istoria imperiului otoman«, el spune că la Români
nu există alt semn de nobleță decât moșia părintească, care
trece prin moștenire dela tată la fiu.³) Nobleță întregei clase a
proprietarilor pare să fi fost pentru el în legătură cu originea
lor romană. Cantemir credea că orice cetățean roman eră nobil;
coloniștii și ostașii aduși de Traian în Dacia fiind cetățeni
romani, erau toți nobili.⁴) Urmașii lor, drept cari el socotea
numai pe Moldovenii cu moșie — țăranii fără pământ fiind


       ’) Descriptio Moldaviae, 1872, p. 114; >Hac ratione, cum nimis au-
geretur nobilium moldavorum numerus, in tres ordines dispertire totam
nobilitatem principibus placuit. Primus locus baronibus datusest, iisnimirurm
qui vel ipsi a principibus ad superiora reipublicae munera essent evecti,
vel e talium sangvine nascerentur. Eodem fere ordine, quo in Russico im-
perio boiarski rod a reliquis inferioris conditionis nobilibus distingvitur.
Secundo ordine habentur curteni vel aulici, qui unum alterumve pagum
haereditate a majbribus acceperunt, quales inter Russos dvoriane vocantur.
Tertiae stationis sunt Câlaraszi, equites, qui pro terrarum, quas ipsis prin-
cipes concessere, usu semper eosdem in expeditione suis ex pensis sequi
tenentur. Ultimi sunt Rezess, quos colonos liberos quam nobiles vocare
mallemus, Russorum Odnovorcis fere correspondent, nec rusticorum aulas
habent, sed plures simul unum pagum habitant, suasque terras vel ipsi,
vel per servos conductitios colunt«.


       ³) Istoria imperiului otoman, trad. Hodoș, 1876, II., 624 n. 34.


       ‘) Descriptio Moldaviae, 112: Neque enim fore arbitramur, qui neget
cives militesque Romanos fuisse, quos Trajanus postea quam Decebalum
devicisset, totumque dacicum regnum subvertisset, in Daciam ceu novas
colonias deduxerat . . . constans inter omnes Romanorum mos, quo prohi-
bebantur, in legiones quemquam legere, nisi civis, eoque ipșo nomine
nobilis esset.

— 766 —


aduși după întemeierea Principatului de prin țările vecine —⁵)
se bucurau de aceeași însușire: erau nobili ca șî strămoșii lor.

      Dacă însă eliminăm pe răzăși dintre boieri și-i socotim
ca țărani liberi, -alcătuirea boierimei se schimbă cu totul. Cri-
teriul nobleței nu mai e moșia. Dintre cele trei clase de boieri,
două cuprind pe dregători și militari. Singurii a căror nobleță
nu ar îi în legătură cu “slujba domnească sunt curtenii. Dar
caracterizarea acestora ca stăpâni de sate care nu ajunseseră
la dregătorii este neexactă.

      Curtenii posedau într’adevăr sate și moșii; dar nu această
însușire constituia caracteristica lor; ei aveau o organizație
militărească, fiind împărțiți în căpitănii pe județe; erau prin
urmare un fel de slujitori domnești, ca și călărașii⁶) Cele trei
clase de bâieri constituiau de fapt una. singură, formată din
slujbași de diferite categorii. Și încă nu de toți, căci în afară
de dregătorii înalți, de curteni și de călărași, mai existau și alți
slujbașii mai mărunți, foarte numeroși, precum șî alte categorii
de militari de care Cantemir nu face nici o mențiune. Mărgi-
nindu-ne însă a socotî ca boieri numai pe cei aratați ca atare,
constatăm că, fără răzăși, boierimea se compunea din dregători
și militari. Nobleță apare, în acest caz, ca o consecință a sluj-


       ⁶) Ibidem, p. 121: Rusticus pure Moldavus nullus est, qui reperiuntur
vel russicae vel transylvanicae, aut, uti apud nos vocari solent, ungaricae
sunt originis.

       “) Curtenii nu erau numai stăpânii de sate (villas), ci și mici proprie-
tari, cari n’aveau pe moșia lor pe nimeni. Sunt unii cari abia au o casă.
(Q. Ghibănescu, Ispisoace și Zapise I₂ lași 1907 p. 171—2, 182 și 232).

       In timpurile mai vechi stăpân de sat însemnă posesor ai unei moșii
cu iobagi. Satul îl formau iobagii; fără ei moșia eră seliște. Mai târziu
(s. XVII) stăpârt de sat putea să însemneze proprietar pe moșia căruia trăiau
săteni, fără să-i fie iobagi. Intru cât pe vremea iui Cantemir existau ambele
aceste accepțiuni, este probabil că el întrebuințează această expresie în
ambele sensuri.

       Vezi despre curteni: lorga, Studii și documente, XVIII. 16: „Totuși


încă dela început aflăm la Munteni, pe lângă boieri, și curteni — aceștia
din urmă de sigur: strajă și oameni de serviciu — cnezi și rumâni". Idem,


I. Bogdan, Doc. Râzenilor p. 387: Sub „curteni" nu s’a înțeles .niciodată .2
„nobili" în general. Ei au fost totdeauna o anumită clasă militară. Nobil în
general se ziceă nemeș, nemiș adecă „de neam". Cf. Xenopol, Ist. Rom., II,
434—5; lorga, Geschichte des rum. Volkes I 331—2; Ist. arm., 319. ’.ji


s
s

— 767


bei. Concluziunea aceasta diferă cu totul de aceea la care
ajunsesem considerând și pe răzăși ca nobili. Deosebirea este
fundamentală. Nu este 'vorba numai dacă o foarte importantă
categorie de locuitori — aproape o treime din? populația țării
— trebuie privită ori nu ca boieri, ci de însuși principiul pe care
se întemeia la noi clasa boierească. Dacă șî răzășii erau boieri,
atunci criteriul după care cel nobil se deosebea de omul de
rând eră moșia; dacă nu erau, criteriul îl formă slujba.

C. Giurescu


Virgil Onitiu.

      Moartea nemiloasă nu se îndestulește cu jertfele, pe cari le culege
pe celea câmpuri de bătaie, ci își^poartăîcoasa lacomă și pe acasă, cule-
gând pe neales... Nu se uită unde dă, pe cine chiamă. Nu se uită că avem
noi destulă întristare pe urma ei și altfel, ci ne mai culege și ce avem mai
bun acasă...

      In 21 Octomvrie n. 1915, a murit la Brașov, de moarte năpraznică,
directorul celor mai înalte școli românești din acel oraș, Virgil Onițiu
Sătenii noștri nu vor fi auzit mult acest nume; sau, poate, nu-1 vor fi auzit
de loc. Doar’ preotul satului și vre-un fruntaș, cu dare de mână de a-și
purtă copii la școală. încolo puțini vor fi știut de Virgil Onițiu. Cu atât
mai mult au știut despre dânsul cărturarii noștri, tineri și bătrâni. Tinerii,
căci mulți dintr’ânșii sub mâna părintească a lui Onițiu și-au câștigat în-
vățătura ducătoare la lumină și la pită, iar bătrânii, părinții, căci Onițiu le
creștea copii. Și au mai știut despre Onițiu domnii noștri cei mari, dela
Mitropolia sibiană și din alte părți, căci știau Gimnaziul românesc din
Brașov în bună mână, sub înțeleaptă povață.

      Mare om a fost directorul Virgil Onițiu dela Brașov. Om al școalei,
grădinar cuminte al vlăstarelor neamului noatru. Sute de tineri treceau pe
an pe sub mâna lui povățuitoare. Și mulți dascăli avea sub aceeași mână.
A fi cărmuitor de școală mare nu e lucru mic. O școală de pe sate, cu
50—60 de copii, e lucru greu să cârmuești, dar mi-te 500—600 de școlari.

      Virgil Onițiu a fost însă și profesor, foarte învățat și ales. Nimenea
ca dânsul n’a știut să desgroape din negura trecutului frământările și mări-
rile slovei și a cărții românești. Inviau în graiul său maestru toți cărturarii
și cântăreții trecutului nostru, înălțând inimile atâtor școlari cari îl ascultau
pe Onițiu. Profesor fără păreche. Așa spun elevii lui. Și nu numai că le
spunea acestea cu graiul Onițiu, ci mărgăritarele scrisului românesc le
adună în cărți și le punea la îndemâna școlarilor ca Legendare, să le aibă
la sine totdeauna.                '

      Directorul Onițiu a fost și un ales scriitor al neamului nostru din
aceasta țară. In clipele sale de repaos povestea, cu condeiul, amintiri fru-
moase din trecutul și cunoștințele sale. Se oglindea în acestea un suflet

— 768 —


deschis, o simțire caldă și o veselie sănătoasă. Avea de spus lucruri fru-
moase și le spunea limpede, cu haz, românește. Nu ca unii ținuți scriitori de
astăzi, cari n’au nimic a spune, ci se silesc să pară lucru mare, cu vorbe
întortochiate și goale.

      Virgil Onițiu s’a născut în Reghiul săsesc la 6 Faur 1861 din familie
aleasă. A fost fecior de domn, cum se zice. Dar pentru aceea n’a fost fă-
los, nici mândru. A umblat la școli în Seghedin, Sibiiu, Budapesta și
Viena. A învățat și școala de popie. In anul 1890 a fost numit profesor la
Brașov, iar peste patru ani director al gimnaziului, pe care l-a condus 21
de ani.

      Vâlvă mare în viața sa n’a făcut. Și-a cunoscut datoria sa și-a îm-
plinit-o cu cinste și cu pricepere rară. A fost om întreg, inimă și suflet
tare. Caracter adevărat. Apostol al neamului, prin școală.

     Fie-i țărâna ușoară. Și vieața pildă vie.            A. L.

Discursul

rostit la festivitatea încheierii anului școlar 1910/11, în
ziua de 29 Iunie v. 1911 în sala festivă a gimnaziului.

        Domnilor 'și doamnelor!                   v

        Iubită tinerime școlară!

      In școalele secundare își clădește temelia de cultură clasa
intelectualilor, adecă clasa celor chemați să fie conducătorii
destinelor unui popor. Pregătirea lor completă pentru lupta vieții
o primesc intelectualii numai dupăce mai trec și cursurile învă-
țământului superior academic, dar fizionomia lor sufletească iese
formată gata din școalele secundare și studiile academice se fac
pe acea temelie, tare sau șubredă, la tot cazul dată gata, pe care
o duc ei cu sine din școalele medii sau secundare.

      Și acî este însemnătatea școalelor secundare. Cum va fi
temelia, pe care ele o durează în sufletele tinerimii, așa va fi și
edificiul intelectual și moral al conducătorilor de mâne ai vieții
popoarelor.

      De acî urmează, că ceice dirigează mersul școalelor se-
cundare, trebue să urmărească cu pricepere și cu luare aminte
felul de a fi și de a munci al conducătorilor intelectuali ai po-
poarelor. Și când vieața publică ar scoate Ia iveală note gene-
rale supărătoare în vro privință în felul de a fi și de a se
valoră al clasei intelectuale, diriguitorii școalelor medii să-și


1
i

&

769


pună întrebarea: oare nu noi, școalele, cari le-am pus temelia
culturii lor de minte și de inimă purtăm vina? La tot cazul
trebue să ne întrebăm: Oare nu ne este cu putință, ca să facem
corecturile indispenzabile pentru viitor? Adecă să facem tot ce
ne stă în putință, ca la generațiile ce de aci înainte vor urmă,
să se curme relele ce se arată în vieața intelectualilor de azj.
Ne vom da seama de sigur, că vom aveă să întimpinăm difi-
cultăți de o putere elementară, cum sunt: însușirile etnice moș-
tenite, tradiția, mediul social, spiritul timpului și tot felul de
împrejurări externe, pe cari noi nu le putem schimbă, dar aceste •
dificultăți ne vor fi tot atâtea îndemnuri, ca să stăruim la o
corectură posibilă a relelor generale, cari bântue în lumea in-
telectualilor. Căci 'stăruința și priceperea pot să biruească multe
dificultăți, cap sunt la aparență de neînvins.

      Să ne punem deci întrebarea: Oare felul de a fi și de a
munci al intectualilor noștri de azi este la un nivel ideal? Nu
lasă acest nivel nimic de dorit? Este deci indicat, să durmim
în pace, ca felul celor de azi să se continue și în generațiile
cari vor veni de aci înainte? Bineînțeles, aci nu poate să fie
vorba de rele și defecte izolate, locale sau regionale, ci de rele
și defecte, cari prezintă un caracter general.

      Să aruncăm o privire în jurul nostru!...

      Nu cred că ne putem plânge de un belșug supărător de re- '
uniuni și societăți culturale. Din potrivă în raport cu alte (nea-
muri, avem atât de puține, încât putem să ne plângem de ade-
vărată sărăcie. Bine, dar pie cele puține câte le avem, le spri-
jinim cel puțin din toate puterile noastre? Intelectualii noștri,
muncesc ei din puteri ș.i pretutindeni pentru prosperarea lor?
Uitați-vă la reuniunile noastre de cântări din Brașov și Sibiiu.
Ele sunt unele din cele mauvechi și cu un trecut mai ilustru
și se află în două centre, dintre cele mai însemnate în^rivința
numărului de intelectuali români. Și cum merg aceste reuniuni ?
Vegetează? Nu. E terminul prea eufemistic. Ele sunt în plină
letargie. Luați pe intelectualii noștri, cari sunt membri ai Aso-
ciațiunii și ai Societății pentru fond de teatru român; Intâîu Vă
rog să-i numărați și după-ce i-ați numărat, Vă rog să întrebați,
câți din acest număr și muncesc pentru înaintarea acestor so-
cietăți ? Veți constată un număr înspăimântător de mic. 1 la 100.


                                                                 7.

- 770 -


      Aruncați-Vă privirea și în altă parte. Uitați-Vă la intelec-
tualii noștri, cari nu trăesc din lefuri fixe. Nu Vă bate Ia ochi
— între numeroasele elemente# cinstite și vrednice de toată
lauda — zic, nu Vă bate la ochi mulțimea celor ce lăcomesc :
să se ’nbogățească rapid, cu muncă minimală și fără nici un
scrupul? Nu-i vedeți cum încep cu nimic, pentrucă în câțiva 3
ani să facă averi, cari se socotesc în zeci de mii? Și nu vedeți . .
în urma lor șiroaiele de lacrimi vărsate din ochii acelora, pe
cari i-au stors fără milă? Ei se ’nchină unui singur idol: vițe-
lului de aur! Și în cultul acestuia își consumă tot timpul, toată
știjnța toată munca. In munca de cultură obștească — care nu
face parale — ei nu sunt de văzut.                                       |

      In lunile trecute din întâmplare am făcut cunoștință cu- un^
compatriot de-al nostru de alt neam, care cunoștea din expe-*^
riență binișor toate neamurile din patria noastră și îndeosebi |
clasa de intelectuali, cu cari în urma oficiului său are contact S
zilnic. Din vorbă în vorbă el mi-a făcut următoarea declarație: J
•D-le, să nu te superi, eu cunosc toate neamurile din țara asta,- |
•sunt uscături și la unii și la alții, — dar atâția indivizi fără de¹
•inimă ca între intelectualii D-voastră Români, — nu sunt la alții.. 3
•Celelalte neamuri își cruță instinctiv pe semenii lor, —darRo- ;•)
•mânui — onoare excepțiunilor — nu știe de pardon față cu Ro- |
•mânui ce i-a încăput în ghiară. Ii ia fără pic de milă șî cea din
•urmă picătură de sânge...« O fi exagerat, n’o fi exagerat, —
dar ^ste semificativ, că un strein — despre a cărui bunăvoință
într’un caz concret față cu un Român sugrumat de un intelec-
tual Român, am avut ocazia să mă conving direct — zic, e se- 1
mificativ, că un strein ce păreri și-a format despre o parte în- j
semhfctă a intelectualilor noștri în asemănare cu intelectualii xie |
alte neamuri din patria noastră. w

      Aruncați-Vă privirea în sfârșit la raporturile de vieață so-.' |
cială, cari bântue între intelectualii noștri. Sfâșieri și certe, ură 5
și dușmănii în cele mai multe centre de-ale noastre. Vorba, că ’
dacă se ’ntâlnesc doi Români din acelaș loc, ei se așează la .j
trei mese, — este azi un clișeu în graiul nostru de toate.j
zilele. Nu e nimic de zis, unde o divizare a societății intelec-
tualilor noștri înseamnă o selecțiune, o izolare a celor buni de v
cei răi, dar în cele mai multe cazuri — durere — nu este așa.

— 771 —


Intelectualii noștri nu încap între olaltă — și sănătate. Toii nă
ținem, că suntem cu stea ’n frunte și de-âci indtdia .și ura
dintre noi.

      Măsura se poate exagera în plus sau în minus, — dar
este și rămâne adevărat, că de relele indicate mai sus sufere de
fapt societatea intelectualilor noștri și că acele rele nu sunt de
natură locală și sporadică, ci, cum grano salis, generale la noi.'

      Și cauza acestor rele ?... Ea cred, că s’ar putea resumă
într’o singură pricină, mama tuturor relelor indicate: egoismul.

      Egoismul ne ține calea întovărășirii în reuniuni și societăți,
egoismul nu ne dă răgaz și ne taie interesul pentru munca
gratuită la cultura obștească a neamului, egoismul ne face lacomi
până la canibalismul sufletesc, — și în fine egoismul este tatăl
acelui orgoliu și a acelei lipse de disciplină, de respect și de
stimă pentru munca și valoarea altora, care conduce la certe și
sfâșieri... Egoismul, iată neghina dinholda intelectualilor noștri...
Școala și familia' trebue să meargă mână în mână în lupta de
exterminare a acestui rău! Căci una față de cealaltă nu poate
face mult.

      Stimaților părinți și iubiților colegi profesori, dați-vă mâna,
ca împreună să combatem acest rău cumplit, ce roade la rădă-
cina viitorului nostru. — £)ascăli și părinți să prindem un gând
tare în sufletul nostru, ca să stârpim întru cât se poate buruiana
egoismului din sufletele noastre. Să fim în sfârșit odată creștini,
creștini adevărați, nu prin vorbe, ci prin fapte. Pilda noastră
vie, a părinților și a dascălilor, este cel mai puternic factor de
educație. Să urmărim deci cu interes viu și cald mișcarea cul-
turală, economică și socială a neamului nostru întreg, să parti-
cipăm înșine cu obolul nostru material, moral, intelectual, și să
ne dăm contribuția noastră de muncă pe toate aceste terene
ale desvoltării obștești, cari constituie școala altruismului. Fiii
și elevii noștri ne vor vedea, ne vor simțî, căci ochii lor sunt '
ageri și simțul lor e foarte delicat. Și pilda noastră vie le va
lumină mintea și inima, și iubirea pentru alții va prinde ră-
dăcini în inimile lor fragede, pentru ca să crească și să se
întărească, iar la rândul^ lor, când vor fi bărbați, să nu mai
poată fi smulsă de alte pilde urâte, ce vor întâmpină în calea
vieții. Să cultivăm în școală și în casă spiritul de prietenie-și
7*

— 772


colegialitate în tinerimea noastră, spiritul de jertfă a individului
în fața obștei semenilor săi și sentimentul de nobilă disciplină,
care consistă în datorința de-a munci acolo, unde ești pus, o j
muncă fără invidie și fără ură față cu alții în alte situații,
adecă în alte posturi de muncă. Numai tineri deprinși de-acasă <
și din școală de-a iubi pe alții, de-a jertfi și pentru alții, de-a ‘
munci împreună cu alții și de-a se disciplină pe sine în ve- <
derea unor scopuri superioare obștești, — pot schimbă cu ,
timpul societatea intelectualilor noștri. Las’ să ducă ei din casă a
și din școală cât de mult cu sine din merindele altruiste, —
nu-i nici un păcat, — vieața cu imperativele ei categorice va j
ști să echilibreze în ei interesul altruistic cu cel primitiv ego- i
istic sădit în noi toți. încă nu am văzut pe nimeni în vieață,
prăpădindu-se de prea multă dragoste pentru binele altora, —
dar jertfele secerate de nepăsarea și ura egoiștilor le întâlnim
în toate șanțurile de pe drumul vieții. Și să nu uităm un lucru,
care trebue să între odată în conștiința tuturor, că valoarea <
noastră intelectuală și morală nu este o valoare absolută, că
ea singură în sine nu numără nimic. Valoarea noastră intelec- a
tuală și morala este relativă, ea crește sau scade în raport
direct cu binele social, pe care suntem în stare să-l producem. '
Vorba unui mare bărbat: progresul popoarelor nu depinde
dela numărul mare și dela gradul înalt de intelectualitate al ■
conducătorilor săi, ci dela calitatea lor de-a ști face, ca obștea
să profite cât de mult din capitalul lor intelectual. De aceea un
singur apostol adevărat este în stare să sguduie din temelii >
orașe, popoare și țări, chemându-le la vieață nouă. Iar 10Q de.
intelectuali culți dar egoiști, nu pot urni nicio petricică din
cale... Doamne și câți apostoli ne-ar trebui nouă! Și cum nu-i
avem, Doamne!

       Beția și analfabetismul, sălbătăcia moravurilor și primitivis-
mul economic, sfâșierea între frați și prostia în cel mai larg în- .
țeles, toate aceste rele înpământenite la noi, ridică o cumplită '
acuză în capul nostru, al intelectualilor.

       Și ca această acuză vie să nu devină un blestem pe noi»
trebue să ne deprindem fiii de mici, ca să nu cadă în păcatele
părinților lor! Calea am indicat-o: să-i învățăm a iubi pe se-
menii lor, a munci împreună cu ei și a jertfi pentru binele ;

773


obștesc, — și în stăruința aceasta să le fim noi înșine pilda vie.

      D-lor colegi, stimați părinți și iubită tinerime școlară: în
semnul iubirii și al învierii prin iubire, care este și semnul
mortii egoismului ordinar din sufletele noastre, declar anul
școlar 1910/11 de încheiat.                                Virgil Onițlu

„Sandi",

Brașov, 4. Noemvrie.

      Așa ți-a ’ndulcit maică-ta numele -când erai mic..... așa ți-au zis

pe urma ei profesorii, cunoscuții și prietenii — elevilor^ tăi dragi cari te
idolatrizau le erai tot doninu „Sandi® ,...

      Sandi, iubitul și neuitatul meu prieten, oare vezi tu din lumea umbrelor
jalea ce-ai revărsat-o peste întreg Brașovul, peste toți cei ce te-am cinstit
și te-am avut așa de drag?

      Simte oare sufletul tău bun și drept, marea durere a fraților și-a
rudelor tale?

      Crezi tu, că de trei zile, ziua nu găsesc odihna și noaptea nu mă
găsește somnul?

      O, cât te-am plâns și cât te-oi mai plânge! Nespus de mult sufăr..,
mă doare și sufletul și trupul, toate înă dor....

      Eu unul îți prevedeam soartea din clipa ’n care am auzit c’ai plecat.
O știam, fiindcă te cunoșțeam om al datoriei. Mai mult: al conștiențiozi-
tății până la extrem. Așa erai tu: ți se ’ncredința o misiune.... trebuiă s’o
împlinești — pe termin, pe zi, pe ceas.

      Când petreceam mai mulți împreună în cafenea glumind și râzând, te
ridicai dintr’odată în mijlocul veseliei generale:

      — Plata băiete!

      — Mai rămâi nițel Sandi dragă — te rugam cu toții — nu vezi ce
bine petrecem?

      Nu se poate, am oră dimineață — și plecai serios.

      .... „Zi-i neamț pedant!® — spuneă năcăjit omul.

      .... El <și cu Banciu, conștiențiozitatea întrupate ... cu ăștia do‘
nu te poți târgui!“

      Așa ți-ai zis de bună seană, și ’n mijlocul răsboiului: „Sandi
datoria 1“

      Și ți-ai făcut-o mai mult decât .trebuiă, mai mult decât o meritau cei
ce te-au înălțat din sublocotenent locotenent, adjutant de batalion și ’n
lipsa șefului tău, comandant al batalionului.

      Tu, pedantul om de litere, tu blajinul și delicatul suflet de artist
comandant de batalion 1

      Ce frumos ! .. .-. Și mă întreb : ce-ai fi ajuns tu ca oficer activ, cu
inteligența, cu simțul tău de datorie, cu hărnicia ta? Departe, desigur
departe ...

           /

774


O, crede-mă Sandi dragă că te admir, că trebuie să mă uit spre o
înălțime, când mă gândesc la tine. Totdeauna am ținut mult de calitățile
tale intelectuale, de caracterul bărbătesc ce contrastă cu delicateța-ți feme-


nină, de întreg psihicul tău ce te deosebeâ din massă ridicându-te în șirul
oamenilor de elită — niciodată n’aș fi bănuit însă că ’n adâncul ființei tale ;
științific-estetică se ascunde un suflet de erou.


Dr. Alexandra Bogdan.


       Acum când ești dus pentru totdeauna, îmi sfărâm bietul creer istovindub
cu toate întrebările posibile și imposibile: „de ce-a căzut bomba chiar <3
lângă ține, de ce-a trebuit să mori chiar tu?“                                 /îl

Răspunsul mă ’ndrumă spre „rânduiala misterioasă o provedinței“,î|
dar pentru a nu spulberă din suflet și ultima fărâmă de credință mă cobor "
grăbit din împărăția ipotetică a tainelor în lumea noastră vulgară cu rân-r ¹
duielile ei pitice pe cari le cântăresc, le pipăiu și vai, le înțeleg.            ■;

.a!

       Rătăcesc fără nici o țintă pe străzile orașului și-mi par naufragiatul'^
căruia neantul i-a ’nghițit o comoară. In cutare colț apare un „amic" af ' j
răposatului. E vesel, are fața senină și râsul lui|banal cade ’n desnădejdea' ■]
mea ca un sunet nearticulat în pianissimul unui, cântec funebru. Apoi:         ■ ■ ,3


।

775


           — Ai venit și tu la parastas ? Bun băiat. Păcat! — și ’n clipa a doua
     el râde satisfăcut:           •

           — Eu am scăpat! M’au necăjit mult M’au tot îmbrăcat și m’au des-
     brăcat.... în sfârșit boală de inimă... ha! ha!... și • iar mă supără
     grozav râsul lui de lighioană vicleană, ce și-a salvat nimicnicia cu o minciună.

           ... Da, mulți au încercat să scape și dacă totuș au trebuit să plece,
     s’au plâns tuturor. Numaj tu te-ai dus ascunzând ori ce regret, numai tu ai
     plecat fără buchete și fără să te plângi. Atâta ai spus: „Viața trebuie privită
     cu ochi de filosof". Și dus ai fost!

           Au trecut săptămâni lungi de așteptare. Dela o vreme, au început a
     se întoarce rând pe rând, azi unul, mâne altul — numai tu n’ai venit. Mize-
     riile și suferința ău traz brazde urîte pe fața ta fină și pală; de neodihna
     și grozăvia răsboiului, bogatul tău păr a albit. Și totuș, în mijlocul acelui iad
     ai zimbit mereu, ai râs, ți-ai îmbărbătat ortacii, — deși sfârșit de oboseli,
     tu ai refuzat sfatul doctorului și ai râmas neclintit ^ână când a venit ecra-
     zitul ucigaș: într’o clipită ființa trudită fu>neființă ...


           Toată lumea-mi spune așa, că tu ești mort.

            A spus-o firul telegrafic, o spune mormântul din Zumina; a spus-o
     doctorul care ți-a văzut corpul zdrobit; a spus-o cel mai jalnic parastas pe
     care l’am văzut în viața mea — toate mi-o dovedesc limpede numai .eu n’o
     crez, nu vreau s’o crez și te aștept mereu să vii . , . azi, mâne, poimâne,
     cât mai curând! ... să vii cu zimbetul tău tăinuit, cu glasul tău armonios,
     cu ochii tăi albaștri, cu sufletul tău bun și frumos .... o vino Sandi dragă !

                                            *          ■ t

           Moartea!

           De mult nu mă mai înspăimântă. Mă înfioară doar durata ei oribilă ..

           Să fie ea oare și sfârșitul sufletului?

            Să niveleze- ea cu vremea tot ce e bun și rău, tot ce e moral și
     imoral? .

            O, nu! Moartea nu e egală. E individuală. E cea mai rafinată selec-
     ționatoare, clasându-și victimile după absoluta Io/ vrednicie. Verdictul ei
     poate zăbovi un an, zece, o sută, dar când va vehi, el va fi drept și ina-
     pelabil. Moartea pare judecătorul omnipotent, căruia Dumnezeu îi iscălește
     toate sentințele.


            Sunt morți pe lângă dricul cărora treci indiferent amintindu-ți poate
     atât: „Și eu te-oiu urmă încurând".

            Sufletul unor oameni moare în aceeaș zi cu trupul. Altele mai licăresc
     câteva zile deasupra mormântului proaspăt, apoi se sting. Bieții naivi și
     șireții! Ei cred că-și asigură trăinicia sufletului bunăoară printr’o fundație-
     Uită, că nu pot trăi nici cu un ceas mai mult, decât au meritat — banii lor
     pot să-i supraviețuiască. Hotărît, numai părticica etică din ființa omenească
     rămâne indistructibilă.


*

ă


776





      „A murit Sandi Bogdan".

     ^JVlare păcat!                                                  '

      Dar pentru ce.atâta durere? Dela cine atâtea scrisori de condoleanțe?

De ce e jalnic tot Brașovul? De ce-a plâns toată biserica la parastasul iui? £
învățat mare n’a fost. Scriitor extraordinar n’a fost. Om bogat care să
ne lase bani, n’a fost — atunci ce-a fost?

      O mare valoare morală.


* 1

           „Domnu Cristos" ... așa-i ziceau studenții, cari au porecle , pentru •'
    toți profesorii lor.

           Oare numai pentru blândeța și paliditatea lui încadrată de lunga- l
    barbă castanie? ...                                                             1

           ... Dumineca trecută, când cu ochii roșii de plâns și de nesomn.-
   ■mergeam împreună cu profesorul Baciu la parastas — un țăran din Scheiu
   ne întimpină îndurerați

           — „A murit dohinu’ Sandi al nostru . . . Dumnezeu să-l ierte! . . •
    eră ca un sfânt . . .“                                                     . Vj

           De unde comparația fină a țăranului? De unde congruența acestor^
    asemănări? Din adevărul, că valoarea etică a unei personalități se simte ,
    instinctiv de ori ce, moralul omului superior fiind ca un fluid eteric ce-i $
    radiază din suflet și se revarsă peste mediul înconjurător, cu.prinzându-1 Îh-«
    tr’o atmosferă de bunătate, de pace.

           Sunt personalități extraordinare, sunt artiști de mare renume, cari te ^
    resping prin disprețul lor,suveran. Oamenii mărunți se simt jenați, nesiguri ’;
    în apropierea lor. Spiritul lor caustic îi doare, ironia lor înveninată îi ani-
    hilează, îi turtește. Acești oameni mari, trebuie admirați în opera lor, dar J
    nu pot fi iubiți, decât rareori.                                                J

           Altădată nici admirați pe deplin. Căci nu totdeauna o frumoasă operă ’j
    de artă asigură cuiva respectul absolut Nedesăvârșirea morală e în viața
    artistului ceea ce sunt petele în soare: îl întunecă. Culmea idealului rămâne -1
    totuș perfecția morală. Armonia cât mai complectă între minte și inimă.
    Sufletul frumos prețuiește mai mult decât o personalitate disarmonică,
    strălucește pe-o parte, dar e opacă pe ceelaltă. Ai zice: diamant ce zace
    noroiu. Nunțai echilibrul între intelect și simțire subjugă pe toată lumea.

           Un astfel de echilibru erâ sădit în sufletul lui Sandi Bogdan — el
    desvoltâ an de an tot mai frumos, tet mai cuceritor.


           Inteligent și de spirit ca un frances, dar temeinic și răbduriu la muncă, ■
ca un savant neamț; delicat ca o fată ce are sufletul plin de subtilă poe-
zie; diplomat iscusit în mijlocul unei lumi de oameni mijlocii pe cari cu o
. vorbă măgulitoare, cu o laudă gâdilitoare îi câștigă ușor pentru un scop^S
nobil; încăpățînat ca un Dac, când trebuia să-și afirme principiile clare șFS
europenești; altruist desăvârșit când sprijinea un talent pe care-1 căută cu"^
interes, îl găseâ cu bucurie și-1 îndrăgea pe urmă ca pe un frate; Român
neaoș și om absolut cinstit — iată de ce l-a plâns tot Ardealul, iată sumă'i
de virtuți, pentru cari el a fost unicul în Brașov și ynicul în'toată gene-î|
rațiunea noastră.


ce; „
în

se

-  777  -


        Ori cât de ideală, chiar pecetluită cu moartea, iubirea se întemeiază
   totuș pe un instinct Iubirea se naște din egoism șl trăiește în materie.

        Numai prietenia poate încopciâ două suflete cu legături imateriale,
   sfinte, neperitoare. Numai azi simt că poți îngropă cea mai nebună dragoste
   — prietenia vei îngropa-o în propriul tău mormânt.

        Sandi, iubitule, bunule frate protector, eu te-oiu uită atunci, când
   m’oiu uită pe mine!                               Aᵤᵣₑi p_ Banut.

In bibliotecă.

— Lucrare inedită —

       Iarna se luptă cu primăvara; vârfurile dealurilor erau golașe,
   dar printre trunchiurile copacilor puteai vedea dela depărtări
   mari încă covorul de zăpadă așterntft în pădure; în grădinile
   mai apropiate pete de pământ negru alternau cu lungi pături
   albii, cari se lăsau până în vale în văgăuni ori se aciuau pe
   supt treptele dealurilor.

       Și de pe coperișurile caselor iarna se retrăgea pasde pps;
   jumătatea coperișului, cea dinspre soare, eră uscată, cealaltă își
   păstră încă haina de zăpadă. Dar soarele ardea și cu toate că
   pe călindarul de pe părete cetiă numai ziua de 1 Martie, se
   simțiă în toate că vine primăvara.

       Odaia mare a bibliotecii liceului, cu cele trei ferestre înalte
   așezate spre apus, primiâ bucuros razele calde ale soarelui,
   cari se luptau cu murdăria și praful, ce se așezase pe sticla
   ferestrilor. Căci ferestrile se spălau numai de trei ori pe an:
   în August, câteva zile înainte de începerea lecțiilor, în vacanțele
   de Crăciun și la Paști.

       Un singur profesor ședea la masă și corigiă caiete. De
   câteori subtrăgeă o greșeală mai mare înmuiă odată condeiul
   în sticluța'cu cerneală roșie și apoi trăgea apăsat o linie groasă
   de-un deget. Toate mișcările lui, nenumăratele schimbări ale
   feței — ai fi crezut, că în capul acela trăiesc 20 de suflete —
   scârțăitura nervoasă ă scaunului și a mesei, felul cum aruncă
   caietele corese unul peste altul, totul arătă că se plictisea și
   că munciă convins, că face un lucru zadarnic și că elevii nu
   se vor alege cu mult folos din toată această muncă, care-1 is-
   tovește șr îi răpește timpul.

        Dela o vreme rămase cu condeiul în mână și cu capul
   plecat pe piept. Se gândiă: Poate la o reformă a lucrărilor în

-1

— 778 —


  scris, la un fel de a le înlocui, ori chiar la un nou „tip“ de
  școală, cu mai multe lecții, dar cu mai puține lucrări în scris; ! s
  destul că ațipi. Și cum soarele călătoria tot mai spre apus și 4
  tot mai spre dreapta, razele lui ieșiră de după crucea tereștrii 3
  și îi luminară fața palidă și părul bogat, văluros.            \     *

        Un suris îi mișcă buzele. Visează. Poate este în Italia,
  ori pe țărmul Franței de sud, unde acum este vară chiar. Și '
  pleoapele i-se mișcă, atât de mult râde și-i atât de fericit în -,'j
  visul său, fără caiete de cores și fără carnetul de note.

        In liniștea caldă a odăii se deșteptă o muscă care va fi |
  amorțit într’un colț undeva, ca să aștepte acolo venirea anului ,4
  nou. Căci muștele și pasările au anul nou nu ca noi Ia 1 Ia-
  nuarie, ci la Martie ori Aprilie, nu știu sigur fiindcă n’am vă-
  zut încă nici un calendar de muște. Dar că ele nu recunosc*
  calendarul nostru, nici cel Gregorian nici pe al lui luliu
  Caesar, se vede din puținul respect ce-1. au pentru literile
  negre și roșii ale lui. Musca se deșteptă, întoarse puțin ochii '
  spre fereastră și i-se păru că-i des de dimineață. Iși luă atunci j
  aripile în spate, le desfăcu și tulește-o, tocmai unde se pusese
  mai mult praf pe fereastră. Voia să iasă în grădină, dar nu
  fcuteâ și de năcăjită începu un bâzăit îndârjit și mâcăit, de
  credeai că ai fi într’un grajd de vite în toiul verii. Și se vede
  că bâzâiau și în Italia muștele, că profesorul nostru își ridică /
  pleoapele și privî împrejur. Liniște. Când auzî însă musca și 3
  auzi par’că și tăcerea din odaie, i-se părîi că e la culesul frun-’ ■ ■
  zelor de dud. Vedea undeva în Provansa o fetiță frumoasă și f;
  un fecioraș voinic cocoțați într’un dud cu frunzișul des, unde în
  bâzăitul muștelor și în liniștea aerului cald de după amiază își
  destăinuiră cât de mult se iubesc și-și jurară credință.

        Fața lui se lumină și se întunecă. Amintirile veniau una |
  după alta. El le primea bucuros, le făceă loc în sufletul său, 3
  le alintă trecându-le pe câte unele iarăși și iarăși prin cercul 1
  luminos al fantaziei sale; și pe câte din ele nu le-ar fi reținut ’i
  bucuros și le-ar fi făcut culcuș vecinie în inima sa, care sân-
  geră din nou văzându-le atât de plăpânde și curate.                  ''

        Fruntea i-se încrețește. O statue posomorită s’a oprit în" ’
  lungul șir de vedenii. El ar vrea să-i zică să treacă, îi porun-
  cește chiar. Ea rămâne și se face tot mai albă, mai albă și _ '<
  decât marmora, din care pare a fi tăiată.                            «

779


       Fa{a profesorului se posomorește. El ridică piciorul drept
și-l lasă să cază ușor pe podele; ar fi vrut să dea cu piciorul
în pământ și să strige: „Treci‘‘. Se liniști însă și fața i-se în-
senină, când marmora își ridicase albaștrii, triștii ochi și îl pri-
viâ cu duioșie și cu o căutătură, care cerea iertare Marmora
pieri.

       Pleoapele profesorului se închiseră acum, capul i-se plecă
pe piept și acompaniat de bâzâitul muștildela fereastră el în-
cepu încet, par’că se temea să nu recheme cu cântecul său
marmora albă romanța din Mireip „O Magali".

       O cântase, când iubiă atât de des, cu atâta gingășie, cu
atâta suflet, încât se îmbăta de melodia ei și cădea obosit în
scaunul dinaintea biuroului, unde rămânea nemișcat câteva mi-
nute, pentrucă apoi iarăș s’o înceapă da capo, dar de acum
fluerându-o.

       Cele din urmă 5 tacte le flueră și acum de vre-o 10 ori,
când cu putere, când tainic, ca Șopote misterioase, când pre-
lung, ca o rugăciune ce nu se mai sfârșește, când înfrigurat
de nerăbdare, ca o ultimă chemare, care nu va fi auzită. I-se
păreă, că aceste ultime tacte exprimă „Speranța", nu o spe- •
ranță anumită ci „Speranța". Cum rămase răzimat în coate se
uită cu ochii aiuriți la numele de pe eticheta unui caiet și-și
frângea în mâniie mari, osoase fruntea, ce-i svâcniâ tot mai cu
putere.

       In liniștea aceasta adâncă sgomotul făcut de o ușe trân-
tită cu putere se păru a fi o erupțiune vulcanică. Cineva veniă
târându-și cișmele și fluerând „Mai am un singur dor“, cu care
ajunse până la versul „In liniștea mării“. Eră pedelul școalei.
Om precaut, cum eră, bătu în ușe, o deschide încet, încet, își
introduse capul și-și roti odată ochii de spion prinodae. Când
observă pe profesor zise „Salutare", strânse ochii ca oamenii >
uneori când vreau să vază clar, se uită la ceasornicul din pă-
rete și eșî închizând ușa cu mare îngrijire, să nu facă sgomot
și mergând pe coridor nu mai flueră „La marginea mării".

       Poate niciodată nu se năcăji profesorul pe el mai mult
ca acum. Nu fiindcă l-a turburat în amintirile sale duioase, ci
fiindcă n’a cântat mai departe romanța. Căci de când amorul
acela nefericit îi răpî iluziile ce le aveă despre lume și oameni,


}

780


singura lui dorință, care de câteori se apropiau vacanțiile, re-1
năștea tot mai ademenitoare și mai chinuitoare, eră aceasta:!
să poată trăi o lună de zile într’o barcă albastră, în mijlocul!
mării. Dar marea să fie amorțită, iar el să nu aibă pe nimeni!
lângă sine. Și-ar luă o stofă albastră în coloarea cerului și 3
culcat în barcă s’ar acoperi de tot cu ea, încât să nu vază 1
decât albastrul cerului și albastrul mării, numai albastru. Ar I
renaște. Sufletul lui s’ar purifică de toate îndoielile, de toate 1
durerile, de toată ura. Acestea ar evaporă în timpul cât n’ar 1
mai vedea oameni și n’ar vorbi cu ei, și s’ar pierde în afun- I
dul tăriei.                                                         |

      Și numai în mijlocul mării ar găsi tămăduire. Căci unde-i |
țărm, acolo calcă picior de om și se văd chiar urme în nisipul -1
mării și uitându-te la ele fără să vreai te gândești: oare să fi]
fost un bărbat ori o femeie. Și cum să te liniștești, când vezi |
întipărite în năsip degetele unui picior de femeie?                 J

      Nu o pățise odată așa, când află dela niște cunoscuți că a
Lala lui, stătuse o vară întreagă într’o baie de mare și el se ,1
duse cătră sfârșitul lui August s’o întâlnească acolo, iar eal
plecase de două zile? Nu rămânea atunci ceasuri întregi pe|
aceeași stâncă bătută de valuri și i-se părea, că tot acelaș val l
se lovește de stâncă, pe care-1 văzu și Lala înainte de ce ple- J
case? Și nu se uită ziua întreagă la o urmă de picior, ce se 1
vedea încă în mușchiul stâncii și-și ziceă de o sută de ori pe 1
zi că acolo a călcat Lala lui? Și cum neteziă cu mâna spuma ]
mării, care a spălat piciorușele ei, ale Lalei? Cât de lin cântă ]
atunci marea! Deosebiă în cori^ de murmure ușoare al valuri--!
lor rîsul ei de copil nevinovat, a cărui melodie a rămas săpată a
în stânca țărmurilor, și undele o tot cântă, o tot cântă...         |

      Nu, nu, nu pe țărmul mării, ci singur într’o barcă, în li-1
niștea apelor, cari lunecă în dragă voie, să vază numai albas-i
trul cerului și albastrul mării. Acolo se va renaște.               J

* ■

      Se țnseră. Profesorul scoase un plic, îl desfăcu și voî să'|
scrie. I-ar fi scris Lalei, cât de mult se chinuește. Dar, și acum3
fiecare gest, fiecare mișcare a lui arătau siguranță și hotărîre,!
puse hârtia de scrisoare din nou în plic și plicul în buzunar;'!
Deschise caietul ce-i sta înainte. Abia aruncă ochii pe el șî 3

- 7âi -


în aceeaș clipă muia condeiul în sticluța cu cerneală roșie și
trase apăsat dedesuptul celui, dintâi rând o linie groasă de un
deget.‘Zâmbi. „Astăzi ar îi să nu păcătuesc" murmură el cu o
voce tihnită, dulce. își luă paltonul și se duse.

       1 Martie 1911.                              Dr. Al. Bogdan.

Dr. loan Rațiu.

                »I-a căzut bine sufletului
                ___                             meu, să caut pe acei călugări
                și dascăli năcăjiți, cari în vieață
                cât au fdst, n’au trăit deageaba
                ,și fără folos."

                                                Dr. 1. Rațiu : „Dascălii noștri".

       ■ . . Da, asta a căzut bine sufletului Tau mare, cinstite Dascăle Ioane,
să despături zăbranicul neguros al trecutului și să scoți din mormântul
dureros al uitării pe toți aceia, cari au muncit cu osârdie deplină în ogorul
luminării noastre. Ochiul Tău ager a văzut departe peste veacuri și inima
Ta nobilă a fost pururea deschisă pentru graiurile Blajului bătrân. Ai știut
să stai de vorbă cu călugării austeri ai vlădicului Aaron, le-ai „înțeles gân-
durile și străduințele ostenicioase, ai pătrurts taina vieții mult hulitului Bob,
încercând să-1 împaci cu cei trei luceferi culturali ai vremii sale și să-l speli
de ponoasele prea exagerate ale istoriei, te-ai apropiat cu sfielnică îndrăz-
neală chiar de asprul Cipariu, răvășindu-i comoara mult temută de grama-
tici și de analecte, ai afișat în văzul tuturora opera modestă dar inimoasă
a atâtor uitați, ai fixat activitatea vigurosului Bunea și te-ai înduioșat în
fața bătrânețelor bogate ale lui Micu Moldovanu ... Ai trăit între noi, das-
căle Ioane; te strecorai încet și tăcut pe stradele orășelului nostru până la
catedra atâtor înaintași iluștri, dar sufletul Tău eră al bibliotecelbr, al archi-
velor colbuite, al încărcatei Tale mese de lucru, unde iți grăiă Geronte
Cotorea, Maior, Ciain, Chirii Țopa, Teodor Pop, loan Rusu ... Și Pumnul
și Barițiu! Erai al lor, ca să poți fi al nostru deplin: erai al trecutului ca
să ne gătești nouă viitorul. Ai fost lanț grăitor, Dascăle Ioane, între munca
de cultură din trecut a Blajului și între nizuințele de acelaș fel din prezent
și viitor. Lanț de aur!                      .  ■

       Harnic grăitor în slove mărunte ai fost, Dascăle Ioane, până ieri-alal-
tăieri . . . Condeiul tău nu avea ostoiere, nici osteneala ta hotar: din ziuă
în noapte, din seară ’n dimineață. Tot la masă și lângă biblioteca Ta vastă,
cu preștioase colecții rare. Ai fost un credincios ostaș al muncii, care nu
cunoșteă trăgănare, nici măcar clipe de odihnă întăritoare ... Un erou ai
fost dintre cei preamăriți de evanghelistul muncii, Carlyle, cel atât de iubit
sufletului Tău. Nu voi uită niciodată, iubite prietine răposat, când în minu-
tele de așteptare dintr’o gară sgomotoasă, retrași într’un colț țle restaurant,
îmi vorbeai despre apostolia muncii: Ne aplecaserăm amândoi peste masa
albă, ca să ne putem auzi glasurile și ochii Tăi erau mai aproape de mind

— 7§2 —


ca întotdeauna. Ii cunoșteam potoliți și distrași, dar atunci se aprinseseră
de năvala inimii Tale, care s’a deschis ca apăsată de-un reA>rt vrăjit când
a venit vorba de Carlyle și de munca idealistă, cinstită.

          — Munca, tinere, e taina vieții. Cu sudori și cu osteneală se cuceresc
   aștrii. Singur omul muncitor e viu; neactivii sunt niște hoituri. Munca e
   biletul de întrare în marele atelier al Creatorului. Asta se referă și la popoa-
   re, întocmai ca și la individ. Noi mai ales, cât avem de muncit, cât! Să


Dr. I. Rațiu.                                  ’


   muncim"deci, tinere, ca eroii lui Carlyle, ca atâția muncitori modești câți
  poate arătă, de pildă, singur Blajul nostru în trecutul său. Muncă și cinste. «
  Și ură de minciună . . .                                                      J

         Cam așa îmi grăiai, iubitul meu fost profesor, în furnicarul din gara k
  unui mare oraș. Și în vuetul trenurilor cari plecau, în uruitul de roți, în val- <
  vârtejul atâtor călători grăbiți, în cântecul febril al muncii moderne, glasul 1
  Tău, Dascăle Ioane, îmi păreă că se înalță covârșitor ca zumzetul unei t
  albine peste o gradină în primăvară și aveam senzația că alături de mine, ;

— 783 —


  în redingota modestă de dascăl se ascunde un apostol adevărat. Apostol al
  muncii rodnice, al abnegațiunei, al celui mai curat idealism! Cât de altfel
  te vedeam atunci, în clipele acelea, decât din banca de școlar neînțe-
  legător! ...

       Dar astfel de clipe de auto-profesiune cu graiul erau rare, foarte rare
în vieața Ta, Dascăle Ioane. Norocos prietinul, căruia îți deschideai tu
sufletul, la ani de zile doar’. Căci nu erai omul planurilor de răspântie, nici
al făgăduințelor exagerate. Nu-ți plictiseai anturajul cu sunătorii titlii ai
cărților, pe cari le vei scrie, nici ai operelor, cu cari țe vei nemuri, ca atâția
reclamagii. O? nu! Nu înțelegeai să te faci celebru prin făgădueli, ci storceai
Recunoștințe prin fapte împlinite, prin isprăvi dăinuitoare, prin opere închei-
ate. Când ei vgnit în Blajul de carte și de școli tăcute, rodnice, din satul
Tău de pe Ia Dobâca și de prin institute străine, lumea te-a prjmit cu rezerve
și cu anumită neîncredere. Tinărul descăl neîndemânatic și colțuros dela
început păreâ că nu se va puteâ încopciă în tradițiile de cultură și de școli
ale Blajului. Dar s’a dovedit cu prisosință, că inimă Ta și eul Tău erau
frământate din acelaș aluat cu profesorii dela început ăi lui Grigorie Maior
și Șuluțiu, cu oamenii lui Cipariu, Pavel Aaron și ăi lui'Moldovanu, direc-
torii, de pe vremuri. Mai mult chiar, ai devenit cel mai tipie continuator
al lor. Și duhul lui Bunea și al atâtor valori de seama lui s’a mutat din
larga piață alui Inocențiu Clain în modesta Ta locuință de sub panteonul
mitropoliei noastre. Tradiționala luminiță de veghe a nopților de studiu și
de muncă alui Cipariu, dela Bunea a trecut Ia Tine, dascăle Ioane, ca să
pâlpâie cu aceași îndârjire în monotoanele nopți ale Blajului. Și chiar de se
întâmplă ca ornicul Catedralei, să mai adoarmă în - bătrânelele lui tocite,
paza nopții eră ferestruia Ta pururea trează 1 Ornic neadormit al condei-
ului și al cercetărilor migăloase!             '   1 •

       Nu ai pregetat în boala Ta nici.să urci amvonul catedralei și să-ți
rostești, fără să-ți dei seamă, cântecul de lebădă, despre-: uriciunea minciu-
nei și dragostea adevărului. Ce cântec sublim! Descăful muncii drepte, închi-
nătorul în faptă ai adevărului, propovăduind adevărul pe amvonul bisericii...
Un finale mai grandios nu se puteâ pentru vieața Ta cinstită de muncă și
de adevăr. înșiși elevii Tăi, Dascăle Ioane, au remarcat acest moment în
clipa când s’a lățit ca un junghiu dureros vestea morții Tale.

       — A fost cel mai mare dujman al minciunei și „a murit combătându-o
pe amvon — au zis foștii elevi ai tăi, școlarii de astăzi, în ziua morții Tale.
Și noi fixăm această clasică apreciere, ca cel mai frumos document al per-
sonalității Tale . . . Minunat diamant în cununa de răsplată a unui profesor.

       Iubite dascăle Ioane ! Acestea rânduri răslețe n’au avut ‘de scop să fie
o oglindă completă a eului Tău mare. O, nu! Spre aceșsta trebue răgaz și
trebue studiu de vreme îndelungată. Iar scrisul acesta se face acuta, când
catafalcul Tău e,proaspăt și trupul abia ți-s’a răcit de chinurile morții. Acum
nu e vremea scrisului și a aprecierilor. Ochii ne sunt podidiți de lacrimi și
inimile strânse dp durere. Acum numai plânge putem . . . Plâng colegii
Tăi, plâng elevii; plâng ucenicii pe maestrul lor de dăscălie. Plâns greu»
plâns sincer, plâns dureros.

I


784 —                               ■:


      — Plângi Blajule bătrân, plângeai școli harnice, plângeți mii de elevi
dela celea patru vânturi:

      Dr. I. Rațiu, dascălul nostru nu mai este!

      Un apostol mai puțin ...                      Al. Lupeantt

Papiu și adunările naționale

dela Blaj.

— Lucrare inedită. —

      Memorabila zi de 30 April 1848, care este Dumineca/Tomii,
se așteptă în mare ferbere: cu nerăbdare din partea Românilor,
setoși de libertate și dreptate, ca în aceea zi sfântă întruniți
cu miile, să-și reclame drepturile naționale; cu groază, cu multă
groază, din partea guvernului și privilegiaților, cari să temeau
că Românii adunați la Blaj vor aruncă jugul tiraniei, vor sfă-
râmă cătușile rușinoase, ce purtau în, sclăvia lor din veac *
în veac.

      Românii se mișcau din toate ungherele țării, iar guvernul. <<
și puternicii vremii își folosiau puterea și în temerea fondată
și trufia răscolită, căutau și puneau în lucrare toate mijloacele 'ț
ce le da forța și asprimea nemărginită pentru a zădărnici adu- ' \
narea de la Blaj și a preveni o eventuală revoluție.               <

      Pretutindenea în lungul și latul țării, începuseră teroriză-
rile, schingiuirile și amenințările cu furci și gloanțe. De-alungul,
drumurilor au ridicat furci înalte, ca să fie spaimă celor ce ar
cuteză să ia parte la această adunare. Au tras podurile de pe
râuri. Au pus gendarmi în calea celor ce porniseră spre Blaj •
și împrejurul Blajului au ordonat miliție, ca »să sparie pe popor
de-a se adună și de s’ar adună, să-l împrăștie.« In sfârșit au
făcut responsabili pe archiereii români pentru mișcarea ce se '
păreă atât de primejdioasă pentru stat și domnii de pământ.¹) '

      Dar măsurile luate de puterea statului s’au dovedit slabe    '

în fața iubirei de neam și de libertate ce înflăcăra poporul
român din toată Transilvania. Pedecile puse în cale n’au avut
succesul dorit. Bătăile n’au putut îngenunchiă voința poporului. ..
Intimidările s’au resfrânt. Podurile s’au trecut. Poporul în gloate • ț
numeroase porni spre Blaj și la Dumineca Tomii își ținu în
,---------- <

      ’) Papiu. Ist. Rom. tom. II., pag. 131.


>  4

₍                 '         — 785 -


ciuda tuturor încercărilor de zădărnicire, prima sa adunare na-
țională.

      Dumineca Tomii veni seniîiă și mângăitoare, ca și când
ar fi vrut, să desmintă mai pe sus de orice. îndoială pe cei
fricoși și pe toți bănuitorii de rele. «Toți se temeau — zice dl
Dăian — de o catastrofă sângeroasă, de începutul unei revo-
luții și iată, că ziua s’a petrecut cu mult entuziasm, cu multă
înălțare de suflete, dar în pace și ordine frumoasă, cum nu
s’ar fi putut crede.«²)

      Adunarea dela Dumineca Tomei a fost, până atunci,
prima adunare națională românească în Transilvania și a fost
ținută de o parte în puterea dreptului firesc, iară de alta la
exemplul celorlalte națiuni din țară, «cărora guvernul nu le
oprea ținerea de asemenea adunări.«

    , Ce e drept, n’a fost constituită după toate cerințele unei
adunări de felul ei, n’au fost aici nici prezidenți, nici notari,
nu s’au rostit discursuri și nu s’au dus cieciziuni după un pro-
gram mai înainte stabilit, căci baionetele soldaților orânduiți
de guvern nu îngăduiau și Românilor să facă, ceeace puteau
face și făceau celelalte națiuni din țară.

      Cu toate acestea însă ea a dat Românilor întruniți destul
prilegiu, să se înțeleagă bine-între sine asupra celor ce erau
de făcut la proxima adunare. Ea revărsă în sufletele tuturor
celor părtași conștiința demnității lor de neam, însuflețirea
pentru ideia libertății și pentru drepturile ce și lor se cuveniau.
Ea a fost de un folos nespus de mare pentru cauza națională,
căci precum zice Papiu «fără această adunare nu se putea
bună-oară informă poporul asupra indigențelor sale; fără de
această adunare nu veniă poporul la acea însuflețire națională,
care s’a aprins într’ânsul prin această adunare, nici nu câștigă
încrederea în puterea proprie; poporul rămânea în nepăsare
în necunoștința împrejurărilor de față, și orbecă fără nici' o
direcțiune; fără această adunare poporul nu apucă a-și cu-
noaște oamenii săi, iară naționaliștii se lipseau de razimul.
poporului, așa cât adunarea din 15 Maiu nu se putea ținea cu
cuviința, cu care s’a ținut; să nu provină adunarea Români-


²) Dr. Elie Dăian, Cronica anului 1848. Sibiu 1898. Part. I. pag. 35.

                                                                             8


I

îâ6 -


lor dela Dumineca Tomii, adunarea națională din 15 Maiu se
improvisă fără nici o preparare.*³)

       Dar cui revine meritul principal pentru reușita adunării
acesteia de mare însemnătate în desvoltarea vieții, libertății și
drepturilor românești? Nimenui mai mult, decât lui Papiu! ’

       Ce rol a putut aveă Papiu în conceperea acelei adunări —-
în sara de 26 Martie — nu se știe cu siguranță, dar conSide-
rând cunoștințele sale multilaterale și talentul său profund, care
prevedea însemnătatea acestei adunări, considerând apoi ne-
intimidatul, său caracter și însuflețirea sa cea mare, desvoltată ■ j
mai târziu în jurul adunării naționale: putem crede, că Papiu j
la consfătuirea juraților români din Mureș-Oșorheiu, avu rol . •
decizător în aducerea acelei memorabile hotărîri, care este prima
bază a adunării dela Dumineca Tomii.

       In urzirea mai departe a cauzei naționale,. în lansarea |
ideii acestei adunări, în pregătirea spiritelor Papiu este într’ade- I
văr neîntrecut.                                 ,                  , |

       Când se lățesc prin toată țara vești tendențioase despre
născocită amânare a adunării dela Blaj, el nu-și perde curajul,
din contră interesul său pentru cauza națională crește și mai
tare și se informează despre toate, ce priveau cursul cauzei
naționale.                                                          Jl

       In Dumineca Tomii el este cel dintâiu sosit între condu-
cătorii poporului, lucru întâmplătoriu acesta, dar pentru aceea 'J|
de mare însemnătate pentru întreagă adunarea, căci numai ‘1
prezenței lui se poate atribui, că prima gloată de Români,
sosită în Blaj des de dimineață în ziua adunării, a rezistat T$|
seducerilor de a se întoarce acasă.                              .

       Pe primii Români veniți la adunare, un profesor din Blaj
aderent al uniunei și contrar naționaliștilor, se încercă în tot |
chipul a-i face să se reîntoarcă acasă. Reîntoarcerea acestora
ar fi putut influență păgubitor asupra întregei adunări, căci
văzând alții, cari se apropiau de Blaj și cari erau prin satele
vecine, ușor s’ar fi putut întâmplă, să se reîntoarcă și aceștia
crezând că nu este adunare. Astfel ₜ’adunarea n’ar fi reușjt,-
dar încercările dușmănoase fură eludate chiar prin prezența
cea de timpuriu a lui Papiu.                                       J'l


      ³) A. Papiu llarian, ibidem, pag. 130.


'I

7â7 —


        Văzând Papiu pe profesorul mai sus- amintit, cum încercă
  să-i seducă, se -ap'ropiă' de oameni și-i învăță zicându-le:
  »Stați pe loc, nu ascultați de minciunile inimicilor, nu vă tenjeți
  de nimic. Acî suntem și noi, cari v’am chemat.⁴)

        Aceste cuvinte ale lui Papiu reținură pe oameni, a trimis
  apoi și după ceialalți, cari plecară cătră casă,'ca să,se reîn-
  toarcă — și mulțimea îndată curgea din toate părțile, apro-
  piându-se în jurul tânărului Papiu, pe care poporul îl iubiă și
  admiră pâijă la extaz. ' ।

        Dumineca Tomii întreagă a fost ilustrată de înflăcăratul
  Papiu, cel mai iubit orator al poporului adunat. Vocea lui
  pătrundea la inimile tuturora, talentul său oratoric îi răpea pe
  toți. ,Când după începerea cuvântărilor rostite cătră popor de
  pe balystrada bisericei catedrale, miliția concentrată din Săncel și
  Bucerdea grânoasă, la provocarea oficialilor civili însărcinați
  cu spargerea adunării, se pune în poziție amenințătoare, —
  atunci Papiu este acela, care insuflă curagiu oamenilor, stri-
  gându-le cu glas înalt și prietinesc: »Nimic să nu vă temeți,
  fraților, cu noi este Dumnezeu, cu noi dreptatea! Suntem cre-
  dincioși împăratului, vrem dreptate, vrem pace! Să trăiască
  împăratul, să trăiască națiunea română!. Voi sunteți poporul
  și credeți-mă, de ascultați de noi, gloanțele puștilor nu pot să
  pătrundă în voi!«⁵)

        Numai cuvintelor înflăcărate ale lui Papiu, primite cu
  entuziasm sgomotos, este a se atribui, că poporul și în fața
  amenințărilor miliției, a remas neînfricat,, ba încă îi crescîi mai
  tare însuflețirea, cât nu s’ar fi mișcat din loc nici la împușcă-
  turile soldațitor.«

        Și soldații convingându-se din vorbele lui Papiu de spi-
  ritul Românilor și de tendința, ce avea admirarea lor, cu toții,
  »steteră nemișcați îhtr’a'lor pozițiune«, și tânărul Papiu, dim-
  preună cu soții săi loan Butean și Avram ]ancu, putură să
  continue mai departe învățăturile lor cătră popor pline de lu-
  mină și entuziasm.                                          ¹

        Aceste învățături le aflăm schițate în »Istoria Rqmânilor«


        *) A. Papiu Ilarian, ibidem, pag. 134.


        ⁵) A. Papiu Ilariăn, Ist. Rom. din Dac. sup. tom. II. pag. 134.


8*.

788


  de Papiu⁶ *), și în Relațiunea judelui primar (f6bir6) Menard -
Foszto și vice-comitelui loan Miksa, despre adunarea de la '
Dumineca Tomii cătră baronul Nicolae Bânffy, cornițele su- (.
prem al comitatului Albei-inferioare. ’)

        Vorbind Papiu în »Istoria Românilor* despre învățăturile
date poporului, la adunarea dela Dumineca Tomii, pe șine -
nicăiri nu se scoate îh relief, ci modest, ca totdeauna, amin- ¹
tește numai de »un cancelist* de »un tribun*, dar acest can-
celist și tribun este el însuși.                         -

        Se confirmă aceasta prin împrejurarea» că în ^Istoria Ro-
mânilor* învățăturile acestui cancelist se schițează mai pe larg,
căci cu patru ani mai târziu, la 1852, când Papiu scria * Istoria r
Românilor*, cuvântările sale și le-a reîmprospetat mai fidel în '
•memorie, pe când ale soților săi — lucru firesc — nu șî le-a • ,
putut reaminti cu aceeași fidelitate; chiar pentru aceea vorbi-'
rile lor nici nu ie reproduce în extenziunea originală, ci numai
indica esența lor.                                                       • j

        Dar cumcă învățăturile reproduse în opera sa cu deplină |
abondanță sunt într’adevăr ale sale, mai apare și din amintita
Relațiune a comisarilor guberniali, în care încă se face amin- J
fire de cuvântările tribunilor oratori.                                  /II

        Comisarii guberniali despre vorbirile lui loan Butean și 1
Avram lancu fac amintire numai pe scurt și spun, că aceștiă
au luminat poporul asupra situațiunei și amăsurat intereselor.
națiunei române au cuvântat pe larg, însă' puțin cu mai mare' J
moderațiune decât Papiu, declarând, că scopul acestei adunări j|
este pregătirea petițiunei ce vreau să o înainteze la dieta țăriic-«
din luna viitoare, iar până atunci să fie- în liniște atât în pre-;--l
zent, cât și după depărtarea lor acasă. ⁸)                                 1


        “) Vezi tom. II. pag. 135 și 138.                              , j


        ’) Vezi Documentele justificative, ibidem, tom.-II. pag. 281.     >•


        ⁸) „Ezek utân egy Abrud-Bânyân lako Butyân Jănoș nevii Ugyved es
  vidrai Jănk Abrahâm ... a templom tornâczâra, felăllva, az eldbbenind
  (Pap Săndornâl) valamivel nagyobb mersekletseggel a jelen koriilmenyekrfil J
  felvilâgosităst teven, es az Olâh nemzet erdeke arânyăban hosszasan szdno’- ■ j
  kolvăn, veștere ugy nyilatkoztak, hogy ezen gyulesnek czelja az volt, hogy.
  a jovo holnapban megnyitd orszâg gyiilesere beadando kereseiket megkă-
  szitsek — addig tebât mind jelenleg, mind innen leendo eltăvozâsok utăn.
  legyenek csendesen, — Vezi Doc. just, ibidem, tom. II. Pag. 281—2. f'jS

789


      Asemenea și despre vorbirea lui Bărnuțiu, de altcum de-
stul de lungă, pe cum apare din schițarea ei aflătoare în »Js-
toria Românilor* a lui Papiu ⁹). comisarii relatează numai în \
general, că a fost liniștitoare, ținută într’un spirit legal, și a
țântit a mulcomî poporul, ceea ce s’a ,și văzut a fi cu efect -
asupra lui.¹⁰)

      Despre învățăturile lui Papiu raportează însă pe larg și
le schițează destul de minuțios în mersul ideilor sale. u) Com-
parând Relațiunea comisarilor ungurești cu învățăturile schițate
de însuși Papiu, ușor vom putea stabili, cari au fost învăță-
turile sale din acea zi adresate poporului român.

      lată-le construite și resumate după Istoria sa și după
Relațiunea comisarilor:

      Salutândₛpe poporul român după atâtea secole, el îi re-
amintește gloriosul început al neamului românesc și îi reîm- •
prospetează suferințele îndurate și jugul greu al scțăviei, care
l-a purtat în decursul vremilor poporul român, cea mai numă-
roasă și cea mai veche națiune a țării,¹²) națiunea română
secole de-a rândul a gemut sub jugul clasei privilegiate, ea a
fost lipsită de ori ce drepturi cetățănești și venituri, cu toate
că și membrii acestei națiuni au fost oameni făcuți după chi-
pul lui Dumnezeu.¹S)

      Dar îl îmbucură, că a sosit vrențea de mântuire, când uri
spirit ceresc, spiritul libertății popoarelor, care a deșteptat toate
neamurile Europei, a străbătut și la poporul român strigându-i,
să se deștepte din «somnul cel de moarte*, să sdrobească
câtenele sclăviei și să nu dea de rușine memoria străbunilor
glorioși, ale căror urme se află la tot pasul și cari șî* din
morminte încă strigă și îl îndeamnă la fapte vrednice de
«numele român*, care iară trebue făcut cunoscut înaintea
lumei mari, ca nume de glorie și de onoare;¹⁴) poporul român,


    • ⁹) vezi tom. II. Pag. 143.

      i") Ez is (Barnutz Simon) a templom tornâczara fel âllott es epugy
nagyon csendesito es torvenyes szellemu beszed âltal igyekezett a nepet
csendessegre birni, melynek ugy lătszott nagy hatâsais volt. — Vezi Doc.just.
ibidem, tom. II. Pag. 282.

      'ii) Vezi Duc. just, ibidem, tom II. pag. 281.

      ’²) Istoria Rom., tom. II. pag. 1'35.

      >³) Ibidem, tom. II, pag. 281.

      “) Ibidem, tom. II. pag. 135.

— 790 —


",


I

,1


1


5


apăsat până acuma încă își poate eluptă drepturile sale cetă-
țănești și în aceasta nici o putere pământească nu-1 va maî
puteă împedecă.¹⁵)

       Apoi face cunoscut scopul adunării declarând, că s’au adunat,
ca să-și pregătească o petițiune. pentru dieta din luna viitoare, .
în care să-și spună gravamenele;¹⁶) ca să deie lumii de știre, ,
că sclavi mai mult nu vor să fie, că vreau să fie liberi în liber
pământ, că nu vreau să domnească peste alții, dar nici' aceea
nu vor suferi, ca alții să domnească preste ei, cei ce sunt și .
mai număroși și mai vechi locuitori ai țării și nu vor mai su-
. feri să se aducă legi în țara lor fără de știrea lor.¹⁷)

       După aceea învăță poporul despre naționalitate, spunân-
du-i, că «Românii ca națiune au fost morți până acuma;* că,
ei «pănă acuma n’au avut cuvânt la trebile țării*, și de aci a
izvorit și nefericirea lor:, că uniunea este periculoasă pentru
naționalitatea română; că poporul român nufnai atunci va fi li
asigurat în naționalitatea sa, «când vor aveă Românii diregătorh Jl
de sângele lor, cari să le voiască binele* și cari «să conducă/,j|
lucrurile țării în limba națională, care o pricep cu toți Ro*
mânii *l⁸)

       în fine îndemnă poporul la credință cătră domnitor, la aM
ordine și pace și îl asigură că «iobăgia se va șterge, iar până<;||
când aceasta se va face pe cale legală să mai lucre domnilor
de pământ,     »ca să vadă lumea, că Românii sunt oameni de

pace, oameni de îtîțelegere frățească.* ²⁰)                          Ja

       Toate aceste învățături ale sale și altele de felul acesta
ale soților săi poporul le ascultă cu mare bunăvoință, încor- • ta
dare și cu entuziasm indescriptibil. «Românii — scrie Papiu — 3
nu erau dedați a. vedeă <Român în omul îmbrăcat în veștminte ”'3
vinete: bucuria lor eră înaltă acum, văzând pe învățații Ro-'/ta
mâijilor, că nu se rușinează, ci se mândresc, cu numele cel
strălucit, de Român*.²¹)


                 tom. II. pag. 281.
                 tom. II. pag. 281.
                 tom. II. pag. 135.
                 tom. II., pag 139.
                 tom. 11., pag. 139 șl 281.
                 tom. II., pag. 139.
                 tom. )!., pag. 136.


   ¹⁵j Ibidem,
¹⁶) Ibidem,
• p) Ibidem,

   ”) Ibidem,
   ”) Ibidem,
   ³⁰) Ibid6m,
   ²¹) Ibidem,





$




791


      încrederea poporului cătră tânărul orator și cătră soții săi
eră nemărginită. Pentru ei poporul eră gata să stee față în'față
cu orice primejdie, la sfaturile lor promitea, că va îi credincios
domnitorului, că nu se va sculă asupra nimănui, numai »să se
facă dreptate și Românilor* și însuflețit de învățăturile înfocate
strigă, că mai mult sclav nu vrea să fie, mai bucuros vpea să
moară, de cât să fie și mai departe supus în țara sa,²²).

      Cât de mare fu alipirea poporului cătră Papiu, apare evi-
dent dintr’o scenă petrecută tot în decursul adunării de la Du-
mineca Tomii.

      Anume, comisarii guverniali venind și ei din curtea episco-
pească în,adunare, cu gând să o spargă, voiră să vorbească cu
Papiu, dar poporul nu lăsă pe tribunul lor să se apropie de
comisari, căci îi era- frică, nu cumva să-l prindă.

      »Lăsați-mă, fraților, să mă înțeleg cu dânșii», zise Papiu
cătră popor.

      »Să te înțălegi, domnule, — răspunse poporul — dar nu
te apropia tare de dânșii, nu te încrede lor, noi îi cunoaștem
bine, suntem pățiți*.

      Și până când se înțelegeau comisarii cu Papiu în o dis-
tanță de vre-o șase pași, poporul îl ținea de brațe, căci îi eră
frică, nu cumva comisarii să fie înțeleși cu miliția, ca să ares-      s

teze pe Papiu și pe ceialalți conducătorii ai săi.²³)

      De nime .poporul nu voia atunci să asculte, nici de comi-
sarii ungurești, nici de vorbele Episcopului Lemenyi, ci numai
de Papiu și de soții săi.

      Eșind din biserică dela serviciul divin la care azistase
adunarea întreagă, Episcopul Lemenyi încă ținu o cuvântare
cătră popor de pe balustrada catedralei, de unde vorbiră și tri-
bunii și cu vorbe blânde îl îndemnă, să se ducă acasă, zicând
cu sf. Scriptură, că »tgată puterea este dela Dumnezeu și care
nu se supune mai marilor, lui Dumnezeu nu se supune.*

      Atunci Papiu făcu Episcopului observarea, că «astăzi cel
ce nu ascultă de popor, nu ascultă de Dumnezeu*, după aceea
demonstră, că poporul și conducătorii săi »nu află nici o cauză
întemeiată pentru care să se departe*.²⁴)


      ²²) Ibidem, tom. II., pag. 138.


      ²³) Vezi A. Papiu Ilarian, Ist. Rom., tom. II., pag. 136—7.


      ²‘) Ibidem, tom. II., pag. 142—3.

792


      Pe Episcop «poporul' nu-1 mai lăsă la vorbă, pe lângă
toată rugarea tribunilor», și astfel Lemenyi cu mare durere su-
fletească fu silit să se depărteze din mijlocul poporului.²⁵) Ast-



       ²⁵) In ‘ relațiunea comisarilor se zice, că Papiu llarian de repețite ori
l-a mpedecat pe Episcop în vorbirea sa și batjocorindu-1, îndemnă pe popor ■■
să nu asculte de cuvintele lui: „A Meltosâgos puspok Ur is a nep lecsen-
desitesere egy atyai es a nep felfogâsâboz alkalmazott beszedet tartott, —
kitis Pap Săndor beszedeben tobb versenyt meggătolvân, kigunyolvân, ezen y
szavakat mondotta a nepnek, hogy a puspokre ne hallgassatok." (Doc. just. .
Ist. rom., tom. II., pag. 282/

       Insă această aserțiune a comisarilor guverniali este incorectă în'forma J
cum este dată. Papiu însuși protestează contra invinuirei, îndreptând și
clarificând vorbele comisarilor mai sus amintite.                                 $

       într’o notiță făcută la acest asert, Papiu zice; „Nu e adevărat, cumcă
Alexandru Papiu ar fi împedecat pe Episcop în vorbă, ci chiar din contră S.ja!
dânsul provocă pe popor mai de multe ori, ca să asculte pe Episcop; dar 3
popoțul nu-1 ascultă bucuros, pentru că îl mână dela adunare. Mai încolo , 4
comisarii zic, că Papiu ar fi batjocorit pe Episcop, zicând, să nu asculte ja
poporul de sfatul Episcopului; într’aceea comisarii greșesc; pentrucă vqt-
bele aceste nu cuprind în sine nici o batjocură, nici nu sunt zise cu scopul 3
de a detrage cât de puțin autorității episcopești, — din contră Papiu stimă. W
pe Episcop și acum îi pare foarte rău, că constrîns de adevăr îi căută 3dese <1
ori să scrie unele lucruri neplăcute Episcopului, asta însă nu e vina lui.' '•«!
(Doc. just. Ibidem, tom. II., pag. 282 Nota).

       Am citat propiile lui cuvinte, pentru a slăbi mai tare falsa informa- 3
țiune, ce comisarii au trimis comitelui suprem al Albei-inferioare despre
tânărul Papiu. N’avem motiv de a ne îndoi în mărturisirea sa proprie și ăst- Șa
fel nu putem admite învinuirea comisarilor. El nici când nu a negat, ce ' »
odată a făcut. Prin urmare, dacă el însuși neagă, că ar fi batjocorit pe Le-
n>enyi în decursul vorbirei și că ar fi îndemnat poporul contra lui la neas-
cultare: trebuie să credem cuvintelor sale, mai mult decât celor din Reia-
țiune a comisarilor, cari erau spuse cu intențiunea de al prezentă. în colori &
nefavorabile..              .

       E drept, că Papiu nu scrie fără de pâtimă despre Episcopul Lemenyi,
pe cum se vede aceasta din mai multe locuri ale Istoriei sale; dar aceasta .
se esplică oin spiritul timpului.

       Toți aceia, cari nu erau necondiționat aderenți ai programului național
românesc, ori erau pentru uniune, în acele vremuri se considerau de filo-
maghiari și ca atari erau priviți cu un fel de suspiciune din partea naționa- ..
liștilor români. Acestor fel de oameni aparțineă și Lemdnyi, de-altcum om
cu cele mai nobile intențiuni, atât pentru biserică, cât și pentru neamul ro-
mânesc. Toate Învinuirile ridicate contra lui au fost nedrepte. Bunul arhiereu ■>
a căzut jertfă mai mult împrejurărilor furibunde, cari îi făceau situația foarte




793


fel poporul s’a consultat mai departe cu conducătorii săi și după
ce aceștia, în special Papiu, i-au dat diferite învățături frumoașe
despre naționalitate, luminându-1 asupra situațiunei politice și
îndemnându-1 la ordine și liniște, la invitarea lui Bărnuțiu, omul
poporului, adunarea se amână până la 3/15 Maiu.

       Apoi poporul și tribunii provăzuți de comisarii guberniali
cu adeverințe,²⁶) se împrăștiară pe la ale lor, dovedind în mod
strălucit, că Românii se știu adună și sfătui în pace și ducând
cu sine un câștig mare neprețuit: deșteptarea conștiinței națio-
nale. »Dacă n’ar fi câștigat Românii pentru astăzi nimic din
toate mișcările din anul 1848, ci numai deșteptarea națională și
cunoștința drepturilor, singur această conștiință de libertate na-


analoagă cu alui Inocențju Micu Clain de cât greșelilor sale. In situația cri-
tică el nu se mai știa orienta și rezolvi definitiv într’o direcție ori alta.

       Din nefericire a fost neînțeles chiar și de cătră ai săi, cari priveau în
el o simplă unealtă a guvernului. . Papiu încă eră dintre aceștia, el încă
privea în Lemenyi o pedecă a mișcărilor naționale românești. Tânărul Papiu
toate le privea prin prisma naționalismului, răpit în toate judecățile sale, de
sentimentele înfocate ale naționalismului, nu puteâ să facă altă mențiune
despre Lemenyi, de cât care aievea a și făcut-o în Istoria sa.

       Mai târziu însă pe la 1852 a regretat lucrul acesta, pe cum se vede
și din citatul de mai sus; și când a judecat cuminte mai bătrână, l-a regre-
tat poate și mai mult. — Probabil la aceasta se referesc și cuvintele lui Ba-
rițiu, care ne spune, că Papiu în August 1869 zicea, că, „delar mai publică
în a doua ediție Istoria sa, mai multe ar schimbă într’ânsa. (G. Barițiu, părți
alese din Istoria Transilvaniei. Sibiu 1890. Voi. 11., pag. 106.)

       Și în adevăr, nimic nu ar fi reclamat mai mult schimbarea, de cât chiar
părerile sale emise, despre nobilul arhiereu Lemenyi.

       “) înainte de-a se depărta dela adunare, poporul, care eră de față în
număr de 5—6 mii, ceru comisarilor, să nu facă nici un rău conducătorilor
săi. Comisarii promiseră că din partea lor nu are să li-se întâmple nimic,
apoi Ie dădură și în scris adeverință, în care se testează purtarea poporului
și a cpnpucătorilor lui. Această aderință în textul original sună așa: „Alăbb
irtăk adjuk ezen bizonyitâsunkat arrol hogy a mai napon ezen nemeș Also-
fejer vărmegyeben Balâzsfalvân oszve sereglett adozd nepnek Buttyăn Jânos,
Pap Săndor es jănk Ăbrahăm urak, oly utasitâst adtak az ăltalunk F. K. F6
Kormănyszek rendelete nyomân a’ hozzăjok intezett felszolităsunkra, hogy
oszoljanak el, es mind jelenleg, mind hazamenetelek utăn legyenek csen-
desen — melyre a nep el is oszlott: mihez kepest a mai napon tortentekert
tfiliink băntodâsok nem lesz, bekessegesen is haza mehetnek es măsoknak is
ajânljuk. Balâzsfalva Ăprij. 30-ân. 1848. — Foszto Menyhert s. k. fâbiro,
Miksa Jânos s. k. alispân. — Doc. just, ibidem, tom. II. pag. 283—4.

— 794


țională este un câștig neprețuit, un rezultat, fără, care o națiune
nu poate să facă un paș în politică.« ²⁷)

       Acum trebuia pregătit terenul pentru adunarea dela 3/15
Maiu. Tribunii înqep din nou propaganda: Papiu pe Câmpie,
lancu și Butean în Munții Apuseui, Bărnuțiu în jurul Sibiului
și toți în sfârșit în părțile lor.

       Prin, stăruințele și îndemnurile însuflețite, greutățile au fost
învinse și de data aceasta. Poruncile puterii iarăși în socotință
nu s’au luat, persecuțiunile iarăși s’au desprețuit și adunarea .
s’a ținut la timpul său cu un entusiasm indescriptibil, cum nici
odată, până atunci la Românii din Transilvania nu s’a mai po-
menit. A luat parte întreg poporul românesc și întreagă inteli-
gența românească, fiind reprezentate toate clasele: clerul amân-
duror bisericilor, nobilimea, negustorii și țărănimea. Toți cu
inimile încălzuite, cu sufletul avântat, cu mințile cuprinse de
aceeași sfântă transpirare, ce deșteptă un popor umilit din som-
nul cel de moarte, ce chemă , din perzare la zile mai bune, ce ?
vestea lumei vitejia poporului român, iubirea lui de neam și
de moșie, viața lui amară, credința lui tare în Dumnezeu și
dreptate și alipirea cătră un tron clătinat în temelia sa crăiască.

       Adunarea de reînsuflețire dela 3/15 Maîu prin înțelepciunea .
conducătorilor, prin povețele tribunilor și mai pe sus de toate
prin temperamentul pacinic și iubirea de ordine a poporului ce
se impunea, a decurs în liniște .perfectă cum la alt popor de pe
Jața pământului nu s’a văzut.

       Nu baionetele aduse de guvern, ci sfaturi înțelepte mo-
derau mulțimea. Tribunii deșteptau poporul și-l învățau cum
are să fie. Papiu spunea să fie cuminte, să nu se amăgească, ;
ci să pășească pe calea cea adevărată, să asculte pe toți, dar
să urmeze pe cei binevoitori. Peste tot sfătuia să se poate cu ¹
aceiași cuviință, moderațiune și maturitate, de care a dat dovezi
la Dumineca Tomii, ca astfel purtarea să-i facă onoare acum '
și în viitor, în țară și în lume; să insufle respect tuturor, chiar /
și streinilor; să rușineze pe dușmani și defăimătorii, cari vor "
invidia purtarea lor și vor cercă să producă disordine în J
adunare.²⁸)                                                            J


      ²⁷) Ist. Rom.¹, tom. II., pag. 140.                              ‘ț


      ²S) Ist. Rom., tom. II., pag. 206—7.                             ’.ă

— 795 —


        Cu astfel și altele asemenea învățături provede^. tribunul
  nostru pe poporul adunat în piața Blajului și pe Câmpul li-
  bertății.

        Poporul ascultă cu drag, urmă întocmai povețele cuminți
  și ținuta lui corectă nu turbură nimic din măreția zilei, în care
  un neam robit se proclamă pe sine liber în patria sa, se de-
  clară de sine stătător își pretindea drepturi ce-i se cuvineau și,
  nu le avea.

        Iată partea lui Papiu în adunarea epocală de pe câmpul
  libertății. Atunci Papiu încă nu avea împliniți 20 de ani, dar
  merită să fie ales în «comitetul permanent®, din Sibiiu, chemat
  «să primească respunsurile ce le vor aduce deputății dela îm-
  păratul și dela dietă, și să vestească strângerea adunării gene-
  rale naționale, spre a i-le face cunoscute.® ²⁹)

        Intre multe și memorabile deciziuni aduse pe câmpul liber-
  tății s’au ales și două deputațiuni, să meargă și să înainteze
  cererile neamului și anume una cătră Monarchul și alta cătră
  dieta țării din Cluj.³⁰) Dar deputațiunile n’au izbutit să împli-
  nească toate speranțele acestei mari zile. Dieta țării dela Cluj
  n’a băgat în seamă protestele Românilor și desprețuind depu-
  tațiunea română, din 100 inși condusă de Vlădica Lemenyi, a
  votat în mod sgomotos uniunea Transilvaniei cu Ungaria.

        Decretată uniunea, Ungurii și Secuii începură să-și aleagă
  deputății pentru dieta dela Pesta. Văzând acestea Românii prin
  lunile luliu, August, Septembre se adunară și ei în mai multe
  locuri, la Năsăud, Orlat și Blaj și protestază din nou contra
  uniunei.³¹)

        Laatreia adunare națională dela Blaj, ținută în 16 și urm.
  zile din Septembrie Românii s’au adunat înarmați. în aduțiarea
  aceasta ei au organizat Transilvania militărește împărțindu-o în
  prefecturi și tribunate militare, apoi au, numit prefecți și tribuni
  ș’au ales un nou comitet național, numit comitet de pacifica-
  țiune.³²)
  ' •

       ³⁹) Ist. Rom., tom. 11., pag. 298 și 300.

       ³°) Ist. Rom., tom. II., pag. 298.

        ³¹) AL Papiu Ilarian, Independența constituțională a Transilvaniei. Iași
  1861, part. II., pag. 34.

       ³³) Papiu, ibidem pag. 34.

796


       In comitetul de pacificațiune, instituit în locul celui vechiu,
desființat de guvernul Transilvaniei încă în luna lui Maiu, a fost
ales și Papiu Ilarian și incă în calitate de secretar și archivar.³³).

       Nu mult după aceasta începură luptele pentru libertate,
lupte în cari nu mai puțin de cât 40.000 Români își perdură
viata pentru idealul național. Papiu în aceste lupte n’a luat parte
activă.³⁴) Dar cu ocaziunea organizărei provisprie, precum vom
arătă în alt loc, a fost instituit de inspector în cercul Blajului. ■


           ■ lacob Mureșianu.

       Altă jertfă a școlilor din Blaj. Par’că s’a mutat nenorocul neamului ;
nostru dela Brașov la Blaj. Anii trecuți școlile din Brașov au pierdut o
seamă de oameni învățați (Onițiu și Bogdan), acum cele din Blaj. După , '
Dr. I. Rajiu, în 25 Maiu l-am pierdut pe măiestrul cântării românești: ᵥ
lacob Mureșianu!                                                         y,

       El e din vestita familie a Mureșenilor din Brașov. Fiul lui lacob ' .
Mureșianu, proprietarul și redactorul de pe vremuri al «Gazetei Tran-
șilvaniei* și nepotul poetului Andreiu Mureșianu. Fratele său, Dr. Aurel i

Mureșianu a redactat după tatăl lor, lacob, ' multă vreme «Gazeta Tran-  J

silvaniei». Precum vedem, Mureșianu au fost o familie foarte de frunte la
noi Românii.

      De frunte, a fost în felul său, ca măestru al cântărilor românești       M

și lacob Mureșianu. Cu deosebire a fost mare măiestru în înfrumsețarea         J

cântecelor noastre poporale. Cine a auzit cântând corul măestrului Mure-       J

șianu în 1911 la sărț>ările cele maritale Asociațiunii dela Blaj, nu-1 va uită %

în veci. Atunci a văzut întreagă lumea românească, cine e măestrul Mure- । 1
șianu. Imnul Astrei, asa cum l-.a pus atunci pe note măestrul, îl cântă azi    ,

toți Românii cu carte:                                                , .'•)

                        Pe ceriul nostru înnorat                         ' t

                        Stea mândră s’a ivit
                        Și iată, s’a înviorat

                        Apus și răsărit.                                 1

       Tot asemenea a uimit pe toți cu două poezii poporale puse pe '1
note tot de el. Una e «Erculeanul,» ceealaltă «Mănăstirea Argeșului.»
Aceasta din urmă a plăcut atât de mult și la București, încât regina Elisa- >
beta a României a dorit să o audă de două ori. Și asemenea sunt toate J
cântările ihăestrului: care de care mai frumoase. Are și cântări bisericești de ' j
toată frumseța: liturghii, pricesne, tropare și altele. Durere însă, cele mai
multe abia sunt cunoscute, deoarece măestrul. fiind om sărac, n’a avut bani
să și le tipărească. De n’ar uită neamul românesc de aceste comori ascunse
și de n’ar uită nici de familia lui!                            I. G. J


      ³³)' los. Vulcan, Panteonul Român, voi I., pag. 127.                *3


      ³⁴) Scrisoarea lui Sever Axente loan cătră autorul din 8 Nov. 1902. ’3|

797


Muzica

     Muzica e un fel de limbă, prin care inima vorbește inimei-

     Muzica națională face parte din sufletul unui popor, prin
care-și manifestă individualitatea sa națională.

     In orice om, care se devotează muzicei, este un sâmbure,
ale cărui vlăstare sunt fapte sublime.


lacob Mureșianu.


      In orice Român, care se devotează muzicei naționale
românești, este un sâmbure, ale cărui vlăstare sunt fapte
mărețe românești.

      Blaj, Decemvrie 1887.                Jacob Mureșianu

Nu minți nici odată în fala vreunei persoane, căci ai să fii
nevoit să spui odată altei persoane adevărul și amândouă
se vor întâlni într’o zi.

- 798


Mihail Străjan                                    ;

      Mihail Străjan, profesor și scriitor român, născut la 1841 in Tur,
lângă Blaj. Absolvând în acest orășel liceul, urmă un an cursul la facul-
tatea de drept din Sibiiu, ca bursier al »Asociațiunei< noastre. De aici
trecu la București, unde la 1868 luă diploma de licență în litere și filozofie ’
și apoi, ca bursier al statului, a fost trimis pentru continuare studiilor în ।

Franța și Germania, de unde s’a întors cu titlul de »doctor« în filozofie     '

A- funcționat ca profesor la mai multe școli secundare din țară (Iași/
Botoșani, București și Craiova). A fost membru al societății literare
»Junimea« și colaborator al »Convorbirilor literare» și al ^Enciclopediei Ro- ț: <
mâne«. Afară de articole și discursuri număroase, a scris și o seamă de
manuale didactice foarte bune, premiate în câteva rânduri de »Academia
Română«. Sunt cunoscute apoi în cercuri mai largi lucrările sale: »Prin-
cipii de literatură, estetică și poetică« și Chestiuni literare și pedagogice.» ,
In timpul din urmă s’a ocupat intensiv de filozofie, având un cult deosebit
pentru filozoful german A. Schopenhauer, și a lăsat un frumușel mănunchiu
de parabole. Unele de lucrările sale filozofice, precum- și parabolele, J
le-a lăsat »Asociațiunei«, care-și împlinește o datorie de pietate, dându-
le publicității.

■w

Cele două> drumuri.                               >

     Invățătoriul unui sătuleț din valea Rinului stă odată în școală J
și băeții și fetițele satului stau în jurul lui și-l ascultau cu luare .
aminte; pentrucă învățătura lui eră plină de putere și plăcută. |
El le vorbea de conștiința cea bună și de glasul tainic al inimei. $

     Când isprăvi, zise școlarilor: Cine din voi îmi vaputeăface
o parăbolă despre cele ce am spus?                                            «

     — Eu ași putea spune o parabolă, — zise un băiat, eșind
înainte, — dar nu știu de va fi bună.

      — Spune numai cum știi, — 'zise învățătoriul; și băiatul '
începu:

     — Eu aseamăn pacea bunei conștiințe și neliniștea con-, /S
științei rele cu două drumuri, pe cari am mers eu odată. în >
timpul răsboiului, când dușmanii treceau prin satul nostru, ău .'1
luat cu puterea pe iubitul meu tată' și un cal al nostru. Și ' 3
fiindcă tata nu mai veni acasă, mama și toți ai noștri plângeau ,
și se jeluiau, și mă trimiseră la oraș, să-l caut.                            J

     M’am dus, însă numai târziu noptea și cu inima turburată li
m’âm întors acasă.                                                            ‘ a|

799 -


      Eră o noapte întunercoasă de toamnă. Vântul vâjâiă și urlă
  printre brazi și pintre stânci. Bufnițele și cucuvaiele țipau. Iar
  eu mă gândeam la nenorocirea, că am pierdut pe tata, și la
  jalea mamei, când mă va vedea venind singur acasă. Intunerecul
  nopții mă umplea de un fior grozav, și mă înspăimântam și de
  freamătul frunzelor. Așă trebue să fie, cugetam singur, în inima
  omului, pe care-1 mustră conștiința.

      — Băiețași, — zise după aceea învățătorul, — voire-ați
  voi să umblați pe o așă fioroasă noapte, să căutați înzădar pe
  tatăl vostru, și să nu auziți decât țipetul cucuvaielor?

      — A, nu! — răspunseră copiii deodată înfiorându-se.

      După aceea începu băiatul iar să povestească și zise:

      — Altădată am mers pe aceeași cale cu sora mea, și adu-
  ceam din oraș tot feliul de lucruri frumoase pentru o sărbă-
  toare a familiei, pe care tata o pregătea mamei noastre pe a
  doua zi. Atunci- iar am ajuns acasă seara târziu, dar era o
  lună de primăvară și un frumos cer senin, și pretutindeni atâta
  liniște de auZeai mersul și murmurul gârlei în albia sa; iar în
  tufișurile din prejur cântau privighetorile. Noi amândoi mer-
  geam ținându-ne de mână, și eram așa de mulțămiți în cât de
  abia schimbam câte o vorbă. Când iată că ne eșî înainte și
  bunul tată. — Așa trebue să fie, — cugetam atunci iar, — în
  sufletul omului care a făcut mult bine.

      Așă vorbi băiatul, învățătorul se uită cu blândeță la copii.
  Iar ei ziseră cu un singur glas: — Noi toți vrem să ne facem
  oameni buni!

Căpitanul Vulovici.

    Căp.Vulovici, autorul poeziei „De-o fi să mor“, a servit la reg. 26inf. Craiova,
  la reg. 1 de vânători (primul reg. românesc, care a pus piciorul mai întâiu la
  Blaj) și apoi la reg. 29 inf. Dragoș, la reg. 15 inf. Resboieni, șoimii lui
  Ștefan cel Mare. — Dorința din poezia de față, s’a și împlinit. In 1916 a
  murit lovit de un glonț dușman în munții Ciucului. Mormântul lui e cam
  15 km. departe de Miercurea Ciucului. Fusese decorat în viață cu medalia
  Bene merenti cl. I. pentru merite literare.    victor Macaveiu.


  A’ți iubi copii cu iniriia fără a-i iubi în același timp cu mintea
  ta este cea mai primejdioasă patimă.             Ch. Chincholie.

800


De-o fi să mor.


De-o îi să mor, tu, Doamne,
Dă-mi o moarte ostășească:
Un glonț în floarea din chipiu
jn lupte mă izbească,
Și-n fața morții- neclintit
Să stau, ’ ca steiu de piatră,
Să cad. ca un stejar, gândind
La strămoșeasca vatră.

Nu voiu să mor pe căpătâiu
Cum mor toți nevoiașii.
Pe-oțele ori pe-un mușunoiu
Adorm de veci ostașii!
Ce-i oare mai înălțător
Când mortea-ți rîde ’n față
S’o ’nfrunți, jerffindu-ți pentru ea
Netrebnica viață!


Schilav în trup, înfășurat
In pânza tricoloră,
Mă plângă vânătorii mei
Nu mamă, nici suroră!
Cu coif, cu armele gătit
Un mire-ales de moarte, -
Nu cioclii — pe grumazul lor
Ostașii să mă poarte!

Și-atunci vom auzi ca ’n vis
Pe văi sunând alarmă,
Și piepturi surd izbind în piept-.
Și zingăte de armă.

Să mi dorm singur în sicriu
Ci ’n legea ostășească
Cu toți tpvarășii de rând
în groapa-ne obștească!


De-asupra gropii bubuind
Din țevi porpească duhul -
Și pân’ la ceriul resvrătit
Să tremure văzduhul!

Căp. Vulovici.


Erou, de mii de ori erou,
Acela ce se bate
Și moare pentru brazda lui
Ori pentru libertate!

Să văd cum steagul în salut
Spre fruntea mea se pleacă
Pe ’nsangeratu-mi piept că ’ncep
Copitele să treacă.

Dorul bănățencei.

   Dela boi azi, maică, luăm
     Stevia din gură ...

   De flămânzi și noi o luăm,
   Dar și boii, ne uităm, '

     Mor în bătătură!


Dragul mamei, somnul lin,
  Leagănă-te mama ...

Leăgănă-te mama lin,
Dragul mamei, și de chin
Udă mi-e năframa!


. îngerii din Paradis

   Vie-ți blând de veghe...
Vie-ți blând din Paradis,
Tu să le. zâmbești în vis,

   Adormit pe zeghe!


Clopotele-auzi cum plâng

  Plânset de ’ngropare ...
Clopotele, maică, plâng
Bănățenii că se stâng

  Făr de ajutorare!

— 801 —


Vântul de cărări, cu-amar,
  Vaieru-și împarte⁶...

Vântul spune cu amar
Jalea, dincoa’ de hotar,
Fraților departe ...


Glasuri ‘de supt cruci ascult’,
  Maică, la fereastră ...

Gemăt fioros ascult:
Că moșia de demult
Nu mai e a noastră!

N. Vulovici.





Gheorghe Tofan

        In sfârșit, lungul, insuportabilul martiriu al lui Gheorghe Tofan aluat
   sfârșit. Acela al cărui biet trup eră o jalnică ruină — și ce om voinic și
   frumos fusese pe vremuri pănă-1 îngenunchiase teribila boală misterioasă!
   — se odihnește acum în pământul țerișoarei lui bucovinene, pe care, pe
   vremuri, ca puțini alții --- aș zice mai mult: ca nimeni altul — n’o sperase
   numai românească, ci o visase întoarsă în stăpânirea drepților săi moșteni.

        In orice a pregătit acolo ceasul fericit al realipirii se va găsi, atunci
   când se vor cercdtă multele cause adânci ale prefacerilor minunate — urma
   activității sale.

        O activitate plină de inițiativă, sau poate mai bine: o inițiativă plină
   de activitate. Căci la el ideia eră generatoare și nici o faptă nu veniă
   răzleț, ci ca o manifestare necesară, nelipsită, a ideii. învățător, a știut să
   prefacă O învățătorime robită pănă atunci, pe rând, guvernului strein și
   apoi unei egoiste propagande demagogice, care o întrebuința ca element
   ^democratic» contra preoțimii conservatoare, a-știut s’o prefacă, zic, în
   elementul de căpetenie al refacerii morale a neamului. Pe când un Mihai
   Cfiisanovici, alt frământător de suflete, păstră legăturile cu trecutul austriac
   și exprimă în nemțeasca vioaie și spirituală din revista lui, Wahrheit, ideile
   unei noi generații, Tofan a stat neclintit, exclusiv, pe terenul național.

        Alături de lancu Nistor el a căutat să transplanteze în Bucovina,
   contra spiritului bătrânesc care dăinueă încă, curentul de la Sămănătorul,
   întreg, cu tot ce cuprindea, cu tot ce acoperiâ, cu . tot ce pregătiă. »Juni-
   mea literară» a fost o publicație de' importanță epocală în desvoltarea
   spiritului românesc din Bucovina și pătrunzând destul de adânc în lumea
   învățătorească, a produs în sufletul ei, pervertit adesea de calomniile
   austriece contra românismului și mai ales a'României o reacțiune din cele
   mai fericite.

        N’a fost de ajuns atâta pentru acest energic deschizător de cale, care,
   supt forma exterioară blajină a ființii sale, ascundea un mare avânt
   de luptă. Cursurile universitare pentru toți Românii, și anume pentru ceia
   ce-i reuniă și trebuia să-i strângă în aceleași hotare, sânt opera îndemnului
   său. El a ținut neapărat Ia începerea lor, în condiții cât de modeste. El a
   mânat, an de an, la Vălenii-de-munte pe cei mai curagioși din tinerii Bu-
   covineni. El a apărut acolo cu admirabilul cor al ^Armoniei», Care a stră-
   bătut România întreagă, și nu voiu uită seara când în căsuța cea veche,


9

— 8d2 —


   âpoi dărâmată, am fost tr'ezit la un ceas din- noapte de glasurile măiestre
   ale cântăreților pământului lui Ștefan-cel-Mare, veniți să-mi dea cea mai ,
   neașteptată, dar și cea mai plăcută, din serenade.                             '

          Să spunem care a. fost opera lui în Basarabia pe vremea războiului ?
   Cât s’a cheltuit și acolo dintr’o energie pe care boala o distrugea încet în
   izvorul ei fisic? Să caut a gâci sentimentele cu care acest precursor a in-
   trat acum aproape un an în Camera tuturor Românilor unde nu mai avea,
   vlaga să vorbească ? Să descopăr ce s’a putut petrece în sufletul lui pâl-
   păind de agonie tocmai în ceasul când știa el bine că se cer puteri și
   conștiințe ca ale lui?

          Să nu uităm pe acela care în clipa izbândei nu și-a cerut partea. O
   școală din Bucovina, școala de pregătire a învățătorilor aș propune să
   poarte numele lui. Aflând cine a fost el, tinerii s’ar deprinde cu ideia că
   România-Mare nu s’a făcut nici pentru câștiguri materiale, nici pentru suc-,
   cese de partid.                                                   2V. lorga


Monumente istorice.


        Tot pământul românesc cât îl cuprindeau cele două prin- '
  cipate dunărene e acoperit dealungul și dealatul cu rămășițe,;!,
  istorice ale unui trecut glorios: mănăstiri și biserici, schituri și $1
  schitulețe, cetăți și palate stau mărturie vie pentru un trecut ul
  mare al unui popor, mic la număr, dar însemnat prin faptele,
  prin luptele și suferințele sale seculare, prin înțelepciunea'con-'"®
  ducătorilor săi și prin hărnicia și vitejia sa proprie.

        La șes și pe dealuri, în afurtdăturile văilor și pe piscufile '|l
  neumblate ale munților, în sate și în târguri, la crucile drumu- J|
  rilor și în ascunzișul întunecos al pădurilor nestrăbătute străjueăcₜJ|
  ca semne ale unei civilisații vechi, înțelegătoare a rosturilor -1
  omenești ctitoriile domnitorilor biruitori, ale boierilor și jupâ-¹
  neselor evlavioase, ale mitropoliților și călugărilor cărturari? "4

        Să privim numai partea muntoasă a Moldovii, »patria mă-' a
> năstirilor«, pământul clasjc al mănăstirii moldovenești cu lănțul-.
nesfârșit de mănăstiri și schituri ca: Bistrița, Neamțu, Pobrata, -ț
Slatina, Văraticul, Agapia, Sihla ș.a., foastele capitale: Suceava,   J

   Iași, Târgoviște, București cu numeroasele lor biserici și vdm -
  aveă o icoană, deși incompletă, a măreției din trecut.              ¹1

        Cine-ar putea arătă în cdvinte cât de mare e însemnătatea
  acestor relicvii din trecut!

        Odată interesul istoric: aproape toate faptele și.întâm-' ,3i
  piările de seamă ale istoriei noastre se leagă de aceste mănă-

803


    știri și biserici; apoi interesul artistic: cele mai multe din aceste
  biserici sunt capo-d’opere în ce privește pictura și înfrumsețarea
  interiorului, în ce privește comoara de lucruri vechi de-o deo-
  sebită frumusețe ce au mai fost scăpate din valurile înfuriate
  ale timpurilor vitrege; nu mai puțin interesante sunt ele și în
  privința arhitectonică, înfățișând multe din ele opere xde arhi-
  tectură de forma cea mai frumoasă și, ceea ce e și mai prețios,
  de o originalitate necontestată; în sfârșit nu trebue uitat nici
  rolul cultural al mănăstirilor având multe din ele un trecut fru-
  mos nu numai ca lăcașuri de credință, ci și ca locuri de apărare
  în timpuri de grea cumpănă, ca adăpost de tipografii, de călu-
  gări muncitori pe câmpul literaturii religioase și profane, ca
  localuri de școală, asiluri de bătrâni, spitale etc.

       Aproape tot ce are trecutul nostru mai de seamă se leagă
de aceste clădiri; o mare parte din istoria noastră se rezumă
în istoria acestor mănăstiri și biserici.

       De ele sunt legate isbânzile marilor noștri voevozi cari pe
urma lor clădiau ca amintire și mulțumită Tatălui Ceresc lăca-
șuri dumnezeeștijpe păreții lor vedem și azi chipurile acestor mândri
apărători și înțelepți cârmuitori ai pământului românesc în haina
lor scumpă bizantină sau în costumul de. mai târziu de modă
poloneză; amintirea marilor boieri, sprijinitori de frunte ai operii
domnitorilor tot ele ni le păstrează; strâns legate de ele sunt
însă mai ales faptele îndrumătorilor și păstorilor credinții, ai
mitropoliților Moldovii și ai Ungro-Vlahiei: ele reprezintă moș-
tenirea trecutului, de care înnodând în prezent firul desvoltării
să înnaintăm spre viitor!

       „Jun. Lit.“ a VI. (1909) No. 9 (Sept.) p. 173, Cernăuț.

George Tofan.



                                             1

 Răul societătei moderne consistă în faptul că tinerii știu chimia,
geodesia, pirotehnica dar nu știu a face sacrificii de da-
torie, nu știu să respecte ceea ce este respectabil. Se fac astfel
presumtioși, nefolositori tării și nesuferiti. In prima etate temelia'
temeliilor este respectul pentru părinți, din care naște ideia că
ceea ce ei ordonă trebue executat; nu însă cunoscându-se cauzai,
ci pentrucă ei sunt aceia <pari ordonă.                 D’Azeglio.


9*.

— 804


Alexe Mateevici.

       Pe părintele Alexe Mateevici l-am cunoscut la Iași, în vara lui 1917
cu puțină vreme înainte de a se prăpădi pe frontul moldovenesc de tifus ।
exantematic. Pe atunci Basarabia călca peste obezile sfărmate ale veacului
negru și îșî trăia, ca republică de scurtă durată, întâiul farmec al libertății.
Pribegi ardeleni și bucovineni trecuseră Prutul și acolo, împreună.cu un -
mănpnchiu de tineri revoluționari basarabeni, fruntașii de astăzi ai provin-
ciei, întemeiau cursuri de carte românească. Alexe Mateevici, preot în
armata, rusă din Carpați, își împărțiă ostenelele între pravoslavnicii și
molaticii lui fii duhovnicești cari pierduseră râvna războinică, și între frații
lui de sânge în cari mijiă râvna țării mame. In Iași, strângea cărți de
literatură românească pentru Chișinău, unde el însuși eră însărcinat să
facă lecții. Par’că-1 văd și-acuma: voinic bărbat, spătos și rumen, în an-
tereu cenușiu rusesc, fără plete încâlcite ca Ța Sântagora, cu barba apos-
tolică redusă la un cioc blond, vorbiă răspicat o moldovenească peste care
apăsă, fără voia lui asprimea unui accent muscălesc, dar aveă în cuvinte
și în zâmbet o blândețe comunicativă care te împrieteneă fără zăbavă.
Răscolind prin anticării, mi-a spus de studiile lui teologice la Academia
Kievului, de catedra lui la un seminar, de strădania revoluționară a lui și a jH
prietenilor lui cari țineau, ca și dânsul, să dea democrației  biruitoare    «

coloarea națională românească.       Nu se lăudă, nu peroră. Vorbele lui   'm|

veneau simple și grele dintr’un      adânc sufletesc unde s’au frământat

îndelung idei și sentimente neîngăduite.  Părintele Mateevici  eră dintre   ’l

acei așa de puțini • cărturari basarabeni pentru cari- conștiința națională
eră bunul lor suprem. Ură pe ruși, deși eră preot. Vreau să spun cu
asta că între moldovenii basarabeni dacă a fost vreo categorie socială pe
care țarismul pravoslavnic a nimicit-o mai deplin în sufletul ei străbun ,
și-a absorbit-o mai servil în cauza lui, aceasta a fost preoțimea. Țarismul
s’a prăbușit, dar noi am întâmpinat în preoții Basarabiei pe cei mai îndâr- “
jiți antiunioniști, pe cei mai neînduplecați credincioși ai »sfintei Rusiic, 3
idolul monstruos care totuși nu mai eră în templu. Alexe Mateevici ură.    J

Terrpinația numelui său îi făceă rău și-mi spunea cu o bucurie naivă
hotărîrea Iui de a și-l schimbă în acela de Mateescu. Căci el aveă ureche j
pentru armoniile limbii românești pe care de multă vreme le prindeă        ;.s

în stihuri robuste. Am aflat dela dânsul că are două caiete de »poeme*     1

pe care voiă să le facă două cărți. Nu știu unde vor fi aztăzi manus- . ■
crisele lui. Știu însă că d. Petre V. Haneș pe vremea când făcea lecții la
Chișinău a închinat o conferință duminicală poetului Alexe Mateevici și      *

cred că nu va fi strein de hârtiile rămase să supraviețuiească acestui cân- ■’

tăreț fără noroc.

       Poeziile publicate îl arată ca pe un luptător social național. Des-   4

\joltat sub interdicția rusească, sufletul său de poet a gustat în limba ro- ;

mânească, dulceața fructului oprit care, tocmai prin aceasta, îți este de    t


                                                                          <
                                                                          ';al

805


                                                                         mii de ori mai scump. Și ne-a lăsat astfel cel mai fumos imn pe care l-a
                                                                         închinat cineva graiului nostru:

                     Limba noastră-i limbă sfântă,

                     Limba vechilor cazanii,
                     Care-a plâng și care-o cântă
                     Pe la vatra lor țăranii.

I

      Pe țăranii aceștia cari o plâng și cari o cântă, i-a îndrăgit poetul
pentru însușirile lor de paznici ai comorilor străbune împotriva veacurilor,
dar și pentru truda nerăsplătită a lor și a generațiilor trecute. Vestitor al
unei vremi nouă pentru neamul lui, Alexe Mateevici a ridicat în zorile
renașterii un glas bărbătesc în care preotul și poetul au revărsat laolaltă
aceeași credință mântuitoare. Mie mi-a rămas în minte așa cum l-am
văzut întâia și ultima oară: depărtându-se cu vraful de cărți prăfuite la
subțioară, fericit că le-a găsit, fericit că le poate duce acolo unde eră în-
tuneric, să le aprindă ca pe niște sfeșnice nemuritoare la altarul conștiinței
naționale.                                            Nichifor Crainic.


Limba noastră.

La deschiderea cursurilor de învățători moldov.eni în Chișinău
(17 Iunie 1917.)


Limba noastră-i o comoară
In adâncuri infundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Intr'un neam, ce fără veste
S’a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre;

Roiu de fulgere ce spintec
Nouri negri, zări albastre

Limba noastră-i graiul panii
Când de vânt se mișcă vara:
In vestirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au /ara.


Limba noastră-i frunză verde,
Sbuciumul din codri veșnici,
Nistrul lin ce’n valuri pierde
A’ luceferilor sfeșnici.

Limba noastră-i vechi isvoade,
Povestiți din alte vremuri
Și, cetindu-le ’nșirate,
Te'nfiori adânc și tremuri.

Limba noastr’a fost aleasă
Slavă să ridice'n ceruri,
Să ne spuie'n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor Cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Inviați-vă dar graiul
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slimul, mucegaiul,
Pe uitarea’n care geme.

Strângeți piatra lucitoare,
Ce din soare se aprinde:
Veți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.


806 —


/•

        Nu veți plânge-atunci amarnic
       Că vi-i limba prea săracă,
       Și-ți vedea cât îi de darnic /
       Graiul țării noastre dragă;

        Răsări-va o comoară
       In adâncuri înfundată,
       Un șireag de piatră rară
       Pe moșie revărsată.

Preotul A. Mateevici.






Unui profesor mort.

Dr. A. Sădeanu (1914).


Și iar răsări în fața mea ființă,
Ce mi-ai fost vieții mele ’ndrumător.
Demult n’avem de Tine vreo știință
Și mort ești azi în seama tuturor,
Dar mie-mi -ești de-apururea în vieață,
Și graiul Tău l’aud din alte lumi,
Mă chiemi și azi mângăitor în față,
Și-mi dai povața vechilor străbuni.

Eu cum te.-ascult cutremurat și dornic,
Mă pierd în vraja nălțătoarei legi,
Ce mi-o descoși din multe sfaturi spornic
Și-a vieții grea enigmă mi-o deslegi,
Sfios m’aștern supuselor evlavii
Câte răsar din graiu-ți înțelept,
Ca pe-un stăpân, ce îl urmează sclavii,
Te urmăresc cu somnul și deștept.

Ce taină m’a legat cu umilință?

Și ce tării mă înfășoară’n gând?
Și sufletu-mi, sbătut de suferință,
Dece te-așteaptă veșnic tremurând?
Oh, mare-i tâlcul unui mort, ce-și are
lirfermecatu-i rost cuvântător
Un dof pribeag și gânduri călătoare,
Ce izbutesc când trupurile mor.


Tu ai pierit sub steag strein, în luptă,
Cum ne-au pornit pe toți dușmanii răi ! ;
Cum ne-au sortit o vieață ne’ntreruptă j
Să o purtăm cu fyrci și ’ntre călăi,
Ei Te-au răsbit în urmă cu păcate, 1
De Ți-ai dat chiar și vieața în răsboju,';|
Voind c’amarul lacrimilor toate '3
Vărsate fie numai între noi... J

Dar totuș fu și pentru noi o vrere,
Când ai trecut de pragul crudei sorți,
Căci moartea Ta ne-a dat nouă putere ᵥ
încât ne-am pus nădejdea în cei morți,
Și am simțit în suflet cum străbate
Dorința Ta ’ntre cer și pe pământ,
Iar noi vedeam cum crește iar dreptate ..
Prin rostul Tău și Dumnezeul Sfânt. >

...Și-acumTe-ascultcutremurat și dornic, <
Pierdut în vraja ’nălțătoarei legi, ”
Ce mi-o descoși din multe sfaturi sporhic
Și-a vieții grea enigmă mi-o deslegi, ;
Căci eu Te am de-apururea în vieață
Și graiul Tău l’aud din alte lumi,
Mă chiemi și azi mângâietor în față
Și-mi dai povață vechilor stăbuni.

Aurel Contrea.

— ep7 —


Dr. A. Sădeanu.

      Tânărul profesor al școalei normale din Arad căzii în toamna anului
 1914 în Galiția, aproape în acelaș timp cu Sandi Bogdan. Și de el se legau
 frumoase și îndreptățite nădejdi. In colaborare cu un coleg a scris mono-
 grafia istorică a școalei normale din Arad cu prilejul centenarului acestei
 școli (1912) și a adunat și date nouă despre Gheorghe Lazăr prin arhivele
 Vienei, despre cari a făcut și o dare de searnă într’o conferință, al cărei în-
 ceput îl reproducem aici.

 CV de ași grăi în limbile omenești și îngerești, dacă dragoste
 nu am făcutu-m’am aramă sunătoare și chimbal răsunător.
 Și de ași aveă prorocire, și ași ști toate tainele și toată știința și
 de ași aveă toată credința în cât să mut și munții, dacă dragoste
 nu am, nimic nu sunt.            St. Pavel, Către Coi’iteni Ep. I-

 Feciorii cei buni adaog și cresc numele părinților lor și’l fac
 fără de moarte; iar cei răi feciori ocărăsc și sting numele
 părinților buni.         '                 Necuiai Costin.

808


Date nouă despre Gheorghe Lazăr.*)

        în jumătatea a 2-a a veacului al XVIII-lea vedem, ivindu-se
  la Românii din Ardeal o mână de oameni luminati și învăpăiați
  de dorul fierbinte, de-ași ajută și trezi neamul la vieață, la
  conștiința de sine în chipul cel mai puternic prin ideile și
  străduințele lor.

        Cine n’a auzit și nu cunoaște numele strălucite ale celor
  trei învățători săraci ai neamului । românesc, începătorii re-
  genărării noastre naționale, «treimea muncitoare și înțeleaptă*:
  Samuil Clain, Gheorghe Șincai și Petru Maior? Acești oameni
  cu cultură aleasă apuseană și cu dragoste nețărmurită de
  țărănimea noastră, «care n’aveă nici un drept: nici măcar
  dreptul la compătimire, nici măcar dreptul la milă nu-1 aveă«,
  făcură prin truda și suferințele lor să scânteie mzii întâiu la
  neamul nostru necăjit ideile, cari puseră temelie conștiinței
  naționale pentru mântuirea sufletului românesc de pretutindeni.

        Dupăce aceștia făcură studii întinse la Viena și Roma și J
se inspirară pentru toată vieața din pietrele străvechi, monu- <1
mentele cetății veșnice ale divului urzitor al neamului nostru, |
' se întorc acasă și așezându-se în centrul culturii românești,
în Blaj, se fac acum cei mai însuflețiți propagatori ai evan-;
gheliei nouă, evangheliei Românismului. Și abia începură să dea '
deosebită atenție și îngrijire cultivării limbii și istoriei românești, «
școlilor românești, în fruntea cărora erau puși; abia începură. '
să răspândească razele binefăcătoare ale culturii naționale la «Ș
neamul nostru și să-i vestească zorile învierii sale, când chiar /
pentru această împrejurare ajunseră în conflict cu vlădica lor
din Blaj, Ion Bob, care deveni cel mai mare dușman acestor ᵥ
dascăli înțelepți. Și fiind acel vlădică «puternic prin mitra și
cârja lui, prin bogăția lui, prin sprijinul, ce-i dădeau cârmui-
torii«, fură siliți să părăsească cu adâncă durere în suflet acel .
focar de cultură românească din Blaj, de care ei legau cele? .
mai mari nădejdi pentru viitor. Porniră astfel acei trei apos-
toli ai neamului, în urma prigonirii din partea episcopului lor, /
care ură pe toți ceice-i puteau face umbră prin superioritatea

        • Actele originale ref. la Lazăr se vor publică, îndatăce vbiu fi finit ’
  cu scrutarea lor.                                               ,

                                                                ' I
                                                                ?l

809


                                                                    lor intelectuală, pe calea de suferinți. Samuil Clain a murit
                                                                    în cea mai mare mizerie la Buda, unde-și câștigă o bucățică
                                                                    de pane, ca corector al cărților românești. Gheorghe Șincai
                                                                    pribegi din un loc într’altul, purtând în spinare cronica sa
                                                                    udată de lacrămi, și »abiâ a găsit un adăpost la un școlar al
                                                                    său, la un străin, abia a găsit un locșor unde să moară,
                                                                    cu mult înainte de sfârșitul firesc al zilelor sale.« Iar al treilea,
                                                                    Petru Maior, părăsindu-și chiar și situația sa modestă de preot
                                                                    și protopop din Reghinul-Săsesc, »s’a bucurat apoi fără margini,
                                                                    că și-a găsit hrana în corectarea cărților românești* (lorga) fa
                                                                    tipografia crăească din Buda, unde fusese și Clain.

       Iată soartea celor dintâi învățători mari și zeloși ai
 Românilor!

       Cu toate acestea acești oameni de bine, prin spiritul și
 munca lor dezinteresată făcură mult pentru neam,* căci »faima
 scrisului lor, și ideia, care porniă dela iacest scris* aprinse
 inimile însuflețite ale gltor învățători, altor apostoli ai neamului»
 cari îi urmară și răspândiră cu tărie și îndărătnicie depe ca-
 tedră și amvon ideia mântuitoare, și de a căror activitate rod-
 nică este strâns legată desvoltarea și înflorirea școlii cu limbă și
 duh românesc, în jumătatea primă din veacul al XlX-lea.

       Locul cel dintâiu între acești învățători îl ocupă fără
 îndoeală, Gheorghe Lazăr și Dimitrie Țichindeal. Aproape
 în acelaș timp erau chemați, ca prin cel mai puternic și sfânt
 mijloc de educație pentru un popor, prin școala românească,
 să devie desrobitorii și mântuitorii unui neam. Unul la cursul pentru
 candidații de preoți în Sibiiu, apoi la școala dela Sf. Sava în
 București, iar altul la preparandia (școală norțnală) din Arad.

.                 Dr. Avram Sădean

  Dintre toate popoarele lumei, cel mai mândru și cel mai cura-
 gios, dar tot-d’o-dată cel mai cuminte în sfaturile sale, cel
 mai statornic în principiile sale, cel mai dibaciu, cel mai muncitor
 și în fine cel mai răbdător a fost poporul roman. Din toate aceste
 însușiri s’a format armata cea mai puternică și politica cea mai
 prevăzătoare, cea mai hotărâtă și cea mai consequentă ce a fost
 vr’o-dată. Sinteza sufletească a unui Roman erâ dragostea de
 patrie și de libertate. Sub acest cuvânt de libertate, Romanii înțe-
 legeau un Stat în care nimeni nu este supus de cât legei, și unde
 legea este mai puternică de cât oamenii,                  Bossuet.

810


Ion Grămadă.

      Tânăr scriitor bucovinean căzut eroic în luptele dela Șiret (1917).
  Aveă talent literar mult promițător. A scris monografia societății studențești
  „România Iună“ din Viena; în biblioteca „Steaua" a publicat „Bucovina de
  altă dată", pe lângă un număr mare de articole risipite în diferite foi și re-
  viste.


Poetul P. Cerna.
(Schiță biografică).


i
i
i


Viena, 8 Aprilie 1913.

      Acum, în pragul primăverii, când înmugurește firea, cel mai
profund și poate cel mai învățat dintre poeții români din noua
generație, P. Cerna, cu numele adevărat Panait Stanciov, a murit
azi dimineață în Lipsea, încunjurat numai de puțini prieteni,
cari i-au străjuit la căpătâi până ce și-a dat ultima suflare.
Boala i-a fost de scurtă durată: Joi în 3 April s’a declarat pe
neașteptate o pneumonie acută, care-1 înspăimântă așa fel,
încât chiar în aceeaș zi i-a telegrafiat din Lipsea prietenului
său iubit, dlui Dr. Romulus Cândea, care a venit pentru câteva
zile la Viena pentru a cercetă arhivele de aici. In telegrama
sosită la Viena pe la vre-o 4 ore p. m. nefericitul poet îi comu-

811


nică următoarele prietenului său Cândea: «Bolnav pneumonie,
Cerna*.

       In câteva zile boala a progresat rapid, dar prietenii săi
  nu pierduseră încă orice speranță. Dl. Dr. Cândea, care a avut
  deosebita amabilitate să ne dea aceste prețuite date biografice
  relative la Cerna, a primit azi dimineață următoarea cartă
  poștală despre starea sănătății lui Cerna: «De necrezut, dar
  așa e. Cerna e bolnav de pneumonie de Joi. Boala i-a venit
  ca un trăsnet. Noroc că nu-i gravă, Vreau să zic că până acum
  e pneumonie simplă, care-și urmează cursul normal. Nu s’a
  ivit și avem mari speranțe că nu se va ivî nici o complicație.
  Doctorul care-1 îngrijește ne-a dat asigurarea că în zece zile
  răul va fi înfrânt și înlăturat. Nu te îngrijă.' Noi îl avem în
  mare pază. Ziua stăm ₜcu schimbul la el, iar noaptea e lăsat
  în grija unei surori de caritate. Dna și Dr. Zarifopol (ginerele
  dlui C. Dobrogeanu-Gherea. Nota autorului) sunt de asemenea
  printre cei mâi devotați îngrijitori ai lui. Nu te deranja dar și
  nu-ți întrerupe cercetările de acolo. II vei găsi sănătos la reîn-
  toarcere. Cerna ți-a telegrafiat la început, temându-se că nu va
  fi nimeni din noi în Leipzig. Cum însă nici unul n’am lipsit de
  aici, grija lui a căzut. El m’a rugat să vă scriu și să vă spun
  să nu vă întrerupeți cercetările. Al d-v. cu prietenie Ștefănescu
  Goangă«.

       Scrisoarea dlui Ștefănescu Goangă ne-a mai liniștit puțin,
  ba aveam chiar nădejde că nu o să i se întâmple nici o pri-
  mejdie. Dar ... azi seara dl. Dr. Cândea primește în limba
  germană următoarea telegramă, care ne-a lovit ca un trăsnet:
  «Cerna a murit azi dimineață, slăbindu-i inima Zari.fopol«.

       Știrea morții lui Cerna a produs printre Românii din
  Viena, în special în sinul tinerimei, o profundă impresie și
  unanime regrete după tânărul poet, care promitea să atingă
  poate cele mai înalte culmi în poezia noastră. Aceeaș impresie
  tristă va domni însă pretutindeni unde locuesc Români cari
  i-au cetit poeziile pătrunse de o Jnotă filozofică, ce n’o întâlnim
  decât la Eminescu și la Vlahuță, poeții favoriți ai lui Cerna.

       El moare foarte tânăr, în floarea vieții, căci abia avea
  vre-o 29 de ani. De origine eră bulgar din Dobrogea româ-
  nească. Tatăl, care a murit înainte de a se fi născut poetul,

812


pare să fi fost învățător. Țânărul Stanciov, căci acesta-i eră
numele adevărat, a urmat la liceul «Nicolae Bălcescu« din Brăila,
unde și-a și terminat studiile secundare, după cari â trecut la \
universitatea din București. Aici a urmat mai întâi la filologie,
de unde a trecut apoi la filozofie la dl. T. Maiorescu, care i-a
fost un protector foarte călduros, căciCerna eră sărac de acasă.
Unde și când a publicat primele poezii, nu știu; la începutul <
carierei sale literare a fost însă împotriva «Sămănătorului®, ba ■« \
chiar a ținut la București și o conferință împbtriva acestei
reviste. Dl N. lorga, luând conducerea »Sămănătorului«. a des-
coperit în P. Cerna un talent remarcabil, pe care l-a câștigat j
cu timpul pentru «Sămănătorul®. Aici au apărut pe rând mai 1
multe poezii de Cerna, între altele »Cătră pace®, care trăda pe i
viitorul poet mare. A scris apoi, după dispariția vechiului «Sămă- J
nător® la «Convorbirile critice* ale dlui M. Dragomirescu, căruia
îi revine meritul de a fi atras atenția lumii literare asupra       ’l

acestui nou talent,    plin de originalitate și de profunzime

filozofică.

     N’a stat însă mult la «Convorbiri critice*, căci a intrat
între colaboratorii «Convorbirilor literare®, unde a aflat mai
mult decât o apreciere platonică. Dnii Maiorescu și Mehedinți â
au stăruit să capete o bursă, cu care să plece la studii în-' M
Germania, unde aveă să se ocupe cu filozofia, cu estetica și • $
cu istoria literaturilor. In țară aveă să capete la întoarcere o
catedră la universitatea din București. Prima universitate din
Germania, la care a urmat mai întâi, a fost cea din Heidelberg, '’ft
unde a stat numai un semestru, căci de aici a plecat la Berlin,
apoi la Lipsea.

     La Heidelberg a cercetat cursurile lui Wilh. Windelband,
renumit prof. de filozofia antică; în Berlin a fost elevul vestitului
anglist Alois Brandl, alui Erich Schmiedt, prof. de istoria literaturei
germane și a lui Alois Riehl, filozof. In Lipsea s’a ocupat foarte .
mult cu limba engleză, cu istoria literaturei universale, cu filo- ’
sofia și estetica. Ținea mult la profesorul Foerster, dar mai
ales la Volkelt, prof. de filozofie și estetică. La Volkelt, care-1 Ș
aveă pe Cerna foarte drag, a luat drept teză de doctorat:           I

«Die philosophische Gedankendichtung,» o teză caracteristică        4

pentru Cerna. Primul referent al tezei a fost Volkelt, iar core- j

— S13


ferent Ed. Spranger, pedagog și filosof, elev al marelui Paul-
sen. Teza lui Cerna a făcut excelentă impresie asupra lui
Volkelt care i-a admirat cunoștințele din literatura universală,
zicându-i: »Ich bin entziickt von ihrer Arbeit® (Sunt încântat de
lucrarea d-tale), In 25 Februarie a. c. și-a luat doctoratul cu
excelență.

     Anul trecut volumul lui de poezii, primit așa de bine în
lumea literară, a fost premiat, în urma raportului dlui Duiliu
Zamfirescu de Academia Română cu 3000 franci din premiul
»Adamachi«. Cerna a primit fericita știre într’o Duminecă după
amiași din luna lui Mai a anului trecut. Tocmai cetea îm-
preună cu dl Dr. Cândea un capitol din teza, pe care am
amintit-o.

     O biografie asupra lui Cerna încă nu s’a publicat până
acum. D-șoarele Volcinschi din Cernăuți, eleve ale dlui Puș-
cariu, au primit însă dela Cerna date autentice pentru biografia
ce-o pregătiau dlor și căre i destinată pentru ^Crestomația® ce
va apare în curând sub îngrijirea dlui Pușcariu. Cerna, curios
poate să știe cine-s d-șoarele din Bucovina cari voesc Să-i
scrie biografia, a plecat anume la dlor în Boian (Bucovina) ca
să le dee informațiile dorite.

     In timpul din urmă umblă cu gândul să plece-la Italia,
unde avea șă se întâlnească cu dl S. Mehedinți, care ia parte
zilele aceste la congresul geografic din Roma. II muncea mult
gândul în vremea din urmă să publice o antologie românească, •
pentru care voia să ceară concursul dlui Vlahuță, care ține
foarte multă la Cerna. Ideea cu antologia i-a venit poate
cetind »Hausbuch deutscher Lieder,» compus de poetul german
Ferdinand Avenarius, care este — după părerea lui Cerna
— cea mai bună antologie germană. Pentru antologia lui aveă
niște poezii admirabile de niște poeți obscuri, ca bună oară un
oarecare Corbea, acum magistrat, pe cari îi descoperise prin
niște reviste socialiste vechi. Dintre scriitorii români morți
avea o profundă pasiune pentru Eminescu, iar dintre cei în viață
îi iubea mai ales pe Vlahuță și Delavrancea, simpatiza insă și
cu losif și Goga. La dnii Maiorescu, lorga și Mehedinți privea
cu multă admirație și recunoștință. Planul lui în timpul din
urmă era să se puie în înțelegere cu dnii Coșbuc, Vlahuță și

814 —


Gorun, ca să reînvie vechiul »Sămănător« și să-l puie din
nou sub conducarea dlui lorga.                                       <,

      Poezii scrise și nepublicate nu avea multe,' căci el le
ținea aproape pe toate în cap și numai după multe cizelare le
punea pe hârtie. Avea un admirabil ciclu de poezii asupra J|
»VârfulUi cu dor« și asupra munților Sinaiei. Poezia »După
un veac«, scrisă anul trecut cu ocazia serbărilor pentru Basa-
rabia și publicată în »Convorbiri literare/ a făcut-o în două
zile după olaltă.                                                    j

      Cerna avea o inimă deosebit de nobilă. Dl Dr. Cândea
ne povestește relativ la aceasta următoarea întâmplare: O' |
văduvă din Iași, sărmană și cu mai mulți copii, ceruse printr’un 1
ziar din regat sprijinul publicului. Cerna cetind acel apel, s’a J
înduioșat și a trimis acelei femei, pe care o chemă Paulina, J|
vre-o șase franci, primind o epistolă de mulțămire dela biata a
femee.                                          '

      Luni la 1 Aprilie, fiind rugat cu multă insistență de dl. Dr.
Cândea, s’au fotografiat amândoi. Cerna avea de gând să
trimită o fotografie și mamei sale. Sărmana mamă!... Cât de
zdrobită-i va fi inima la auzul tristei știri despre moartea prin tl
streini a marelui ei fecior, după care jălește un neam întreg!'

      Și tocmai acum i-a cuprins sufletul și trupul acea »pace«,
pe care a cântat-o în tinerețe, acum când reinvie natura și se
gătește, cu podoabe pentru a fi cântată de poeți...

/. Grămadă.

Ăface bine și a se simfi înfruntat,
regală.
*

Om bine-făcător este acela care dă mai
dă mult.

                                 *

Noblețea și virtutea fiind aceiași calitate,
de cât virtutea.

                                 *

Cep mai bun partid politic e acela care
trebuința cea mai mare a momentului.

                                 *

Este’ mai puternic acela care se învinge pe sine, de cât acela
care cucerește o cetate.                                 Schiiier.


este o satisfacfiune 1

. .‘-i

             Antistene.

â

bine, nu acela care

V. Hugo. ’

nu există altă noblețe J ji
             Antistene.

acordă principiile cu ;

- ăiâ -          ' .          '       '


Mircea R.               Șirianu.

       Printre tinerii universitari cari în anii premergători răsboiului au
avut, în mișcarea naționalistă, un rol despre care istoria va trebui să ,
vorbească, se distingea un tânăr brun, cu ochii de foc, cu vorbă înflăcărată
cu condeiul ager, entusiast și elocvent, temperament de «agitator» neobosit '
și în acelaș timp om de solidă și proaspătă cultură: Mircea Russu Șirianu.
Eră unul dintre aceia, cărora duhul vremurilor părea a le prevesti, cu o
tainică putere, aprdpierea vremurilor mari și hotârîtoare pentru întregirea
neamului, și toată încordarea voinței sale puternice și-o îndreptă înspre
această țintă, .preocuparea de fiecare clipă a tinerei lui vieți.

       Isbucnirea marelui răsboiu l-a găsit la Paris, unde tocmai își luase
cu străllicire doctoratul în drept, luptând cu mari greutăți materiale, dar
totuși găsind timp și energie ca paralel cu studiile sale să fie unul din
campionii cei mai de valoare ai propagandei române în Franța; chiar teza
lui de doctorat trată despre «Chestiunea Transilvaniei și unitațea politică
română», o lucrare ce, retipărită în. volum, a fost apreciată și lăudată de
fruntașii vieții politice franceze, Clemenceau, Pichon, Bartoux și atâția
alții, cari toți i-au mărturisit, și în scris, că aii citit cartea cu mult interes
și au învățat din ea a cunoaște mai bine «chestiunea română».

       Prevăzând că România nu va putea întârziă a întră la rândul ei în
acțiune, și arzând de nerăbdarea de a o vedeă alăturea de Franța, precum
și de temerea unei alăturări la Puterile centrale, a părăsit Parisul și a
încercat să revină în țară prin Elveția și Austria, ca să-și facă datoria de
patriot și soldat. România eră încă în neutralitate, și Mircea R. Șirianu
credeă că puteă riscă o întoarcere prm Austria. S’a înșelat însă, ■ căci
spionajul austriac funcționă destul de vigilent, pentru ca la prima stație de
graniță, austriacă acest «agitator primejdios* să fie arestat și apoi internat
într’un lagăr de «suspecți», la Katzenau, dimpreună cu mai mulți alții, mai
ales italieni, De două ori, inimosul tânăr a încercat să evadeze, nerăbdător
de a așteptă îndelungate demersuri făcute dela București pentru eliberarea
lui, și de două ori a fost prins, aproape de țintă, și reintegrat cu rigori
din ce în ce mai mari, în lagărul internaților. In sfârșit după luni de zile
îndelungate de torturi morale, oficialitatea austriacă fiind în imposibilitate
de a mai refuză mult timp eliberarea unui supus al unui stat neutral,
Mircea R. Șirianu se reîntoarce în țară.

       Aci, din prima zi își începe activitatea fierbinte, tinerească, pentru
întrarea României în acțiunea alăturea de Puterile înțelegerii, și — ziua
de 15 August 1916 a fost pentru dânsul o zi de delir. El nu eră om de
arme, dar eră soldat, și cu acea conștiențiozitate ce depuneă în toate ac-
țiunile lui, își făcuse instrucția militară cu distincție și se numără pintre
cei mai prețuiți ofițeri de rezervă. Studiile, cunoștințele, aptitudinile lui,
l-ar fi desemnat pentru un alt rol decât acela de combatant, — dar când
un șef al lui i-a spus: «Ești prea bun ofițer decât ca să nu mergi pe front»,
— el n’a ezitat o clipă, a încins sabia și a pornit... la moarte.

. ■

          ’              .       . - S16 ■                                         J

: , ■ ' 1

     •i Sublocotenent în regimentul de infanterie 80„ a întrat cu acest-
   regiment în iadul Turtucaiei, — pe când dânsul la plecare, visă trecerea        4

   peste Carpați. Acolo, la Turtucaia, un camarad al său spune că, în mo-          A

   inentul când în ploaia de obuze unii începuseră retragerea, un sergent i-a
aruncat în trecere vestea: >A căzut domnu’ sublocotenent Șirianu! L’am ‘ $
• văzut aducând mânile peste pântece și căzând.« Mircea Șirianu a căzut cu ®
fața la inamic.

          Puhoiul bulgar a trecut peste cadavrul lui, poate peste trupul unui îs
   rănit numai, și de trei ani osăminteîe lui zac acolo, amestecate cu țărâna 3
   ce i-a băut sângele lui tânăr, și cu osăminteîe atâtor alți eroi, dintre cari J
   niciodată nu se vor mai puteă alege.                                            1

          De sigur, jertfa vieții pentru patrie a celui mai umil luptător, este
   egală cu jertfa și a celui mai bine înzestrat dintre dânșii. Dar patria pierde |
   de două ori, când s’a jertfit vieața unei personalități, ce după victorie ar- j
   fi putut aduce serviciile cele mai neprețuite patriei renăscute.

          Aceia cari au‘agitat cu cuvântul și cu condeiul, pentru Intrarea
   noastră în răsboiu aii fost mulți. Dar aceia dintre ei, cari au plătit cu
   tribiitul vieții lor înfăptuirea idealului pentru care au luptat, sunt mai puțini, ;
   și în fruntea 16r trebuie să stea scris pentru vecie numele lui Mircea '
   ■ Russu Șirianu.

          Nu e nevoie de cuvinte mari, de fraze împodobite. E o poveste
   simplă, dar în simplitatea ei măreață, ca și, un cânt de epopee.

Ion Gorun.



     i O zi de primăvară la Versailles.

        Versailles!... Câte amintiri istorice pline de imaginile
  când strălucitoare când însângerate ale unui trecut. furtunos,
  câtă splendoare, câtă glorie și câtă durere nu evocă acest
  nume!. Acest castel frumos ca din povești și somptuos cum,
  nu mai există altul în lume a văzut gloria cea mai mare și în • ³
  acelaș timp durerea cea mai adâncă a acestei țări care a știut
  să se sacrifice de atâtea ori pentru ideile mari și generoase,
  pentru umanitat^: Franța.

        In palatul din Versailles a fost întrunită cea mai splendidă «
  curte domnească din câte au existat vreodată: curtea «regelui
  soare«: alui Ludovic XIV. Nicăiri și niciodată arta și literatura î

  nu și-a găsit tin adăpost așa de bun și așa de frumos ca în       |

  feericul palat al regelui soare unde se reuneau literați nemuri- .
  tori, cari aparțin omenirei întregi ca: Racine, Corneille, Moliere, .
  Bossuet, Fenelon ... Sălile ipari și somtuoase de marmoră j

— 817 —


  răsunau odinioară de zgomotul unei vieți intensive și pline de
farmec, oglinzile de cristal reflectau costumele luxoase ale
duceselor, marchizelor, conteselor, iar în mărețul parc al pala-
tului Ludovic (Louis) XIV, deja în culmea gloriei sale, își
plimbă pe Mme de Montespan prin misterioasele alee ...

        Palatul din Versailles a văzut nu numai gloria literară a
Franței dar și gloria ei politică. De aci dădea ordine Louis XIV
și își trimitea oștirile în campaniile de cucerire. Cu un secol
mai târziu aici s’a semnat tratatul de pace prin care Anglia,
dușmana seculară a Franței a recunoscut independența Statelor-
Unite (3 Septemvrie 1783). Franța a ajutat Statele-Unite să-și
câștige independența și libertatea politică și fiii generoasei
Frânte au combătut, în frunte cu nobilul Lafayette, pentru
Statele-Unite întocmai cum mai târziu și-au vărsat sângele ■
pentru unitatea Italiei, la 'Magenta și Solferino, și pentru uni-
tatea României, în războiul Crimeei... Nobilă națiune care n’a
ștjut ce este egoismul strâmt și care a știut, în atâtea elanuri
de generositate, să trimeată pe câmpul de bătălie pe fiii săi
pentru ideile de umanitate și pentru libertatea națiunilor asu-
prite!... Mare este numărul acelor națiuni cari au profitat de
pe urma pornirilor generoase ale acestei națiuni pe care tre-
buie să o admirăm, căci dela Romani încoace a fost cea mai
strașnică națiune, cea mai glorioasă! Dacă nu voim să admi-
răm prezentul ei, dacă nu ni se dă voe să ne înfrățim cu ea
acum, cel puțin să-i venerăm trecutul!*)

       Acest trecut glorios ne va inspiră pe noi Românii, neam
tânăr și viguros care nu și-a trăit încă traiul și căruia istoria
trebuie să-i rezerve încă multe pagini strălucite. Să învățăm
din eroismul Francezilor, cari au fost fecundați de aceeași no-
bilă rassă ca noi, să fim și noi mari și‘eroici ca ei! Franța
nu mai este astăzi decât un mare muzeu unde fiecare piatră
îți reamintește fapte mark Dacă Francezii invidiază la noi vii-
torul nostru, tinerețea noastră, noi invidiem dar respectăm tre-
cutul lor atât de glorios ... Nicăiri scriitorul acestor modeste
rinduri n’a simțit mai puternic și mai adânc ce înseamnă cu-
vântul patrie și națiune, ce înseamnă amorul adevărat al pă-

      9 Articolul a fost scris în 1913. Nota Red.


10

•s


SIS


  măritului care te-a născut și crescut și al națiunei căreia îi
  aparții ca un fiu, ca o parte din corp, ca în »Sala bătăliilor»
  (La Salle des batailles) al palatului din Versailles, transformat
  astăzi într’un vast muzeu ...   ‘

       Am văzut palatul din Versailles vara trecută, l-am vizitat
  cu deamănuntul, dar nu mi-a făcut o impresiune așa de pro-
  fundă ca acum câteva zile când l-am revăzut în cadrul așa de
  poetic și veșnic frumos al naturei de primăvară. Vbrdele proas-
  păt al primăverei care simbolizează viața eternă a naturei ne-
  muritoare față de vieața de o clipă a omului muritor contrastă
  așa de sfâșietor de trist cu castelul vechiu de câteva secole și
  cu statuele de piatră, înegrită, ale generalilor morți pe câmpul
  de onoare pentru patrie...

       Toate sălile pline de tablouri istorice, reprezentând nenu-
  măratele victorii ale armelor franceze din toate epocile de când
  exista Franța... In marea sală a bătăliilor, cea mai splendidă
  sală de pictură istorică din lume, pe table de marmoră neagră
  sunt săpate, în litere de aur, numele a câtorva mii de prinți,
  generali și amirali, morți pentru patrie ... Afară păsările ciri-
  pesc sub soarele strălucitor de primăvară, viața își continuă
  mersul ei, pe când înăuntru, în frumosul dar golul, deșertul
  palat, cu toate zecile de mii de tablouri și- statui, cu toate miile
  de vizitatori cari furnică prin săli, galerii și coridoare, nu mai
  este vieață... Vieața s’a stins de mult. Nu există decât amin-
  tirea unui trecut mare și glorios...

       Sub Ludovic XIII (1610—1643) acest Versailles nu era
  decât un sătuleț ascuns printre păduri și terenuri mlăștinoase,
  și un »rendez-vous« (loc de întâlnire) de vânătoare. Tânărul
  rege venea câteodată aici să vâneze lupi. Succesorul lui Ludo-
  vic XIII: Louis XIV, regele soare, a decis să facă din Ver-
  sailles un oraș cu un palat,. o reședință unică în lume, o minune.
  Deși avea palatul dela Fontainebleau, foarte frumos și luxos
  și înfrumsețat de predecesorii săi Valois și Bourboni, Louis
  XIV nu se mulțumi cu această reședință;, el voia să creeze,
  prin cuvântul său regesc, un palat și o capitală de care să-i
  rămână legat numele în veci... Și așa a fost.

       Imensele lucrări pentru construirea palatului, pentru facerea
  terasamentelor parcului care este cel mai frumos din lume,








- -3

819


  pentru săparea lacurilor artificiale și a fântânilor de artă au
  început la 1661 și au durat peste cincizeci de ani aproape ■ ,
  necontenit, până la moartea marelui rege. Despre aceste lucrări
  se povestesc minuni Lucrările âu costat câteva miliarde de
  franci... Planurile sunt opera celebrului architect francez jules
  Mansart (dela el a rămas cuvântul «mansardă»). Elevii lui
  Mansart: Le Notre, Lebrun și mai cu seamă Girardon au con-
  tinuat aceste lucrări înfrumsețând din ce în ce reședința regală.

      Astăzi, după terminarea acestor lucrări- (palatul a fost ter-
minat după moartea lui Louis XIV) palatul și parcul din Ver- •
sailles formează un ansamblu unic în toată lumea. Palatul > este
făcut din piatră de granit și din marmură de diferite culori,
predomină însă culoarea roșie și albastră. Deșî întinderea,
massa, palatului este enormă, nu se găsește nici un fir de cără-
midă: totul este piatră sau marmură. Architectura, în care stilul
renașterei predomină, este frumoasă și cochetă, palatul în între-
gime nu este o clădire greoae ca înfățișare, ci, din potrivă, cu
toate dimensiunile sale enorme, îți face o impresiune plăcută
de seninătate "și veselie. Este un stil cu adevărat franțuzesc.

      Parcul este tot așa de frumos. Dosul palatului este format ■
de o imensă terasă, ornată de fântâni săritoare, unde se dădeau
celebrele baleturi sub cerul liber, în epoca de splendoare alui '
Ludovic XIV. Aleea principală a parcului este colosală. De pe
terasă te scobori în alee prin niște scări mari și artistice. Pre-
tutindeni statui, fântâni săritoare și alte ornamente. Aleea prin-
cipală este străbătută de un mare lac artificial, pe care se
plimbă bărcile. Este splendid tabloul ce se desfășoră din fun-
dul lacului, spre palat, care apare ca o minune din povești pe
culme.                                                     ।

      Interiorul palatului este transformat în muzeu istoric. Pe
frontispiciul întrărei se găsesc scrise, cu caractere mari, aceste ■
cuvinte: «A toutes Ies gloires de la France». (Tuturor gloriilor
Franței). Intr’adevăr muzeul reunește toate tablourile, statuete
și obiectele cari pot să*ți evoce istoria așa de furtunoasă și
așa de glorioasă a marei noastre surori latine. Din tifnpul
primilor regi din casa Merovingienilor și până în ziua de astăzi
toate faptele sau evenimentele mari ale Franței se găsesc aici
scrise cu penelul pictorului sau cu dalta sculptorului. Vei.vedeă


10*.

— $20 —


tablouri reprezentând pe Clovis, primul rege al Franței, pe eroul


Charles Martel, pe Carol cel Mare, împăratul apusului, pe Hugo :
Capet, șeful dinastiei regești din urmă, pe Franțois I., Franțois
de Guise, Jeanna d’Arc, fecioara de Orleans, pe Henri IV, J
Louis XIV,' Napoleon I, Napoleon II, Thiers, Sadi-Carnot și        |

terminând cu aviatorul Bleriot... A toutes Ies gloires de la       |

France!...

      Dintre toate sălile și galeriile se remarcă îndeosebi: Sala J
sau galeria bătăliilor (Gallerie des Batailles) și Sala oglinzilor J
. (Sale des glaces). Galeria bătăliilor formează un ansamblu gran- j
dios de mari tablouri istorice reprezentând marile victorii câș- ■
tigate de Franța ... Bouvines, Calais, Marignan, Rivoli, Auster- ;
litz, jena, Friedland, Wagram ;.. De altfel toate sălile sunt așa ;
zicând ticsite de tablouri reprezentând victorii peste victorii.

      Sala oglinzilor, cu vedere spre terasă și parc, este cea mai j
luxoasă dintre sale. Pereții până sus la tavan, sunt formați de j
splendide .oglinzi de Veneția cari sunt prețuite acum la milioane J
de franci. Aici se țineau balurile Curții în timpul lui Louis XIV .1
și această sală pe care o murdărește astăzi cu cișmele pline B
de noroiu orice burghez sau proletar nu-și deschidea porțile
decât aristocrației de sânge ... O tempora ...                     1

      Dar nimic, nimic nu a impresionat pe scriitorul acestor s
însemnări așa de mult ca acele table de marmoră neagră și t


  cu litere de aur în cari suht gravate numele acelor câteva mii
de eroi: prinți, generali și amirali, cari au murit pentru patria
lor... Și fără îndoială că din toate patrioticele tablouri ale
marelui muzeu din Versailles nici unul nu vorbește așa de
direct inimei și mai ales unei inime românești, ca tabloul
, «Patrie» de Vernet, care se găsește la intrarea galeriei bă-
tăliilor:

        Este seara... după o bătălie pierdută. O ceată de sol-
  dați călăfeți francezi șe întoarce, tristă, șbătută, încet de pe
  câmpul de luptă abandonat Prusienilor... In frunte, călare,
  înaintează sergentul care poartă drapelul. El strânge convulsiv,
  cu mâinile încleștate și pline de sângele ce curge din rănile-i
  deschise, drapelul, scumpul drapel; simbolul patriei sfinte ...
  Dar el moare, el e de mult mort, și tovarășii lui cari îl țin
  mereu călare, îl duc așa înainte, cu steagul în mâini... Toți

821


 și-au scos săbiile dând ultimul onor eroului care a murit strân-
 gând la piept simbolul celui mai scump lucru ce avem pe lume:
 patria!...                Mircea Russu-Șirianu.

Dela „Asociațiune“.


    Adunarea generală. In zilele de
17‘și 18 Octomvrie a. c. s’a ținut, cu
mare pompă și solemnitate, adunarea
generală a Asociațiunii, în cadrele unor
frumoase serbări, la Oradea mare. Dintre
persoanele, care au luat parte la adu-
nare, remarcăm: din partea guvernului
pe domnii general I. Rășcanu, ministru
de răsboiu și G. Trancu-Iași, ministrul
muncei și al ocrotirilor sociale; din
partea comisiei de unificare a Transil-
vaniei cu vechiul regat, d-I Dr. Teodor
Mihalț, președintele acestei comisii;
din partea bisericilor Dr. Vasile Suciu,
mitropolit de Alba-Iulia și Făgăraș, Dr.
Nicolae Bălan, mitropolitul gr. or. al
Transilvaniei, loan I. Papp, episcopul
gr. or. al Aradului, Dr, Demetriu Radu,
episcopul gr. cat. al Orăzii, Roman
Ciorogariu, noul "episcop gr. ort. al'
Orăzii, Dr. Traian Badescu, episcopul
gr. ort. al Caransebeșului, Dr. luliu
Hossu, episcopul gr. cat al Gherlei;
din partea universității din Cluj: domnii
profesori Alexandru I. Lapedatu, Ion
Lupaș și Alexandru Borza; din partea
armatei: domnii general Traian Moșoiu
și general Af. Olteanu, cu o suită de
ofițeri distinși; din partea autorități-
lor administrative: domnii prefecți I.
lacob, Dr. Gh. Pppa și Dr. Coriolan
Bucico, primarul Orăzii; din partea
presei: /. Agârbiceanu, V. Vasilescu,
Al. Lupeanu - Melin, N. Nedelea, I.
Tolan și Mis Edit Bulwer, core-
spondenta mai multor ziare engleze.
— Dintre despărțămintele noastre
au fost representate: Alba-Iulia prin


domnii Dr. Dominic Medrea și Gavril
Crișan; Blaj, Dr. Victor Macaveiu,
Alexandru Lupeanu; Baia-mare, I.
Costin; Seini, Gavril Osian; Boroșineu,
I. Georgea, Dr. T. Burdan, Florica și ,
Viorica Burdan,, Dr. Silvju Pășcuțiu,
Eugen Feier, Ion Moga și George Po- .
povici; Cluj, Dr. E. Dăianu și Dr. Cor.
Petran; Făgăraș, Nic. Borza și Tr.
Păcală; Gherla, Dr. Tit Malaiu, Vasile
Pop, Elena Bulbuc, Flora Buzila și
Eugenia Pop; Huniedoara' Dr. Nic.
Macrea; Huedin Dr. Sabin Varna;
Ibașfalău, Nic. Negruțiu și Teod. Radu;,
Lăpușul unguresc Dr. Vaier Musta;
Orăștie Ion Cheri; Săliște Dr. On. Soră

•și Dr. I. Cupu; Șimleul Silvaniei Si-
mion Oros, Victor Pop și Virg. Nistor;
Teaca Basiliu Podoabă; Vișău-Iza,
Emil Bran, protopop; despărțămintele
Sibiiu, Beiuș, Ceica,, Ținea, Marghita,
Grade, Hida, Tășnad au fost represen-
tate prin aproximativ 1000 de intelec-
tuali și 5000 de țărani.

    După serviciul divin, oficiat de cei
doi mitropoliți în cele două biserici
catedrale din Orade președintele A.
Bârseanu rostește cuvântul de des-
chidere, la care răspunde în numele
guvernului d-1 ministru G. Trancu-Iași,
în numel^ bișericei gr. ort. Dr. Nic.
Bălan, în numele bișericei gr. cat. Dr.
Dem. Radu, în numele armatei d-1 mi-
nistru /. Rășcanu și în numele orașului
Orade Dr. Cor. Bucico. Biroul prezentă
raportul comitetului central tipărit în
„Transilvania" Nr. 5—9. Adunarea-ge-
nerală la propunerea d-lui Dr. Vasile

822


Chirvaiu alege 5 comisiuni pentru cen-
surarea raportului general și anexelor
sale, și anume: o comisiune de 7
membrii pentru censurarea raportului
general; o comisiune de 7 membrii
pentru censurarea socotelilor pe 1919
și a proiectului de buget pe 1921; o
comisiune de 14 membrii pentru în-
scriere de membrii noui; o comisiune
de 7 membrii pentru studiarea modi-
ficării regulamentului general al secții-
lor științifice-literare a Asociațiune; o
comisiune de 14 membri pentru pre-
miarea potturilbr și dansurilor mai
frUmoase’din conductul etnografic aran-
jat în cadrele adunării. Se hotărește
trimiterea telegramelor omagiale M.
Sale Regelui, președintele nostru de
onoare, MᵥSale Reginei și A.S. R.Princi-
pelui moștenitor Carol. După acestea
ședința se închide și membrii trec la
curtea școlii militare din loc, ca să
asiste la desvălirea bustului M. Sale
Regelui Ferditiand I, ridicat aici, în
acest însemnat punct de frontieră, ca
un simbol al trăinicei și puterei noastre,
prin stăruința neobosită a d-lui gene-
ral Traian Moșoiu și a însuflețitului său
corp ofițeresc. După un scurt serviciu
divin, se ridică vălul de pe bustul
Regelui luând cuvântul mitropolitul
Bălan, general Tr. Moșoiu, ministrul
de răsboiu I. Rășcanu, delegatul par-
lamentului Amos Francu și, în urmă
primarul orașului Dr. C: Bucico, care
ia brustul în primire. Urmează defilarea
trupelor militare aflătoare în Orade și
apoi conductul etnografic. După ter-
minarea conductului etnografic, poporul
se adună pe piața din fața primăriei,
unde d-1 /. Agârbiceanu, membru în
comitetul central al Asociației ține o
înălțătoare cuvântare populară, în care
arată superioritatea statului național și
explică neajunsurile de azi ca urmări
ale răsboiului și greutăți ale începutului,


de cari nu trebue să ne speriem, ci -
să căutăm a le birui spre binele și
fericirea statului și a noastră. La orele
2 p. m. se servește o masă bogată,
atât intelectualilor, cât și țăranilor ve-
niți în mare număr la adunare. La oțele ••
5 se întrunesc membrii comisiunilor


pentru a-și face rapoartele.- La orele 8


seara concert dat cu concursul damelor

Rit a Mărcușiu, Lia Pop, Anicuța Voi- j
leanu și a domnilor: Colonel Bacaloglu, J
Ionel Crișan, Rudolf Steiner, Ștefan J
Mărcușiu, Nicolae Teodorescu, Lt. In- j
drieș, A. Varadi și N. Firu.            ‘ ■"<

    După concert obișnuitul bal până ț
în zorii zilei.                         ■


    Ședința a doua se deschide în ziua
următoare (18 Oct.) la orele 10 a. m., ;
la care, pe lângă oaspeții amintiți mai
înainte, mai asistă și d-1 N. lorga, pre-
ședințele Ligei Culturale și d-1 Caracaș, -î
membru în comitetul Ligei. Se cetesc i
telegramele trimise din acest prilej 3
adunării generale. Dintre acestea amin- J
tim următoarele: d-1 Octavian Goga, 1
ministrul cultelor și artelor, membru în i
comitetul nostru central; universitatea ț
din Cernăuți; asociația generală a pre- •
sei române, București; uniunea^ femei-
lor române din Dacia superioară; re- ;
uniunea femeilor române din Beiuș și ■
jur; centrala caselor naționale Bucu- ,
rești; membrii comitetului central al


’iî





Ligei Culturale, cari n’au putut luă
parte; comandantul corpului VII de ar- Ș*
mată, Sibiiu, d-1 general baron I. Boeriu; , j
liceul din Blaj; toate despărțămintele ,
noastre cari n’au avut delegați la adu- ț
nare din pricina greutăților de comu-
nicație și dela număroși particulari ca:
I. Diamandi, senator; Dr. Nic. Drăgan,


prof. univ,; Nic. și H. Petra-Petrescu;
A. Popescu etc. etc.


    Comisiunile alese în ședința ante-
rioară își presentă rapoartele. Din ra- ,1
portul comisiunei pentru examinarea
raportului general reținem: alegerea de

823


membri de onoare ai instituției noastre
a următoarelor persoane: Scotus Viator,.
Mario Roques și E. de Martonne, acest*
din urmă profesori la Sorbonne; marchi-
sul /. de Flers; Steed William, directorul
revistei Times; Elena Vacarescu; Dr. E.
M. Cristea, mitropolit-primat; mitro-
poliții Pimen Georgescu al Moldovei,
Dr. Vasile Sttciu al Albei lulia și Făgă-
rașului, Dr. Nic. Bălan, mitropolitul
gr. ort. al Transilvaniei și Dr. Vladimir
Pepita, mitropolitul Bucovinei; apoi
Dr. Detn. Radu și I. I. Papp, seniorii
corului episcopesc, și generalul Traian
Moșoiu. E de notat și definitivarea
secretarului literar al Asociațiunii, d-1
/. Georgescu. Locul adunării generale
viitoare se fixează, în urma insistenței
Maramureșenilor, în orașul Sighet.

  Urmează raportul comisiunei pentru
censurarea socotelilor Asociațiunei pe
1919 și a proiectului de buget pe 1921.
Se aprobă socotelile pe 1919 și fon-
durile nou create; se dă comitetului
descărcare și se încuviințează bugetul
pe 1921.

  Din raportul comisiunei pentru mo-
dificarea regulamentului secțiilor știin-
țifice-literare reținem: aprobarea pro-
punerii secretarului literar să se înmul-
țească numărul secțiilor dela 8 la 12și
a membrilor activi dela. 5 la 15; mem-
brii corespondenți (suplenți) au număr
nelimitat. Se aprobă și propunerea de
a se înființa subsecții sau consilii.

   In cuvântul d-1 N. lorga, care într’o
magistrală conferență arată vechimea
și organizarea vieții românești, în aceste
părți sub ocrotirea bisericii, stăruind
în deosebi asupra topografiei românești
a Bihorului. Mitropolitul V.Suciu arată
că precum în trecut așa și în viitor bi-
serica va avea să conlucre și mai mult
ca până aici cu Asociațiunea, ajutân-
du-se împrumutat în ajungerea înaltelor
scopuri ce ie urmăresc pentru prospe-


rarea statului și a neamului noastru-

     D-1 Al. I. Lapadatu își desvoltă
conferență pe care o vom publică în
întregime în revista noastră.

    gțDin raportul comisiunei pentru în-
scrierea de membrii noui reținem fap-
tul că s’a încassat suma de 20.722’50
lei dela diferiți membrii.

     Din raportul comisiei pentru pre-
miarea porturilor și jocurilor mai fru-
moase din Bihor constatăm, că s’au
distribuit 15 premii, și anume 10 de
câte 100 lei și 5 biblioteci poporale,
puse la dispoziție de comitetul central;
premiile s’au pus la dispoziția autori-
tăților administrative, ca să le trimită
la destinație.

     Apoi ia cuvântul d-1 Ilie Stan, ca-
nonic gr. cat. directorul despărțămân-
tului Orade, mulțumind Asociației pen-
tru elevarea sufletească ce le-a procu-
rat în aceste două zile de serbări,
rugând-o să nu-i uite nici în viitor.

     In sfârșit, președintele Asociației
d-1 A. Bârseanu, mulțumind tuturor mem-
brilor cari au participat la adunare și
în deosebi celor ce au stăruit ca adu-
narea să reușească atât de strălucit și
anume autorităților orășenești, județene
și militare, încheie adunarea generală.

     Seara la orele 8 trupa teatrului na-
țional din Cluj, venită anume din pri- i
lejul acesta la Orade, a dat două re-
prezentații foarte bine reușite din Va-
sile Alecsandri.

     Pelerinajul la Beiuș din cauza co-
municației anevoioase a rămas; s’a tri-
mis însă cununa Asociației la mormân-
tul martirilor naționali și Dr. loan Cior-
daș și Dr. Nic. Bolcaș prin delegații
despărțământului Beiuș.

*

      Despărțămintele Asociațiunii.
Și-au ținut adunările cercuale și au in-
cassat taxe frumoase despărțămintele
Făgăraș, Bistrița, Alba-Iufia și Boro-

824


șineu. Taxe mai multe a trimis despăr-
țământul Boroșineu și anume dela trei
(3) membri fondatori, 13 membri pe
viață, 37 membri activi și 6 ajutători,
îft sumă de 2152'80 lei. Despărțământul
Bistriță 1000 lei dela 1 membru fonda-
tor și 3 membrii pe viață.

*

    Biblioteca centrală s’a sporit în
cursul lunilor Septemvrie și Octomvrie
cu 18 volume, precum și cu diferite re-
viste și ziare din țară și streinătate.
A fost cercetată de 94 persoane, care
au consultat parte în cabinetul de lec-
tură, parte acasă, 116 opere și colec-
țiile de ziăre.

♦

    Biblioteci regionale. Am dăruit o
bibliotecă regională constătătoare din
80 de volume castei de cetire Fotin
Enescu din Chișinău (Basarabia). Ase-
menea s’a făcut o bibliotecă regională
a Asociațiunei și în Cisnădie pe lângă
fabrica de textile de acolo, unde în
curând nădăjduim să se înființeze un
nou despărțământ al nostru.

    Biblioteci poporale. S’au dat cărți
pentru cinci biblioteci poporale în Bihor
cu ocazia adunării generale a Asocia-
țiunei în Grade; asemenea pentru
două biblioteci poporale în Basarabia,
date în îngrijirea d-lui C. Balamace.

    Muzeul central s’a sporit în lunile
Septemvrie-Octomvrie cu 8 obiecte
aparținătoare diferitelor secții și a fost
,visitat de 185 de persoane. Dintre vi-
sitatorii mai distinși remarcăm pe d-1
/. Petrovici, profesor universitar, Iași.

*

    Muzee regionale. S’a răspuns in-
spectoratului muzeelor cu privire la
programul Asociației relativ la înfiin-
țarea și susținerea muzeelor regionale.

»


    Casa Națională Centrală. S’au în-
scris membri fondatori ai Casei Na-
ționale Centrale cu suma de 1000 de
lei domnii general I.Rășcanu, ministru
de răsboiu, G. Trancu-lași, ministrul
mtmcei și al ocrotirilor sociale și Dr.
Teodor Mihali, președintele comisiei
de unificare.

*

     Case naționale regionale și să-
tești. Dupăce ministerul instrucției n’a
răspuns Asociației în chestia caselor
naționale și dupăce centrala caselor
naționale din București a aranjat o ex-
poziție de planuri pentru case naționale,
ne-am adresat acestora din.urmă să
binevoiască a ne fotografia în câte un
exemplar toate planurile expuse și în
deosebi partea arhitectonică exterioară.
»

     Membrii noui. Membrii fondatori
cu câte 400 lei: Dr. Victor Moldovan,
avocat în Bistrița; Romul Motorca,
preot în Agriș; Dr. Silviu Pășcuțiu,
avocat în Ineu; Iustin Monția, preot
în Șicula; general I. Rășcanu și G.
Trancu-Jași. — Membrii pe viață cu
câte 200 lei: general Leonțe State,
București; Ilie Macelariu, proprietar;
Alexandru Hodoș (Ion Gorun) și
Constanța Hodoș, publiciști, Sibiiu ;
Școala superioară de fete din Bra-
șov; Dr. Alexandru Marta, Cluj;
Școala de textile din Cisnădie; Se-
ver Groze, preot, Herina; GavrilHor-
doan, subrevizor școlar; Dionisiu
Vaida, protopop; Dr. Nic. Pop, preșe-
dinte de tribunal și Dr. Cornel Lazar,
director de finanțe — toți din Bistrița;
loan Georgea, protopop; Pavel Dâr-
lea, învățător; Eugen Feier, pretor;
Ion Cociuban, preot; Const. T. Feier,
preot; Traian Suciu, primpretor —
toți din Ineu; Simeon Bulcu, preot,
Șomoșteș; Dimitrie Istin, secretar în
Apateu; Ion Moga, preot, larmata;

825


Traiam Pap, preot, Bocsâg; Alexâ
Ardelean, secretar, Galșa; Georgiu
Pap, preot Agriș; Dr. Simeon Zaslo,
primpretor, Ternova. — Membrii activi
s’au înscris 130.
de

    Daruri. Suma de 1600 lei, rămasă
din donația de 3000 lei a d-lui general
1. Rășcanu, după achitarea taxelor de
membru fondator al Casei Naționale


Centrale și fondator al Asociațiunei,
s’a transpus la fondul Avram lancu,
pentru întregirea secției armatei a mu-
zeului nostru central; iar suma de
600 lei, rămasă din donația de 2000 lei
a d-lui G. Trancu-Jași, după achitarea
acelorași taxe se transpune fondului
V. Alecsandri pentru publicațiile popo-
rale ale Asociațiunii.





Cătră on. directori ai despărțămintelor și cătră
                  publicul românesc. >

     Se .aduce la cunoștința tuturora, că începând cu 20 Octom-
vrie a. c.d-1 Augustin Cosma, profesor la liceul Emanuil Gojdu
din Orade, e angajat ca conferențiar și propagandist cultural al
Asociațiunei pentru județul Bihor. Domnii directori ai despăr-
țămintelor și publicul românesc e rugat ă-i dă mână de ajutor
la opera întreprinsă de D-sa.

     D-l Cosma va face propagandă: 1. prin prelegeri despre
Asociațiune și rosturile ei. 2. va incassă abonamente pentru
revista «Transilvania® și «Biblioteca poporală a Asociațiunei*.
Costul abonamentului la revistă pentru membri e 50 de lei, pen-
tru nemembri 70 de lei; la bibliotecă pentru membri 25 de lei,
pentrțl* nemembri 35 de lei. 3. Va inscrie membri noui de toate
categoriile înșirate și pe pagina din urmă aînvălitoarei revistei
noastre. 4. Va orgariiză agenturi și despărțăminte nouă. 5. Va
pregăti terenul pentru edificarea de case naționale în diferite
comune. 6. In comunele, unde nu sunt biblioteci poporale, va
înființa astfel de biblioteci cu cărțile ce i se vor pune la dis-
poziție dela centru. 7. Va face o consemnare despre obiectele
vrednice de a fi procurate pe seama muzeului central și a celor
regionale.

     Nădăjduim că autoritățile și publicul nostru îi va dă spri-
jinul cerut, pentru d-l Cosma să poată desvoltă o activitate cul-
turală atât de necesară, în părțile acelea dela marginea românis-
mului. ‘


Andreiu Bârseanu                 Romul Simu

președinte.                    secretar.

826


APEL

cătră comunele noastre românești.

      Avem onoare a aduce la cunoștința organelor comunale
și a întregei obști a comunelor noastre de pretutindeni, că, în
vederea ridicării neamului nostru prin cultură și bunăstare ma-
terială, »Asociațiunea pentru' literatura romană și cultura po-
porului româna cu sediul în Sibiiu, a hotărît să inițieze și
conducă, pe lângă celelalte lucrări de care s’a ocupat până
acum, și o acțiune mai mare pentru înființarea de Case Na-
ționale-culturale în satele noastre și în centrele orășenești, în
care case să fie adăpostite Biblioteca și Agentura poporală a .
»Asociațiunii«, însoțirea de credit, de producțiune și valorizare
din comurcă și în genere, unde să se concentreze tot ce țintește
înaintarea culturală șl economică a unei comune sau a unei regiuni.

      Spre acest scop am și pregătit o schiță și un regulament
și am făcut pașii de lipsă pentru pregătirea planurilor, pe care
să le punem la dispoziția comunelor, care ni s’au adresat, și
până acum, în această privință și ni se vor adresă, dupăcum ■;
avem nădejde, tot mai cu stăruință în. viitor.                 . J

' Spre a ajunge mai cu înlesnire scopul ce îl avem în ve-
dere, am adresat onor. Secretariat general al agriculturei ru- i?
garea, să ia măsurile de lipsă, prin organele ce conduc reforma    -i

agrară, ca în fiecare comună să se destineze un intravilan     j

potrivit pe seama Casei Naționale-culturale, cum și câteva
(2—3) iugăre de pământ în apropierea comunei pentru grădini
și ferme {economii) model.

      Convinși de trebuința urgentă a înfăptuirei mijlocului de
cultură, de care ne ocupăm, avem nădejdea, că organele co-
munale, împreună cu preoții, învățătorii și alți fruntași din '
comune, înțelegând, și dânșii că în România întregită se im-
pune, chiar dela început, crearea acestei instituții în toate co-
munele noastre, vor interveni, luminând obștea poporului, asupra ;
importanței Caselor Naționale-culturale și a economilor de model,  J

și astfel vor stărui cu toții, cerând și din partea dânșilor, dela ;■

organele cari săvârșesc reforma agrară, destinarea unui intra- ■’
vilan și a câtorva iugăre în hotarul comunei pentru scopurile
suspomenite.

      In modul acesta, prin ajutor împrumutat, vom ajunge, cu ■
un pas mai aproape de ținta dorințelor noastre: de a ne vedea
ridicați în cultură și bunăstare materială, pe o treaptă cu nea-
murile cari până acuma au mers tot înaintea noastră și pe care ■ ■
datorință avem să le ajungem și, dacă se poate să 4e și întrecem. J
Sibiiu, în 5 Octomvrie 1920.


A. Bârseanu,                        R. Simu,

prezident.                  secretar administrativ.

~ss"—ss—ss~ as ar ■ss—ar—as—as—as—as—as
§ *

  | Rugăm pe toți aceia, cărora le stă la inimă
p ®. prosperarea instituției și, pnntr insa, a neamului
L f nostru, să binevoească a umpleâ aceste pagini
de adesiune, indicând în ce calitate doresc să
® i'sș fie sprijinitorii noștri.



Asociațiunea pentru literatura
română și cultura poporului român

Sediul: Sibiiu, Strada Șaguna jNr. 6
Despărtăminfe și agenturi în tot cu-
prinsul Daciei superioare.

     ■ =--Fondată la 1861.— ^=- =

Președinte de onoare:

M. Sa Regele Ferdinand I.


Președinte activ:

Andreiu Bârseanu


Vicepreședinte activ:
Dr. Vasile Suciu.



Subsemnatul...................................

     ................  domiciliat  în................


>ca


poșta ultimă {în orașe


Strada și Nr.)


.5?
’3

4>
w

>C0
03

ca
+*

ca

<0
o
ca

ca
G


județul


doresc


sprijini » Asociațiunea* în calitate de:


membru fondator


al


pe viață
activ
ajutător


caselor naționale 1 odată *

Asociațiunii . . ? pentru . 400

J totdeauna 200

    „ .... 1          ... 10

               > anual

    ...... J          ... 2


a


n


n


»


                                   .9®_____ga______gg -Sfe__________________________JMB.




                                   cHS⁻


9


        Mai doresc a contribui la următoarele dintre
b fondurile cu menire de propagandă ale ^Asocia-
I țiunii«:

§ Fondul G. Coșbuc pentru trebuințele
      , bibliotecei centrale........................

® Fondul S. Bărnuțiu pentru trebuințele
₍ bibliotecilor regionale.........................

' Fondul V. Stroescu pentru trebuințele
, bibliotecilor sătești . . . . . . .
Fondul N. Grigorescu pentru trebuințele

•      secției artelor frumoase a muzeului

'      central  ...............................

• Fondul A. Odobescu pentru trebuințele
        secției arheol. și numismat, a muzeului

।      central ..................................

   Fondul N. Bălcescu pentru trebuințele

।      secției etnografice a muzeului central.

   Fondul A. Șaguna pentru trebuințele secției

; bisericești și școlare a muzeului central
   Fondul A. țancu pentru trebuințele secției

! armatei a muzeului central ....
   Fondul A. Buda pentru trebuințele secției

• științelor naturale a muzeului central.
Fondul T. Cipariu pentru trebuințele mu-
zeelor regionale ..............................

    Fondul C. Brancoveanu pentru trebuințele,
        casei naționale centrale.......................

    Fondul G. Lazar pentru trebuințele caselor
        naționale regionale............................

    Fondul M. Kogălniceanu pentru trebuințele
        caselor naționale sătești . . . . .

    Fondul Inoch. Micu Clain pentru trebuințele
        prelegerilor populare.......................


lei

fi                                  
CW                                  
5*                                  
fi                                  
fi                                  
o                                   
<0   e                              
fi   V                              
Cfi  e                              
fi   e                              
v>   e                              
fit  e                              
CA                                  
Q                                   
«-♦>                            ..'1
2.                              <<■<
5*                                 1
*2.                             -   
fi   e                             /
fi   ©                              
XL   e                              
fi<  e                              
fi   §                              
5                                   
*©                                  
fi                                  
CJ*                                 
O                                   
cT   __s®__se___sa___sg__sa__sa 1   
CA                              11  
fit                               •J
CA                                 i
O                                   
Î                                   
5                                   
3                                   
>                                   
CA                                  
O                                   
2.                                  
'fi'                                
e                                   
2.                                  
£                                   
fi*  0                              
c/i  1                              
**•  e                              
so                                  
fi.                                 
fi                                  
</)                                 
w                                   
s                                   
3                                   
fi                                  
Ci                                 ■

               sg__sg___sg__sa

Pagina aceasta să se taie și, după umplerea rubricilor, să se trimită „Asociațiunii", Sibiiu, Strada Șaguna 6


ef<s—sa—as—as—as⁻—as—as^~as—as⁻—as⁻"—as"

Fondul Titu Maiorescu pentru trebuințele
conferențelor pe seama intelectualilor...... „ §

Fondul 1. Creangă pentru premii acordate
lucrărilor populare.................................  ,,  8

Fondul A. Vlaicu pentru premii acordate
lucrărilor tehnice . . . . . . ............... „

Fondul A. Mureșianu pentru premii acor-                   J

     date lucrărilor literare.......................  „

Fondul G. Barițiu pentru premii acordate                  J

     lucrărilor istorice ............................  „  j

Fondul N. Densusianu pentru premii                        &

     acordate lucrărilor arheologice . ............... „  j

Fondul Dr. C. I. Istrati pentru aranjări de               &

     expoziții  .....................................  „  |

Fondul A. I. Cuza pentru instruirea analfa-               |?

     beților........................................   „  I

Fondul M. Eminescu pentru tipărirea de                    0

     lucrări literare ..............................  „

Fondul V. Alecsandri pentru tipărirea de                  8

     lucrări populare................................  „  ₐ

Fondul foștilor bursieri pentru burse . .              „  ]

         Asociațiunea administrează și alte fonduri
         și primește în administrare orice fond   cu      I

menire culturală-națională.              el

Costul, publicațiilor » Asociațiunii» variază după îm- J

prejurări:                        ]

Revista „Transilvania", apare lunar în 8—10 coaie, %
     pentru membri pe anul 1920 costă 50 de lei;
     pentru nemembri 70 lei. "                                 &

„Biblioteca poporală a Asociațiunii', apare lu- I
nar în 8—10 coaie, pentru membri pe a. c. 25 lei;
pentru nemembri 35 lei.                                        1

58___38____SS___38____38___38____38____—38_____________38^5

Sprijinul femeilor e foarte bine venit!

Ol


Banca Centrală
pentru industrie și comerț, societate pq acții
= CLUJ, Strada Regina Maria 6 =
FILIALA SIBIIU
STRADA CISNÂDIEI Nr. 7, Etai II.

r—         Capital societar urcat la:       i

¹-------Cor. 100,000.000--------------------'

Primoțlo depuneri spre frurliiirare

și bonifică începând cu 1 Iulie a. c.:

în Cont-Curent . . . . :       . 3 */₂ % Netto

pe libel de depunere...........4 V² %    ,,

conform condițiunilor de vigoare.

Cumpără și vinde efectiv

Mărci, Dollari, Lire ital., Franci precum și alte valute
Importează și exportează

tot felul de mărfuri, produse economice și industriale
Reface, naționalizează și întemeiază
tot felul de întreprinderi industriale de prima importanță
Organizează și îndrumă
desvoltarea vieții noastre economice-comerciale
și financiare în o alvie sănătoasă și națională.

=Banca Centrală =
pentru industrie și comerț, societate pe acții
precum și filialele acelea

formează piatra fundamentală a vieții noastre economice-co-
merciale și financiare moderne, — după desrobirea milenară —
deci merită și trebue sprijinită din partea tuturor .românilor
-..        ■ ■■ - de bine. .


D<


•Q

    Banca romaneasca

          = E SOC. ANONIMĂ PE ACȚIUNI

-â CAPITAL LEI 100,000.000— g-

          București, Str. Smardan 5
          t   ,

          Orice operațiuni de Bancă iu generali

Cumpărări și vânzări de efecte pub-
lice, avansuri pe depozite de efecte
publice și orice transacțiuni finan-
ciare, conturi curente și emisiuni de
scrisori de credit pentru orice (ară;
participatiuni industriale șl comerciale





    Sucursala: Brăila, Bazargic, Constanța, Galați,
    7'^^- Tulcea, Chișinău, Cernăuți și Timișoara. -^-^-







A apărut

și în curând se află de vânzare:

       Istoria liMrti Mirt utilii

de Sextil Pușcariu, prof. univ., Cluj

Costul unui exemplar 25 Lei
pe hârtie de lux

     Fiind trasa această prețioasă lucrare într’un număr re-
     dus de exemplare, din pricina scumpetei de hârtie,
     ceice doresc s’o aibă, să binevoiască a o cere înainte.
     Cu autorizarea ministerului de instrucție lucrarea e
     introdusă și ca manual școlar în licee, școli civile,
     școli normale etc.                    >

     Comandele se fac . la Biroul Asociațiunei în Sibiiu








Tiparul tipografiei George Haiser, Sibiiu