TMNSIWlNlil REVISTA ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ Șl CULTURA POPORULUI ROMÂN. Al'ĂHIi ODATĂ PE LUNĂ, SUB ÎNGRIJIREA SECȚIILOR ȘTIINȚIFICE-LITERARE ALE --------------— ASOCIAȚIUNII. --------.------------------- An. XLV. 1 Ianuarie v. 1914. Nr. 1 DIRECTOR: OCT. C. TĂSLÂUANU. COMITETUL DE REDACȚIE: Dr. ALEXANDRU BOGDAN, Dr. SILVIU DBA- GOMIR, Dr. ONISIFOR GHIBU, IOAN I. LÂPfiDATU ȘI VICTOR STANOIU. '-----I / '' / ' -₁₍ / i ■ - ' CUPRIRSULî Oct. C. Tăslăuanu: Cătră cetitori 1-^-3 ' Dr. O. Ghibu: Literatură pentru părinți ' 3-^-7 Dr. Silviu Dragotnir: Curtea din Viena si mișcarea Românilor din Ardeal în anii 1791-1792 ________... 7—12 Sextil Pușcariu: Istoria literaturii noastre vechi: Introducere... 13—22 Vasile Zdrenghea: Folclor: Vochița (baladă) ____________, 22—24 /. L.: Misiunea culturală a băncilor noastre... ... 25—28 Dări de seamă: Dr. loan Lupaș: Principele ardelean Acațiu Barcsai și mitropolitul Sava Brancovici (1658—1661). (Dr. S. Dragomir) 29—30 Cronică: Un jubileu care nu s’a serbat. Seminarul din Lugoj. Jubi- leul liceului din Năsăud. f Dr. Petru Pipoș. In legătură cu re- forma învățământului secundar. Instituția «cercetașilor». Regulare de salare. 'Școala civilă de fete din Arad. Profesorii români din Bucovina. Anuarul gimnaziului din Giurgiu. Dl N. lorga despre P. Rășcanu. Cezar Boliac. Istoria literaturii române. Biserici de lemn. O cupă de-a lui Mihaiu-Viteazul. Elemente der Volkerpsi- chologie. Bozgoane din ținutul Bistrița. Corbii de poștă. Clima și mărimea corpului animalic. Bibliotecile sătești. Cassetele Aso- ciațiunii. Despărțămintele. Biblioteca poporală a Asociațiunii. Conferențiarii Asociațiunii. — Aviz ...---------- — —. — 30 -40 Redacția și Administrația: Asociațiunea, Sibiiu (Nagyszeben). **3 » FEB, io. YVTÂR A. 538 Extras din Statutele Asociațiunii. § 2. Scopul Asociațiunii este: înaintarea culturii poporului român și anume; prin inițiare de studii și scrutări și editare de publicațiuni literare, științifice și artistice; înființare de biblioteci poporale, muzee și alte co- lecțiuni; acordare de premii și stipendii pentru diferitele specialități de știință, artă și industrie; expoziții, producții și conferențe publice; înființare eventual ajutorare de școli și internate; organizare de'secțiuni științifice și designare de referenți literari în aceste secțiuni; și în fine prin orice alte intreprinderi legale, cari vor putea contribui la prosperarea literaturii și culturi atât spirituale cât și economice a Românilor din patrie. § 8. Membri Asociațiunii sunt: fundatori, pe vieață, ordinari, ajutători, corespondenți și onorari. § 9. 1. Membru fundator al Asociațiunti este, care plătește deodată cel puțin o sumă de 200 fl. (400 Cor.) 2. 'Membru pe vieață, care plătește odată pentru totdeauna 100 fl. (200 Cor.) 3. Membru ordinar, care plătește o taxă anuală de 5 fl. (10 Cor.) 4. Membru ajutător, care plătește o taxă anuală de cel puțin 1 fl. (2 Cor.) § 12. Drepturile și datorințele membrilor fundatori, pe vieață și ordinari sunt, ca ei să conlucre din toate puterile pentru înaintarea scopului socie- tății, au drept în adunările generale a face propuneri în acest sens; au drept de inițiativă și vot decisiv în adunările generale; iar organul Asociațiunii îl primesc gratuit. Membri ajutători au vot numai în adunările despărțămintelor. § 36. Membri Asociațiunii cn privire la deosebitele ținuturi se gru- pează în despărțăminte, în fruntea cărora va fi un comitet,’ iar în fruntea comunelor din despărțăminte, câte o agentură. § 37. Chemarea despărțămintelor este a conlucra la ajungerea sco- pului Asociațiunii, intrând în’ mai deaproape atingere cu poporul și răs- pândind la acesta învățătura în toate direcțiunile: a) prin colecțiuni de producte literare folositoare de tot felul; b) prin stăruința, ca pe lângă școalele poporale să se înființeze și susțină școale de pomărit și vierit, de grădini și alte economii de model etc. 'în măsura mijloacelor disponibile; c) prin disertațiuni poporale și învățături despre economie, industrie și comerciu; d) prin îngrijirea ca să se îndemne po- porul a îmbrățișa deosebitele ramuri de industrie și comerciu; e) prin în- demnarea poporului la înființarea de însoțiri folositoare pentru membri lor, provăzute cu statute speciale, cari se vor înainta la autoritățile competente pentru aprobare. § 38. Numărul și întinderea despărț., se statorește de comitetul central. § 39. Membru al unui atare despărț. este fiecare membru fundator, pe vieață, ordinar, ajutător și onorar al Asociațiunii, cu domiciliul pe teri- torul despărțământului. § 40. Despărțămintele își îndeplinesc afacerile prin adunările cercuale (§ 41—42), prin comitetele cercuale (§ 43—45), și prin agenturile comunale (§ 46-47). Fiind ele numai părți integrante ale Asociațiunii (§ 15) se înțelege de sine, că toate acțiunile lor’trebue să fie controlate și aprobate de comitetul central, că avere proprie nu pot avea, ci tot ce intră la cassa lor, au să transpună la cassa centrală. Pentru trebuințele despărțămintelor însă, la propunerea adunării cer- cuale (§ 42 p. 6), se vor asemnă din partea comitetului central 20% din sumele încassate prin ele pe seama Asociațiunii în fiecare an sub orice titlu, afară de taxele încassate dela membri fundatori și pe vieață, cari în sensul § 7 au să intre întregi la fond. Economiile fiecărui an rămân la fondul Asociațiunii și nu se mai pot pune pentru alt an la dispozițiunea despărțământului. Manuscrisele să se trimită la adresa: Redacția revistei „Transilvania", ===== Sibiiu (Nagyszeben), Strada Șaguna Nr. 6. ~ •==-- Transilvania An. XLV. 1 Ianuarie v. 1914. Nr. 1. Cătră cetitori. Revista «Transilvania» intră în anul al XLV-lea cu acest număr. E prin urmare cea mai veche revistă dela noi, care în lunga ei vieață a împlinit un rol destul de important în mișcarea noastră culturală. Rolul ce l-a avut a fost întotdeauna determinat de ceice au fost încredințați să o conducă. In vremea lui Oheorghe Barițiu a fost o revistă cu trecere. A publicat documente isto- rice privitoare la trecutul nostru, cercetări și studii din diferite domenii. Barițiu a învins toate greutățile, de cari adeseori s’a plâns, și a imprimat caracterul personalității sale publicației pe care o conducea in calitate de prim secretar. Mai târziu revista a căutat să se prefacă într’o revistă culturală, fără să abando- neze caracterul ei științific. Dar toți redactorii ei, dela 1. Popescu și până astăzi, n’au reușit să-i asigure reputația de pe vremea lui Barițiu și să o facă o revistă vie, care să determine cultura noastră în anumite direcțiuni. A avut chiar și epoci de deca- dență, când se discută desființarea și înlocuirea ei cu un Anuar. Publicul o primea fără să o cetească, iar ziarele și celelalte tovarășe nici nu pomeneau de existența ei. Cu toate acestea a trăit, susținută de puterea tradiției. Vârsta îi împrumutase o aureolă de venerațiune, deși cuprinsul ei — adeseori interesant și prețios — nu eră pe placul celor mai mulți membri ai Aso- ciațiunii. Acum, când intră în anul al 45-lea, încearcă să întinerească, prefăcându-se într’o revistă de propagandă culturală și științifică. Desbrăcându-se de haina rece a unei publicațiuni oficiale, se străduește să străbată cărări nouă, să umple un gol adânc simțit în vieața noastră culturală. împrejurul nostru se desfășură o activitate intensivă pe toate terenele manifestațiunilor intelectuale. In filozofie, sociologie, 1 2 estetică, pedagogie, istorie, geografie, biologie, etnopsichologie, în științele exacte, în economia națională etc. s’au făcut progrese uriașe, de cari cultura noastră din Ardeal e străină. Noi Românii din Ungaria nu trăim în împrejurări prielnice pentru a face cercetări originale, pentru a contribui la progresul general al acestor științe. Rolul nostru se reduce deocamdată la cunoașterea rezultatelor obținute de alte popoare, de a populariza scrierile savanților străini și a urmări pas de pas impunătoarea activitate a bărbaților de știință din România. Această popularizare trebue făcută metodic, după un sistem bine lămurit, avându-se mereu în vedere desvoltarea noastră culturală în sens național și moral. Dintre curentele de idei din străinătate și din România se vor populariza deci numai acelea, cari nu vor fi în contradicție cu evoluția lentă a poporului nostru, ca ființă etnică cu idealuri neîmplinite și cari nu vor putea sdruncină în suflete credințe și concepții de vieață necesare unui neam tânăr, pe care îl așteaptă o misiune în viitor. Din manifestațiunile intelectuale ale lumii din Apus se vor culege și răspândi numai învățăturile ce întregesc și întăresc cultura noastră națională. Întocmai ca albina, din toate florile vom culege numai ceeace poate fi de folos pentru celulele fagurului din sufletul nostru. Florile ve- ninoase, fie ele oricât de frumoase, și învățăturile prăpăstioase — le vom încunjură. Noul program al revistei «Transilvania», program de po- pularizare, mai țintește să facă din revistă o adevărată școală na- țională, în care cetitorii cărturari, diferiți ca etate și ca ocupa- țiuni, să găsească nu numai un izvor de cunoștințe, ci și îndemnuri și îndrumări pentru o altă interpretare a vieții, mai bogată în concepții largi și mai roditoare în fapte de interes obștesc. Această schimbare a revistei «Transilvania» nu înseamnă, însă, că Asociațiunea renunță pentru totdeauna să sprijinească și să ocrotească puținele cercetări originale ce se fac la noi. Când situația ei financiară îi va permite, va înființa și publicația, — tipărită într’un număr restrâns de exemplare — în care vor apărea documentele, studiile de specialitate etc. din diferitele ramuri ale științelor. Asociațiunea, fiind singura instituțiune care îmbrățișează toate manifestațiunile vieții noastre culturale, e datoare a se îngriji și de puținele contribuții reale la progresul cercetărilor științifice, ce se fac la noi. 3 Deocamdată trebuie să ne mulțumim, însă, cu ceeace putem face: o revistă bună de popularizare și de informație. Ca «Transilvania» să-și poată împlini rolul greu de pro- pagatoare a culturii și a științei are lipsă de sprijinul tuturora: atât de al cetitorilor cât și de al intelectualilor. Având acest sprijin, ea va reuși să se prefacă intr’o revistă cu pulsațiuni de vieață nouă, care va isbuti să creeze în sânul poporului nostru o atmosferă culturală cu orizonturi mai largi și mai senine decât cea de astăzi. Cu această nădejde pleacă pe cărări nouă, plină de tinereță și de dor de muncă, revista Asociațiunii. Oct. C. Tăslăuanu. Literatură pentru părinți. De Dr. Onisifor Ghibu. Timpurile triste din trecutul neamului nostru ne-au împie- decat de a ținea pas în cultură cu celelalte popoare, cu cari am trăit împreună. Desrobiți sufletește abia de câteva decenii, având niște tradiții culturale de o vechime nu tocmai considerabilă, puși deodată, fără o pregătire sistematică, față în față cu con- ducătorii altor neamuri, se înțelege că intelectualii noștri nu au putut ajunge nici pe lângă cea mai întețită muncă să stă- pânească problemele culturale cu acea adâncă seriozitate, pe care o găsim la intelectualii popoarelor cu o cultură mai veche. Mai adăogând la aceasta și vitregitatea împrejurărilor create de vieața politică mai nouă, că adecă poporul nostru in mare parte nici astăzi nu-și poate cultivă pe intelectualii săi în școli medii și superioare românești, cari ar putea fi ade- vărate pepiniere de cultură, vom înțelege ușor dece in vieața intelectualilor noștri nu găsim totdeauna preocupări intelectuale . statornice și puncte de vedere superioare. Noi n’am ajuns încă până acum așa departe, ca între lucrurile sale indispen- sabile, intelectualul nostru să numere d. e. și cărțile serioase, menite a-i complectă cultura și a-1 preocupa până la sfârșitul vieții. Desigur că astăzi se cetește la noi mai mult decât îna- inte, dar trebuie să recunoaștem că se citește mai mult pentru distracție, decât pentru studiu. Cărțile de studiu serios au la noi prea puțini cetitori. 1 4 Vorbiam deunăzi cu un prieten și făceam tocmai con- statările de mai sus in legătură cu literatura noastră pentru părinți, care e un lucru aproape necunoscut la noi. In adevăr, s’ar putea zice, că noi nici n’avem o literatură proprie pentru părinți, și, în general, n’avem nici părinți cari să se intereseze de o astfel de literatură. Mai mult chiar. Celor mai mulți li se pare bizară însaș noțiunea de «literatură pentru părinți». Adecă cum: să-ți crești copiii după carte? Dar așaceva e absurd, — zic cei mai mulți. Și, totuș, nu e așa. Spiritul omenesc, care de mii de ani cercetează diferi- tele domenii ale vieții omenești și ale naturii, a ajuns să cu- noască anumite colțuri ale acesteia cu mult mai bine, decum le cunoșteă la început. Astăzi avem pe toate terenele o mulțime de rezultate pozitive ale experiențelor de mii de ani, — rezul- tate, pe cari le putem întrebuința foarte ușor, dacă ne dăm si- lința să le cunoaștem prin studiu sistematic. De sigur că unul care a studiat mai amănunțit botanica și biologia plantelor, d. e., va putea cultivă în grădina sa altfel de flori, decât acela, care lasă să producă grădina ce vrea ea. Tot astfel, cine a studiat mecanica, cu toate legile ei, va ști stoarce dela natură mai mult decât primitivul, care stă în fața legilor naturii ca în fața unor enigme miraculoase. Tot astfel și cu educația. De sigur că un părinte cu aptitudini de educator, își va puteâ crește copiii cu mult mai bine, dacă Ia doza de bun simț și de tact pedagogic cu care l-a înzestrat Dumnezeu, va adăugă și expe- riențele vieții și cugetării celor mai alese spirite din trecut și de astăzi, cari s’au ocupat în mod sistematic de problemele educației și cari și-au consacrat întreaga vieață acestui studiu. Din cele mai îndepărtate vremuri ale civilizației omenești s’au ocupat diferiți cugetători în modul cel mai serios cu chestiunea educației, — oare să nu poată culege un părinte înțelept nimic din toate acestea și pentru sine? Așa ceva ar fi contrar înseși ideii de progres... Dacă cercetăm ce fac popoarele culte de azi în acest punct, vom află că d. e. Francezii, Englezii, Germanii ș. a. au o literatură pedagogică foarte înaintată și pe terenul literaturii pentru părinți aproape fiecare zi aduce câte-o apariție nouă. Numai grație preocupării consecvente cu problemele de edu- 5 cație au și putut progresă aceste popoare, căci știința educației se ocupă tocmai cu mijloacele cari privesc desăvârșirea tot mai mare a oamenilor. Fără preocuparea conștientă spre pro- gres, nici nu poate există progres. înaintarea unui popor nu constă în perfecționarea formelor externe ale vieții lui, cari se pot împrumută lesne dela alte popoare, ci constă în ideile mari cari îl călăuzesc și pe cari e în măsură de a le realiză. Cu cât se va ocupă deci un popor mai intensiv de problemele de educație, cari sunt probleme de cel mai adevărat progres, se înțelege că cu atât va progresă mai sigur. Și, deci, putem zice, că cu cât singuraticii părinți se vor ocupă în mod mai intensiv, nu numai practic ci și teoretic, de chestiunile pedagogice, cu atât e mai asigurat progresul în ceeace e bun, adevărat și frumos. Dacă la noi, — vorbesc de intelectualii noștri, — părinții ar căută să se familiarizeze și în mod teoretic cu chestiunile cari privesc educația copiilor, am avea, de sigur, generații mai bine educate, cari, la rândul lor, ar puteă da naștere la gene- rații și mai bine educate și așă, tot mai departe... Se înțelege, că cineva care e lipsit cu totul de aptitudini de educator, nu va deveni prin cetirea de cărți pedagogice un bun educator, dar de sigur că chiar și acesta va câștigă ceva din o astfel de lectură. Dela sine se înțelege, că nu-i permis să așteptăm ca o astfel de lectură să ne dea în toate privințele cele mai pozitive îndrumări, cari să nu ne înșele. Așa ceva nu se poate pretinde nici dela știința medicală, nici dela mecanică și nici dela alte științe cu mult mai reale decât pedagogia. Dar precum j medicina dă unui om care pătrunde în tainele ei o știință cu mult mai largă și mai sigură decum o poate aveă, să zicem o babă, care se ocupă din instinct cu medicina, tot astfel și un părinte, care studiază din cărți științifice chestiunile de educație, e în măsura de a fi un educator cu mult mai bun, decât dacă s’ar încrede exclusiv în tactul său pedagogic, care de cele mai multe ori e ceva cu totul arbitrar. Ei, dar acum, când s’ar pune întrebarea pozitivă: ce anume să cetească intelectualii noștri, cari vor să-și crească copiii după anumite principii stabile, — situația se complică. Căci pe terenul literaturei pentru părinți suntem foarte săraci, ca să nu zic că suntem aproape cu totul lipsiți. In adevăr afară de cartea dlui l/. Gr. Borgovan: Ionel, care e o bună carte pentru țăranii noștri, tl și de cărticica dlui C. Oproiu: Greșelile părinților în educația copiilor, apărută anul trecut în «Biblioteca pentru toți» (Nr. 836). care însă și ca dimensiuni e prea puțin corespunzătoare pentru a îmbrățișa și a trată în mod competent problema educației — n’avem nici o singură carte de educație întru toate potrivită trebuințelor noastre. Odinioară stăteam mai bine și în acest punct, și dacă nu puteam avea scrieri originale bune, se pu- blicau prelucrări sau traduceri destul de potrivite. înainte de aceasta cu 70—80 de ani interesul pentru educația familiară parecă eră mai puternic ca acum. La 1830 apărea în crăiască tipografie din Buda: Diregătorul bunei creșteri de Damaschin Bojâncă, o carte care și azi ar putea fi cetită cu folos de ori- care părinte. La 1844 apăreă la București o carte dedicată «Mumelor române din amândouă Prințipatele și dui Transil- vania, Bucovina șcl. șcl. șcl.», iar la 1848 apăreă la Brașov o altă carte cu aceleași tendințe, și dedicată și ea «Mamelor ro- mâne din toate provinciile unde se vorbește această limbă». Prima se chiemă: «Educația mumelor de tamilie, sau civilizația nea- mului omenesc prin femei» și avea de autor pe francezul L. Aitne Martin, după care a tradus-o «slobod» în românește /. D. Negulici (2 volume, 291^ 335 pg. Tipografia Fr. Walbaum), iar a doua se chiemă: «Icoana creșterii rele cu mijloace de a o face și mai rea. Cu un îndreptariu pentru oricare părinte în- țelept. După principiile renumiților bărbați: Chr. F. (de fapt G.) Salzmann și Carol Han, tradusă și prelucrată pentru Români de Andreiu Murășianu» (235 pag. Tipografia loan Gbtt). Aceste trei cărți trebuie să fi fost cetite cu mare plăcere și cu mare folos de generația trecută și e păcat că vre-un editor nu ni le-a dat și nouă celor de azi, în ediții nouă, prelucrate, care ar putea fi și azi o lectură tot așa de folositoare. In timpul mai nou avem abia două scrieri pentru părinți, ambele traduse din franțuzește și ambele având un colorit în- trucâtva cam străin pentru noi. Așa avem cartea lui Ernest Le- gouve: Părinții și copiii în al XlX-lea secol, traducere de D. Stăncescu, (București 1898, 234 pg. 2 Lei), și Educația în ta- milie — Greșelile părinților — de P. Felix Thomas, traducere din franțuzește de Nicolae Ciobanu, (Vălenii-de-Munte, 1910 237 pg., 2 Lei). Pentru cine știe să cetească comparând, am- bele aceste cărți pot fi folositoare. La noi numai așa și are înțeles să fie cetite, altfel pot fi chiar păgubitoare. 7 Dacă pe terenul literaturii pentru părinți propriu zise, suntem atât de săraci, în schimb stăm mai bine cu traducerile în românește a scrierilor câtorva pedagogi clasici, apărute în timpul mai nou, cari traduceri pot fi cetite cu folos de acei intelectuali ai noștri cari își vor lua osteneala să-i studieze pe autori in legătură cu istoria pedagogiei. Astfel avem tradusă în românește: Didactica magna de /. A. Comenius, trad, de P. Gărboviceanu, — Idei asupra educațiunii de lohn Locke, (2 voi.), trad. de G. Coșbuc, — Emil sau Despre educațiune de J. J. Rpusseau, trad. de G. Adamescu (Partea I.), — Leonard și Ghertruda de /. H. Pestalozzi (Partea I.), tradus de /. /?. Po- goneanu, și Cărticica furnicilor de Chr. G. Salzmann, trad. de P. Gărboviceanu. Toate acestea sunt scrieri clasice de mare valoare, cari pot fi cetite cu folos, dar cari trebuie cetite cu mare precau- țiune și în lumina Istoriei pedagogiei.' Altfel ele produc numai confuzie. Până nu vor pătrunde în conștiința publică a poporului nostru ideile conducătoare în educație, de un progres real cu greu se va putea vorbi. Bazele progresului are să le pună familia, familia serioasă, care în educație se conduce de principii. Curtea din Viena și mișcarea politică a Românilor din Ardeal în anii 1791 —1792. O seamă de documente și scrisori publicate în timpul din urmă¹ ² aruncă o lumină nouă asupra mișcării Românilor din Ardeal în anii 1791 — 1702. Această mișcare pornită de fruntașii noștri de atunci a dat cel dintâiu prilej conducătorilor români, de a-și strânge rândurile și a face o politică românească. Punctul ¹ Cine ar dori să cetească în acest chip cărțile amintite ar trebui să cetească paralel cu ele și Istoria Pedagogiei de Dr. P. Pipoș. ² Vezi corespondența episcopului Gherasim Adamovici și mișcarea de emancipare a clerului și poporului românesc în anul 1791 de Dr. S. Dragomir Sibiiu 1911. Misiunea episcopilor Gherasim Adamovici și loan Bob la curtea din Viena în anul 1792, dg_.Dx, loan Lupaș Sibiiu 1912 și acte și documente de Dr. Virgil Cioban și Dr. Silviu Dragomir în Tran- silvania 1913 p. 64—79 și p. 157 -166. 8 de vedere confesional, strâmt și intolerant eră părăsit, iar largul program politic, cuprins în textul din Supplex libellus Valachorum îndrumă spre o nouă țintă aspirațiunile poporului nostru. Din această mișcare ne-a rămas drept moștenire, până în ziua de azi, programul ei politic, îmbogățit întrucâtva de generația dela 1848, așa încât putem spune, că temelia politicei naționale a Românilor din Ardeal a fost așezată de fruntașii români dela sfârșitul veacului XVIII. Din aceeaș epocă ne-a mai rămas însă o credință, pe care documentele istorice descoperite mai nou o arată, că se întemeiază pe premise și informații cu desă- vârșire eronate. Credința fruntașilor români dela 1791, că cer- curile conducătoare ale curții din Viena ar fi sprijinit cu bună- voință mișcarea noastră de atunci, e greșită, deoarece curtea din Viena pe față ne-a tratat cu vorbe dulci și ne-a nutrit cu speranțe deșerte, iar pe din dos a lucrat împotriva noastră și s’a bucurat tot așa de mult de modul cum a fost rezolvită su- plica Românilor la dieta din Cluj, ca și cei mai mari dușmani ai noștri. Dar să urmărim desfășurarea evenimentelor politice din acei ani și să observăm atitudinea curții din Viena față de ele, aducând în discuție știrile nouă. în Martie 1791 Românii înaintează suplica lor regelui Leopold. Cu o încredere adevărat fiască se îndreptau cătră Viena, crezând că glasul lor va fi ascultat, iar neamului nostru i se vor da drepturile cuvenite. Insuș Mehesi, secretarul can- celariei aulice a Transilvaniei, zice-se, că a compus suplica ce- lebră. Participarea lui la aceasta mișcare va fi întărit și mai mult convingerea fruntașilor români, că cercurile conducătoare din Viena sprijinesc acțiunea noastră. Dacă pe tronul Habsburgilor ar fi stat atunci predecesorul împăratului Leopold, părerea Ro- mânilor ar fi fost în parte întemeiată. «Părintele» popoarelor, losif II. murise cu un an mai înainte, iar Leopold oricât de li- beral, totuș nu-i urmă pe calea spinoasă a reformelor. Astfel în loc să găsească la locurile preaînalte bunăvoință și ascultare, strămoșii noștri au fost primiți cu multă răceală, iar cererea lor a fost respinsă tot așa de hotărît, cum s’a făcut aceasta mai târziu și la dieta din Cluj. Raportul contelui Teleki, prezidentul can- celariei aulice transilvane, despre suplica Românilor, ne dove- dește in modul cel mai clar faptul acesta. Compus de contele 9 Teleki la 1 April, e iscălit și aprobat în întregime de toți consi- lierii cancelariei transilvane, de Izdenczy, Eger și contele Hatzfeld. Postulatele noastre sunt combătute punct de punct într’un chip, care nu lasă să se întrezărească nici cel mai mic sâmbure de bunăvoință față de noi. Aproape toate argumentele, ce le-a folosit contra noastră, ceva mai târziu, dieta din Cluj, le-a adus și prezidentul cancelariei aulice, spre a convinge pe regele Le- opold cât de absurde sunt cererile Românilor. «Românii — spune el — ca o națiune numeroasă merită fără îndoială favoruri și dreaptă considerare, dar chiar deoarece sunt așa de număroși, conducerea lor politică reclamă cu atât mai vârtos prevedere și grijă, fiindcă poporul simplu și neluminat ascultă orbiș de o preoțime, care singură are nevoie de-o mai bună cultură mo- rală și care sub influența unei ierarhii streine, legată de câr- muirea politică, ușor poate fi îndrumată prin impulsuri streine spre scopuri streine». Aceasta eră ultima concluzie a rezoanelor, cari îl îndemnau pe prezidentul cancelariei aulice să combată suplica românească. Cu privire la cele dintâi trei postulate de a se recunoaște Românii, ca a patra națiune privilegiată în Ardeal, contele Teleki spunea, că ele sunt foarte primejdioase. O astfel de propunere nu s’ar putea face, deoarece ar contrazice cu art. 6 din 1744, fărâma de milă ce a primit-o episcopul Clain pentru uniți, iar o schimbare în direcția aceasta ar tulbură spiritele, ar înmulți ura națională și ar clătină constituția țării, într’un timp, când mulți nu cunosc binele patriei și intervertesc cele mai cu- rate gânduri. Cam în acelaș fel se exprimă el și despre punc- tele 4 și 5 din Supplex libellus. Contele Teleki, a primit su- plica Românilor dela arhiducele Francisc, ca să facă un raport despre ea. Bănuim deci, că și această înaltă persoană aprobă părerile lui Teleki, cum le aprobă și ministrul Kaunitz, care a însemnat pe raportul de sus, că «a face din Români a patra națiune este cu neputință în împrejurările actuale și chiar de-ar fi cu putință, din mai multe grave considerații nu este consult». Tuturor acestor opiniuni jignitoare pentru noi, le-a dat aprobarea sa preaînaltă împăratul Leopold, în Florența la 7 Mai 1791, scriind dedesubtul lor cuvintele maiestatice «Ich beangenehme vollkommen ihr Einrathen».' ¹ Acte și documente de Dr. Virgil Cioban și Dr. Silviu Dragomir în Transilvania », 1913 p. 65 și urm. Doc. 11. 10 Soarta celebrului Supplex libellus Valachorum eră prin aceasta pecetluită. Dacă s’ar fi răspuns în acest sens Românilor printr’un rescript preaînalt, atunci, știau cei dela Viena, că toată ura acelui «popor numeros s’ar fi îndreptat împotriva lor. Cu- mințenia politică (Staatsklugheit) a curții din Viena a găsit însă altă cale spre a respinge cererile noastre. în 18 Maiu 1791 au împăturat frumos suplica Românilor, au scris pe ea câteva cu- vinte de recomandare luate din raportul nefavorabil pentru noi al cancelariei transilvane și au trimis-o dietei din Cluj, ca să hotărască asupra ei. Ce le păsa lor de faptul, că cererile Ro- mânilor vor stârni furtună în dieta feudală, «vor tulbura spiri- tele și vor înmulți ura națională». Scopul eră, ca ei să scape de răspundere și să arunce tot odiul asupra dietei din Cluj. Acest scop l-au și atins. Episcopul Gherasim Adamovici ¹ când a auzit, că petiția a fost trimisă dietei avea tot dreptul să exclame, că Românii «de- acum au slabe speranțe». Ea a stârnit valuri mari de indignare, ce s’au potolit însă destul de repede. Din această împrejurare, precum și din liniștea, cu care, Ungurii au pus la arhivă petiția noastră, bănuim, că ei au primit din Viena informații sigure despre vederile curții în această chestiune. N’aveau la ce să se mai teamă de noi. La tot cazul e interesant a ști, că în cele din urmă, dieta din Cluj a rezolvit cererea Românilor în acelaș chip, cum a propus rezolvirea ei și contele Teleki, iar propu- nerile dietei au găsit la Viena cea mai deplină aprobare.’ In acest frivol joc, care s’a înscenat, spre a induce în ră- tăcire un popor, ne izbește ciudat atitudinea fruntașilor români. Ei credeau încă în bunăvoința curții din Viena și dupăce petiția lor a fost trimisă la Cluj și își închipuiau, că singurul dușman le este dieta din Cluj. Aceasta nu o putem interpretă altfel, decât presupunând, că au primit din Viena asigurări în acest sens. Funcționari înalți, cari stăteau în legătură cu Viena, încă vor fi răspândit știrea aceasta,¹ ² ³ ca să arunce nisip in ochii unui biet popor, care se lăsă așa de ușor amăgit. Poate și alte im- ¹ Corespondența episcopului Gherasim Adamovici de autorul p. 18 ² Transilvania 1913 p. 72—74 și 75—79. Doc. Vil și VIII. Registru! doc. Vil trebuie corectat așa: Raportul cancelariei aulice transilvane despre rezolvirea ce a dat-o dieta din Cluj postulatelor națiunii române din Ardeal. ³ Corespondența episcopului Adamovici p. 19. 11 prejurări, pe cari nu le cunoaștem, vor fi întărit convingerea fatală a Românilor, că «împăratul dela Viena ar înzestra bu- curos poporul nostru cu drepturi, dacă nu s’ar împotrivi Ungurii. Cu câtă încredere se apropie la 17 Septemvrie 1791 protopopii neuniți de «Unsul Domnului» și de «părintescul tron regal», care este un «izvor al grației» pentru toți ¹ și ce păcat de moarte săvârșeau aceia, cari ne tratau ca pe un popor prost și legat la ochi! Toate evenimentele ulterioare confirmă pe deplin teza, care am desfășurat-o până aici. Raportul cancelariei aulice tran- silvane din 23 Iulie 1791 despre cererea Românilor, de a se aplica și ei în funcțiile statului, raportul aceleași cancelarii din 7 și 24 Decemvrie 1791 despre rugarea episcopului Adamovici, de a i se da voie să plece la Viena ca deputatul întregii națiuni românești,- raportul contelui Teleki din 10 Martie 1792 despre rezolvirea dată de dieta din Cluj postulatelor națiunii române și propunerile făcute de el în această materie, ca și aprobarea, ce i s’a dat de cancelaria transilvană,¹ ² * ⁴ întărite toate prin sub- scrierea regelui Leopold, dacă le vom ceti, și numai în fugă, vom găsi în ele dovezi neîndoelnice pentru atitudinea ostilă a curții din Viena și pentru duplicitatea politicei, care o observă față de noi. Cei doi episcopi români Adamovici și Bob, la sfârșitul anului 1791 au plecat la Viena, ca să apere acolo drepturile națiunii noastre. Din studiul d-lui Dr. 1. Lupaș ¹ știm cu ce spe- ranțe au plecat ei la «cuviincioasele locuri cum au înaintat la 30 Martie 1792 regelui Francisc II -- Leopold murise -- fru- moasa lor remonstrație, sdrobind argumentele șubrede ale duș- manilor. Părerea curții însă despre cauza românească nu se schimbase. Cancelaria aulică analiză, la 11 Aprilie 1792, punct de punct remonstrația celor 2 episcopi, fără să admită nimic din ceeace cereau aceștia, iar noul rege Francisc aprobă cu laconica frază «ieh begnehmige das Einrathen der Kanzley» opinia nefavorabilă a consilierilor săi? Cu acest prilej a fost ¹ Ibidem p. 25. ² (Transilvania* 1. c. doc. IV--VI. ¹ «Transilvania*' I. e. doc. Vil și Vili. ⁴ Misiunea episcopilor Gherasirn Adamovici și loan Bob la Curtea din Viena în anul 1792, Sibiiu 1912. p. Î0. ;* -Transilvania* 1913 Nr. III, p. 158 și urm. 12 atinsă și ideea, ca episcopii să fie provocați a plecă de grabă acasă, deoarece au lucrat de ajuns pentru cauza lor. Li s’a și spus lucrul acesta în decisul preaînalt, în care li se da un răs- puns la remonstrația lor din Martie. Dacă episcopii, cari au petrecut mai multe luni în Viena, n’au observat până atunci atitudinea ostilă a curții față de noi, prin răspunsul acesta puteau să-și facă o idee clară despre aceasta. Din petiția lor înaintată la 1 Iulie 1792 se desface, parecă, glasul omului înșelat în cre- dințele sale și o adâncă amărăciune transpiră din întreg cu- prinsul ei, care dovedește, că recunoscură și ei sentimentele ostile ale curții din Viena față de noi.¹ Ce-au spus oare episcopii români, când s’au întors acasă, celorce îi așteptau cu atâta dor? Despre aceasta nu ne-a rămas nici o mărturie istorică. Încrederea absolută însă, care o nutresc Românii și după aceasta față de curtea din Viena, ne izbește iarăș în mod ciudat. Ei, pare, că n’au învățat nimic din experiența bogată a celor doi ani de mișcare politică. lată de ce n’a dat roadele așteptate frumoasa mișcare a strămoșilor noștri. Dușmăniți de factorii hotărîtori ai țării noastre, amăgiți de unii cu mângâieri dulcege, înjurați de ceilalți în chipul cel mai vehement, noi am rămas zăpăciți în fața eveni- mentelor politice. Un caz, care s’a mai repetat, de atâteaori, în istoria noastră. Adevărul însă trebuie să sfarme obezile, ce i-se pun, ca să fie recunoscut, în cele din urmă, de toți. Dr. Silviu Dragomir. Dr. Lupaș o. c. p. 30 și urm. 13 Istoria literaturii noastre vechi. Cursuri populare de Sextil Pușcariu. Introducere. Istoria literaturii române se împarte în mod firesc, în trei epoci distincte: în epoca veche, cea mai lungă și cea mai stearpă, în epoca nouă, care începe dela renașterea noastră ca popor romanic, și în epoca modernă, a cărei început da- tează dela întemeierea României unite și independente. Noi, aici, în răsăritul Europei, n’am luat parte directă la cele mai multe premeniri care au sguduit din temelii înfățișarea vestului european. Marile evenimente dela sfârșitul veacului al XV-lea, care fac pe istorici să încheie evul de mijloc și să ve- stească începutul unui ev nou, au avut la noi un ecou aproape disparent. J’eorizontul țărilor române n’a răsărit soarele civili- zației crescute pe ruinele antice, ci zarea vederilor noastre era stăpânită de semiluna care a făcut ca la noi evul de mijloc să dăinuiască încă sute de ani. înainte de ce neamul românesc să poată deveni un popor, vecinii noștri slavi au ajuns la organizații puternice de stat și la o înflorire culturală atât de remarcabilă, încât ne-au silit să ne desvoltăm în umbra lor, au dat direcția pentru veacuri întregi nu numai vieții noastre de stat, ci mai ales desvoltării noastre culturale. La Slavii de sud Înșiși, cultura aceasta era de origine bizantină, astfel încât, mai târziu, când începe influența gre- cească în Țările române, numai haina externă se schimbă, dar fondul rămâne acelaș. Legați dar de orient cu cătușe puternice, întreaga epocă veche a literaturii noastre se caracterizează prin influența aceasta orientală, a cărei trăsătură principală erâ dependența manifestărilor culturale de biserică, în spe- cial de ortodoxism. De câteori, în epoca aceasta, putem constată o mișcare, sau măcar un început de mișcare cu urmări importante pentru desvoltarea literaturii noastre în direcție națională, fie că avem a face cu întâile traduceri sau cu cele dintâi tipărituri românești, fie că vedem înflorind istoriografia noastră națională, totdeauna descoperim la temelia ei o influență apuseană. împăr- țirea. Epoca veche. 14 Epoca Și tot unei influențe din apus se datorește renașterea cu nouă, care se începe și pentru literatura noastră epoca nouă. E ceva mai mult decât o sută de ani de când a început să se sape brazde adânci între aceste două răstimpuri, de când Dunărea a crescut par’că formând un hotar firesc între noi și Orient și ni s’au deschis tot mai largi porțile spre vestul luminat, prin care pătrundeau obiceiuri europene, literatură apuseană și gustul pentru îndeletniciri artistice. Iar când prin aceleași porți intrară, ca niște apostoli, în aureola luminii intensive, acei câțiva bărbați venind dela Roma, care, pe lângă știință, aveau și focul entuziasmului și cuvântul cald care încinde, atunci au mijit și pentru noi zorile vremurilor nouă. Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Clain și tovarășii lor au săvârșit minunea resurecțiunii poporului român și au imprimat direcția în care avea să se desvoalte spiritul public în tot cursul deceniilor următoare. Ei spuneau, în definitiv, acelaș lucru pe care l-au mai spus odată, cu un veac în urmă, croni- carii. Dar îl prezentau altfel, îl propoveduiau cu puterea sufle- tului lor convins că spun un lucru important, și-l descopereau unor ascultători capabili să simtă fiorii mândriei naționale la singura rostire a cuvântului Traian. Oricât de exagerată a fost direcția aceasta «latinistă», faptul în sine că prin ea a luat ființă sentimentul nostru național și naționalizarea tuturor aspirațiilor, a culturii și a literaturii noastre, dovedește că prin ea s’a atins o coardă existentă, și cea mai puternică, a sufletului nostru, firea noastră romanică. Tot ce e romanic în sângele nostru, tot ce ne leagă de frații noștri din vestul Europii fusese înăbușit în noi în curs de veacuri, legăturile care ne-ar fi fost firești fuse- seră tăiate și capetele lor înodate cu Orientul strein nouă prin sânge și aspirațiuni. Și acum, deodată, rupându-se cătușele, care, din cauza vechimei lor nu mai păreau artificiale, a zvâcnit iar avântul nostru înăscut, am ajuns să ne iubim și să ne cultivăm limba, de care devenirăm mândri. Firește că direcția latinistă a avut și părțile ei rele, căci apostolii ei erau prea mult idealiști, ca să nu fie și utopiști. Cultul pentru «părintele Traian» și admirația exagerată pentru tot ce vine dela «frații noștri de acelaș sânge», n’au încetat cu totul nici astăzi de-o parte și de alta a Carpaților, și ele au adus cu sine în veacul trecut idei rătăcite de care n’au scăpat 15 nici spirite superioare. «Au trebuit să vină bărbați de vederile largi ale unui M. Kogălniceanu și de simțul extraordinar de fin pentru frumos al unui Alecsandri, pentru ca să ne scape din niște curente devenite primejdioase. Cel dintâi protestând, în revistele sale, împotriva imitației fără selecție și fără putință de asimilare a curentelor streine, accentuând, în cursul său de Istorie națională, că a fi Român este tot atât de mult un titlu de glorie ca a se trage dela Romani, și legând, prin publicarea letopise- ților, aspirațiile noastre pentru viitor de trecutul nostru românesc; cel de-al doilea revelând lumii frumsețile poeziei noastre populare. Când, pe terenul pregătit de generația dela 1840 s’a să- vârșit Unirea Statelor române, și când, mai târziu, s’a sfințit cu sângele eroilor dela Plevna independența României, când in- fluența binefăcătoare a poeziei și a limbii populare a dat scri- sului literaților noștri caracterul specific românesc, când în locul romantismului ce stăpâneâ de-opotrivă pe literații și pe erudiții generației trecute urmă un spirit științific, preocupat de obser- varea realității și de descoperirea adevărului neînfrumsețat, când critica Junimei dela Iași combătu cu izbândă fraza fără miez și declamația cu care se cucereau masele, când, în sfârșit, în lite- ratura noastră apăru geniul lui Eminescu, atunci s’a stabilit în- ceputul epocei moderne în istoria noastră culturală și in litera tura română. O epocă, a cărei caracteristică e maturitatea gân- dirii și a cărei scriitori sânt cu mult superiori înaintașilor lor, ca artiști. Dar in acelaș timp — lucru) acesta trebuie spus — epoca aceasta se caracterizează prin lipsa aproape desăvârșită a unui ideal mare românesc. S’a întâmplat anume faptul aproape de necrezut, că un popor tânăr de zece milioane, împărțite în diferite state, după înfăptuirea celor două mari ideale ale ge- nerației trecute, Unirea țărilor românești și independența Ro- mâniei, n’a fost în stare să-și alcătuiască un nou ideal. Scriitorii nu mai sânt ecoul aspirațiilor obștești și redeșteptătorii tendin- țelor spre un viitor mai bun. Neavând în suflet căldura unui ideal mare românesc, scriitorii s’au coborît de pe amvon, pentru ca în bisericuțele lor, să facă slujbe, pentru câțiva credincioși, la altarul artei pentru artă. Aceste trei epoci se deosebesc una de alta tot atât de mult ca scrisul Diaconului Coresi de al iui Eliade și al acestuia de al lui Maiorescu, ca versurile Mitropolitului Do- Epoca modernă. Continui- tatea între cele trei epoci. 16 softeiu de ale lui Bolintineanu, iar ale acestuia de poeziile lui Goga. Dar ar fi greșit să credem că după apariția lui Goga avem dreptul să-l uităm pe Bolintineanu și că Dosoftciu nu ne mai poate interesă. Căci dacă dela o epocă la alta întimpinăm preocupații literare și alte influențe externe, dacă adesea moda ridică pe un scriitor și depărtează operele altora de interesul obștesc, dacă ideile conducătoare se schimbă de cele mai multe ori de la generație la generație, există totuși în tot scrisul ro- mânesc, dela începutul lui până astăzi, o continuitate, o evo- luție firească, care trebuie cunoscută spre a putea înțelege pe scriitori. Astfel vom vedea la [orga idei de ale lui Bălcescu și Kogălniceanu, la Titu Maiorescu vom întâlni principii de cri- tică exprimate, mai puțin strălucitor, de tatăl său, care le avea din aceeași școală ca George Lazar, la Petru Maior vom găsi păreri spuse odinioară de Dimitrie Cantemir ș. a. m. d„ fie că urmașul primește dela înaintaș ideile acestea printr’o cuntinuitate directă, fie că ele răsar independent la unul și la altul din recu- noașterea acelorași adevăruri. Strămoșii noștri luau pana în mână ascultând de aceleași șoapte lăuntrice ca și noi, în oficina lor de scriitori se făurea scrisul românesc din aceeași neobosită «osârdie» de a află în graiul moștenit dela părinți expresia cea mai fe- ricită pentru un gând, dictat de țesătura particulară a unei minți cu structură românească. Scriitorii celor trei epoci nu repre- zintă niște zale singuratice aruncate într’un morman, ci părți ale aceluiași lanț, încheiate firește una ’ntr’alta: celce caută să ridice zeaua cea mai strălucitoare prin noutatea ei, va auzî zuruind întregul lanț al înaintașilor. Apropiindu-ne cu pricepere de scrii- torii veacurilor trecute, căutând să pătrundem în felul lor de a fi fost, dându-ne silința să-i înțelegem în firea și în munca lor, nu facem numai un act de pietate, ci vom câștigă înțelegerea pentru desvoltarea treptată a culturii noastre, vom învăță să stimăm și să iubim pe ceice, în mijlocul celor mai sângeroase lupte pentru susținerea noastră etnică, au dat dovadă că suntem un neam cu nepotolită sete de cultură și cu cele mai strălucite aptitudini intelectuale. Metoda. Noi nu facem un curs de literatură, ci de istorie a li- teraturii. De aceea scopul nostru nu poate fi analiza unor opere literare scoase din timpul în care au fost produse, nici a unor scriitori, rupându-i din șirul de înaintași și de contimpo- rani, nici nu putem imită pe ceice cred că într’o istorie a li- 17 teraturii diferitele capitole pot fi împărțite după genuri lite- rare. Grija noastră va fi, dimpotrivă, să arătăm, în mod istoric desvoltarea firească a literaturii noastre, urmărind-o în evolu- țiun ea ei. Astfel se poate întâmplă ca o scriere, care din punct de vedere curat literar să aibă o valoare mică, să fie de o Însemnătate extraordinară din punctul de vedere al evolu- țiunii istorice-iiterare. Așa bunăoară traducerea în românește a «Faptelor apostolilor» sau a «Psaltirei» nu poate fi socotită, de sigur, ca o operă artistică. Faptul însă că prin aceste traduceri din secolul al XV-lea se întrebuințează la noi pentru întâia oară limba română spre scopuri literare, însemnează, în desvoltarea literaturii noastre, un eveniment de cea mai mare importanță el constitue chiar condiția primordială pentru desvoltarea unei literaturi românești. înțeleasă astfel istoria literaturii, e evi- dent că măsura cu care va judecă istoricul literar opera unui scriitor se va Schimbă necontenit, ea va fi alta dela o epocă la alta, va fi relativă. Astfel, la sfârșitul veacului al XVI-lea vedem lucrând la Brașov pe diaconul Coresi. El a tipărit câ- teva cărți, dintre care o parte sunt traduceri românești de cărți bisericești. Cercetările mai nouă au dovedit că, la tălmăcirea lor, Coresi a avut o parte neînsemnată, că el a tipărit mai mult traduceri de ale altora. Cu toate acestea, în istoria literaturii române, va trebui să se vorbească pe larg de activitatea ace- stui modest tipograf, căci ea însemnează a doua faptă impor- tantă în desvoltarea literaturii noastre: prin tipăriturile lui s’a stabilit o limbă literară și s’a dat îndemnul la o activitate bo- gată de traduceri și din alte ramuri literari. O sută și ceva de ani mai târziu lucrează la noi un alt traducător și tipograf, tot pe teren bisericesc, dascălul Damaschin, cu mult mai cult decât Coresi. Activitatea lui e neasemănat mai vastă, limba lui in- comparabil mai bogată, felul tălmăcirii fără îndoială mai po- trivit, — cu toate acestea numele lui abia va fi pomenit în treacăt. De ce? Pentrucă pe vremea lui Damaschin a traduce și a ti- pări românește nu mai eră un eveniment literar, literatura noa- stră ajunsese la o desvoltare atât de importantă prin scrierile originale ale cronicarilor, care vorbeau de originea noastră romană și de unitațea etnică a tuturor Românilor, încât activi- tatea harnicului tălmăcitor rămâne în umbră și va fi relevată numai întru cât constitue și ea un pas in evoluțiuuea literaturii 2 18 Aparatul și mate- rialul. Subîtnp&r- țirea. noastre, însemnând stadiul din urmă a victoriei limbii române în biserică. După cele spuse, e evident că în tendința noastră de a caracteriza mai bine diferitele 'curente care stăpâneau spiritul public în deosebite timpuri, dela o epocă la alta nu se va schimbă numai măsura cu care vom cumpăni valorile literare, ci și apa- ratul cu care vom lucra și materialul literar pe care-1 vom su- pune cercetării noastre. Celce se ocupă cu istoria literaturii con- temporane nu va înregistra de sigur un ordin de zi publicat în Monitorul oficial sau un act notarial, nici nu,va avea să vor- bească de edițiile de cărți de rugăciuni sau de calendare ce apar cu scopuri mai mult mercantile, și cu greu îi vor țintuî luarea aminte multele jurnale de provincie. Azi tipografiile cu abur dau o producție cu atât mai mare și mai importantă decât «tiparnițele» cu buchi de odinioară, încât noțiunea de «litera- tură» se depărtează în mod fatal tot mai mult de legătura ei etimologică cu cuvântul «litiera». In vechime eră însă altfel. Cărțile bisericești formau lectura aproape exclusivă în școăle și în familii, ele erau hrana sufletească a obștei românești; de aceea ele vor trebui trase în cadrul cercetărilor noastre și ur- mărite cu atențiune în desvoltarea lor. Un zapis românesc is- călit de Mihaiu-viteazul va fi de importanță pentru noi, căci e cel dintâi act oficial scris românește, la 1600, tocmai în cance- laria acestui Domn, care a adunat pentru o clipă Românimea întreagă sub sceptrul său. N’a trecut mult de când foi perio- dice tipărite în provincie formau lectura de predilecție a celor mai buni Români și C. Negruzzi ne povestește că tatăl său aparțineă acelei rămășițe de «boieri ruginiți în românism^ care... se uitau cu dor spre Buda sau Brașov, de unde veneau pe tot anul calendare cu povești la sfârșit și din când în când câte o broșură învățătoare meșteșugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi sau pâne șî crohmală de cartofe». Din punct de vedere teoretic, cea mai potrivită metodă de a trată o literatură în mod istoric, ar fi cea cronologică, înregistrând an de an operele care apar și arătând întrucât ele însemnează un pas înainte în evoluțiunea literară. Sistemul acesta însă e nepracticabil pentru timpurile mai vechi, cu o producție literară săracă, despre care ne lipsesc și informații destui pe precise. Dar chiar și pentru vremi le mai nouă ea nu 19 — e practică, căci are marele desavantagiu de a sfârtică în părti- cele mici imaginea pe care trebue s’o avem despre diferiți scriitori și grupări literare. O subîmpărțire a materiei, deși are mai mult însemnătatea practică a clarității, e necesară. Pentru epoca nouă și cea modernă a literaturii române, sub'mpărțirea în capitole se va putea face în cele mai multe cazuri după generații. Pentru epoca veche ea trebuie să cuprindă răs- timpuri mai mari. Epoca veche a literaturii noastre se caracterizează, precum Influențele am spus, prin dependența culturii românești de cea a orientului externe, european, și aproape toate manifestările literare mai importante au luat ființă în urma vreunei influențe venite din apus. Dar ar fi greșit dacă în urma acestei constatări am imită pe ceice îm- part literatura noastră veche în epoca influenței slavone și în epoca influenței grecești, sau pe ceice deschid un capitol nou de câteori constată ivirea unei influențe apu- sene, căci «nu după influențe culturale streine se pot determină perioadele în istoria unui popor cu civilizație proprie» (D. Onciul). Literatura unui popor e ca râul, influențele streine ca munții, dealurile, văile și șesul prin care curge. Acestea din urmă îi vor determină cursul, vor da matcei lui formațiuni diferite, vor puteă chiar să silească apa limpede de munte să primească părticele din solul lor, care o pot tulbură un timp ^oarecare și întrio regiune anumită, dar creșterea râului nu poate fi deter- minată de ele iar în ajungerea țintei lui finale, formațiunile terenului pot să i pună în cale pedeci, să-l iezească sau să-i netezească drumul, nici când să-l oprească. Influențele externe vor explică de multeori pentruce literatura noastră a luat anume direcții, dar desvoltarea ei urmează din sine: râul crește prin apele ce se revarsă în el prin afluenții lui, creșterea unei li- teraturi o fâC scriitorii ei însemnați, bărbații ei mari. Și fiindcă fu vorba de «bărbații mari», e locul să spunem scriitorii că metoda evoluționistă pe care o urmăm nu ne va împiedecă mari, să adoptăm încâtva și metod a b iograf ică, care izvorește dintrio concepție individualistă a istoriei. Căci scriitorii mari sunt ceice imprimă pecetea personalității lor literaturii unui popor și dacă ei surit fii epocei și a țării lor și, prin urmare, stăpâ- niți de ideile generale ale mediului în care trăesc, nu e mai puțin adevărat că ei sunt și sămănătorii de idei, că originali- 2* 20 tatea lor modelează felul de a gândi al generațiilor viitoare De aceea lor ie vom rezerva cele mai multe pagini, asupra operei lor ne vom concentra cu deosebire atenția și, întrucât este de folos spre a o pricepe, și asupra vieții lor. Astfel, ur- mărind evoluția firească a literaturei noastre, ne vom opri pentru un timp pe loc, de câteori va apărea un scriitor nou în drumul nostru, căutând să-i fixăm personalitatea întreagă. Procedând în felul acesta, ne putem asemănă celui ce-și alunecă privirea pe un cer înstelat de vară, căutând să cuprindă pe retină spa- țiu) întreg de deasupra sa; când însă un meteor întrerupe liniștea fixă a tăriei, ochiul îl va urmări pe cer până se stinge. Un fel de meteori sunt și scriitorii ce luminează câmpul literar, unii mai sclipitori, alții mai puțin strălucitori; e firesc ca, zărindu-i, să nu-i pierzi din ochi până dispar. în schimb, asupra scritorilor mici, asupra multelor condeie sârguincioase, care, fără să fi putut da vremii lor scânteia originalității, fără să fi deschis drumuri nouă de gândire, totuși au bătătorit și au lărgit, cu opera lor, mai mult sau mai puțin anonimă, calea pe care un neam întreg a putut înainta spre progres, vom putea vorbi numai în «privirile generale» de la începutul fiecărui capitol, în care vom cercă să subsumăm toate manifestările mărunte și factorii culturali, cu tiparul, școala, etc. Iubirea Încă un, lucru aș vrea să accentuez la acest loc. Iubirea față de față de obiectul tratat. Din fericire cercetările noastre istorice obiectul literare și cele istorice în general au trecut de stadiul romantic tratat ¹ ° ' al patriotismului rău înțeles, care credea că educația noastră națională trebuie bazată pe neadevăruri sau reticențe», (I. Bogdan), când orice traducere sau compilație a veacurilor trecute eră con- siderată ca o operă originală și criticii literari întrebuințau su- perlative și se extaziau în fața unor versuri mediocre. Pe cât de greșit și de copilăresc e acest procedeu, pe atât de eronat e celce crede că o istorie literară trebuie să fie o lungă listă u de nume și de cărți și celce are un vecinie suris compătimitor față de naivitățile de gândire și stângăciile de formă ale scriito- rilor din vremile trecute. înainte de a luă pana în mână ca să scrie despre literatura unui popor, cercetătorul literar trebuie șă aibă în suflet iubirea pentru obiectul său, acea iubire care îl vă face să urmărească cu atenție simpatică până și elanurile naive greșelile grosolane de formă ale scriitorilor de transiție. 21 Dacă nu ne vom mulțumi de a examina meticulos și de a ju- decă rece operele ce ne-au rămas dela înaintași, ci ne vom strădui să pătrundem și în sufletele celorce le-au scris, să recu- noaștem ideile pentru care au luptat și idealurile în jurul cărora s’au grupat, alunei printre versuri șchioape și banale vom avea satisfacția de a zări uneori icoanele mari, așa cum le adăpostea sufletul lor înainte de ce ei ar fi încercat să le aștearnă pe hârtie, dacă, recetind vorbirea cutărui orator, împodobită cu fraze ce astăzi sânt banalizate și ne par declamatorice, vom cercă să punem în ele căldura convingerii cu care au fost rostite și să ne lăpădăm de ucigătorul spirit zeflemist al zilelor noastre, atunci vom putea și noi resimți fiorii care cuprindeau pe ceice o ascultau. Datoria istoricului literar este dar a se transpune în vremile cu cari se ocupă, și adesea măsura cu care va judecă opera unui, scriitor vechiu îi va fi dată de însuflețirea cu care o primeau contem- poranii lui. Când această însuflețire il va cuprinde și pe el și o va putea împărtăși și ascultătorilor sau cetitorilor săi, atunci scopul unei lucrări ca cea de față va fi ajuns în cea mai mare parte. Căci scopul meu nu e de a da o lucrare pur științifică, ci Cursuri de a face ca cunoștințele despre istoria literaturei noastre să populare, pătrundă în cercurile largi ale publicului românesc. Liste biblio- grafice, stabilirea de amănunte biografice, urmărirea atentă a influențelor externe asupra cutărui scriitor și deslegarea multelor probleme neelucidate încă vor lipsi în lucrarea aceasta, care nu cuprinde cursurile făcute la universitatea din Cernăuți, în fața unor elevi pregătiți, în care profesorul vrea să deștepte dorul de lucrări științifice independente, ci cursurile populare, ținute înaintea unui public cult, căruia am căutat să-i dau câteva cunoștințe, dar mai ales să-i deștept interesul pentru trecutul nostru literar, pe care doream să-l încălzesc și să-l în- demn a luă în mână cutare carte prăfuită, căruia voiam, prin caracterizări în linii mari să-i dau priceperea pentru preocupa- țiunile literare ale înaintașilor. Ceice își dă seama că altul e stilul unei cărți menite de a fi numai cetită și altul trebuie să fie stilul adoptat de conferențiar, va înțelege și felul Jde a se prezentă al acestei lucrări, care a fost rostită înainte de a fi scrisă. Scoțând în relief anume fapte, insistând mai cu dina- dinsul asupra unor momente din care i se pare că se desfac 22 mai limpede notele ce caracterizează o epocă sau activitatea unui scriitor, conferențiarul va fi nevoit să treacă peste alte părți, să retacă amănunte pe care ascultătorul nu le poate grupă astfel ca în mintea lui să se închege o imagine lămurită. Dând acum la tipar aceste cursuri populare, nu le-am schimbat decât foarte puțin, voind să păstrez caracterul lor de conferințe, ale căror proiecțiuni luminoase apar aici ca ilustrațiuni. (Va urma). Polcloi. i. Vocbita.¹ Culeasă de Galeni Țimpea, elevă în cl. V primară dela școala din Petri- falău, în a. 1907. La podul de roauă Este-o casă nouă, Da’n ea ce se vede? Da’n ea cine șede? Cea maică bătrână, Cu brâul de lână, Care îmi avea Nouă fii pe lume Cu Vochița zece, De pe toți i’ntrece. Ei că i-o venit, Mări la pețit, Tot mândri ficiori Din tri sate pețitori. Ea din graiu grăiâ, Pe fii întrebă: — Fiul meu Gheorghe: Spune-mi tu mie, După car* s’o dau? — Dă-o, maică, dă-o, După cel din sat, Fie mai sărac, Când ți-o fi dor de ea Tu o vei vedea. Ea iar întrebă: — După car’ s’o dau Fiuț Constandine ? — După cel car’ vine Cale de un an, Că s’o lăudat, Că el va aduce-o Vara de treiori lama ’n sărbători.... Și el că și-o dus-o Și n’o mai adus-o. Ciuma ’n sat o vin’t Și toți au murit, Numai muma Vochiții Nu putea muri De dorul Chivii. ¹ Începem să publicăm o serie de 16 balade poporale, pe cari ni le-a trimis dl învățător Vasile Zdrenghea. Atragem atențiunea cetitorilor dela țară asupra acestei colecții, rugându-i să caute a adună baladele ce se mai aud în satele noastre. 23 Și ea o rămas C’o mâță în vatră Ca un șteiu de peatră. Ea îmi blăstămă, Și așa grăia: — Fiuț Constandine, Să nu ai hodină, Copârșeul tău, Fie calul tău, Și pânza obrazului Șeaua calului, Și tu să te duci, Pe Chiva s’aduci, Că oamenii au murit, Da’ eu n’am putut muri De dorul Chivii, Și eu am rămas Cu măța în vatră Ca un șteiu de peatră... Blăstăm 1-ajungeâ, Din pământ eșiă, La Chiva mergea. Da’ ea und’ să fie? la-i la veselie. Acolo mergea, La fereastră stă Și așa strigă: — Soriță Vochiță, Ieși pân’ la portiță! Iar ea se miră Și așa grăiă: — Oare ce să fie? Nume din fetie 1 Că de când am vin’t Pe acest pământ, Nime n’o grăit: Soriță Vochiță, Făr’ tot doamnă Și cocoană... El strigă a doauaoară — Ieși până afară, Soriță, Vochiță, Ea iar se miră Și așa zicea: — Oare ce să fie ? Nume din fetie! Că de când am vin’t Pe acest pământ, Nime n’o grăit: Soriță Vochiță, Făr’ tot doamnă Și cocoană. Zise-a treiaoară — lan ieși pân’ afară Soriță Vochiță. Și ea îmi ieșiă Și din graiu grăiă: — Frate Constandine, De va fi de bine, Să prind caii albi La hinteul alb, De va fi de rău Să prind caii negri La hinteul negru. El n-o supără Și din graiu grăiă: — Soriță Vochiță, Prinde caii albi, La hinteul alb! Ea caii-i prindea Și la drum porniă. La mijlocul drumului Păsările că strigă: — Cine-o mai văzut așa, Viu cu mort alăturea-.. Da când ajungea 24 La ușa progăzii El din graiu grăia: — Soriță Vochiță la-te și te du, Că eu de când am plecat Murgul n’o mâncat, Nici l-am adăpat. Eu aici m’abat Murgul să-l prânzesc Și să mi-1 adăp. — Frate Constandine, Unde să găsesc, Cea maică bătrână Cu brâul de lână? — Soriță Vochiță, La podul de rouă Este o casă nouă Prin curte-s cucute Streșini îs căzute Și porți huluite Pe păreți Bureți. Acolo mergea La poartă strigă: — Măiculița mea, Deschide-mi ușa! Un glas răspundea: — Nu ești fata mea, Că tu ești ciuma, Du-te ciumă, du-te; Și ea cum făcea In curte întră La ușe strigă: — Măiculița mea, Deschide ușa. Din casă auziă: Du-te ciumă, du-te! — Că nu e ciuma Ci-i Vochiță ta, Și ea cum făcea In tindă întră La ușe strigă: — Vin’ măicuța mea, Deschide ușa! — Du-te ciumă, du-te! — Că nu e ciuma, Că-i Vochiță ta. Atunci maică-sa Ușa deschideă Și se ’mbrățoșă Și apoi mureă. 25 Misiunea culturală a băncilor noastre. Misiunea de căpetenie a băncilor noastre este, fără îndo- ială, mijlocirea creditului pe seama poporului. Pentru această misiune însemnată și mult folositoare au să-și concentreze ele toate puterile lor, întocmindu-și politica de bancă astfel, încât să ajungă cât mai curând la idealul, la care trebuie să tindă orice institut de credit și economii românesc, adecă să mijlo- cească creditul în condițiunile cele mai avantagioase pentru popor, creditul ușor și ieftin. Această problemă trebuie să le preocupe înainte de toate, și pentru realizarea corăspunzătoare a ei, va fi de lipsă să jertfească în anumite cazuri chiar o parte din inte- resele susținătorilor lor. Dar pe lângă aceasta, desigur cea mai înaltă datorință a lor, băncilor noastre, ca instituțiuni românești, ii se impun și alte îndatoriri. Intre acestea, li se impune, în prima linie, să con- tribuie, prin mijloacele de cari pot dispune, ia propășirea cul- turală a poporului, la răspândirea cărții și scrisului românesc între cei asupra cărora își extind activitatea financiară. E o îndatorire aceasta, pe care băncile noastre și-au impus-o dela început, de când există ele și pe temeiul căreia s’a vorbit și se vorbește și azi de o misiune culturală a lor. * * * Până bine de curând, băncile noastre își considerau mi- siunea culturală de încheiată, dacă an de an distribuiau cvota lor de binefacere — întreagă sau în parte — spre scopuri cul- turale și îndeosebi, școlare. Se pare însă că lumea începe să nu mai fie mulțămită numai cu atâta, o împrejurare pe care o simt deja și multe din băncile românești. Lumea așteaptă ca băncile noastre să contribue nu numai indirect, ci și direct la răspândirea culturii românești. Așteaptă ca ele să se facă propovăduitoarele scrisului și cărții românești. Prin ce mij- loace? Ne arată unele dintre ele, cari au încercat deja să răs- pundă așteptărilor. Azi găsim bănci românești, de regulă între cele mai mici, la care câte un director sau contabil cu tragere de inimă și înțelegere pentru învățătură, țin depozite de călin- dare, cărți poporale și gazete pe cari le dau — pe un preț mi- nimal ori chiar și gratis, celorce trec pragul băncilor. Ba avem și exemple că o bancă a tipărit ea însăși cărți pentru popor 26 pe care le împarte gratuit la clienți. In sfârșit găsim și bănci, cari au făcut începutul unor modeste biblioteci de cărți româ- nești, pe cari bucuros le împrumută spre cetire și studiu, lată deci trei mijloace prin cari băncile românești fără să-și impună vre-o sarcină nouă deosebită — pot deveni tot atâtea foculare de unde să se respândească cultura în popor. Principalul este ca mij- loacele acestea să fie cultivate de toate băncile, mari și mici, și nu numai de unele dintre ele. Lucru greu nu este. Tot ce se cere este puțin interes, puțină pricepere și o doză bună de răbdare și treaba se face. Depozit de cărți și gazete poporale ar putea ține ori și care bancă. Avem azi cărți poporale — la noi și In România — foarte eftine, iar gazetele pentru popor se dau pe un preț, am putea zice disparent, care nu mai numără nici chiar la cel mai sărac țăran. Dar pildele ne arată că respândit odată gustul de cetit, prețul abia mai vine luat în considerare. Scriitorul acestor rânduri a întâlnit un țăran (pe la Hălmagiu) care lucră cu pal- mele și care a adus odată 20 cor. la contabilul unei bănci pentru ca să-i aboneze o foaie poporală dela noi și revista «Albina» din București. Tot acel țăran cerea să i se comande și unele broșuri speciale din biblioteca «Steaua». Cam aceleași cazuri le putem întâlni și prin alte ținuturi românești. E o dovadă că țăranul nostru prinde ușor dragoste de carte și știe prețui fo- loasele învățăturii. Cazurile acestea sunt foarte caracteristice și mult grăitoare. Căutând să aflăm cum au ajuns țăranii din Hăl- magiu la revista «Albina», ni s’a spus că contabilul băncii a avut abonată această revistă și ocazional a respândit colecțiile pe sate. Oamenii li-au înțeles folosul și deja mai mulți le-au abonat și au început să le cetească regulat, lată — mi-am zis — ce poate face un om cu tragere de inimă? Și cât de bine ar fi dacă la fiecare bancă românească s’ar găsi astfel de oameni. Insă după părerea noastră chestiunea aceasta este cu mult mai însemnată, decât ca ea să fie lăsată numai în grija acelora, cari s’ar interesa de sine de ea. Ar trebui ca direcțiunile băncilor noastre să se ocupe și să însărcineze pe cassier sau alt func- ționar să țină astfel de depozit de cărți și foi populare, pe carj să le vândă fără nici un câștig pentru bancă. Iar dacă din partea acestora nu s’ar luă în toate părțile inițiativele de lipsă, ar trebui ca editorii de cărți și gazete să le facă oferte și să stăruiască 27 până ar ajunge la rezultat. Nu suntem prea optimiști, dar noi credem că dacă ar fi câtuși de puțin interes, fie din o parte, fie din alta, în câțiva ani am avea depozite de cărți și foi românești la fiecare bancă românească. Oamenii noștri să încerce 1 Tipărirea de cărți bune pentru popor, pe care am amintit-o ca al doilea mijloc pentru respândirea culturii în popor, e un lucru ceva mai greu. Aci trebuiesc și parale, dar și o înțelegere specială a bucăților de tipărit. Cu toate acestea ar fi o stare ideală, când am ajunge ca măcar băncile noastre mai mari, să tipărească și împărțească cărți gratuite pentru popor. Începutul s’a făcut și în aceasta privință. Banca «Ardeleana» din Orăștie a tipărit în cursul anului trecut o broșură — pare-mi-se în 5000 de exemplare — în care a cuprins două istorioare foarte po- trivite pentru popor. In una se pledează, cu mult succes, despre foloasele învățăturii și însemnătatea școalei, și în a doua se combat «babele vindecătoare» și se arată folosul științei me- dicale. Ambele se cuprind sub titlul «Taifasuri cu Moș Gheorghe», și sunt scrise de Spiridon Popescu. Sunt scrise în dialoguri suprinzător de vioaie și convingătoare. Asemenea cărți, dacă s’ar mai publică, ar fi de cel mai mare folos moral. Recomandăm cp plăcere ca exemplul «Ardelenei» să fie urmat și de celelalte bănci mai mari ale noastre. întrucât s’ar puteâ însă ar fi bine, ca să se tipărească îndeosebi broșuri de conținut economic, cerându-se prealabil sfatul celor cu cunoștințe speciale cu pri- vire la materiile de tratat. Foloasele unei astfel de acțiuni cul- turale și în acelaș timp și economice s’ar resfrânge indirect și asupra băncilor, ce tipăresc asemenea cărți. Băncile mai mici, cari nu dispun de bugete corespunsătoare pentru a tipări ele însele astfel de cărți, ar puteâ să le procure dela cele mai mari sau să se unească câte două sau trei pentru a tipări împreună. In tot cazul va fi consult ca subiectele de tipărit să fie reco- mandate de oameni pricepuți. Oeneralizându-se tipărirea de cărți prin bănci, scrisul românesc ar străbate fără greutate în toate casele și căsuțele poporului dela sate, pentrucă cu banca între- ține legături și afaceri și cel mai îndepărtat locuitor din înfun- dăturile munților. Ce privește — în fine — bibliotecile băncilor, credem, că nu trebuie să mai spunem, că și aceste ar fi un însemnat mijloc 28 de respândire a culturii. E dureros însă că biblioteci î» regulă, abia dacă găsim la câteva dintre băncile românești. Cauza este nu numai că conducătorii se interesează prea puțin de aceste bi- blioteci, dar și împrejurarea că li se dă un înțeles — după noi — falș. Mulți sunt de părere că la o bancă are să găsască numai cărți de specialitate. Da; în prima linie cărți de specialitate, zicem și noi, însă nu e permis să lipsească nici celelalte cărți româ- nești de valoare ce apar. Nu sunt ele atâtea și nici nu apar în număr așa de extraordinar peste an, încât să facă greutate pro- curarea lor. în schimb adunate și păstrate cu grije, pot constitui bi- blioteci de valoare, pe cari să Ie cetească cu folos nu numai funcționarii, ci orișice alt intelectual român. în străinătate în- tâlnim bănci mari a căror biblioteci stau deschise spre folosință publică. De ce să nu avem și noi — în cadrele noastre mo- deste — asemenea locuri de cetit? Băncile la cari prin însăși natura ordinei, ce trebuie să domnească în toate lucrurile lor, ar putea să aibă cele mai bogate și mai bine aranjate biblioteci, de cari să se simtă atrași toți intelectualii ținutului lor. Ar face prin aceasta nunumai culturii un serviciu, dar și autorilor ro- mâni, căci pare că a sosit timpul să fie ajutorați după cum merită. Din parte-ne nu găsim îndeajuns cuvinte să îndemnăm băncile noastre să-și fondeze și augmenteze biblioteci proprii, înființând și susținând biblioteci, tipărind cărți pentru popor și ■ distribuind publicațiuni potrivite pentru țăranii satelor noastre își îndeplinesc misiunea culturală, ce li-o impune caracterul lor frumos de bănci românești. I. l. 29 dAei de sejlmA. Dr. loan Lupaș, Principele ar- delean Acațiu Barcsai și Mitropolitul Sava Brancovici (1658—1661). Extras din Analele Academiei Române, seria II., t. XXXV. Una dintre cele mai întunecate și mai puțin cunoscute epoce ale vieții mitropolitului Sava Brancovici a găsit în dl Dr. loan Lupaș, un tâlcuitor pri- ceput, care prin studiul de față, cer- cetând frământările politice din Ardeal între anii 1658—1661, se ocupă în afară de arhiereul amintit și cu prin- cipele ardelean Acațiu Barcsai. Fiind fiul unui nobil român din Bârcea- mare și crescut în curtea lui Oheorghe Răkoczy 1, de tânăr încă, a făcut o fru- moasă carieră. Rând pe rând a ajuns Ban de Lugoș și Caransebeș, comite al comitatului Hunedoara, iar subaven- turiosul Oheorghe Răkoczy II condu- cător al dietei ardelene. Zugrăvindu-ne autorul vieața lui Acațiu Barcsai arată și interesul acestuia pentru soartea propagandei calvine între Români. Ca- tehismul lui Ștefan Fogarași îl tipări la 1648 cu cheltuiala sa, Acațiu Barcsai, în tipografia din Alba-Iulia Pornirea spre aventuri politice și ambițiunile deșarte îl mânară însă pe Oheorghe Răkoczy II spre Polonia, la tronul că- reia aspiră. Cu două zile înainte de-a publică însă manifestul său contra re- gelui Casimir, la 28 Decemvrie 1656, el întregi scaunul vlădicesc din Băl- grad prin numirea lui Sava Brancovici. Are tot dreptul autorul presupunând, că și oarecari considerațiuni de poli- tică exterioară au reclamat această nu- mire și au făcut ca din decretul de confirmare să lipsească cele 15 con- dițiuni impuse prin diploma lui O. Răkoczy I. din 10 Octomvrie 1643. Răkoczy prin nesuccesul expedițiunii sale își pierde tronul și staturile din Ardeal sunt silite să aleagă alt prin- cipe în locul lui. Dintre doi candidați reușește la 1657 Francisc Rhedey, pe când Acațiu Barcsai fu trecut cu ve- derea, deoarece pe lângă împrejurarea, că nu prea eră bogat, el eră de ori- gine umilă și după națiune Valah. Abiă la 1658 după multe frământări și năcazuri, ce au venit peste Ardeal, fu ales de principe Acațiu Barcsai. Re- lațiile dintre el și Sava Brancovici erau la început destul de bune Prin de- cretul dela 9 lunuarie 1659 principele Barcsai nu numai confirmă diploma de numire a lui Sava, ci îi sporește teritorul supus jurisdicției sale, adău- gându-i și Țara Făgărașului. La 15 Martie 1659 exoperă Sava încă o di- plomă prin care se scutește întreagă preoțimea română de plătirea dijmelor și nonelor din vite și bucate. Mila specială a principelui față de preo- țimea românească, ce «cu afurisită or- bire» se asuprește, dovedește că sân- gele niciodată «nu se face apă». Dl Dr. Lupaș arată apoi tulburările, ce s’au iscat din nou din pricina lui Ră- koczy, care intră iarăși în Ardeal. In vara anului 1659 nu mai eră Sava mi- tropolit în Bălgrad, ci Qhenadie, care se întitulează «arhiepiscop de Bălgrad, Maramurăș și a toată țara Ardealului.» Sava fu silit să părăsească Alba-Iulia, fiindcă s’a alăturat la partida creștină a lui Răkoczy, care luptă împotriva lui Barcsai sprijinit de Turci. Când acesta însă se retrase la Sibiiu încun- jurat de oastea lui Răkoczy, nici Ghe- nadie nu mai puteă să rămână în Băl- grad. De fapt Sava prin Decemvrie 1659 e din nou mitropolit. Despre Ghe- nadie ne dă autorul informații mai de- tailate, pe temeiul decretului de con- firmare, ce i La dat Acațiu Barcsai în Sibiiu la 15 Februarie 1660. Acest 30 decret s’a dat pe seama unui vlădică necunoscut până acum, cu numele Oeorgius Putivlensis Moscovita. El eră deci, după origine, Moscovit, de loc din Putivlia, un orășel la granița de Sud-Vest a Rusiei. Înainte de-a ajunge vlădică a fost preot român în Bălgrad. De însemnat este, că și lui i s’au impus 13 condițiuni, cari îri esență sunt identice și numai în formă sunt ceva mai reduse, decât cele 15 impuse lui Simion Ștefan. Pe acest Oheorghe din Putivlia îl identifică au- torul cu Ghenadie, pe care l-am în- tâlnit la Bălgrad. De sigur, că o astfel de identificare este posibilă și în oare- care măsură îndreptățită. Dar nouă nu ni se pare deplin dovedită, deoarece Oheorghe primește decretul de con- firmare numai la 15 Februarie 1659, iar Ghenadie funcționase," ca vlădică în Bălgrad, din vara anului 1659_și afară de aceea Gheorghe a fost ales in Sibiiu, pe timpul asediului Astfel informațiile date privesc pe Oheorghe din Putivlia, iar persoana lui Ghenadie rămâne tot așa de necunoscută, ca și până acum. Observ, că inscripțiunea de pe piatra de mormânt, ce se gă- sește în cimiterul bisericii din Sibiiu, vorbește de un ctitor al mitropoliei, care a murit la 1638 sub «arhiepiscopul și mitropolitul chir Ghenadie.» In cele din urmă autorul tratează sfârșitul domniei lui Acățiu Barcsai precum și alegerea și confirmarea din nou a lui Sava de cătră Apaffi. Printr’o fru- moasă caracterizare, ce o face despre aceste două personalități marcante, își încheiă dl Lupaș studiul său. Trebuie să recunoaștem, că isto- riografia noastră de mult așteaptă astfel de lucrări, cari să lumineze părțile mai întunecoase ale trecutului nostru. Sprijinit pe documente neutilizate până acum și cunoscând bine literatura noastră istorică, dl Dr. I. Lupaș ne-a dat un valoros studiu, care poate servi de model celor, cari vor să se mai ocupe cu mitropolitul Sava Branco- viei, și ne-a evocat în memorie peri- pețiile, prin cari a trecut, făcând o carieră strălucită, principele ardelean Acațiu Barcsai, care ă fost de origine Român. S. Dragomir. O E 0IC JL. Un jubileu care nu s’a serbat. • Românul» din Arad a comemorat, printr’un număr special, aniversarea de 50 de ani dela crearea catedrei de limba și literatura română la univer- sitatea din Budapesta (Nr 224 dela 12'25 Octomvrie 1913). Cu acel prilej, printre multe altele, organul partidului național scrie, sub titlul: «Ce vrem noi?» următoarele cuvinte programatice, pe cari ținem să le înregistrăm și în or- ganul Asociației noastre: «Dacă senatul universitar al celor două universități pe lângă cari există catedre de limba română, precum și guvernul ar ținea ca la aceste catedre să ajungă oameni cari să facă cinste științei, ar trebui ca în privința-;valorii științifice a acestora să ceară și avizul fo- rurilor noastre culturale. Senatele uni- versitare ar trebui să ceară opinia «Aso- ciațiunii pentru literatura română și cultura poporului român»,» care", ca cea mai însemnată societate culturală, prin secțiile ei știirițifice-literare, e' în măsura de a cunoaște mai bine decât orice altă instituție dela noi, adevă- 31 rata valoare a bărbaților de știință români. O altă măsură, care ar face cinste universităților noastre ar fi aceea, de a se admite ca docenți privați pentru limba română și indivizi cari nu sunt cetățeni ungari, cum se prac- tică aceasta la toate universitățile străine. Dnii losif Popovici și Sextil Puș- cariu au fost docenți la universitatea din Viena, deși nu erau cetățeni au- striaci, ci ungari. La Berlin e docent de limba română profesorul Tiktin, care e cetățean român. Aproape la toate universitățile străine docenții pentru limbile moderne sunt cetățeni străini. Cerem și noi admiterea de cetățeni străini la catedrele de limba română dela Budapesta și dela Cluj...» In legătură cu aceasta semnălăm și articolul dlui Dr. losif Popoviciu din Nr. de Crăciun al «Românului»: ^Pu- tem noi organiză o universitate?». * Seminarul din Lugoj. La înce- putul acestui an școlar s’a deschis un nou seminar românesc: seminarul greco-catolic din Lugoj. Înființarea unui seminar nou eră reclamată mai mult decât oricând în acest timp, când teologilor români dela seminariile ro- mano-cat. din Oradea-mare, Ungvăr și Budapesta începuseră a li-se impune restricții dintre cele mai revoltătoare. Preoțimea unui popor numai așa va putea fi un element de cultură adevăiată, dacă va fi crescută în con- formitate cu trebuințele sufletești ale poporului respectiv. De sigur că, din acest punct de vedere, noul se- minar din Lugoj înseamnă un pas po- zitiv spre progres. Toată suflarea ro- mânească îi urează deci propășire. ♦ Jubileul liceului din Năs&ud. La 4 Oct. n. liceul din Năsăud și-a sărbat jubileul de 50 de ani de activitate. La modestele serbări organizate Cu acest prilej a luat parte și dl Gheorghe Coșbuc, care a fost elev al acestei școli, — de sigur elevul care constitue cea mai mare cinste a acestui liceu. Tot cu acest prilej a apărut și mono- grafia școalelor din Năsăud, scrisă de dnii profesori Virgil Șotropa și Dr. Ni- colae Drăganu, — o carte bine lucrată, care e o contribuție prețioasă la istoria culturii noastre dela finea veacului al XVllI-lea și din veacul al XlX-lea. Cartea, care se extinde pe 412 pag., costă 5 cor. Liceului din Năsăud i-aducem și urările noastre! • t Dr. Petru Plpoș. La 29 Sept. v. s’a stins, în Arad, profesorul de peda- gogie dela seminarul de acolo, Dr. P. Pipoș, în vârsta de abia 54 de ani. L-am cunoscut pe regretatul Dr. P. Pipoș în niște momente din cele mai caracteristice ale vieții sale. îm- plinise 28 de ani de muncă la catedra de pedagogie a seminarului din Arad când în vacanța anului 1909, se ho- tărî să se ducă la Jena, în Germania, ca să asculte acolo cursurile de vară ale celui mai vestit profesor de pe- dagogie de astăzi, Dr. W. Rein. Acolo în Jena l-am cunoscut. Am urmat împreună cursurile de peda- gogie, timp de două săptămâni, el, profesorul încărunțit la catedra de pe- dagogie și eu tânărul, care petrecu- sem doi ani în Germania, ascultând pe marii profesori de pedagogie de acolo. Din capul locului m’a surprins orientarea largă a lui Pipoș în peda- gogia modernă. Deși profesor Ia o modestă catedră de provincie, slab plătită, deși autodidact în pedagogie — căci el studiase doar la universitate matematicele — cunoștea până în amă- nunte nu numai știința din manualele - 32 de pedagogie, ci toate problemele pe- dagogice moderne în apus. Va să zică el nu venise la Jena să mai în- vețe lucruri nouă, ci numai să-și ve- rifice cunoștințele pe cari și le câș- tigase în cursul timpului prin lectura privată. Așa profesor... Pare că-1 văd și acum în sala de cursuri, printre sutele de ascultători din toate părțile lumei, notându-și cu o râvnă de student tânăr toate cuvin- tele profesorului Rein, pe cari apoi în conversațiile noastre le știa repro- duce, neschimbat, și aprecia după im- portanța lor. Eră, printre mulți ascultători, a- proape cel mai bătrân și eu mă bu- curam nespus, că puteam vedea un profesor român, care urmărea cu in- teres științific permanent până la sfâr- șitul carierii sale marea mișcare pe- dagogică universală. La o jumătate de an, dupăaceea, mă întorceam din Germania. In drum spre casă, m’am oprit la Arad ca să-l vizitez. Am rămas și acum surprins de preocupările lui. Mă întrebă, cu curiozitatea unui copil, dacă am cetit lucrarea cea mai nouă de pedagogie experimentală a francezului Ed Cla- parede din Geneva, lucrare apărută abia înainte de aceea cu o lună, două, și pe care el o și cetise și studiase. Mi-am zis atunci: iată adevăratul profesor și adevăratul om de știință! Pentru el știința nu se reduce la cele câteva manuale după cari propune, — pentru el știința nu e lucru gata, ci un lucru viu, care se desvoltă zi de zi. A cunoaște numai cutare stadiu din vieața științei, a nu. urmări procesul organic al desvoltărîi ei, înseamnă a fi un biet cârpaciu, iar nu un preot convins al științei. Pipoș a fost și ca pedagog și ca profesor un om con- vins de sublimitatea științei, pe deo- parte, și de înalta misiune morală a unui profesor, pe de alta. Știința a cultivat-o neîntrerupt până la sfârșitul vieții sale cu o adevărată pasiune ce se întâlnește astăzi atât de rar la oa- menii de seama lui, iar catedra i-a fost cel mai sfânt lucru — singurul lucru pentru care trăia și munciă. Odihnească în pace ! (O). « In legătură cu reforma învăță- mântului secundar. Dl ministru al Instrucțiunii publice, Jankovich Bela, pregătește un proiect de reformă a învățământului secundar din țara noa- stră, în sensul ca limbile clasice să înceteze de a mai fi cultivate în mă- sura de până aci și o parte a timpului pe care îl reclamă ele să fie destinat studiului mai intensiv al limbilor mo- derne și al naturii. La noi n’a studiat nimeni mai amănunțit ideile condu- cătoare ale acestui proiect, din punctul de vedere al trebuințelor culturii noa- stre. Afară de un articol al dlui pro- fesor Dr. I. Baciu dela școala comer- cială din Brașov, scris în contra clasi- cismului (Gazeta Transilvaniei Nr. 210) și rămas necombătut de aderenții cul- turei clasice, nu s’a scris nimic în meritul chestiunei. Totuș trebuie să reținem din discuția care s’a încins în ziarele noastre următoarele rânduri, vrednice de a fi luate în considerare. «Unirea* din Blaj, scrie anume în Nr. 102/1913 al ei, următoarele : «Corpurile noastre didactice ar trebui să urmărească cu mare băgare de seamă planurile acestea de reforme și să-și precizeze de pe acum punctul de vedere cu privire la cele ce inten- ționează dl Jankovich. După confe- rența profesorilor de azi vară din Si- biiu, după închegarea rândurilor lor, ar trebui ca secția școlară a Asociației să întrevină la ministrul de culte, ce- rând, ca în toate chestiile de instrucție cari privesc școlile medii românești 33 să fie ascultată și părerea noastră. Sunt și până acuma o mulțime de chestii nelămurite în planul de învă- țământ, cari privesc școlile secundare românești, și mari interese sunt lăsate la discreția, bunăvoința și priceperea organelor școlare de stat. E timpul suprem să ni-se ceară și sfatul nostru în chestia instrucției, care ne privește pe noi». Instituția „cercetașilor", menită a îngriji de educația trupească și su- fletească nai ales a elevilor din șco- lile secundare, a aflat aderenți și la noi. La gimnaziul din Blaj a orga- nizat dl prof. Dr. A. Borza o ceată de cercetași însuflețiți. Experiențele dlui Borza, dacă vor fi bune, vor îndemnă în viitor și pe profesorii dela celelalte școli secundare româ- nești dela noi să organizeze în acest chip tinerimea școlară. De altfel instituția aceasta s’a afir- mat foarte bine la alte popoare mai înaintate, ceeace o face să prindă ră- dăcini pretutindenea. In toamna aceasta ea a fost îmbrățișată și de elevii dela liceul George Lazăr din București. • Regulare de salare. Sinodul arhi- diecezan al bisericii ortodoxe a re- gulat, în sesiunea lui din anul 1913, între altele și salarele profesorilor dela semi- narul și dela școala normală din Sibiiu. Conform «Pragmaticei de serviciu» vo- tată de acest sinod și pusă în lucrare de Consistor începând cu 1 Iulie 1913, salarul fundamental pentru profesorii ordinari definitivi e de 3600 cor., plus banii de locuință 1080 cor. Gradațiile (cvincvenalele) sunt de 10 la sută Pro- fesorii provizori au salar de 2400 cor. plus 720 cor. bani de locuință Prin regularea aceasta a satâ- relor profesorilor li s’a făcut posibilă vieața, în condiții cari să le permită a se dedică cu totul școalei. Să sperăm că ceeace s’a făcut la Sibiiu se va putea face și la seminarul din Arad și Caransebeș și la preparandiile gr.- cat. unde (d. e. Gherla) lefurile pro- fesorilor sunt cu totul nesatisfăcătoare. Profesorilor dela liceul din Blaj li s’au întregit salarele dela stat, egal cu salarele profesorilor de stat. La 4 profesori li s’a votat întregire până la 4800 cor, la 4 până la 3600 și ce- lorlalți până la 2400 cor. Școala civilă de fete din Arad. La începutul acestui an școlar s’a inaugurat noul edificiu al școalei de fete din Arad. Pentru cultura Româ- nilor din părțile ungurene și pentru cultura noastră în genere, momentul acesta e de o importanță cu atât mai mare, cu cât deodată cu inaugurarea noului edificiu, s’a organizat și școala însaș pe baze solide, putând face con- curență tuturor celorlalte școale ro- mânești de fete (din Sibiiu, Blaj și Beiuș). Edificiul, care s’a înălțat, grație stăruințelor Reuniunii de femei și a Consistorului din Arad și munificenței rare a dlui V. Stroescu, e clădit in stil românesc și e o podoabă de arhitec- tură, care umple de mândrie pe orice Român. In fruntea acestei școli, care ne îndreptățește la cele mai frumoase speranțe, stă noul ei director, d. Victor Stanciu. * Profesorii români din Bucovina. Până în anii din urmă profesorii ro- mâni dela școalele secundare din Bu- covina erau răslețiți în toate părțile. Învățământul românesc, în astfel de împrejurări, bine înțeles că nu putea fi în floare. La 1911, în sfârșit ei se adună într’un «cerc al profesorilor se- cundari români» și-și pun ca scop re- 3 34 generarea învățământului românesc conform trebuințelor poporului nostru și a legilor țării, cari admit o națio- nalizare a învățământului secundar. In acest scop cercul a publicat o broșură a dlui prof. V. Greciuc dela Câmpu- lung. «Utracvismul sau două limbi de predare în liceele românești din Buco- vina» (1912), în care se pledează energic contra sistemului de acum de a avea în liceele românești două limbi de predare, germana și româna, și se cere întronarea limbii românești în dreptul ei de a fi singura limbă de predare pentru toate materiile din școalele secundare. Broșura dlui Greciuc a stârnit neașteptat de vii discuții. Gu- vernatorul țării, contele Meran s’a simțit îndemnat, în urma ei, să con- voace pe toți directorii școalelor se- cundare din Bucovina dimpreună cu inspectorii generali ai învățământului la o adunare, care s’a ținut în 2/15 Februarie 1913. In această adunare directorii ruteni au combătut utrac- vismul cu vehemență, lucru pe care însă directorii români nu l-au făcut și ei la fel, așa că hotărîrea adunării fu ca: «deocamdată' utracvismul să se mențină în școalele secundare din Bu- covina. Hotărîrea acesta a stârnit adânci nemulțumiri în sufletele profesorilor români, cari au ținut să-și spuie și ei cuvântul în chestia utracvîsmului. Ast- fel, la 16 Februarie 1913, membrii cer- cului au ținut o adunare specială în chestia utracvismului. Președintele adunării, profesorul A. Procopovici, în discursul său de deschidere, apă- rut mai târziu și în broșură, sub titlul «In contra utracvismului» (Cer- năuți 1913), a făcut un aspru re- chizitoriu al utracvismului, iar adu- narea a votat următoarele hotărîri is- călite de 95 de profesori, cari hotărîri au fost prezentate guvernorului țării: 1. Desființarea utracvismului, prin introducerea limbii românești ca limbă de instrucție la toate materiile, afară de limba germană. 2. Reorganizarea predării limbei germane. 3. [Deschiderea secției românești la școala normală de fete din Cer- năuți. In urma acestei pășiri organele țării au admis ca, în primele două clase ale școalelor secundare, toate studiile să se predea în românește, iar limba germană se va propune în câte 6 ore pe săptămână. Se înțelege că acesta e numai un început După unele informații parti- culare a început a se predă româ- nește și limba greacă în cursul supe- rior al liceelor, iar cât privește secția românească a școalei normale (prepa- randii) de fete din Cernăuți, aceasta s’a deschis încă în toamna anului școlar curent, deocamdată ca școală particu- lară a Societății pentiu cultura popo- rului român din Bucovina-. Lupta pentru naționalizarea învă- țământului român din Bucovina e încă numai la început, dar acest început s’a făcut în condiții bune. Dacă lupta se va purtă în mod sistematic, ea se va puteâ termină în curând cu totul în favorul Românilor Ceeace s'a putut dobândi până acum a fost rodul unirii într’un mă- nunchiu a profesorilor. Anuarul gimnaziului din Giurgiu. Directorul gimnaziului din Giurgiu, dl N. Droc-Barcianu (originar din Răși- nari), publică în Anuarul pe 1912,13 al gimnaziului, un foarte interesant Ra- port general cătră dl ministru al In- strucției publice. Acest raport cuprinde, pe lângă unele date și considerații re- lative la gimnaziul din Giurgiu, și unele constatări și păreri de ordin general, 35 cari merită să tie relevate și la noi. Dl Droc-Barcianu e un vechiu și en- tuziast bărbat de școală, așa că cu- vintele d-sale au și din acest punct, o anumită greutate. Iată ce zice, între altele, dl Droc- Barcianu : • Înainte cu 15 ani nu se cunoștea trafica ce fac titularii cu suplinitorii lor. Astăzi îndată ce un candidat la pro fesorat răușește la examenul de capa- citate și se numește profesor titular la catedra pentru care a concurat, nici nu se prezintă la post și aleargă după concedii) sau detașare, se învo- iește cu cine poate, ca să fie suplinit șt își crează o rentă, — puțin îi pasă dacă suplinitorul are cunoștințele ce- rute șt știe să facă pe profesorul. Instrucțiunea nu se propagă cu focul sacru de Apostol, ci mai mult de mântuială. Vocațiunea care determină pe ci- neva a îmbrățișa o carieră, nicăiri nu poate a fi mai mult considerată, ca în posturile ramului didactic. Afară de capacitate, aptitudine și activitate, dela Învățători, Institutori și Profesori se cere abnegațiune, zel și foc sacru, cu atât mai mult, cu cât pe ei, în sfera lor de acțiune, nu-i poate controla ni- meni. decât Dumnezeu și conștiința lor. Cine nu simte înlăuntrul său această chemare nobilă, și superioară și am putea zice cerească, ar fi bine să nu se îndese la posturi didactice, ci sâ alerge mai bine la oricare altă fu ;c- țiune, pozițiune sau condițiune. După experiența de toate zilele, după re- compensa cc se face și după couside- rațiunea ce se dă cotpuhii didactic, posturi de învățător, Institutor sau chiar și de Profesor, nu sunt atât posturi de ambițiune, de onoare și de voca- țiune, cât mai mult mijloace de traiu mai cu seamă pentru acei tineri, cari n’an altă perspectivă de a obține alte posturi în adrninistrațiunea generală a Statului mai lucrative și mai puțin supuse responsabilității intime a con- științei. lată argumentele pentru care s'a zis, că corpul didactic, cea mai mare parte, nu este la înălțimea mi- siunii salel Profesorii noștri au uitat în mare parte, că profesoratul este un sacer- d.oțiu și că profesorului nu-i este permis a face ceeace pentru alți cetățeni și funcționari se consideră ca ceva foarte inocent. Prefectul de județ, magistratul, militarul, poate de exemplu, să steâ la berărie, cafenea et, în care stăruia pentru o pace între Ro- mâni și Unguri, atacând boierimea din Țară și Curtea din Viena. Activitatea lui cea mai importantă a fost ca ziarist, ca propagator al ideilor de libertate. A întemeiat și condus foile: «Curiosul» (1833). «Bu- ciumul» și «Trompeta Carpaților». Ca poet și-a înstrunat lira pentru aceleași idealuri. A cântat, într’o ver- sificație slabă, păsurile țărănești și a biciuit pe tiranii vicleni. Dintre poe- ziile lui a rămas una singură: Sila, care se sfârșește : O, Doamne, fie-ți milă De rob și de clăcaș. In poezia lui Cezar Boliac «apai cele dintâi zugrăviri în poezia ro- mânească ale vieții reale, neîmpodo- bite, cu toate suferințele și părerile ei de rău», după cum nimerit spune dl N. lorga în a sa istorie a literaturii românești. «Credincios al libeității, ca un Beranger, el are acel simț al milei pentru omul sărac, apăsat, lipsit de mai toate binefacerile și mângâierile vieții, simț creștinesc, pe care-1 în- viase în societatea apuseană plângerile lui Lammenais, socialistul după Evan- ghelie, sentimentalul cu vorbele biblice pe buze și în inimă cu iubirea de oameni a lui Hristos. (N. lorga). Boliac s’a ocupat și cu istoria A scris două volume asupra mănăstirilor inchinate și numeroase articole de ar- heologie, în cari lipsa de pregătire 37 științifică se observă pas de pas. Pa- ginile lui de arheologie au atras ironia lui Odobescu. Boliac a fost un suflet neastâm- părat, cu o credință pentru care a luptat neîncetat. Astfel de suflete în- călzite de idealism sunt vrednice de sărbătorire. * Istoria literaturii române. De mult se simte lipsa unei istorii a lite- raturii române scrisă pe înțelesul tu- turora de un om competent. Istoriile de literatură pe cari le avem sunt ma- nuale de școală, cu scăderi și lipsuri regretabile, cari nu pot îndestuli pu- blicul mai pretențios. Mai avem lu- crarea vastă a d-lui lorga, care, din cauza extensiunii, nici nu poate fi la îndemâna tuturora și nici nu poate fi cetită de cei ce nu au o pregătire specială. D-l Dr. Sextil Pușcariu, profesor la universitatea din Cernăuți, s’a ho- tărît să scrie istoria literaturii române, care lipsea și cu acest număr începem publicarea părții 1, care cuprinde lite- ratura veche până la școala latinistă. Lucrarea va fi trasă și în volum pentru a stă la îndemâna publicului care vrea să-și cunoască temeinic trecutul. Mulțumim d-lui Dr. S. Pușcariu pentru serviciul prețios, ce ni-1 face și atragem atenția cetitorilor asupra im- portantei sale lucrări. * Biserici de lemn. In -Magyar nemzeti Muzeum neprajzi osztălyânak Ertesitoje», fasc. 1 — 2 din 1913 dl Gavril Szinte publică un interesant studiu despre bisericile de lemn din comitatul Cojocnei. Cele mai multe dintre biserici sunt românești (cea din Fildul-de-sus din a. 1726 e reușit re- produsă în colori), toate clădite în stil gotiy sub influința reformațiunii. Au- torul descrie amănunțit mai multe bi- serici tipice, dând fotografiile lor și planurile de construcție. Concluzia studiului e următoarea: Bisericile de lemn din comitatul Cojocna s’au con- struit în stil gotic. La unele se ob- servă urmele stilului roman, dar a- ceste sunt așa de covârșite de stilul gotic, încât abia le putem descoperi. Așa sunt pragurile, arcadele ferestrelor și boltiturile. Stilul gotic nu a putut fi desbrăcaf de formele lui nici de cel al renașterii, deși în unele amănunte găsim lupta dintre ele. In curs de 300 de ani bisericile de lemn au îmbrăcat formele a lor patru stiluri istorice și fie- care a lăsat câte o urmă în construcția lor. Cel pe care îl îngropăm deodată cu ele e stilul gotic In construcția caselor țărănești bi- serica joacă un rol de frunte. Porțile, jilțurile și zaplazurile imită pe cele dela biserică. In Fildul de sns creștinul imită decorația ușii dela biserică, când își face poarta. Astfel se înoesc formele vechi. Ceeace-i cu adevărat frumos nu moare deodată cu trupul pe care-1 în- gropăm, ci-și găsește un nou trup, în care dăinuește cine știe câtă vreme. Am reprodus anume aceste con- cluzii ale autorului, deși cuprind ge- neralizări și constatări laconice, fiindcă voiam să atragem atențiunea cetitorilor noștri asupra importanței ce-o au ve- chile noastre biserici de lemn, cari se dărâmă fără să fie studiate și fără să fie eternizate în fotografii sau în pic- turi. Lăcașurile în lăuntrul cărora s’a ocrotit veacuri dearândul sufletul no- stru românesc, atunci când dispar fără de urmă, îngroapă și o mărturie a trecutului și o parte a sufletului no- stru românesc. Dacă am fi noi oameni înțelegători, cum din nefericire nu suntem, câte comori nu am putea salvă, așezându-le în - Muzeul Asociațiunii». 38 - O cupă de a lui Mihaiu-Vi- teazul. A fost găsită de Ștefan Teglâs în casa de amanet din Turda. O ama- netase un țigan de laie. O avea mo- ștenire dela tatăl său, care, înainte cu 50 de ani, a cumpărat-o, în Brașov, dela un boier din România. In 1907 a fost licitată și cumpărată de d-1 Teglâs, care o descrie în Fasc. 1—2 din 1913 a publicației