TRANSILVANIA REVISTA ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNA ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Nr. 6. Noemvrie—Decemvrie. 1910. DIN TRECUTUL BRANULUI. Ce ați fost? Ce sunteți? Și ce trebue să fiți? Vorbire ținută în adunarea generală a despărțământului Bran al «Aso- ciațiunii», în ziua de 15 August st. v. 1910 de I. CLINCIU, profesor la liceul Lazăr din București. Doamnelor și Domnilor! Fiind rugat de d. director al despărțământului nostru să vă vorbesc ceva, cu prilejul adunării generale, mi-am permis să vă descriu împreju- rările prin care a trecut ținutul Branului, și în special Castelul, care a jucat un rol destul de însemnat, atât în istoria Transilvaniei și Ungariei, cât și în aceea a Țării Românești. Afară de aceasta, voiu căută să aduc, la cu- noștința D-voastră, pozițiunea și condițiunile de traiu ale locuitorilor Tbrz- burgului, ca caput bonorum al tuturor comunelor ce i-au aparținut odinioară ; și dupăce vom vedea de ce avantaje se bucurau ei, în schimbul lipsii ce duceau de ogoare și livezi, vom putea, cred, să dăm și oarecare sfaturi celor ce și-au păstrat, cu cinste și vrednicie, moșia și graiul părintesc, care nu se deosebește, în nimic, de acela al fraților lor de peste graniță. lubițiBrăneni! Mai toți, câți am învățat la școală, am trecut, de bunăseamă, prin niște stări sufletești destul de curioase, în ceeace privește îmbogățirea cu- noștințelor noastre istorice și economice. Dupăce ajungem, însă, într’o vârstă mai înaintată și supunem unei critici mai severe cele învățate în 28 394 școală, ni se pare cam ciudat faptul că ne-am bătut capul cu multe lu- cruri nefolositoare și îndepărtate de noi, fără să fim în stare a ne da so- coteala de cele ce ne încunjură și ne sunt trebuincioase în fiecare zi. Netăgăduit că școala și-a schimbat mult, foarte mult, metoadele de a predă știința necesară vieții, așa că programele moderne de învățământ impun învățătorilor obligațiunea de a aduce la cunoștința elevilor, mai întâiu împrejurările, în care au trăit părinții lor și îi învață ce trebuie să facă în viitor, spre a puteă ieși biruitori în lupta pentru traiu; cu toate acestea, va mai trece multă vreme, până ce vom fi cu toții pătrunși de acest adevăr, atât de simplu și de convingător. Ia gândiți-vă, Dvoastră, cari sunteți din Bran și ați învățat la școală, cât știați despre castelul Branului, despre însemnătatea acestei cetăți, așe- zată și întărită aci, spre a servi ca o straje și obstacol înpotriva barbarilor, cari voiau să năvălească și să jăfuiască Țara Bârsii și întreaga Transilvanie și Ungarie? Nu este așa, că vă torturați memoria cu recitarea regilor asirieni și babiloneni și cu descrierea piramidelor și învățarea faraonilor cari le-au ridicat, fără să fi știut cât de puțin din istoria castelanilor, cari tratau personal cu domnii din Muntenia și cari aveau o putere judecă- torească nemărginit de mare? Nu vă siliă școala să vă puneți în curent cu instituțiile medievale, îndepărtate, în loc să cercetați așezămintele Sa- șilor, cu cari trăiți zilnic, și cari au adus din patria lor primitivă, adecă din regiunea de jos a Rinului (Koln, Bonn, Koblenz etc.), precum și din alte ținuturi germane, obiceiurile și felul lor de a-și face casă și de a-și împărți și lucră pământul? Câte erori, așa dar, nu săvârșesc, încă, organele învățământului, prin faptul că nu armonizează cunoștințele dobândite în școală cu celece sunt cerute de viața practică. Bunul simț al poporului de rând, de multeori, scoate în relief și-și bate joc de programa școlară prea încărcată și care cuprinde cunoștințe netrebuincioase. — Dați-mi voie, să vă povestesc, în legătură cu aceasta, o întâmplare a unui fost inspector școlar din România, de specimenul căreia vor fi destule și aici, și care pune în evidență o gre- șală făcută de școală. «Eram, spunea inspectorul, la un examen din Comarnic și pe când stăm de vorbă cu învățătorul, care se plângea că în ultimul despărțământ, al cincelea, de multeori n’are elevi, căci părinții nu-i mai lasă la școală, ci-i ia să se ajute cu ei, iată că vine tocmai un părinte să ceară certificatul fiului său, deșî nu terminase toate despărțămintele, spre a-1 da la o prăvălie din Ploiești, unde mai avea un copil. — Pentruce nu-1 lași să sfârșească școala, îi spuse învățătorul, căutând să-l convingă că strică rostul copilului, dacă nu-1 lasă să termine și ultimul despărțământ. — Nu știu pentruce i-aș mai perde vremea, căci eu nu înțeleg ce tot învață el din cărți. — Așa judecă omul fără școală, apăsă înțepat învățătorul. Dacă nu înțelegi Dta cele cuprinse în cărți, crezi că nu le înțelege ni- menea. Ia spune-mi, ce-ai auzit pe fiiul Dtale învățând? — Parcă eu le mai țin minte și pot să le spun ca el! Mi-au rămas în cap doar vorbele: 395 Categar... mare și mic... Intrigat de aceasta, rugaiu pe părinte— continuă inspectorul — să-și chieme copilul, spre a recită și în fața noastră lecția ce-1 supărase atât de mult. Școlarul vine și începe numai decât: Skager Rack, Cattegat, Beltul-mare și Beltul-mic. Vedeți Domnilor, sfârși părin- tele, ce să facă băiatul la prăvălie cu astfel de învățătură ? Mai bine îl duc de pe acum și nu-i mai pierd un an în care poate să-și strângă ceva. Exempla docent. Câte lucruri neînțelese și netrebuincioase nu se învațăîn școală. De aici nu urmează, însă că eu a-și fi contra învățăturii din potrivă ; numai să nu se abuzeze de mintea fragedă și ne vinovată, a copilului. Să mă'ierțați că am îndrăznit să fac o digresiune așa de mare, dar am dorit să exemplific mai bine tema, dela care plecasem, și am crezut că este instructiv pentru breasla învățătorească această pildă vie, de timpul ce se poate pierde, fără folos, în clasă cu elevii. Revenind la trecutul Branului, atât de important, după cum spuneam mai sus, e bine să știm, decând a început să se intereseze istoricii de el, și, dacă datele strânse de învățații sași, în privința domeniului Torzbur- gului, sunt adunate și interpretate fără pasiune, sau sunt redate publici- tății numai de cei interesați, cari caută să revendice un drept material, pe baza documentelor istorice? Dintre Români, sunt prea puțini aceia, cari s’au ocupat, în mod spe- cial, cu istoricul Branului, și desigur, că cel care-1 cunoaște mai bine e dl cavaler 1. Pușcariu. D-Sa a și publicat în «Fragmentele istorice despre bo- ierii din țara Făgărașului «un Apendice despre ținutul Brunului»; și afară de aceasta, mai vorbește despre Cetatea Branului într’o comunicare, făcută, în ședința Academiei române, din 17 Aprilie 1907, întitulată: «.Cetatea Neamțului dela podul Dâtnboviței în Mușcel». In numeroasele documente, publicate de d. Nicolae lorga, găsim de asemenea, multe date despre cetatea și vama Branului, iar în Capitolul l-iu la «Istoria oștirii românești», arătând importanța strategică a Vadurilor și Păsurilor, stăruește și asupra rolului ce a jucat pasul Branului în rela- țiunile comerciale dintre Apus și Răsărit, precum și din punctul de ve- dere militar. Se poate consultă, cu mare folos, și «Transilvania» lui Barițiu, din anii 1809 înainte, căci în ea aflăm multe informațiuni interesante pentru trecutul Branului. Și în Enciclopedia română este un rezumat succint despre Bran, însă s’au strecurat în el oarecare erori. In materie filologică nu cunosc, până acum, decât un articol publicat în «Convorbiri literare» de filologul nostru, Sextil Pușcariu, despre Sohodol Valea Seacă, în care arată cum a dispărut numele românesc, rămânând numai cel slavon. Tot un brănean — dupăcum eră și natural — se silește se strângă material folkloristic din ținutul Branului, din care a și publicat ceva în 28* 396 «Telegraful Român» și anume: Nunta la Brăneni\ acest brănean sârguitor este părintele Ohiță Babeș. Cum am ajuns și eu să mă aventuriez în studierea trecutului locului meu natal, este lesne de înțeles. Eră firesc să se deștepte, în sufletul meu, dorința de a pătrunde, până în timpurile cele mai îndepărtate ale acestei părți de țară curat românească și a mă pune în înțelegere cu pretinul și fostul meu coleg de școală, directorul despărțământului nostru, ca îm- preună să dăm la lumină o lucrare, ce va cuprinde, pe lângă partea is- torică, și obiceiurile și toate deprinderile Brănenilor, cum s’au păstrat până astăzi, mai ales că a început să dispară — zi de zi — modul de vieață din trecut a poporului brănean. Prin urmare, înaintea Dvoastră, voiu schiță numai câteva părți din istoricul Branului, fără nici o pretenție de erudiție științifică, fiind convins că cu toții sunteți inspirați de acelaș sentiment, care îndeamnă pe autorul istoriei Câmpulungului, K. D. Aricescu, să cu- noască și să scotocească tot ce se referă la istoria locului său natal. Intr’o frază de cronicar mai naiv decât a istoricilor critici de astăzi, Aricescu se exprimă astfel, în prefața lucrării sale publicată la 1855: «Șezând, într’o zi, culcat pe iarbă verde sub nucul dela Flămânda (o movilă în fața Câm- pulungului), și contemplând cu nesațiu încântătorul tablou ce stă în fa- ță-mi, am oftat și am zis: «Câmpulunge! Câmpulunge! locul meu natal, teatrul copilăriei mele, Parnas al muzei mele! Tu, patrie a artistului Ne- gulici, nu este oare păcat, nu e oare o crimă ca frumsețile tale, fizice și istorice, să rămâie înmormântate» ? Tonul în care continuă este foarte po- etic și din el se vede că sufletul autorului este dus la muncă din dorința cea mare ce aveă de a «scoate din întunerecul uitării, din gunoiul dispre- țului, valoarea Câmpulungului» spre a fi văzută de junime și posteritate. — De altminteri, merită să fie cetite de oricine acele două pagini din prefață, interesante pentru epoca de atunci. Fără să exagerăm importanța istorică a ținutului nostru, și fără să ne ridicăm la accentele lirice ale lui Aricescu, putem spune, totuș, că Branul, ca o trecătoare ce este, a avut în toate timpurile o însemnătate destul de mare. In majoritatea cazurilor, drumurile sunt indicate de natură, și omul niciodată nu ocolește condițiunile naturale ce-i oferă solul și po- zițiunea locului, în câștigarea mijloacelor de traiu și în găsirea rețelelor de comunicațiune. Și, odată ce s’au găsit drumurile cele mai lesnicioase, ele rămân aceleași în toți timpii, moștenindu-se din generație, în generație, și din neam în neam, moștenitorii având numai sarcina de a-le acomoda cerințelor timpului. Vedem că până și rețelele principale de linii ferate sunt îndreptate în acelea direcții ca și vechile șosele; prin urmare iscu- siții ingineri de astăzi sunt nevoiți de a se luă după planurile vechilor ngineri, cari aveau mai puțină carte, dar multă răbdare. întrucât privește pasul și trecătoarea Branului, putem spunecă, desigur, ea a servit ca mijloc de comunicațiune celor mai vechi neamuri cari au trecut pe aici, și se poate urmări aceasta, chiar de pe timpul Romanilor. 397 Fostul profesor de istoria antică și epigrafie, dela Universitatea din București, răposatul G. Tocilescu, a dovedit prin exploatațiunile și săpă- turile ce a făcut în țara Românească, căCșoseaua romană ce plecă dela Zâmnicea și trecea prin Frumoasa, Alexandria, Ruși-de-Vede, Pitești, Câm- vpulung, continuă prin Bran și Râșnov, în Transilvania^ Tot acest învățat român a mai urmărit și constatat un fel de^zid, de pământ bătut și ars, i cu o lărgime mai mare de 2 metri, care începe dela Dunăre, trece tot prin Ruși-de-Vede, Pitești, Câmpulung, paralel deci cu șoseaua, și ajunge prin Bran în Brașov, Kezdy-Văsărhely etc., care zid aveă de scop să în- tărească limes alutanus (limita Oltului) printr’o a doua linie spre răsăritul ~ Oltului. — Cu toatecă în Transilvania nu s’au făcut săpături sistematice,^ totuș s’au găsit urme de ocupație, administrație romană, chiar în țara Bârsei, unde, între Râșnov și Vulcan se recunoaște încă existența unui cas- tram roman, într’un val (ridicătură întăritură) de pământ, așezat lângă albia rîului Bârsa, și numit Erdenburg. Și ia Zârnești s’au găsit cărămizi romane, cu semnul leg. XIII Gemina; iar la Râșnov, în apropiere de Erdenburg, s’a descoperit un dinar de argint, din veacul al II-lea după Christos. Nu încape, deci, nici o îndoială, că dacă găsim vieață romană lângă Câmpulung — cum arată castrele romane dela Jidova, — la Zârnești și la Râșnov, nu puteau să rămână nici părțile Branului necălcate de piciorul legionarului roman. Tocmai această convingere ne-a făcut pe unii dintre noi să fim scuturați de frigurile descoperirilor arheologice, când d. învă- țător N. Runceanu ne-a prezentat și oferit, în schimbul câtorva monete de astăzi, mai multe monete romane, din secolul al IV-lea după Christos. Două gazete din țara românească se și grăbiseră a trâmbiță această im- portantă descoperire, care ar fi sdrobit dintr’odată teoria lui Roesler. Dar? Câte iluziuni sfărâmate și ce desamăgiri n’am avut, când în anul trecut am dat de urma născocirii acelui presupus vas, în care se zicea că s’au găsit monetele. Un parochian al părintelui Gh. Enescu m’a lămurit asupra provenienții lor, spunându-mi că au fost aduse aici, în Bran, din Dobrogea. Cu toate acestea, nu se știe ce ne poate rezervă viitorul, dar trebue să adaug că, în asemenea chestiuni, se recomandă multă bună credință. Dacă năvălitorii barbari, cari se năpustiseră mai mult asupra câm- piilor, au călcat și văile retrase ale Branului, e greu să afirmăm. Numai Slavii, cari căutând să trăiască cu Românii în pace, i-au urmărit până în cele mai ascunse văgăuni ale munților și au dus împreună o vieață co- mună, ne-au lăsat urme sigure de traiul lor prin părțile noastre, botezând în limba lor foarte multe văi, dealuri și ape. Avem și dela Tătari câteva nume, cum e Buceciul, care dupăcum susțin unii învățați, ar veni dela un șef al lor Bugek; apoi valea Tătarului ș. a. Mai înainte, însă, de groaznicul foc și pârjol al prădalnicilor Tătari, dela 1241, trebue să amintim colonizarea țării Bârsei prin Cavalerii teu- toni, cari au fost ch'emați și dăruiți, la anul 1211, de regele Andreiu II 398 cu acest ținut frumos. în urma îndelungatelor tratative, conduse cu mult tact de marele magistru Herman de Salza, cavalerii, în schimbul însărci- nării ce și-au luat, de a apără granița Transilvaniei dinspre Cumani, au obținut Burzenland, ca o posesiune liberă, pacinică și pe vieață. Pentru a-și puteă îndeplini misiunea lor, li-se dete voie a ridică, deocamdată, ce- tăți de lemn și a-și zidi case pentru ei și coloniștii lor (castra lignea et urbes ligneas). Șapte sunt acele cetăți sau burguri ridicate și întărite de ordinul teutonic, și anume: Schwarzburg la Codlea, pentru apărarea țării dinspre Făgăraș; Heldenburg Ia Crizbav; Braschoviaburg pe Tâmpa; Ma- rienburg, Feldioara; Kreuzburg (Nyen-Teliu) lângă Preșmer; R.osnovburg și Torzburg. Cele trei din urmă apărau trecătorile dinspre România. Regele Andreiu 11 având încredere în puterea cavalerilor și fiind de- sigur, mulțumit de purtarea lor, le permite la 1222 să-și construiască întă- rituri (lagăre) și cetăți de piatră (castra et urbes lapideas) și le mai dă- ruește alte ținuturi, ce se întind până la Dunăre (usque ad ortum aquae quae vocatur Burza, et inde progreditur usque ad Danubium). Regele ungur dăruia din larg, mai ales că unele regiuni nici nu-i aparțineau. în tot cazul, prin Torzburg cavalerii au trecut Carpații — Alpii cum se nu- meau pe-atunci — și au înaintat, împinși mai cu seamă de propaganda catolică, până la Câmpulung, unde mai târziu o colonie de Sași și Un- guri a ridicat o mănăstire catolică, (Kloster) care e mai veche decât în- ceputul voevodatului muntean (N. lorga: Acte relative la istoria cultului catolic în Principate). Clostrul sau Cloasterul acesta — căci așa se numiă de Români — se dărâmă la 1642 și se mută în piața orașului, primind numele de Bărăție. Acești cavaleri, fiind niște călugări, niște soldați ai Crucii, pe lângă lupta cu armele, mai aveau sfânta datorie să aducă «fie și cu sila, pe pă- gâni la cristelnița botezului» (N. lorga). Păgânii aceștia erau Cumanii, cari r pe la începutul secolului al XlII-lea, «acopereau cu valurile lor totdeauna în mișcare tot ținutul cât se întinde dela Volga până la Carpații ungurești». / «Sub stăpânirea lor trăiau populații rusești în răsărit, iar dintre Ro- mâni câți se mai găseau Ia nordul sălbatic al Dunării». împotriva acestui neam de păgâni, ridicară Teutonii castele așezate pe stânci înalte, de unde ’ puteau să se apere mai bine. Astfel de puncte strategice, întărite, se aflau, nu numai în țara Bârsei, ci în tot de-alungul Carpaților, căci și Cetatea- Neamțului din Moldova și Cetatea-Neamțului de din jos de Vama Giu- vala aparțin tot construcțiunilor cavalerilor călugări, (I. Pușcariu: Cetatea Neamțului), deși unii cred că ruinele ce se văd astăzi la cetatea Neam- \ țului din Muscel fac parte dintr’un burg turcesc. Poatecă și numele «La cruce» să fie vre-o amintire a vre-unui Kreuzburg german. Fără îndoială, că acești soldați ai creștinătății s’au servit cât au putut; de drumurile, va- lurile și castelele romane, pe cari le-au mai găsit în ființă; făcând din ele Kreuzburguri, cu ziduri groase, șanțuri și tot felul de întărituri, precum și cu fântâni adânci, până la nivelul apelor curgătoare; și apărați de aceste 399 castele, începură să se încreadă în puterea lor și să se opună până și stă- pânirii ungurești. Când, însă regele, a observat intenția ordinului de a deveni cu totul independent, formând stat în stat, îl alungă cu puterea la anul 1225, și astfel cavalerii se mutară în Prusia-nordică. Dintre castelele zidite de cavalerii teutoni, numai al Branului s’a conservat îh întregime) ceeace ne arată însemnătatea lui deosebită, în cursul timpului. Și într’adevăr, este foarte interesantă lupta dintre regele Ungariei, domnul țării Românești, Principele (voevodul) Transilvaniei și orașul Brașov, cine să fie stăpân pe acest castel. De bunăseamă, că cetatea noastră a rămas în stăpânirea regelui ungur, după plecarea Teutonilor din țara Bârsei, dimpreună cu alte ca- stele, de dincoace de munți, pe când dincolo, unde regii unguri, deși izbutiseră să întemeieze o episcopie a Cumanilor, «nu fură în stare să păstreze întreaga cucerire teutonică» (N. lorga), mai cu seamă că reușise și țara Românească să se înjghebeze într’un stat, care de aci încolo a putut să reziste cu succes pretențiunilor ungurești. Unul din domnii români, Basarab Vodă, înfrânse chiar mândria regelui Carol-Robert Angiovinul, la 1330, și pe viitor vedem pe fiul acestuia, Ludovic-cel-Mare, că dupăce Voevodul Transilvaniei, Nicolae fii învins de Dragomir, castelanul dela Dâmbovița, în luptele dintre Rucăr și Bran 1368, pune pe Brașoveni 1377, să rezi- dească și întărească cetatea, în forma, în care s’a păstrat până astăzi, cu care ocazie mută și oficiul de vamă, de la Rucăr la Bran. Evident că Bra- șovenii n’au făcut cheltuieli cu construirea castelului, fără nici un interes căci în schimb regele le asigură anumite favoruri vamale, precum și dreptul de a se folos! de păduri, de vânat și de pescuit, pe întregul domeniu al Branului, care constă din castel, din comuna brăneană colectivă, ca caput bonorum, și din alte nouă comune: Bacsfalu, Tiirkbs, Csernatfalu, Hoszu- falu, Tatrang, Zaizon, Piirkerecz, Apăcza și Krizba. De domeniul Bra- nului se mai țineau și Zernești și Tohan, dar la 1395 regele Sigismund le-a despărțit de el. întrebarea, care se impune acum, e dacă comunele aparținătoare domeniului brănean existau oii nu, la 1211, când regele Andreiu II-lea a dăruit Ț. B. ordinului teutonic, adecă pe când s’a construit Torzburgul de „ fratele (magistrul) Dietrich (Theodoricus), care condusese ridicarea tuturor burgurilor din Țara Bârsii ? Nu încape îndoială, că expresiunile deșerta et inhabilată din actul de donațiune nu corespund adevărului, ceeace sunt siliți să recunoască și istoricii Sașilor. Chiar reprezentanța Brașovului, care a fost însărcinată să adune do- cumentele necesare, spre a dovedi ministerului de justiție unguresc drep- turile ce are Brașovul asupra domeniului.dirf^Bran, afirmă categoric că nu trebuiesc traduse textual cuvintele deșerta et inhabitata Was iibrigens keinesfalls wortlich zu nehmens ist *. ¹ Die Rechtslage des ehemaligen Tiirzburger Dominium. Kronstadt 1882. 400 în legătură cu întrebarea pusă mai sus, este deasemenea important a se ști, dacă Torzburgul, ridicat în onoarea fratelui (comptur) Dietrich, aveă și la 1211 acel domeniu întins, ori nu? Chiar dacă existau acele comune și înainte de 1211 și erau legate de domeniul Tbrzburgului, în tot cazul — zice reprezentanța — locuitorii lor, cari erau servii (iobagi) proprietarului burgului, nu puteau fi decât de origine românească. E de mirare că niște advocati sași, interesați în cauză, au putut argumentă astfel, fiindcă prin aceasta contrazic teoria lor, adecă că Românii au venit de peste Dunăre numai în secolul XllI-lea; pe de altă parte însă, pe vechii locuitori ii considerau servi, spre a-și putea susțineă dreptul ce aveau asupra lor. După cronica secuiască, deci un izvor unguresc, Ladislaus a dăruit Torzburgul, cu tot ținutul ce-i aparținea, lui Stephanus Șandor pentrucă a izgonit pe Tătari, iar, după moartea lui, văduva Elisabetha l-a dăruit fiului său, în timpul regelui Bela. Un scriitor ungur, Br. Blasius Orbăn,¹ ocupându-se cu această cestiune, explică faptul arătând că donatorul este Ladislaus cel Sfânt (1077—1095), și ai treilea urmaș al acestuia a fost Bela II (Orbul 1108—1141), ceeace tocmai se potrivește cu datele și numele din Cronică; numai cu izgonirea Tătarilor nu s’ar potrivi, pentrucă invazia lor a avut loc, mai târziu, la 1241. în cazul, când se admite cuprinsul celor relatate de cronică, Torz- burgul are o existență mai vechiă cu un secol decât donațiunea lui Andreiu II, și atunci se explică și alipirea teritorială a satelor secuiești la domeniul Torzburgului, căci ne-ar dovedi că Secuii, cari au fost pionerii maghia- rismului, un fel de grăniceri la hotarele Transilvaniei, au putut aveă o cetate acî, la hotarele țării, care a trecut, apoi, în mânile cavalerilor. în- f vățații Sașilor ar admite cu greu această părere, fiindcă ei leagă numele i__ Torzburgului numai de Dietrich, și prin urmare, după ei, acest burg nu poate să existe înainte de 1211. Este adevărat că, în toate documentele emanate din cancelaria papii și a regelui ungar, cetatea noastră este numită: Terch, Therch, Torz, Turz, Turchaw, Thewrh, mai întotdeauna însoțit de cuvântul castrum, iar în ■ socotelile Brașovului² Thewrh și Thewrcz; apoi se mai găsește în alte documente, ce se află în arhiva orașului Brașov, și numirea de lapis Tiderici și castrum în lapide Tydrici, precum și arx Theordici; în fine Terzburg, Torzburg și Turzburg sub forma germână și Terhvâr, Tortsvâr și Tdrcsvâr în forma ungurească. Dar, pe lângă această formă din documentele la- tinești, mai este o altă variantă — și poate, cea adevărată — Turcia., care se găsește în documentele slavone. Este aproape de prisos să mai amin- tesc că în Țările Române eră oficială limba slavonă, dupăcum în Ungaria, și în întreg Apusul, eră limba latină. Când domnii români purtau cores- ¹ A Szekelyfold leirâsa. Pest, 1869. Rechtslage pag. 10. ’ Stadthannenrechnungen 3. voi. 401 pondență cu pârcălabul din Bran, Râșnov, cu Brașovul, cu principele Transilvaniei sau cu regele Ungariei, ei scriau în limba slavonă și foarte multe documente, din această corespondență, de o importanță extremă, s’au găsit în arhiva orașului Brașov și au fost traduse și explicate de d. profesor I. Bogdan. Dacă ținem seamă, ceeace n’a voit sau n’au putut să facă până acum învățații Sașilor, de forma isp'iz, mai rareori Turtsch, și dacă cunoaștem bine toponimia și topografia Branului, cred că ne putem mai bine împăca cu derivarea Torzburgului dela Turciu, și poatecă nici legile filologice nu ni sunt împotrivă; în tot cazul, noi ca profani găsim o mai mare apropiere a numelui Torzburg (Tiirzburg) de forma Turciuburg decât de Dietrich și burg Admițând această compozițiune a cuvântului Torzburg, ne putem explică existența lui înaintea de venirea Cavalerilor teutoni prin părțile noastre, cari cavaleri n’au făcut altceva decât să ia în primire această po- zițiune, ce domină o trecătoare importantă; și în cazul acesta, cele cu- prinse în cronica secuiască pot fi adevărate. După plecarea Teutonilor, eră natural ca trecătoarea cu cetatea ei să rămână din nou în stăpânirea regelui unguresc, care, dupăcum am văzut-o dete, în pază, Brașovenilor, în schimbul unor avantaje de vamă. Se știe că Sașii, pe lângă ocupațiunea armelor și lucrarea pământului, mai aveau în mâna lor industria și comerțul, pe care îl exercitau în toate țerile din răsăritul Europii, până la Constantinopol. Cel mai firesc drum, dela Brașov la Giurgiu și Brăila, eră prin pasul Branului, Rucăr și Dragoslave (mare drum de negoț al Țării Românești, N. lorga).; deci negustorii brașoveni luau cursul Dâmboviții lăsându-se spre Dunăre, în- tocmai după cum luau Sibienii cursul Oltului. Acelaș drum îl urmau, adeseori, și Turcii în expedițiunile lor răsboinice înspre Transilvania și Ungaria. Tocmai din pricina acestei pozițiuni favorabile, cetatea Turciu este dorită și de domnii munteni, ba Mircea o și luă în stăpânire, punând în locul castelanului și celor 12 dorobanți, un pârcălab român, care păziă castelul păzit la început de pușcași englezi și alți apuseni» (N. lorga, Istoria oștirii românești). Greu le-a venit Brașovenilor această schimbare de stăpânire, căci de sigur, pârcălabul și slujbașii din vamă nu voiau să știe de privilegiile și hatârurile moștenite dela Ludovic. Așa se explică Chrisovul, din 1413, dat de Mircea, prin care Domnul, împlinind rugă- mintea pârgarildr din Brașov, a întărit așezămintele ce le-au avut dela stră- moșii lui pentru vamă, «prin târgurile din țara domniei mele și pe drumul Brașovului până la Brăila». Se prevăd și taxele pentru vamă: «Călărețul care trece prin vama Turciu plătește 3 bani; pedestrul 1 ban; și ceice trec cu pește, dela I car 1 pește, iar pentruce va fi pe deasupra să nu dea nimic». ¹ De altminteri, numele lui Dietrich a rămas neatins în cuvântul Dietrichstein; pentruce nu s’ar ti păstrat atunci și în Dietrichburg, care formă, însă, nu există? 402 Un alt Chrisov dat de Mihail, fiul și coregentul lui Mircea sună astfel: «Scrie domnia mea slugilor domniei mele dela Cetatea Dâmbo- viței și vameșilor dela Rucăr și din Turciu, și astfel Vă poruncește domnia mea: să nu vă atingeți de acești Brașoveni și să nu-i prădați, ci să le luați vamă dreaptă, și mai mult încă, să le faceți pe voie».¹ Nu mult după aceasta, cetatea trecu din nou în mâna regilor și a comandanților militari din Ardeal. Cu toate acestea, Brașovenii toT’nu erau mulțum+ți -d-e purtarea castelanilor și funcționarilor de vamă, și, din cauza nedreptăților ce li-se fac, se plâng adeseori. Pentru a nu mai îndură, fel de fel de șicane, Brașovenii căutară să câștige Torzburgul ca proprietate, însă întâmpinară mare greutate din partea voevodului, în posesiunea căruia se găsiă cetatea. Castram nostrum Terch,² ³ din documente, ne arată că el eră al regelui, dar eră dat voevo- dului, însărcinat cu paza graniții. In cele din urmă, izbutiră prin fel și chi- —ptHT" să facă chiar din voevodul, Stephan Băthori, mijlocitorul realizării dorințelor lor. «Să știți scrie el din Pesta (1486), că, în ce privește afa- cerea castelului Torzburg, am tratat cu Majestatea Regală în lung și lat, longe lateque tractavimus), lăsându-mh mie întreaga afacere». Să știți că veți aveâ în curând această cetate (Rechtslage pag. 12.) Cu toată asigurarea, regele Mateiu și voevodul său Stephan Băthori muriră fără să dea Torzburgul Brașovenilor. Numai la 1498, regele Vla- dislav II zălogește Brașovenilor castrum Terch, cu tot ținutul și venitul ce-i aparțineau pentru suma de 1000 fiorini, spre a-i scăpă de apăsările stoar- cerile, samavolniciile și supărările continue din partea castelanilor. Con- dițiunile contractului de hipotecare erau: restituirea obiectului amanetat, când se va da îndărăt suma, în nici un caz, însă înainte de 10 ani. Dacă castelul nu va fi cerut înapoi, după scurgerea celor 10 ani, atunci să ră- mână pentru totdeauna în posesiunea Brașovenilor, dar ei să-l conserve cu bună credință, pe socoteala lor, să-l încunjure cu șanț, și să-l întărească pe cât este cu putință. In acelaș an, regele reînoește actul de hipotecă, în schimbul unei alte sume de 2000 fiorini. — Doi ani mai târziu, în 1500, Vladislau ordonă ca cetatea Brașovului să trăiască în pace și liniște cu districtul ce-i aparține; toți iobagii din posesiunile Brașovului: Porke- retz, Zaizon, Tatrankfalva, Hoszufalu, Szt Mihălyfalu, Turkos, Batsfalu, Krizba și Apăcza, care se țin de castelul Branului, să împlinească dim- preună cu Sașii impozitele (dările) și obligațiunile militare. Tot în acelaș an, regele cedează Brașovenilor veniturile (taxele de sare) salinelor dela Feldioara, cari aparținuseră tot domeniului din Torzburg, fiindcă ei se ¹ Documente și regește privitoare la Relațiile țării Românești cu Brașovul și Ungaria în secol. XV și XVI. ² Deși întrebuințăm cuvântul Torzburg, în documente e Terch și celelalte variante, fără burg. Nu e mai puțin importantă vorba castrum, cași când ar fi fost acî un cas- trum romanum. ³ Urkunde aus dem Kronstădter Archiv. Nr. 261. 403 plânseră că au venituri puține și cheltueli multe cu întreținerea castelului; pe lângă acestea, el le mai acordă jurisdicțiunea asupra țiganilor (certi egiptij seu cigani) din castel, pe care până aci, o avuse castelanul. — După opt ani, acelaș rege mai primește dela Brașoveni suma de 2000 fiorini, spre a-i da voevodului pentru cheltuelile făcute, apoi în 1513 mai ridică încă 1300; în total, deci, 6300, hipotecând castelul cu moșiile lui, pe timp de 25 ani, și asigurând pe Brașoveni că niciodată nu va mai ajunge castelul în mânile voevozilor, dar ei, Brașovenii, să fie obligați a-l întreține și să aibă spioni (exploratores). In acelaș timp, împuternici pe Bra- șoveni să se ridice cu puterea contra voevozilor și a altor oameni, dacă trebuința va cere; burgul să-l țină ei și să nu-1 dea, în cursul celor 25 de ani, nici voevodului nici altcuiva. Mai mult încă, obligă pe Sașii celor șapte scaune și ai celor două, precum și pre cei din Bistrița și districtul Brașovului ca, în caz de trebuință, să se ridice, la cererea Brașovenilor, om de om, spre a-i ajută ne aceștia în apărarea Torzburgului contra voe- vozilor și altor dușmani. ț— In schimbul acestei stăpâniri, cetatea Brașov e datoare să plătească ph fiecare an 200 fiorini pentru impozitul turcesc. — In socotelile Brașovului (Stadthannenrechnungen, 3 volume), este un capitol special pentru socotelile Branului (Torzburger Rechnungen) și re- gistrele (1504—1547) purtate în I. latină, și 1. germană sunt interesante, și din punct de vedere linguistic, al traiului și al tarifului vamal și comercial. Așa de pildă: Nago de Piteșt (poateNeagoe) importavit/jazw/z<2 (mărunțișuri) pro fl. 65, solvit fl.3.asp. 22; în socotelile castelanului se vorbește de bogasiiși cziganus sau czyganu; pro 2 manutergis ad castrum, pro una hasuka; pro uno pari calceorum (călțuni). Castelanul consumă mult vin, nou și vechiu; eră, și atunci, renumit vinul din țara Românească: pro quique vasis vino- rum octogenariorum ad castrum; cziganis pro suspensione 2 Walachorum; pro 2 camisiis vigilibus; cocae pro calceis gemeclit; pro clavis, lacz et deck ad turrim incastro; brinse sau brincze-, de caseis et urda ac brincze. (Vor- bele ciobanilor brăneni neputându-se traduce de Sași se schimonosiau); de glandine circa castrum (ghindă pentru porqi); caldar-, pixida (pușcă). Personalul castelului eră destul de mare: 2 vicecastelani, 7 servitori, 2 paz- nici ^i-a|ții. Nu e timpul să descriem aici și numeroasele lupte sângeroase cu Tțircii,) cari începuseră să năvălească și să pustiască Ungaria, încă din anul d 30 Iz'Mari perderi avii să sufere, din pricina pustiirilor și jafurilor făcute de Turci, și țara Bârsii. Este foarte jalnic accentul plângerilor, ce pornesc din inimile și sufletele sdrobite ale scriitorilor și istoricilor sași, cari arată că poporul lor, dupăce se ridicase, în scurt timp, în culmea fericirii și prosperării, fiind ajutat de împrejurări prielnice, repede s’a scufundat în mizerie, neputând nici el să fie mântuit, ca și restul Europii, de nenoro- cirea pricinuită de desele jafuri turcești. Sărăcia și mizeria (Tiîrkennoth) cauzată de barbarii Turci a rămas proverbială. Musulmanul, cu albul său turban, cu ochiul scânteetor și cu privirea sălbatică, cu pofta sa de moarte 404 i\ provocată de un fanatism ascetic, umplu lumea de groază; câmpiile și . !i holdele erau călcate de caii Spachiilor, iar satele și orașele erau prefăcute în cenușe de cetele bașibuzucilor; în setea lor de sânge nu cruțau nimic. Spre nenorocirea Ungariei și Transilvaniei, Sigismund, care în acelaș timp erâ și rege și împărat, întârzia când în Germania, când în Italia și Anglia, și primiâ, mai mult în țări străine, știri îngrijitoare și triste despre tăbărîrea Turcilor în Transilvania. Domnii români, când erau uniți cu regii Ungariei, când erau siliți să se dea pe partea păgânilor contra creș- tinilor. In cele din urmă, veni Sigismund în Transilvania și la 1427, în- târzie o jumătate de an în Țara Bârsii — cu care ocazie vizită și Râșnovul spre a luă măsuri pentru fortificarea Brașovului, unde încheiase la 1395 un tractat de alianță cu Mircea cel Mare. Sigismund trecu în Țara Ro- mânească prin pasul Branului, dar se întoarse repede peste Câmpulung, în țara Bârsii, și cu ajutorul trupelor strânse în Transilvania reușî să res- pingă pe Turci și să restabilească pe tron pe Voevodul Dan. In curând, tronul Țării românești e ocupat de Vlad. Țepeș, care sperie pe Turci prin isprăvile sale răsboinice, dar îngrozi și pe Sași, cari au și scris despre el -A ) multe lucruri adevărate și altele, numai închipuite. Când a fost silit să ' părăsească tronul și țara, la 1462, Turcii instalară în scaunul domnesc pe fratele lui Țepeș, Radu cel Fruliios, dar acest act fu numai de formă, deL.?rece locuitorii țării nu se vedeau pe nicăiri, căci ei se ascunseră în văile nunților. Intr’adevăr, Bailul scrie că «Mohamed a lăsat pela hotarele țării pe fratele lui Dracul cu câteva cete de Turci, pentruca să ispitească pe Munteni, ca să lase pe Dracul (adecă pe Țepeș) și să vie la cestălalt (N. lorga). «In această situațiune, destul de critică pentru țară, Țepeș scrise o scrisoare de scuză din Rucăr: «Azi plec în țara mea cu oastea» — ceeace se potrivește cu prezența sa la pasul de trecere, adecă la Bran. — Vlad Țepeș se ducea cu oaste ungurească să-și redobândească tronul, dar el știa bine că numai cu atât ajutor nu poate să se susțină, de aceea serie sultanului să-l ierte, făgăduindu-i că-1 va călăuzi în Ardeal, ca odinioară ; Vlad Dracul pe Murad. Dacă această scrisoare ar fi ajuns la destinație, Țepeș ar fi reușit să domnească în liniște, dar fratele său îl pândiă și Sașii, deasemenea, i-au stat împotrivă, căci ei erau în legătură cu noul domn. Scrisoarea a fost prinsă și dată regelui, care puse mâna pe Vlad și-l trimise la Buda să se pocăiască. (Studii și documente, III. N. lorga). Prefață, pag. XXX—XXXIII). După moartea lui Neagoe, urmă o luptă pentru ocuparea tronului, boierii fiind împărțiți, unii pentru Teodosie, alții pentru Radul dela Afumați. Zapolya vine în persoană să ajute pe Radul și se dete lupta dela Bran, lângă Rucăr (1521) \ Câte uneltiri și planuri ascunse nu se puneau la cale și câtă cores- pondență comercială și politică nu circulă prin trecățoarea Branului, ca ----------------- «•••■ ' ¹ St. Nicolaescu, Documente Slavo-Române. București, 405 una ce eră în apropierea Capitalelor Țării Românești, Curtea de Argeș și Târgoviștea. — Pe vremea lui Mihaiu Viteazul, oștirea lui Sigismund Bâthory , a trecut prin Bran, ca să dea ajutorul promis lui Mihaiu, 1595; dease- menea, comisarii împărătești din Ardeal sunt primiți, prin părțile acestea, de o solie, trimisă din Târgoviște de Domn, și dupăce se întâlnesc toți reprezentanții celor două puteri, fac mai întâi o pârtie pe piatra Craiului și apoi se îndreptează spre Capitala Țării Românești, unde pun bazele tractatului încheiat între Rudolf și Mihaiu. Am putea înșiră încă multe exemple din Relațiile Țării Românești cu Brașovul și Ungaria, care interesează și istoricul Branului, dar nefiind locul acî, ne mărginim a aminti numai că în chrisoavele slavone publicate de d. I. Bogdan, și în cele publicate de d-1 St. Nicolaescu găsim, pe lângă numele de Turciu și pe acela de Bran (gₚAii și țipau’), cu acelaș înțeles topogragic. — Deși Bran apare în documente mai târziu, totuș poate să fie mai vechiu decât Turciu, căci Bran, fiind o vorbă slavonă — însem- nează loc întărit și poartă, unul din cele 10 cătune brănene se numește •.........v până astăzi Poartă, originea ei n’ar putea trece peste secolul X-lea, timpul stăpânirii bulgare. — Și dacă numirea de Bran este explicată prin pozi- țiunea locului, cum s’ar putea lămuri originea numelui Turciu? Dela Turcii de astăzi nu se poate derivă, fiindcă ei n’au năvălit prin părțile noastre înainte de 1391, pe când există dejă castrum Terch, Torz sau Turz. Știm, însă, că și Ungurii și Cumanii, ca și celelalte neamuri de viță mongolă, erau numiți Turci de cronicarii bizantini. — Geiza, în calitate de principe al Ardealului — căci înainte de a fi rege fusese principe — primi la anul 1073, dela împăratul bizantin coroana grecească cu inscripția, ApâZ/;c Tvp/t'ag’, ceeace ne dovedește că și Ungurii erau numiți Turci; prin ur- mare și țara stăpânită de ei se numiă Turcia. Trecătoarea Branului, fiind cea mai importantă în spre Ungaria și Transilvania, a putut prea bine să primiască numele de Turciu, adecă cetatea dinspre Turci. In documentele slavone s’a păstrat numirea aceasta în întregime, pe când în cele latinești a suferit multe metamorfoze. După aceste conjecturi, poate cam îndrăznețe, să vedem ce ne arată topografia și toponimia de astăzi. Apa care scaldă poalele castelului și care sparge și despică muntele în două, Măgura și dealul Cetății, deschi- zând astfel o poartă sau o trecătoare, păstrează și astăzi numele de Turca. Acest nume nu se dă apei pe o mare distanță, ci numai dela împreunarea Moeciului cu Șimonul și până la- vărsarea rîului în Bârsa. Propriu zis numai teritorul dealungul Turcului e Torzburgul, dar cu timpul acest nume s’a aplicat ca nume colectiv — oficial pentru toate cătunele din Bran. — în urma unei explicațiuni date de d. profesor Lacea, care mi-a atras binevoitoarea atențiune asupra unei inscripțiuni ce se găsește la ¹ La «Ierarhia Românilor din Ardeal și Ungaria» de mai mulți ortodocși, retipărire din «Telegraful Român», Sibiiu, 1905. 406 biserica din Moeciul-de-jos în care se cetește lămurit că s’a ridicat acest lăcaș sfânt «mai însus de Bran», făcându-se, deci, o deosebire vădită între comuna respectivă și centrul Bran, am ajuns la convingerea că și numele Bran are acelaș înțeles topografic, ca și Turciu, Terch și Torzburg. De altminteri, locuitorii tuturor comunelor brănene, când se duc la târg, la notar, sau Ia prăvăliile din centru, spun că merg la Bran, înțelegând lo- calitatea dimprejurul castelului. în rezumat, așadar, vedem că este un castrum Terch sau Torz și mai târziu Torzburg și Torcsvăr în documentele latine-catolice și un Turciu și Bran în chrisoavele slavone-ortodoxe, și să nu se uite că și Românii din Transilvania, spre deosebire de ceilalți conlocuitori, ortodocși fiind, între- buințau ca limbă oficială, în biserică și în acte, limba slavonă. Se explică, deci, pentruce scriitorii din țară cunoșteau și întrebuințau numele de Bran, pe când cei din Ungaria, sau nu cunoșteau acest nume, sau nu voiau să știe de el, dupăcum fac și astăzi. în urma acestor explicațiuni, să ne întoarcem la istoricul domeniului Branului, care hipotecat fiind orașului Brașov, pejrirtr, suma de 6300 fl., rămâne în condițiunile amintite mai sus, până la .1615. La data această, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen voind să reguleze fiscalitățile (pura fiscalitas), a obligat pe Brașoveni să-i prezinte titlurile lor de pose- siune; și după mai multe discuțiuni, de ani de zile, le-a mai dat un termin de două luni să producă actele necesare (1625). Brașovenii înaintară can- celariei hârtiile lor, dar prințul n’a fost mulțumit cu documentele aduse, ci a trimis pe cei cari erau însărcinați cu această misiune să mai caute și alte documente. Trimișii se înapoiară și dupăce se mai găsiră și alte documente se duse judecătorul cu ele la Făgăraș, unde eră Gabriel Bethlen. în cele din urmă, el se înduplecă să cază cu Brașovenii la învoială, ce- dând domeniul Torzburgului cu toate veniturile regale (regalia), în urmă- toarele condițiuni: 1. Ei să întrețină în castel un castelan, care să fie de națiune ungur și să presteze jurământ, după o anumită formulă, princi- pelui și urmașilor săi, țării și cetății Brașov. 2. Să-i fie permis principelui dupăcum va cere timpul și împrejurările, să ție o garnizoană. 3. Brașo- venii să mărească și întărească castelul, dupăcum le permite pozițiunea și după indicațiunile principelui. 4. Afară de drumul regelui (probabil șo- seaua) și afară de poteca numită Paraho? (poate părău), toate căile și po- tecile de lângă castel să fie închise și nepracticabile, încât nimenea să nu poată merge pe ele. 5. Brașovenii să încorporeze la castelul din Făgăraș pentru totdeauna și irevocabil, toate proprietățile lor din Porrou (Părău), Gritt (Grid), Perșani, Holbav, Șercaia și Țânțari și în fine 6. Să dăruească principelui datoria de 15,000 floreni, pe care aveau să o ia dela fostul pa- latin Sigmund Forgach de Ghymes. Această stare de lucruri continuă până .la 1651, când principele G. Răkoczi încheiă un contract cu Brașo- venii, care mai târziu, la 1653, este aprobat și de dieta Transilvaniei. Pe baza acestui contract cetatea Brașovului cumpără pe vecie, domeniul Torz- ¹ Inscripția e din timpul Măriei Thereziei și ne arată că biserica s’a ridicat între 1759 și 1761. Comuna Moeciul de jos se numea atunci Ltingocești. 407. burgului, cu toate comunele ce-i aparțineau, și adecă: pământ arabil și nearabil, livezi, pășuni, fânațe, păduri, dumbrăvi, munți, văi, podgorii, râuri, pescuit, mori și tot ce s’ar mai ținea de ele. Brașovenii se obligară a mai da 11,000 fl. pe lângă sumele date mai nainte; în total se ridică la cifra de 50,000 fl. De aci încolo, Brașovul — înțelegând numai pre Sașii din Brașov — se silește a-și păstră ca proprietate indiscutabilă domeniul Branului cu toate drepturile și privilegiile feudale din veacul de mijloc, dupăcum au procecfafși ceilalți mari proprietari (nobili), din țările coroanei ungurești. Principiul, dela care plecau marii proprietari, eră, că cine are pământul, este și proprietarul indivizilor cari îl locuesc^Tprin urmare aceștia trebuiau să se supună la toate angaralele impuse de stăpânul lor. Legăturile me- dievale continuă și în timpurile nouă, și Sașii din Brașov se fac luntre și punte, pentru păstrarea stăpânirii lor asupra supușilQi⁴. Vine însă și o pe- rioadă cam critică pentru ei, în timpul Măriei Theresiei și fiiului său losif II, când au fost multe procese fiscale, dar ei au trecut cu bine și peste aceasta, obținând un decret favorabil din cancelaria curții, care se ocu- pase și de domeniul Branului. în anul 1761, s’a decretat conscripția urba- rială (Urbarial konskription) și Tnl780 Urbarium pe baza cărora s’au regulat raporturile între proprietari și supuși; prin urmare s’au întocmit și raporturile dintre locuitorii comunelor domeniale și Brașov. Jurisdic- țiunea o exercită, în Torzburg, ca caput bonorum, castelanul, în prima in- stanță și dela el se puteă face apel la judecătoria din Brașov, pe când în cele 7 comune eră un provizor (ispân), iar în Krizba și Apăcza un al doilea.) Pe întreg cuprinsul domeniului, proprietarul afară de livezi, ogoare, și mtjhți mai posedă și regaliile (dreptul de cârciumă, moară și piuă). în ceeace privește serviciile și taxele supușilor, considerați de orașul Brașov ca iobagi — s’au decretat următoarele: proprietarul primea taxa colibelor (așa se numeau casele și locuitorii colibași) 1 fl. de fiecare locuitor și vă- duvele 50 den., pentru nuntă 1 fl., pentru moșteniri (răscumpărarea pămân- tului) după valoarea lor, zeciuiala mieilor (din 20, maximum 40 oi, cari iernau pe hotarul Branului 50 den) și dela fiecare turmă 60 den., zeciu- iala albinelor, veniturile dela viței (în luna Maiu castelanul numără vițeii), pentru fiecare vițel se plătiă r/₂ seitel de unt, care prețuiă 36 den, veni- turile dela cășerii (la licitație), taxele judecătorești, pentru folosința mun- telui (20 munți), fiecare în schimbul unei plăți de 1 fl. și 2 cași, se puteă folosi de munte. Dacă muriă usufructuarul, castelanul ridică partea aliquotă din munte, pe care o folosise cel mort, dacă eră, însă, moștenitor al unui usufructuar, care avusese un munte întreg, atunci urmașul trebuiă să răs- cumpere partea cu 12 fl., pe jumătate 6, pe care trebuiă s’o achite numai decât proprietarului. De bunăseamă, că supușii domeniului Branului erau lipsiți în mare parte de ogoare și livezi, aveau în schimb însă alte beneficii, cari îi făceau să fie cei mai bogați în principat (ut nullibi in principatu subditi illis ditiores 408 inveniantur). Ei posedau pășuni întîrise și ferbătorii de rachiu, erau aproape de Brașov; comerțul —cofttrabanda desigur erâ îri floare cu România, — fiind la graniță, — cu lemne-de tot felul la Brașov. Munții proprie- tății, ca și alte locuri, erau datori Brașovenii, ca proprietari, să le dea lo- cuitorilor de pe domeniu, cari erau preferiți străinilor. Proprietarului nu-i este permis de a lua coloniilor, fără voia lor, bunurile mișcătoare sau in- strumentele și de a-i opri dela vre-un soiu de comerț, de a le fixă prețu- rile diferitelor articole sau de a le impune dări noue în, sau afară de oraș. De aceea s’a și ridicat taxa pe căldarea de rachiu, și supușii nu sunt le- gați să se folosească de moara stăpânului. Dreptul de măcelărie rămâne al proprietarului, dar cu condiția ca acesta să nu stoarcă poporul, ci să aibă grijă să se vândă carnea cu un preț moderat în întreg principatul. In caz de nenorocire, când vitei unui supus i-se frânge un picior sau își scoate ochiul, să-i fie permis păgubașului a vinde carnea cu știrea pro- prietarului. Reprezentanța Brașovului își face un titlu de glorie din faptul că deși regulamentul urbarial din 1769 dispunea ca fiecare supus să fie obligata lucră proprietarului 4 zile pe săptămână cu mâna sau cu vite, totuș ma- gistratul din Brașov, ca căpetenie a proprietății, a redus această robotă la 2 zile, dela răsăritul până la apusul soarelui, iar când se făcea un tran- sport se socotiă și dusul și întorsul. La 1819 s’a făcut o nouă conscripție urbarială, după care s⁻au mai schimbat puțin tarifele cele vechi. Așă de pildă: în Branul propriu zis un colon plătiă pentru locuință, pe an 50 creițari; un colon (supus) ne- însurat cu locuință 25; o văduvă 25; un sărac (miserabil) 12'/₂; un străin (advena și vago) 50; pentru 1 oaie ce pășteă pe hotarul Branului 1, dela 20—40 oi 25; 40 — 60, 37*/ₛ; pentru o turmă ce iernă în România 30, pentru fiecare vițel 9; pentru fiecare car de fân de pe livezi 4; pentru folosința muntelui 1 fl. 40; pentru piuă, dârstă, firăstrău ce s’ar găsî în posesiunea unor supuși să se plătească pe an 8’20. — Afară de acestea, se mai plătiă zeciuială din tot felul de produse și fructe. — Apoi supușii din Bran mai erau obligați să cosească de clacă, să strângă fânul, să-1 facăj claie, să repare grădina domenială, să țină în bună'stare albia apei pentru mori și pe fiecare săptămână să se facă din partea locuitorilor un tran- sport dela Brașov pentru previziunea castelanului și a funcționarilor ca- stelului. Ne apropiem de 1848, când începe să sufle, în toate părțile, vântul revoluțiunii cu ideile de libertate, egalitate și fraternitate. Lanțurile de iobăgie trebuiau să fie sfărâmate cu desăvârșire, și nedreptățile medievale îndepărtate pentru totdeauna. De astădată, numai pot izbuti argumentele și insinuările Brașovenilor, fără o sdruncinare simțitoare a avantajelor lor. Dacă-rfau cedat în toate, au fost siliți cu toate acestea, să renunțe, cel puțin la jumătate din vechile lor beneficii. Se înțelege că oarecare pru- dență nu le-a lipsit Sașilor din Brașov, și când au văzut că pot să piardă 409 totul, s’au grăbit să salveze cel puțin o parte. Ei au declarat, chiar înainte de 1848, marele complex de păduri, de 43,315 iugere și 918 stânjeni, ca pădure urbarială și a căutat să se împace, pe cale de învoială, cu locuitorii comunelor, ce formau odinioară domeniul Branului. Unele s’au și învoit, pe când altele nu, și astfel s’au început procesele urbariale. Cele ce s’au împăcat, pe temeiul hotărîrii dată de tribunalul superior urbarial al Tran- silvaniei, din anul 1859 sunt: Branul, Krizba și Apâcza, pe când celelalte 7 au intentat proces comunei Brașov. împăciuirea cu comuna colectivă. Torzburg în calitate de caput bonorum a celor 10 comune mai mici s’a făcut la 8 Iunie 1860. Suprafața celor 29 păduri: Zănoaga, Clincea, Cio- botea, Pântece, Noaghia, Șimon, Predușu, Vlădoiu, Gaura, Guțan, Pleatzu, Secătura, Moeciul de jos, Moeciul de sus, Grehotiș, Bucșa, Bărbuleț, Lacu, Jigăra, Stănicioiu, Clăbucet, Lupșoru, Fundata (Valea Grădiștei), Șirnea, Pleașa, Coja și Petre, Peștera și Măgura, este de 13078 iugere și 100 de stângeni. Pășuni sunt numai pe teritorul Porții și Șimonului, în Valea Grajdului, și mai e puțină luncă la poalele Măgurii. Din această sumă de iugere, comunele au luat 7 iar Brașovul 6 din 13 părți, și pentru această mică diferință Brănenii au plătit 15,000 fiorini. Cele 10 comune (cătune) brănene formau numai o comună politică, până la 1848, fiind condusă de castelanul Branului, având fiecare câte un pârgar. Dela această dată încoace, s’au format două comune politice, Branul de sus și Branul de jos, cu câte un primar, și câte un vice-primar de fiecare comună, aleși de săteni, stând sub jurisdicțiunea Brașovului până la 1863, când Branul fii încorporat la districtul Făgărașului. - «-ZZ? La 1885, cele 10 cătune s’au constituit în 10 comune politice, fiecare cu primarul său, dar numai cu notari, unul peste 7 comune ale Branului de sus, și altul peste 3 ale Branului de jos. In chipul acesta, s’a împărțit și averea comună, luând fiecare partea sa și lăsând o parte neîmpărțită, cum e izlazul, târgul și pădurea din centru. Această avere comună e administrată de un comitet central. Ce s’a întâmplat cu comunele, care nu s’au împăcat cu Brașovul? în anul 1871, s’a făcut o nouă lege, pentru lămurirea relațiunilor urbariale din 1848. Articolul 82 al acestei legi arată că pentru regularea teritoriilor dela Tălmaciu — Săliște și Torzburg se va elabora un nou proiect de lege. Din aceasta vedem că, pentru pământurile dela graniță, unde sunt mai cu seamă Români, s’au găsit multe dificultăți juridice, care au reclamat deslușiri nouă; de aceea ministerul de justiție a proiectat o nouă lege, care, însă, nu s’a făcut, încă și această stare de turbureală a adus după sine multe procese între părți. Advocatul comunelor Bâcsfalu, Csernâtfalu, Piirkeretz, Tatrang, Tilrkos și Zaizon, dela început s’a pus pe tema că Brașovul, din vechime, a adus pe liberii locuitori ai acestor comune într’un fel de supunere, luându-le pășunile și pădurile și răpindu-le regaliile, deși ei, adică locuitorii, fuseră singurii stăpâni ai acestor bunuri. Presa ungurească îndată s’a făcut ecoul acestei propagande, și tot așa uniunea advocaților 29 410 din Cluj luă apărarea acestei cauze. Argumentele susținătorilor acestor comune erau următoarele: Teritorul regesc (fundus regius) exclude, prin natura lui, orice clasă de supuși; Torzburg și satele ce-i aparțin cu liberii lor locuitori, făcând parte din această categorie de teritorii, după lege nu pot fi decât libere. Sau, fundus regius neavând nobilime, nu poate fi pe el nici marea proprietate, nici supuși. — La aceste argumente reprezen- tanța răspunde mai întâi cu zeflemele: Strămoșii supușilor de pe dome- niul Torzburgului au putut să fie oameni liberi, numai când Adam săpă și Eva torcea; când prin urmare, nu eră nici un nobil. Apoi, caută să dovedească că despre o comparațiune a locuitorilor de pe domeniul Bra- nului cu Sașii teritorului regesc nu poate fi vorba și că astfel de lucru nu rezultă din actele și documentele istorice, care arată că Brașovul și a câștigat proprietățile sau prin meritele și sângele vărsat pe câmpul de războiu, sau le-a cumpărat cu bani gata, cum a fost cu castelul și dome- niul Branului, care, la început a fost numai hypotecat, mai pe urmă, hypoteca a fost transformată într’o vânzare. Istoria economică și socială a Branului. Deși până acum n’am vorbit decât despre Torzburgul catolic-oficial, găsit în documente, care-1 amintesc foarte des, fiindcă erâ pus în slujba propagandei catolice, în serviciul regilor Ungariei și voevozilor Transil- vaniei, precum și spre folosul Sașilor din Brașov, totuș, v’ați putut face o idee ori-cât de slabă, și despre Branul neoficial — dar real —, despre Branul ortodox, care e tăcut de izvoarele scrise, dar despre care ne vorbesc alte împrejurări, mulțumită cărora s’a desvoltat aci un mănunchiu de oameni, destul de bine pregătiți în lupta pentru traiu./Imprăștiați la poalele Buce- cilor și Pietrii Craiului, Brănenii au dus vieață de ciobani, călcând cu plă- cere potecile, cărărușile, plaiurile și hățașurile munților și fugind de șoselele prăfuite ale câmpiilor ce nu-i atrăgeau de loc. Văzându-și de necazurile lor, trăind în pace și liniște, în mijlocul turmelor de oi, cirezilor de vaci și hergheliilor de cai, ei nu voiau să știe de dușmăniile și luptele celor dela șes, mai cu seamă că nu se temeau de jafurile și răsbunările bar- barilor cutropitori, cari n’aveau pentruce să viziteze pe ciobani, locuitorii munților. Așă fiind, se poate lesne explica pentruce nu se ocupă de ei secretarii papilor, notarii regilor și ai orașului Brașov, cari mai bucuros se interesează de țigani decât de Valachi. Cel mult, dacă le cunoaște viața frații lor de peste graniță, de cari-i desparte o vamă, pe care o neglijau adeseori, căci mărfurile Brașovului garnisiau rafturile prăvăliilor din Câmpu- lung, Curtea de Argeș și Târgoviște, fără prea multe declarații la oficiul vamal; iar, la întoarcere, făceau acelaș lucru, aducând mărfuri vii, adevă- rate marha, spre a ieftini traiul bieților locuitori din Țara Bârsii. A cunoaște vieața ciobanilor, cari niciodată n’au voit să știe de hotare — probă despre aceasta este și faptul că limba românească a trebuit să împrumute cuvintele Hotar și Oraniza — însemnează a-ți da seamă de 411 traiul Românului, căci un timp îndelungat el nu s’a putut dedă agricul- turii, ce este o ocupațiune foarte expusă, când nu e liniște în țară.— Dacă am voî să urmărim istoricește traiul ciobanilor în părțile muntoase ale vechei Dacii, apoi trebue să recunoaștem că păstorul a întrebuințat totdeauna, o țară întinsă și fără hotare, ceeace se observă, desigur; și la Daci. Transilvania, fiind aproape singura locuință a Dacilor (N. lorga, Geschichte des rum. Valchs pag. 23), căci ei erau ca și asediați în țara muntoasă a Transilvaniei, putem să ne închipuim că ei își făceau veacul pe culmea Carpaților; p’aici aveau strâmtele lor poteci de păstori, pe care le apărau prin întărituri primitive, și numai când norocul le surîdeâ, se coboriau să-și desfăteze viața și prin văile cele largi ale șesurilor. întreaga populațiune dacă n’aveă mai mult, dupăcum susține d-1 lorga, decât ceva peste 100,000 suflete, într’o țară așa de întinsă. Și în timpul dominațiunii și administrațiunii romane și după retragerea ei din Dacia, păstorii își vor fi continuat traiul lor prin munți, nevoind să știe de dispozițiunile guver- nului central și de năvălirile barbarilor. Numai în modul acesta au înfruntat ei cu bărbăție valurile furtunoase ale năvălirilor. Munții noștri Carpați, cu văile și piscurile cele mai fru- moase și bogate în pășuni, n’au putut fi lăsați în părăsire niciodată, ci au fost totdeauna păscuți de turmele străbunilor noștri, ba au atras și pe Slavi, cari trăind la un loc cu Românii au botezat multe văi, dealuri și sate, și încetul cu încetul, dispărând o parte din nomenclatura românească a rămas cea slavonă. Exemple de acestea sunt destule aici, începând chiar cu Branul, continuând cu Sohodolul, Moeciul, Șirnea etc. Păstorii noștri, mânând turmele lor, vara la munte și iarna la baltă sau la miazăzi de Dunăre, în Dobrogea (țara turcească), pe întinderi foarte mari, n’au trăit tocmai rău, în timpul stăpânirii turcești, care, în schimbul unor bacșișuri le acordau multe hatâruri; prin urmare ciobanii se împă- cau lesne cu stăpânirea turcească. Curios de tot e chiar termenul cioban, care, deși desemnează ocupațiunea principală a românului, nu e de origine latină, ci turcească: și apoi și mai curios e faptul că Românii Macedo- neni întrebuințează cuvântul romanic păcurar, (picurar) în loc de turcescul cioban, care vorbă la ei ar fi avut o explicațiune mai ușoară. Nefiind strânși de dispozițiunile severe ale legilor, care uneori, sub cuvântul că tind să introducă ordinea, omoară o întreagă viață a unui neam, ciobanii brăneni duceau o viață păstorească foarte largă, călcând cu vitele lor 3 hotare de țară: ungurească românească și turcească. La încheierea tractatelor dintre Austriaci și Turci, nu se puneâ nici o piedică târlașilor» cari își desfăceau produsele lor acolo, unde li se oferiă un preț mai bun. Dela Maiu până la începutul lui Septemvrie erâ o mișcare și comunicație pe cărările și văile munților, ca și pe șosele. Odată însă cu începutul căderii frunzelor, atinse de bruma omorâtoare a toamnii, ciobanii își ridi- cau tărhatul și mânau oile în alte ținuturi mai prielnice, pentru timp de iarnă. 29 412 Această ocupațiune plăcută, dela o vreme încoace, a început să fie părăsită de Brăneni, nu de voia lor, ci siliți de măsuri administrative. Pu- nându-li-se fel de fel de greutăți, și din cauza măsurilor preventive pentru a împiedica o boală — de multeori presupusă și inventată — și uneori și din partea guvernului român, care fără să aibă intențiuni rele a cedat unor presiuni, târlașii se împuținau mereu, pânăce numărul lor s’a redus aproape cu totul, mai cu seamă decând ei sunt stăpânii unor oi împământenite, fără să fie ei înșiși împământeniți în Țara Românească. Granița și vama sunt închise aproape cu totul, spre a se deschide, însă, pe altă cale. Cen- trul de atracțiune pentru Brăneni numai este Câmpulung, căci pentru ei numai el eră oraș — mă duc la oraș, însemnează mă duc la Câmpulung — ci Brașovul, al cărui caracter poliglot, cu tendințe exclusiviste, nu le con- vine de loc. Când au văzut că traiul lor se îngreuiază. începură să se adapteze unei altfel de vieți. Din locurile lor, lăsate odinioară numai pentru pășune, făcură ogoare; țelinele fură spintecate de ferul plugului și de sapă și fărâ- mate de grapă, și astfel se deteră unei ocupațiuni pe jumătate agricolă. Neavând, însă, țarini destul de largi, trecură în Țară să lucreze pe unde vor putea. Dar, cu greu, niște ciobani, crescuți în mirosul florilor și ozonului exhalat de pădurile de brazi, puteau să sufere arșița soarelui. Lucrau cât lucrau și de grabă se întorceau la răcoarea muntelui, iar cei cari îndrăs- niau să rămână acolo, în curând se prăpădiau ; numai a doua generație se acomoda mediului. Găsindu-se în mare strâmtoare, Brănenii isteți și harnici aflară un alt mijloc de traiu. învățând dela Italieni meșteșugul de a tăia sistematic pădurile, îmbrățișară cu plăcere această ocupațiune, ce-i face să lucreze tot la umbra copacului, la răcoarea muntelui și la mur- murul apelor. Muncește din greu brăneanul, aruncând toporul cu putere spre a despică dintr’odată bradul, dar are cel puțin mulțămirea că nu-1 dogorăște fierbințeala soarelui. Cei cari nu pot să îndure această sleire de forțe ale brațelor, mai găsesc și alte mijloace de traiu, mai ușoare și mai expeditive, dar cam primejdioase. lată ce-ați fost și ce sunteți. Ingăduiți-mi, Vă rog, să Vă spun ce trebue să fiți. Trecutul e pildă pentru viitor. Ați văzut că în vieața și ocupațiunea Brănenilor s’a petrecut o pre- facere simțitoare; din oieri ei au devenit, parte plugari, parte tăietori de pădure și puțini crescători de vite mari. Au trecut timpurile de odinioară, când se spunea că în cutare sat se găsesc ațâți stăpâni de târlă, adevărată bogăție pentru împrejurările d’atunci. Sbieratul oilor și sunetul tălăngilor dela plecători, dela sterpe și cârlani, amestecat cu lătratul veghetor al câ- nilor, formau pentru ciobani armonia cea mai plăcută, mai ales când nu lipsea nici cântecul dornic din fluerul tocit de suflarea artistului modest. Sbieguitul sburdalnic al meilor, cari se răsfățau pe padinile înverzite și 413 împodobite cu cele mai frumoase flori de gol și de colț, desfătau sufle- tele ciobanilor, fiind numai puțin veseli și îndestuliți decât plugarii, când își văd holdele că joacă la adierea vântului de primăvară. Să vă mai în- demn, iubiți Brăneni, a vă întoarce la vieața plăcută din trecut, nu îndrăz- nesc, fiindcă nu se poate. Ați fost destul de statornici în traiul vostru păstoresc, dar când obstacolele puse și impuse v’au ruinat, ați știut să vă adaptați împrejurărilor și să vă creați alte mijloace de traiu. Cu aceeaș vrednicie și muncă cinstită să continuați a trăi și pe viitor. Vedeți cum satele încep a se întinde spre câmpie și a se ridică case pe locurile ce altădată erau în mâni vitrige și străine. Să vă acomodați, să fiți ambițioși și să nu lăsați a pătrunde în mijlocul vostru cei străini de neam, spre a nu slăbi cetățuia națională. Stăpâniți un complex de păduri întregi, pe care e bine să le cruțați și să le exploatați cu economie. Să fiți pregătiți, ca la momentul oportun să vi-le măriți, și poate că o lege să vă dea mai mult decât o învoială. Când moșioara vi-se pare prea mică și îngustă, să cân- tați a vă lărgi în hotară străine, după cum ați și făcut. Dar, când veți vedea că cu ocupațiunile de astăzi nu mai merge, e bine să vă dedați și la înde- letniciri de meserii, care până acum cu greu au pironit pe Brăneanul de- prins la aier liber, deși istovit de o muncă mai sdrobitoare. Păstrați-vă portul și limba. Mica industrie de casă e cu mult mai trainică și mai fru- moasă decât cea din fabrică și atelier. Obiectele expuse în fața Dvoastră nu vă sunt mai plăcute decât celece sunt atârnate în șatra meșterului străin ? Puteți să învățați la școală și limbi străine, dar să nu schimonosiți frumoasa limbă românească d’acasă, căci ce respicat și pe înțeles vorbiți, cum nu se vorbește în altă parte a Transilvaniei. Feriți-vă de vorbe scâlciate și de împreunări întortochiate de cuvinte. Și chiar când cărtu- rarii greșesc, să nu vă luați după ei, iar dacă pătura conducătoare veți simți că se lasă a fi ademenită de făgădueli seducătoare, vă sfătuesc s’o compătimiți și s’o părăsiți, știind că cei cari rezistă mai bine sunt cei din stratul de jos, întăriți în credințele și convingerile lor. Cuvioșilor părinți! Numai dacă veți stărui, cu răbdare de adevărați părinți, în câștigarea sufletelor ce păstoriți, veți izbuti să îndreptați pati- mile și fărădelegile puțin credincioșilor; povețele blânde ale Sfințiilor Voastre pot aveâ mai multă putere morală decât legile și pedepsele dic- tate de orice judecată lumească. Intindeți mâna, cu bunăvoință, spre a mulțumi parohienilor, când vă întâmpină cu strămoșescul Părinte. Ce dulceață și ce farmec are această vorbă de mare cuprins și atât de evocă- toare! Își pierde toată tăria și mângâierea sufletească noua împerechere de cuvinte, ce tinde a se populariza, de «Domnule Părinte^, căci un bun părinte are tot dreptul să se supere când fiii săi îl domnesc. A fost, mi se pare o traducere greșită a expresiunii Herr Pfarrer, care, cuvânt de cuvânt însemnează Domnule paroh. Domnilor învățători 1 Îndreptați pe elevii D-voastră și nu le mai per- miteți să spună, dar să evitați și D-voastră de a spune, că merg pe clasa 414 a treia, par’că ar merge pe vârful șurii; sau că capătă două dărabe de pită și cinci pițule; ori un zlot la săptămână și 20 de cruceri la zi. E bine să le socotiți greșelile ce fac, cu dreaptă măsură, dar să nu le am- putați cu asprime, căci de vor fi prea simțitori se îmbolnăvesc, fără să se lase a deveni morboși, nici în ruptul capului; și în cazul acesta, vor aveă de lucru cu apoteca, deșî farmacia le stă în cale. Când morbul vorbelor prea latinești ne amenință cu contagiunea, să nu băgați cerere de răcurare la fizicul comitatului, când puteți prea bine să vă mulțumiți și cu o înain- tare de petiție, spre a face apel la medicul primar al județului, ceeace vi se și cuvine, dar nu vi se competă. Nici chiar cu absoluții de teologie să nu fiți, absolut de loc, îngăduitori, și când îi prindeți că umblă pe tren, arătați-le pe necărturari, cari se suie în tren, spre a călători până la Brașov, unde sosesc la unsprezece fără un sfert, dar nu ca ei, la 3 patrare la unsprezece. Câte pilde de acestea n’am puteă examina împreună, dacă timpul ne-ar îngădui. Incheiu, rugându-vă să nu vă supărați că am îndrăznit să vă atrag atenția asupra greșelilor, făcute poate și de mine altădată. Am crezut că e mai bine să vi-le spun eu, decât să le ridiculizeze alții. Să nu fim îndă- rătnici și să nu uităm că modelul limbii noastre trebuie căutat în Capi- tala regatului român. ASPERITĂȚI SINTACTICE. (Sfârșit). B) Asperități faptice ocazionale și uzuale, a) Mai întâi ne vom ocupă aici cu anumite asperități, cari sunt rezultatul simțului de economie al limbii și pe cari le numim ocazionale, fiindcă de obiceiu se ivesc numai întâmplător, dar uneori în urma desei întrebuințări se întâmplă de ajung uzuale. Simțul de economie sau avariția limbii se manifestă mai întâi în îndestulirea cu puține vorbe, mulțămirea cu aceea vorbire eliptică în care un singur simbol ne face serviciul mai multora și care este cu- noscută sub numele de o'xîgw])'trtx6a). «Se zice că odinioară acelu To- xaris, om din popor din țeara Scyților, dar însă fruntaș cu patru boi... a venitu în Athena ca să iea cunoștință despre cultura Elenilor...» (Al. Odobescu, Istoria arheologiei, p. 136), ș. a. în sfârșit afară de celea tractate mai aflăm o mulțime de alte aspe- rități sporadice, pe cari nu le putem înșiră la nici una din grupele de mai sus. Așa sunt anacolutii ca: «Cazacii», măcar că alte oști streine, după ce s’au răsipitu lucrul și gătirea Craiului, cineși în țările sale se în- torsese, iar el tot păzea treaba lor...» (Miron Costin),' unde unui cu- vânt i-se coordinează prin o conjuncțiune adversativă propozițiunea în care acela ar trebui să fie subiect, ori «... și în locul lui s’au sfințită pre Anastasie, omu destoinicii a primire slujba păstoriei sale, carele, 14 14 ani mai apoi, au fostu și Mitropolitu» (Grigore Ureche),² unde — dacă nu cumva avem de lucru cu vre-o eroare de tipar, «s’au» pentru «l-au» — după o formă reflexivă cuvântul care ar trebui să fie subiectul acesteia ajunge obiect; propozițiuni ca: «Ci adese se tâmplă, cela ce va să-și în- toarcă bătaia, de două ori îl bat...» (Gr. Ureche),³ unde lipsește con- juncțiunea, ori împreunări de cuvinte: ca: «amu îl pusese în proașcă să-l omoare» (Miron Costin),⁴ unde un cuvânt care exprimă prezentul se leagă cu altul care exprimă trecutul; versuri ca: «Cât fu vara de văroasă Și iarna de degeroasă Nu pusăi picior la coasă Cătai umbrelor de deasă Șî mîndrelor de frumoasă». (Oralul nostru, I. p. 70); relațiuni ca: «ațâți galbeni, cari» (P. Ispirescu o. c. I. p. 438, Fata cu pieze rele)', asperități de analogie: «nu vă poate desface nimeni făcutul de cât mine (în loc de «eu») (P. Ispirescu, o. c. I. p. 475, Lipitura casei); asperități de anticipație, zeugma, etc. * ♦ Cu acestea am puteă sfârși această încercare de clasificare psiholo- gică — gramaticală a asperităților sintactice, la care ar trebui numai să adaugem, că astăzi se consideră de solecismi acelea dintre ele, cari sunt în mod învederat greșele contra regulelor gramaticale respective sintactice, și de anacolutii acelea, unde sfârșitul propozițiuni! nu corespunde con- strucțiunii alese la început, unde propozițiunea nu e făcută și nu se sfâr- șește cum am aștepta dela început. Noi le-am numit aici cu un singur nume, «asperități sintactice», și ne-am luat voie să ne ocupăm cu ele și să încercăm a-le împărți urmând pilda lui Cantemir, care zice că «cu strâmbătate, încă și cu păcat va fi de lucrurile noastre, decila înainte, mai mult streinii, decât ai noștri să știe»⁵. Lingviștii și comentatorii străini din ¹ K A. Ureche, o. c. I. p. 569. ² Al. Kogălniceanu, o. c. p. 210. “ M. Kogălniceanu, o. c. 1. p. 157. ⁴ V. A. Ureche, o. c. I. p. 571. f Gr. G. Tocilescu, o. c. p. 180. 432 timpurile mai nouă, cari ce e drept, ne-au dat multe explicări prețioase pentru singuratice anacolutii ori altfel de asperități întâlnite la deosebiți scriitori clasici până acum încă nu au încercat să le facă o împărțire mai bună decât a lui Donatus. Ce ne privește pe noi Românii în special, cu durere trebue să constatăm, că stăm și mai rău în această privință. Afară de dl Phillipide care ne dă deslușiri pentru o bună parte din asperitățile sintactice subt titlul «discordanța între membrele psihologice și cele gra- maticale ale propoziției»,¹ ilustrând cele spuse cu exemple din literatura veche și nouă românească, nu s’a ocupat nimeni cu ele nici cât de puțin, cu toate că, după cum am putut vedea, studiul lor este foarte folositor din două puncte de vedere; ne ajută întâi, să explicăm cu ușurință pârtii din texte vechi, a căror explicare altcum ne-ar fi cu neputință, iar a doua oară, să cunoaștem felul de gândire, sufletul scriitorilor, și prin ei al po- poarelor din cari fac ei parte, în stilul lor. Am amintit (1. B, a, ,r ptaq mm xal ea ulav fiovkip' rv/ovnar re xal pi] xăroQfrthaaaar Tarat. Comentatorii n’au putut explica până acum îndeajuns acest loc. Poppo-Stahl face o conjectură și-și închipue propo- zițiunea așa: //c fiiăg irigi xal eg piav rvyovaav re xal pi] xa- roQfriiioaaav Tarat (scil. [■lovlt-vaaofrat), în traducere latinească: «de qua una în unum quoque consilium sive feliciter sive perperam eaptum (deli- berare) licebit». La Classen-Steup aflăm următoarea observare: «Die Er- klărung des Schol. nok’Kaxtg rrpo ocpfral.puiv lăfiere ort mol rtaroiSoq r; axiiptg ptaq ovarjg, moi ijq ev pia flotă./] p xaropfruaere /, aipaki]Oeafre giebt zwar gewiss den beabsichtigten Sinn des unzweifelhaft irgenwie ver- schiebenen Satzes, den ich wederdurch eine Reihe anderer (vgl. Rauchenstein Phild. 36, 241, Schiitz a. a, O. S. 268, Bernardakis Jahrb. 23, 154) noch durch Stahl’s letzten Verbesserungsversuch (?;c ptăg moi mit der Be- merkung: intellege: ig mm xal eq viav flovlr.v... flovkevoaafrai, eq de effectu dictum est ut 7, 87, 1. 8, 1, 3. 86. 6. Cf. Horn 13,379 ?'cpiav flovkevaopev) fiir berichtigt halten kann. Wahrscheinlich ist vor oder nach Tarat etwas ausgefallen, worin der Gegensatz zwischen atâțeafrat und Stacțfr sipeafrat ausgedriickt war. Ehe aber die riechtige Ergănzung ge- funden ist, lăsst auch uber die Form des pron. rel. q’v nichts mit Sicher- heit vermuthen» iar Bohme-Widmann zice: ,'p — earat ist wahrscheinlich verfălscht. Konstr pv (flovkpv) moi p. (narpiSoq} xal eq piav (rrarp?) CS. flovkeveafrat Tarat fl. rvy. re xal pi} xar. Die zahlreichen Konjecturen helfen nicht». Oare aici nu avem de lucru cu un fenomen analog celor întâlnite la Thuk. I. 10, 3; II. 4, 5; 13, 5; 41, 4; 47, 4; 72, 1; 74, 3; III. 22, 3; IV, 69, 2; V, 2, 4,; VI, 10, 2, VII, 4, 4, 81, 4, etc., o trecere din propozițiune relativă în principală, dar împreunată cu schimb de subiect, care încă e des le Thukydides (v. 1, 2, 1 ; 20, 3; 43, 1; 118, 2; 11, 44,3; 65, 2; III, 53, 1; IV, 96, 3; 133, 1, 127. 1; V, 116, 1; VI, 34, 2; 71, 2; VII, 25, 4; VIII, 44, 2; 74, 3, etc.)? Oare această propoziție nu trebue să ne-o închipuim așa: pv (scil. flovkrjv) ptăq tcIqi (scil. flovieveofre) xal (avri; scil. p rrarplq) eq piav flovl.pv rvyoîaâv re xal pi; xaropfrmaaaav earat? Oare ce ne spune scholiastul nu este identic cu: «care sfat îl țineți numai despre una și («aceea», adecă «patria») fericite ori nefericite», adecă existența aceleia (a patriei) atârnă dela o singură sfătuire sau hotărîre fericită ori nefericită? * Al. Philipide, Ist. I. rom.., I. Principii, p. 120 și urm., apoi p. 219. 433 Cicero (Part. or. 6, 18) zice: «ut in simplicibus verbis quod non est latinum — noi am zice «ce nu este românește» —, sic in conjunctis, quod non est consequens — înțelege solecismii — vituperandum est», — și are dreptate. Dar mai întâi trebue să cunoaștem ce este acel «quod non est consequens in conjunctis» sau ce sunt asperitățile sintactice, să știm între ce împrejurări pot să se ivească și când sunt justificate prin însuși felul de gândire al scriitorului ori al unui popor. Nici un scriitor român însă, fie vechiu ori nou, n’a fost studiat și din acest punct de vedere, deși calea ne-au arătat-o încă vechii Elini. Când gramaticii acestora au început cercetarea stilurilor indivizilor — lucru, care și la noi ar trebui să se facă barem acum, când trăim un timp de înflorire atât pe terenul literar cât și pe cel al studiilor de limbă — au fost izbiți de aceste asperități, mai ales dupăce aveau un simț foarte fin pentru tot ce e frumos și proporționat. Iată de ce toți aceia, cari s’au ocupat de pildă cu stilul lui Thukydides, Dionisios din Halikarnassos, care a scris /hol rov Gouxv^lSov XagaxTt’igov, Marke- llinos¹ ², Hermogenes", ș. a. pomenesc de acel rpa/i) rîj, dopoiiaș, de aceea avorijqd aQpovia caracteristică lui, pe care după cel dintâi trebue să o înțelegem în modul următor: «Caracterul asperității sintactice sau de con strucțiune este următorul: voește ca vorbele să se sprijinească sigur și să ieie poziții tari, ca fiecare cuvânt să se poată vedeâ scos fiind în re- lief, și particulele despărțite prin intervaluri de timp cari se! pot observa, să steie deoparte una de alta la distanțe demne de amintit; nu se sfâr- șește de loc de împrejurarea, că adeseori întrebuințează (între cuvinte) îm- preunări dure și cari nu se pot suferi, cum sunt la zidirea caselor ba- zele, cari n’au unghiuri drepte și necioplite ca să se potrivească, ale pie- trilor cari se pun laolaltă, dure oareșicum și nelucrate; de cele mai multe ori îi place să se întindă prin întrebuințare de vorbe mari și lungi; căci îi este neplăcută restrângerea la silabe scurte afară de cumva n’ar fi ne- voită. La vorbe așadară încearcă a săvârși de acestea și cu de acestea se îndeletnicește; iar între membrele (propozițiuni!) asemenea le cultivă și pe acestea și ritmul plin de demnitate și măreț, și nu voește să fie mem- brele nici egale, nici de aceeaș natură unele cu altele, nici silite, ci să curgă unele din altele, să fie mândre, strălucitoare și nesilite; și să se pară mai naturală ca de datină. Și de obiceiu nu voește să alcătuească perioade, cari ar cuprinde în sine ideea; iar dacă fără voie e dusă cândva la aceasta, voiește să arăte ceva neîngrijit și neted, neîntrebuințând nici vreo adăosătură de vorbe cari nu folosesc nimic înțelesului, ca să fie bine rotunzit periodul, nici ca mersul acelora să fie pompos și elegant, neavând nici nizuința ca fiind proporțională să fie potrivit (mersul) cu răsuflarea vorbitorului, nici grijă de vre-un alt lucru de acest fel. încă și acestea sunt trăsături caracteristice ale acestui fel de construcțiune: este neegală în privința cazurilor, împestrițată în privința formelor, cu puține conjuncțiuni, fără articol, de multeori desprețuitoare de legătură, foarte puțin înflorită, mândră, naturală, simplă, ținând de frumuseță arhaismii și neîngrijirea» ³ Ne-am bucură foarte mult dacă ne-ar fi reușit cât de puțin se arătăm în cele de până aici în ce stă și cum este avoT>]od do/iovia românească. Dr. Nicolae Drăganu. ¹ în biografia lui Thukydides, c. 50. 51 și 56. ² Jlegi lăsâiv, II. p. 397. ⁸ Dionysios Halikarnasseus, Ilegl avv&iatwc dvo^drwv, p. 148. 434 AMINTIRI DESPRE ALEXANDRU I. ODOBESCU. București, 7/20 Noemvrie 1910. «Astăzi, fiind a 15-a aniversară dela moartea lui Odobescu» — zi- ceam soției mele în zorii zilei, — «trebuie să asistăm și noi la parastasul ce-1 comandase doamna Odobescu, la biserica «Brezoianu». — lată cum mă anunță despre acest act evlavios, onorabila doamnă Odobescu, văduva marelui literat și regretatului meu colaborator: 3 Noemvrie 1910, Pitești. «Mult Stimate Domnule Borgovanu, bunul nostru prieten, Duminecă, la 7 Noem- vrie fiind a 15-a aniversară de când ne-a părăsit scumpul nostru și mult regretatul Odobescu, vom face un parastas la biserica Brezoianu — de acolo... Aș simți o deo- sebită mângâiere dacă ați binevoi să asistați și D-Voastră la aceasta sfântă slujbă. Sunt momente foarte grele pentru mine, când se apropie aceasta aniversară; însă, după să- vârșirea acestei sfinte datorii simt o mare liniște sufletească. Și sunt totdeauna foarte mișcată când mă văd încunjurată de acei bătrâni și tineri care l-au iubit și l-au apreciat...» Aceste pioase sentimente ale distinsei matroane (care trăește retrasă la fica sa, măritată în Pitești), părăstasul Ia care am văzut-o și condeiul de argint a lui Odobescu, trecut mie de cătră chiar doamna O., drept adu- cere aminte (de câteori scriu cu dânsul) de distinsul meu colaborator, zic toate aceste, mă îndeamnă să-mi răscolesc memoria, și să împărtășesc cu cetitorul «Transilvaniei», unele amintiri despre omul care pe — această lume — răspundea numelui de Alexandru I. Odobescu. Voiu spune în cele următoare, cine eră A. I. Odobescu? Cum am făcut cunoștință cu dânsul, și cum lucram înpreună? In fine: Cum și ce fel eră preocupat Odobescu și față cu Românii de peste Carpați? I. Cine eră A. I. Odobescu? Alexandru I. Odobescu s’a născut în București la anul 1831 dintr’o veche familie boierească. Tatăl său, generalul Odobescu jucase un rol însemnat în anul 1848 în mișcările revoluționare din București. După obiceiul fiilor de boier, băiatul Odobescu învăță mai întâi în casă dela cei mai însemnați dascăli ai epocei; își continuă studiile liceale la sf. Sava până la 1851 când plecă la Paris, unde luă bacalaureatul și a urmat cursurile facultății de litere. De atunci datează frumoasa lui acti- vitate literară care cu timpul «dintr’o limbă proaspătă, naivă pentru litera- tură făcu un minunat instrument pentru tălmăcirea celor mai subtile gân- diri, celor mai fine nuanțe, celor mai curate viziuni de artă». Ca student la Paris își arată dragostea feciorelnică cătră țară și cătră muncitorul român. — „O, țara mea iubită! O. mândră Românie! Pământ cu râuri d’aur sub bolta azurie!“ — „Tot limpede e cerul, câmpia zimbitoare Și munții cu părâie, cu piscuri, cu zăpezi... — „Sosi-vei timp ferice, când trista Românie, își va vedea feciorii slăviți între popoare Atuncea vor renaște virtuțile străbune".* ¹ Din „Oda României", 435 «Sub fruntea sbârcită a plugarilor români, scânteiară încă niște ochi care cată a vedea un viitor mai fericit. Acele trăsuri așa de regulate, așa de bine lămurite, conțin într’ânsele o putere, o energie o stăruință, care, negreșit au a purta mari și minunate roduri. Lungi suferințe au adăogat acestor nalte simțiminte, o expresie de moliciune melancolică, care s’a răspândit în cânturi, în obiceiuri și a pătruns în tot spiritul național»... Negreșit, muncitorul e stâlpul României. Dela dânsul să învățăm a ne iubi patria... Pământul acela în care zace cenușa părinților săi, care suge pe toată ziua sudoarea ce-i pică de pe frunte, din care răsare spicul de grâu ce-i va da de hrană lui și copiilor, acel pământ e pentru dânsul un obiect sfânt de adorație». întors în țară pe la 1857, Odobescu publică prin «.Romanul» lui C. A. Rosetti acele mici capodopere istorice: «Doamna Chiajna» și «Mihnea Vodă cel rău», în care limba cronicarilor bătrâni, a modelat-o cu mâna lui de artist, dovedindu-se un cunoscător perfect al limbei române și un talent de mare literat și un istoric serios. A fost pe rând magistrat (pro- curor) la Curtea de apel din București, membru al Comisiunei docu- mentate, în care calitate vizită diferitele mănăstiri, făcând cercetări și studii asupra feluritelor documente și antichități ale țării și pregătindu-se astfel pentru catedra universitară de arheologie de mai târziu; în 1861 director și mai apoi în 1862 ministru al cultelor și instrucțiune publice, sub Cuza- Vodă. în 1867 Odobescu este numit comisar general al României Ia Expoziția universală din Paris. In 1870 este ales membru al Academiei române, ca atare provocă cu autoritatea necontestată, cu talentu-i de scriitor de mâna întâi, un curent contrar celui latinist inaugurat de bătrânul Lau- rian și consoții; la 1874 sub ministerul d-lui T. Maiorescu, Odobescu este numit profesor universitar la catedra de arheologie înființată anume pentru dânsul. De atuncia dată dacă nu prietenia, de sigur simpatia acestor doi luceferi pe orizonul literaturii românești, unde unul se manifestă ca cel mai distins prozator, iar celalalt ca cel mai mare critic literar. In calitate de profesor universitar și de scriitor talentat, fit numit în consiliul superior de instrucțiune și în cete din urmă director al școalei poporale superioare, un fel de pedagogia superior pe lângă facultatea de litere și științe din București, în care calitate îl seceră moartea în 1895, plâns de familia sa — d-na Odobescu cu fiica d-sale și regretat de număroșii săi prieteni și elevi. Ca fizic, Odobescu era om de statură mijlocie, bine închiegat un trup mlădios, un întreg de forme frumoase, un cap de Zoe, cu păr alb mătăsos dat pe spate, cu o frunte boltită și de o seninătate de zăpadă, ochii azurii, nasul fin și aquilin, gura, buzele subțiri încadrate de mustețe pline, bărbia rasă, obrajii, în fine totul de cea mai perfectă regularitate. Se purta totdeauna la curs, în redingotă neagră, cu cravată albă, pe dea- supra năframă albă de mătasă care se armoniza cu tonalitățile albe ale figurei sate de zeu, rămas tânăr sub viscolirile vremii. Omul întreg îți impunea cu înfățișarea-i elegantă și te captivă cu vocea-i sonoră și plăcută ca și cu afabilitatea înăscută pentru cine îi puteă câștigă simpatia. Ca cultură garantează înaltele bogății ce le-a ocupat în stat și mai ales lucrările sate h’terare-istorice și arheologice, ca: novelele Mihnea cel Rău și Doamna Chiajna, Poeții Văcărești, Moții și Curcanii, Istoria Ar- heologiei, Tezaurul dela Pietroasa și lucrări didactice ș. a. ¹ „Muncitorul român", Scrieri voi. I. pag. 24—30. 436 Critica obiectivă, științifică a stabilit și valoarea scrierilor și reputația literară a lui Odobescu. «Eleganța și bogăția stilulai lui este susținută printr'o originalitate de limbă admirabilă prin conturul și coloarea ei, rară în literatura noastră... Bogata sa erudițiune, gustul său fin și ales, adânca lui cunoștință de graiul românesc... limba sa bogată și aleasă unică în felul ei prin armonia, prin curățenia conturului prin alegerea epitetelor și prin siguranța mlădierii» fac din Odobescu cel mai bun scriitor din gene- rația dinaintea noastră... însă «Odobescu a fost mai presus de toate un suflet de artist» spune dl Al. Tzigara-Samurcaș, distinsul său elev și probabil urmaș lui la catedra de arheologie dela universitatea din București. «Odobescu a fost timp de o generație și tocmai a generației celei mai bogate în personalități de mâna întâi — arbitrul suprem în chestiile de artă... Cuvântul lui în manifestări de artă era de toți primit cu drag și urmat cu sfințenie».¹ In cursul de arheologie, ținut la universitate, Odobescu căută «să deștepte în juna generație cultă un spirit mai serios și să-i pună la în- demână un criteriu solid spre a judecă mai cu temeiu cultura omenirii în genere și în parte, moștenirile strămoșești ale patriei și ale naționalității noastre «și într’alt loc «Odobescu căută să facă auditorul său să prețuească manifestările frumosului în operile omenești din trecut».² Iată în câteva fraze ce personalitate marcantă eră Alexandru Odo- bescu pentru cultura română... II. Cum am făcut cunoștință cu Odobescu? Odobescu eră boier vechiu de viță și un profesor universitar savant în înțelesul adevărat al cuvântului, el trăise mult timp la Paris unde ade- vărata «Pedagogia» până astăzi este, dacă nu desconsiderată, în tot cazul neîngrijită. «Pedagogia de pe rost... este o adevărată iosmă pentru mine» — ziceă dânsul — «O urăsc din toate puterile sufletului ca o boală ende- mică ce... bântue nemilostiv nenorocita noastră țară. Aș da mult ca s’o pot stârpi din rădăcină, aș primi bucuros rolul de filoxeră a purei peda- gogii teoretice... Vai! mari nepricepuți au fost aceia, D-zeu să-i ierte! care... au vârît în programele școlare numai noțiunile abstracte ale unor procedări pedagogice, a căror valoare se manifestă acolo numai unde ele sunt puse în practică.³ In țară pe la școalele normale (preparandiale) se făcea pedagogie de pe rost; la școala normală de institutori, unde în doi ani se perindaseră la Catedra de pedagogie vre-o patru profesori, se dis- cutau ideile universale despre timp și spațiu... Sunt chiar 22 de ani de atuncia. Venisem de un an în țară... ca și Odobescu care, întorcându-se dela Paris, își reluase cursul de arheo- logie la Universitate, fiind totodată și membru în consiliul superior de instrucțiune, ministru al școalelor eră răposatu Boerescu. Ii venise pofta unui profesor politician dela Galați să ocupe catedra mea la București și eu să fiu transferat — știți turcește — la Galați. Dar ca să se dea trans- ¹ Odobescu ca arheolog în „Convorbiri Literare" Nr. 11 din 1907, Noemvrie. - Odobescu ca arheolog în „Convorbiri Literare" Nr. 11 din 1907, Noemvrie. “ ,,Un leac pentru pedagogia noastră" conferință ținută la Ateneul din București, 437 ferărilor sau schimbului acestuia o aparență legală, erâ necesar un raport oficial motivat, pe baza căruia să fim schimbați. Eu, firește — necunos- când pe atunci asemenea tertipuri, ajunse obiceiuri, nu știam nimic despre ce se țese în dosul meu... într’o bună dimineață pe la orele 9 mă po menesc în clasa a IlI-a preparandială cu Odobescu venit în calitate de inspector ministerial. în scopul a mă controla și a raportă în consecință. Par’că și azi îl văd: cu figura-i impunătoare, elegantă, dar rece, indispus, întunecat... Mi-a stat în clasă ³/₄ de oră, ascultând și luându-și note asupra lecțiunei despre «principiile didactice*. Terminând lecția făcută împreună cu elevii prin conversație și stând în picioare în fața lor un elev din cei mai buni, rezumă, adecă sintetiză cunoștințele și apoi făcui aplicația prin- cipiilor. .. Odobescu se schimbă puțin la față. In ora următoare m’a în soțit în clasa următoare, unde făceam — după programa de atunci •— logică. Am desvoltat și acolo în mod dialogic. și practic teoria «silogis- mului*. Dela jumătatea lecției, teribilul inspector se schimbase cu totul la față, se prefăcu chiar radios când terminasem cursul. La despărțire, vesel, mulțămit, îmi strânse mâna zicând: «Îmi pare bine, d-le Bârgăvan, că mi-ai luat o piatră grea de pe suflet. Mâne am să vin și la școala de aplicație să văd cum aplici frumoasele d-tale principii pedagogice acolo, la micii copilași... La revedere!» A doua zi Odobescu s’a ținut de cuvânt. La școala primară «Petrache Poenaru», făcusem o lecție în clasa IV. despre «Măsurarea suprafeței dreptunghiului (paralelogram)». Am lăsat pe co- pilași să măsoare ei lungimea și lăturea clasei, apoi am transpus operația în scris la tablă. Am formulat în mod intuitiv regula și în fine am scos școlarii în curtea școalei și i-am pus să măsoare și să socotească 2—3 parcele de forma dreptunghiului. In fine am ținut cu preparandiștii și cu institutorii titulari, în prezența lui Odobescu asupra lecției acesteia, o consultare sau conferență critică, la care a participat cu vorba și dânsul. Din mo- mentul acela, Odobescu (dupăcum însuș mi-a declarat mai târziu când lucram în intimitate cu dânsul) din dușman mi-s’a făcut prietin entuziast nu numai mie „Obscurului didascăl ardelean — cum mă poreclia în glumă — ci și practicei pedagogice. Cu ajutorul lui Odobescu și a regretatului Ștefan C. Mihailescu, fost secretar general sub ministerul dlor T. Maio- rescu și Take lonescu, am deschis cea dintâi școală de aplicație pe lângă școala normală de institori, școala de aplicație care apoi organizată a servit de model și de normă la reorganizarea tuturor școalelor normale din țară ca și practicei pedagogice introdusă de Odobescu la ștudenții universitari din ultimul an de studii, ștudenți care aveau să fie profesori pe la gim- nazii și licee. Doi ani de zile încheiați, Odobescu nu a lipsit niciodată dela lecțiile de probă și dela conferențele critice ce durau și câte două oare la școala noastră de aplicație, conferențe pe care el le botezase «parlamentul pedagogic* al școalei normale... Sub impresiunea plăcută a acestui soiu de școală pedagogică, spunea Odobescu în conferență menționată următoarele: «Totuș dacă pe trunchiul sterp al pedagogiei teoretice, venim să altoim practica acestei doctrine; dacă, pe lângă studiarea principiilor abstracte, facem cu aceiași elevi apli- carea acelor regule prin deprinderi la profesorat în școală, atunci eu unul îndată mă împac cu întregul complex, al învățământului pedagogic și devin cel mai convins și cel mai credincios al lui adept... Dascălul cest nou... întră in clasă, unde spuza de copii, îndată ce-1 zăresc, s’așează repede pe bănci, fiecare la locul său și, drepți, smeriți, cu ochii lor vioi, cu încre- dere și fără sfială îndreptați spre dânsul, ei se țin gata să-l asculte... Mai întâi îi cercetează cu îngrijire de mama, să-i vază dacă au venit deacasă 438 curați la față, spălați pe mâni și curați la haine. Apoi la porunca lui, co- piii se scoală în picioare și împreună cu dânsul își fac rugăciunea dimi- neții: — «M’am sculat de dimineață; m’am spălat, m’am îmbrăcat și din suflet m’am rugat: Dumnezeu să ne dea vieață, sănătate și noroc ș. c. 1.»... «De câteori nu mi-s’a întâmplat să fiu silit a pretextă un guturaiu, o tușă sau un strănut subit, numai ca să pot ascunde sub batistă lacrămile ce-mi înorau ochii, când într’o clasă număroasă de copii, auziam deodată glasurile lor fragede, slăbuțe dar limpezi și mângăioase care ca «fluerașele de fag, mult ziceau cu drag»... Și de unde și-a căpătat dascălul nostru minunata și fermecătoarea lui artă?... «într’adevăr — va răspunde— mi-a plăcut din tinerețe și îmi place și acum meseria asta... Mai cu deosebire am profitat într’o bună școală pedagogică de toate învățămintele, de toate experiențele celor care de câteva sute de ani încoace mereu au perfecționat aceasta artă... Mi-au folosit tot atât, dacă nu și mai mult exercițiile prac- tice pe care le-am făcut în școala de aplicație a școalei normale sub di- recția unor oameni experimentați»... Ceva mai târzior încântat de modul cum procedam eu la școala nor- mală de institutori, și în dorința să introducă metoda noastră și în școalele gimnaziale, Odobescu solicită și obținu ușor direcția școalei normale su- perioare din București. în aceasta calitate cercetă adese cu studenții săi universitari din cursul ultim școala noastră de aplicație, unde stăteau câte 2—3 oare. Iată o scrisoare relativă a lui Odobescu, când începusem a lucra îm- preună la «Noul-Abecedar»-. «Vineri, 3 Ian. 1893. «Stimate D-le Borgovanu... «Viind să-ți urez, deși cam târziu, un bun an nou și aducându-ți felicitări tocmai a treia zi după Sf. Vasile, adaug la toate acestea urarea ca colaborațiunea noastră în anul, în care am intrat, să ne fie cu noroc și cu folos nu numai nouă, dar și copilărimei române. Tot cam în acest cerc de idei vin să te vestesc că ar fi foarte bine ca de acuma să hotărești dimineața de Miercuri, 26 lan. cor. pentru cele 3 lecțiuni model de istorie în școala de aplicație a D-Tale, lecțiuni la care vor azistă normaliștii mei... și care vor aveă drept subiecte: în clasa II primară despre David sau Solomon; în clasa III Mihaiu Viteazul sau Mateiu Basarab, sau Dem. Cantemir, și în clasa IV Alexandru cel mare sau luliu Cesar. Chibzuește și D-ta și apoi înștiințează-mă ca să fim gata. «Urări bune pentru toată familia D-Tale, al D-tale cordial devotat: Odobescu». Și procedarea sau metodul nostru îl introduse prin regulament pentru practica școlară și a viitorilor profesori gimnaziali. La aceasta inovație se referă unul din foștii elevi ai lui Odobescu și azi profesor secundar în București, afirmând: «Dar inovația cea mai de frunte și care însemnează într’adevăr o dată în istoria învățământului nostru secundar este introdu- cerea lecțiilor practice pe la școalele secundare ale statului, făcute de nor- maliștii din ultimul an de studii. Pentru întâiaoară vedeâ Țara românească viitori profesori pregătindu-se în mod practic și sub conducerea reală a unui om priceput pentru greaua lor sarcină».. A Așa organizate «școalele normale» — ziceă Odobescu* ² — «sunt baza edificiului didactic»*... Și cum lucram eu cu Odobescu?... Terminaserăm «Noul-Abecedar» (care ajunse 17 ediții) despre care actualul inspector general al învăță- * «Convorbiri literare» numărul citat pag. 2018. ² Conferența citată. 439 mântului primar dl Gh. Adamescu spune «că a fost cea mai izbutită din toate lucrările de acest fel».' încântat însuș Odobescu de reușita Abece- darului, îmi propuse și și începurăm a lucră la Cartea de cetire pentru clasa II primară și paralel la «Gramatica* pentru clasa II și III (conform programei școlare de atunci)». Zilele de lucru le fixaserăm împreună: Marția, Joia și Vinerea dela 2—8 seara și Dumineca toată ziua dela 8 ore a. m. înainte. Lucram la Odobescu acasă, în biroul lui de lucru (pe atunci în strada Cuza-Vodă). Când se apucă Odobescu de un lucru oarecare, eră de o răbdare fără margini și de o încordare uimitoare. Dumineca, eram totdeauna reținut la masă. Doamna Odobescu, o femee foarte cultă și distinsă se oferise a ne copia bucățile ce noi, în graba condeiului, le ticluiam repede și nu prea citeț. Ce scriă Odobescu, eră greu de descifrat; pecând doamna Odobescu are și azi o scrisoare admirabilă. Ajunseserăm în compunerea «Gramaticei* la capitolul despre «adverbu». Odobescu eră obicinuit să scrie în fraze alese, dar lungi, pe care mi-le supunea pentru apreciare, dacă n’ar fi prea grele pentru copiii de 8—9 ani, spunându-mi la înce- putul lucrărilor că, în punctul acesta să-mi spun liber convingerea, fără nici o considerație, că dânsul — se va supune judecății mele — în aceasta materie fără discuție... Intr’o Vineri pe la oarele 6 p. m. Odobescu is- prăvise un exercițiu gramatical asupra adverbiilor și mi-1 dăduse să-l citesc. Ii declarasem net că frazele sunt lungi și grele; acî ne trebue propoziții desvoltate cu compliniri adverbiale, dar și aceste scurte. D. e. «Primăvara este aci. Câmpia este binișor înverzită. Pasările cântă frumos*. Așa pro- pozițiuni ne trebuesc, ale D-Voastră sunt, cred eu, prea lungi. Odobescu obosit și enervat sigur de muncă, îmi luă din mână foile (6 la număr) și vădit atins și mâhnit îmi zise: — «Dacă nu-ți place lucrarea mea, fă-le (exercițiile) d-ta mai bine!» și rupându-le bucăți, le aruncă pe jos, trecând enervat în altă odaie. Rămăsei singur ca trăsnit, neștiind momentan ce să fac. In cele din urmă, culesei, în tăcere bucățelele de foițe, și apoi, gătându-mă de plecare făcui vre-o câțiva pași spre camera în care s’a fost retras Odobescu și-i zisei, foarte emoționat și mâhnit și eu: «Iertați die profesor, că v’am dat prilej să vă supărați! N’am voit aceasta. Dacă mi-am permis modesta observație, o făcusem bazat pe îndemnul ce mi l-ați făcut D-Voastră, la începutul lucrărilor noastre, ca să-mi spun liber părerea în materia ce ne preocupă». Și făcând o mică înclinație, voii să plec zicând: «Vă salut, die profesor!» — «Și ce vreai să faci cu bucățelele adunate?» — întrebă Odobescu cu vocea lăsată. — «O să le țin drept amintire de munca zadarnică precum văz, pentru D-Voastră, dar prețioasă pentru mine!» Și plecai cătră casă, pe cheiul Dâmboviței și prin Cismigiu ca să mă mai liniștesc puțin. Ce mare îmi fu mirarea când, ajungând acasă, la școală (Petrache Poenaru în str. Știrbei-Vodă) găsii pe Odobescu schimbat cu totul, povestind vesel cu soția mea, despre cele întâmplate și declarându-i: «îmi pare foarte rău că am supărat pe dl Borgovanu. Nu voiam să vă culcați supărați, de aceea am venit să-i cer scuze!» ... Cât a trăit Odobescujîși reamintea vesel de acest incident «tragico- comic» cum îl numiă dânsul... Gramatica, în cele din urmă o deduserăm gata și lucram cu spor și la «Cartea de citire» pentru clasa II, când Odo- ¹ «Biblioteca pentru toți» Nr. 85. pag. 135. 440 bescu îmbolnăvindu-se de stomac, las’ că suferiă greu de reumatism, în- cepu a se gândi ia întreruperea lucrărilor și la combinarea unui proiect pentru un curs complect de limbă, în școalele primare, precum apare din scrisoarea următoare: «Curtea-de-Argeș,¹ Sâmbătă, 19 August 1895. «Stimate D-le Borgovanu! «Tocmai acum, când e să sosești dela Sângeorgiu în București, eu m’am dus pentru câteva zile la Argeș, ca să mai răsuflu, căci rea vară, rele vacanții am petrecut est timp.... Despre toate aceste vom vorbi pe larg, când ne vom întâlni. Atunci îți voiu explica și cauzele pentru care n’am dat curs, în anul acesta, lucrărilor noastre în- cepute, rămânând ca (dacă ne va dă Dumnezeu ajutor) să gătim pentru primăvara viitoare: 1. Abecedarul nostru, cu totul reformat și pus mai pre sus de orice speranță? 2. Cartea de cetire pentru cl. Il (cu gramatica ei indusă). 3. Cartea de cetire pentru clasele III și IV. 4. Gramatica noastră pusă în raport direct cu acele cărți de cetire. Ce zici? Nu e proiectul bun?... Dumnezeu să ne ajute! «De vei avea timp, răspunde-mi aci, unde voiu mai stă, cred 4 sau 6 zile. Dar și mai frumos ai face, dacă te-ai repezi chiar însuți aci, ca să-ți sfârșești vacanțele într’o localitate foarte interesantă și unde vei află prietenească întâmpinare dela al D-Tale devotat: Odobescu»... * Și acum, cred a fi interesant pentru cetitori să cunoască fondul educativ, cultural și limba cea frumoasă a lui Odobescu, și în cărțile, ce am lucrat amândoi, pentru școlile poporale... Elementele culturale trebue să fie aceleași pentru toți copiii, și pentru toate școalele primare ale ace- luiaș popor, care vorbește aceeaș limbă, are aceleași obiceiuri și datini, aceleași credințe, aceleași aspirațiuni, aceleași cântece de dor și de jale, în fine aceeaș fire... Diferențiarea învățăturilor se face în școlile mai înalte, susținute de stat cu scopuri hotărîte de acesta. Dăm bucățile de mai jos, drept modeluri de fond și formă pentru autorii de cărți menite pentru școalele primare și de adulții poporului ro- mânesc de pretutindeni. a) Din Noul Abecedar. CTudorel și Linuța». Linuța: — Nene! Unde te duci? Stăi aci și joacă-te cu mine! Tudorel: — Nu pot. A venit vremea de școală. Trebuie să plec. Nu voiu să intârziez dela școală. Domnul învățător ne spune că școlarii cei cu minte trebuie să fie de vreme la școală. Numai școlarii cei răi, ori că întârzie, ori că nu merg de loc la școală. Aceștia, sau că stau gură-cască pe drum, sau că se joacă pe maidan. Eu nu voiu să fiu nici gură-cască, nici o haimana. Eu plec. Rămâi cu bine! Linuța: — Dar ce ai să faci tu la școală? Tudorel: — La școală?... Am să învăț. Domnul învățător ne arată să scriem, să desemnăm, să cetim, să socotim, să cântăm și să ne jucăm la gimnastică. El în toate zilele ne povestește câte o istorie frumoasă. Ne spune cum să ne purtăm cu tata, cu mama, cu frații, cu surorile și cu toată lumea. Ne vorbește de dobitoace, de păsări și de floricele. De multeori ne spune cum trebue să ne închinăm lui Dumnezeu. Vezi tu, Linuțo, câte lucruri frumoase învățăm noi la școală? ¹ La Curtea-de-Argeș, unde se află renumita mănăstire, Odobescu aveă o mo- șioară și o vilă, unde petrecea de obiceiu familia sa, vara. - Se face aluzie la un Abecedar cu ilustrații a dlui T. Speranță, care dispăruse însă repede. 441 Lintița: — Dacă-i așa, apoi voiu să merg și eu cu tine la școală. Tudorel: — Tu ești prea mică. Lasă, când te-i face mai măricică, atunci o să te iau eu cu mine! Lintița: — Fie și așa! Dar când te-i întoarce de anieazi, să-mi spui și mie ce ai învățat azi la școală!¹ * * ⁴ Având în vedere că învățătorii noștri cei mai mulți ba chiar și unii profesori de pedagogie, cum mi s’a dat să văz la școala normală din Câmpulung — nu pricep sau nu vor să facă intuițiunea ființelor și a lucrurilor aevea, în natura plină, ci se mulțu- mesc cu simulacre, făcând apel la reprezentarea elevilor, noi am arătat chiar textul căr- ților noastre de cetire necesitatea inexorabilă a intuițiunei. Iată două exemple relative asupra unor materii care — după mulți diletanți în Pedagogie, n’ar fi de lipsă a se intuiționâ: b) Din Cartea de cetire. «8. Lumea. Exerciții de orientare».’ «într’o frumoasă dimineață de toamnă, un băiețel, anume Simian,• ieșise cu tatăl său, afară la câmp. — Simioane, — îi zise tata, — ia spune-mi tu ce vezi acum, jur împrejur de tine? — Eu tată?... Văz pe pământ iarbă, flori, sămănături, pomi și tot felul de copaci. - Și mai ce? — Văz vite: oi, vaci, boi, cai și fel de fel de dobitoace. — Dar acolo, în apă, ce se vede ? ■— Acolo, se văd pești, broaște; poate că sunt și raci pe la mal. — Dar, sus, In văzduh, ce vezi? — Văz sburând pasări, fluturi, albine și tot soiul de muște. — Dar, mai sus, sus de tot, pe cer, ce găsești? — Acuma, pe cer găsesc soarele. — Și dacă ar fi noapte și senin ca și acuma, ce ai găsi? — Aș găsi luna și stelele. — Ei, află băiete, că toate aceste câte le vezi și le găsești cu ochii: și cerul, și soarele, și luna, și stelele, și văzduhul, și pământul, cu tot ce se află într’ânsele, toate acestea împreună se chiamă că este lumea! Iar lumea aceasta mare, să ști, fătul meu, C’a făcut-o singur, bunul Dumnezeu!» Bucata 255. Orientarea după stele.* «într’o seară frumoasă, dascălul chemă pe școlarii săi, la școală. Dascălul voi să-i învețe cum poate cineva să se orienteze și noaptea. Ceriul eră limpede, senin fără de nori. Stelele, mii și sute, unele mai mari, al- tele mai mărunte, luciau pe bolta cerească. Dascălul arătă copiilor tocmai sus, d’asupra capetelor lor, două grămăjoare de stele, cam tot la un fel rânduite, dar dosând una de alta. în fiecare din acele grămăjoare, se puteau găsi câte șepte stele. în fiecare grămă- joară, patru stele erau așezate în patru colțuri, ca patru roate ale unui car. Iar alte trei stele înaintau cam pieziș, par’că ar fi o oiște, sau o tânjeală încovoiată, de care se înjugă boii. ¹ Noul-Abcdar de A. I. Odobescu și V. Gr. Borgovanu. Partea II, ediția XII, pag. 11—12. ’ Carte de cetire pentru clasa II primară de A. I. Odobescu și V. Gr. Borgovanu, București 1900, pag. 11—12. ⁸ Se aduce în legătură cu ziua de 1 Septemvrie st. vechiu când biserica româ- nească sărbează pe Sf. Simeon-Stâlpnicul. ⁴ Acolo pag. 247. 31 442 Dascălul le mai zise încă: Aceste două grămăjoare de stele se numesc carele cu boi, unul e carul cel mare, altul e carul cel mic. Unul par’că merge dela răsărit spre apus, altul dela apus spre răsărit. Ei, copii, să știți, dragii mei, de câteori ridicați ochii în sus spre ceriu și vedeți în fața voastră, amândouă carele cu boi, să știți bine că într’a- ceea lăture a ceriului este chiar miază-noapte; atunci în dosul vostru, se află miază-zi; d’a dreapta e răsăritul și în stânga e apusul. «După carele cu boi ale ceriului puteți dar să vă orientați pe pământ și noaptea, când lucesc stelele, precum după soare vă puteți orienta ziua, când nu este înorat..... «Dupăce vă veți orienta ziua, pe cer?... N! Și, dupăce — noaptea?... N!» c) Din Gramatică. Se știe că Gramatica e cea mai plictisitoare învățătură pentru școlari și chiar pentru mulți învățători. Pentru a înlesni pe aceștia, și a interesă pe aceia și la această materie, noi am căutat a scoate toate cunoștințele gramaticale din mici bucăți de cetire, înlăturând cu totul vechia metodă care în mod deductiv anticipă regulele pe care le ilustră apoi prin câteva exemple luate — pe-asărite — din diferite obiecte de învăță- mânt, făcând astfel pe școlari să-și împrăștie, în loc să-și concentreze atenția, fără de care nu există învățătură cum se cere. în «Gramatica» noastră de clasa III urbană avem deci «Prepozițiunile» tratată la pagina 17, va să zică pe la începutul lui Octomvrie. Prepozițiunile. I. Exemple. — Viile se află pe lângă oraș. Dela oraș spre răsărit, se înalță dea- luri. Printre dealuri se află văi. Pe văi sunt pășuni bune. Boii pasc și rumegă a-lene. Un vânător se arată pe câmp. Copoii se țin după dânsul. Un iepuraș sbughi de subt un tufiș. Copoii se repeziră cătră iepuraș. Acesta apucă razna peste câmp. Copoii mi-ți-1 iau la goană. Pe urmă, vânătorul îl împușcă pe malul gârlii. II. Regule: 1. Cuvintele pe lângă, spre, printre, pe, a-lene, după, de subt, preste, la, se pun dinaintea numelor și pronumelor pentruca să arete legătura lor cu alte cu- vinte și mai ales cu verbul. — Fiindcă cuvintele acestea sunt puse totdeauna înaintea vorbelor de care țin, ele se numesc prepozițiuni. 2. Cuvintele: a, la, spre, prin, către, preste și altele de felul lor sunt prepozițiuni simple, iar cuvintele : de-la, de-subt, pe subt, pe lângă, și altele care se compun din două sau mai multe vorbe, sunt prepozițiuni compuse. 3. Să te ferești întotdeauna a amestecă cuvântul prepozițiune, cu cuvântul pro- pozițiune. .. Ce este propozițiunea? III. Teme: 1. în bucata ce am cetit-o ieri, vei ști toate prepozițiunile! 2. Cu patru din acele prepozițiuni vei face dela tine patru propozițiuniX... * * * Iată fondul educativ și forma potrivită și aleasă, sub care se înfăți- șează cărțile noastre pentru școlile populare. De câteori iau nepoții mei (ce urmează în clasele primare) și azi cărțile acestea ca să citească și să învețe după dânsele lecțiile, ce sunt mai încurcate în cărțile introduse acum în școale!! Căci să nu se uite marele rău ce bântuie încă școalele din România, că și cărțile didactice și programele se schimbă aproape cu schimbarea guvernelor. III. Cum și ce fel erâ preocupat Odobescu și de Românii de preste Carpați ? Alexandru I. Odobescu, în două ocazii sărbătorești s’a ocupat serios cu starea Românilor de preste Carpați: mai întâi în 1862 când a parti- cipat la Adunarea generală a Asociațiunei Transilvane, ținută la Brașov; a doua oară în 1878, când în luna Februarie, tostise la Ateneul din Bu- 443 curești, frumoasa conferență «.Moții-» — răscoala Românilor ardeleni sub Horia.» Iată câteva pasaje din apreciăiile sale relativ la pământul Ardea- lului și la poporul românesc de acolo... d) «In țara munților în mândrul Ardeal al românilor» — zice Odo- bescu, ¹ * * voiu să vă strămut cu mintea, și d’aș putea să vă fac a simți pentru acea frumoasă bucată din moșia strămoșească a neamului româ- nesc, o iubire și un dor încă mai vii și mai spornice decât acele ce de sigur le purtați în inimile d-voastre.... «D’asupra Zarandului și încins într’un brâu îngust de munți aspri și înalți, șerpuiește râul Arieșului, în a cărui sălbatică vale stau pitulate, printre stânci și păduri, numai selașe neaoș românești adăpostiri ale mândrilor Moți din țara Ardealului. Acolo, sub piscurile semețe ale De- tunatei stă târgul Abrudului și băile lui de aur.... Mai sus pe apa Arie- șului, care ieșind apoi din strâmtoarea munților, curge spre răsărit, pe lângă Turda, mai sus pe Arieș se văd satele Câmpenii, Ponoarele, Scă- rișoara și Vidra, ce se razimă spre apus, de munții Bihorului; iar în fundul cel mai adânc al văilor, chiar Ia oberșia Arieșului, zace Albacul satul de naștere al lui Horia, unde modesta lui căștioară țărănească, încă și azi se păstrează cu sfințenie de nepoții eroilor și martirilor dela 1785...» b) Mai numeroase sunt aprecierile sale însuflețite despre Românii de preste Munți așa că-mi vine greu să aleg ce-i mai frumos. Voiu extrage deci la întâmplare din amândouă comunicările menționate... Pentru lini- știrea procurorilor unguri cată să declar dela început eu însuși Odobescu fost ministru, că nu facem aci un iridentism, ci «numai lumini și înfrăți- toare căldură; iată de sigur ceeace noi, românii dorim pentru înșine și pentru frații noștri de preste tot locul.» ' .... «losif Călătorind prin Ardeal, în 1773, însuflase o dragoste cu totul specială poporațiunei românești. Recunoscând în nenorociți! iobagi români, origina, limba și alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia, el le repețiă mereu, cu oarecare mândrie că «dânșii, strănepoți ai lui Traian, erau adevărații feciori ai săi... Tot atunci s’au așezat în ținutul Năsăudului, patru noue sate românești, în a căror numiri latine se promite mântuire tinerei nepoate a anticului Romul: Salva Romuli Parva Nepos!» Vorbind apoi despre, militarizarea românilor grăniceri de pe la poalele Munților Carpați, Odobescu zice: Mare a fost mulțumirea și mândria iobagilor români dela granițe când s’au văzut... cu arme în mâni... ei se simțiau acum ca reînviați. Stăpân le erâ acum Dumnezeu numai în cer și împăratul pe pământ. Ei, cu sapa își munciau țearina lor proprie și cu arma își apărau țara... La asemenea viață, volnică și voinicească se prinseră a năzul cu dor toți românii din Ardeal».⁶ Interesant e dialogul fie că a fost aievea sau născocit dintre losif 11 și Horia care-i înmână împăratului o hârtie, în care erau cuprinse plângerile Românilor: — «Bine, voinice; voiu îngriji eu de voi!» — răspunse losif... — «Așa e, mărite împărate; dar eu am venit aci, legat cu jurământ. Dela ai mei că să văz pe Măria ta citind cu ochii Măriei-tale, cartea noastră, că de-i citi-o însuți, bine știm noi cu toții că nu ne-i uită», losif zimbî cu bunăvoință de obstinațiunea țăranului și, deschizând hârtia citi: «Mărite împărate! ¹ «Moții» Scrieri literare și istorice, voi. 111. pag. 514. ’ ibid. p. 511. ⁸ ... Ibid. pag. 524. 31* 444 «împărțeala săptămânii: «Patru zile de robot (adică de clacă); «A cincea de pescărit; «A șesa la vânătoare. «Și toate acestea laolaltă, numai pe seama domnului... «A șeptea zi doară-i a lui Dumnezeu! «Apoi, judică, Prea drepte împărate, cu ce o să ne mai plătim și noi de bir și de toate cele dări!!!. .' Dupăce spune Odobescu că Horia murind ar fi strigat: «f« mor pentru națiune!» Așa-1 descrie:...» Negreșit... sub grosolanu-i cojoc de oaie, sub țundra-i neagră, sărădită cu găitane vinete, sub opincele de muntean îmbăierate pe glesne, sub cușma lui mocănească cu ciucuri de fir, — sub tot acest port al său, neoș țărănesc, curgea prin vinele acelui puțin cioplit, dar mult semeț, mult statornic și mult viteaz bărbat, un sânge cel puțin tot așa de adevărat românesc, tot așa de îmbolditor, tot așa de patriotic, ca prin creerii celor mai erudiți instigatori și celor mai iscusiți apărători ai latinității gintei românești... «Să nu renunțăm... așa lesne la dorul cel prețios, cel mai minunat al neamului nostru, la acel puternic instinct de proprie existență care nu a lipsit nici odată Românilor... dincolo de Carpați, pe care nici cea mai cruntă asuprire de opt veacuri, nu i-a înghenunchiat... să vorbească altă limbă și să poarte alt nume decât acela de român... Starea simțirilor ce frământă chiar și astăzi țeara Ardealului ... adevăratul patriotism româ- nesc a trăit pururea în sânul poporului nostru, încins și fierbinte, ca jă- raticul sub spuză.... Bieții Moți precum și toți voinicii de preste Carpați amărîți până în ziua de astăzi de piedecile umilitoare ce pun neîncetat Ungurii la libera desvoltare a spiritului național printre Români, toți, zic, simt în inimile lor acel dor de liberă viețuire națională, pe care din ne- norocire Ungurii nu vor nici acum, după așa crude încercări, să-l pre- țuiască la dreapta lui valoare...» Românii mereu au zis și repețesc un- gurilor cuvinte de împăciuire, cuvinte de dreptate... «Vorbiți-vă în patria noastră strămoșească — zic românii ungurilor — «vorbiți-vă limba voastră; închinați-vă în biserica voastră; purtați-vă portul;....................... ....................................dar pentru Dumnezeu, nu veniți..........................să ne făgăduiți nouă dreapta moștenire a casei, în care noi v’am jăcut loc. ... «Aduceți-vă aminte, că dacă vre’odinioară câte unul din foștii noștri iobagi a primit să se lapede de românească! jobăgie, spre a se face Ungur, acela s’a urcat pe scaunele cele mai înalte ale magnaților și ale regilor voștri; acela a devenit un Ștefan lojica, un Ion Huniad, un Mateaș Corvin, făt al româncei din Hațeg și cel mai nobil creștet cu care s’a mândrit aievea ungureasca co- roană a Sf. Ștefan /»¹ ² «In scrierea sa «Moții», — Odobescu se ocupă cum s’a văzut mai vârtos cu caracterizarea masselor poporului dela țară; iar despre condu- cătorii poporului și cultura lor, găsim aprecieri relative în capitolul despre «Asociațiunea Transilvană pentru literatura și cultura poporului român* «Prin gloata numeroasă care furnică neîncetat în preajma palatului școalei (gimnaziului românesc) și chiar prin tot orașul, — gloată care se ¹ pag. 529—530. ² Op. cit. pag. 545—552. ⁸ «Scrieri» voi. I. pag. 465—508. — Sesiunea «Astrei» din Iulie 1862, în Brașov. 445 compuneă în mare parte din bărbați cultivați ai românimii de preste munți, erâ plăcut lucru a vedea amestecându-se cu frăție albele sumane ale Ar- delenilor Câmpeni și zăbunele de mătase ale frumoaselor șcheience și să- celence; apoi figurile venerabile ale protopopilor români cu vestmintele lor negre încinse la brâu cu roșu și cu pălăriile lor largi, mult mai cuviin- cioase decât potcapiele asiatice ale clerului nostru; apoi acel aer sărbăto- resc care se răspândise preste tot locul și care păreâ a zice tuturor: Sântem acî toți români...» Apoi combătând, în câteva cuvinte costumul național purtat atunci mai a'es de un student, zice: «.este sigur că ade- văratul port românesc, portul plăieșilor din Bârsa, din Vrancea, din Muș- cele, portul câmpenilor de pe Olt, de pe Mureș, de pe Someș, de pe Seret și de pe Tisă, ungurii nu l-au luat dela români și că românii încă și azi se disting printr’ânsul de celelalte națiuni conlocuitoare sau vecine»... «In Ardeal e lucru lesne a se pătrunde cineva de caracterul parti- cular al populațiunei române. Par’că originalitatea românului acolo pusă în fața altor națiuni, e și mai invederată. Alături cu apatia greoaie a sa- sului, alături cu feroasa trufie a maghiarului, priceperea isteață, firea vo- ioasă, mișcările agere și mlădioase ale românului, par’că se desemnează mai viu pronunțate, în forme și în fapte. Românul, cât colo îți bate la ochi! Să fi văzut spre exemplu, grupa de călușeri — de pe malul Mure- șului... Vre’o doisprezece tineri, mândri flăcăi, cu pălăriile numai în panglice, cu zorgoene de alamă la opinci, cu bâte înalte în mâni executau cu o măieastră agerime, săltăturile cele mai periculoase, râzând și chiuind din gură: «Haidi așa! tot așa! și iar așa; băiete mă!»... Frumos, sublim vorbește Odobescu despre industriile și manufac- turile Ardelenilor din prilejul primei expozițiuni ce-au fost organizat Bra- șovenii cu ocazia acelei adunări. «Industria și măiestriile — la expoziție — deșî primitive, își aveau un caracter al lor românesc, moștenind dela străbuni și care mai lesne se leagă cu măestriile antice, pe carele menționează autorul Georgicelor sau agronomii latini. Caton, Columel și Paladiu și cu modelele ce se descoper pe toată ziua în cenușele Pompei și altor locuri bogate în rămășiți stră- bune, decât cu productele mai perfecționate ale manufacturelor moderne din țările Europei apusene. Tradiția antică servă de bază la toate lucră- rile poporului român și la toate uneltele cu care el se slujește».'- «Țesăturile și cusăturile femeilor române, în fine toate obiectele ex- puse adunate la un loc... ca expresiune a industriei Românilor de preste munți, nu dau însă câtuș de puțin prilej vizitatorului venit din Principa- tele române să simtă că trecuse granița; productele erau cu totul aceleași ce ar fi putut să adune și țara noastră din sânul ei, fără de a împrumută deia străini... Aceasta dovedește că națiunea română, în ori-ce stare se află și sub ori-ce domnire trăiește, ea totuș a păstrat, în toate acelaș ca- racter, aceleași obiceiuri în viața sa casnică, aceeaș activitate, aceleași tra- dițluni industriale, acelaș gust original și propriu al său »¹ ² încât privește agendele literare, ce s’au discutat în adunarea «Astrei» dela Brașov Odobescu, trece în revistă cu respect pe conducătorii ei ono- rabili: Mitropoliții Șaguna și Șuluțu, pe Barițiu, Cipariu, pe Popasu, Ion Pușcariu și pe alți vrednici fruntași români... Cipariu îi atrase însă cel mai mare respect lui Odobescu: «Pecunoscurăm dela începutul (conferenței ¹ Op. cit. pag. 480—481. ² Acolo, pag. 481, 484; 446 Iui Cipariu) că vorbele cele mai puternice și mai patriotice ce se rostiră în acea adunare de trei zile, fură, fără îndoială, ale părintelui Cipariu...*' însuflețit de ce văzu la Brașov, Odobescu scrie că a sa «Revista Ro- mână» — se simte datoare a invită pe toți Românii care au câtuș de puțină încredere în tendințele ei, de a luă parte la mișcarea literară și progresistă a fraților de preste munți, și de a se înscrie printre contri- buitorii ei.... «Numai în acest mod vom întreține și vom întări, acel spirit al na- • țiunei, acel geniu român de care a vorbit venerabilul părinte Cipariu, și care va tinde aripele sale preste toți fiii lui Traian și-i va ține legați întru legăturile păcii, frăției și unității naționale» . ,¹ ² Asemenea gândiri alese, sentimente înalte și aprecieri pecât de drepte pe atât de binevoitoare, pe care nu le găsim — poate, la nici un bărbat de stat din România din epoca lui Odobescu, — le-a hrănit dânsul față cu Românii transcarpatini până puțin înainte de moartea sa, când m’a în- soțit în vacanța anului 1894, la băile românești din Sângeorgiul Năsăudului unde — mergea la biserică și la jocurile poporului românesc, pe care-1 iubea ca lumina ochilor... Așa boier, așa savant literat eră Alexandru I. Odobescu! ED1CTUM TOLERANTIAE.³ 1781. 8122 8122 Copia Josephus II. Dei Orația Electus Romanorum Im- perator Semper Augustus, Germaniae, Hungariae & Rohemiae etc. Rex, Ar- chidux Austriac, Dux Burgundiae & Lotharingiae, Magnus Princeps Tran- sylvaniae et Comes Siculorum etc. Illustres, Reverendi, Spectabiles, Magnifici, Generoși, Egregii, Prudentes item ac Circumspecti Fideles noștri sincere Nobis Dilecti 1 Copia copii și Deodată, prefacere din Latinie pre Românie. losif II. < u mila lui Dumnezeu al Romanilor împărat totdeauna sfințit, al Germanii, tiungarii și Bohemii iproci Kraiul, Povățuitorul cel mai ales al Austriei, Povățuitoriul Burgundii șiLotharingii, Marele Prinț al Ardealului și Grof (Comis) Săcuilor—iproci. Luminaților, cinstiților, vrednicilor de cinste, Măriților, de bun neam năs- cuților, vestiților, înțelepților și iarăș purtătorilor de grije, ai noștri credin- cioși curat, întogma noao iubiți 1 ¹ Acolo, pag. 487. ² Acolo, p. 497-498. ⁸ In unul din numerii precedenți ai acestei reviste am făcut amintire de traducerea românească a celei mai însemnate ordinațiuni date de luminatul losif II la 1781, tra- ducere aflată în arhiva protopopiatului român din Făgăraș. Ordinațiunea aceasta numită edictum tolerantiae erâ menită să pună stavilă persecuțiilor religioase, înscenate de ca- tolici împotriva celorlalte confesiuni, statornicind principiul că în chestiuni de credință și conștiință să nu se facă nimănui nici o silă (punct V... <.Sacerdotes catholici.... Acatholicis se non obtrudant»). Dela edictul acesta creștinesc se poate socoti începutul epocei de reculegere și restaurare a bisericii române ortodoxe din Ardeal și Ungaria. 447 Cum Nobis persuasum sit, omnem coactionem, quae conscientiae homi- nutn vim inferat, quam maxime no- cere, contra vero plurimum utilitatis in religionem et republicam et genuina, qualem Christiana Charitas probat, Tolerantia promanare hanc in universis Haereditariis Provinciis nostris certis legibus firmare decrevimus. Licet autem Regiae huic sollici- tudini nostrae, quod charum Nobis Magnum Tranniae Principatum, per Leges Provinciae illius municipales, atque gloriosae memoriae Praedeces- sorum nostrorum Diplomata iam sub- ventum, Religionumque ibidem recep- tarum libertăți, et Graeci non Uniti Ritus Tolerantiae consultam habeatur, Nosque Leges et Constitutiones illas porro etiam in vigore suo relinquendas et observandas velimus: cum tamen iile vicinitatis, atque communis im- perii, qui inter charum Nobis Magnum illum Principatum & caeteras nostras. Ditiones haereditarias, signanter vero Hungariae Regnum intercedit nexus, regularum, quas în hoc objecto sta- tuendas invenimus, directivarum no- titiani vobis etiam Regio Gubernio nostro impertiendam exposcatᵣ parte vero ab altera complures identidem per diversarum Magni illius Princi- patus Religionum asseclas ad Nos de- latae querelae et preces non obscure testarentur, in nonnullis objectis aut per municipales Provinciae Leges et Praedecessorum Nostrorum Resolu- tiones nondum plene atque definitive prospectum, aut nonnunquam ab aequo moderamine deviatum fuisse; hinc Vobis Regio nostro Gubernio illam, quam pro reliquis Ditionibus nostris haereditariis, atque specialiter Regno etiam Hungariae stabiliendam inve- nimus, Tolerantiae Normam pro no- titia et publicatione intimandam, una vero quoad charum Nobis Magnum Tranniae Ppatum pro futura cynosura, Când, sau fiindcă am socotit noi ca toată sila, care cunoștinții sufletești putere aduce, cât mai vârtos să o cu- noaștem ; iară dinpotrivă foarte mult folos în religie și în obște din obici- nuita, care dragostea creștinească vo- iaște, Toleranție a rămânea aceasta în toate rădăcinatele noastre provinții cu anumite legi a se întări am hotărît. Și bine că această crăiască a noa- stră silință, încât iaste pentru prețuitul nostru Marele Prințipat al Ardealului prin legile provinției eiși obicinuite și măritii aducerii aminte mai dinna- inte îngăduitele diplome au fost întru ajutoriu și religiilor rețepte (primite) de acolo slobozenie și legii grecești Neunite Toleranție sau orânduit. Și noi legile și orânduelile acelea și de ci înainte în puterea sa ale lăsa și ale ținea am voit. însă totuș fiindcă are legătură vecinătate sau țara vecină, care legătură este între prețuitul nostru nostru Marele Prințipat al Ardealului și celelalte ale noastre înrădăcinate ținu- turi, iară mai însemnat este între Țara Ungurească, însemnarea regulelor în- dreptătoare, care întru această pricină a se întări am găsit, și voao Kr(ăiescul) Nostru Gubernium vi se împărtășește ; iară despre altă parte foarte multe adease cearte și jalbe prin de multe feluri de religii a acelui Mare Prin- țipat la noi aduse întunecat sar ade- văra, întru unele pricini sau prin obici- nuitele legi ale Provinții sau orân- duitele noastre rezoluții încă ne fiind de plin și de săvârșit luare de samă, sau câte odată dela adevărata îndrep- tare sau abătut. De aceia voao, Kr. Nostru Gubernium se face înștiințare, precum și celorlalte rădăcinate ale noastre ținuturi, mai vârtos Țării Ungu- rești cu cale am găsit a se întări tot meșteșugul Toleranții pentru însem- nare și publicație și deodată și încât se atinge de prețuitul Nostru Marele Prințipat al Ardealului pentru viitoarea Fiind traducerea românească a acestui edict atât de greoaie și întunecată, în multe părți, pentru înțelegerea, deplină a cuprinsului am aflat de lipsă a da și textul latinesc, în copia, după care s’a făcut traducerea. Se poate vedea în chipul acesta, cu ce greutăți lupta, pe la sfârșitul secolului XVIII, un traducător din latinește în românește. /. L. 448 exacta que observantia, specialia quae- dam momenta praefigenda invenimus. Oenerales autem illae caeteras Ditiones nostras haereditarias et inter has sig- nanter Hungariae Regnum quoad in- troducendam & stabiliendam Cristia- nam Tolerantiam respicientes Regulae Normativae suquentibus capitibus con- tinentur: Primo. Universis Acatholicis, Hel- veticae quippe & Augustanae confes- sioni addictis, nec non Graeci Ritus non unitis, ubivis locorum, in quibus eisdem seu fundamento Legum Regni seu Benignorum Privilegiorum et prae- cedentium nonnullarum normalium Resolutionum Regiaium publicum Re- ligionis exercitium non competit, pri- vatum absque omni reflexione, an illud unquam in tali loco in usu fuerit vel non? benigne concedimus. Secundo. Hoc autem privatum Re- ligionis exercitium non illo restricto sensu, uti illuc hucdum in regno Hun- gariae declaratum fuit, accipi, verum eomodo intelligi voluimus, ut nempe iisdem Augustanae et Helveticae Con- fessioni addictis et Graeci Ritus non Unitis in quovis eitismodi loco pu- blico Religionis exercitio non proviso ubi centum Acatholicorum familiae existunt, sufficientiaque media ad stru- enda oratoria, Ministrorum et Ludi- magistrorum Domus, eorumque con- gruam provisionem citra illud, ut con- tribuens populus subsidiis his nimium gravetur. aut reiate ad incumbentes ipsi publicas praestationes debilitetur, legitimata fuerint, liberum sit iisdem Acatholicis, seu Augustana et Helve- ticae Confessioni addictis, seu Graeci Ritus non Unitis privata oratoria eo- modo exstruere, ut haec Turribus, Campanis & introitu e platea publica ad similitudinem publicorum templo- rum accomodato destituantur; mini- stros praeterea et Ludimagistros in- troducere, pro illis necessaria acdificia ponere, ac ita non tantum in his pri- vatis oratoriis omne religionis eorum exercitium, sed etiam provisio infir- oclotire și următoarea pricepere, vro câteva lucruri mai mici a se da înainte am găsit Iară în cât e pentru celelalte ale noastre rădăcinate ținuturi și între aceste mai anumit Țara Ungurească încât e de a se introducălui și întări creștineasca Toleranție regule normale în următoarele capete se cuprind: șj 1-lea. Tuturor Acatolicilor (carii nu sânt Katholici) Lutheranilor, Calvi- nilor și de legea grecească neuniților ori în ce loc, în care (lor) ei sau din fundamentul legilor țării sau a milos- tivelor Privilegii și mai nainte urmate unora rezoluții împărătești (krăești) slobod (publițe) ași ținea religia sa nau avut ius (voe), fără de nici o îndo- ială (cârnire) adecă că fostau în acela loc așa obiceiul au ba? de bună voie îngăduim să-și facă tot omul slujba religii sale în privat. 2-lea. Iară acela Exerțițium pri- vatum nu cu aceia strânsă înțelegere, precum acela până acuma a fost declă- răluit în Țara Ungurească a îl primi, ci cu astfel de mod a înțelege am voit, precumcă: Lutheranii și Calvinii și de legea grecească neuniților în orice fel de loc unde publițe a religiei exerțiție nau fost, unde se află 100 [o sută] de familii nu catholici și mij- loace din destul de a ridica biserici și case dascălilor și fețelor bisericești și acelora cum se cuvine a le purta de grije, fără de aceea ca nu cumva norodul care dă contribuție, cu mijloa- cele aceastea cât de puțin să se îngre- oeze, sau încât este pentru obșteștile datorii, care sânt asupra lor, să se slă- bească, s’ar fi legitimăluit, slobod să fie acelora Ne catholici sau Lutherani și Calvini sau de legea grecească ne- uniților deosebite biserici cu așa mod a ridica, ca acestea cu turnuri, clopote și intrarea din uliță obștească comode să fie asemenea acelorlalte publice (obștești) Bisearici, pe lângă aceaea Miniștrii¹ și dascăli a introducă, pentru dânșii case cuviincioase a zidi și așa ¹ adecă: preoți. 449 moruni suorum tam in iisdem locis, quam extra illa libere admittatur. Porro Tertio. Clementer constituimus, ut iisdem Acatholicis in universis hae- reditariis provinciis nostris adeoque in regno etiam Hungariae, in iis quoque locis in quibus illi ad consequenda munia publica, dignitates academicas, jusconcivilitatis, Incolatus & Magisterii possessiones item Bonorum et Fun- dorum civilium. Religionis causa, vir- tute Legum, Regni aut eatenus elar- gitorum Privilegiorum, uti signanter în Regnis Dalmatiae, Croatiae et Scla- voniae, ac nonnullis Liberis, Regusque Civitatibus & privilegiatis Communi- tatibus hucdum incapaces erant; haec capacitas deinceps de casu în casum ' omni tempore, atque absque omni nectenda eatenus difficultate, per viam dispensationis ex gratia nostra & Cle- mentia regia tribuatur, in reliquis au- tem comitatibus & Civitatibus in con- ferendis publicis muniis generatim remoto diversae Religionis respectu, sola meritorum & talentorum, probae item et christianae vitae r?tio habeatur. Quarto. Ad constabiliendam ve- ram Christianam Tolerantiam ultro & illud pertinere existimavimus, ut Au- gustanae et Helveticae Confessioni addicti Jusjurandum nulla occasione in alia quadam forma, quam quae ipso- rum religionis principiis convenit, prae- stare teneantur. Porro ex eadem ratione Quinto. Nullus Acatholicorum cul- tui Divino Catholicorum aut cere- moniis interesse compellatur, minus mulctae cuidam ideo subjiciatur neque Articuli cehales, vel stătută alia qu- aevis eatenus stringant. nu uumai în aceste deosebite biserici toată slujba religii lor a șo face, ci șia purta de grije a îngropa morții lor atât întru acelea locuri, cât și în alte afară de acelea slobod să fie să să îngăduiască. Mai încolo. 3-lea. Milostivește am orânduit: ca acelora Ne Catholici în toate rădă- cinatele noastre Provinții și încă și în Țara Ungurească și și întracele locuri, în care dânșii de a urma tistii din afară, mărimea academicească, din ius- sul împreună civilității, a lăcuinței și a meșteșugurilor, a birui bunumuri și funduri țivile pentru religie, cu putea- rea legilor țării, sau ce se atinge de privileghiumurile pe larg date, precum mai ales în țările Dalmații, Croații și Slavonii și în unele slobode și Krăești cetăți și privileghiate obște, până acuma n’au avut încăpeare (,,hărnicie, prin- dere“-șterse), aceasta încăpeare de ci ’nainte din întâmplare întâmplare în toată vremea și fără de nici o agonisi- toaredespre aceea greotate pe calea dispensației din grația noastră și Kr(ă- iasca) mila să li se dea; iară în celelalte varmeghii și orașe a purta Tistiile din afară (de obște) obștește neuitându-se la reșpectul deosebitei religii, numai a vredniciilor și a talenturilor a probei și luare de seamă a vieței creștinești să aibă¹. 4-lea. Spre a întări adevărata creș- tineasca Toleranție mai încolo și aceea a se ținea am socotit, ca Lutheranii și Calvinii cu nici un fel de prilej și în alta ori ce fel de formă să nu fie datori a jura, fără numai argumentu- rile cele de căpetenie a Legii sale. Mai încolo tot din aceea pricină 5-lea. Nimenea, care nu e catholic slujba d-zeească a catholicilor a o face să nu fie silit, mai puțin pentru aceea la ceva birșag să nu se pue și nice articulușurile țehurilor sau alte orice ștatute pentru aceea să nu-i strângă (să nu-i silească). ¹ Aici traducerea "e foarte defectuoasă ; se vede, că traducătorul n’a înțeles, că lati- nescul „proba.e“ e un simplu atribut al cuvân- tului „vitae“. (I. L.) 450 Sexto. Per hoc autem ita expli- catum privatum Religionis Exercitium atque Christianae Tolerantiae limites nullo modo Legibus Regni, rite ex- pedifis, item et usu firmatis Privilegiis Benignisque Normalibus Resolutio- nibus Regiis, quae publicam Religio- nis exercitium in nonnullis locis praeat- tactae Augustanae et Helveticae Con- fessioni addictis et Oraeci Ritus non Unitis, aliasque concessiones tribuunt, derogări, prouti parte ex altera eas quoque Regni leges & Privilegia, quae in favorem dominantis Religionis con- stituta sunt, circa non admittendum publicum Religionis Exercitium, alia- que praerecensitae verae christianae tolerantiae accessoria ex gratia unice & Ciementia Regia per modum dis- pensationis in mentionatis quoque re- gnis & civitatibus, in quantum hujus- modi Leges &'Privilegia iisdem ob- starent, concedi clementer volumus. Et haec sunt illae Leges, secun- dum quas veram Christianam Tole- rantiam in reliquis haereditariis nostris Provinciis et signanter nostro Hun- gariae Regno absque mora introduci & stabiliri praecepimus. Specialia vero illa, quae hac occasione in Magno etiam Nostro Transylvaniae Principatu pro meliori quoad nonnula objecta, uti praemissum fuit, regulatione sta- tuminanda invenimus, in sequentibus consistunt. 1. Vobis Oubernio Nostro Regio activitatem clementer deferimus, ut in posterum, ubi una alterave Commu- nitas e receptis ibidem Religionibus aut Graeci ritus non unitis pro Templi, sive lignei, sive lapidei, erigendi at- que suae religionis Miniștri aut Ludi- magistri constituendi facultate ad Vos recurrerit atque ex ordinanda more solito cum unius catholici alterius Acatholici comissarii interventu inves- tigatione evenerit, recurrentum hujus- modi communitatem suficienti fami- liarum numero, quem apud toleratos dumtaxat Dis-Unitos ad centum Patres familias figi volumus et facultatibus requisitis tam ad struenda aedificia, quam etiam necessariam Miniștri atque 6-lea. Dară aceasta așa explicată privată a religiei ținere și hotare a creș- tineștii toleranții nici întrun chip, prin legile Țării de rând date afară încă și cu uzu întărite privileghii și făcătoare de bine norm(ale) crăești rezoluții, care publica a religii ținere întru unele locuri încât se atinge pentru Luthe- ranii, Calvini și de legea grecească neuniți, și alte îngăduințe dau, să nu se schimbe; precum despre altă parte și acelea a Țărei legi și privileghii, care pentru bunăvoința a stăpânitoarei religii sau orânduit, ca să nu se îngă- duiască publica (obșteasca) a religiei țineare și alte vinituri mai nainte pre- censitei adevăratei creștineștii tole- ranții din singură grația și mila cră- iască pe calea dișpensației și în mai sus numitele țări și orașe, încât aceste Legi și Privileghii acelora lesr sta împotrivă, să li se îngăduiască milos- tivește voim. Și acestea sânt acele legi, pe lângă care adevărata creștineasca toleranție în celelalte vecinice ale noastre pro- vinții și anumit în a noastră Țară Ungu- rească fără de zăbavă a o introduce și întări am poruncit. Dară deosebit aceale, care cu acest prilej și în marele Prințipat al Ardealului pentru mai bună rânduială a se pune în stare am găsit, în următoarele se cuprind: 1 Voao Krăescului nostru Gubear- nium puteare (îngrijire) milostivește vă dăm, ca de ci înainte când una sau alta obște din primitele acolo Re- ligii sau de legea grecească neuniți a ridica sau biserică de lemn au de piatră și a orândui Ministeri* sau Dascăli dela voi slobozenie va cere, și, din orânduita investigație a doi Komisareși unul Katholic, iară celalalt nu Katholic va eși (se va arăta) cum că aceea obște jeluitoare la număr destule familii au, care numai la tollă- răluiții Neuniți la o sută de familii voim a introducă (infigăli) și să aibă cele de lipsă atât spre a zidi, cât și * preoți. 451 Ludimagistri provisionem cifra contri- buentium aggravium praeditam esse, Vos absque ulteriori ad Nos eatenus facienda repraesentatione facultatem petenti communitati impertiri valeatis, si vero petito supplicantis eiusmodi Communitatis ex quocumque ratione minus diferendum esse existimaveritis, eatenus Nobis ulteriorem repraesen- tationem cum deductione quorumvis motivorum pro elargienda ulteriori Benigna nostra Resolutione praevie fieri volumus. E quibus suapte intel- ligendum, Religiones omnes in usu imperturbato Ecclesiarum, interquas etiam filiales intelligendae veniunt, in quarum possessione actu sunt, relin- quendas, neque in Sacris suis, aut Re- ligionis cultu ullo modo impediendas esse, liberumque iisdem deinceps etiam futurum, ut si nefors incendio aut ruina quaedam harum Ecclesiarum destruan- tur, earum loco novas e ligno aut so- lidis materialibus, obtenta a vobis fa- cultate, extruere valeant, dummodo, ut in generalibus praefixum est, plebs contribuens subsidiis ad hosce sump- tus praestandis non gravetur, aut ad incumbentes eidem praestationes pu- blicas debilitetur. II. Cum Matrimonia disparis Re- ligionis hucdum non aliter, quam erga dandas Reversales de prolibus utrius- que sexus in religione romano-catholica educandis admissa fuerint, huius modi reversalium usum, illis, quae hucusque expeditae haberentur in vigore suo relictis, ex nune pro futuro quidem abrogare, pro constanti tamen norma una sancire duximus, în Matrimoniis disparis receptae religionis, filios in paternae, filias vero in maternae reli- gionis principiis, pro exactae aequi- tatis, qua receptae religiones inter se juxta Leges gaudent, rationibus edu- candas esse, si autem disparis ejus- modi Matrimonii casus inter receptae et toleratae religionis (uti non unita est) asseclas sese exereret, atque Pater alicui e receptis Religionibus adhae- reret, omnes proles tam masculae, quam sequioris sexus paternam religionem cea de lipsă purtare de grijă pentru traiul slugilor bisericii (minstrii) și a dascălilor să fie fără de nici o îngreo- iare a contribuenților (carii dau dare) voi să puteți da slobozenie la obștea suplicantă fără dea face mai încoace nouă înștiințarea; iară dacă din oarece pricină veți socoti, că cearerea acestii feal de obște nu este cu cale, despre aceea nouă mai încolo înștiințare cu arătarea tuturor mișcărilor (stărilor îm- prejur, pornirilor) spre lărgirea mai încolo a milostivei noastre rezoluții ca la niște mai mari a să face voim. Din care lesne să înțelege, că toate Religiile în slujba Ecleziilor sale neclă- tite să fie (să rămâe) între care se înțeleg și filiale, și nici într’un chip să nu aibă împedecare nici în sfințeniile sale, nici în ținerea religii, și în vremea viitoare adecă de ci nainte să fie slo- bod : ca decumva vor arde acele bise- rici sau se vor dărîma în locul acelora altele de lemn sau de piatră a ridica dela voi să capete slobozenie, numai ca, precum obștește sau arătat mai dinainte, obștea care dă contribuție prin ajutorința la astfel de treburi, să nu se îngreuiaze sau să nu-și poată împlini datoriile (slujbele) de obște, care sânt asupra lor. 2°. Fiindcă căsătoriile, care nu sânt de o religie până acuma nu al- mintrilea fără numai pe lângă sau după (ce) se vor da reservale, rândueli de a se ținea, ca despre amândouă păr- țile în religia r. catholicească a se crește pruncii sau îngăduit. Astfel de reservale, care până acuma sau dat afară de ci înainte să lipsiască; iară una pentru întărirea normei a se orân- dui am găsit. Intre căsătoriții, care sânt de religie rețeptă, dar nu de un feliu, feciorii în partea religii cea băr- bătească, featele în cea muerească să să crească după prințipiumurile religii; pentru săvârșirea dreptății care o au între sine religiile rețepte după legi, a se creaște. Iară dacă nefiind de o religie căsătoria se va întâmpla să fie o parte de religia primită, alta tollă- răluită (precum cea neunită) și s’ar întâmpla pricini, și de va fi tatăl co- 452 sequantur, quod receptae religionis praecipuum ac praerogativa esse dig- noscatur; si e converso Mater receptae Pater vero toleratae Religionis foret, proles sexum parentum in sectandis religionum principiis sequi debebunt. III. Si Matrimonio inter utramque partem a Religione catholica sive unita alienam contracto, alterutra partium ad Fidem Romano-Catholicam seu ad Unionem transiret, aut soluto per mor- tem Matrimonii vinculo pars superstes ad religionem catholieam seu LJnitam converteretur, eadem praescripta re- gula quoad proles, quae nondum Annos discretionis attigerunt, pariter obser- vanda erit: in casu nimirum conver- sionis paternae omnes proles masculae in Annis Discretionis nondum con- stitutae patris, foeminei vero sexus matris, si haec receptae religionis fuerit secus vero has etiam patris neo con- versi Religionem sequi, matre vero conversa, non nisi eiusdem sexus pro- les infra Annos Discretionis in Catho- lica religione educandas esse, caete- roquin neque catholicae, neque reli- quarum Religionum asseclae ullo suo praetextu proles aut orphanos a Pa- rentibus alterius Religionis ortas in sua religione educandas vindicare poferunt. IV. Cum propter Baptizmum per obstetrices administrandum Acatholi- cae Religioni addictas contra earum- dem dogma vexări, aut puniri nullo modo velimus ordinarios ad praes- criptum huius nostrae Resolutionis instrui clementer praecipimus. V. Oeneraliter ordinamus, ut sa- cerdotes catholici, nisi vocati fuerint, aegrotantibus acatholicis se non ob- trudant, petente autem aegroto pro- pinqui ipsius aut miniștri aditum sa- cerdoți concedere teneantur, Prout et liberum sit Acatholicis Ministris suae Religionis captivos non tantum in car- ceribus adire, verum etiam ad ultimum supplicium comitari; quod ipsum cunctis Provinciae jurisdictionibus pro accurata observantia publicandum erit. piilor de religie rețeptă, toți pruncii de amândouă părțile de religia bărbă- tească să să ție, care e regula religiei rețepte și cinstea de a se ^cunoaște. Iar dimpotrivă dacă Muma va fi de religia rețeptă și Tata tollerată, atuncia pruncii toți de religia părintească după prințipiumurile religiilor se vor ținea. 3-lea. Dacă cu contract de căsă- torie între amândouă părțile dela re- ligia catholică sau unită oarecare parte la credința romano-catholică s’ar duce, sau la unație, sau rumpând legătura .moartea, partea care trăește la religia catholică sau unită sar întoarce, aceea regulă mai dinsus scrisă pentru pruncii, carii încă nu sânt de vârstă, asemenea se va ținea; iară în întâmplarea în- toarcerii părintești, toți feciorii, nefiind încă de vârstă, de partea (tatălui) băr- bătească, iară featele de cea feme- ească se vor țineă, de va fi partea femeiască de religia rețeptă, iară de nu: numai acele feate vor crește în religia catholicească carii încă nu sânt în stare a se despărți, altmintrilea nici partea- catholicească nici a celorlalte religii subt nici un fealiu de prefacere dela religia părții bărbătești ai sminti nu vor putea pre copii de vor fi și rămași de părinți. 4-lea. Pentru botez când botează moașele de leage nu catholică, îm- protiva dogmei lor a vorbi și a ocărî sau a le pedepsi nici decum nu voim, a se orândui purtători de grijă pentru preșcriptumul acestii a noastre rezo- luții milostiveaște am poruncit. 5-lea. Obștește orânduim, ca pre- oții catholici, de nu vor fi chemați, să nu meargă la bolnavii nu catho- licilor, dar dacă va pofti bolnavul pre preotul chiar sau (ori) pre ministerul săi primiască înlăuntru, precum și Necatholicilor slobod să fie adecă preoților ministerilor a merge nu nu- mai în temnițe la robii care sânt de leagea sa, ci și la sfârșitul lor a le sluji, care lucru tuturor jurisdicțiilor provinții pentru adevărata omenire (cinstire) unul cu altul se va publicăli. 453 VI. lam superius clementer re- solvimus, ut receptarum religionum sectatoribus et Graeci Ritus Non Unitis ubivis locorum, ubi sufficiens, et res- pective praefixus familiarum domici- liatarum numerus, necnon requisitae facultates adsunt, Templa, Parochias et Scholas erigendi licenția concedatur, suapte consequitur, Acatholicis Reli- gionis suae scholis destitutis, neque illas introducere seu ob exiguum fa- miliarum numerum, sive ob virium insufficientiam valentibus juxta usum et consvetudinem hucusque etiam ob- servatam, liberum relinqui, ut proles suas seu ad catholicas, sive etiam Acatholicas, quae adessent, scholas mittere possint. Caeterum VII. Collectas omnes seu per studiosos, seu alia quacumque de causa instituendas quam severissime medio Tabularum continuarum & Magistra- tuum prohibendas, atque ut eatenus sufficiens vigiiantia adhibeatur, injun- gendum, necnon concernentibus etiam Episcopis, Consistoriis et Dis — Uni- torum vicario pro exacta observantia et congruis dispositionibus intimari volumus. VIII. Visitationes per Episcopos, superintendentes, Vicarios & Arhi- Diaconos et alios, quibus competit, instituendas, absque omni contribuen- tium aggravio, aut qualicumque ab illis ferenda sumptum collatione insti- tui volumus, quapropter iisdem sua via intimandum erit, severas poenas illos incursuros, qui tali occasione a con- tribuente quidpiam exigere aut etiam accipere attentaverint. IX. Si aliquae e stabilitis in Magno illo Nostro Principatu Religionibus Synodum aut Congregationem cele- brare cogitent, id ea ratione impo- sterum admittendum benigne resol- vimus, ut causas, singulaque Delibe- rationis objecta praevie Nobis indi- care teneantur, facultate pro re per Nos comperta dein concedenda. 6-lea. Mai din sus milostivește am rezolvălit, ca celor de religie re- țeptă și de lege grecească Neuniților ori în ce Ioc unde mai din sus po- menitul al familiilor număr se va îm- plini, și ar avea prindere la cele de lipsă să li-se dea slobozenie de a ri- dica biserici, parohii, școli, firește e, ca părăsindu-se școalele nu catholice, nici ale întări acelea sau neavând pu- tință după obiceiul lor până acuma ținut, să fie slobozi copiii săi sau la ceale catholicești sau nu catholicești școli carii s’ar afla să-i poată trimite. In celelalte 7-lea. Toate ceale adunate sau prin dieci sau din alta ori ce fel de pricină să vor orândui cât mai vârtos prin mijlocirea Tăbulilor nencetate și Magistraturilor a să opri; și despre aceea din destulă luare de seamă să fie și iarăș cuviincioșilor episcopi, su- perintendenși (Arhimandritzi) Vicară- șului Neuniților a avea grije și a omenirii pre altul și tuturor orându- elilor a să porunci voim. 8-lea. Vizitațiile prin Episcopi, Su- perintendenși, Vicareși și protopopi și prin alții, cărora să cuvine, a să face fără de nici o îngreoiare a con- tribuenșilor sau orice fel dela dânșii luare, adunare a să orândui voim, pentru care lucru acelora cu cale să va porunci, greale pedeapse pe aceia vor veni, carii cu acest prilej dela contribuenși ceva va stoarce, sau a primi vor îndrăzni. 9-lea. Dacă vreao religie din așe- zatele în acel Mare al nostru Prin- țipat Sinod sau adunare a face vor gândi, acest lucru cu astfeliu de con- diție a se îngădui de ci înainte mi- lostivește am voit, ca pricinile și toate stările hotărîrei deosebite noao ca la niște mai mari a ni le face cunoscute să fie îndatorați, căpătând voie pentru lucrul acela, după aceea prin noi să va îngădui. 454 X. Universim per Magnum No- strum Transylvaniae Principatum in alterabilis Lex esto, nemini Religionis causa, nisi Legibus Civilibus Benignis- que Mandatis Regiis contravenerit, aut tranquilitatem publicam turbansfacinus patraverit, poenam pecuniariam aut corporalem inffligi posse, hinc, medio publicarum iurisdictionum ordinandum etiam erit, ut omnes Magno in illo Principatu existentes Religiones a con- tumeliis et jurgiis inter se sollicite ab- stineant, quascumque scommaticas ex- pressiones, praesertim in scriptis dica- sterialibus et libellis suis evitare curae habeant, quod ipsum et ut Domini Terrestres quoque apud subditos suos disponant, iisdem aeque injungendum erit Et haec sunt, quae pecualiter pro charo Nobis Magno Tranniae Prin- cipatu deinceps observanda clementer praescribimus. Quare Vos, Regium Nostrum Gu- bernium, puncta haec Benignae Reso- iutionis Nostrae, quoad priora quidem sex puncta pro notitia, quoad reliqua vero pro exacta observantia sparsis per universum Magnum illum Princi- patum circularibus, notum reddetis at- que Supremis Contibus et Primariis Oficialibus injungetis, ut occasione primitus celebrandarum Congregatio- num aut Confluxuum altissimam No- stram Resolutionem publicent, utque eo ocijus ea, quae Benigne resolvimus ad omnium notitiam perveniant, cir- culare hocce intimatum Typis etiam publicis excudi atque pro cujusvis U'U venum exponi curabit(is) una vero generaliter injungetis, ut in re- liquo universae Leges et Benignae Normales Gloriosae memoriae Prae- decessorum Nostrorum in Materia Re- ligionis hucdum emanatae in quan- tum illae per praedeductas speci- ficas Resolutiones Nostras, immutatae aut dispensatae non sunt, deinceps quoque per eos, quorum interest accu- rate observentur, atque praemissorum effectui tam per universas regni Juris- dictiones, quam peculiariter, per Vos Regium Nostrum Gubernium debita sollicitudine invigiletur. Cui in reliquo 10-lea. Prin tot Marele Nostru Prințipat leage neschimbată să fie: Pre nimenea pentru religie, de nu va face împotriva legilor țivile și milo- stivelor Krăești porunci, sau pacea de obște turburând faptă rea va face — să nu să poată pedepsi în bani sau trupește. Deaci prin mijlocirea ob- șteștilor jurisdicții să va și orânduî: ca toate religiile care să află întru acel Mare Prințipat de a să ocări între sine și a să certa pre sine să silească a să feri, orice fel de vorbiri întune- cate mai vârtos în dicasterialiceștile ale sale cărți ale depărta să poarte de grijă. Care lucru și Domnii pos- seassori la supușii săi să orânduiască, acelora încă aseamenea se va înștiința. Și aceaste sânt, care pentru prețuitul nostru Marele Prințipat al Ardealului a se ținea milostivește am prescris. Pentru aceaea voi, Krăe.scul nostru Gubernium aceaste puncturi a milo- stivii Noastre rezoluții, încât pentru aceale șase mai sus zise puncturi pentru însemnare, iară pentru cele- lalte de a să ținea prin tot acel Mare Prințipat împrăștiind țirculare să faceți de știre și Grofilor celor mai mari și Tisturilor celor mai dintâiu să înști- ințați, ca cu prilejul adunărilor acelor de căpetenie sau întâlnirilor prea înalta noastră rezoluție să publică- lească și ca cu atâta mai în greab aceale ce milostivește am rezolvălit la cunoștința tuturor să vie, și despre aceasta țirculariu și în tipariu să să dea, și spre a măcar căruia uz drept a spune veți avea grijă. Iară una obștește să înștiințați: ca în celelalte toate legile ceale făcătoare de bine și normale a hotărîrilor noastre celor mai dinainte în materia religii până acuma eșite, încât acelea prin desă- vârșitele specificate ale noastre rezo- luții neschimbate sânt sau nedișpen- zălite, de ci înainte încă prin aceia, cărora li se cuvine accurat să să ție și desăvârșirea mai nainte hotărîtelor atât prin toate jurisdicțiile țării, cât mai vârtos voi Kr.(ăiescul) Nostru Gu- bernium pe lângă datornica luare de 455 Gratia Nostra Caesareo-Regia, de Prin- cipali benigne propensi manemus. Datum in Civitate Nostra Vienna Austriae. Die Octava Mensis Novem- bris, Anno Domini Millesimo Septin- gentesimo Octuagesimo Primo. Imperii Noștri Romani Decimo Octavo, Reg- norum vero nostrorum Haereditariorum Primo. yosephus m. p. Thadeus Baro a Reischach m. p. Ad mandatam Sacrae Caesareae Regiae Majestati» proprium. Leopoldus de Haan m. p. Fogaras. Die 9-na M. Mărcii A-° 1782* Ex Archivo Tabulae Districtus Terrae et Oppidi Fogaras Cons. Extradatum per Ste- phanum Fogarasi m. p. ordinarium notarium. (Sigil de ceară neagră). seamă să îngrijiți. Căruia întraltele grația noastră împărătească crăiască și mai de frunte milostivește îngă- duind rămânem. Sau dat în orașul nostru Vienna (Beciu) în Austria în 8 opt zile Noemvrie Anul Domnului omie șapte sute opt- zeci și unul. A împărăției noastre ro- manești al optsprezeacelea, iară a ță- rilor noastre ceale rădăcinate întâiulea. Jbsif m. p. (L. S.) * Thadeus Baro a Reischach m. p. Ad mandatum Sacrae Caesareo & Rvgiae Majestati» proprium. Leopoldus de Haan m. p. Fogaras Die 9-a M. Mărci] A. 1782. Ex. ■■ Archivo Tabulae Districtus Terrae et Oppidi Fogaras Cons. dixtradat, per Steph. Fogarasi ord. not. m. p. (L. S.) DOCUMENTE ISTORICE. 4. Acte privitoare la reîntoarcerea lui Atanasiu Șaguna în sinul bisericii strămoșești. XL1X. Testimonium scholasticum. Nomen et cognomen, Aetas, Religio: Sagona Ana- stasius Annorum 18 Rom. Cath.; Oens seu Națio, Locus natalis et comitatus: Hungarus Miskoltz comitatus Borsodiens. Pater, vel tutor, aut Curator, ejuisque Conditio et Habitatio : M. Anastasia Civis habitat ibidem. Annus et Schola, quam frequentavit: Anno 1826 2-am Humanitatis Classem frequentavit diligenter. Classis: In doctrina Religionis: Emi- nens. In Divinis frequentandis fuit solens. In Literis et Scientiis: E numero 103 condi- scipulorum inter 32 Eminentes Decimus septimus. In Studio Linquae Hungaricae: Emi- nens 17-us. In Moribus: Classis primae. Datum: Pestini apud Sch. P. Anno 1826. Mensis Decemb. 26-a. Glycerius Aigll m. p., e Sch. Piis Director Oymnasii. Constantinus Eschner m. p. e S. P. 2-ae Humanitatis Professor et Exhortator Oymnasii L. S. L. «Vigore praesentium testor, quod Anastasius filius Naum Șaguna et Anastasiae Legitimae consortis illius, utriusque Graeci Ritus non uniti natus sit Anno 1808 mensis Decembris 20 eiusden Anni, et baptizatus, et myro unctus iuxta Cannones sanctae Ecclesiae orientalis hic Miskolczini per me Constantinum Vulco Anno 1808 mense eodem nempe Decembri 28-a. Cuius patrinus fuit Athanasius Filius Adami Gerga in nostra Ecclesia nomine sanctissimae Trinitatis existenti, ac usque 1826 Annum sacram coenam comu- nicavit in eadem Ecclesia nostra; hoc his testimonialibus Litteris certifico conscientia mea, corroboratis subscriptione et usuali sigillo. Signatura Miskolczini Anno 1820 mense Februarii 26-a. Parochus Ecclesiae Graeci Ritus n. u. orientalis Miskolcziensis. Con- stantinus Vulco m. p. (L. S.) 456 LI. Declaratio: Infrascriptus iuxta Litteras a Constantino Vulco Ecclesiae Graeci R. N. U. Orientalis Miskoltziensis Parocho extradatas 28-ae Decembris Anno 1808-O baptisatus, jam nune completorum 18 aetatis annorum principiis Religionis Romano- Catholicae, vel eo e respecta, quoad Scholas publicas in Regiis Oymnasiis Miskoltziensi ac Pesthiensi cum profectu Eminentiae frequentando, et Studio Doctrinae Religionis solertem operam impenderim, imbutus, me juxta intimam meam convictionem citra Consanguineorum persuasionem, coactionem, aut influxum Sacra Graeco-Orientalis Ecclesiae sequi velle, hisce declaro; eatenusque mihi benignum indultum imper- tiri oro, paratus, eandem Declarationem, et Ore, ubi illud necesse videretur, confir- mare, ut firmissimi mei propositi clarum praebeatur testimonium, et cum in Scholis pnblicis Religionis R. Cathoiicae Doctrinam solerter exceperim, calculumque Eminen- tiae emeruerim, praescriptam secus 6 Hebdomadarum institutionem superfluaun esse censendo, una me ab hac dispensări orando, protegi demisse supplico. Pesthini 29-a Decembris 1826. Anastasius Sagona m. p. Philosophiae in R. Universitate 1-um in Annum Auditor. LII. Sevenisimmel C. R. Haer. Princeps ADux Austriae et R. Pal. Exc. Cons. R. L. H. D. D. bg. gr. coli. Infrascriptus Patre meo ad sacra Romano-Catholica transeunte non obstante eo, quod in Ecclesia et Religione Graeco-Orientali natus, educatusque fuerim, obligationem peraeque memet Sacris Romano-Catholicis addicendi obținui. Nune, dum teste sub •/. advoluto Documento jam 18-um aetatis meae annum attigeram, ductu Declarationis ma- ture perpensae, et proprio pugno notatae sub •/. adnexae mihi facultatem benigne tribui hancque bgratiose evinci perdemisse supplico, ut Sacra Graeco-Orientalis Ecclesiae sequi valeam, sub Testimonium quoque Scholasticum accludendo, e quo liquet: me Ca- tholica Oymnasia frequentantem in Doctrina Religionis Eminentiae calculum emeruisse, ut adeo institutionem hujus superfluum esse censeam, id una provocando ad •/. sub- jungendo: me usque annum 1816 in Ecclesia Miskolczensi Graeco orientali Sacram coenam communicavisse. Benignitati, altisque gratiis devotis emorior. Serenitjtatis Vestrae Regiae] ac Exc. Cons. R. L. H. Pesthini 29 Decembris 1826 servus humillimus infimus Anastasius Sagona Philosophiae in R. Universitate 1-um in Annum Auditor. LIII. 499. E Cons. ddo 2 Ian. 1827. Pestiensis cottui et G[ener]ali Vicario Agriensi. dim. 13. Zsinszky m. p., ead. vidi Lovâsz m. p. Instantia Nastasii Sagona, primum in annum Philosophiae in R. Unjivesitajte Pestana Auditoris, originae Miskoltziensis, facultatem, Religionem G. n. u. r. amplectendi sibi comedi petentis, Pttis DVris erga futuram demissionem cum eo hisce transponitur: (et Cottui Pestiensi cum eoabhinc sub hodierno transponitur) ut ope exmittendae mixtae Depu- tationis juvenem hune annos discretionis jam superantem, qui juxta productum Scho- lasticum Testimonium Cath. Scholas frequentando, in Doctrina Religionis R[omano] Cath. educationem accepit et sacramente quoque Poenitentiae et Eucharistiae usus fuit, ad sequenda sacra cath. in quibus educatus est, serio et efficaciter comoveri, casum vero in illum, și commonitio haec aptatum haud produceret effectum, idemque praeposito suo Sacra Ecclesiae Oraecae amplectendi inhaereret, in motiva: cur videlicet Relig. Cath. deserere et sacri g. n. u. r. adhaerere velit? an non item allectio quaepiam subversetur, modalitate normaliter praescripta investigări faciant et de Resultato hujus Investiga- tionis adaequatam Relationem praestent. Dat etc. Vicario: Quod ipsum Pstae DVstrae pro congruo notitiae stătu hisce significatur. Dat etc. 457 LIV. Șaguna Anastasiusnak a N. M. M. K. Helytarto Tanâtshoz nyujtott s Foglalatban vissza rekesztett abbeli folyamodâsâra, hogy nekie a Gorog nem egyesiilt Vallâsra le- endâ vissza teresre engedelem adattasson, a Tekintetes Vărmegyenek a Folyo Esztendei 455-ik szâm alatt koltt hatărozâsa kovetkezeseben alăzatosan jelentjiik; hogy mi a tisztelt kirălyi Helytarto Tanăts kegyes Rendelese kovetkezeseben a Folyamodot elso- ben is a Catholica Hitben val6 tovăbbi megmaradâsra hathatossan megintettiik, meg intesiinknek azonban semmi sikeret sem tapasztalvăn, sott lâtvân abbeli kivănsăgăt, mely szerent a Gorog nem egyesiilt Vallâsra vissza terni szândekozik, szoros ke'rdb’re vettuk az irânt is, mi ok indithatja otet a Catholica Hit elhagyâsăra, nemde nem valamely igeretek es ajânlăsok âltal birattatott e arra. A melyre azt nyilatkoztatta kt elbttiink, hogy o ugyan nem azon okbol akar vissza terni a Gorog nem egyesiilt Vallâsra, mintha abban nagyol.bidvesseget lâtnâ, mivel o annak megitelesere, melyik vallâs legyen idvessegesebb magât elegtelennek lătja, es csak egyediil azon kivânsăg buzditja 6'tet, hogy azon Val- lâsban elhessen es halhasson meg, â melyben sziiletett: egyebb erănt azt j6 lelekesme- rettel valja, hogy otet ezen lepesnek tetelere semmi nemți igeretek es ajânlăsok nem birtâk, es hogy az e fele ketsegtetâ modoktol az 6 szândeka egeszen tiszta legyen. Ugyan azert tovâbbă is alăzatossan esedezik, hogy neki is, valamint ket testverjeinek a GorOg nem egyesiilt Vallâsra leheto vissza teresre engedelem adattasson. Tdbnyire a folyamodo a maga gondolkodâsăt Irâsban is felteven, azt nekiink âltal adta, mellyet is ./■ alatt be mutatvân s azzal tessziik ezen hivatalos tudositâsunkat. Kolt Pesten Februarius Holnap 20-ik napjăn 1827. Kiss Lâszlo m. p., foszbiro. Belgrâdy Jănos m. p. Eskiitt Idosb W. lankowich Miklos m. p. mint a Catholica Vallâson levo ki kiildetett Tâbla Biro. LV. In Humillimum Benigni ad Inclitum Comitatum Pestiensem demissi Decreti Au- lici obsequium flexo poplite declaro: quod iteratis vicibus conscientiae meae examine instituto, siquidem utriusque Religionis, tam scilicet Romano-Catholicae, quam et Grae- ci non uniti Ritus Articulorum Fidei, et Dogmatum ad aequatiorem cognitionem mihi comparaverim, nullum in Essentia, quantum quidem assequi potui, discrimen invenerim, ideoque etiam, quin e parte Consangvineorum seu persuasiones, coactiones aut mini- mus influxus intercessisset, sed proprio meo motu, ex intima convictione Religionem eam in qua natus et baptisatus sum, et in qua neque annum 1816 sacram Synaxim sumpsi, videlicet Graeci non Uniti Ritus sequi desidero; de genu suam Maiestatem Sacratis- simam imis orando precibus, quatenus mihi libertatem Conscientiam meam citra Coac- tionem sequendi clementissime concedere dignaretur. Pestini 17-a Februarii 1827. Anastasius Sagona m. p. J*L .. LVL Felseges Ordkds Csăszări s Kirălyi Fb'Herczeg Nâdor Ispâny Ur, Nagy Meltbsăga Magyar Kirălyi Helytarto Tanâcs, Kegyelmes Urunk, Kegyes Uraink! Csăszări Kirălyi Fo-Herczegsegednek, es a Nagy Meltosăgu Magyar Kirălyi Hely- tarto Tanătsnak folyo Esztendei lanuarius 2-ărol 499-dik szâm alatt kolt kegyes Intezo Levelenek kovetkezeseben, melyben bizonyos a Catholica Hitrol a Gâtog nem egye- siilt Hitre vissza terni kivăno Sagona Anastasiusnak meghalgatâsăt kegyessen elrendelni meltoztatott: az e vegett kikiildott Deputationak tudositâsât a kerdeses Sagona Ana- stasiusnak e reszben adott kinyilatkoztatăsăval egyiitt a foglalatban ide rekesztve Csă- szări Kirălyi F6 Herczegsegednek es a Nagy Meltosăgu Magyar Kirălyi Helytarto Ta- nâtsnak tartozo egesz alăzatossăggal felkiildeni bătorkodunk, melyben az illetfi Depu- tatusok, valamint a folyamodo maga is azt adja elfi: hogy tsupăn azon indito okbol, hogy azon hitben, mellyben sziiletett elhessen, es halhasson, kivănna a Gorog nem egyesiilt vallâsra visszaterni, es semmi mellekes tekintetek otet nem vezerlik, hanem szândeka minden ketsegteto modoktol, vagy ajănlăsoktol egeszen tiszta legyen. 32 458 Kik egyebirănt Kegyelmebe, Kegyessegekbe, es jo szivfisegekbe ajănlottak ăla- zatos es egesz tisztelettel maradunk. Kolt az 1827-ik Esztendei Martius 30-ăn Pesten tar- tatott kis Gyiilesunkbdl. Cs. es K. F6 Herc. es a N. Melt. M. K. Helyt. Tanăcsnak alâ- zatos engedelmes szolgăi. Pest Pilis es Solth torvenyessen egyesiilt Vjârmejgyek Rendei. LVII. 11148 Ex Consilio dtol Maji 1827. Suae Majestati! all 5 dim. 16. Zsinszky m. p. 17-a Vidi Lovâsz m. p. Expedivit eadem Urbanovsz- ky m. p. all 18 May. Demisse advoluta Instantia Anastasii Sagona primum in annum Philosophiae Au- ditoris, origine Miskoltziensis, facultatem religionem O. n. u. r. amplectendi, sibi con- cedi petentis, cottui Pestiensi cum eo abhinc transposita; ut ope exmittendae Mixtae Deputationis juvenem hune, annos discretionis jam Superantem, qui juxta productum Scholasticum Testimonium Cath. Scholas frequentando, in Doctrina Religionts R. Cath. educationem accepit, et Sacramento quoque Poenitentiae et Eucharistiae usus fuit, ad sequenda Sacra cath. in quibus educatus est, serio et efficaciter commoneri, casum vero in illum si Commonitio haec optatum haud produceret effectum, idemque proposito suo Sacra Ecclesiae g. n. u. r. amplectendi inhaereret, in motiva; cur videlicet Reli- gionem Cath. deserere et Sacris g, r. n. u. adhaerere velit? an non itam allectio pro- priam subversetur? Modalitate normaliter praescripta investigări faciat, et de Resultato Investigationis adaequatam Relationem praestet. Idem demisse advolutam submisit mixtae Deputationis Relationem exqua, prout et recurrentis Scripta Declaratione patet: eundem tam in articulis fidei R. Catholicae, quam et Sacrorum gr. n. u. r. imbutum, a nemine allectum, et propria convictio ne vel ideo Sacra gr. n. u. r. ampleeti velle, quod in his ab infantia baptisatus et usque 16 aetatis annum, quo Sacra Synaxi refectus est, educatus frerit, nullumque in Ecclesia harum Religionum discrimen videat, Negotium hoc Religionarium R. hoc L •/. Matti V. S.-am eo demisse substernit: quod licet quidem luvenis hic qui tenore producti Scholastici Testimonii, e Doctrina Relig. Cath. eminentiae Calculum meruit Sacramentis quoque Poenitentiae, et Euchari- stiae more Romano Catholicorum usus fuerit, cum tamen sperari vix possit: eundem cujus germano et uterino fratri Francisco et Sorori Catharinae, tenore B. Decr. Aul. ddo 26 Apr. 1822 Nr. 5486 et dto 9 Sept 1825 Nr. 12186 liberum Relig. g. n. u. r. exerci- tium bgne jam concessum est, a natali suo orientalis Ecclesia Ritu destitutum esse, eidem velut annos discretionis jam superanti, atque in Principiis et Dogmatibus fidei ' Cath. sufficienter imbuto, a paritate fratris Francisci, cui absque praevia sex hebd. cath. Institutione liberum Religionis exercitium concessum est, perinde absque sex hebd. Cath. Institutione petitus ad Sacra Orientalis Ecclesiae reditus cl[emen]ter applacidandus esse censeatur. Dat etc. LVI1I. 8630 Sacrae etc. bgne intimandum: Altefatam Suam Mattem Ssmam opinionem Regii huius Lottlis Consilii, quoad concedendum Elisabathae, Margarethae, luliannae, et Mă- rise, Catharinae Jung liberum religionis exercitium sub l-a Maji a. c. No. 11497 de- promptam clementer ratihabere; circa casum vero Religionarium Anastasii Sagona, me- dio alterius Repraesentationis ddo 1-ae Maji a. c. No 11148 horsum substratum, bgne praecipere dignatam fuisse: ut Juveni huic, praevie adhuc per Constitutum ad Univer- sitatem Pestanam, ubi idem Philosophiae Auditor esse exponitur, Sacrum Oratorem Au- gustinum Popol, virum ab eruditione et discretione commendatum, consveta normalis Institutio impertiatur, et super resultato huius Institutionis, Relatio suo tempore prae- stetur. Praedeductam igitur bgnam Resolutionem Consilio huic Lottli Regio fine facien- darum conformium dispositionum, substernendaeque suo tempore clementer deman- 459 datae Informationis, hisce significari. Acclusis isthic una readnexis. Datum Viennae die 13 Iutii anno 1827. Comes Adamus Reviczky m. p. Comes Fidetis Pdlffy m. p. Ad b. Sacrae Csae etc. Mandatum: Comes Franciscus de Nâdasd m. p. LIX. 20447 E Cons. ddo 8 Aug. 1827. Comitatul Pestiensi. aliat 13 dimis 15 Aug. Q. (nedescifrabil) m. p. ead. vidi Lovăsz m. p. ad 16 Aug. Exp. ead. Pataky m. p. Remonstratione Praestarum DVstrarum ddo 30 Marții a. c. No 1317 in merito Re- ligionario Anastasii Sagona, sibi facultatem sacra Ecclesiae Oraeco orientalis sequendi bgne impertiri supplicantis, isthuc facta, ab huic alt[issim]o Loco substrata, Sua Mattas Ssma clter jubere dignata est: ut juveni huic praevie adhuc per coustitutum ad Universi- tatem Pestanam, ubi idem Philosophiae auditor est, Sacrum oratorem Augustinum Popol consorta normalis Institutio impertiatur. Quae altma Resolutio Regia Praestis DVstris fine edocendi fati juvenis hisce nota redditur. Dat etc. Academica Mattui Regiae Scientiarum Univ[ersitatis]. Pestanae. Siquidem Sua Mattas Ssma tenore recens editae altmi Resolutionis Regiae cle- menter praecipere dignata sit: ut Anastasio Sagona in Regia Scienciarum Universitate Pestana Philosophiae 1-um in annum audiitori, qui exhibito horsum Recursu, sibi facul- tatem Sacra Ecclesiae Oraeco-orientalis in quibus a teneris educatus fuit, Sequendi, bgne impertiri petiit; praevie adhuc per constitutum ad Regiam hanc Universitatem Sacrum oratorem Augustinum Popol consveta normalis sex hebdomadarum Institutio impertiatur hoc ipsum Academico huic Mattui scopo edocendi fati oratori ssui Augustini Papol cum eo hisce perscribitur: ut subin solitum normale attestatum super qualiter expleta per antelatum juvenem praescripta Institntione horsum submittat. Dat u. s. Q[enera]li Vicario Capitulări Agriensi. Erga Recursum Anastasii Sagona in Regia Scientiarum Universitate Pestana 1-um in annum Philosophiae auditoris, sibi facultatem sacra Ecclesia Oraeco-orientalis sequendi impertiri supplicantis; isthuc exhibitum abhinc autem una cum Remonstratione Cottus Pestiensis altmo Loco substratum Sua Mattas Ssma clter praecipere dignata est, ut Ju- veni huic praevie adhuc per Constitutum ad Universitatem Pestanam Sacrum oratorem Augustinum Popol, consveta Normalis Institutio impertiatur, et super Resultato hujus institutionis Relatio suo tempore praestetur. Factis proinde penes Academic.um Magistratum attactae Universitatis sub hodi- erno congruis ad Rem dispositionibus, de altma hac Resolutione Regia etiam Praettae DVstrae pro Requisita notitia hisce edoctur. D. u. s. LX. Inclyte Magistratus Academice! In obsequium Benigno Oratiosi Intimați Budae ddo 8-aeAugusti 1827 sub Nr. 20447 editi, quo tenore editae altmae resoltutionis Regiae Anastasio Sagona in R. Scient. Univ. Pesth. pro tune I-um in annum Philosophiae Auditori, Facultatem Ritum Oraec. non unitorum sequendi humillime petenti, sex septimanarum Institutio in R. Scient. Univ. subeunda praescribitur, et de impieta Institutione normale Attestatum Excelso Consilio Regio submittendum Altme ordinatur: in sequelam hujus Bgnae Dispositionis adnexum isthic Attestatum, medio Inclyti Magtus Acad. Exc. Cons. Regio substernendum submitto, addita ea humillima insinuatione, pro religiosa hac Institutione Testes non fuisse vocatos, propterea, quod praefatus luvenis, utpote Philosophise Auditor, sub Legibus Academicis existens, qua Alumnus R.-Sient-Univ. considerări debuerit, et se durante tota Institu- tione humanum ac diligentem exhibuerit. Pethini 23-a Decembr. 1827. I. M. Ac. hum. servus Aug. Popol m. p. * 460 LXI. NB. Serenissime Caes. R. etc. etc. In obsequium Bgno Oraosi Intimați ddo 8-ae Augnsti An. 1827 sub Nr. 20441 quo, conformiter editae Altissimae Resolutioni Regiae, Anastasio Sagona, in Regia Scien- tiarum Universitate Pesthinensi Philosophiae Auditori facultatem Ritum Gr. N. U. se- quendi humillime petenti, sex septimanarum Institutio in Doctrina Religionis Romano Catholicae subeunda praescribitur, et de impieta Institutione Normale Attestatum sub- sternendum Ordinatur; Magistratus Academicus Attestatum illud per Exhortatorem Aca- demicum Augustinum Popol, qui Institutionem praememoratam dicto Anastasio Sagona impertitus est, exhibitum, praesentibus sub 7- demisse substernit, id una reflectens: Ex- hortatorem superius nominatum ad Institutionem sex hebdomadalem requisitos secus Attissimo lussu testes ideo non Adhibendos censuisse, quod in hoc casu exceptionem sub- versari praetendat. E consessu Acad. Pesth. die 4 Mart. 1828 celebr. etc. Rector et Magistratus Academicus. Ladislaus Vass m. p. Historiae Eccl[esiasticae] Professor Regiae Universitatis h. t. Rector. LXII. Attestatum. In obsequium Benigno Gratiosi Intimați Budae ddo 8 August Anno 1827 sub Nro 20447 editi, quo mihi infrascripto Altissimo loco imposita fuit obiigatio: Anastasium Sagona in Regia hac Scient: Universitate I-um in annum Philosophiae Auditorem, in doctrina Religionis Catholicae per sex septimanes erudiendi et subin Attestatum de qua- liter expleta per antelatum Invenem praescripta Institutione Excelso Consilio Locumt. Regio submitendi, praesentibus fide integra attestor: Invenem Anastasium Sagona in hac R. Scient. Univ. nune secundum in annum Philosophiae Auditorem, religiosam In- stitutionem per sex continuas, a 5-a Novembris ad 18-am Decembris Anni 1827 dili- genter subivisse, et durante hac Institutione, integram totius doctrinae Religionis explica- tionem, attenre ac modeste, ut Alumnum R. Scient: Univ. decet, excepisse. Interim non obstante hac Institutione, superatis sex septimanis, eundem Anastasium Sagona decla- rasse, se penes maternam Religionem perseverare velle, cum praesertim censeat, se etiam penes hanc, cum pariter a Christo originem trahat, salutem aeternam consecuturum esse. In quorumfidem praesens Attestatum, uti demandatum fuerat, Excelso Consilio Locum- tenentiali Regio humillime substerno. Pesthini 27 Aprilis 1828. Augustinus Popol m. p. in A. Sc. Univ. Doctrinae Religionis Professor et orator sacer. (L. S.) LXIII. 10927 E Cons. ddo 6 Maj 1828. Suae Majestati Sacratissimae! all ac dim. 9 Maji. Nytây m. p. Vidi Lovâsz m. p. Revidi Pâlffy m. p. 11 May .... In demissum obsequium B. Decreti Altmi ddo 13 lulii 1827 Nr. 8630 quo me- diante benique ordinatum est, ut Anastasio Sagona per constitutum ad Universitatem Pestanam, ubi idem Philosophiae Auditor est, Sacrum Oratorem Normalis Institutio im- pertiatur, factis apud Magistratum Academicum Regiae Scientiarum Universitatis Pes- thinae, congruis Ordinibus, Idem Magistratus Academicus Ope Relationis reverenter advolutae, submisit de praescripta Catholica Institutione Normale Attestatum, ex quo patet fatum luvenem Instructionem Religionariam attente et modeste excepisse quiden, ast desiderio suo in sacris Ecclesiae Orientalis g. u. u. r. perseverandi, in quibus usque 16 aetatis annum educatus fuit, post exceptum hanc quoque Institutionem inhaerere. Quam Remonstrationem cum ejus provocatis, consilium hoc Regium Lttle Mtti Ssmae cum eo demisse substernit quod cum saepefatus Anastasius Sagona cum fine exceptae sex hebdomadalis Catholicae Institutionis declaraverit, se a materna Religione recessurum haud esse, eidem quoque a paritate fratris et Sororis, quibus virtute B. De- cretornm Al. ddo 26-a Apr. 1822 Nr. 5486 et ddo 9 Sept 7825 No. 12186 liberum g. n. u. r. Religionis exercitium benigne concessum est, dictae Religionis exercitium pari be- nignitate in salvo relinquendum esse censeatur. Dat. 461 LXIV. 9510 520 Sacra etc bgne intimandum: Altefatam Suam Mattem Ssmam opionionem Regii huius L. Consilii circa bgne concedendum Anastasio Sagona liberum Religionis Exer- citium medio Repraesentatione suae ddo 6 Maji a. c. No 10927 depromptam clementer ratihabere dignatam fuisse, eidem penes remissionem substratorum acclusorum fine fa- ciendarum conformium Dispositionum hisce significari. Datum Vienae die 25 lulii 1828. Comes Adamus Reviczky m. p. Stephanus Qeczey m. p. Ad. B. Ac. Mandatum Henricus C. Ser. .. (nedescifrabil) m. p. , LXV. 23959 Ex Cons. ddo 2 Sept. 1828. Patriarchae AEppo Agriensi Cottui Pe- al 7-a dimis. 12-a Eotvos m. p. vidi stiensi et Academio Magistratui Uni- eadem Nyeky m. p. Exped. Pâlffy m. p. versitatis Pesthanae. 13 Sept. • Normali Attestato, super qualiter expleta per Anastasium Sagona sex hebdoma- dali Institutione, abhinc altmo Loco substrato ț Sua Mttas Ssma eidem Anastasio Sa- gona liberum O. n. u. R. Religionis exercitium in salvo reliquendum clementer ad- mittere dignata est. Quae etc. Cottui. Praetus DVtris fine eo hisce intimatum, ut supra nominatum Impetrantem- de clter concesso libero Religionis exercitio edoceant. Dat. Reliquis. Cottui Pestiensi fine conformiter edocendi praefati luvenis sub ho- dierno intimata TT quoque Vrae et Accademico quoque huic magistratui pro requisito no, titiae Stătu hisțe nota redditur. Dat. ±isr s s zm: 3sr Jk. zs i _ Notițe etimologice. Mestec rășină alba, Betula Verrucosa) probabil încă a de brad netopită, pe care o „mestecă" tă-^ajuns să se numească astfel din pricina, rănii pentruca să-și curățească dinții’ (Friș, corn. Bistriță-Năsăud). Cu toate că din punct de vedere fonetic și chiar și al în- țelesului s’ar puteă derivă din lat. masti- cum < mastix, care împreună cu rna- stiche și masticha se derivă din gr. uaatiyq ‘sacâz’, ‘Mastix, das Harz des Baumes oglvog, mit pccoraț (der Mund, mit dem man kaut, paoâopat), paarixâw (mit den Zăhnen knirschen) zusammen- hangend, weil man es, wie noch jetzt im Orient, seines Wohlgeruchs wegen kautec (v. Dr. W. Pape, Griechisch-Deutsches Hand- worterbuch, ed. II. Braunschweig, 1849 II. Bând p. 99), totuși mai curând e substantiv postverbal din verbul a mestecă « mastl- pare, v. Tiktin, Rumănisch-Deutsches Wor- terbuch, p. 59). Această părere e sprijinită de împrejurarea, că mesteacănul (Betula că în unele locuri țăranii mestecă în gură mugurii cei dulci ai arborelui (cf. Șăineanu, Dicționar universal, ed. II. București, 1908). Ce privește sufixul ăn sau ân « Inus) este destul să amintim, că la nume de ar- bori este destul de obicinuit: carpân < car- păn < carpen < carpin « carplnus, — um, nu plnus, v. Tiktin, Rumănisch- Deutsches Worterbuch, p. 299 și Pușcariu, Etymologisch.es Worterbuch, I. Heidelberg, 1905, p. 25), frasân < frasăn, băn. frapsăn < frasen frasin « fraxinus), și că este așa de puternic, că înlocuește și alte sufixe: ineap(ăn), (juneapăn, jureapăn, jin(e)apăn, șneap(ăn) < junlperus, — um și jini- perus, — um (Appendix Probi 197, C. Ol. III. 351, 22, v. Pușcariu, Etymologisches Worterbuch, I. pag. 79) și paltin (palten) < ‘platlnus din platanus (v. Puș- 462 cariu, Etymologisch.es Worterbuch, I. p. 109).*) Anin (arin) < * alnlnus. — um din alnus nu se ține de aici deoarece e for- mat cu inus. — Nu pot să spun sigur, că oare cu un mestec de felul celui explicat mai nainte, dar eventual cu alt înțeles, ori cu jnastic,'sacâz' avem de lucru în pro- pozițiunea următoare, căci din text nu se poate pricepe deajuns: Lucruri de ale gurii* măsline, stafide, năut, macaroane, fidea, alune, migdale, curmale, candel și mestică pentru copii" (M. Chirițescu: Grânarii, Convorbiri literare, XLIV. Nr. 6 p. 658). Suvintrez, v. conj. II. ‘a tunde Oile pe subt pântece’ (Sângeorgtul-român, corn. Bistriță-Năsăud)