Transilvania An. XLV. 1 Aprilie v. 1914. Nr. 4. Școala reală gr.-or. română din Brașov. — Câteva date informative. — Românii de sub coroana Sf. Ștefan nu se găsesc în situația fericită de a se mândri cu multe școli. îndeosebi ce privește învățământul secundar, școlile existente nici pe departe nu mulțumesc trebuințele neamului nostru. Cu atât mai dureros te atinge, când ești nevoit să constați că și cele puține ce le avem, nu-s destul de cunoscute și că rostul și importanța lor nu-s deajuns apreciate. O astfel de constatare tristă am făcut, într’o vară, cu ocazia unei călătorii din Budapesta spre Brașov. Anume, un părinte căruia i-a hărăzit Dzeu o familie mai numeroasă, se plângea prietenului său, unui căpitan de infanterie, ce multă bătaie de cap are cu băieții până îi vede trecuți prin școli, și după aceea, câtă greutate va mai întimpinâ până să le aleagă o carieră potrivită. «îmi vine nespus de greu», vorbiâ dânsul, «să bat drumu- rile pe căldurile aceste, dar n’am ce face: trei băieți de școală să-i așezi cum se cuvine, nu e lucru de glumă! Cel mai mare merge în clasa VI la gimnaziul din Arad, al doilea, având spirit speculativ, s’ar potrivi de minune la negoț, însă cum n’a învățat carte românească și nu știe nici limba franceză, va fi greu să mi-1 admită în școala comercială din Brașov, unde-i cerne așa de tare, că nici jumătate din cei anunțați nu se pot primi. Pe cel mic, care a terminat școala primară, încă nu m’am hotărît unde să-l dau. Probabil că-l duc și pe dânsul la Brașov, să-l înscriu în gimnaziu, și ca să nu le mai port grija, îi plasez pe amândoi în Internatul școlilor. Nu știi cum să nimerești mai bine cu ei. De advocați e plină țara, așa că și prin sate își fac concurență, candidați! de profesori nu găsesc catedre, teologii 10 - 122 - absolvenți așteaptă cu anii după parohii, chiar și medici avem deajuns. Ce să mai înceapă bieții tineri?» «Păcat că n’avem vr’o școală reală, din care elevii ar putea merge în număr mai mare la școlile militare; acum în armată e mare lipsă de ofițeri, și mai ales de ofițeri români», — observă căpitanul. Atunci m’am amestecat și eu în conversație: «Cum să n’avem? în Brașov pe lângă gimnaziu complet și școala comer- cială superioară avem și o școală reală inferioară, unde au studiat și o seamă de elevi, cari azi servesc ca ofițeri activi în armată». Această neorientare în privința institutelor noastre de creștere și învățământ mi-a dat mult de gândit și astfel m’am decis, să servesc publicul nostru mare cu câteva informații ce privesc însemnătatea școalei noastre reale din Brașov și îndreptă- țirea ei de a există. Școala noastră reală s’a înființat în toamna anului 1869. Cu 19 ani înainte i-a premers întemeierea gimnaziului. Și dacă vrednicii negustori nu s’au grăbit să-și întemeieze mai întâi școala reală și cea comercială, cari se potriveau mai bine cu relațiunile și trebuințele lor, nu indiferentismul sau nepriceperea au fost cauza, ci îndemnul covârșitor al unei mari individuali- tăți, care în altă direcție li-a îndreptat gândirea și pe altă cale li-a îndrumat stăruința, — îndemnul înțeleptului și însuflețitului loan Popasu, pe acea vreme protopop al Brașovului. Popasu nu puteă iniția înființarea unor institute, cari pe acel timp păreau de interes local și importanță mărginită, ci inima sa largă și nobilă se gândiă la cultura neamului întreg, la ridicarea unei școli, care să răspândească lumină și căldură asupra tuturor Românilor deopotiivă. Brașovul de pe acele vremuri eră un vestit centru comer- cial. Negustorii români dimpreună cu «Compania grecească ■, ca cei mai pricepuți mijlocitori ai schimbului de mărfuri cu orientul vecin, erau sufletul comerțului levantin. Chiar în școala din Cetate, înființată la anul 1836 și condusă timp de 9 ani, de nemuritorul Barițiu, se făcu începutul pentru predarea unor studii practice și comerciale. Barițiu, a fost un fel de «spiritus rector» la organizarea gimnaziului nostru, și tot dânsul fii urzi- torul ideii de a se ridică pe lângă gimnaziu și o școală reală și comercială. - 123 - Când la anul 1869 s’a înființat școala reală, cu puține mijloace materiale și fără ca printr’o rentă suficientă să i se asigure viitorul, s’a dovedit din nou simțul de jertfă al frunta- șilor brașoveni și optimismul lor izvorit din dorul pentru progres și cultură. Școala, întocmită după «Proiectul de organizație» austriac, acomodat planului de învățământ al școlilor reale inferioare din Ungaria din 1868, avea de scop a pregăti elevii pentru școala reală superioară, însă totodată a-i înzestra cu cunoștințe spe- ciale astfel, că dacă vor părăsi școala, să-și fi însușit pe lângă o cultură generală și cunoștințe necesare pentru vieața practică: pentru meserii, industrii, negoț ș. a. Datele statistice ale primilor ani ne dovedesc, cu ce nepă- sare priviă publicul la tânărul institut. In cei șase ani dintâi frecvența se mărginea cam la 60 elevi. Abiă când s’a văzut, că elevii ieșiți din reale sunt mai bine pregătiți pentru comer- ciale decât cei din gimnaziu, numărul realiștilor a început să se sporească. Astfel numărul inmatriculaților a crescut an de an, până ce la 1887 a atins cifra de 100, iar dela anul 1887—1899 numărul lor a trecut totdeauna peste 100; în anul 1894 a fost chiar 148 elevi. Dela anul 1899 încoace frecvența a scăzut iarăși sub 100. Două sunt cauzele cari au pricinuit scăderea: înființarea gimnaziului și școlii comerciale de stat din Făgăraș și înrăută- țirea stărilor economice din comunele Săcele și Bran, din cari mulți economi de vite, siliți de împrejurări au emigrat în re- gatul vecin. In ultimii ani am avut cam 80—100 elevi înmatriculați. După terminarea clasei IV cei mai mulți dintre ei urmează școala comercială. Până înainte cu vr’o 12 ani școala noastră comercială primiă numai absolvenți de reale inferioare, iar cei ce veniau dela alte institute aveau mai întâi să dee un examen de dife- rență, din studiile cari nu le-au învățat, mai adesea din limba franceză. Acuma, când restricțiunea veche a încetat, profesorii dela școala comercială se plâng adeseori, că întimpină serioase greutăți cu elevii ce vin din alte părți, pentrucă nu cunosc de fel limba franceză, iar cea română și germană prea puțin. — Lucru firesc. In școala noastră, ca în toate realele, se pune 10* - 124 - mare preț pe studiul limbilor moderne. Limba maghiară se învață în toate patru clasele în câte 3 și 4 ore pe săptămână, tot astfel și limba germană, limba franceză în clasa a III și IV în câte 3 ore. Dar nu numai limbile se învață în reale mai intensiv, ci și desemnul geometric și cel liber, care cultivă gustul estetic și desvoltă simțul pentru armonia formelor. Iată un avantaj mai mult pentru un comercialist, fiindcă scrisoarea frumoasă și acurateța în purtarea registrelor se înșiră printre cerințele principale la contabilitate și la alte afaceri de birou. In anii din urmă frecvența la școala comercială s’a sporit peste așteptare, și fiind localitățile prea strâmte, mulți din cei anunțați sunt nevoiți a-și căută norocul în altă parte, pe când absolvenții școlii noastre reale au totdeauna întâietate la înscrie- rea în clasa 1 comercială. Din toate acestea rezultă, că celce dorește să aibă în școala comercială un spor mai real, să-și câștige mai ușor și mai te- meinic calificația recerută, să învețe mai întâi cursurile pregă- titoare la școala noastră reală. La comerțul practic absolvenții școlii noastre reale au în- ceput să se aplice abia de câțiva ani, însă nădejdea e mare că numărul lor se va sporî. Pentru noi e doar necesitate vitală ca să se deschidă toate căile de înaintare economică și să se înceapă și în ramura negoțului o emulație statornică cu ele- mentele conlocuitoare. Dar ca să ai sorți de isbândă se cere și aici carte. Negustorul de tagma veche nu mai poate ținea concurența, pentrucă nu cunoaște exigențele și pretențiile lumii moderne. — Cel puțin patru clase reale trebuie să înveți, ca să devii mai întâi ucenic și calfă de prăvălie, până să intri în rândul negustorilor. Mulți elevi, mai ales din Scheiul Brașovului, după termi- narea de două clase reale, se aplică la meserii și în chipul acesta contribuesc la ridicarea și întărirea păturii industriașilor. Mai în fiecare an am avut și elevi, cari au mers la școala reală superioară, unde au continuat studiile cu bun succes. Nici nu se putea altcum, fiindcă la noi ș’au însușit toate cunoștin- țele trebuitoare pentru cursul superior. Unii dintre absolvenții noștri au intrat în școlile militare și azi ocupă în armata comună rang de ofițer. - 125 - Aici îmi iau voia a deschide o mică paranteză. De un timp încoace la școala noastră nu mai vin elevi, cari au de gând să îmbrățișeze cariera militară, ceeace înseamnă o mare pierdere. — Timpul de studiu în școlile militare nu ține lung și nu e împreunat cu multe cheltuieli, ocupația de ofițer nu e prea grea, pe când înaintarea în rang și salar e sigură. Dintre români sunt mulți înrolați în armată. Există câteva re- gimente formate în partea cea mai mare din români, adecă din feciori români, pentrucă numărul ofițerilor români e disparent de mic. Acest fapt constatat trebuie să ne pună pe gânduri. Cine a servit vreodată ca soldat, știe ce greu o duc bieții fe- ciori când subofițerii și ofițerii nu' le cunosc îndeajuns limba. Cum să priceapă ei cele predate în școala de recruți și cu ce să se aleagă din multele învățături și povețe bune ale superi- orilor, dacă nu ii se vorbește la înțeles? — Numai cu vorbe în limba lui îi deschizi soldatului de rând inima, îi câștigi ali- pirea, îl însuflețești și faci din el viteaz. De aceea putem afirmă cu toată îndreptățirea, că nu numai interesul neamului nostru reclamă un număr mai mare de ofițeri români, ci interesul pa- triei întregi. Prin urmare, să facem o propagandă cât de intensivă în această direcție și să îndemnăm cât de mulți elevi să intre în institutele militare. Să se deprindă și tinerii noștri a alege ca- riere, unde concurența e mică, dar e foarte mare folosul ce-1 vor aduce obștii. ♦ Școala noastră reală, în răstimp de aproape 45 ani, a făcut multe servicii neamului, însă în starea actuală ea nu mai poate funcționa multă vreme. De bună seamă că nici fruntașii brașo- veni n’au înființat-o ca ea veșnic să rămână o instituție neis- prăvită, redusă la patru clase inferioare, ci se gândiau să o mărească amăsurat trebuințelor ce se înmulțesc, să o comple- teze la opt clase, ca astfel ea să formeze un organism de sine stătător, chemat a îndeplini un rol de frunte în vieața noastră culturală. — Acum vedem apropiindu-se timpul când se va rea- liză și acel gând, pentrucă stăruitorii urmași, cari arată cea mai mare bunăvoință pentru toate institutele noastre de învățământ, se nizuesc serios să calce pe urmele vrednicilor înaintași. Un neam ca al nostru, care se află în toiul evoluției, în - 126 — plină desvoltare sufletească și materială, simte greu cadrele în- guste, în mijlocul cărora e nevoit să se miște. Râvna de muncă, îndemnul spre progres îl mână cu putere elementară pe căi neumblate. E ca o apă în creștere, care rupe zăgazurile și își caută alvie nouă; e ca un arbore uriaș, care-și întinde rădăci- nile prin pământ sterp și printre stânci, ca să ajungă la izvoare mai bogate de hrană. Dar în concurența ce are s’o poarte cu alte elemente, lupta e nespus de aspră și legea de fier a naturii ne dove- dește, că cununa învingerii i se împletește numai aceluia, care e înzestrat cu însușiri superioare. Astfel de însușiri, astfel de arme hotărîtoare e în stare să-i hărăzească omului numai școala. Și dacă aceasta nu o găsește între ai săi, e silit să alerge la străini. Cu câtă trudă și amar e împreunată calea din urmă, știe numai celce a bătut-o. Poporul nostru are mare nevoie de tot felul de școli, mai ales de școli medii, și până la altă situație mai favorabilă, va trebui să -se întregească deocamdată cele două inferioare exi- stente, — gimnaziul din Brad și școala noastră leală. Se va susținea poate, că publicul mare, deprins așa de bine cu gimnaziile clasice, nu s’ar prea încălzi pentru reale su- perioare și nu li-ar dă sprijinul cuvenit. Să nu uităm însă, că toate instituțiile noastre la început tânjesc și roadele lor bine- făcătoare se arată mai târziu. — De altcum a sosit vremea să se pătrundă și lumea noastră de ideile nouă și să înțeleagă însemnătatea mare și folosul științelor naturale. Să se știe și la noi, că aceste studii interesante și instructive au și o mare putere educativă, fiind de mult constatat, că o lecție din Biologie sau Fizică poate tot așa de bine să încălzească inima și să nobi- liteze simțirea, ca orice capitol din Odisee sau Eneidă. Azi, în secolul electricității, al aeroplanelor și altor inge- nioase creații tehnice, ni se impune să deșteptăm în pături cât mai largi ale poporului interesul pentru învățământul real și pentru școlile speciale, ce oferă tineretului nostru câmp nou de muncă. Mai întâi e tehnica cu diferitele ei ramificații (elec- trotehnica, chimia tehnică, mecanica, arhitectura etc), apoi mon- tanistica, silvanistica, agronomia, academiile militare, academia de comerț ș. a. — toate aceste institute înalte stau deschise absolvenților de reale superioare. — 127 — Gimnaziul nostru superior abia mai poate primi pe toți elevii, ce ne vin an de an dela școli străine. Un inconvenient ce s’ar înlătură foarte ușor, dacă în viitor această mare sucres- cență s’ar împărți între două institute. Unii dintre maturizanți, cari urmează la tehnică, montanistică, silvanistică ș. a. capătă doar în reale o pregătire mai corăspunzătoare carierii ce o îmbrățișează. Pe timpul când această școală s’a întemeiat și prin bine- cuvântarea arhierească, primită dela marele Șaguna, s’a sfințit, poporul nostiu trecea printr’un proces de vie fermentație, — putem zice, — proces de renaștere, și multe erau dorințele și nădejdile ce se legau de toate instituțiile atunci create. Dacă școala reală după un trecut de 45 ani n’a atins acea înălțime, ce au visat-o fericiții ei fundatori, piedeca principală au fost împrejurările vitrege, cari au apăsat cu toată greutatea asupra manifestărilor de ordin cultural. Acuma însă, când ne încunjură o atmosferă mai prielnică, când și la noi vieața economică începe să pulseze mai puternic și să pretindă loc mai larg de expansiune, vine vremea, ca fo- rurile noastre superioare să se gândească serios la întregirea ei. Peste 5 ani școala își va serba jubileul existenții sale de 50 ani. O prăznuire mai deamnă și mai înălțătoare nu mi-ași puteâ închipui, decât ca cu acea ocazie să se pună baza la completarea ei, prin deschiderea clasei a V reale. Să se între- gească și să se mărească și acest vechiu institut, ca să devină un adevărat focar de știință, menit să dee nouă orientări, nouă îndrumări vieții noastre culturale! G. chelariu. — 128 — Istoria literaturii noastre vechi. Cursuri populare de Sextil Pușcariu. CAPITOLUL 11. întâiele scrieri și tipărituri în limba română. 7. ACTE ȘI NOTIȚE ROMÂNEȘTI. Evenimentele istorice au făcut ca limba slavonă, fiind limba bisericii, să fie singură întrebuințată în actele publice și în literatură. Știință de carte aveau aproape numai călugării, care făceau însă toții școala de slavonie, așa încât întrebuințau limba streină chiar când scriau cronicile țărilor lor. în astfel de împrejurări, întrebuințarea limbii române în scris nu se putea face decât în mod excepțional de cei ce scriau incidental pentru trebuințele lor zilnice, fără de a ști slavonește. întâia urmă databilă despre întrebuințarea limbii române în scris e din a. 1484. Despre jurământul omagial pe care Ștefan cel Mare îl făcu regelui Poloniei Cazimir, se spune că «haec inscripțio ex valachico in latinum versa est». Din neferi- cire nu ni s’a păstrat ciorna românească, pe care marele Domn, înainte de a o fi dat secretarului său s’o traducă, o va fi scris însuși în limba sa, cumpănind bine fiecare cuvânt din impor- tantul act. Avem însă o scrisoare românească din anul 1521, prin care un Câmpulungean cu numele Neacșu, înștiințează pe judele Brașovului despre trecerea Turcilor peste Dunăre. Neacșu, nefiind om învățat, nu va fi știut slavonește, și i a fost de sigur peste mână să dea scrisoarea aceasta de natură confidențială vreunui pisar s’o traducă slavonește, mai ales că judele Brașo- vului știă bine românește. Notițe scurte românești se găsesc incidental șî pe alte documente din întâia jumătate a veacului al XVl-lea, dar abia pe la sfârșitul lui actele și scrisorile româ- nești încep să se înmulțească, mai ales în regiunile muntene din apropierea Ardealului și în scrisorile trimise în Transilvania. La 1573 întâlnim printre cei ce scriu românește pe un egumen al mănăstirii Bistrița Olteniei, ceeace e o dovadă despre decli- nul culturii slavone chiar șî în mănăstiri. în același timp se - 129 - înmulțește și numărul gloselor românești în cărțile slavone, dovedindu-se astfel trebuința unor ajutoare pentru înțelegerea lor. Tot la sfârșitul veacului XVI dă boierul moldovean Luca Stroici unui prieten din Polonia acea mostră de «Tatăl-nostru» românesc, scris cu litere latine, despre care pe nedrept s’a făcut atâta caz în istoria literaturii române. în sfârșit, la 1600, e dată întâia poruncă în limba românească de Mihaiu Viteazul, ca Domn al Ardealului. 8. ÎNTÂIA INFLUENȚĂ APUSEANĂ. în felul acesta, încetul cu încetul se putea generaliza, de-odată cu treptata scădere a cunoașterii limbii slavone, uzul de a scrie românește. Dar e evident că împuținarea acestei culturi slavone însemnă în același timp declinul culturii mănă- stirești și, de-odată cu ea, a culturii timpului în de obște. Astfel, în Principatele române, lipseâ condiția ca începutul de a scrie românește să devină începutul unei literaturi în limba națională. Condiția aceasta a existat însă în Ardeal, și ea se datorește unei influențe apusene. Pe când în Principate se făceau întâiele încercări de a-și așterne gândul în limba părintească, în Transilvania existau cărți întregi tălmăcite în românește. Dacă pe la sfârșitul veacului XVI documentele românești se înmulțesc în părțile din nemijlocita apropiere a Ardealului și dacă în ele felul de a se exprimă nu mai e atât de stângaciu ca mai nainte, aceasta se datorește în mare parte tocmai cărților care treceau munții și se răspândeau în Țările românești. Biserica catolică, ajungând la o putere extraordinară, care Husitismul. aduse cu sine o îndepărtare tot mai mare de simplicitatea creștinească și o apăsare de nesuportat asupra credincioșilor, se iviră, pe la sfârșitul veacului de mijloc glasuri din ce in ce mai puternice care protestau împotriva jugului și a stricării moravurilor și cereau o reformă a bisericii. învățăturile engle- zului Wicleff aflară răsunet șî în afară de hotarele țării sale, cu deosebire în regatul Boemiei, unde înaintea lui Luther, pre- dică Ion Huss doctrina nouă. Acesta fu persecutat și ars pe rug, dar flacăra care i-a mistuit corpul s’a întins cu o repezi- ciune uimitoare, cuprinzând, în afară de Boemia, părți mari din Ungaria, din Ardeal și din Moldova, - 130 - E mai presus de orice îndoială că ereticii din părțile Cena- dului, ale Orăzii-mari, din Banatul timișan, din Ardeal și din Moldova, despre care fac mențiune o mulțime de documente de pe la jumătatea veacului al XV-lea, erau în mare parte Români. Dar nu trebue să ne închipuim acest husitism românesc ca o trecere conștientă dela o lege la alta. Ruperea de subt puterea episcopilor, predicată de Huss, eră pentru Români o luptă contra episcopilor catolici care-i persecutau și-i dijmuiau. Pentru Ro- mânii asupriți, nouăle învățături erau o ocazie binevenită de a sfărmâ jugul asupritorului de alt neam. Puținele inovațiuni față de legea lor, le-au primit pe nesimțite și le-au pierdut iară fără să bage de seamă, căci ele se reduc la amănunte teologice, pe care Românii ardeleni nu erau destul de învățați ca să le poată distinge. Cea mai mare importanță o avea faptul că Husiții propa- gau legea sfântă în limba fiecărui neam. Cât de binevenită le va fi fost mai ales Românilor ardeleni această inovație, preoților acelora care trebuiau să facă slujba în limba slavonă, având ei înșiși o cultură slavonă atât de primitivă, încât abia puteau ceti, fără de a pricepe bine, textul biblic! Cât de bine- venit credincioșilor, cărora le fu dat acum deodată a înțelege cuvântul mântuitor! E meritul dini lorga de a fi arătat că acestei propagande husite între Români se datoresc întâiele traduceri de cărți sfinte în limba română. Nu știm încă nici cine, nici când — pe cât se pare, în a doua jumătate a veacului al XV-lea, — nici unde — sânt indicii care ne face să localizăm întâiele noastre texte vechi în regiunea din nordul Mureșului, — dar e aproape sigur că, după exemplul husiților de alte neamuri, s’a apucat vreun preot român să traducă cărțile slavone în limba românească. Limba pe care o scria eră stângace, căci nimeni n’o mlă- diase încă pentru cerințele literare, și ea svâcneâ subt condein precum zburdă un cal neînvățat pe care un îndrăzneț a încă- lecat fără șea. Dar tocmai în zburdălnicia ei ne e prețioasă, căci ea ne dă o imagine cum vorbeau strămoșii noștri înainte cu patru veacuri și jumătate, într’o regiune care păstră multe cuvinte și construcțiuni latine, pierdute pe aiurea din graiu. La «neam» se zicea gin tu (gens), la «treabă» op (opus), la «doresc» d e- șider (desidero), la «ginere» mărit (maritus), la «frică» te- 131 — moare (timor), se păstră încă, ca la Istro-români, verbul latin ire «a umblă», se distingea încă între gură, care ca șî nem- țescul «Maul» se întrebuința numai pentru animale, și între rostul omenesc, a sărută aveă încă înțelesul latinescului «salutare», prepoziția pe (pre) încă nu eră întrebuințată la acuzativ, (ca la Aromâni, Megleniți și la Românii din Istria) și în locul peri- frasticului «dacă aș fi fost» se conjugă se eu fure, se tu furi, etc. (fuerim, fueris). Șî în pronunțare erau deosebiri mari. Astfel strămoșii noștri aveau vocale nazale, ca Francezii și Portu- ghezii, aveau rotacism (n prefăcut în r între vocale), etc. Exemplul anonimului sau anonimilor care au dat întâiele cărți românești a fost urmat de alții și copiile și nouăle tradu- ceri par a fi dăinuit mult timp după ce mișcarea husită a fost potolită, după ce micile modificări ale cultului primite de Ro- mâni de la husiți au fost uitate din nou. Din nenorocire nu ni s’au păstrat decât puține documente din vremea aceasta, și aceste puține poartă și ele pecetea vremilor mai nouă, nu sânt ori- ginale din sec. al XV-lea, ci, precum dovedește hârtia și scri- soarea, numai copii și copii de pe copii din sec. al XVI-lea. Vom înțelege ușor de ce ele s’au pierdut. înainte de toate în Ardeal nu existau acele mănăstiri bogate și protejate de dom- nitori, ca în Țările române, ca să păstreze cu scumpătate ma- nuscriptele caligrafiate pe pergament scump și împodobite cu desemnuri colorate. Cei ce scriau și copiau în Ardeal erau preoți simpli și săraci, care n’aveau nici învățătura să așeze cu artă literă lângă literă, nici banii trebuitori să cumpere pergament și văpseli. Cărțile acestea s’au scris deci pe hârtie proastă, cu cerneală spălăcită; cele mai multe vor fi pierit cu vremea ru- pându-se și zdrențuindu-se. Nici o podoabă nu le făcea pre- țioase, nici o arhivă nu le-a asigurat viitorul. Dacă câteva din ele s’au păstrat în vreo mănăstire moldoveană, ele erau ținute în mod clandestin, căci biserica din Principate, subt influența slavismului și a teologilor erudiți pe care-i adăpostea, nu puteau suferi cărți bisericești scrise românește, considerându-le de potrivnice ca- noanelor și privind pe Ardelenii husiți ca pe niște eretici. Cel mai vechiu dintre manuscrisele care ni s’au păstrat, Codicele o traducere a «Faptelor apostolilor» s’a găsit în Bucovina, laVoronețean. mănăstirea Voronețului. El e însă fragmentar și e evident că a fost rupt de bună-voie, deoarece un oarecare Constantin din - 132 - Dorna din mănăstirea Voronețului a scris pe el la 1733: «Această carte au fost scrisă pe rumânie și nu-i bună de nimica». E vestitul Codice Voronețean, editat cu multă îngrijire de Dl Sbiera. Deși exemplarul pe care-1 cunoaștem e o copie din sec. al XVI-lea, copistul a păstrat cele mai multe dintre parti- cularitățile limbii originalului, precum e rotacismul consecvent, păstrarea lui u final, semnul r pentru indicarea vocalelor na- zalizate ș. a., particularități care în parte se mai păstrau încă șî în limba copistului. în alte privințe însă el a modernizat limba originalului, întâmplându-i-se cu toate acestea să transcrie ici și colo forme ca întânla, cleatnă-se (alături de formele moderni- zate întâia, chiama), care dovedesc că originalul din sec. al XV-lea păstră încă pe n și pe l muiat, precum până azi ele se conservă în dialectele din sudul Dunării și la Istro-români. Psaltirea Tot din vremea aceasta trebue să fie șî traducerea Psal- scheiană. tirii, care ni se păstrează în mai multe copii, dintre care cea mai importantă e Psaltirea scheiană, numită astfel după Dl Sturdza Scheianui, care a donat-o Academiei Române. De un deosebit interes este mărturisirea credinței dela urmă, în care se stre- coară «filioque» al bisericii apusene, prin ceea ce se dovedește încă odată că la temelia acestor traduceri trebue căutată o in- fluență apuseană. Unele dintre aceste exemplare sânt bilingve, dând șî textul slavon pe lângă traducerea românească — un obiceiu care avea să dăinuiască șî mai târziu — ceea ce le face să apară ca un fel de simbol al luptei ce se dădea între tradițiune și între spiritul inovator: ceice țineau Ia obiceiul vechiu și nu se puteau împăca cu introducerea limbii naționale în biserica română, aveau pu- tința să găsească șî textul slavon consacrat, pe când traducerea românească alăturată le dedea înțelegerea textului. Evanghelia $' Evanghelia a fost tradusă de sigur tot în vremile acestea, deși n’o cunoaștem decât din copii și din tipărituri din a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Dar șî evangheliile, așa cum ni le-a păstrat bunăoară Coresi, cuprind cele mai multe din tră- săturile caracteristice ale traducerilor husite. Limba lor e cură- țită de multe provincialisme, căci până a ajunge la Brașov sau în Țara-românească, aceste copii au suferit unele modernizări. Cu toate acestea însă ele cuprind încă multe arhaisme și re- produc textul slavon în aceeași traducere servilă, uneori neîn- — 133 — teligibilă (fiindcă tălmăcea cuvinte, iar nu fraze) caracteristică tocmai pentru întâii traducători, din vremea husită. Dar, începutul fiind făcut, activitatea aceasta de traducători Alte nu s’a restrâns la textele biblice, ci ea pare a se fi extins șî traduceri, asupra altor scrieri care erau în legătură mai mult sau mai puțin strânsă cu biserica, precum predici, scrieri apocrife, in parte de origine bogomilică ș. a. Cel puțin judecând după limba lor, multe dintre traducerile cuprinse în Codicele sturdzan, de care va fi vorba mai târziu, sânt cu mult mai vechi decât co- pierea lor prin popa Origore din Măhaciu. 9. A DOUA INFLUENȚĂ APUSEANĂ. Tot în Codicele Sturdzan ni s’a păstrat copia întâii cărți Luteranis- românești tipărite (la Sibiiu), a Catehismului din 1544, din care mul și cal- nu mai există nici un exemplar tipărit și care, precum a dovedit vinismul. Dl 1. Sbiera, a fost tradus din limba germană. Căci a doua influență apuseană, căreia se datorește răs- pândirea de cărți tipărite românește, ne-a venit, în sec. al XVl-lea, prin mijlocirea Nemților și Maghiarilor din Ardeal, care căutau să câștige pentru învățăturile lui Luther și ale lui Calvin pe Românii transilvăneni, punând noua invenție a tiparului în slujba propagandei lor. Un document contemporan ne spune că acest catehism, care spunea credincioșilor români: «zi o c e n a ș (Tatăl- nostru) românește, să înțeleagem» a găsit mulți cumpărători printre preoții români, pe când o parte din ei îl condamnau, privind cu ochi neîncrezători această inovație Mai ales Maghiarii calvini căutară să atragă pe Români la cei doi credința lor. Ei așezară episcopi româno-calvini și căutară să Tordași. le deă cărți românești. Unul dintre acești episcopi, Pa vel Tordași a tradus, pe cât se pare, o Liturghie românească, pe care o vindea cu 32 de dinari preoților români. De curând s'au descoperit In scoarțele unei legături din a. 1601 niște foi dintr’o Psaltire— prețul ei eră un fiorin — pe care același Tordași a dat-o la tipărit în anul 1570. Ea e scrisă cu litere latine și cu or- tografie ungurească. Fragmentul pe care îl cunoaștem, numit, după posesorul lui, Fragmentul Teodoresca, cuprinde niște psalmi în formă de cântări bisericești, precum se obicînuesc în biserica calvină, traduși după cartea ungurului Szegedi Gergeiy. Celalalt episcop Tordași, Mihail, împreună cu Ștefan Herce, predicatorul - 134 - din Caransebeș, cu dascălul Efrem Zacan, cu Moi se Po- sti șei, predicator în Lugoj, și cu protopopul Huniedoarei A r- chirie, s’au apucat de traducerea Vechiului Testament, nu din evreește, grecește și sârbește, precum se spune în introducere, ci, după cum s’a arătat de curând, din traducerea ungurească a căr- ților lui Moisi, făcută de Heltay (1551). S’au tipărit, subt titlul de Palia, la Orăștie, la a. 1582, cu cheltuiala lui Francisc Geszty și «cu știrea Măriei lui Bator Jicmon, voevodul Ardealului... pentru întrămătura besearecei sfântă a Românilor», numai cele două dintâi cărți, Facerea și Exodul, de astădată însă cu chiri- lice, de diacul Marien și de Șerban, fiul lui Coresi. 10. DIACONUL CORESI. Numele de care se leagă, în istoria literaturii române, în- ceputul răspândirii de cărți românești prin tipar este al dia- conului Coresi. Pe acesta îl chemară din Târgoviște, Sașii din Brașov, unde probabil își făcuse ucenicia de tipograf la Dimitrie Liubavici, dându-i în grije tipărirea de cărți bisericești pentru Români. Scopul Sașilor, care erau protestanți, va fi fost de sigur și acela de a-i atrage pe Români la credința lor, cu atât mai mult, cu cât știau că prin aceasta fac o plăcere regelui loan Sigismund, care tre- cuse la reformațiune și pe care-1 vedem dând porunci Româ- nilor să treacă la noua lege, să citească românește cărțile sfinte și care decretă la 1567 prin Vlădica Gheorghe, pus de el, ca limba slavonă să fie izgonită și înlocuită în biserică prin cea română. Dar Sașii, cari aveau în Brașov o tipografie și o fabrică de hârtie, mai urmăreau șî scopuri curat negustorești, voind să răspândească nu numai în Ardeal, ci șî în țările Ro- mânești, cu care aveau un negoț înfloritor, aceste cărți biseri- cești, mai ieftine decât cele copiate cu mâna. De aceea, cât timp purtătorii cheltuielilor sânt juzii brașoveni Hans Benkner — Hanăș Beagner — și Lukas Fiirscher — Lucaciu Hrăjil — o parte mare din cărțile tipărite sânt slavone, altele slavo-române, iar în cele românești nu se face propagandă pentru noua învățătură, ci, dimpotrivă, în predoslovii se cere iertare de la cetitori că li se dau cărți bisericești în limba română, citându-se în sprijinul acestei inovațiuni cunoscutele cuvinte ale apostolului Pavel cătră Corinteni: «în sfânta besearecă mai bine e a grăi cinci cuvinte — 135 — cu înțeles decât 10 mii de cuvinte neînțelease, în limbă străină», înainte de a tipări o carte atât de importantă ca Evanghelia cu învățătură, Sașii se consultă cu mitropolitul Ohenadie al Ar- dealului și caută originalul slavon în Țara-românească, la «ar- himitropolitub Serafim din Târgoviște. în astfel de împrejurări nu e mirare că această carte se vindea foarte bine dincolo de Carpați, precum mărturisește Hirscher însuși într’o scrisoare cătră judele Bistriței. Aceste constatări sânt necesare, spre a înțelege activitatea lui Coresi, căruia pe nedrept i s’a dat numele de «părinte al lite- raturii române», atribuindu-i-se intenții pe care nule-a avut, anume că angajându-se față de Sași și Unguri de a propagă învăță- turile nouă printre connaționalii săi, el ar fi căutat să mențină legea cea veche în cărțile ce le dădea Românilor, făcându-și de «menire a vieții sale înlocuirea limbii slavone prin cea română». Vedem chiar, dimpotrivă, că pe la 1564 el primește a tipări, din însărcinarea lui Forro Miklos, Tâlcul evangheliilor, în care se strecoară unele învățături reformate. Molitvelnicul de la sfâr- șitul acestei publicații e tradus din ungurește. Deci partea pe care a avut-o la această lucrare Coresi, care n’aveă de unde ști ungurește, e numai cea de tipograf și poate nici tiparul nu l-a făcut el decât în parte, dându-și numai numele său de ve- stit tipograf, spre a mări importanța cărții. Căci a tipări cărți românești trebue să fi fost în vremile acelea un merit cel puțin tot atât de mare ca șî de a le fi tradus. Astfel se explică și împrejurarea că Coresi se dă de autor al unor cărți pe care el le tipărește numai. Și Evan- gheliarul din 1561 și Psaltirile din 1570 și 1577 și pro- babil șî Praxiul din 1563 s’au tipărit după manuscripte mai vechi, care redau într’o formă mai mult sau mai puțin mo- dernizată traduceri din școala traducătorilor husiți. Astfel evan- gheliile tipărite de Coresi, în toate cărțile sale românești, sânt aproape identice cu copia după un Evangheliar mai vechiu pe care a făcut-o, la 1574, pentru Cercel-vodă, Logofătul Radu din Mănicești. Și mai mult ne bate acest lucru la ochi la Psaltirea din 1577. Prefața lui Coresi e scrisă într’o limbă atât de apro- piată de a noastră, încât oricine o înțelege astăzi fără greutate: «Cu mila lui Dumnezeu, eu, diaconii Coresi, deaca văzuiu că - 136 - mai toate limbile au cuvântulu lu Dumnezeu în limba [loru], numai noi, Românii, n’avămu..., dereptu aceaia, frații miei, preu- țiloru, scrisu-v’amu această Psaltire cu otveatu, de-amu scosu den psaltirea sârbească pre limbă românească, să vă fie de înțelegătură...» Dacă deschidem însă Psaltirea însăși, dăm de o limbă aproape neînțeleasă, cu mult mai veche ca forme și atât de stângace în expunere, încât imediat bănuim că e anterioară lui Coresi și că a fost scrisă pe când nu există încă o tradiție literară, care să fi mlădiat limba. De fapt, textul acestei Psaltiri e aproape identic cu cel al Psaltirei scheiane, atât doar că reproduce — cu o mulțime de greșeli de lectură — o copie făcută în regiunile din sudul Transilvaniei. Deci asigurarea din prefață, că ar fi tradusă de Coresi din slavonește, nu e vrednică de crezare. în astfel de împrejurări, nu vom atribui lui Coresi o prea mare parte de traducător nici la tălmăcirea acelei mari opere de erudițiune teologică care este Evanghelia cu învăță- tură din 1581—1582, deși predoslovia ni-1 prezintă ca «meșter învățat într’acest lucru». El va fi fost tipograful iscusit iar tra- ducătorii, acei doi preoți de la biserica sf. Nicolae din Șcheii Brașovului, pomeniți în prefață, popa lane și mai ales popa Mihaiu, fiiul popii Dobre, despre care știm că a învățat carte slavonească în Serbia, că fusese hirotonit (1576) în Țara-româ- nească și ajunse preot mai întâi în Râșnov, apoi la Brașov (1578), unde a făcut mult bine bisericii și poporenilor săi în cursul celor trei decenii de preoție. Dar faptul că diaconul Coresi răspândește prin tipar ve- chile traduceri și tălmăciri nouă în toate regiunile locuite de Români, constitue un merit mai mare decât dacă el și-ar fi întrebuințat timpul cu traduceri migăloase. Prin activitatea sa mare el contribue în primul rând la stabilirea unei limbi lite- rare românești înțelese pretutindeni. Cel ce întrebuințează mai întâi o limbă spre scopuri lite- rare, fixează în scris, în mod firesc, graiul popular vorbit in regiunea sa. Să ne închipuim că în regiunile din nordul Mure- șului s’ar fi pronunțat în secolul al XV-lea, ca în cele mai multe părți românești de azi, chept în loc de «piept», ghine în loc de «bine», hier sau șer în loc de «fier», ș. a. m. d. Cei dintâi tălmăcitori ar fi scris atunci chept, ghine, hier și — 137 - urmașii lor ar fi continuat să scrie astfel, fixând pentru tot- deauna în limba noastră literară aceste forme pe care noi le simțim urîte și care ar face ca limba noastră scrisă să se depăr- teze foarte tare de oricare altă limbă romanică. Dar întâii tra- ducători husiți vorbeau în satele lor graiul sonor și puternic din Transilvania de nord, care în același timp e șî temelia dia- lectului bogat moldovenesc. în drumul lor spre miază-zi, co- piindu-se mereu, scrierile acestea au pierdut unele arhaisme și particularități dialectale neînțelese aiurea (bunăoară rotacismul) și s’au apropiat tot mai mult de dialectul din Ardealul sudic, identic, în trăsăturile sale principale, cu cel din Muntenia. Tipă- rindu-le, Coresi a stabilit o formă a limbii care eră înțeleasă pretutindeni. Prin legăturile comerciale ale Sașilor Brașoveni cu Țările românești, aceste tipărituri s’au răspândit (cu atât mai lesne, cu cât trebuința lor eră simțită din ce în ce mai mult) șî în Principate, unde cunoștințele de slavonește scădeau mereu. Oricât de sterile sânt, din punct de vedere pur literar, aceste tipărituri, și oricât de modest rolul de scriitor al lui Coresi, activitatea sa a avut urmări foarte importante, căci prin ea s’a dat un puternic impuls naționalizării literaturii noastre. Din lupta mocnită cu curentele stăpânitoare, venite din orient, cele două curente apusene, reprezentate prin mișcarea husită și prin tipăriturile ardelene, au făcut să iasă învingătoare limba română. Izvorul din care literatura se adapă șî acuma, rămâne același șipot îngrădit în curtea bisericii, dar apa lui curge limpede și răcoritoare, făcând de-acî înainte câmpiile prin care trecea fertile șî pentru alte genuri literare. 11. LITERATURA PROFANĂ. Alături de cărțile sfinte și de literatura bisericească patro- Căᵣțj ₚₒ. nată de biserică, precum predici, tratate teologice, vieți de-ale pulare. sfinților, cărți de rugăciuni ș. a., circulau de timpuriu în Țările române o mulțime de scrieri de natură mai mult distractivă. O mare parte din ele sânt strâns legate de literatura bise- ricească, fiind un fel de derivat al ei. Scrierile apocrife sau cărțile mincinoase, deșî nu patronate, erau totuși tolerate de biserică, căci ele erau în strânsă legătură cu istoria biblică, pe care o amplificau cu o mulțime de elemente nouă, dând amă- nunte despre facerea lumii, despre viața familiară a lui Adam 11 - 138 - și despre judecata din urmă, istorisind despre călătoria aposto- lului Pavel și a Maicii Domnului în iad, descriind cu un natura- lism neîmpodobit muncile lăcașului de vecînică ispășire a păca- telor, etc. Ele popularizau științele astronomice în zodii și cele astrologice în gromovnice și trepetnice, care făceau prorocii asupra viitorului din tunete și din tremurarea cutărei părți ale corpului omenesc, etc. Astfel ele satisfăceau curiozitatea credin- cioșilor și nutreau fantazia lor dispusă spre credințe deșerte. Pe lângă ele existau câteva romane ce se răspândiseră din Orient asupra întregei Europe, dintre care unele cu tendințe morali- zătoare, ca Varlaam și loasaf, altele simple povestiri fantastice, întrețesute de elemente din poveștile populare, precum e po- vestea lui Alexandru Machedon, Mitul troian, ș. a. Filosofia popularizată eră depusă în acele colecții de florilegii, adecă pilde filosofice și moralizătoare, care poartă titluri diferite, precum Floarea Darurilor, Albina etc.; în Fiziolog se cuprindeau cuno- ștințele de istorie naturală ale timpului, ticluite în pilde și istorioare despre dobitoace și năravurile lor; iar Hronografele erau niște tratate de istorie universală, care se citeau cu deosebită plăcere. Toate aceste scrieri, care formau literatura distractivă a timpului, se răspândeau în zeci și sute de copii slavonești prin părțile locuite de Români. Ele sânt toate de origine bizantină și — lucrul acesta trebue accentuat — nu alcătuiau floarea acestei literaturi atât de bogate. Cultura popoarelor slave de sud nefiind în nici un timp deosebit de desvoltată, scriitorii slavi au trecut, fără să le aprecieze, nu numai pe lângă capo- d’operele clasicității eline cetite la Bizanț, ci șî pe lângă lucră- rile de valoare ale scriitorilor bizantini, pentruca ’să se oprească la scrierile cu conținut naiv, romantic sau mistic, care core- spundeau gustului lor literar și gradului lor de cultură. Cei ce le ceteau la noi erau puținii cunoscători de carte slavonă. Dar nu trebue să ne închipuim că ele rămâneau cunoscute numai de aceștia. Mai mult decât oricare alt gen literar, ele se răspândeau în păturile largi ale populațiunii, căci puținii cari le știau cetî în limbă stremă le istoriseau și le răspândeau prin tradiție orală, astfel că ele îmbogățiră cu elemente nouă literatura noastră populară. După ce întâii traducători au dat în limba română părțile mai importante din Biblie, a fost firesc ca activitatea lor să se — 139 - extindă șî asupra acestei ramure literare, care prin cuprinsul ei atrăgea mâi mult pe știutorii de carte. Precum am spus mai nainte, avem motive să credem că traducerile acestea au înce- put să se facă foarte de vreme. Deși nici unul dintre manu- scrise nu datează mai de mult decât începutul secolului ■ al XVH-lea, totuși limba le arată pe unele din ele a fi copiifdupă traduceri din epoca husită. Avem șî exemplare slavo-române, care de asemenea, prin punerea alăturea a textului original și a traducerii, se dovedesc a aparținea unor timpuri vechi. Nu trebue să uităm că tocmai prin setea cu care se citeau, astfel de scrieri, făcute pe material ieftin, trecând din mână în mână, se uzau și se ferfenițeau repede. Cel mai vechiu, e amintitul Codice sturdzan, publicat de Codicele Hașdeu. El a fost scris în cea mai mare parte de un preot sturdzan. Grigorie din satul Măhaciu de lângă Turda Ardealului, pe la 1600. Despre bucata întâia ni se spune că a fost scrisă «în luna lui Martie, 19 zile, în zilele regelui Sigismund Bathori, când fu bătut Mihaiu-vodă la Mirislău, anul de la Adam 7108, de la nașterea lui Hristos 1600». Deci, pe când în nemijlocita sa apropiere se începea actul final al acelei zguduitoare tragedii, pentru care popa Grigorie nu avea nici o înțelegere, acest simplu preot copia scrierile românești ce-i ajungeau în mână și din care voiâ să-și alcă- tuiască o mică bibliotecă: găsim în acest codice miscelaneu chiar și un «Tatăl nostru» unguresc, scris cu litere chirilice. Im- portanța lui stă tocmai în bizareria cuprinsului, din care ne putem face o imagine asupra lecturei predilecte a timpului. Aici întâlnim Legenda Duminecii — astăzi Epistolia Dom- nului Isus Hristos — cu îngrozitoarele amenințări pentru cei ce nu țin Dumineca, alături de o predică de Paști; o rugă- ciune pentru scoaterea dracilor urmează după legenda, de ori- gine bizantină, a sfintei Vineri, căreia îi urmează, între altele, șî azi populara Epistolie a Maicii Domnului și Legenda lui Avram, apoi omiliile lui Efrem Șirul, ale cărui scrieri «erau atât de gu- state, încât se citeau după sfânta scriptură în multe biserici» ș. a. Alături de bucăți cu limba arhaică a întâielor traduceri bușite, găsim copia Catehismului de la 1544, cu limba lui cu mult mai modernă, lipsită de rotacism și de alte particularități arhaice. 11 — 140 — Codicele Un alt codice miscelaneu, scris la 1620, tot în Ardeal, e lui loan din Codex neagoensis, numit astfel după donatorul lui. El a fost Simpetru. ₛcᵣjₛ cjₑ pOpₐ |Oan Românul din Simpetru (probabil Sim- petrul Hațegului) și cuprinde, pe lângă lucruri trebuincioase preoților (precum un scurt tratat despre datoriile preoților la spovedanie și la daruri și o rânduială a vecerniei, scrisă slavo- nește), o «rojdeniță» (zodiile) și o «Alghinușă» (31 de istorioare moralizătoare). Dar partea cea mai importantă a acestui codice o constitue începutul lui, în care se cuprinde Alexandria, cea mai iubită carte populară până în ziua de astăzi, pentru conținutul ei romantic și fantastic. Lucrarea popii loan din Simpetru nu e o traducere originală, ci, precum a arătat în urmă dl N. Cartojan, e copiată după o traducere mai veche din sârbește, din a doua jumătate a veacului XVI. Hrono- Pe când tânărul popă loan din Sâmpetru copia Alexandria, graful lui în aâelași an 1620, scrie călugărul Mo xali e, sau scurtat, Moxa, Moxa. lucrarea sa întitulată De începutul lumei dentâi. Episcopul de Râmnic Teofil, îndeamnă pe călugărul său oltean Moxa, care se vede a fi fost un cărturar iscusit, să tălmăcească «în limba noa- stră» unul din acele hronografe, care începeau cu facerea lumii, cuprindeau istoria biblică, treceau la istoria bizantină, întrețesută de vieți de ale sfinților, și sfârșeau cu istoria turcească. înte- meiat pe Hronograful lui Manasses, din care-și scosese învă- țătura cu un veac înainte șî cronicarul Macarie, apoi pe niște anale bulgaro-slave din veacul al XV-lea, Moxa își alcătuește scrierea sa într’o frumoasă limbă românească, prescurtând originalul și oprindu-se mai mult la descrierile împodobite și la părțile anec- dotice. Istoria sa s§ sfârșește pe la mijlocul veacului XII, dar mai târziu el revine asupra ei și o continuă «dintr’alte izvoade» până la a. 1489. Foarte rar se întâmplă ca vre odată din istoria universală să-i amintească evenimente din trecutul Românilor, precum bunăoară anul 1359 (6867), când face observarea: «atunce s’au început a se descăleca țara Moldovei». Lucrarea lui Moxa e cea mai veche istorie universală în limba română. Dascălul Din anul 1639 avem un Cuvânt la înmormântarea jupâ- Toadăr. nesii Sofronia, soția logofătului Pătrașcu Ciogolea, din satul Cala- fendești, în sudul Bucovinei de azi. L-a scris caligrafic d as- călul Toadăr, care fusese chemat cu ani înainte din satul Feldra, lângă Bistrița Ardealului, ca să instruiască copiii boie- — 141 nilui moldovean și care erezii că nu-și poate arătă mai frumos recunoștința sa față de familia in mijlocul căreia petrecea, decât traducând din slavonește — sau poate copiind numai o traducere mai veche — una dintre splendidele cuvântări hriso- stomice, atât de prețuite pentru frumusețea stilului lor. (Va urmă). Rabindranath Tagore — învățător. Se știe, că în fiecare an o comisiune de oameni învățați, se întrunește la Stockholm, spre a acordă premiul Nobel de 195,000 franci unuia din reprezentanții în scris ai sufletului și cugetării omenești. In 1913 comisiunea nu s’a oprit la conti- nentul nostru, ci trecând granițele lui l-a căutat în Asia, leagă- nul culturei universale. El a fost găsit în Bengalia. Se chiamă Rabindranath. Tagore. Un poet visător, un cugetător solitar. Noi nu-1 cunoșteam pentrucă bătrâna Europă are pe-ai săi, așa de muiți și atât de variați. Astăzi, însă, opera lui se citește și de europenii atât de presumțioși. Dar puțini cunosc vieața lau- reatului. lată un amănunt, în adevăr, interesant: Tagore este învățător. Pe întinsa și frumoasa lui moșie primită dela părinți, el a ridicat o școală pentru copii, al căror director este însuși Tagore. Aici trăește poetul cele mai senine clipe ale vieții sale, luminând și înălțând. Ne aducem aminte de generalul Noghi și de Tolstoi, cari au făcut acelaș lucru în colțul vieții lor retrase. Ce semnificație superioară primește în aceste persona lități, chemarea ideală de învățător al celor mici. Tagore este deci un educator, care merită să-l cunoaștem. Pagini de peda- gogie nu va fi scris, deși educația și pedagogia sunt două lucruri apropiate și totuș atât de diferite. A scris însă admirabile poeme, cari strălucesc prin puterea fantaziei și a intuiției fecunde. Pe aripile ei sbori în zări senine nevisate și încerci simțiri necu- noscute. E o poezie orientală izvorîtă din sufletul unui mare artist, lată un fragment din poema întitulată Copilului, pe care-o traduc din franțuzește : «Când îți aduc, copilul meu, jucării colorate, eu înțeleg de ce se face în zări o astfel de schimbare de culori, și de ce florile sunt smălțuite cu nuanțe atât de bogate — când eu îți aduc jucării colorate copilul meu. — 142 — Când eu cânt pentru a te face să joci, eu știu în adevăr pentruce adie cântarea sub crengi, și pentruce valurile fac să răsune corul lor de voci până la sânul pământului ascultător, când eu îți cânt pentru a te face să joci. Când eu întind dulci lucruri spre mânile tale lacome, înțeleg pentruce este miere în potirul florilor și pentruce fructele se umplu în mod tainic de sucul gustos, când eu întind dulci lucruri spre mânile tale lacome. Când eu sărut obrajii tăi spre a te face să zimbești, copilul meu drag, eu înțeleg veselia ce se coboară dimineața din cer și deliciul ce-1 aduc corpului meu adierile de vara — când buzele mele te ating spre a te face să zimbești. Somnul ce flutură peste ochii copilului, știm noi de unde vine? Da. Se povestește că el își are casa într’un sat feeric din umbrele pădurii slab luminate de versurile lucitoare, unde sunt două timide flori fermecate. De aici vine zimbetul spre a sărută ochii copilului. Surîsul ce joacă pe buzele copilului ce-adoarme, știm noi de unde s’a născut? Da. Se povestește, că palida rază a unei creșteri de lună noul atinse marginea norului alergător în toamnă și că în visul unei dimineți de proaspătă rouă s’a născut surîsul, care tremură pe buzele copilului ce doarme. Dulcea și moalea frăgezime ce catifelează trupșorul copi- lului, știm noi unde a stat ascunsă atâta vreme? Da. Când mama eră încă o tânără fecioară, ea înveliâ inima sa într’un tainic mister de iubire — plăcuta și dulcea frăgezime, care catifelâ trupșorul copilului». Așa cântă laureatul premiului Nobel. El nu e un doctrinar, ci un cântăreț inspirat de adâncile taine ale naturii. Un visător plin de imagini și simțiri încântătoare. Noi nu le cunoaștem, dar bănuim că ele sunt poezia unui suflet, prin care se co- boară între oamenii de pe pământ seninătatea cerurilor albastre. lată cine este blândul învățător al școalei din Bengalia. Fericiți elevi, cari au norocul unui astfel de părinte. Catedra întunecată s’a prefăcut pentru ei într’un simbol de lumină înăl- țătoare. Ce frumos exemplu este Tagore și pentru bietul nostru microcosm școlar! pᵣ I. Mateiu. - 143 - Pastile. Apiopiindu-se sfintele Paști, nu poate fi fără interes urmă- torul capitol din broșura, ce o am gata de tipar, despre: ^Greu- tăți și măsuri.» In Tabla pascală juliană se arată data serbării Paștilor, după calendarul julian (stil vechiu), în aparență dela anul 1600 până la anul 2200, dar în realitate pentru orice an al erei cre- știne, întrucât nu se va fixă o zi anume, cum e vorba să se lixeze, pentru sărbătoarea aceasta. După regulele aprobate de Conciliul dela Niceea (325), Paștile trebue serbate în prima Duminecă după luna plină de primăvară (adecă luna plină ce urmează imediat după echi- nocțiul de primăvară, socotit în 21 Martie). Dacă ziua a 14-a a Lunei (luna plină) după echinocțiul de primăvară cade pe Duminecă, Paștile se amână pe Dumineca viitoare. De unde rezultă: a) Dacă în 21 Martie, echinocțiul de primăvară, e lună plină și zi de Sâmbătă, Paștile se serbează a doua zi, Dumi- necă, în 22 Martie. b) Dacă în 21 Martie e lună plină și Duminecă, Paștile se amână pe Dumineca ce va urmă după luna plină din 20 Aprilie. Și cum în acest caz, 20 Aprilie cade Marți, rezultă că Dumineca proximă va fi în 25 April. Limitele extreme ale datei Paștilor sunt deci 22 Martie și 25 April. într’o Duminecă din acest interval de 35 zile se ser- bează Paștile. * Seria datei Paștilor se repetează la 532 ani. Astfel, seria ce se începe la anul 1600, se repetează la 1600 + 532=2132. Cu ajutorul tablei pascale putem dară ștî data Paștilor pentru orice an al Erei creștine. Exemple. — Când au fost Paștile in anul 800? Adăugăm la 800 perioda de 532 ani. Aflăm 1332. Încă nu ajungem la anii cuprinși în tablă. Mai adaugăm deci 532 la 1332. Căpătăm 1864. In anul 1864 Paștile au fost în 19 April. Deci și in anul 800 s’au serbat la 19 Aprilie. Tot în 19 Aprilie se vor serba în anii 2396 (=1864-ț—532), 2928 etc. In anii 801, 1333, 1865, 2397, 2929 etc. data Paștilor e 4 Aprilie. — 144 — Și așa mai departe, pentru oricare an am face întrebare. * Pentru deplina înțelegere a tablei pascale însemnez, că în prima coloană verticală se dau numai cele dintâi 3 cifre ale anilor. Unimile sunt scrise în coloana orizontală deasupra. Astfel 1600 rezultă din 160 (primul șir din coloana verticală) și 0 (din coloana orizontală). Data Paștilor în 1600 a fost 23 Martie. Anul 1864 rezultă din 186 (coloana verticală) și 4 (coloana ori- zontală). Data pascală corespunzătoare (in locul unde se întâl- nește coloana venind dela 4 cu cea dela 186) este 19 Aprilie. Ș. a. m. d. Tabla pascală juliană. Cifrele grase se referă la luna lui Martie. 0 i 1 12 Anii ; i --- 3 4 5 6 7 8 9 Anii ,0112 3 4 5 6 7 8 9 1601 23 12 4 24 8 31 20 5 27 16 191 18 10 25 14 6 22 10 2 22 7 161 8 24 12 4 24 9 31 20 5 28 192 29 18 3126 14| 0 19 [111 2 i 22 162 16 121 13 28 17 9 25 13 5 193 7 30 18 .3 26115 30;19|11 27 163 28 10 1 21 6 29 17 9'25114 194 15 7 23 12 3 23 8 31 19 11 164 ! 5 25 10 2 21 6 29 18] 2 25 195 27 16I 7123 12 4 23 i 8(31’20 165 14 30 18 10 26 15 6 29 11 3 1961 4 27116 1 20112 28 ,17; 8 31 166 22 14 30 19 10 26 15 7 22 11 197(13 5 27 16 1121 12 Î2817 9 167 ' 3 23 7 30119 4 26 1531120 198 24 13 5 25 9; 1 21 1 6,28 17 168 11 3116 8 [ 30 19 4 27 15 31 199 2 25 13 5 18; 10 1 114 6 29 169 20 12 27 16 8 2412 4.24| 9 200,17, 2122 14 29 18 1° (26'14 6 170 31 20 5 28 16 8 24 13 4j24 201 22,111 2122 730 18 3l26 15 171 9 1 20 5 28 17 1 21 13 29 202 6 19(11 3:22l 7 30 19[ 3 26 172 17 9 25 14 5 28110 2 21 6 203 15 31 19 11 27116 7 23 12 4 173 ,29118 9 25 14 6 25 10 2 [22 204 23 8 31 20 11|27l16 ( 8,23d2 174 6 29 18 3 25 14 30 19 10,26 205 / 4,24 , 8 31120, 5127 116; 1 21 175 15 7 29 11 3123 14 30 19 11 206 12।28'17 931113 5 28 16 1 176 26 15 7 23 11 3 23 83ol19 207 21 6 28 17 9 25il3| 5125 10 177 i 427 15 31 20 12 3 16 8;31 208; 1121! 6 29 17 2 25 14[ 5'18 178 ’19 4 27 16 31120 12 28 16 8 209 10 26 14 6 29 11 2 22,14 30 179 24 13 4 24 9 1(20 5128'17 210 18 1026 15 6 [22 11 3 22[ 7 180 1 8,24 13 5 24 9 1 14, 5128 211 30 19 3 26 15(31H9 11' 3 10 181 17! 2l21 13 29 18 9 25 14 6 212 7 30 19 4 26 15 31 20(11 27 182 28ilOi 2 22 6 29 18 3125114 213 16 8,23 12 4! 24 8 31120 5 183 ( 6'19110 2 22 7 29 18i 3 26 214 27 16 8(24 121 4(24 9,31 20 184 14|30 19 11 26 15 7 23 11 3 2151 5|28 16 1 21113 28 17| 9 25 185 (23 8 30 19 11 27 15 7i23[12 216 13 5,28(10, 1 [21 629(18 2 186 ! 3’23 8 31 19 4127 16 31(20 217'25 14! 5'25110( 2 21 6,29 18 187 12 28 16 8 31 13 4 27 16 1 2181 2 25| 14 30 18 10 26 15 6 29 188 20 12 28 17 8 24 13 5(24 9 219 11 3,22l14(30 19 10 26 15 7| 189 1 1 21 5î28 17 . 2'24 13' 5jl8 220) 22 190 1 9 1114 6 28 17 2 22 13,29 , 1 Gavr- Todîca. — 145 — TrololC) IȚ- II. Hoțul. Culeasă în anul 1907 dela Elisaveta Tăbăcar, elevă în cl. V primară dela școala din Petrifalău. — Fire-ai maico blăstămată, C’ai avut și tu o fată, Și-ai dat-o să fie dată, După hoțul din pădure, Care omoară și fură. Că eu n’am fost învățată Să stau cu ușa ’ncuiată, Să spăl haine sângerate Și de pe hoți lăpădate. Hoțul la ușe-ascultâ Și in casă că tună ' Și din grai așa grăiă: — Mândro mândruleana mea, Ce-o fost adineaurea,¹ ² De plânge-ai și suspinai, La maică-ta blăstămai? - Eu n’am plâns, n’am suspinat, La maica n’am blăstămat, Da o fost fum, usturoii! Și-or curs lacrimi tot țuroi, Și-o fost fumul tot de salca, Și-or curs lacrămi făr de samă. Hoțul din casă eșiă Și din graiu așa grăia: — Slugilor, birișilor, Prindeți caii la hinteu Să mă duc la socru meu. Slugilor, birișilor, Prindeți caii la căruță Să mă duc, cu-a mea mândruță S-o duc la a ei măicuță ... Gata ești, mândruța mea, Să mergem la maică-ta? — Totdeauna am fost gata. Cum să nu fiu acuma, Când mă duc iar la maica? III. Fata lancului. Culeasă dela Mihaitt Costariu din Sebeșel, originar din Munții apuseni. Cântă Doamne cine-mi cântă, Cântă fata lancului, Din ușița grajdului, Cu părul lăsat pe brâu, Ea vedea Turcii venind, Cură-’n casă tot spunând: — Ascunde-mă maică bine. Că vin Turcii după mine. Nici vorba n’o isprăvea Turcii ’n casă se băgă Și din grai așa grăiă: — Bună ziua, lanculeasă, ¹ Tună=intră. ² Adineaurea=mai nainte cu ceva. 146 - Până la o fântâneă. Apoi Lina iar grăiă: — Turcilor, păgânilor, Fiți voi buni și iertători, Și caii ’ngăduitori, Deslegați-mi voi mâna, Să mai beau apă cu ea. Iar Turcii din graiu grăiă: — Ți-om aduce cu felea. Iar Lina le răspundeă: — S’aduceți cu ferdela, Și tot nu m’oi sătură, Pân’ n’oi bea cu mâna mea Ei de mâni, că o lăsă Ea la fântână mereă, Și din grai așa grăiă: — Decât roabă Turcilor, Mai bin’ smoală pictorilor, Și hrană pescuților. Și-’n fântână se țipa, Turcii după ea cură, Pe Lina n’o mai vedeă. Zise Turcul cel mai mare: — Vezi c’am zis n’o deslegâ, Că-’n fântână s’o țipă ... S’apucară de sfădit, Până când s’or omorît. IV. Șandrului. Munții apuseni Și mi-o chiamă Irincare. Dimineața se sculă Și chica și-o peptinâ, Vasele ’n mână lua, Și la Dunăre plecă, Apă-’n vase că lua lanculeasă prea frumoasă. — Mulțam voauă, Turcilor, Turcilor păgânilor. Iar Turcii din graiu grăia: lanculeasă, draga noastră, Da-i-ne pe Lina noauă? lanculeasa le grăia: — Până capu ’n sus mi-o stă Nici pe Lina nu voiu dă. Turcii încep a căută Și pe Lina o găsiă, Și-’n brațe că o luă, In căruță-o aruncă, Și pe drum cu ea plecă. Iară Lina le grăia: — Ascultați voi, Turcilor, Turcilor păgânilor, Fiți voi buni și iertători, Și caii ’ngăduitori, Să mai spuiu maicii o vorbă, Să sape ’n vatră la foc, Să samene busuioc, Busuioc de-o răsări, Eu la maica oiu veni, Busuiocul de-o săcă, în Dunăre m’oi țipă. Ea cu vorba isprăvi, Și pe drum, că iar porni Fata Culeasă dela Mihalți Costariu din Sebeșel, originar din Jos la apa Jiului, La căsile Șandrului, Șandru mare Că mi-ș are, Că mi-ș are O fată mare, — 147 — Și acasă că plecă, Și-’nnapoi că se uită, Și Turcii că îi vedea Cu caii împodobiți, Ca trandafiri înfloriți. Ea acasă că grăbea, Și-acasă că și-ajungea, Și din gură-așa grăia: — Ascunde-mă, maico, bine, Că vin Turcii după mine. Nici cu vorba nu gătă, Turcii la poartă sosiă, Cu picioru ’n poartă dă, Și-'n curte că se băgă Și-’n casă că și întră Și din graiu așa grăia: — Bună ziua, Șendruleasă, Șendruleasă draga noastră, — Mulțam voauă Turcilor, Turcilor, Păgânilor. Șendruleasă, Draga noastră, Unde-i fica ai frumoasă? Șendruleasa-așa grăiă: — De când fiica mi-o murit, Mormântul s’o risipit, Dacă nu-mi credeți cuvântul, Haidați să v’arăt mormântul, In grădină la tulpină Lâng-un fir de mătăcină. Vasile Zdrenghea. XDJLlRI E:E SE2LMA. N. lorga: Istoria statelor balca- nice in epoca modernă. (Lecții ținute la universitatea din București). Un vo- lum în 8° de 400 pagini, editat de «Neamul Românesc», Vălenii de Munte, 1913. Prețul 3 50 Lei. D. lorga a dat publicității lecțiile ținute de d-sa universitarilor bucure- șteni, printre cari eră și prințul Carol, în anul școlar 1912—13, despre for- mațiunile de stat din Balcani. Ținta publicației este ca publicul românesc să fie deplin lămurit asupra condițiilor cari au determinat desvoltarea statelor balcanice până la ultimul răsboiu, con- diții oferite în trecut atât de des de Principatele române. Dacă există așa de puternice legături de vieață socială și de cultură cu țările din vecinătatea de sud și dacă supușii acestor țări au dat așa de strălucite dovezi de cum se poate eluptă o autonomie și îm- plini un ideal național, în viitor statul român, cu o necesitate organică, tre- buie să aibă o nouă orientare politică, intrând în confederația balcanică și desfăcându-se de «alianțele costisitoare și primejdioase cu Puterile mari». Din vastul material istoric pre- lucrat de d. lorga, stăruim aci, în- deosebi, asupra motivelor ce au ajutat organizația, consolidarea lăun- trică a statelor balcanice și asupra di- feritelor influențe reciproce, îndeosebi a celei românești ca fiind mai puter- nică și în urma căreia statul lomân are un rol conducător. Statul român e un stat balcanic, atât din punct de vedere geografic, cât și etnic. Dobrogea îl întinde peste Dunăre, iar poporația aromânească e număroasă și are un rol istoric ce nu se poate neglija. Întreg continentul, în v. al 19-lea, era cuprins într’o «vastă rețea de comunicații comerciale repezi» întinsă de Aromânii răspân- - 148 - diți în colonii foarte puternice. Aro- mânii dau Grecilor un poet avântat și agitator al idealului național elen, Rigas de Veleștin, trădat de Aus- trieci Pașei din Bălgrad și asasinat de acesta. Timp de trei decenii, în vre- mile de frământare ale Eteriei, cel mai capacitat bărbat de stat al Gre- cilor a fost Kolettis, aromân de ori- gine, care într’o vreme conducea în- tr’un cabinet sub Othon până la 5 mi- nisterii. Aromân a fost un general al Bulgariei, un semi-aromân Oh. Teo- harov luă portofoliul justiției în cabi- netul bulgar din 1882. In parlamentul prim al Junilor Turci figura ca depu- tat aromânul Dr. Filip Mișea, și în 1913 un portofoliu ministerial îl lua Bațaria-«Efendi», întâiul român ajuns în o așa înaltă poziție socială în țări streine. Iată o întinsă scară de valo- rificare a elementelor aromânești în Balcani. Evoluția politică a neamurilor din Balcani e condiționată în foarte mare parte de construcția specifică a impe- riului otoman. D-lui lorga îi revine meritul de a fi reconstruit fundamen- tal istoria Otomanilor și de a fi dat o altă îndreptățire istorică dominației lor. Neamurile balcanice cari se fră- mânfaîî într’o desordine fără nume fură bucuroase de dominația nouă otomană, pentrucă deodată cu ea se introducea în Balcani un larg demo- cratism în vieața de stat, dându-se prilej de valorificare tuturor elemen- telorsupuse, fără deosebire de confesie și naționalitate. Raialele imperiului ve- deau în Sultan pe împăratul bizantin care garantă pace, dreptate, înaintare după merit și le apără proprietățile contra jafului. Defectele împărăției se adauseră mai târziu, prin renegați greci, albanezi, sârbi, bulgari exploa- tatori de situațiile înalte ce stăpâneau în folosul neamului lor și în dauna stăpânirei. Supușii neurmărind ten- dințe centrifugale, ci, în bună pace ocupându-se de consolidarea internă, localnică, nu atrăgeau răsbunarea stă- pânitorilor, dimpotrivă erau ajutați. Datorită astorfel de împrejurări în v. al 18-lea imperiul constă din o sume- denie de provincii cu regiuni speciale, cu datinile lor proprii, fără ca Poarta să se intimideze (p. 168). i" De pildă, Sârbii printr’o politică ■reală internă reușesc să alcătuiască /prima formațiune politică în Balcani. Pela finea v. al 18-lea o parte din po- porația sârbească amenință să treacă sub stăpânirea imperialilor germani, renunță însă în urma favorurilor deo- sebite ce le oferiă Poarta: iertare de biruri și o mai bună organizare a pa- șalâcului bălgrădean (pp. 102—103). Mișcările revoluționare sârbești nu por- niră din țară, ci din mijlocul Sârbilor de sub imperiali. Prinseră însă și în țară, servind drept cauză elementul militar turcesc : Ienicerii, deveniți inu- tili însă tirani și cu pretenții de stă- pânire, neliniștindîn toate părțile, unde ajungeau, poporația (pp. 106—107). în lupta pentru neatârnare Sârbii aveau ajutor pe «haiducii» de țară, lupiători pentru neam. Prima răscoală mare fu inscenată între anii 1804-1813, având un caracter cu totul țărănesc, sub con ducerea Iui Caragheorghe Pețrovlsj. In acest timp se întâmplă primele amestecuri ale Țarului al cărui ajutor îl cereau Sârbii înșiși ca dela un «îm- părat creștin» (p. 128). Turcii sufo- cară răscoala, dar în tabăra sârbească se semnalau începuturile unei alcă- tuiri interioare deosebite (p. 133). Pela 1815 răsăreă robustă în mijlocul Sâr- bilor o mare personalitate care avea să desăvârșiască formația de stat, e Miloș Obrenovici, fecior de cneaz. Cu simțul său superior politic găsi «nota justă» față de Turci, supus Sul- — 149 - fânului el intenzifia puterile sociale ale Sârbilor, prin stăruinți reuși să obțină dela Sulta’n o «cancelarie creș- tină — reprezentantă permanentă a na- țiunii sârbești» Fără să jignească drep- turile de supremație turcească de aci încolo cnejii judecau pe creștini, mu- selinii pe mohamedani. Sârbii din ță- rile din jur se strânseră năvală în țară, sub mâna iui Miloș, înlocuind pe stră- inii cari nu mai erau suferiți pe pă- mânt sârbesc. Rând pe rând se intro- duseră reformele în administrație, în învățământ, de pela 1854 organizarea economică și culturală luă un avânt uimitor (p. 282). Sârbii exercitară o puternică in fluință asupra Românilor, îndeosebi asupra celor din Ungaria, unde bise- rica sârbească avea o organizație mo- del. Biserica noastră bănățeană s’a desvoltat sub înrâurirea celei sârbești, a episcopiei de Timișoara și Vârșeț (p. 104). Există un contact social viu între Sârbii și Românii din Banat, bu- curându-se de organizația lor militară ca grăniceri. întocmai ca în zilele noa- stre, influențele reciproce în Banat sunt neînlăturabile, ba simpatiile ro- mânești gravitau atât de mult în par- tea sârbească încât și sâfbizarea nu- melui românesc se petrecu pe o scară întinsă. Instituțiile de cneji, Congresul național, organizarea bisericească de atunci a Sârbilor, în frunte cu un Pa- triarh, cu o astfel de titulatură: «ar- hiepiscop al Serbiei întregi și al Bul- gariei» și cu figurația de șef politic, cu 9 episcopi ca subalterni (p. 102 și urm.) sunt totatâtea mărturii despre telul cum Austriecii își tratau pe unii supuși în trecut. Trunchiul național bulgar fîi strâns într’o formație de stat cu mult mai târziu, datorită politicei cu termometru scăzut ce o făceau Turcii, pentru a puteâ pară multele uneltiri rusești și austriace în Orientul european și pentru a crea un stâlp puternic, indisolubil al imperiului atât de încercat în acea vreme. Bulgarii, cel mai neglijat element al imperiului, «apărură» în istorie pe urma studiilor etnografice cărora se consacrară un Veneliv, Drinov, Jirecek. Pe la 1830 în satele bulgărești erau răspândite Bucvariul de Brașov și Noul Testament de București apărut în 1828 (p. 288). Dar adâncile sguduiri sociale ce se anunțau în Țara Româ- nească pe Ia 1840, avură răsunet și în masa amorfă bulgară. După acest an se creau primele organizări de bande bulgărești cari se ciocneau cu Turcii. Conducerea organizărilor o aveau trei comitete, îndeosebi: cel din București (p. 289), Brăila și Filipopol (p. 342). Față de invectivele tot mai intețite ru- sești, Sultanul printr’un firman din 1870, creă un exarhat bulgar, — această unitate religioasă a considerat-o și de unitate politică și o privea de un mijloc puternic de tărie și rezistență turcească (p. 290 și urm.) Bandele însă nu-și con- teniră atacurile, evacuarea pământului bulgăresc de Turci se cerea cu insi- stență și se mai cerea o comisie euro- peană pentru introducerea de reforme. Primele începuturi de stat le făcu un reprezentant al Țarului, Donducov-Cor- sacov, reformator al învățământului public, instituind Marea Sobranie în sarcina căreia cădea alegerea prin- țului, regenților (p. 312). Reorgani- zarea politică începu în 1882 după modelul regatului român (1881). So- cietăți iredentiste pentru independența Bulgariei se înființară mai multe. An- tagonismul dintre Rusia și Austria con- tribui ca pe scaunul de țarat bulgă- resc să se perindeze futelații ambelor puteri, iar ca ultimul fruct dădu răs- boiul din 1913. — 150 - Idealul de stat național la Greci nu fii eluptat cu acea consistență mo- rală și cu acel simț de realitate pe care-1 aveau vecinii, Bulgarii și Sârbii. El îmbracă forme fantastice, preconi- zătorii lui îl așezau în locul dispărutei împărății bizantine a Paleologilor. Ra- zimul lor moral și material și-l găsiau afară din țară, îl scoteau din perfecta lor organizație bisericească în Orient și din contactul neîntrerupt cu ideile revoluționare ale apusului, îl aveau în autonomia politică a Principatelor române al căror conducători ajunseră. Renașterea grecească e o operă co- lectivă, cu promotori cari dispuneau de situațiile cele mai înalte pe lângă curțile europene — Grecii fiind cel mai cult element al Orientului, — caldul și intensivul simț patriotic îi determina să exploateze totul pentru împlinirea visului celui mare. Puterile europene nu stătură impasibile față de îndelungatele stăruinți ci-și îndrep- tară toată atenția asupra Peninsulei cu neamuri ce nu-și aveau definite con- cepțiile politice, și credincioase tradi- ției de influi-iță cu germene în aceste vremi Puterile și azi se pretează de arbitri ai Balcanului. Dar formularea concepției politice atât de fantastice, fu inspirată din o credință națională, atât de specific grecească: poporul elenic consideră ca un patrimoniu sfânt al lor biserica ortodoxă (p. 135). Apu- sul se interesă de Răsărit mai întâi dintr’un fanatism religios catolic ce amenința cu o răspândire chiar în Rusia, însă organizația bisericească vi- guroasă a Răsăritului, cu reprezen- tanți greci, îi puse stavile în grabă. Un dor nepotolit după anticități clasice în cetatea Bizanțului, contribui să fie introduși în Balcani o mulțime de apuseni reputați cari se interesară pe lângă ambasade și de relațiile de vieață ale popoarelor balcanice. Când rolul preponderent politic, prin cultură și bogăție, în Apus reveni, de pe la 1650, Englezilor, Olandezilor și Fran- cezilor, din sânul acestora plecă o seamă de cercetători, îndeosebi fran- cezi, cari promovară sub toate rapor- turile interesele neamurilor din Balcani, Grecilor le serviau ca ingineri, instruc- tori de artă militară, «observatori ai comerțului» (d. p. Peyanosel, p. 93). Eminentele însușiri franceze: conver- sații interesante, comunicativitate, cap- tivau pe Balcanici. Napoleon a urmat o politică orientală reală, justificată, în puterea unei tradiții franceze și a creștinătății apusene. Organizarea revoluționară gre- cească, Eteria, se întindea pe o rețea foarte întinsă, la curtea Țarului inter- veneau pentru ajutor elementele mai tinere (pp. 155—156). In Principate isbucni prima răscoală de stil mare împotriva Turcilor însă mediul româ- nesc se împotrivi, prin Tudordin Vlă- dimiri, așa că se sfârși — ridicol (pp. 175—176). Efectiv însă se continuară lup- tele de eliberare acasă, în Grecia, unde insulele alimentau Morea cu bărbați de seamă (se petrecu aici acelaș proces de înrâurire ca cea a Ardealului asupra Țării Românești). Academia Ionică și universitatea din Corfu pregătiaudezor spiritele, insulele Arhipelagului dădură o puternică marină comercială (la vre- muri grele și militară) grecească. In 1822 începu să funcționeze «Adunarea Po- porului» cu 70 membri, în Morea un Senat cu un minister în care intră și Kolettis, aromân de origine. Deși Turcii sufocară răscoalele Europa con- sideră deja, cu acest an, o Grecie existentă. Peste 4 ani Turcii recunos- cură Grecia ca stat vazal și cedă drep- tul de răscumpărare a pământului tur- cesc (p. 209), iar Ța 1830 «principatul» Greciei eră independent (218). Guver- nul Capodistria creă toate instituțiile - 151 — de stat, rupse legăturile cu patriarhia supusă Sultanului (p. 218), desăvârși consolidarea lăuntrică a statului gre- cesc. In 1835 eră ales de Adunare ca prinț Othon Bavarezul, confirmat și de Puteri. Othon făcu din Atena capitala statului, la 1843 primi prin Constituție o cameră de 80 membri și un senat de 27, numiți pe vieață de regele (p, 237) însuș. Grecii întreținură întinse legături de vieață religioasă și culturală cu Principatele române, cărora le dădură Domni, căsătoriți cu moștenitoare ro- mâne, prin ele câștigau moșii, și po- pularitate. Nu cultivau sentimente na- ționale grecești, nici un Nicolae Vodă al cărui fiu, Constantin, intru atâta se familiarizase cu mediul românesc, în- cât a introdus de fapt limba româ- nească în biserici» (p. 191). Domnii români, deși nu așa de bogați ca țarii Rusiei, excelau prin dărnicie, prin afa- bilitate și interes față de lucrurile bi- sericești, înzestrau cu averi mănăsti- rile și bisericile Bizanțului și întregu- lui Balcan, în certele ce se iscau d. p. intre călugării Muntelui Atos și patri- arhia din Alexandria ei (un Vasile Lnpu) jucau rolul arbitrilor (p. 51). In concepția religioasă grecească Domnii români erau închipuiți drept împărați bizantini, urmași ai Paleologilor, fă- cându-li-se acelaș cult ceremonios la primirea tronurilor în Principate cum se obișnuia la încoronarea Paleolo- gilor. Toată floarea culturii slavo-bi- zantine o cuprindeau Principatele sub un Mircea în Muntenia și Alexandrul cel Bun în Moldova. Precăderea Voevozilor români în afacerile religioase ale Balcanului pri- lej! pentru Principate anume avan- tagii politice, sporite și de sabia lor victorioasă asupra Păgânătății. Mihaiu Viteazul stăpânea deopotrivă ambele maluri ale Dunării, iar o anume re- percusiune sufletească, în puterea tra- diției și pe urma răsboiului de Inde- pendență din 1877-8, îndemnă pe Bulgari să primească sceptrul regelui Carol, acum trei decenii (p. 329). In vremea când se prestau așa de mari sforțări de independență la ve- cini, Muntenegrinii observau o con- tinuă expectativă, Petru I adause țării câteva districte albaneze, Petru al II. crea un Sfat cu 12 membri, în 1832, și împărți țara în nahie corespunzând noilor diviziuni administrative ale Greciei și Sârbiei (pp. 249 250). Cu Danilo și Nichita (dela 1860 încoace) Muntenegru atârna politicește de ța- rul Rusiei. Părtași la toate transformările bal- canice, giăbindu-le cătră un desno- dământ definitiv, au fost Albanezii, buni soldați, «cei mai energici bărbați de stat ai imperiului otoman». Din rândur.le lor se recrutează marii Vi- ziri Sinan, Ferhad, Mustafa Pașa, Chin- prulii și extraordinarul Ali-Pașa, în- troducătorul de reforme în spiritul Apu- sului. Dela apariția lor în istorie sunt cei mai fervenți sprijinitori ai cauzelor streine, își pun forțele ostășești în ser- viciul Bulgarilor, Normanzilor, Balși- zilor - «Români de origine și Slavi de limbă», Grecilor (în despoiatul de Arta și în insula Hidra). Mulțămită amestecurilor continue austriece și italiene, chestia albaneză rămâne încă deschisă, întocmai ca și chestiunea macedoneană, pentru viitor. La luptele pentru desrobirea na- țională popoarele balcanice recurseră și la ajutor strein, prin care au pri- lejit Puterilor europene un continuu amestec în afacerile Peninsulei și în- tețirea unei politici orientale. Dacă Austria și Rusia nu ar fi fost reținute de răsboaiele lui Napoleon și de ar- matele încă în stare de puternice ofen- sive ale Porței, cine știe ce roade 152 - ar ii dat politica de tutelare a lor, dacă nu un sclavagiu politic cu mult mai odios și mai «păgân». Francezii au meritele cele mai frumoase în des- legarea chestiunilor balcanice, ei in- troduceau reforme sociale, fondau in- stituții de cultură națională, îndemnau popoarele balcanice pentru o alianță comună, recomandau o sustragere de sub protectoratul - pravoslavnic ru- sesc și cel prea «liberator al crești- nilor» austriac, și o preocupare foarte actuală în zdele noastre în regatul ro- mân — recunoște au necesitatea de a lu- cra împreună Românii, Grecii și Sârbii, idee pe care o relevau în comunica- țiile lor Mihail al Serbiei și Mihaiu Sturza al Moldovei (pp. 251—252). Vrednică de atenție e împreju- rarea că, în multele convenții euro- pene prin cari se defineau stările din Balcani, Puterile considerau faptele împlinite, răscoalele, asigurându-și, to- tuș, mediul de influință, — ce rar noroc că Balcanici puteau presta răsboaie, și nu se mulțămiau cu paragrafii conven- țiilor! Prin gospodării bune de stat se pregătea viitorul popoarelor bal- canice (p. 237). D. lorga verifică și mult trâmbi- țatul panslavism în lumina istoriei. Panslavismul nu e de proveniență istorică foarte veche, cum se susține. Poporul rusesc, cel mai lipsit dintre popoare de simț politic, fu ajutat de alții chiar la crearea Rusiei unitare. Numai în urma sârguinții Austriecilor de a se erija în rolul de protectori ai creștinilor balcanici se născură la Ruși tendințele de panslavism sub formele de ajutorare «frățească». Iar Austria, până azi, bate «dru- murile tradiționale ale politicei un- gurești», s’a temut în tot trecutul de o anume repercusiune sufletească la Sârbii și Românii de sub stăpânirea ei dela frații lor din principatele și regatele libere. Față de toate atitudinile Puterilor, popoarele balcanice și-au urmat, prin puterea sufletului lor drumul către li- bertate și independență. România a jucat între statele balcanice un rol fruntaș ca o mergătoare înainte în cultură și situație și și-a asigurat acest rol prin pacea dela București din anul trecut. Alianța politică dintre România și celelalte state balcanice numai, după părerile d-lui lorga, ne poate da sigu- ranța unui viitor așa cum îl contem- plăm. /. Clopoțel. * Axente Banciu: Cum vorbim și cum ar trebui să vorbim românește. Brașov 1913. 80 bani. Este o scriere, care are în vedere îndeosebi stările dela noi. Astăzi știe toată lumea, că limba literară româ- nească a luat dincolo în România o desvoltare repede și că noi, cari nu avem strânse legături cu frații de din- colo, ne însușim greu și foarte încet limba, mai bogată în forme și cuvinte și mai desvoltată în mijloace stilistice, a lor Desigur că filologii noștri - cei prac- tici, profesorii de limba română ~ își împlinesc numai datoria, când prin pu- blicații ca a d-lui Banciu încearcă să înlăture deosebirile dintre limba noa- stră și a fraților din România. D-1 Banciu înșiră sistematic mul- țimea de ardelenisme, pe cari noi va trebui să le scoatem din uz, dacă voim să scriem și să vorbim o curată și fru- moasă limbă literară românească. Cele mai multe au intrat în limba noastră din cea germână și din cea ungurească. Locul lor ar trebui să-l i-a neologisme de origine franceză. în privința aceasta d-1 Banciu primește și se conformă principiilor d-lui Maiorescu (în Critice) Pe-alocuri însă d-1 Banciu se mul- țămește se arete paralel cuvântul în- - 153 - trebuința! la noi și dincolo, fără a osândi pe unul din ele. Altădată însă găsește prilej și descopere incorecti- tăți și în limba jurnalelor și a revi- stelor din România. Deși nu ne unim în toate punc- tele cu părerile d-lui Banciu, reco- mandăm studiul acesta oricui se inte- resează de limba românească, și nu știm cum să-l recomandăm cu mai multă căldură îndeosebi școlarilor (și pedagogilor și teologilor). O dare de seamă mai amănunțită a apărut în Ga- zeta Transilvaniei Nr. 16 18 din 1914. * Enea Hodoș. Brumoasa din nor și alte povești, Sibiiu. 2 50 cor. Când ne gândim că dela o vreme ’ncoace aproape toate colecțiile de folclor, colecții mai mari, apar în Ro- mânia — publicația lor e sprijinită de Academia Română — trebuie să ne bucurăm când putem vesti apariția câte unui volum și la noi. Prin urmare 1. Pop-Reteganul și Mera n’au murit fără să lase urmași. Volumul d-lui Hodoș, care știe păstră nota graiului poporal, ține pas cu publicațiile simi- lare din România. Și dacă poveștile din el vor părea multora cunoscute, deoarece motivele din cari se tes ele revin în atâtea alte povești, mulți ce- titori vor descoperi cu surprindere ici- colo motive nouă sau variațiuni, cari interesează totdeauna pe celce se apro- pie cu dragostea cuvenită de bogata noastră literatură poporală. Un singur lucru ne miră: că d-1 Hodoș are neobicinuitul curaj să scoată în ediție proprie o carte ca aceasta, când în Ardeal se găsesc așa de puțini oameni, cari cetesc și mai puțin, cari și cumpără cărți. Oare cetitorii Tran- silvaniei își vor cunoaște datoria ce-o au față de un folclorist ardelean, față de încercările științifice ale noastre și se vor grăbi să încurajeze ostenelile d-lui Hodoș, pentrucă să-l îndemne Ia publicarea altora? Vor cumpără car- tea ? Câți copii și fetițe nu și-ar în- semnă ceasurile din zi cetind poveștile aci publicate! Dr. A. B. OSOniOA. ȘCOLARE. „Cercețașii". Instituțiunii peda- gogice «Cercetașii- începe a i se da o importanță tot mai mare și la noi. In străinătate asociațiile similare nu- mără milioane de tineri înrolați în ser- viciul ideilor și muncii, ce-o propovă- duiesc. Amintesc numai «Jungdeutsch- land»-ul tinerilor germani, care în 6 luni a adunat sub steagul său 500,000 de tineri din toate clasele sociale (elevi de școală, studenți universitari, calfe și învățăcei și chiar și muncitori, lungdl. Taschenbuch v. Maior v. Hoff, p. 5. Berlin 1903). La noi se desvoltă deo- camdată în cadrele școalei secundare, dar nădăjduim ca cu timpul să iese din aceste, cadre strâmte. «Cercetași!» merită întreaga noastră atențiune și aprețiare. Prima echipă de cercetași români f («pioneri») s’a înjghebat între elevii ' școaleior secundare din Brașov în ' toamna anului 1912 și sub conducerea ; elevului din cl. VIII, liceală Florian. Deocamdată erau puțini, vreo 10 inși. In timpul liber eșiau la câmp și făceau diferite exerciții libere și jocuri gim- nastice. Din contribuțiuni obligatoare și benevole și-au cumpărat cele mai trebuincioase rechizite turistice In pri- măvară au început excursiunile mai 12 - 154 - scurte în împrejurimile Brașovului. Bo- tezul de «cercetași» l-au primit însă într’o excursiune mai lungă făcută pe jos In sărbătorile Rosaliilor, în timp de 4 zile, mica ceată a străbătut Valea Teleajenului și a Prahovei până la Si- naia. Privirea măreției și a bogățiilor imense din acest colț de țară — fără îndoială au săpat urme adânci în sufletul înflăcărat al tinerilor cercetași. S’au ales din această excursiune cu experiențe, învățăminte și cunoștințe bogate. Au văzut mănăstiri, Vălenii dlui lorga, Slănicul cu salinele Câm- pina și regiunea petroliferă, Sinaia cu minunile ei ș. a., ca să nu amintesc de- cât pe cele mai însemnate. Și, iată, că deși excursiunea a fost foarte obosi- toare (trebuia să facem zilnic, pe jos, un drum cam de 35 km.), totuși ni- meni nu s’a plâns și cu drag ar fi plecat după o săptămână cu toții iar. Excursiunea n’a fost lipsită de roman- tismul atât de dorit de tineret. Când, încălzindu-ne la un foc de tabără, ni-a servit «bucătarul» cel dintâi ceai, un fior par’că i-a cuprins pe toți. Dor- miam pe unde apucam și mâneam ce puteam. Neuitat le va rămânea cer- cetașilor prânzul dela podul din Breaza, când dintr’un Leu ne-am săturat 11 inși și a mai și rămas. S’a cheltuit de persoană cam 50 de bani- la zi. La sfârșitul lui Iunie erau în Brașov 3 cete (â 12 persoane) de cercetași însuflețiți. Ar fi de dorit, ca aceste începuturi, să nu se piardă, ci încurajate de oa- meni devotați, să ia un avânt tot mai mare. Dau în cele următoare legile, cari au servit de bază la formarea «cetelor» brașovene. Deviza cercetașului român este: «Să fi treaz», adecă pregătit ca în tot momentul să faci și să poți face binele. Ești treaz, când : 1. In cinstea ta de cercetaș se va putea pune totdeauna încredere de- plină. 2. Vei fi credincios națiunii, dom- nitorului, patriei și religiunii căreia a părții. 3. Te faci folositor ție și altora. 4. Cercetașul român este prietenul tuturor, fratele tuturor cercetașilor de orice naționalitate, religiune și poziție socială ar fi aceea. 5. Caracteristica ta să fie față de oricine: cavalerismul nobil. 6. Cercetașul este prietenul și ocro- titorul naturii. 7. Cercetașul împlinește fără mur- mur și fără întârziere poruncile supe- riorilor. 8. Vei fi totdeauna vesel și bine dispus. 9. Cercetașul român va fi cru- țător, va sprijini mișcarea antialcoolică. 10. Fii sincer în gândire, vorbă și faptă. După 4 săptămâni petrecute în ceată, tânărul cercetaș face în fața celorlalți promisiune solemnă, că va ținea aceste legi, apoi conducătorul îl declară de- finitiv de cercetaș. — Acesle legi au fost alcătuite după regulamentul «boy scout»-urilor engleze. (Sabin Opreau). * Dl A. D. Xenopol și universi- tatea românească din Ungaria. Ilu- strul nostru istoric dela lași se ocupă adeseori și de trebuințele noastre cul- turale. Astfel în timpul tratativelor de pace eu ministrul-președinte al țării noastre dl Xenopol a tratat în mai multe articole judiciare problema «împăcării». Ca cea mai însemnată condiție pentru o împăcare d-sa a pus universitatea românească, pe care ai trebui să o facă statul. D-sa zicea, că dacă contele Tisza ni-ar da tot ce am cere, însă ni-ar 155 refuza universitatea - să se rupă tra- tativele cu el. «(Gazeta Transilvaniei» Nr. 15 a. c). Dupăce tratativele au eșuat dl X. sfâtuește pe fruntașii no- ștri să nu reînceapă cu nici un preț tratativele... sau dacă Ie reîncep să pună în fruntea cererilor lor înființarea unei universități românești în Tran- silvania» (Gazeta Trans. Nr. 52 a. c.) Unora li se va părea exagerată stăruința d-lui X. pentru o universi- tate românească la noi, deși aceasta ar trebui în adevăr să ne preocupe mai serios decât multe alte probleme. Căci dacă un popor nu poate trăi decât prin cultura sa, apoi cultura unui popor astăzi nu se poate sus- ținea decât prin universități. Toate popoarele cari vor să numere ceva în vieața universală își au universitățile lor. Până și Musulmanii din India își au universitatea lor. Despre ei zice dl lorga: Acești «locuitori indi- geni nu sunt decât rudele de multă vreme despărțite ale Țiganilor noștri. Acești Țigani mohamedani, cu ceva educație engleză, au simțit în timpul no- stru nevoia unei universități, și au înte- meiat-o. Și ce admirabil e organizată universitatea musulmană din India! In- tr’ânsa este o catedră, un glas care se aude totdeauna, pentru fiecare ne- voie materială și morală a unei na- țiuni întregi» (Cf. N. larga'. Nevoia reînoirii cunoștințelor istorice, pg. 36). Cu toată dreptatea zice dl Xenopol, stăruind pentru universitatea româ- nească: «Un popor nu-și poate întări organismul său național fără înmănun- chiarea tuturor puterilor sale intelec- tuale în marele așezământ cultural al unei universități. Toate popoarele cari vor să trăească ca organism etnic deo- sebit, trebuie să-și întărească întâi mintea sa în o organizare centrală, din care cultura și idea națională să radieze ca un soare pentru a încălzi și a învioră toate straturile poporului și toate unghiurile țării lui. Deaceea toate popoarele, chiar cele mai mici își au universitățile lor». Șz de aceea va trebui să stăruim șz‘ noi din toate puterile noastre ca să avem o universitate proprie! * Universitățile noastre și filo- logia românească. Profesorul Dr. N. Drăgan dela liceul din Năsăud a ținut în Sibiiu o conferință despre «Istoria filologiei românești în sec. al 19-lea». Conferința aceasta, care ni-a dovedit că dl Drăgan e nu numai un om mun- citor, ci și un om priceput in dome- niul filologiei, pe care îl reprezintă la noi cu demnitate, — ni-a prezintat toate curentele filologice românești dela început și până azi și pe toți filologii români din trecut și de astăzi. Bă- tător la ochi a fost că în conferință nu s’a făcut amintire de rolul pe care l-au avut în desvoltarea filologiei ro- mâne cele două catedre de limba ro- mână dela universitățile din Ungaria. L-am întrebat pe dl Drăgan cu privire la această reticență și am rămas mirați, când am aflat că aceste două catedre n’au adus și mai ales nu aduc astăzi nici o contribuție la studiul limbei române. — Și se chiamă că avem ca- tedre universitare de limba română ! Dintr’o convorbire cu un fruntaș al vieții noastre politice: • Cel mai bun liceu românesc din țara aceasta e liceul din Beiuș, fiindcă acolo se învață de ajuns nu numai ro- mânește, ci și ungurește». Fruntașul nostru uită cât de pu- țină românească bună se poate învăța la Beiuș, unde în clasele superioare (V—VIII) numai limba română și reli- gia se predă în românește, și unde chiar și în clasele inferioare câteva studii se predau ungurește. — 12* — 156 - Un alt fruntaș adaogă: O să vie în curând vremea ca liceele noastre să se prefacă ele, de bună voie, în licee utracviste (cu două limbi de predare)». Mentalitatea aceasta a unor frun- tași ai vieții noastre politice e deo- sebit de interesantă. Ea explică multe lucruri paradoxale de astăzi. * Preparandie de fete. Cetim în ziare că P. S. episcop Tr. Frențiu a obținut dela Dl ministru de instrucție concesiunea de a înființa în Lugoj o preparandie (școală normală) româ- nească de fete. Necesitatea unei astfel de școli e în adevăr foarte mare și ne-am bu- cura dacă preparandia aceasta s’ar în- ființa cât mai curând — se înțelege, așa ca ea să fie o școală românească, iar nu hibridă, cum sunt preparandiile din Oradea-mare și Gherla, cari sunt aproape jumătate ungurești. * «Cerem revizor școlar»! Astfel strigă, de vreo câțiva ani încoace, învă- țătorii gr.-cat. români din arhidieceza Blajului și din dieceza Gherlei. (Vezi «Foaia școlastică», Blaj, Nr. 6 a. c.) Ei cer un revizor școlar confesional, iar Consistoriile nu vor să le încuviințeze această cerere justă. Totuș învățătorii nu și-au pierdut speranța că glasul le va fi ascultat — și și noi sperăm că el va fi ascultat. Am dori numai ca aceasta să nu mai zăbovească mult.... * Congresul Învățătorilor ortodocși. Forurile superioare bisericești au în- cuviințat ca învățătorii români orto- docși din întreaga mitropolie să poată ținea un congres al lor. Congresul acesta se va ținea în luna Iulie sau August a. c. la Arad, sub conducerea comisarului consistorial P. C. S. Roman Ciorogarin, director seminarial. Dorim congresului cel mai stră- lucit succes! * Examen de „maturitate" politică în școala primară. Parlamentul țării noastre a votat în anul trecut o lege (art. XXXVII), conform căreia băieții cari absolvă șase clase primare au să depună un examen de absolvire, care îi îndreptățește, la vârsta de 24 de ani, la dreptul de vot electoral. La aceste examene vor asista și co- misari ministeriali. Legea aceasta se va pune în prac- tică încă în anul școlar curent. * Școlile primare din Maramurăș. In săptămânile din urmă a fost în Si- biiu harnicul preot gr.-cat. din Dra- gomirești, dl Emil Bran, din comu- nicările căruia am aflat, că in școlile primare gr.-cat. românești din Mara- murăș limba de predare e — cea un- gurească. Românește se predă numai «Catehismul». — Și aceste școli sunt înființate și susținute de Români și pentru Români. Ele sunt conduse de consistorul din Gherla. Școli cu limba de predare româ- nească sunt în întreg Maramurășul abia vreo 7 —8. Restul de peste o sută sunt toate cu limba de predare un- gurească. Și în Maramurăș avem și o «Aso- țiațiune», a păr. vicar Tit Bud! * Din Bucovina. 1. învățătorii și profesorii români din Bucovina vor ținea în sărbătorile Rusaliilor un con- gres cultural, la Suceava. Congresul va dură trei zile și va trată următoarele chestiuni: 1. Educația învățătorimii (cum s’a făcut, cum se face, scăderile, cum să se facă în viitor — mijloace de îndreptare, cererea învățătorimii de a se perfecționa, cursuri de vară etc.) 157 2. Naționalismul in școala ro- mană (naționalizarea învățământului primar și secundar, piedecile ce se opun, înlăturarea utracvismului, intro- ducerea istoriei române, schimbarea planului de învățământ etc.) 3. Activitatea extrașcolară a învă- țătorilor și învățătoarelor. 4 Organizația învățătorimii. 5. Eventualia. Ar fi folositor ca la acest con- gres să ia parte și oameni de școală dela noi, din Ardeal. 11. Profesorul Dr. Radu /. Sbiera a scos de sub tipar o Gramatică latină pentru licee (Cernăuți 1913). Prețul 3-90 cor.; legată 4'50. Atragem atenția profesorilor noștri asupra acestei cărți, care ar putea fi utilizată și la noi. 111. La universitatea din Cernăuți s’a abilitat ca docent privat pentru an- tichitățile grecești și pentru epigrafie dl Dr. Teofil Sauciuc, un Homân, dela care frații noștri din Bucovina sunt în drept să aștepte un sprijin efectiv pe terenul culturii naționale. * Din noul pământ românesc. Dl Dr. Atanasie Popovici, singurul Român din Serbia care a făcut studii mai înalte în Apus, a fost numit la 15 Martie a. c. profesor la gimnaziul din Silistra. Dl Popovici se ocupă și cu ideea edării unei reviste pentru Ro- mânii din Serbia, cari până în timpul din urmă au fost cu desăvârșire ig- norați de frații lor de prin țările mai înaintate. li dorim dlui Popovici, care a pe- trecut ultimii zece ani în Germania, cele mai frumoase izbânzi. n ARTA. Pictorul Gh. A. Mateiu. De ori- gine din Sibiiu, și-a făcut studiile la academia de pictură din Berlin, unde trăește și astăzi. In toamna anului 1913 a aranjat o expoziție aici în Sibiiu, iar în Ianuarie a. c. alta în București. S’a remarcat ca un pictor de talent, în special în arta grafică. Nu ne putem decât bucură că din Ardealul nostru a răsărit un nou talent, dela care se așteaptă multe lucrări de artă. * Sculptorul C. Medrea. De origine din Mercurea Sibiiului și-a făcut stu- diile în Budapesta. A lucrat mai multe busturi și compoziții, cari au atras aten- țiunea asupra lui. De curând a făcut un proiect pentru monumentul avia- torului Vlaicu, pe care-1 va ridică «Aso- ciațiunea». Toate lucrările dovedesc un talent creator serios, care, dacă va fi sprijinit, va lăsă în istoria artă ro- mânești o pagină cu care Ardealul se va puteă mândri. Ar fi un mare păcat să nu se poată execută monumentul lui Vlaicu așa cum la conceput pictorul Medrea. ■ ECONOMIE. Activitatea conferențiarului a- gronomic. Activitatea conferențiarului agronomic d-1 Aurel Cosciuc în lunile Ianuarie—Martie, a fost foarte inten- sivă. A ținut prelegeri poporale în des- părțămintele Oravița (în 8 sate), Pan- ciova (în 4 sate), Vârșeț (în 21 sate) și Beiuș (în 9 sate), total în 42 sate 80 prelegeri și anume: 59 agronomice, 5 prelegeri despre «însoțiri» îndeosebi însoțirile de credit, 8 prelegeri cu su- biecte diferite și 8 cu schiopticonul despre vieața lui Isus. In decursul Junei Martie a mai ținut prelegeri și în următoarele co- mune și anume: în Șona (despărță- mântul Făgăraș), Ohiriș (desp. Turda) și Zărnești. In comuna Șona a făcut și un plan pentru o plantațiune mai mare de pomi, dând la fața locului toate în- - 158 - drumările necesare cu privire la făcutul gropilor, săditul pomilor etc. Cu ocaziunea târgului de vite de prăsilă ținut in 27 și 28 Martie în Sibiiu, a stat mai multora într’ajutor la cumpărarea de tauri soiu curat de Pinzgau. Roadele prelegerilor poporale ți- nute de conferențiarul agronomic încep să se cunoască tot mai mult, mai cu seamă în acele locuri, pe cari le-a cer- cetat în mai multe rânduri. In multe părți au început economii noștri să-și grijască mai bine gunoiul de grajd, să folosească în măsură mai mare gu- noiu măiestrit, să planteze pomi făcând pometuri mai mari, să-și îngrijească și să pună preț mai mare pe vitele de prăsilă. Așa bunăoară pentru cercul Beiușului s’au cumpărat 20 tauri de prăsilă soiu curat Pinzgau» și de par- ticulari mai multe vițele și vaci de prăsilă, cu ocaziunea târgului ținut în Martie aici în Sibiiu. A făcut propagandă intensivă și pentru înscrierea de membrii și cu ocaziunea prelegerilor s’au și înscris în total peste 400 membrii ajutători. Prelegerile aceste poporale la tot cazul vor dă rezultate și mai frumoase, dacă și inteligenții de pe sate, domnii preoți și învățători vor sprijini cu tot dinadinsul activitatea conferențiarului nostru agronomic. Ce privește starea culturală, mo- rală și economică a poporului de pe sate, în Bănat e următoarea : Analfabeți nu prea aflăm, având scoale bune și oamenii cetesc mult. In fiecare sat se află cele mai diferite gazete. Așa că 'in privința culturală, dacă nu stăm chiar bine, dar nici rău. Mai rău e cu partea morală. In Bănat, după vechiul obiceiu,sunt o mul- țime de concubinate. Dintre satele cu- treerate de conf. agron. sunt unele în cari numărul concubinatelor trece peste 200, și nrul copiilor nelegiuiți/rrrs/r 380. Un număr înspăimântător. Aproape în tot locul s’a încuibat — poate chiar în urma concubinatelor — sistemul de 1-2 copii. Femeile provoacă avorturi mai cu seamă prin masaj și multe au murit din aceasta. Drept urmare e că numărul copiilor scade așa bunăoară în Vlaicovăț, numărul copiilor obli- gați de a cerceta școala a scăzut dela 150 la 69. Pentru combaterea acestui rău in Ticvaniul-mare s’au făcut de particulari mai multe fonduri, că din venitele ace- lora să se dea ajutoare la familiile cari au 3 copii Unele dintre fonduri s’au făcut cu 80—100 mii cor. dară n’ajută nimic. Un alt rău sunt sectele cele multe. Nazareni, adventiști sau sâmbătari se află în număr mare. In Satu-nou mai sunt și așanumiții fotografiști. O sectă nouă adusă din America. Aceștia nu merg la oficiul stării civile ca să lege căsătoria civilă, nici la biserică să se cunune, ci pur și simplu așa cum sunt cu toții, mire, mireasă, nănași etc. cu lumânări în mână se duc la fotograf și fotografia le servește ca act, că ei au făcut ospăț. In unele locuri sectele au fost in- troduse de oameni cari din aceasta au căutat câștig material, și sunt chiar așa de blăstămați ca și ceilalți. In multe locuri nu se mai sporesc, dar nici nu scad. In satele grănițărești simțul de na- ționalitate lipsește, oamenii sunt învă- țați din vechime că în neamurile străine nouă, să privească pe «frații lor -. Unde n’au fost grănițeri, acolo simțul na- țional e bun. Ce privește starea economică, ar fi bună. Economia însă o poartă pri- mitiv. In părțile Oraviței plugăria e neglijată, oamenii sunt învâțați să câ- știge ușor din prune și vii. In cele- - 159 lalte părți unde nu sunt vii, cultivă grâu și cucuruz, încolo apoi aproape nimic altceva. Se înțelege, că fiind eco- nomia în felul acesta primitivă, n’au nici câștigul care ar putea să-l aibă și în urma luxului mare— maieu seamă la femei - în multe locuri au datorii și emigrează în mase la America. Din Orebenaț bunăoară au emigrat chiar și de aceia cari au 40 jug. catastrale de pământ. In vreo două sate se ocupă în mă- sura mare cu legumărit, de pildă în Greovaț. Aceștia și sunt în stare bună și cumpără foarte mult pământ dela satele vecine. Mult este de făcut și în Bănat, luând multele scăderi ale poporului în considerare, dintre cari am amintit pe scurt unele. In părțile Beiușului și Vașcăului, stările sunt în general rele. Oamenii sunt săraci, pământ au foarte puțin și la aceasta se mai adauge încă și anii tai din trecut. In multe părți — poate chiar în urma sărăciei — bântue pa- tima beției Poporul pân’acum a fost lăsat în știrea lui Dumnezeu. Nu s’a făcut nimic pentru luminarea lui. Deabiă în timpul ultim s’a pornit o mișcare intensivă pentru deșteptarea și luminarea poporului. Speranța în- tr’un viitor mai bun este, luând în con- siderare interesul viu manifestat de țărani, cari aleargă și ascultă cu dor sfaturile ce i se dau. ■ ACTIVITATEA ASOCIAȚIUNII. Monumentul lui Vlaicu. Pentru a ști ce sumă s’a adunat pentru pro- iectatul monument al lui Aurel Vlaicu, comitetul central a hotărît să roage pe toți ceice au adunat sume spre acest scop să le pună la dispoziția Asocia- țiunii, ca să se poată începe lucrările pentru executarea monumentului. Ar fi de dorit ca inaugurarea monumen- tului să se facă la împlinirea anului de doliu, în Septemvrie a. c. Rugăm deci și pe această cale, ca toți cari au adunat sume pentru acest scop să le trimită fără întârziere biroului Aso- ciatiunii. ¹ * Biblioteca poporală a Asocia- țiunii. Ca să se vadă ce jertfe aduce Asociațiunea pentru răspândirea cul- turii în popor, iată socotelile acestei publicații pe tristul an 1913. Tipar, expediție, etc. K 18,23294 Incassări dela membri „ 13.17345 Rezultă deci o pierdere de K 5,066’79 Adecă cincimii șasezeci și șase coroane pentru o singură publicație. Credem că toți fiii acestui popor simt ca și noi, cum le năpădește de rușine sângele în obraz. Patru milioane de Români nu sunt în stare să acopere nici măcar chel- tuielile efective ale unei biblioteci me- nite să răspândească știința de carte până în cea din urmă colibă. Socotelile «Bibliotecii poporale' pe anul 1914 vor fi și mai triste, dacă cei chemați să lucreze pentru deștep- tarea poporului vor desfășură aceeaș regretabilă indiferență față de stră- duințele Asociațiunii. Cu adevărat: Vai de biet Român, săracul îndărăt dă tot ca racul! * O pildă bună. Primim următoa- rele: «E îndeobște cunoscut că Aso- ciațiunea» prin on. comitet central face an de an sforțări uriașe pentru îna- intarea culturală a poporului român dela sate. Jertfele ce le face «Asocia- țiunea» din centru numai așa vor fi și sunt încununate de succes, dacă cărtu- rarii satelor își vor înțelege datorința, ce o au a de răspândi și ajută aceste nizuințe bune. — 160 — Nu atât lipsurile poporului din anul trecut, cât mai mult lipsa de apostoli adevărați ai culturii poporului nostru sunt cauza că numărul abona- ților la Biblioteca poporală a Asocia- țiunii a scăzut. Cazul din comuna Poiana Sărată (Treiscaune) dovedește aceasta La stăruința preotului și a unui meseriaș s’au înscris 40 de mem- brii ajutători, s’a reorganizat agentura, începându-se o activitate intensivă pentru luminarea poporului». Despre discuția din «Gazeta Tr.» în jurul «Bibliotecii poporale a Aso- ciațiunii» vom vorbi altădată. * Cursurile „Asociatiunii". Când se vor termină aceste cursuri, vom vorbi pe larg despre ele într’un ar- ticol special. Până atunci trebue să reprobăm știrile tendențioase și falșe, pe cari le publică ziarul «Românul» din Arad despre aceste cursuri. E foarte regretabil că ziarul partidului nostru național în loc să sprijinească instituțiunea noastră în străduințele ei de a răspândi cultura în sânul po- porului nostru și de a crea legături sufletești între cărturarii dela noi și din România, pune coloanele sale la dispoziția unor corespondenți ano- nimi fără răspundere, chinuiți de pa- timă și de ură, cari vreau numai zi- zanie și ceartă. Cu anonimi nu putem stâ de vorbă. Rugăm, însă, pe d. Va- sile Ooldiș, directorul ziarului oficial, să binevoiască a ne lămuri, care punct din programul național îl îndeamnă să ia asemenea atitudini față de Aso- ciațiune? Nu crede că d-sa, împreună cu anonimii corespondenți, ar fi datori să înlocuiască criticile falșe și răută- cioase cu o muncă pozitivă? * Abecedar pentru cursurile de analfabeți. Unul dintre meritele in- stituțiunii noastre e și aranjarea cursu- rilor de analfabeți, cari până acum au dat rezultate mulțumitoare. Pentru ți- nerea acestor cursuri s’a’.'. împărțit în fiecare an premii și s’a trimis gratuit abecedarul de I. Bota In ultimii doi ani s’au împărțit 6500 de abecedare de I. Bota în preț de 2080 de cor. — In toamna acestui an va apărea abece- darul de N. losif, premiat de Aso- ciațiune, care se va pune gratuit la dispoziția tuturor comunelor, unde se vor ținea cursuri. Premiul A. Murășan. In urma concursului publicat pentru împărțirea premiului Andreiu Murășian de 300 cor. pe anul 1913, au intrat două lu- crări : «Monografia bisericilor, școa- lelor și reuniunilor române din Fă- găraș» de Nicolae Aron și «Alte vre- muri»,schițe și povestiri de Gh. Stoica. * Despărțăminte. S’au mai împărțit ajutoare de câte K 50 pentru ținerea prelegerilor poporale des'p. Agnita și Diceosănmărtin. — Secretarul Oct. C Tăslăuanti a ținut adunarea de reor- ganizare a despărțământului Făgăraș în 14 Martie, alegându-se director d-1 N. Borza, protopop, și .. rscriindu-se 1 membru fundator, 3 membri pe vieață și 10 ordinari. - S’a înființat un nou despărțământ în Sighet (Ma- ramurăș). Adunarea de constituire s’a ținut in 25 Februarie a. c. Director a fost ales d-1 Dr Vasile Kindriș, adv. — S’a reorganizat despărțământul Hăl- magiu la 1 Martie. Director s’a ales d-1 Cornel Lazar, protopop. Un nou despărțământ se va înființa în Alibunar. * Aviz. Rugăm din nou pe domnii direc- tori ai despărțămintelor să binevoiască a ne trimite obligațiunile membrilor, ca să nu fim siliți a întrerupe expe- diția revistei «Transilvania». Acest nu- măr se mai trimite și membrilor cari nu sunt în regulă cu achitarea taxei. Biroul Asociațiunii. Tiparul tipografiei arhidiecezane.