Transilvania An. XLV. 1 Decemvrie v. 1914. Nr. 10—12. t Dr. Alexandru Bogdan. Crâncenul răsboiu, deslănțuit din luna lui August încoace, își cere jertfele sale. Și, din nenorocire, între cei căzuți pe câmpul de luptă sau încetați din vieață în urma sguduirilor împreu- nate cu evenimentele răsboinice, ai căror marturi ne-a fost dat a fi, sunt câțiva dintre cei mai buni ai noștri. Pe lângă venerabilul Dr. loan Mihalyi din Sighet, mort ca pribeag într’unul din centrele noastre din Nordul Ardealului, avem a jeli pe vrednicul Dr. Ștefan Chirilo- viciu, fost director al despărțământului Ilia-Mureșană, pe harnicul profesor arădan Dr. Avram Sădeanu, mem- bru corespondent al Secției școlare a «Asociațiunii», ale cărui lucrări din domeniul istoriei școalelor noastre ne îndreptățiau a aștepta dela dânsul atâta pentru viitor, pe profesorul Horațiu Deac din Gherla, membru co- respondent al aceleiaș secții, pe tinerii: Dr. Fabiu Bon- tescu din Hațeg, loan Petra din Beiuș, Grigoriu Boca din Caianul-mic, membri distinși ai însoțirei noastre cul- turale. Și pe lângă aceștia, de bună seamă vor mai fi și alții, ale căror nume încă n’au putut pătrunde până la noi. O perdere deosebit de simțită a suferit Asocia- țiunea noastră, și, împreună cu ea, întreg neamul ro- mânesc prin moartea profesorului brașovean Dr. Ale- 32 — 442 — xandru Bogdan, întâmplată pe câmpul de luptă dela Zumina în Galiția, în ziua de 7/20 Octomvrie. Născut în 6 Februarie 1881 în Brașov dintr’o har- nică familie, care a dat neamului nostru câțiva bărbați distinși, Alexandru Bogdan și-a început instrucțiunea în orașul său natal, urmând cursul primar și cel secundar la școlile, în serviciul cărora avea să între mai târziu și pe care avea să le ilustreze timp de zece ani prin activitatea sa inteligentă și devotată, întreruptă, din ne- norocire, așa de curând. Studiile superioare le-a făcut la Universitățile din Bu- dapesta, Berlin și Lipsea, ocupându-se în deosebi cu Filo- sofia și cu Filologia modernă și fiind totdeauna unul din studenții cei mai activi și mai conștiențioși. Aceste studii le încheiă în Maiu 1904, când fu promovat ca doctor în Filosofic la Universitatea din Lipsea, având ca teză «Metrica lui Eminescu» (Die Metrik Eminescu-s), o lu- crare migăloasă, care dovedește o adâncă pătrundere în tehnica ritmică a marelui poet. In toamna aceluiaș an fu angajat ca profesor la li- ceul român din Brașov, unde fu instituit definitiv în a. 1907, după-ce ’și câștigase diploma de profesor pentru școlile secundare din studiile: Limba română și cea germană. Ce a fost Alexandru Bogdan pentru școlile române din Brașov, o spun cu un glas atât foștii lui elevi, cari regretă cu toții perderea lui prea timpurie, cât și co- legii lui, cari îi vor păstră pururea o caldă amintire. înzestrat cu cunoștințe temeinice, rodul activității sale neobosite, care l-a însoțit în cursul întregei sale vieți și care formează una din notele sale cele mai ca- racteristice, el era în stare să împărtășească și altora - 443 — din comoara cunoștințelor sale. Expunerile sale erau limpezi și pline de vieață. Cu deosebire lecțiile lui din Istoria literaturii na- ționale, pe care le-a predat din anul școlar 1908/9 în- coace, erau adevărate lecții de model. «Lecțiile de literatură română», zice unul din foștii lui școlari, în «Gazeta Transilvaniei» din 21 Octomvrie (Nr. 232), «îi erau în totdeauna ținute academic: scurte, precise, clare, întrețesute une-ori de caracterizări scurte la adresa diferitelor personagii marcante din literatura românească, alte-ori de analize psihologice subtile, îm- binate cu glume fine, dar pișcătoare, turnate apoi în o formă frumoasă și îngrijită, în un stil elegant și vioiu, predate în sfârșit în o limbă mlădioasă și neaoș ro- mânească». Cu un cuvânt: profesorul Alexandru Bogdan se știa apropia de sufletele elevilor săi, le încălziâ cu căl- dura inimei sale și eră în stare să le răpească cu sine. De aceea și eră așa de iubit și de stimat de toți aceia, cari se adăpaseră din izvorul nesecat al cunoștințelor sale. Și cu toată munca intensivă dăscălească, Alexandru Bogdan găsiâ destulă vreme, ca să desvoalte o activi- tate socială și literară din cele mai rodnice. Conferențiar priceput și ascultat cu plăcere, tot- odată spirit pătrunzător, care știa să precizeze problemele, ce se impuneau să fie discutate în public, el nu pregeta a-și spune părerile sale, — de obiceiu rezultatul unui studiu profund sau al unor observări îndelungate, — fie în ca- drele unei conferențe ținute cu prilejul unei serbări școlare sau la întrunirile vreuneia din însoțirile noastre culturale, fie în marginile mai înguste ale unui articol de jurnal, subscris sau anonim. 32* - 444 — Cu deosebire sunt de remarcat conferențele sale de cuprins literar și istoric, ținute în cadrele despărță- mântului Brașov al Asociațiunii, al cărui secretar zelos a fost un șir întreg de ani, sau la ciclurile din Sibiiu, la care a fost învitat a contribui, ca un vorbitor recu- noscut și prețuit. Și cât de bine își știa alege regretatul Alexandru Bogdan subiectul discursurilor sale, în raport cu pu- blicul; ce avea să le asculte!... Astfel în Brașov vor- bește despre «Brașovenii de azi» (anul 1908) și despre «Moștenirea lui Șaguna» (1909); în Sibiiu, unde publicul ascultător se compunea în mare parte din elevii Semi- nariului teologic și pedagogic, despre «Desvoltarea bi- sericei române» (1910), iară în Cohalm (1912), la des- chiderea conferențelor învățătorești, al căror comisar fu- sese numit din partea autorităților bisericești, despre «însemnătatea limbei naționale în învățământ». Dintre lucrările sale literare, pe lângă cele citate mai sus, amintim: «Ritmica cântecelor de copîi« (pu- blicată în Analele Academiei Române, București, 1905); colecțiunea «Cântece de copii și jocuri» (Brașov, acelaș an); «Strigoii, de M. Eminescu», studiu, publicat în această revistă, anul 1909; «Altă ortografie» (publ. de Casa școalelor, București, 1912); «Literatura română dela Junimea până azi» (conferență ținută în Sibiiu în pri- măvara acestui an, dar nepublicată încă). Deasemenea nepublicat și necomplet a rămas romanul «Profesorul Nicu Cicoare», în care, cum spun ceice cunosc frag- mente din el, se pare că se oglindește o parte din ființa sufletească a autorului, — precum și o mulțime de schițe literare și critice, care bateau la porțile acestui spirit vecinie în activitate. Cu Asociațiunea noastră mult regretatul Alexandru — 445 — Bogdan a stat totdeauna în cea mai strânsă legătură. Pe lângă prețioasele servicii, ce i le-a făcut ca secretar al despărțământului brașovean, dânsul a fost ales de timpuriu ca membru corespondent al Secției ei literare, iar din anul 1912 ca membru activ al acestei secțiuni și totodată ca referentul ei. Și în această calitate, ca în toate angajamentele sale, dânsul și-a făcut pe deplin datoria, căutând să promoveze interesele societății, care-1 distinsese, și printr’ânsa interesele culturale ale neamului nostru întreg. Aceleași legături strânse le-a avut mult regretatul și cu revista Asociațiunii, fiind în anul din urmă membru în Comitetul ei de redacție. Pe lângă studiile publicate în această revistă în anii de mai ’nainte, dânsul a con- tribuit acum mai pe urmă cu câteva prețioase dări de seamă, care dovedesc, ca toate lucrările sale, pătrun- dere și conștiențiozitate. Și câte am mai fi putut așteptă dela omul acesta, care abia pășise pe pragul bărbăției! In adevăr, granata dela Zumina n’a stins numai vieața unui erou al armelor, cum s’a dovedit mult regre- tatul Alexandru Bogdan pe câmpul de luptă, ci a răpit din mijlocul nostru pe un vrednic bărbat de școală, un purtător distins al condeiului, un mânuitor dibaciu al graiului românesc, un oștean al luminei, un apostol al adevărului și al frumosului, un suflet ales, un caracter. In veci amintirea lui! A. B. 446 — Contribuțiuni la istoria legăturilor Mol- dovei cu orașul Bistrița din Ardeal. De Dr. Valeriu Seni. Savantul francez Leroy-Beaulieu a fost unul dintre ceice au studiat mai cu temeiu felul, cum știu popoarele Apusului să-și întocmească coloniile și să-și asigure prin ele interesele proprii și cele ale civilizației universale. în urma cercetărilor sale, el trebuie să recunoască iscusința rassei anglo-saxone, care e capabilă să organizeze «colonies avec colons»,¹ menite să devină forturi de apărare pentru interesele ei politice și să tre- zească la vieață nouă poporul, în mijlocul căreia se află. Co- loniile franceze nu sunt în stare să împlinească și chemarea aceasta și rămân «colonies sans colons»,² niște oaze izolate în mijlocul străinilor, cari le împresoară. Elementul german, despărțit de trupina neamului său, apare pretutindeni ca apostol conștient al civilizației, iar binefacerile acesteia le exploatează în favorul său material. Având în vedere această țintă dublă, își potrivește mediului schimbat firea și felul său de a trăi. Dacă interese de ordin material îi cer, el uită și legăturile vechi de sânge și se lapădă de ființa sa etnică, viețuind ca «colon sans colonie».³ Aceste însușiri au ajutat rassa germană în nizuințele ei de a ocupă teren în străinătate. Ele ne explică, de ce Germanii au întrecut pe alte popoare prin expansiunea lor în Europa. Chiar și centrul stăpânirii lor, Ber- linul, l-au pus pe un teritor slav, iar hotarele ei le-au îm- pins până la Rin. Și-au asigurat o influență mare în afacerile Poloniei de odinioară, făcându-se stăpâni pe industria și co- merciuU ei și au contribuit, ca țara aceasta să ajungă un ade- vărat simbol al nenorocirilor naționale. Ungaria a fost silită să le deschidă singură porțile intră- rilor, sperând că coloniștii germani îi vor arătă căi nouă de progres economic. în schimb le-a dat spre folosință cel mai favorabil teren de muncă și le-a asigurat prerogativa, de a trăi ¹ Colonii cu locuitori. ’ Colonii fără locuitori. ⁸ Colonist, care nu trăiește în o adevărată colonie. - 447 — ca o grupare aproape independentă de stat Pe Sași îi găsim în Ardeal pretutindeni, unde solul răsplătea truda muncitorului cu recoltă îmbelșugată, sau ascundea în sânul său bogății na- turale. Nici nu se opresc la locurile, pe cari le-au luat prima dată în stăpânire, ci se revarsă ca o undă năvalnică în toate părțile, învingând pedecile geografice, cari li se împotriveau. Granițele politice încă nu sunt stavile, cari să le poată închide calea răspândirii. Cei din Țara Bârsei și a Oltului se strecoară printre ra- murile Carpaților în spre șesurile Munteniei și întemeiază lo- calități, cari și-au asigurat în grabă o importanță istorică. Cei din ținutul Bistriței străbat «vidicul»¹ acesteia și urmând cursul Someșului în spre izvoarele lui, încep a lucră minele, al căror nume (ruda, rudnik > Rodna) Slavii îl lăsară ca moștenire tu- turor locuitorilor de mai târziu. Pe timpul năvălirilor Tătarilor în Ungaria, 1241, această așezare aveă înfățișarea unui orășel înfloritor, a cărui veste ajunse departe, deoarece magistrul Ro- gerius¹ ² știa, că are o populație foarte numeroasă și bogată. Nu mult după imigrarea lor în Transilvania apar cu or- ganizația proprie și în regiunile mărginașe ale Moldovei, în Baia, Roman, Neamț și Suceava, conduși de câte un «șoltuz» (Schulteiss) și mai mulți pârgari (Biirger; iudex et iurati cives). De aici întrețin până în veacurile de mai târziu legături cu con- naționalii rămași în patria veche, trirpițându-și împrumutat scri- sori, redactate la început în nemțește. Domnii Moldovei îi primesc și adăpostesc bucuros pe acești «oaspeți» (hospites), cum îi numiau și în Ungaria, căci vedeau în ei niște soli ai culturii din Apus și nădăjduiau, că pilda lor va câștiga aderenți pentru îndeletniciri încă nouă, cum erau meseriile și comerciul. Mai ales trebuinți zilnice, cari se pot satisface prin aceste ocupațiuni, aduc întreagă clasa conducătoare a Moldovei în un contact tot mai des nu numai cu coloniile germane de acolo, ci și cu orașul Bistrița, centrul lor ostie de dincolo de Carpați. Voievozi și diregători înalți ai țării, boieri și persoane bisericești de orice tagmă, localități și ¹ Cuvâtul derivă din limba maghiară, unde «videk» însemnează ținut. ² Miserabile Carmen, seu Historia super destructione regni Hungariae temporibus Belae IV regis, per Tartaros facta. Capitolul XX. — 448 — privați se adresează «la birăul de Bistrița și la tot sfatul Dom- niei Sale» în felurite daraveri, pe cari le scoate la suprafață vieața de toate zilele. Aceste legături devin mai strânse în vremea domniei lui Petru Rareș, când Bistrița ajunge pentru câtva timp tributară Moldovei. Ele se întrețin în toată vremea prin o corespon- dență vastă, care se poartă la început în limba latină vulgară, iar mai apoi în românește. Aceasta se păstrează aproape în- treagă în Arhivele Bistriței. De aici au fost copiate pentru bi- blioteca Academiei Române un număr mai mare de scrisori, iar douăsprezece diplome latinești, iscălite de Ștefan cel Mare, Bogdan-Vodă și Ștefan cel Tânăr au fost publicate de d-l Con- stantin Moisil,¹ profesor în București. Neobositului cercetător, d-lui Nicolae lorga ¹ ² ii revine și aici meritul de a fi ridicat vălul uitării și de pe celelalte mărturii de acest fel ale trecutului. D-Sa a făcut să vadă lumina tiparului toate documentele scrise în românește — aproape patru sute, — pe cari le-a găsit în Arhivele Bistriței și cari nu erau încă copiate nici pentru colec- țiunile Academiei Române. In aceste scrisori atât de numeroase cetim adesea, cum moldovenii întreabă pe ai lor «buni priateni și vecini de aproape» din cetatea Bistriței «de rândul veștilor, ca să știe cum ie în această țară», promițându-le, că ce vor ști și ce vor auzi și dânșii, le vor «da a ști, au de rău, au de bire (bine)».³ La orice ocaziune le comunică și vești: bune și de pace, ori despre oștiri dușmane, formate din Leși, Tătari, Turci sau Cazaci, cari sau se apropie numai de Carpați, sau au prădat dejă pământul udat de sânge al Moldovei și le-au făcut «destulă pagubă». De multeori sunt siliți să ceară sprijinul «giupânului birău și a tot sfatului» său în afaceri judecătorești, stăruind, ca supușii moldoveni, cărora li s’a făcut vreo nedreptate «să aibă leage cu direpâtulu».⁴ Altădată le dau știri de rândul unor «oameni ¹ Douăsprezece scrisori domnești din Arhiva orașului Bistrița, copiate și adnotate de C. Moisil. București, 1896. ² N. lorga, Documente românești din arhivele Bistriței. Partea I—II. București, Socecu & Comp., 1900. ³ N. lorga. Op cit., partea I, pag. 2 et passim. ⁴ Ibidem, partea I. pag. 17. — 449 — răi și tâlhari», cari «au tâlhuit și au făcut mult rău», rugându-i să-i caute și să-i piardă, «cum iaste leagea tâlharilor».¹ Regularea vămilor constitue asemenea o chestiune, care preocupa deopotrivă pe cei doi vecini, căci foarte des veniau alți vameși și o mai «scumpiau», de aceea se roagă când unii, când ceialalți «să lase cum au fost și mainte vreame» și «cât au fost obiciaiul din bătrâni»,⁹ că de nu «multu val să va face».¹ ² ³ Uneori fiind închise granițele din cauza răsboiului, «poh- tesc să dea învățătură oamenilor, să nu treacă peste hotar». Dar îndatăce încep vremuri de pace, îi încunoștiințează, că au scris «carte la Măria Sa la Vodă, la Domnu nostru, să slobod- zască drumul»⁴ dinspre Ardeal, căci și «Măria Sa Craiu (Un- gariei) au slobodzitu calea să înble negoțitori dela dumilevostre la noi și dela noi la dumiiavoastră». De acest fapt mărturisesc singuri, că «bine le pare», deoarece comerciul afla trecere li- beră. De aceea îi roagă totdeauna pe bistrițeni să deâ «știre negoțitorilor să vie să adocă negoțu, de care treboește la noi, și noi iarăș vom da știre negoțitorilor noștri să docă de ce treboiaște».⁵ Acest negoț eră cerut de necesitățile cele mai fe- lurite ale traiului zilnic și consta din vestminte, podoabe, unelte, arme, bucate, alimente, beuturi ș. a., pe cari promiteau, că le vor plăti «au cu bani, au cu dobitoc, cât le va hi prețul».⁶ Documente importante pentru stările culturale de atunci sunt scrisorile Domnului Alexandru Lăpușneanu, în cari de re- pețite ori cere vecinilor săi să-i trimită pe bărbierul Enderlein (Andreiu), care după obiceiul timpului făcea și pe «doftorul», ca să-i tămăduiască boala de ochi, de care suferiă. Deșî acesta nici pe Vodă nici pe alt bolnav «nu l-a lecuit, ci l-a stricat și mai rău și l-a și năcăjit o mulțime de giaba».⁷ Afară de produse industriale mai aveau trebuință și de brațele muncitoare ale măestrilor sași, neaflându-se — precum ¹ Ibidem, pag. 45. ² Ibidem, pag. 18. ³ Ibidem, pag. 16. ⁴ Ibidem, pag. 8. ⁵ Ibidem, pag. 27. ⁶ Ibidem, pag. 44. ’ Ibidem, partea I, pag. LXXI. — 450 spuneau — «meșteri buni la noi în țară, ca să poată lucra bine... cum știm, că lucriiadză meșterii dumilevostre».¹ Egumeni de ai mănăstirilor, vornici, boeri și Domni îi roagă, — dorindu-le în schimb «viață și multă sănătate cu Jibov» — să stăruiască pe lângă industriașii de acolo să treacă în Moldova, ca cel puțin «să arate cestora meșteri, ce sânt aicia» cum se lucrează. Și în schimb promit, că «ce va face plata meșterșugului lor, noi vom avea a le face plata deplin».¹ ² Mai căutați erau maeștrii indispensabili la o clădire: zidari, pietrari, «vărniceri», cărămi- dari și olari. Aceștia din urmă aveau să pregătească materialul de edificat. De hărnicia și iscusința acestor industriași fac uz mai ales Domnii, sub a căror sceptru țara s’a recules cât de puțin după furtunele, cari s’au deslănțuit de atâtea ori asupra principatelor și au făcut, ca istoria lor să fie povestea unor suferințe supra- omenești. Intre acești Domni, cari «au fostu maice direpte țărei, iară nu maștehe»,³ trebue să socotim și pe Miron Movilă Bat- novschi. Acest nume — în românește Bârnoveanul — l-a primit încă tatăl său după moșia lui Bârnova de lângă Iași, dela Po- lonii, cari i-au nobilitat familia, încă pe când petrecea în mij- locul lor. Urcarea lui pe tron i-a înlesnit-o și împrejurarea, că eră ginerele antecesorului său în domnie, a lui Radu Mihnea (1623—1626) și eră înrudit de aproape cu familia Movilă, care a dat Moldovei o serie întreagă de Domni. După o stăpânire binecuvântată de patru ani (Ianuarie 1626 — Iulie 1629), în de- cursul cărora țara «au venitu fără zăbază la hirea sa... și s’au âmplutu de omeni și de totu bi[l]șugul», ⁴ cerându-i Vizirul un plocon de 40 pungi de bani, i-a venit mazilia și dânsul a plecat mai bine în Polonia, numai ca aceste pretensiuni nedrepte să nu se facă «asupra țărei obiceiu». Trecând abia patru ani, la 1633 este din nou chemat la tronul Moldovei, însă mergând la Poartă, ca să primească în- ¹ ibidem, pag. 75. ² Ibidem, pag. 75. ³ Miron Costin, Letopisețul Țerei Moldovei, publicat de M. Kogăl- niceanu în : «Cronicele României seu Letopisețele Moldaviei și Valahiei», București, 1872. Tom. I, pag. 290. ⁴ Miron Costin, op cit. pag. 289. — 451 - cuviințarea și însemnele domniei, a fost închis și apoi decapitat la 2 Iulie 1633 din parte.a Turcilor, cari se temeau să nu în- chine țara Polonilor, în urma legăturilor ce le avea cu aceștia. Așa este de altfel orice bine în lume, «pururea gingașu și pentru păcatele omeniloru nu în multă vreme stătătorii».¹ Străduințele și faptele sale, cari i-au înscris numele pe o pagină de cinste din istoria Moldovei, ni le povestește Miron Costin, cronicarul. Tatăl acestuia, postelnicul Constantin, a suferit în Constantinopol închisoare, alăturea cu Barnovschi-Vodă, iar după decapitarea Domnului a fost eliberat și trimis de Vizir să-i înmormânteze trupul.¹ * ³ Miron Costin ne descrie pe Vodă ca un om «forte trufașu și la portul haineloru mândru, iară Ia inimă forte direptu, blându și nelacomu». Și eră mai ales «omu cu frica lui Dumnedeu,.... că în multe nopți l-au zăritu pren mieclul nopței îngenunchiatu înaintea iconei la rugă cu mare oserdie». Această evlavie a lui l-a îndemnat să ridice mai multe lăcașuri sfinte. Nici un Domn nu a făcut, în un timp atât de scurt, atâtea biserici și mănăstiri ca dânsul.³ Cu bistrițenii eră și el în relațiuni bune: de mai multe ori le comunică știri referitoare la dușmanii lor comuni.⁴ Pentru aceea dela ei cere și dânsul maeștrii de lipsă la clădi- rile sale, cum sunt pietrarii și olarii, cari aveau să dea gata materialul din cărămidă.⁵ Acesta este cuprinsul scrisorii de mai jos, trimise de Bar- novschi-Vodă «birăului și sfatului său» la 12 Iunie 1628, pe când petrecea în Iași. Scrisoarea, ca și cea de a doua trimisă de vornicul din Câmpulung, a ajuns în mâni private, probabil, din arhivele Bistriței și de aceea nu a putut fi până acum nici cunoscută și cu atât mai puțin copiată pentru Academia Ro- mână, sau publicată. Lăsăm să urmeze textul scrisorii, în care am întregit a- breviațiunile, am pus o interpuncțiune potrivită înțelesului și am îndreptat ortografia, păstrând numai însușirile caracteristice a celei originale. ¹ Miron Costin, op cit. pag. 290. ³ Miron Costin, op cit. pag. 297. ³ Miron Costin, op cit. pag. 297. ⁴ Vezi scrisoarea comunicată de N. lorga, op cit., partea I, pag. 44 și cele citate la pag. XCII1—XCIV. ⁵ Domnul Vasile Lupu cere bistrițenilor la 1643 «doi meșteri olari, să fie de învățătură cestora olari de aicea, să facă cărămidă». N. lorga, op cit. partea I, pag. 75. - 452 — Iași, 12 Iunie 1628 (1736). Miron Movilă Barnovschi, Domnul Moldovei roagă pe Budaki Marton și Balint, juzii Bistriței să-i trimită 12 meșteri pietrari și olari. I«j Miron Barnovschi Moghila koeko.a.a, koxiio mhaocti io roc- noA‘'pi> 3EMAH moaaa&ckoh. Bhuieax rocnoACTKo aui imun h no'iu- tehhh npi iar îahii, iiahl Budaki Marton h Balint, keahh «ovaeh khc- ■rpHucKH, Mnoro xHKoTk h 3APdKi f.¹ Cătră aceasta de va fi voie Dumile-Voastre² să stițji] de sănătatia Domniei meale, cu mila lui Dumnezeu aflămu-ne cu sănătate și întru bună pace. Dă- ruiască milostivul Dumnezeu să afle ceastă puțină scrisoare a Domniei meale și pre Dumnea-Voastră sănătoși și veaseli îm- preună cu toată casa Dumile-Voastre. Alta poftescu și rog pre Dumnea-Voastră să facețji] bine pentru voia Domniei meale, ca niște buni priateni și vecini de aproape, să căutațți] acolo vreo doisprăzeace pietrari și olari iarăși pe atâția, să fie meșteri buni, să-i trimitețfi] să vie aicea la Domnia mea, că avem a lucra niște besearici și alte lucruri câteva. Și ce se va cădea pentru meșteșugul lor, ce vor lucra aicea, face-li-să-va plată deplin. Iar ce vor fi treabele Dumile- Voastre la Domnia mea, să poroncițți] Dumnea-Voastră, că fieștecând ne vom afla cu slujbă Dumniie-Voastre. B 3apakct- kovh’i £ «n XPC, fÎA\ni:. IImc. S taiu, 6a1;t 3pac, avEcaul hiohh eî. s ¹ Traducând textul slav pe românește: i₍₀ Miron Barnovschi Moghila Voivod, din îndurarea dumnezeească Domn al Țării moldovenești. Scriem domnilor și prietinilor noștri buni și cinstiți, domnului Budaki Marton și Balint, mari juzi bistrițeni, multă vieață și sănătate. ² Domniilor Voastre. ⁸ în traducere românească : Și să aveți sănătate dela Hristos, Amin. Scris ]a Iași, anul 7136, luna Iunie, 12. Dacă din anul 7136, calculat dela facerea lumii, scădem suma obici- nuită: 5508, avem anul 1628, socotit dela nașterea lui Hristos. — 453 — Pe dosul scrisorii cetini adresa: Hauih a^I’¹¹¹¹ h nostci funii npi- nvi eahh, naHb Budaki Marton ₕ Balint kmhh «vAih uhc rpiiqCKH.¹ Documentul este scris cu îngrijire pe hârtie bine conservată. Aceasta poartă marca unei fabrici. Pe din afară se disting bine urmele unei peceți mari de ceară gal- bitiă, care închidea scrisoarea, dar s’a frânt și a căzut. • * A doua scrisoare, pe care o comunicăm mai la vale, s’a trimis bistrițenilor la 6 Februarie, anul 1716 din partea vorni- cului de Câmpulung, localitate situată în partea sud-vestică a Bucovinei de astăzi. Acest orășel dimpreună cu cele_15 jsate, cari formau ținutul lui, făcea parte din teritorul Moldovei până la anul 1775, când au fost anexate la Austria. In vreme ce erau supuși moldoveni, locuitorii acestui ținut se guvernau de sine, având legi și obiceiuri proprii și o auto- nomie atât de extinsă, ca și cum ar fi fost un stat aproape in- dependent. Ocupațiunea lor de frunte eră oieritul. După măr- turisirea scriitorului contimporan Dumitru Cantemir¹ ² nici la în- ceputul secolului al XVllI-lea nu erau supuși vreunui boer, ci aveau în fruntea lor ca diregători doi vornici trimiși din partea Domnului. Acestuia îi plăteau un bir anual statorit după învo- ială, iar îndatorirea lor principală eră să fie străjerii Moldovei din spre Ardeal păzind trecătorile, cari duceau în valea Some- șului și a Bârgăului (Bistriței). ¹ In traducere românească: Prietinilor noștri buni și cinstiți, dom- nului Budaki Marton și Balint, mari juzi bistrițeni. Familia Budaki, — numită în nemțește Budacker, probabil după satul Budac, de unde își trăgea originea — se vede, că a fost una dintre fami- liile patriciane ale orașului, căci ridică pe mai mulți membri ai săi în scaunul de jude-primar al orașului. Intre anii 1594-1600 este primar lanăș Budacker, iar pe Martin Budacker îl aflăm «birău» deja la 1626. Cfr. documentele pu- blicate la N. lorga, op cit. pag. 2—4, 43, 47 și partea 11, pag. XIII. ² Operele principelui Demetriu Cantemiru, tipărite de Societatea Aca- demică Română. București, 1872. Tom. 1: Descriptio Moldaviae, pag. 123: Quindecim fere pagos continent, qui omnes peculiaribus sibi ițgibus et ju- „dicibus. utuntur. Et reipublicae aliquam prae se ferunt speciem. Omnis eorum labor circa ovilim curam versatur. Non quidem nobles sunt, ba- ronum tamen parent nemini. Nonnunquam admittunt etiam missos a prin- cipe vornicos binos. Aununm tributum solvunt, non quantum princeps vo- luerit, sed quale pristinis promiserant principibus. — 454 — Această vecinătate cu Ungaria ne explică faptul, pentruce Câmpulungul poartă mai multă corespondență cu «birăul și sfatul» dela Bistriță, decât oricare altă localitate din Moldova. Una dintre chestiunile, pe cari trebuiau să le aplaneze mai des prin acest schimb de scrisori, eră și obiceiul de a «zăberî» sau de a «face zăboru».¹ Cuvântul pare a fi de origine slavă'¹ ² și are acelaș înțeles ca și expresiunile «a zălogî» și a luă «zălog», întrebuințate pretutindeni în Ardeal.³ * însemnă adecă: a «opri»,¹ sau a luă ceva ca amanet (garanțe), spre a-1 sili pe dăunător să restitue paguba făcută. Deci se deosebește de «gloabă»⁵ ⁶ sau «birșag»,e cum se numiă pedeapsa în bani și de obiceiul detestabil de «a face trăsuri»,’ adecă a luă chiar și cu forța mai mult decât face paguba sau datoria. Cum însă «zăberirea» rămâne un act silnic, neadmis de legile nici unei țări și susținut numai prin obiceiul pământului, e lucru firesc, să găsim în scrisorile din arhivele Bistriței o mul- țime de plânsori împotriva nedreptăților și a abuzurilor de tot soiul, cari se făceau sub pretextul «zăberirei». Un protest și o jalbă de acest fel cuprinde și scrisoarea, care urmează. Câmpulung, 6 Februar 1716 (7224). Lupul și Constantin (?), vornici din Câmpulung cer akhi h, care însemnă: a luă. ⁸ In documentele Bistriței se face o singură dată pomenire de «zălog». Cf. N. lorga. op cit. Tom. II pag. 39. ’ N. lorga, op cit. partea 1, pag. 64 și partea II pag. 14. ⁶ «Au dat Ursulu 4 zloți globă vornicilor». N. lorga, op cit. I, pag. 17. ⁶ N. lorga, op cit. partea 1, pag, LXI. ’ Ibidem, partea I, pag. 36, 99; II 32. — 455 — Simion, carele vinind el astă primăvară cu nește vite de oi aici în Moldova, ca să le vândă și având soție și pre altul de aici, un văr a lui, și cumpărând și de (sic!) pre unele oi, apoi n’au putut să le vândă. Și văzând, că nu le pot vinde, acel Simion s’au întorsu înapoi, iar soțiea lui ș[i)-au luat din vite partea lui ș[i] au rămas aici. Și ce a fost cheltuiala lor și ce a fost soco- tiala lor, au venitu înaintea noastră și s’au așezat pentru toate. Și încă au făcut și zapis acela de acolo acestuie de aice, ce i a fost soție, precum s’au așezat cu toate socotelele lor și nu i-au rămas cu nimica [dator]. Apoi pe urmă mărgând un frate a neguțătoriului acolo în țara Măriilor Voastre, l-au prinsu acel Simion și l-au zăberit [și] i-au luat un cal. Și de tocmeala, care au făcut aici, nu știu spu- su-ți-aii Mării Tale, au nu ți-au spus. Deci poftim pe Măria Ta, ca să le faci Măriea Ta dreptate, ca să nu să mai facă zăboru la margine, ce să li să facă dreptate. De aceasta facem știre Mării Tale. Să fi Măria Ta sănătos. P. S. ¹ Nici a lor noștri, măcar că au și pagube, nu le dăm voe să facă zăboru făr[ă] giudecată, așe poftim și de pre partia Măriilor Voastre să [nu] mai dă voe a zăberi făr[ă] giudeț. Oy HLAMIDA AOVHrb, aRt JJCKA, <ț>EKpSApk c.¹ ² A Mării Tale buni prietini și deaproape megiași și slujitori (?). Lupul, biv vornic.³ Costantin... (nedescifrabil), vornic . ⁴ Câmpulungu. Pe dos găsim adresa scrisorii: Cinstitului și al nostru bun prietin și de bine voitor și de aproape megiaș, Mării Sale birăului de cetatea Bi- striții cu cinste și cu sănătate să [se] de. Documentul este scris pe pagina primă a unei coaie întregi de hârtie, care s’a păstrat fără stricăciuni. Scrisoarea, după împăturare, a fost închisă prin o pecete mică de ceară neagră, foarte bine conservată. In loc de sigil s’a întrebuințat un inel cu o emblemă (armării) nobilitară, lângă care se disting bine literele ini- țiale: n. k. ¹ Scrisoare grăbită și mai măruntă. ² In traducere: In Câmpul lungu, anul 7224, Februar 6. ³ Fost vornic. ⁴ In românește: de — 456 - Material pentru studiarea dialectelor limbii române. Particularitățile graiului din Săliște (comit. Sibiiu).¹ De Axente Banciu. Răsboiul de țesut¹ ² cu părțile și funcționarea lui. Ca să te poți apuca de lucru, trebuie să dispui de tort. Tortul se toarce din caier și se deapănă pe răschitor. De pe acesta se fac legăturile (păpușile), care trebue coapte, adecă: fierte în leșie fierbinte. Urmează apoi spălatul, uscatul și depănatul. Mosoarele, pe care se deapănă legăturile, se pun în alergătoare, cu care se urzește apoi pe urzariu. Pe urzariu se numără firele și se leagă cu ață în păpuși. Se fac două rânduri de fire. Firele de deasupra se încrucișază cu cele de desubt și se despart deolaltă prin 2 cuie. Se iau pe urmă firele de deasupra și se numără tot câte 3. Treizeci de fire fac o numărătură. Numărăturile se leagă apoi cu aceeași sfoară. După numărare cuiele sunt în- locuite cu fuștei, ca să nu se amestece firele, ci să fie rost, adecă: să-și țină fiecare direcțiunea sa. După aceea toate firele se trec peste sulul răsboiului, care are un făgaș numit rost. In acest rost se vâră o vergea, care fixează firul de sul. Firele tre- cute peste sul sunt întinse cătră spată, dar așă, încât se încru- cișează. In cele două unghiuri formate prin încrucișare se vâră câte un fuștei. Dupăce sunt așezate firele, se ’ntind bine, cât sunt de lungi, și capătul lor se prinde într’o săniuță în care se pune o greu- tate oareșcare, ca firele să stee totdeauna întinse și să nu poată fi trase prea ușor. Toată urzala se ’nvălește în jurul sulului de dinapoi. Sin- guraticele rânduri de urzală sunt despărțite de olaltă prin ver- gele. După învăleală sulul se pune deasupra răsboiului, cu firele atârnând în jos, pentru năvădeală, care constă în trecerea firelor de urzală prin ochiurile ițelor: mai întâiu prin ochiul iței prime, apoi a iței a doua, etc. (Se poate țese cu 2, 4, 6, 8 etc. ițe). ¹ Vezi «Transilvania», Nr. 3 — 4 din 1912. ² Stativele. - 457 — Firele de urzală, trase prin ițe, se introduc apoi printre dinții spetei. Când se țese «în două ițe», se vâră printre dinții spetei numai câte un fir. Când se țese «în 4 ițe», se vâră câte două fire ș. a. m. d. Dacă vreai să faci răvaș în 4 ițe, iai, mai întâiu, firele celor două ițe de dinapoi și apoi ale celor 2 de dinainte și le treci câte două printre dinții spetei. Dupăce sunt trase firele prin spată, se înnoadă tot câte 5, câte 10, $ // sau mai multe. Se vâră apoi la în- ----$ doitură un bețigaș, care prinde'n gură //"' < ZZ'x\ și care se fixează de sulul de dinapoi. I ( £■/ \\ Sulul acesta se poate întoarce cu în- V /> j } torcătorile, care constau din tnâețlu (a) și cuiu (b\ //ȚI Firele trebuie întinse în mod // s egal și nodurile făcute la aceeași depărtare, căci altcum, pe partea pe care-s mai slobode, se fac colți.' Ițele se leagă apoi de iepe, care se pun în mișcare cu pi- cioarele. Și anume: ițele din afară se leagă de iepele de alături, iar cele din mijloc, de iepele din mijloc, căci altcum se me- stecă ițele. Când se rupe vr’un fir din spată, se face’n țesătură cărare (de-alungul); iar când se iau greșit firele de ițe, se nasc lătu- roile (țesătură rară de-a-latul). Cel care s’apucă de țesut trebuie să cunoască bine toate tainele răsboiului. De aceea nevestele tinere, care nu s’au inte- resat ca fete de ale răsboiului, își aud adeseori vorbe, ca: De pânza nevestească Dumnezeu să te ferească. Pânza de nevastă nouă, Ține numai o zi, doauă. Sau: Harnică-i nevasta mea Harnică, dracu s’o ia, Că’ntr’o lună, țese-o lână Și mânc’un sac de făină. Bagă vină la sucală, Că se face pânza rară. Bată-te ziua sucală, Că mi-ai făcut pânza rară Da nu-i de vină sucala, Ci-i de vină mătăhala.- ¹ Cupe în Cincu-mare, coși prin Țara Oltului (Mândra). ² O mătăhală de om = un om mare, voinic, de obiceiu prost. 33 — 458 — Din Paști până’n Sânziene Țese de-un fund de ismene ; Când o fost la curuit,’ De-o palm’o mai trebuit. Sau ea însaș își face judecata: Pusei pânza Când dă frunza, Și-o gătai la Sân-Văsâiu, Și gândii c’a mea-i întâiu. Locul dintre spată și sulul, în jurul căruia se ’nfășoară țe- sătura, se numește spațiu. Spăteaza e o scândurice, care se vâră de-a-latul între fire. Cu ajutorul ei se fac alesăturile: varg'aleasă și flori. Cu răschitorul se fac legăturile (păpușile). Acestea se așează apoi pe vârtelniță și se deapănă în gheme. Țeighile se fac pe sucală din legăturile așezate pe vârtelniță. Țeighea se vâră în suveică. Tortul de pe țeighi se numește bătală. Țesutul se întâmplă în modul următor: Schimbând din iepe se ridică ițele, și, cu ele, urzala; arunci apoi printre fire su- veica cu țeighea, care, trecând dincolo, lasă în urma sa un fir de bătală, pe care, apucând de bârlă, îl izbești cu spata (care e înțepenită de bârlă) îndesându-l lângă țăsătura, care se înfă- șură în jurul sulului de dinapoi. Bârnele pe care stă așezat răsboiul se numesc talpa răs- boiului. Zăvorul e un băț mai gros, care proptește sulul de dinapoi. • * Pentru a se putea face comparație între numirile de mai sus și între cele întrebuințate în România, reproduc poezia lui N. Beldiceanu: «Stativele» cu unele note ale d-lui M. Drago- mirescu: Colo, lângă fereastră stau stativele'¹ puse Pe sul și pe vergele sunt firele aduse Ș’o harnică nevastă luând catrința ’n brâu, Urzala o mânjește* cu aluat de grâu. ¹ * ³ ¹ Croit. ’ Răsboiul de țesut. ³ Ca să nu se scămoșeze (desfacă) firele, femeile ung cu «aluat de grâu», ce se mai zice și mânjală, firele ce sunt desfășurate de pe sul pe răsboiu. — 45Q - Ea pânza o slăbește mutând slobozitorul' Pe sul apoi o strânge ș’o prinde cu zăvorul Mergând lângă vergele înnoadă un fir rupt Și repede țăranca s’apucă de țesut. Picioarele tot una pe călcător¹ ² ³ ⁴ * ⁶ apasă, Și scripțul* cu grăbire se mișcă rotitor; O iță se rădică și alta ’n jos se lasă, Iar stativa ’n lovire dă glas scârțâitor. Suveica* printre fire alunecă departe, Apoi vatala!' bate în pânză îndesat, Și firele de ițe în jos, în sus purtate, Cu spata prinse bine rostesc neîncetat. Când harnica nevastă slăbește în verigă*' Urzala vine, scade pân’ lângă lopățică; Pe sul tot crește pânza și coții tot sporesc; — Țesutul încetează când firele sfârșesc. Această pânză are menire să ’mpărțească Căldura, oboseala, cu cei care muncesc, Căci de abiă cusută cămașa țărănească, Scăldată-i în sudoarea acelor ce prășesc.⁷ ¹ Capătul din stânga al sulului pe care se află urzala, are mai multe găuri de sus în jos și dela dreapta la stânga, în care se poate introduce vârful unui băț lung, numit «slobozitor». Femeea ce țese, fără să se miște dela locul ei, poate să învârtească sulul și să tragă spre dânsa o parte din urzală scoțând slobozitorul dintr’o gaură și vârându-1 în cea care urmează mai jos. ² Sau iepe, două tălpi de lemn, care stau în legătură cu ițele și se pun în mișcare cu picioarele. ³ Scripeții (scripții) sunt niște mici rotițe cu șgheab, de care se spri- jinesc și pe care alunecă o sfoară al căreia un cap este legat de o parte din ițe și de o talpă, iar celalalt este- legat de celelalte ițe și de ceealaltă talpă. ⁴ Sau Suvehtiță. ⁶ (Bârgla). Partea de jos a ei se numește lopățică. ⁶ Sau tindeche, e compusă din două lame de fier, ce sunt legate între ele putând să formeze o singură lamă, care se poate lungi și scurta. La cele două capete libere au niște dințișori, ce se pot înfige în marginile pânzei, spre a o ținea întinsă. Când vrem să slăbim pânza, facem ca cele două lame să alunece una lângă alta în sens contrar și astfel să se scurteze. Când pânza a ajuns până lângă lopățică vatalelor, tindechea trebue slobo- zită pentruca pânza să poată fi înfășurată. ’ La noi: sapă, ară a doua oară. 33 — 460 — Moara de apă. Apa curge de pe iaz pe un pat de scânduri numit scaun, iar de pe acesta pe scocul morii, care fiind construit ceva mai plecat decât scaunul, i se dă apei o repeziciune mai mare îna- inte de a ajunge pe roți. La fruntariui scocului se află stavila (o tablă de scânduri), cu ajutorul căreia se poate mută apa de pe o roată pe ceea- laltă. Scocul e așezat pe o grindă numită cal. Apa se abate de pe roate, când nu e măciniș, cu ajutorul cormanului (o scândură). Cormanul se cârmuește cu cârligul (un par de lemn c’un cârlig în vârf). Scocul e țermurit de 2 dechili (scânduri groase). De pe scoc apa curge pe roată. Roata constă din 2 colaci. Intre colaci sunt niște scândurele jur împrejur numite: cupe, așezate așa, încât apa să nu se poată scurge dintre ele înainte de a ajunge jos. Subt cupe e fixat fundul cupelor și apoi treptele roții. Roata se ’nvârtește în jurul fusului. Capetele fusului nu- mite cepuri, sunt așezate pe căpătule. Fusul e legat de fiecare colac al roții prin câte o cruce (4 spițe), iar crucea e înțepenită de fus cu 3 zăvoară (un fel de icuri): unul lung și 2 scurte. Iarna, ca să nu înghețe roatele de apă, se face în jurul lor un fel de cutie de scânduri, numită colibă, care se acopere apoi cu paie sau tulei de păpușoi. Aceasta e partea externă a morii. Urmează partea internă. Întreaga construcțiune din moară e așezată pe niște grinzi puternice, numite: talpa morii. Pe acestea sunt așezate iepele și pe acestea alte bârne: căpătatele. Frontul construcțiunii se numește fruntariui morii. Roata de apă de afară pune în mișcare roata de măsele din lăuntrul morii. Roata aceasta încă are doi colaci, care sunt legați de fus iarăși prin câte-o cruce. Măselele acestei roți se îmbucă cu o rotiță numită val și așezată cu osia ’n sus. Valul se ’nvârtește într’un picior de fier ascuțit numit toiag, care e sprijinit în tigaia așezată pe o bârnă orizontală numită punte, paralelă cu fruntariui. Amândouă capetele punții se razimă pe alte grinzi așezate normal pe direcțiunea punții și numite cai. Stâlpii perpendiculari, pe care se razimă caii, se numesc ursoi. Sunt 4 ursoi de fiecare roată. Cai sunt doi, așezați paralel la - 461 — oarecare depărtare deolaltă și ținuți strâns laolaltă de un șirof puternic. Rotița numită val are 7 spițe așezate perpendicular, ca și osia, și numite șuștori. Aceștia sunt înfipți în pristenele valului (corespund colacilor roții). Dela talpa morii ne urcăm pe niște trepte cu străji (bară) în podul pietrilor. Toiagul valului, care se află subt acest pod, se lungește în sus până în acest pod, sfârșindu-se aici într’o cruce. Crucea e îngropată și înțepenită bine în gaura pietrii de moară, căci cu ajutorul acestei cruci și al valului, mânat de roata de măsele, se pune în mișcare peatra. Subt cruce se află a doua peatră, numită fundoale. Pietrile sunt așezate în veacă (un cilindru de lemn, care corespunde mărimii și grosimii celor 2 pîetri îmbrăcate în el). Partea de deasupra a vecii e asemenea unui colac de roată. In gaura pietrii de deasupra atârnă o bucată de scândură în forma unui lineal, numită tintirez, care cu capătul de jos se freacă de marginile găurii pietrii, iar capătul de sus îi trece prin scoreț, o luntriță deasupra căreia e așezat coșul, în care se toarnă bucatele de măcinat. Coșul e așezat pe ursoi sau scară. Prin scară e introdus, în sus, fusul, care e înțepenit în grinda de subt acoperiș. Coșul e legat de fus cu brățări de fier, iar tintirezul, de scara sau ursoii coșului, cu cotul. Veaca din jurul pietrilor e așezată pe 3 zațcuri (blane groase). — 462 — Cam din fundul coșului se întinde, c’o limbă de scându- rice, o sfoară, numită furca clopotului, de al cărei capăt e legat clopotul, care sună, când nu mai este măciniș în coș. Moara funcționează așadar astfel: Apa de pe scoc pune în mișcare roata de apă, aceasta, pe cea de măsele, și cea de mă- sele, valul. Acesta apoi, prin toiagul său și prin crucea înțepe- nită în gaura pletrii, învârtește peatra, iar aceasta, prin mijlocirea tintirezului, scutură scorețul și coșul, din care picură grăunțele între pietri, unde se sfărâmă. Făina curge dintre pietri pe chiscoale (piscoaie) sau scoreț în moldă sau troacă. Din moldă se bagă cu lopata în saci, unde se îndeasă c’un sul de lemn numit făcălete. Bucatele se măsoară cu ferdela sau mierța, care se ridică de urechi. Peatra, pentruca să macine bine, trebue ferecată. De fe- recat se ferecă scobind-o cu gheunoiul și cu ciocanul. Mai întâiu se scobește cu gheunoiul și apoi — jur-împrejur, rânduri-rân- duri — se bate cu ciocanul. Peatra se ridică cu un lăstar de fier numit rancă sau cu 2 pene (icuri), care se vâră de cele două părți ale pletrii, iar dupăce se cumpănește piatra, se pune subt ea un butuc rotund numit trăvălic. Se ridică apoi cu o bucată de lemn, numită limbă, care se vâră în gaura pletrii priponindu-se de trăvălic. După ferecare, peatra se cearcă dacă e egal ferecată în toate părțile cu un fel de lineal numit dereptariu, iar de-i bine așe- zată la loc și la egală depărtare dela veacă se examinează cu țărcălăul (circel). Când măcinișul nu se mai macină destul de bine, se zice că moara e tocită. Făina de păpușoiu, dacă e bine măcinată, e aspră la pi- păit, iar cea de grâu, moale. Măcinișul se vămuiește. Din 20 de copuri se ia un cop. Vama măcinișului se bagă în hambar-, o ladă mare, care are 2 despărțăminte numite urechi. Una pentru cucuruz,¹ alta pentru grâu. Din hambar se scot bucatele pe două chiscoale (scocuri). Din podul pletrilor te urci în podul moriiᵢ care se extinde subt coperiș. ¹ porumb, păpușoi. — 463 — Coperișul se compune din caferi, care sunt încleștați la capătul din jos, lângă streașină, în niște grinzi groase numite vânturi și, tot aci, sunt sprijiniți de picioare. Caferii din amân- două părțile coperișului sunt legați deolaltă prin niște lemne numite câtuși. Peste caferi se bat tații, și, peste aceștia, șisele (șindilele), sau se așază țiglele. Proprietarii de moară se numesc megieși. Aceștia aleg tot pe câte 2 ani câte 2 goci, cărora le încredințează conducerea afacerilor și controlarea socotelilor. In fiecare an apoi — cam prin Februarie — se dă câte un aldămaș, la goci acasă, când aceștia au să-și dee socoteala de peste an. Tot cu ocaziunea aceasta se stabilește și aruncul cheltuelilor, pentru fiecare megieș. Pentru a se putea compară terminii amintiți mai sus cu terminii întrebuințați în România, reproduc iarăși o poezie de N. Beldiceanu: Moara de pe Șomuz.¹ In săpătura gârlei stă moara îndesită, Subt streașină cea lată abiă se vede ea; La stânga i-o fântână adâncă, pietruită, Din care călătorul cu sete apă bea. Spre lada³ morii vine mătreața⁸ de pe baltă; Șomuzul pe lăptoace se rupe sgomotos; Și apa cea sburlită pe lada morii saltă, Și valul printre loziiⁱ se duce spumegos, A roților măsele prind câte o șitoare,-' Și crângul¹ poartă iute o peatră râșnitoare; Iar coșul, ca stomahul de grâne îndopat, De roți pus în mișcare, tresare ne’ncetat Morarul în coș toarnă, — și peatra în rotire Grăunțele sdrobește cu aspră duruire; Ca pulbere măruntă de aur curgător, Fierbinte isvorește făina pe izvor.¹ ¹ Apă în jud. Sucevei. ² v. scaunul. ³ lintiță. Niște mici plante plutitoare ce seamănă cu lintea. ⁴ sălcii. ⁵ v. șuștori. ⁶ «drugul orizontal» pe care e fixat prisnelul (valul) și de capătul căruia e fixată peatra care macină. ’ In sens figurat. Terminul propriu e și acolo: piscoiu sau piscoae. — 464 — Merticele' ’n covată'¹ deoparte grămădite, Grăunțele așteaptă să fie vămuite; Și ca arhimandriții, la pântece umflați, In moară de părete stau sacii rezemați. Țăranca în catrință din furcă inul toarce, ” Și fusul în vârtejuri sfârâitor se ’ntoarce, Iar un guzgan ³ de apa aleargă subt hambar Mânjit, plin de făină și alb ca un pitar.¹ Dintr’un ceaun, subt care tăciunii ard cu pară, Făina mânioasă, se umflă, dă afară; Cu melesteul, baba ce șade lângă foc, Răscoala mămăligei astâmpără pe loc. Molcuță, aburie, budinca țărănească Deodată se răstoarnă cu lene pe lădoi,⁵ Românilor morarul le dă ca să prânzească Din măcinișul proaspăt de proaspeți păpușoi. Curiozități semantice. De Dr. C. Lacea. E știut că limba unui popor e supusă unei evoluțiuni asemenea vieții unui organism. Elementele cele mai importante ale unei limbi sunt cuvintele. Când ne ocupăm de fenomene semantice, e natural că vom luă în considerare numai partea psihologică, internă a cuvântului, fără a luă în seamă partea fiziologică, externă. Vom aveă deci în vedere raportul dintre cuvinte și noțiunile care le exprimă. Acest raport e stabilit prin tradiție sau printr’o convenție inconștientă. De multe ori limba nici în sintaxă nici în evoluțiunea înțelesului cuvintelor nu ține seamă de logică, de unde urmează, că adesea câte un neîn- semnat punct de asemănare transmite înțelesul unui cuvânt altuia de care diferă în fond, cfr. între cuvintele înșirate mai ' Unitate de măsură. ¹¹ Lada în care curge făina. ’ clotan. * brutar, covrigar. * cârpător, - 465 - jos a auzi. Altădată cuvinte vechi românești, cu înțeles bine definit, combinate cu alte cuvinte și formând o locuțiune, iau accepțiuni nouă, neadmisibile în alte combinații, cfr. a bea tutun. In alte cazuri judecata strictă, logică, cedează fantaziei celei mai avântate. De multe ori schimbările de înțeles ale unui cuvânt sunt inexplicabile. Sunt cuvinte a căror etimologie ne e cu- noscută, la care cunoaștem deci punctul de plecare al evolu- țiunii, și cunoaștem și punctul la care s’a oprit astăzi evoluți- unea, dar nu ne e posibil a stabili diferitele accepțiuni inter- mediare. La altele însă suntem în stare să urmărim evoluțiunea în toate fazele ei, cfr. birou. Urmărind evoluțiunea înțelesului unui cuvânt și dând de adevărata-i etimologie, de multe ori le- xicografia stabilind raportul istoric dintre cuvânt și noțiune, face mari servicii istoriei culturale, cfr. bancrută, gazetă etc. Se mai observă din etimologii cât de mult preferă poporul denumirile batjocuritoare sau grotești, cfr. a mancă, cal etc. In materialul lexical al unei limbi dăm de nume propri cărora li s’a dat func- țiunea de a figura ca vehicul al unor noțiuni. A numi un obiect cu un nume propriu de persoană, de localitate etc., însemnează sau aversiune în contra construcțiunilor circumscrise, sau como- ditate, sau și una și alta, căci e mai ușor, bunăoară, a numi un anumit fel de caractere tipografice gartnond decât a da definiția. Voiu înșiră mai jos mai întâiu câteva cuvinte al căror în- țeles prezintă o evoluțiune deosebit de interesantă și apoi cu- vinte cari derivă din nume propri. Nu e o listă completă aceasta, ci e rezultatul unor spicuiri făcute în cursul cercetă- rilor lexicografice cari ni se impun la redactarea Dicționarului Academiei. Nu voiu înșiră filiațiunile prin cari a trecut un cuvânt strein pânăce a ajuns în limba noastră, ci numai forma lui ori- ginală. Așă de ex. cuvântul bulevard noi l-am luat dela Francezi, iar aceștia dela Nemți. In lista de mai jos însă n’am introdus și filiațiunea franceză. De asemenea am ținut de prisos a mai aminti izvoarele de unde am scos diferitele etimologii. I. Cuvinte al căror înțeles a evoluat prin extensiune, analogie, metonimie etc. Auzi. Printr’o remarcabilă trecere de sens dela perceperea prin auz la cea prin miros se întrebuințează, în Moldova și Bucovina, forma refl, (uneori impers.) și cu înțelesul de a mi- 466 - rosî (rău), «a puți». «/ se aude din gură» = i miroasă gura rău. Cfr. TDRO. In casa rece și neîngrijită, se auzea mirosul de mort. S. NĂDEJDE, ib.: Oul se aude rău = e stricat, miroasă rău, pute (Molodia, în Bucovina). Bancrută, bancrot, din ita). banca rotta, literal = bancă ruptă, fiindcă negustorului ce da faliment i se rupea tejgheaua ce avea în piață. Bea. A bea tutun = a fuma, după turcește, tutun iclmec, pentrucă Turcul, de fapt, suge din nargheleă. Birou derivă din franc, bureau, care însemnă la început postav gros de lână, un fel de dimie, apoi din extensiune în extensiune însemnează: postavul care acopere o masă de scris, masă de scris acoperită cu un astfel de postav, orice masă pe care se scrie de obiceiu, odaia în care e așezată această mobilă, sălile în care se face serviciul unei administrații (publice), în fine persoanele cari șed la un birou, îndeplinind un serviciu (public). Birjă, din rus. (izvozciclja) birza — piața unde stau tră- surile, propriu: bursă, piața bursei. Cfr. fiacăr. Buget se trage din v.-franc. bougette — săculeț, pungă. Buldog din engl. bulldog, propriu: câne-taur, din bull «taur» și dog «câne». Bulevard din germ. Bohlwerk, propriu: «întăritură de bârne», bulevardele din evul mediu fiind întărituri de pământ susținute de bârne. Cal din lat. caballus — mârțoagă. Cămașă din lat. camisia = vestmânt de soldat. Casă din lat. casa = colibă. Câștigă din lat. câștigare = a pedepsi. Companion din lat. companionem, propriu: acela care îm- parte pânea cu altul, din cum = cu și panis = pâne. Farfurie din turc, fârfurî = porțelan. Ficat din lat. ficatum, adjectiv substantivat, derivat din ficus — smochină, din construcția = jecur ficatum = ficat de gâscă îngrășat cu smochine. Qazetă din ital. gazetta = o monetă venețiană, cu care se plăteau cele dintâi gazete, apărute pentru intâiadată în sec. XVI, la Veneția. Granat(ă) după lat. malum granatum == rodie. — 467 - Joi — târg de săptămână, în expresiunea Mâne-i Joi în Blaj. Corn. VODĂ, învățător în Tohanul-vechiu. Mare adj. din lat. marern = bărbătuș, fiind de regulă mai mare decât femeiușcă. Pământ din lat. pavimentum = pardoseală. Pavilion din lat. papilionem = fluture. Pedeapsă din grec, pedevsis = educațiune, instrucțiune, fiind pedeapsa considerată ca cel mai bun mijloc de a îndreptă și cuminți. Roman din franc, roman care în evul mediu însemnă orice lucrare scrisă în limba romană-vulgară, adecă franceză. II. Nume proprii. 1. Nume de persoane: Batistă din franc. Batiste, numele celui dintâiu fabricant al acestei pânze, care trăia în veacul al XlII-lea, la Cambrai. Begonie, plantă de podoabă, nume dat în veacul al XVll-lea în cinstea lui Be'gon, intendentul general al coloniei San-Domingo. Boicot dela Boycott, numele unui Irlandez împotriva căruia s’a luat pentru întâiaoară această măsură. Camelie, nume făurit de Linne, în cinstea iezuitului P. Camelii, vestit botanist din veacul al XVIII-lea. Caterincă = flașnetă, numită astfel după un cântec vechiu nemțesc, care se începe cu cuvintele «Charmante Katharine». Fiorin din ital. florino, iar acesta din Firenze = Florența. Filomelă, după Filomele, fiica regelui atenian, Pandion, metamorfozată în priveghitoare. Garmond din Garamond, turnătorul francez care a inventat aceste caractere tipografice. Ghilotină din franc. Guillotin, inventatorul ei. Hermetic din Hermes Trismegistus, persoană legendară din Egipt, căruia i se atribuia în evul mediu întemeierea alchimiei. Joben = pălărie bărbătească înaltă, țilindru, numită astfel după pălărierul bucureștean Jobin, prin care a ajuns la modă. Mancă din lat. manducare, care probabil, derivă din Man- ducus, personaj din comedia veche latină, care căscă gura mare de tot. Mansardă după numele celebrului arhitect Mansard, care a zidit mai întâiu o casă cu mansarde, la începutul sec. XVII. 468 — Mausoleu după grec. Mausoleion, mormânt renumit ridicat lui Mausoleu, rege al Cariei din Asia mică, de văduva sa Ar- temiza. Napoleon, monetă, după împăratul Napoleon. Nicotină după Nicot, ambasadorul Franței la Lisabona, care trimise planta Nicotiana herba Catarinei de Medicis. Petcuț — casă de sănătate (în Brașov), după numele unui anumit Petcuț care a donat orașului casa, în care se adăpo- stesc astăzi infirmi și alienați. Cfr. balamuc. Ringlot (prune) după franc, prunes dereine Claude — prune de ale reginei Claudia. Siluetă după franc. Ștefan de Silhouette. controlor general în 1759, disgrațiat după 8 luni, de unde locuțiunea â la Sil- houette, aplicată în glumă Ia tot ce părea efemer, șubred. Șrapnel(ă) după colonelul englez Shrapnel, care a inventat forma de astăzi a șrapnelului în anul 1803. Țar din lat. Caesar, ca și nemțescul Kaiser. 2. Nume de țări, de localități etc. Alestancă = un fel de stofă de bumbac. Din rus. hol- stinka = pânză de Holstein. Baionetă după Bayonne, oraș din Franța în care a fost fabricată mai întâiu această armă. Balamuc disimilat din Malamuc, localitate lângă Gherghița, unde eră casa de nebuni. Cfr. Mărcuta, Petcut, mai nainte Oolia la Iași. Bariș după localitatea Bareges, unde s’a fabricat întâia- oară stofa numită barege. Canar după numele insulelor Canare, de unde s’a importat la noi pasărea. Cantalup = un fel de pepene galben foarte gustos. După ital. Cantaluppo = o vilă a papilor în apropiere de Roma, unde s’a obținut mai întâiu această varietate de pepeni. Dum-dum, după numele comunei și fabricei Dum-dum de lângă Calcula, în India ostică, unde s’a fabricat mai întâiu astfel de proectile. Far după numele insulei Faros, aproape de Alexandria (Egipt), unde s’a ridicat un asemenea turn pentru prima oară, - 469 — Fiacăr, după biserica Saint-Fiacre din Paris, unde a fost stabilit cei dintâiu birou de birji în anul 1640. Cfr. bursă. Filaliu — pânză foarte fină. După Tafilelt s. Tafilalet, oraș în Maroco, unde se fabrică acest fel de pânză. Grevă, după place de Greve unde în trecut se adunau lu- crătorii neocupați. Hurmuz = mărgăritar imitat din sticlă. După Hurmuz s. Hormuz, oraș situat lângă golful persic, de unde a fost adus hurmuzul în comerț. Pandișpan = un fel de prăjitură. Din franc, pain d’E- spagne = pâne de Spania. Pistol după numele orașului italian Pistoie, unde s’a inventat. 3. Nume de popoare: Canibal din canibi, altă formă a numelui Caraibilor din Antile. Cravată după numele vechiu al Croaților (soldați) cari purtau legături la gât. Sclav, după numele poporului slav, fiind mulți Slavi făcuți prisonieri și vânduți ca sclavi de Otto cel mare, în sec. X-lea. Meserieși și neguțători români în cercul Vașcoului. — Răspuns la chestionarul D-lui Dr. V. Madgearu.' — De Moise Popoviciu, preot. Cercul pretoria! Vașcou ocupă partea cea mai extremă dela răsărit-miazăzi a comitatului Bihor. Are 9 notariate și anume: notariatul Criștior cu comunele: Poiană, V.-Săliște, Leheceni și Criștior; notariatul (nou înființat) Cărpinct cu co- munele: Vărzariul de sus, Cărpinet, Călugări și V.-Sohodol; notariatul Vașcou cu comunele: Câmp, Colești, Vărzariul de jos, Vașcou și Bărăști (cestea două din urmă acum sunt împreu- nate și formează o singură comună sub numirea de Vașcou); notariatul Luncă cu comunele: Șiuștiu, Briheni, Sârbești, Luncă ¹ Vezi «Transilvania», a. 1911, Nrii 5—6. — 470 — și Hotar; notariatul Bălță cu comunele: Fânață, Băiță, Șighiștel, Câmpanii de sus, Câmpanii de jos și Hârsăști; notariatul Pierii cu comunele: Rieni, Sudrigiu, Steiu, Șeghiște, Petrileni-Zăvoieni și Ghighișeni; notariatul Dumbrăvenii cu comunele: Chișcou, Măgură, Valeneagra de sus, Valeneagra de jos, Dumbrăvani și Brădet, și notariatul nou înființat Petroasă, cu comunele: Pe- troasă, Gurani și B.-Cociuba. Numărul total al locuitorilor români din acest ținut este 27,131. Aproape toate comunele din cercul Vașcoului au un număr prea neînsemnat de locuitori; cele mai mici comune numără dela 300—400 locuitori, cele de mijloc dela 400 —1000, iar peste o miie avem numai: Călugări cu 1072 suflete, Câmp cu 1093, Chișcou cu 1030, Qhighișeni cu 1200, fiinchiriș cu 1076, V.-Sohodol cu 1141 suflete și în fine comuna Criștior (cea mai mare și mai resfirată) cu 1439 suflete. Numărul străinilor în acest cerc e de tot neînsemnat. Ocupațiunea principală a locuitorilor e agricultura și cre- șterea vitelor. Atât una cât și cealaltă din aceste ramuri de ocu- pațiune se face și acum — cu puține excepțiuni — tot după sistemul vechiu, moștenit dela bătrâni. In economie s’au introdus, deși nu chiar pretutindenea, carăle ferecate (legate cu fer), plu- gurile de fer cele mai primitive, și grăpiie așâ numite de fer, în cari însă numai colții sunt de fer, iar grinzile, fălcelele și fusul sunt de lemn. In iari cazuri aceste două din urmă sunt și ele de fer. Pentru trieratul grâului se folosesc mașinile simple de învârtit cu mâna sau cu cai, iar pentru cernut, cele mai simple ciururi. Abia în anul trecut un consorțiu românesc din S'ghiștel, Câmpanii de jos și Câmpanii de sus a cumpărat o mașină cu aburi de imblătit grâul. Pentru îmbunătățirea nutrețului de vite ici-colea s’a introdus cultura nutrețului artificial. Se samână mai des trifoiu și ovăs cu bicantău, și mai rar luțernă și mohor. De un timp încoaci, în creșterea vitelor, s’a început încrucișarea rassei albe-ungurești cu rassa roșie ardelenească. Cum însă pă- șunile sunt foarte puține și din această cauză mai totdeauna fără iarbă, vitele nu se pot desvoltă în măsură îndestulitoare. In unele comune locuitorii pun un deosebit preț pe oierit. Acest ram de economie se practică la nordul cercului, în co- munele de sub poalele munților bihoreni, și anume în: Măgură, Chișcou, Brădet, Petroasă, Gurani și Cociuba, apoi la ostul cer- - 471 — cuini, în comunele Sighiștel, Câmpanii de sus, Câmpanii de jos și Fânață, în comuna din creerii munților bihoreni Poiană și în fine în comunele dela poalele codrilor bihoreni dela sud: Câmp, Colești, Briheni, Ghighișeni, V.-Sohodol și Călugări. Oferitul, de altcum, e ocupațiune foarte rentabilă. Oamenii noștri din aceste părți, păstrându-și până în zilele noastre portul național neatins, își pregătesc toate vestmintele, afară de albituri, din lâna și pieile oilor. Este respectabil numărul acelor indivizi, cari, având puținei pământ, trăiesc aproape numai din lucrul mânilor lor și anume din tăiatul lemnelor prin pădurile din feluritele părți ale țări;, ori din lucrul, ce ’l prestau la fabricile de ferestraie (tăietoare de lemn de lucru și de foc) din Luncă, Sudrigiu (firme străine) și la nou înființata fabrică românească din Șighiștel. Acest ram de câștig e mai nou și nu sunt prospecte să aibă o du- rată lungă; cel puțin în părțile noastre, lucrul a început dejă a se împuțina. Cam ca pretutindenea în apropierea munților, așă și în cercul Vașcoului, așezat și el la poale de munți, pământul e și puțin și neroditor. Sunt unele comune însă, unde pământul e în adevăr prea puțin și unde abia e potrivit pentru fânaț și, în foarte rari cazuri, pentru cucuruz, secară și grâu. Aici instinctul de subsistență a îndemnat pe oameni să recurgă la alte mij- loace de traiu și anume: în Valeneagra de jos, Câmpanii de sus, V.-Săliște, Criștior, Cărpinet și Leheceni oamenii au îm- brățișat olăria, în Sârbești sumănăria (făcutul de sumane țără- nești), în o parte a Vărzariului de jos și în Vărzariul de sus făuria (ferăria), în Vașcou-Bărăști făuria și cojocăria, în Câm- parii de jos cojocăria, în Cărpinet și în o parte a Vărzariului de jos se mai fac și până azi încălțămintele (cișmele), cunoscute sub numele de «cisme vărzărănești» și «dela Cărpânătani». Pe lângă aceste se mai pregătesc în Cusliș cruci simple de peatră, în Fânațe un singur om pregătește cruci de lemn și felurite recvizite bisericești, în Dumbrăvani doi frați fac rame de fe- rești, în Rieni asemenea se lucră în 10 — 12 locuri la făcut de ferești, iar în Valeneagra de jos, pe lângă olărit, unii fac spetele de lipsă la țesutul pânzelor și a materiilor de sumane. Toate albiturile necesare în casă, precum și vestmintele (albituri) bărbătești și femeiești, se pregătesc, în timp de iarnă, — 472 - în casa fiecărui țăran. Până chiar și pănura — materia — din care se pregătesc sumanele bărbătești și cele femeiești, precum și cioarecii bărbătești, sunt, aproape toate, țesute de mânile fe- meilor. Până când în economie bărbații și femeile, băieții și feti- țele, lucră de-a-valma, — firește lucrând lucrul cel mai greu băr- bații: pe atunci torsul și țesutul e rezervat numai femeilor și fetițelor. La olărit, cismărit și făurit femeile nu ajută de fel — acest lucru e rezervai bărbaților și băieților mai mărișori; la spătărit femeile ajută numai întru atâta, încât ele pregătesc, tor- când și răsucind, ața de lipsă la legatul sau prinsul dinților, mai lucră încă unele femei la cojoace și anume la făcutul șer- parelor (unele decorații) și a altor flori, cu cari de obiceiu se împodobesc cojoacele, fie ele bărbătești ori femeiești. In prea puține cazuri țin oamenii noștri la lucru și mâni străine; în deobște fiecare își lucră lucrul său pe încetul. To- tuși sumănarii, ferarii și cismarii își țin la lucru personalul tre- buincios, și anume sumănarii și cismarii țin personal ceva mai mult, iar ferarii câte un ajutor; de altă parte olarii și spătarii lucrează singuri, numai în cazuri urgente lucrează olarii cu aju- toare reciproce, iar spătarii cioplesc uneori dinții pentru spete cu claca. Afară de țesăturile de in, cânepă, bumbac și lână ce le pregătesc, precum am zis, exclusiv numai femeile și din cari se vând prea puține, toate celelalte producte ale feluriților mă- iestri amintiți mai sus, se lucră pentru vânzare. Materiile întrebuințate și le procură ei în felurite moduri: spătarii își cumpără tufa și cornul, de lipsă pentru dinți, și rugul, de lipsă pentru fălcele, mai ales din comunele Ohighișeni și Ferice. Sumănarii își pregătesc și ei materialul de lipsă prin fe- meile lor, îl dubesc în dubele dela Fânațe și Budureasă, dar îl procură în partea cea mai mare din Cisnădie, Săliște (de Sibiiu), Câmpeni, Beiuș etc., iar postavul de lipsă îl cumpără de prin dughenele dela noi; olarii își află «lutul» necesar în hotarele comunelor lor, tot în hotarele comunelor lor își găsesc ei și văpseala trebuincioasă și anume în gropile de unde s’a scos mai înainte lutul și în alte locuri, potrivite spre acest scop și care nu e altceva decât un fel de apă de ploaie, care, venind în atingere cu feluritele ma- terii, primește un fel de coloare negricioasă; singurnumai lemnele, - 473 - pentru arsul vaselor, le cumpără de prin pădurile episcopești, cu prețuri destul de costisitoare. Acei olari însă, cari vreau să ducă în piețe vase mai de preț, le smălțuesc "jumultuesc». — Spre acest scop își cumpără smalțul trebuincios din duchean (prăvălie) și a- nume pentru un car de oale 5 Kg smalț («un silicat de plumb, produs prin presărarea vaselor de lut cu un amestec de năsip sili- cos și de oxid de plumb, care se topește în cuptor și formează o îmbrăcăminte insolubilă și impermeabilă». Vezi Enc. Rom. t. III pag. 975) cu 4 cor. și aramă de 70 fileri. Smălțuitul vaselor se practică mai des în Valeneagra de jos și mai rar în celelalte comune. Prezentăm cetitorilor noștri în alt loc câteva vase din comuna Valeneagra de jos și câteva din V.-Săliște și o spată din Valeneagra de jos. — In forma celor din V.-Săliște se lucră vasele în toate celelalte comune, unde sunt olari. Faurii sau fe- rarii își cumpără ferul și oțelul de lipsă din feluritele dughene; în Vărzariul de jos însă ferul și oțelul de lipsă îi aduce și ține în depozit pentru toți faurii de acolo, bătrânul meseriaș Alexandru Gavra (Șandre lui Sofie). El îl aduce cu vagonul și îl procură prin marea firmă din Oradea-mare Andrenyi și anume ferul din Cugir, iar oțelul din unele orașe ale Austriei. In vre- mile mai din ’nainte aveam și noi două fabrici (couri) de fer: una a episcopului latin din Oradea-marea în Vașcou (de aici și-a primit orașul numele de astăzi) și alta a unui român de al nostru în o comună apropiată de Vașcou, anume în Briheni. A treia să fi fost în comuna Chișcou, de unde să-și fi primit și satul numirea sa. Pe lângă aceste fabrici de fer ("couri») mai erau atari fabrici în comunele apropiate din comitatul Aradului: Zugău, Răștirata, Moneasă și Dezna. Azi toate aceste fabrici sunt părăsite, doar de mai vegetează vreuna în părțile amintite din comitatul vecin; noi însă n’avem nici măcar o singură fabrică de fier în văile noastre. Fosta fabrică de fier din Vașcou o înlocuește un stabiliment de electricitate, înființat pentru fabrica de marmoră, ce s’a înte- meiat pe locul de lângă gară; — din fabrica dela Briheni nu mai sunt decât niște ruine, iar rămășițele fabricei dela Chișcou au perit și ele și nu li-se mai vede urma. Unii pretind să fi fost și în Petroasă o fabrică de felul amintit. Precum putem conchide din cele înșirate, în vremile vechi, meserieșii noștri fierari ajungeau cu multă înlesnire la ferul 34 — 474 — trebuincios, și de sine se înțelege, că și ferul eră cu mult mai ieftin ca astăzi; — tocmai pentru aceasta numărul meserieșilor ferari pe acele vremuri eră foarte mare. In Bărăști (azi o parte a Vașcoului) aproape nu eră casă, care să nu își aibă făuria sa, până chiar și preotul din loc își aveă lucrătoarea și muncitorii săi. In aceste făurii multe se prelucra tot materialul eșit din fa- brici. Aici se făceau fiare de plug (corfe, cioroslane, cuțitașe, ce adecă trebuiă la plugurile de lemn), apoi sape, săpoaie, coase, seceri, lanțuri și toate, de ce eră lipsă în economii. Cu corfe, cioroslane, cuțitașe etc. se făceau neguțătorii întinse mai ales pe câmpia Ungariei (Dobrițin, Piispokladăny) și prin Sat-mare și Careii mari, iar cu coase și seceri, prin părțile muntoase din jurul nostru și în părțile arădane. — Azi nici cugetă nu se poate la venite așă frumoase ca pe acele vremuri! S’au prăpădit fa- bricile vechi de fer, s’au ivit fabrici nouă și felurite; deodată însă cu fabricile vechi s’au închis nenumărate făurii și închise sunt până în zilele noastre. In Bărăști bunăoară astăzi abiă avem o singură făurie, iar în Vașcou abiă trei. Cojocarii cumpără pieile trebuincioase de prin piețele din apropiere; cei ce cumpără deodată mai multe, — le cumpără din Oradea-mare. Pieile cumpărate le argăsesc înșiși cojocarii. Ața de cusut, mătasa (bumbac văpsit în felurite colori) și irha (piele argăsită pe amândouă părțile în felurite colori) le pro- cură din dughenele orășelelor din apropiere ori din Oradea- mare. Tot astfel și cismarii, — mai ’nainte își cumpărau și ei piei brute și le argăseau ei înșiși. Astăzi, aproape toți cismarii cumpără pielea gata din duchean. In fabricarea feluritelor producte nu se întrebuințează nici un fel de mașini, tot lucrul se lucră cu mânile. Abiă la vreo doi papucari se găsesc mașini de cusut sistem «Singer». Instru- mentele tuturor meseriașilor se reduc deci la cele mai necesare și absolut indispensabile. Olarii au următoarele instrumente primitive: rotila, pe care se fac vasele și care e făcută dintr’un fus de lemn, împlântat în pământ cu un capăt, având pe el (fus) aproape de pământ o roată oablă, făcută din o singură bucată de lemn, care e bine înțepenită pe fus și pe care în cursul lucrului olarul ne- contenit o învârte cu piciorul drept; ceva mai sus e o cleașcă de lemn, care cu un capăt e prinsă de scaunul pe care șede olarul, - 475 - iar prin celălalt capăt îi trece fusul, care astfel e continuu ținut în direcțiune perpendiculară. — La capătul fusului e iarăși o roată mai mică de lemn, înțepenită bine în fus așa, că pare una cu fusul. Pe această roată se pune lutul, bine fră- mântat de mai ’nainte, care, prin învârtirea rotilei și prin di- băcia mânilor olarului, devine vas. Olarul netezește vasul cu «pieptenele», făcut de prun, cireș ori de nuc, care e un instru- ment subțire, în formă de pieptene și are în mijloc o gaură pentru a putea fi ținut bine în mână. La vasul, unde în cursul facerii lui nu încape mâna, se ajută cu «cârligul», făcut din lemn spre acest scop. Vasul gata se iea de pe rotilă cu ajutorul «/z>»-ului subțire de drot galbin, ce se trece pe sub fundul va- sului, prin ce acesta se deslipește de rotilă. Luat de pe rotilă, vasul e așezat pe laviță înlăuntrul atelierului, spre a se usca pe încetul, ferit de vânt. Dupăce s’au uscat, vasele se așează în cuptor, se acoper cu felurite bucăți de vase sparte, tot spre a fi scutite de vânt, apoi se aprinde la amândouă gurile cupto- rului focul, întâiu mai mic, apoi tot mai mare, până ce vasele sunt cuprinse ceasuri întregi de o mare văpaie de foc, ce la vremea știută se lasă a se stinge pe încetul. Dupăce s’au răcit vasele, se scot din cuptor, se smălțuesc, apoi se reașează în cuptor, și se ard pentru a doua oară; dacă însă se lasă ne- smălțuite și dacă a succes prima ardere, vasele nu se mai pun în cuptor, ci se așează deocamdată la locul lor. Instrumentele sumănarilor sunt: acul, foarfecele și dege- tarul, iar spătarii au ciontiul (cuțit fără vârf) și scoaba (pentru curățitul dinților de spete). Cismarii au: capte, sule, cuțite, bisții, muștră, ciocan, cârlig, fus (de fier) pentru răsucitul aței, unelte pentru curățitul pielei și pentru a curățî printre tu- reci (acestora măiestrii noștri le dau felurite numiri pocite nem- țești) și în fine pentru îndoitul turecilor la ciobote (cisme) unii au un fel de mașinărie. înainte de aceasta cu vreo 20—30 ani, și câțiva inși și astăzi, nu folosiau cuie la încheiatul talpelor, ci acestea le prindeau de «căpătă» (fața de deasupra a încălțămintei) cu ață toarsă de femeile lor și răsucită de ei; abia la călcâie folosiau cuie de lemn, făcute și acestea de ei. — Azi, ce e drept, sunt puțini, cei ce lucră în felul acesta; cei mai mulți cismari lucră numai cu cuie și astfel «cisme vărzărănești» și dela «cărpănătani» (aceștia mai de mult făceau pentru femei cisme roșii cu vârf ascuțit) azi-mâne nu mai găsești. 34* — 476 — Faurii (fierarii) au următoarele instrumente: foi, ciocane, ileu (nicovală), clește, cheie, pilă, baros, tăietor, sfredelitor, troacă pentru apă, stropitoare, cârlig, rașpalău (pentru nete- zitul copitelor la cai și boi după potcovit), jug (pentru potco- vitul boilor și al cailor nărăviți) și unii mai au și tăietor de șo- rofe. Cojocarii au și ei aproape numai uneltele sumănarilor, și anume: degetar, ace, foarfeci și cârlig pentru întinsul pieilor. Toți meserieșii lucrează și pe comandă. Pentru neguțători abia lucrează faurii (ferarii). Pentru aceștia ei lucrează: pot- coave, cioroslane de plug, săpi, securi, topoare și lanțuri, și mai rar coase și seceri. In acest caz prețurile se fac după învoială. In genere se vinde o potcoavă de cal cu 11—12 fileri, cu 80—100 fii. cioroslan-ul, cu 125—130 fii. sapa, cu 150—180 fii. securea etc. — De altcum ei lucrează și la particulari și și pentru piețe. Olarii, cismarii, spătarii, cojocarii nu lucră de fel pentru neguțători. Ei lucrează ori pe comandă la consăteni și privați, ori își desfac productele lor în piețele orașelor din apropiere și prin sate (în deosebi spătarii își desfac mai mult marfa prin sate). In cazul când spătarii lucră pe comandă consătenilor, ei vând suta de spete cu 40 cor.; aceștia apoi le vând și ei unde și cu cât le pot; celorce cumpără câte una, și mai ales celorce poftesc să !i-se facă spete anume și bune, li-se vinde cu 100— 160 fii. bucata. Olarii vând privaților carul de oale (500—700 vase mari, 800—1000 vase mai mici) cu câte 60—65 cor., iar cu bucata vând olul cu 24—30 fii., tigaia 12—16 fii., oalele, potrivit mărimei lor, cu 20—80 fileri și mai mult, blidul și talgerul cu 10—18 fii. In Valeneagra de jos se vând vase nearse cu 4 cor. suta, arse 8—10 cor. Cojocarii vând bucata de cojoc, dintre cele mari, cu 8—16 cor., iar cele mici cu 6—12 cor. — In cazul când măestrului i-se dă pielea de lipsă pentru lucru și celelalte necesare, — i-se plătește 4—8 cor. de bucată. Sumănarii lucră și ei pentru consăteni, privați și piețe. Ceice lucră ca calfe, primesc pentru un suman, lucrat pentru jurul Orăzii-mari, 30 fii.; pentru jurul Aradului 2 cor.; pentru cioareci dela 10—20 fii. Natural, că materialul de lipsă în acest caz îl dă măestrul. Dela privați (dacă aceștia nu dau materia de lipsă) primesc pentru un suman, cusut pentru părțile aradane, 20—26 cor., pentru părțile orădane 8 — 10 cor., pentru părțile noastre - 477 - (fiindcă aici de regulă li-se dă materia necesară) se solvește pentru un suman (cosala, ața și postavul) 4—6 cor.; pentru cioareci, cusuți pentru părțile arădane (înțelegând aici și materia) 8—10 cor., pentru părțile orădane (cu materie cu tot) 4—6 cor., iar în părțile noastre se plătește pentru cosală (cusut) 60—100 fii. Tot cam cu acest preț se vând sumanele și în târguri sau piețe. Cismarii lucră întocmai ca și sumănarii. Ajrtoarelor (cal- felor) le plătesc pe zi câte 100—120 fii. și mâncarea; privaților le fac încălțăminte (cisme cu tureci lungi) cu 12—18 cor. pentru bărbați, cu 8—16 cor. pentru femei, cu 7 — 12 cor. pentru băieți și fetițe. In timpurile mai vechi o păreche de cisme bărbătești cusute cu ață se vindea cu 5—7 cor. In piețe și târguri vând cismarii tot cam cu acelaș preț, cu care vând privaților. Olarii din Valeneagra de jos vând marfa lor și de acasă, dar o vând mai ales în piețele din Beiuș, Ceica, Ținea și Sa- lonta; cei din Câmpanii de sus, V.-Săliște, Leheceni, Criștior și Cărpinet încă vând vase și de acasă, dar ceice au vite de tras, se duc cu vasele până prin cele mai depărtate orașe ale țării; ei trec chiar până dincolo de Tisa și Murăș, fac călătorii cu dus și reîntors de câte 14—28 de zile, desfăcându-și marfa par- ticularilor pe bani, dar mai bucuros pe bucate. Pe un car de vase de lut, care acasă costă 60—65 cor., ei scot, pe lângă traiul lor și al vitelor lor, câte 150—160 cor. și de multeori și mai mult. Cei săraci duc vasele în spate prin satele din apro- piere și le vând de regulă pe bucate. Cojocarii și cismarii își vând marfa mai ales în piața din Vașcou, la târguri mari însă o vând în Beiuș, Hălmagiu, losaș, Buteni, B.-Șebiș și Băiță. Numai pentru olari e deschisă orice piață in orice timp; tuturor celorlalți meserieși nu li-e permis a vinde decât în Vașcou, iar în celelalte orașe numai la târguri mari. Sumănarii își vând sumanele și cioarecii lor în Vașcou, Beiuș, Ținea, Oradea-mare, Aleșd, B.-Șebiș, B.-lneu, Buteni, losaș și Arad, totdeauna particularilor. Faurii (ferarii), precum am amintit, vând și neguțătorilor, dar iși desfac marfa și prin piețele orașelor: Vașcou, Beiuș, Hălmagiu, losaș, Buteni, Abrud, Huedin și Câmpeni. De regulă în piețe ei vând parti- cularilor, dar vând particularilor și de acasă. Unicul fabricant de coase (lucrate cu mânile), Alexandru Oavra (Șandre lui Sofie) om de altcum bătrân și cinstit, își vinde și el coasele în Hăl- — 478 - magiu, Câmpeni și Huedin, unde bucata de coasă o vinde cu 160—300 fileri. In postul Păresimilor din anul curent, când 1-am cercetat eu, avea 600 de coase gata, lucrate de el și de unul din feciorii lui. Oțelul de coasă îl cumpără cu 100 fii. un kgr., iar celălalt cu 60—64 fii. kgr. Tot în piețele orașelor amintite mai ’nainte, își vând marfa lor și meserieșii ferari din Vărzariul de sus, cari acum lucră aproape numai seceri, pe cari le vând cu 100—120 fii. bucata. Spătarii, la rândul lor, vând și ei pe co- mandă consătenilor și particularilor, dar ei își vând productul lor prin piețele orașelor mai apropiate și mai ales pe sate, pe cari, cât e toamna și iarna de lungă, le cutrieră neîntrerupt. Sătenii-meserieși lucrează și cu materialul lor și cu al cli- enților, afară de olari, cari, precum am pomenit și într’alt loc, își află materialul necesar în hotarul comunelor lor, și de spătari, cari în totdeauna trebuie să lucre cu material uscat. Și ei între ei — consătenii — își lucrează pe plată în bani. Obiceiul de a se ajută, gratuit, sătenii între sine, s’a stins. Și dacă chiar ajutoră cineva, — la rândul său așteaptă să fie ajutorat. Industria casnică nu are concurenți serioși, căci în părțile noastre fabrici nu sunt, iar neguțătorii abia dacă fac ceva con- curență, de tot neînsemnată, produselor textile. Până în zilele noastre încă nu s’a gândit nimenea, ca să ajutore industria casnică din părțile noastre, precum nu s’a gândit nici la aceea, ca să organizeze un atelier de atare natură: urmează dela sine, că industria românească, în simplicitatea ei, nu are nici o concurență. Constatând aceasta, dăm în cele ur- mătoare numărul meserieșilor noștri după comune, lăsând ne- numite acele comune, unde sau nu avem meserieși de fel, sau și dacă este câte unul, apoi e mai mult cârpaciu decât meserieș: în Valeneagra de jos, unde numărul familiilor e 100, avem 34 olari și 55 spătari; în Câmpanii de sus, unde sunt 65 fami- lii, avem 14 olari; in Câmpanii de jos, unde numărul familiilor e 70, avem 8 cojocari. Acești cojocari însă lucră numai pe co- mandă particularilor și cu materialul acelora. în Băiță, de când lucrul în băi s’a sistat, abiă mai avem 4 cojocari și un croitor de sumane, cari lucră numai pe comandă consătenilor; în Căr- oinet, unde avem 104 familii, sunt 10 cismari și 20 olari; în Crisțioi comună cu 316 familii, avem 9 olari; in Leheceni, 1 — 479 — unde numărul familiilor e 139, toți bărbații și băieții, afară de zece inși, sunt olari; în V.-Săliște cu 162 familii, afară de 5 inși, toți ceilalți sunt olari; în Sârbești, comună cu 79 familii, afa- ră de 4 inși, toți exercită meseria de croitori de sumane (sumă- nari); în Vașcou-Bărăști cu 131 familii, avem 4 fauri (ferari), 12 cojocari, 4 papucari, un cismar și 3 măceiari; în Vărzariul de sus, cu 63 familii, azi abia avem 8 ferari, deșî mai înainte toți locuitorii acestei comune muntene exercitau meseria de ferari. Avem încă câțiva fauri români, i esfirați prin cerc, dar parte fiindcă numărul lor e disparent, parte pentrucă ei nu își exer- cită meseria regulat, noi, pe lângă toată străduința, ce ni-am dat, nu-i cunoaștem. Cunoaștem în Câmpanii de jos pe unul, în Câmpanii de sus pe altul, amândoi fauri diplomați, apoi în Călugări pe unul și încă pe unul în Luncă. De altfel prin sa- tele noastre meseria de ferari o exercită cu predilecție țiganii. Lipsa ni-a creiat încă și câțiva măestri de lemn, dintre cari unii lucră destul de binișor la casele și alte supraedificate de lemn, iar alții la feluritele unelte economice. Nu cunosc însă în tot cercul decât 3 rotari diplomați: unul în Vașcou, unul în Băiță și unul în Câmpanii de jos, iar lemnari (aci) n’avem nici unul. Precum se vede, numărul meserieșilor noștri și felul lor de muncă nu e tocmai de invidiat. Ce bine ar fi, dacă oamenii noștri, măcar acum în ceasul al 11-lea, ar pricepe că «meșteșugul e plug de aur» și ar îmbrățișa în număr cât de mare acest ram de venit sigur, l-ar studia și și l-ar însuși bine și temeinic, și l-ar și exercită în continuu spre folosul lor și al neamului nostru românesc. Cu neguțătoiii stăm și mai rău. Aceștia ne lipsesc aproape cu totul, dovadă că n’avem minte luminată și spirit de între- prindere. Abia avem în Vașcou-Bărăști 4 neguțători și un crâșmar, în Criștior un dughenar-crâșmar, în Poiana un crâșmar, în V.- Sohodol un crâșmar, în Vărzariul de jos un crâșmar, în Luncă un crâșmar, in Băiță un crâșmar, în P.-Zăvoieni un crâșmar, și s’a terminat cu toată neguțătoria românească din cercul Va- școului. In timpul din urmă, ce e drept, s’a început un nou curent in acest cerc, relativ la neguțătoria românească. Oamenii noștri — 480 — s’au pătruns de ideea asocierii. Această idee mai întâiu s’a în- trupat în comuna Cusiiș, unde s’a înființat prima societate de consum. După aceea s’au înființat încă următoarele societăți de consum: în B.-Lazuri, Băleni, Ghighișeni, Șegiște, Fânațe, Luncă și Câmp. Societățile de consum din Cusiiș, Fânațe și Câmp au și dreptul de a vinde beuturi spirituoase, — celelalte nu au acest drept și nici nu li-se mai acordă, ori câte rugări și apelate (recurse) ar face. Împrejurarea aceasta va micșoră numărul ace- stor fel de societăți și va stinge și ideea asocierilor de acest fel. Cel puțin așâ se prevede. De pe terenul învățământului secundar. De Dr. I. Radu. învățământul nostru secundar (licee și școale reale) e normat prin articolul de lege XXX din 1883. De atunci statele din apus au făcut reforme și progrese mari pe acest teren și astfel legea noastră a rămas aproape învechită. Oamenii școalei, pentru a ținea pas cu lumea din afară, studiază cu râvnă nouăle reforme și cercetează, întru cât progresele din apus s’ar puteâ încetățeni și la noi potrivit stărilor de aici. Problema a fost sulevată în conferențe și anchete anume, și e pe cale de a afla o soluție. In conferența directorilor de școale secundare din di- strictul Sibiiului, ținută în anul acesta în Elisabetopole d-nul proto-director districtual Walther B. a pus la ordinea zilei re- forma învățământului secundar și în legătură cu ea alte che- stiuni de amănunte. Fiind Incruri de actualitate, vom da un resumat al acestor desbateri. (A nagyszebeni tankeriilet V igazgatbi ertekezletenek jegyzokonyve. Segesvăr 1914). /. Reforma școalei secundare în Germania, referent d-1 K. Albrich, directorul liceului evanghelic din Sibiiu. In Germania, până la sfârșitul secolului al 19-lea, numai gimnaziul pregătiă tinerimea pentru universități. Școalele reale, cari la început s’au făcut din inițiativa particulară prin transfor- - 481 marea așa numitelor progimnazii (gimnazii inferioare), susținute de unele orașe, pregătiau numai pentru cariere practice. In ele în locul limbei latine se învață franceza și se dă teren mai larg științelor reale. Mai târziu și guvernele au început a înființa școale secundare,¹ în cari se dă mai multă atențiune științelor reale, fără a eschide însă limba latină: așa numitele licee reale cu 9 clase. (Tot 9 clase au și liceele vechi, cari spre deosebire de cele reale se numesc humanistice). A urmat apoi înființarea de școale reale superioare (cu 9 clase, fără latină și greacă). Nizuința de a deschide calea fiecărui tinăr de a se des- voltâ în direcția, în care îl duc aptitudinile sale, a îndemnat pe bărbații de școală germani a face un pas mai departe, anume a schimbă liceele vechi în așanumite licee de reformă. In acestea instrucția în cele dintâi 3 clase e o combinație a instrucției din școalele reale și licee. Limbi clasice nu se învață, ci e intro- dusă limba franceză cu 5, 6 și 7 ore pe săptămână, iar limba maternă se predă în fiecare clasă în câte 6 ore. Terminând clasa a 3-a, elevul își poate alege școala reală, liceul real, ori cel humanistic. Cine vrea să termine liceul, rămâne mai departe în liceul nou, care mai are două clase: a 4-a și 5-a, nera- mificate. In clasele acestea învață latină câte 9 ore pe săptă- mână (franceză numai 4 și germana 3; greacă nu se învață). De aci liceul nou se bifurcă în secția humanistică (latină cu 8 ore, greaca cu 8, franceza cu 2 și celelalte) și cea reală, cu 5 ore de latină, fără greacă, dar cu engleza 5 ore pe săp- tămână, iar ca studii nouă în cele 3 clase din urmă, au chimia și geometria descriptivă. Precum vedem, în liceul humanistic se dă preferință studiului limbilor clasice, iar în cel real limbilor moderne și științelor reale. E ușor de înțeles, ce rezultate fru- moase poate ajunge școala cu elevi, cari în chipul acesta și-au ales secția, la care au mai mare atragere și pentru care au și aptitudinile recerute. D-l Albrich ne spune, că vizitând câteva licee de acestea, s’a convins, că în clasa din urmă a secției uma- nistice elevii cetesc și înțeleg pe Tacit și Sofocle, fără a se pre- găti anume, iar în secția reală rezoalvă cu ușurință probleme ¹ Școalele secundare în Germania au 9 clase și se numesc: hohere Schulen (universitățile: Hochschuleri). — 482 — de maxim și minim, folosind calculul integral, sunt in stare sa facă deducerea teoremei lui Brianchon, pe baza teoremei lui Pascal, fără ajutorul profesorului; au cunoștințe solide din fizică și chemie și au mare Îndemânare în desemn. //. Experiențele, câștigate pe terenul coeducației în școalele secundare din districtul Sibiiu, referent d-1 Csiiros P., directorul liceului reformat din Orăștie. Intâile încercări de coeducație s’au făcut la gimnaziul gr.-or. român din Brad, unde încă în anul școlar 1898 9 au fost în- scrise două eleve, fiice de profesori, ca privatiste, cari au as- cultat toate obiectele, afară de gimnastică. La alte licee abia din anul 1906/7 încep a se înscrie eleve (la liceul gr.-or. român din Brașov și la cel de stat din Elisabetopole). Până la sfârșitul anului 1913/14 au fost 15 licee, cari au avut coeducație, și 7, unde n’a fost. Cu totul au fost 56 eleve privatiste și 8 eleve regulate ordinare. Pe baza datelor câștigate se constată, că co- educația la aceste școale are un caracter familiar, întrucât ele- vele sunt aproape toate fiice ale profesorilor, ori ale altor per- soane din localitate, cari stau în legătură cu conducerea școalei. Aproape toate sunt numai eleve cu note bune, cari vor să urmeze universitatea, ori școala normală și n’au putința să cerceteze licee de fete. Rapoartele celor mai mulți directori se unesc în părerea, că prezența elevelor în școală e în folosul instrucțiune!: elevii sunt mai silitori, se jenează a fi dojeniți înaintea fetelor; nizuesc a fi cuviincioși și manierați, ba chiar și profesorii folosesc un ton mai cruțător, mai uman față de elevi. Rezultatele bune ale co- educației se atribue creșterii bune a elevelor și diliginței lor. Bazat pe experiențele și procedura urmată la aceste licee, d-1 Csiiros cuprinde in 12 propuneri modalitățile de urmat la primirea in licee a fetelor. Conferență, având în vedere o nouă ordonanță ministerială, care oprește înscrierea fetelor în licee ca eleve regulate, precum și cercetarea în massă a școalei, — le-a rezumat în următoarele: 1. Elevele pot cercetă școala și pe viitor numai ca pri- vatiste și numai în mod restrâns: acelea, care sunt deosebit de silitoare și capabile, și numai la institute, unde referințele lo- cale permit. — 483 — 2. Dreptul de cercetare a școalei il dă ministrul, ori auto- ritatea superioară a școalei. 3. Elevele pot ascultă toate lecțiunile, afară de religie și gimnastică, sunt obligate a răspunde și a face lucrări școlare. III. Ocârtnuirea proprie a tinerimei din școalele secundare, referent d-1 Dr. Peter I., directorul liceului romano-catolic din Kezdivâsârhely. Susținerea disciplinei școlare e una din problemele cele mai grele și mai însemnate ale școalei. La cele mai multe in- stitute aceasta cade excluziv în sarcina corpului profesoral. In timpul mai nou, mai ales în școalele din America, au început a disciplină școlarii, dându-le o anumită ocârmuire proprie sub conducerea învățătorului. Rezultatele obținute sunt îmbucură- toare nu numai pentru disciplina școlară, ci mai ales pentru formarea caracterului tinerimei. Disciplinarea, care se exercită din afară, nu poate face adevărată ordine și nu cultivă carac- terul, ea naște totdeauna oarecare rezistență ascunsă. Elevul, care s’a deprins cu ocârmuirea proprie în școală, ca cetățean va arătă un interes mai viu pentru trebile publice. El știe din vârsta fragedă, că numai aceea corporațiune poate există, în care partea cea mai mare a membrilor se pleacă în fața regulilor stabilite. Știe, că drepturile sunt împreunate totdeauna cu datorințe și că numai acolo poate fi adevărată libertate, unde oamenii se știu stăpâni și guvernă pe sine înșiși. Sisteme de ocârmuire proprie a tinerimei sunt felurite. (Vezi; 1. Hepp, Die Selbstregierung der Schiiler p. 58 ș. a.). In districtul Sibiiului liceul evangelic din Brașov are un fel de ocârmuire proprie după sistemele din Germania și El- veția. înainte de începerea lecțiunilor și în pauze sunt doi elevi, aleși de tinerime, cari țin ordinea. Dintre aceștia unul trebue să fie totdeauna în sală. De ținerea curățeniei îngrijesc alți doi «funcționari». La orele de joc, alți doi conducători aleși. Func- ționarii pot hotărî și pedepse pentru aceia, cari greșesc ceva; aceste pedepse trebue să fie normate într’un regulament, votat de clasă și aprobat de diligentul clasei. Afară de aceea, diri- gentul clasei are să controleze necontenit executarea pedepselor și peste tot lucrarea funcționarilor. - 484 — D-1 Dr. Peter ajunge la următoarele concluziuni : 1. E de dorit, ca școalele noastre secundare să deschidă teren mai larg ocârmuirei proprii a tinerimei la ținerea disci- plinei școlare, a ordinei și curățeniei. 2. Fiecare clasă să-și aleagă funcționari pentru aceste agende: susținători ai ordinei, îngrijitorii caietelor, ai tablei, ai ca- tedrei, pentru aerizarea salei, susținători ai ordinei pe ambituri și la gimnastică și jocuri. 3. In curte și pe stradă au să supravegheze octavanii, cari vor fi aleși în o ședință a societății de lectură a tinerimei. 4. Fiecare funcționar e ales numai pe un timp scurt, d. e. pe o lună, pentru a luâ cât mai mulți parte la această ocârmuire. 5. Toți funcționarii au să țină ședință cel puțin odată pe lună sub conducerea dirigentului de clasă, unde își vor spune experiențele și vor luă măsurile necesare. 6. Numele funcționarilor trebue să fie afișate în șalele de învățământ, în sala profesorilor și pe coridoare. IV. Instituția cercetașilor și tinerimea școlară, acelaș re- ferent. Întemeietorul acestei instituții e generalul englez Baden- Powel, căruia în răsboiul anglo-bnr îi scăzuse garnizoana cetății Mafeking și s’a văzut silit a inrolâ tineri între 14 și 18 ani, cari i-au făcut admirabile servicii ca iscoditori — cercetași, — cu ducerea de porunci, aducerea de rapoarte etc. Aceasta i-a su- gerat lui Baden-Powel gândul să organizeze tinerimea engleză ca cercetași și în timp de pace, deprinzându-o a se ajută îm- prumutat, a ajută pe de-aproapele în toate împrejurările, a crește în bărbăție și independență. In 1907 a înființat prima tabără de cercetași, în 1908 a apărut studiul acestei mișcări, iar în anul următor s’au lățit cetele de cercetași în toate colțurile imperiului britanic. De atunci mișcarea aceasta iea proporții tot mai mari în toate statele. Propagandiștii acestei reforme vor să îndrume omenimea spre izvorul străvechiu al puterii sale, spre natură, vor să lăr- gească cercul de cunoștințe al tinerimei în direcțiune practică și s’o deprindă a căută neîncetat acele căi ale vieții, care duc la sănătatea trupească și sufletească, la perfecționare. - 485 - Întâia lege a lor zice, că în omenia cercetașului te poți încrede ori-când. Darea cuvântului de onoare la ei e egală cu cea mai aspră formulă de jurământ. Minciuna aduce eschiderea din societate. Cultivarea sentimentului religios, a iubirei de pa- trie și a dinasticismului încă se ține între datorințele principale ale cercetașilor. Cercetașul nu sufere vorbe necuviincioase și înjurături. Cultivă tot soiul de sporturi. Ținta lui de căpetenie e facerea de tabere, pentru care se pregătește temeinic. Vara ies pe 10—20 zile afară în liber, în apropierea vreunui oraș, își fac corturi și își pregătesc toate cele trebuincioase ei în- șiși, petrecându-și vremea cu anumite exerciții corporale, cu înnotatul etc. etc. In școalele secundare din districtul Sibiiului abiă s’au făcut câteva începuturi (la școala reală din Deva și la liceul din Pe- troșeni).¹ Propunerile d-lui Dr. Peter se rezumează în următoarele: 1. Mișcarea pentru înființarea de cete de cercetași având la baza sa scopuri ideale, merită toată atențiunea școalei se- cundare. 2. Deoarece mișcarea cercetașilor are în programul său desvoltarea corporală, morală și intelectuală a tinerimei, se per- mite introducerea ei între școlari. 3. E neapărat de lipsă, ca cetele de cercetași să fie con- duse de profesori. 4. Numărul excursiunilor acestor cete să fie redus și ex- cursiunile să fie lipsite de orice formalități deșarte. Școlari mai tineri de 13 ani nu se admit. 5. Directorii școlari să fie cu toată atențiunea la lucrarea singuratecelor cete și numai atunci să permită organizare defi- nitivă, dacă s’au convins, că speranțele legate de ele sunt în- temeiate. V. Metodul direct în învățarea limbilor moderne, referent d-1 H. lekeli, directorul liceului evanghelic din Mediaș. Experiența a dovedit, că nici cu ajutorul metodului așa- numit al gramatizării, nici cu cel întemeiat pe lectură elevii nu pot ajunge să vorbească și să cugete într’o limbă străină, pe care o învață. De aceea s’a născut așanumitul metod direct, care predă limba străină folosind mai cu seamă auzul și vorbirea. ¹ In timpul din urmă și la Blaj și în Brașov. Nota red. — 486 — Principiul conducător al metodului direct e: numai atunci să folosești limba maternă, când e neîncunjurat de lipsă pentru înțelegerea celei străine; dar ocolește-o ori de câte-ori poți face cunoscută vorba străină prin vreo acțiune, prin intuiția de obiecte, chipuri, ori prin desemn, prin sinonime, ori descrieri, ba chiar și prin gesturi, ori mimică. (Max Walter, Englisch nach dem Frankfurter Reformplan, Marburg 1910 p. 9). Deci metodul direct purcede din limba vie și imitează, pe cât se poate, învățarea naturală de limbi a copilului. E știut, că în sufletul copilului se asociază întâi icoanele cu grupele de sunete, apoi noțiunile cu grupele de sunete, pânăce în sfârșit se reproduc împrumutat. Acelaș proces trebue imitat și la învă- țarea unei limbi străine vii (folosind auzul și vorba). Dacă un cuvânt străin scris ajunge în centrul creerului prin cetit, ori numai prin văz, devine o noțiune tot așa de abstractă ca și anumite date din istorie, ori geografie, pe cari le uităm tot așa de iute, pe cât de iute le-am învățat. Cine învață o limbă din carte, acela e legat de carte și posede numai un tezaur latent, ori pasiv; pe când, dacă o învățăm pe calea asociației ideilor, avem un tezaur activ al limbei, care totdeauna ne va stă ia dispoziție. Metodul direct începe cu exerciții de vorbire, lucrate si- stematic pe baza intuirei de obiecte și chipuri. Profesorul în- demânatic va deprinde elevii a exprimă în limba străină, ce o învață, toate acțiunile lor din școală, ori altele din afară. Intui- ției exterioare îi urmează cea interioară, prin aceea, că grupează acțiunile după fazele lor și astfel elevii se dedau a judecă logic. In deprinderile de vorbire începem a face cunoscute și noțiunile gramaticale și a le deprinde. (Un elev spune un cu- vânt, altul face o propoziție cu el, al treilea spune, în ce fel de propoziție s’a folosit acel cuvânt etc.). Foarte mare pond se pune pe exprimarea corectă, se fac exerciții fonetice sistematice, cântări, scrierea fonetică, vorbirea în cor ș. a. Pe când sistemele vechi încătușează elevul de carte, me- todul direct la început dă materialul nou limbistic fără carte, și ntwaaL atunci începe cetirea, când elevii au învins greutățile pri- ceperei cuprinsului și pot ceti ușor. Lectura nouă se face cu cartea închisă. Profesorul însuși cetește materia nouă. In cursul — 487 cetirei stabilește prin exerciții de vorbire cuvintele necunoscute, pe cari le explică tot în limba respectivă prin sinonime, de- scrieri, chipuri, desemn, ori prin vreo acțiune, ori face pe elevi ca din conținut să afle înțelesul cuvântului, și numai în caz extrem recurge la ajutorul limbei materne. După întâia expli- care a bucății de cetit urmează prelucrarea ei prin întrebări și răspunsuri, predarea conținutului din partea elevilor, scrierea lui pe tablă, și în sfârșit urmează deprinderea cetitului. Pentru copia verborum, până la treapta mijlocie a instruc- ției, se folosește dicționarul unilingvistic. înțelesul cuvintelor se lămurește în modul sus arătat (prin chipuri etc.). Scrierile autorilor clasici din limba respectivă se explică în aceeaș limbă, și praxa a dovedit, că elevii le înțeleg mai temeinic, pentrucă se mișcă în atmosfera aceleiași limbi. Prin aceasta elevul câștigă simț limbistic, care prin continue treceri dela o limbă la altă nu se poate ajunge. Numai excepțional, când anumite pasage ar rămânea nelămurite, se permite folo- sirea limbei materne. Traducerile din limba maternă sunt ținute de-a dreptul stricăcioase, mai ales la început (Walter: Zur Methodik des neu- sprachlichen Unterricht, Marburg, 1912 p. 65). La finea cursului se pot face unele traduceri de texte scurte și ușoare. Metodul direct nu scapă din vedere nici studiul grama- ticei, numai cât acesta are un rol subordinat, e mai mult o re- sumare a faptelor limbistice și se învață în mod inductiv din combinații libere de propoziții potrivite. Lucrările scripturistice se fac numai în limba străină: lu- crări libere potrivite desvoltării elevului. Ele au ca țintă exer- citarea materialului învățat. Propunerile d-lui lekeli, primite de conferență, sunt ur- mătoarele: 1. Conferență enunță, că învățarea limbilor străine se poate face mai cu succes folosind metodul direct. Drept aceea recomandă fiecărei școale folosirea metodului direct, ori cel puțin a așanumitului metod intermediar, care, deși nu urmează strict toate îndrumările metodului direct, nizuește a validitâ prin- cipiile fundamentale ale reformelor indicate de metodul direct și acceptate în toată Europa. Metodul vechiu al gramatizării trebue necondiționat eschis dela învățarea limbilor moderne. — 488 - 2. La folosirea metodului direct nu trebue să perdem nici un moment din vedere scopul învățării unei limbi străine în școală, care nu e numai scopul utilitarist de a putea vorbi și scrie cât mai bine în limba respectivă, ci e mai ales acela de a-i cunoaște cât mai adânc referințele culturale și a gustă pro- ductele ei literare. Deci împărțirea materialului limbistic să fie cea propusă de secția limbilor moderne a societății profesorilor reg- nicolari dela noi: a) Pe treapta întâiu a învățământului: deprin- derea elementelor vorbirei vii prin metodul direct, dimpreună cu deprinderea celor mai însemnate forme gramaticale și a tezaurului limbistic din vorbirea comună; b) Pe treapta de mijloc vom cunoaște în limba străină cultura națiunei respec- tive (instituțiunile, geografia politică, vieața economică, obiceiu- rile, arta) și vom deprinde elevii în construcția zicerei; c) Pe treapta din urmă, fără a perde din vedere dexteritatea în vor- bire vom ceti literatura și istoria acelei națiuni, spre scopul educațiunei literare și artistice. 3. La instrucția cu metodul direct să avem ca directive următoarele principii fundamentale : a) Începerea cu exerciții de vorbire și continuarea siste- matică a exercițiilor; b) Intuiția; c) Deprinderea pronunțării corecte, cu observarea regu- lilor fonetice ; d) Ocolirea limbei materne și exchiderea traducerei. Tra- ducerea are loc numai excepțional, ca mijloc de controlă în în- vățarea limbilor moderne; e) Gramatica e subordinată, e mai mult resumarea fap- telor limbistice; /) Metodul direct înlătură traducerea, cât numai se poate și din lucrările scripturistice; numai excepțional admite tradu- cere la exercitarea formelor și regulilor gramaticale. 4. Condițiile de căpetenie pentru succesul instrucției cu ajutorul metodului direct sunt: a) Cunoștința de limbi a profesorului, dexteritatea în apli- carea metodelor moderne pentru limbi; b) Reducerea numărului maximal de elevi, ori introducerea instrucției limbistice în grupe; c) Înmulțirea numărului orelor pentru limbile vii. — 489 — Școala dela mănăstirea Strâmbului, și șapte poezii vechi. De răposatul preot Gavriil Hango. Intre scrisorile rămase dela iubitul meu părinte loan Hango, fost învățător și cantor în Măgoagea,¹ repausat în anul 1910 în etate de 74 ani, am aflat șapte poezii vechi, scrise cu litere cirile, toate din prima jumătate a secolului XIX. Autorul însă numai la una e cunoscut. Ele au ajuns în posesiunea tatălui meu prin anii 1850, dela un călugăr gr.-cat. român, cu numele Vasile Erdelyi dela mănăstirea Strâmbului din hotarul Chiueștilor, la care a învățat în pruncie ceva carte. Poeziile acestea, scrise fiecare separat pe câte o jumătate de coală în două coloane, au titlurile următoare: 1. Părinți, mie mult cinstiți — Voesc bine să trăiți. 2. Verșul Petri. 3. Verș la moartea episcopului loan Bob. 4. Verș la moartea lui Vasile Ciaclan. 5. Verș la moartea lui Teodor Muni. 6. Verș la moartea unui prunc de școală. 7. Verș la mort. Poezia 1. Părinți, mie mult cinstiți, este scrisă și subscrisă de însuși autorul ei: Paulet V. Vasilie, auditor theologiae, având datul: Die 28 Octobris S. V. 1814. Ea este o dedicație la adresa a doi călugări, cari, probabil, la datul acesta au primit cinul monachal și numele călugăresc de Grigorie și Bonifațiu. Pe pagina a doua, unde se termină poezia, pe margine, se văd două subscrieri de aceeaș mână: Basilius Erdelyi și B. Bonifatius Erdelyi or.: D. B. M. Relig., de unde s’ar puteâ deduce, că po- ezia a fost dedicată însuși învățătorului tatălui meu, adecă lui Vasile Erdelyi, care s’ar fi călugărit la 28 Octomvrie 1814, schim- bându-și numele de botez în Bonifațiu. Cine a fost celălalt că- lugăr, Grigorie, în lipsa de indicii, nu pot presupune. Din cu- prinsul poeziei s’ar constată, că pe atunci mănăstirea călugărilor basiliți din Blaj eră în stagnare, și acum se exprimă bucuria, că iar se deschide «a științelor cămară» și portul călugăresc se arată iară. Poezia 2. Verșul Petri, este scrisă pe dosul unei scrisori de examen în limba latină, care are datul 1808 și subscrierea elevului Georgius Moldovan; litera inițială «N» e desemnată în trei colori: negru, roșu și verde. însăși poezia este o mu- strare la adresa unui student cu numele Petru, care a părăsit In părțile Dejului. Red. 35 — 490 — școala chiar când era să treacă la filozofie, din cauza, că nu-i mai plăcea cartea latinească, ci numai cea românească; dar autorul necunoscut îl întreabă cu sarcasm: «Dar tu, Petre, ce-ai lucrat— Diacul cel lăudat?», și apoi îi spune, că acasă nu tre- buiește; deci îl sfătuește, ca să nu se lase de pagubă de chel- tuelile de până acum pe la școale, făcând astfel mare supă- rare mamei sale, căci, având și minte bună, ar fi păcat, — ci la toamnă să se întoarcă înapoi, scriindu-se la filozofie și sfârșind apoi și teologia. In manuscris poezia nu are titlu, iar eu i-am dat titlul acesta, dupăcum îl auzeam dela tatăl meu, când năcăjiă cu ea în glumă pe un frate al meu cu numele Petru, băiat de școală. Poezia 3. Verș la moartea episcopului loan Bob, este scrisă pe dosul unei scrisori de examen cu litere cirile, fără dat, a elevului Papp Gregorius. La sfârșitul poeziei se află datul: Blaj, 2 Octomvrie 1830, adecă ziua mortii episcopului loan Bob, care, precum se arată în text, ar fi murit după ameazi. In poezie se amintesc și unele instituțiuni create de episcopul loan Bob. Autorul poeziei nu este cunoscut, iar titlul i l-am dat eu, după cuprinsul și datul poeziei, căci manuscrisul nu are titlu. Poezia 4. Verș la moartea lui Vasilie Ciaclan, este scrisă pe dosul unei rugări în limba latină pentru ajutor, fără dat, adresată episcopului Bob ori Lemenyi de un anumit Bisantius Papp. Autorul poeziei nu e cunoscut. De interes în poezia aceasta este, că repausatul student își ia rămas bun dela colegii săi după categoriile de studiu din timpul său: retori, humaniști, filosofi, principiști, gramatiști și minorparviști. Poezia 5. Verș la moartea lui Teoder Muni, este scrisă pe dosul unui «Contractus» în limba latină, încheiat între Petrus și Paulus, despre un împrumut de 600 fl. cu zălogirea unui pământ, având datul Balăsfalvae, 31-a Marții, A. 1823 și sub- scrierea Basilius Mihâlyi; sigur, e exercițiul de stilistică al unui student cu numele acesta. Autorul poeziei nu e cunoscut. Poezia 6. Verș la moartea unui prunc de școală, este scrisă pe dosul unui fragment de predică în limba latină, iar între șirele dela mijlocul strofei a șasea se află scris: Athanasii To- hati mp. 2-i anni Humanistae, Anno 1834. Autorul poeziei nu este cunoscut, iar titlul i l-am dat eu, după cuprins, căci în manuscris lipsește, fiind tăiată partea din sus a hârtiei pe care e scrisă. — In urmă Poezia 7. Verș la mort, este scrisă pe dosul unui «Supplex Libellus quo Ladislaus absolutus jam Philosophus et ad Theo- logiam non susceptus rogat suscipi», cu indicarea anului 1824 și subscrierea unui anumit Demetrius Rătz, adresat episcopului loan Bob; sigur, și cererea aceasta este numai un exercițiu de stilistică. Nici autorul acestei poezii nu este cunoscut. — 491 — Acestea sunt poeziile indicate, după istoria și cuprinsul lor. Nu sunt de ceva valoare literară, dar sunt de interes pentru vechimea lor, când poezia română abia începea a-și deschide aripile, ca să se ridice după o jumătate de veac la înălțimile la cari a ajuns azi. Apoi mai sunt de interes și pentru etno- grafia poporului nostru, căci ne dau dovezi și acestea despre cântecele populare dela morti și, în fine, doar și pentru câteva date istorice ce le semnalează cu privire la școalele din Blaj. Am căutat să aflu ceva date și despre vieața ieromona- hului Vasile Erdelyi, dar până acuma n’am putut află nici chiar aceea, când a mers la mănăstirea Strâmbului și când s’a de- părtat deacolo. După combinarea datelor cronologice evidente pe manuscrisele acestor poezii, a putut merge acolo numai după moartea episcopului loan Bob, și anume mai curând în anul 1831, dupăce la școalele din Blaj s’a introdus și cursul filosofic, amintit în poezia 4. Dar oare acest Vasile Erdelyi nu este identic cu ardeleanul «Ladislau Erdelistul, dascăl de limba latinească», candidat la școala domnească din lași pe la anul 1817, ori cu Erdeli, pro- fesorul pentru limba latină și franceză și pentru filosofic dela școala S. Sava din București, de prin anii 1820, — amintiți de d-1 profesor lorga (Ist. lit. rom. în sec. XVIII, voi. II. București 1901, pag. 53 și 524)? Iată însă, ce-mi spunea fericitul meu părinte despre călu- gărul Vasile Erdelyi dela mănăstirea Strâmbului și despre școala lui. Despre vieața lui din trecut nu vorbiă cu nimeni niciodată și lumea credea, că a fost exilat acolo, căci nimeni nu-și puteă închipui, ca un om cu atâta învățătură să se fi retras de bună voie la o mănăstire atât de săracă și de indosită de lume. El însă nici acolo nu și-a îngropat talanții, cu cari l-a dăruit Dum- nezeu, căci a adunat pe lângă sine mai mulți băeți mai măiișori de prin satele vecine, și în lipsa de școale românești pe atunci în jurul acela, i-a instruat în elementele tuturor învățăturilor ce puteau cuprinde cu mintea lor. Băeții se susțineau cu merinde de-acasă, iar el, fiind bărbat cucernic și orator bun, în Dumineci și sărbători mai totdeauna îi eră bisericuța plină de popor din satele vecine, așă, că de pâne mai nu trebuia să se îngrijească nici ei, nici școlarii lui, căci erau prescuri destule. Pentru alte alimente cultivă legumăritul, pomăritul și stupăritul, și țineă câ- teva capre pentru lapte. Cu deosebire excelă în cuvântări funebrale și în luarea de iertăciuni, așă, că adeseori eră chemat prin satele vecine la oameni în stare materială mai bună, ca să țină cuvântări la în- mormântări și să iee iertăciuni, și în cazuri de acestea totdeauna se întorcea acasă încărcat de daruri, din cari apoi făcea bună parte și școlarilor săi. Eră om plăcut și vesel, dar nici în mănie, 35* —'492 - nici în glume nu-și uită de starea sa călugărească. Trăia simplu și posturile le ținea cu toată stricteța, și aceasta o pretindea și dela elevii săi. Tot așă de simplă îi eră și îmbrăcămintea și locuința, de o curățenie și ordine exemplară, cu toatecă el singur se îngrijiă de toate, căci nu erau alți călugări cu el, iar pe elevii săi îi luă în ajutor numai arareori, căci îi puneă să învețe în continuu. Elevii locuiau pe la puținele case din apro- piere și pentru învățământ plăteau călugărului ceva bucate și câțiva bani. Unii elevi cercetau școala aceasta câte 2—3 ierni, iar alții o singură iarnă. Școală se ținea numai iarna, căci în cealaltă vreme de peste an elevii mergeau acasă la lucrul câmpului și la vite, învățământul se incepeă cu scrisul și cetitul cu litere cirile din Bucoavnă, apoi se treceă la scrierea numerilor arabici și a lite- relor latine. începutul învățământului se făceă cu scrisul și ce- titul literelor cirile, pentrucă elevii să se poată folosi mai curând de cărțile bisericești, tipărite toate pe atunci numai cu litere ci- rile. Terminate acestea, se treceă la cetirea Ciaslovului și a Psaltirei, apoi la cetirea Apostolului, iar paralel cu acestea se învățau cele patru operațiuni principale aritmetice cu numeri întregi: adițiunea, subtragerea, înmulțirea și împărțirea, precum și învățarea de rost a cântărilor dela sf. Liturgie deodată cu melodiile lor, pentrucă învățământul să nu fie monoton și astfel obositor. Terminate și acestea, se treceă la lucrul cel mai greu, la învățarea troparelor, glasurilor și antifoanelor, precum și la a catavasiilor dela praznice, iar paralel cu acestea se învăță și tipicul dela Vecernie, Utrenie, Liturghie și dela celelalte rân- duieli bisericești, precum dela cununie, sfeștanie, înmormântări și altele, cu cari apoi învățământul de obiceiu se și termină. Precum vedem, învățământul avea un caracter exclusiv bi- sericesc, căci și școala eră cercetată numai de tineri, cari se pregăteau pentru diecie, pentrucă apoi să poată trece la cursul preoțesc dela episcopie. Dar învățatul călugăr Vasile Erdelyi nu se mulțămeâ numai cu împărtășirea acestor cunoștințe mo- deste bisericești, ci, din când în când, le împărtășiă și cunoștințe economice și din istoria naturală chiar, arătându-le și chipuri din regnul mineral, plantologic și zoologic, ba chiar și din antro- pologie, chipuri de cari se mirau foarte mult, — dintr’o carte mare, doară latinească. Pe rând i-a învățat și câteva cântece na- ționale, cari încă le plăceau mult. — Mai mult le plăceau însă poveștile din trecutul vechiu și glorios al neamului românesc, ce le spunea sara, adunați în jurul vetrii la foc. Când le spuneă de Romulus, Remus, Roma, Traian, Decebal, Sfefan cel Mare și Mihaiu Viteazul, le săltă inima de bucurie și pare că creșteau văzând cu ochii, iar când le spuneă despre asupririle barbare din partea Turcilor și a domnilor de pământ, de robie, iobăgie, Constantin Brancoveanu, Horea, Cloșca și Crișan etc., li se — 493 — strângea inima de durere, apoi li se încleștau dinții și pumnii de mânie și nu puteau adormi până noaptea târziu, iar dimi- neața se trezeau obosiți și palizi la față. Intr’astfel de cazuri îi îndemnă și mai mult la învățătură, mai cu seamă pe tinerii din părinți cu stare materială mai bună, căci numai prin învă- țătură cât mai multă, zicea el, va scăpă și neamul românesc de apăsările cele grele dela alte neamuri și va ajunge și el la o stare mai bună. Dar iată, cum își instruâ elevii și într’alte privințe: — Măi Ioane, agrăî odată pe tată-meu. — Placă, Sfinția Ta. — Tu scrii acum foarte bine. — Sfinției Tale am să mulțămesc. — Ba lui Dumnezeu, fătul meu, carele ți-a dat mintea cea bună, căci fără darul lui Dumnezeu, omul ori cât ai lucră, tot nu poate face nici un lucru bun. Să știi însă, că scrisoarea este numai un meșteșug, ca să ne însemnăm lucrurile cele bune, ca să nu le uităm și să învețe și alții din ele, până trăim noi, ori după moartea noastră. — Astfel explică rostul scrisoarei. Altădată îl agrăî; — Măi Ioane! — Placă, Sfinția Ta. — Tu și cânți bine. — Iar Sfinției Tale am să mulțămesc, căci Sfinția Ta m’a învățat și a cântă. — Ba iarăș lui Dumnezeu, carele ți-a dat glasul cel frumos. Dar să știi, că nici vorbind, nici cântând nu trebue să strig prea tare, căci Dumnezeu ne aude chiar și bătăile inimei. Când cântăm, trebue să cântăm cu frica lui Dumnezeu și la înțeles, ca și poporul să priceapă învățăturile, ce se cuprind în cuvin- tele cântării, și toți să se umple de râvnă cătră Dumnezeu și de dragoste unul cătră altul. — Astfel explică rostul cântării, și numai pe cei mai slăbuți, dar silitori, îi lăudă câteodată, ca să-i îmbărbăteze, iar pe cei mai talentați și cu progrese mai pro- nunțate îi lăudă foarte arareori, căci zicea, că își fac numai da- torința, și aceasta o priveă de cea mai mare laudă pentru orice om dăruit cu mai mare dar dela Dumnezeu. Pe unul bătăuș îl agrăî astfel: — Măi Petre. — Placă, Sfinția Ta. — Tu ești un fecior foarte tare. — Dar sunt alții mai tari și decât mine. — Drept ai răspuns, dar mai tare decât toți este Dum- nezeu. Dar știi tu, pentru ce a dat Dumnezeu omului puterea? — Pentrucă să poată lucră și să aibă cu ce trăi. — 494 — — Drept ai, dar nu numai pentru atâta. Dumnezeu a dat omului puterea, pentruca să lucre și pentru cei neputincioși și pentruca să apere pe cei mai slabi decât el și nu să-i bată, cum faci tu cu cela și cu cela. Iar pe unul de gazdă îl agrăî așâ: — Măi Vasilică! — Aud, Sfinția Ta. — Tu vei fi odată om bogat. — Părinților mei am să mulțămesc, dela cari voi moșteni. — Și lui Dumnezeu, îl întregi înțeleptul călugăr, și apoi hărniciei minții tale, de-i lucră și tu și vei cruță ca și părinții ;ăi, căci tot darul de sus vine, dela Părintele luminilor, cum se zice Ia Sfânta Liturghie. — Dar știi tu, pentruce a dat Dum- nezeu unor oameni avere mai multă ca la alții, iar altora nu le-a dat chiar nimic? Pentruca fiecare, în măsura averii ce o are, să ajutoreze pe cei săraci și să facă daruri la sfintele bi- serici în semn de mulțămită lui Dumnezeu pentru ea. — Și așă mai departe. Astfel eră școala călugărului Vasile Erdelyi dela mănăstirea Strâmbului din hotarul Chiueștilor, mărginiș cu hotarul Măgogii. Precum se vede, eră un om cu mintea și inima la loc, și voiă și știa să se facă folositor neamului său, deși într’un cerc foarte restrâns, chiar și în singurătatea din acel loc retras și departe de sgomotul lumei. Odihnească în pace! (Urmează cele 7 poezii, despre cari s’a vorbit mai sus, transcrise cu litere latine). Gherla, 8/21 Martie 1913. rolelor. Balade poporale. IX. Toma Hlinos. Auzită dela Maria Nistor Zdrenghea din Sebeșel. In temniță La Băiță Zace Toma d-Alinbs, Voinic tinăr și frumos, Nici mustețe nu ’nfirară Și’n temniță că-1 băgară. Nouă ai că și-o robit, Nime ’n lume n’o-auzit. Când nouă ai și-o ’mplinit, Maică-sa c-o d-auzit, Și la Toma că s’o dus Și din graiu așă i-o spus: — 495 — — Nu știu, Tomo-ai făcut rău, Ori te-o bătut Dumnezeu; Nu știu rele ai făcut, Ori Dumnezeu te-o bătut. Toma din graiu îmi grăia: — Maică, măiculeana mea, De-ai făcut cuiva vr’un bine, Fă și acuma cu mine: Du-te tu la domni, fă bine, Și te roagă pentru mine. Maică-sa îl ascultă, Cum zicea, așa făcea, La domni în sus se ducea, Cătră ei așa grăia: — Domnilor solgăbirauă, Slobozi Ji-mi pe Toma, Că nouă ai o robit, Și-acum vremea i-o venit, Vremea de căsătorit. Domnii rău se încruntă, Cătră ea așa grăia: — Mergi, muiere, îndărăpt, Că-ți slobod un glonț în pept! Legea Tomii că-i făcută, Că mâne pe prânzul mare, Când ies domnii la schimbare, Pe Toma-1 scot la pierzare. Trii bărdași, Din trii orașe, Furcile i le gătesc Și doi țapa i-o cioplesc! Dacă auzeă așă, Ea rău că se spăimăntâ. Și la Toma iar mergeă Și plângeă, Și îi spuneâ. Iară Toma îi grăiă: — Maică, măiculeana mea, Du-te tu la grajd în jos Și-mi înșală murg frumos, lnșală-1 cu nouă șei Și ’nfrână-l cu nouă frâne Și vină cu el la mine! Maică-sa l-o ascultat, Ea acasă c-o plecat, Și murg sur o înșelat, Și la Toma c-o plecat, Murgu-odat’o rânchezat, Și temnijile s-or spart. Râncheză a douaoară, Pe toți domnii să-i omoară, Și tofi robii că scăpară. Iar domnii din graiu grăiă: — Du-te, Tomo, sănătos, C’așă ți-ai voit frumos. — Eu mă duc, dar iară viu, Că nouă ai am robit, Sabia s-o ruginit; Acum viu, s’o șurluesc, Și ’n sânge s-o clătăresc. X. Corbea Haiducul. Auziți dela Qheorghe Zdrenghea din Sebeșel. Verde foaie ș-o leleă, Corbea o mumă-și-aveă, Ea la el că se duceă, La Ștefan Vodă întră, Cătră el așă grăiă: — Dare, doamne Ștefan Vodă, Ce mi-i Corbea vinovat, De mi-1 t’i atât legat? 496 — Stefan-Vodă-așă ’mi zicea: — Pe Corbea l-am logodit, Iară c’o fată de craiu, Iară ’ntr’un miljoc de plaiu: Din săcure-i săcurită Și din bardă-i bărduită Și din teslă-i tesluită, La capete-i țintuită. Iar ei bine că-i părea Și la Corbea se ducea. Dară Corbea ce-mi zicea?.. — Ce vii la mine râzând, Ori te-or îmbunat cu ceva? — Nu m-or îmbunat pe mine, Că te-or îmbunat pe tine. C’o zis, că te-o logodit, Iară c’o fată de craiu, Iară ’ntr’un miljoc de plaiu: Din săcure-i săcurită Și din bardă-i bărdășită Și din teslă-i tesluită, La capete-i țântuită. Corbea trist că îmi râdea, Cătră ea așa zicea: — Poale lungi, cătrință scurtă, Muere nepricepută! Aia nu-i nevasta mea, Ci, maico, îi țapa mea, In car’ să mă pue ’n ea. Du-te tu, maico, acasă Și îmi scoală nouă sate, Nouă sate De pe baltă, Șepte, opt, De peste Olt, Și județul mare tot. Și scoate pe roibu-afară Și vină la mine iară! Ea acasă se ducea, Nouă sate că sculă, Nouă sate de pe baltă, Șepte, opt, De peste Olt, Și județu-ăl mare tot. Și pe roibu că-1 prindea Și afară că-1 scotea, De căpăstru că-1 luă, Drumul mare și-apucă, Cu negustori se’ntâlniă, Ce dela târg că veniă, Cătră ea așâ ziceă: — Babă neagră și ’nfocată, Nu ți-e roibul de vânzare, Să-ți dau galbini și parale? De nu-ți trebă banii mei, Să-ți dau herghelii de cai, Să-ți dau, babă, până ’n trii, Să-ți dau, babă, până ’n patru, Să-ți dau, babă, până ’n nouă, Să ne dai pe roibul nouă. Mută, surdă se făcea Și drumul că și-l țineă. La Ștefan Vodă ajungeă. Ștefan Vodă o vedeă Și lui bine că-i părea Și din gur-așa-i ziceă: — Babă neagră și ’nfocată, Nu ți-i roibu de vânzare, Să-ți dau galbini și parale? De nu-ți trebă banii mei, Să-ți dau herghelii de cai, Să-ți dau, babă, până ’n trii, Să-ți dau, babă, până ’n patru, Să-ți dau, babă, până ’n nouă, Să ne dai pe roibu nouă. — Dare, doamne Stefan-Vodă, Nu mi-i roibul de vânzare, Ci mi-i roibu de ’nzestrare, 497 — Vreo ocară, Vreo măscară, Să se ducă veste’n țară. Ștefan Vodă ce făcea? Țoale bune că-i dădea, Corbea calu ’ncălecă, 11 plimbă, ’L înfierbântă, Mâna pe mă-sa punea, Din dărăptu-i-o-aruncă, Peste zid că îmi săreă, Și din gură-așâ grăia: — Dare, doamne Ștefan Vodă, Să mai rămâi sănătos, Că la bună mân-am fost! , Vodă stă și cuvântă: — Hoț viclean și blăstămat, Mă lăsă gol, despoiat! XI. Să te ’nzestrez, Măria Ta, Ca să slobozi pe Corbea. Iar Iui bine că-i părea, După Corbea trimetea Și afară că-1 scotea; De bătrân ce îmi era, Două barbe că avea: Cu una se copereă Și una și-o așterneă. Ștefan Vodă ce-mi făcea? Doi bărbieri că aducea Să mi-1 radă haiducește, Haiducește, chip domnește. Dupăce se isprăvea, Mumă-sa așă ziceă: — Dare, doamne Ștefan Vodă, Să îi dai țoalele tale, Să ’mbuibe roibu cu ele, Să nu facă vreo ocară, Mă dusei la ciobănie. Auzită dela Nicolae Filimon din corn. Sebeșel. — Mă dusei la ciobănie C’o oiță ca o mie, Și plecai cu ea la munte, Să mă fac bogat de frunte, Dar mă aflai păgubit, Că toate le-am călbejit. Vândui piei bune și rele, Cumpărai capre pe ele Nădăjduind foarte tare, Că m-oi face gazdă mare. Plecai cu ele pe plaiu, Nici merinde nu luai, Făr’o coaje de mălai, Uscată de nouă ai. Șezui jos și mi-o mâncaiu, Cojița cea de mălaiu. Până coaja se gătă, Caprele se depărta, Dup’o coast’or apucat, Și eu nu le-am mai aflat. Și căutând după ele, O vai de zilele mele! Mă ’ntâlnii cu văru lup, Și zisei: măi lupe, vere, Nu mi-ai văz’t caprele mele? El se făcea surd și mut, Par’că nu le-ar fi văzut. Dacă trântii bâta jos, El spuse, că mi-le-o ’ntors. — «Ca să nu-ți fie bănat, - 498 — Știu că-ți place, ce-am lucrat: Tot plotoage, Pe costițe Pe părauă Tot osițe, Ciocărauă. Pe la stâni Cât îi dosu după piatră, Tot căpățini, jₛ ₙᵤₘₐj spinări de capră». Pin poloage XII. Radu lui Busuioc. Auzită dela Gheorghe Zdrenghea din com. Sebeșel. Pe culmița dealului Merge muma Radului, Tot plângând și suspinând Și de Radu întrebând. Și pe Radu că-l găsiă Și din gură-așă-i grăia: — Radule, Răduțul maicii, Lasă-te tu de hoție, Să nu mori în pușcărie! Și Radu c-așă-i zicea: — Maică măiculeana mea, De hoții nu m’oi lăsă Până capu’n sus mi-o stă! Maică-sa c-așă-i ziceă: — Radule, Răduțule, Al maicii drăguțule, Lasă-te tu de furat, Să nu mori tu d’împușcat Și de iatagan tăiat! — Maică, măiculeana mea! De furat nu m-oi lăsă, Până capu’n sus mi-o stă. Iar maică-sa-1 blăstămă: — Radule, Răduțul maicii, Când în codru vei tună, Trei poteri de te-ar călcă, Trei poteri de trei laturi, Să te taie bucături! Radu din graiu iar grăia: — Maică măiculeana mea, Când am fost mai mort de beat, Trei poteri că mi-am prădat, Dar acuma că sunt treaz, Nici la șepte nu mă las, Că-s voinic cu comănac, Verde ca frunza din fag, Știu poterei ce să-i fac! Nici vorba nu isprăveă, Potera că-l ocoleâ, Harâmbașu-așă grăiă: — Stați, ficiori, și dați cu foc, Doar ne bate vr-un noroc Dela Radu Busuioc, Tot în galbini să mă joc! Radu stă și îi priviă, Cătră harâmbaș grăiă: — Harâmbaș al poterii, ’Ntoarceți potera ’ndărăpt, Să nu-ți dau un glonț în piept! Mi-i milă de poterași, Că le rămân copii săraci. Harâmbașul n-ascultă, Poterii poruncă da Cu gloanțe în el să puște Și la pământ să mi-1 culce, Dară Radu ce-mi făcea? Gloanțele le sprijineă Și ’ndărăpt le trimeteă, Toată potera fugeă. - 499 - XIII. Petru Haiducul. Auzită dela Gheorghe Zdrenghea din Sebeșel. Cine strigă, Doamne, strigă, Cine strigă ’n Țarigrad? Strigă ’nălțatu ’mpărat: — Copii, copilașii mei, Cari auziți, Cari n-auziți? Să-mi aduceți iară mie, Iar pe Petru Haiduc Petru Din munții Catrinului, Din frunza Vișdeiului, Dela umbra teiului! Nime 'n lume nu s’aflâ, Să facă fapta asta, Numai trei sării de Turci, Tot călare pe cai murgi, Cai cu coade înodate, Cu cioltare de bumbac, Cum stă bine la băiat. Culmea ’n munte și-o luă, La haiduc Petru mergeă, Dedeparte, că-1 vedea; Când sufletul că-1 suflă, Vijdeiu ’ncolo se dă; Când sufletul și-l trăgea, Vijdeiul pe el venea. Turcii tare se’ngrozeă, Dedeparte că striga: — Petre, Petre, haiduc Petre, Dai-te nouă legat, Ca să nu mergi vătămat? El din gură-așă zicea: — Nu-s muere cu bărbat, Să mă dau vouă legat, Sunt haiduc cu comânac! De-oi scoate ăl ciobâltac, Oi vedeâ ce-o să vă fac! Dară de-ți fi învățați Și de cineva mânați, Haideți voi în nentea mea, Să nu zică cineva, Că merg de frica cuiva! Ei în nente că mergeă, Iar el după ei pășiă, La ’mpăratu se ducea, împărat când îl vedeă, Frigurile că-1 prindea, La haiduc Petru ’mi băteâ Mustățile Brațele, Și părul călcâiele. Petru cătră el ziceâ: — împărate Înălțate, De-ar fi lăsat Dumnezeu Să-se taie capul tău, Cum ți-l-aș mai tăiă eu! Da ’mpăratu-așă ziceă: - Du-te, Petre ’n haiducie, De mine să nu-ți mai fie! XIV. Blăsteme. Auzită dela Maria lui La miljoc de codru verde, Un mic focușor se vede, Lângă el cine-mi ședeă? Nistor Zdrenghea„din Sebeșel. Da un voinic potcovea In sfânta Dumineca, Cu potcoave de aramă, - 500 - Cu cuie de sârmă dalbă. Mândra lui pe’ci trecea Și din graiu așă grăiă: — Turc îmi ești, Tătar îmi ești, De tu murgul potcovești In sfânta Dumineca Cu potcoave de aramă, Cu cuie de sârmă dalbă? Bădiț, bădișorul meu, Facă-se pe gândul meu, Nu mi-ai merge d-așă mult, Murgul ți-se poticnească, Sabia te sprijinească, Și așa rău să nu te taie, Num-o mână ș-un picior, Ș-un picior cu șold cu tot! El din graiu așă grăiă: —■ Mândro, mândruleana mea, Da tu cum te-ai îndurat, De-așă rău m’ai blăstămat? Că eu să mă fi ’ndurat, Mai rău te-aș fi blăstămat: — Mândro, mândruleana mea, Când ți-o fi lumea mai dragă, Să-ți pice cosița ’ntreagă; Rupă-se mărgelele, Să le-aduni cu deștele; Să-ți pice inelele, Să te mânce rugile, Ca pe min’ gândurile! XV. Ibovnica ’nșelată. Auzită dela Maria Nistor Zdrenghea din com. Sebeșel. Sus în sus și mai în sus. Sus în sus, pe râu în sus Sunt trii căsi nevăruite, Cu șindile-acoperite Dară ’n căsi cine ședeâ? O maică cu fie-sa. Maică-sa din graiu grăiă, Cătră fie-sa zicea: — Nu știu, fiică, ce-i cu tine, Că eu, fiică, tot lucrez, Și tu, dragă, tot oftezi? — Maico, pun mâna la piept, Și, maico, ți-oi spune drept, C’am avut un ibovnic, Mândru, tinăr și voinic, Și noi că ne-am înțeles Și eu, maică, l-am trimes, La târgul Brașeului După fir De ibrișin, După sculuri de mătasă, După marfă femeiască. Și-acum veste mi-o sosit, Că badiul mi-o poruncit, Ca să mă duc să-l cunun. Nu știu, duce-m-oi ori ba, Ori mai rău l-oi blăstămă. — Ba tu, fic-acum îndată Frumușel tu mi-te gată, Și te du și îl cunună... Pân-acuma ibovnică, D’ici încolo nănășică. Și dacă li-i cunună, La masă vi’ți așeză, Păharu ’n mână-i luă Și așă vei închină: Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mâne; Să trăiască și fina, Să n-ajungă Sâmbăta..... Vasile Zdrenghea. - 501 — OEOITICA. f Regele Carol I. Mănăstirea dela Curtea de Argeș adăpostește, din toamna acestui an, un mormânt proaspăt. Noul ctitor al acestui minunat lăcaș dumnezeesc, regele Carol 1, și-a ales loc de odihnă lângă mormintele lui Neagoe Basarab și al Doamnei Despina. Astfel amintirea marelui voevod și rege, care a redat țării și armatei românești renumele ei străbun și a așezat nouă temelii statului român prin însemnate reforme politice, economice și sociale, va rămânea pururea legată de cel mai sfânt și strălucit monu- ment istoric al Țării Românești. Românii din Ardeal au perdut în acest mare domnitor un luminat binevoitor. Paginile, ce se vor scrie peste vre-o câteva decenii, pe temeiul actelor diplomatice, vor aveă darul să des- velească solicitudinea și dragostea sa pentru noi, pe care și-a manifestat-o totdeauna în chipul cel mai înțelept. Așezământul nostru cultural își ține de datorie a depune o lacrimă pe mormântul marelui rege, sub a cărui stăpânire cultura românească a luat avânt în proporție egală cu progresele mari, făcute pe toate celelalte terene ale vieții publice. înaintarea culturei naționale a devenit una din preocupările principale ale Domnului și Regelui Carol. «Puterea unui stat modern se mă- soară mai ales după gradul culturei sale intelectuale» — spunea la inaugurarea Universității din București, și punea drept țel al culturei românești, ca România să devină un centru de lumină în Orient. De aceea aveă un așă de viu interes pentru Aca- demia Română, al cărei președinte de onoare a fost. Cuvân- tările și comunicările sale istorice, ținute în incinta acestei înalte instituții, vor rămânea tot atâtea podoabe ale elocinței și științei române. «La temelia acestui templu se află limba, această duioasă limbă românească, ce mi-a devenit îndoit de scumpă din ziua când am auzit-o răsunând pe buzele neuitatei mele copile și de când, spre a mea mângâiere, urmașii mei o grăiesc în jurul meu» — spunea regele într’o cuvântare ținută Ia Academia Română în 1 Aprilie 1905. — 502 — Iubind așă de «mult limba noastră, s’a pus serios pe studiu, a cetit ani de-a rândul și a adnotat cărțile bisericești, cronicile vechi și pe cei mai buni scriitori ai noștri. In chipul acesta și-a însușit limba bogată, ce se distinge printr’un stil energic, colorat și învrâstat cu multe expresiuni vechi și poporale. în- suflețit de aceeaș dragoste pentru limba poporului, a inițiat cu cheltuiala sa, sub auspiciile Academiei, lucrarea marelui dicționar etimologic al limbei române. «Nu mai puțin însă tre- buie să ne ocupăm și de viitor», spunea în ședința solemnă a Academiei, «de limba noastră, care s’a păstrat neatinsă în câm- piile roditoare ale Dunării, aceste ținuturi încântătoare, descrise cu măiestrie și într’o limbă așă de curată de poetul nostru po- pular V. Alexandri. Ce sarcină mai dulce poate aveă Academia, decât a luă sub paza sa această limbă veche, pe care poporul o înțelege și o iubește!» In amintirea aniversărei de 25 ani de domnie, serbată în 1891, regele a înființat «Fundațiunea Universitară Carol I», cu destinația de a întreținea un local de întrunire cu o bibliotecă pentru studențiiuni versitari și de a le da ajutoare. Aceeaș solici- tudine a arătat-o regele Carol și culturei artelor, sprijinind des- voltarea talentelor în artă și dând ajutoare pentru artiști. Iar testamentul lăsat în urma sa este o dovadă clasică de înțelepciunea sa și de nemărginita sa iubire față de țara și de poporul, ce-i încredințase destinele lor. La sfârșitul domniei sale i s’au putut repeta cu tot dreptul cuvintele elogioase, ce i le-a adresat împăratul Germaniei Wil- helm II: «Domniei înțelepte și energice a Maiestății Voastre peste un popor deștept și destoinic se datorește dacă România, după grele lupte, a devenit un membru deplin îndreptățit și cu vază în sfatul popoarelor și dacă sub sceptrul Maiestății Voastre fiecare Român se poate bucură de mândra conștiință, de a face parte dintr’un stat care, ca purtător al unei culturi străvechi, are simpatiile binevoitoare ale tuturor națiunilor civi- lizate». C. * Doliul istoriografiei române. In timpul din urmă istoriografia noastră a avut să îndure grele pierderi prin moartea alor trei distinși reprezentanți ai săi. In Dimitrie A. Sturdza, a pierdut statul român pe unul dintre distinșii patrioți din marea generație, care a creiat România contimporană și a adus în tot cursul vieții sale însemnate ser- — 503 - vicii tronului și țării. Dar și știința ro- mânească și înaltele noastre instituții culturale pierd în D. A. Sturdza pe un însemnat reprezentant. «El însuși autor de lucrări prețuite pe terenul istoric, întemeietor al numismaticei române, — spun alcătuitorii prinosului, ce i-s’a oferit la împlinirea celor șaptezeci de ani ai vieții sale — a sprijinit necur- mat tipărirea izvoarelor externe ale istoriei românești, făcând din colecția Hurmuzaki una din grijile sale de că- petenie, a dat o bază bogată și sigură cercetărilor asupra epocei de regene- rare a poporului român în Acte «și Do- cumente relative la renașterea Româ- niei» și mai presus de toate, îmbogă- țind Academia Română cu neprețuite izvoare, cuprinzând vieață din vieața neamului nostru, a pus temelii nezgu- duite Academiei Române, menită să întrupeze unirea sufletească a popo- rului român». In anii din urmă, retras de pe arena luptelor politice, a ținut să-și încheie laborioasa vieață cu o serie întreagă de memorii cetite la Academia Română, despre cele mai însemnate fapte istorice, al căror mar- tor a fost și el însuși. rț Nicolae Dobrescu, profesor la fa- cultatea teologică din București, s’a stins încă în vara acestui an. Tinărul istoric a dus cu sine în groapă multe speranțe, ce le legam de spiritul său ager și pătrunzător, ca și de stăruința sa neobosită. In răstimpul scurt de abia zece ani, cât i-a fost dat dela D-zeu să-și desvoalte activitatea sa isto- rică, ne-a dat o seamă de lucrări ce se pot consideră între cele mai bune scrieri istorice apărute la noi în acești ani. In anul 1905 a tipărit «Studii de istoria bisericii române contimporane», în acelaș an a scos la Budapesta «Fragmente privitoare Ia istoria bise- ricii române». In anii următori au mai apărut: Istoria bisericii române din Oltenia, București 1906. Editura Aca- demiei române. Un memoriu al mitro- politului Atanasie, Buc. 1906. Docu- mente și regește privitoare la Con- stantin Brâncoveanu (în colaborare cu C. Oiurescu), Buc. 1907. Contribuțiuni la istoria bisericii române în secolul al XV, Buc. 1907. Episcopul Melhi- sedec, Buc. 1907. O privire istorică asupra calendarului bisericesc, Vălenii de Munte 1908. Lecția de deschidere a cursului de istoria bisericii române, Buc. 1908. Defectuositatea alegerii epi- scopilor și mitropoliților la noi, Buc. 1,909. Lămuriri canonice-istorice asupra sinodului, București 1909. Mitropolitul Andrei Șaguna, Buc. 1909. Introduce- rea creștinismului la Români, Vălenii de Munte 1910. Mitropolitul Antim Ivi- reanul Buc. 1910. Istoria bisericii ro- mâne, Vălenii de Munte 1913. In «Frag- mentele» sale, ca și în biografia mi- tropolitului Șaguna s’a ocupat cu multă dragoste de problemele istoriografiei noastre ardelene, iar în Istoria biseri- cii române a tratat într’o extensiune neobicinuită până acum și trecutul bi- sericii din Transilvania. Iată, de ce ne asociem și noi la regretele unanime, cari le-a lăsat tinărul savant Nicolae Dobrescu. Dr. loan Mihalyi de Apșa, fiscul comitatens al Maramurășului, și-a câ- știgat recunoștința generală a istorio- grafiei române prin Diplomele mara- murășene, tipărite în anul 1900. Acea- stă importantă publicație scotea atunci la lumină pe un zelos muncitor, despre care cei din jurul lui știau de mult că îl preocupă intensiv trecutul frumosului colț de țară al Maramurășului, cu voe- vozii, boerii, nobilii și țăranii săi ro- mâni de odinioară. Volumul al doilea — 504 — avea să urmeze și eră așteptat cu mult interes. In toamna aceasta, refugiat dinaintea invaziei dușmane, s’a stins șl el. Pe mormântul său proaspăt de- punem și noi o lacrimă în conștiința, că loan Mihalyi nu a fost numai un erudit, ci și un bun Român, cu nețăr- murită dragoste pentru cultura nea- mului său, ceeace este, în împrejură- rile din Maramurăș, o imensă jertfă și o strălucită virtute. « t Poetul Dimitrie Angliei. In împrejurări neobicinuite și dureroase s’a stins în ziua de 13 Noemvrie in lași poetul Dimitrie Anghel, unul din scriitorii noștri cei mai de seamă din generația mai nouă. — Născut în anul 1872 în lași, poetul Anghel și-a început studiile în orașul său natal și le-a urmat în Paris, unde a petrecut vreme îndelungată. Întors în țară, a desvoltat o activitate literară foarte vie, scriind o serie întreagă de lucrări in versuri și în proză, mai multe dintre ele în co- laborare cu regretatul St. O. losif, și distingându-se prin gingășia simțirii, prin puterea imaginației și prin finețea stilului. Lucrările sale de căpetenie sunt: In grădină (poem), Fantazii (versuri); Triumful vieții, Steluța, Fan- toma, Povestea celor necăjiți (proză). In colaborare cu St. O. losif: Calei- doscopul lui A. Mirea (două volume, versuri), Legenda Funigeilor (poem dramatic), Cometa (piesă în 3 acte, în versuri), Carmen Saecuiare (poemă istorică). Mai departe: Cireșul lui Lu- culus, Portrete (proză) și numeroase traduceri. lată, cum îl caracterizează d-1 V. Savel într’un articol scris imediat după trecerea din vieață a regretatului poet: «Fire de artist de elită, Anghel a înțeles de timpuriu taina versului, pe care îl lucra ca un sculptor îndrăgo- stit de daltă. El a știut să aprecieze noțiunea cuvintelor. Cuvinte de prisos nu găsești la el, deși din neașteptata lor împerechere a știut să redea ima- gini nouă, să evoace cu delicateță amintiri, sau să fie tranșant și ironic. Multe lucrări, cu care oricare altul s’ar fi mândrit, el le distrugea, simțul lui estetic nefiindu-i satisfăcut, lu- crarea nemulțumindu-1. Iubitor al for- mei rari, a imaginei care să surprindă, a analizei adânci a sufletului omenesc, artist căruia-i plăcea opera desăvârșită, așa eră Anghel. Activitatea lui literară, prodigi- oasă uneori, cu lungi tăceri altă dată, și-a găsit adevărata expansiune în epoca în care revistele luaseră și la noi un mare avânt, iar publicul cetitor începuse a urmări cu atenție pe scriitori. Colaborarea cu losif, un fapt unic aproape în analele literaturei noastre, a ținut până în clipa, când cei doi poeți au hotărît de bunăvoie să o desfacă, urmându-și fiecare calea lui. S’au despărțit prietini, și vorbe grele—după cum le-ar dori mulțimea anonimă, n’au căzut între ei. Anghel și-a continuat acea minunată proză, pe care nimeni până la el nu o scri- sese; fostul lui tovarăș publică poezii lirice și compuse imnul pe care azi îl cunoaște țara întreagă. Și după acea epocă plină de fe- cunditate, care urmă la Anghel — un admirabil om de lume — a urmat o epocă de tăcere relativă, o urmare, poate, a surmenajului». D. Anghel a fost cunoscut și în persoană la noi în Ardeal, de când luase parte cu alți scriitori tineri la un matineu literar din Sibiiu, unde cetise ceva din lucrările sale. Trecut din vieață așa de curând, ța și tova- rășul său St. O. losif, el va trăi în lu- crările sale. — 505 - ț Samuil Poruțiu și Alimpiu Barboloviciu. «Asociatiunea» noastră a perdut la începutul lui Decemvrie n. doi veterani membri ai săi: pe consilierul ministerial în retragere Sa- muil Poruțiu din Bistrița, fost membru fundator, răposat în vârstă de 94 ani, și pe octogenarul Vicar episcopesc al Silvaniei 'Altntpiu Barboloviciu, fost timp îndelungat directorul despărță- mântului Șitnleu. — Samuil Poruțiu, pe vremuri un distins funcționar, se bucura de cea mai mare stimă în orașul, în care-și petrecea anii bătrâ- neții. — Regretatul Vicar Alimpiu Barboloviciu, o figură marcantă, cu- noscută dela adunările generale ale Asociațiunii, al cărei călduros spriji- nitor a fost totdeauna, s’a distins ca orator și ca zelos scriitor bisericesc. * t Gavriil Hango. In cursul tur- burărilor din timpul din urmă a închis ochii pe vecie, isbit năpraznic de o grozavă boaiă, preotul G. Hango, fost duhovnic la institutul de corc cțiune din Gherla. Născut în anul 1862 în comuna Măgoaja din apropierea Dejului, răpo- satul a dus la început o vieață sbu- ciumată, până când, rămânând văduv, a fost numit ca îngrijitor sufletesc la numitul institut. Dânsul a petrecut câtă-va vreme și în Sibiiu, fiind an- gajat ca arhivar-cancelist la «Asocia- țiune» și mai târziu ca redactor la «Telegraful Român». A fost un om harnic, care s’a interesat de toate Ge- stiunile de vieață privitoare la poporul nostru. A colaborat la mai multe foi de ale noastre, purtând condeiul cu destulă îndemânare. In numărul de față publicăm din peana răposatului comunicarea: «Școala dela mănăstirea Strâmbului și 7 poezii vechi», pe care ni-o pusese In dispoziție de mai ’na- inte. — Odihnească în pace! * Doi mari binefăcători ai nea- mului. In mijlocul grijilor și necazu- rilor, prin care trecem, s’au ivit, ca două raze de mângâiere și de nădejde spre mai bine, două fapte marinimoase a doi fruntași de ai noștri, cari au ho- tărit să-și jertfească întreg rodul mun- cii lor de o vieață întreagă pe altarul culturii naționale și al carității. Înțe- legem cele două mari fundațiuni, fă- cute: una de venerabilul prepozit ca- pitular din Blaj, loan Micu Moldo- van, fost mai ’nainte prezident al Aso- ciațiunii și acum membru de onoare al ei, iar a doua de d-l Dr. Teodor Mihali din Dej, distinsul nostru băr- bat politic, care și până acum n’a pre- getat nici-când a-și da sprijinul său la orice întreprindere culturală româ- nească. Ambii și-ău ’ destinat întreg avutul lor considerabil spre scopuri culturale și de binefacere românești, încredințând spre administrare funda- țiunile făcute de dânșii: unul Capitlului mitropolitan din Blaj, iar celălalt Con- sistoriului din Gherla, având ca scop, în prima linie, ridicarea culturală și economică a poporului nostru din co- mitatele Solnoc-Dobâca, Maramurăș, Sălagiu și Sătmar. lată, cum caracterizează, în ziarul, «Unirea», măreața faptă a celor doi vrednici bărbați un cunoscător dea- proape al nobilelor intențiuni urmărite de dânșii: «Istoricul an. 1914, în al cărui sân ascuns se plămădesc vremuri nouă, va avea pe cerul neamului românesc doi aștri strălucitori, în numele d-lor: loan M. Moldovan și Teodor Mihali. Amândoi au eșit din popor și au viețuit pentru popor. Amândoi ar fi rămas înscriși în cartea vieții neamului românesc și dacă nu făceau nici o fundație. Ambii fundație vie au fost pentru 36 — 506 — cei săraci și lipsiți și tot așa vor fi, până ce vor trăi. Ambii în biserică au văzut scutul, sub a cărui acoperire să pună așe- zămintele lor. Unul a completat pe celălalt cu armonie desăvârșită, că eeeace a făcut loan M. Moldovan în rândul prim pentru vechiul Ardeal, a desăvârșit Teodor Mihali pentru ținuturile cele mai expuse ale neamului din patria noastră, la cari nimeni nu s’a prea gândit. Sufletele lor s’au întâlnit într’o ce- rească simfonie, în cântecul de mărire al neamului românesc. Și noi să nu preamărim oare grija, ce ne-o poartă provedința divină, dacă și în aceste zile ale întărâtării neamurilor înalță su- fletele noastre, cuprinse fiind de nă- dejdea unui viitor strălucit? Neamuri din cari răsar astfel de bărbați, cari să chezășuiască cu sufletul și averea lor pentru biruința noastră, etern tre- buie să trăiască». Ne asociăm și noi din toată inima la urările, ce le face autorul șirurilor de mai sus la adresa celor doi mari binefăcători. Dea D-zeu, ca mărețul lor exemplu să afle cât mai mulți următori! * Casa de lectură Dr. Alexandru Bogdan. Regretatul profesor Dr. Ale- xandru Bogdan, înainte de a plecă pe câmpul de luptă, a dispus, ca la caz că nu s’ar mai întoarce în vieață, unica sa avere: biblioteca sa, să treacă în proprietatea și administrarea cor- pului profesoral dela gimnaziul rom. din Brașov, servind ca bază ia înfiin- țarea unei case de lectură pentru pu- blic. Voind să îndeplinească nobila intențiune a decedatului lor coleg, profesorii brașoveni au început a a- dună cărți românești și contribuiri în bani pentru instituția, ce-i va purtă numele. Contribuirile spre acest scop au a se adresă Direcțiunii gimnaziului gr. or. român din Brașov. * încă o dovadă despre existența episcopiei din Șimleu. Din scrierea iezuitului Antonio Possevino despre Transilvania se constată, că la 1584 există episcop și episcopie românească în Șimleu, ceeace nu s’a știut până acum. Numele episcopului însă nu e amintit, nici atunci, nici mai târziu. Există însă o dovadă, că această epis- copie din Șimleu există și cu un se- col mai târziu, când eră vacantă. Pro- topopii din părțile Bihorului și Za- randului roagă în scris, la 16 Oc- tomyrie 1685, pe principele Apafi să amâne alegerea de episcop, căci pe timp așă greu le este imposibil să plece la drum, fiind îngroziți și de hoții și tâlharii cari ies la drum. Iar pe de altă parte nu află cu cale a-și da voturile prin trimiși ai lor, căci aceasta ar fi nerânduială, deoarece după canoane la alegerea superinten- dentului 14 protopopi trebue să se prezinte în persoană. «Noi și până acum am avut liniște — scriu proto- popii — sub protecția Măriei Tale de infestările ce veniau din partea străi- nilor și a vlădicilor, nici de acum în- colo nu ne putem rugă de altcineva, . .. ci sub aripile Măriei Tale în Șim- leu să fie ales episcopul nostru («ha- nem a Nagysăgod szărnya alatt Som- lybn eligâltatnek piispbkunk»), căci in- specția lui de acolo ar puteă face mai strânsă unirea noastră cu bisericile («Onnan valo inspectioja az eccle- siâkkal valo unionkat szorosabban praestălhatnăk»), Dupăcum se vede din cuprinsul acestei scrisori, protopopii din părțile Zarandului și Bihorului par a fi din cei căzuți în mrejile calvinismului și scutiți sub aripile protecției lui Apafi -- 507 — de «infestările vlădicilor» — formulă obicinuită la confirmările unor proto- popi români din epoca calvină. Sub «unirea strânsă cu bisericile», unire ce ar putea fi propagată prin inspec- ția episcopului din Șimleu, se înțelege de sigur unirea cu bisericile calvine. Și astfel se poate conclude, că epis- copul din Șimleu își perduse în cur- sul secolului XVII legătura cu mitro- polia Bălgradului și devenise un epis- cop calvinizat. Probabil, din acest mo- tiv ne-au rămas până acum necunos- cute amintirile istorice despre existența episcopiei din Șimleu. (Scrisoarea din 16 Oct. 1685 e publicată în -Tordk- Magyarkori Allam-okmănytăr-- voi. VII pag. 101—102). . /. L. Organizația cooperativă a Sa- șilor din Ardeal. Din raportul con- ferențiarului cooperativ al «Asociați- unii», prezentat în ședința Comitetului central din 5 Decemvrie a. c., extra- gem următoarele date cu privire la organizația cooperativă din Ardeal: Centrala cooperativă a Sașilor, cu sediul în Sibiiu, avea Ia începutul a- nului 1914, ca membri 252 coope- rative, și anume: 184 bănci sătești si- stem Raiffeisen cu 15,985 membri, 59 cooperative de consum cu 3,549 membri, 5 cooperative pentru valorizarea vinu- lui cu 158 membri, 1 moară coopera- tivă cu 36 membri, apoi: 1 centrală a cooperativelor de consum, 1 centrală a cooperativelor pentru valorizarea vinu- lui și Cassa de păstrare din Sibiiu (Her- mannstădter Algemeine Sparkassa). Din cele 184 bănci Raiffeisen au prezentat 177 socotelile pe anul 1913, din cari socoteli extragem următoa- rele date: Fondurile de rezervă erau K 1.444,528’63; depunerile, în mare parte dela săteni, K 10.079,131’33; ve- nitul curat: K 192,703’28. Creditele ne- cesare pentru băncile sătești, Centrala le exoperează sub condiții avantagi- oase dela Cassa de păstrare generală din Sibiiu. Aceste credite la finea a- nului 1913 au ajuns suma de K 6.192,347’87. Împrumuturile date de băn cile sătești ating cifra de K 15.383,190’62. Aceste împrumuturi s’au dat în mare parte cu 7 și 7¹/ₐ%. Cooperativele de consum au vân- dut sătenilor în anul 1913 marfă de K 1.095,977 și au împărțit la finea a- nului o rebonificare specială după marfa cumpărată de săteni, în suma de K 14,930. Ele își procură marfa în mare parte prin centrala din Sibiiu. Organizația cooperativă a Sașilor este pusă pe o bază solidă. Cooperativele desvoaltă o activitate intensivă și pre- țioasă pentru înaintarea economică, culturală și națională a poporului săsesc. * Cătră onor, noștri cetitori! A- ducem la cunoștința onor, noștri ce- titori, că publicarea lucrării d-lui Dr. Sextil Pușcariu: -Istoria literaturii noastre vechb, se va continuă mai târ- ziu, deoarece autorul fiind mobilizat, nu și-a putut revidă manuscrisul și nu poate face corecturile necesare. ■ DIN VIEAȚA ASOCIAȚIUNII. Despărțăminte. Mai mulți inte- lectuali români din Budapesta au cerut înființarea unui despărțământ în capi- tală. Cererea s’a aprobat, și cu înfiin- țarea proiectatului desp. a fost încre- dințat Dl I. Ciocan, prof. universitar în pensie. S’a înființat un nou desp. în Hu- edin. Director a fost ales Dl Dr. An- dreiu Pop. Desp. Oradea-mare s’a reorgani- zat, alegând de director pe Dl Dr. llie Stan, canonic. 36 — 508 — Direcțiunea desp. Beiuș a propus înființarea unui nou desp. în Vașcău. Cu convocarea și conducerea adunării de constituire s’a încredințat Dl Dr. I. Ciordaș, adv. în Beiuș. Despărțământul Cincul-mare este pe cale de a se reorganiza. * Agenturi. S’au înființat agenturi: în Proștea, despărțământul Agnita; în Maciova și Iaz, despărțământul Ca- ransebeș; în Chirău, despărțământul Gherla. * Taxe intrate dela despărțăminte. In urma circularei adresate de birou cu Nr. 1811 dela 7 Noemvrie 1914, ur- mătoarele direcțiuni de despărțăminte au trimis cassei centrate taxele încas- sate, anume: 1. Dir. desp. Aiud-Teiuș K 187'— 2. „ „ Băsești „ 104-— 3. „ ., Săliște „ 136'— 4. „ „ Vi șt ea „ 646'80 raportând, totodată între altele, și a- supra situației financiare a despărță- mintelor. Ținem să relevăm aici cu laudă, și pentru a servi ca îndemn și pentru alții de a face asemenea, o parte din raportul, ce ni-a fost prezentat de d-l Pavel Borzea, paroh, directorul desp. Viștea, care ne-a dovedit că, și în împrejurări excepționale ca cele de azi, se poate lucra cu succes în inte- resul Asociațiunii. Iată o parte a numitului raport: (...Conducerea despărțământului Viștea și-a dat silința ca, în cursul a- nului 1914, să satisfacă tuturor dato- rințelor luate asupra sa prin înființarea acestui despărțământ. Suntem aproape la finea anului și suntem siliți a constata, că silințele noastre au reușit numai în parte. Cauza este în primul rând mobilizarea, în gripa căreia nu am putut ținea adu- narea generală cercuală, stabilită pe 2 August în Arpașul de jos, cu care o- caziune aveam de gând să potolim cerințele, cari până atunci nu au fost împlinite. Altă cauză e neinteresarea unora dintre cărturarii noștri, condu- cători culturali ai satelor, cari nu se însuflețesc de problemele mari ale Asociațiunii, fiind total absorbiți de nevoile lor particulare». Se înșiră apoi, cu numele, membrii actuali ai despărțământului, anume: Fundatori.......................... 1 Pe vieață.......................... 6 Ordinari...........................16 Ajutători.........................356 în total membri 379 Din conspectul special se vede, că în toate cele 16 comune aparținătoare despărțământului sunt membri ajută- tori, mai mulți sau mai puțini, și în 14 sate sunt agenturi și biblioteci poporale ale Asociațiunii, deși desp. a fost în- ființat numai în toamna anului 1913. Numai 3 agenturi nu-și achitaseră taxele până la trimiterea raportului sus numit. Urmează, apoi, înșirate numele persoanelor și agenturilor dela cari s’au încassat taxele înaintate comite- tului central. Arată, mai departe, specificat, că s’au mai trimis în cursul anului, odată K 123'40, altă dată K 188'—, altă dată K 30'— și altă dată K 58'40, la olaltă K 399-80, cari cu K 646'80 trimise în zilele trecute, fac in total K 1046'60, rămânând încă un rest de plată de K 160-—. Despre această sumă re- stantă se spune în raport: «Restanțele ce le mai avem ... ne vom sili să le încassăni și administrăm. Publicând aici circulara, care până acum a ajuns numai în mâna domnilor directori și, poate, a comi- tetelor cercuale ale despărțămintelor, — 509 — rugăm, din nou organele conducătoare ale despărțămintelor, să-și dee toată si- lința a încassă și administră cassei centrale taxele dela membri și, în a- celaș timp, rugăm și pe domnii mem- bri de toate categoriile, cari pri- mesc „Transilvania”, să-și achite taxa, nerămânănd nici în anul 1915 în restanță cu achitarea acesteia și în- lesnind, în chipul acesta, funcționarea ‘Asociațiunii*, a școalei sale și a ce- lorlalte instituții ce-i aparțin. « Prelegeri economice. Dl Dr. Teodor Mihali a pus la dispoziția Aso- ciațiunii suma de 5000 cor. și un plan de muncă pentru propaganda econo- miei raționale în cadrele Asociațiunii. Propaganda se va face mai ales în co- mitatele Solnoc-Dobâca, Sătmar, Mara- murăș și Bihor, după restabilirea stă- rilor normale în țară. * Cursuri de analfabeți. Comitetul central, în ședința sa din August a. c., a votat câte un premiu de 25 cor. ur- mătorilor învățători, cari au ținut cur- suri de analfabeți: loan Cioban și Teodor Corbean din Qălgău, loan Micu din Lupoaia; Emil Sirb din Che- chiș și iulian Barzu din Petriș. Recu- noștință s’a exprimat preoților: Au- gustin Podoabă din Oălgău și Deme- triu Murășianu din Chechiș. * Cursuri de dantelerie. Comitetul central a decis, să se țină în vara a. c. 2 cursuri de dantelerie: unul în Să- liște și altul în Orăștie. S’a ținut în Au- gust cel din Săliște, condus de d-ra Lu- creția losif, ]a care au luat parte 30 de eleve. încheierea cursului s’a făcut prin expunerea lucrărilor executate. La în- cheiere a luat parte și prezidentul Aso- ciațiunii, d-1 A. Bârseanu. Al doilea curs s’a ținut în Decem- vrie în comuna Tuștea (desp. Hațeg) sub conducerea d-rei Tiberia Barcianu. * Muzeul „Asociațiunii”. Colecțiile Muzeului s’au îmbogățit cu: 16 monete vechi, dăruite de D-1 Emanuil Irimie. învățător în laza; 25 obiecte vechi de fer și 7 monete de aramă, dăruite de D-1 N. Răchițan, neg. în Săsciori; 12 modele de cusături și 10 oprege, port bănățenesc, dăruite de D-1 luliu Co- darcea, farmacist în Ecica; 2 cămăși vechi, port din lara, dăruite de D-1 Teodor M. German, din Leș; una mo- netă de argint, cu efigia împăratului Traian, duruită de D-1 Artimon Blă- jianu, preot în Obreja; 4 monete de argint, dăruite de D-1 V. Stoian, pa- roh în Ghijasa de sus; una monetă de bronz din 1704, dăruită de D-1 Si- mion Păloșan din Cața; 9 monete de argint, aflate în comuna Hădărău, și dăruite Muzeului de D-1 Petru Sabău. * Cărți distribuite gratuit solda- ților răniți și bolnavi. Asociațiunea a distribuit soldaților răniți și bolnavi ro- mâni, din diferitele spitale militare și din cele improvizate de Crucea roșie, în diferitele orașe și sate ale Monarhiei Austro-Ungare, în lunile August—De- cemvrie 1914, în total 5520 exemplare cărți și anume: în Beszterczebănya, Blaj, Briinn, Budapesta, Cisnădie, Cluj, Comarom, Cașovia, Făgăraș, Oraz, Hațeg, Liptoszentmiklos, Praga, Nă- săud, Seghedin, Sarajevo, Sibiiu, Tata, Turnișor, Timișoara, Trient, Viena, Zagreb, în unele locuri trimițându-se cărți de repețite-ori. Valoarea cărților trimise este de K1656, plus porto postai. • Biblioteca poporală a „Asocia- țiunii”. Pentru anul 19'4 și anume pentru lunile: Septemvrie, Octomvrie, Noemvrie și Decemvrie au fost anun- țate următoarele 4 cărți: Poezii, de Ștefan O. losif; Povestiri din vieața ță- ranilor, cartea a IlI-a, de I. P. Rete- ganu; Cheia de aur a raiului, tradiț- - 510 cere din nemțește, și Din trecutul Ro- mânilor ardeleni, de Dr. I. Lupaș. împrejurările excepționale, cari au venit pe neașteptate, au adus cu sine ceva întârziere la tipărirea și expe- darea cărților, precum și unele schim- bări. Astfel am înlocuit Poeziile de Șt. O. losif, cu Boalele lipicioase, de Dr. I. Chitul; Cheia de aur a raiului și Din trecutul Românilor ardeleni, le-am înlocuit cu 2 cărticele din Po- vestea vorbii, de A. Pann. Cărțile acestea, dimpreună cu Ca- lendarul Asociațiunii pe 1915, s’au ex- pedat la adresa membrilor ajutători. Aceia dintre membri, cari nu vor fi primit broșurile și Calendarul, să binevoiască a ne scrie, încă înainte de sfârșitul anului, ca să le putem tri- mite altele. Biblioteca poporală a Asocia- țiunii se va sista pe anul 1915. Având în vedere situațiunea excep- țională, creată prin evenimentele răs- boinice, în urma cărora poporul no- stru a suferit și va suferi pagube ma- teriale însemnate, așa încât pentru anul viitor nu putem aștepta un număr mai însemnat de abonați la Biblioteca po- porală, având mai departe în vedere, că distribuirea broșurilor din Biblio- teca poporală în împrejurările actuale se face cu greu și de multeori este cu totul nesigură, — comitetul central al Asociațiunii a decis, ca pentru anul viitor 1915 editarea acestei biblioteci să se sisteze. * Din „Transilvania®, revista *Aso- ciațiunib, din cauza lipsei de mijloace materiale, în anul 1915 se va scoate numai unul sau doi numeri. * Demisiunea d-lui Octavian Goga. Secretarul literar al «Asociațiunii», d-1 Octavian Ooga, aflător în concediu din Maiu 1913, și-a înaintat demisiunea sa cu ziua de 1 Noemvrie v. 1914. Postul de secretar literar deocomdată va ră- mânea neocupat. ■ BIBLIOGRAFIE. Dr. 1. U. larnik: «Oesprăche mit verwundeten Soldaten rumănischer Ab- kunft» (Convorbiri cu ostași răniți de viță românească), Prag, 1914 (editura autorului). — O nouă dovadă de iu- bire față de neamul nostru a cuno- scutului filoromân Dr. 1. U. larnîk, profesor la Universitatea din Praga, membru de onoare al Asociațiunii. Voind să vină în ajutorul medicilor și al personalului ajutător, cari îngri- jesc în felurite spitale de număroșii răniți români și nu cunosc limba noa- stră, eruditul profesor a scris o samă de întrebări și răspunsuri, mai des folosite la tratamentul răniților și bol- navilor. Întrebările și răspunsurile ace- stea, însoțite de o scurtă introducere, sunt tipărite paralel, pe trei coloane (cu totul 5 pagini): 1) nemțește sau boemește, 2) românește, scris fonetic pentru străini, 3) corect românește. Autorul pune gratuit și franco broșu- rică sa la dispoziția celor interesați (adresa: Praga 549—II). De asemenea se declară gata a transcrie scrisorile dictate de răniții și bolnavii, cari nu știu, sau nu pot scrie, și a le trimite la destinație; totodată a înlesni nești- utorilor de carte împărtășirea veștilor de acasă, transcriindu-le în scrisoare nemțească sau boemească. — Multă- mim din suflet stimatului nostru prie- tin din Praga pentru această nouă și frumoasă dovadă de dragoste, adusă în aceste vremuri grele. Cei interesați credem, că se vor folosi cu bucurie de oferta marinimoasă a bunului și statornicului nostru prietin. A. B. - 511 - Nr. 1811—1914. Circulară cătră d-nii directori ai despărțămintelor Asociațiunei în scopul încassării taxelor restante pe anul 1914. Domnule Director! împrejurările excepționale, prin cari trecem, au cauzat, fără îndoială, o sdruncinare și stagnare a multor din îndeletnicirile pacinice ale vieții. Cu toate acestea, în genere, munca pacinică își urmează cursul său neschimbat în multe privințe. Poporațiunea dela țară își continuă, cu multă încordare, lucrările agricole și casnice, silindu-se a înlocui, încât îi stă în putință, pe cei duși în răsboiu, ca astfel să asigure recolta anului viitor și, prin aceasta, existența tuturor. Meseriașii, industriașii și comercianții, cari nu au fost che- mați la oaste, de asemenea își continuă, cu multă stăruință, lu- crările pentru satisfacerea zilnică a trebuințelor publicului, avizat la munca lor. întregul organism al statului funcționează în regulă. Școalele, începând dela cele din sate până la universități, s’au deschis pretutindeni. Societatea noastră încă își continuă lucrările sale obicinuite. Biroul a făcut pregătirile pentru adunarea generală din a. c., care era să se țină la 15/28 August în Năsăud și care, din cauza împrejurărilor excepționale, s’a amânat pe mai târziu. Comitetul central și-a ținut ședințele în sensul statutelor, rezolvind afacerile curente. S’a continuat cu scoaterea revistei «Transilvania», al căreia Nr. întreit 7—9 cuprinde, în întregime, ca și în alți ani, raportul general al comitetului central pe anul 1913 cătră adunarea ge- nerală și lucrările secțiilor în anul de gestiune 1913/14, cu ane- xele lor. De asemenea s’a continuat publicarea «.Bibliotecii poporale», scoțându-se și Calendarul pe anul 1915. Cursul la Școala civilă de fete a «Asociațiunii» s’a început la 4 Septemvrie n. a. c. și prelegerile urmează regulat. — 512 — Conferențiarii «Asociațiunii», neputând eși acum la sate pentru a adunâ poporul, a ținea prelegeri, a înființa însoțiri etc., pregătesc lucrări scripturistice: scrieri pentru popor, statute și regulamente pentru însoțiri ș. a. Despărțămintele și agenturile încă au lucrat in continuu până la sfârșitul lunei Iulie. Unele din ele au ținut și adunarea cercuală pe a. c. Cu începutul lunei August însă, despărțămin- tele nu au mai putut continua cu ținerea adunărilor cercuale, cari, eră obiceiul a se ținea tocmai în jumătatea a doua a anului In chipul acesta conducătorii despărțămintelor au sistat atingerea lor cu poporul și îndeplinirea îndatoririlor impuse prin statute, între cari se numără și încassarea taxelor dela membri. D-Voastră însă știți bine, domnule Director, că «Asociați- uneai> se susține, mai ales, din taxele dela membri, cari pe anul 1914 au fost preliminate cu suma de cor. 22000, din care, până acum, a încassat numai o parte minimală. Ne adresăm, deci, D-Voastre, domnule Director, cu rugarea, să binevoiți a stărui, întrucât permit împrejurările din despăr- țământul D-Voastre, pentru încassarea taxelor restante dela membri pe anul curent și a le înainta cassei noastre centrale până la finea acestui an, făcând astfel posibil instituției noastre să-și urmeze în mod normal activitatea pentru binele poporului nostru. Ar fi păcat, că această instituție cu o menire așâ de fru- moasă în mijlocul poporului nostru' pentru a cărei desvoltare înaintașii noștri au adus atâtea jertfe, să se poticnească tocmai acum, după o existență de peste 50 ani, din lipsa de interes a celor mai aleși fii ai neamului nostru. Primiți, Vă rugăm, încredințarea deosebitei noastre stime. Sibiiu, 27 Noemvrie 1914. Andreiu Bârseanu, prezident. Romul Simu, secretar subst. Tiparul tipografiei arhidiecezane.