TRflHSILVQNIfl REVISTA ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ Șl CULTURA POPORULUI ROMÂN. APARE ODATĂ PE LUNĂ, SUB INORIJIRKA SECȚIILOR ȘT1INȚIFICE-LITEBARB ALE ■ '.■■■■ r ASOCIAȚIUNII. — ' . - ■ - An. XLVI, Iulie v. 1915. Nr. 1-6. REDACTOR INTERIMAL: A. BÂRSEANU. COMITETUL DE REDACȚIE : Dr. SILVIU DRAGOMIR, IOAN I. LĂPfiDATU ȘI VICTOR STANCIU. CUPRINSUL R.: Sesiunea generală a Academiei Române ----- 1—12 Victor Motogna: Contribuții la istoria Românilor din Valea Rodnei 13—32 Axente Banciu: Material 'pentru studiarea dialectelor limbii ro- . mâne. Particularitățile graiului din Săliște (com. Sibiiu. — Urmare) ______ ■__ ... ----— 33—60 /. Marțian; Contribuiri la toponimia Ardealului ...------- 60—64 Victor Stanciu: Războiul și Geografia — ________.— 55—71 Dr. Ion Mateiu: Organizarea corpului didactic primar _____ 71—75 Cronică: Mormântul dela Mircești. f Dr. At. M. Marienescu și Silvestru Moldovan. Dr. loan Lupaș la Academie. — Cro- nică școlară: Școala în vremea războiului. Sinoadele epar- hiale și chestiunea școlară. Jertfele școalei românești pentru patrie. Seminariile noastre și războiul. Lucrările Secției șco- lare. învățătorii în administrație. Elevii și războiul. Anul școlar 1915—16. O aniversară națională, f Profesorul Vasile Micula. Anuarele școalelor noastre. Cuprinsul diferitelor anuare. — Din vieața Asociațiunii: Adunarea generală a Asocia- țiunii. Despărțăminte. Agenturi. Taxe încassate dela despărță- minte. Școala civilă de fete. Bursele V. Stroescu. Daruri pen- tru biblioteca Asociațiunii. Muzeul Asociațiunii. Contribuiri pentru Muzeu. Cărți dăruite din partea Asoc. Cărți distribuite gratuit soldaților răniți și bolnavi. Subscripții de războiu din partea Asoc. Institutul «Albina» pentru Asoc. Personale. — Bibliografie: Dr. loan Lupaș: Barițiu Oybrgy, az erdelyi român hirlapirodalom megalapitoja etc.; Dr. 1. Bălan: Limba cărților bisericești; Dr. I. U. larnik: O zi în lazaret, trad., și Șezători românești pe Muntele Sion din Praga ______ — 75—95 Apel cătră familiile membrilor Asoc. căzuți pe câmpul de luptă 96 Redacția și Administrația: Asociațiunea, Sibiiu (Nagyszeben). । . 1 .. K Extras din Statutele Asociațiunii. § 2. Scopul Asociațiunii este: înaintarea culturii poporului român și anume: prin inițiare de studii și scrutări și editare de publicațiuni literare, științifice și artistice; înființare de biblioteci poporale, muzee și alte co- lecțiuni; acordare de premii și stipendii pentru diferitele specialități de știință, artă și industrie; expoziții, producții și conferențe publice; înființare eventual ajutorare de școli și internate; organizare de secțiuni științifice și designare de referenți literari în aceste secțiuni; și în fine prin orice alte întreprinderi legale, cari vor puteă contribui la prosperarea literaturii și culturii atât spirituale cât și economice a Românilor din patrie. § 8. Membri Asociațiunii sunt: fundatori, pe vieață, ordinari, ajutători, corespondenți și onorari. § 9. 1. Membru fundator al Asociațiunii este, care plătește deodată cel puțin o sumă de 200 fl. (400 Cor.) 2. Membru pe vieață, care plătește odată pentru totdeauna 100 fl. (200 Cor.) 3. Membru ordinar, care plătește o taxă anuală de 5 fl. (10 Cor.) 4. Membru ajutător, care plătește o taxă anuală de cel puțin 1 fl. (2 Cor.) § 12. Drepturile și datorințele membrilor fundatori, pe vieață și ordinari sunt, ca ei să conhtcre din toate puterile pentru înaintarea scopului socie- tății, au drept în adunările generale a face propuneri în acest sens; au drept de inițiativă și vot decisiv în adunările generale; iar organul Asociațiunii îl primesc gratuit. Membri ajutători au vot numai în adunările despărțămintelor. § 36. Membri Asociațiunii cu privire la deosebitele ținuturi se gru- pează în despărțăminte, în fruntea cărora va fi un comitet, iar în fruntea comunelor din despărțăminte, câte o agentură. § 37. Chemarea despărțămintelor este a conlucra la ajungerea sco- pului Asociațiunii, intrând în mai deaproape atingere cu poporul și răs- pândind la acesta învățătura în toate direcțiunile: a) prin colecțiuni de producte literare folositoare de tot felul; b) prin stăruința, ca pe lângă școalele poporale să se înființeze și susțină școale de pomărit și vierit, de grădini și alte economii de model etc. în măsura mijloacelor disponibile; c) prin disertațiuni poporale și învățături despre economie, industrie și comerciu; d) prin îngrijirea ca să se îndemne po- porul a îmbrățișa deosebitele ramuri de industrie și comerciu; e) prin în- demnarea poporului la înființarea de însoțiri folositoare pentru membri lor, prevăzute cu statute speciale, cari se vor înainta la autoritățile competente pentru aprobare. § 38. Numărul și întinderea despărț. se statorește de comitetul central. § 39. Membru al unui atare despărț. este fiecare membru fundator, pe vieață, ordinar, ajutător și onorar al Asociațiunii, cu domiciliul pe teri- torul despărțământului. § 40. Despărțămintele își îndeplinesc afacerile prin adunările cercuale (§ 41—42), prin comitetele cercuale (§ 43—45), și prin agenturile comunale (§ 46—47). Fiind ele numai părți integrante ale Asociațiunii (§ 15) se înțelege de sine, că toate acțiunile lor trebue să fie controlate și aprobate de comitetul central, că avere proprie nu pot aveă, ci tot ce intră la cassa lor, au să transpună la cassa centrală. Pentru trebuințele despărțămintelor însă, la propunerea adunării cer- cuale (§42 p. 6), se vor asemnă din partea comitetului central 20% din sumele încassate prin ele pe seama Asociațiunii în fiecare an sub. orice titlu, afară de taxele încassate dela membri fundatori și pe vieață, cari în sensul § 7 au să intre întregi la fond. Economiile fiecărui an rămân la fondul Asociațiunii și nu se mai pot pune pentru alt an la dispozițiunea despărțământului. Manuscrisele să se trimită la adresa: Redacția revistei „Transilvania", — Sibiiu (Nagyszeben), Strada Șaguna Nr. 6. ------------------------■ -= Transilvania An. XLVI. Iulie v. 1915. Nr. 1-6. Sesiunea generală a Academiei Române. «Academia Română», cea mai înaltă instituțiune culturală a întreg neamului nostru, și-a ținut sesiunea generală din anul acesta în zilele de 1—30 Maiu v. In această sesiune mai întâiu s’a dat din nou expresiune, prin rostul președintelui, d-1 Dr. C. I. Istrati, și în raportul se- cretarului general, durerii nemărginite a Academiei pentru per- derea înaltului ei Protector, a răposatului Rege Carol I al Ro- mâniei, care în cursul întregii sale domnii de peste 48 ani n’a pregetat nici când a o sprijini cu sfatul său înțelept și cu dăr- nicia sa, aducându-și aminte de dânsa chiar și în clipele din urmă ale vieții sale. S’a adus apoi prinosul de recunoștință cu- venit fostului secretar general Dimitrie A. Sturdza, mutat din vieață în ziua de 8 Octomvrie v. 1914, carele cu un devotament neîntrecut și-a închinat o parte însemnată din îndelungata și neobosita sa activitate consolidării Academiei și promovării înal- telor ei scopuri. Totodată s’au comemorat și ceilalți membri ai acestei instituții, români și străini, trecuți din vieață în cursul anului expirat, între cari au fost și mult regretați! Dr. Atanasie M. Marienescu și loan Mihalyi. După aceste acte de pietate, privitoare la trecutul nemij- locit, Academia a pășit la lucrările sesiunii, dându-se seamă, prin diferite rapoarte, de activitatea literară și științifică desfășurată în cursul anului trecut, de starea colecțiunilor și de mersul in- stituțiilor susținute din venitele diferitelor fundațiuni, încredin- țate Academiei spre administrare, de situațiunea averii Acade- miei, de publicațiile sale și de lucrările înaintate Ia concursele pentru premii, — și totodată luându-se hotărîrile de lipsă pentru viitor. 1 2 Cel dintâiu pas făcut de Academie în ședința de inaugu- rare a sesiunii, după deschiderea ședinței și după ascultarea ra- portului secretarului general interimal, a fost proclamarea de Protector și Președinte de onoare al ei a Maj. Sale Regelui Fetdinand /, și a soției Sale, Regina Maria, ca Membru de onoare. Cu bucurie s’a luat, mai departe, act de împărtășirea, că nepoatele de fiică ale nemuritorului poet Vasile Alecsandri, proprietarele moșiei Mircești, au dăruit Academiei casa, în care a locuit marele poet, împreună cu curtea și grădina, în care se află mormântul lui. Casa, în care de prezent locuește văduva poetului, d-na Paulina V. Alecsandri, va servi în viitor ca loc de păstrare a obiectelor rămase dela marele poet și dela con- ' timporanii mai apropiați persoanei sale, cu cari a lucrat îm- preună pentru înălțarea țării sale și a neamului românesc, iar’ deasupra mormântului se va ridica un mausoleu în forma unei biserici din timpul lui Ștefan cel Mare, vrednic loc de odihnă pentru acela, care va fi totdeauna o glorie a neamului nostru. ₍ — Amintim aici, că pentru ridicarea unui monument al marelui poet Academia a adunat prin subscripție publică un fond de peste 100,000 Lei. Colecțiunile Academiei sunt în continuă creștere și folosința lor din partea publicului doritor de știință încă crește din an în an. Biblioteca și colecțiunea de manuscripte și documente s’au sporit așă de mult prin dăruiri și cumpărări, încât nu mai pot încăpea în localitățile actuale și astfel se simte tot mai mult lipsa unui nou local, în care să fie adăpostite pentru viitor. S’au și luat dispozițiile de lipsă pentru ridicarea unei nouă clă- diri a bibliotecii, pe seama căreia s’a destinat suma însemnată de 3 milioane Lei; s’au și făcut planurile de clădire, dar lu- crarea a trebuit amânată în urma evenimentelor răsboinice din anii din urmă. Tot astfel s’a desvoltat cabinetul numismatic al Academiei, cuprinzând de prezent aproape 16,000 piese, la determinarea și clasarea cărora a contribuit în mare parte compatriotul nostru, d-1 ajutor-numismat C. Moisil. Ca membru-conservator al ace- stui cabinet, în locul meritatului și adânc regretatului D. A. Sturdza, care îl întemeiase, s’a ales în cursul sesiunii eruditul membru, d-1 M. C. Sutzu. 3 Dintre publicațiile Academiei, apărute în cursul anului trecut, relevăm Memoriile celor trei secțiuni: literară, istorică și știin- țifică, între care aflăm: diferitele comunicări istorice ale neobo- sitului cercetător N. loiga, comunicările de cuprins istoric și arheologic ale dlui V. Pârvan, și, ca să ne mărginim numai la lucrările, ai căror autori sunt de origine dela noi, studiile: ,Mo- litvelnicul lui Dosofteiu» de răposatul D. Pușchilă, «însemnări autografe, scrise într’o carte veche de Dosofteiu, Mitropolitul Moldovei» de I. Bianu, «Din influențele politicei europene asupra istoriei noastre (Moise Vodă, 1529 Martie — 1530 August)» de profesorul universitar I. Ursu, «Studii asupra combaterii holerei» și «Cercetări nouă asupra pelagrei» de profesorul Dr. V. Babeș, «Contribuțiune la Flora României» de luliu Prodan, profesor în Zombor. Dintre discursurile de recepțiune ale membrilor Academiei, ținute în sesiunea trecută, s’au tipărit: «Din vieața și activitatea lui Spiru Haret» de membrul O. Țițeica, cu răspuns de St C Hepites, și «In memoriam Constantini Erbiceanu» de V. Pârvan, cu răspuns de N. lorga. Ca publicațiuni separate, au apărut lucrările: «Grigore M. Buiucliu (1840—1912)» de I. Bianu; «I. Calinderu: Cuvântări ținute la serbările de fine de an ale institutului loan Otteteleșanu dela Măgurele (Ilfov), urmate de cuvântările rostite la înmormântarea răposatului 1. Kalinderu și de acte privitoare la institut» de St. C. Hepites; (apoi, între publicațiile Secțiunii literare, din colecția «Din vieața poporului român» volumele: «Cromatica poporului român» de T. Pamfile și M. Lupescu; «Diavolul — învrăjbitor al lumii, după credințele poporului român» de T. Pamfile; «Cerul și podoabele lui după credințele poporului român» tot de T. Pamfile; «Credinți și superstiții ale poporului român» de Artur Gorovei; mai departe: studiul «Două manu- scripte vechi românești» de profesorul năsăudean Dr. N Drăgan. — Traducerea lui Herodot, începută în anul 1880, s’a întrerupt prin moartea traducătorului D. I. Ghica, iar traducerea lui Titu Liviu, făcută de profesorii Nicodim Locusteanu și I. S Petrescu, continuătorii răposatului N. Barbu, este aproape de încheiere. In pregătire din partea Secției literare sunt: O ediție completă a Scrierilor lui V. Alecsandri, ce va aveă să fie gata pentru anul 1921, când se împlinește un veac dela nașterea 1* 4 marelui poet, și «Ornamentica din vechile manuscripte româ- nești», din care până acum s’au făcut numai niște probe. Sub îngrijirea Secțiunii istorice au apărut: «Buletinul Sec- țiunii istorice (Bulletin de la Section historique)», redactat de N. lorga, în care se cuprind traduceri și resumate în limbile fran- ceză și germană de pe comunicările istorice, făcute în ședințele Academiei, și lucrările: «Domniile române sub Regulamentul Organic până la 1848» de I. C. Filitti (lucrare premiată), și «Ro- mânii și Rutenii din Bucovina» de profesorul bucovinean I. Nistor. Sub tipar este culegerea «Documente din Câmpulungul moldovenesc, cuprinzând epoca dela 1585 până la începutul sec. XlX-lea» de membrul activ T. V. Stefanelli. — Iar sub îngrijirea Secțiunii științifice: «Buletinul Secțiunii», redactat de St. C. Hepites și menit cu deosebire pentru informarea lumei științifice străine; totodată s’a revidat și s’a pregătit spre executare «Harta geologică a județului Mehedinți» de profesorul G. Munteanu- Murgoci, de asemenea premiată. Din publicațiile «Fondului Adamachb amintim lucrarea: «Cercetări originale despre pelagra în România» de Dr. A. Babeș și Dr. V. Bușilă (premiată), iar din ale «Fondului Principesa Alina Știrbei»: «Note și extracte privitoare la istoria orientului creștin» de N. lorga, și «Creșterea în familie» de ardeleanul Victor Lazăr, de asemenea premiată. Din colecția de documente istorice «Hurmuzaki» au apărut; voi. XIV: «Documente grecești privitoare la istoria Românilor», publicate de N. lorga, și voi. XVIII: «Corespondența diploma- tică și rapoarte consulare franceze (1847—1851), cu un apen- dice, conținând documente dela 1595—1821». Lucrarea «Dicționarului limbii române», care înainta într’un mod așă de îmbucurător sub conducerea d-lui profesor univer- sitar și membru al Academiei Dr. Sextil Pușcariu, a fost între- ruptă deocamdată, în urma chemării sub arme a d-lui Pușcariu. Vedem, așa-dară, că activitatea literară și științifică a Aca- demiei e cât se poate de îmbucurătoare și justifică pe deplin titlul ei de prima instituție culturală românească. în cursul sesiunii încă s’au făcut câteva comunicări literare și științifice de interes, între care a fost și împărtășirea părin- telui Dr. 1. Lupaș, membru corespondent al Academiei, despre 5 «Episcopul Vasile Moga și profesorul George Lazăr», făcută în ședinfa din 27 Maiu. Dintre lucrările înaintate la concursele pentru premii, au fost premiate următoarele: «Statui-sonete» de M. Codreanu, cu premiul «Năsturel» de 4000 Lei; «Cari industrii casnice țără- nești ale Românilor s’ar putea încuraja și perfecționa, și prin ce mijloace?» de învățătorul Pant. Diaconescu, cu premiul Neuschotz de 1000 Lei; «Sufixele de formarea cuvintelor în limba românească» de Dr. G. Pascu, cu premiul «Năsturel» de 5000 Lei; volumul de novele «Bisericuța din Răzoare» de G. Galaction, cu premiul Eliade-Rădulescu de 5000 Lei; studiul «Problemele noastre social-agrare» de tânărul ardelean Dr. Mihail Șerban, cu premiul «Demostene Constantinide» de 4000 Lei; iar premiul divizibil «Adamachi» de 5000 Lei s’a distribuit lucră- rilor: «Amintirile unui fost holeric. Din însemnările unui vo- luntar în campanie» de Const. Gane; «Povestea trăsnetului» și «Povești de Crăciun» de I. Dragoslav, și «Zile senine», «Icoane dela țară» și «însăilări» de M. Lungeanu. Pentru viitor s’a decis a se pune la concurs următoarele subiecte: 1. Pentru premiul «San Marin» de 2000 Lei din 1918, subiectul: «Categoriile economice și desvoltarea lor în istoria comerțului român»; 2. Pentru premiul «Adamachi» de 5000 Lei din 1920: «Ediția românească a Memoriilor Regelui Carol, cu adnotările istorice și o prefață, cuprinzând in linii generale istoria domniei Sale»; 3. Pentru premiul «Eliade Rădulescu» din 1920: «Mișcarea revoluționară din 1821 în Principatele române»; 4. Pentru premiul «Năsturel» de 5000 Lei din 1920: «Valoarea alimentară a porumbului»; 5. Pentru premiul «General loan Carp și Maria Carp» de 7000 Lei din 1918: «Până unde și în ce direcțiune este folositor a se împinge militarismul și mili- tarizarea în națiune și întru cât oștirea poate fi Școala națiunii?» In locurile vacante de membri activi ai Secțiunii istorice rămase în urma trecerii din vieață a regretaților A. D. Sturdza și Dr. At. M. Marienescu, s’au ales d-nii: S. Mehedinți, profesor universitar în București, redactorul actual al «Convorbirilor Literare», cunoscut prin lucrările sale din domeniul Geografiei și Antropogeografiei, și profesorul bucovinean /. Nistor, autorul câtorva lucrări istorice de o valoare deosebită. Ca membri corespondenți ai aceleiași Secțiuni au fost aleși d-nii: P. Nega- 6 lescu, I. C. Filitti și N. Docan, iar ca membru corespondent în Secția literară, harnicul folklorist Artur Gorovei. Postul însemnat de Secretar general, ocupat cu atâta vred- nicie în curs de trei decenii de răposatul D. A. Sturdza, s’a încredințat pe timp de 7 ani veteranului scriitor și fost redactor și întemeietor al «Convorbirilor Literare», d-lui lacob Negruzzi, fost mai înainte președinte al Academiei. De o importanță deosebită a fost ședința solemnă din 29 Maiu v., în care s’a proclamat rezultatul premiilor acordate de Academie, ședință prezidată de noul Protector și Președinte de onoare al Academiei, Maj. Sa Regele Ferdinand I, și la care au binevoit a asista și Maj. Sa Regina Maria împreună cu Alteța Sa Regală Principele moștenitor Carol. Majestățile lor au fost salutate din partea președintelui Academiei Dr. C. /. Istrati cu următoarele cuvinte: «Sire, Doamnă, Fiți bineveniți în mijlocul nostru! Facă-se, ca această zi, în care pentru întâiaș dată, al doilea nostru Rege, cu Augusta sa soție, trece pragul întâiului așezământ de cultură a neamului, să fie crestată pe răbojul timpului și al faptelor românești, ca începutul unei nouă ere de înaintare și lumină. Născutu-s’a această Academie sub fericita și la începutul îndelungatei domnii a marelui Rege, sub care ajuns-a ea, cu încetul, dar necurmat și fără meteahnă, la starea sa de față. Primul Rege, neuitatul nostru întâiu Protector și Președinte de onoare, pus-a adesea umărul, cu aleasă pornire sufletească și cu îndelungată și largă dărnicie, pentru ca ceeace se născuse odată cu începutul Domniei Lui, să fie în lumină vie, când va închide El ochii. Așa s’a și întâmplat, fie-i țărâna ușoară! Astăzi, Majestatea Voastră, urmașul Său, crescut în aceleași sănătoase idei de muncă, de cinste, de regulă în îndeplinirea datoriei, de înălțare prin cultură și de ridicare a poporului pe toate căile, astăzi, când cu fericire avem pe Majestatea Voastră ca Președinte de onoare și ca Membru Protector, suntem con- vinși, că opera bătrânului și marelui Rege va fi ajutată de 7 puteri mai tinere și că Academia va căpătă hotărîta ei așezare și vază sub domnia Majestății Voastre. Instituțiunea noastră, din prima zi a sesiunii sale generale, a ținut să înceapă lucrările ei, aclamând ca ai săi pe Majestățile Voastre. Astăzi, când se răsplătește de ea munca celorce fac parte din mănunchiul dela care așteptăm să se reverse fală asupra neamului, Majestățile Voastre ați găsit cu cale, și foarte nimerit ați cugetat, a ne face cinstea de a luă parte la această solemnă ședință. Nu iau aceasta ca o întâmplare, ci văd în faptul ei, din contră, o arătare pentru viitor a legăturilor, tot mai strânse, dintre Academie în rostul ei cel mai ales de îndrumătoare a muncii intelectuale dela noi, și caldul interes, pe care Majestă- țile Voastre-1 purtați acestei ramuri a activității noastre naționale. Prin litere și științe, prin cultivarea adevărului și iubirea frumosului, prin pătrunderea necontenită a necunoscutului și prin făurirea de nouă izvoare de fericire — de orice fel — omenirii, căutăm și noi, în mod modest încă, de sigur, dar hotărît, să întrăm în falanga acelora, cari fac ca lumea să meargă tot înainte. Academie Națională?! Da, dar în înțelesul de a căută, ca neamul nostru să se ridice cât mai mult, nu numai pentru el, dar și pentru omenirea din care face parte. Adevărata civilizațiune nici nu poate face deosebire între aceste două activități și directive. A lucră numai pentru una și împotriva celeilalte e a nu cunoaște nici firea lucrurilor omenești, nici rostul popoarelor ce alcătuiesc omenirea. Sire, Un neam întreg Vă privește și urmează cu încredere; inimile tuturor bat împreună și din gândul și fapta comună, a neamului și a conducătorilor de tot felul, în fruntea cărora se află Majestatea Voastră, va izvorî, nădăjduim, o epocă nouă, spre cinstea și mărirea Dinastiei și fericirea României. Academia, prima noastră instituțhme culturală, a sămănat și ea de mult semințe, cari au încolțit sub marele Rege și ale căror roade le va culege Majestatea Voastră. 8 înainte dar, Sire, pe terenul cultural, căci pe această cale se ridică omul, se întărește familia, se înalță neamul și se face vieața mai plăcută și mult mai rodnică, prin munca cât mai împărtășită de toți laolaltă. Munca numai în astfel de condițiuni încetează de a fi o obidă și devine o fericire! înainte dar prin cultură, căci numai ea oțelește cu adevărat caracterele, întărește credințele, duce la sacrificii, până la propria moarte, sălășluită cu voie bună pentru neam și adevăr, și ajunge a constitui astfel adevărata putere a popoarelor în primejdia și vâltoarea luptelor de tot felul. Doamnă, Majestatea Voastră sunteți a doua noastră membru de onoare. Înzestrată cu adevărate însușiri artistice, iubind frumosul și adevărul, înțelegând rostul vremurilor și datoria Coroanei, ce acopere frumoasa Voastră frunte, ați căutat a produce opere de artă; ați scris, pentru copii, cum ați avut bunătatea a mi-o spune, ceeace Vă înalță și cinstește și mai mult încă; nu pre- getați a încuraja prin toate mijloacele artele și pe artiști, și la nevoie, învingând teama molimei ucigătoare, ați îmbrăcat haina de sacrificiu, pentru căutarea nenorociților atinși de holeră. Țara, Bună Regină, V’a urmat și V’a admirat. Ați dat necontenit dovezi de înțelepciune și de iubire a artelor frumoase și utile. Cei vechi, bătrânii omenirii, — și știeau ei ceeace făceau, — au luat chipul frumos al unei femei și din el au creat pe Minerva, Zeița înțelepciunii și a artelor frumoase și utile. Fiți, mărită Regină, Minerva noastră! Fie, ca inima Maiestății Voastre să bată cât mai mult, cât mai tare și cât mai cald, alături cu aceea a femeii române, așă de bine înzestrată de Dumnezeu, după zilele de îngrijorare, în ziua mare și atât de așteptată a fericirii neamului. Ca atâtea femei de ale noastre, de pe vremuri: ca Elena cea înțeleaptă și învățată a marelui voevod Mateiu Basarab, sora lui Udriște Năsturel, fiți sfetnica luminată și cumpănită a ilustrului vostru soț, fiți zâna, care să urzească fericirea zilei de mâne a neamului îndurerat și atât de dornic de zile bune și înălțătoare. 9 Academia Română, urând Dinastiei întregi sănătate și fericire, Vă primește astăzi cu brațele deschise, plină de respect, de iubire și încredere! Să trăiți!» La aceste cuvinte de bineventare omagială, Maj. Sa Regele a binevoit a răspunde prin următoarea cuvântare: „Domnule Președinte, Scumpi Colegi, A trecut câtva timp, de când riam mai călcat pragul acestui așezământ de înaltă cultură; am primit deci cu o adevărată plăcere invitația D-voastre, de a luă parte la ședința de astăzi și de a prezida la distribuirea premiilor, prin care se răsplătește munca și talentul. Luând locul de onoare ocupat un lung șir de ani de Au- gustul meu predecesor, vă mărturisesc, că două sentimente opuse luptă în mine. Cu jale mă gândesc la cei, a căror trecere într'o lume mai fericită a lăsat goluri dureroase în rândurile acestei societăți de învățați, și cari cu inima lor caldă și patriotică în- chinaseră o mare parte a muncii lor Academiei Române, contri- buind astfel cu mult în a-i face un nume de onoare printre so- cietățile științifice. Cu cuvinte calde ați reamintit, Domnule Președinte, pe marele Rege, care fusese sufletul acestei instituții culturale, și care, ca protector mărinimos, luase parte activă la lucrările ei, cu graiul și cu pana. Să-mi fie îngăduit Mie, succesorul Lui, de a-mi opri pentru o clipă gândul în fața unui alt fiu al țării, care, ca om de Stat, fusese unsuflet înțelept și un prieten cre- dincios al Marelui Rege. In activitatea sa politică, el a avut drept deviză: Salus reipublicae suprema lex. In lunga lui ședere pe pământ el a fost călăuzit de adânca convingere, că adevărata valoare a vieții stă în muncă încordată și că numai acela, care pune cunoștin- țele și puterile sale în serviciul obștesc, merită cinstea oamenilor. Pentru dânsul cea mai mare satisfacție eră de a munci și produce cu suflet înalt, cu inimă curată și cu conștiință nepătată. Mie, Regelui său, să-mi fie permis să profit de acest prim prilej, pentru a închină aceste cuvinte de recunoș'ință vechiului 10 și credinciosului prieten, Dimitrie A. Sturdza, care a fost atât timp Secretarul general al Academiei. Sunt convins, că tălmăcesc prin aceasta și sentimentele ono- raților mei colegi. Dar nu este momentul de a plânge pe acei cari nu mai sunt. Munca lor, activitatea și firea lor, să ne fie nouă, gene- rației de astăzi și celei de mâne, un imbold pentru o muncă și o activitate nouă și rodnică. Cu mare bucurie și plin de nădejde. Mă găsesc pentru întâia dată în mijlocul D-voastre ca Protector și Președinte de onoare și vă aduc cu acest prilej mulțumirile Mele călduroase pentru demnitatea ce Mi-ați oferit. In aceste zile de grele griji și de uriașă răspundere, am simțit o adâncă mângâiere sufletească, aflând că sesiunea anuală de estimp a fost inaugurată prin proclamarea Mea ca Protector și Președinte de onoare, și că printr'o hotărîre cu totul gingașă, ați primit pe Regina, prea iubita Mea soție, printre Membrii de onoare. Mândră de această nouă demnitate, Ea asistă azi pentru prima oara, de drept, la ședința acestui învățat corp și vă aduce prin Mine, vouă, noilor ei colegi, adânc simțită Sa recunoștință. De netăgăduit, că una din cele mai înalte podoabe ale femeii este cultul frumosului: el înalță sufletul și purifică mintea. Blagoslovită este ființa care a primit dela natură darul de a tălmăci altora concepția frumosului, prin pensulă sau prin pană. Poeta pe Tronul țării, pe care cu fală Academia o numără printre membrii ei de onoare, Regina Carmen Sylva, a călăuzit pe nepoată, cu dragostea unei mame, pe potecile înflorite ale gândului poetic șt ale frumosului și a îndemnat-0 să dea la lu- mină ceeace de mult luase formă în sufletul și în mintea soției Mele. Ultimul imbold însă, de a picta și cu pana I l-a dat dra- gostea care-I umple inima de frumsețlle scumpei naastre țări. Ea a înțeles farmecul iernii, când giulgiul tainic al zăpezii acopere munții și șesurile noastre. Ea s’a înveselit cu natura în- treagă, când primăvara îmbracă câmpiile noastre cu haina lor cea înflorită de mireasă. Apusul de soare al serilor de vară, când scaldă holdele cu razele lui aurii, face să vibreze și în inima Ei acorduri calde. 11 Pacea toamnei, când cel de Sus revarsă purpura pe frunzele codrului, Ii vorbește de dor împlinit și de liniște sufletească. Mai sunt și cântecele noastre populare, mai este sufletul sănătos și plin de vieață ce-l găsim în poezia și filozofia popo- rului nostru, cari au împins-O să înlocuiască pensula cu pana, și de aceea am salutat cu atâta plăcere numirea Reginei ca Membru onorar al Academiei. In anul 1890, când am fost primit in sânul Academiei, bă- trânul Kogălniceanu, atunci Președintele ei, Mi-a adresat urmă- toarele cuvinte: «Noi, bătrânii, ne ducem, dar salutăm pe junele Principe, ale cărui forțe ne vor întineri în restul zilelor noastre și vor îm- bărbăta la muncă pe cei cari rămân în urma noastră*. Eu unul n’am uitat cuvintele acestui mare om de Stat și de litere, și dacă interesul viu și necurmat, ce-l port și voiu purtă mereu acestui institut de înaltă cultură, poate contribui a vă îndemnă la o activitate necontenită și o muncă încordată, aș salută cu mare mulțumire, dacă tinerele elemente, cari închină forțele lor studiului științific, ar deveni demnii urmași ai gene- rațiilor cari au pus temelia Academiei și au clădit o, până a ajuns locașul frumos, sub al cărui acoperiș se întrunesc bărbații de știință din toate colțurile, unde răsună frumoasa și mult du- ioasa limbă românească. Să lucrăm deci necontenit cu gând curat pentru desvoltarea tot mai largă a culturii neamului; să nu cruțăm nici timp, nici muncă pentru a cunoaște cât mai amănunțit istoria lui — că- lăuză neprețuită pentru a ne cunoaște pe noi înșine, — să cul- tivăm, să păstrăm cu sfințenie și gelozie limba noastră, să ne îndeletnicim a-i da în scrierile noastre și în vorbire chipul cel mai curat; să ne ferim de străinisme, în locul cărora vom găsi în bogata comoară a limbii vorbe românești. Lucrând astfel, nu numai că vom face operă culturală, dar vom îndeplini și un act de mare patriotism. Academia are frumoasa menite de a da pilda cea bună în această privință. Dar și știința adevărată, știință, de care Confucius spuneâ într’una din maximele lui, că nu cunoaște hotare, știința care n’are etate și nici numără anii, căci trăiește fără sfârșit, găsi-va, 12 sunt sigur, și în viitor, ca și până acuma, limanul ei sfânt, sub aripele materne ale Academiei, Una din cele mai dulci urări, pe cari o fac, este aceea, ca instituția noastră să propășească mereu și pe câmpul acesta atât de întins, ajungând astfel un adevărat focar științific, care să răspândească razele sale binefăcătoare și mai departe peste hotarele noastre. Ca fiecare om, ca fiecare popor, așâ și fiecare instituție trebuie să aibă un ideal înaintea ochilor și a mintii Știu bine, că idealul, când este vorba de știință, rămâne tot- deauna o dorință, dar, prin muncă încordată, vom puteă totuș ajunge până la un înalt grad de perfecțiune; și mi se pare, că tocmai faptul că nouăle invențiurii și descoperiri ne deschid nouă orizonturi, arătându-ne căi nouă de cercetare, fac ca știința să fie atât de atrăgătoare, împingându-ne mereu înainte, nelăsân- du-ne să ne oprim la jumătatea drumului. Publicațiunile Academiei, pe cari le urmăresc cu mult și viu interes, și din cari un număr important are o valoare reală, îmi sunt cea mai sigură chezășie, că ne găsim pe o cale bună și că bunăvoință nu lipsește; totuș nu vă zic astăzi ca Pro- pertius: «In magnis et •voluisse sat est»; căci cine urmează această maximă a prietenului lui Ovidiu, se oprește pe drum; și noi nu voim acest lucru. Deci, mereu înainte în opera noastră, și atuncia rodul muncii nu va întârziă să se arate întfo lumină strălucitoare! Sprijinul Meu vă este asigurat. încă odată vă mulțumesc, scumpi Colegi, pentru primirea călduroasă ce Ne-ați făcut, Reginei și Mie, și felicit din inimă pe noii premiați, sfătuindu-i să nu se odihnească pe laurii cu- leși, ci din contră, să considere succesul câștigat, ca un puternic îndemn pentru o nouă activitate tot mai rodnică. R. 13 Contribuții la istoria Românilor din Valea Rodnei. De Victor Motogna. Cursul de sus al Someșului Mare, începând dela izvoare până la satul Mocod, unde acest râu părăsește teritorul co- mitatului Bistrița-Năsăud, a purtat din timpuri străvechi numirea de: Valea Rodnei («Vallis Rodnensis», «Radna volgye» — în documentele ungurești). Dela ivirea celor dintâi documente istorice, cari vorbesc despre acest ținut, aici se adeverește aflarea unei viguroase populațiuni românești, care din cele mai vechi timpuri alcătuia un teritor autonom: «districtus Rodnensis», «districtus vallis Rodnensis» sau «vidic». Românii din Valea Rodnei au format miezul regimentului al II-lea de graniță, care în bătălii numă- roase, aproape un veac întreg, a dat probe strălucite despre minunatele însușiri răsboinice ale neamului nostru. Astfel trecutul acestei văi ni se prezintă bogat în evenimente, ce vor avea să ocupe loc de frunte într’o viitoare istorie com- plectă a desvoltării poporului românesc de pretutindeni. Acest trecut însă pân’acum a fost cercetat foarte puțin, și cu o anumită tendință, aproape numai de cătră istoricii sași ai Bistriței, care a stăpânit Valea Rodnei vre-o 300 ani, — cu toate că izvoarele au fost publicate în cea mai mare parte.¹ Aici ne-am propus, să schițăm trecutul acestei văi din cele mai vechi timpuri până în sec. XV, stăruind mai mult asupra întrebării despre anexarea ținutului Rodnei la Bistrița, făcută de regele Matia la 14/5. Valea Rodnei din cele mai vechi timpuri până în jumătatea a doua a sec. XV. Valea Someșului Mare nici chiar în timpurile preistorice n’a fost lipsită de așezăminte omenești. Bogata faună de pești ¹ Anume în colecțiunile: Zimtnermann-Werner: «Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbiirgen»; Dr. Albert Berger: «Regesten aus dem alten Bistritzer Arhive (Programm des evangelischen Obergimnasium zu Bistritz. Anii 1893, 1894 și 1895)>; N. lorga: «Documente Românești din Arhivele Bistriței (2 v.)'> ș. a. 14 din apele acestui râu a trebuit să fie o puternică atracție pen- tru locuitorii Daciei din vârsta de piatră cioplită (neolitică), ale cărei urme s’au aflat pe lângă întreg cursul, începând dela Dej, unde Someșul Mare se împreună cu Someșul Mic, până în sus la izvoare. Știința preistorică pân’acum n’a izbutit să constate rassa de oameni, căreia i-a aparținut populația Daciei din vârsta neolitică, nici timpul, când a fost aceea înlocuită cu alta de o cultură superioară, proprie vârstei de bronz. Instrumente și podoabe de bronz de asemenea s’au găsit în părțile acestea. Lângă satul Rebrișoara s’au aflat: I sabie, 1 lance și 6 topoare.' Nu departe de aici, în apropierea satului Lușca, s’au aflat 34 monete barbare, cari pe o față au un chip de zeu, iar pe ceealaltă un cal.¹ ² Monete de felul acesta s’au găsit multe și’n alte părți ale Daciei. S’a constatat, că sunt făcute după modelul tetradrach- melor macedonene. Aceste urme ale culturii de bronz aparțin fără’ndoială acelui neam de viță tracică, care locuia părțile Ardealului în timpul, când se face cea dintâi palidă amintire despre relațiunile geografice și etnografice ale pământului locuit azi de Români. Era neamul Agathirșilor, despre cari ne spune Herodot, că, scutiți în cetatea muntoasă a Transilvaniei, cultivau vița de vie și albinăritul, strângând din nisipul râurilor aurul, cu care se îm- podobiau bucuros.³ Munții Rodnei au dat în vechime aur mult, așa, că apele Someșului Mare lăsau pe țărmuri deodată cu nisipul și pulberea strălucitorului metal, căutat cu sârguință de poporul Agathirșilor. Peste Agathirși a venit războinica seminție a Dacilor, smulși din extinsul popor al Oeto-tracilor dela Dunărea de jos și împinși în cetatea muntoasă a Ardealului de triburile germa- nice ale Bastarnilor.⁴ Sălașul de căpetenie al Dacilor au fost munții Hațegului; dar granița firească a țării lor a trebuit să fie cununa Carpaților ¹ Cîoos, Chr. p. 47. * SeidI, Arch. p. 27. ⁸ A. D. Xenopol: Ist. Rom. I. p. 53 și u. ⁴ lorga: Geschichte des rumănischen Volkes I. p. 21 și u. 15 nord-ostici. Astfel valea Someșului va fi fost încunjurată de sate dacice sau de ale altor seminții supuse de bunăvoie po- porului stăpânilor al Dacilor. împăratul Traian — dupăcum se știe — în două războaie crâncene (în 101—102 și 105 d. Ch.) a zdrobit pe neînfrântii Daci, iar viteazul lor rege, Decebal, s’a aruncat în sabie. Dacia întreagă a fost cuprinsă și împopulată din nou cu coloniști aduși din toate părțile vastului imperiu roman. Nouă ni-se impune aici numai întrebarea, că oare întin- su-s’a stăpânirea romană și peste valea Rodnei și în ce măsură s’a întâmplat colonizația în acest ținut? Răspuns mulțumitor nu se va puteă da la această chestiune importantă, decât numai cu ajutorul cercetărilor arheologice, căci fără descoperiri de felul acesta orice încercare e menită să rămână chiar dela început mult-puțin stearpă. E știut, că la cursul de jos al Someșului Mare vieața ro- mană a fost mai intensă, iar urmele ei au fost desgropate și studiate de arheologi competenți. Puternicul drum roman, care plecă dela Apulum (Alba-Iulia) spre Porolissum (Mojgrad) la Napoca, trimetea un ram spre nord-ost. Acesta înainta pe valea Someșului Mic, la Dej trecea pe cursul Someșului Mare în sus până la Beclean. Aici se ramifică din nou în două. Șoseaua principală se îndreptă prin valea Șieului spre Burghallen (Vărhegy), iar alta secundară, după cea mai mare probabilitate, ținea cursul Someșului până la Rodna. Pe lângă drumul amintit, pe vremea stăpânirii romane erau municipii înfloritoare: Congri lângă Gherla, Sturum (?) la satul Cășeiu, și Urgum (?) între satele Ilișua și Ciceu-Cristur;¹ iar în apropierea lor se aflau: «castra stativa». Așadară colonizația romană în valea Someșului Mare a fost cu mult mai puternică, de cum se credea. Ruinele desgropate ne dovedesc, că brațul neobosit al legionarului roman și aici a împlântat adânc rădăcinile culturii romane. S’au aflat o mulțime de altare votive, închinate zeilor câmpenești, cari ne spun, că veteranii rămași în canabe pe lângă castre, din armele învin- gătoare și-au făurit fier de plug, cu care au brăzdat mănoasele văi ale bătrânului «Samus». ¹ Ruinele dela Gherla au fost studiate de I. Ornstein, iar cele dela Ilișua de C. Torma: Mem. societ. Erdelyi Muzeum a. 1864 —5, III. p. 10—67. 16 învățatul arheolog maghiar Torma credea c’a descoperit «limes Dacicus» și că punctul extrem nord-ostic al aceluia ar fi Becleanul, astfel, că valea Rodnei cădea în afară de granițele Daciei romane.' Prin cercetări ulterioare însă s’a dovedit, că existența unui astfel de «limes» e cel puțin problematică. Întinderea stăpânirii romane peste valea Rodnei se ade- verește prin următoarele: Rămășițele din epoca de bronz, amintite mai sus, ne în- dreptățesc să credem, că aici au fost așezări dacice. Iar pe munții Rodnei vor fi trăit păstori, cari cu ajutorul unor întărituri primitive apărau înălțimile ușor de trecut în potriva dușmanilor din răsărit (seminții sarmatice).¹ * ³ ⁴ Romanii, cari totdeauna se nizuiau să asigure imperiului hotare naturale puternice, au trebuit să înainteze din punctele întărite dela Beclean și Ilișua și pe teritorul fostului district al Rodnei până în sus la munți. Dar afară de aceste motive de natură strategică, pulberea strălucitoare din nisipul apelor le va fi dat îndemnul de-a străbate până la izvoare, despre cari puteau cu drept cuvânt presupune, că-și iau nașterea din munți bogați în metalele nobile, pe cari le-au căutat ei cu atâta sârguință și pricepere pe tot întinsul Daciei. In Rodna se află galerii ase- mănătoare întru toate acelora, despre care s’a adeverit a fi făcute de Romani. Pe păreții lor s’au descoperit semne și crestături, cu care străbunii noștri se obicinuiau a însemnă timpul, numărul muncitorilor și lucrările îndeplinite.³ Iar lângă satul Lușca s’a aflat o monedă a împăratului Hadrian? La atâta se reduc urmele vieții romane în aceste locuri, descoperite din întâmplare numai, căci despre cercetări siste- matice nici vorbă nu poate fi. Cioburi de vase, ce ies la iveală în multe localități pe ri- dicături de teren, ne lasă să întrevedem, că cercetări făcute de oameni chemați ar aduce lumină neașteptată cu privire la do- minațiunea romană în această vale.f> ¹ C. Torma: Limes Dacicus. ’ lung: Fasten der Provinz Dakien, p. 143, la N. lorga o. c. p. 23. s Ackner: Die rom. Alt. und deutsche B. in Siebenb. p. 52. ⁴ Seidl. Arh. p. 27. ⁶ Descoperirile d-lui /. Marțian. — 17 — Dar lucrarea minelor dela Rodna din partea Romanilor n’a putut să dureze mult timp în liniște. Erau tocmai la hota- rele provinciei, în colțul extrem nord-ostic al ei, cu dușmanii mereu la spate. Bastarnii din nordul Bucovinei, Dacii liberi din Maramureșul de azi, făceau dese incursiuni prin văile înflori- toare ale Daciei *. Castrul dela Ilișua, unde a staționat Ala I Tungrorum Fron- toniana și cohors II Britannica ¹ ², aveă menirea să țină piept nă- vălirilor de felul acesta. Pela 167 după Christos Marcomani, Vandali, Victofali, Roxolani, Bastarni și Alani, alcătuind o alianță uriașă, năvălesc din toate părțile în «Dacia fericită», pustiind-o cu fier și foc vre-o opt ani de zile dearândul³ ⁴. Valea Rodnei va fi fost pentru unele dintre aceste po- poare barbare calea, ce ducea de-a dreptul spre inima provinciei. După potolirea acestui uragan, Dacia înflorește din nou într’un chip admirabil, avântându-se între cele mai bogate și mai culte provincii ale imperiului. Nu e locul aici să desfășurăm aspectul acestei bunăstări și culturi. în măreața lor înfățișare. In anul 271 împăratul Aurelian, silit de Goți, a retras le- giunile în sudul Dunării, lăsând Dacia pradă hordelor barbare. Cu aceasta întrăm în labirintul mult discutatei chestiuni despre stăruința poporului român în Dacia Traiană. Ivirea Românilor în Valea Rodnei face parte din dome- niul întrebării generale despre începutul neamului nostru. După o ceartă literară de un veac și mai bine, deslegarea pe care au dat-o problemei savanții noștri istorici A. D. Xenopoh și D. Onciul, este — după orice minte nepreocupată — cea mai aproape de adevăr. Cele dintâi știri istorice arată pe Români ca locuitori stră- vechi ai Daciei-Traiane și ca atari sunt priviți și de vecinii lor: Bizantini (Kekautnenos, K.innamos), Unguri (Anonymus, Kpzai}, ¹ Die romanischen La.ndscha.ften des romischen R.eiches, 1881, p. 395 și urm. ’ C. I. L. 795 și 804. ’ Dio Cassius: LXXI—LXXII. ⁴ «Teoria lui Rjoesler*', 2. Critica acesteia în Conv. Lit. a. XIX. 3. Vezi stud. d-lui A. D. Xenopol în «Țara noud«, a. 1. Nr. 1 și 2. 2 18 Ruși (Cronicarul Nestor). Acest lucru e confirmat și de docu- mentele privitoare la starea politică de mai târziu a Românilor. Studiind apoi numirile topografice păstrate din vechime, cu modificările cerute de legile fonetice ale limbii românești, ajungem la rezultatul pozitiv, că: «Oltenia cu o parte din regiunea Argeșului superior, partea răsăriteană a Bănatului Timișan și partea apuseană a Ardealului cu țara Maramureșului — pe unde și nomenclatura muntelui este în cea mai mare parte românească, — că pe acest teritor, zicem, elementul roman, împlântat aici prin acele: «infinitae co- piae ex toto orbe Romano» ce au fost aduse în Dacia, nu poate nici odată să fi încetat a există» ¹ Munții Rodnei, care formează granița între țara Maramu- reșului și Valea Rodnei, fără îndoială au făcut parte din ieri- torul, care este privit ca leagănul neamului nostru. Elementul roman, care a înflorit pe lângă cursul Someșului mare și în văile ce se scurg spre acest fluviu, aici a aflat adăpost și scăpare dina- intea furtunei uriașe, deslănțuite în urma migrațiunii popoarelor. Nomenclatura românescă a munților Rodnei e o dovadă nerăsturnabilă. Vârfurile poartă numiri ca: Omul, Roșu, Curățelul, Tomnatecul, Saca, Repede, Bătrânul, Negreasa, Muncei, Piatra albă, Pietrosul, Putredul, Runcul, etc.¹ * ³ Dintre numirile între- buințate de Romani, singura a râului principal ne-a rămas: Someș- «Samus» pe unicul monument epigrafic descoperit până acum ³. Presupunem origine străveche (probabil dacică) la «Salua» = Salva, râu ce curge pe lângă satul cu acelaș nume — întrucât trupina «sal» în indogermană înseamnă apă (Cf. «sala» în san- scrită: apă, in sula = in-sala).⁴ In lipsa totală de documente, tot ce putem spune despre trecutul acestui ținut dela 271 după Christos până în secolul XIII, când se ivesc cele dintâi mărturii istorice sigure, întră în perspectiva mai largă a întrebării despre soartea poporului ro- mânesc în Dacia Traiană în acest răstimp întunecos. Dacia, dupăce împăratul Aurelian a retras legiunile peste Dunăre în Moesia, a rămas pradă neamurilor barbare. ¹ D. Onciul o. c. Conv. Lit. a. XIX. p. 186. ’ V. Meruțiu: Munții Rodnei, Buc. 1906, pag. 37 și u. s C. /. L. II. p. 165. Nr. 827. ⁴ Cappeller: Sanskrit-Worterbuch. 19 — Strălucita vieață orășenească a provinciei dispare în curând. Orășenii mai bogați au plecat cu legiunile, iar cei săraci, și locuitorii satelor daco-romane, retrăgându-se spre munți, au trebuit să se împace cu noua stare de lucruri. Au lucrat pământul și au prăsit vite, ca să se poată hrăni pe ei și pe barbarii stăpânitori. Pe la 375 vin sălbaticii Huni, cari așezându-se în Panonia, subt regele Atila cuprind între hotarele uriașei lor împărății și Dacia Traiană; iau tribut dela locuitorii ei, dar felul de vieață i-a ținut departe de munții Transilvaniei, pe ei, precum și pe Gepizi (453—568) și Avari (568—803), cari au stăpânit pe rând Ungaria de azi după disolvarea imperiului hunic. Strămoșii noștri Traco-romani au fost pietrile — cari au rămas, iar puvoiul hordelor barbare a trecut fără să lase urme mai adânci. Valea Someșului va fi slujit adese de cale popoa- relor migrătoare. Podoabe de aur și argint aflate în părțile acestea vorbesc numai despre trecerea unor cete de Goți ori Gepizi. Dar după părăsirea Provinciei din partea împăraților ro- mani, mai ales pe vremea stăpânirii Hunilor și Avarilor, începe a inundă dinspre răsărit întreg întinsul Daciei un nou neam, care avea să sape urme neșterse în vieața și ființa neamului nostru: poporul slavic. Acești oameni muncitori și de o fire mai liniștită, ținând cursul apelor, caută cu predilecție bogățiile pământului, lucrează minele părăsite de Daco-Romani, numindu-le pe limba lor: Zlatna, Okna, etc., ajungând Ia împreunarea celor două Someșe lângă Dej, unde scot cu sârguință sare multă din «băile», cari și azi poartă numele: «Ocna Dejului». Astfel străbat până la isvoarele Someșului Mare, dau peste minele de aur și argint lucrate de Romani; își fac un așezământ, pe care-1 numesc: «Rudna» — «Rodna», adecă: baie. Slavii și aici, ca și în alte părți, trăiau mai ales pe malul apelor, îndeletnicindu-se cu pescuitul și cu lucrarea pământului. Și-au ridicat sate, alăturea cu așezămintele traco-romane. Re- lațiunile din timpurile acelea străvechi se reoglindesc și în nu- mirile satelor din Valea-Rodnei. Pe lângă numiri curat românești: Sângeorz, Runc, Mititei, 2* 20 Salua’, aflăm: llua sau Ilova = pământ lutos², Les! = «aluniș», Zagra (Zagora) = subt munte, Răbra = apă cu pești (?), Hordou (Hordov)⁴ = loc închis, Mocod, Năsăud și Telciu, cu etimologie până acum necunoscută. Cu vremea Traco-romanii, mai mult păstori cu o putere extraordinară de expansiune, părăsind munții, în cari au aflat adăpost în timpuri de restriște, se coboară în văi și înghit elementul slav, slăbit de altfel prin lupte continue și mânat de puvoiul năvălitor pe aceeaș cale cu Goții și Hunii în sudul Dunării.⁶ «Elementul tracic vechiu, elementul romanic suprapus și elementul slav infiltrat pe urmă se amestecară cu desăvârșire. Eră un singur neam, o singură limbă, o singură fire».e Intervalul de aproape un secol, ce a urmat dela nimicirea Avarilor până la venirea Maghiarilor, a fost o epocă relativ mai liniștită, în care s’au putut desvoltă întocmirile politice ale Ro- mânilor: cnezatele și voevodatele. Numirile sunt de origine slavă, dar ele denotă funcțiuni specifice românești⁷. Căci Maghiarii la venirea lor află pe Români împărțiți în mai multe principate, în frunte cu voivozi și cnezi. Dintr’un astfel de ducat, probabil din al Maramureșului învecinat, va fi făcut parte și Valea Rodnei. Iar despre cnejii din valea Rodnei «(Cenesii vallis Rodnensis») face amintire un document dela 1523.s Poporul le va fi zis «juzi», căci primarul comunal e numit și azi: «jude». Anul 900 se consideră de terminul, până când noul popor turanic al Ungurilor a luat în stăpânire Panonia veche și ținutul dintre Dunăre și munții apuseni ai Transilvaniei. Azi e dovedit mai pe sus de orice îndoială, că Maghiarii atunci n’au cuprins și Ardealul. Frica de Pacinații din Moldova, cari le cauzaseră înfrângeri cumplite, îi oprea să se apropie de hotarele lor (Car- pații răsăriteni)⁹. Astfel dujmănia și rivalitatea dintre aceste două neamuri înrudite au lăsat în decurs de un veac timp fa- ¹ Vezi p. 18. ’ » ⁴ Beneker, la cuvintele resp. ⁶ N lorga, Istoria Românilor pag. 32. ⁶ N. lorga, Istoria Românilor pag. 33. ’ Bogdan, An. Ac. s. II. t. XXIV. p. 204 și 205. ⁸ An. A. s. II. t. XXVII, p. 18 și urm. ⁹ Dr. I. Karâcsonyi în ^Erdâly es a honfoglalâse. 21 vorabil pentru neatârnarea ducatelor române. Dar pe la anul 1000 după Christos, când pe tronul nou creat al regatului ma- ghiar se suie Ștefan cel Sfânt, lucrurile se schimbă cu totul. Acest rege înțelept și energic începe și în Ardeal cuceririle, cari se continuă treptat subt regii următori, distrugând pe în- cetul așezămintele politice ale Românilor.’ Cadrele acestui studiu ne silesc să ne restrângem numai la întinderea dominațiunii maghiare pe valea Someșului Mare și în special peste valea Rodnei. Ștefan cel Sfânt, spre a pune stavilă năvălirii Pacinaților, a ridicat pe ruinele Belgradului slavic (Apulum la Romani) o cetate. Din acest centru străbătură Ma- ghiarii în toate direcțiunile, luând în stăpânire minele de aur și ocnele bogate de sare ale Transilvaniei. Intre aceste din urmă ocna de lângă Dej ocupă un loc de frunte. De aici drumul pe apa Someșului Mare în sus ducea de-adreptul la minele de aur și argint ale Rodnei, unde, tot din cauza năvălirii Pacinaților, se pare, că regele Ștefan a ridicat și uu castru.³ Noile cuceriri erau mereu amenințate de acești dușmani înverșunați ai Maghiarilor, în a căror înaintare spre răsărit Pacinații vedeau o primejdie pentru existența lor proprie. Domnia Pacinaților fu nimicită cu desăvârșire cătră sfârșitul secolului XI. de cătră Cumani, cari năvăliră de repețite ori în Ungaria, în- cepând de pe timpul domniei lui Ladislau cel Sfânt (1077—1095). Valea Rodnei și a Bistriței eră calea lor predilectă spre inima Ardealului. Astfel regele Oeiza II (1141—1161), spre a asi- gură în mod mai eficace apărarea hotarelor dinspre răsărit, chemă în țară coloniști din apus, dându-le loc de așezare și privilegii însemnate. Pe lângă grupele mai compacte dela Sibiiu și Brașov, o parte însemnată din acești «hospites» s’au așezat la Dej și Reteag și au început a lucră cu succes ocnele de sare de lângă Dej. Din aceste puncte s’au rupt Sașii, cari înaintând pe valea Someșului Mare in sus, au ajuns la Rodna, unde eră o așezare slavo-română și, probabil, un castru regesc. Aici au început să lucreze minele de aur și argint cu mai multă pricepere decât Slavii și Românii cu mijloacele lor pri- mitive de exploatare. Dar pe lângă aceasta aveau din partea ¹ Dr. A. Bunea: Stăpânii țării Oltului p. 3 și 4. ² N. lorga, Gesch. des. rom. Volk. 1. p. 30. 22 regelui o însărcinare și mai importantă: de-a ținea pază la pasul Rodnei, care din timpuri străvechi a fost poartă de intrare pentru neamurile năvălitoare dinspre întinsele șesuri sarmatice. Pentru pasul Bârgăului învecinat, cu acelaș scop s’a așezat o altă grupă în frumoasa vale a Bistriții. Intre cele două centre ale noilor coloniști, Rodna și Bi- strița, la început n’a fost legătură administrativă sau de altă natură, de unde se vede, că nici originea lor n’a fost aceeaș. A susținea, că Sașii la așezarea lor în patria noastră au aflat locuri deșerte, nelocuite, și că Românii au venit mai târziu, dovedește o minte preocupată de lucruri cu totul străine istoriei.¹ In ce privește valea Someșului și împrejurimea, ne putem ușor convinge despre contrarul, dacă privim numirile de lo- calități, cari sunt în cea mai mare parte slavonești — ce e drept — dar păstrate cu modificările cerute de fonetismul limbii românești. Nu vom aminti, decât numele centrului săsesc din nordul Ardealului: Bistrița, care în cele mai vechi documente se găseste ca: «Bistricia», va să zică forma românească, și nu «Nbsnen», «Bistritz», cum o numesc Sașii, ori «Besztercze», cum îi spun Ungurii. Tot asemenea stă lucrul cu cuvintele: Someș, Rodna, Răbra, etc. Toate acestea adeveresc faptul neîndoios, că Sașii au pri- mit numirile străvechi slavonești prin mijlocirea Românilor, și nu întors 1² Rodna săsească, răzimată pe populația românească din valea Someșului și sprijinită puternic de regii maghiari, cu ajutorul bogățiilor scoase din munții plini cu metale nobile a ajuns în decursul unui veac la înflorire foarte mare. Așă o află groaznicul uragan stârnit de năvălirea Tătarilor la 1241. Acest eveniment, care a adus încă odată pe scena istoriei grozăviile migrațiunii popoarelor, a dat prilej să se facă cea dintâi mențiune contimporană despre târgul Rodnei. ¹ Mai de curând F. Miiller în: Die urspriingliche Rechtslage der Rumănen im Siebenbiirger Sachsenlande. Arch. der Ver. j. S. L Neue Folge: V. b. 354 și u. ’ Vezi și A. Bunea: încercare de istoria Românilor până la 1382, p. 114 și u. 23 Canonicul Rogerius în al său «Carmen miserabile», cap. XX, ne povestește următoarele: Ducele Cadan, străbătând 3 zile prin pădurile seculare, ce despart Cumania de Rusia, a ajuns aproape de «Rodana», o cetate puternică a Teutonilor, așezată între munți înalți, cu mine regești de argint, unde petrecea mulțime nenumărată de norod. Locuitorii de-acolo erau oameni războinici, de arme încă nu duceau lipsă, astfel când auziră despre sosirea Tătarilor, le-au eșit în cale. Cadan, văzând mulțimea de oameni înarmați, s’a prefăcut, că fuge de frică cu întreagă oștirea. Cei din Rodna, în credință că au scăpat de primejdie, s’au întors în oraș cu mare bucurie, au aruncat armele și s’au pus pe ospătate, după- cum cere patima sălbatică a Teutonilor. Dar Tătarii s’au întors pe neașteptate, și fiindcă orașul n’aveâ șanțuri nici intărituri, au străbătut înlăuntru din toate părțile. Locuitorii au încercat la început să se împotrivească; vă- zând însă, că e în zadar, s’au predat cu tot ce aveau. Cadan a luat orașul sub protecția sa, iar pe Aristald, contele orașului, cu 600 viteji aleși, l-a silit să-l urmeze! Pe Români nu-i pomenește Rogerius nici aici, nici peste tot în întreagă cartea sa. Retrași la munți, de pe ale căror culmi văzut-au în cursul vremurilor trecând horde nenumărate, Românii au scăpat mult-puțin teferi și de uraganul mongolic. Sub ocârmuirea înțeleaptă a lui Bela al IV-lea Ungaria, după retragerea Tătarilor, și-a vindecat ranele și a început să înflorească cu o putere nouă. Orașele mărginașe mai ales s’au bucurat de sprijinul puternic al regelui, care se convinsese, că față cu cetățile întărite Tătarii s’au arătat cu desăvârșire nepu- tincioși, neavând mijloacele trebuincioase pentru ocuparea lor. Astfel a dat poruncă orășenilor, să ridice ziduri, să sape șanțuri, să facă tot felul de întărituri, spre a zădărnici un nou atac al Tătarilor. Spre a îmbărbăta orașele și pe orășeni, Bela sprijinea în toate chipurile înaintarea și înflorirea lor. Rodna, pe unde venise un însemnat contingent de Mongoli, ocupă între ele loc de frunte. Locuitorii acestui oraș erau Sași, dar împrejurimea erâ toată româ- nească. Prin înaintarea sistematică a cuceririi maghiare a fost sfă- râmată unitatea și continuitatea teritorială a poporului românesc din Ardeal. Românii dela șesuri, cuprinși în organizația politică și 24 bisericească a Maghiarilor, au fost aserviți pe deplin. Dar în părțile mărginașe dinspre munți au rămas anumite teritorii ro- mânești, un fel de rămășițe din vechile organizații slavo-române dinainte de stăpânirea maghiară.¹ Un astfel de teritor a fost și al Românilor din valea Rodnei, pe care colonia săsească din Rodna n’a putut să-l nimicească. Din potrivă, atât noii oaspeți, cât și regii maghiari au trebuit să-i trateze pe Românii din valea Rodnei cu prevenire, ca pe unii, de cari aveau lipsă spre a putea face din Rodna un punct însemnat de pază aici la hotarele nord-ostice, atât de des amenințate. Interesul deosebit al Regelui B61a al IV-lea față de acest ținut se adeverește și prin faptul, că Rodna pe la 1264 figurează între cetățile, cari formau proprietatea reginelor. Eră datină veche la regii maghiari, că dădeau reginelor, ca apanagiu, unele cetăți și provincii înfloritoare, din ale căror venite aco- periau cheltuielile împreunate cu întreținerea curții lor proprii. In aces an izbucnise răsboiu între Bela IV și Ștefan, fiul său, «regele mai tinăr». Ștefan, din răsbunare, ocupă apanagiul mamei sale, care se plânge la Sfântul Scaun. Papa Urban al IV-lea îl provoacă pe Ștefan, să reînapoieze mamei sale satele («villas») și ținu- turile («terras»): Bistrița, Rodna, Jălna și Cranimăt.¹ ² Tot în le- gătură cu cearta dintre tată și fiu va trebui să aducem și do- națiunea ținutului Năsăud («terra Naswod»), pe care Ștefan îl dăruește comitelui Hazos, care și-a câștigat mare merit, apă- rându-1 într’o luptă cu primejdia vieții.³ Locul e numit gol și nelocuit, ceeace știm și din alte documente, că înseamnă fără sate și orașe. Dacă n’ar fi fost peste tot locuitori, dela cine avea să stoarcă noul stăpân toate acele «omnes utilitates» 1 ?. La 1266 regele Bela se împăcă cu fiul său Ștefan, care va fi dat ascultare și recercării Papei, reînapoind mamei sale cetățile răpite și retrăgând donațiunea referitoare la ținutul Nă- săudului, ca una ce conturbă acele posesiuni. Astfel Rodna săsească cu dependența sa românească a rămas și pe mai departe un teritor unitar. ¹ A. Bunea: Inc. de ist. Rom. p. 127. ² Z. W. Urkb. 1. p. 92-93. * Hurmuzaki I. p... 25 In lipsă de documente nu putem află, care eră raportul de drept între Români, ca locuitori autohtoni, și între Rodna, unde eră castru regesc. După analogia relațiunilor din alte părți, a căror istorie e cunoscută mai amănunțit, Românii din Valea Someșului, conform dreptului vechiu maghiar, erau «iobbagiones», adecă trebuiau să contribue la apărarea hotarelor, lucrând la întărirea castrului regesc și ridicându-se cu armele in cazul unui atac venit din afară. In schimb regii maghiari le respectau organizația străveche cu cnezii în frunte, proprietatea de pământ și peste tot un fel de autonomie teritorială, ce se ade- verește prin documentele ulterioare. Bucurându-se de sprijinul puternic al regilor, în mijlocul unui ținut plin de toate bogățiile pământului, Rodna a făcut să se șteargă în curând urmele catastrofei dela 1241. Un document dela 1296 ¹ ne spune, că cetățenii din Rodna au palate pompoase, unii sunt proprietari de case în Bistrița, ba chiar și în Buda. Pentru de-a preîntâmpină un atac neașteptat din partea Tă- tarilor, ei ridicară un puternic turn de apărare, încunjurat de o curte mare.² La 1301 s’a stins familia arpadiană. Pe vremea tulburărilor ce s’au întâmplat sub regii din case diferite, când puterea re- gească în mânile unui Venzel (1301 — 1304) sau Otto Bavarul (1304—1308) eră umbră numai, Ladislau, puternicul voevod al Ardealului, între alte posesiuni regești, a pus mâna și pe Rodna cu minele de argint, dimpreună cu ținutul ei. Dar când pe tronul lui Ștefan cel Sfânt se urcă harnicul și energicul Carol de Anjou, îngâmfatul voevod e silit, ca dimpreună cu coroana sfântă pe care o luase dela Otto Bavarul să restituiască toate posesiunile regești ocupate pe nedreptul.³ Carol, după vechiul obiceiu, dă Bistrița și Rodna cu ținutul lor, ca apanagiu. soției sale Elisabeta. Această femeie harnică a știut să ridice la bunăstare posesiunile sale. Faptul, că în- grijirea Reginei îmbrățișează mai ales Bistrița, arată, că Rodna decăzuse mult în urma tulburărilor dela sfârșitul secolului XIII. Ea dă Bistrițenilor privilegii întinse: dreptul de a-și alege jude ¹ Z. W. Urkb. I. p. 204. * Urmele se văd și azi. » Z. W. Urkb. I. 295 6. 26 și jurați, cari vor guvernă și judecă poporul săsesc dimpreună cu cornițele numit de regină.¹ Fiiul și urmașul lui Carol, Ludovic cel Mare (1342—1382), în 1366 adauge la aceste privilegii și dreptul de apelare la Sibiiu și dreptul de târg — asemenea celui din Buda ². In urma acestor favoruri regești Bistrița înflorește în chip uimitor. Unindu-se Ungaria cu Polonia, se începe un șir de extinse relațiuni comerciale cu această țară bogată și puternică. Prin jumătatea secolului al XlV-lea s’a întemeiat voevodatul Moldovei, un eveniment de extremă importanță pentru trecutul ținutului nostru. Intemeiarea unui stat român neatârnat, cu ierarhia sa proprie, a trebuit să-și arete puternic influința asupra populațiunii de aceeaș lege și limbă din Valea Rodnei. Intre Moldova, Rodna săsească și Bistrița a fost des contact, începând din timpurile cele mai vechi. Despre aceasta ne lipsesc ce-i drept documen- tele, dar firea lucrurilor și analogia evenimentelor de mai târziu fac acest fapt incontestabil. Documentele publicate de d-1 lorga ne adeveresc, că Ro- mânii Someșeni cercetau adese târgurile mai apropiate din Moldova; tot asemenea și negustorii moldoveni veniau la «bul- ciul» vestit al Bistriții. Astfel în chip firesc s’a născut o legă- tură mai strânsă între frații despărțiți prin munții nu tocmai înaiți ai Rodnei. Pela începutul secolului XIV Rodna a ajuns din nou într’o stare deplorabilă. Documentele vorbesc de un vameș, Proco- pius, care, dimpreună cu castelanii castrului de acolo, făceau tot felul de abuzuri, nimicind și urmele înfloririi de odinioară. De altcum decăderea Rodnei pare a stă în legătură și cu slăbirea elementului săsesc în aceste părți. Fiind Sașii o insulă mică în mijlocul Românilor, — despărțiți de frații lor din Valea Bistriții și împuținați în urma răsboaielor îndelungate, în secolul al XIV dispar aproape cu desăvârșire. Tocmai pe acest timp se ridică Bistrița și în urma puternicului sprijin al Anjoueștilor, devine un punct de frunte al comerciului cu răsăritul. Cetățenii bogați ai Bistriții văd, cum se stinge neamul lor la izvoarele ’ Z. W. Urkb. 1. 438. ² Z. W. Urkb. pag. 249—250. 27 — Someșului și se nizuesc să ajungă dânșii în posesiunea Rodnei, îi atrăgea bogăția în metale a munților, dar pentru ei aveă o deosebită importanță și ca loc de vamă, căci dacă ajungea în alte mâni, ușor le putea stingheri comerciul cu Moldova. Nizuințele Bistrițenilor au nimerit timpul cel mai potrivit subt Sigismund (1387—1437). Acest rege, fiind în luptă con- tinuă cu oligarhia maghiară, căută sprijin și ajutoare bănești mai ales la orașele săsești. La 1405 chiamă și pe reprezentanții orașelor libere regești la dietă, ca al IV-lea stat regnicolar. Bistrițenii, folosindu-se de bunăvoința regelui, înaintează o plân- soare lui Stibor, voevodul Ardealului, în care arată neajunsu- rile și pagubele, pe cari le cauzase Rodnei amintitul Procopius. Voivodul Stibor dă în Iulie 1412 un hrisov¹, cu care pune capăt acelor abuzuri păgubitoare cetățenilor din Bistrița. în acest hrisov ne spune voevodul, că mergând însuși în Rodna, a aflat cetatea într’o stare de plâns; deci pentru a o restaură și împopulă din nou și în aceeaș vreme spre a contribui la înflorirea Bistriții, regulează vama Rodnei, dispunând, cât să se plătească vamă pentru singuraticii articuli de negoț, cari trec de aici în Moldova și întors. Iar într’ai doilea document, ce poartă aceeaș dată, restitue Bistrițenilor și locuitorilor din ținutul Bistriței dreptul pescuitului în Someș («Thumesch») și în apele, cari curg în apropierea Rodnei. Aceste două documente ne învederează intențiunea Bistri- țenilor de a se face stăpâni în valea Rodnei, pe care o consi- derau un fel de moștenire dela frații, cari erau în stingere. Actele de mai târziu ne lasă să înțelegem, că tot atunci Bistrițenii au primit și însărcinarea — probabil — cerută de ei de a adună dările dela locuitorii din valea Rodnei, făcând astfel primul pas spre anectarea completă, ce a urmat peste o jumătate de secol. Fiica lui Sigismund, măritată după Albert 1 (1439—1440), după moartea bărbatului său ajungând la luptă pentru tron cu Vladislav I (1440—1444) și voind să-și câștige aderenți, în 1440 dăruește Rodna și dependența ei lui Ștefan laks de Kusal, fost comite al Săcuilor ². * Z—W. Urkb. II. 527—528. » Hurmuzaki II. p. 23. 28 în actul de danie se spune, că castrul Rodnei e dărăpănat cu desăvârșire, iar satele aparținătoare: Năsăud («Naszod»), Maier(Radna-major), Răbra de sus, Răbra de jos, Telciu («Checz»), Salva, Zagra și Mocod («Maclod»), în mare parte sunt goale și despoiate de locuitori, «după cum se spune» («ut dicitur»). Bistiițenii au privit de bunăseamă cu îngrijorare, cum se dă frumoasa vale ca feud unui nobil; de aceea îi vedem după moartea Elisabetei grăbindu-se cu plângeri la regele Vladislav. Acesta, voind să-și asigure recunoștința bogatului oraș, dă un act *, cu care oprește pentru totdeauna de a se rupe dela Bistrița și de a se dona nobililor vreo posesiune, și revoacă toate da- niile de felul acesta făcute de antecesori. Ladislau al V lea (1452—1458) în anul 1453 dăruește Bistrița lui loan Huniade cu titlul de conte perpetuu, drept răsplată pentru meritele neperitoare, ce și-a câștigat în luptele cu Turcii și ca guvernator al țării (1444—1452). Cu acest prilej loan Huniade dă un hrisov¹ ², prin care întărește vechile privilegii și libertăți ale Bistriței. în acest act se amintește între altele, că dările dela locuitorii din Valea Rodnei vor fi încassate și de aici înainte prin cetățenii Bistriței, ca pe vremea lui Sigismund și Albert. Astfel prin anectarea din punct de vedere financiar a Ro- mânilor Someșeni, Bistrița face primul pas în acțiunea, al cărei scop eră nimicirea și celor din urmă resturi ale autonomiei districtului rodnean. După moartea lui loan Huniade (1456), cetatea Bistriței dimpreună cu titlul de conte perpetuu a trecut în mânile cum- natului lui, Mihail Szilăgyi. Om iute la fire și despotic, Szilăgyi prin abuzuri nesocotite a împins la răscoală pe cetățenii înțelepți și circumspecți, care răscoală însă a fost înecată în sânge (1458). Tocmai în acest an s’a ridicat pe tronul Ungariei fiul ma- relui apărător al creștinătății: Matia (1458—1490). Prevăzătorul rege a înțeles îndată, că centrul Sașilor din nordul Ardealului cu averile sale fabuloase ar putea fi un puternic razim tronului, care se clătina, zdruncinat de mulți inimici interni și externi, îl vedem deci restituind Bistrițenilor toate drepturile și privi- ¹ Dr. Berger, la datul 29 Iunie 1442. ² Hurmuzaki II² pag. 37. 29 legiile câștigate dela regii maghiari în cursul timpurilor, dă- ruindu-le chiar și castelul ridicat în apropierea orașului de loan Huniade, din care castel Mihail Szilâgyi le cauzase atâtea nea- junsuri. Sașii au dărâmat acest castel până la pământ, iar cu pietrele și-au întărit zidurile din jurul cetății. Ba, ce-i mai mult, Matia într’un hrisov le dă dreptul Bistrițenilor de a se sculă cu armele împotriva regelui, care ar cuteză să le încalce liber- tățile. Recunoștința pentru niște favoruri așă de mari n’a în- târziat. în timpuri de grea cumpănă, când regele purtă războaie anevoioase cu Turcii și cu Frideric III, împăratul german, cetă- țenii îi pun la dispoziție suma de 6000 galbini. Atâta bunăvoință din partea regelui i-a îndemnat pe «pru- denții» Sași, să-și asigure tot mai mult posesiunea ținutului nostru. Cu data de 30 Septemvrie 1469 Matia dă de știre celor interesați, că în chestie de contribuție Valea Rodnei aparține Bistriții.¹ Și mai caracteristic e în această privință documentul din 4 Noemvrie 1472.² Aceluiaș rege i-se comunică din partea senatului și cetățenilor Bistriței, că Românii din Valea Rodnei ar fi fost donați (donatum fuisset) pe veci acestui oraș. în urma acestora regele dă poruncă, că dacă lucrul stă așa, atunci per- ceptorii de dare din comitatele învecinate să nu-i silească pe acei Români să plătească contribuție ca iobagi ai nobilimei. într’o scrisoare ce se păstrează în Arhiva Bistriței, loan de Rede, vice-voevodul Ardealului, provoacă pe Bistrițeni, să-și conducă la un anumit loc puterea lor armată dimpreună cu contigentul Românilor din Valea Rodnei. Din toate acestea se vede lămurit, cum Sașii din Bistriță au întrat pe nesimțite în stăpânirea acestei văi. Ei lucrau băile de aur și argint dela Rodna, aveau singuri dreptul pescuitului în Someș și în apele laterale, adunau dările dela Românii Someșeni și conduceau in luptă contingentul armat al lor. Evenimentele din trecut însă i-au convins din ajuns, că aceste drepturi usurpate se puteau nimici ușor, îndată ce ar fi urmat un rege mai puțin binevoitor față de cetate. ¹ Dr. Berger o. c. la această dată. ’ Idem, ibidem. — 30 Astfel îi vedem în sfârșit izbutind să câștige dela regele Matia faimoasa diplomă, prin care Valea Rodnei a fost anectată în mod formal și definitiv la posesiunile Bistriței. Conținutul acestui act e cât se poate de important pentru trecutul Românilor Someșeni; dar multe întrebări, ce se impun în legătură cu el, n’au aflat încă deslegare mulțămitoare. Actul datat din 3 Iunie 1475' cuprinde următoarele: Regele, voind să ridice târgul Rodna și dependența sa, numită: «Radna Volgye» (Valea Rodnei), din sărăcia cauzată prin năvălirile dușmane și dorind să ducă din nou la înflorire minele de argint și să împărtășească de grație regească pe coloniștii «hospites» și locuitorii ei «incoiae», pe aceștia îi scoate din sânul comitatului Dobâca și-i încorporează la orașul Bistrița, de care se țin de un anumit timp încoace. O face aceasta atât din grație față de Bistrița, cât și având în vedere binele ora- șului Rodna și al dependenței sale. Incorporarea sau anectarea se îndeplinește așa, că coloniștii și locuitorii din Valea Rodnei să se bucure pe vecie de toate acele drepturi, libertăți, datini, favoruri și privilegii, pe cari le gustă din vechime orașul Bi- striței cu locuitorii ei; totuș în așă chip, că acest oraș (Rodna) dimpreună cu dependența sa, totdeauna să fie supus Bistriței, și locuitorii din Valea Rodnei să se numere la cetățenii Bistriței; mai departe să contribue la plătirea tuturor dărilor ordinare, și extraordinare, cari se cuvin Maiestății Sale. Voiește regele și totodată poruncește voivozilor și vice- voivozilor, celor de acum și din viitor, că pe acești coloniști și locuitori să-i păzească, apere și păstreze în toate aceste drep- turi, libertăți, privilegii și favoruri, și să nu cuteze, subt pedeapsă de-a pierde grația regească, de a-i împedecâ în exercitarea lor, sau a-i restrânge la altă stare de drept». Dupăcum vedem aici, regele voește să asigure locuitorilor din valea Rodnei o autonomie largă, asemănătoare celei a Sa- șilor Bistrițeni. Această situație favorabilă, unică la Românii de subt co- roana Stului Ștefan, a durat însă puțin timp, schimbată fiind în decursul vremurilor într’o relație feudalistică, la care Sașii, stă- ¹ Hurmuzaki II’ pag. 329. 31 pânii lor, se nizuiau să reducă pe Românii someșeni, împotriva dispozițiilor clare ale diplomei dela 1475. Documentele ulterioare ne dau putința de a urmări aceste nizuințe ale Sașilor de-a face din Românii liberi iobagi, răpin- du-le toate drepturile și libertățile străvechi, recunoscute și în- tărite în diploma lui Matia; astfel putem întrevedea și aici acel proces istoric general, prin care Românii, poporul băștinaș al acestei țări, au fost despoiați de toate drepturile și de autonomia, de care se bucură la începutul cuceririi maghiare, și în urma căruia au fost reduși la starea iobăgiei legate de glie. Am văzut la începutul acestui studiu, că Românii din Valea Rodnei la venirea Maghiarilor făceau parte dintr’un ducat ro- mânesc existent pe atunci. Noua stăpânire, punând capăt acestei organizații independente, Românii și-au păstrat și pe mai de- parte anumite drepturi și libertăți. In frunte cu cnejii lor, având proprietate de pământ, trăind în cadrele unei autonomii destul de largi după dreptul românesc "obiănuelnic», Românii din Valea Rodnei, îndeplinind la granițele nord-ostice ale țării un însemnat serviciu militar, au fost într’o situație mai favorabilă în ce privește conservarea libertăților străvechi tocmai în timpul, când cele 5 națiuni ardelene își dă- duseră mâna pentru a aservi cu desăvârșire poporul românesc din Transilvania. Căci Matia nu împlinește întru toate dorințele Bistrițenilor, nu dăruește, ci numai incorporează¹ Valea Someșului la ținu- tul Bistriței. O donație, precum o doriau Sașii, i-ar fi făcut domni de pământ ai acestei văi, iar pe Români iobagii lor. Incorporarea însă constitue mai mult unire administrativă, care nu alterează întru nimic libertatea locuitorilor acestui ținut, care de altcum o vedem pe deplin garantată prin chiar dispozițiile acelei diplome. Și cu toate acestea și Românii someșeni au avut să sufere mult din partea neamului privilegiat al Sașilor. Erau valurile aceluiaș mare proces istoric, în care poporul românesc din Un- garia și-a pierdut treptat libertățile avute la venirea Maghiarilor. De altcum diploma lui Matia asigură Românilor aceleași drep- ¹ Kis Balint'. Az erdelyi szăszsâg multja, pag. 47. — 32?— turi și privilegii, de cari se bucurau Bistrițenii, cu un cuvânt: autonomia largă a orașelor săsești. Dar pe aceasta ei n’au gu- stat-o în întregime nici odată din următoarele pricini: Autonomia aceasta dădea orașelor dreptul de a se guvernă, a.legându-și jude, jurați, senatori. Românii însă locuiau în sate, având organizația lor comunală, moștenită din timpuri străvechi, întocmită după dreptul românesc; astfel această parte a auto- nomiei săsești nu le putea fi de mult folos. Dar mai eră și libertatea personală, proprietatea de pământ, scutirea de tot felul de greutăți impuse iobagilor, tot atâtea pri- vilegii importante, pe cari Românii le-au posedat și până atunci. Dar au venit la mijloc acele nizuințe generale ale națiu- । oilor privilegiate — aici ale Sașilor — de a smulge pe Români S din această stare liberă și de a-i legă de glie. « Aceste nizuințe formează firul roșu, ce străbate toate eve- nimentele din trecutul acestui ținut timp de 300 de ani. Sașii, îmbărbătați de pilda fraților lor din cele 7 scaune, încearcă să prefacă «încorporația» în donație, lăudându-se de stăpâni feudali ai Românilor anectați. Dar sfârșitul secolului al XV și începutul sec. XVI n’a fost priincios dorințelor lor. Ștefan cel mare și vitejii lui urmași, mânați de puterea crescândă a tină- rului stat moldovean, își îndreaptă privirile peste munți și aici ; găsesc un teren minunat pentru combinațiile lor de putere și | mărire a Moldovei. Bistrița ajunge nu peste mult în primejdia de a-și pierde independența amenințată de voevozii Moldoveni și astfel Sașii au trebuit să renunțe deocamdată la planul de a preface în iobagi pe Românii someșeni. Astfel ajungem la începutul unei nouă epoce în trecutul districtului Rodnean. 33 Material pentru studiarea dialectelor limbii române. Particularitățile graiului din Săliște (comit. Sibiiu).¹ De Axente Banciu. Căruța, cu părțile ei. Caii se prind de cele două părți ale oiștei (o), care se mai numește și rudă sau proțap. In capătul oiștei sunt două verigi numite ochelari (1), de care se prind opritorile. Trăgă- torile se leagă de așâ numitele cruci (2), care sunt prinse prin câte-o verigă de feleharț (3). Verigile de fier din jurul fele- harțului se numesc toagene. Urmează apoi crăcii (4), cele două osii, (în fiecare capăt cu câte o bucșă, care se vâră în butucul roții), paharăle, care ies din roată și’n care se vâră plagănele și apoi cuiul, care ține laolaltă plagănul cu paharul, ca să nu poată ieși roata. Subt osie e așă numitul Abstock, urmează apoi podul, care e legat de osie și de plagănul lipit de osie prin niște verigi de fier numite țuguri. ' Vezi «Transilvania» Nr. 3—4 (1912) și 10—12 (1914). 3 34 Capetele crăcilor sunt ținute laolaltă de brăcinariu (5). Scândurile, care sunt așezate pe fundul căruței, se numesc pod-, peste acesta e așezat coșul. Subt acestea e așă numitul fercheteu, care se învârte în jurul unui cuiu, prin care e legat de osia și podul căruței. Cu ajutorul acestuia se poate suci și întoarce căruța. De ambele laturi ale căruței sunt loitrele. Părțile loitrelor sunt: fusele (a) spetezele (Ă), rașpanli (c) — care e de fier și le ține laolaltă, și nalbele (d) La capătul fusului de jos al loitrelor (d), e câte un cârlig, I de care se acață șiriglele. Unele căruțe în loc de șirigla de dinainte au o ladă sau ț lădiță. ’ De loitra din dreapta e înțepenită mașina sau opritoarea, ; cu care se oprește căruța. Aceasta constă din osie și tuciu (fierul care se freacă de roată când o oprește). Tuciul e legat de osia mașinei printr’un picior. Partea de dinainte a căruței e legată de partea de dinapoi prin inima căruței. Continuarea inimei spre șiriglă e dricul de dinapoi, care e asemenea celui de dinainte cu aceleași părți: craci, osie, plagăn, pod. De mijlocul inimii, în partea de jos, e înțepenită mâța, al cărei capăt se poate târî pe pământ. In capătul mâței e fierul, care împlântându-se în pământ oprește căruța de a se duce de vale. | Loitrele sunt sprijinite de leuci, care, deasupra, sunt vârâte în nalbele (d) dela loitre, iar capătul de jos al leucii, numit ( ochiu (o verigă de fier) e așezat în cupa din capătul osiei. In căruță te urci pe scări. Părțile roții sunt: butucul, bucșa, obezile (bucățile de lemn din care se compune cercul roții) și ■ spițele. Roțile sunt cercuite cu rafuri. 35 Potcoava. Potcoava are doi colți (l), falți (2) (o scobitură jur-împrejur), găuri (3), și cuplă (4) (prelungirea în sus a potcoavei, pentru apărarea copitei). Falțul se face cu ajutorul unui instrument numit tot falț; iar găurile, cu așă numitul paisăl, și se lărgesc cu potcoiul sau cu priboiul. lea cu părțile ei și cu numirile cusăturilor de pe ea. lea constă din poale (fustă), piept și mâneci. Poalele constau din clini (părțile din dreapta și din stânga) și din foi (partea de dinainte și de dinapoi a poalelor). Subt mâneci, subsuoară, sunt părțile numite: broasca mare și broasca mică. Iile nevestelor mai au două bucățele de pânză, care îm- preună pieptul cu mânecile, numite: umerei. Gulerul dela iea nevestelor constă din două părți: din ciupag și beată. Beata e cusută pe ciupag. Fetele au numai beată. Cusăturile din beată au următoarele numiri: urzitura, umplătura și brânelul. După felul cusăturii umplătura ia nu- mirile de: procoviță ( ), beată cu ochi ( ; bea- tă cu 9 ochi, dârgu ( — ), beata muerească, floarea. Ciupagul e cusut pe pânză încrețită și constă din urzitură și umplutură. Umplăturile sunt: rodașca cu ochi, floarea întreagă. Pe pieptul lei sunt ciocănelele și dealungul acestora po- dobelele. La iile mai vechi în loc de ciocănele erau așa numitele cheițe. Poalele au pe marginea de jos înfrântura. 3 36 Clinii se prind de foi cu ruptunpunt. Cusătura principală a mânecilor o formează altițele. Normal pe acestea sunt mai multe șire de ciocănele. Pe lângă ciocănele e ruptunpuntul și pe lângă acesta: podobeala. Figurile de cusături din podobeală sunt: brădulețul și floricelele. Printre ciocănele și paralel cu acestea sunt: șirele. Figurile șirelor, după cum urmează de jos în sus, sunt următoarele: unghia mâți. c... puiului, steaua și bănuțul. Altițele constau din hore. Mâneca se termină în crețe și pe crețe e cusut ciupagul; urmează apoi flodorii și livitura. Vocabular: acaț = salcâm. adineauni (adineauneâ} = adineaori. adineaurea adineauri (Zârnești, Brașov, Viștea de sus) alela, alela, aleștia = acela, aceia, aceștia. alaș = schelă alceva = altceva al’dată ~ altă dată alebzuesc ța alebzui) — aranjez, așez berda (v. acolo). întâi se așază nuiele mai subțirele, ca să nu roadă la spate, apoi tot mai groase. Crengile cele mai groase și mai lungi sunt deasupra. altițe — vezi la iie. a munte « lat. ad m.) Ex. mă duc a munte. abrea = uneori, câte odată (și în Arpașul de jos) arminden = Un arbore înalt, care se pune la poarta vormanului (v. acolo), în cinstea funcțiunei ce poartă. In alte părți se pune la casele cu fete mari la Rusalii și la Sf. Oeorge. în unele localități la 1 Maiu, la fiecare casă. astupiiș = dop dupuș (Săsăuș, Nadeș) dopuș (Rotbav) zdupuș (Cucerdea română) dup (Mateiaș) cep (Vrani) dugău (pela Cluj) burlinc ornată purcea > burlincă) > porc’ scroaIa godin, godină (Toplița și în Marmația) purcelandru (Bucerdea) grăsun (Bănat) hâț = purcel (Toplița) butâl = bătui. Măr butul, mere butule cacamâță = secrețiunea mucozei din nas, dupăce s’a uscat pisoc (Hăghig) cârlari> cal) strâjiiac (Marmația) strâjnic (Bănat) noatin (Bran, Brașov) om cârnic — om sucit, căruia nu-i poate face nimenea pe plac. (Și în Tel, Treiscaune) cârpă pt. batistă și pt. năframa cu care-și învălesc femeile capul. cârtabos. La Tud. Pamf pag. 23: caltaboș, gâlbaș, câlbaș. măiete (Bucerdea) câlmoi (Brașov) măioș (Abrud etc.) cărdăboș (Chișineu) Un fel de cârnaț subțire se numește: cutcuș (în Brad) fițcău ( în Hăghig) porpoluși (Cuveșdia); iar stomacul porcului umplut cu tocătură: straița popii (Băița, Cicir) boașe (Brașov) căița porcului (Toderița) moș, babă (Bran, Zărnești) umplut cu sânge: moașcănă (Hăghig) câtă = cătră cătană — ostaș, militar, soldat. cătinel = încetinel chitilin (Țara Oașului)' câtuși — lemnele care leagă deolaltă caferii coperișului. căușit, vezi bulhuit caută pt. trebuie. Ex. Caută să mă duc. căutare = asentare, recrutare. Ex. «Merge la căutare». cotare (Bucerdea vinoasă) la soarte (Jibert) la comisie (Tohanul-nou, Cristian, Șirnea) cep, vezi moara ¹ v. A. Candrea: Graiul din Țara Oașului, București 1907. 44 ceur — ceacâr (Cu’n ochiu Ia făină și cu altul la slănină) chlăun = zăpăcit, beat. cheițe, vezi la iie chelteu, chelteuț — coș de nulele, corfă. chim = chimin, chimăn chimniță — pivniță pigniță (Țara Oașului) podrum (pela Arad) chișniță (Săsăuș) chindeu = ștergar