Transilvania An. XLV. 1 Februarie v. 1914. Nr. 2. Istoria literaturii noastre vechi. Cursuri populare de Sextil Pușcariu. CAPITOLUL I. înainte de întâia carte românească. 1. STĂPÂNIREA CULTURII BISERICEȘTI ÎN HAINÂ SLAVONĂ. începuturile literaturii române se pierd în negura deasă inceputu- care învălue, pentru cercetătorul de azi, trecutul neamului nostru. rⁱ,e- Dacă istoria poate totuși reconstrui din datele răslețe, păstrate prin documente streine, câteva capitole, nu totdeauna limpezi, dar adesea glorioase, din trecutul nostru, datele acestea nu pot spune aproape nimic, nici celei mai ingenioase minți reconstruc- tive, asupra vieții culturale a celor mai vechi Români. Conservarea în limba noastră a cuvintelor de origine latină a scrie și carte, subt forma corespunzătoare cu legile foneticei românești, dovedește că noțiunile exprimate prin aceste cuvinte au fost în toate timpurile curente la poporul nostru și ne în- dreptățește să credem că, după stingerea culturii romane în re- giunile danubiene, strămoșii noștri n’au uitat niciodată mește- șugul de a scrie și de a ceti cărți. A deduce însă din aceasta că în veacurile zbuciumate din aproape întreg evul de mijloc ar fi existat o literatură românească scrisă, este de sigur greșit, și cu greu se vor împlini vreodată nădejdile acelor optimiști care cred încă că vreo întâmplare norocoasă va scoate 'a lu- mină vreun manuscris in limba străveche românească. Chear dacă, în împrejurările mai mult decât nefavorabile pentru ivirea unei mișcări literare, s’ar fi aflat pe acele timpuri un fiu al nea- mului nostru care să-și aștearnă gândurile pe pergament, scrisul său n’ar fi fost românesc, ci în limba modelelor sale, grecească sau slavonă. 4 42 influența slavonă. Influența slavonă datează la noi din timpuri vechi. Limba română păstrează urme atât de adânci de această influență, încât nu ne mai putem îndoi o clipă că comunitatea noastră cu Slavii a dăinuit veacuri întregi. Au trebuit să se scurgă mulți ani până când masele mai compacte de Slavi din sudul Dunării au în- ghițit cele mai multe insule de Români din mijlocul lor, și s’a scurs vreme îndelungată până ce, printr’o desnaționalizare lentă, Slavii din ținuturile românești de astăzi, din nordul fluviului, au fost absorbiți de către strămoșii noștri. Procesul acesta de desna- ționalizare a fost accelerat atuncea când organizațiile primitive de triburi din sudestul european se schimbară în organizații mai perfecte, transformându-se mai în urmă în state naționale. Slavii de sud ajunseră cu mult înaintea noastră la aceste orga- nizații, silindu-ne să ne desvoltăm subt înrâurirea lor. Influența aceasta n’a fost numai politică, ci șî culturală, căci fiind în ne- mijlocita apropiere a imperiului bizantin, care pe acest timp ducea facla culturii mondiale, popoarele slave de sud ajunseră în curând la o înflorire literară pe care n’au mai ajuns’o de atunci veacuri întregi. Hotărîtoare în privința aceasta a fost re- cunoașterea jurisdicțiunii patriarhului din Constantinopole (870) și introducerea (888) ritului slav în locul celui grecesc în bise- rică, pe la sfârșitul domniei întâiului domnitor creștin al Bulga- riei, Boris-Mihail. Cu mult înainte de întemeierea Principatelor, Românii fură apucați în vârtejul acesta puternic din nemijlocita lor apropiere, organizându-se în mare parte după modelul slav, iar biserica noastră fiind din cele mai vechi timpuri strâns legată cu a ve- cinilor din sudul Dunării, se introduse șî la noi ritul slav. Chiar după sfărmarea întâiului imperiu bulgar prin Vasile Bulgaro- ctonul, când Biserica bulgarilor fu grecizată, noi trăiam din tra- diția mai veche. Va fi scăzut poate influența slavonă pentru câtva timp, dar preoții noștri, sfințiți de episcopii dela Silistra și Vidin, continuau de a sluji bulgărește în bisericuțele noastre de lemn, până când, prin crearea imperiului româno-bulgar (1187—1257) episcopiile dunărene deveniră din nou răspândi- toare de cultură slavonă, trimițând chiar vlădici slavi pe teren românesc. Subt cei dintâi Domni români, influența slavonă, în loc să scadă, crescu șî mai mult și limba întrebuințată în biserică de- 43 veni limba oficioasă de stat, precum, în vest, statul și biserica întrebuințau deopotrivă limba latină. In curând evenimen- tele istorice aveau să pregătească terenul pentru ca Țările ro- mâne să devină chiar focarul culturei slavone. Semiluna răsări în zare și Osmanii se răspândiră ca o furtună asupra Peninsulei-balcanice. Abia la Dunăre se opri furtunosul Baiazid, lovit în piept de toiagul moșneagului viteaz Mircea. Țările dunărene resistară furtunei mult timp dupăce popoarele balcanice fură subjugate și dupăce pe turnul sf. Sofii din Con- stantinopole se ridicase alâmul turcesc. Ca într’un loc de adă- post veniră în Țările române călugării dela miază-zi, aducând cu sine tezaurele de cărți bisericești slavone. Mănăstirile din Ță- rile române, al căror număr creștea din ce în ce, fură inundate de călugări streini. Pe vremile acestea, când sentimentul na- țional nu există încă, criteriul care despărțea sufletește popor de popor nu eră limba, ci religiunea eră valul cel mare care aco- perea cu apa sa pe toți cei de o lege. Călugării nu făceau deo- sebire între ortodocșii de aceeași limbă și între cei streini, ci venind la noi, ei intrau numai ca propovăduitori culturali, iar nu ca agenți slavi sau greci. Domnii români se complăceau în rolul acesta de sprijini- tori ai ortodoxismului, și chiar cu mult mai târziu, când cultura slavonă începeă să dispară și limba română se răspândise în literatură, vom vedeă încă voievozi, ca Mateiu Basarab, tipărind în Țara-românească cărți pentru slujba slavonă. într’o vreme când orice mișcare culturală se reflectă prin biserică, ortodoxismul nostru a fost evenimentul cel mai gravîn urmări pentru desvoltarea noastră cul- turală, căci el ne-a legat pentru veacuri întregi cu cultura orientului, formând un zid despărțitor față de catolicismul ve- cinilor noștri din vest și din nord, care ne-ar fi putut transmite cultura apuseană.. Astfel se începe pentru noi Românii ceeace cu veacuri înainte se întâmplase în apus: mănăstirile devin focarele cul- turii și în ele se concentrează aproape toată mișcarea literară a timpului, care-și păstrează caracterul religios și haina slavonă. Aici, în lăcașurile de reculegere sufletească, împopulate mereu de emigrații fugiți dinaintea Turcilor, se continuă, pe teren ro- mânesc, literatura slavă. Cărțile sfinte se copiau în zeci și sute 4* Mănăsti- rile, fo- care cul- turale. 44 Școlile mănăsti- rești. de exemplare, care se scriau cu slova caligrafică a măiestrilor răbdurii, se împodobeau cu inițiale, vignete și miniaturi arti- stice și se legau în scoarțe pompoase de metal prețios. Lucrări originale nu par a se fi scris decât puține, precum e bunăoară panegiricul în slava sfântului loan-cel-nou, ale cărui moaște fură aduse la 1400—1401 la Suceava, scris de Gheorghe Țamblac, de origine bulgară, ajuns mai în urmă mitropolit în Chiev și mort în Serbia, ca egumen de mănăstire, departe de Țările ro- mâne, pentru care el n’a fost decât unul din mulții streini cu învățătură, adăpostiți o bucată de timp între zidurile ospitaliere ale mănăstirilor noastre. Nici traduceri nouă din grecește nu par a se fi făcut în mănăstirile noastre, căci prin activitatea an- terioară a traducătoriloi bulgari, mai ales a lui Eftimie și a școlii sale, cărțile mai importante erau traduse toate. Dar s’a copiat mereu, mai ales prin Homor, Voroneț și Putna, și ca o dovadă de măie- stria și valoarea artistică a acestor copii poate servi frumosul Evan- gheliar pe pergament dela popa Nicodim, scris la 1404—1405. Tot pe lângă mănăstiri erau șî școlile, puține câte vor fi existat, toate de slavonește. Mai ales cele alipite de sediul unei episcopii se bucurau de o deosebită îngrijire. Despre cea din Suceava știm că a fost ridicată de Alexandru cel Bun la rangul de școală domnească și pusă subt îngrijirea vestitului pre- dicator Gheorghe Țamblac. Șî Moise filosoful, po- menit de un document din a. 1423 pare a fi fost dascăl la această școală. Tradiția vorbește șî de școala din satul Rădășeni în Moldova, pe la mijlocul veacului al XVI-lea, în care se spune că ar fi învățat Ștefan Tomșa. Dintr’un uric dela 1563 aflăm de un Micul care a învățat «în scaunul orașului București», etc. La aceste școli mănăstirești se aduceau încă în sec. al XVll-lea copiii cu sila, punându-se la învățătură, spre a scoate din ei preoți. «Așa se fac oameni de treabă; dintre aceia sânt vlădici și egu- meni și preoți și diaconi pe la sfintele mănăstiri», spune un do- cument contemporan (ap. lorga). încercarea lui leraclie Despo- tul (1561—1563) de a întemeia un fel de Universitate cu bi- bliotecă la Cotnar, de unde profesori renumiți aduși din strei- nătate, ca Rasper Peucer, lohann Sommer, lohann Rheticus ș. a. aveau să răspândească învățăturile umaniste între Românii și Sașii din acele părți, nu izbuti și fu considerată ca un atac fățiș adus ortodoxismului de acest Domn eretic. 45 Cultura care se puteâ răspândi din chilioarele strimte ale mănăstirilor eră unilaterală, fiind pătrunsă de spirit religios și cosmopolit. învățăturile lui Hristos, oricât de sublime ar fi ele și oricât de adâncă e Învățătura exprimată într’însele, nu pot servi de îndemn unei literaturi bogate și multilaterale. Ele au slujit însă ca temelie unei culturi teologice, care prin firea ei savantă și aplecarea spre polemici, a influențat adânc chiar șl acea ra- mură literară care a fost reprezentată fn epoca veche la noi de scriitorii cei mai luminați, de cronicarii noștri. Născută din mă- năstiri, începută în limbă streină, istoriografia noastră crește și se înalță prin munca unor mireni, care sânt însă atât de pă- trunși de acest spirit religios, încât văd pretutindeni semne ce- rești diriguind evenimentele istorice, iar plăcerea de a polemiza cu izvoarele lor și de a afișa cu orice ocazie erudiție, le face adesea reci și fără farmec. Prin cătușile care țintuiau ochii mo- nahilor în jurul acelorași idei și spre textele sfinte din care nici o iotă nu putea fi schimbată, a fost împiedecată desvoltarea unei literaturi libere în cugetare și fără prejudecăți, de poeți răpiți de avânt sacru, cu ochii țintiți în jurul lor, nu în lumea tran- scendentală. Pe lângă aceea, mănăstirile au fost totdeauna cuibul inter- naționalismului. El are rădăcini în însăși învățătura fundamentală a Mântuitorului: Iubește pe deaproapele tău ca pe tine însuți, — precept care exclude ideea naționalismului ce așază granițe între om și om, aprinde pasiuni între semeni și ridică brațul înarmat asupra vecinului. Pe lângă aceste idei cosmopolite, care au împiedecat atâta timp naționalizarea literaturii române, în mănăstiri trebuia să se desvolte și spiritul de clasă, sectarismul, care excludea mulțimea dela îndeletnicirile literare. Clerul, care deodată cu îmbrăcarea reverenzii se înveșteâ cu drepturi și pri- vilegii extraordinare, a format din ce în ce mai mult, cu cât creșteau favorurile pe care Domnii pioși i le hărăzeau din belșug, o clasă care se izola de mireni, înfrățind între sine pe oameni care în copilărie au învățat dela maicele lor limbi diferite. îm- brăcat în haina unei limbi streine, scrisul lor răspânditor de cultură în Țările române puteâ excită evlavia credincioșilor, le puteă înălță sufletele spre plaiurile fericirii vecînice, dar nu eră în stare a le dă acele zvâcniri de inimă, din care curge izvorul inspirației vecinice. Caracte- rul cosmo- polit și savant al culturii religioase. 46 - Lipsa unui mediu cul- tural în afară de mănăstiri. Tipicul și profesio- nalismul ; puritatea formei. Pe când în apus, unde cu veacuri înainte găsim stări ana- loage, încetul cu încetul, pe lângă cultura ce plecă din mănă- stiri, se alcătuia la Curțile domnitorilor, în jurul aristocrației și în clasa de mijloc, din ce în ce mai puternică, o literatură pro- fană, în h'mba națională, la noi lipseau cu desăvârșire condițiile acestea. înzadar le vom căută la Curtea păstorilor aromâni din Pind, înălțați prin vitejia lor personală pe un tron din care n’au avut vreme să facă un centru de cultură, și nu le aflăm nici la întâii voievozi din nordul Dunării, care în Domniile lor scurte și pline de lupte sângeroase împotriva râvnitorilor streini și a pretendenților interni, n’aveau nici priceperea nici vremea să de pună spada spre a întinde cununi de laur celor ce le-ar fi putut cântă vitejia. Cum s’ar fi putut naște în sufletul lui Mihnea sau Mircea Ciobanul porniri nobile, cum puteă Doamna Chiajna să facă loc unor idei senine între gândurile ei ambițioase și pe lângă dorul ei de răzbunare? Boierii trăiau la țară, fără nece- sități culturale și preocupați adesea de gânduri de parvenire, iar în orașele dela poalele Carpaților lipseâ o vieață orășenească românească, căci întemeietorii lor, Sașii ardeleni, au avut în toate timpurile grija de a se izolă față de neamurile în mijlocul cărora trăiau, întrebuințând superioritatea lor culturală nu spre a face și pe alții părtași de ea, ci spre a exploata economicește pe cei mai puțin înaintați în cultură decât ei. în astfel de împrejurări, la noi, biserica rămâne, în toată epoca veche a literaturii noastre, jităpână pe cultura timpului, și pe când biserica apuseană e nevoită să țină seamă de înflorirea culturală din jurul ei și să primească de voie de nevoie pro- tecția asupra artelor, biserica noastră ortodoxă, mai sectară și nesilită de împrejurări, a putut să se mențină fără de a face concesii timpului. 2. CELELALTE ARTE. Aceeași influență covârșitoare a avut’o biserica și asupra celorlalte ramuri ale artei. Și ele apar închise aproape cu desă- vârșire în incinta mănăstirilor, și ele sânt stăpânite în evoluția lor de același conservatism, care oprește orice avânt inovator și toarnă plumb în aripile geniului descoperitor. Când, prin invazia Turcilor și prin cucerirea Bizanțului, o cultură veche amenință să se stingă, o parte însemnată din cei ce, în imperiul bizantin, alcătuiau clasa savanților, a litera- ților și a artiștilor, se refugie în Italia, ducând cu ei sâmburele renașterii, biserica apuseană, înțelegând glasul vremii, în marile 47 ei aspirațiuni de cucerire și mărire, a știut să pună în serviciile sale noul avânt și în loc de a ridică stavilă în calea lor, ea a promovat talentele originale ce apăreau în mediul atât de pri- elnic al Italiei, bogată în centre de cultură. Altă parte a refugiaților din Peninsula-balcanică a ajuns în Țările române, unde, ca șî pe Muntele Atos, câtva timp existau singurele centre importante care deveniră depozitarele artei bizantine. Dar ortodocșii adăpostiți la noi întăriră orto- doxismul și arta fu strânsă de pravilele celei mai conservative dintre biserici. în calea unei desvoltări în direcții nouă se iviră cele două piedeci mari pentru orîce progres artistic: tipicul, care sugrumă orîce originalitate și profesionalismul care alungă arta în mâna celor nechemați și fără aplecări pentru ea. Astfel perfecționarea artelor la noi nu putu duce spre forme nouă, ci înflorirea lor consta, pe lângă îmbogățirea mijloacelor tehnice, în puritatea vechilor forme, la care numai încetul cu încetul, subt înrâurirea vecinilor, se adaogară câteva elemente apusene. Cu toate acestea, o înflorire a fost, mai cu seamă în epoca Domnilor mari din pragul veacului al XVI-lea. Căci orîce epocă de înflorire literară sau artistică e strâns legată de mecenați. Munificența pentru biserică a unui Ștefan cel Mare sau Neagoe Basarab eră proverbială, așa încât pe vremea lor s’au putut naște acele momente de artă, despre care unul dintre cei mai buni cunoscători ai artei bizantine a scris de curând: «în văile părăsite ale Bucovinei sânt comori de artă, cum nu se mai întâlnesc nicăiri pe lume.. Pe pereții exteriori ai bisericilor din Sucevița, Vororjeț, Mănăstirea Homoruiui, Vatra Moldoviței, etc. se văd acele icoane ale teologiei ortodoxe care te răpesc cu totul și care, cu colorile lor vii, privite de departe, îți fac impresia unui covor persan. Așa mândrie nu mai întâlnești aiurea. Și această bogăție de colori te stăpânește și mai mult în interiorul bisericilor, unde i se adaogă luciul abondent al aurului, pe care câteva raze discrete de soare, pătrunzând prin ferestre, îl ridică la un puternic efect artistic... Nu Muntele Atos a influențat Moldova, ci, dimpotrivă, cultura cea mare a acesteia și comorile ei artistice, au influențat întreaga desvoltare a artei atonice». (1. Strzygowski). în apus, înainte de înflorirea artelor, pe a căror culmi se ridi- case Leonardo de Vinci, Michelangelo și tovarășii lor, înainte cheară de puternicul curent prerafaelit al celorce pregăteau rena- șterea, întâlnim, alături cu înflorirea literară din Trecento italian, spiritele originale și talentele mari care rupseră cu tradiția artei Pictura. 48 bizantine. Giotto, acest începător al picturei nonă, introduce întâia oară viată în pânzele sale, desmorțind mădularele sfinților bizantini înlemniți în pozițiile lor rigide, reprezentând scene vii, introducând acțiunea în locul simbolului tipic. In orient, aceste avânturi nutrite de studiile renașterii lip- seau. Interiorul, uneori și păreții din afară ai bisericilor noastre continuă să fie pictați cu scene din testamentul vechiu și nou, decorațiunea, de altfel pompoasă și bogată în aur și in colori vii, eră grea și apăsătoare, iar liniile n’au ajuns să treacă pro- porțiile prescrise de tradiție și să dea naștere la forme nouă. Chiar șî figurile omenești, sfinții din icoane și din miniaturile cărților, par mai mult niște amănunte decorative, cu figurile lor țapene și cu statura lor înaltă, dreaptă, îmbrăcată până la gât, vecinie în aceleași poziții convenționale, cu aceleași gesturi în- lemnite, cu fața posomorită și serioasă, exprimând ascetism și severitate. Poezia acestei picturi zace mai ales în naivitatea concepțiunii vechiului creștinism, cu duioasele lui simboluri: un mie), un porumb, un ochiu..., și în podoaba decorațiunilor și a colorilor. Ceea ce minți geniale descopăr în apus și ceeace Inovatori cutezători introduc în pictură, la noi lipsește. Umbra nu e văzută de pictor, căci el nu cunoaște lumina, per- spectivele, care fac ochiul nostru să zboare pe întinderi nemă- surate cuprinse îptr’un petec de pânză, nu-s cunoscute, peisajul e desprețuit și o stâncă continuă a reprezenta un munte, un pom o pădure, doi stâlpi un palat, când în general, zugravul crede de cuviință să dea șî un fond tabloului său și nu se mul- țumește cu frumosul ultramarin din care se desprind figurile sale. Nici nu mai vorbesc de nuduri, de această cea mai desă- vârșită frumusețe ce s’a creat vreodată. Unde s’ar fi pomenit cu- tezătorul care să încerce a ne arătă pe Susana în baie, un su- biect care a ademenit aproape pe toți pictorii mari ai apusului? încătușată în lanțurile tradiției neiertătoare, tot ce putea să producă ca perfecționare această pictură eră o desvoltare a portretului, și acele variațiuni fără număr și uneori admirabile ale artei decorative, așa cum le găsim adesea pe pereții biseri- cilor ori în vignetele și inițialele manuscriselor din epoca aceasta. Bucovina e mai ales bogată în astfel de monumente din tim- purile cele mai înfloritoare ale artei noastre, de pe vremea lui Ștefan-cel-Mare. Firește că nu mai ne e dat astăzi să știm nu- 49 mele acelora care au dus arta aceasta bizantină la cea mai mare înflorire a ei, căci artiștii, de obște călugări, erau prea modești ca să-și iscălească numele subt operele lor. Numai dintr’o fru- moasă evanghelie, păstrată în biblioteca din Miinchen, care are patru icoane mari, aflăm de un diac Teodor Mrișescul, care pe la 1492 lucra pentru Ștefan-cel-Mare. încolo, aceste opere artistice sânt anonime, ca șî arta țărancelor noastre, care în mi- nunatele lor țesături și cusuturi continuă arta decorativă, bo- gată în culori alese și infinită în varietatea liniilor. Liniile acestea, fiind plăsmuite în stative, trebue să fie drepte, să se frângă în unghiuri și să formeze acele minuni de figuri geometrice, pe cari le admirăm tot atât de mult ca armonia discretă a colorilor din alesăturile țărănești. Cei doi Pisano, tatăl și fiul, Nicolo și Giovanni, au apucat, Sculptura, în apus, dalta sculptorului în mână, rupând ca tradiția bizantină care nu admitea chip cioplit, și însuflețiră piatra. Din blocul de marmură răsăriră figuri omenești, mai întâi în basso-reliefuri, apoi, deodată cu ațintirea mai cu dinadinsul a privirilor asupra statuelor antice, săpătura merse mai adânc, trupurile omenești se desprinseră de fondul de piatră, apărând întregi, despărțin- du-le de realitate numai soclul pe care erau așezate. Și înce- tul cu încetul căzură șî hainele de pe aceste trupuri care se arătară goale, în toată măreția și frumusețea care li-a dat-o firea. Cum se puteau împăca aceste nuduri cu spiritul bisericii or- todoxe, care predica ascetismul, care voia să depărteze privirile credincioșilor de la frumusețea lumească a naturii, îndreptân- du-le numai spre frumosul lipsit de contururi al fericirii vecî- nice? Dar trupul bărbătesc cu mușchii încordați al unui Sfânt Sebastian nu corespundea de loc cu concepția orientală a sfinților cei slăbiți în chinuri, cei ce și-au omorît trupul pentru ca să-și fericească sufletul, dar un braț rotund al Măriei Mag- dalena, care se desprindea din cutele largi ale mânecii pentru ca să cuprindă capul lui Hristos, putea, tocmai prin frumusețea sa, să învie marmora rece, să dea privitorului imaginea brațului femeii vii, să personifice oarecum ispita pământească. Canonul oprea sculptura și canonul a fost ascultat. Și deoarece sculp- tura nu eră tolerată în biserică, ea a lipsit șî aiurea. Tot ce s’a sculptat la noi Românii, au fost săpăturile în clopote și în monete, câteva flori stilizate și ornamente în 50 Muzica. chenarele adesea foarte frumoase de pe ia uși și ferestre, precum șî pe lespezile de mormânt, pe care ici și colo întâlnim șî câte-o figură omenească gravată în linii, obiceiu venit dela Sașii din Ardeal, dela care vom fi primit șî acele medalioane cu gravuri fantastice care împodobesc pereții din afară ai bisericilor lui Ștefan-cel-Mare. încolo, numai câteva săpături în metal, în aurul și argintul care servește spre îmbrăcarea icoanelor cu haine în falduri convenționale, care nu trădează nici o linie a corpului, și pe scoarțele cărților sfinte. Orice talent de sculptor a fost deci înnăbușit la noi și redus la săpăturile adesea minunat de frumoase, în lemnul ce servea de strane, grinzi și stâlpi de biserici și de case. Acest rost pur ornamental al sculpturii îl mai întâlnim până azi la poporul nostru, care își încrestează adesea cu atâta măiestrie podoabele arhitecturale și mobilele casei, uneori șî uneltele sale, precum furci, buciume, blide, etc. Ceva mai târziu, însă cu pași șî mai repezi urmă, în vestul european, progresul în muzică. Aceasta e poate acea ramură a artei, a cărei desvoltare e măi strâns legată de progresul ge- neral, de un mediu cult. E instructiv a constată cum la noi, Românii de azi, care am făcut într’o jumătate de veac o sări- tură atât de uriașă înainte, priceperea pentru muzică se gă- sește în măsură atât de mică. Acei fii de boieri care cu 60—70 de ani în urmă plecau în streinătate să-și facă studiile, și-au în- sușit cu o repeziciune, care face onoare calităților intelectuale ale Românului, tot ce însemnă progres în apus față de țările noastre. Ei s’au întors în țara lor nu numai ca bărbați de stat și ca literați, ci șî ca pricepători ai artelor plastice: colecțiile bogate particulare de tablouri celebre și pinacoteca din Iași o dovedesc îndeajuns. Numai pentru muzică n’a avut price- pere aproape nici unul dintre bărbații mari ai generației de la 48, numai pentru această ramură a artei, care nu cere numai inteligență, ci șl o valoare morală a inimei, o adâncime a su- fletului, pe care n’o poate da decât o creștere de multe gene- rații. Pe când poezia noastră a ajuns înălțimile la care a ridi- cat-o Eminescu, iar pictura noastră e reprezentată prin geniul lui Grigorescu, muzica încă nu își are reprezentantul ei genial, deșî în poporul nostru există, fără îndoială, materialul să-l creeze; pe când de mai bine de o jumătate de veac critica noastră s’a desbărat de admirația exagerată pentru poeții minusculi carp 51 speculau nota patriotică, abia au trecut doi ani de zile de când se putea ceti într’o revistă serioasă un articol în care un pro- fesor de muzică din provincie, care n’are alt merit decât de-a fi armonizat în mod primitiv câteva cântece populare, e com- parat cu Richard Wagner! Chiar șî în apus, care de mult avuse un Trecento în litera- tură și un Cinquecento al artelor plastice, muzica s’a desvoltat mai încet. Și tot în biserica catolică, care a știut să împace în toate vremile canoanele cu spiritul timpului, s’a făcut evoluția ei. Organele și muzica instrumentală pe care ea a admis-o, au fost una din condițiile de căpetenie ale acestei’desvoltări. în curând apoi vocile se înmulțiră și crescură într’un cvartet. Pe lângă tenorul de la început, care avea să cânte evanghelia (și acest «tenor» nu însemnă o voce înaltă de bărbat, ci numai in mod inci- dental se alegea pentru funcțiunea de cântăreț astfel de voci, mai plăcute la auz) s’a adăogat în curând o a doua voce, mai înaltă, care pentru aceea s’a numit «alto», deși în desvoltarea sa de mai târziu nu avea să rămână vocea înaltă propriu zis, căci acestor două voci li s’au mai întovărășit două, cea joasă «basso» și cea mai de deasupra: «soprano». _Și tot din servi- ciul bisericesc s’a desvoltat mai târziu opera, precum din cultul bisericesc al catolicilor a răsărit drama modernă. în orient, dimpotrivă, muzica in loc să progreseze a de- generat și convenționalismul a dat roadele sale dăunoase mai ales în privința aceasta, tipicul devenind aici tipic. «Pe când în apus, dintre cele douăsprezece game ale muzicei antice s’au ales numai două, cea majoră (ionică) și cea minoră (eoiică), biserica orientală a menținut opt — cele opt glasuri — care însă cu timpul, adăogându-li-se diverse cadențe melodice, au devenit opt me- lodii consacrate, după care se cântau toate cântările bisericești» (G. Dima), împiedecând orice avânt de desvoltare în direcții nouă. Serviciul divin luând proporții’-prea mari pentru timpul relativ scurt în care trebuia celebrat, cântările bisericești, în loc să-și păstreze mișcarea de coral, care le-ar fi fost firească, în- cepură să fie stâlcite printr’un mers prea repede. La aceasta se adauseră câteva abuzuri curioase, precum cântarea pe nas și luarea prea sus a tonului: unii cântăreți bisericești își împlântau chiar pe dinafară degetele în beregată ca să-și scurteze coardele vocale și să poată cântă mai înalt. La poporul nostru șl azi 52 există păierea că «frumos» și «înalt», la cântare, sânt noțiuni identice. Ceeace a fost însă mai nefast pentru desvoltarea mu- zicei în biserica răsăriteană e împrejurarea că ea deveni cu totul profesională. Cântăreț nu se făcea totdeauna cel ce avea, dacă nu talent, cel puțin predispoziție muzicală, ci mai ales cel care avea știința de carte necesară. Muzica orientală (turcească), care cu timpul începu să fie apreciată în Țările române, fiind șî ea primitivă, n’a fost în stare, cu monotonia ei melodică, cu capri- ciile ei ritmice și cu imperfecția instrumentării, să dea o învi- orare muzicei românești. Ca un fapt vrednic de relevat amintim, că cel ce a dat un avânt acestei muzici orientale, fiind însuși com- pozitor și teoretician, a fost Domnul român Dimitrie Cantemir. Arhitectura. Numai arhitectura a ajuns în orient la o înflorire mai mare și a prosperat șî la noi. Stilul bizantin e, firește, cel ce stărue mai departe, dar încetul cu încetul primește unele inovațiuni apusene, aduse de meșterii poloni și mai ales sași, precum a fost acel Vitus-Veit, care a lucrat la Mănăstirea dela Argeș. Nu este cu putință să arăt la acest loc desvoltarea destul de bo- gată a acestui frumos stil în zidirea bisericilor și a caselor noastre, ajunge să menționez că bisericile devin mai lungărețe decât în orient și se adoptă un nou sistem de bolți, care se sprijină una pe alta, iar la uși și la ferești arcurile bizantine sânt adesea frânte în stil gotic, după modelul vecinilor noștri din vest și nord. Arhitectura pare a fi fost singura artă care preocupa cercurile mai largi. Clădirile oamenilor avuți nu se făceau numai după trebuințe practice, ci șî după preocupări estetice, așa încât dm ele s’a ales cu timpul chiar un început de stil românesc. Lipsa unui îndată însă ce treceai pragul spre a întră în casă, preocu- mediu ar- pările artistice nu par a fi stăpânit în interioare. Afară de icoanele t,stⁱc’ convenționale de pe păreți, cu greu se va fi întâlnit undeva pictură în casele boierești. Portretele pe care le cunoaștem se găsesc toate în biserici, reprezentând pe ctitorii și familiile lor. în general trebue să ținem seamă de o împrejurare, accentuată de dl lorga în stuoiile sale despre arta veche românească: Predilecția bo- ierilor în timpurile acelea eră mai mult o sete de podoabe în îmbrăcăminte și in scule decât după obiecte de artă. Banii nu se puteau plasă atunci în case de păstrare și nu se băgau în întreprinderi comerciale. Astfel, averea care nu eră reprezentată 53 în moșii, se schimbă în aur și se prefăcea în bijutării, în șaluri și covoare scumpe orientale și în scule de metal prețios. Prin însăși firea lor, giuvaericalele nu sânt menite de a da un avânt deosebit artei, deoarece valoarea lor nu e numai în lucru, ci mai ales în prețul pietrii și a metalului. Șalurile, mătăsurile și co- voarele cu colorile lor vii și cu modelele lor fantastice erau adevărate opere de artă, deși nu de artă românească. Șî dife- ritele scule, argintării și arme vor fi fost lucrate artist'C. Furni- sorii acestora erau mai ales Sașii, în special cei din Brașov, care ajunseră chiar la alcătuirea unui stil deosebit, adaptând formele occidentale gustului oriental al cumpărătorilor. Știm chiar despre Ștefan cel Mare că și-a comandat o sabie la Genovezi, dar că nu i-a plăcut și că a fost mai mulțumit de cea furnisată de meșterii sași, care i-o făcură «a la facione valachesca». 3. NEAGOE BASARAB. O singură dată, în epoca aceasta stăpânită de cultura mă- năstirilor, întâlnim un literat pe tronul unei Țări românești. Faptul acesta e atât de neobicinuit, încât sânt unii erudiți, ca dl D. Russo, care se îndoesc că într’adevăr faimoasele învă- țături ale bunului și credinciosului Domn al Țării- românești, Neagoe Basarab Voevod, cătră fiul său TeodosieVoevod ar aveâ de autor pe Neagoe, presupunând că ele ar fi fost compilate din scrieri streine abia în secolul XVII de un Pseudo-Neagoie, vreun călugăr admirator al acestui Domn care făcuse atâtea binefaceri pentru biserică. De fapt, manuscrisul în care ni s’au păstrat învățăturile în limba ro- mânească datează de la anul 1654. Dar critica internă a operei arată că pe lângă capitolele de interes general, lucrarea aceasta cuprinde o mulțime de părți din vieața intimă a Voievodului român, expuse adesea cu un lirism atât de mișcător, încât cu greu s’a putut naște în sufletul unui om strein de durerile și preocupările lui Neagoe. Afară de aceea, există în biblioteca națională din Sofia niște fragmente ale acestor învățături, scrise în limba slavonă, care par a înfățișă redacția lor primitivă, mai veche cu mai bine de o sută de ani decât traducerea româ- nească. Căci e mai presus de orice îndoială că originalul învă- țăturilor a fost scris în limba aceea în care, pe la începutul veacului al XVI-lea, se făcea excluziv literatură în Țările române, în slavonește. Faptul acesta l-a îndemnat chiar pe dl St. Ro 54 mansky, care în timpul din urmă a scris un studiu mai mare în limba germană despre «învățături», accentuând cu toată ho- tărîrea paternitatea lor pentru Neagoe, să considere lucrarea aceasta de cea mai valoroasă scriere a literaturii slave din veacurile care s’au scurs după stingerea vieții literare la Slavii de sud. Așa vor face toți cei ce judecă aparținerea unui scriitor la literatura unui popor sau a altuia, după criterii formale. Pentru noi însă, care, înainte de a căută să stabilim locul ce i se cuvine în istoria unei literaturi, ne dăm seama de senti- mentele intime ale unui scriitor, Neagoe Basarab e al nostru. Am șters, fără a stă nici un moment la îndoială, din lista scriito- rilor români numele unui George Țamblac, care a trecut ca un strein printre noi înainte de a se retrage în țară streina, strein de noi prin naștere și preocupat în cursul șederii sale la noi de gânduri și idei fără nici o legătură intimă cu neamul nostru; nu vom căută să revindecăm pentru noi nici pe Antioh, marele fiu înstreinat al lui Dimitrie Cantemir, și cu regrete, dar fără durere, vom recunoaște de scriitoare franceză pe acea descendentă a Brâncovenilor, ale cărei versuri frumoase sânt iscălite în zilele noastre de Contesa de Noailles. Dar ar fi îm- potriva bunului simț de a consideră printre streini pe unul dintre cei mai buni Domni ai Românilor, numai pentrucă pe vremea sa nu-i putea trece prin gând nici unui învățat de a scrie în altă limbă decât în cea slavonă. Dar aceasta ar însemnă a șterge din literatura noastră Cântarea României pentrucă au- torul ei, crescut în școală franceză, a așternut-o pe hârtie mai întâi în limbă streină, sau de a consideră pe un N. lorga numai pe jumătate scriitor român, fiindcă adresându-se unui cerc mai larg de cetitori, și-a scris Istoria poporului românesc în limba germană. Neagoe a fost unul dintre puținii pretendenți de tron de pe acele vremuri, care în tinerețe a primit o creștere deosebit de îngrijită. Trăgându-se după mamă de neamul cu- cernic al Banilor oltenești, având de unchiu pe Banul Barbul, întemeietorul mănăstirii Bistrița, călugărul Pahomie de mai târziu, el a stat din tinerețe în legături strânse cu călugări învățați, celebrii tocmai în vremile acestea. De ia marele Nifon, organi- zatorul bisericii muntene, el va fi primit mai întâi dragostea de a se familiariza cu scrierile filosofice-religioase ale timpului; - 55 un document contemporan ne spune că pe când Nifon căzuse în disgrația lui Radu-vodă, Neagoe, pe atunci un simplu «vătav de vânători», îl sprijineâ pe ascuns. Mai târziu el are de dascăl pe învățatul călugăr Maxim (fiul unui «despot» sârbesc, pe a cărui nepoată Milița o luă în căsătorie) și pe mitropolitul Macarie. Ajungând Domn al Țării-românești, el avu parte de o domnie relativ lungă (1512—1521) și pacînică. Convins că un domnitor este trimis de Dumnezeu, el se încunjură cu tot fastul ce trebuia să ridice splendoarea tronului în fața supușilor săi, și chiar dincolo de granițele țării, în fața lumii ortodoxe, pe care se erezii dator s’o protejeze. Munificența sa nemaipomenită nu se restrânse asupra mănăstirilor din țară, ci el «fu ctitor mare a toată Sfetagora» trimițând anual 8000 de aspri la două mănă- stiri din Sfântul-munte și făcând danii princiare la multe alte biserici din Peninsula-balcanică și chiar din Asia-mică. Iar când se termină (1517) aceea capo-d’operă arhitectonică care e Mănăstirea dela Argeș, la sfințirea ei fură de față, pe lângă întreg clerul Țării-românești și pe lângă starețul din Sfântul-munte, cu suita sa, patru mitropoliți ai bisericei ortodoxe — cei din Serres, Sardia, Midia și Melitena — având în fruntea lor pe patriarhul din Constantinopole. Pe o frescă, renovată astăzi, a bisericii mănăstirești din Argeș, se vede portretul lui Neagoe și a soției sale, încunjurați de copiii lor: Teodosie, Petru și loan, de o parte, și Stana, Ruxandra și Anghelina pe de altă parte. în mijlocul familiei sale, așa ni se evocă șî astăzi figura acestui Domn, dotat cu un adânc simț pentru viața familiară. Către fiul său Teodosie se îndreaptă «învățăturile» Prin- cipelui filosof. După modelul străluciților împărați bizantini, care scriau «Oglinzile domnitorilor», având, poate, înaintea ochilor învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon sau ale lui Manuil Paleologul, el voia să lase o îndrumare celui menit să-i urmeze pe scaunul domnesc, pe care însă o moarte fără vreme l-a răpus în toiul luptelor pentru tronul vacant. Precum nu se puteâ altfel în vremiie acelea, când origi- nalitatea nu erâ o condiție a unei opere de artă, «învățăturile» sânt în mare parte compilate după scrierile religioase, filosofice și distractive curente ale timpului. Cartea regilor, Panegiricul 56 scris de Eftimie în slava lui Constantin și a Elenei, Fizio- logul, Cuvântările lui loan Oură-de-aur, romanul lui Varlaam și loasaf, Dioptra lui Philippus Solitarius ș. a. au servit de izvor pentru compunerea acestor învățături despre felul cum se cade Domnilor să șadă la masă și cum vor mânca și cum vor bea, păstrând cumpătul și fugind de ispitele beției, cum Domnul trebue să trateze cu boierii (care pe atunci aveau o influență atât de puternică la Curte), ocolind hatârurile, evitând nepo- tismul și căutând dreptatea, care trebue să fie la temelia ori- cărei judecăți, cum se cinstește biserica, cum se aleg sfetnicii folositori și cum se cheltuește pe lucruri umanitare banul pri- sositor, care «să nu gândești că este câștigat de tine, ci... l ai luat de la săraci și dela ceia ce sânt subt biruința ta», cum se primesc solii streini cu toată cinstea ce li-se cuvine, dar în același timp cu demnitate, răspunzându-li-se astfel ca «să fie toate răspunsurile tale mai bune, și să fie stăpânului solului ca niște săgeți dacă le va auzi». Numai când acești soli vin de la pă- gâni, adaugă înțeleptul Domn, să nu cauți atât să le impui prin strălucire și cuvinte alese, ci să ții seama că «toată mintea și înțelepciunea lor este mâna cea întinsă și darul să le dai și să le umpli gurile tuturor de toate»= Culegând din fel de fel de scrieri, din care copiază uneori pagini întregi, — schimbând doar alocuțiunea «sufletul mieu» din original în «fiul mieu» — legând diferitele fragmente între sine în mod foarte abil, adăugând la înțelepciunea altora cuge- tările înțelepte dictate de experiența sa, Neagoe a scris o lu- crare care in cea mai mare parte a ei denotă șî un talent de scriitor. Stilul lui e avântat, plin de comparații deosebit de fru- moase prin simplicitatea lor și întrețesut de imagini poetice foarte vii uneori, precum e aceea pe care de curând a citat-o Regele Carol într’un memorabil discurs: «Mintea este steagul trupului și, până stă steagul la războiu, tot este războiul acela nebiruit și nepierdut, iar dacă cade steagul, războiul este biruit și nu știe unul pe altul cum piere». Un deosebit avânt primește stilul său când în acest Domn, pactnic de altfel, se aprinde vi- teazul care dă sfaturi cum se poartă un războiu, îndemnând pe boierii săi să nu-și părăsească țara nici în cele mai grele situa- țiuni. El, care în tinerețe gustase pânea amară a pribegiei, ex- clamă: «Că eu am fost pribeag și de aceea vă spuiu că este traiu și hrană cu nevoie pribegia... Nu fireți ca pasărea aceea ce se 57 cheamă cuc, care-și dă ouăle de le clocesc alte pasări și scot pui, ci fiți ca șoimul și vă păziți cuibul vostru»..., iar îndrep- tându-se către fiul său, ii spune: «tu să mergi drept, față la față spre vrăjmașii tăi, fără nici o frică. Iar de vor fi ei mulți, nimic să nu te înfricoșezi, nici să te îndoești, că omul viteaz și războinic nu se sperie de oamenii cei mulți, ci, cum răsipește un leu o cireadă de cerbi și cum omoară un lup o turmă de oi, cât de mare, așa șî omul viteaz și bărbat și hrăbor nu se înfricoșază de oameni mulți». Dar sufletul acestui Domn vibrează în acorduri de ade- vărată poezie, atunci când loviturile sorții îl fac să-și piardă rând pe rând pe iubiții săi, mai întâi pe maică-sa, Neaga, care-l iubea atât de mult încât «șî la moartea ta îți rămase inima cu- prinsă de dorul și de mila mea și ochii tăi nu se săturau de vederea mea», apoi pe fiul său loan și pe domnița Anghelina în sfârșit pe Petru, la mormântul căruia găsește următoarele accente de un lirism admirabil, înrudit atât de aproape cu bo- cetele poporului român: «O, fiul meu Petre, iată că-ți trimit co- roana, surgiucul și diademele, pentrucă tu erai stâlparea mea cea înflorită, de care pururea se umbrea și se răcorea ochii miei, iar acum stâlparea mea s’a uscat și florile s’au veștejit și s’au scuturat, și ochii miei au rămas arși și pârliți de jalea în- floririi tale. O, iubitul meu Petre! eu gândeam și cugetam să fii Domn, și să veselești bătrânelele mele oarecând cu tinerețele tale și să fii biruitor pământului, iar acum, fiul meu, te văd zăcând subt pământ, ca un trup al fieștecăruia sărac. într’o vreme îmi erai drag, ar acum te-am urît; într’o vreme îmi eră milă de tine, iar acum nu mi-este milă... O, fătul mieu, căci nu mă acopere mai bine pe mine pământul decât pe tine, și mă lăsași ia bătrânețele mele!» O scriere străbătută de atâta înțelepciune și de atâtea fru- museți poetice e vrednică de a fi cetită șî în ziua de azi. Putem fi mândri că la începutul litei aturii noastre apare un scriitor de o valoare literară atât de mare, tocmai pe tronul unei țări ro- mânești. După aproape două veacuri aveă să răsară pe alt scaun de Domn român un literat tot atât de strălucit, pentrucă după alte două sute de ani să troneze, pe scaunele unite ale lui Neagoe Basarab și Dimitrie Cantemir, poeta regină Carmen Sylva. (Va urma). 5 58 Diregătorul bunei creșteri. De Dr. 0. Ghibu. Nația românească până atunci nu se poate zice a fi scăpat din întii- nerecul, în care eră afundată, până când nu va avea cea mai mare îngri- jire pentru buna creștere sau luminarea tinerimei sale». Așa vorbiă, la 1830, un advocat român din Bănat cătră acei puțini intelectuali români de pe vremea aceea, cari i-ar fi putut ceti frumoasa carte ce tipărea în crăiască tipografie din Buda, sub titlul de «Diregătorul bunei-creștere spre îndreptarea multor Părinți și bun-folosul Tinerimei române». Damaschin T. Bojâncă, autorul acestei cărți eră, pe acea vreme, «în Crăimea Ungariei și alăturatele ei Părți Jurat Ad- vocat». Om cu o frumoasă cultură clasică, cunoscător al filozo- fiei și al istoriei antice, naționalist înflăcărat, Bojâncă a desfă- șurat o bogată activitate literară, colaborând la «Biblioteca ro- mânească» a lui Carcalech.', singura revistă românească pe atunci, și publicând broșuri de cuprins istoric și juridic, prin cari a ajuns la mare vază atât la noi cât și în Principatele române, unde mai târziu a și trecut. Cele mai multe scrieri ale lui B. mai au azi abia o însemnătate bibliografică, cea apărută sub titlul pus în fruntea acestui articol, cuprinde însă lucruri atât de însemnate și așa de bine scrise, încât poate fi cetită și azi cu acelaș folos ca și acum optzeci de ani. Bojâncă atribuia bunei educații o însemnătate cu mult mai mare, decum i se atribuie la noi astăzi, când suntem mai înaintați în cultură și când avem și câteva școli medii, cari pe atunci ne lipseau. Poatecă n’ar fi greșită afirmațiunea, care pare paradoxală, că cu cât s’au desvoltat instituțiile școlare la noi, cu cât a luat învățământul un avânt mai mare, cu atât a scăzut interesul public pentru educație. In ultimele șease decenii întâlnim la noi de fapt o mulțime de cărți didactice, dar aproape nici o singură carte de educație, care ar putea fi luată în seamă. La 1830 scria un advocat român o carte asupra educației, la 1848 făcea acelaș lucru un profesor dela gimnaziul de stat din Brașov (Andreiu Mureșanu), peutruca mai târziu să nu mai întâlnim astfel de preocupări statornice aproape la nimeni, până astăzi 59 - In cartea din chestiune a acestui advocat găsim, în adevăr, pagini așa de frumoase și de pline de adevăr, încât și un ce- titor mai pretențios poate găsi în ele pe lângă o plăcere, și îndemnuri folositoare, lată, la întâmplare, câteva rânduri privi- toare la datoria mamelor de a-și lăptâ înseși copiii. Sunt nu numai adevărate, dar și forma în care sunt spuse e cu totul ni- merită și ingenioasă. «Amăgitorul aur, care din pământ se sapă, în cele mai scu- tite locuri îl puneți și îl păstrați; iar pe fiul cel din pântecele și sângele vostru născut, nu numai că nu-1 scutiți și nu-1 nutriți, ci și din casă îl scoateți afară!» (pg. 33) «De voesc mamele a crește pruncii sieși la fire asemenea, iar la minte mai ascuțiți de sine, de lipsă este cu însuș laptele său să-i nutreze, fiindcă altmintrelea nu fii, ci ostși¹ își vor crește; pentrucă foarte mare legare are în sine laptele, care-1 suge pruncul dela mama sa, sau dela nutrice, cu moralitatea și mintea lui. Că de va suge iedul lapte de oaie, nu numai părul ii va fi mai moale, ci și firea Iui mai blândă se va arătă, decât de ar fi supt pre muma sa; așișderea de va suge mielul lapte de capră, și lână mai aspră, și fire mai sburdată, și mai nepă- ciuită va avea, decât de ar fi supt pe muma sa. Precum zice Columela Car. 7. 12: Laptele și duhul mumesc precum într’- armarea trupului așa și creșterea, și agerimea minții mult aju- torează.» (pg. 34) Intr’alt loc iată cum vorbește despre greșala părinților, astăzi foarte deasă la noi, de a se îngriji să lase copiilor avere, în loc să le dea o educație bună. «Sunt unii părinți, cari sau din trândăvie și prostime, ne- știind ce va să zică a crește pe prunc în bună moralitate, nici ascultând înțeleptele sfaturi a altor bărbați pricepuți, sau din scumpire, fiind obeziți de iubirea aurului și ferecați de pofta numai avuții a agonisi, înjugați zic de aceste patimi urîte fiind, nu dau pruncii săi la învățături, sau la oarece măestrie, ci îi lasă de cresc în desmerdăciuni, în jucării, în alergări de dru- muri încoaci și încolea, socotind că toate se vor împlini prun- cilor săi, numai avuție de le vor lăsă de ajuns. Insă cât de tare se înșală unii ca acești părinți, poate oricine dintre înțelepți preă ¹ adecă dușmani (latinește: hostes) 5* 60 lesne înțelege. Căci crescându-se pruncul în moliciune, în des- fătări și îmbuibări, și nedându-i-se nici o îngrijire despre a păstră ceva, sau a probă să agonisească cu însăși puterea sa ori ceva, nu câștigă nici o cunoștință, cum, în ce mod, și cu câte sudori au trebuit părinții să agonisească avuțiile cele acum de dânsul moștenite? Și cugetă că cu acea lesnime au părtinitu-le părinții, cum el le-au căpătat. Pentru aceea nici știe să le prețuiască și să le păstreze, ci cheltuește preste măsură și afară de lipsă, și prădează toată avuția sa, neștiind a se îngriji, sau a cugetă despre aceea, că se vor gătă oarecând moștenitele avuții, și apoi atunci neavând ram de câștigare, va cădea în treapta cerșitoriei: despre toate acestea zic nu gândește, ci una numai în moliciune și desfătări viețuind, tot ce e gata răsipește. Nenumărate exemple avem despre fiii, cari nemăsurate avuții au moștenit dela părinți, însă nici o învățătură n’au părtinit de a ști păstră averile sale, și de a ștî viețui, și a se cumpătă în lume; deci ce se alege de dânșii până în capăt? Nimic alta decât risipitori, prădători, și mai pe urmă cerșitori și stângători de familia sa, cea vestită oarecândva în avuții. Alții părinți iarăși zic: nu este de lipsă a supune pe pruncii de mici la ostenelele lucrului și a învățăturilor, ci las să se crească în libertate și desfătare, că dupăce se vor crește (fisi- cește) iși vor veni în minte, și atunci vor ștî păstră avuțiile, și toate ale sale, bine le vor îndreptă: pentru aceia mai bine să le adunăm avuții, decât să cheltuim pentru dânșii. Aceasta însă e mare orbire și slăbiciune in părinți, și arată prostimea și ne- gândirea lor despre strămutările lumești. Cum se poate socoti acela, carele nici când n’a fost supus vre-unei ostenele de mic, și nici e dedat a griji sau a-și sparge capul pentru a mijloci ceva, să se supună grijilor, și sudorilor lucrului până încă are avuții spre cheltuială? Iară dupăce odată au mâncat toate ave- rile sale, târziu este a se îngriji și a cugetă despre modul vie- țuirii; pentrucă ori de ce lucru se va apucă, neștiind cum să-l poarte, cu greu ii va cădea» ipg. 42 și urm.) «Ce folos au părinții fie ori cât de avuți, ori în ce diregă- torie sau dignitate, că au agonisit avuții; s’au înălțat la domnii mari; îi cinstește și-i mărește lumea? ce le ajută că adună vi- stierii și agonisesc comori multe? ce folos și ce bucurie au. că născând prunci și-au aiuns scopul insurăciunei sale?-' cu un 61 cuvânt ce folos sau ce bucurie, că tot după pofta lor, cu aju- torul Atotputernicului s’au împlinit, dacă nu dau pruncii săi la învățători buni și înțelepți, prin cari pe calea virtuții să se în- drepte, cu științe să se îndulcească și să se îmbrace, și cu mo- ralnică învățătură să se povățuiască.» (pg. 46). Și combătând greșala de a desmierdă copiii, greșală care duce la îngâmfarea copiilor și la nenorocirea părinților zice: «Că de nu va înflori pomul frumos de cu primăvară, nici- când nu va da toamna fructe de-ajuns și bune culegătorului. Desmerdăciunea și libertatea, ce se dă pruncilor peste măsură la tinerețe, este urmarea neascultării la căruntețe. Cu adevărat nu pot nici decum cuprinde cu mintea: pentruce asudă și se rup unii părinți lucrând, ca să poată multă avuție lăsă după moarte fiilor săi, iar pentru buna creștere și învățătura lor, nici- când nu cugetă; măcar că sunt cu totul încredințați, că orice rămâne în mânile fiilor neluminați, tot, nu după mult timp, se pierde și se răspândește.* (pg. 47). Mulți părinți se îngrijesc mai bine de vitele lor, decât de copiii lor, pentru cari cred că ajunge dacă strâng averi mate- riale. Vorbind de acești părinți, B. zice: «Și de aleg părinții pă- stori buni pentru avuții, cu atâta mai vârtos sunt datori pentru prunci, ceice sunt avuția ca mai prețuită, și mai folositoare, să aleagă învățători buni.* (pg. 56). Intr’alt loc arată ce greșeală fac mai ales părinții mai cu bună stare și zice: «Fiii Persoanelor mari se silesc închiși a petrece cur- sul vieții sale cel mai frumos, măcar ori cum de agere să fie pute- rile priceperei, și înclinările lor. Pentru aceia, fiindcă necurmat se țin în căși calde, și în aer închis, li se tâmpește mintea, pierd agerimea, se fac prea simțitori și de cea mai mică strămutare a aerului, tot vântuțul îi răcește; și alte beteșuguri le pricinuește; trupul lor cel sângeros și încă plin de foc, neavând amăsurata mișcare, se face supus buboaielor, umflăturilor, scursorilor, lim- bricilor, și altor vărsări trupești.» (pg. 83). Și adresându-se acelor părinți cari iau pentru copiii lor crescătoare străine, îi face atenți că educația cuiva numai în limba maternă se poate face în adevăr: «Plina pricepere se poate da pruncilor prin învățător numai întru acea limbă, pe carea ei mai lămurit o înțeleg: așa dară ca să poată pruncii deplin, cu temeiu, și bun folos ori in ce știință 62 a se învăță, neîncunjurat de lipsă este ca crescătorul per- fect să știe limba, pe care pruncii mai bine o vorbesc. Cu totul nebunește dară lucrează acei părinți, cari primind pe așa cres- cători, ceice nici nu înțeleg limba învățăceilor săi, doresc spo- rire întreagă dela dânșii. Dacă spațiul ar permite, s’ar putea reproduce multe pa- gini frumoase din această carte plină de învățăminte. în care, pe lângă principii de educație, găsim și o mulțime de pove știri menite a ilustră principiile. «Diregătorul bunei creșteri» ar putea fi cetit în întregime și astăzi de orice intelectual român, dacă s’ar găsi cineva care să-l prelucre și cineva care să-1 editeze. Cărbunele. *) Cărbunele ne răpește banii când dă mână cu frigul ne- milos al iernii. Intr’o seară friguroasă, mă așez lângă cuptor, și privesc în roșața jarului. Eră intunerec în căsuța lăcașului meu. Apuc cleștele și răsfir jarul înfocat, pentru ca din nou să mulcomesc nesățiosul cuptor. Jarul se împrăștie, scânteile sboară, năpustindu-sv asupra mea. Din ceata mare de scântei una începe să joace prin aer, și în urmă, obosită de sboru-i nebun, se așază pe muchia cuptorului. Am privit sboru-i nebun, din roșie mânioasă, deveni galbenă, portocalie, apoi ajunse, a fi îmbrăcată în haină de doliu. Amăsurat cu pierderea puterii de colori își pierdu și puterea de lumină, până în urmă apăru înaintea mea ca o stea cu cinci raze. Mă uit prin intunerec mai deaproape la această scântee, și mi se pare a fi un om, un pitic din miturile poporului. Piperuș Petru! Din cele cinci raze, două par a fi mâni, două picioare, una o cușmă ascuțită. Această scântee e un om mic. De fapt eră un om mic. Un om mic, dar bătrân, (doar eră cât arătătorul orolo- giului). In mână ținea un ciocan de băieși, un ciocan de mă- rimea unui picior de muscă. Barba îi eră căruntă, înegrită de funingine. Cugetam în mine: «Cine poate fi?» •) După V. Cholnoky 63 Piticul înfiorător îmi auzi întrebarea și spre cea mai mare surprindere îmi răspunse: — Eu sunt cărbunele din Devonshire. Abia exprimase aceste vorbe, și și începu a lovi mânios cu ciocanul în jurul său. Cum lovea, începu din nou a lumină in întunerecul căsuței mele, exclamând: — Cărați-vă. Acum nu mai am nevoe de voi. Așteptați până când nu voi aveă alt lucru! Lovind punctele de pe lângă sine, își sprijini ciocanul la spate în aer, își șterse fața și apoi indreptându-se din nou cătră mine, îmi zise: — Domnule, acesta e un popor nerușinat. Ai văzut că mai îl înghit pe om. La auzul acestora, mă uit la bătrân, cu respect, și îi răspund: — Da, văd, dle Cărbune din Devonshire, că aceste mici puncte te-au năpustit cu mare lăcomie. Dar fii bun spune-mi ce sunt acestea puncte. — Acestea sunt: atomi de Oxigen. In sine priviți sunt binefăcători. Bine știi dta, că vieața nu e altceva decât o oxi- dație lentă. Dar uneori îi apucă boala nebună de a omorî, când cu tot dinadinsul aleargă la mine să mă răpească in societatea lor. Și de vreau, de nu vreau, mă trag și pe mine la omoru- rile lor. Din noi se naște liga omorîtoare a monaxidului și bio- xidului de cărbune. Când Românii, de groaza frigului iernei își astupă hornețele, noi ne furișăm în casele lor din cuptor și îi sugrumăm. Sau înălțându-ne din fierul de călcat, cauzăm du- rerea groaznică a sărmanelor femei. Tot asemenea facem și în colnele viierilor. Ne mai auzit, i-am răspuns. Da, răspunse amicul Cărbune. Aș ști eu să-ți povestesc lucruri cu mult mai interesante decât acestea? Știi? Trăesc de 45 mii ani. In această vreme am umblat afunzimile pămân- tului, înălțimile neumblate ale atmosferei, am fost combinație or- ganică și anorganică, am zăcut nemișcat în vreme de mai multe mii de ani, apoi am umblat fără popas, jucând ca un nebun prin sute de ani. Iți poți închipui, că am adunat comori bo- gate de experiențe, așa că sunt în stare a-ți povesti multe de toate. La acestea îl întreb cu naivitate: afară de experiențe, nu ai cules altceva în această vreme îndelungată? 64 Cărbunele mă privi cu mănie, și imi răspunse răstit: — Nu, în adevăr nu! Eu sunt cel mai egoist flăcău din lume. Tot ce știu e al lumei, și sunt în stare să fac orișice. Nici Nitrogenul nu mă întrece, deși și acela mult lucră în in- teresul lumii. Numai pânăcând eu sau într’un fel sau într’altul mă împreun ca să devin spre folosul lumii, până atunci dom- nișorul Nitrogen, numai de poate fuge de lucru, de muncă. Dacă devine gaz nu mai are putere de a se apucă de muncă. Aceasta însușire a lui e un defect mare, căci chiar azi am cetit că un savant, de nume bun, a arătat că contribuțiunea de sa- litru nu peste mult va încetă cu totul. Pe domnișorul Nitrogen, din aer, numai acela l-ar putea condesâ ca salitru, pe care ful- gerul îl toacă în cap. Eu sunt cu mult mai activ decât dânsul, nu sunt așa de nepăsător ca acest flăcău, care fără intervenție nici nu se căsătorește decât numai cu trei familii: cu naționa- litatea Boriu-lui, cu familia Titanului, și — între noi fie zis — cu neamul prost al Silicatelor. — Dta, într’adevăr ești un om cu o știință rară, dle Căr- bune din Devonshire, îi replicai eu. Fii bun și-mi povestește din pățaniile Dtale. Unde locuești ? Acolo pe dunga cuptorului, sau în mucul țigaretei? — Hm, zise Cărbunele, mai bine-mi place a locui in focul topit, vărsat. De ar fi în jurul casei Dtale, acest lăcaș plăcut al meu, acolo aș alergă să locuesc. Acesta e singurul lăcaș, pe care-1 iubesc, în care mă știu și muia, Dar dacă se uscă, și acesta îl las acolo și în cristali hexagonali, ca grafit imi iau adio dela el. — Imi pare foarte rău, zisei clătinând din cap, că n’am acasă fier vărsat, dar știi Dta, acesta e un astfel de articol, de care nu dispui totdeauna. — Știu, — zise Cărbunele — și chiar pentru aceasta mă îndestulesc cu muchia cuptorului. Nu se surupă cu mine, căci greutatea mea e numai de 11'07, ceeace în adevăr nu e mult. După acestea, se așeză frumos pe muchia cuptorului și, punând deoparte ciocanul, îmi povesti: Ascultă dară! Aceea o știi, că nu m’am născut niciodată. Sunt din eternitate și voi fi în eternitate, ca orișicare materie. Numai pentru aceea, am zis mai înainte că sunt de 45.000 ani, căci atâta vreme a trecut de când am sburat din soare. 65 Vieața pământeană am început-o ca o moleculă a ferigeloi uriașe din lumea veche. După aceea a venit marea catastrofă a cărui povestire nu e pentru urechea omenească. Cu soții mei in număr de mai multe mii de miliarde, ca păduri verzi am ajuns în sânul pământului. Acolo exilați dela aier, în vreme de mii de ani, ne-am amorțit ca cărbuni de piatră, pânăce in Anglia, în Devonshire, minerii m’au adus din nou la lumina mamei mele, la lumina soarelui. Englezul rigid, fără cruțare mă aruncă în foc, socotind că-mi face rău. Căldura mă scapă însă de povara de prisos, și desbrăcându-mă de haina mea neagră ca o moleculă de cărbune liberă și nevăzută m’am ridicat în atmosferă. Deatunci începând nu cunosc repaosul. Abia vr’o 5 mii de ani le când mă mai odihneam. îmi aduc bine aminte, că vre-o trei sute de ani am stat, combinat cu cumnatul Calciu, în Roma, în columna de marmoră, ridicată înaintea casei crun- tului Nero. Mai târziu asemenea împreunându-mă cu var, am devenit rigid în palatul pontificelui dela Avignon, fiind un cre- dincios supus al bisericei; ca tenciuială. După aceea, de nu mă înșel, am cules și lauri în război. Am fost unul dintre acei flăcăi, care am oțelit fierul din sabia regelui eroic român Carol 1. Da, da îmi aduc aminte în 18/7, îu mâna regelui eroic, am scăpat monstrul dela Nord de urgia otomană. Când pământul mănios aruncă foc, eu sunt și azi, care mă împreun cu fratele Oxigen, întocmai cum o făceam aceasta și în timpurile vechi. Ba în vechime, când am ajuns a domni mare parte din atmosfera piticului planet, pe care ne aflam, am ridicat temperatura, încât și la poli, creșteau lauri, palmieri, smochine. Tot în vremurile de demult, încetând mănia pămân- tului fiind eu ocupat in munca mea în diferite laboratoare, mic- șorată fiindu-mi domnia mare de adineaori, am făcut ca o parte mare din scoarța planetei noastre să geamă sub un strat de ghiață nu mai subțire de 400 m. Această taină a muncei mele, nu de mult mi-a descoperit-o Arhenius. Din timpurile de demult, îmi țin năravul și azi de a-mi arătă năsdrăveniile mele. Și azi îmi place să-mi recuceresc împărăția veche. Iți aduci aminte, căci, nu demult, eră să-ți ră- pesc și Dtale vieața, când erai să intri în craterul Vezuvului ?,.. In năzuința mea de a-mi restitui împărăția mă împiedecă iz- 66 voarele. Acestea mă înghit. Izvoarele apoi cară la suprafață tot ce află în cale. O singură mângâiere am că sunt spre binele oamenilor. Știi că la Sângiorgiu, Valea Vinului, Dombhat, mtilți iși află alinare în necazurile lor cu atari ape. Dar nu numai acestea sunt pățaniile mele. Îndată iți vom povesti cum din suflet binefăcător ce sunt, am devenit omorîtor. — Ascult, strig eu cu interes! — Da, continuă micul meu oaspe, așezându-se mai comod pe muchia cuptorului. Odată iarăș pluteam ca un atom de Carbon (C.) liber în aer. Insă puțină vreme. Cu iuțeală nespus de mare aleargă cătră mine doi atomi de oxigen, mă atacă și cât bați în palme se împreună cu mine. Ne-am prefăcut în dioxid de cărbune și fiind mai grei, ne-am rostogolit prin aier în jos. Și ce să vezi, ne prăbușim chiar deasupra unei holde de orz unde vream să ne odihnim. Dar frunzulițele subțiri ale orzului ne-au înghițit cu lăcomie de hienă. Frunza în pa latele sale mărețe ne ceartă și ne despărțește. Eu am umblat mai bine. M’a așezat în palatul numit: palisad, adecă în pala- tele cu formă de columne, mă ospătează cu apă, și cu alcoholice ca oamenii. Pe cei doi flăcăi de Oxigen îi aruncă afară, dându-le povețe cum să fie folositori animalelor. Eu, Cărbunele, dupăce m’am ospătat bine cu apă, am început a edifică țesăturile or- zului, pentru ca să-și poată isprăvi admirabilul spic în stil gotic. Acuma m’am schimbat pentru prima oară din anorganic în or- ganic: devenind hidrat de carbonat. Și anume nu am devenit zăhar, nu unsoare, cu atât mai puțin alcohol, fără am devenit o făină, după cum mă numesc ai voștri: amidon >]), și celuloza. Orzul l-au secerat. Au fiert din el bere. Astfel am ajuns în butoi. M’au măsurat. Pe neobservate, prin cep am ajuns chiar în acel pocal din care bea berea chiar căpitanul de po- liție al orașului pe care nu-1 numesc, având teamă de gurile rele. Și acuma fii atent, acuma se începe omorul, sau mai bine zis omorurile. S’a întâmplat, că căpitanul n’a mers deadreptui acasă dela ospătărie. Rătăci pe o cale neumblată. Dă peste doi flăcăi, pe cari adineauri i-a fost pedepsit. Aceștia de mult îl pândiau să-și răsbune asupra lui. Și iacă acuma momentul bi- nesosit, îi toacă în cap. — Ei bine, dar Dta nu ești vinovat în acest omor. 67 — Numai încet, îmi zice piticul bătrân. Iți spun, ne-au omorît pe amândoi, pe căpitan și pe mine Cărbunele, și noi zăceam ambii în șanț sub gard. Eră vară, era cald. In cadavrul căpitanului de poliție s’au format o ligă de omorîtori. Căldura și umezeala șanțului au început a descompune cadavrul în păr- țile sale constitutive. Părțile mărunte ale trupului s’au eliberat, și una după alta s’au furișat la mine. Primadată se prezintă cel mai ușuratic frate H (hidrogenul), după aceea O (oxygenul) apoi N (nitrogenul). Au început a se împinge, pânăce în urmă sosi și S (sulfurele), după aceea Ph (fosforul), și în fine, ca greu și Pe (ferul). Și până atunci eram cu toții în trupul căpi- tanului de poliție, dar fără a ști unul de celalalt. Acuma dăm unul de altul, și ne aliem, formând cea mai nemiloasă confe- derațiune de făcători de rele, noua combinație, ce medicii s’au obicinuit a o numi: ptomaină, sau veninul cadavrului. - Și apoi când ați ieșit din trupul căpitanului de poliție? - Atunci când cadavrul căpitanului zăcea pe masa de secțiune. L-a desfăcut un medic tânăr, ce se vede, nu avea dex- teritate recerută, căci la începutul secționării își și tăie mâna. Numai de abia și-a rănit mâna, noi în clipa aceea, am tulit-o cu toții prin poarta deschi-ă, în sângele tânărului medic. Ajunși în sânge am început a săvârși lucruri ne mai auzite. Rezultatul a fost vădit, căci medicul în urma ranei nebăgate în seamă: muri. Noi l-am omorît, veninul cadavrului: ptomaina. Cărbunele apoi tăcii, cam obosit de cele spuse, ba poate și rușinat își plecă capul. Nici eu nu mai știam ce să zic. Se făcu liniște. Nu ținu mult, căci omulețul cărbune, din nou mi-a șoptit cu durere: — Numai aceea mă mângâie, căci din mormântul sărma- nului doctor după vr’o 30 de ani a crescut unul din cei mai frumoși tei, în coroana cărui flueră duios mierla, iar cinteza își cântă melodia sa plăcută. Acest tei trăește și azi, și dacă se va veștezi, va crește din el o nouă vieață, vecinică, ce nici când nu va avea capăt. Jarul s’a trecut în cuptor, căsuța mi-o acoperi intune- recul. Numai atâta am văzut că Cărbunele din Devonshire, grăbește între moleculele de oxigen și de acolo îmi strigă de adio: La revedere in vecinicie». loan Bojor. 68 ID-Ă-ZKI CE SE2LMA. 1. cav. de Pușcariu: < Notițe despre întâmplările contimporane* Si- biiu, 1913. Această carte postumă cuprinde însemnări și notițe despre întâmplări din vieața Românilor ardeleni în a 2-a jumătate a secolului XIX. Autorul cărții a avut prilej să cunoască foarte de aproape aceste întâmplări, ca unul care a contribuit cu scrisul și cu acti- vitatea sa pe teren administrativ-po- litic la multe din ele. Literatura noastră istorică este, destul de săracă în memorii și însem- nări autobiografice. Tocmai de aceea va fi binevenită o astfel de scriere, rămasă dela un martor de frunte al trecutului apropiat. Deși elementul personal și su- biectiv, din care pornesc asemenea scrieri, face ca valoarea lor să fie ade- seori foarte discutabilă din punct de vedere al adevărului istoric ele pre- zintă totuș un interes deosebit, dân- du-ne posibilitatea a pătrunde mai adânc în vieața sufletească a celor dis- păruți, înfățișându-ne scene intime pe cari zadarnic le-am căută în acte ofi- cioase ori în alte izvoare istorice, com- pletând prin mulțimea și varietatea a- mănuntelor interesante în mod însem- nat tabloul vieții din trecut, îmbogă- țind și izvorând astfel cunoștințele is- torice. Dar astfel de însemnări auto- biografice mai au și avantajul, că pot fi cetite de contimporani, cari au privit sub alt aspect cutare eveniment și-l pot prin urmare povesti în alt chip, reciificând eventuale greșeli, ce s’ar fi strecurat în notițele autobiografice. Lessing spunea, că «cineva nu poate scrie bine, decât istoria propriului său timp. Trăind încă autorii faptelor și în orice caz mulți martori oculari, con- trolarea exactității se face dela sine și eventualele rectificări se produc mai ușor. Tocmai acest folos crește cu apropierea evenimentelor» Dintre oamenii noștri mai de seamă puțini s’au gândit să-și scrie amintirile despre întâmplările contim- porane și să le lase posterității gata de tipar în felul, cum a făcut I. Puș- cariu, acest om treaz, muncitor neîn- trecut, dispus de multeori spre ironie și sarcasm. O parte din însemnările lui le-a publicat Prea Cuv. Sa, D. Arhiman- drit Dr. Ilarion Pușcariu, fratele răpo- satului. Iar partea a 11-a care promite a fi și mai interesantă prin faptul, că desvălește tainele politicei de pasivi- tate a rămas deocamdată nepublicată, dar e de dorit, ca și această parte să apară cât mai curând. Notițele cavalerului Pușcariu sunt un amestec de memorii și însemnări autobiografice. După cum spune însuș autorul, n’a vrut să scrie o autobio- grafie în toată regula, pentrucă aceasta «poate avea o însemnătate istorică numai la bărbați mari, a căror vieața e strâns legată cu istoria, pe care o completează faptele lor, iar biografia oamenilor mai mici se poate cu tot dreptul privi numai ca o însemnare cronică, ce poate avea numai un in- teres pentru cercul familiei». Socotindu-se între acești «mai mici», autorul arată, că scopul notițelor sale nu e decât acela de a-și descoperi -ve- derile individuale, ca un martor ocular sau ca unul care nu s’a putut subtrage dela contemplarea și dejudecarea fap- telor istorice, ce s’au întâmplat în preajma sa . A crezut, că e de lipsă 69 a se asculta și părerile - opozite» pen- trucă numai așa se poate descoperi adevărul deplin, lăsând în voia ceti- torului să primească din aceste notițe numai ce crede, că are valoare reală». Deoarece I. Pușcariu a luat parte activă la toate mișcările politice, bise- ricești, sociale și culturale românești timp de peste o jumătate de secol, deoarece dânsul a fost adeseori în si tuațiuni înalte, cari îi dădeau posibili- tatea să cunoască deaproape factorii cei mai importanți, oamenii și împre- jurările, cari au conlucrat la desfășu- rarea întâmplărilor din timpul vieții sale, e ușor de înțeles că notițele sale istorice au în multe privințe o valoare reală, înfățișând întâmplările contim- porane sub un aspect deosebit de acela, sub care ne-am obicinuit a le cunoaște și a le privi până acum, dând despre bărbații mai însemnați ai epocei sale amănunte, cari fac cu putință o apre- ciere mai multilaterală a personalității lor și comunicând opiniile sale proprii, de o remarcabilă originalitate. De sine înțeles, că adevărul exprimat în aceste opiniuni «opozite» fiind adeseori dis- cutabil, ca al oricărei opiniuni subiec- tive, pentru o confirmare deplină are trebuință să fie controlat în chip serios și sprijinit cu argumente luate și din alte izvoare istorice ori construite după analogia și psihologia oamenilor și a evenimentelor. Ceeace face, ca notițele cavale- rului Pușcariu să fie cetite cu multă ușurință, este forma vioaie, în care ele sunt scrise, povestirea nepreten- țioasă, șăgalnică a multor intimități și predilecția de a caracteriza anume per- soane și situațiuni prin câte o anec- dotă potrivită. I. Lupaș. ȘTIINȚE, Popularizarea științelor. A fost odată o vreme când fiecare om își pregătea singur uneltele de cari avea nevoe. Fiecare își pregătea singur vest- mintele, încălțămintele, locuința. Pe vremea aceea nu erau croitori, cari să poarte indice despre datorași, nu erau pantofari și nici urcări de chirie. în cursul vremei s’a schimbat lumea. Unul a început să facă numai pantofi, altul numai cărămizi, al treilea numai vest- minte. Iar astăzi avem și de aceia, cari fac casele numai cu creionul pe hârtie, ca să vie alții să o zidească, sau de aceia, cari toată vieața lor croiesc urechi la pantofi, și cos bumbi la haine ziua și noaptea, lată un progres pe care l-a realizat lumea în decursul vremu- rilor ’ Și fiindcă ciubotarul face mai bine și mai ieftin încălțămintele de cum le-am face noi, nimeni nu se mai gân- dește să-și croiască și să-și repareze singur ghetele. Noi nici când nu vom putea singuri să ne facem uneltele de oțel, cuțite, arme, etc., cari le căpă- tăm ieftin, cu aceași măestrie cum ]e face o fabrică anume instalată. Ce am zice să vie cineva și să ne zică că omul de azi a regresat prin faptul, că nu-și pregătește singur armele, cum o făcea aceasta omul epocei de piatră? L-am compătimi, l-am învrednici de un zâmbet, și când ne-ar trebui un ciocan sau un revolver, ne-am duce la o prăvălie de fier. Dacă nu e mește- șugul meu, sau dacă nu mi-s date con- dițiile să pot pregăti eu singur de ce am trebuință, le cumpăr. Iar în prăvălii găsim tot ce ne lipsește. 70 De astădată se deschide prin această rubrică și la noi o prăvălie, în care să căpătăm cel puțin de ce avem mai mare nevoie, mărunțișurile pentru vieața intelectuală, pentru înțelegerea lumei de astăzi, de cari nu ne putem lipsi, întocmai precum nu ne putem despărți de uneltele cu cari lucrăm. Asemănarea care o fac, ca țoale asemănările schioapătă, A fost o vreme și la noi, când fiecare făcea știință de toate catego- riile; când fiecare își pregătii vestmin- tele sale proprii. A urmat apoi a doua epocă: Câte un învățat al vremii se specializa în anumite cercetări, făcea lucruri bune și dă și altora învățătură cum trebuie pusă pielea pe calapod. Astăzi însă, cel puțin științele pozitive, au progresat atât de mult încât toate descoperirile mari se fac în fabrică, în societăți, universități și laboratoare anume întocmite. Stând izolat nu poți produce aproape nimic. Lumea vor- bește de miraculozitațiile radiului, se pasionează de particularitățile acestei pietre-scântee, analizează influința ce o poate avea asupra organismului ome- nesc, încopciază teorii despre structura materiei și visează despre transforma- rea elementelor cu ajutorul radiului în acelaș timp în care ți se spune că 1 gr. din această materie costă */, mi- lion și dacă vrei să controlezi spusele altora, pune ’/a milion pe masă... O nouă descoperire, un gaz necunoscut cu proprietăți curioase, demne de ex- ploatat îți rămâne în veci necunoscut. Iar despre un necunoscut nu poți spune mai mult decât auzi dela alții. Chiar probleme mici, comune, cari nu cer decât o lămurire și se crede că s’ar putea limpezi în apa oricărei bucătării, reclamă mai mult decât ce-și poate procură un singur om în țara noastră. Și cum noi nu avem instituții cari ar ajută cercetările științifice, nici univer- sități, nici laboratoare, nici societăți și nici măcar biblioteci speciale, ca oameni cinstiți, ce putem face altceva decât să importăm din alte locuri unde toate aceste instituții sunt pline de munci- tori. Noi le aducem productele lor pentru publicul dela noi și le deschi- dem o prăvălie în aceasta rubrică. In ea se găsește de toate de ce credem că e trebuință pentru publicul nostru. Veniți și le luați, le dăm mai ieftin decât oricine altul, marfă veritabilă, numai împachetarea e a noastră! Piatră de var combustibilă. In Palestina partea superioară a râului Iordan se găsește un fel de piatră de var care aprinsă arde cu flacără. Fiind că se găsește în cantitate foarte mare și se poate ridică cu ușurință are deo- sebita importanță pentru ținutul supe- rior al Iordanului. Conține afară de var încă multe materii organice, accid fosforic, pucioasă și nitrogen. Seamănă mult cu astfaltul și în caz de lipsă se poate întrebuința ca material de ars, cu toate că abia */₄ parte poate să ardă, iar restul e var nestâns. In timpul din urmă se întrebuințează la fabricarea cauciucului. Din măcinarea ei se face și gunoiu artificial. In natură încă se macină de ploi și ger formând pă- mânt arzător. In ținutul în care se găsește, pământurile sunt foarte rodi- toare, ceeace este a se atribui acestor pietri de var. Ce este radiul ? Cuvântul •radiu - este tot mai des amintit. Nu trece săp- tămână în care să nu se poată ceti printre șirele ziarelor: Odată că s’a scumpit, altădată că e monopol în Sta- tele-LJnite. cu altă ocaziune că a vin- decat rane canceroase, că s’au făcut cu ajutorul lui mașini căutate atâta vreme: mașini cari pornite odată să meargă fără încetare, și earăși altădată că se găsește în anumite izvoare etc. 71 Ca să răspundem scurt, spunem că radiul e un fel de metal alb sorin, care are însușirea de a trimite din sine anumite raze invizibile, cari raze pot fi prinse pe o placă fotografică, sau pot fi observate pe o hâitie pe care am pus un fel de sare verzuie, numită cianură de barium și platină. Metalul acesta e foarte scump, căci se găsește pe pământ în cantități mici și se poate câștiga cu mari greutăți. In loachimsthal, în Boemia — nu e departe de Karlsbad — se găsește un fel de piatră întunecată, rășinoasă la înfățișare, numită Pechblendă. In această piatră a fost descoperit între împrejurări destul de interesante. Se cercetă pe acea vreme să se afle rostul fosforescenței. Anumite pietri puse la soare și pe urmă duse la întunerec, încep să lumineze, să fosforesceze. Efectul acesta de fosfores- cență a fost observat îndeosebi la me- talele cari conțin Uraniu. S’au cercetat mineraiurile de Uraniu dela diferite mine și așa s’a analizat și pechblendă dela loachimsthal: Se punea piatra în razele soarelui, se ducea apoi în întu- neric, se lăsă să influințeze asupra unei plăci fotografice; placa se deve- lopă și în toată bună vremea s’a obser- vat că mineraiurile de uraniu, puse influinței razelor solare, emit din sine, raze cari corăspund razelor Roentgen. Eră în o zi de Februarie. Soarele eră ascuns sub nori grei de zăpadă, înzadar a așteptat Becquerel cu pech- blenda în mână să se ivească soarele. Plictisit a aruncat piatra de experi- mentare și a developat deodată cu celelalte plăci și placa din urmă la care pechblendă nu a fost luminată de razele soarelui. Și minune! Placa aceasta eră ca și celelalte de întune- cată, ceeace spunea că razele ce le emite pechblendă nu sunt ale soarelui, ci sunt proprii ale pietrei. Acest fapt a ațâțat curiositatea savanților și tot mai muiți au încercat să reproducă experimentul lui Becquerel. S’a mai văzut apoi că Pechblendă dela Joa- chimsthal e de 4 ori mai puternică decât altele din alte locuri. Se presu- punea deci că și aceasta trebuie să aibă o cauză proprie. Mintea scrută- toare a omului nu și-a putut da pace în fața acestei curiosități, și soții Curie au început să cerceteze taina pech- blendei dela Joachimsthal. Au înde- părtat, rând pe rând, toate materiile streine, cu multă muncă și osteneală, cu spese mari și desnădejdi că vor putea vre-odată pătrunde taina a cărei poartă închisă o vedeau înaintea ochilor. Iar când au văzut, cu ochii lor proprii, minunea, nu-și puteau da sama ce văd: O materie necunoscută, care cu dela sine putere trimitea în toate părțile raze invizibile. L-au nu- mit radia. Au așteptat să-i scază pu- terea. Au așteptat o zi, o săptămână, o lună, și radiul trimitea din sine raze cu aceeași putere, fără ca el să scază în o măsură aperceptibilă. Razele acestea au unele proprietăți tot atât de curioase: trec prin lamele subțiri, de s’ar părea că nu le stă nimic în cale, întocmai ca și razele Roentgen trec prin hârtie, carne, lemn, etc fără ca să se oprească și cu toate că cu ochii liberi nu se pot vedea, placa fotografică le prinde. Dacă pu- nem lângă raze un magnet, razele se despărțesc în 3 mănunchiuri, cari toate au proprietăți diferite. Fiind atrase de magnet trebuie să admitem să sunt materie, căci magnetul nu poate atrage decât materie. La descoperirile acestea sensatio- nale s’a alarmat întreagă lumea sa- vanților. Unde până aici muiți preoți de ai științelor, au primit fără interes scurtele notițe ce apăreau despre ra- diu prin reviste, după cunoașterea 72 proprietăților caracteristice radiului a început să fie centrul discuțiilor de tot felul. Aveam înaintea noastră un metal care trimite din sine raze mate- riale, fără ța să scază întru atâta încât să se poată măsură cât s’a micit. S’a măsurat și temperatura din apropierea radiului și cu mirare s’a constatat că împrejurimea are o temperatură mai înaltă. Dacă am putea avea un pumn de radiu, ar produce atâta căldură încât 2000 ani nu ar trebui să încăl- zim odaia în care l-am pune, fiind căldura produsă de el suficientă. Faptele acestea constatate de toți nu erau destul de clare, cereau oare- cari lămuriri. Se începe un timp in care o ipoteză înlocuește o altă ipoteză și care ne-a schimbat fundamental cre- dința ce o aveam despre constituția materiei. Astăzi nu se mai crede, ca în trecut, că materia ar fi ceva ne- schimbat, ci se crede că e pusă încon- tinuu prefacerilor. Din o materie sau câteva materii primordiale s’a format în decursul vremurilor materiile pe cari le avem noi. Cele mai mici părti- cele ale substanțelor: atomii, cari mai înainte păreau a fi încremeniți, se crede astăzi că ar fi alcătuiți din părticele și mai mici, din electroni, cari ar avea un fel de rotire în jurul unor centre. Fiecare atom ar fi un sistem planetar: la mijloc un centru, în jurul căruia ar roti electronii. în câte un atom, electro- nii s’ar rupe din cercul lor de revo- luțiune, ar trece prin spațiu ca raze invizibile și ar bombarda obiectele ce le întâlnesc în cale. Acest din urmă e cazul și la radiu. Electronii din ato- mul radiului, își desleagă cătușile cari i-ar sili să rămână în hora ce o dau în jurul centrului și apucă razna prin univers; fiind mici trec prin unele corpuri, ionizează aerul prin care trec (fac aerul bun conducător de electri- citate), fac să fosforesceze anumite suprafețe bombardate de ei, etc., iar atomul însuși se descompune, se trans- formă. Experimentările din timpul din urmă sunt în domeniul fiziologiei, cu ajutorul radiului se vindecă rane can- ceroase, pentru cari cuțitul chirurgului nu mai are nici o putere, se fac expe- rimentări pentru combaterea ofticei se analizează influința ce o exercită asupra creșterii plantelor și a animalelor Plan- tele sub influința radiului se desvoaltă mai repede. în America este chiar și un fel de îngrășăminte artificială radio- activă, despre care se zice că pe lângă că îmbunătățește pământul, omoară și germenii unor boale ale plantelor. Cine știe ce ne mai ascunde vii- torul! Un lucru atât de neînsemnat ca studiarea unui fenomen de fosfo- rescență ne-a deschis noi orizonturi în știință. Ne vom trezi mâne, că vom fi în stare să transformăm plumbul sau ferul în aur. Până acum s’a con- statat în mod neîndoios că din ema- nările radiului se alege un nou ele- ment: heliul, și cu ajutorul lui le-a reușit unor învățați să producă aramă. De ce am crede cu neputință să se producă, cu ajutorul radiului, și aur și să încheie chimia, prin acest capitol un vis al alchimiștilor, cari din epiu- vetele lor în credința că vor scoate aur, au scos știința substanțelor: chimia? * întrebuințarea Aeroplanelor. Până acum aeroplanele erau puse esclu- siv în serviciul militarismului și al sportului. Americanii, practici cum sunt, au văzut importanța aeroplanu- lui și pentru comerciu, pentru inspec- ționarea drumurilor de fier și pentru navigațiune. în un timp oarecare se vorbiă despre aeroplanele puse în ser- viciul poștei, dar până acum cu puțin succes. Acum vine știrea de peste Ocean, că o societate electrică ameri- 73 - cană a angajat un aviator, ca să facă inspecțiunea sârmelor electrice trase intre Oakland și Oroviile. Până acum de câfeori se rupeau sârmele, trebuia să plece câte o expediție întreagă să îndrepte ce eră stricat. Comunicația anevoioasă de-oparte, sistarea muncei de altă parte, cauză societății pagube enorme. Ca să îndrepte eventualele stricăciuni, aviatorul Forber va duce cu sine și câte un mechanic cu sârma și uneltele necesare. O altă întrebuințare tot atât de practică e contemplată de o societate navală anglo-norvegiană, care mijlo- cește comunicația între gurile râurilor lenisei și Ob. Comunicația între aceste locuri în mare parte a anului se face anevoios, fiindcă sloii de ghiață îm- piedecă drumul corăbiilor. Ici-colo dacă se deschide drum printre sloi, dar de pe corabie nimeni nu vede cum se schimbă și unde se gată calea de apă. Expedițiile pentru explorarea terenului se făceau până acum în luntrițe; des- tul de greu, și de multe ori fără suc- ces, căci până se întorcea luntrița, sloii de ghiață deschideau în alt loc gurile de apă. în viitor 2 — 3 aviatori vor puteâ înlocui expedițiile de explorare și în caz de nevoie vor puteâ cere ajutor dela țărmuri. Victor Stanciu. * Ectoparazitele și Evoluționis- tnul. Animale, cari trăesc pe sau în corpul altor animale le numim pa- razite. Avem ecto- și eudoparazite. Ectoparazite sunt purecele, Pediculus (păduche) ș. a. Eudoparazite sunt fe- liuriti. viermi,-xe...trăesc în intestine ș. a. Ființele organice înrudite vor servi de locuință parazitelor înrudite. însu- șirile pielii, părului și sângelui orga- nismelor înrudite vor creiâ condițiuni de vieață, dacă și nu asemenea, dar cel puțin prielnice pentru aceleași pa- razite. Întors: animalele, pe sau îri corpul cărora vom aflâ aceleași para- zite, vor fi de aproape înrudite. Și acum să vedeți lucru curios. Cele două specii de Pediculus, cari trăesc pe om afară de om nu se mai află decât pe corpul maimuțelor antropoide (Șim- panzul, Gibonul) și pe două specii de maimuțe americane (Ateles). Despre înrudirea omului cu Ateles până acum se știâ puțin. Număroase cercetări științifice, făcute de savanții Fahren- holz, H. Friedenthal și alții, cearcă, tot mai mult, să înșire și pe aceste maimuțe in șirul rudeniilor apropiate ale omului. O dovadă sunt și afuri- siți! de Pediculus. Pe celelalte mai- muțe trăiesc cu totul alte soiuri de parazite, care nu se află nici pe om, nici pe maimuțele antropoide (Zool. Anzeiger V. 41). 5. Opreanu. ■ ȘCOLARE. Profesorii universitari români din Bucovina în politică. Ziarele românești aduc știrea îmbucurătoare că dd. Sextil Pușcariu și lancu Nistor profesori la universitatea din Cernăuți s’au hotărît să intre în vieața politică — durere foarte decăzută — a Româ- nilor din Bucovina. Pasul acesta al celor doi profesori e o necesitate na- țională și ei îl vor face în numele culturii românești, singura care e în stare să înăbușe anomaliile pro- vocate de politicianii bucovineni, cari au făcut politică numai de dragul po- liticei. D-nii Pușcariu și Nistor vor să adune în jurul lor și pe studenții ro- mâni, pe cari să-i pună la lucru pentru scopurile politice ale Românilor din Bucovina, pari scopuri numai cu aju- torul culturei naționale se pot ajunge. Dorim celor doi apostoli ai culturii românești din Bucovina un ceas bun! 6 74 Când va sosi și la noi timpul ca profesorii universitari români să se an- gajeze, în rând cu studenții, la luptă deschisă, pentru drepturile culturei noastre ? * Ceva despre școalele noastre secundare. D. Dr. losif Popovici, do- cent la universitatea din Budapesta, atinge în articolele sale: < Putem noi organiză o universitate» («Românul», Nr. 1 și 10 a. c.) și unele chestiuni cari merită să fie relevate și discutate. Ni se pare că în cuvintele de mai jos ale dlui Popovici, e mult adevăr. «In școala medie — zice d. P. — ne ucidem sufletul cu studii clasice, cari se mărginesc adesea la o tradu- cere necunoscută într’o limbă tot atât de necunoscută, abunăoară din lati- nește-grecește în ungurește. In toată țara avem abia o singură școală reală și și aceasta are numai clasele infe- rioare. Liceele și gimnaziile au rămas tot după moda veche. In alte țări, unde creșterea se face pentru vieață, iar nu pentru școală, gimnaziul a fost de mult adaptat trebuințelor naționale. Singură limba nu e de-ajuns ca să răspundă marilor trebuințe legate de vieața unui popor. Școala trebuie să fie mântuire, iar nu otravă sufletească și otrava se poate da nu numai în cupă de aur, ci și în cântă de pă- mânt ars». Ar fi de dorit ca profesorii no. ștri să ia cuvântul în chestiunile a- tinse aci... In legătură cu reforma învăță- mântului secundar. Reuniunea pentru salubritatea publică din Ungaria a înaintat dlui ministru de culte un me- moriu, prin care cere ca Igienei să i se dea, în noua lege pentru învăță- mântul secundar, o atenție cu mult mai mare, decum i s’a dat până acum, având să fie considerată în rând cu celelalte obiecte de științe naturale. Pentru catedra de igienă să fie anga- jați ca profesori ordinari, medici cari să propună igiena cel puțin în trei clase gimnaziale, după un program stabilit până în amănunte. Cererea aceasta e în mare parte îndreptățită. £ Școala comercială din Brașov va fi adăpostită în curând într’o clă- dire nouă, confortabilă. Pentru acope- rire cheltuielilor împreunată cu această clădire, la inițiativa «Solidarității» băn- cilor române, s’a pornit și o colectă, la care, până acum au contribuit mai multe bănci și mai mulți foști elevi ai școalei comerciale, cu sume frumușele. Dela secția școlară. Subsecția profesorilor preparandiali a fost con- vocată la o ședință în chestia manua- lelor, la Blaj, pe ziua de 9/22 Febru- arie a. c. * Curs de împletit nuiele. La se- minarul din Sibiiu s’a ținut în vacanța de Crăciun cu vre-o 15 elevi din secția pedagogică, un curs de împletit nu- iele. Dacă începutul făcut în aceste condiții modeste se va continuă, vom ajunge cu timpul ca toți învățătorii ti- neri să poată preda lucrul manual nu numai elevilor din școala primară, ci și adulților, cari în împrejurările noa- stre de vieață, iarna n’au aproape nici un fel de ocupație. Lipsa de ocupație nu e numai un rău în sine, întrucât predispune corpul spre lenevire și nu aduce nici un câștig la casa omului, ci e și izvorul altor rele mari și cum- plite. In lipsa de ocupație, țăranul no- stru se duce iarna la cârciumă, unde-și ri- sipește și puțina agoniseală de peste vară, își mănâncă sănătatea sa și li- niștea sa și a familiei, și ajunge istovit materialicește și sufletește. 75 Roagă-te și lucră — zice Scrip- tura, — și ne bucurăm că în Semi- narul de aici prinde teren tot mai larg și principiul muncei fericitoare. * Limba românească in liceele din Bucovina. Acțiunea pentru naționali- zarea învățământului secundar, înce- pută și susținută de «Cercul profeso- rilor secundari români», începe a dă tot mai multe roade. Iată ce ne co- munică, în chestiunea aceasta, un tânăr și însuflețit profesor din Câmpulung: «Tot am izbutit ca în Câmpulung cl. 1 și a Il-a au fost schimbate acum în Ianuarie în curate românești și într’a 111-a s’a introdus la limba elină limba de predare română, luându-se manua- lele din Brașov, traduse de P. Budiu. E mare lipsă de manuale și la noi». ♦ Profesorul Rein la Sibiiu. Com- patrioti noștri Sași l-au invitat pe pro- fesorul de pedagogie dela universi- tatea din Jena, W. Rein, săție la vară un ciclu de conferențe aici în Sibiiu. Prof. Rein a primit invitația și va veni aici probabil la sfârșitul lunei lui Au- gust. Vestea aceasta trebuie să ne cau- zeze și nouă o bucurie. Căci dl prof. Rein e unul dintre reprezentanții cei mai iluștri ai pedagogiei științifice de azi, și venind aici, îl putem asculta și noi împrospătându-ne și îmbogățin- du-ne cunoștințele pedagogice. De altfel prof. Rein are în Sibiiu mai mulți elevi între Români decât între Sași. Primul student care și-a dat doc- toratul în filozofie și pedagogie la prof. Rein a fost un Român, regre- tatul Dr. P. Șpan, fost profesor Ia Se- minarul din Sibiiu. Dintre Românii dela noi și-au mai dat doctoratul la prof. Rein dnii Dr. 1. Stroia și Dr. O. Ghibu, iar din țară alți vre-o trei inși. Afară de aceștia mulți alți profesori au mai ascultat cursurile dlui prof. Rein, așa că venirea d-sale în mijlocul no- stru va stârni o bucurie tot așa de mare ca și la compatrioții noștri sași. Școală de mame. La Paris s’a în- ființat de curând o școală pentru mame, sub titlul «Ecole des Meres». Progra- mul școalei cuprinde: cursuri de igi- enă, de puericultură, de psihologie a copilului, de îngrijirea bolnavilor, de bucătărie, de bucătărie dietetică (pen- tru bolnavi), de croitul și întreținerea hainelor, și alte lucruri, pe cari trebue să le știe o mamă bună. La noi, se înțelege că astfel de instituții speciale nu se vor putea în- ființa încă multă vreme, dar și până atunci unele probleme amintite mai sus se pot rezolvi în cursurile comple- mentare ale școalelor de fete și în școalele de menaj, a căror atenție tre- bue îndreptată mai mult în astfel de direcții, decât spre «bucătărie de lux» și alte de acestea. Chestiunea manualelor în școa- lele primare. Dl Lazăr Chirilă, învă- țător în Muncei (Munții Apuseni) și membru corespondent al secției șco- lare a Asociațiunii, scrie, într’o lucrare a sa, cetită în conferința învățătorească ținută în Octomvrie 1913 în Sălciua de sus, următoarele cuvinte, vrednice de remarcat: «Tot aceea ce se experiază cu manualele din școlile secundare, nor- male și civile, se întâmplă și în școlile elementare. La tot pasul te poticnești de cărți de o mulțime de autori pentru aceeași categorie de școale. Anomaliei acesteia ar trebui să-i curmăm firul! Precum profesorii secundari, prepa- randiali și civili se străduesc a uni- formiza manualele pentru categoria de școale pe cari le reprezintă, tot așa de bine și corpul didactic dela 6* 76 școlile primare ar trebui să năzuiască a selecționa manualele școlare și a le generaliza pe cele mai bune, în toate școalele. Lucrarea aceasta sper că o va face tot «Asociațiunea» prin secția școlară din care fac parte și învățători. Atunci am putea vorbi de o unitate în învățământ». * Literatură pedagogică. De vr’o trei ani încoace au început să apară la noi dări de seamă asupra literaturei pedagogice române din câte un an școlar. La 1911 a apărut o bogată și concisă dare de seamă, datorită dlui P. Dan, directorul școalei primare din Zernești, — la 1912 a apărut una de dl E. Stoica, directorul școalei primare din Gura-râului, iar în 1913 una de dl A. Boldor, directorul școalei pri- mare din Codlea. Toate aceste dări de seamă, cari sunt contribuții serioase la literatura noastră pedagogică, sunt lucrări cari au fost cetite în confe- rențele învățătorilor gr.-or. români. ■ ACȚIUNEA COOPERATIVĂ, Activitatea conferențiarului coo- perativ. Acțiunea cooperativă încredin- țată noului conferențiar cooperativ al Asociațiunii, dlui Nicolae lancu, a înce- put a luă în lunile din urmă un avânt frumos S’au obținut rezultate mulțumi- toare, înființându-se în urma unei pro- pagande sistematice și pricepute în 9 co- mune românești bănci poporale. înfiin- țarea de bănci sătești s’a făcut pretutin- denea cu toată precauțiunea posibilă numai acolo, unde împrejurările locale au fost prielnice și bine pregătite, evi- tându-se înființări în comune, unde condițiile pentru o activitate binefăcă- toare încă nu au fost date. S’au în- ființat, în timpul din urmă, cu ajutorul conferențiarului cooperativ bănci să- tești în comunele: Brâznic (comitatul Hunedoarei) sub numele «Plugul» cu 54 membri, părtășii în valoare de 1300 cor.; în fruntașa comună Dragomirești, prima bancă poporală în Maramurăș sub numele «Creștinul» cu 99 membri și 4950 cor. părtășii, în comuna Pe- trova, a doua bancă poporală în Ma- ramurăș, sub numele «Petrovana» cu 135 membri și 149 părtășii în valoare de 2980 cor. S’a făcut propagandă in- tensivă pentru cooperative în întreg comitatul Maramurășului. Lămuriri și instrucții speciale cu privire la înființarea de cooperative s’a dat la vreo 60 de comune românești din diferite comitate. In luna Ianuarie anul curent s’a îndrumat, la dorința să- tenilor, înființarea de bănci poporale și alte cooperative în 31 comune din 18 comitate și s’a pregătit terenul pentru înființarea cooperativelor. Aceste co- mune sunt din comitatele: Sibiin, Hu- nedoara, Făgăraș, Târnava mică. Târ- nava mare, Alba inferioară, Turda, Arieș, Murăș-Turda, Cojocna, Solnoc- Dobâca, Treiscaune, Brașov, Arad, Timiș, Torontal, Caraș-Severin, Sătmar, Bihor și Maramurăș. O constatare tristă trebuie să în- registrăm aici cu privire la prea pu- ținul interes și lipsa de atențiune a despărțămintelor Asociațiunii față de acțiunea cooperativă. La circulara tri- misă de biroul central tuturor despăr- țămintelor Asociațiunii pentru spriji- nirea acțiunii cooperative nici a 4-a parte dintre despărțăminte nu a aflat de bine a răspunde. Ba ce e mai mult și din cele ce au răspuns, unele au raportat, că în teritorul lor de activi tate țărănimea nu are lipsă de orga- nizații economice-culturale prin coo- perative. Acest fapt s’a contrazis prin împrejurarea, că sătenii, cetind în ga- zetele românești circulara Asociațiunii, au cerut din zeci de comune, și chiar 77 de pe teritorul respectivelor despăr- țăminte, cari raportase că nu este lipsă de cooperative, dela conferențiarul coo- perativ îndrumări și ajutor urgent pentru înființarea tovărășiilor, destăi- nuid în scrisorile lor stările triste și insuportabile. lată o dovadă, cât de puțin con- știențios tratează mulți din factorii no- ștri intelectuali, puși în fruntea des- părțămintelor, problema cooperației, care la poporul nostru formează cu drept cuvânt o chestie de existență. De tot triste sunt stările popo- rului nostru din Maramurăș. Fără în- doială că aceste stări s’au creat în urma nepăsării, ba chiar indolenței și lipsei de inițiative a multora din- tre cei cari chemați sunt a se interesă pentru înaintarea poporului. Singura activitate rodnică se desvoaltă pe Valea Izei și a Vișăului de unicul despărță- mânt al Asociațiunii în acest comitat, de despărțământul Vișăulzasub con- ducerea mult zelosului și energicului luptător pe terenul cultural-economic, a directorului Emil Brun, paroh în Dra- gomirești. Cea mai mare parte a preo- țimei din Maramurăș nu se interesează aproape de loc de înaintarea popo- rului. Satele românești sunt inundate de lifte jidovești. Găsim câte 800 de jidani în comune cu 2000 locuitori. Să iau 200% dela țăran pentru împrumuturi. Școale de stat în fiecare comună românească, ba chiar cu învățători jidani. Copiii știu salută numai ungurește. Un singur comerciant român în Maramurăș. Din- tre datele statistice culese de confe- rențiarul cooperativii! satele românești ale acestui comitat relevăm numai două, ca exemple: în 13 comune românești sunt plasați peste 300,000 cor. bani ro- mânești la institute ungurești ca păr- tașii. In 5 comune românești cu aproxi- mativ 14,000 locuitori sunt aproape 6000 jidani cari se îmbogățesc din munca țăranului român. Aceste triste împrejurări reclamă de urgență o acțiune de salvare din partea întregului neam românesc și o deșteptare a preoțimei și intelectualilor din Maramurăș din somnul nepăsării. ACTIVITATEA ASOCIAȚIUNII. Cursurile Asociațiunii. De un an Biroul Asociațiunii încearcă să aran- jeze — deocamdată aici în Sibiiu — cursuri sistematice, în cari se tratează subiecte ce se leagă organic între ele și prin urmare dau cunoștințe siste- matice auditorului. Aceste cursuri de iarnă speră să le poată completă cu cursurile de vară ce se vor țineă tot aici în Sibiiu. în anul acesta confe- rințele cursurilor de iarnă sunt urmă- toarele : La 8 Februarie n. dela orele 5-6%: 1. Dr. loan Lupaș: Istoria uni- versală în ultima jumătate a veacului al XlX-Iea. La 15 Februarie n. dela orele 5 - 6'/ₐ: 2. Dr. loan Ursu: Istoria Româ- niei dela Unirea Principatelor până astăzi. La 22 Februarie n. dela orele 5—6%: 3. loan Agârbiceanu: Cultura ar- deleană în jumătatea a doua a veacu- lui al XlX-lea. La 1 Martie n. dela orele 5 -6%: 4. Dr. Silviu Dragomir: Istoria Românilor din Ungaria dela 1848 până în zilele noastre. La 8 Martie n. dela orele 5 -6'/.,: 5 Dr. lancu Nistor: Istoria Ro- mânilor din Bucovina și Basarabia în veacul al XlX-lea. La 15 Martie n dela orele 6—7%: 6. Oct. C Tăslăuanu: Răsboiul din Balcani. Campania armatei ro- mâne. Teritorul cucerit (cu proiecțiuni de schiopticon). 78 La 22 Martie n. dela orele 6—7',ₛ: 7. Dr. Alex. Bogdan: Literatura română dela «Junimea» până astăzi La 29 Martie n. dela orele 6—7’/₂: 8 Dr. N. Drăganu: Filologia ro- mânească dela școala latinistă până astăzi. La 5 Aprilie n. dela orele 7-8¹/.,: 9. Al. Tzigara-Samurcaș: Istoria artelor la Români în ultimii 50 de ani (cu proiecțiuni de schiopticon). în Dumin. Floriilor dela orele 7—8'/₂: 10. Simion Mehedinți: Cultura ro- mânească în veacul al XlX-lea. Prima conferință s’a ținut Dumi- necă, în 8 Februarie n. a. c. Dl Dr. 1. Lupaș, protopopul Săliștii, a arătat că în veacul al XlX-lea capitalismul și naționalismul sunt cei doi factori, cari au determinat faptele istoriei univer- sale. într’o expunere vioaie a zugrăvit politica de expansiune colonială a An- gliei și conflictele de interese cu ce- lelalte puteri. Apoi a stăruit asupra uni- tății naționale a Germaniei și Italiei și a terminat cu istoricul alianțelor pe cari le-au încheiat marile puteri ale Europei, relevând puternica influință a Germanismului asupra întregei Eu- rope orientale. * Adresa Asociațiunii cătră Bănci. Cauza principală că instituțiunea noa- stră culturală înaintează așa de greu spre realizarea scopurilor ce le urmă- rește e lipsa mijloacelor materiale. Asociațiunii i se impun lucrările cele mai grele și cele mai variate și lumea așteaptă să le săvârșească pe toate fără să-și dea pe deplin seama că propaganda culturală întinsă și inten- sivă, precum și celelalte lucrări re- clamă sume însemnate de bani. Adu- narea generală din anul trecut a reco- mandat comitetului central pentru sporirea mijloacelor sale materiale: 1). introducerea cassctelor Asociațiunii în bisericile românești și 2) intervenția pe lângă băncile românești să cedeze în fiecare an o parte din cvota de binefacere pe seama Asociațiunii. In- troducerea cassetelor n’a reușit, neîn- voindu-se consistoarele noastre să per- mită așezarea lor în bisericile româ- nești. Au mai rămas deci băncile. Biroul central le-a adresat acum în preajma adunărilor generale o cerere, din care reproducem următoarele: «De câțiva ani încoace însoțirea noastră culturală se luptă cu greutăți foarte mari de ordin material, care o împiedecă în desvoltarea unei activi- tăți mai intensive, și în ultimii trei ani bilanțul ei financiar s’a încheiat cu de- ficite în adevăr îngrijitoare. «în vederea acestor grele împre- jurări, în care se află de prezent înso- țirea noastră, adunarea generală a ei, ținută în Orăștie în zilele de 14 și 15 Septemvrie n. 1913, a hotărît, să ape- leze prin Comitetul «Asociațiunii» la simțul de jertfă al băncilor noastre, singura organizare temeinică econo- mică de care dispune de prezent po- porul nostru, rugându-le, să binevo- iască a destină de aici înainte în fle- care an o parte din cvota de binefacere pe seama „Asociațiunii". «Bine știm, că apeluri de aseme- nea natură la dărnicia băncilor noastre se fac și din alte părți, totodată ne dăm seamă pe deplin, că necesitățile locale, mai cu seamă în împrejurările grele de acum, reclamă necontenit ajutorul acestor bănci; cu toate ace- stea având în vedere deoparte strâm- toarea materială, în care se află «Aso- ciațiunea», iară de altă parte însemnă- tatea lucrărilor inițiate de ea și carac- terul obștesc al organismului ei, ne luăm îndrăsneală a ne îndreptă cu toată încrederea la simțul de jertfă al Onor. Direcțiuni și a o rugă să nu dea uitării nici însoțirea noastră, ci să binevoiască a propune adunării gene- rale proxime a institutului pe care-l conduce, ca o parte din cvota de bine- facere să se destineze an de an pe seama „Asociațiunii¹¹. Până acum au răspuns numai băncile: „Cetatea'¹ din Cohalm, trimițând 30 Cor. și «Avrigeana» din Avrig 40 Cor. Nădăjduim că băncile noastre vor face tot posibilul să dea Asociațiunii sprijinul material cuvenit, căci propa- ganda culturală ce o face Asociațiunea e și în folosul lor. Anul trecut le-am rugat să bine- voiască a se înscrie ca membri fun- datori sau pe vieață la Asociațiune. In raportul general din anul trecut am înșirat băncile cari ne-au ascultat rugămintea. în anul acesta vom po- meni din nou de ele, făcând și lista băncilor cari nu sunt membre Ia Asociațiune». Acțiunea băncilor ungurești din Budapesta, cari au început o propa- gandă pentru întrebuințarea unei părți a venitului curat pentru scopuri cul- turale, poate servi băncilor românești ca un advertisment foarte serios. Lupta culturală nu se poate susținea fără mijloace materiale. Iar cel ce nu știe jertfi pentru cultura lui e inferior și rămâne învins. Rugăm deci și la acest loc băncile românești să împlinească rugămintea Asociațiunii, trimițând chiar și sume mai mici din cvotele de binefacere și în- scriindu-se membre fundatoare sau pe vieață la Asociațiune. * Membrii Asociațiunii. E regreta- bil și dureros din cale-afară că trebuie să stăruim mereu asupra datorinței ce-o are fiecare cărturar român de a se înscrie membru la Asociațiune. Faptul că o mare parte dintre cărtu- rari nu se înscriu membri la Asocia- țiune înseamnă că nu-și dau seama de importanța acestei instituțiuni, pe care înțelegerea și vrerea noastră a tuturora poate să o facă tot mai mare și tot mai puternică. Și mai înseamnă ceva: acest fapt trist e barometrul conștiinței și gradului nostru de cul- tură. Și, cinstiți cetitori, poporul care nu-și înțelege aspirațiunile culturale și nu-și sprijinește așezămintele națio- nale, e un popor inconștient, ce fatal trebuie să cadă în luptă. Cea mai dureroasă datorintă a celoi dela conducerea Asociațiunii au fost întotdeauna îndemnurile cătră căr- turari de a se înscrie și de a înscrie membri la instituțiunea noastră. Mulți s’au înscris, dar n’au plătit taxele, așa că a trebuit să constatăm fenomenul și mai trist, că o parte din cărturari caută să păgubească Asociațiunea. Li s’a trimis regulat revista «Transilvania», iar când trebuia să incassăm taxele, mulți nu le-au achitat. Nu e asta cea mai răspicată dovadă a lipsei de con- știință și cultură ? Ca în viitor să reușim a introduce o ordine în incassarea taxelor și ca să ferim instituția noastră de pagube, am trimis tuturor direcțiunilor de des- părțăminte obligațiuni, prin cari mem- brii activi ce se înscriu se obligă să plătească taxele în primul cvartal al fiecărui an și cel puțin timp de cinci ani. Numai având aceste obligațiuni vom putea purtă o evidență a mem- brilor Asociațiunii. Rugăm deci pe toți membri activi (cari plătesc taxa de 10 Cor. anual) să semneze câte o obligațiune. Celor ce nu vor semnă, obligațiuni și nu vor plăti taxele la începutul fiecărui an, in viitor nu li se va mai trimite revista «Transilva- nia». Pe cei ce au plătit taxele și nu primesc revista, îi rugăm să avizeze bi- roul Asociațiunii printr’o cartă poștală. Biblioteca poporală a Asocia- țiunii. In legătură cu tristele consta- tări de mai sus, trebuie să mai amintim 80 că în anul acesta s’au înscris până acum abia o mie și cincisute de membri ajutători. Prin urmare și publicația che- mată să răspândească dragostea de în- vățătură în massele largi ale poporului e amenințată să dispară. In anul prim de existență «Biblioteca poporală a Asociațiunii» a avut 11 mii de abo- nați, în anul al 2-lea 12 mii, iar in al "-lea 8 mii. Anul acesta cărturarii dela sate, chemați ;să înscrie membri aju- tători, se pare că au renunțat să mai îndemne pe țărani să se înscrie mem- brii la Asociațiune. Scăderea prea is- bitoare a membrilor ajutători nu o putem atribui numai situației econo- mice rele și crizei financiare a anului trecut. De sigur sunt și alte cauze mai regretabile. Rugăm încăodată cărturărimea dela sate să mântuiască «Biblioteca popo- rală a Asociațiunii». Primul număr din acest an, "Po- vestea unei coroane de oțeb, de George Coșbuc, a apărut în 12 mii de exem- plare și așteaptă listele de membri, ca să fie expediată. Agenturile. De curând biroul cen- tral a cerut dela directorii de despăr- țăminte lista tuturor agenturilor. Ni-au răspuns aproape toți. Dar unii ni-au comunicat agenturi, cari n’au nici nu- mărul minimal de membri cerut de statutele Asociațiunii. Acestora tre- buie să le trimitem gratuit, conform re- gulamentelor noastre, Biblioteca po- porală și Transilvania plus cărți ca să înființeze biblioteci poporale sau să le augmenteze pe cele existente. Facă oricine socoteala jertfele ce s’așteaptă dela Asociațiune. Rugăm deci pe domnii directori ai despărțămintelor să stărue ca fie- care agentură să aibă cel puțin mi- nimul de membri cerut de statute, altfel, spre marea noastră părere de rău, nu le vom putea trimite publicațiunile mai sus pomenite. Agenturi noi s’au înființat: in Greovați (desp. Oravița), în Cuteiuș și Nireș (desp. Almaș), în Ecica (desp. Becicherec),în Sărmaș (desp.Giurgeu), în Sâmbateni (comit. Arad), și în Ar- pașul de jos (desp. Viștea). Premiul Murășan. Nr. 355/1914. CONCURS. în conformitate cu dispozițiile pentru administrarea fondu- rilor și fundațiunilor «Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român» se publică concurs pentru «premiul Andreiu Mutășan* de 300 cor. pe anul 1913. La concurs se admit cărți de literatură frumoasă și colecții de literatură poporală al căror autor este Român născut în Un- garia și care trăește în Ungaria și care și-a publicat lucrarea în cursul anului 1913. Concurenții vor avea să înainteze până la 1 Aprilie st. n. 1914 biroului Asociațiunii în Sibiiu (Str. Șaguna Nr. 6) cinci exemplare din lucrările lor. Premiarea autorului se va face în ședința festivă a secțiilor științifice-literare ce se va ținea cu ocazia adunării generale din 1914. Sibiiu, 1 Februarie 1914. Andreiu Bârseanu m. p, Oct. C. Tăslăuanu m. p„ prezident. secretar. Tiparul tipografiei arhidiecezane.