Transilvania An. XLV. 1 Iunie v. 1914. Nr. 6. Cursurile „Asociațiunii". «Asociațiunea» în vremea din urmă a luat un avânt îmbu- curător. în cadrele ei a început să se lucreze mai intensiv și să se facă o organizație mai conștientă. Din o instituție rece, aca- demică, încetul cu încetul, se preface într’un așezământ de po- pularizare și de răspândire a științei și a culturei, într’o societate care organizează forțele răslețe și lăsate în neștire a vieții noastre naționale. Idealul care o îndeamnă la această muncă e: unitatea culturală șl trezirea conștiinței românești în tnasse. Acest ideal a dat naștere și cursurilor «Asociațiunii». în lipsa unei școale superioare cu caracter național, care să pregătească tinerimea în spirit național și în vederea unei activități de potențare a culturii românești și în lipsa altor așe- zăminte, cari să se poată îngriji, în deplină libertate, de răspân- direa cunoștințelor în păturile largi ale cărturărimii, «Asociațiunii» îi revine greaua sarcină de a se ocupă și de a rezolvă această problemă. încă din 1908 (vezi raportul cătră adunarea generală din Șimleu) Asociațiunea a accentuat necesitatea de a se îngriji sistematic de educația cărturărimii. Spre acest scop se reco- mandau atunci două mijloace: a) publicarea unei reviste știin- țifice-literare și b) aranjarea de conferințe în centrele românești mai însemnate. Revista științifică-literară de popularizare s’a putut realiză abiă cu începutul acestui an. în toamna anului 1908 «Asociațiunea» a încercat primaoară să aranjeze și conferințe sistematice în 20 de centre românești, proiec- tând și schimbul de conferențiari. La circulara biroului central (v. Transilvania 1908 p. 191), în care se cereau despărțămintelor nu- mele celor ce vreau să țină conferințe și titlul conferinței, au răs- 16 - 202 — puns abia 8 despărțăminte, așă că comitetul central a fost silit să iee următoarea hotărîre: «Intenția biroului eră să aranjeze con- ferințe sistematice, alcătuind el programul și trimițând pentru fiecare centru mai mulți conferențiari din alte localități. în fața desinteresului ce-1 arată, însă, despărțămintele pentru aceste conferințe și deoarece cei mai mulți dintre domnii directori de despărțăminte, cari au răspuns că vor aranja conferințe, nu au indicat numele conferențiarilor și subiectele conferințelor, biroul se vede silit să stărue pe lângă despărțăminte să aranjeze singure conferințele și dacă doresc să aibă conferențiari străini să se în- grijească de invitarea lor, purtând cheltuelile lor de drum». în 5 centre s’au și ținut conferințe.¹ în vara anului 1909 într’un apel, în care stăruiam pentru aranjarea de conferințe sistematice, spuneam următoarele: «Cred că e de prisos să mai insist asupra importanței ce o au conferințele pentru intelectuali, cari se aranjează în cadrele Asociațiunii. Importanța și folosul lor real ar crește însă, într’o măsură cu mult mai mare, dacă ele s’ar ținea sistematic și dacă subiectele ce se tratează de conferențiari ar fi unitare, adecă s’ar încopciâ, lămurind o problemă sau o epocă culturală. «Se știe că orice muncă culturală lipsită de unitate și des- fășurată la întâmplare se risipește ușor, fără să lase urme dura- bile in suflete. Noi uităm adeseori că noțiunea cultură cere o muncă conștientă și reglementată de voința omului. «Deaceea socotesc căni-se impune introducerea unui sistem în conferințele ce se aranjează în cadrele «Asociațiunii». în iarna anului 1909/10 s’a și încercat să se trimită confe- rențiari în diferite centre. Au fost invitați 58 de conferențiari, ca să se angajeze la o muncă culturală sistematică. Au răspuns abia 12 inși, dintre cari 5 au fost încredințați să cutriere centrele lip- site de vieață culturală românească pe cheltuiala «Asociațiunii». Câțiva inși s’au și ținut de angajamentul luat. Schimbul de con- ferențiari nu s’a putut însă continuă în anii următori, deoarece numărul celor ce voiau să se angajeze la o asemenea apostolic culturală eră prea disparent și deoarece «Asociațiunea», în veș- nica ei luptă cu sărăcia, nu putea să suporte cheltuelile de drum ale conferențiarilor. ’ V. Transilvania, 1908 p. 197, 219 și Transilvania 1909 p. 215. - 203 - Am amintit de aceste încercări, ca să se vadă că instituția noastră n’a scăpat din vedere problema educației sistematice a cărturărimii. Dacă aceste conferințe nu au reușit, vina nu e a noastră, a celor din centru, ci ea e a se atribui lipsei de cohesiune socială și lipsei de legături sufletești conștiente dintre cărtu- rărimea noastră. Prezidentul «Asociațiunii», d-1 Andreiu Bârseanu, în discursul prin care a deschis adunarea generală din 1912 ținută în Sibiiu, constată, cu drept cuvânt, următoarele: «...Intre fruntașii noștri din diferitele regiuni nu e destulă legătură sufletească; ei nu se știu însufleți îndestul pentru acelaș ideal și nu se știu supune unei discipline stricte pentru aducerea lui la îndeplinire. O parte mare dintr’ânșii se mărginesc a-și vedea de necazurile proprii, iar alții, deși mai puțin egoiști, se izolează în cercul restrâns al împrejurimii nemijlocite, nevoind să știe nimic, de ce se întâmplă afară de hotarele comunei sau, cel mult, comitatului, în care trăesc. «Spre a ilustră această afirmare, voiu aduce un singur exemplu. «In cele câteva centre, în care avem școale secundare ro- mânești sau seminare pentru creșterea viitorilor preoți și învă- țători, s’a făcut de o vreme încoace frumosul obiceiu de a se țineă, mai cu seamă în timpul iernii, conferințe de cuprins fe- lurit pe seama publicului doritor de știință din acele centre. Ei bine, aș voi să știu, dacă chiar conferențiarii dintr’un loc cu- nosc, ce se petrece în celalalt punct; dacă de pildă, la Brașov se urmărește ce sub’ecte se tratează la Blaj și dacă la Sibiiu ne dăm seama de materiile tratate la Năsăud, la Brad și la Beiuș? — Tare mă îndoesc, că mi-s’ar puteă da un răspuns pozitiv la această întrebare, afară doar de vreo informație întâmplătoare, culeasă din vreo știre scurtă, rătăcită în coloanele nu știu cărei gazete. «Eră vorba într’o vreme de un schimb de confereițiari, ce aveă să se facă sub egida «Asociațiunii» noastre. S’a făcut, cât îmi aduc aminte, o încercare sau două, cu succes foarte frumos, cum însumi am avut prilej a constată; dar atâta a fost tot, și mai departe lucrurile au rămas tot în starea de mai înainte. «Și ce urmări favorabile ar aveă un asemenea schimb, își poate închipui oricine. Publicul nostru s’ar deprinde a se ocupă cu aceleași probleme, emancipându-se, din când în când, din cercul 16* - 204 - strâmt al intereselor locale, ne-am mai primeni ideile, ne-am cu- noaște mai bine unii pe alții și ne-am ști prețui reciproc, — cu un cuvânt: am aduce la îndeplinire acea «unire în cuget și în simțiri», pe care o cântăm de atâta vreme, dar pe care încă n’am izbutit a o înfăptui pe deplin până acum». Instituția noastră cu toate acestea greutăți, n’a renunțat la realizarea planului de a face o propagandă culturală la orașe. A în- demnat despărțămntele să aranjeze singure conferințe și serate lite- rare cu ajutorul intelectualilor din sediul lor. Și am constatat cu bu- curie că în multe centre s’au și ținut un număr frumos de conferințe și de serate literare-artistice. Din 1908—1912 s’au ținut, în total, 352 de conferințe și serate literare-artistice, cu cetiri, declama- țiuni, cântece și reprezentații teatrale. în iarna anului 1912—1913 s’au început în Sibiiu primele cursuri ale «Asociațiunii», ținându-se cu ajutorul intelectualilor de aici câte 2 conferințe într’o zi. Acest prim ciclu de cursuri ne-a dovedit că publicul ascultă cu greu două conferințe una după alta și că, lipsind legătura organică dintre ele, nu se pot face sintezele necesare oricărei educații sistematice. în iarna acestui an am încercat desăvârșirea lor, alegând o epocă, jumătatea a doua a veacului al XlX-lea, și căutând să o tratăm din mai multe puncte de vedere. Am ales jumătatea a doua a veacului trecut, deoarece în această epocă a ajuns su- fletul românesc să se manifeste pe toate terenele, și deoarece în suta a XlX-ea cade renașterea culturală și națională a neamului nostru, luând forme definite mai ales în jumătatea a doua a acestui veac. La aranjarea acestor cursuri am chemat pentru primaoară conferențiari din România și din Bucovina, pe lângă conferen- țiarii din diferitele centre dela noi. Conferențiarii reprezentau deci și ca persoane unitatea culturală a poporului nostru. Prin che- marea cărturarilor din deosebitele părți ale pământului locuit de Români, «Asociațiunea» a mai urmărit și încheierea unor legături sociale, a unor apropieri sufletești, cari ne vor fi desigur de cel mai mare folos. Cunoscându-ne sufletul, schimbându-ne ideile, și discutând problemele naționale, cari în diferitele părți apar sub forme diferite, vom reuși să creem munca unitară pentru întruparea idealurilor comune ce ne încălzesc pe toți deopotrivă. — 205 — Cursurile «Asociațiunii» aranjate deocamdată în Sibiiu, rând pe rând se vor Introduce și în alte centre, după regiuni, creând tot atâtea focare pentru răspândirea sistematică a culturii românești. «Asociațiunea» va mai încercă să intre în legături și cu societățile culturale din România și Bucovina, stăruind pe lângă ele să învite intelectuali dela noi, ca să țină conferințe în centrele mai însemnate dela ei. Realizând acest program, credem că vom putea face cel mai bun serviciu unității noastre culturale. Programul cursurilor din Sibiiu din iarna anului 1914 a fost următorul: La 8 Februarie n. dela orele 5—6'/₂: 1. Dr. loan Lupaș: Istoria universală în ultima jumătate a veacului al XlX-lea. La 15 Februarie n. dela orele 5—b'/₂: 2. Dr. loan Ursu: Istoria României dela Unirea Principatelor până astăzi. La 22 Februarie n. dela orele 5—6'/₂: 3. Ion Agârbiceanu: Cultura ardeleană în jumătatea a doua a veacului al XlX-lea. La 1 Martie n. dela orele 5—6’/₂: 4. Dr. Silviu Dragomir: Istoria Românilor din Ungaria dela 1848 până în zilele noastre. La 8 Martie n. dela orele 5 —6'/₃: 5. Dr. lancu Nistor: Istoria Românilor din Bucuvina și Basarabia în veacul al XlX-lea. La 15 Martie n. dela orele 6—7*/₂: 6. Oct. C. Tăslăuanu: Răsboiul din Balcani. Campania armatei române. Teritorul cu- cerit (cu proiecțiuni de schiopticon). La 22 Martie n. dela orele 6—7'/₉; 7. Dr. Alex. Bogdan: Literatura română dela «Junimea» până astăzi. La 29 Martie n. dela orele 6—7*/₂: 8. Dr. N. Drăganu: Filologia românească dela școala latinistă până astăzi. în Dumineca Floriilor dela orele 7—8%: 9. Al. Tzigara- Samurcaș: Istoria artelor la Români în ultimii 50 de ani (cu proiecțiuni de schiopticon). în Dumineca Tomii dela orele 7—8’/₂: 10. Simion Mehe- dinți : Cultura românească în veacul al XlX-lea. E de prisos să mai accentuăm că aceste cursuri au avut un caracter de popularizare. Conferințele nu erau și nu puteau fi întotdeauna rezultatul unor cercetări originale, ci ținteau mai - 206 - mult să dee orientări generale și să trezească interesul față de chestiuni, pe cari publicul mare nu le poate urmări singur. Avem deplina satisfacție sufletească că această primă în- cercare a «Asociațiunii» a reușit peste toate așteptările. Confe- rențiarii și-au dat silința să se achite cât mai conștiențios de însărcinarea ce au luat-o asupra lor, făcând cele mai bune ser- vicii culturii românești. La acest loc suntem datori să mulțumim tuturor conferen- țiarilor pentru bunăvoința cu care au primit invitarea Asociați- unii. In special d-lor Dr. I. Ursu, Dr. lancu Nistor, Al. Tzigara- Samurcaș și Simion Mehedinți, cari au venit din depărtări mari, ca niște adevărați apostoli, pentru a se înrola sub flamura de luptă a culturii naționale. Le mulțumim și îi asigurăm, că sămânța de idei aruncată de dânșii pe acest pământ al făgăduința nu va întârzia să dea roade. * * * Ca subiectele tratate să poată fi cunoscute în cercuri cât mai largi, ne-am hotărît să publicăm conferințele parte în rezumat, parte în întregime. Ele pot sluji de îndemn și pentru intelectualii din alte părți, cari doresc să se angajeze la munca culturală pozitivă inaugurată de «Asociațiune». Să nădăjduim că îndemnul primului nostru așezământ cultural nu va răsună în pustiu. Oct. C. Tăslăuanu. I. Istoria universală în ultima jumătate a veacului al XlX-lea. — Conferență ținută de d-l Dr. loan Lupaș, protopopul Săliștii. — Istoria universală în secolul al XlXdea. este rezultanta cioc- nirei dintre ideile scoase la suprafață de revoluția franceză și între puterile reacțiunii provocate de această mișcare furtunoasă. Vor fi mulți de credința, că întreita lozincă a revoluției: liber- tate, egalitate, fraternitate ar fi fost ceva cu totul nou, idei puse în circulație întâiașdată de revoluția franceză și menite să de- termine numai ele de aci înainte cursul istoriei universale. Adevărul, însă, e că aceste idei sunt cu mult mai vechi decât revoluția franceză, le găsim temelia bisericii creștine, care le propoveduise secoli dearândul ca pe niște principii fundamentale pentru re- formele sociale creștinești. Dacă în «declarațiunea drepturilor - 207 — naturale și sacre ale omului» se spune, că «libertatea consistă în a putea face tot ce nu vatămă pe altul», morala creștină pro- poveduiă din timpuri foarte vechi acelaș precept: «ce ție nu-ți place, altuia nmface». Iată dar, că nu poate fi vorba aci de o invenție, de un rezultat nou al curentului revoluționar dela sfâr- șitul secolului XVIII. Revoluția are cel mult meritul de a fi vulgarizat cu o violență extraordinară aceste principii sfinte, des- poindu-le de caracterul lor dumnezeeșc și aruncându-le pradă neînfrânatelor patimi omenești. Astfel istoria universală a vea- cului XIX dovedește adeseori că lozincile trâmbițate lumii mo- derne în paroxismul învolburării cauzate de revoluția franceză, prin o crudă ironie a istoriei, sTau denaturat atât de mult, încât pare oglinda unei triste și dureroase realități următoarea cu- getare istorică a lui Eminescu: «Libertatea e libertate de a ex- ploata, egalitatea e egalitate de a deveni tiran ca și vecinul meu, fraternitatea jm moft ilustrat prin ghilotină»... Năzuințele lui Napoleon de a întemeia o monarhie univer- sală au trezit, in toate părțile Europei, popoarele din somnolența seculară și au dat naștere cu timpul unor curente tot mai puter- nice spre independența națională. Astfel în jumătatea a doua a se- colului XIX și începulul⁻sec. XX una dintre caracteristicele de că- petenie ale istoriei universale este tendința de a crea state naționale. Deaceea timpul acesta poate fi numit epoca naționalismului. Ca o reacțiune contra monarhiei universale și contra cosmopoli- tismului se întărește tot mai mult simțul de aparținere la o singură individualitate națională, de prețuire și iubire a tuturor însușirilor și comorilor proprii naționale; fiii aceluiaș popor se simt cu mult mai strâns uniți sufletește decât în vechime. Altă- dată d. e. un boier din Țara-Românească sau Moldova se simțiă mai apropiat sufletește de un nobil ungur sau polon, decât de țăranul român, care-i munciă moșia. Acum însă legătura sufle- tească, dintre clasele sociale ale aceluiaș popor e mai puternică decât învechitul spirit de castă sau tagmă socială. Alături de acest curent național, ca a 2-a caracteristică de căpetenie a istoriei universale moderne amintim industrialismul expansiv și imperialist, care ia proporții tot mai uriașe în- deosebi la cele mai însemnate dintre marile puteri, (Anglia, Germania, Statele-Unite) cari formează sprijinul de căpetenie al echilibrului mondial. Pe când în epoca feudalismului erau - 208 - numai state agricole, industrialismul modern a îndrumat pretu- tindeni Ia îmbrățișarea industriei, prin ceeace s’a îmbogățit bur- ghezimea și a prins putere muncitorimea. Iar bunăstarea maselor aduce cu sine înflorirea și întărirea curentului național, chiar și în acele părți unde încă n’a putut ajunge la biruință politică, unde puterile teritoriale au reușit să țină încătușată in anume bariere însuflețirea națională. Ideea fundamentală a lui Napoleon: alianța Europei con- tinentale contra Angliei se continuă prin alianța sfântă. Dina- stiile Romanow, Habsburg, Hohenzollern, Bourbon voesc să reprezinte Europa contra Angliei și Americei, dreptul dinastiilor contra drepturilor popoarelor, vechimea contra înnoirilor. Lo- zinca lor eră: pacea e cea mai de căpetenie datorință cetățe- nească. Dar curentul liberal și democratic nu-1 putură sugrumă timp îndelungat puterile reacționare; el birui în Anglia, unde liberalii ciuntiseră la 1830 din privilegiile conservatorilor și în Franța, unde revoluția din Iulie 1830 așeză in persoana lui Louis Philipp de Orleans un adevărat burgHez pe tron. Unda libera- lismului aduse Europa vestică în contrast cu reacționarismul Prusiei, Austriei și Rusiei. In revoluțiile din 1848 s’a pronunțat în mod și mai hotărît curentul național, deși n’a fost încă atât de puternic, ca să cu- cerească biruința. în parlamentul din Frankfurt s’au întrunit 600 de reprezentanți ai națiunii germane și unitatea Germaniei părea ' ajunsă în pragul realizării, dar regele Prusiei, Friedrich Wilhelm IV, fiindcă nu voia să recunoască suveranitatea poporului, a ' respins coroana de împărat, ce i o oferise acest parlament. Ten- dințele naționale ale Italienilor, în J1848, n’au putut ajunge la j biruință din cauză, că bătrânul Ifadetzky a reușit să înfrângă j mișcările naționale în Italia și să salveze stăpânirea austriacă. | în Ungaria ele fură sugrumate cu ajutorul Rusiei. Astfel ca j rezultat al mișcărilor din 1848—Q rămase faptul, că între Prusia i și Austria s’a icuit ura, care avea să le ducă la ciocnirea dela Konigratz și Sadowa, iar de altă parte spori puterea și vaza j Rusiei, care se credeă acum ce! mai însemnat factor în politica I Europei. Din timpul lui Petru-cel-Mare Rusia porni pe calea \ progresului. Turghenieff spune, că «Petru-cel-Mare a turnat cu ’ ciubărul cultura vesteuropeană în poporul rusesc, bine știind, că sănătatea acestuia e destul de tare, ca să poată mistui străi- — 209 — nismul». în testamentul politic, ce i-se atribue, Petru-cel-Mare spune, că Dumnezeu «i-a îngăduit a vedea, că poporul rus este chemat în viitor a domină asupra Europei întregi», deaceea îndrumă pe urmașii săi «a se apropia cât mai mult de Con- stantinopol și de Indii, căci cine va domn! acolo, va fi adevă- ratul suveran al lumii», tot astfel ii sfătuește «a legă și reuni împrejurul lor pe creștinii ortodocși răspândiți fie în Un- garia, fie în Turcia, fie în sudul Poloniei; a se face centrul lor, sprijinul lor, și a stabili de mai nainte o predomnire universală printr’un fel de autocrație sau de supremație sacerdotală». Țarul Nicolae I, dupăce reuși să sugrume pornirile revo- luționare din Ungaria și Polonia, crezu că e sosit timpul spre a împlini, măcar în parte, unele dispoziții din testamentul lui Petru-cel-Mare, aducând întreagă peninsula balcanică sub influ- ența rusească. întâmpinând împotrivire din partea Sultanului. în- cepi, răsboiul crimele (1853—56), în care Franța, Anglia și Sar- dinia sprijiniră pe Turci. Rușii fură strâmtorați. Țarul Nicolae muri de supărare încă înainte de căderea Sebastopolului (1855). Pacea se încheie la 1856 prin congresul din Paris, sub condu- cerea lui Napoleon III, care prin plebiscitul din 1852 se pro- clamase împărat și ridică acum Franța la importanța primei puteri pe continent. Austria, participând la acest răsboiu, și-a atras ura Rusiei fără a profită cât de puțin din altă parte. Preponderența Franței în politica europeană fu un bun prilej pentru pregătirea unității Italiei și pentru unirea princi- patelor române. Politica lui Napoleon III avea ținta de a spori, prin succese diplomatice și răsboinice, gloria Franței și de a consolida imperiul său uzurpat. La Solferino fu bătută armata austriacă. Regele Sardiniei Victor Emanuel_1T (il Re Galantuomo) cuprinse partea cea mai mare a Lombardiei. în primăvara anului 1860 Toscana, Parma, Modena, Romagna se uniră cu Piemontul, Statul cel nou: J talia Italienilor începe la 13 Aprilie .1.860, Jtalia de Sud și Sicilia o cuceri Garibaldi cu 1000 de oameni. în 14 Martie 1861 luă Victor Emanuil titlul de «rege al Italiei din mila lui Dumnezeu și din voința națiunii»... Capitala țării eră Florența, dar parlamentul italian destinase încă din 1861 cetatea eternă, Roma, ca viitoare capitală a Italiei. Unitatea Italiei se desăvârși apoi la 1866, câștigând în urma răsboiului pruso- 210 — austriac Veneția, și la 1871, când răsboiul franco-german îi dărui și Roma. Pe când unitatea Italiei se înjghebă prin diplomația as- cuțită a lui Cavour și vitejia lui Garibaldi^ unitatea Germaniei o făuri Bismarck prin foc și sabie. Rivalitatea dintre Austria și Prusia trebuia să ducă la conflict. Bismarck înțelese curând, că pe orizontul germanismului nu pot străluci doi sori. împăratul Francisc losif chemă în 1863 la un congres în Frankfurt pe principii germani, dar Bismarck înduplecând pe regele Prusiei Wilhelm de a participă la acel congres, a zădărnicit intențiile lui Fr. losif. Apoi a reușit să complice pe Austria în răsboiul germano-danez pentru Schleswig-Holstein (1864), a căror câr- muire pruso-austriacă, în formă de «condominium» avea nea- părat să provoace conflictul cel mare și răfuiala definitivă între Prusia și Austria. în vara anului 1866 Austria, având să lupte în 2 fronturi, birui în Italia, rămase însă înfrântă la Konigrătz și Sadowa de ai mata Prușilor, cari porniră spre Viena. în pacea încheiată la Praga (în August 1866) se dovedi înțelepciunea di- plomatică a lui Bismarck, care știu înduplecă pe Pruși să re- nunțe la orice câștig teritorial în paguba Austriei, prevăzând de pe atunci, că o alianță cu Austria va deveni mai târziu necesară. Italiei a cedat Austria Veneția. Pierzându-și influența în afară, monarhia habsburgică s’a transformat în monarhia dualistă austro-ungară (1867). Pentru gloria “Franței și pentru Napoleon 111 a devenit fa- tală neutralitatea, observată față de răsboiul pruso-austriac. Ex- pediția nenorocită a lui Napoleon III în Mexico, cu tragicul sfârșit al arhiducelui Maximilian, fratele împăratului Francisc losif, încă îl împiedecă dela o intervenție mai hotărîtă în acest răsboiu. După încheierea păcii a cerut fără rezultat «compen- sații» pe malul stâng al Rinului și a cercat, iarăș zadarnic, să câștige prin cumpărare Luxemburgul ori Belgia s’o atragă pe partea Franței. Bismarck așteptă acum răsboiul cu Francezii, pentru care se ivî momentul, când coroana Spaniei fu oferită prințului Leo- pold din familia Hohenzollern-Sigmaringen. Napoleon III, pro- testă contra acestei candidaturi și principele Leopold renunță la ea. Dar când Napoleon ceru dela regele Prusiei Wilhelm declarația, că nici in viitor nu va admite o asemenea candida- - 211 - tură, acesta-1 refuză și Franța declară Prusiei răsboiu în Iulie 1870. Napoleon speră, că Germanii de Sud, Austria și Italia îl vor sprijini contra Prusiei. După primele biruințe ale armatei germane, Victor Emanuil II și Francisc losif au renunțat la pla- nurile lor de intervenție. Franța fu strâmtorată și dripită, împă- ratul Napoleon detronat și a treia republică franceză pioclamată. Thiers începu pertractările de pace, dar rămase încremenit au- zind pretensiunile germane. Bismarck răspunse scurt și rece: «așadar’ vom luptă mai departe». In sfârșit pacea se încheie in Maiu 1871 la Frankfurt: Franța cedează Prusiei Alsacia și Lo- taringia germană și se obligă a plăti despăgubire de răsboiu 5 miliarde franci. în 18 Ianuarie 1871 în castelul din Versailles, Wilhelm, regele Prusiei, fu proclamat împărat al Germaniei Italia unită își dobândi capitala: Roma. Iar papa cercă să-și spo- rească puterea spirituală, dupăce o pierdu pe cea lumească: se suprapuse conciliilor: dogma infalibilității, care provocă în Germania lupta culturală (Kultiirkampf). Acum factorul de căpetenie în politica Europei continen- tale deveni Germania. La Berlin se întrunesc reprezentanții marilor puteri europene spre a revizui pacea preliminară, în- cheiată între Rusia și Turcia la San-Stefano în Martie 1878. Desbaterile sunt conduse de Bismarck, dupăcum cele din Paris (1856) fuseseră conduse de Napoleon III. Pe temelia așternută de congresul din Berlin a odihnit pacea Europei timp de 3 decenii. Pacea preliminară dela San-Stefano întinse hotarele princi- patului bulgar până la Marea Egeică. Anglia se împotrivi. Astfel Bulgaria fu micșorată; în sudul Balcanilor Rumelia oiientală rămase provincie turcească. Rusia fu silită a primi soluția pro- pusă de Anglia, la care s’au alăturat și celelalte puteri. România pentru sprijinul dat Rușilor pierdu Basarabia și primi în schimb Dobrogea. Această nedreptate eră răsplata României pentru jertfele însemnate de sânge în cursul acelui răsboiu, căci — dupăcum spunea lordul Beaconsfield, în legătură cu reclamațiunile românești — : «în politică ingratitudinea este ade- seori răsplata pentru cele mai bune servicii». — Mai mult a profitat din congresul dela Berlin Austria, căreia i-s’a îngăduit să ocupe Bosnia și Herțegovina. Turcii s’au împotrivit, dar la urmă neavând încătrău s’au împăcat cu explicarea sofistică a tratatului, că ocupațiunea nu e egală cu anexiunea (care avea — 212 - să urmeze tocmai la 30 de ani) și cu nădejdea, că vor veni timpuri mai bune pentru semilună. Anglia a tras folos din slăbirea Turciei: și-a asigurat insula Cipru și s’a întins în Egipet. Duelul între Rusia și Anglia s’a continuat în Asia centrală. (Afganistan, Turkestan). In Octomvrie 1879 între Germania și Austria se încheie o alianță contra Rusiei. Domnitorii acestor două împărății consi- deră de a lor sfântă datorie a priveghiă și păzi pacea popoa- relor; alianța lor nu are nici o tendință agresivă, e numai de natură defensivă: alianță pentru pace și sprijin reciproc! Dacă una dintre cele 2 monarhii va fi atacată de Rusia, ori de altă putere, care stă în legătură cu Rusia, ceealaltă îi vine în ajutor cu întreagă puterea sa militară, dacă va fi atacată din altă parte, va observă neutralitate binevoitoare. în 1882 s’a alăturat la această alianță și Italia din cauză că Franța ocupase la 1881 Tunisul, pe care intenționa să-l ocupe însaș Italia. Aceasta e geneza triplei alianțe. Existența acestei alianțe fu adusă de Bismarck la cunoștința lumii numai la începutul anului 1888, când politica de revanș pentru Sadowa ridicase valuri amenin- țătoare în Franța, care se pregătiâ de răsboiu contra Germaniei, iar Rusia contra Austriei. In discursul parlamentar rostit la 6 Tebr. 1888 spunea Bismarck cu privire la durata contractului de alianță următoarele: «Keine Grossmacht kann auf die Dauer im Widerspruch mit den Interessen ihres eigenen Volkes an dem Wortlaut irgend eines Vertrages kleben, sie ist schliesslich genbtigt, ganz offen zu erklăren: Die Zeiten haben sich geăn- dert, ich kann das nicht mehr». — Nu e lămurit cuprinsul con- tractului încheiat cu Italia; nu se știe, dacă Italia și-a luat vreun angajament și față de Austria ori numai față de Germania, și față de aceasta chiar numai în cazul unui atac din partea Franței, căci d. p. în chestia marocană, la 1906, Italia păși pe față contra Germaniei, care rămase numai cu sprijinul Austriei, pe când toate celelalte puteri, cu America împreună, sprijiniră Franța, care astfel putu să-și stabilească și întindă protectoratul său în Marocco. Împăratul Wilhelm II nu întârzie atunci a mulțumi ministrului austriac Goluchowski pentru «excelentele servicii de secundant». Iar la 1908, când Austria anexă Bosnia și Her- țegovina, Italia nu avu nicidecum atitudinea unei aliate, ci mai - 213 - curând a unei rivale a monarhiei în peninsula balcanică, năzuind să stăpânească amândoi țărmii Mării adriatice, pe când pentru mo- narhie Adria liberă e chestiune de existență, căci dacă s’ai întinde Italia în peninsula balcanică, având și legături dinastice cu Muntenegrinii, înjghebând și alianță cu Sârbia și România, ar strânge ca într’un cerc de fier monarhia habsburgică, dela Sud-Vest până la Sud-Ost, unde începe a o îmbrățișa Rusia. Cătră sfârșitul secolului XIX se ridică la rangul de mare putere și Japonia, dupăce ocupă în răsboiul cu China partea de Sud a Mandjuriei (1894). In conflictul dintre China și Japonia s’au amestecat 3 puteri europene: Germania, Rusia și Franța. Wilhelm 11 alarmă lumea cu pericolul, ce ar putea să aducă asupra Europei o invazie a rassei galbene, din partea Asiei. După îndrumările lui zugrăvi profesorul Knakfuss un tablou cu efect: Budha plutind pe un tron de nori aduce moarte și peire rassei albe. China plăti despăgubire de răsboiu Japoniei 700 mii. mărci. Astfel în cea dintâiu ciocnire a rassei galbene se dovedi, că naționalismul este și aici mai tare, decât considerațiile de rassă. Secolul al XX-lea îl deschide, în istoria universală, răsboiul buro-englez, în care iasă mai trist la iveală lăcomia fără scrupule și fără nici o îndreptățire morală a industrialismului față de ero- ismul înălțător al celor ce conduși de simțul național își apără moșia, fără a o puteâ scăpă de jugul străin. Sub conducerea lui Botha, Dewet, Delarey și Kriîger Burii se afirmară cu multă vitejie, până când in Maiu 1902 Eduard VII le oferi pacea. Prin anexarea teritorului lor bogat în aur și pietri scumpe puterea mondială a Angliei crescu, întinderea ei asemenea. Anglia stă- pânește azi ’/₅ din întreagă suprafața pământului și mai mult decât V« din totalitatea omenirii. Din cauza răsboiului cu Burii a ajuns într’o «splendidă izolațiune». Mai târziu la 1903, încheie însă Eduard al Vll-lea o «entente» cordială cu Franța și o ali- anță cu Japonia (până la 1915). Simțindu-se în stare a luă lupta cu Rusia, care se întindea prea mult spre Răsărit, Japonezii atacară la 1904 flota rusească de lângă Port-Arthur. Până în Septemvrie au reușit să respingă pe Ruși din Mandjuria de Sud. La începutul anului 1905 căzii Port-Arthurul. Stossel se predă lui Nogi. Rușii abia câștigară câteva rezultate mai mici. Toate luptele mai însemnate le pier- dură. Răsboiul ar fi durat mai departe, dar Japonezii nu mai - 214 - aveau bani. Englezii și Americanii nu voiau să le dea împrumut. Englezii șireți, ca totdeauna, profitând de încurcătura Rușilor, au cucerit Tibetul de Sud-Ost, ocupând Lhassa, capitala lui Dalai Lama. Apoi temându-se că aliații lor Japonezii, prea își întind aripele, nu i-au mai sprijinit. Astfel ei fură siliți să încheie pacea în Sept. 1905 fără despăgubire de răsboiu din partea Rușilor, ceeace a fost o mare lovitură pentru Japonia, cea mai săracă dintre marile puteri. Mulți Japonezi de supărare au făcut harakiri. După convenția încheiată la 1903 cu Franța, Eduard VII ajunse în August 1907 la înțelegere și cu Rusia (Tripla entente} cercă să desfacă și Austria de Germania, dar nu izbuti. Spre a încurcă ițele politicei germane în Turcia și Orient, pregăti revoluția junilor Turci în 1908, de care profită Austria pentru a anexă Bosnia și Herțegovina, Italia spre a ocupă Tripolis și statele din peninsula balcanică spre a-și întinde stăpânirea și asupra conaționalilor de sub jugul turcesc. Dar despre acestea va fi vorbă mai pe larg într’o conferență următoare. Ideea națională, pe care istoria universală din ultima jumă- tate de secol o duse treptat, deși cu prețul multor jertfe de sânge, la o serie întreagă de succese mari, încă n’a ajuns pre- tutindeni la biruință. Mai sunt încă popoare frânte prin graniți politice și împărțite sub diferite stăpâniri. Mai sunt state poli- etnice, în cari ciocnirile naționale, de fiecare zi, prefac vieața într’un adevărat « bellum omnium contra omnes», dar tocmai împrejurările acestea nefirești vor contribui să accelereze izbânda naționalismului și să încununeze evoluția istorică pretutindeni cu realizarea și desăvârșirea statelor naționale. 11. Istoria României dela 1856. — Rezumatul conferențci ținute de d-l Dr. loan Ursu, profesor de istorie la universitatea din lași. — Cele două principate au fost atâtea veacuri despărțite din cauza concepției de stat, după care ele erau considerate ca moșia Principelui, a șefului statului. Când Ștefan cel Mare a ajuns victorios la București, nu s’a gândit să confiște Capitala și Muntenia, ci a respectat dreptul de proprietate al familiei - 215 - Basarabilor, așezând pe tronul din București un membru din acea familie, pe care-1 credea devotat S’a mulțumit prin urmare să aducă Muntenia în sfera politicei sale fără a se gândi să o anexeze. Numai după schimbarea concepției că țara este proprie- tatea Principelui și cu înrădăcinarea ideilor de suveranitate a poporului din veacul al 19-lea își face loc ideea unirii printre fiii națiunii din amândouă principatele. Călduroasele opintiri ale Românilor sunt ajutate dela jumătatea veacului de împre- jurări favorabile, ivite în urma răsboiului Crimeei, cari cereau crearea unei barieri contra Rusiei la gurile Dunării. Dacă po- porul român n’ar fi existat, el ar fi trebuit să fie inventat, căci necesitățile politicei europene cereau un piedestal contra Rusiei la Dunărea de jos. Astfel năzuințele partizanilor unirii au concordat cu năzu- ințele lui Napoleon 111 de a crea un stat la gurile Dunării, care să fie o stavilă contra expansiunii teritoriale a colosului mos- covit peste Dunăre. La congresul din Paris (1856) Franța a sprijinit cu multă căldură tendințele Românilor și a izbutit a face să triumfe principiul unirii prin crearea unei Curți de jus- tiție la Focșani și prin unificarea măsurilor și uniformei militare din amândouă țările. Odată principiul câștigat, Românii șțiură să clădească edi- ficiul măreț al unii ii prin alegerea aceleeaș persoane în amân- două țările (1859), iar providența făcea că noul ales să aibă toate calitățile cerute pentru a înfăptui opera măreață: pătrun- dere a împrejurărilor, știință în a le forță și multă abnega- țiune și jertfire de sine în vederea realizării idealului. El a pus temelia României prin secularizarea mănăstirilor, împroprietă- rirea țăranilor și realizarea unirii complecte în contra voinții Turciei și a altor state vecine. Poporul românesc capătă apoi un principe din o familie strălucită europeană, care continuă opera cu multă încordare și izbuti să ducă barca cea nouă a statului printre cele mai peri- culoase stânci înălțându-și țara, în urma unui răsboiu contra Turcilor în unire cu Rușii, — unde Prințul Carol avîi comanda supremă —, la rang de stat independent, pe care nu întârzie să-l proclame regat (1881) — punându-și pe cap Coroana de oțel, făurită din tunurile luate dela dușman. - 216 - Dar pe cât de grea a fost opera aceasta, de a formă din două țărișoare nebăgate în seamă un regat cu autoritate, tot așa de grea a fost consolidarea internă, căci noi n’am moș- tenit aproape nimic din trecut și a trebuit să clădim totul din nou: școli, cazărmi, linii ferate, drumuri, vapoare, clădiri pu- blice etc. Nu e decât o jumătate de veac și ce diurn frumos, ce operă măreață! Totuș nu suntem decât la jumătatea dru- mului, dar țara noastră va ști să meargă cu aceeaș viteză, căci deviza este: înainte și tot înainte! Istoria literaturii noastre vechi. Cursuri populare de Sextil Pușcariu. 14. MITROPOLITUL DOSOFTEIU. «Acest Dosofteiu mitropolitul nu era om prost (=simplu) de felul lui; eră neam de mazîl, prea învățat; multe limbi știă, elenește, latinește, slovinește și alte. Adânc din cărți știă, și deplin călugăr și cucernic și blând ca un miel; în țara noastră pe aceste vremi nu se află om ca acela». Faima lui de om învățat și cu- cernic trecuse hotarele țării sale și când Dosofteiu cere dela mitropolitul din Moscva buchi pentru tipărirea cărților sale, acesta, trimițându-i-le îi răspunde: «că șî mai departe de noi a pătruns obșteasca mărire pentru a ta urmare a lui Hristos» și «am aflat despre strălucita ta evlavie cătră Domnul Dumnezeu și râvna cea dumnezeiască și fierbinte ce ai în lucrurile credinței tale ortodoxe... cu mintea ta aleasă». Se chemă cu numele mirean Dimitrie Bărilă. Părinții lui — pe tatăl său îl chemă Leontari și eră negustor, iar pe mamă-sa Misira — par a fi fost Aromâni de origine; câteva aromânisme în limba lui Dosofteiu indică acest lucru. S’a născut pe la 1624 și a fost mai întâiu călugăr la Pobrata (pe la 1649), apoi episcop de Huși (1658) și de Roman (1659), iar la 1671 ajunse mitropolit al Moldovei. La 1673 emigrează cu Petriceicu-vodă în Polonia, unde-1 întâlnim iarăși la 1686, urmând cu sfințenie moaștele Sfântului loan, pe care Sobiețchi le-a dus de la Suceava la Jolchiev în Polonia. Acolo muri la anul 1694, în 13 Decemvrie. - 217 — Munca lui a fost neobosită și prin numeroasele sale tra- duceri (între care pentru întâia oară se dădea Românilor Li- turghia, Molitfelnicul și Octoihul) el a contribuit mai mult ca oricare alt scriitor bisericesc din secolul al XVlI-lea la stabilirea definitivă a graiului strămoșesc în biserică. Prin mânile sale au trecut multe manuscripte și cărți, pe marginea cărora el face notițe și din care își scoate material pentru marea sa operă de compilațiune pe care o tipări, la 1682, subt titlul Vie ața și p e- treacerea sfinților. Pentru întâia oară se dădea în această carte în mod sistematic o alegere a celor mai însemnate vieți ale sfinților, scoase cu deosebire din cele douăsprezece cărți de inineie grecești. Ele sânt, pe lângă Psaltire, cea mai literară parte din toate scrierile bisericești și prin conținutul lor variat au format lectura de predilecție a timpului. între alte cărți bisericești, el tipărește, la 1673, șî o Psal- tire în versuri. Ideea de a versifică psalmii nu e originală, deși lucrarea lui Dosofteiu e cea dintâi încercare de acest soiu la ortodocși. în apus, dimpotrivă, Calvin versificase câțiva psalmi, dându-le astfel forma potrivită spre a putea fi cântați în bise- rică, iar poetul francez Clement Marot publicase cu mai bine de un veac înainte parafrazarea psalmilor în versuri. La Ro- mânii trecuți la calvinism întâlnim deasemenea traduceri după psalmi și alte cântări religioase, uneori versificate, între altele și traducerea în versuri (din ungurește) a psalmilor, făcută de Ște- fan Fogarași și păstrată în copia (din a. 1697) lui Ion Viszki. Biserica catolică la început a luat poziție ostilă în mod ho- tărît contra lor, dar văzând trecerea cea mare pe care o aveau, a făcut ceeace făcuse în atâtea alte cazuri, a dat șî ea o tra- ducere deosebită. La Poloni, catolicul Ion Kochanowski, cel mai mare poet al timpului său, a dat o traducere în versuri, tipărită la 1577, care a devenit clasică. Pe aceasta a cunoscut-o de sigur Dosofteiu, poate prin prietenul său Miron Costin, și psalmii poloni i-au servit de model. El adoptă aproape toate formele de versificație, lungimea versurilor, împărțirea în strofe și chiar șî felul rimei. Cu toate acestea n’a rămas de sigur fără influență asupra lui nici versul popular, pe care de sigur îl cu- noștea și pe care une-ori se pare că-1 imită. Versurile lui Dosofteiu nu sânt curgătoare, iar accentuările nefirești ale silabelor jignesc tot atât de mult urechea noastră, pe cât 17 - 218 - ne supără banalitatea rimei, necorectă de cele mai multe ori, și precum'îngreunează înțelesul multele umpluturi. Șî în celelalte scrieri ale sale limba lui e neîngrijită, cu expresii improprii, cu con- strucțiuni și întorsături greoaie, adesea influențate de originalul slavon sau grecesc, cu un prea pronunțat colorit dialectal și mai ales cu multe neologisme. El împrumută fără multă alegere cuvinte din limbile originalelor sale și — ceea ce ne bate mai ales la ochi — are un număr măricel de latinisme. Cu atât mai defectuos și impropriu devine felul său de exprimare în versuri. Având bunăoară să facă o rimă la cuvântul «socotință» el nu se sfiește de a plăsmui din grecescul d ^ozxooaxt' £>(= resping, desavuez) un cuvânt «aposcorachință», pe care apoi însuși se simte dator să-l explice prin următoarea notă marginală: