
        Transilvania

 An. XLV. 1 Maiu v. 1914. Nr. 5.



La Chestiunea manualelor în școalele
noastre secundare.*

      Stăruințele Asociațiunii de a concentra sub scutul ei pe
toți profesorii dela gimnaziile, școlile civile și normale și insti-
tutele superioare românești din patrie cu gândul, ca deoparte
să pornească între dânșii oareșcare schimb de idei și o muncă
literară mai întețită, iar de altă parte ca prin împreuna lucrare
a acestora să vie într’ajutorul instrucției și a educației tinerimei
române, învrednicesc toată luarea aminte și tot sprijinul moral
și material din partea înaltelor noastre foruri bisericești.

      Păcat, însă, că în urma stării de drept a institutelor noastre
diecezane și în special a gimnaziului nostru din Beiuș, profe-
sorii dela acest institut numai în măsură foarte redusă pot să
profite de ajutorul și foloasele pe care ni le-ar aduce munca
întreprinsă de secția școlară a «Asociațiunii» cu privire la scrierea
manualelor de școală.

      La gimnaziul nostru instrucția în clasele superioare, V.—VIII.
— precum se știe — se face în limba maghiară, afară de studiul
religiunei și cela al limbii și literaturii române. în gimnaziul
inferior limba de propunere e cea românească, dar și aici istoria
și geografia se predau în limba maghiară.

      E lucru prea firesc, că precum la celelalte institute așa și
la noi în clasele inferioare cu manualele de pân’acum, deși sunt

      * Publicăm aceste observări și ale d-lui profesor Dr. C. Pavel din Beiuș,
pentruca ele să poată fi cunoscute tuturor profesorilor dela școalele noastre
secundare. Ținem însă să rectificăm o greșală a d-lui Pavel: Secția școlară
nu vrea să edeâ ea manuale, ci numai să dea profesoriloi ocazia de a co-
labora la edarea de manuale mai bune decât cele de azi. Asociațiunea, din
nenorocire, nu dispune de o astfel de organizare încât să poată luă în
manile sale o astfel de chestiune grea și să o ducă la îndeplinire. Ea se
mulțumește, deocamdată, cu rolul pe care și l-a fixat în ședința de astăvară
a secției școlaie (Vezi «Transilvania», 1913, pag. 383 și urm.). Dr. O. Oh.


13

162 -


întocmite amăsurat Planului Regnicolar de învățământ, scrise
însă și în mare parte traduse într’o limbă greoaie, întortochiată
și nefirească, am întâmpinat și întâmpinăm și astăzi mari greutăți.
Drept ce, în măsura în care o pretinde aceasta situația noastră
specială, și noi profesorii dela gimnaziul din Beiuș ținem să contri-
buim la realizarea țintei urmărite de secția școlară a «Asociațiunii».

      Decât că apreciind mai deaproape «Chestiunea manualelor
în școalele noastre secundare» Sibiiu 1913, Raportul secției șco-
lare cătră ședința plenară a secțiilor știențifice-literare din 14 Iulie
1913, precum și Apelul cătră direcțiunile tuturor institutelor
noastre mai înalte de învățământ, din Septemvrie 1913 — sunt
necesitat să constat, că secția școlară a «Asociațiunii» a făcut
un plan de operație fără ca măcar în parte să fi studiat terenul
unde are să opereze.

      Punctul de plecare al secției școlare cu privire la unifi-
carea planului de învățământ și, în consecință, cu privire la con-
fecționarea manualelor de școală este greșit și, pe semne, această
secție nu cunoaște diferitele raporturi dintre institutele noastre
mai înalte și guvern.

      Se știe că gimnaziile gr.-cat. adecă cel din Blaj și din
Beiuș în lipsa de autonomie, precum și cel din Năsăud, grăni-
țăresc sau fundațional cum este, stau sub conducerea ministe-
rului reg. ung. de culte și instrucțiune publică. Aceasta va să
zică, că în aceste gimnazii românești regulamentul și planul de
învățământ este una cu cela al institutelor ungurești, care stau
sub nemijlocita conducere a ministerului. In clasele superioare
V—VIII ale gimnaziului nostru din Beiuș acest plan este impus
întocmai ca în institutele statului, excepționând studiul religiunii
și al limbii române, al cărei plan de propunere trebuie să se
acomodeze planului pentru limba maghiară, (cl. V. retorică, cl.
VL poetică, VII. lit. veche, VIII. lit. modernă dela 1800). In
gimnaziul inferior deasemenea e tot acest plan, decât că afară
de istorie și geografie este executat în limba românească, așa cum
se face aceasta pe de-a’ntregul la gimnaziile din Blaj și Năsăud.

      Așadară cu privire la aceste trei gimnazii aici nu poate fi
vorba de unificarea planului de învățământ, ci numai de faptul,
că planul regnicolar, impus de sus, la aceste trei gimnazii:
Blaj-Năsăud-Beiuș inferior să se execute cu ajutorul acelorași
manuale. în cazul acesta s’ar puteâ ajunge și la vre-o unifor-

- 163


mitate în terminologia tehnică. Cu scrierea acestor manuale
însă va trebui să așteptăm noul plan de învățământ regnicolar,
ce acum se pregătește în ministerul de culte și instrucție și
despre care deja și ministrul Jankovich a făcut amintire.

      Cu totului altul e raportul între gimnaziile din Brașov și
Brad, între institutele gr.-or. și guvern, în urma autonomiei bi-
sericești. Aceste gimnazii își pot modifică, unifica și potrivi
planul de învățământ, fiindcă în aceste școli românești ministrul
n’are decât numai drept de control, încolo planul de învățământ,
împărțirea materialului, orarul ș. c. 1. cad în competența lor.
Manualele dela aceste institute — ce-i drept — sunt aprobate
de înaltul minister, dar nu din punctul de vedere al planului
regnicolar.

      Nu-i exchis, însă, ca la scrierea acestor manuale gimna-
ziile autonome, unde grăesc motive pedagogice, ici-coleă să se
acomodeze planului regnicolar și în chipul acesta unele din
manualele lor s’ar putea întrebuința și în celelalte institute. Dar,
zic, a stărui așă a priori pe lângă unificarea unui plan de învă-
mânt, obligător pentru toate gimnaziile românești, este încă prea
de vreme și azi e cu neputință.

      De aici urmează că nici manualele nu pot fi toate aceleași,
la toate gimnaziile noastre românești. •

      Ba chiar nici la propunerea limbii române nu ne potrivim
cu gimnaziul din Brașov, de vreme ce în gimnaziile de sub
conducerea ministerului de instrucție, Blaj, Beiuș și Năsăud, în
clasa VII. se propune lit. veche românească, iar la gimnaziul
din Brașov tot în aceeaș clasă (VII.) se predă teoria poeziei
dramatice.                       *

      Dacă, însă, totuș e vorba să se facă ceva în privința ma-
nualelor și încă în felul contemplat de secția școlară a «Aso-
ciațiunii», profesorii noștri dela cele două institute diecezane
bucuroși se angajează la munca ce li s’ar cere, notând că între
manualele de care astăzi avem mai mare trebuință, pe planul
dintâi vin:

      1. Gramatica limbei române pentru cl. I.—III. gimn.

      2.       Un legendar românesc pentru cl. I.--II., cu mai multe
poezii și cu mai scurte lecturi decât cele din legendarul de
V. Onițiu.

      3. Istoria literaturii române.


13

- 164 -


      4.       O crestomație, poezie și proză românească pentru cl.
VII.—VIII. — Dl V. Onițiu, directorul liceului din Brașov amin-
tește, că d-sa a compus deja un fel de manual (litografiat) de
istoria literaturii române, dar acesta ar mai trebui complectat și
revizuit. Tot d-sa voește să mai scoată o crestomație româ-
nească. Dela gimnaziul nostru din Beiuș profesorii Dr. Al.
Pteancu și Dr. C. Pavel ar putea conlucra la completarea și
revizuirea acelei istorii a literaturii române, precum și la com-
punerea unei crestomații, cu atât mai vârtos că și dânșii dejă
de mult plănuesc scoaterea unei Antologii românești pentru cl.
VII.—VIII, gimnazială. Profesorul Dr. P. Hetcou deasemenea
este aplicat să lucreze cu vre-un alt coleg la o gramatică ger-
mană pentru cl. 111.—IV. gimn.

      5.       Istoria bisericească pentru elevii gr.-cat. Acesta este
manualul, de care azi avem cea mai urgentă trebuință și asupra
căruia țin să atrag îndeosebi luarea aminte a d-lor din sub-
secția profesorilor de religiune. No pân’acum întrebuințăm:
Compendiul istoriei universale a bisericii catolice de Dr. V.
Szmigelski, Blaj 1897. Cetind acest manual scris pentru tine-
rimea română gr.-cat. te prinde mirarea și nu-ți poți da seamă;
cum un preot român a putut să scrie și cum în Blajul lui Ino-
cenții! Clain s’a putut aprobă un manual ca acesta, care de zeci
de ani (ediția I. e din 1886) e o adevărată insultă la adresa
bisericii gr.-cat. românești. Această istorie — abstrăgând dela
limba imposibilă — nici măcar amintire nu face despre trecutul
bisericii române, nimic nu știe despre actul Unirii, un cuvânt
n’are asupra luptelor și rolului bisericei unite cu Roma în vieața
poporului nostru. Care va să zică, elevii noștri gr.-cat. nesmintit
trebuie să știe, că prin veacul al VIH-lea Irlanda se numea «In-
sula sfinților», elevii noștri trebuie să știe cine a fost sf. Ansgar
și când s’au încreștinat Cimberii din lytland și Etiopii din Africa;
elevii noștri trebuie să cunoască apostolatul lui Adam Schall
prin China, dar tot în aceeași vreme despre biserica lor, trecutul,
suferințele, munca culturală și bărbații prin care s’a ilustrat
această biserică nu le este îngăduit să cetească și să știe ceva,
cașicum noi Românii nici până azi n’am fi creștini.

      Cu astfel de cunoștințe de istorie bisericească au părăsit
elevii noștri de zeci de ani încoace băncile gimnaziului și apoi
unde mai pui și alte metehne cu care aveau de furcă până acum.

- 165 -


      Drept ce subsecția pentru religiunea gr.-cat. să-și ție de
datorie a cerne materialul manualelor de religie pentru tine-
rimea gr.-cat., depărtând din acestea tot ce servește mai mult la
zăpăcirea băieților. (Așa sunt manualele pentru cl. V., VI. și VIL).
Iar pentru clasa VIII, să se scrie un manual de istorie biseri-
cească, în care pe lângă cuvenita tratare a istoriei universale a
bisericei creștine, să se pună deosebit preț pe cunoașterea bi-
sericei românești. I. în specia), pe temeiul nouilor cercetări și
rezultate, să se scrie un tratat asupra în creștinării Românilor și
asupra organizaței bisericei române până la 1537, până la Unio
trium nationum. 11. Să se evidențieze soartea bisericei române
până la Unire, urmăririle sub reformațiune, nizuințele principilor
transilvăneni. III. într’un capitol separat să se desvălească în
adevărata lui lumină istorică actul Unirii și după aceea istoria
bisericii unite până în zilele noastre. Intelectualii noștri, crescuți
prin cele internate din fundațiile marilor bărbați ai bisericii
noastre, idee n’au, că cine a fost Inocențiu Clain, Petru Paul
Aaron ș. c. I. Poftească, cine nu crede, să se convingă. Și pricina o
poartă nebăgarea noastră de seamă, care nici când n’am știut re-
liefa aceea, cu ce am contribuit la propășirea neamului nostru.

      Ba eu aș merge și mai departe și într’o scurtă reprivire
aș învedera starea religioasă și a Românilor din Regat, Buco-
vina, Basarabia, precum pe cea a Aromânilor resfirați prin munții
și văile din Balcani. In chipul acesta am da elevilor noștri și
câteva cunoștințe de istorie națională, despre care în cei opt
ani de liceu n'aud nimic. Istoria bisericei române este istoria
neamului românesc.

      Subscrisul voind să dau o icoană cât se poate de
completă a lipsurilor dela institutele noastre diecezane, am tratat
chestia manualelor și cu domnii colegi dela școala normală
(preparandie). Am făcut-o aceasta deoparte din motivul, fiindcă
dlor n’au răspuns la apelul secției școlare din 2 Decemvrie 1911
(Chestiunea manualelor, Sibiiu, 1913, pag. 3), de altă parte fiindcă
Îndeosebi subsecția profesorilor dela institutele preparandiale a
accentuat marea lipsă de manuale bune și potrivite, ce se re-
simte la aceste institute.

      Domnii colegi dela institutul preparandial din Orade au
făcut următoarele observații și propuneri:

      1. Cu privire la studiul limbei române:

-- 166 - -


      a)       Poetica d-lor Dr. I. Rațiu și Al. Ciura ar mai trebui
întregită cu câteva modele de poezii;

      b)       Retorica de Pletosu și Gheție, precum în gimn. așa și
pentru școala normală este un manual imposibil;

      c)       Istoria limbii și a literaturii române de E. Hodoș nu
mai corăspunde nici chiar celor mai modeste cerințe.

      II.      Religiunea. Dl profesor P. Tămăianu excepționează
Principiile speciale sau dogmatice ale religiunii creștine de Dr.
I. Rațiu și Compendiul de Istorie bisericească de Dr. V. Szmi-
gelsky din 1886.

      III.     Istoria naturală pentru cursul I.—II. (Biologia) trebuește
de urgență. La acest manual lucrează deja dl Cornel Szabo,
profesor la institutul din Orade și Nicolae Mihulin la cel din Arad.

      IV.       Dl prof. Dr. Gh. Miculaș accentuează marea lipsă ce
se simte îndeosebi cu privire la studiul Somatologiei pedago-
gice și zice că scrierea unei Somatologii nu se mai poate amână.
Tot dl prof. Gh. Miculaș relevă lipsa unui manual pentru Orga-
nizația școlară, deoarece cel de Dr. Balo, — Dr. Pipoș tratează
organizația școlilor de stat și nu ceea a școlilor confesionale.

      V.       Dl profesor P. Tămăianu observă, că Matematica de
T. Ciontea și Geometria de P. Cupcea nu mai corăspund.
Planul e învechit. Profesorul Petru Tămăianu deja a înaintat
ministerului de culte și instrucțiune publică pentru aprobare un
manual de Fizică prelucrat, amăsurat noului plan de învățământ
în școlile noastre normale.

      Corpul didactic dela școala civilă de fete din Beiuș a luat
deja angajamentul de conlucrare cu alți colegi la manualele de
care au trebuință.

      în ce privește fondul pentru tipărirea manualelor, corpul
profesoral dela Beiuș nu poate oferi nimic din venitele amintite
de secția școlară din simplul motiv că nu le are. La gimnaziul
nostru examenele de emendare nu se taxează, examenele par-
ticulare sunt foarte rari, iar prelegerile publice le ținem gratis.
Când se încassează ceva, venitul este al Asociațiunii.

      Dacă e, însă, vorba să dau totuș un răspuns pozitiv în pri-
vința aceasta și dacă e să se înființeze un fond pentru tipărirea
manualelor, eu aș propune, ca în vederea acestui scop, să se
taxeze înscrierea elevilor cu suma bagatelă de 25—50 bani. în
chipul acesta an de an am putea strânge câte 100—200 cor.

- 167


      Decât că, dacă e vorba să se simtă pe ce pune «Asocia-
țiunea» mâna, eu unul întreg planul de aranjare al chestiei ma-
nualelor așa cum l-a contemplat secția școlară nu-1 aflu de po
trivit și am ferma convingere, că «Asociațiunea» pe calea aceasta
nu va fi în măsură nici pe departe să contribue la realizarea
scopului ce-1 urmărește. Zăticneala și pe mai departe își va
lua drumul înainte, pentrucă nicăiri în lume o societate cultu-
rală și literară care se mărginește numai la îndemnuri și sfaturi,
acolo unde trebuește și altceva, n’a scos treaba la căpătâiu.

      Am arătat că secția școlară nu și-a dat seama de pedecile
ce stau în calea unificării planului de învățământ; în urma acestor
pedeci și greutăți am arătat, că e cu neputință o platformă co-
mună ce privește scrierea manualelor pentru toate școlile medii
românești.

      Cu înființarea unui fond pentru tipărirea manualelor dease-
menea n’am ajunge departe, deoarece în privința aceasta ar
trebui mai întâiu să se statornicească oareșcare proporție, amă-
surat căreia diferitele institute vor avea să contribue la acel
fond în cotizații mai mici ori mai mari, dupăcum va fi nu-
mărul manualelor întrebuințate de dânsele. Cum e, confuzia e
gata. Dar abstrăgând dela aceasta, mie îmi pare că vine cam
șod vorba aceea: institutele să facă fond pentru tipărirea ma-
nualelor, apoi tipărite odată aceste manuale, tot institutele res-
pective, elevii din ai căror fileri s’au tipărit, să le cumpere iar
pe bani gata. Care va se zică să le și tipărească, să le și plătească.

      Considerând toate acestea, modesta mea observație la cam-
pania pornită de secția școlară în chestia manualelor este:

      1.      Statornicit fiind odată faptul, că aproape toate manualele
românești dela școlile medii, normale, și școlile civile de fete
azi nu mai corăspund, iar unele lipsesc cu desăvârșire: «Aso-
ciațiunea» în vederea acestor lipsuri, trebuie să deschidă o edi-
tură de manuale școlare.

      2.      în scopul acesta să se facă o recunoaștere a raportu-
rilor diferitelor școli românești, cari au plan comun de învă-
țământ și cari nu, — între cele cu plan eterogen, cari ar fi stu-
diile, ce s’ar putea întrebuința întocmai. (Cum sunt studiile de
limba și literatura română).

      3.      Din diferitele grupări de școli, cum ar fi: a) Gimna-
ziile din Blaj, Beiuș, Năsăud; b) Brașov, Brad, tot astfel s’ar

168 -


    cercetă și raporturile dintre școlile normale din Sibiiu, Blaj,
   Orade, Arad, Caransebeș și Gherla; apoi școlile civ. de fete
   din Sibiiu, Beiuș, Blaj și Arad: «Asociațiunea» la fiecare specialitate
   ar designa 2—3 profesori care se impun ca atari și, făcând cu
   dânșii învoială, li-ar încredința confecționarea manualului. Pre-
   zentâudu-i-se din partea acestora manuscrisul secția școlară l-ar
   revidâ cu alți bărbați de școală și, încât manualul respectiv ar
   fi destinat pentru școli, unde din punct de vedere al moralei
   și al religiunei au cuvântul și Ven. Consistoare, cum sunt șco-
   lile din Beiuș, Orade, Blaj, Gherla, manuscrisul s’ar înainta și
   acestor foruri bisericești și numai după toate acestea s’ar cere
   aprobarea din partea înaltului minister.

          Ediția ar fi — lucru firesc — a «Asociațiunii». Autorii ar
   primi un onorar după tocmeală ori un anumit procent. «Asocia-
   țiunea» în 2—3 ani și-ar scoate toată cheltuiala, tipărind în chipul
   acesta cărți bune și reclamate de o lipsă generală.

          Din această procedură a «Asociațiunii» ar rezultă o seamă
   de lucruri bune:

          a)       Autorii s’ar mântui de neplăcerile și încurcăturile edi-
   tării. Cine odată la noi scoate o carte, e sigur, că nu mai
   scoate a doua.

          b)       S’ar ajunge la uniformitatea manualelor — încât e cu
   putință — și la unificarea terminologiei știențifice.

          c)       S’ar ținea seamă în cea mai mare măsură de cerințele
   limbii române.

          Apreciez mult bunele intenții ale «Asociațiunii», dar până
   când o instituție culturală de felul ei într’o chestie atât de în-
   semnată ca instrucția și educația tinerimei române — sau ce
   rost au cuvintele «Literatura română și cultura poporului român» ?
   — va face numai pe agentul care «să între în legătură cu li-
   brăriile, respective cu tipografiile editoare în scopul de a stabili
   condiții cât se poate de avantajoase și de uniforme în ce pri-
   vește edarea manualelor» (Raportul secț. școl. 1/14 Iulie 1913
   pag. 4) — și nu se face singură stăpână pe toată afacerea aceasta,
   fie cam în chipul indicat mai sus, fie într’altul și mai bun — eu
   unul nu cred, că pe urma acestor plănuiri și schimbări de scri-
   sori să ne alegem cu ceva; cel mult vom puteâ zice cu poetul:
   «Formele se schimbară, dar răul a rămas».

         Beiuș, Ianuarie 1914.                   Dr. Constantin Pavel.

169


       Istoria literaturii noastre vechi.

          Cursuri populare de Sextil Pușcariu.

CAPITOLUL III.

          Epoca de înflorire (1640—1720).

                 12. PRIVIRE GENERALĂ.

     După strălucirea de o clipă a lui Mihaiu Viteazul, urmă Mediul cul-
un timp zbuciumat, în care istoria Românilor prezintă înfățișarea tural.
tristă a unui șir necurmat de sfâșietoare lupte interne. Stările
politice din Ardeal nu erau mai favorabile unei desvoltări cul-
turale, astfel încât șî acolo, după activitatea de douăzeci de ani
a harnicilor traducători de scrieri bisericești în limba română,
nu mai vedem tipărindu-se, în curs de jumătate de veac, nici o
carte. Dar munca traducătorilor ardeleni n’a fost stearpă, ci
pilda lor a fost imitată și tălmăcirile pe românește se extind șî
asupra altor ramuri literare. Astfel văzurăm, în cele dintâi patru
decenii ale veacului al XVlLlea, traducându-se și copiindu-se,
în cele mai opuse colțuri ale românismului, scrieri cu un con-
ținut variat, care nu mai aveau decât slabe legături cu bise-
rica. Literatura ieși din incinta bisericii, ea fu democratizată,
limba română iși câștigă drepturile ei naturale, și astfel nu tre-
buiau decât să se ivească stări politice mai favorabile pentru
ca poporul românesc, dotat dela fire cu calități intele-
ctuale strălucite, să desvolte o activitate literară înfloritoare.
Condițiile acestea fură date când pe tronurile celor două Prin-
cipate ajunseră Domni luminați, care se îngrijiră șî de starea
culturală a popoarelor lor. Șirul lor îl deschide, în Țara-româ-
nească, Mateiu Basarab (1632—1054) și în Moldova, Vasile Lupu
(1634—1653). Subt ei și subt urmașii lor, cu deosebire subt
Domnii munteni Șerban Cantacuzino (1678—1688) și Constantin
Brâncoveanu (1688—1714), literatura nu mai e surghiunită în mă-
năstiri, ci principii români sânt protectorii oficiali ai ei. în același
timp, între boierii celor două țări se ivesc tot mai mulți căr-
turari și unii dintre ei, precum Udriște Năsturel, Stolnicul Can-
tacuzino, frații Greceanu, Radu Popescu în Muntenia, Grigore

- 170 —


           Ureche, Miron Costân, Ion Neculce în Moldova sânt erudiții tim-
           pului și cei mai de seamă scriitori. în același timp, în fruntea
           bisericii române stau arhipăstori luminați, care sprijinesc năzuin-
           țele culturale sau apar înșiși ca literați: Varlaam și Dosofteiu în
           Moldova, Ștefan, Varlaam, Teodosie și mai ales Antim și Da-
           maschin în Țara-românească, lorest, Simeon Ștefan și episcopul-
           martir Sava Brancovici în Ardeal.

  Tiparul. Prin sprijinul ce-1 acordă domnitorii literaturii, se reintro-
           duce șî tiparul, mai întâi în Muntenia, unde o sută de ani nu
           mai lucrase tipograf, apoi în Ardeal, și în sfârșit, subt Vasile
           Lupu, se activează întâiul teasc tipografic șî în Moldova. Tiparul
           încă nu ajunge, e adevărat, un mijloc de a răspândi cultura în
           păturile cele mai largi ale populațiunii, căci el e încă prea
           scump și lipsesc cu desăvârșire spiritele comerciale, care să
           știe trage folos material din setea de învățătură a populației.
           Astfel el păstrează în tot cursul veacului al XVII-lea un caracter
           oficios, și nici o scriere distractivă sau istorică nu vede în timpul
           acesta lumina tiparului.

  Cărți de Totuși, întâia oară în acest secol, tiparul iese din serviciul
  legi. excluziv al bisericii și vedem tipărindu-se cărți de legi. înce-
  putul îl face Pravila dela Govora (1640), tradusă după un no-
  mocanon slav de călugărul Moxa. Ea apare subt protecția
  lui Mateiu Basarab și cuprinde încă legiuiri curat bisericești,
  destinată fiind numai pentru preoți. în predoslovie se spune
  curat că «întru mână de mirean să nu dea, nice la măscărici,
  să nu fie tocmealele sfinților apostoli și a sfinților părinți bat-
  jocurile». După șase ani (1646) apare însă marea lucrare juri-
  dică «scoasă din cărți elinești și lătinești» de logofătul Eu-
  strati e, Pravilele împărătești cunoscute șî subt numele de Pra-
  vila lui Vasile Lupu, care alcătuesc «unul din cele dintâi coduri
  în Europa în limbă națională» (S. Longinescu).

Decăderea în măsură ce limba română se întrebuințează tot mai mult
culturii sla-ₛpᵣₑ SCOpUᵣj literare, se restrâng cunoștințele de siavonește.
voue. |ₙc£ țₐ ₛfâᵣșitiil veacului al XVl-lea am văzut că se înmulțesc
actele scrise românește. Numărul lor crește în secolul al
XVII lea atât de mult, încât cele slavone devin tot mai rare.
Cu toatecă limba slavonă se învață mai departe la școlile mă-

— 171


năstirești, cunoscătorii acestei limbi sânt tot mai puțini, și Mi-
tropolitul Dosofteiu se plânge de lipsa de știință de carte slavonă
de pe vremea sa. Dicționarele slavo-române, al căror număr se
înmulțește, sânt șî ele o dovadă de necesitatea tot mai mare a
lucrărilor ajutătoare pentru înțelegerea cărților slavone, care se
mențin încă în biserică. Deșî între anii 1680 și 1720 se tipăresc
in Muntenia optsprezece scrieri slavo-române, ele aparțin toate
literaturei bisericești și singura carte tipărită numai în slavonește
e o gramatică a acestei limbi.

      Dar chiar șî în sânul bisericii se încinge o luptă mocnită
împotriva limbei slavone și deșî tradiția e încă puternică șî con-
servatismul clerical îi pune piedeci necurmate, graiul strămoșesc
câștigă redută după redută și sfârșește prin a izbândi o victorie
definitivă șî în lăcașul de închinare. Relațiile literare dintre cele
trei provincii locuite de Români devin din ce în ce mai strânse,
apar ediții speciale destinate pentru Românii de peste hotare,
iar și ucenicii autorilor bisericești trec dintr’o provincie în alta
ca să continue opera măieștrilor lor. Astfel se stabilește, prin
biserică, o unitate culturală a tuturor Românilor, pe care o
exprimă Mitropolitul Teodosie chiar in prefața Liturghiei de la
1680 cu cuvintele: «între Rumâni ce zisem, cuprindem șî pe
Moldoveni, că tot dintr’o fântână cură». Românismul se accen-
tuează de acuma chiar șî în titlul cărților. Astfel Cazania lui
Varlaam și Pravila lui Vasile Lupu se numesc «Carte româ-
nească de învățătură».

      Ajungând Mateiu-vodă pe tronul Țării-românești, el ur-
mează tradiția înaintașilor săi din neamul Basarabilor și din ti-
pografia sa din Câmpulung și, mai în urmă, din Govora, voește
să trimeată cărți bisericești «Bulgarilor, Sârbilor, Ugrovlahilor,
Moldovenilor și alții», care aveau aceeași lege și «același vestit
dialect slovenesc ca limbă». Dar vremile trecute nu mai puteau
fi înviate. Centrul ortodoxismului în haină slavonă începuse
de-acum să se mute spre est, în Rusia, din ce în ce mai pu-
ternică. Dar dacă nu ne-a mai fost dat ca să fim purtătorii
culturii slavone, soarta a voit ca din sânul Românilor să se
nască cel mai mare apostol cultural al împărăției moscovite.
Cel ce avea să devină la vârsta de treizeci și ș ,pte de ani ve-
stitul mitropolit al Chievului, acel erudit ca nimeni altul în


Literatura
religioasă.


Străduin-
țele lui
Mateiu Ba-
sarab. Pe-
tru Movilă.

172 -


            întreg sud-estul european, cel ce a înființat vestitele școli ru
sești și a răspândit în întreg răsăritul creștin cărți bisericești,
eră un fiu de Domn moldovean. Petru Movilă (născ. în
1596), zguduit în suflet de sângeroasele lupte ce se dădeau
între membrii familiei sale pentru tronul Moldovii, schimbă hla-
mida de purpur ce io ținea în perspectivă ambițioasa sa maică
cu haina modestă de monah. învățatul rus Wenelin zice despre
el: «E întrebarea, care dintre cei doi bărbați cu numele Petru
este reformatorul îndrăsneț al imperiului rusesc și căruia prin
urmare i se cuvine titlul istoric de «mare», Petru 1, împăratul
Rusiei, sau Petru Movilă?» Dela el primi Mateiu Basarab buchile
pentru tipografia sa, dar tot ei, prin concurența sa puternică,
a fost cauza că tipografia Domnului muntean nu puteă emulă
cu cea din Chiev. Astfel, în curând, alăturea de cărțile slavone,
încep să apară cărțile românești. E adevărat că tipăriturile pentru
slujba bisericească (Liturghierul, Molitvelnicu), etc.) urmează să
fie slavonești (în număr de nouăsprezece), dar pe lângă Pravilă,
încep să se introducă timid șî scrieri bisericești pentru folosința
preotului, tipărite românește. începutul se face cu Cazaniile, iar
pe la sfârșitul domniei lui Mateiu Basarab (1650—1652), apar
trei cărți româno-slave (înmormântarea preoților, Botezarea și
Miruirea, și Sfințirea bisericilor), în care tipicul e arătat românește.
Noul Te- Mateiu-vodă nu și-a restrâns însă părinteasca sa privighere
stament de ₐₛᵤpᵣₐ țării sale, ci s’a îngrijit șî de hrana sufletească a Româ-
Băigrad. ₙjțₒᵣ ₐᵣ₍jₑ)ₑₙi; (jₑ care-1 legă tradiția de protector, întemeiată în
mod atât de strălucit de un înaintaș al său. Chiar din cea dintâi
carte românească ieșită de subt teascurile govorene, el făcu o
ediție anume pentru Transilvania, apoi trimise la Alba-Iulia bu-
chile cu care aveă să se înceapă acolo noua serie de tipărituri, iar
«smeritul» («taha») Silvestru, tipograful său, trecu munții ca
să se pună în serviciul episcopului român din Ardeal. Ce mul-
țumită mai frumoasă îi puteau aduce primitorii, decât următoa-
rele cuvinte prin care pentru întâia oară se exprimă la noi în
mod hotărît nu numai trebuința unei limbi literare românești,
ci și ideea unității noastre etnice? «Aceasta încă vă rugăm să
luați aminte că Rumânii nu grăesc în toate țările într’un chip,
încă neci într’o țară toți într’un chip ; pentr’aceaia cu nevoie poate
să scrie cineva să înțeleagă toți, grăind un lucru unii într’un
chip, alții într’alt chip: au veșmânt, au vase, au altele multe nu

— 173 —


    le numesc într’un chip. Bine știm că cuvintele trebue să fie ca
    banii, că banii aceia sânt buni carii îmbiă în toate țările, așâ
    și cuvintele, acealea sânt bune, carele le înțeleg toți. Noi derept
    aceaia ne-am silit, den cât am putut, să izvodim așa cum să
    înțeleagă toți; iară, să nu vor înțeleage toți, nu-i de vina noa-
    stră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat Rumânii printr’alte țări,
    de și au mestecat cuvintele, de nu grăesc toți într’un chip».
    Cuvintele acestea se găsesc în predoslovia, iscălită de Mitro-
    politul Simion Ștefan, a Noului Testament tipărit la Bălgrad


(Alba-lulia) în anul 1648. Traducerea se întemeiază șî ea pe


    «intorsura de demult», pe care o îndreptează însă nu numai în
    privința limbei, ci șî cu privire la text, care se colaționează,
    precum ni se asigură, cu textele slavone, latine și grecești, tot
    astfel precum Psaltirea, apărută cu trei ani mai târziu, se spune
    că eră tradusă de-adreptul din limba jidovească. Deșî asemenea
    afirmațiuni trebue primite cu oarecare rezervă, nu e mai puțin
    adevărat că «Noul Testament» e rodul unor serioase năzuințe
    de a răspândi cultura printre Românii ardeleni din partea unor
    bărbați luminați, precum eră superintendentul Calvinilor Ștefan


Geley sau Gheorghe Râkoczy, care «cu mult chelciug» trimitea
tineri «în țări străine, să învețe cu de-adinsul cuvântul lui Dum-
nezeu din scriptura jidovească». Astfel, cartea aceasta e cea mai
de valoare traducere biblică ce o avem noi, deopotrivă izbu-


tită prin claritatea stilului, ca șî prin frumsețea limbii. Ardealul a
fost provincia românească în care limba strămoșească a pătruns
măi de vreme în biserică. Aici știința de carte slavonă eră mai
puțin'răspândită, aici s’a răspândit mai intâi cuvântul lui Dum-
nezeu în limba națională, și la lățirea lui contribue în mare
măsură mai târziu un Moldovean, dascălul Vasile St urzea,


     ca harnic traducător al cărților de slujbă bisericească. Multele
    manuscrise (Ceasloave, Octoihuri, etc.) din vremea aceasta do-
    vedesc că preoții de la sate nu mai puteau întrebuința cărțile
    slavone și deci eră iluzorică porunca pe care în anul 1698 o
    dădu patriarhul Ierusalimului Dionisie episcopului Atanasie, când
    îl sfinți la București, ca să se nevoiască ca slujba bisericii «să
    se citească pe slavonească sau elinească, iar nu românească».


Gelos de înflorirea culturală de la curtea rivalului său din Mitropolit.


    lara-românească, Vasile Lupu întemeiază ia lași vestita școală
    de la Trei Ierarhi, eu o tipografie, în care apar, pe lângă «Pra-


Moldovei
Varlaam.

174 —


    vilă», cele Șapte taine (1644), în traducerea logofătului E us t rat i e.
    în străduințele sale, Domnul moldovean e ajutat de Mitropo-
    litul Varlaam, cunoscut mai ales pentru Răspunsul (1645)
    ce-l dădu Catehismului calvinesc din anul 1642, dupăce mai
    întâi se ținuse în Iași un sinod ecumenic, la care participară șî
    ierarhi ruși și greci din țările vecine. Opera de căpetenie a
    lui Varlaam e însă Cazania «adunată din toți tâlcovnicii Evan-
    gheliei, dascăli bisericei noastre», tipărită la Iași, în anul 1643,
    subt titlul Carte românească de învățătură. în opoziție cu Ca-
    zania lui Coresi, tâlcuirile textului evanghelic nu se pierd în
    subtilități teologice, ci ascultătorilor li se dau predici în care
    sânt povestite viețile sfinților. Astfel importanța literară a acestei
    scrieri e deosebită, iar limba lui Varlaam, fiu de țăran din re-
    giunile Putnei, este viguroasă, deși are un colorit dialectal pro-
    nunțat. Activitatea lui Varlaam fu continuată de urmașul
    acestuia, Dosofteiu, a cărui operă e atât de importantă încât
    vom reveni asupra ei.

Biblia dela Subt Șerban Cantacuzino limba română pătrunde tot mai
București. ₐdâₙc

                  în biserică. Subt privigherea Mitropolitului Teodosie se
Damaschîn Pu^l,c^ cu cheltuiala Domnului și se împart în toată țara, în dar,
amasc ⁱⁿ'^zyzz/-^/ₐ (1680), Evanghelia și Apostolul La 1688
apare apoi într’o splendidă ediție, la București, Biblia întreagă,
tradusă cu multă osteneală din grecește de boierii din jurul
Domnului, dându-se astfel pentru întâia oară neamului româ-
nesc întreaga Scriptură sfântă în graiul strămoșesc. Cu toate
acestea, subt domnia lui Șerban-vodă și în tot cursul lungei
Domnii a lui Brâncoveanu, căruia îi plăcea să treacă de pro-
tectorul ortodoxismului, vechea tradiție a limbei slavone se men-
ținu încă în biserică. însuși Mitropolitul Teodosie apare ca
păstrător al acestei tradiții, declarând în introducerea Liturghiei
din 1680, că dă românește numai tipicul, pentru ca preoții ne-
cunoscători de slavonie sau de grecește, să poată ști slujba,
«iară liturghia toată a o prepune pre limba noastră și a o muta,
nice am vrut, nice am cutezat». De asemenea Antim Ivireanul,
care a contribuit atât de mult la promovarea literaturei biseri-
cești, nu are nici o publicație curat românească de ritual. Cel
care prin activitatea sa neobosită a făcut pasul din urmă pentru
izbânda desăvârșită a limbii românești în biserică, traducând,
pe lângă multe alte scrieri bisericești, șî toate cărțile de ritual

.... 175 —


(Molitvelnicul, Ceaslovul, Octoihul, Triodul, etc.) a fost urmașul
lui Antim în scaunul episcopesc din Râmnic (1708), Damas-
chin (+ 17/5), care mai nainte purtă modestul titlu de «dascăl».

      Activitatea traducătorilor nu se restrânse însă asupra scrie- Literatura
rilor religioase, ci ea se îndreptă tot mai cu dinadinsul asupra profană,
literaturei profane, care formă lectura de predilecție a publi-
cului mare.

      Istoria lui Varlaam și loasaf e azi o carte populară, pe Varlaam și
care țăranii noștri o citesc cu aceeași plăcere ca pe Epistolia Maicii loasaf.
Domnului sau Minunile Sfântului Sisoe. Prin secolul al XVIl-lea
însă gustul literar al claselor suprapuse nu eră prea rafinat și
astfel vedem că însuși învățatul cumnat al lui Mateiu Basarab,
U d r i ș t e Năsturel, e cel ce tălmăcește din slavonește în limba
țării sale această istorioară naivă, în care e preamărit creștinismul.

      Cu încetarea culturii slavone începe să se simtă tot mai învățăturile
viu nevoia de a tălmăci pentru păturile largi ale populațiunei Neag°e
și acele cărți pe care cu o sută și mai bine de ani înainte le Y’.^a ¹UI

•         ' ¹            ,   ,                ,            ,         Nifon.

scriseseră Românii in limba literară a timpului, in cea slavona,
sau pe care streinii le scriau despre Români. Astfel la a. 1654
s’au tradus într’o frumoasă limbă românească învățăturile lui
Neagoe Basarab. Mai veche cu un an este traducerea din sla-
vonește a Vieții lui Nifon de Ga vrii, protul mănăstirei dela
Atos. Această scriere hagiografică e de cea mai mare impor-
tanță istorică, căci descriind viața plină de fapte mărețe ale pa-
triarhului de Constantinopol Nifon, care a petrecut câtva timp
la curtea lui Radu cel Mare, și ale cărui moaște au fost aduse
în țară și așezate la mănăstirea Dealu de celalalt mare Basarab,
de Neagoe, cuprinde o mulțime de date istorice despre Ba-
sarab de cea mai mare însemnătate.

      Tot pe timpul acesta se află un traducător șî pentru corpul Letopisețul
cronicelor moldovene, scrise în limba slavonă și deci acum neîn- moldove-

’                      nesc.

țeles de cei mai multi. Deși o astfel de traducere nu ni s a păstrat,
existența lui e mai presus de orîce îndoială, prin mărturisirea
întâilor cronicari naționali, care vorbesc mereu de un Letopiseț
moldovenesc. Acesta erâ traducerea în românește a corpului de
cronici slavone, într’o redacție mai completă decât a lui Azarie,
ajungând până ia Domnia lui Petru Șchiopul.

— 176 —


Cronica lui Șî istoria altor țări stârnește interesul unora dintre tradu-
Brancovici. cătorii acestui timp. Astfel cunoaștem trei manuscrise ale unei
traduceri făcute în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, pe
cât se pare, de Gheorghe Br anco vi ci, fratele episcopului
ardelean și cuprinzând Cronica Slov eonilor, Iliricului, Misiei cei
din sus și cei din jos.

Versuri de- Nu lipsesc nici încercările versificate. Astfel, din anul 1609
spre loasaf avem o traducere în versuri a cântării prin care loasaf stăln-
stalpmcul.                                                               ,

           nitul își ia ramas bun de plăcerile lumești și se încrede scu-
           tului sigur al pustietății din codru. Scriitorul acestor stihuri e
           un Dosofteiu din Hurez.

                 Nu vom mai cită alte scrieri, căci cele înșirate ne permit
           să ne formăm o idee despre ceea ce formă pe timpul acesta le-
           ctura de predilecție a publicului. De altminteri, cât timp mate-
           rialul bogat de manuscripte din biblioteca Academiei Române
           și din colecțiile câtorva particulari nu va fi studiat, cu greu
           ne-am puteă face o idee lămurită asupra întregei literaturi pro-
           fane din această epocă. Sigur e că multe din copiile din a doua
           jumătate a veacului al XVIlI-lea, și chiar de mai târziu, sânt fă-
           cute după traduceri mai vechi. Ceea ce merită însă a fi relevat
           e faptul că, începând cu anul 1700, când Antim tipărește la
           Snagov Floarea Darurilor, literatura distractivă cucerește șî ti-
           parul, rezervat până atunci numai cărților patronate de biserică
           sau de curte. Astfel se întâmplă că la anul 1714 văzu lumina
           tiparului chiar șî Alexandria, această carte «plină de basme și
           scornituri», precum o numește Miron Costân.

Influența De pe la mijlocul secolului al XVll-lea scrierile distractive
grecească. ₙᵤ ₘₐj ₛₐnt traduse excluziv din limba slavonă, ci tot mai des
întâlnim tălmăcirile din limba «proastă grecească» (neo-greacă).
De asemenea logofătul Eustratie spune că a «scos» pravilele «din
limba cea mai subțire și mai ascuțită», și tot din grecește e
tradusă și Biblia de la 1688.

                 Grecii se întâlnesc de vreme în Țările române. înteme-
           indu-se (la anul 1359) mitropolia Ugro-Vlahiei, domnitorul
           Alexandru cere patriarhului din Constantinopole să-i trimeată
           un arhiereu. Cel dintâi arhipăstor al acestei mitropolii e un
           Grec (lacint Critopol) și tot Greci au fost cei doi urmași
           ai săi. Șî mai târziu vedem pe Domnii munteni invitând la curtea

- 177 -


           lor fețe bisericești din răsărit, unde întâlnim Greci învățati ca
          pe Nifon și ca pe Oavril, biograful său. Dar Grecii au venit
          mai ales după cucerirea Constantinopolei de Turci, adesea ne-
          chemați. Un panflet bizantin («Coborîrea lui Macarie în Iad»,
          din anul 1415) ne spune că emigranții greci, trecând Dunărea,
          își agoniseau averi frumoase în slujba Domnilor munteni. încă
          în secolul al XVI-lea îi vedem câștigând tot mai mult teren și
          puterea lor crește în măsură ce ei se întăresc șî în Constantino-
          polea plină de intrigi și prosperă pentru ele. De timpuriu ei
          încep a avea o influență mare asupra Domnilor români. Mihnea,
          fiul unei Grecoaice, eră mai mult Grec decât Român. Subt Radu
          Mihnea, fiul acestuia, vedem la curtea Domnului român pe în-
          vățatul Grec Mateiu al Mirelor și pe Ieroteu, mitropolitul de
          Monembasia, și-l vedem pe Chirii Lucaris trecând prin Țările-ro-
          mâne. Pe vremea aceasta încep să se închine mănăstirile cătră
          Athos, mai ales subt Radu-vodă Grecitul. Când ajunseră Mateiu
          Basarab și Vasile Lupu pe tronurile române, ei erau conside-
          rați de Greci ca protectorii grecismului, mai ales cel din urmă,
          care în casa sa vorbea grecește și care dădu poruncă ca în
          toate mănăstirile mai mari să se primească călugări greci, ca să
          învețe pe fiii boierilor literatură și știință greacă. Școala de la
          Sf. Sava din București și mai ales Academia întemeiată de Va-
          sile Lupu la Trei Ierarhi sânt numite de istoricii literari ai
          Grecilor «vetre de lumină» și aici întâlnim ca profesori
          pe învățații greci Paisie Ligarides, pe Nicolăe Kerameus și
          pe Ieremie Cacavela. Subt Duca-vodă se ridică cea dintâi
          tipografie pentru cărțile grecești în orient, și instalarea ei fu
          supraveghiată de însuși patriarhul Ierusalimului Dosofteiu «pe
          care-1 putem privi ca pe cel dintâi statornicitor al renașterii gre-
          cești în principate» (lorga). Subt Cohst. Cantemir, care nu eră
          un om învățat, în biserica curții, când Domnul eră de față, se
          cântă dintr’o strană românește și din alta grecește, iar el ia de învă-
          țător pentru beizadeua Dimitrie pe vestitul Cacavela. Grecii prospe-
          rară șî în Muntenia subt Șerban Cantacuzino, care se consideră în-
          rudit cu împărații bizantini, și subt urmașul acestuia, subt bogatul
          Const. Brâncoveanu, care făcu o tipografie pentru toate limbile
          orientale și era darnic cătră învățații timpului. Intre anii 1680
          și 1720, față de cele treizeci și cinci de cărți românești ieșite
          de subt teascurile muntene, avem treizeci și opt de cărți gre-


14

— 178 -


A treia in-
fluență
apuseană.


Spătarul
Milescu.


          cești, una greco-română și două greco-arabe.} La noi lucrează
          un Hrisant și un Dosofteiu Notară, răspândind cultura timpului,
          care acuma în orient eră cea grecească.

      Cu toate acestea, veacul al XVll-lea nu e cu totul
închis nici influențelor apusene. Mai ales pentru Românii din
Ardeal și din Ungaria, care începeau, deși în număr mic
deocamdată, să treacă prin școlile humaniste ale Sașilor și
Ungurilor. Un bănățean al cărui nume nu ni s’a păstrat, a întocmit
pe la mijlocul sec. al XVll-lea chiar un Dicționar român-latin, iar
la a. 1674, vedem pe un H alic iu, Român din Caransebeș,
trimițând din Basel, unde studia, o poezie în hexametrii latini
și români, prietenului său Franciscus Pâpai. In școlile latine ale
Ardealului au primit instrucție șî câțiva din copiii pretendenților
de tron și ai boierilor refugiați peste munți dinaintea persecu-
torilor lor. Unii dintre boierii țării, precum Udriște Năsturel, se
ocupă cu traduceri din latinește în slavonește, iar unii dintre
fiii de boieri mari, precum Stolnicul Cantacuzino de mai târziu,
studiază chiar la școlile înalte din Italia. La Academia din Iași
întâlnim ca profesor de latinește pe Pavel Kozenski, care fusese
profesor la Universitatea din Cracovia. In Țările române se
înmulțește șî numărul streinilor care se adăpostesc pe la
curțile Domnilor; dintre aceștia unii erau secretari de curte
pentru corespondența cu streinătatea și pentru misiuni diploma-
tice. Vreunul dintre acești streini va fî compus, poate din însăr-
cinarea Domnului doritor să-i preamărească faptele într’o limbă
car? putea fi cetită în streinătate, poate numai din interes știin-
țific, acel Letopiseț latinesc, despre care vorbesc atât de des întâii
cronicari moldoveni și care nu s’a restrâns la traducerea vechilor
cronici slavone, ci le-a augmentat cu amănunte scoase mai ales
din izvoare polone.

      Una dintre cele mai interesante și caracteristice figuri ale
veacului, pe care însă n’o putem menționa, decât în treacăt
îp aceșț capitol de considerații generale asupra culturii timpului,
este spătarul Nicolae Milescu, supranumit «Cârnul». Ca șî
Pptru Movilă, ca șl Antioh Cantemir mai târziu, acest Român
luminat n’are o însemnătate directă pentru literatura noastră,
oricât de mare i-ar fi rostul în istoria culturii rusești. Originar
din, părțile Vasluiului, a ocupat întâiu funcția unui treti-spătar

- 179 _


deci nu tocmai o funcție înaltă, deși «eră prea învățat și cărtu-
rariu și știa multe limbi: elinește, slavonește, grecește și tur-
cește» (Neculce) și se bucura de protecția lui Ștefăniță, fiul lui
Vasile Lupu, care «giucâ chiar cărți cu dtnsub. Dar Milescu
nu i-a fost recunoscător și s’a amestecat într’o conjurație, care
fiind descoperită, de pedeapsă i s’a tăiat nasul. Nenorocitul o
luă în lume și în curând «Nicolaus Spatarius, baro ac olim
generalis Walachiae» e în Stockholm, unde scrie cărți lămu-
ritoare ale ortodoxismului. La 1668 murind protectorul său
Oheorghe Ștefan, care într’o vreme îl trimisese într’o misiune
Ia Ludovic al XlV-lea, Milescu rămâne singur și negăsind un
rost vieții sale în apusul bogat în oameni luminați, el se în-
dreaptă spre Rusia, unde bărbați atât de potriviți pentru diplo-
mație și cu atâtea cunoștințe erau foarte rari. Aici îl vedem
îndeplinind misiuni importante și scriind fel de fel de cărți. Mai
interesant e însă că el, un Român, a fost cel dintâiu explorator
și descriitor mai însemnat al Chinei, unde fusese trimis în
primăvara anului 1675 într’o solie. Descrierea lui a făcut-o în
rusește și apoi a tradus-o șî grecește. Tot el a fost cel ce a
descoperit rămășițele satelor gotice din Rusia. A murit la înce-
putul veacului al XVIlI-lea, departe de țara sa și de aspi-
rațiile ei.

      Cea mai puternică influență apuseană ne-a venit din Po- Școlile
lonia, unde pe vremurile acestea pătrunsese, ca o toamnă târzie, polone,
renașterea din Italia. Mulți din boierii moldoveni petreceau ani
întregi în țara învecinată, fie că se simțeau mai bine în mediul
cultural al orașelor polone, fie că erau nevoiți să băjenească
din țara lor. Contactul acesta eră atât de viu, încât boierii
obicinuiau să-și trimeată fii la învățătură în școlile Poloniei, de
unde se întorceau cu o cultură superioară. Acești tineri au
fost cei ce au adus vechea noastră literatură la cea mai mare
înflorire.

      Căci înflorirea literaturii noastre vechi nu se datorește Istorio-
numai harnicilor traducători de scrieri bisericești și profane, ci Sr^îa na
mai ales scrierilor originale, în care se descria trecutul tonală,
românesc, cronicilor, scrise de-acuma în limba strămoșească
și având de autori pe cei mai învățați și mai talentați scriitori
ai timpului.


14'

— 180 -


în Mol-
dova. Lo-
gofătul Eu-
stratie.


Simeon
dascălul.


      Patria istoriografiei naționale este Moldova. Aici se scrisese
cel dintâi corp de cronici, pe când limba literară era cea sla-
vonă, și tot aici au lucrat cei mai mari cronicari ai noștri. Pe
lângă «letopisețul latinesc», despre care am vorbit, circula de
timpuriu șî un «letopiseț moldovenesc», care, după cum văzu-
răm, eră o traducere a corpului de cronici scris în limba sla-
vonă. Acest letopiseț a fost continuat, pentru timpul de la Petru
Șchiopul până pe la mijlocul veacului al XVII-lea, de un cronicar
român. Sânt indicii serioase ca să credem cu dl C. Giurescu,
că acest cronicar este Eustratie logofătul, despre care
știm că a mai scris sau tradus șî alte cărți. Din nenorocire, leto-
pisețul acesta, care poate fi considerat ca cea dintâi cronică
originală scrisă în limba românească, nu ni s’a păstrat. Din
mențiunile lui Simeon Dascălul putem insă deduce că el se
restrângea la enumărarea unor evenimente istorice, povestite
pe scurt, fără amănunte și fără idei personale.

      Astfel, cel ce de mai bine de două veacuri și jumătate trece
de începătorul istoriografiei naționale, vornicul Grigorie
Ureche, deșî nu mai poate fi numit cel dintâi cronicar moldo-
vean, este totuși cel ce a deschis șirul marilor povestitori ai trecu-
tului românesc. La el întâlnim mai întâi acele calități, care ni-i face
pe cronicarii moldoveni atât de apropiați și opera lor atât de
prețioasă din punct de vedere literar. Despre el, precum șî
despre urmașii iui, Miron și Nicolae Costân și Ion Neculce vom
vorbi pe larg mai târziu.

      Cronica lui Ureche nu ni s’a păstrat decât în compilația lui
Simeon dascălul. Șî aceasta ni s’a transmis numai în copii târzii
și defectuoase, așă că azi e foarte greu a deosebi ce aparține lui
Ureche și ce compilatorului său. Se pare însă că Simion dascălul,
care cunoștea toate izvoarele lui Ureche și pe lângă ele șî câteva
izvoare nouă, precum letopisețul moldovenesc în redacția lui
Eustratie, apoi un letopiseț unguresc și câteva cronici polone
nouă, a controlat și a rectificat toată partea scrisa de Ureche,
adăogând amănunte nouă și continuând letopisețul acestuia
până după domnia lui Vasile Lupu. Despre acest Simion da-
scălul nu știm nimica și soarta a voit ca până în timpul din
urmă, când dl C. Giurescu i-a recâștigat locul ce i se cuvine în
istoria literaturii noastre, numele lui să se perpetueze într’o
lumină greșită. în străduința sa anume de a nu lăsă neutilizat

- 181 -


nici unul din izvoarele sale istorice și de a-și îmbogăți letopi-
sețul cu toate știrile și datele ce-i stăteau la dispoziție, el a
introdus, dintr’un letopiseț unguresc, faimoasa tradiție a originei
Românilor de la tâlharii din temnițele Romei, aduși de Traian
pe vremea craiului unguresc Laslău. Urmașii săi, crezând că la
acest adaos se reduce întreaga activitate a obscurului dascăl și
că tot restul cronicei e opera boierului cu bun nume Ureche,
s’au năpustit asupra lui. Miron Costân, printr’o polemică vehe-
mentă, l-a discreditat mai ales în fața posterității. Faptul că
Simeon utilizează șî un izvor unguresc — el cearcă să derive din
ungurește șî numirile orașului Suceava și a Șiretului — face pro-
babilă părerea dlui lorga, că ar fi fost originar din Maramurăș,
despre ale cărui referințe locale pare a fi fost bine informat.
La tot cazul, modestul dascăl Simeon, care-și scria între anii
1654—1660 letopisețul său, eră un bărbat învățat, cu cunoștințe
de limbi și cu o conștiențiozitate care-i face cinste.

      Miron Costân n’apucă să ducă firul povestirii sale istorice Izvoadele
mai departe de anul 1661, și se pare că în urma lui n’au rămas boierești,
nici acele însemnări asupra evenimentelor contemporane, despre
care se credea până în timpul din urmă că serviseră de material
istoric cronicarilor următori. Evenimentele dintre anii 1661 și
1709, când șirul povestirii îl reia fiul său Nicolae, au fost însă
însemnate de alți cronicari mărunți. Câteva din aceste «izvoade»
se pot reconstrui azi; despre una din ele știm că avea de autor
pe logofătul al treilea Vasile Demian, despre alia aflăm că
a fost scrisă din însărcinarea boierului influent T u d o s i e Du bău,
alte două aveau de autori pe doi boieri din nemijlocita apro-
piere a hatmanului Alexandru Buhuș și a Domnului
Mihaiu Racoviță. «Decât toată distanța care desparte pe
Miron Costân, personalitatea culturală cea mai de seamă a
timpului ...de micii săi continuatori, se reflectează întreagă șî
în operile lor. Nici o asemănare aproape între cronica bogată,
care expune faptele pe larg și caută necontenit să adâncească
legăturile dintre ele, a celui dintâi, și narațiunea sumară, măr-
ginită adesea numai la înregistrarea schimbărilor de Domni și
a câtorva evenimente mai însemnate, a celorlalți» (C. Oiurescu).

      Cu Nicolae Costân intrăm într’o nouă fază a istoriografiei Axentie
moldovene. Pe lângă rolul de cronicar al țării sale, el c șî Ur>caf,ul-
cronicar oficial al Domnului său. Murind însă Nicolae Costân și

— 182 —


          «nelăsând coconi», Nicolae Mavrocordat căută alt istoriograf,
          ca să alcătuiască un corp de cronici moldovene. Acesta între-
          buințează pentru răstimpul de la 1661 până la 1709 «izvoadele»
          amintite, iar pentru anii 1709—1711 copiază cronica lui Nicolae
          Costân. Acest corp de cronici îl copiază apoi (în anul 1715)
          Axintie Uri car iul, făcând unele interpolări și continuându-1,
          după însemnările lui N. Costin, după acte oficiale, pe care le
          și citează une-ori, și după amintiri personale, până la sfârșitul
          domniei a doua (1711—1716) a lui N. Mavrocordat în Moldova.
          Despre acest Axintie nu știm altceva decât că eră un scriitor
          de urice al Domnului moldovean (numele său 11 întâlnim în
          documente între anii 1707 și 1719), se pare însă că aveâ
          oarecare grad de cultură, căci îl vedem făcând chiar citații la-
          tinești. Modelul său a fost N. Costân, pe care-1 numește «acel
          vestit carele era șî din părinți blagorodnic și învățat... și dintru
          sine cu adevărat împodobit cu învățătură». El scrie din însăr-
          cinarea Domnului său și n’are decât laude la adresa lui. Mai
          puțin meșter decât N. Costân, el nu caută însă să atenueze
          faptele nevrednice ale stăpânului său prin explicații și scuze, ci
          le retace simplu de tot, astfel că cel ce ar vrea să-și facă, din
          cronica aceasta, o idee despre N. Mavrocordat, ar ajunge de
          sigur la o imagine greșită. Une-ori i se întâmplă chiar că sen-
          timentele sale adevărate, pe care nu e destul de diplomat ca
          să le ascundă, stau în opoziție cu sentimentele sale oficiale,
          pe care e nevoit să le exprime. Acesta e bunăoară cazul când
          vorbește de Brâncoveanu, pentru al cărui sfârșit tragic îl doare
          inima, dar care având păcatul de a fi fost un dușman al lui
          Mavrocordat, trebuia prezentat într’o lumină nefavorabilă.

   în          Precum am spus, în Muntenia nu există un corp de cro-

Muntenia. ₙjcj ₛiₐᵥOne, ca în Moldova, ci numai lucrări mărunte, pe care
          nu se găsise nimeni să le împreune într’o lucrare sistematică.
          De aceea, când în secolul al XVlI-lea apar șî în Muntenia întâii
          cronicari, ei nu dau opere atât de bine informate despre trecut
          ca Moldovenii, ci fiecare își strânge datele din izvoarele care
          îi stăteau la îndemână. între acestea sânt șî câteva scrieri streine,
          bogate în amănunte, însă tratând despre un răstimp scurt, precum
          e «Viața lui Nifon», pentru domnia lui Neagoe Basarab, sau
          scrierile grecești ale lui Mafeiu al Mirelor, care descrisese în

— 183 —


         mai multe rânduri evenimentele din Muntenia dela începutul
         veacului al XVIIlea. Și un Român, cu numele Teodosie, un
         curtean al lui Mihaiu Viteazul a scris un letopiseț oficial despre
         marele Domn al Munteniei, pentru ale cărui fapte nu avea însă
         înțelegerea necesară. Această cronică seacă ne e cunoscută
         numai dintr’o traducere polonă și din alta latină.

     Dar cronicele muntene se deosebesc șî în altă privință
de cele moldovene. Pe când în Moldova istoriografia pornește
din îndemnuri altruiste și cuprinde subt o ochire evenimentele
tării întregi, în Muntenia cronicele sânt în mare parte produsul
luptelor crâncene ce se dădeau între partidele boierești. Aici
cronicarii nu sânt boieri cu tragere de inimă pentru trecutul
țării lor, ci logofeți boierești tocmiți ca să preamărească faptele
unui partid politic sau a unei mari familii. Partidele acestea,
tot atât de puternice ca domnitorul însuși, își au cronicele lor
oficiale, de concurență, ale căror autori nu se mulțumesc să
istorisească numai evenimentele istorice, ci caută să scoată în
relief rolul protectorilor lor, având cuvinte de grea osândă
pentru dușmanii politici. «Orice boier are», zice Del Chiaro,
«în casa lui un manuscript cu viețile Domnilor, dar adevărul
e schimbat în așa fel, că fiece boier ține la el o cronică, în
care faptele Domnilor sânt zugrăvite în bine sau în rău, după
cum un Domn sau altul a fost prielnic sau vrăjmaș neamului
acelui boier. Copiii neamurilor boierești se deprind de mici a
privi lucrurile expuse astfel ca un adevăr incontestabil» (ap.
lorga). După simpatiile și antipatiile exprimate în aceste cronici,
de cele mai multe ori anonime, istoricul literar e azi adesea în
măsură să recunoască persoana autorului. E firesc însă că acești
cronicari cu tendință să nu ajungă să-și exprime părerile lor
personale; deci cronicelor muntene le lipsește una dintre cele
mai însemnate calități ca să devină opere literare de valoare,
între toți cronicarii munteni, dacă exceptăm pe Stolnicul Can-
tacuzino, numai Radu Popescu se poate Înșiră, grație talen-
tului său de povestitor, între scriitorii mari ai epocei noastre
vechi.

     Cea dintâi cronică de partid e cea numită de dl lorga
Cronica Buzeștilor, în care se preamăresc faptele vite-
jilor ieșiți din sânul acestei familii oltene, într’o limbă fru-
moasă, care pentru vechimea ei are șî un interes filologic.


Cronica
Buzeștilor.

- 184 —


Cronica lui Un boierinaș în slujba Cantacuzineștilor, logofătul Stoica
Stoica Lu- L u d e s c u scrise, probabil pe timpul domniei lui Șerban Canta-
descu. cᵤzjₙO₎ ₒ cronică favorabilă acestei puternici familii. însemnătatea
acestui letopiseț stă în împrejurarea că autorul ei e cel dintâi care își
începe narațiunea cu descălecatul Munteniei, întrebuințând pentru
timpurile mai vechi fel de fel de izvoare, făcând o compilație
din fragmente de întindere și de valoare foarte diferită. Conti-
nuând apoi povestirea din amintirea proprie, îmbracă totul într’o
frazeologie plină de patos.

Cronica lui între boierii cei mai învățați de la sfârșitul veacului al
Radu Gre- xVII-lea și începutul celui de al XVlIl-lea trebue numărați, în
ceanu. Muntenia, frații Grecean u, Șerban și Radu, traducătorii «pe-
depsiți întru limba elinească» ai Bibliei lui Șerban-vodă, ai «Măr-
găritarelor» (1691), cel din urmă și al «Pravoslavnicei mărtu-
risiri» (1691), iar cel dintâi al «Evangheliei greco-române» (1693).
Pe logofătul Radu îl însărcinează Constantin Brâncoveanu cu
scrierea domniei sale, așa cum o dorea el, ca un domnitor do-
ritor de mărire și prevăzător din cale afară. Dl lorga numește
cu drept cuvânt această cronică, care începe dela 1688 și se
sfârșește, în redacția cea mai completă, cu Paștile anului 1713,
un fel de «monitor oficial al Brâncoveanului». Greceanu știa de
bună seamă cum să-și alcătuiască scrierea ca să placă Dom-
nului său, și nu numai în laudele ce i le aducea, ci și în bat-
jocura și disprețul cu care învăluia pe dușmanii lui. Cu toate
acestea, Brâncoveanul nu se lăsă cu totul în grija cronicarului,
ci revedea totul, ștergea ce nu i se părea prudent a fi scris și
schimbă aprecierile cronicarului după simpatiile și antipatiile
sale momentane. Astfel se explică unele aprecieri contradictorii
și astfel se înțelege cum de această cronică atât de amănunțită
nu știe să spună nimic despre politica cu două fețe pe care a
știut-o purtă Constantin-vodă, păstrând țării sale liniște din partea
Turcilor și a Nemților. Personalitatea scriitorului e redusă cu
totul de acest vecinie control din partea Domnului.

Genealogii. Nicolae Mavrocordat comandase, precum vom vedeă, la
           Nicolae Costân o cronică oficială și tot din porunca lui scria
           Axintie Uricariul. Dar Domnul eră fiul unui Grec, și el ar fi
           vrut ca cel puțin în fața posterității să se șteargă streinismul
           originii lui, iar pe contimporani ar fi vrut să-i facă să creadă că
           neamul lui se trage din viță de Domni pământeni. De aceea

185


          el își căută un geanealog — și găsi doi. Unul din el eră marele-
          vistier Constant in Văcărescul, cel dintâi scriitor din această
          familie; al doilea eră marele-Iogofăt Nicolae Ruset, șî el
          Grec de origine și coborîtor dintr’o familie care a jucat un
          rol foarte important în politica moldoveană. La 1726 el predă
          Domnului său scrierea despre Preaslăvita viță a prealumina-
          tului Domn Io Nicolae Alexandru Vv., marele, bunul și preaîn-
          țeleptul stăpânilor a toată Țara românească, în care se arată,
          prin citațiuni scoase din letopisețele românești și, unde ele nu
          ajung, din «Marțialis» și «Tațitos», că Mavrocordat e urmaș al
          domnilor vechi moldoveni.

13. QRIOOR1E URECHE.

       Despre viața lui Grigorie Ureche știm foarte puțin. De-
  scendent dintr’o veche familie de boieri moldoveni, care e
  atestată de pe vremea lui Alexandru cel Bun, el eră fiul lui
  Nestor, un cucernic ctitor de mănăstiri, care l a crescut în frica
  lui Dumnezeu. Tatăl său, refugiat într’un timp în Polonia, și-a
  dat fiul «să învețe literatură în școalele polonești». De aici i-a
  venit de sigur lui Grigorie îndemnul ca să scrie mai târziu
  istoria țării sale «ca să nu se înece anii cei trecuți... să nu se
  poată ști ce s’au lucrat, să se aseamene hiarălor și dobitoacelor
  celor mute și fără minte». Văzând cronicele naționale ale Polo-
  nilor, în care găsea de atâtea ori știri șî despre neamul său,
  în mintea lui trebue să se fi înjghebat de timpuriu hotărîrea
  ca să lase șî el «izvod pre urmă, șî bune și răle să rămână
  ficiorilor și nepoților, să le hie ceale bune de învățătură, iar
  ceale răle ca să se poată ferî și să se socotească, și celor bune
  să urmeze». învățând latinește, i-a bătut imediat la ochi asemă-
  narea cu limba sa și deșî din faptul acesta el n’a știut să tragă
  consecințe mai însemnate, totuși a remarcat, ca un fapt istoric
  vrednic de amintit, că «de la Râm (=Roma) ne tragem și cu a
  lor cuvinte ne-i amestecat graiul...; noi zicem p âne, ei zic panis,
  noi zicem carne, ei zic caro, găină-gallina, muiara-mulier,
  i e. m e. aÂ e-foemina, al n o str u-noster și altele multe din limba
  latinească. Și de-am socoti de-amăruntul, toate cuvintele le-am
  înțeleage».

       în Domnii țării Moldavii și viața lor, care cuprinde istoria
   Moldovii dela descălecat până la domnia a doua a lui Aron-vodă,

— 186 —


   simțim întâiași dată la temelia unei scrieri românești bătând o inimă
   românească. O iubire adâncă de neam, o durere sinceră pentru re-
   lele ce bântue țara sa și o mândrie națională pentru faptele eroice
   din trecut tremură în glasul povestitorului. Deși mai puțin expri-
   mată decât la unii dintre urmașii săi, nota personală a scriitorului
   răsare une-ori spre a înviora rândurile sale și critica justă, și
   la nevoie aspră chiar față de Domn, e dovada independenței
   și a cinstei sale de scriitor. Reflexiile sale filosofice nu sânt
   adânci, dar ele izvorăsc dintr’o minte sănătoasă, care și-a făcut
   socoteala despre rostul acestei lumi, și din experiența unui om
   care a trecut cu ochii deschiși prin viață E filosofia resemnată
   a omului stăpânit până’n adâncul sufletului său de ideile reli-
   gioase în care a crescut și a căror exprimare cu toată ocazia
   dă una dintre notele caracteristice scrierii sale: «Așa noro-
   cește Dumnezeu pre cei mândri și falnici», exclamă el, povestind
   despre înfrângerea semeților Unguri prin Ștefan cel Mare,
   «pentru să arate lucrurile omenești cât sânt de fragede și ne-
   adevărate; că Dumnezeu nu în mulți, ce în puțini arată putearea
   sa, ca nime să nu se nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dum-
   nezeu să-i hie nădeajdea, nici fără cale războaie să nu facă, că
   Dumnezeu celor mândri se pune în protivă».

                 Un deosebit farmec dă cronicii lui Ureche limba în care e
          scrisă. înaintea noastră nu mai e o traducere, care, oricât de
          îngrijită ar fi, redă, într’o formă influențată totdeauna de origina),
          idei gândite de altă minte, ci o scriere originală, turnată de-
          adreptul în îmbrăcămitea ei de vorbe. Astfel, sintaxa e curată
          românească, neologismele lipsesc și terminii necesari sânt căutați
          în limba de toate zilele care eră pe vremea aceea șî limba po-
          porului, limpede, vânjoasă, curată și plină de imagini. în limba
          noastră pătrunde acuma o comoară lexicală necunoscută scrierilor
          bisericești, cu cercul lor restrâns de noțiuni. Adesea ne surprinde
          eleganța unei întorsături de frază, vioiciunea unei locuțiuni idio-
          matice, iar arhaismele dau acestui graiu cumpătat un deosebit
          parfum de vechime. Stilul, nesubțiat de gândirea unui șir întregi
          de înaintași, ne apare une-ori cam greoiu; dar dacă acești cro-
          nicari nu găseau totdeauna pentru ideile lor îmbrăcămintea simplă,
          croită pe corp, ei le înveșmântau în acele haine largi și groase,
          care le țineau de cald și din care se desbrobodeau întregi și
          nefalșificate.

187


        Subt Movilești și, mai târziu, subt Vasile Lupu, Grigorie
  Ureche a ocupat funcțiuni de stat, fiind mai întâi spătar, apoi
  spătar-mare și în urmă, până la a. 1646, vornic al Țării-de-jos.
  Pe timpul vorniciei sale a scris letopisețul. La 1647 Ureche nu
  mai eră în viață.                                    (Va urmă).

Numiri populare de plante.

        In revista «Transilvania» pe anul 1911 am fost accentuat
  importanța numirilor populare de plante atât pentru botanica
  română cât mai vârtos pentru filologia șl folkloristica noastră.
  Numirile de plante sunt o comoară originală, neprețuită a limbii,
  și sunt o dovadă despre dragostea românului pentru flori; ne
  arată totodată interesul ce-l arată pentru firea ce-1 încunjoară,
  cu care viețuește împreună, de care se știe folosi în bine și
  la rău.

        Deși avem în materia aceasta o carte valoroasă ca opul
  dlui Z. C. Panțu: Plantele cunoscute de poporul român, totuși
  sunt încă prea puțin cunoscute numirile întrebuințate în unele
  ținuturi, mai străine de cultura românească. Pretutindenea mai
  găsim încă multe numiri interesante, nepublicate în literatură.
  Contribuțiuni frumoase putem așteptă în privința aceasta dela
  cărturarii noștri dela sate, dela studenții institutelor noastre ro-
  mânești. N’au decât să uște cu mijloacele celea mai simple (așe-
  zându-Ie în cărți vechi) plantele, ale căror nume l-au auzit dela
  babele cunoscătoare de burueni ori dela păstori. Colecțiunea
  aceasta prevăzută cu numirile populare vor trimite-o unui cu-
  noscător de plante, care le determină și le publică, contribuind
  astfel la descoperirea bogățiilor limbii noastre.

        Las acum să urmeze aci câteva numiri necunoscute încă
  în forma aceasta în literatură. Le-am adunat din gura popo-
  rului la Buru (B), Câmpeni (C) și Ocoliș (O) în comitatul Turda-
  Arieș, la schitul Durău (D) în Moldova și la Vălenii-de-munte
  (V) în județul Prahova. Două numiri ne-a comunicat dl prof.
  Dr. E. Precup din Răbrișoara (comitatul Bistrița-Năsăud). Câ-
  teva le-am auzit în Munții Retezatului (R.)

        Pinus nigra Arnold = brăduiță (C.)

        Pinus pumilio Haenke — jîp (R).

— 188 —


       Pinus cembra L. = pin (R.)

       Iris caespitosa Pali = casiță (B.)

       Cypripedium calceolus L. = clonțon, papucul Domnului (B.)

       Stellaria media L. = răcuină (R.)

       Dianthus saxigenus Schur = buruiană de friguri (R.)

       Dianthus carthusianorum L. = vâzdoagă (Răbrișoara).

       Dianthus caryophyllus L. — ignele (C.)

       Silene armeria L. = pansele (! D.)                               j

       Lychnis coronaria (L.) Lam. = catifele (D.)

       Aquilegia vulgaris L. = arțâniș (D.)                             j

       Clematis alpina Mill. = fața caprii (B.)

       Cardamine impatiens L. = iarba mătrișii (B.)                     '>

       Potentilla thuringiaca Bernh. — forostău (R.)                    ;

       Spiraea chamaedrifolia L. = căprăfoi (R.)                        1

       Latus corniculatus L. = rochia rândunicii (V.)

       Ononis hircina Jacq. = sudoarea calului (Răbrișoara).

       Lathyrus megalanthus Steudel = măzărean (D.)

       Epilobium roseum Schreb. = cârlijei (R.)

       Daucus carota L. — rușine (V.)

       Bruckenthalia spiculifolia Rchb. = năgară (R.)

       Pulmonaria mollissima Kern. = peana cucului (B.)

       Galeopsis speciosa Mill. = cânepiță (O.)

       Mentha aquatica L. = voștină (O.)                                ]

       Mentha silvestris L. = bolejnită (R.)                            1

       Prenanthes purpurea L. = frunza voinicului (R.)

       Centaurea phrygia L. = bulecă (O).

       Telekia speciosa Baumg. = bruscălan, lipcan (R.)

                                                  Dr. Al. Borza.

— 189 —


ITololox-

v.

            Soacra și noră=sa.

Auzită dela Ana Pantea din Sebeșel.


Sus la țara românească
Este-o grădină domnească,
Și nu-i domn s’o stăpânească,
Num’un ficior de ’mpărat,
De Sâmbăta ’ncredințat,
Dumineca cununat,
Lunia carte i-o venit,
O carte de cătănit,
Cartea o fost cătănească,
La birauă s’o cetiască
Când fu soarele ’n sfințit,
Birauăle-or și cetit,
El din graiu o și grăit:
— Maică, maicuceana mea,
Grijește nevasta mea,
De mâncare să-i mai dai:
Tot colac cu lapte dulce,
Doar dela noi nu s-o duce.
Dară el cum scăpătă,
Ea de mână o luă,
La temniță o băgă,
Și de mâncare îi dă,
Din ciubărul porcilor,
în potrozul robilor,
Cojiță de pită arsă,
Dela cânii ei rămasă.

  Ea din graiu așa grăia:
— Bate vântul papura,
Să se ’ntoarne tabăra,
Să mai vie bădița,
Să descuie temnița.


Nici vorba n’o isprăvit
Și badea o și venit.
Dară el când îmi sosea,
De suspin abiă vorbea,
De lacrămi abiă vedea,
De năcaz abiă pășiă
Și din gură-așa grăiă:
— Măicuț, maicuceana mea,
Unde mi-i nevasta mea ?
Ea atunci așa grăi:
— Fiule, dragul maichi
Tu de mult n’ai mai venit,
Și nevasta ți-o murit.
El din graiu că a grăit:
— Nu te crez cu crezământ,
Până nu-mi arăți mormânt.
Ea iară din graiu grăiă:
— Mormântul ți-aș arătă,
Multe vânturi au bătut
Și țărâna au mânat,
Iară el așa ziceă :
— Hai mi-arată țărâna,
Să-mi mai stâmpăr inima.
Ea din graiu iar o grăit:
— Multe ploi că a plouat
Mormântul s’o așezat.
El plângeă și suspină
Și din gură iar grăiă:
— Maică, măiculeana mea,
Tu pe min’ nu mi-i minți,
Adă cheia temniții,

— 190 —


Ca să descui temnița,
Să-mi mai stâmpăr inima.
— Ba eu cheia nu ți-o dă
Până capu ’n sus mi-o stă.
El fără cheie mergea,
Cu picioru ’n ușe dâ,
Și în patru o crepă
Și nevasta și-o luă
La maică-sa se ducea


Și din graiu că îi grăia:
— Maică, măicuceana mea,
Da mi-i că mi-i fi scăldat
Și țâță că mi-i fi dat,
Că pe tine te-aș legă,
De coadele cailor,
Să ocăli orașele,
Ca să vadă soacrele,
Cum se țin nurorile. —


VI.

Brâul de aur.

Auzită dela Nicolae Zdrenghea din comuna Sebeșel.


Strigă Petru dintre lunci,
Dintre lunci dela doi junei,
Nime ’n lume, nu-1 aude,
Numai maică-sa din curte.
Maică-sa la el mergea
Și din graiu așa grăia:
— Ce strigi, Petre, ce strigi dragă,
Ori bucate ți-ai gătat,
Ori opinci de fer ai spart?
Ei din gur’ așa zicea:
■- Maico, maiculeana mea,
Eu bucate n’am gătat,
Nici opinci de fer n’am spart,
D’am greșit, de-am adurmit,
Supt un pom mare ’nflorit,
Frunzele m’or năbușit,
Șerpe bălaur o vin’t
Nu știu șerpe-i ori bălaur,
Cu trei capete de aur,
în sânu-mi mi s’o băgat,
La inimă mi-o tunat.
Maico, măiculeana mea,
Leagă-ți mâna ’n chișchinău,
Și ți-o bagă ’n sânul meu,


Și scoate șerpe bălaur,
Cu trei capete de aur.
Maică-sa din graiu grăiă:
— Decât, Petre, fără mână
Mai bin’, Petre, fără tine.
Strigă Petru a doua oară
Nime ’n lume,
Nu-1 aude,
Numai mândruța din curte.
— Ce strigi, Petre, ce strigi dragă,
Ori ți foame, ori ți sete,
Ori ți dor de codrul verde ?
Petru din graiu îmi grăiă:
— Nu mi foame, nu mi sete,
Nu mi dor de codrul verde,
De-am greșit,
De-am adormit,
Supt un pom mare ’nflorit,
Cloambele m’or coperit,
Frunzele m’or năbușit,
Șierpe bălaur o vin’t,
Nu știu șerpe-i ori bălaur,
Cu trii capete de aur,
în sânu-mi mi s’o băgat,

- 191


La inimă mi-o intrat.
Mândro, mândruleana mea,
Leagă-ți mâna ’n chișchinău,
Și o bagă în sânul meu,
Și scoate șerpe bălaur,
Cu trei capete de aur.
Mândra din graiu îmi grăiă:


— Decât, Petre, fără tine,
Mai bin’, Petre, fără mână.
Mâna ’n năframă ’nvăleă,
Și ’n sânul lui o băgă...
Nu scotea șerpe bălaur,
Ci scotea un brâu de aur.

Vasile Zdrenghea.


zdJLzri SE2LMA.


     Romul ii s lonașcu: Gramaticii
români, tractat istoric despre evolu-
țiunea studiului gramaticei limbii ro-
mâne dela.J757 până astăzi, lași, 1914,
312 4-1V pp. Prețuri lei.

     D-1 R. lonașcu, care la 1889. și
apoi în a doua ediție la 1894, ne-a dat
un studiu amănunțit despre «Sistemele
ortografice cu litere cirile și latine în
scrierea, limbii române» încearcă acum
să studieze și evoluțiunea gramaticei
române din cele mai vechi timpuri
până astăzi.

    In «partea generală» a cărții (p. 1—6)
ni se dă o scurtă privire asupra epo-
celor evoluțiunii studiului gramaticii la
Români. «Partea specială» (p. 7 - 283)
având de scop să ne dea o icoană cât
se poate de adevărată nu numai despre
conținutul singuraticelor gramatici, ci
și despre terminologia întrebuințată de
autorii acelora, ne redă la tractarea
fiecărui gramatic totodată și modul
lui de exprimare, tipărindu-se terminii
gramaticali cu litere cursive și făcân-
du-se citații numeroase cu ortografia
originală, așa încât cetitorul își poate
tace numai decât o idee atât de ceeace
cuprinde fiecare gramatică, dar și de
stilul autorilor aceleia, rămânând cu
impresiunea că le-ar fi cetit în original.

     O însușire bună a cărții de care
vorbim este și că scoate la iveală în


tot locul criticile pe cari gramaticii ur-
mători le-au făcut înaintașilor lor, ară-
tând și confuziunile ce le fac unii gra-
matici între categoriile gramaticale,
precum și înrâurirea pe care au avut-o
cei dintâi gramatici asupra urmașilor
lor. Din pricina că lucrarea ar fi luat
o extensiune prea mare, autorul însuși
nu face critica amănunțită a fiecărei
gramatici, deși aceasta ar fi fost de
dorit pentruca cetitorii să se poată
orienta asupra valorii lor.

     D-1 lonașcu s’a străduit să fie după
putință complet. Dar cu toate că a
consultat toate gramaticele și manu-
scriptele aflătoare în biblioteca cen-
trală din lași, în biblioteca Academiei
Române din București și in cea a li-
ceului din Blaj, totuși n’a putut găsi
și studia unele gramatici indicate în
bibliografia lui, larcu și cea a lui Ada-
mescu. S’au lăsat la o parte apoi gra-
maticele mai nouă apărute pentru școa-
lele primare, precum și cele apărute
în limbi străine.

     Gramaticele vechi, cari se găsesc
mai greu, sunt tractate mai pe larg,
cele mai nouă, deci ușor de găsit, se
schițează numai în liniamentele mai
de frunte, afară de cele mai impor-
tante, al căror conținut ni se dă amă-
nunțit. Citatele s’au făcut în tot locul
întrucât a fost cu putință, după ediția

- 192 -


întâie a fiecărei gramatici. Uneori se
arată și deosebirile dintre edițiile ace-
leiași gramatici.

     Urmează apoi (p. 284—292) o
«ochire retrospectivă», care putea să
fie ceva mai lungă, tocmai pentru a
întregi aici critica țâre lipsește la trac-
tarea singuraticelor gramatici, iar la
sfârșit (p. 293—299) se adauge o bi-
bliografie destul de bună a scrierilor


privitoare la unele părți separate ale
gramaticei românești, errata (p. 300 —
310) și tabla de materii (p. 311—312).

    D-l lonașcu a făcut o lucrare de
folos, care se poate recomandă cu căl-
dură mai ales autorilor de gramatici
românești, căci li se dă putința de a
se orienta ușor asupra izvoarelor pe
cari vor avea să Ie întrebuințeze.

Dr. Nicolau Drăganu.





FILOLOGIE.

    Furcă-cugeică (cujăică). In o
foarte frumoasă lecțiune de deschi-
dere, ținută la Facultatea de litere din
București în 9 Noemvrie 1913, întitu-
lată «Straturi de cultură și straturi de
limbă la popoarele romanice» și pu-
blicată în Vieața nouă (București, 1913,
Nr. 10 și 1914, Nr. 11), D-l I. A. Can-
drea vrând să arate că precum noi am
primit dela alte popoare elemente cul-
turale împreună cu termenii care le
numiau (Kulturwdrter), tot astfel le-am
dat și noi acelora cu care am venit
în atingere noțiuni și cuvinte din sfera
noastră de activitate, ne spune că: ter-
menul furcă cu înțelesul de «quenuille»
a fost adoptat de strămoșii noștri pen-
trucă forma acestui instrument, împru-
mutată de ei poate dela popoarele
tracice sau ilirice, le amintiă bifur-
carea unei crăci.

    Instrumentul acesta, oricare ar fi
forma lui, se regăsește în toate tim-
purile și la toate popoarele. Căci nu
e un singur popor, fie chiar în stare
nomadă, care să nu fi simțit nevoia
de a-și țese singur veșmintele Iui pri-
mitive. Voiu cită numai două relațiuni
pentru adeverirea acestui fapt, una
din timpurile vechi și alta din vremu-


rile noastre: Amian Marcellin, vorbind
de Huni (XXXI, 2), zice : «Omnes...
cum carpentis in quibus habitant: ubi
conjuges taetra illis vestimenta con-
texunt». Prjewalski, La Mongolie, p.          I

207, vorbind de Tătari observă: «Les
procedes employes pour les vetements
sont... tres rudimentaires. La quenouille,
qui sert â filer la laine, n’exige au-
cune installation sur le sol; l’operation
peut presque s’executer en marchant».

     Furca, cunoscută cum se vede ;
până și la popoarele cele mai îna-
poiate în cultură, trebuiă deci să fi
fost cunoscută și Bulgarilor. Cu toate '
acestea ei numesc acest instrument
furka, hurka, întocmai ca și noi. Ex-
plicarea trebuie să fie că ei au adoptat
dela Români forma specială a furcei
de tors pe care au văzut-o în părțile
noastre, și odată adoptat instrumentul
perfecționat, cum li se păreă lor, au
împrumutat în acelaș timp și termenul
cu care-1 numiam noi» (l. c., 1914, Nr.
11, p. 357—8)..

     D-l Candrea a uitat însă un lucru. '
Nu amintește adecă că o mare parte
a Românilor din nordul Ardealului și
din Moldova, cu toate că întrebuințează
ca instrument de tors, alăturea de fus,
o furcă subțire de alun ori loză cu 3

- 1Q3 —


coarne strânse puțin la vârf, pe aceasta
nu o numesc furcă, ci cujeică (cujăică).
Cuvântul cujeică e vechiu, căci îl gă-
sim și la Dosofteiu în Viețile sfinților.
1 Aprilie, în propoziția: rni-arn lepă-
dat cujeică jos ce torceam, care însem-
nează: «mi-am lepădat jos cujeică din
care torceam», deoarece pronumele
relativ «ce» în limba veche se între-
buințează Hes în loc de un caz cu pre-
poziție, fie aceasta ori și care, nu nu-
mai «pre» sau «-pe» al acuzativului.
In privința etimologiei trebuie să pre-
supunem o rădăcină slavă *ko“jel, dacă
o însemnăm și cetim după felul de
scriere și cetire al limbii noastre ; cf.
r. kyjett, rut. bufii’; s. - kr. kujell,
slov. kojell, ceh. kujel, [în pol. aceeaș
formă poate e străină,] cu înțelesul
de «quenouille», «Spinnrocken; Wo-
cken».¹ Sufixul — că poate să fie ana-
logic: s’a adaus adecă după cel al
cuvintelor tindeică t e n d i c u 1 a, in-
strumentul care servește la întinderea
pânzei, suveică, unealta în formă de
luntre a țesătorului, cu care se trage
bătătura printre firele urzelii, care mai
are și forma suvelniță, pentru care cf.
slov. suvalnița, ș. a. Dar cf. și bg.
i; j delka «Bundei, Tocke von Flachs
zum Spinnen ; Wocken». In sfârșit mai
amintim, că acelaș cuvânt slav și tot
cam pe aceeaș cale, dar din o formă
*kujal, a dat naștere, cum a arătat
Miklosich. Slav. Eleni, im. Magy. (cf.
Nyelvor, XI, p. 169), și ungurescului
gtizsaly, care încă are înțelesul de
< quenouille», «Spinnrocken».

     Românii din părțile amintite tor-
ceau mai mult cânepa și lâna. După
întâlnirea cu Rușii și Rutenii probabil
vor fi început iarăș să cultive și să


       ¹ Formele slave citate se găsesc
în Dr. Erich Berneker, Slavisches ety-
mologisches Wbrterbuch, Heidelberg,
p. 598


toarcă inul, pe care îl neglijaseră un
răstâmp oarecare, căci paleo-slavicul
ho"del/, din care a trebuit să se for-
meze prin abatere rădăcina *ko“jel
însemnează «zum Spinnen vo'rberei-
teter Flachs» sau - cuier de in.»

    In felul acesta am fi îndreptat eti-
mologia greșită dată de d-1 Tiktin în
al său Runi.-Deutsches~WorterbuchȚy>.
451. El adecă se pare că nu cunoaște
cuvântul cujeică din graiul viu, ci nu-
mai din pasagiul mai sus citat al lui
Dosofteiu, pe care insă îl interpre-
tează greșit, considerând relativul «ce»
= «pe care» în loc de «din care».. De-
aici urmează că-i atribue înțelesul de
':Ar£_Kleid», pe care nn-1 are, nici nu
l-a avut vre.odaiă, iar în ce privește
etimologia adauge «Wohl zu slav, koja
«Haut», vgl. cg^gf.ju-.wegen der En-
dung scurteică, ciubeică etc.» Din cele
de mai sus însă e învederat că din
punctul de vedere al înțelesului o legă-
tură între coajă,_cojoc și cujeică e cu
totul cu neputință, iar cuvintele scur-
tcică și ciubeică nu sunt tocmai cele
mai bine alese pentru explicarea ivirii
sufixului că prin analogie.

             Dr. Nicolae Drăganu.

                  U
ȘCOLARE.

    Dela secția școlară. La 30 Iunie
v. a. c. (13 Iulie n.) se va ținea aici
în Sibiiu adunarea secției școlare a
Asociațiunii. După începutul frumos
făcut în anul trecut și dupăce secția
numără acum peste 120 de membrii,
ordinari și corespondenți, se prevede
că în acest an la adunare vor luă parte
toți membrii ei, în scopul de a orga-
niză, pe deoparte, în mod dif ini ti v sub-
secțiile, iar pe de alta în scopul de
a discută mai multe chestiuni de ac-
tualitate însemnate.

    Se vor organiză, anume, cu acest
prilej, pe lângă subsecțiile profesorilor


15

— 194 -


de liceu, de preparandii și de școli
civile, organizate în anul trecut, și a)
subsecția profesorilor seminariali și a
profesorilor de religie, b) subsecția în-
învățătorilor și c) subsecția sportivă.

     In ce privește ordinea de zi, aceasta
s’a stabilit, în mod provizor, deocam-
dată astfel:

     Dimineața se va ținea adunarea
generală a secției. Se va ceti raportul
despre activitatea secției dela 2 Iulie
1913 până la 30 Iunie 1914, în special
despre cele îndeplinite în chestiunea
manualelor pentru școalele secundare.
Apoi se vor discută în general urmă-
toarele chestiuni:

  1. Unificarea planului de învățământ
  în școlile noastre de aceeași ca-
  tegorie.

  2. Unificarea terminologiei școlare.

  3.  Reforma învățământului secundar
     (In ce formă am dori noi să se
     facă această reformă?)

  4. Legătura dintre membrii corpului
     didactic primar și secundar.

     După amiazi chestiunile acestea
vor fi discutate de cătră singuraticele
subsecții în ședințe deosebite.

     Seara va urmă o ședință co-
mună, în care, pe baza hotărîrilor sub-
secțiilor, se vor stabili concluziile de
ordin general privitoare la aceste che-
stiuni.

     Programul definitiv, în care se vor
indică și referenții singuraticelor puncte
se va comunică membrilor secției cu
cel puțin două săptămâni înainte de
adunare.

     Pentruca chestiunile fixate mai
sus să poată fi studiate amănunțit, prin
aceasta sunt poftiți toți membrii ordi-
nari și corespondenți ai secției școlare,
să trimită în timpul cel mai scurt cu
putință la adresa referentului secției,
material menit a lămuri aceste che-
stiuni din toate laturile. Materialul ă-


cesta va fi transpus referenților singul
raticelor chestiuni de sub p. 1—4.

     Afară de chestiunile fixate se vor
luă în program și alte subiecte, pe cari
le vor anunță până la 10/23 Iunie, di-
feriți! membrii ai secției. E de dorit
să se anunțe cât mai multe subiecte,
deoarece, după prevederile noastre,
începând cu acest an ședințele secției
școlare, se vor extinde pe mai multe
zile. Probabil că afară de 30 Iunie, se
vor mai țineă ședințe și la 2 Iulie (la
1/14 își țin ședința plenară secțiile
științifice-literare!) eventual și după
această zi. dacă se vor anunță destui
disertanți. Sperăm ca, pe această cale
să se poată înjghebă o serie de con-
ferințe care să poată luă caracterul
unor cursuri sistematice.

     Apelăm prin aceasta la toți mem-
brii secției, ca să-și dea concursul la
lucrările începute în această direcție.

     Până la fixarea programului defi-
nitiv, nu se fac din partea biroului
înștiințări decât pe această cale.

/. F. Negru (iu, Dr. O. (Jhibu,
prezident.               referent.

*

     Seminar român la Oradea-mare.
Nu știm întru cât e adevărată știrea
adusă de gazete, că P. S. episcop dela
Oradea-mare a hotărit să deschidă încă
în toamna acestui an un seminar ro-
mân gr.-cat. Dacă e adevărată, îi do-
rim seminarului înflorire ! Căci acolo
e mai necesar ca ori unde de un se-
minar românesc.

*

     Școala reală din Brașov a fost în-
vrednicită de un deosebit interes în si-
nodul arhidiecezan din Sibiiu. Sinodul
a îndrumat Consistorul să caute a des-
voltă această școală la opt clase, așa
cum o cerea în nrul 4 al revistei
noastre d-1 Gh. Chelariu, directorul
acelei scoale.

- 195 —


     Am dori să putem auzi cât mai
curând lucruri pozitive despre com-
pletarea atât de necesară a acestei
școli la 8 clase.

*

     Altă preparandie de fete. Si-
noadele eparhiale din acest an s’au
concurat unele pe altele în chestia în-
ființării unei preparandii de fete. Ar
fi bine măcar și toate laolaltă să facă
o singură preparandie, numai să o facă.

*

     Gimnaziul din Brad va fi adă-
postit, începând cu 1 Septemvrie 1915,
într’un local nou, confortabil. Probabil
că tot atunci să se facă începutul și
pentru completarea lui la opt clase.

     Dl Vasile Stroescu a dat pentru
noua zidire din Brad o sută de mii
de coroane.

*

     Conferințe catehetice. Sinodul
din Sibiiu a hotărît ca de aici încolo
să convoace la conferințe speciale și
pe cateheții dela școalele secundare
și primare din arhidieceză. Un lucru
acesta, care va putea aduce o îmbună-
tățire a învățământului nostru religios.

*

     Școlile primare din Maramurăș.
In legătură cu notița de sub acest
titlu, publicată în Nr. trecut, părintele
vicar gr.-cat. al Maramurășului, Tit
Bud ne roagă să publicăm următoarele:

     < Aici toate școlile confesionale sunt
cu limba de propunere românească.

     In Maramurăș se susțin toate șco-
lile confesionale, pânăce în alte părți
s’a închis școli românești cu sutele.

     N’avem 100 ci numai 50 școli în
48 comune românești, căci numai din
48 comune românești stă Maramurășul
cel românesc.

     Pentru mizeria poporului toate
școlile, adecă toți docenții primind
ajutor de stat, în școli să propun în


limba maghiară acele studii cari le
dispune legea școlară, dar și acele să
propun pe baza planului de învățământ
aprobat de corul episcopesc gr.-cat.
român și întărit și de minister.

     Dar acele studii se propun ungu-
rește și în Ardeal unde nu sunt eu
vicar.

     Numai în Dragomirești în parohia
M. o. d. Emil Bran toți pruncii învață
ungurește, deoarece acolo de ani de
zile nu-i școală românească și toți
umblă în școlile de stat.

     In vicariatul meu numai în Dra-
gomirești nu-i școală confesională.

     Mă rog să binevoiți a publică și
aceste».

     Rectificările păr. T. Bud sunt în
contrazicere cu toate informațiile noa-
stre în chestiunea școlară din Mara-
murăș... In tot cazul, chestia învăță-
mântului nostru primar din Mara-
murăș, chiar și pe baza rectificărilor
păr. Bud, stă rău. Căci, deși nici o
lege a țării nu impune ca anumite ma-
terii de învățământ să se predea un-
gurește, totuș ele se predau acolo în
această limbă. Insuș primministrul ac-
tual a declarat în Cameră, la 20 Fe-
bruarie a. c , — ceeace de altfel pentru
toți eră lucru știut — că a fost numai
o interpretare greșit că în școlile
noastre anumite materii (patru la nu-
măr) ar trebui predate ungurește.

*

     Limba română în școalele se-
cundare de stat. Probabil că încă în
viitorul an școlar limba română să se
introducă ca materie de învățământ
în toate liceele de stat din teritoriile
locuite de Români.

     Nu ne facem mari iluzii în legă-
tură cu aceasta «concesiune» a d-lui
ministru. Căci dacă limba română se va
predă și în viitor, cum se predă astăzi
în cutare licee de stat, nu ne va aduce
nici un folos și nici o cinste.


                              15*

- 196 -


     Căci «/zepredă azi limba româna in
liceele de stat ? Niște profesori unguri
sau români renegați, cari n’au nici un
contact cu cultura românească și cu
sufletul românesc, — cari n’au făcut
studii de limba română și cari adesea
nici nu prea știu românește. Și cum.
se predă limba română? Așa că toți
elevii români se scandalizează și nu
simt nici o atragere spre orele de
limba română, cari sunt ore de pripas.

     Dacă ordinațiunea ministerială care
se va da în această chestie, se va da
numai ut aliquid fecisse videatur,
atunci ea poate rămânea și nedată, pen-
trucâ în acest caz ea e o ofensă.

     Dacă însă ea ar vrea un lucru cinstit,
atunci să prevadă predarea limbei ro-
mâne în acele condiții serioase, în care
se predă limba germană în școlile
secundare.

«

     Legătura dintre corpul didactic
secundar și dintre cel primar. Cercul
profesorilor secundari din România a
adresat Asociației generale a învăță-
torilor următoarea scrisoare: «Cercul
profesorilor secundari va încercă de
aici înainte o activitate care, uneori, va
interesă și pe membrii societății D-V.
Vă rugăm să binevoiți deci a înștiința
pe toți d-nii membrii, că vorfi bine pri-
miți de colegii lor secundari la toate
conferințele cari se vor ținea în cercul
lor și cari se vor anunță numai prin
ziare. D-voastră, personal veți primi
regulat înștiințările noastre.

     Secretar H. Frollo;administratorul
cercului G. Bogdan-Duică.

     Apropierea aceasta între membrii
corpului didactic secundar și primar
e o mare necesitate. Și e interesant
că ea se încearcă deodată în toate
țările locuite de Români. In Țară ea e
îmbrățișată de cercul profesorilor se-
cundari, în Bucovina se va ținea în
sărbătorile Rusaliilor un congres cul-


tural al învățătorilor și al profesorilor
români, iar la noi se va face acest lucru
pentru întâia oară la 30 Iunie a. c., în
cadrul secției școlare.

     Desființarea învățământului cla-
sic? Se vorbește în România de pregă-
tirea unui proiect de reformă a învăță-
mântului secundar, — și unele jurnale
afirmăcă s’ar intenționa chiar desființa-
rea secției clasice din învățământul se-
cundar — ceeace, dacă ar urmă, ar în-
semnă o adevărată nenorocire. Nu ne
vine însă a crede un astfel de lucru
într’o vreme ca a noastră, când d. e.
în Franța învățământul clasic se bu-
cură de o considerație crescândă și
când România are mai mult ca oricând
trebuință de un astfel de învățământ.
Probabil, va fi vorba numai de o re-
formă a învățământului clasic, ceeace
credem și noi că e necesar.
«

     Dela Iași la Sibiiu. In săptămâna
luminată din anul acesta 35 de elevi
și profesori dela Școala normală «Va-
sile Lupu» din Iași au cercetat Sibiiul
și împrejurimile lui, venind peste
Turnul-roșu și întorcându-se peste
Brașov-Predeal în capitala a doua a
Moldovii. E cea dintâi vizită pela noi
a unei școale din cetatea Unirei.

     In ziua în care acești călători cer-
cetau Sibiiul un distins profesor dela
universitatea din București, Dl Simion
Mehedinți, vorbia în sala «Asociațiunii
de aici, înaintea unui public numeros,
printre cari erau deputății sinodali din
întreaga Transilvania, despre ■ cultura
românească din veacul a) 19-lea».

ȘTIINȚE. H

     Experiențe recente de anabioză.
Multe dintre animalele inferioare în
anumite împrejurări (s. e. la frig, la
secetă, lipsă de nutremânt, la sporirea
prin ouă ș. a.) își reduc aproape cu

— 197 —


lotul funcțiunile vitale, încât la apa-
rență par moarte. La un moment bi-
nevenit însă învie din nou. Starea
aceasta de amorțire a organismelor
se numește anabioză (fără vieață). Cu
ajutorul feluritelor metode (s. e. res-
pirațiunea artificială) unui biologist
rus Bachmetief i-a succes să reducă
temperatura corpului animalelor cu
mult mai jos de gradul, la care ele
dealtcum ar muri, adecă i-a reușit să le
aducă pe cale artificială în stare de
anabioză. Cu ajutorul acestui metod
el nădăjduește să vindece oftica. Mi-
crobii de oftică, să știe, se prăpădesc
la —6°; dacă însă corpul, sau cel puțin
partea atacată a corpului individului
atins de această boală nemiloasă va
putea fi răcită sub —6° fără să fie ni-
micită, vindecarea va fi sigură, căci
la acest grad flagelul ofticii moare,
iar dealtă parte individul va putea fi
trezit de nou la vieață, de data aceasta
însă vindecat de boală. Tot în stare
de anabioză vor fi transportate și ani-
malele, cari la un moment dat și în
locul, unde și când dorim, le vom
putea învia iarăș. Experiențele de
până acum ne îndreptățesc la aceste
nădejdi. (La Natur).

*

    Mașina de votare. A fost inven-
tată de inginerul bucureștaan Stelian
Russo tocmai la timp, când lumea po-
litică se gândește la felul, cum să asi-
gure secretul votului. Automatul Russo
o face aceasta foarte simplu. Fără a
intră în amănuntele acestei mașini, ne
vom îndestuli deocamdată cu des-
crierea felului cum funcționează. Ma-
șina e așezată într’o cabină c’o sin-
gură ușe. Să urmărim un cetățean care
tocmai intră în sală, cu gândul să-și
dea votul.

    Prezentându-și biletul de legiti-
mare intră în cabină; după el ușa,
împinsă de un gardist, se încuie și


încuiată rămâne, pânăce-și da votul.
Cetățeanul, închis singur numai cu con-
știința lui de alegător, vede în fața sa
atâtea table câte partide sunt; dea-
supra fiecărei table este scris numele
partidului respectiv, sau este desemnat
semnul partidului (în România: par-
tidul liberal, conservator și democrat
cu semnele: cruce, stea, și triunghiu).
Așadar nici alegătorul analfabet nu va
putea confundă partidele și candidați!,
aflându-se pe fiecare tablă în rând fo-
tografiile tuturor candidaților parti-
dului cu numele sub ele. Dupăce și-a
făcut alegerea între partide și can-
didați, votează apăsând de butonul,
ce se află sub numele fiecărui can-
didat. Butonul lămâne prins în tablă,
până când iese alegătorul. în felul
acesta este împiedecat să-și dea votul
de două ori pentru unul și acelaș can-
didat. Dacă vor trebui aleși mai mulți
deodată, să zicem 5 deputați sau 5
consilieri, va fi silit să apese de 5 bu-
toane și numai dupăce le va fi apăsat
toate 5, i se va deschide ușa, indi-
ferent cu care partid sau pe care can-
didat îl votează. Dacă apasă și al șa-
selea buton, acesta va rămânea inert:
automatul și-a împlinit datorința cu
demnitate, nu se face părtaș la nici o
înșelătorie! Decâteori se dă câte un
vot (se apasă câte un buton), afară,
deasupra ușii, sună un clopoțel și în-
registrează cu numeri voturile date.

    Așa se perândează toți alegătorii.
In mai puțin de 6 ore pot vota cam
10,000 de alegători. Dupăce s’a ter-
minat votarea se face scrutiniul. Pre-
ședintele cu asistenții lui cetesc nu-
mărul voturilor date și-1 confrontează
cu numărul biletelor de legitimare. Intră
apoi în cabină. Deasupra fotografiei
fiecărui candidat este o placă și sub
placă pe-o tăbliță s’a însemnat auto-
matic numărul voturilor ce-a primit;
tot astfel la mijlocul tablei s’a însem-

198


nai suma voturilor date pentru toți
candidați! partidului, adecă numărul
voturilor date pentru partidul respec-
tiv. Plăcile acestea se pot ridica nu-
mai cu ajutorul unei chei, care se află
(din motive ușor de înțeles) la pre-
ședintele alegerii. Comparându-se nu-
mărul voturilor date pentru fiecare
candidat și pentru fiecare partid cu
totalul voturilor date și aflându-se in
ordine deplină, în câteva minute s’a
terminat și scrutiniul. înainte de în-
ceperea votării automatul se poate în-
tocmi pentru atâția candidați, pentru
câți dorim.

    Precum vedem avantagiile acestui
aparat sunt multiple: 1. Asigură se-
cretul votului, chiar și în mijlocul unei
pieți publice. 2. Suprimă bila de vot,
cu care se pot face și falșificări. 3.
Suprimă despoiarea scrutiniului, de
multeori motiv de ceartă și neplăceri.
4. Îngăduie și ana Ifabeților să voteze
în cunoștință de cauză. 5. Silește ale-
gătorul, să-și îndeplinească întreagă
datorința sa de cetățean. 6. Face ca
opeiațiunile electorale, să decurgă
foarte repede. 7. Toate acestea se fac
automatic fiind eschisă orice fel de
inșelătorie și falsificare.

    Ne bucurăm că această invenție
este fructul științei românești. Revi-
stele de specialitate franceze stăruie
mult, ca această invenție să fie bre-
vetată și în Franța. (La Natur).

                    Sabin Oprean.

■

LITERATURĂ.

    „Domnul notar". Piesa dlui Oc-
tavian Goga, care a avut un succes
așa de mare pe scena «Teatrului Na-
țional» din București a fost confișcată
de poliția din Ungaria. Parchetul a
intentat proces autorului pentru agi-
tație.


    Teatru sătesc. Noul director al
Teatrului Național din București, D-l
G. Diamandy, intenționează a intro-
duce în România teatrul sătesc. Ar-
tiștii dela teatrele naționale vor formă
trupe ambulante și vor cutrieră satele,
dând reprezentații pe înțelesul popo-
rului. Știm că în România există de
mult o mișcare pentru înjghebarea
unui teatru sătesc. S’au făcut încer-
cări mai ales pe domeniile Coroanei
Acum e vorba ca încercările sporadice
să se sistemizeze cu ajutorul institu-
ției de stat. Această acțiune de a de-
mocratiza arta e în strânsă legătură
cu marile reforme ce se fac în favorul
țărănimii din România.

    Problema s’a discutat și la noi,
dar s’a făcut prea puțin pentru reali-
zarea ei.

    Teatrul sătesc la noi s’ar putea
înlocui deocamdată cu reprezentațiile
de cinematograf, cari aranjate de so-
cietățile noastre culturale, credem că
ar fi primite cu interes de țărănime

    «Asociațiunea» se ocupă de mai ■
mult timp cu introducerea schiopti-
coanelor în fiecare despărțământ și
cu cea a cinematografelor ambulante.
Greutatea cea mai mare de care se
izbește la realizarea acestui plan — e
cunoscuta ei lipsă de mijloace ma-
teriale

*

    „Faust" în românește. Celebra
tragedie a lui Goethe tradusă de 1
Gorun a apărut în ediția a doua. Apa-
riția într’o nouă ediție a unei ase-
menea opere merită să fie semna-
lată. Ea înseamnă că și operile clasice
au început să-și găsească cetitori la
noi, mai ales când își găsesc tălmăci-
tori ca Ion Gorun.

    Reproducem un fragment, la în-
tâmplare, ca să se vadă cum traduce
D-l Ion Gorun.

— 199 -


F a u s t.

Pe marea rătăcirii să te ții
Ferice de mai speri vreo putință !
Ți-ar trebui aceea ce nu știi,
Și tot ce știi nu-ți face trebuință.
Dar mulțumirea acestor clipe rare
Să n’o ’norăm cu-a gândurilor ceață!
Privește cum colo’n aprinsa zare
Lucesc colibe albe prin verdeață.
Coboară’n grabă soarele’n apus,
El moare acî și colo iar învie.

O, că n’am aripi, să mă poarte sus,
Alăturea deapururea să-mi fie !

Să pot privi în veșnicul amurg
Aprinse culmi și văile-adormite,
Pământul mut. izvoarele cum curg
Purtând argint în ape aurite.
Cu-a lui prăpăstii muntele păgân
N’ar mai opri un mers dumnezeesc,
Ci marea își deschide caldu-i sân
Și ochi-mi în uimire o privesc.

Se pare-apoi c’apune zeul Soare;
Dar aprig eu din nou m’oi îndemnă
Să-i sorb lumina lui neperitoare.
E zi ’nainte-mi, noaptea’n urma mea,
E cer deasupra-mi, valuri sunt sub mine.
O vis frumos! — dar Soarele-a sfințit.
Cu aripi sufletești nu e sortit
Vai! aripe trupești să se îmbine.
Dar e ’nnăscut in inimile nostre
Îndemnul tot ’nainte și mai sus,
Când ciocârlia ’n sferele albastre
Răsunătorul cântec și l-a dus,
Când vulturii de vârf de brazi aproape,
Largi aripi întinzând, plutesc, senini,
Și peste ’ntinse șesuri peste ape
Se’ntoarce cocostârcul din străini.

    Volumul se poate comandă dela
librăria Sfetea București, cu 1 leu.

*

    Țiganiada. A apărut în ' Biblio-
teca pentru toți». Această poemă sa-
tirică în versuri se poate ceti și as-
tăzi cu folos.

■

ARTĂ.

    Grigorescu apreciat în străină-
tate. In Orancl Dictionnaire des Pein-
tres, Sculpteurs et Graveurs, o autori-
tate în critica de artă ca D-1 Benezit
scrie un elogios studiu despre vieața
și opera Ini Grigorescu. Peisagele lui
le pune alături de ale marilor măestri


francezi: Courbet, Milet, Th. Rousseau,
Corot; ovreii lui sunt asemănați cu
cei creați de Rembrandt, iar țiganii
sunt amintiți alături de ai lui Ooya.
Pe Grigorescu îl numește «genial mae-
stru» și-l recomandă -admirației uni-
versale».

     Este una dintre cele mai strălu-
cite recunoașteri ce s’a adus unui
artist român, cu care putem să ne
mândrim.
*

     Arta românească la expoziția
din Miinchen. La a XI expoziție in-
ternațională, aranjată în Palatul de
cristal din Miinchen dela 1 Iunie până
la sfârșitul lui Octomvrie 1913, au par-
ticipat și artiștii români. S’au expus
din operile lui Grigorescu, Mirea,
Ștefan Popescu, 1. Steriadi, Ștefan
Luchian, A. Verona, Al. Simonidy, Ip.
Strâmbu, A. Satmary, Rodica Maniu,
N. Vermont, Costin Petrescu, Oscar
Obedeanu, Otilia Michael, O. Spaethe
Fr. Storck, 1 ’. Paciurea, I lordănescu,
C. Brâncuș și Severin. In mijlocul
expoziției a fost expusă minunata Carte
a Cântărilor de A. S. R. Principesa
Maria, al cărei talent subtil a fost re-
cunoscut și în străinătate.

     Expoziția a avut un succes nea-
șteptat. S’au acordat medalii: de aur
cl. 1. lui G. Mirea; de aur cl. II. pic-
torilor Steriadi, Luchian și Verona.

     Organizatorul expoziției a fost
d-1 Al. Tzigara Samurcaș, care își în-
cheie darea de seamă cu următoarele
cuvinte: «Prin participarea atât de reu-
șită la expoziția internațională din
Miinchen arta românească și-a asi-
gurat un loc demn în concertul na-
țiunilor culturale ale Europei. Căci
desvoltarea artistică este dovada cea
mai evidentă a gradului înaintat de
civilizație a unui popor»

— 200 —


    Istoria artei din Ardeal. Noi
Românii ne-am ocupat foarte puțin cu
istoria artelor din trecutul nostru, deși
avem un teren de cercetare destul de
bogat. Pe lângă arta poporală, avem
architectura noastră la biserici și la
case, avem pictura noastră și începu-
turi de artă industrială. In schimb
Sașii au făcut cercetări întinse, cari
ne pot servi și nouă de îndemn. De
astădată amintim numai de lucrarea
lui Victor Roth, în patru volume, și
anume: Geschichte der deutschen Bau-
kunst in Siebenburgen, 1905 ; Geschichte
der deutschen Plastik in Siebenburgen,
1906; Geschichte des deutschen Kunst-
gewerbes in Siebenburgen, 1908 și Bei-
trilge zur Kjinstgeschichte Siebenbiir-
gens, 1914. Toate volumele au apărut
în colecția --Studien zur deutschen
Kiinsigeschichte-. Strassburg, Ed 1. H.
Ed. Heitz. Sperăm că vom putea re-
vine pe larg asupra acestor lucrări și
a altora din domeniul artei, cari ne
privesc și pe noi.

    Expoziția tinerimii artistice. La
București s’a deschis a 19 expoziție
a tinerimii artistice, la care sunt re-
prezentați și artiștii ardeleni: E. Matei,
C. Medrea și Elena Popea. Ceeace în-
seamnă un pas spre unitatea noastră
culturală.

M

ACTIVITATEA ASOCIAȚIUNII.

    Monumentul Aurel Vlaicu. In
ultima ședință s’a discutat din nou che-
stiunea ridicării monumentului Aurel
Vlaicu. Suma ce s’a adunat la «Aso-
ciațiune» pentru acest scop e de K
6703-80. Dupăcum suntem informați
la ziarul «Românul » mai sunt adunate
vreo 10 mii coroane. Sculptorul C.
Medrea ne informează că executarea
schiței făcute de dânsul, publicată în


revista «Luceafărul», ar costă vreo
25,000 mii coroane Comitetul central
a luat dispoziții să concentreze toate
sumele adunate pentru monument la
Asociațiune și eventual să facă un nou
apel cătră public pentru completarea
sumei necesare la executarea monu-
metului proiectat de C. Medrea.

*

     Cursurile Asociațiunii. S’au în-
cheeat în Dumineca Tomii, cu con-
ferința dlui Simion Mehedinți, profe-
sor la universitatea din București,
despre «Cultura românească în veacul
al XlX-lea»». Comitetul central a ho-
tărît să se publice toate conferințele,
în întregime sau în rezumat, în revista
«Transilvania», de unde să se tragă
în volum.

     In numărul viitor vom începe pu-
blicarea conferințelor.

     Casa centrală a cooperativelor
sătești. Comitetul central s’a ocupat
și cu această chestiune importantă, în
jurul căreia s’au născut unele polemici
regretabile din prilejul înființării fede-
rațiunii «înfrățirea» inițiată de «Reu-
niunea română de agricultură din co-
mitatul Sibiiului». Se speră o soluție
pașnică și o apropiere între factorii
chemați să înfăptuiască această insti-
tuție atât de necesară pentru comple-
tarea organizației noastre economice
Asociațiunea, la toată întâmplarea, se
va îngriji ca să îndrume acțiunea co-
operativă, ce i s’a încredințat de D-1
Stroescu și de adunarea generală, pe
căi sănătoase și să o ferească de ex-
periențe dăunătoare.

     Despărțăminte. S’a înființat un
nou despărțământ în Biserica albă.
Director s’a ales D-1 Dr. Oeorge Dra-
gomir, protopop. Urăm noului des-
părțământ o vieață plină de succese
pe terenul cultural. — S’au proiectat
înființarea de despărțăminte nouă în
Salonta mare (comitatul Bihor) și Buza
(comitatul Solnoc-Dobâca).


<


Tiparul tipografiei arhidiecezane.


l