
            TRANSILVANIA


ORGANUL

ASOCIAȚIONII PENTRU LITERATURA ROMANA ȘI CULTURA
POPORULUI ROMÂN.


Nr. III.                   Iulie—Septemvrie                  1909.



ZbvdZIZEX.A.IZj EMI1TESCT7.


„STRIGOII**.

Comentar de:

Dr. Alexandru Bogdan.

     Eminescu este acel poet al literaturii noastre, care a atras atențiunea
tuturor asupra scrierilor sale, care prin bogăția ideilor ^i originalitatea mo-
tivelor, nu lasă pe cel care l-a cetit să odihnească. începând cu el numai
parecă și literatura noastră plutește în atmosfera înaltă de belșug și putere,
din care își iau vieață literaturile străine, și studiarea operilor lui însem-
nează pentru știința noastră un început de critică literară, căreia i se plă-
mădește tradiția, de care e lipsită, dar de care sunt legate studiile lite-
rare la națiunile cu literatură veche și bogată. Până să se dea unei che-
stiuni literare soluțiunea definitivă, se lucrează la aceste popoare mulți
ani și se îmbie Ia munca aceasta, singură folositoare, sute de indivizi și
lucrarea merge în amănunte, din cari apoi un oare-care critic concentrând
îți poate spune cu adevărat, cum a lucrat Goethe ori Shakespeare ori
Dante. Astfel de migăloase cercetări de amănunte ne lipsesc. La înmul-
țirea lor vreau să contribuesc și eu cu comentarea acestor vre-o 300 de
versuri.

     Poezia «Strigoii» este pentru massa mare a publicului un adevărat
sfinx, iar pentru cei culți ea încă are destule ascunzișuri, cari trebuesc
luminate. Câte-o fioritură disharmonică în compoziția ei cum este strofa
a 45-a; repetiții nu totdeauna justificate (cf. Str. 42 ³ și 43⁴; 43²⁻⁴ cu
45 ²~³); circumsctieri nu destul de clare cum se găsesc în strofele 40—45,
pe cari eu nu le pot înțelege decât, presupunând pe Arald mort, ca ve-
nirea strigoiului la locuința sa peste noapte; contraste cari se exchid (strofa
40 ³ și 40⁶ față de 42,¹⁻³ 43,⁸⁻⁴ și mai ales 44³⁻⁶: unele versuri te fac să
crezi că Arald este încă viu, altele că-i mort), apoi pe Nistru (7‘) și altă-
dată «pe plaiuri dunărene» (ll²); întrebări, pe cari și le pune fiecare
io

130


cetitor atent, ca aceste: Când a murit Arald? de ce a murit? cum s’a
făcut Maria strigoaică, unde motivul împrumutat din credințele poporului
este modificat de poet; ce se întâmplă cu Arald și cu Maria, dupăce
fură surprinși de răsăritul soarelui; apoi amestecul de Avari, popor barbar,
păgân cu creștinii monahi; Odin, zeu germanic și Zamolxe, zeu dacic,
Arald, nume norvegian și Maria; magul perzian și corbii, unul alb și
celalalt negru, varga de vrăji, și pământul, care dă viață și luna, care
dă lucire, de trebue să zicem și noi ca Arald, că vedem «toată firea ame-
stecată». — Iată piedecile, înaintea cărora se vor opri mulți la cetirea
poeziei. Datoria comentatorului este să caute a găsi calea, pe care a
apucat fantazia poetului, drumul, în care mergând, poetul și-a adunat
aceste cunoștințe. Noi nu vom putea arăta, cum s’au prefăcut ele, cum
s’au îmbinat în fantazia poetului, dar izvoarele lor le căutarăm și credem,
că le găsirăm. Și la urmă nu putem face decât să admiram genialitatea,
puterea de concentrare a lui Eminescu, care a putut topi atâtea lucruri
de tot soiul turnându-Ie într’o formă hotărîtă.

      Pentru a puteă înțelege explicările în legătura și în șirul în care se
vor da, e de lipsă să schițăm povestirea.

      I.      Poetul începe cu o descriere. Logodnica lui Arald, stăpânul
Avarilor, e întinsă pe catafalc în biserică. Arald rupt de durere își aduce
aminte stând lângă trupul mort al reginei țărilor dunărene, cum în fruntea
poporului său plecase din Nord spre Dunăre. La Nistru îl întâmpină Maria
regina acum moartă, cu sfetnicii ei. Și cel neînvins până atunci se moaie
la glasul blând al reginei. El uită Roma spre care plecase, uită lumea
largă, pe care o stăpânea în visurile sale, și întinde ca un supus sabia
Măriei. De atunci ei s’au iubit. Și în dragostea lui mare i-ar fi adus lo-
godnicei sale coroanele tuturor regilor și stelele cari licăresc pe cer. Și
acum când trebue s’o vază moartă, se deșteaptă iarăș sufletul său de barbar
și decât acest fulger sfărîmător al fericirii sale ar fi dorit mai bine să
vază orașele fumegând în urma sa, popoarele cutremurându-se de frică
și alungându-se unele pe altele dinaintea învingătorului. Preoți bătrâni
coboară sicriul supt lespedea bisericii, pe care pun drept pecete, crucea.

      II.     Dar Arald nu se poate mângâia, el trebue să-și vadă pe Maria
iarăș vie. Și dacă n’o poate face aceasta Dumnezeul creștin, căruia i se
închina el decând fii logodnicul reginei creștine, puteă s’o facă cel păgân.
Cătră lăcașul unui preot păgân, retras în munți, își îndreaptă Arald calul.
El cere moșneagului care ședea înțepenit în jețul său de stâncă, să-i dea
pe Maria înapoi, c’atunci el se va închină iarăș zeilor păgâni. Magul,
care știa vrăji și morții, îl conduse în templul păgân din apropiere, ale
cărui porți se închid după ei de sine. Bătrânul își ridică varga de far-
mece în aer și chiamă toate puterile naturii supuse lui, cărora le porun-
cește să învie pe Maria și să o aducă acolo. Supt puterea blăstămului
lumea geme și un fulger rupe-n două biserica creștină, unde eră îngro-
pată Maria. Prin vânt neguri și fulgere ea vine în templul păgân, unde
cade în brațele lui Arald, care o va aveă de acî înainte pe veci.

131


      III.      De când căzu trăsnetul în dom, Arald e mort. Numai noaptea
el și Maria se ridjcă din mormânturi și aleargă alăturea pe cai iuți vor-
bindu-și de iubirea lor. In șoapte și îngânări de dragoste îi surprinde
răsăritul soarelui, dinaintea căruia aleargă încremeniți pe cai în mormântul
vecinie.

      Din unitatea strânsă a poeziei vom putea deslipî la întâia cetire trei
motive, cari au fost deopotrivă de lipsă și aproape de-o egală impor-
tanță pentru compoziția poemei. Pentru poetul Eminescu subiectul a de-
venit cu adevărat interesant, numai din momentul când el a putut găsi
un contrast, care să fie delăturat de puterea instinctivă a naturii, care
vecinie unește, de dragoste. Povestirea trebuia să primească un colorit
dramatic. Și i l-a dat în regele păgân și domnița creștină. Iar pentru dra-
gostea lor adâncă poetul iubirii a trebuit să găsească un tărîm și după
moarte. Poetizează deci cu o fantazie absolut stăpânitoare — o credință
a poporului nostru și a întregului pământ, traiul sufletelor după moarte.
Arald și Maria se iubesc ca strigoi. Dar sărăcia acestei minuni de cre-
dință proastă nu mulțămește pe poet. Să fii îngropat și să te scoli din
mormânt ca strigoiu e un motiv fără multă poezie, fără multă fantazie.
Poetul îl îmbogățește dând puterea de a aduce pe cineva din lumea mor-
ților pe lumea aceasta unui vrăjitor, rămânând însă și cu această ampli-
ficare și modificare a motivului încă național, căci și credința în vrăji este
puternică, ba chiar mai răspândită decât aceea în strigoi.

      Credința fantastică în strigoi însă este generală la poporul nostru și
foarte răspândită la alte popoare. Și poetul adevărat care e Eminescu
simte îndată, că în lipsa unui chip real el nu va putea face povestirea in-
teresantă. I-a căutat deci cadrul real care să-i dea vieață și a făcut-o isto-
rică. Avem două persoane a căror dragoste și moarte ni se povestește:
Maria și Arald. Maria e fecioara cu fața frumoasă ca de sfântă — «ca
marmora de albă», cu părul lung «de aur moale», cu glasul ca un cântec,
ca un vers, gata totdeauna să-și culce pe sân capul frumos al logodni-
cului căruia când să-i înlănțue gâtul cu brațele-i «de zăpadă», când să-i
acopere fața cu «părul bălai» și să se uite «în ochii ucizători de dulci»
ai celui, care prin dragostea sa i-a prefăcut vieața «în rai». Și un senti-
ment ca la auzul murmurului de izvor ori al cadenței undelor pe lac în-
tovărășește astfel de scene. Aur, marmoră, zăpadă, vers, rai, murmur de
izvor: e un vis, e o fecioară visată, care trecu prin fantazia poetului, ca
un «înger prin infern»! Nu e aceasta o Mărie istorică, care să fi fost re-
gină poporului românesc ce se plămădea în secolul al Vl-lea pe teritorul
locuit și azi de el.

      Tot o persoană imaginată este și magul, preotul cel păgân care ca
individualitate atât de puțin îl interesează pe poet, încât într’o poemă cu
cadru istoric nici nu-i dă nume. El nu e Daniil sihastrul ci un mag, un
preot păgân. Motivul mi se pare a fi tendința lui Eminescu de a sim-
boliza prin figura aceasta păgânismul (vezi mai jos). Dar piedestalul


10‘

132


istoric nu lipsește. Insuș poetul ne călăuzește în căutarea fondului, din-
coace de care se mișcă persoanele sale.

      Pe fondul acesta se văd Avarii, poporul barbar și nomad, al căror
stăpân îi conduce peste Volga, împinge până la poluri națiile sperioase
de cari se loviau ori se aliază cu popoarele lui Odin, ale zeului germanic,
cu popoarele germanice, cari asemenea porniră însângerând drumurile.
Toate se mișcă spre sud, spre Nistru, unde se opriră Avarii, ori spre Roma:
e timpul migrațiunii popoarelor.

      Acestui tablou poetic îi corăspunde în toate punctele principale rea-
litatea istorică. Noi o vom urmări în datele absolut sigure și în presupu-
neri, cari deci vor atinge felul de creare al unui artist-poet.

      Pe la anul 550 d. Chr.¹ există o domnie de popoare nomade, în ste-
pele turanice, care domnie se extinde până la Volga. Conducătorul Ava-
rilor, popor turco-finic cari s’au desprins din acest imperiu, a trebuit să-i
treacă deci peste Volga. Acesta, după poet, este Arald, care așadară după
vorbele poetului cu dreptate

                   «în valurile Volgăi cerca(m) cu spada vad»,
deoarece nu numai el, Chaganul lor, ci întreg poporul, barbar și nomad,
rotiâ flămânzii ochi după țări de pradă, după pământuri nouă. Avarii
dupăce trecură Volga, se așezară în stepele din nordul mării negre, și la
558 se amintesc trimiși de-ai lor la Constantinopol.

      Această așezare paralizează, se pare, versul (7
                 «Pe Nistru tăbărîsem, poporul tău să ’mpil».

      însă momentul, din care se pornește acțiunea în «Strigoii» este un
atac al Avarilor. Arald vine ca dușman și rămâne ca prieten prins. Deci
o luptă istorică a putut numai să îndemne pe poet de a folosi acest motiv
de fond al întâmplărilor.

      Dela 568 când Avarii năvăliră în Ungaria și supuseră și popoarele
slave, cari erau pe aici, și până pe la 641, când un alt popor nomad, Bul-
garii, îi strâmtorară în Panonia, ne-au rămas vești de mai multe năvăliri și
învingeri ale lor. în două rânduri, la 579 și la 583, Chanul lor Baian nă-
văli, odată cu o oaste de 60,000 călăreți în țara din nordul Dunării, în
Moldova deci. împăratul roman, Mauricius trimise pe Priscus în contra
lor și acesta ajunse cu oastea în Muntenia de azi. în lupta ce s’a dat
între ei și fratele lui Mauricius, Petru, la 595, Avarii rămaseră învingători.
Peste doi ani apărură înaintea Tesalonicului, având în oastea lor și Slavi,
adecă, vorbind în terminii poeziei, supuși de-ai Măriei. La 600 ei iarăș
bătură pe Romani, dar legară o pace scurtă, se face pace și in poezie,
— și recunoscură drept hotar Dunărea, cărui fapt îi corăspunde în poezie
versul 11a.

                 «Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul».

      care față de versul, unde se spune, că ei au tăbărît pe Nistru trebue
interpretat în sensul, că poporul lui Arald s’a așezat cu pace în locurile


      ¹ Datele istorice după Spamer: Weltgeschichte III, 133 urm.

133


și laolaltă cu poporul stăpânit de Maria; la Nistru fusese numai tabăra,
unde erâ să se întâmple lupta, care însă a rămas. La 601 fu iarăș răs-
boiu, la 626 Avarii atacară chiar Constantinopolul. E deci probabil, că
întâmplările și luptele anului 600 sunt privite de fondul istoric al «Stri-
goilor».

      Un alt popor, care se pare că a deșteptat interesul poetului, dovada
probabilității vom da-o îndată, sunt Longobarzii, un popor germanic, de-al
lui Odin.

      Ei veniră din nord și se coborîră în Italia, spre Roma, încotro îi
conduse la 568 regele lor Alboin, care cuceri Milanul și Pavia. Aceștia
au inspirat poate versurile:

                 „Căci Odin părăsise de ghiață nalta-i domă,
                 Pe zodii sângeroase porneau a lui popoară
                 .......Curgând spre vechea Romă".

      Iar Arald? Este, Ia Eminescu, tinărul rege al Avarilor, mândrul rege
cu părul negru (de sigur, când Maria îl avea bălai) sumeț, de se credea
a fi un semizeu pentru popoarele, pe cari le stăpâniă, cu cari trăia însă
laolaltă adăpostindu-se, barbar și el, numai sub cetini. Dar în sufletul
său undulează două lumi. In ceasurile de copilandru, când el își simțeă
puterea de stăpânitor, își aruncă ochii flămânzi peste pustiurile încă ne-
străbătute, unde va răsvrătî imperii, va subjugă popoare, va lăsă în urma
sa orașele fumegând în ruine, pe regi fără coroane și la capătul șirului
de triumfuri se vedea în visurile sale sburdalnice pe tron în Roma antică
și întreaga lume ascultându-i cuvântul. Voința acestui barbar se împleti-
cește însă în fața Măriei, el pleacă ochii sfiicios și în sbuciumul, care-i
îneacă sufletul, și-ascunde fața și plânge. Inima, în care și-a făcut cuib
o dragoste plăpândă, care-i va mai schimbă încă odată credința, deja
odată schimbată, îi pleacă brațul vânjos, care ținea fulgerătoarea spadă!

      De unde acest frumos chip de stăpânitor al popoarălor roinice?
Căci un rege al Avarilor cu numele Arald n’a existat! Dar Alboin rege
istoric al Longobarzilor, ales la 566, are trăsături comune cu Arald al lui
Eminescu. Șî el în tinerețele sale fu viteaz și curagios (cf. Str. 4 ¹³ ⁴) și
el câștigă inimele tuturor (cf. St. 5 ²).

      în lipsa unui conducător renumit al Avarilor, Eminescu împrumută
figura longobardului, care a avut însă legături cu Avarii, cu cari se aliază,
ca să nimicească regatul Gepizilor din Dacia veche, în locuința cărora
conform tractatului se așează Avarii. Dar și pentru dragostea lui Arald
găsim în viața lui Alboin o întâmplare corăspunzătoare.

      Alboin a fost la curtea regelui gepid, deci la dușman, și acolo se
îndrăgosti de fica regelui, Rosamunda, care cu toată împotrivirea tatălui
Kunimund totuș deveni soția lui ')• Chiar «coroana de oțel» pe care o
poartă Arald pe frunte (43⁵) amintește coroana de fier a regilor longo-
barzi, pe care se zice, că a pus s’o facă Theodelinda pentru bărbatul


      l) Spamer: III, 169 urm.

134


ei al doilea, Agilulf (593) deși poate fi și numai o amintire la înmormân-
tarea regilor cu coroane pe cap, căci și Maria are una («coroanele de fugă
le fulgeră pe frunți») iar Arald și Maria erau deja morți când se zice de
ei, că purtau pe frunte coroane de oțel.

      Numele ne îndreaptă însă la popoarele nordice. Au fost regi danezi,
regi englezi și regi norvegieni cu numele Harald, cari se întâlnesc în
istorie, în cronicele mai puțin sigure și foarte des în tradițiile de o bogată
poezie a acestor popoare. Să căutăm, cari pot fi apropiați de Arald. Mai
departe va trebui să rămână Harald, Graf de Wessex, rege al Angliei, ales
la 1066, care rămâne învingător în lupta de lângă râul Derwent la Stam-
fordbridge; fu excomunicat de Papa.

      Ce ar putea fi comun e prea puțin, prea obicinuit și prea îndepărtat.

      Mai aproape stau regii danezi Harald Hiltetand și Sarald Blaatand
prin faptul că barbarul Arald a primit creștinismul, ceeace noi conchidem
din versul 21 >.

«Și de-azi a' mea viață Ia zeii tăi se ’nchină»

      câtă vreme mai înainte și-o închinase Dumnezeului creștin al Măriei.
Se știe adecă de Harald Hiltetand, că primi creștinismul la 819 și Harald
Blaatand, care avu o domnie îndelungată (936—985), primi asemenea cre-
știnismul și zidi cele dintâi biserici creștine pe insulele daneze.

      Dar momentul care ni se pare hotărîtor, căci se refere la motivul
principal din «Strigoii», dragostea lui Arald și a Măriei, se găsește, după
cum l-am găsit și la Alboin, la un alt rege norvegian, la Harald Harfagar
(cel cu părul frumos) (863—931). Despre el se istorisește, că frumoasa
Gyda nu voi să-i fie soție până când Harald nu va uni supt sceptrul său
întreagă Norvegia. El jură, că până nu va împlini dorința iubitei sale,
nu-și va tunde pletele blonde. Câștigă lupte după lupte și după ce își
ajunse țînta se tunse și-și zidi palatul. Că logodnica lui îi hotărește o
țintă (cf. St. 13 *) este un motiv, care se regăsește și într’o povestire în
proză a lui Eminescu întitulată «Poveste indică», iar aceasta va fi adusă
în legătură cu «Strigoii» pe baza altor momente comune. Suntem deci
de părere, că pentru figura poetică a lui Arald, Eminescu a găsit în istorie
desemnul schițat prin amestec și combinație din regele longobardic Alboin
și norvegienii Harald Blaatand, Hiltetand și Harald Harfagar, care schiță
a fost prelucrată în portret prin adausurile fantaziei poetului. încă două
întâmplări, una din istoria Longobarzilor, alta din a Avarilor au mai putut
ajută poetului la fixarea motivului principal al «Strigoilor».

      1. Authari, regele Longobarzilor păgâni, ceru mâna Theodelindei,
fica prințului bavarez Garibald, care erâ creștină (ca și Maria lui Arald)
și cu căsătoria aceasta s’a făcut cel dintâi pas pentru încreștinarea po-
porului longobard, dupăce se încreștină regele lor (ca și Arald). Regele
însuș merse cu o suită la curtea lui Garibald să vază și să pețiască pe
Theodelinda. 2. în timpul domniei lui Agilulf, fratele lui Authari, capitala
Friaulului Cividale a fost atacată de Avari (610). De pe zidurile cetății
prințesa Romilda vede pe Chaganul Avarilor, se îndrăgostește de el și

135


predă cetatea dușmanului. Pentru dragostea lui Arald și a Măriei găsim
deci în istorie părechile de regi și domnițe: Alboin-Rosamunda, Harald-
Gyda, Authari-Theodelinda, Chaganul avarilor și Romilda, și paralelismul
lor, pe baza momentelor comune (păgânul se încreștinează de dragul
creștinei, îndrăgostire la întâia vedere, lupte și răsboiu, ea-i devine soție
ori logodnică) poate susțineâ piept criticei.

      Motivul miresei moarte îl regăsim în «Poveste indică», despre care
am amintit mai sus, că e în strânsă legătură cu «Strigoii». Se poate și
dovedi, că Eminescu a voit anume contrastul între păgân și creștin rămâ-
nând astfel în fondul istoric ce-1 dă față de realitatea istorică cât se poate
de credincios. Toată acțiunea se petrece în timpul, când creștinismul stă
în luptă cu păgânismul.

      Noi putem presupune pe baza datelor din istoria bisericească, că
în secolul al Vl-lea a putut fi în locurile noastre încă o luptă între Ro-
mânii creștini și Slavii ori alți barbari păgâni. Acest antagonism iese bine
la iveală și în poezie. De o parte Maria este cu fața spre altar, ca la Cre-
știni, o duc la groapă monahi, preoți bătrâni, cari pun pe piatra mormân-
tului drept pecete crucea. Versurile:

                 «Cu creștetele albe preoți cu pleata rară
Trezeau din codrii veciniei
Mii roiuri vorbitoare curgând spre vechea Romă»,
mi se par potrivit interpretate așa, că preoții cu creștetele albe sunt preoți
creștini, cari mergeau să răspândească religia lor la popoarele germanice
și dela ei, cei trimiși din Roma, auziau ele de orașul vecinie.

      Când Arald părăsește pe Dzeul creștin, biserica creștină e ruptă de-un
fulger drept în două. De altă parte Arald merge la preotul cel păgân,
la zeii căruia se va închină iarăș. Religia creștină nu crede în farmecele
unei vergi, nici în stihii, cari să poată face din peatră aur, nici în puterea
pământului de-a da viață ori în steaua, din care să se coboare scântei
în ochii moartei.

      Eminescu nevrând deci să cază în greșala anahronismului, colorează
pentru înțelegerea poeziei șî sbuciumul acesta de prefacere a credinței
și admirația noastră în fața puterii lui asimilatoare și creatoare crește.

      Dar să desghiocăm mai departe. Pentruce se’ntâmplă acțiunea «Stri-
goilor» tocmai în timpul roirii popoarelor? Nu a putut avea Eminescu
încă un îndemn să fixeze tocmai anii aceia de cadru istoric, căci în strigoi
se crede și astăzi și se va crede încă? Pentru unitatea atmosferli estetice
a poeziei e mai bine aleasă o epocă mai îndepărtată. Strigoii lui Eminescu
pot avea viață într’un timp, când oamenii credeau într’adevăr că morții
se pot sculă din mormânt, că îi văd aevea, când îi produceâ numai cre-
erul lor. Și Arald și Maria sunt atât de plini de viață, încât cu toată
ci itica și analiza rămâi totdeauna nedumerit dacă sunt trupuri și suflete
de om ori numai umbre. Poezia este oarecum scrisă pentru. generațiile
cari au rămas 1000 de ani în urmă, iar noi o cetim cum își cetește en-
glezul pe Beowulf ori norvegianul cântecile eddice.

136


      Acest al doilea motiv principal — Arald și Maria ca strigoi, — l-a îm-
prumutat Eminescu din credințele poporului nostru; pentru poetizarea
lui a putut primî îndemnul dela poeți români, cari îl au, dar mai mult
ascuns, mai hotărît din povești românești și cu siguranță și dela autori
străini. Amănuntele privitoare la viața de strigoi a lui Arald și a Măriei
vor ieși în lumină mai clară dintr’un tablou întreg al credinții despre
strigoi la poporul nostru și la alte popoară.

      Strigoiul, în alte părți numit șișcoi ori pricoliciu, iar în limba veche
românească vârcolac este, vorbind în limba poporului, umbra mortului,¹
pe care însă nu și-o închipuesc ca o umbră aruncată de lumină, ci ca su-
prafața trupului omenesc, figura lui, lipsită de materie, iar Eminescu, ca
și Alexandri în «Strigoiul», descriind pe Maria glosează cu «fantasmă» în
versul 32⁶.

      încet plutind se 'nalță mireasa-i, o «fantasmă». Formă fără trup, dar
cu suflet! Căci întreagă credința în strigoi pornește dela închipuirea lip-
sită de adevăr, că ceeace cred oamenii a fi suflet nu se pierde ca trupul,
ci trăește mai departe în altă lume ori pe lumea asta. Și în traiul sufle-
tului după moarte au crezut și cred toate popoarele în stadiul de copi-
lărie al desvoltării lor.² E de înțeles deci, dacă credința aceasta este foarte
desvoltată la Negrii³ (fetișism).

      Sub acelaș nume se ascund însă trei feluri de strigoi. Poporul no-
stru⁴ * crede că există astfel de oameni vii, al căror suflet părăsește numai
peste noapte trupul, (care rămâne în pat nemișcat), ori se dă de trei ori
peste cap, ia felurite chipuri de strigoi și merge de suge sângele oame-
nilor ori laptele vacilor etc., acesta e tipul metamorfozant; în unele locuri
(Lancrăm etc.) singur numit «pricoliciu». Al doilea este strigoiul în sensul
strict al cuvântului, strigoiul original: sufletul mortului, care se ridică din
mormânt și rătăcește noaptea până la ivirea zorilor, când reintră în groapă.
Și aici se găsesc deosebiri. Numai arareori mortul nu este îngropat, de
obiceiu da.

      în sfârșit tipul strigoiului-vrăjitor și el viu, cu trup omenesc, numit pe
alocurea «șișcă» cum ar fi de pildă mama unui fecior, strigoaică, care cearcă
să prăpădească prin blăstăm pe un alt fecior, rivalul feciorului ei, se în-
țelege pentru o fată; ori cum ar fi băiatul-strigoi, care dădea burueni vră-
jite vacii. Vaca slăbea văzând cu ochii, dar dădea lapte mult. (Slavii vechi
credeau despre vrăjitori că se fac întâi vampiri; Orelli p. 788). Se cunosc
strigoi de câmp cari umblă prin grâne și iau rodul, de rămân spicele goale,
strigoi de foc, la moartea cărora arde în sat, și strigoi de vânt; când mor
aceștia începe vântul să bată și plouă și mor oameni. (Arpașul-de-jos). Se


      ¹ V. Marian. înmormântare la Români, p. 419.


      ² V. Mogk în Paul: Orundriss der germanischen Philologie² 111, 250.


      ⁸ Conrad von Orelli: Allgemeine Religionsgeschichte, p. 752—754 și urm.


      * După povești comunicate de elevi de-ai mei și după altele tipărite; apoi cont.


Șăineanu «Basmele române», Marian, op. cit.; «Șezătoarea» III, 133. I, 245; Hașdeu:


Magnum Etymologicum art. «Sf. Andrei».

137


cunosc și generații de strigoi. Bunica strigoae-vrăjitoare, mama asemenea
strigoae și copilul care nu moșteni toată firea mamei și a bunicii ci numai
obiceiul strigoesc de a mânca numai noaptea! Poporul nostru mai crede
că și cei vii schimbați în «pasăre de vânt» se pot duce la morți în mor-
mânt. Așa cetim într’un bocet (Convorbiri literare 12, 363) ori în altul
(ibid. pag. 365):

I.

                             Să mă dac pe sub pământ
                             Pân’ la tata la mormânt.

II.

                             De-aș fi pasăre de vânt,
                             M’aș duce pe sub pământ,
                             Pân’ la mama în mormânt.
                             Dar mămuța m’a simțit,
                             Și nainte mi-a ieșit,
                             Ea la mine a cătat
                             Și astfel m’a întrebat:
                             Tu copile ce-ai pățit
                             Și ’n pământ de m'ai găsit?
                             Stai mămuță că-ți voiu spune,
                             Căci vin de pe ceea lume.

       Unele trăsături comune aduc în familia strigoilor și alte plăsmuiri
ale credinței poporale: se înrudește cu el și după nume striga (de aceeaș
proveniență latină ca și strigoiul (v. S. Pușcariu: Etym. Worterbuch der
rum. Sprache Nr. 1657), femeie ori fată vrăjitoare, palidă, urîtă, cu coadă
de câne, care deoache și fură laptele vacilor ori e chiar antropofagă; așa
despre o strigă se zice, că voiâ să-și mănânce fratele. în Banat se tem
oamenii și de vrăjitoare, că ies noaptea din mormânt (Marian op. cit. p.
420) și fac rău. Iar din mitologia germanică știm despre pitici, de ori-
gine asemenea spirite, că ieșeau numai noaptea la iveală și se fereau de
lumina zilei. Ca înfățișare strigoiul samănă în unele privințe cu dracul,
așa cum și-l închipue uneori poporul, că ar aveă copite, ochi roșii și chip
de pisică ori de câne.¹ Despre o «.stafie-» crede poporul, că este o umbră
în chip de om ori de animal, care iese din zidul, unde i-a fost zidită mă-
sura și se reîntoarce acolo după cântatul cocoșilor de miezul nopții, (v.
«Șezătoarea» I, 90). Strigoi se fac după moarte oamenii răi, cari au pă-
cate multe și grele, pedepsiții de Dumnezeu, vrăjitorii, sgârciții, dușmă-
noșii și lacomii, cei cari nu s’au cuminecat, cari au jurat fals, cei născuți
din farmece, moșnegii trecuți de o sută de ani, și făcând trecerea la o
altă categorie de candidați, aceia, după cari rudeniile se întristează prea
tare, deoarece au murit prea tineri, ori cărora nu li s’a împlinit dorința
din urmă, cari deci nu-și pot găsi in nici un fel odihna, dupăcum nu gă-
sesc odihnă nici aceia, pe urma cărora a rămas între cei vii o ființă foarte
iubită. Astfel ies din groapă părinții să-și vază de copiii rămași neîngri-
jiți, copilul, care-și duce mama între strigoi, iese «de dorul dragostei»


      ¹ V. Șăineanu op. cit. pag. 870 urm.

138


celce nu poate trăi fără iubita sa, cu care și după moarte vrea să fie îm-
preună. Din această aristocrațime a strigoilor fac parte Arald și Maria.
Iar dintre cei cu păcate grele ar fi un cioban, care prin farmece, împlân-
tând cuțitul într’un fag, a luat laptele și sângele oilor și le-a omorît. De
aceea n’a avut odihnă.

      Tocmai contrară este o alta credință a poporului nostru, în care s’a
amestecat însă elementul religios creștin, după care adecă păcătoșii sunt
ținuți și munciți în iad, și numai drepților li se dă voie să se re’ntoarcă
din când în când la rudenii, unde îi conduc îngerii, dar când se creapă
de ziuă trebue să fie iarăș la locul lor.¹ La unele popoare era credința,
că sufletele morților duc aceeaș viață ca aici pe pământ. Cu această cre-
dință se atinge pe lângă alte însușiri și fapte, ce le voiu aminti și căpitănia
strigoilor. își aleg căpitanul tot la trei ani, și anume pe cel mai destoinic
și pe cel mai iute. Se adună adecă călare («Walpurgisnacht») toți acei
strigoi, cari au omorît deja 27 de oameni. Soborul lor fixează o țântă
și care din ei ajunge mai întâi la ea, e ales căpitan. Acesta de-acî ’nainte
domnește, nu mai umblă noaptea ca ceilalți. Nu este bine să plângi prea
mult după un mort, căci îi strici liniștea (aceeaș credință în mitologia
germanică) și se face strigoiu. Astfel într’o poveste ruteană (Săinean op.
cit. p. 897) mirele mort iese din groapă de bocetele nesfârșite ale miresei,
vine la miez de noapte și o ia cu sine. într’un bocet românesc se tânguie
o femeie după bărbatul ei astfel: (Teodorescu: Poezii pop. p. 276.)

„Vino de mă omoar-ă,
Nu mă mai lăsă viă“.

      In felul acesta se poate explica și plânsul, bocetul lui Arald după
Maria: strofele 4—14. Dintre oamenii vii se fac strigoi toți aceia, cari
au avut nenorocirea să fie atinși de unul ori să fi fost sărutat de strigoi
și în sfârșit dacă s’a uitat strigoiul la el. Astfel Arald sărutat de strigoaia
Maria se face strigoiu.

      In unele locuri se crede, că omul se face strigoiu în cele 6 săptă-
mâni după moarte, în altele numai după 7 luni.

      Nu e mirare că există teama aceasta mare de strigoi, dacă ne vom
gândi numai, cum și-i imaginează poporul. Mai omenos și-i închipuesc
aceia, cari cred că au înfățișarea lor din viață, cum sunt și cei doi din
poszia Iui Eminescu. Dar strigoii adevărați sunt altfel. într’o carte din
1644 scheletul strigoiului (vârcolacului) se descrie a fi cu sânge, unghii
și păr.

      Astăzi fantazia poporului e foarte bogată. Cei mai modești apar în
«chip de lumină».

      Dar un păzitor de oi, devenit strigoiu, ia foarte potrivitul chip de
lup, alții se arată ca pisici, câni, viței, iezi, iepuri, ba chiar ca broaște.

      Mulți au căpătat altfel de piele, piele groasă de bivol. Bărbatul și
iubitul vin de cele mai multe ori în haine albe, ori înfășurați în văl alb.


      ¹ v. Marian op. cit. p. 432.

139


Unii au cumsecade înfățișare de om, dar cu părul vâlvoiu, ochii roșii,
fața suptă și palidă ca ceara; iar alții își metamorfozează numai unele
membre, ori le cresc părți de trup, cari lipsesc omului. O nevastă strigoaie
vine târând după sine o coadă de cal; un altul are trup de om, dar pi-
cioare de cal, ori picioare de cal și nasul vânăt, ori și picioare și coadă
de cal, peste cari însă, ca să nu se vază, își încalță cizme, ori un picior
de capră și unul de om; altul se mulțămește și cu picioare de gâscă.
Aici e potrivit a arătă cum se nasc poveștile despre strigoi din cazuri
concrete. Un băiat (Oct. Săcărea din Jibot) mi-a spus, că el a avut la
școala din sat un coleg, care avea o coadă ca de purcel. Ii începuse
să-i crească de când eră de 3 ani. Cu azistență mare chirurgul clasei, unul
de 15 ani, i-a ras-o, păr și sgârciu, până’n rădăcină. Până a doua zi însă
i-a crescut la loc tot atât de mare și cel ce mi-a comunicat aceasta, m’a
asigurat că a văzut-o și a doua zi! Băiatul cu coadă eră de altcum normal
desvoltat. Când a murit la 13 ani oamenii credeau că e strigoiu și opriră
pe băeți să meargă în cimitir, nu cumva să iasă din groapă și să-i să-
rute. L-au îngropat cu măsurile de prevedere, nu prea omenești, dar obi-
cinuite la strigoi: i-au tăiat coada și l-au străpuns cu o țapă.

      Al doilea caz e din Brașov. Acum 3—4 ani se vorbiâ de o ploaie
de pietri, că se ridicau pietrile Ia înălțime mare, și cădeau jos prin fe-
rești, prin coperiș, venind dela   depărtări  mari, «de  după grădini». Nu s’a

putut da de urma nimărui. în       acelaș timp însă,     când cădeau   pietrile,

durmiă o fată, care a murit de      atunci. Și acum     oamenii cred     că fata

aceea eră strigoaică, «strigoaică   de vânt», care când  dormiă, făcea  să plouă

cu pietri.

      Un strigoiu s’a prefăcut întâi pe jumătate, apoi întreg în stană
de piatră. (Ooethe: das Mărchen.)

      Apar strigoii și în cete, timp de 7 zile, până când, se vede, este in-
trodus cel nou întrat în tainele vieții lor; dupăce au trecut cele 7 zile, el
umblă singur. La șezători vin asemenea mai mulți laolaltă.

      Câte odată semne grozave întovărășesc apariția lor; așa sunt trei
stâlpi, cari ajung dela pământ până în cer. Strigoii, cărora li-au plăcut în
viață caii, vin călare pe cal roșu cu picioarele albe, dar căpetenia lor
totdeauna pe cal alb de tot.

      Unul călărește pe o capră, altul pe o vacă. Unii târăiesc după sine
un lanț, care nu poate fi altul decât lanțul, de care se leagă cânii, căci
strigoiul în cazul acesta, cu toate că nu se spune anumit, este de sigur
imaginat în chip de câne. Inima unora este neagră și umflată, ori în
dreptul ei se află o pată roșie negricioasă. Când țin sobor, se înfăți-
șează îmbrăcați în piei de bivol. Metamorfoza strigoilor se explică ușor
dintr’o altă credință a poporului, care crede, că sufletul, pentruca să
ajungă în rai curățit de păcate, trebue să se bage întâi într’o vită ori într’o
pasăre. De aici figura de câne, lup, iepure, gâscă a strigoilor. Lucrul
lor nu se poate vedeâ, e invizibil, totuș îi vede omul câteodată, cum
un împărat i-a văzut în biserică (poveste). Dar îi poate vedeâ oricine

140


ca să-i cunoască, dacă să sue într’un arbore și își pune supt pălărie dupăce
i-a făcut semnul crucii de 9 ori, capul unui șarpe văzut și tăiat înainte
de răsăritul soarelui.

      Intre ei sunt ca și între oameni și buni și răi. Urîți toți. Fac deci
și rău și bine.         De obiceiu ieșind din groapă pe      o gaură ce se face la

capul ei, rătăcesc în timpul nopții  și vin      pe acasă și pe la rudenii, 6 săp-

tămâni de zile, până când li se fac toate pomenele, când apoi se odihnesc
pe veci. Dar cei răi vin de mănâncă rând pe rând pe câte un membru
din familie, ori Ie mâncă inima și le sug        sângele.   De aceea i-a rămas lui

Arald pe piept         după întâlnirea cu Maria, care l-a sărutat, o pată roșie în

dreptul inimii, pe unde i-a supt sângele. Credința se găsește și într’un
descântec românesc (Teod. Poezii poporale pag. 386). «Strigoi cu strigoaie,
cari mergeau, să-i bea sângele» etc... Apar și numa în vis. Cei buni fac
și minuni: unul coace strugurii mai repede, decât ar fi cu putință, altul
dă cu piciorul în pământ și scoate un vas cu bani de aur.

      Farmecă făina din sac, să nu se mai gate («Șezătoarea» I 246, 23
urm.) Tata și mama vin Ia orfani să lucre și să le facă de mâncare; un
fost rotar veneâ acasă, lucră și dădeâ femeii să vânză; o mamă vine peste
noapte și îngrijește de vite, Ie dă de mâncare și le adapă. Cei răi sug
ori iau laptele vitelor, sparg și aprind, fură grâul din șură («Șezătoarea»
III 133), mulg lapte din chiotorile (colțurile) casei; făcând cruce cu mă-
tura strigoiul duce albinele roitoare ale altuia în grădina ori curtea sa; se
schimbă în câne și se ia la luptă cu nevastă-sa, de-i rămân în gură fire
din șorț ori din brâul nevestii, pe cari ea văzându-Ie, îl recunoaște că-i
strigoiu. O strigoaică aruncă frâul în capul servitorului, care astfel se
preface în cal și ea îl călărește. Acestea le fac strigoii vii. Cei morți
(strigoii adevărați) omoară vitele și pe oameni ori pe aceștia îi mănâncă
de vii, își ucid dușmanii din viață mușcându-i de inimă. Unul dintre
doi frați îndușmăniți omoară ca strigoiu pe copiii celuialalt.

      Un băiat omoară găinile, vitele, apoi pe frate-său, pe mamă-sa și pe
tată-său. Dar când strigoiul aude, că se adună oameni mulți, ca să-1 prindă,
se teme și nu vine. Dintre secretele de dragoste ale lor aflăm, că unul
veni din mormânt acasă și-și bătu nevasta, fiindcă nu-i făcuse patul; altul,
de prea multă dragoste, își mâncă drăguța și pe eventuala soacră; iar
unul, la moartea căruia fu secetă mare, venea acasă și-și băteă nevasta
cu ștreanguri udate în fântâna curții; un fecior strigoi (din morți ca și
ceilalți) ceru unei fete, să-l lase să o sărute, și fiindcă ea nu-1 lăsă, îi dete
una cu copita în cap, de muri. Sunt și unii mai blânzi. Astfel drăguțul
unei fete ieșiă ca strigoiu cu dracul la plimbare prin cimitir. Dracul îi
spuse, că fata are acum alt drăguț. Cel mort se duse să se convingă și
când o văzu cu celalalt se rentoarse în groapă și zise, că de acum mai
bine rămâne pentru totdeauna în groapă (Stremți, lângă Teiuș). Sunt și
strigoi de tot naivi și inofensivi: ei cântă frumos pe lună nouă, ori dăn-
țuesc în liniștea nopții împrejurul bisericilor și zidurilor vechi.

141


      Nu lipsește nici nota șăgalnică din faptele lor, de cari să poată câte
odată râde năcăjitul de Român. Dacă sparge numai nicovala și farfuriile,
asta încă nu-i nimic, dar unii mai afurisiți înfundă pe oameni pe sub
poduri și-i țin acolo în sudori de frică până cântă cocoșii despre ziuă.
Se crede astfel în Zernești în femei-strigoaice (vii), cari se scaldă noaptea
în Bârsă, se ascund apoi sub podul Bârsei, aici opresc carăle, bat
pe cărăuși și-i aduc în brațe acasă. Ba un băiat își face de lucru prin
podul casei și scutură casa, de cade varul din tavan în mâncarea de pe
masă, cam 2 săptămâni de zile, de omul trebue să-și dărâme casa, ca să
scape de el; altul aruncă cărnurile pe jos, amestecă varza (fiartă) cu no-
roiu și presară peste ea cenușă, și ca epilog, ia pisica de coadă și dă de
păreți cu ea.

      Rău și moarte amenință pas de pas pe acela, care și-a făcut de lucru
cu ei. Dacă strigoiul sărută pe cineva (Maria pe Arald) ori îl ia cu sine,
atunci cel sărutat moare, mai ales de spaimă. E destul chiar numai să
vezi o ceată de strigoi ca să mori de spaimă, ori să amețești (văzând și
numai unul) și să cazi jos. Dacă dai într’un strigoiu, ori arunci în el* cu
săcurea, capeți junghiuri și cazi la pat și mori. O fată a luat lepedeul,
pe care i l-a întins o strigoaică, a căzut astfel în puterea ei și a fost mân-
cată. Iar dacă, — folosindu-te de mijlocul arătat mai sus, — ai văzut și
ai recunoscut pe aceia dintre oamenii vii, cari peste noapte se fac strigoi,
să nu-i spui nimărui 4 ani de zile, căci altcum e rău.

      Dar și omul are putere asupra lor și mijloace de apărare. întâi ca
să-l știe, desgroapă mortul la 6 săptămâni și dacă îl găsește cu fața în
sus se zice că-i strigoiu. Mormântul îl afli, dacă pui un armăsar de 3
ani să treacă peste el și dacă nu vrea să treacă e iarăș semn că mortul e
strigoiu. Dela Eustratie logofătul știm, că în vechime oasele astorfel de
morți se ardeau. în timpurile mai recente ei se desgroapă și se îngroapă
în munți, (cf. str. 18 «Ajuns-a el la poala de codru, ’n munții vechi») ori
îi străpung cu furci de fier în inimă, ochi și ’n piept, sau le bat în inimă
un par de lemn de tisă, o țeapă ori un cuiu pironindu-i astfel de fundul
sicriului ca să nu se mai poată sculă; în alte locuri li se bate în pântece
un cuiu mare de fier și li se pune în gură 7 fire de grâu de vară; li-se
tae capul ori li se pune în gură usturoiu și pietri și apoi sunt așezați în
raclă cu fața în jos. în felul acesta îi împedeci de a se face strigoi.

      Dupăce sunt strigoi ai alte mijloace. Unui, cu care îl poți ținea pe
loc. Se povestește (Comăna-de-jos) de o soacră strigoaică, care în timpul
nopții se suî pe horn în pod, unde se adunară toate strigoaicele. Gine-
rele ei se luă cu săcurea după ele. Când a ajuns în pod, toate au dat
năvală pe horn în jos. Dar în casă nevasta le arătă o cruciuliță și atunci
toate rămaseră locului pe vatră, pânăce veni bărbatul și le omorî. Un tată
îi luă strigoiului căciula din cap, când merse la patul fetei sale și-l țântuî
astfel pe loc, până când veni popa și făcu slujbă. Pe strigoiul, care suge
laptele dela vite îl poți cunoaște dacă arunci balele rămase după supt în

142


cuptor, când apoi îl prinde o sete mare și vine de cere apă. Iar cei morți
dacă le tai trupul în bucăți, dau un gemăt. Un strigoiu de câmp cu chip
de cățel, care se luase după un fecior, fu lovit de acesta cu cuțitul, și se
prefăcu atunci îndată în ceeace a fost, o muere.¹

      Vrăjitorii îndeosebi au putere asupra lor. Cu ajutorul țărânei de pe
mormântul strigoiului îl poate alungă pe 99 de ani dela casa, unde umblă.
Tot cu ajutorul farmecelor îi poate prinde și legă umbra până dimineața,
când apoi o duce la mormânt și o îngroapă cu fața în jos. Oamenii evla-
vioși se ajută într’alt chip. Fac slujbă’n casă, și deoarece aceasta se pare că
nu-i de-ajuns, îi aruncă și încălțămintea în foc. Alții stropesc gardul cu
apă sfințită și anină mărăcini în poartă. Ești cu totul ferit de el, dacă te
ascunzi în clopotul bisericii și nu răspunzi la nici o întrebare a strigoiului
(motivul din «Strigoaica» lui Gogol). Și ori cine se poate apără de el,
dacă întoarce toate oalele din casă cu gura în jos, căci rămânând acă-
țate ca de obiceiu, oalele sar din cuiu și-i deschid ușa; ori te afumi cu
un petec din hainele mortului, ori faci din cretă și cenușe sfințită o roată
în jurul tău și când se apropie strigoiul, îi arunci cenușe în față și taci
ca peștele. («Transilvania» 40, 39). In sfârșit pe copii îi aperi, dacă le pui
la cap un cuțit. (Rușii fac un cerc cu mâna în jur și rostesc rugăciuni
câtă vreme sunt amenințați de strigoi. Câteodată, cred ei, e destul să le
scuipi în coadă.)

      In unele locuri, și aceasta e un semn, că credința în strigoi slăbește
și se va pierde, e destul, dacă nu-1 bagi în seamă, dacă nu-ți bați capul
cu el; atunci se satură și el și nu mai vine. O doftorie mai năpraznică,
care i se aplică numai de oamenii mai curajoși, e să-l lovești în frunte
înfierându-I cu vătraiul. Atunci înceată de-a mai fi strigoiu. Ii redai liniștea
mormântului, «dacă-l astupi cu pământ cum se cuvine» («Transilvania»
40, 40.)

      In evul mediu se ardeau de vii acei oameni, despre cari lumea
credeâ că-s strigoi. Și regele Ungariei, Coloman Cărturarul (sec. 12)
explicând, că strigoii nu pot există, că ei sunt numai o închipuire a oa-
menilor a oprit arderea lor sub pedepse grele. Și astăzi se pedepsesc
aceia, cari cutează să bată în trupul morților țepi ori drugi de fier și a.
Cf. și «Șezătoarea» 111, 121, Nr. 389.

      Am amintit unde se arată de obiceiu: la casa lor și prin locu-
rile unde au avut de lucru și’n viață. Unii din ei se mulțămesc și numai
cu cimitirul și nu ies în lumea largă, alții se țin pela răspântii, ori se
preumblă pe malul râurilor. Cele mai favorite locuri însă le sunt pădurile
și munții, vârfurile dealurilor și stâncile pleșuve.

      Timpul, când pot strigoii să rătăcească pe lumea asta se fixează în
diferite ținuturi tot altfel. în unele locuri între oarele 12 și 1 din noapte;
în alte locuri strigoiul iese din mormânt la miezul nopții și rămâne până
la cântatul întâi ori al treilea al cocoșului, altundeva se fixează apriat:

      ¹ v. și «Șezătoarea, III, 134.

143


3 ceasuri dimineața. Și iarăș, cu totul deosebit, strigoiul trebue să fie la
miezul nopții în groapă, căci după 12 ceasuri îl prind oamenii și-l
omoară, (v. și «Șezătoarea» I, 246, 16. 248, 26.) Mai răspândită este însă
credința, că ei rătăcesc între miezul nopții și până se crapă de ziuă, până
la răsăritul soarelui. Și alte ființe din mitologia românească sunt legate
de răsăritul soarelui. Mândrele zâne, numite «Zorile», sunt rugate într’un
cântec poporal (Marian op. cit. pag. 230):

                            «Să mai zăbovească
                            Să nu prea grăbească
                            Raze a-și ivi
                            Până va veni
                            Mândrul îngerel
                            Cu cel legănel».

în care să pună pe moarta și să o călătorească la raiu. Zâna Vâlva din
«loaneș Măsarul» (Pop-Reteganu!) piere asemenea la cântatul cocoșilor.
Deci totdeauna noaptea, cum se și cuvine unor spirite. Trebue privit
așadară ca un semn, care arată începutul dispariției acestei credințe, când
se povestește într’un loc că bărbatul-strigoiu s’a ascuns la lucrul fânului
unde eră și nevastă-sa după o tufă și a rămas toată ziua acolo până la
apusul soarelui, când s’a făcut lup și s’a luat la luptă cu nevastă-sa. Dar
și în «Blăstăm de mamă» de Coșbuc strigoiul aleargă cu sora-sa, care e
vie «patru zile lungi de vară, ei au tot călătorit, puțintel au odihnit»
(versul 236—239).

      Se sfârșește strigoiul, întocmai ca și omul, prin moarte. îi omoară
întâi însuș Dumnezeu trăznindu-i în munți; apoi preotul făcându-le slujbă,
în decursul căreia strigoiul plesnește și se face praf. Ceialalți oameni
încearcă în fel și chip.

      Unei neveste-strigoaice i-e destul să-i tai coada, ca să moară. Ori
aduci dela o vrăjitoare urzică și rug și le pui pe pragul casei. Când vine
strigoiul se împedecă și cade și atunci îl poți omorî. Ori îl împuști cu
o împușcătură amestecată din «grâu sfințit, sare, tămâe și fire de argint,
deci lucruri luate de pe câmp, din casă, din biserică și unul, căruia țăranul
îi atribue o putere neobicinuită (cu bumbi de argint se împușcă haiducii).

      Dacă împuști în el, nu-i strică, dar împușcându-i umbra, strigoiul
cade la pământ, mort. El creapă, dacă îi furi cearșaful de mort, pe care
când se scoală din mormânt îl lasă pe cruce, și îl duci în clopotința bi-
sericii, de unde nu-1 mai poate luă.

      Te-ai aștepta să auzi povestindu-se, că strigoiul a fost surprins de
razele soarelui, cari l’au omorît. Motivul acesta se întrezărește în poema
lui Eminescu. Dar credința poporului în privința aceasta este alta. El
crede, că dacă strigoiul nu a intrat la timp în groapă, trebue să caute
mult și numai cu greu își mai găsește mormântul, ori plânge toată ziua
lângă cruce până în noaptea viitoare, în care caz fiind ostenit, a doua
noapte nu mai iese ci se odihnește în groapă. (întocmai ca fetele și fe-
ciorii, cari vin dimineața dela bal și dorm toată ziua următoare ca să se

144


odihnească. Este firesc, să se găsească între felul de viată al oamenilor
și al strigoilor apropieri și asămânări de felul acesteia, strigoii și viața lor
sunt doar create de fantazia oamenilor, cari găsesc în sine modelul pentru
ceilalți'». Din credința aceasta poporală despre strigoi atât de ramificată,
Eminescu folosește foarte multe elemente la întruparea și caracterizarea
strigoilor săi. Unele momente se recunosc clar, altele însă sunt mai as-
cunse, uneori îmbogățite și modificate. Astfel prefacerea Măriei în stri-
goaică nu se motivează în poezie în senzul mitologiei poporului cu dorul
ei după Arald. Pentru exprimarea acestui dor însă, Eminescu găsește ver-
surile acestea de-o frumusețe clasică:

                        Maria zice cătră Arald (Str. 37. 38).

                        «Rege-a vepit Maria și-ți cere pe Arald.

                        Arald, nu vrei tu fruntea pe sinul meu s’o culci?
                        Tu, zeu cu ochii negrii; o ce frumoși ochi ai!
                        Las’ să-ți înlățui gâtul cu părul meu bălai,
                        Viața, tinerețea mi-ai prefăcut-o ’n rai,
                        Las’ să mă uit în ochi-ți ucizători de dulci!»

      în închipuirea poetului va fi fost motivul clar, dar i-Ia întunecat
motivul străin mai îmbogățitor pentru o poezie povestitoare, prin care un
vrăjitor îi aduce lui Arald, prin farmece, mireasa moartă.

      Maria ca strigoaică îi cuprinde gâtul lui Arald, încă viu, cu brațele
ei reci.

                  «Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiață

                  Părea un junghiu, că-i curmă suflare și viață» (Str. 36.)

      Dela întâlnirea celui viu cu strigoaica, chipul morții, care se va lăsa
asupra lui Arald, se vede în orice colț. Arald are fața albă ca ceara,
într’un vechiu cântec mitologic izlandez, în Alvismol (36) se găsesc aceste
versuri

            «Ce fel de fecior ești? De ce ești alb ca clara pela nas?

      Zăcut-ai azi noapte între morți? pe cari nu le citez, de dragul acelui
«alb ca ceara», ci fiindcă se aduce ca motivare zăcutul între morți!

            «Ochii îi ard în friguri și buza-i sângerată¹)

            Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată» (Str. 43.)

      El pleacă călare noaptea și se întoarce dimineața, dar de unde pleacă
ori unde se întoarce nu spune poetul. Am presupune după dogmele
strigoilor, că din mormânt, dar neîmpiedecă presupunerea strofele 40—42,
unde poetul descrie hotărît palatul lui Arald. Dar această parte a poeziei
deja am amintit’o ca o greșală în compoziția poeziei. Arald însă este
strigoi și mort. O spune însuș poetul (Str. 45 ⁶).

      «Arald, de nu mă ’nșală privirea, tu ești mort»

      La portretarea lor ca strigoi, Eminescu de sigur, că a trebuit să pă-
răsească paragrafele credinței poporale; orice fel de împrumut de acolo
aici ar fi fost scârbos. Fantazia artistului s’a apropiat de cazul cel măi
rar din mitologia poporului, când strigoiul apare așa cum a fost în viață.

      ’) Strigoi cu buze sîngerate cum sunt Maria și Arald (Str. 475) nu se întâlnesc
în mitologia poporală. Această trăsătură e deci a poetului.

145


Astfel strigoii lui Eminescu sunt frumoși. Maria e ca mireasă, tocmai
așa cum a fost gătită și așezată în raclă:

                   «O dulce întrupare de omăt, pe peptu-i salbă,
                   De pietrii scumpe, părul i-ajunge la călcâie,
                   Ochii căzuți în capu-i și buze viorie;

                   Cu mânele-i de ceară, ea tâmpla și o mângâie.
                   Dar fața ei frumoasă ca varul este albă».

       Cum vine printre nouri și fulgere, ea pare a fi un înger, ce trece
prin infern. Și ce-a făcut în viață face și acum: îmbrățișează pe Arald,
îl sărută, îi vorbește dulce, îi culcă capul pe sân, i se uită în ochi, îl în-
vălue în părul ei băîai, îl cere pe logodnic ea, cea mai gingașe mireasă.¹ *

       Arald are asemenea Măriei fața albă ca ceara, dar buzele sângerate,
în dreptul înimei pata neagră a strigoilor din,, credința poporului, și ochii
ii ard în friguri, cum îi erau la moartea Măriei, «crunți de sânge», ori în
templul păgân, unde tăcut se uita din jeț în zidul de marmoră «crunt și
drept». Firea lui s’a schimbat «copilul rege» acum vorbește sălbatec, se
plimbă singur, râde singur. (Ori-ce discuție ce s’ar puteă trezi aici, e de
prisos: Eminescu a pierdut consecvența, și trebue să spun încă odată, că
partea aceasta a poeziei (St. 40—45) nu poate fi considerată de definitivă v.
și Maiorescu: Conv. lit. 23, 634). Când ei călătoresc alăturea pe cai cari
încă nu-s cai adevărați, ci cai strigoiți «umbre străvezii din infern» (lumea
sufletelor organizată ca lumea celor vii). Maria se lasă dulce și greu pe
brațul lui Arald, își razimă capul bălai de umărul lui și amândoi se pleacă
unul înspre celalalt în desmierdări, - că în zilele frumoase de mire și
mireasă. Numai dupăce razele soarelui le pătrund în inimă, genele lor
se pleacă și ochii li se păinjinesc.

      Strofele acestea:

            42. De când căzu un trăznet în dom, de atunci în somn
                Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată,
                Pe inimă-i de atuncea s’a pus o neagră pată;
                Dar noaptea se trezește și ține judecată,
                Și ’n negru îmbracă toate al nopții palid domn.

            43. Un obrăzar de ceară părea că poartă iei
                Atât de albă-i fața și atât de nemișcată,
                Dar ochii ard în friguri și buza-i sângerată,
                Pe inima sa poartă de atunci o neagră pată,
                Iară pe frunte poartă coroană de oțel.

le interpretez astfel: Arald dupăce a fost sărutat de Maria, s’a.făcut și el
strigoi. Doarme deci ziua toată, iar noaptea se trezește și face, ce făcea
și ce-i plăcea în vieață, ține judecată și aleargă călare. Acum el viețuește
numai noaptea, noaptea numai «ochii îi lucesc de voie bună». «Dimineața»
îl alungă în mormânt. Aș fi aplicat să interpretez versul (Str. 40⁶)-

       «Palații pare așteaptă în veci să-i vie morții» în felul că Maria este
acel mort, care ca strigoi vine în locurile, unde a trăit, dacă în strofa, în


      ¹ Și în versul 375 mi se pare sedimentată credința, că strigoiul vine și duce cu


sine unul câte unul pe membri familii.


11

146


care se povestește întâlnirea celor doi, amândoi ca strigoi nu, s’ar zice:
«S’ajung curând în cale, s’alătură călări»,

deci în pustie, unde Arald vede de departe pe mândra Iui Mărie» și aproape
de codri, în cari sună vântul «cu glas duios».

     în ce privește timpul, Eminescu rămâne pe lângă cea mai răspândită
credință poporală. Arald zboară pe calul său spre lăcașul vrăjitorului
mag. când «prin nouri joacă luna» și steaua cea polară îi arată calea. In
noapte deci îi apare Maria când se poate auzi «cățelul pământului» lătrând,
despre care crede poporul, că latră când vede strigoii. Strigoiul Arald se
trezește noaptea și pleacă să se întâlnească cu Maria tot pe «mândre nopți
cu lună» și rămân împreună până dimineața, când:

     «S’aude de departe cocoșul răgușit» (Str. 52'-’) și când «faptul zilei
în slavă se repede» (Str. 55F) pe care nu-1 poate opri nici magul, care
singur îi vede încremeniți pe cai. Până atunci au fost împreună în fiecare
noapte și reintrau în mormânt la timp. (cf. Str. 46’ «azi» cu 44¹ «ades»),
în noaptea asta din urmă însă nici unul din ei nu văzu «în fundul nopții
umbra de roșață», care surprinzându-i și pătrunzându-le în inimă pune
sfârșit vieții lor trecătoare, de câteva ceasuri de noapte. Razele roșii ale
zilei le redară odihna, căci ei pieriră de atunci «pe vecb> în noaptea mor-
mântului (Str. 57 ²).

     Motivul acesta dela sfârșit «Arald încremenește pe calu-i, — un stejar»
(Str. 53') este de proveniență străină; Eminescu îl va fi împrumutat din
literatura germanică. De aceea, pentruca să avem și în privința aceasta
raporturile clarificate, să căutăm a arăta mai întâi ce este verosimil că am
moștenit în toată credința despre strigoi dela Romani.

  (V^ urma.)                                            £)r. zl/. Bogdan.



ALESANDRU DE MOCSONYI.

— Amintiri și aprecieri. —

I.

     Opt ani se împlinesc decând pentru întâiașdată am călcat pragul
Mauzoleului dela Foen, când am condus Ia vecinică odihnă pe prea tim-
puriu decedatul Eugeniu de Mocsonyi (1843—1091), fratele mai tânăr al
lui Alesandru și totodată prietinul lui cel mai bun, mai sincer și mai ne-
despărțit. Nu știu dacă am mai văzut în viață-mi doi frați trăind în ar- «
monie atât de fericită, ca acești doi frați, pe cari eram deprinși a-i vedea
pretutindeni împreună și pe cari numai moartea i-a putut despărți.

     Zilele lui Eugeniu s’au stins în mod brusc, pe când nimeni nu se
așteptă la acest desnodământ fatal. între cei doi frați nu era numai
cel mai tânăr, ci și cel mai tare și mai rezistent. El reprezintă vigoarea,
pe când fratele său mai mare, atins deja de germenii ucigători, cari i-au
pus capăt zilelor, devenise mai gingaș, mai simțitor, insuflând starea lui
deja pe atunci îngrijorări serioase împrejurimei Iui. Și totuș fratele mai tânăr

147


s’a stins mai curând. în convulsiunea unei tuse, pe care a nesocotit-o
până in ceasul ultim, s’a înnecat și toate s’au sfârșit.

      Mare și nemărginită a fost durerea lui Alesandru, pentru pierderea
«sărmanului Geni*, cum îi zicea de câteori îi amintea numele. Și-a perdut
singurul frate, singurul prietin, a rămas singur și totodată s’a pomenit în
fața unei grele datorințe, care până atunci i-a fost necunoscută în ade-
vărata mărime și a cărei împlinire l-a muncit până la sfârșitul zilelor,
adesea acoperind cu grei nouri de îngrijorări fruntea, pe care noi o știam
totdeauna senină, transpirată de conștiența înaltă filozofică care împăca
armonic viața trăită cu concepția etică a unei vieți cu rost. Erau îngri-
jorările ce i-le impunea datorința de a crește nepoții și nepoatele sale,
cei cinci copilași minori ai «sărmanului Geni», remași, înainte de vreme,
orfani de tată. Grijile aceste l-au preocupat pe Alesandru până în ultimul
ceas al vieții și dacă s’a despărțit greu de vieață filozoful Alesandru, s’a
despărțit greu pentrucă simțiâ că moartea îl ajunge înainte de a-și putea
împlini datoria, înainte de a avea deplina liniște că în nepoții săi, în co-
pilașii neuitatului său frate și soț de cugetare și simțire, va trăi mai de-
parte, în genuinul conținut, aceea mare tradiție, care a înscris în istoria
poporului românesc cu litere nepieritoare numele familiei Mocsonyi. Aceste
griji l-au frământat, acestea gânduri l-au bătut în ultimii ani ai vieții, când
a susținut o luptă titanică cu acei germeni ucigători, cari tot mai declarat
își afirmau dreptul lor asupra corpului șubred, care pe zi ce mergea de-
veniâ tot mai slab, tot mai debilitat, tot mai puțin rezistent. Dejă de
ani încetase a funcționa o plumână și din funcțiunea restului celeilalte
plumâni căută să-și mai economisească zile și ceasuri de vieață, ca să-și
poată împlini aceea mare datorință, care l-a ajuns la bătrânețe și a cărei
împlinire o considera ca ultima problemă a bogatei sale vieți.

      Mintea lui limpede până în ultimul minut, cât a mai palpitat inima
în debilitatul corp, a simțit și resimțit aceasta de tot lămurit, acum opt ani,
când a făcut pentru ultima dată în viață calea la Foen, ca să însoțească
la locașul de veci pe fratele său.

      Parcă-1 văd și astăzi. Palid, cu linia durerii în jurul buzelor și cu
privire lină în ochii cei vii, pătrunzători, cari îl caracterizau mai mult
decât orice altă însușire. Eră înfățișarea acelei maiestăți mișcătoare a du-
rerii, care impune respect și sfială.

      Deși călătorisem la înmormântare în același tren, n’am cutezat să mă
apropiu de dânsul, n’am cutezat ca prin vorbele banale ale condolenței să
turbur aceea maiestate a durerii, care străbăteâ din toate mișcările lub
din toată ființa lui.

      Se terminase jalnicul prohod, răsunaseră dejă discursurile funebre
rostite la catafalc, se dase dejă «sărutarea cea din urmă», impiegații ridi-
caseră lespedea din padimentul mauzoleului, lăsând să lunece lin sicriul
în criptă, când lumea începuse a se împrăștia. Nu știu cum, mă pome-
nisem lângă Alesandru, întinzându-i mut mâna, prin al cărei tremur se


11

148


transmitea năvala sentimentelor, cari prin graiu nu-și găsiau expresia cu-
venită. Mult mi-a strâns Alesandru în aceea clipă mâna, mult de tot,
parcă prin această strângere voia să spună cât de mult a pierdut, cât de
mare este durerea lui, cât îl frământă gândul datoriei ce i-se împune în
acest ceas. Fără altă trecere, m’au scăpat în acel moment vorbele:

      — «Dta ai acum să înlocuiești pe tatăl copiilor».

      — «Eu» ! a fost răspunsul, la care a adăugat apoi, după un oftat lin:
«Dar până când»?

      Am plecat capul. Orice răspuns îmi părea banal. După altă pauză
îmi zise:

      — «Vino, însoțește-mă în criptă!»

      Plecând el înainte, eu l-am urmat, încunjurând mausoleul până la in-
trarea de jos în criptă, unde afară de impiegații întreprinderii de pompe
funebre, cari dirigeau intrarea sicriului în cavou, nu mai erâ nimeni. Fiori
m’au cuprins, căci până atunci nu călcasem încă pragul nici unui lăcaș
al morgilor. Iar împrejur două șire de firide, etaj și parter, unele deja
acoperite cu câte-o placă de marmoră, ale cărei litere de aur vesteau cine
își doarme acolo somnul de veci. Cele mai multe erau încă goale, parcă
chemau să-și capete și ele conținutul, pentru care au fost construite de
măiestrul arhitect. Cu anevoie dirigează impiegații sicriul, coborît din
capela mausoleului, în una din firide, lăsând alăturea una goală în șirul
celor acoperite deja cu plăci de marmoră strălucitoare. Eră parcă să în-
treb ceva, deși nu cutezam să scap o vorbă în acest lăcaș, unde viii
n’au ce căută. Dar, parcă mi-a prins gândul, întorcându-se spre mine și
arătând la gura deschisă din părete, zise Alesandru, cu o liniște cutremu-
rătoare de măduvă:

      — «Acela e locul meu!»

      Nu cred că a rămas în mine vre-o fibră vie, care să nu se fi cu-
tremurat în acel moment fioros. «Locul» lui! Cum?! Poate și el să moară.
Poate și el să treacă din șirul celor vii. Și el să numai fie între noi!
M’a îngrozit această ideie, pe care nu o puteam cuprinde atunci în creerul
meu și nu o pot cuprinde nici astăzi. Idee oribilă, cu care nu mă pot
împăcă, la care nu cutez să mă gândesc cu dinadinsul și care îmi pare
și astăzi imposibilă.

      Dela moartea lui Eugeniu încoace am mai făcut calea tristă Ia Foen
în 1904, când am petrecut la cele de veci pe Victor Mocsonyi, iar în 1905,
când am petrecut pe Zeno Mocsonyi, dar n’am avut inimă să mă cobor
în criptă, ca să văd acea gură deschisă, care aștaptă să înghită ce aveam
noi pe atunci mai bun, mai sfânt, mai indispensabil. Și nu m’am coborît
nici acum, când l-am petrecut pe Alesandru. N’am avut inima. Și astăzi
mi-e grozavă ideea, că acea gură e astăzi astupată cu o placă de mar-
moră neagră, din care străluce rece acel nume pe care l-am pus în fruntea
acestui articol, ascunzând sicriul în care zac osămintele marelui și provi-
dențialului nostru bărbat, în a cărui gândire, simțire și lucrare s’au sinte-
tizat pentru veacuri înainte toate aspirațiunile noastre de vieață națională

149


ca popor conștient de individualitatea sa, de originea sa, de situația sa
geografică și de rolul ce-i revine ca factor de cultură și civilizațiune în
concurența popoarelor cu putere de vieață și cu drept la viitor.

      De când am început a-1 cunoaște și a-1 înțelege, de un deceniu și
jumătate, m’am deprins a-I ști șezând în fotoliul dela masa cea rotundă
de marmoră neagră cu vine albe din castelul dela Birchiș, pururi cu gând
senin, pururi cu inimă deschisă, pururi gata a ne stă întru ajutor cu sfat
și faptă, când încâlciți pe Cărările ce le străbatem, simțiam trebuința unei
orientări, unei îndrumări, a unei idei mântuitoare. Așa l-am pomenit de
când mi-s’au deschis și mie ochii în vieața publică, în care am fost aruncat
înainte de vreme, așa l-am știut în cursul întregei mele activități mo-
deste, dar agitate, și nu mă pot împăcă cu gândul, că nu mai este așa.

      Unde să căutăm astăzi, în aceste zile de grea cumpănă ce le stră-
batem, în aceste zile de nesiguranță și cumplită încurcătură, lipsiți de bu-
solă și cu încredere sdruncinată, sfășiați și rătăciți, — zic — unde să
căutăm în aceste zile de grea cumpănă: o idee limpede și lămurită, o in-
digitare sigură, un sfat clar și ajutor, dacă acel fotoliu e gol sau chiar
mutat din loc de noul stăpân, preocupat de alte gânduri și apucat pe alte
căi?! Unde?! E prea grozavă ideea decât să mă pot împăca cu ea. Par’că
toate rosturile vieții noastre s’ar stinge, dacă am crede întru adevăr că el
nu mai este cu noi și între noi, el, călăuzul vecinie sigur pe grelele că-
rări ale vieții. Oh, că n’a putut rămânea goală încă acea înfiorătoare gură
din cripta dela Foen! Mai eră vreme. Dar bagseama, așa ne-a fost data.
Zădarnic sbucium a chemă în judecată capriciile nemiloasei sorți, care
par’că n’are alta pentru noi, decât a ne despoiâ de ce avem mai bun, făr
de a ne compensa cu îndreptățirea speranței, că șirele mereu rărite se vor
completă cu mai buni, mai fericiți și mai voinici, cum ar trebui să fie în
vieața unui popor care de-abiă de un veac a pornit pe calea renașterii 1
Nu poți însă face pe judecător acolo, unde reclamația n’are loc!

II.

      Am început a-1 cunoaște de-abeă la finea anului 1893. Până atunci
am trăit și eu în acel cerc naiv de idei, care ne-a caracterizat întreaga ge-
nerațiune din care făceam parte.

      Pentru noi eră «Mocsonyi» și «Mocsonyismul» un fel de Sfynx, ceva
vag, nedeterminat, dar hotărît detestabil. Când eram la universitate și
voiam să scoatem din sărite pe colegii noștri bănățeni, n’aveam decât să
le spunem că ei sunt «Mocsonyiști» și gâlceava eră gata, care, cu tempe-
ramentul nostru juvenil, nu odată se termină cu sburăturiri de sticle și
scaune avântate în aer. Și nimeni n’are dreptul a ne face mustrări pentru
aceasta, căci n’aveam de unde ști că cine e Mocsonyi și că ce este acel
«Mocsonyism», de care se lăpădau oamenii, ca de.ceva mai mult ca com-
promițător. Toată înțelepciunea noastră politică se reducea la anumite
momente de sentiment, deși puțin deslușite, dar menajate de o super-

150


ficială opinie publică, care caută să deschidă un abiz artificial între
«Mocsonyism» și... onoarea națională. A întră în «ape Mocsonyiste», în-
semnă, pe acele vremuri, a te compromite cu desăvârșire. «Badea Cârțan»
eră «representatif-man»-ul acelei opinii publice, care, venind la 1895 la Vaț
cu desagii în spate spre a se interesă de soartea întemnițaților, întrebat
fiind despre statul prisonierilor politici din temnița de stat de acolo, a dat
clasicul răspuns:

     — Sunt opt martiri și un... Mocsonyist.*

     Eu crescusem la Sibiiu, pe timpul regenerării naționale a anilor 80,
după dezastrele politice ale anilor 70. Ca elev al liceului de stat din Si-
biiu, azistasem deja la prima conferență a tuturor Românilor din țările co-
roanei Sf. Ștefan (1881), având fericirea a vedeâ și auzi pe Barițiu, Babeșiu,
Brediceanu și ceilalți fruntași ai acelor vremi, pline de însuflețire națională.
Regenerarea politicei la noi coincide doar cu strălucita biruință a doro-
banților pe câmpiile bulgare și cu creiarea regalității române. Sufletul no-
stru expansiv se scăldă în valurile mari ale unei nemărginite mândrii na-
ționale. Cine mai eră pe acele vremi ca Românul! In combinațiile po-
litice ale minței noastre copilărești puneam soartea Europei la cale din
punctul de vedere al Românilor, «elementul de ordine la gurile Dunării»,
care eră deodată «cheia Orientului» și «sentinela Apusului». Și când
în acești ani saturați de fericit sanquinism juvenil, străbăteă la urechile
noastre ecoul vre-unei vorbe de-a lui «Mocsonyi», ni-se părea acea vorbă
în înțelesul căreia n’am căutat să pătrundem, un strigăt de cucuvae, o notă
stridentă, menită a tulbură armonia fericirii noastre politice și naționale.
Eram convinși, că acel țipet sinistru de cucuvae, eră pus la cale de duș-
manii noștri, cari presimțindu-și peirea prin noi, căutau coadă de topor
prin șirele noastre.

     La aceste se mai adăogau cuceririle epocale ale condeiului lui I.
Slavici, care ne prinse cu totul în vraja acelei limbi dulci și ușoare, pe
care până atunci nu o cunoscusem. Nu mai aveam nici răbdare, dar nici
plăcere a mai ceti scrisele greoaie ale lui Mocsonyi și a contimporanilor săi,
când scrisele lui Slavici erau atât de frumoase, atât de fascinante și ne
absorbiau cu totul. O aluzie discretă la «Casina magnaților», despre care
nici idee n’aveam că ce este, ne ajungeă ca să tragem dungă peste tot re-
sonamentul «antitribunist» și toți cari nu jurau în paginile frumoase ale
«Tribunei», pe cari le înghițeam cu o sete de bălaur, -ne păreau suspecți
— vorbă ieșită atunci la suprafață — «slabi de înger».

     Pe lângă aceste idei vagi de domeniu public, mai trăiă în un colț
ascuns al sufletului nostru ideea vagă a unei averi fenomenale, la dispo-
ziția lui «Mocsonyi», o avere, la care, nu știu cum, ni-se păreă că avem
și noi un titlu de drept. De câteori în avânturile noastre generoase ne po-


      ¹ «Martirii» erau Pop de Băsești, Dr. Teodor Mihalyi, G. Domide, R. Patiția, Dr.
Barcianu, Aurel Suciu, D. Comșa și N. Cristea, iar «mocsonyistul» eram... eu!

Dr. V. Br.

151


ticneam de ideea că nu sunt bani, eră gata soluția: Să dee Mocsonyi!
Dar nu numai în cele publice, ci și în cele particulare. Știam în cercul
nostru că pe cutare și cutare «îl sprijinește Mocsonyi», cutare, ajuns la
nevoe «a scris lui Mocsonyi» și a primit atât și atât, ba tinerimea din cu-
tare localitate «și jur» aranjând o «petrecere» a trimis și lui- Mocsonyi o
invitare și a primit cu proxima postă o sumă, cu care a acoperit indispen-
sabilul «deficit» la asemenea întreprinderi de-ale «tinerimei studioase».
Nicicând n’am căutat să înțelegem cum se potrivește această dărnicie mo-
csonyistă, la care ni se părea că avem drept indiscutabil, cu acel rol po-
litic mocsonyist, care ne părea pe deplin în slujba dușmanilor noștri se-
culari. Și mai suspect ne părea, că acel «Mocsonyi» al legendei noastre,
nici «mulțam» nu așteptă pentru atâtea daruri, din cari se menajau avân-
turile «anti-mocsonyiste». Când a ajuns la mal institutul tipografic al «Tri-
bunei», eră firesc ca «Mocsonyi să dee banii», dar tot atât de firesc ne
părea că «Tribuna» salvată pentru moment cu banii lui «Mocsonyi», să în-
toarcă lancea contra mocsonyismului. Noi însă nu căutam rostul «sfinx»-
ului în ideologia noastră, ci ne mulțămim a consideră acel «Mocsonyi»
de un mare și nepătruns sfinx.


      In această ideologie am trăit anii de student și tot cu această ideo-
logie, bogată în fraze mântuitoare, dar lipsită de orice instinct pentru
realitate, am intrat în vieață ca oameni gata, cu diplomă și simțind în
noi chemarea de a ferici acest neam obidit, a cărui istorie credeam că se


începe cu noi. Eram strașnici în infalibila conștiință a măreției noastre.
Combăteam la «Mocsonyi» de mergeâ dungi, dar de ne apucă cineva
de scurt, că ce este și cine este Mocsonyi, ne-ar fi adus la mare strâm-
toare, căci nu știu ce răspuns am fi putut da, dupăce nu văzusem pân’
atunci încă vre-un «Mocsonyi viu» și nici nu ne dase nimeni vre-o de-
slușire ca lumea, că ce vrea Mocsonyi la adecăte. Dar nici nu ne băteam
capul cu așa «fleacuri».

      Adevărat, că tocmai pe vremea, când terminam studiile la univer-


sitate și începuse și în capul meu să se miște puțin o aliură de cugetare
proprie, apăruse în un almanah al colegilor din Viena un studiu de al
lui Alex. Mocsonyi despre «conștiența națională». Însetați, cum eram de
lectură românească, am cetit și recetit și acest almanah și fiind la urma
urmelor setea de lectură românească mai mare decât nedumerirea față
de acel nume, am înghițit și articolul lui Mocsonyi, pe care și dacă nu-1
pricepeam în întregime, dar simțiam instinctiv că aici e depusă o adâncă
cugetare, o știință atât de profundă cum nu eram deprins a ceti în limba
mamei mele. Din întregul articol, deși scris în fraze neobișnuit de încăr-
cate, totuș îmi rezultă de tot limpede justificarea teoretică a acelui națio-
nalism, care străbăteă toate fibrele sufletului meu. Și aceasta îmi băteă
cuiu în cap. Cum poate un om, care științificește vede atât de curat ceeace
eu simțiam numai instinctiv, să propage o politică care sfruntează toate
avânturile sufletului meu, stăpânit tocmai de acele instincte, ale căror în-
dreptățire reese atât de evident din articolul lui Mocsonyi. Mult am um-

152


blat nedumerit, căci acum începeam și eu să am ambiția a pătrunde în
secretul sfinxului. In fine mi-am dat de om, care să-mi deschidă capul.
Erâ un fruntaș, al cărui nume se amintea des pe acele vremuri. Astăzi a
dispărut în noianul uitării.

     — Apoi, nu vezi — te rog — că Mocsonyi, pornind din îndreptățirea
instinctelor naționale, declară că corolarul ideei de naționalitate este statul
național, ca singurul care corăspunde ordinei mai înnalte morale de drept.

     — Ba văd, dar tocmai aceasta îmi bate cuiu în cap. Cum poate pro-
pagă așa ceva acel Mocsonyi, care caută să ne împiedece în toate avân-
turile noastre naționale? Vezi asta e ce nu pot pricepe.

     — Apoi tocmai asta este asta! Nu vezi intriga subțire? Tocmai când
noi ținem la credința nestrămutată a poporului român cătră împăratul, dela
care ne vine tot binele, el caută să ne strice cu împăratul, căutând a
ne împinge spre iredentism. Ca să ne înnegrească la împăratul, au pus
Lingurii la cale pe Mocsonyi să scrie acel articol, ca astfel compromițându-ne
să ne lipsească de cel mai mare sprijin al nostru. Doar vezi cum ne în-
jură pe noi Lingurii pentru acest articol al lui Mocsonyi?!

     Sufletul meu, străin de intrigi, se cutremurase de cele auzite. Gro-
zavă răutate trebue să fie în acel Mocsonyi!

     Se începuse tocmai agitația pentru acel «memorand», la care iar
umblâ Mocsonyi să puie bețe în roate. Erâ evident, că Mocsonyi face
aceasta în serviciul Lingurilor. Nici că se putea altfel! Noi consideram
acel «memorand», — așa ni-se spunea doar — ca un «ultimat» dat de
poporul român suveran împăratului, în care îi spuneam rupt ales că sau
mai contează la noi și atunci aduce pe Unguri la rezon, sau... a gătat-o
cu noi. Caute-și prietini unde va voi, dar la noi nu mai poate contă.
Acesta erâ rezonamentul nostru naiv, care ne părea atât de simplu, atât
de adevărat, încât trebue să fi lovit cu leuca ca să nu-1 pricepi. Situația
noastră politică devenise doar «insuportabilă». Nu mai puteam pierde
nici un minut. Și așa întârziasem prea prea. Acum, ori nici odată! Și la
toate aceste vorbe limpezi și sincere, ce ne spunea Mocsonyi ? El vorbeâ
de oportunism, ziceâ să facem «memorand», dar nu acum,'ci la «timp
oportun».

     Timp oportun! Ce va să zică aceasta?! Parcă îl aud pe fericitul Di-
amandi Manole:

     — Toate ne-au luat Ungurii, de-am rămas numai¹ în cămașă și... (sub-
pantaloni) și nici acum să nu mergem?! Să așteptăm pân’ce vom fi în...
pielea goală?

     — Nu mai așteptăm! — răspundeam noi în cor. — Acum mergem
când noi voim! Când ne vor chemă de sus... nu mai voim noi.

     Atunci la celebra conferență din 1902 am văzut prima dată pe Mo-
csonyi «viu». Erau chiar trei, fericiții Alexandru, Eugeniu și vărul lor Zeno.


        ¹ Sub această metaforă — proprie fericitului fruntaș dela Brașov — înțelegea bi-
serica și școala.                                                                          Dr. V. Bf.

153


      Când în preajma conferinței, umblase idolul nostru, Dr. Vasile Lu-
caciu, cu ideea a-i aranjâ lui Mocsonyi un conduct de torțe, că a «re-
venit» în politică, am stat nedumeriți. Dar când s’a pornit lupta contra
lui Mocsonyi nu mai puteam de bucurie. Și când, în fine, a reușit con-
ferența să «trântească» pe Mocsonyi, eram atât de fericiți, par’că ne-am
fi văzut visul împlinit cu ochii.

      Nu uit scena, că venind după votare la hotelul Neuriehrer și trecând
pe coridor văd în o cameră pe Dna Elena Hossu-Longin, fiica venera-
bilului nostru Pop de Băsești, cu... ochii plânși. Admirator sincer al ace-
stei doamne, prezidenta harnicelor noastre femei dela Hunedoara, n’am
putut în expansiunea fericită a sufletului meu, să nu mă opresc și să în-
treb, că în aceste ore de mare învingere națională, cum poate plânge
chiar fiica unuia din vice-prezidenții noului comitet național «omogen». Pre-
supuneam că i-s’a întâmplat o mare nenorocire.

      Ștergându-și lacrimele din ochi îmi răspunse această ilustră doamnă:

      — Numai pe Sandru (Alex. Mocsonyi) îl avem noi și nici pe acesta
nu-1 știu prețul Românii.

      Am rămas încremenit. Lacrămile totdeauna m’au înduioșat. Dar aceste
lacrimi tot nu le-am putut înțelege.

      Mai târziu apoi, desmetecindu-mă cu încetul, de multeori m’am
gândit la aceste lacrimi sfinte.

      Ilustra doamnă simțise, în acele momente agitate, ceeace noi cam târziu
am început a înțelege. Și va mai trece binișor timp, până când vom în-
țelege pe deplin toate. Mocsonyi ne-a premers în cugetare și judecată
atât de departe, încât noi, ceice încă n’am scuturat toate rămășițele iobă-
giei seculare din măduva oaselor noastre, vom mai trebui să facem o
lungă cale de înnălțare, pân ce vom ajunge a stăpâni pe deplin acea cu-
getare și judecată.

      Revenindu-mi în mausoleul dela Foeni durerosul rol a-mi luă rămas
bun în numele poporului român dela «astrul ce apune» n’a fost frază de
ocazie, ci un adevăr pe care l-am resimțit în toate fibrele sufletului, când
am rostit vorbele:

      «Prin Alexandru Mocsonyi s’a cristalizat conștiința națională a po-
porului, s’au lămurit aspirațiile noastre culturale, economice și politice,
s’a statornicit poziția, ce ne revine ca popor egal îndreptățit în legăturile
de stat, din cari facem parte constitutivă.

      «Cu agerime de profet, a stabilit acele adevăruri, dela cari nu se pot
abate implacabilele legi ale evoluțiunei.

      «Și dacă n’a fost înțeles și urmat de contimporanii săi, atât în tabăra
protivnică lui, cât și uneori în tabăra, căreia și-a dedicat toată agerimea
minții sale, căldura inimei sale și granitul caracterului său, n’are să ne
mire și să ne neliniștească, căci Alesandru Mocsonyi n’a fost acea lumânare,
care luminează din momentul ce se aprinde și încetează a lumina în mo-
mentul ce se stinge, ci acel astru ce resare în depărtatele zări ale uni-

154


versului și apune încă înnainte de ce ar putea să ajungă lumina Iui stră-
lucitoare pe globul nostru, doritor de lumină.

      «Superba imagine, din vieața'universului, pe care a fixat-o Eminescu
în splendidul vers:

                          Icoana stelei ce-a murit
                          încet pe cer se sue;
                          Eră, pe când nu s’a zărit,
                          Azi o vedem, și nu e.

      «Pe când eră, nu ajunse încă lumina să pătrundă în toate straturile
societății noastre; acum de-abiă, când nu mai este, se desface grandiosi-
tatea astrului înnaintea ochilor noștri, devenind lumina lui: steaua con-
ducătoare a vieții noastre naționale».

III.

      Fruntașii bănățeni, al căror gros a ținut încă neclintit.pe lângă Alex.
Mocsonyi în decursul campaniei «memorandiste», observând sever atitu-
dinea expectantă, care și-a impus-o Mocsonyi dupăce conferența din 1892
a rostit acel fatal «fără amânare», au decis, în vara anului 1893, fondarea
unui ziar național cotidian în Timișoara, designând de director și editor
pe Dr. Cornel Diaconovich.

      Tinerimea bănățeană, care încă participase la adunare și care nu-și
putea pe deplin liniști nedumeririle, a condiționat participarea la între-
prinderea ziaristică dela angajarea unui redactor în care să aibă deplină
încredere. Și nici astăzi nu-mi pot da seamă, cum de în primul rând am
fost tocmai eu luat în combinație, care deoparte eram numai diletant în
ale ziaristicei și de altă parte treceam de un enrageat «antimocsonyist».

      Din încredințarea tinerimii bănățene, se adresase în chestia aceasta
Dr. Ștefan Petrovici, cătră directorul de atunci al «Tribunei», Septimiu Al-
bim’, ca să mă îndemne pe mine a veni la Timișoara, ulterior apoi a des-
chis de-adreptul Dr. C. Diaconovich, ca plenipotențiatul fundatorilor, tra-
tative cu mine.

      Eram în o situație de tot ciudată. La început am refuzat categoric,
căci nu aveam nici o încredere în vorbele frumoase ce se spuneau și
scriau. Mai târziu apoi, ajungându-mă în Sibiiu decepții sguduitoare, cari
au spart lumea de legende și de idoli în care trăisem, am luat o hotă-
rîre «desperată» — cum ziceam pe atunci — m’am decis a primi invitarea
în Banat, cu rezerva mentală de a urmări cu ochi de Argus toate cărăru-
șele ascunse ale «mocsonyismului» și la momentul potrivit să desvălesc
totul pe față. Astăzi zimbesc cu compătimire, gândindu-mă la naivitatea
mea de atunci. Dar așa eram pe acele vremi cu toții. Dovadă, că cei
mai buni prieteni ai mei se înstrăinaseră față de mine, auzind că eu, care
îmi aveam catedra de profesor în Brașov, am «deșertat» în tabăra mbcso-
nyistă. Chiar și aceia se înstrăinaseră, cu a căror știre și învoire am făcut
acest pas. Atât de grozav lucru era în ochii lor și al nostru pe acele
vremi: mocsonyismul 1

155


     In Decemvrie 1893 sosisem în Banat. îndată mi-am căutat prietenii
de acolo, pe fruntașii tinerimei, singurii cari mai țineau la mine, ca să mă
orientez asupra situațiunii. Vedeam că toți sunt îngrijorați. Nici ei nu-și
puteau da seamă că unde va ieși toată treaba, dar toate nădejdile și-le pu-
neau în mine. în sufletul meu se sbăteau cele mai diferite dispoziții și
sentimente. Câteodată mă stăpânea pofta de luptă, gata a luă mănușa
față de toată lumea, atât față de aceia cari mă desaprobă, cât și față de
aceia în cari eu n’aveam încredere, iar altădată mă ajungea o doborâ-
toare depresie sufletească. Regretam totul ce am făcut și mă doriam
înapoi la liniștea catedrei, pe care am părăsit-o așa în ruptul capului, făr’
de a-mi da mult seamă că ce fac. Dar ambiția nu mă lăsa. Eram în
Banat și nu voiam să părăsesc acest teren pânăce nu fac lumină deplină
fie într’o parte fie într’alta. Simțeam curat că onoarea mea este în joc.
Firea mea impulsivă reclamă să se pună cât mai curând capăt acestui joc,
care mă plictiseâ. N’aveam răbdare să aștept mult. Fitilul trebuiă pus
cât mai curând.

     Pe Crăciunul gregorian era convocată adunarea tuturor fondatorilor
noului ziar la Timișoara. M’am pus deci în înțelegere cu tinerimea bă-
nățeană, cu prietenii mei, ca deja la această adunare să silim pe Mocsonyi
a da program detailat și a se pronunța lămurit în toate chestiile, în cari
aveam nedumeriri. Mie mi-a revenit rolul «eroic» de a-1 strânge pe Mo-
csonyi cu ușa! Astfel pregătiți ne-a ajuns ziua cea mare. Adunarea eră
anunțată în sala hotelului «Principele de coroană» și în acelaș hotel au
descins cei trei Mocsonyi, Alexandru, Eugen și Zeno, veniți anume la adu-
nare. încă înainte de începerea adunării aveam să mă prezint Mocso-
nyeștilor.

     Am plecat în această vizită cu avânt «eroic». Până pe coridorul ho-
telului m’au însoțit răsboinicii mei prieteni, îndemnându-mă să nu mă las.
Am bătut la ușă și am intrat. Erau toți trei Mocsonyi de față. Eugen
m’a primit. A fost o primire afabilă, dar fără multe forme. Dupăce m’am
prezintat «militărește» la toți trei, mi-a oferit Alexandru scaun și țigarete
și îndată a și cerut scuze să zacă pe divan, căci așa-i plăceă să stee de
vorbă. Conversația s’a pornit fără greutăți, am vorbit de câte toate, numai
de politică nu. Am stat binișor făr’ de a-mi luâ ochii de pe ochii și bu-
zele lui Alexandru. Va să zică acești ochi vii și cuceritori, aceste buze
prietenoase sunt «sfinx»-ul cel mare al politicei românești. Las că vom
vedea. Conversația, la început românește, a trecut în nemțește și în cu-
rând eră de tot legeră. Alexandru povestise în grabă niște episoade
hazlii din tinerețele lui, când îl avea pe Ath. Marienescu ca prefect. Con-
versația erâ atât de plăcută, încât nu-mi mai veneâ să mă depărtez. Dar
mi-am adus aminte de prietenii, cari mă așteptau la poarta hotelului și
m’am retras, făr’ de a avea ocazie a da lupta mult dorită.

     «Las că la adunare îl descoasem!» ne-a fost lozinca. Și așa a și fost.
Adunarea a fost impozantă. Sunt acum de 16 ani în Bănat, dar așa frumos

156


încă n’am văzut nici odată toată floarea Banatului adunată la un loc. Au
fost și mai mulți Ardeleni și Ungureni de față, cari se atașaseră în chestia
«Memorandului» lui Mocsonyi.

      Alesandru deschide adunarea și în vorbe clare și precise — vorbiâ
ca din carte — expune de tot liniștit, într’o tăcere mormântală, scopul
adunării și dupăce arată, în liniamente lămurite, situația creeată prin refuzul
«memorandului» și vandalismul dela Turda, conclude că vede sosit mo-
mentul, prevăzut încă la Sibiiu în 1892, de a creă un organ de presă,
care să reprezinte «spiritul genuin» al politicei noastre naționale.

     întreaga adunare aproabă.

      Dupăce raportează Dr. Diaconovich despre rezultatul apelurilor lan-
sate, arată că prin subscrierile adunate existența noului ziar este pe deplin
asigurată în privința materială.

      Luându-se cu aprobare la cunoștință, nu s’a mai anunțat nime la
cuvânt. Eu care dimpreună cu prietinii mei ședeam în unul din șirele
ultime, îndemnat de aceștia, m’am anunțat atunci la cuvânt și într’un ton
cam agitat — zadarnic căutam să par liniștit — am arătat că mai importantă
decât partea materială este partea morală a foii și prin urmare am cerut
că înainte de toate să ni se deie un program al foii.

      Alesandru i Mocsonyi îmi răspunde din prezidiu, că nu înțelege bine
ce vreau eu, căci doar în expozeul său a schițat clar între ce condiții se
chiamă la vieață acest ziar și crede de superfluu a mai da un program
special. Bătrânii au aprobat cu toții, dar tinerii din jurul meu mă îndemnau
să nu mă las, să mă explic și mai deslușit.

      Am luat deci și a doauaoară cuvântul și am militat pentru ideea, că
dacă se fondează un ziar, trebue să aducă acesta un program amănunțit
în fruntea Nrului prim, că ceice doresc să-l aboneze să fie din capul lo-
cului în curat cu tendența foii, ca nu cumva să-i ajungă vre-o... decepție.

      Simțiam și eu slăbiciunea argumentării mele, dar cu atât mai mult
mă eșofam, cu cât cei din jurul meu începuseră a aprobă tot mai cu glas.
Atunci Mocsonyi, a răspuns că el nu știe dacă această uzanță ziaristică
este de rigoare, dar dupăce vede că mai mulți aproabă ideea, că din
punct dn vedere «ziaristic» să se deie un program, el n’are nimic în
contră, deși consideră aceasta ca o chestie internă redacțională. Dupăce
se discută însă afacerea aici, crede de mai bine ca eu să fiu însărcinat a
face un asemenea proiect de program ziaristic și să-l aduc apoi în adu-
nare. Și așa mai sunt chestii financiare de arangeat și până atunci eu
pot veni cu proiectul gata. Prietinii mei aprobau. Eu însă n’am fost
pregătit la acest sfârșit. Eu voiam să-l strâng pe Mocsonyi cu ușa și
deodată m’am pomenit eu cu programul pe cap.

      — Du-te și-l fă! era îndemnul prietinilor mei. De dus eră ușor,
m’aș fi dus până la capătul lumii numai să scap din această încurcătură,
dar de «făcut» era greu. Ce program știam eu să fac. Nu știu dacă
până atunci cetisem vre-o dată cu luarea aminte de trebuință programul

157


nostru național, dar știam că n’am cetit încă nici un program de foaie.
Și n’aveam ideie cum se face așa ceva. Eram încă de-o naivitate crasă,
doar nu împlinisem încă nici 24 ani de viață. Toată înțelepciunea mea
politică și ziaristică se reducea la multă inimă, multe frase și declamații.
Dar nimic precis, concis, nimic precugetat. Eram într’o situație de tot
critică. Dar eu mi-am făcut-o, eu aveam să o trag. Și nu se cuvenea
să dau îndărăpt.

      Deci: m’am dus!

      Cine poate spune câte idei desperate mi-au trecut în acel ceas prin
minte. îmi veniă să mă scufund în canalul Begheiului, ca nici de urmă
să nu mi se deie. Dar ambiția nu m’a lăsat. în fine, excitat până la extrem,
am așternut un «program» pe hârtie, hotărît că îndatăce îmi excepționează
cineva vre-un cuvânt să trag consecvențile și să las totul baltă. Caute-și
redactor pe cine Ie place, dar mie dee-mi pace 1 într’un jumătate de ceas
am dat gata programul și m’am înapoiat la hotel.

      Ședința erâ suspendată pân Ia ora 5 d. m., căci cu chestiile finan-
ciare au terminat în grabă. Mocsonyi lăsase vorbă, că îndată ce sosesc,
să merg în cameră la el, ca să-i cetesc proiectul de program.

      Aha! —- m’am gândit — acum iese cuiul din sac. Fără de a mai
spune prietinilor ceva, am intrat cu hotărîre bărbătească la Mocsonyi.
Acu-i acu!

      L-am găsit tot pe divan ca și dimineața. Și după ce m’a invitat să
iau loc la masă, mi-a zis să cetesc.

      Am început să cetesc cu voce tare și respicat, par’că ar depinde dela
fiecare vorbă soartea lumei. Mocsonyi a ascultat, în tăcere, pân’ la sfârșit.
Eu nu cutezam să privesc la dânsul.

      Când am terminat, a zis:

      Foarte bine! Dar acum mai cetește odată.

      Am răsuflat una și m’am apucat de nou, cetind par’că și mai apăsat
decât întâiașdată.

      La al 8-lea pasagiu m’a oprit și a zis, că el ar mai adăuga aici ceva⁻
Fraza (căci nu eră alta decât frază) stilizată de mine erâ: «Pe această bază
(programul național din 1881) și sub această deviză (solidaritatea națională)
vom luptă cu mijloace strict legale, în spirit adevărat constituțional, cu
seriozitatea impusă prin demnitatea cauzei, având totdeauna interesele mari
ale poporului român și binele comun naintea ochilor și ferindu-ne de
orice considerațiuni particulare și personale». La această trază, a zis Mo-
csonyi, că ar crede de bine să se mai adaugă: «Mz desbinarea desăvâr-
șită și neîmpăcaveră, ci înțelegerea bazată pe dreptate și încredere reciprocă
a popoarelor Coroanei sf. Ștefan formează steaaa conducătoare a ținutei
noastre».

      Am stat puțin, ca să-mi dau seamă că ce va să zică acest pasagiu
și pe neobservate a început Mocsonyi să-mi explice rostul acestor vorbe
Ascultam cu luare aminte și nu puteam decât să-l aprob. Așa pe nesim-

158


țite mi-a deschis în cap o întreagă lume de idei, la cari nu m’am gândit
nici odată și cari auzindu-le acum, îmi păreau atât de firești.

      Bine înțeles, am acceptat pasagiul intercalat fără contrazicere. încolo
n’a mai avut Mocsonyi nimic de observat la proiectul meu, deși l-am mai
cetit de vre-o trei-ori.

      Aceasta e istoria programului «Dreptății» dela Timișoara, care a dat
prilej pe vremea sa la atâta bătaie de cap. In adunare s’a primit fără de-
sbatere. Prietinii m’au felicitat Iar avântul răsboinic s’a pierdut în nisip.

      De atunci încoace am căutat eu cât se poate de des prilej spre a
putea ascultă pe Mocsonyi și pe neobservate am devenit eu din cel mai
enrageat «antimocsonyist» cel mai adict «mocsonyist». Nu-i vorbă, am avut
multe grațiozități de încassat dela prietinii mei de mai nainte, cari pe
atunci nu se puteau împăca cu această «metamorfoză» a mea; încetul
cu încetul mi-au urmat și ei tot pe neobservate pe această cale, până ce
ne-am regăsit în zilele din urmă cu toți în aceeaș tabără. Multe chestii
cari odinioară au dat prilej la desbateri vehemente se vor lămuri acum
încetul cu încetul și deabeă de aici înnainte va ieșî la iveală în ochii no-
ștri adevărata mărime a lui Alexandru Mocsonyi, al cărui nume va în-
semnă o epocă nouă în istoria evoluțiunei ideilor politice la Români.

      Admirația mea sinceră pentru acest mare bărbat al nostru a crescut
mereu în cursul ultimilor cincisprezece ani, in cursul cărora am ajuns să
fiu unul din puținii, pe cari i-a onorat cu deplina sa încredere și în timpul
mai nou a ținut să mă inițieze în toate câte Ie-a făcut și cugetat relativ
la situația noastră politică, culturală și națională.

      Ascultam cu sete toate expunerile lui, înghițiam, așa zicând, fiecare
vorbă și dacă astăzi s’a făcut în cele politice întrucâtva lumină și în capul
meu, numai lui am să-i mulțămesc.                Dr. Valeriu Branisce.

   (Va urma).



LIMBĂ ȘI ISTORIE.

(Fine).

     In sate rămaseră neapărat și mai departe tot barbarii, al căror număr
nu eră tocmai mare, căci neamul lor n’a fost nici când număros, iar în
luptele cu Romanii suferise mult.

     Dupăce și atunci, ca și astăzi, târgurile se făceau de obiceiu la orașe,
căci orășenii au mai multe de cumpărat, țăranii barbari, cari mergeau la
târg se întâlniau și aveau a face necontenit cu oameni ce vorbiau limba
latină a poporului, cari, natural, o schimbau după limba, cu care erau de-
prinși de acasă, căci deși își ziceau toți Romani, fiindcă făceau parte din
imperiul roman și, dela împăratul Caracalla încolo, erau și cetățeni romani
oricare ar fi fost obârșia neamului lor, totuș numai foarte puțini erau
Italieni, mulți erau din Asia ori din alte ținuturi romanizate. Așa învățară
latinește Ilirii și tot așa Tracii supuși mai demult, precum și seminția dacică

159


a lor supusă mai pe urmă, rostind limba latină după felul, cum erau de-
prinși a vorbi limba lor dacică, zicând de pildă luptă în loc de luda,
opt în loc de odo, coapsă în loc de coxa, fripse în loc de frize, etc. ori
chiar amestecând unele cuvinte de-ale lor, ca barză, mazăre ș. a. Astfel,
mai târziu, când Sarmații, Vandalii, Goții pătrunseră în cuprinsul provin-
ciilor orientale ale Romanilor, dupăce stătuseră și ei timp mai îndelungat
la hotare și învățaseră ceva latinește, limba, în care se putea înțelege un
neam cu celalalt a fost numai limba latină a poporului, așa cum o schim-
baseră barbarii romanizați. Astfel începu a se alcătui poporul românesc
și limba românească biruind limba, în care lumea se înțelegea mai ușor,
deși a trebuit încă mult timp până când și-au ajuns amândouă forma de-
finitivă.¹ * Mai târziu tot așa s’au pierdut și alți străini, Slavi, Greci, Linguri
și Sași, în sinul poporului nostru, și chiar și astăzi se mai întâmplă câte-
odată, că întâlnindu-se un Ungur cu vr’un Sas, ori un Sas din Sibiiu cu
altul din Bistriță, încep să se înțeleagă românește.

      La acești Romani și «romanizați» de obârșii foarte deosebite, cari
în cea mai mare parte erau păgâni, străbătu «chiar din ciasul dintâi creș-
tinismul venit din aceleași părți ale Asiei apropiate»³, din cari au venit
și unii din ei. «In creștinism ca și în limba latină vulgară, a obștii popo-
rului, găsiră învingători și învinși, stăpânii noi și cei vechi ai acestor locuri
aceea unitate sufletească ce corespundea unității politice rezultate din cu-
prinderea în marginile aceleiași împărății, și trebuia să-i corăspundă pentru
ca din cetățenii și supușii aceluiaș stat să se formeze pe încetul unul și
acelaș popor, care e al nostru» ’. Dovadă despre vechimea creștinismului
românesc, pe care nu l-am împrumutat nici decum dela popoare mai nouă
în cultură decât noi, ca Bulgarii, și care a fost «unul din mijloacele, prin
care s’a întemeiat poporul nostru al Românilor», ne este limba noastră.⁴ ⁵
Religiunea noastră se chiamă lege (lex, legem), încă de pe timpul, când
statul hotăra și în cele sufletești.⁶ Credinciosul (din credo) român se
închina ([in]cli nare) încă din veacurile cele dintâi ale creștinismului atot-
puternicului Dumnezeu (Dom [i] ne d£us) și fiului său, mântuitorului
Crest (Crlstus), din care i-se derivă numele de creștin (Ch r Ist ian us,
-a, -um) — necredinciosul fiind păgân (paganus adecă «locuitor la sate»,
unde creștinismul a străbătut mai greu). «Sfântul» e slavon, dar numele
multor sfinți ridicați mai presus de ceilalți creștini prin faptele lor bune
și tăria în credință sunt de obârșie latină: Sântion, Sânțlon, Sânziana, Sân-
ziene, (Cosânziand)u Sântămăria, Sâmpietru, Sângeorz, Sânvăsiu, Sâmedru


       ¹ N. Iorga, Istoria Românilor, p. 22.


      ! N. Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a Românilor, p. 3.


      • N. Iorga, ibid. pag. 5—6.


      ‘ N. Iorga, ibid. pag. 6. v. și Oeschichte des rumănischen Volkes, p. 43 și 223.


      ⁵ V. articolul «Lege» al lui Sextil Pușcariu în numărul jubilar al Candelei din
Cernăuți, reprodus și în Gazeta Transilvaniei Nr. 156, și 157 din 1907. — Cf. N. Iorga,
Istoria bisericii românești și-a vieții religioase a Românilor, p. 6 și Ov. Densușian u,
Histoire dela langae roumaine, p. 192. — D-nul Șăineanu crede acest înțeles de in-
fluență slavonă (paleoslavul zakonă = lege), o. c. p. 77.


      “ Compus poate din Simziana și din slav, kosa = cosiță:

160


Sântoader, Sâmnicoară, îndreiu, ar. Stăv inert. Latin e și îngerul (a n g e 1 u s
= gr. ay/tioj) și dracul (draco = 8(țăx<ov). în sărbători (dela sSrvo),
Dumineca (Dominica sc. d i e s) la Paști (Paschae), Ajun (subst. postv.
din [jjejunare), apoi la Crăciun' și Rusalii¹ ² * ⁴ * —dar în privința originii
acestor cuvinte mai este încă discuție — șerbii (servus, -um) Domnului
se adunau în biserică (basilica), la tâmple (templum) și altare (al-
tarium), se închinau și se rugau (rbgare) zicând Tatăl nostru, Născă-
toarea, mai târziu și alte rugăciuni (r o ga ti o, onem), și făcându-și cruce
(crtîx, crucem), semnul credinței celei nouă, iar preotul (preblter, —
t [e] rum în loc de prfisbiter) sau popa—latinesc, după unii,⁸ după
alții slavⁱ le cetește din Sânta Scriptură, uneori botează (baptizare) și
cuminecă (* corn m In Tea re în loc de communlcare). Slujba dumne-
zeiască nu eră încă destul de bine orânduită și alcătuită în acele timpuri,
ca să ne fi putut lăsă numiri latinești. Strămoșii noștri însă erau și atunci
tot așa de cuvioși (* conveniosus, -a, -um) ca și mai târziu și postiau
ca să-și ispășească sufletul și să li-se ierte (1 i b e rt a r e) păcatele (p e c c at u m);
iată de ce soroacele postului, în care eră mare păcat să te înfrupți (dela
fructus), ne sunt latinești: câșlegi (caseum — li'gat), cârneleagă și câr-
nelegi (carnem — II gat), păresimi (qua [d] ra [g] esîma], miezi — pă-
resimi, lăsat (dela 1 a x a r e) de sec (s Ic c u s, -a, -um) și de dulce (d u 1 ci s, -e).

      Dar poporul nostru cunoaște încă din timpurile cele mai vechi și
sfinți de aceia, cari în calendarul celor învățați n’au nici o însemnătate.
Țăranul adecă la orice împrejurare are lipsă de un patron, pe care voește
să-l împace și să și-l ademenească prin post și rugăciuni, formule și da-
tini străvechi. De foc îl apără Foca (Phokas), de durere de cap Antă-
năsiile (din numele sfinților Anton și Tănase), de fulger Sântilie ori Ful-
gerătoarele, ș. a. Sfinte sunt și zilele, și nu arareori ajută pe țărani și pă-
stori Sfânta Luni, Miercuri, Vineri ori Duminecă. Această considerațiune
l-a îndemnat pe poporul românesc să-și cunoască cu cea mai mare pre-
ciziune Călindarul, al cărui nume latinesc I-a păstrat pentru a numi cea
dintâi lună a anului, Cărindar (* calendari us sc. mensis). De aceea
ne-a rămas anul (annus,-um), de aceea ne sunt latinești anutimpurile,
primăvara (primavera), vara (vera,-am din ver), toamna (autumnus)
și iarna (hibernum sc. tempus), cea mai mare parte din luni (luna,
-am), fie că s’au păstrat numele vechi latinești (Faur sau Făurar <Z Fe-
bruarius = Februarius, Marț sau Mărțișor <Z Martius, Prier <Z


     ¹ Dr. Sextil Pușcariu, o. c. p. 35. — Ov. Densușianu, Histoire dela langue
roumaine, p. 261—262. — N. lorga, Geschichte des rumănischen Volkes, I. p. 222. Cf.
și Istoria bisericii românești și a vieții religioase a Românilor, p. 7.


     - Ov. Densușianu, Histoire dela langue roumaine, p. 361.


     ⁸ C o n s t. C. D i c u 1 e s cu, o. c. p. 593—594. — Cf. To c i 1 escu, o. c. p. 109. —
N. lorga, Ist. bis. rom. și a vieții religioase a Românilor, p. 7; A. D. X e n o p o 1, o.
c. p., 423; ș. a.


     ⁴ Ci hac, o. c. II. p. 277.— O v. Densușianu, Histoire dela langue roumaine


p. 262 și 361; ș. a.

161


A pri lis, - em, Maiu <Z Maj us, Agust -<Agustus,-um = Augustus)
ori s’au născocit nouă nume, poetice ori de altă natură (Cărtndar <* ca-
le ndarius,! Cuptor = Iulie, Cireșar = Iunie, Brumar <*Brumarius sc.
mensis = Novembre, Brumărel = Octobre, Florar — Maiu, Indrea <
[Sanct-] Andreas = Decembre), săptămâna (sbpti mana,- am), toate
zilele (dies,-em) afară de una (£««/< Lunis în loc de Lunae [dies],
Marți < Martis [dies], Miercuri <Z MSrcurii [dies], Joi <Z Jbvis
[dies] Vineri <Z V&n6ris [dies] și Duminecă. <_ Domlnîca [dies],\
chiar și oara (hora,-am) ca măsură (me [n] sura) a timpului (tJmpus).'

     Actele cele mai însemnate din vieața (vivusitia) omenească
încă ne sunt latinești, dovadă, că poporul nostru a ținut foarte mult la
păstrarea neschimbată a lor. Românul, îndatăce i se naște (*nascere în
loc de nașei) un băiat, fiu (filius,-um) sau nat (natus,-a,-u m), îl
înjașă ([*in-] faseiare) și-l botează românește, căci nu-și poate închipui
Român, dar nici altfel de om cinstit decât creștin, îl crește (cresc6re)
și-l învață (* [i n] vîtiare) toate, câte crede, că-i vor fi de folos pentru
vieață, apoi îl însoară (*uxorare), dacă-i fecior (*fetiolus), ori, dacă-i
fată (feta), o mărită (măritare). Nunțile (nuptiae) se fac după datina
strămoșească. Mirii (miles) se duc la biserică încunjurați de neamuri și
cunoscuți, părinți (parens,-ăntem) — tată (tata) și mamă (mamma,
-am), — cari de acum înainte vor fi cuscri (consocer,*cons6cra),
frați (frater) și surori (soror,-em) — cumnații (cognatus,-um) ti-
nerilor însurăței, — unchi (* unc [u] 1 u s,-um din avunculus), și mă-
tușe (ămîta suf. ușă, după unii însă e din psl. mati), nepoți (*ne-
potus,-um; nepota,-am) și veri (din * cusurin văr = conso-
brinus verus), la Arumâni chiar și aușul (avus,- u m -]- suf. uș); acolo
nunii (nonnus,-um; nonna,-am) sau nănașii cunună (coronare) pe
finii (* f ilianus,- um dela filius), cărora ei le vor fi părinți sufletești,
iar preotul îi binecuvântă dându-le să guste mierea strămoșească. De aici
înainte ei vor fi soț (sociuș,-um) și soață (sbcia,-am) sau soție, bărbat
(b arb atus,-a,-um) și muiere (mulier,-erem = -Srem) sau femeie
(f amîlia,-am), părinții unuia vor fi socrii (* socru s,-um în loc de socer
sOcra,-am în loc de socrus) celuialalt, iar mirele le va fi acestora gi-
nere (gfiner, - ru rn) și mireasa noră (* nbra din n o rus în loc de nu rus).
Reîntorcându-se acasă joacă (*jdcare = j 6cari) cu toții după fluier* ¹,
ceteră (cithera,-am) sau vioară (* vi vuia,-am dela vivus) și bucin
(buci num).

     Dupăce-și vor fi trăit zilele și li se va fi împlinit soartea (sors, sbrtem),
vor muri fmOrire în loc de mbri), îi vor boci (dela vox, vocem)


     ¹ Cf. N. lorga, Geschichte des rumănischen Volkes, I. p. 224—225.


     ¹ Unii cred, că s’ar derivă din alb. fl’oere, fl’ojere, dar mai probabil este, că
împreună cu vorba albaneză pornesc din acelaș izvor latin, Cf. Dr. Sextil Pușcariu, o. c.
p. 54. P. Papahagi îl derivă din fluvialis, Diculescu din ‘flabîlare, O. Pascu
din *exfluilus (<^ fiu o), iar Philippide îl consideră de onomatopoietic.


12

162


și le vor astrucă (* as t r u î c a r e) osămintele (ossamenta) acoperite cu pă-
ioară (palii ol a din pallium) în mormânt (monumentum sau mo-
nimentum) punându-le la cap o cruce, semn al credinții neclintite a
răposatului (din repausare) în mântuitorul neamului omenesc și în vieața
mai fericită de-apoi.

      Cam aceasta erâ starea socială și culturală a poporului, care eră să
deie naștere poporului românesc, când începu a se mișcă dela Miează-
noapte și dela răsărit șuvoiul popoarelor barbare. Mai întâi Vandalii, apoi
Goții începură să se ivească la hotarele provinciei Dacia, ba dela o vreme
chiar să străbată într’ânsa cu năvălirile lor. împărăția romană nu puteă să-i
țină în loc. Dar spre perirea lor, în ciocnirile, cari le-au avut cu Romanii
până ce s’au putut așeză, pentru un timp mai îndelungat, în ținuturile,
în cari putură pătrunde, ale acestora, Goții își perdură puterea de odini-
oară și astfel, când, în a doua jumătate a veacului al patrulea, încep a se
mișcă Hunii, ei sunt împrăștiați și goniți peste Dunăre, unde dispar. După
Huni, cari se zice, că ar fi contribuit fără voia lor la întărirea elementului
romanic din Dacia, ducând cu sine aici mulți robi din sudul Dunării', urmară
Slavii, Gepizii și Avarii, acești din urmă fără să se oprească pentru tot-
deauna. Numai Slavii s’au revărsat mai statornic peste poporul românesc.
Străcurarea Slavilor între Români se începe tocmai în vremea, când neamul
nostru începea a se alcătui ca popor, în veacul al Vl-lea. Oameni paci-
nici, cari trăiau din prăsirea vitelor, din lucrarea pământului, grădinărit și
pescuit, ei se opriau bucuroși pe lângă țărmurii apelor, cărora le dădeau
nume nouă în limba lor. Numai pentru Prut, Șiret și Murăș² ni s’au pă-
strat numele vechi, cum fuseseră puse de Sciți; și până astăzi cele mai
multe râuri și cei mai mulți din munții noștri poartă nume slave. Stăteau
în grupe de sate amestecate printre satele românești; în fruntea acelora
sta câte un bătrân din vre-o familie nobilă, căruia-i ziceau cnez (psl. kn ezi)
ori jupan (psl. zupanu), nume, cari ne-au rămas și nouă cu înțelesul
mult-puțin schimbat. Călăuzul lor în răsboiu și în căutarea după pradă
și răsbunare se numiă voevod (psl. vojevoda = belii dux), iar ei înșiși
între astfel de împrejurări voinici (psl. voiniku = miles).

      Pe timpul năvălirilor barbare poporul nostru fiind silit să caute în
fundul munților adăpost împotriva potopului, ce-1 amenință cu pierire, a
pierdut foarte mult din bunăstarea și cultura sa.

      Orașele căzură foarte repede în sărăcie, iar împărații nu-și prea dă-
deau osteneala, lasă că nici nu prea puteau, să le ridice zidurile din nou.
Drumurile nu mai erau sigure. Vieața orășenească, care strălucise abia
o sută cincizeci de ani, dispărea văzând cu ochii — mai ales, că izvoarele
de bogăție secaseră în parte — și nu trebui mult pânăce încetă cu totul.
Au rămas însă satele cele vechi ale barbarilor și altele nouă întemeiate
pe urmă și după chipul celor de mai nainte.


      ¹ N. I o r g a, Geschichte des rumănischen Volkes, p. 61—62.; Istoria Românilor, p. 25.
      - N. lorga, Geschichte des rumănischen Volkes, p. 122; Istoria Românilor, p. 26.

163


      In satele acelea trăiau acuma de-avalma urmașii vechilor barbari și
târgoveții mai săraci goniți din orașe, pe când bogății fugiră retrăgându-se
pe măsură ce se retrăgeau și oștile în sudul Dunării.¹ Iată de ce, dacă
băgăm de samă la cuvintele latine, cari ne-au rămas în limbă, vedem, că
lipsesc dintre ele mai cu samă acelea, cari se raportau la o cultură mai
înaintată.

      Nu se reoglindesc în limba noastră nici terminii privitori la artă, știință
și literatură, nici aceia, cari amintesc organizațiunea politică, oficiile înalte
din secolii din urmă ai domniei romane în ținuturile locuite de Români.
«Vieața aristocratică, vieața orășenească, cu toate ideile, pe cari le implică,
n’au lăsat nici o urmă în fondul latin al graiului nostru. Pentru noțiunea
de «oraș» nu avem cuvânt latin; am păstrat, e adevărat pe ci vi tas, care
în latinitatea târzie ajunse să înlocuiască pe urbs, dar cetate are mai mult,
și așa l-a avut în vechime, înțelesul de «loc întărit», pe când în celelalte
limbi romanice (ital. cittă, franc, și mai ales vechiul francez cite, etc.) vedem
bine conservată accepțiunea latină. Și chiar înțelesul pe care l-a primit
ci vi tas la noi nu e semnificativ, nu ne arată vieața noastră nesigură de
altă dată, reducerea orașelor, civitates, latine la câteva ziduri de apărare
împotriva năvălitorilor? Pentru locuință, cuvintele latine ne arată aceeaș
întoarcere la traiu mai simplu: am păstrat pe casa, care în latinește în-
semnă «căsuță, colibă», dar am perdut pe palatium (palat este neolo-
gism); dacă nu trebue să ne mirăm, că nu s’au transmis atrium sau
triclinium, lipsa lui coquina sau camera ne spune mai mult».² Nu
ne-a rămas nici aedes.

     în casă, care are ferești (fenestra,-am) și coperemânt (cooperi-
mentum), intri pe o ușă (u st ia,-* am dela ustium în loc de ostium)
— în dosul ei nu lipsește nicicând mătura (m e t u 1 a) de lipsă la dereticat (* d i-
recticare), — care se poate închide([in]c 1 aud6re) cu cheia (c 1 a vis,-em)
dupăce treci prin tindă (*tenda,-am dela tendere), în care ajungi suin-
du-te pe niște tecpte(tra(j)ecta,-am dela trajicere-tecc) din carte(*curtis,
-em,-clas. co(h)ors, co(h)ortem), unde aproape de poartă (pârta) dai
cu ochii de o fântână (font an a) sau puț (puteus), de unde scot apă
(a qu a) pentru oameni și pentru vite. Cei mai cu stare au pe lângă casă
și alte încăperi (dela cap io), ca bucătărie, grânar și celar (cella rium).

     In lăuntrul casei aflăm lucruri puține și simple: o masă (mesa din
m e n s a) acoperită cu o măsăriță sau * măsare (m e [n] s a 1 i s, -e m) mai mult
ori mai puțin curată (curatus ori colatus, -a, -um), lângă ea câteva
scaune (scamnum). Pe un cuiu (cuneus) ori cuier se află un ștergar
sau ștergură — și mânăștergură — (dela extgrgo) pentru curățirea mâ-
nilor (manus) și a vaselor (vasum) înainte și după mâncare (mandu-
care ori *mandicare), prânz (prandiurn) ori cină (cena), pe altul e


      ¹ N. lorga, Istoria Românilor, pag. 23—24 și 26.


      ² O. Densușianu, Limba noastră ca icoană a vieții culturale In „ Vieața nouă“

1. c. Cameră e și el un cuvânt nou, iar cămară după cei mai mulți e de obârșie străină.


12*

164


un curpător fcrăpatorium ori *copertorium din cooperio),¹ ² după «
o grindă o frigare (*fri galiș, -e m dela frigo) și o cucurbetă (cucur-
b 11 a, -a m).                                                       ,i

     Bucatele (* b u c c a t a, -a m) erau pregătite țărănește, fierte (dela f e r v o)
la focul aprins cu iasca (esca, -am), în care a sărit o schinteie (scin-
tlila, -am) din piatra (petra -am) atinsă de amnar (manuarium, mai    ,

puțin probabil igniarium), fripte (frigare) pe frigar-, grătar (*gra- j

talis, -em pentru *cratalis din cratis) și cărbuni (carbo -onem) ori
coapte (dela coquo) în cuptor (’coctorium) din lapte (*lacte(m) din   j

lac), carne (*carne(m) pentru caro) sau pâță (petia, -am), fărină sau j

făină (farina) măcinată (* machinare în loc de m a chin ari) în moară ș

(mdla, -am), miere (*mele(m) din mei), unt (uncturn), untdelemn, un-  \

tură (unctura, -am), unsoare, spumă (spuma -am), groștior (din gros =
grOssus, -a, -um) zer (poate serum) și apă, la cari se mai adaog și :
legume (1 egumen) ca aiu (alium) sau usturoiu, ceapă (caepa, -am),
ar. fauă (faba, -am), linte (\cns, lentem) ori mazăre, cum îi ziceau bar-
barii băștinași, curechiu (colic[u]lus, -um = cauliculus) și ridichi
(* r a d 1 c [u] 1 a, -a m).

     Cele mai dese mâncări le erau: pânea (panis, -em) coaptă din aluatul
frământat (fermentare în albie (a 1 veus) sau căpistere (c ap i steri u m),
turta (turta,-am) sau fora, lăpturile — caș (caseus, -um) făcut cu chiag
(*clagum din coagulum), corastă (*colastra din colostrum), gro-
știor, unt și celelalte, — cum eră și natural la un popor, care acum în
cea mai mare parte trăia din păstorit, dupăce a fost silit să se ascundă
dinaintea barbarilor în munți, apoi cârnațul (* c a r n a c e u m), tocana (dela
*tocco), meiul (mîlium), părincul (pani cum), păsatul (pe[n] saturn),
papa (pappa, -am), moarea (muria, -am), mujdatul (musturn de alio),
ar. purintă (polenta, -am) și poate și zama (zema din gr. ftpuf cu
tăieței (dela taiu = taliare). La ospețe (hospitium) — Românii tot-
deauna au fost bucuroși la oaspeți (hospes, hospîtem) — pe lângă
friptură (frictura, am) mai făceau și copturi (coctura, am) și plăcinte
(placenta, -am).

     Pe lângă acestea mâncau tot felul de poame (p o m a, -* a m), ale căror
nume mai toate sunt latinești. Dacă se săturau (saturare) și le eră sete
(sitis, -em) beau (blbfire) apă tece (recens), mai rar must (mustum)
și vin (vi num). Ca să nu le fie foame (fames) pe drum, să nu flămân-
zească (probabil dela fames ori fia mm a) sau ajune ([j]ejunare) de silă,
își luau merinde (merănda, -am).

     Vasele, în cari își țineau și ferbeau bucatele și al căror loc e parte
în casă, parte în tindă — uneori chiar și sub scară (scala, -a m) ori pe vre-o
scândură (scandula, -am) — erau încă foarte primitive, dar potrivite vieții
de păstori și țărani a acelora, cari le întrebuințau și cari le făceau singuri:


     ¹ Convorbiri literare, XLII, pag. 91—92.


     ² O. Dens uși a nu, Histoire de la langue roumaine, p. 202.

165


 câteva oale (o 11 a, -am), ulcele și linguri (Hngula), o albie sau căpistere,
un cuțit (* a c u t i t u s ori * c o t i t u s, -u m), o cupă (c Q p p a, -a m) de mă-
surat (me[n]surare), o piuă (* pi 1 la din * pilula, dim. lui pila) de
pisat (pițnțsare), o cadă (cada, -am), o bute (buttis, -em), o căldare
(caldaria, -am), niște găleți (galetta -am), un cauc (caucus, -um), o
curcubetă (curcubita, -am', o cățue (*cuatia din cyathus, -um), și o
ciutură (* cy to 1 a, -am).

      Nici celelalte instrumente, cari le mai aflăm în casă ori pe lângă
casă nu ne arată un grad mai înalt de vieață socială, ci ne dovedesc, că
am trăit o vieață simplă de păstori și țărani — ceeace se vede și din nu-
mele de arbori, plante și animale, cari mai toate sunt latinești — și că
afară de pământ și turme (turma,-am) singurele izvoare de traiu ne erau
cel mult pescuitul (dela pește = plscis,- em) și vânatul (venatus,-um
dela *venare).

      Ca mărturie a celor ce am spus am mai putea luă terminii privitori
la îmbrăcăminte (dela * im-b racar e). Veșmintele (vestimentum) sau
bracele (braca) încă și le făceau singuri cosându-le (cosere = consuere)
cu acul (acus,-um), în care băgau ață (a ci a) și pe care îl împingeau
cu degetarul (digitale), din pănură (’pannula) de lână (lana) ori
pânză (* p an dia dela p and ere) de cânepă (* c an 6 pa, - am) și in (lin um),
uneori, și poate mai târziu, chiar și de bumbac (“bombacum în loc de
bomba x,-ace m) și mătasă (m 6 taxa sau mătaxa).* ¹ Pânza și pănura
o țeseau (t 6 x £ r e) în teară (t e 1 a, - a m) din urzeala (dela urzesc — o r d i r e)
trecută prin ițe (licium, li ci a) și bătătura (dela Z>a/=battere în loc
de batuere) sau trama (trama,-am) bătută cu spatd (s p a t h a, - a m),
o întindeau cu tindeica țtindechea — t e n d I c [u] la, - a m), o măsurau cu
cotul (cubitum), palma (palma,-am), cu latul (1 atus,- a,-um) mânii
și cu degetul (dlgltus,- um), întocmai cum măsurau locul de pildă cu
piciorul (*peciolus, sau petiblus,- um) sau urma (orma probabil din
gr. o<7</;), și o tăiau (taliare) cu foarfecele (*forfice [m] din forfex).
Firul (filum) de ață îl torceau (torqufire) cu fusul (fusus,-um) din
fuiorul (* f 611 id 1 us,- um) legat în caier (poate * cariu m din c a r £ r e) pe
furcă (furca,-am). Firele toarse sau tortul îl rășchiau (*rasclare, *ras
[I] c [u] lare din răscitim = rastrum) pe rășchitor, iar după aceea îl
depanau (* depanare din p a n u s) sau d>părau (d e p 11 a r e) făcându-1 ghem
(*gl£mus,-um în loc de glomus,-um). Așa-și făceau ei călțămintele
(calceamentum), călțunii (ca 1 ceo,- on em), cămeșile (camIsia,-am) cu
mâneci (m a n I c a, - a m), guler (collarium² ori coli uium sau col 11-


        ¹ A. P h i 1 i p p i d e, Istoria limbii române. I. Principii de limbă, p. 254. — Dar
este mai de crezut, că aceste două materii din urmă, cari presupun anumită măsură
de lux, ni le-au dat neamurile streine, cu cari ne-am întâlnit mai târziu. Cf. Cihac, o.
c. II. p. 33; I. p. 160 și 11. p. 674.


       ¹ H. Tiktin, o. c. p. 707.

lum* și nasturi pnastulum, *nasclum din nas sa, după unii din
it. nastro venit pe cale comercială), bracele în înțelesul mai strâns și
mai original de «izmene»), brăcirile (braci 1 e), brăcinile (* bracina,-am),
brăciile (* bracini a,-am), cingătorile (dela cingere), cureaua (corrl-
gia,-am ori *cOrella din corium), iia (li nea,-am) încrețită în cute
(cuti s, - em), fașele (f asci a, - am), frânghiile (f im bri a, - am), * sudariul
(sudarium), balțul b alte us, -u m), pieptarele (dela piept — pgctus),
ițarii (din licium) și chiar și căciulele (* catt e ul a, - a m) sau pălăriile
(* pilearia din pileus,¹ ² după Șăineanu disimilat din *părărie,
derivat din păr).

      Așa eră traiul poporului românesc, simplu, fără pretenții mai înalte,
potrivit cu firea sa așezată, care dorește numai să fie slobodă, să iasă
afară la lume (lume n), să guste aer proaspăt în mijlocul naturii înverzite
și subt cerul înstelat Nici nu petrecea el mult în casă; aceasta nu și-o
clădiă decât pentru nopțile reci din timpul furtunilor (f o rt un a, - am),
ploilor (pluvia,-am) îndelungate și al iernii, și atunci se culcă (collo-
care) și durmiă (dormire) sus pe cuptorul călduț, căci pat (pdroȘ) și-a
făcut numai mai târziu, după întâlnirea cu Grecii. Se culcă curând, îndatăce
se’ntorceă dela câmp și cină. De aceea nici nu-i prea trebtiiâ lumină (* 1 u -
mina,-am din lumen), și dacă totuș câteodată aveă nevoie de ea, se
îndestuliă cu strălucirea unui tăciune (titi o, - o n em), cu un muc (mu-
cus,- um) de luminare (luminare ori luminaria de ceară (cera, - am)
ori de său (sebum), cu o fachfije (pron. și face = facțujla, -am)
din coajă de mesteacăn ori o zadă (daeda,-am) de brad sau pin
căci toarțele (to rc [u] la, - am) le întrebuință numai la munți și înmor-
mântări.

      Numai cei mai cu stare, cei mai avuți, și dacă le mergeă bine de
tot, se îmbuibau (*im-bubiare dela bubia) și se îngânfau (gonf 1 are
în loc de conflare); unii din ei adecă începeau a se spălă (*ex-pel-
1 avare) cu săpun (sapo,-onem, după unii e din si. săpunii ori ung.
szappan), ca să fie mai frumoși (form osu s,-a,-um) și mai mândri
(mund ul u s, - a, - u m),³ femeile lor se găteau cu inele (an ăllus, - u m),
mărgele (m a r g e 11 a, - a m), brățări (b r a c h i a 1 e), cercei (c I r c £ 11 u s, - u m)
și bete (* bltta, - am = vltta) vărgate (virgatus, -a,-um) cu deosebite
colori, iar bărbații se rădeau (radere) pe barbă (barba,-am), își tun-
deau (tondfire) părul (pilus,-um) și își tușinau (dela * tușune ori
* tușină — to [n] si o, - o nem) mustețele (m tistaci a = gr. țivord^.

      Cu toată simplitatea traiului, țăranului român nu i-a lipsit nici când
viața sufletească, deși nu ni s’au păstrat date despre ea în nici o carte,
fie bună ori rea. Tot ce știm despre această parte a vieții lui, ne spune
limba. Are creier (c [e] re beli um) și minte, imSntem din mens), ca


      ¹ Const. C. Diculescu, o. c. p. 633 și 656, după alții din ung. gal Ier.


      ² C i h a c, o. c. I. p. 190.


      ’ G. Pa seu, Vieața românească, 111. p. 148.

167


să cugete (c o g i t a r e) și dacă e cuminte și înțelept să înțeleagă (i n t ă 111-
g6re), priceapă (percIp6re) și cunoască (*connosc6re = cognos-
c 6 r e) ce e bine și ce e rău, și gură (g u 1 a, - a m), ca să-și spună (e xp o n ă r e)
prin cuvinte (conventum) sau vorbe (v6rbum?¹ păsurile (pe[n]sum).
Când din voia sorții (sors, sortem) i s’a întâmplat vr’o plăcere (plă-
cere) sau bucurie (din bucculare² e ferice (felix, — icem) și se
desfătează (* dis — fatare) turnându-și fericirea în viersuri (v6rsus,
-um) și făcând să răsune locul, casa, codri și câmpiile de un cântec
(canticu m) vesel. Dacă e trist (tristus, — a, -um), supărat (dela su-
p e r a r e) și sufere (s u f f e r -* i r e) își alină (alienare) dorul (d o 1 u s, -u m)
și durerea îngânând strămoșasca doină (fie tracică sau dacicul dai na,
după părerea nemuritorului B. P. Hașdeu, fie latină — dolium — ina —,
după părerea D-lui A. Philippide,³ căci mai puțin probabil e, că e slavă,
după cum crede Ci hac)⁴ ⁵, care cuprinde în sine tot ce a simțit și simte
(sentire) poporul, de pe ale cărui buze răsună după un preludiu duios
(* doleosus, -a, -um ori * doi io sus, -a, -um din dolium) cântat din
fluer ori dintr’o «frunză verde* — instrumentul, cătră care se îndreaptă
cântărețul la începutul viersului, — suferințele din trecut, «visurile neîm-
plinite», «durerile, de care moare», dorințele și nădejdea de mai bine⁶.
Despre întâmplările istorice, faptele mărețe și luptele sale cu dușmanii și
cu soartea ne spune Românul în cântecele sale bătrânești și haiducești.
Pe cei morți îi plânge în bocete (dela boace = *box, * bocem în loc
de vox), iar pe Mântuitorul îl așteaptă cu cântece de stea. De cei nepri-
cepuți, stângaci și păcătoși își bate joc în strigăturile (* strigare dela
strix, — igem), spuse în toiul jocului (jocus, — um), mai cu samă
la nunți și ospețe.

         Iarna, când nopțile sunt lungi, le cășunează (* casionare din casus
   ori * occasionare) deosebită plăcere poveștile, snoavele, glumele, pă-
   căliturile și ghicitorile spuse. în șezători (dela ședere), unde se adună
   cu lucrul (1 uc ru m), la priveghiuri (dela pervîgjijlare) spre a sbicî puțin
   lacrimile de pe fața celor întristați, dar și acasă la lumina unui tăciune,
   care licărește abia. Gândirea lor sboară atunci pe alte tărâmuri, în țări
   depărtate, la împărați (imperator) de deosebite colori, verzi (virdis,-e),
   roșii (rbseus, -a, -um) și galbeni (galbînus), la Feți-frumoși, cari că-
   lare pe cai fără splină (splen, -enem", pleacă în țara zinelor (Di an a)


         ¹ O v. Densușianu, Histoire dela langue roumaine, p. 74.


         ' P. Papahagi, o. c. p. 211—212; cei mai mulți îl cred albanez (bucuronl,
   bukurt, bucuri).


         ³ Viața românească, 1. p. 243.


         ⁴ O. c. II. p. 98. — Cf. Ov. Densușianu, Histoire dela langue roumaine, p. 35,
   38 și 292.


         ⁵ Cf. «Doina» de G. Pas cu în Viața românească, I. p. 240 și urm., III. pag.
   415—422; «Doina» lui G. Coș buc în Fire de tort. București, 1905, p. 40 și urm. și
   N. lorga, Geschichte des rumănischen Volkes, I. p. 233.


        ³ După unii mgr. <r.7Â/;ra, onîip': cf. și sl. splina.

168


   măiestre (magistra), ca să și-o ieie pe una dintre ele de soție, căci așa
   le-au spus Ursitoarele (dela op/Șw, nu dela ordire). Pedecile puse în
   cale de Marțolea, sau Mama pădurii le delătură cu ajutorul Sfintelor Luni,
   Miercuri, Vineri și Duminecă. Uneori spun lucruri înfiorătoare despre
   strigi (striga,-am) și strigoi, despre Cățelul (catăllus, - um) pămân-
   tului, despre Iele (i 11 a e) sau Dânsele (d e -1 p s a e) și despre draci (d r a c o
   = gr. rîpâzwr), apoi despre babe, cari știu farmece (* * pharmăcum), fac
   (facere, de aici fapt— factum) aruncături (averruncare, ori erun-
   care,¹ în contra cărora nu este leac decât descântecele (dela * dls-cân-
   tare) de înturnat (din tornare) și desfacerile.

         Ca tabloul despre viața sufletească a poporului românesc pe timpul
    năvălirilor popoarelor barbare să fie mult-puțin complet, am trebui să mai
    amintim numai, că deși Românii știau (scire) încă de carte (charta,-am)
    și de scriere (s c r i b e r e), deși mai nutriau dorul de-a învăța (* [în] v 11 i a r e)
    și-și păstrară vechiul cumpăt (compîtus, - um = clas, computus) pentru
    echilibrul intelectual între împrejurările grele, în cari trăiau, totuș nu știau
    nici ceti (psl. Cisti, Cita”,) nici socoti (bulg. socotiti), deși și-au păstrat
    numerii (num6rus, - um) afară de o sută (psl. suto, dacă nu-i cumva
    element dacic)², nici n’aveau instrumentele de lipsă la scris, căci pana
    (pînna,-am) de gâscă numai mai târziu au început să o întrebuințeze
    spre acest scop. Toate acestea trebuiră să le învețe cu vremea dela nea-
    murile străine, cari se revărsară peste noi.

         Fondul de cuvinte latine rămas în limba românească de astăzi ne
    arată așadară lămurit cum se schimbase vieața romană în ostul Europei.
    Desfăcuți dela o vreme de lumea apusană, rămași izolați în mijlocul po-
    poarelor barbare ne-am perdut organizația socială și cultura mai înaltă și
    trăiam o vieață simplă de păstori și muncitori ai câmpului, lată de ce
    când veniră Slavii, noi ne aflam pe aceeaș treaptă de civilizație cu dânșii,
    iar dacă ei au trebuit să învețe câte ceva dela noi, apoi și noi am trebuit
    să ne luăm dela ei multe lucruri, pe cari strămoșii noștri le uitaseră. Cu-
    vinte pentru idei noue s’au împrumutat și deoparte și de alta, dar, dela o
    vreme, Traco-Iliro-Romanii au covârșit cu numărul, și astfel Slavii, străbă-
    tuți de înrâurirea noastră, s’au contopit cu noi, așa încât, astăzi, abiă după
    trăsăturile feței, coloarea părului și alcătuirea trupului dacă a-i putea să
    cauți a deosebi pe Românul de origine slav de acela, al cărui strămoș a
    fost trac sau roman. Elementul traco-iliric vechiu, elementul romanic su-
    prapus și elementul slav infiltrat pe urmă se amestecară cu desăvârșire.
    Eră un singur neam, o singură limbă, o singură fire având datine și așe-
    zăminte, care s’au schimbat foarte puțin în felul de a trăi al țărănimii noa-
    stre până astăzi. Din toată vieața Slavilor, ce au fost în părțile acestea,


          ¹ Cf. O. C r e t u, Ma.rd.arie Cozianul; Lexicon slavo-românesc, București, 1900,
    p. 363.


* Cf. O v. Densușianu, Histoire dela lanque roumaine, p. 34, 245 și 275.

169


     au rămas numai cuvinte foarte multe, care au intrat în limba noastră.¹ Dar
    aceste cuvinte atât ce privește fondul, cât și forma lor au avut un rol foarte
    mare în desvoltarea limbii noastre dându-i acesteia o înfățișare deosebită,
    transformându-o într’o limbă diferită de limbile, ce constituesc domeniul
    romanic occidental, căci din secolul al Vl-lea încoace, când a început ame-
    stecul dintre limba slavă și cea traco-ilirico-latină, aceasta din urmă a fost
    despărțită de latina occidentală și s’a desvoltat independent; din desvol-
    tarea aceasta a apărut prin secolul al Xl-lea respective al XHI-lea limba
    românească formată definitiv, așa cum o aflăm și în monumentele literare
    din secolul al XVl-lea, deoarece influențele străine ulterioare nu i-au
    schimbat întru , nimic țăsătura internă.²

        Dupăce împrumuturile unei limbi nu interesează numai lingvistica,
  ci și istoria, ne vom opri la câteva din nenumăratele elemente slave
  intrate în limba românească, anume numai la acelea — și nici de-aici nu
  la toate, — cari sunt mai vechi și cari privesc raporturile sociale, în cari
  au trăit Românii cu Slavii, și cultura.

        Protivnicii (psl. protivu, protiviniku)³ ⁴ noștri de odinioară fiind
  oameni pacinici cu vremea (psl. vrâme) se împrietinesc (din prieten =
  psl. prij ateii) cu noi, începe un fel de dragoste (psl. drago st u) între
  noi și dânșii, îi iubim (psl. Ijubiti) și nu ne sfiim să ne înrudim (dela
  sl. ruda) cu ei. Ne alegem neveste (psl. nevasta)¹ dintre fetele lor, cari
  nu odată sunt maștere sau maștihe (sl. magteha din mati, mamă) cătră
  fiii dela soția de mai nainte. între ei ne aflăm cumătri (psl. kumotru),
  iar unchilor de aici înainte le mai zicem și nene (psl. neni). Tot ei
  ne dau și cele mai bune doice (sl. dojka). Socacii (psl. socaSI) lor
  ne pregătesc mâncări mai multe și poate și mai bune ca mai de mult,
  colaci (psl. koladl), scoverze (psl. skovrada) și pogace (psl. pogaca)cu
  smântână (sl. *sumentana). La pregătirea mâncărilor întrebuințează și
  drojdii (psl. drozdije), ulei (sl. ol6j) și oțet (psl. o ci tu).

        Slavii ne împrumută și haine (sl. haljina, hal in a) de-ale lor: opin-
  cile (psl. opinuku), obidele (psl. *obljalo) și cojocul (psl. kozukfi).
  Ei ne-au învățat, că la casă e bine să ai pivniță (psl. p i vin i c a) și poliți
  (psl. p o 1 i c a), pod (psl. pod u) cu grinzi (psl. g r e n d a), prag (psl.
  pragu) și pridvor (psl. pritvoru), iar pentru siguranță ferestrile să
  fie închise cu zăbrele (psl. zabralo) și grădina (psl. gradina) îngrădită


        ¹ N. lorga, Istoria Românilor, pag. 26—27 și 28.


² Cf. O. Densu șianu, Histoire de la langue roumaine, pag. 286—287 și 346.


        ⁸ Pentru etimologiile slave am întrebuințat pe lângă Histoire dela langae roa-
  maine de O. Densușianu, care mi-a servit de îndreptar, dicționarele citate ale lui
  Ci hac și Tiktin, apoi Rumănisches Elementarbuch a acestuia din urmă, care a apărut
  în Heidelberg, 1905 șiLazăr Șăineanu: Dicționar universal al limbei române ed.
  II, Craiova 1908.


        ⁴ D-nul Diculescu (o. c. p. 524—525) propune etimologia latină nebestra,
  pe care o explică foarte ingenios, dar numai foarte cu greu o putem admite, mai ales
  dupăce nevăsța șe află pretuțindenea în limbile slavice.

170


  cu gard (psl. gradu). Ei ne-au spus, că vitele se țin mai bine în grajd
  (psl. grazdl) la iesle (psl. jasli), iar porcii se îngrașă mai bine băgați în
  coteț (psl. kotîci). Cu un cuvânt ne învață să fim mai buni gospodari
  (psl. gospodari).

       Dupăce uitaserăm multe nume de-ale animalelor și plantelor ori nu
  le știam, căci nu le văzuserăm înainte de a veni aici, ei ni le explică în
  limba lor, numindu-ne cu vorbe de-ale lor în cea mare parte și locurile,
  pe unde se țin și cresc.

       în timpul, cât au ținut năvălirile barbare, am început să fim mai mult
  păstori decât țărani sau muncitori ai câmpului. Urmarea a fost că multe
  din cele trebuincioase la lucrarea cu folos a pământului ni s’au perdut.
  Cu Slavii ne înțelegeam bine și ei ne-au ajutat bucuroși în lipsă. Ne-au
  dat toporal (psl. toporu) lângă vechea săcure (securis, -im), dalta (psl.
  dlato), poate ciocanul (pi. turc, cekan, psl. ăekanu, bulg. Jucan, etc.)
  apoi nicovala (psl. n ac o val o), cleștele (psl. klăste), pila (psl. pila) și
  tocila (toăilo) și ne-au învățat să ne facem plug (psl. plugu) în locul
  aratrului, care se perdeă, sanie (psl. sâni) iarna în locul carului și obezi
  (psl. o b e d u) la roatele acestuia, lanțuri (si. 1 a n c T) din verigi (psl. v e r i g a)
  de fier, biciu (psl. biăi), bâtă (psl. butii) și jordă (psl. zrudi) să putem
  mână mai bine, coasă (psl. kosa) și greblă (psl. greblo, cf. slov. srb.
  greblje). Lor le plăceau apele și de bunăseamă vor fi fost pescari ve-
  stiți, căci dela ei ne-au rămas undița (psl. an di ca), leasa (psl. lăsa), mreja
  (psl. mrăza), năvodul (psl. nevodu), chiar j\ corabia (psl. korabî), ală-
  turea de vechiul sac (saccus, -um), rețeaua (* tetă 11 a, -am din re ti a,
  re te) făcută din laț (*laceus, -um =laqueus), naie (n a v i s, -em) și
  luntre (1 y n t e r, • t r e m).

       Pământul sau moșia o măsurăm de aici înainte cu pogonul (psl. p o-
  gonu), vinul cu vadra (psl. (vădro), iar pentru timp mai întrebuințăm
  și terminii ceas (psl. casă) răstimp (psl. rastanpu), vrac (psl. vekfl), vreme
  (psl. vrăme), soroc (psl. suroku), vârstă (psl. vru sta) și la numele zi-
  lelor mai adaugem Sâmbăta (psl. sanbota din lat. sabbatum).

       Băieșitul face un pas mai departe și pe lângă metalele și substan-
  țele vechi mai scoatem din pământ și cositor (psl. kositoru — gr. z«<i-
  <frtig6c\ cremene (psl. kremenî) pentru amnarul, care-1 aveam, var (psl.
  varii) și oțăl (psl. ocăli), din topirea (psl. topiti) căruia ne rămâne
  smoala (psl. s m o 1 a).

       Pe lângă o mulțime de credințe deșarte, basme (psl. basnl) și po-
  vești (psl. povăsti), cu duhuri (psl. duhu) rele, moroi (psl. mora), vâr-
  colaci (psl. vlukodlaku) și zmei (psl. zmij), cari prilejesc (psl. prilezati)
  primejdii (ps. prămezdije), pacoste (psl. pakosti) și năpaste (psl. na-
  pasti) fără pricină (psl. priăina) sau vină (psl. vina) Feților frumoși
  rămași dela strămoși, Slavii ne-au mai lăsat și o mulțime de cuvinte, cari
  se rapoartă la cultul creștin și cari s’au suprapus celor de origine latină,
  cari exprimă noțiunile fundamentale ale religiunii creștine, dovadă, că la
  început în cele bisericești am atârnat de Roma. Numai începând din veacul

171


  al IX-lea am fost atrași de biserica slavă fundată de Ciril, Metodiu și dis-
  cipolii lor. Din această epocă ne-au rămas cuvintele: blagoslovire (psl.
  blagosloviti), colindă (psl. kolenda = lat. calendae), Hristos (psl.
  Christosu = gr. Xoₜ<rrog), iad (psl. adu, jadu = gr. ’/AJa/c), icoană
  (psl. icona = gr. elxâv, tlxova), idol (psl. idolii = gr. etb^Zor), Isus
  (psl. I s u s u = gr. ’/j/ffouc), liturghie (psl. 1 i t u rg i j a = gr. Itirovoyia), maslu
  (psl. maslo), molitvă (psl. molitva), praznic (psl. prazdiniku), raia
  (psl. raj), troiță (psl. troica), utrenie (psl. utrinja), vecernie (psl. vece-
  rînia), dovadă, că cultul divin se făcea acum și la noi cu mai multă pompă.
  Unele din aceste cuvinte au venit la noi din grecește, ba chiar și din la-
  tinește, dar prin limba slavă. Uneori ni s’a păstrat și numele latinesc ală-
  turea de cel slav, așa avem oltar (psl. ol ut ari) și altar (lat. altarium
  din altare).

       Dar nu numai în cele bisericești am învățat dela dânșii, ci și în ale
școalei, care totdeauna a fost în strânsă legătură cu biserica. în școala
(sl. skola, care ca și ung. iskola = lat. schola) lor am învățat să
citim (psl. disti, C it aⁿ) scrisoarea, care-și schimbase acum forma
și se numiă slovă (psl. slovo). Aceste începuturi de civilizație, cul-
tură literară, organizare bisericească și politică, cu voevozi (psl. vo-
jevoda), jupani (psl. zupanu), cnezi (psl. knezî) și boieri (psl. bol-
j ari nu) în frunte, se desăvârșește mai târziu, când între veacul al Xl-lea
și al XV-lea venim în atingere mai de-aproape cu Bulgarii, popor de viță
uralo-altaică venit în sfertul al treilea al veacului al Vil-lea, cari s’au perdut
între Slavi păstrându-și numai numele, și pentru anumit timp o dinastie,
din limba și neamul lor. Dela ei străbat adecă în limba noastră o mul-
țime de cuvinte, cari se rapoartă la biserică, hierarhia eclesiastică, slujbă,
sărbători și deosebite obiecte de lipsă la împlinirea cultului divin, precum
cădelniță (bulg. ori psl. kadi 1 înica), călugăr (psl. kalogeru, kalugeru =
mgr. zftZox'/t’Os’ și xaZbyfpog, dar străbătut în limba românească prin mij-
locirea limbii bulgare, cum sunt și altele înșirate mai la vale), catape-
teazmă (psl. katapetazma — gr. xararr ir aripa), crâznic (krustiniku
din psl. krustu), crâstelniță (psl. kru sti li n i ca), hram (psl. hramu),
mănăstire (psl. monastyri = gr. «oraur^jm]), odăjdii (psl. odezda),
patrahir smx patrafir petrahilu = gr. s.-rtryaz/jÂzor, ngr. xiTșaxnh),
popă (psl. popii — lat. popa, cf. vgr. ^a^«c), prapor (psl. praporii),
pristol (psl. prfistolu), protopop (psl. protopopii = gr. -T^wro.iâ.T^u'),
Rusalii, (cuvânt, care poate fi privit de foarte vechiu, dar păstrarea lui l
înainte de i dovedește, că a intrat în limba română numai târziu, deci e
mai probabil, că se derivă din psl. rusalija, decât din lat. r o sal ia),
schimnic (psl. s k i m i n i k u din pgr. a^pa), schit (psl. s k i t ii = gr. 0'XljlC,
av.liT)]), sfită (psl. svita), stareț (psl. stări ci), strana (psl. strana), țir-
covnic (psl. crukuviniku din pgr. xî^azd»), vlădică (psl. vladyka),
smirnă, zmirnă (psl. smiriina, zmiriina din pgr. opvQva, pvjjn). Tot
din timpul acesta ne-au rămas și următoarele numiri de cărți bisericești:
cazanie (psl. kazanije), ceaslov (psl, (dasoslovu) psaltire (psl. psalu-

172


   tyrl — grec. yalrijoioi', precum și psalm = psl. psalumu din grec
          .).*

         Organizația politică și-au luat-o Românii pe de-a ’ntregul dela Bul-
   garii, cu cari împreună alcătuiseră un imperiu, pe lângă unele numiri,
   cari le aveau dela vechii Slavi. Dela ei ne vine pe lângă numele craiului
   (psl. kralî), alăturea de vodă (psl. vodă) și voevod (psl. vojevoda),
   cari par mai vechi, cele ale tuturor sfetnicilor (psl. suvfitlniku) acestora:
   cinovnic (psl. ci no vini ku), clucer (psl. klju^arl), ispravnic (psl. is-
   viniku), paharnic (psl. paharlniku, peharlniku), postelnic (psl. po-
   pravlniku), slujer (psl. sluzări), vornic (psl. dvorlniku)și poate mai
   târziu banul (psl. banu = lat. banus), pe care ni l-au putut da însă și
   Sârbii ori Ungurii. Tot Bulgarii și Sârbiii ne-au învățat să aducem și oare-
   cari legi pentru dreptul de proprietate ș. a., cum ne dovedesc cuvintele:
   baștină (srb. bastina, bulg. basta, tată), pravilă (psl. pravilo), urle
   (psl. uroku ori ung. orok), zapis (psl. zapisu), ș. a.

         Un popor mai mic și care încă a contribuit întru câtva la for-
   marea definitivă a limbii române este cel albanez, rămășițele vechilor
   Iliri, cu cari nu ne este iertat să-i confundăm. Din contactul cu Albanezii
   am învățat să rostim stâng în loc de * stâne (sta n cu s, - a, - u m), aprig
   în loc de * apric (a p r i c u s, - a, - u m) și vitreg în loc de * vitrec (v i t r i c u s
   -a,-um), să zicem «eu am> în loc de «eu au», să. cruțăm (alb. kurtsenl)
   pentru copii (alb. kopil; v. sl. kopilu), să ne facem vatră (alb. vatrs),
   unde se vor încălzi la foc moșii (alb. mose).³ Tot dela ei știm, că oile
   mor de călbează sau gălbează (alb. k e 1 b a z e, g e 1 b a z e), că, dacă au că-
   pușe (alb. kepuss), nu dau lapte din destul și astfel nu vom aveă din
   ce să gătim (alb. gat, ga tu an) brânză (alb. «bhndzf = stomac»)³ cu
   chiagul făcut din rânză (alb. ren d es) de miel neînțărcat {țarc = alb. a rk)
   și tot ei ne-au spus să băgăm de seamă, să învălim bine cașul, căci altcum
   face strepezi (alb. strep). Ca locuitori de munte Albanezii aveau mai
   multe capre decât oi și țapii (alb. t s a p) lor străbăteau prin bungete (alb.
   b u n k, b u n g), măguri (alb. magul t),‘ părae (alb. p e r r u a) și gropi (alb.
   grio p e) și mâncau mugurii (alb. m u gu 111) copacilor (alb. k;o p at s) și ghimpii
   (alb. ghlemp) spinilor, uneori și simburi (alb. Aumbul), iar în mijlocul
   turmei mergea măgarul (alb. magar) încărcat cu straițele (alb. straitse)
   pline cu merinde. Acestea și celelalte câteva cuvinte, cari le mai avem
   dela Albanezi ne arată, că am trăit împreună o vieață de păstori și că


        ¹ D-nul George G. Murnu în lucrarea sa Studiu asupra elementului grec ante-
   fanariot în limba română, București, 1894, consideră de obârșie direct grecească cea
   mai mare parte din cuvintele amintite, mai ales dacă ele se pot derivă dintr’o rădăcină
   grecească. Dar cf. O. Densușianu, Histoire de la langue roumaine, p. 361—362.

        ² P. P ap ah agi, îl derivă din m a m m a f- suf. oș, dacă cumva nu e lat. m e s i u m,
   o. c. p. 238 239.

        ⁸ C o n s t. C. D i c u 1 e s c u, o. c. p. 561—562. Celelalte etimologii albaneze sunt
   date după Ov. Densușianu, Histoire dela langue roumaine, p. 352—353.

        ⁴ P. Papahagi crede, că e lat. m a g u 1 u m, o. c. p. 233—235.

173


    ne-am împrumutat și ajutat bucuroși — poate cuvânt albanez și acesta —
   de câteori aveam lipsă de lucruri și numiri nouă. Se vede, că între ei
   vor fi fost mulți oamenii urîți, cu buze (alb. buze), mari și cu gușă (alb.
   gust), căci dela dânșii ne-au rămas și aceste două cuvinte.

         încă înainte de-a avea legături mai strânse cu Bulgarii ne întâlnim
   cu Ungurii, cari contribue și ei la primele noastre încercări de a ne schimbă
   traiul'. Dela Unguri am împrumutat, pe lângă unele numiri de plante și
   de animale, numele orașului (ung. vă ros). Prin ei și prin Poloni ne-a
   venit dela Sași vechea administrațiune municipală în frunte cu pârcălabi
   (germ. Burggraf, v. germ, purkrâvo, burggrâvo; psl. porkolabu;
   ung. porcolăb, etc.), numiți după moda polonă mai târziu și hatmani
   (pol. hetman din germ. Hauptmann³ șoltuzi (germ. Schulthesz, v.
   germ, sculdheiszo; pol. szoltys, soltys; ung. soltesz, etc.) și
   pârgari (germ. Biirger, v. germ, burgâri, sas. purger; ung. polgăr³
   căci târgul psl. trugu) în care se făcea de aici înainte iarmarocul (germ.
   Jahrmarkt; pol. jarmar(e)k, rut. jarmarok, etc.)⁴ deși fără oarecare
   organizație îl aveam de mai nainte. Aceste nume sunt destul să ne arete
   câți pași am făcut după secolul al X-lea dincolo de hotarele strâmte, în
   cari trăiserăm până atunci.

         Astfel se întemeiază la noi vieața orășănească. Alăturea cu ea însă
   se continuă viața de mai nainte a Românului țăran. Pentru cultura noastră
   e un moment însemnat atunci. «Orășanul» străin trebuia să se impună,
   cum eră altcum și natural, deși spre paguba noastră, să-și asimileze cu
   vremea o parte din «țărani» și să stăpânească peste numărul cel mare al
   populațiunii de baștină, țăranii rămași și păstorii, cari înșiși păreau străini


         ¹ Cam în acelaș timp, în care au venit Ungurii, au apărut în țările balcanice Pe-
   cenegii, popor de viță turcească. Aceștia au fost nimiciți de împăratul bizantin în ultimii
   ani ai veacului al Xl-lea și nu ne-au lăsat nici-o urmă de petrecerea lor între noi decât
   câteva nume de localități, cari ne amintesc acest popor dispărut (Peceneaga, Picineaga,
   Picinegul în România; Pecenesca în Ungaria; Pecenoge, Pecenjevci în Serbia). în locul
   Pecenegilor a rămas atotputernic în părțile dunărene un popor foarte asămănător cu
   dânșii din toate punctele de vedere, Cumanii. Aceștia s’au ținut până prin veacul al
   XlII-lea silind poporul românesc să le deie hrană, îmbrăcăminte și prădându-i ținuturile.
   Dispărând n’au lăsat decât numele județului și râului Teleorman (cum. teii - j orman
   = stultus boscus, adecă «pădure nebună», «codru sălbatic») al orașului Caracal (cum.
   kara-ț-kala, adecă «cetate, întăritură— ka 1 a = castram —» «neagră») capitala ju-
   dețului Romanați din România, și scrumul (cum. kurum) ca amintire a pustiirilor să-
   vârșite de ei, dacă cumva nu e albanezul Ikrump. v. Ov. Densușianu, Histoire
   de a langue romaine, 379—385.


         Tătarii, cu cari ne întâlnim cătră jumătatea veacului al XHI-lea, erau Turci din
   pustiile Aziei. Influența lor concade în ce privește lexicul cu cea turcească, despre
   care vom vorbi mai târziu.

         • Dr. H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch p. 726.

         ’ Ci hac, o. c. p. 520 și 391; cf. Ov. Densușianu, Histoire dela lanque rou-
   maine, p. 374 și N. lorga, Geschichte des rumănischen Volkes, I. p. 158—198, dar cu
   deosebire p. 160, 198 și 328.

         ' Dr. H. Tiktin, Rumanisch-deutsches Worterbuch, p. 749.

174


    față de noii veniți. E starea, care se oglindește în cuvântul rumân, care
   se știe, că în urma pozițiunii privilegiate, pe care și-au luat-o străinii, a
   ajuns să însemne «rob, șerb, vecin, iobag». «Rumâni» erau «țăranii» și
   «păstorii» cei supuși, îngenunchiați d’inaintea «boierilor» (psl. bol jar u,
   b o 1 j a r i n u) și «nemeșilor» (ung. nemeș) veniți de aiurea.

         Polonii ne-au mai dat stărulrea (pol. starowac) și tencueala (pol.
   tynkowac), iar dela Unguri ne-au venit între altele hotarul (ung. hatâr),
   răvașul (ung. r o v â s),. vama (ung. văm), și birul (ung. ber) apoi aldă-
   mașul (ung. ăldomăs), chizeșul (ung. kezes) și făgădueala (ung. fo-
   g a d n i). Dela neamul (ung. n e m) unguresc am luat pilda (ung. p 61 d a)
   să chemăm meșteri (ung. meșter) anume, de câte ori voim să alcătuim
   (ung. alkotni) ceva mai de samă (ung. szâm), sălaș (szăllăs) sau lăcaș
   (ung. lakăs) ori alt fel (ung. fele) de lucruri, cari sunt împreunate cu
   cheltueală (ung. kolteni). Tot el ne-a dat chibzueala (ung. k^pezni)
   și sârgul (ung. szorog) de lipsă că să hălăduim (ung. haladni) pe
   văgașe (ung. văgă s) nouă și să ajungem la belșug (ung. b os e g, b 6 vs e g)
   și găzdușag (ung. gazdasăg din gazda), cari toate denoată bogăția și
   bunăstarea rezultată din începuturile industriei, economiei și mai ales ale
   comerciului, cari slăbiseră în vremea din urmă, cu toate că odată trebuiră
   să fie în floare, cum ne arată afară de cuvintele latinești rămase în limbă
   cu deosebire cele grecești bizantine străbătute la noi prin veacul al Vl-lea
   și al VH-lea.

         Atunci începură Românii să cuteze (gr. xottiL.u,),¹ deși cu frică (gr.
   qg/x>j), să deie arvună (gr. âppa^wv) și să tragă folos (gr. ocptloc) sau să
   agonisească (gr. a/wi'tțw) mai cu temeiu (gr. ftmkkwv} din camătă (gr.
   xaparoa) ori vânzând scump ce-au cumpărat ieftin (gr. tvîîijiff), mai cu
   samă dacă eră proaspăt (gr. -atfxiițarof), să-și câștige anumit prisos (gr.
   trtQioaoc), lipsindu-se (din gr. Ze/nw) chiar pe sine. Din titulatura Bizan-
   țului ni s’a transmis comisul (gr. xopipț), logofătul (gr. lo/odeips) și spă-
   tarul (gr. anaîtâpioi).

         Când elementul predomnitor slav s’a pierdut cu vremea în cel ro-
   mânesc, pătrunde între Români elementul grec. Cu acesta vine la noi
   cultura lui. Și Grecii ca și Slavii adecă ne aduc o cultură, cum puteau
   să ne-o deie mai ales dascălii (gr. dăoxaĂoc) lor. Și că nu eră mică această
   cultură ne-o dovedește împrejurarea, că dela ei ne-au rămas cele mai multe
   cuvinte culturale: catastif (gr. z«raffri/oi>), coală (n. gr. xdÂÂa din pgr. xdÂÂa),
   condeiu (mgr. xovSvfa dela pgr. zovbv'kiov dimin. lui xdrJt’Zoc), hârtie (mgr.
   xâorpc, xagri), stih (gr. arlznc), tipar (mgr. rvaăînnif titlă sau titlu (gr.
   rlrÂoc), apoi filă (ngr. rfvMor) și plic (ngr. .-rZ/xoc), cari sunt mai nouă;
   filosof (gr. rfiiiicio'pof, grămătic (gr. ppapparixof istorie (larogla), pro-
   copsite (gr. ,7^ozd7r<», aor. noozoy-), zugrav (gr. Ci»-/pâ'f oc), mai târziu spi-
   țerul (ngr. (Orsrțiâprje,            din it. speciale), alifia (ngr. âksitpi/), ș. a.


        ¹ Elementele grecești următoare sunt date după O. Densușianu, Histoire de
   la langue roumaine, p. 357—360 și o. c. ale lui O. Mur nu, Cihac și Tiktin.

175


Intluența Grecilor însă se restrânge mai ales asupra terminologiei religioase,
căci dela ei ne-au venit rangurile înalte din ierarhia (ierarh = gr.

psl. ierarhii) bisericească, arhiereii (gr.             arhimandriții (gr. «(i/t-

              psl. aruhimandritu), clirosul sau clirul (gr. xâ»;ool), egumenii

(gr. >;/oi?M4)oc), episcopii (gr. enioxorw, psl. episcupu, episcopii), ex~
arhii (gr.         psl. e rarii hu), ieromonahii (gr. itQnpovaxoc; psl. ijero-

monahu), mitropoliții (gr. p/;rpo.7o/./T/;c; sl. mit ro po 1 itu), patriarhii
(gr.               sl. patri arh u), cu schiptru (gr. nigroor, chiar și sihastri

(gr. /.(jy/affrz/c,             cu rasa (gr. p ș. a., din cari pe unii

ni i-au putut aduce și Slavii. Cu un cuvânt Grecii ne-au lăsat în cea mai
mare parte chivernisirea (gr. xnfitgvw, aor. xvftyima-) bisericească, evlavia
(gr. tvkafitia) și mângâierea (din gr. fiăyyavoi), apoi o mulțime de lucruri,
cărți și datini din biserică.¹ Tot ei ne-au hărăzit (gr. /«<>/;<■,) însă și o
bună parte din patimi (gr. aahpud), urgia (gr. op//;), trufia (gr. TQvcfi,),
iar prin Slavi pizma (psl. pizma) din gr. ntioua), care naște zizanie (psl.
zizanije din gr. Ctțtmo/) între prieteni și aduce pedeapsa (psl. pedepsa
din gr.            lui D-zeu asupra celui ce o nutrește.

       Cu Grecii cultura noastră capătă un caracter oriental și când influența
lor vine să se încrucișeze cu cea turcească, caracterul acesta se accentu-
ează și mai mult. Această a doua — dacă luăm în considerare și pe cea
exercitată asupra latinei vulgare, — a treia influență grecească, care a început
să se manifesteze de prin secolul al XVI-lea și a ajuns punctul culminant
de desvoltare în secolul al XVlll-lea, vremea stăpânirii fanariote, s’a exercitat
numai asupra Românilor din principate și mai mult asupra claselor boerești
și asupra clerului înalt și aproape de loc asupra masei celei mari a popu-
lațiunii. A vorbi grecește devenise un fel de modă în secolul al XVlll-lea,
dar odată cu disparițiunea Fanarioților au dispărut pe încetul și cuvintele
grecești introduse de dânșii.

       Popoarele, cu cari am venit în atingere până acum, aveau aproape
aceleași datini, aceeaș credință, pe care o aveam și noi, de aceea în-
râurirea lor se simțește în toate manifestările vieții religioase, sociale și
intelectuale. Când ne întâlnim însă cu Turcii, venim în atingere cu un
popor străin nu numai în ce privește religiunea și limba, ci și datinile și
aspirațiunile. Limba românească ne va reoglindî acum o influență cu
totul deosebită de celea amintite până aici. Această influență a lăsat numai
câteva cuvinte cunoscute de toți Românii, ea a fost însă mare în Prin-
cipate pe timpul dominațiunii turcești, dar s’a redus mult odată cu înce-
tarea aceleia. Prin urmare, ca să ne putem face o ideie cât de cât clară
despre mărimea ei, nu ne putem opri la cele câteva cuvinte cunoscute
de toți Românii, ci trebuie să ne servească de îndreptar tocmai aceea
parte a limbii românești, care a suferit înrâurirea cea mai mare.

       Locuința țărănească, vechea casă, are de aici înainte afară de beciu
(poate turc, b e C ’) un ciardac (turc. C a r d a k) și un hambar (turc. [h]a m b a r).


       ¹ v. și A. D. Xenopol, o. c. pag. 425.

176


Casele din orașe sunt clădite de zidari străini și după moda orientală; au    j

mai multe odăi (turc, oda; bulg. srb. [h] odaia) sau chilii (psl. kelija;     >

gr. zsÂÂ/or, ngr. xsZlt) zidite din cărămidă (ngr. xegapiSa) grecească și     1

podite jos cu dușumea (turc, d u sem e), iar deasupra cu tavan (turc, tavan), ;

apoi iatacuri (turc yatak) și deosebite acareturi (turc, ’akaret). Lumina
soarelui pătrunde în casă prin giamuri (turc, glam); noaptea luminează
fitilul (turc, fitil) din opaiț, care se aprinde cu chibrituri (turc, kibrit).
Mulțimea lucrurilor casei poartă numele de calabalâc (turc, kalabalyk);

așa sunt saltelele (turc, selte; ngr. oeZrse,) ciarșafurile (turc, cars af) cer- )
gete (turc, cerga), cu cari se așterne patul, mușamaua (turc, musamm i
(b)a) de acoperit masa, la cei mai chiaburi (turc, kiabir) divanul (turc.

divan), perdelele (turc, per de; ngr. a-r^dec), ș. a. Mâncările încă încep să
ne fie orientale. Celor mai mulți din noi le place ciorba (turc. 6 or ba)
pregătită în deosebite chipuri, păstrama (turc, pastyrma; bulg. szb.
pastrama; ngr. Tratnorp/tăg fraoroapaf), ghiveciul (turc. giiveC), apoi
zarzavaturile (turc, zarzavat), mai ales pătlăgelele (turc, p a 11 y g I a n), ș. a.
Se mai adauge apoi cașcavalul (turc, kaskaval) și iaurtul (turc. yo[g] urt)
pregătit de ciobani (turc, coban; cf. bulg., srb., alb., etc.) deosebite fructe,
ca bostani (turc, bostan) fierți, mai rar copți, dovleci (turc, d e v 1 e k), harbuji
(turc, harbuz) și caise (turc, kaisi). Dintre vasele de bucătărie ale Tur-
cilor am luat câteva, a căror lipsă am simțit-o. Numele unora din ele
sunt cunoscute aproape la toți Românii; așa este ciaunul (turc. Suyen),
covata (cf. turc, kavata, kuvata, alb. govată (lat. gavata), it. cavata),
cazanul (turc, cazan), tipsia (turc, tepsi) numită și tavă (turc, tava),
chiar și farfuriile (turc, farfuri), ș. a. Unele din acestea sunt făcute din
tinichea (turc, teneke). E interesant, că rachiul (turc, raki) și cheful (turc,
kef), precum și alți termini privitori la beție și petrecere, ne-au rămas
dela poporul turcesc, căruia religiunea îi oprește beuturile alcoolice. Tot
Turcii ne-au dat tutunul (turc, t ii t ii n) sau tabacul (turc, tabbak) și lu-
leaua (turc, liile).

     Ni s’a păstrat și o mare parte din bogatele haine turcești, cari împo-
dobiau garderoba boierilor și cocoanelor din trecut. Dupăce adecă fură
fala boerilor și a cocoanelor, se abătură pe rând la preoți și haiduci, la
lăutari și țigani, trecând astfel prin toate gradele ierarhiei sociale, până
ce se opriră mai statornic în coliba țăranului. Așa ne-a rămas sumanul
(turc, s u k m a n; rus. s u k m a n I) cu deosebitele sale numiri — anteriu
(turc, an teri), dulamă (turc, dolamâ), ghebă (cf. turc, kebe), ipângea
(turc, y ap ungi a), zăbun (turc, zebun), etc. — cioarecii (turc. âaryk),
șalul (turc, sal), apoi șalvarii (turc, sal var) țăranilor și fotele (turc, fotă)
și fustele (din turc, f est an prin ngr. rf>ovotăv<) țărancelor din Țara ro-


      * Etimologiile turcești sunt date după Lazăr Șăineanu, Influența orientală
asupra limbei și culturei române. 1. Introducerea, II și HI, Vocabularul (1. vorbe popu-
lare, 2. vorbe istorice). București. 1909; Dicționarul univ. ed. Il-a și Dr. H. Tiktin:
gumănisch-deutsches Worterbuch.

177


mânească, năframa sau marama (turc, m ah, rama) numită în unele părți și
basma (turc, basma), boccea (turc, bogca) testemel (turc, t ești mei),
tulpan (turc, tulbent prin ngr. ■cov'knâvî), ș. a. Turcești sunt și cio-
rapii (turc. <S o r a b) și papucii (turc, papufi) — în Moldova mai aflăm
numirea de iminei (turc, yemeni), iar în Muntenia pe cea de fileri (turc,
f i 1 e r) — surtucarilor. Luxul oriental se mai oglindește și în număroasele
numiri de stofe și materii aduse de Turci, căci până la întâlnirea cu ei
Românii nu știau de abă (turc, aba), atlaz (turc, atlaz), catifea (turc,
kadife), ș. a.

       Despotismul oriental a rămas stereotipat în număroasele dări, cu
cari au fost împovărate Principatele românești în diferite rânduri și dintre
cari unele au rămas până astăzi neșterse din mintea țăranului, ca haraciul
(turc, harad), bairamlâcul (turc, bairamlyk). beilicul (turc, beylik), za-
hereaua (turc, zahire; ngr. țaxt?l, cf. și bulg., srb.) cheresteaua (turc,
kereste) și celelalte. Inșirarea lor este o istorie în miniatură a talazu-
rilor (turc, talaz din gr. ttălaotsa) de suferințe și belele (turc, bel a)
din trecutul poporului românesc din acele părți.

       Pe lângă mai multe meșteșuguri, meșteșugari, ale căror nume se sfâr-
șesc de obiceiu în — giu, și calfe (turc, kalfa), Turcii ne-au mai lăsat
și termini privitori la negoț. Cei din Țara românească nu pot să vândă
și să cumpere, dacă n’au parale (turc, para); apoi — ca să amintim numai
terminii cei mai cunoscuți — marfa o măsurăm cu toții cu cântarul (turc,
k an tar; cf. ngr. zarrapt, apoi bulg., srb. kantar), iar mai de mult o
măsurăm și cu ocaua (turc, oka; cf. ngr. oxâ, apoi bulg., srb., pol., alb.
oka).

       Terminii de obârșie turcească aparținători sferei militare și juridice
ne-au dispărut în cea mai mare parte. Sunt însă câțiva, cari au rămas
aproape la toți Românii, cum e alaiul (turc, alăy) caracteristic pompei și
paradei orientale, leafa (turc, ’olefe), tainul (turc, ta’yin), mai multe nume
de ostași, ranguri militare turcești și arme, dintre cari paloșul (turc, palioă,
curd. paloș; cf. srb. paloă, ung. pallos) și buzduganul (turc, buz-
dugan) e cunoscut tuturor, probabil mulțămită poveștilor atât de plăcute
popoarelor răsăritene, cari ne duc pe aripile fantaziei chiar și pe alte tă-
râmuri (turc, tarym).

       Afară de deosebitele soiuri (turc, s o y) de buclucuri (turc, b o k 1 u k)
ei ne-au lăsat și călăuzul (turc, kala uz), care poate să ne scoată din ele,
ca și fănarul (turc, fanar, fenar; ngr. <f arași), care ne îndreaptă prin
întunerecul nopții, ciomagul (turc. Comak), soțul de drum, și gârbaciul
(turc. kirbaC), ca să dăm zor (turc, zor) cailor.

       Și ca icoana, ce ne-am puteă-o face despre legăturile poporului român
cu Turcii, să fie cât decât completă, amintim, că cuvintele: temenea (turc,
temenna); dandana (turc, tantana), haz (turc, hazz), haram (turc, ha-
ram), palavră (turc, palavra), suliman (turc, siilumen), chindie (turc,
ikindi), tărăboiu (din turc, tarab; cf. bulg., srb. taraba), toiu (turc,
toy), marafet (turc, ma’rifet), moft (turc, miift), cusur (turc, kusur), be-
13

178


rechet (turc, b e r e k e t), habar (turc, habar), hac (turc, h a c), hatâr (turc,
hatyr), dambla (turc, dam la), chel (turc, kel), chior (turc, kior), peltic
(turc, peltek, cf. bulg. peltek, ngr. ^«Ârtx/yc), murdar (turc, murdar)
avan (turc, havan), dușman (turc, dușman = gr. d’mTMÎr/yc), hain (turc
h ay i n), șiret (turc, s i r r e t), fudul (turc, fudul), derbedeu (turc, d e r b e d e r)
barem (turc, barim, cf. și bulg., srb. barem șibarim), bre! (turc, bre)
giaba (turc, glabba, cf. bulg., srb. giaba, ngr. r^tânia), haide! (turc
hăyde), tiptil (turc, tebtil), ș. a., cari trăesc și vor mai dăinui (turc
dayannak) în cea mai mare parte în limba românească, sunt de obârșie
turcești.

      Ar rămânea să ne oprim puțin și asupra influenței rusești, franceze
și germane. Dupăce însă aceste influențe au apărut mai intensiv abia
în secolul al XlX-lea încă n’au prins rădăcini destul de adânci, nu s’au
fixat, ca să le putem consideră din punct de vedere istoric.

      Astfel ne-am fi apropiat de sfârșitul studiului nostru, care are cât
se poate de puține pretenții. Nu e decât o scurtă istorie mai ales socială
și culturală, a poporului românesc sprijinită numai pe dovezi scoase din
limbă, un fel resumat al istoriei poporului românesc în istoria limbii lui
spus pe baza izvoarelor celor mai bune într’o formă, care să nu obo-
sească nici pe cetitorii mai puțin inițiați în studiul limbii românești. Tocmai
de aceea, departe de a fi complet și de a da lămuriri la singuratice amă-
nunte, se mărginește numai la lucrurile cele mai de frunte și la rezulta-
tele cele mai nouă și mai sigure ale lingvisticei și istoriei culese destul
de anevoios de ici și colo, căci nu avem nici acum și poate ne va lipsi
încă mult timp izvorul cel mai însemnat la prelucrarea temelor de natura
acesteia, un dicționar etimologic românesc complet și pregătit pe baza
celor mai nouă studii lingvistice, de mult și — putem zice — de mulți
promisul «Etymologicum Magnum-», mulțămită relei înțelegeri și vivaci-
tăților, cari «par a fi o specialitate a filologilor» noștri¹ și cari nu s’au
restrâns numai între marginile revistelor noastre, ci au străbătut și în cele
străine, de pildă în anul 1907 (XXXI) al revistei Zeitschrif. fur romani-
sche Philologie, deșî — ca să zicem cu poetul Vlăhuță (File rupte, Bu-
curești, 1909, p. 118) — «ce frumos și moralizător spectacol ar fi pentru
noi», scumpii noștri filologi, «să vă vedem uniți, lucrând c’o întrecere de
camarazi, nu de vrăjmași, la deșteptarea neamului nostru; ni s’ar părea
că sunteți mai mari; și v’am admira mai mult; energia voastră ni-i scumpă,
și noi suferim când cheltuiți din ea pe înveninări și pasiuni de rând»,
căci «sunteți așa de puțini, acei cari v’ați deosebit din gloata noastră» și
«suntem noi în stare să admirăm cât de mulți aleși, numai să fie».


      ¹ T. Maiorescu, Critice, ed. «Minerva , 1908, voi. III, p. 38—40. — Din Dic-
ționarul limbei române întocmit și publicat după îndemnul și cu chieltuiala Ma-
iestății Sale Regelui Carol I, redactat de Sextil Pușcariu în colaborare cu Rădu-
1 es cu-P ogo ne an u, Oălușcă și Lacea abia au apărut 3 fascicole din volumul I
(1907—1909), așa că deși l-am avut la mână, nu l-am putut întrebuința, mai ales dupăce
’mi trebuiau numai etimologiile cuvintelor celor mai cunoscute.

179


N’am avut nici scopul să arătăm bogăția cuvintelor românești de
obârșie latină față de cele străine, valoarea de circulațiune și pu-
terea de vieață a acelora față de acestea, și apoi să conchidem la fi-
zionomia limbii românești. S’a făcut acest lucru în deosebite chipuri de
cătră oamenii cei mai competenți ai neamului nostru.¹ ² Dacă și în stu-
diul nostru sunt așezate elementele streine oareșcum în față cu cele lati-
nești, este fiindcă din asămănarea lor voiam să tragem anumite conclu-
ziuni privitoare la trecutul cultural și social al poporului românesc. îm-
prumuturile între limbile învecinate sunt o necesitate etnică, iar istoricul
progresului popoarelor poate scoate din așezarea lor peste elementele
de baștină rezultate foarte însemnate. Cu vorba străină adecă se împru-
mută de obiceiu și noțiunea corespunzătoare, prin urmare cernerea și cla-
sificarea elementelor străine dintr’o limbă ne pot da lămuriri prețioase
privitoare la momentele culturale introduse din afară la poporul, care o
vorbește³ ⁴. «Viei Fremdworter, viei Kulturverkehr; viei entlehnt, viei ge-
lernt; eine reiche Geschichte, eine an mannigfachem Gute reiche Sprache».³

       Năsăud, în Februarie 1909.                  Dr. Nicolae Drăganu,

prof. gimn.


CRONICA ȘTIINȚIFICĂ.

Contribuțiune la Flora României.

      Din punct de vedere floristic, România e una din cele mai bine stu-
diate țări ale Europei răsăritene. Cu flora ei s’au ocupat îndeosebi: re-
gretatul botanist D. Brândza, academicianul D. Orecescu, apoi prof. univ.
M. Vlădescu, A. Procopian, 7.. Panțu, S. Radian și E. Teodorescu.

      Fiind însă teritorul României binișor întins, și flora ei bogată, nu-i
mirare, că excursiunile botanice făcute pe teritorul ei, și azi sunt împreu-
nate cu rezultate frumoase.

      în 1906 am făcut acolo și eu două excursiuni, una în Aprilie — cer-
cetând localitățile: Sinaia, Câmpina, Focșani, Târgu-Ocna și Palanca;
iar a doua în Iulie, când am percurs colosul munților Bucegi.

      Rezultatele acestor excursiuni le-am cuprins în următoarele:

Masei frondosiA

Dicranum scoparium (L) Hedw.

D. longifolium Ehrh; pe stânci: Sinaia, Palanca.

Fissidiens adianthoides Hedw.

Ceratodon purpureus (L) Brid.


      ‘Hasdeu, Etymologicum magnum Romaniae, București, 1886—1893
(3 volume, A. — Bărbat), I. p. XLVI—LVII!; Viața nouă, III, p. 115—116.


      ² Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbei și cultură române, I. p
XXXVII.


      ⁸ Hehn, Italien, p. 211, v. la Șăineanu, ibid.


      ⁴ O parte însemnată din Muscineele acestei lucrări sunt ubiquiste; de aceea lo-
calitatea specială numai la cele mai rari am indicat-o. Cele fără localitate specială, au
fost colectate în diferite locuri, cu ocaziunea excursiunii prime.


13

180


Acaulon muticum (Schreb) C. Miill., pe pământ, Câmpina, Focșani.

A. triquetrum (Spruce) C. Miill., în localitățile de mai nainte.

Pottia truncatula L. Lindb.

P. intermedia (Turn) Fiirnr.

Tartella tortuosa (L) Limpr.

Didymodon brevifolius (Dicks), pe stânci umede, Sinaia.

Barbula ungviculata (Huds) Hedw.

Tortula muralis (L) Hedw.

T. subulata (L) Hedw.

T. ruralis (L) Ehrh.

T. papillosa Wills., pe sălci, Palanca, T.-Ocna.

Grimmia commutata Hiiben., pe stânci, Palanca, T.-Ocna.

Or. pulvinata (L) Sm.

Or. apocarpa Hedw.

Racomitrium canescens (Fimm) Brid., pe pământ, la margini de păduri,
     Palanca.

Hedwigia albicans (Web) Ehrh. var. leucophaea Br. eur. și var. viridis Br.

     eur., pe stânci, T.-Ocna.

Ulota crispa (L) Brid.

Orthotrichum anomalum Hedw.

O. saxatile Schimp., pe stânci calcare, Sinaia.

O. affine Scrad.

O. rupestre, Schleich., pe stânci calcare, Furnica.

O. speciosum M. ab. E.

Georgia pellucida (L) Rabenh., pe putregaiu, Palanca.                         »

Eucalypta contorta (Wolf.) Lindb.

Leptobryum piriforme (L) Schimp., pe pământ umbros, Palanca.

Bryum coespitilium L.

Br. cuspidatum Schimp.

Br. capillare L.

Br. argenteum L.

Webera elongata (Hedw) Schwăgr.

W. nutans (Schreb) Hedw.

Mnium undulatum (L) Weis.

Mn. cuspidatum (L) Leyss.

Mn. punctatum (L) Hedw.

Mn. rostratum Schijad., pe putregaiu: Sinaia.

Mn. affine Blaud., pe pământ: Palanca.

Bartramia ithyphylla Brid., pe stânci: Furnica (Bucegi).

B. Halleriana Hedw., pe stânci: Sinaia valea Peleșului.

Catharinea undulata (L) Wet. M.

C. Hausknechtii (Jur et Milde) Broth., pe pământ: Câmpina.

Pogonatum aloides (Hedw.) P. Beauv.

Polytrichum commune L.

Buxbaumia foliosa L., pe putregaiu, în pădure de brazi: Palanca.

Fontinalis antipyretica L.

Leucodon sciuroides (L) Schwăgr.

Neckera pennata (L) Hedw.

N. complanata (L) Hiiben.

N. crispa L.

Homalia trichomanoides (Schreb) Br. eur.

Leskea catenulata (Brid) Mill.

Anomodon viticulosus (L) H. et Tayl.

A. attenuatus (Schreb) Hiiben.

181


 Thuidium recognitum (Hedw) Lindb.

 Th. abietinum (L) Br. eur.

 Th. delicatulum (L) Mitt. pe tulpinele arborilor: T. Ocna.

 Pylaisia polyantha (Schreb) Br. eur.

 Isothecium, viviparum (Neck) Lindb.

 Homalothecium sericeum (L) Br. eur.

 Camptothecium lutescens (Huds) Br. eur.

 Brachytecium velutinum (L) Br. eur.

 Br. populeum (Hedw) Br. eur.

 Br. talebrosum (Hoffm) Br. eur.

 Eurrhynchium striatum (Schreb) Schimp.

 Plagiothecium repens (Huds) Br. eur.

 P. silvaticum (Huds) Br. eur.

 P. denticulatum (L) Br. eur.

 Amblystegium serpens (L) Br. eur.

„Hypnum aduncum Hedw.

 H. uncinatum Hedw.

 H. incurvatum Schrad., pe stânci: Sinaia.

 Ptilium crista-castrensis (L) De Not.

- Stereodon cupressiforme (L) Brid.

 S. reptilis (Rich) Mitt.

 Hylocomium triquetrum (L) Br. eur.

 H. squarrosum (L) Br. eur.

Pteridophyta.

 Aspidium Braunii Spenn., In munții Prahovei la Sinaia.

 A. lobatum (Huds) Sw., In munții Prahovei la Sinaia.

Angiospermae.

 Milium effusum L, Sinaia pe malurile Peleșului.

 Phleum commutatum Gaud., Sinaia în Poiana stânii.

 Deschampsin flexuosa (L)., Prin pășunele muntelui Furnica.

 D. montana (L)., Prin pășunele muntelui Furnica.

 D. alpina (Hoppe)., Pe Jipi mici.

 D. caespitosa (L)., Prin pășunele muntelui Furnica.

 C. flavescens Briigg, Prin pășunele muntelui Furnica.

 Sesleria rigida (Heuff)., Sinaia la St. Ana.

 S. gracilis Schur., rhizomate repente). Sinaia la St. Ana.

 S. Bielzii Schur., Pe Jipi mici.

 S. Bielzii Schur. f. alpina. Pe Caraiman.

 Koeleria transsilvanica Schur., Sinaia în Poiana stânii.

 Dactylis glomerata (L)., Sinaia în cursul Peleșului.

       f. pendula (Dum)., Sinaia în cursul Peleșului.

 Poa alpina (L)., Sinaia pe drumul ce duce cătră Poiana stânii.

 P. vivipara (L)., Pe Caraiman.

  P. Chaixii Vili., Sinaia pe drumul ce duce cătră Poiana stânii. Din România
      pănă acum nu e indicată.

  P. hybrida (Gaud)., In localitatea precedentă. Grecescu in «Conspect, fl.
      rom», p. 621 indică aceasta specie la Peatra-mare, pe lăturea dinspre
      valea Timișului în Transilvania. Prin urmare din România pană acum
      nu e cunoscută.

 Poa angustifolia (L)., Tot acolo.

182


     P. nemoralis (L)., £) flaccida Grecescu. Sinaia în cursul rîului de munte
         Peleș.

     P. montana (Gaud)., Sinaia în Poiana stânii.

     Festuca Porcii Hack. (Determinată de Dr. Degen). In locuri stâncoase în
         reg. subalpină și alpină. Bucegi în valea Caraimanului. Descoperirea
         acestei rare specie în masivul Bucegilor — după observarea făcută
         de renumitul botanic Dr. A. de Degen —■ e de mare importanță fito-
         geografică.

     F. Supina Schur., Pe Jipi mici și mari.

     F. supina Schur. f. brachyphylla Deg. Thaisz. Flatt., (foliis culmo multo
         brevioribus): Pe Jipi mici și mari. Din România pănă acum nu e
         indicată.

     F. fallax Thuill., Sinaia în Poiana stânii.

     F. aureo flava (Schur)., Pe drumul ce duce cătră Peatra arsă. Din Ro-
         mânia pănă acum nu e indicată.

     Carex curvula AH., In valea Caraimanului.

     C. echinata Murr., Pe drumul ce duce cătră Peatra arsă.

     C. cariophyllea Lat, Prin pășunele Câmpinei.

     C. montana Lat, Prin pășunele Câmpinei.

     Gagea minima (L) R. X Sch., Focșani în Dumbravă.

     Crocus Heuffelianus Herb.’ Sinaia pe malurile Peleșului.

     Dianthus tenuifolius Schur., Pe Jipi mici.

     D. gelidus Schott. Pe Jipi mari.

           Observ aici, ca Dianthus gelidus Schott, aflat în localitatea amintită mai sus,
     seamănă foarte mult Dianthus Freynii Vandas, — colectat de mine în munții Herce-
     govinei (Corsnica și Coritnica pianina) — cu care îl și identific. Așa se vede că bota-
     niscul Vandas pe Diathus-sul numit de dânsul Freynii — colectat în munții Peninsulei
     Balcanice — l’a uitat să-l confronteze cu specia deja cunoscută din Carpații noștri
     sudici, numită Dianthus gelidus Schott. și așa l’au descris din nou. Prin urmare Diauthus
     Freynii Vaudas nu e altceva decât Diauthus gelidus Schott al nostru care crește și în
     Peninsula Balcanică. La tema aceasta voiu mai reveni.

     Cerastium fontanum Baumg., Sinaia în Poiana stânii.

     C. ciliatum W x K., Sinaia în Poiana stânii.

     C. Lerchenfeldianum Schur., Sinaia în Poiana stânii.

     C. alpinum L., Pe Jipi mici și mari.

     C. lanatum Lam., Pe Caraiman.

     Alsine banatica Heuff., Pe drumul ce duce cătră Peatra arsă.

     A. recurva (AII) Wahlbg., Pe Jipi mici și mari.

     A. multicaulis L., Pe Jipi mici și mari.

     A. rotundifolia M. Bieb. Pe Caraiman. Pănă acum aceasta specie a fost
         cunoscută sub numele de Arenaria transsi.lvanica Simk. Caracterele
         ce le întemeiază Simonkai pe forma și perositatea frunzelor, nu sunt
         statornice, nici suficiente, pentru de a o separă de A. rotundifolia
         M. B.

     Helleborus Baumgartenii Kov., Sinaia pe malurile Peleșului.

     Ranunculus testiculatus Cr., Focșani pe malurile părăului Gârla. Măreșești.
     R. Breyninus Cr., Pe Jipi mici.

     Corydalis Marschallana Pers., Focșani în Dumbravă.

     C. slivenensis Velen., Focșani în Dumbravă. Aceasta specie rară e des-
         crisă de Velonovsky în Flora Bulgariei p. 20 Aici să notează că în
         foi e analoagă cu Corydalis Marschaliana Pers, însă diferă de aceasta
         pre lângă alte caractere și prin bracteele digitat partite.

          Din România până acum nu e indicată.

     Draba Aizoon Wahlb., Pe Caraiman.

     D. Kotschyi Stur., Pe Caraiman.

183


  D. fladnitzensis Wulf., Pe Caraiman. Din România până acum nu e in-
       dicată.

  Alyssum desertorum Stapf., Focșani pe malurile Gârlei.
  Saxifraga cultrata S. N. K., Sinaia pe malurile Peleșului.
  S. cuneifolia L., Pe drumul ce duce cătră Peatră arsă.
  Genista oligosperma Andrae., Pe Jipi mari.

  Linum extraaxillare Kit, Pe Jipi mari.

  Viola alpina Jacq., Pe Jipi mici.

  V alba Bess., Câmpina în pădurea Prințului.

  V. austriaca Kern., Câmpina în pădurea Prințului.

  V. Kalsburgensis Wiesb., Din România până acum nu e indicată.
  Daphne Blagayana Freyer.

        Explicările referitoare la extensiunea geografică a acestei plante rari,
  ni le dă Derganc Leo. După dânsul Daphnanthes C. A. Mey, secțiunea
  Daphne, subsecțiunea Collinae Keissl de care se ține și Daphne Blagayna
  Freyer, sunt de origine din Azia mică. Subsecțiunea: Callinae Keissl
  (secția Daphne) ajungând și în peninzula Balcanică, acî sub influința re-
  ferințelor climatice deosebite, precum și a referințelor de sol s’a desvoltat
  în o specie deosebită de speciile sale înrudite, s’a desvoltat adecă Daphne
  Blagayana. Deci locul de naștere al acestei plante particulare e peninsula
  Balcanică, de unde s’a răspândit în două direcțiuni, și anume: spre nord-
  vest în Bosnia, în partea sudică a Croației și Stiriei până în Carniolia,
  și spre nordost preste Balcani în Carpații sudici. In locul ultim am aflat-o
  și eu în partea dinspre România. în România e cunoscută până acum
  din următoarele locuri: în Becegi lângă St. Ana, nu departe de Sinaia
  (W. Knechtel); în Muntele Coziea (Grecescu).

        Eu am aflat-o și colectat-o în stare neînflorită în următoarele locuri:
  1. în munții Prahovei: In partea sudică a muntelui Furnica. 2. în valea
  Jalomiței pe drumul ce duce cătră schitul Peșterei. Am văzut-o mai de-
  parte și în locul amintit de W. Knechtel, nu departe de St Ana în o de-
  părtare cam de 10 pași.

        Locurile susamintite, în cari se află Daphne Blagayna Freyer., toate
  sunt pe piatră de calcar. Ce privește plantele soațe ale sale, se deose-
  bește foarte de celea din Ardeal și se potrivește mai mult cu cele din
  Macedonia (ceeace este în strânsă legătură cu referințele de extensiune).

        Pe Furnica și în valea Jalomiței (9 April) am aflat-o în societatea
  următoarelor plante: Scilla bifolia, Anemone nemorosa, Primula officinalis,
  Dentaria glandulosa. în Sinaia lângă St. Ana pre lângă plantele susamin-
  tite mai eră și Seslerla rigida, S. gracilis Schur. în locul din urmă pe o
  stâncă de var inaccesibilă am văzut și 1—2 boboci, din cari putem face
  deducțiune cu privire la timpul său de înflorire, acest timp în România
  cu siguranța e cam prin jumătatea primă a lui Aprilie.

        în fine fie-mi permis și cu asta ocaziune q recomandă aceasta floare
  interesantă îngrijirei direcțiunii silvanale reg. române, rugându-o ca locurile
  susamintite — și dacă nu toate, cel puțin pe celea mai acomodate — să

184


  binevoiască ale îngrădi. Foarte potrivit, atât după situația cât și după po-
  ziția șa apropiată, ar fi locul de lângă St. Ana.

        îngrădirea acestei plante rari ar contribui mult la puterea atractivă
   a Sinaiei, pe care bunul D-zeu a înzestrat-o și cu aceea, că a lăsat să
   crească aproape de ea, acest unicum al Carpaților sudici.

   Chaerophyllum aureum L., Sinaia în cursul Peleșului.

   Meum Mutellina Oaertn., Pe Jipi mari.

   Bupleurum diversifolium Roch., Sinaia în Poiana stânii.

   Primula longiflora AII., Pe Jipi mici. E rară.

   P. carpatica, Orieseb-Schenk., Pe drumul ce duce cătră Peatra arsă.

   P. Columnae Ten., Tot acolo.

   Androsace lactea L., Pe Caraiman.

   A. obtusifolia AII., Colectată de Dr. A. de Degen Ia Omul aproape de fron-
       tiera României.

   Armeria alpina Willd., Pe Jipi mari.

   Eritrichium Terglonense (Hacq) Kern., Pe Caraiman.

   Veronica bellidioides L., Pe Jipi-mari și în valea Caraimanului.

   Asperula capitata Kit, Pe Furnica.

   Galium sudeticum Tausch., Pe Jipi mici. G. Bielzii Schur., Sinaia, în Poiana
       stânii.

   Campanula transsilvanica Schur., Colectată de Dr. A. de Degen pe Be-
       trânele la Strungă.

   Petasites Kablikianus Tausch., Sinaia, pe malurile Peleșului.

        în urmă îmi țin de datorință să aduc dlui Dr. A. de Degen renumi-
   tului botanist oriental, cele mai calde mulțumiri pentru revizuirea și deter-
   minarea unor Gramineae critice, din aceasta lucrare. luliu Prodan.


PANDAE

    La începutul lui Maiu 1909 s’au împlinit
doi ani, de când observ sistematic soarele,
în radiația căruia ne este suspendată vieața.

    Doriam, mai întâi, să particip la ma-
rea mișcare actuală a cercetărilor asupra
soarelui, pentru răspândirea cărora socie-
tatea astronomică din Franța instituise o
comisiune specială, compusă din celebrii
cercetători: H. Deslandes, ca prezident;
J. Giullaume, secretar; contele dela Baume-
Pluvinel, abatele Th. Moreux, Schmoll, A.
Senouque și Em. Touchet, ca membri.
Această comisiune «solară» a redactat unele
instrucțiuni pentru observarea soarelui: nu
numai a petelor și a întregei suprafețe și at-
mosfere solare, cu fenomenele conexe. în
instrucțiuni se dau, pentru fiecare ordin de
fenomene, câteva regule generale, cari fără
să jeneze inițiativa individuală, asigură uni-
formitatea indispensabilă pentru comparația
și utilizarea observațiilor.

    Deocamdată, micimea instrumentelor,
de cari dispun, nu-mi acordă decât relevarea
statistică a fenomenelor principale. Extrase


M O N I U M.

  răslețe din aceste observații am publicat de
  câteva ori în «Gazeta Transilvaniei». Dar
  în «Transilvania» e locul mai potrivit să
  fac o dare de seamă generală.

      (Vezi tabela pe pag. următoare).

      Unele lămuriri nu vor fi de prisos.

      Activitatea solară din lunile indicare e
  destul de considerabilă. Din toate zilele
  de observație, abia în 8, 27—29 Iunie am
  observat emisfera întoarsă spre noi a soa-
  relui fără pete. încolo, totdeauna am vă-
  zut-o împestrițată.                      •

      Luna Maiu a fost caracterizată prin tre-
  cerea alor două grupe mari.

      în 14 Iunie, la orele 6 dimineața, ză-
  resc pe dunga orientală a soarelui cele mai
  uriașe pete din câte am văzut vreodată,
  în tot timpul trecerii (din 14 până prin 25
  Iunie) au trecut prin multe metamorfoze,
  arătând agitații enorme pe suprafața solară.

      în 24—25 ploi torențiale și revărsări de
  ape în multe locuri. Descărcările electrice
  au cauzat multe pagube.

185


19C7.

                      Zile de                                                                     
        Luna         observație Grupe de                               însemnări                  
                       ......     pete   Pete isolate                                             
Maiu.......              14     4             2       Timp frumos                                 
Iunie.......             19     3             1       Timp frumos. Soarele fără pete în 8, 27---29
Iulie.......             23     7            ---                                                  
August......             25        10         3       Ploi puține, aproape secetă                 
Septemvrie . . . : .     22        13        ---                                                  
Octomvrie.....           24     7             1       Ploi                                        
   Noemvrie.....         11     7            ---      Timp relativ călduros                       
   Decemvrie.....        10     3             1       Timp ploios. Ninsori sporadice              

    în 3 Iulie, după ameazi, între orele
1—2 s’a descărcat pe aici o ploaie toren-
țială. De-alungul Murășului a bătut ghiața.
Recolta distrusă.

    Au căzut fire de mărimea ouălor de
găină. în Oelmar au spart ferestre la case
și au făcut alte isprăvuri «vrednice de laudă».

    Marile perturbațiuni fotosferice (solare)
se mențin și în luna aceasta. în 11—23
trece pentru a doua oară grupul uriaș din
14—25 Iunie. în 19 observ o pată princi-
pală segmentată. în zilele următoare tot
grupul se ramifică, se reduce, se calmează
în mod simțitor.

    Aceeaș activitate fotosferică se conti-
nuă în August. Extrag din buletinul ob-
servatorului astronomic Cartuja (Granada)
următoarele cifre obținute la micrometrul
fotografic:


( petate .

Media zilnică- a suprafeței < „
\ faculare .

(in milionimi ale emisferei vizibile)

                            / de pete

Media zilnică, a grupelor < , M ...

\ de fUclu .

Media zilnică a numărului petelor . .

Media zilnică a numărului porilor . .


1097

5929


6

14 (aprox.)


     în Septemvrie am văzut discul solar
totdeauna împestrițat de pete în agitație
continuă, fiind deci caracterizată luna în-


treagă prin mari și frecvente perturbații fo-
tosferice. Măsurile micrometrice alor 25 ne-
gative utilisabile, obținute la Cartuja au dat:
... ₓ                 . f petate . . 2143

Media zilnică a suprafeței <

’   \ faculare . 6160

(în milionimi ale emisferei)

       .. . „      , /de pete .        5

Media zilnică a grupelor <

( de făclii . 1

Media zilnică a numărului petelor . .  9

„     „   „    „ porilor . .       13 (aprox )

     în Octomvrie și Noemvrie activitate
aproape neschimbată. îndeosebi grupa IV
din 11 Noemvrie eră caracterizată prin o
profuziune de pete mărunte și penumbre.
La orient urmă grupa V, succedată de făclii.

     în 14 timp înourat și ploios. Trecerea
lui Mercur în dreptul discului solar nu o
putui observă.

     în Decemvrie, deși am avut zile de ob-
servație, în urma cerului acoperit de nori,
totuș am putut constată o acalmare relativă.
Agitația cea mai mare am zărit-o pe la mij-
locul lui Decemvrie.

     Momentele pregnante din cele 8 luni
de observație sunt:

     1° grupa enormă din Iunie;

     2° agitația din Septemvrie;

     3°    „      „ Noemvrie.

186


Luna


Ianuarie


Februarie . .


Martie


Aprilie


Maiu


Iunie


Iulie


Septemvrie . .


Octomvrie . .


Noemvrie . .


.A-xiizl 1908.


5

5

12

15

7

6


18

9

14

9


însemnări


Cătră finea lunei (24—31) discul aproape
curat Excepție câteva pete mici

In 7 ninsoare, viscole cum n’au mai fost în
iarna asta. In 18—19 timp urît ploios


Activitate mai ridicată pe emisfera australă


Maximum secundar


11

11

1

4


Timp pronunțat secetos


Maximum secundar


în 14, discul relativ pur


în 23, discul curat


August . .


1

3

1


  Decemvrie . .


3     5


Remarcâri.

    în Ianuarie începe a se formă un mi-
nimum secundar bine marcat, după activi-
tatea fotosferică din lunile precedente.

    în Februarie acalmarea devine și mai
pronunțată.

    Deasemenea în Martie.

    în Aprilie, recrudescență bruscă. în 5
la 7 h dimineața, toată zona de mijloc a
emisferei solare e împestrițată cu pete, cum
nu am mai văzut-o din Septemvrie 1907.

    Multe pete s’au format pe emisfera vi-
zibilă.

    în Maiu și Iunie acalmare, ba chiar și
în prima jumătate alui Iulie. Dar în jumă-
tatea a doua din această lună, apoi în Au-
gust și Septemvrie au pornit de nou vije-
liile solare. Suprafața globului uriaș deve-
nise foarte interesantă, atât prin numărul
focarelor, cât și prin desvoltarea și trans-


formațiile, câteodată repezi, ale petelor
principale.

     în Octomvrie, Noemvrie și Decemvrie
puține zile de observație. Totuș constat
câteva centre de extensiune și intensitate
simțitoare.

*

     Observațiile solare mai au și altă im-
portanță.

     Ivirea aurorelor polare și perturbațiile
magnetismului terestru sunt în legătură
strâmtă cu volburile fotosferice.

     Mai departe, e incontestabil că tot soa-
rele e factorul primordial al fenomenelor
meteorologice de lungă durată de pe pă-
mânt. W. Herschel nu exagera mult când
afirmă că petele solare sunt în raport cu
prețul cerealelor.

     Observațiile magnetice comportă însă
aparate și aranjamente speciale, cari nu stau

187


decât la îndemâna observatoarelor bine
dotate.

     Observațiile meteorologice sunt mai la
puterea particularilor.

     în semestrul Ianuarie—Iunie 1908 am
cercat deci să înregistrez într’un tablou
gratie următoarele elemente meteorologice :
temperatura,
starea nefografică,
precipitațiile atmosferice,
direcția dominantă a vântului.

     La aceste am adaos, pentru alt ordin
de studii, reprezentarea grafică a perigeu-
lui, apogeului și fazelor lunare, precum și
a conjucțiilor și operațiilor planetelor prin-
cipale.

     Deși tabloul devine foarte instructiv,
relevând privirei cât de fugitive, o verita-
bilă icoană a fenomenelor meteorologice,
pentru un semestru întreg, totuș m’am con-
vins că pentru a scoate la iveală o icoană
completă și fidelă, ar trebui cel puțin ur-
mătoarele aparate:


    termometru de înregistrare (automat),
    barometru „          „           „

(adecă: termograf și barograf),
    psihometru,
    anemometru,
    pluviometru, eventual
    actinometru și
    nefoscop.

    Toate aceste reclamă și aranjamente
speciale.

    Condițiile sunt greu de realizat pentru
mine, de unde nu urmează că pentru alții
și îndeosebi pentru gimnaziile noastre nu
s’ar puteă realiza.

    Relevarea grafică a principalelor ele-
mente meteorologice, pe baza înregistră-
rilor continue de aparate automate, e atră-
gătoare, instructivă, ușor utilizabilă sub ra-
port științific. în orice caz, mai ușor uti-
lizabilă, mai evidentă, decât coloanele in-
terminabile de cifre, înmagazinate în ana-
lele institutelor meteorologice.

Gavr. Todica.


FOLCLOR. -

1. Sasul la brânză.

    — Cum dai brânza, vecine ? — întreabă
un Sas pe un Român, care-și scosese câțiva
burdulșei la vânzare, ca să aibă cu ce-și
mai peteci cele năcazuri.

    — Cu 40 de creițari punții*} jupâne.

    — lessus, ce scump!...

    — Nu-i scumpă, jupâne, că numai
Dumnezeu sfântu ne știe ce năcaz tragem
pân’o vedem făcută gata și adusă ’n târg.
Câte neajunsuri!... ba cu boalele de oi,
ba cu iernatu lor, ba cu....

    — Abăr, nu spune la mine !... Io inche
știm cum face brinza! — Puche oaia de
piciorule.... țirchi-birchi linghe gard și
brinza gata.

    Și tot așa de scump, funtule !

2. Culche jos!

    Vor fi încă mulți între D-Voastră, cin-
stiți cetitori, cari au apucat vremurile acele
mai sărace în advocați, dar mai prielnice
pentru chimir, când nu erai târît atâta
pentru orice scurtătură dela Ana la Caiafa,


      *) funt: ’/ₐ klgr.


ANECDOTE.

— când îți făceau judecata mai repede și
mai fără cheltuială: te lungiau p’o bancă
și-ți luau măsura cioarecilor c’o bâtă, sau
c’o vână de bou, dupăctim cerea trebuința.
Măsurarea se repetă de obiceiu de câte
25 de ori. Vorba ceea: măsură de multeori
și taie odată, ca să nu greșești!

    A doua zi apoi putea-i să-ți vezi ho-
dinit de lucru.

    Ei, pe vremurile acestea bune s’a în-
tâmplat, că un biet Românaș trecând printr’o
pădure și văzând atâta puzderie de lemn
s’a gândit c’ar fi păcat de Dumnezeu să
plece cu mâna goală acasă, unde nu mai
aveă bietul nici atâta lemn măcar, cât și-ar
puteă ferbe o mămăliguță.

    Fără să stee dar mult pe gânduri a
adunat o sarcină pe alese, cât s’o poată
săltă ’n cârcă și haida-hai cătră casă...

    Aproape însă de marginea pădurii pe
cine-i scoate nenorocul în cale? Pe-un Sas
cu pușca ’n spate și c’o pajură pe curea.
Eră codreanul.

    S’a rugat el creștinul în fel și chip să-l
lase ’n pace, c’acolo ’n pădure mai sunt
destule lemne și n’o să se bage ’n seamă
o sarcină ca a lui, că multe din lemne au

188


început să putrezească, neluându-le nimenea
folosul, că el e om sărac și numai D-zeu
îl știe cum le mai încurcă pe lumea asta,
că așa... că pe dincolea... Geaba însă.
Sasul învățat să nu mai vadă pe nimenea
trăind pe lângă el ținea una:

     — Tu musai mere cu mine la canțlai
cu lemnele furat!...

     Ce era să faqă bietul om ?

     S’a dus.

     Primarul tot Sas. Iute i-a făcut jude-
cata : 25 la... mă ’nțelegi d-ta 1

     Trage pandurul banca la mijloc și se
răstește la Român:

     — Culche jos!

     Românul nici habar.

     — Culche jos la tine! — strigă a doua-
oară pandurul.

     — Nu mă culc, jupâne, îi răspunde
hotărît Românul.

     — Culche jos, dache spun, che dau
una la tine, de mintenaș te mori!

     — Poți da, dar de culcat nu mă culc.

     - De ce nu culche la tine ? — îl în-
treabă atunci nedumerit primarul.

     -r- Păi mă tem, că și-așa n’oi putea
durmi.                        S. Tamba.

Descântec de făcătură — de întorsul
urmei.

(Din Cociuba-de-jos, Bihor, auzit dela o femeie de
vre-o 30 de ani Scris de T. Ilu'ța, stud. med.)

     Femeia, care știe descântecul, și care
e chemată la cel bolnav, de regulă înaintată
în vârstă, vine și își câștigă cele de lipsă:
1) fitău roșu (un fel de ață roșie, care o
folosesc femeile prin părțile Bihorului la
tot felul de „alesături"), care-1 măsură atâta
de lung, «cât înaltul omului» din «creștetul
capului până în vârful degetului dela pi-
ciorul drept», 2) un crucer 9 fire de piper,
4) 9 „bobuțe“ de tămâie 5) 9 de sare; 6)
9 fire de „grâu mândru" 7) 9 spini 8)
un „cățel" de aiu 9) praf de pușcă 10)
peatră pucioasă și 11) jăratec. Dupăce e
provăzută cu toate aceste, merge în dosul
casei, ori în alt loc, unde pajiștea e fru-
moasă, și aici stând cu fața „cătră soare
răsare" își face semnul crucei de treiori și
numai decât bagă vârful cuțitului în pă-
mânt. într’aceea vine și cel „beteag" din
casă, dacă e destul de tare încă, vine sin-
gur, dacă însă „și-a perdut puterile" vine


adus de „cei cari se țin de el și nicicând
de străini, numai atunci, dacă n’are pe ni-
meni". Ajuns lângă cuțit se întoarce și el
cu fața spre răsărit, trece peste cuțit, dară
așa, că trecând să-l atingă cu vârful dege-
telor și numai decât își pune picioarele
lângă olaltă, iară descântătoarea scoate
cuțitul din pământ și începe a «brăzda» cu
el în jurul picioarelor celui beteag, în urma
căreia cel beteag pășește din locul de unde
a stat, pleacă în casă, fără ca să se uite
înapoi. Descântătoarea începe a descântă
și-l zice de nouăori. Toată vremea, cât
descântă, face și următoarele: 1) „brăz-
dează" locul cât a stat cel beteag 2) scoate
«brazda» din locul ei 3) în groapa ce s’a
făcut astfel pune fităul tăiat tot „mărunțel"
crucerul, tămâia, sarea, piperul, grâul, aiul,
peatra pucioasă și praful de pușcă, (aceste
sunt și elementele, fără de care nu se poate
face descântecul); toate aceste le pune pe
jăratic și cei 9 spini, pânăce fităul, tămâia
etc. ard fumegând, îi împlântă în pământ
în jurul jăratecului, dară așa, că la fiecare
repetare un spin, când apoi cu repetarea
a 9-a se gată și spinii. La urmă pământul
scos din groapă se bagă iară, dară întors
adecă cu pajiștea în jos, „se bate cu maiul
de cămeși", și după aceea îl așează aici
în linie simetrală, la un capăt cuțitul de
care s’a folosit la întoarcerea urmei. Cu
aceste descântecul e gata și descântătoarea
sfârșește cu 3—3 mătănii în 4 părți ale
lumei.

   Descântecul e următorul:

   Doamne, Tu Mărie, Maică Sfântă de Tine
   Eu mă rog Ție

   Tu mi-ajută mie.

   Eu nu întorc urma asta
   Ce întorc făcăturile,
   Mânăturile,
   Țipăturile,
   Legăturile,
   Fermecaturile,
   Le întorc,
   Le opresc,
   Le contenesc,
   Cu porunca lui D-zeu,
   Și cu cuvântul meu,
   Și cu 7 zile ’n săptămână,
   Le întorc cu Lunia,
   Și le ’ntorc cu Marția,
   Și le ’ntorc cu Mercurea,
   Și le ’ntorc cu Joia,

189


     Și le ’ntorc cu Vinerea,
     Și le ’ntorc cu Sâmbăta,
     Și le ’ntorc cu Dumineca,
     Le întorc cu 99 de biserici,
     Cu 99 de clopote,
     Cu 99 de prapore,
     Cu 99 sfeți,
     Cu 99 de dieci,
     Cu 99 de popi,
     Cu 99 de rugi,
     Cu 99 de slujbe,
     Cu 99 de liturghii,
     Cu 99 de vanghelii,

Și le întorc cu 99 de stăvari,
Cu 99 de ciurdari,
Cu 99 de boari,
Cu 99 de vițălari,
Cu 99 de căprari,
Cu 99 de păcurari,
Cu 99 de bercari,
Cu 99 de purcari,
Cu 99 de gâscari,
Cu 99 de păstori,
Le întorc,
Le contenesc,
Și le opresc
Că veniră dela N.
99 de smei,
99 de smeoaie,
99 de pocitori,
99 de deochitori,
99 de îngâmfătoare,
99 de bobonitoare,
Cu 99 de cuțite,
Cu 99 de securi,
Cu 99 de berzi,
Capul și-i taie,
Sângele și-i beie,
Carnea și-i mance,
Pielea și-i poarte,
Și-i lase ziua de moarte,
Și-i puie pânza pe ochi,
Și se căieră,
Și se văieră,
Maica sfântă bine-1 vedea,
Bine-l auziâ,
Și-l întrebă:

     Ce te caieri,
     Ce te vaieri,
     — Cum nu m’oi căieră,
     Și m’oi văieră,
     Că veniră 99 de smei,
     Și 99 de smeoaie,
     Și 99 de pocitori,


    Și 99 de deochitori,
    Și 99 de fermecătoare,
    Și 99 de îngâmfătoare,
    Și 99 de bobonitoare,
    Și 99 de pocitoare
    Cu 99 de cuțite
    Cu 99 de securi,
    Cu 99 de berzi,
    Capul și-mi taie,
    Sângele și-mi beie
    Pelea și-mi poarte
    Și-mi lase ziua de moarte,
    Și-mi pue pânza pe ochi.
    — Maica sfântă din graiu grăiă:
    Nu te căieră,
    Nu te văieră,
    Că le-om întoarce,
    Și le-om restoarce,
    Că le-om opri,
    Și le-om conteni,
    Cu porunca lui D-zeu,
    Și cu cuvântul meu,
    Peste mare,
    La 9 fete mari,
    Că acele-s harnice a-1 hărănire
    îs harnice d’al adormire
    îs harnice d’al adăpare,
    îs harnice d’al culcare,
    Și-s harnice d’a portare.
    Robul lui Dumnezeu N.
    Nu-i  harnic  a le  culcare,

    Nu-i  harnic ale hărănire,

    Nu-i  harnic a  le adormire,

    Nu-i  harnic  a le  adăpare,

    Nu-i  harnic  a le  purtare.

Ce din robul lui D-zeu N. eșiți
Eșiți din creerii capului,
Din fața obrazului,
Din găuăcile ochilor
Din sgârciurile nasului,
Din cornurile frunței,
Din inița dinților,
Din rădăcinile măselelor,
Din cugetul urechilor,
Din toate osuțele,
Din toate măduuțele,
Nu-1 încălzirăți,
Nu-1 răcirăți,
Nu-1 bolunzirăți
Nu-1 îmbuiguirăți,
Nu vă facereți pat peste patul lui.
Haine peste hainele lui,
Muere peste muerea lui,
Prunci peste pruncii lui,

190


Părinți peste părinții lui,
Frați peste frații lui,
Sori peste sorile lui,
Neamuri peste neamurile lui,
Vecini peste vecinii lui,
Prietini peste prietinii lui,
Sluji peste slujii lui,
Casă peste casa lui,
Praguri peste pragurile lui,
Umblat în umblatul lui,
Șezut în șezutul lui,
Vă luati

Și vă duceți,
Că vă opresc,
Și vă contenesc,
Că cu „grițarul“ plăti voiu,
Cu fitău măsură-voiu,


Cu tămâia tămâia-voiu,
Cu piperul pipărâ-voiu,
Cu aiul aiâ-voiu,
Cu sarea sără-voiu,
Cu pucioasa împuți-voiu,
Cu praful pușcă-voiu,
Cu grâul sămănâ-voiu,
Cu spini împunge-voiu,
Cu focul arde-voiu,
Că acele vi-i plata,
Acele vi-i cheltuiala,
N. și tresară curat,
Luminat,

Ca maică-s’a ce l-a făcut,
în ciasul când l-a născut.
Doamne leacul dela Tine
Și cuvintele dela mine.


MUZEUL „ASOCIAȚIUN1I“.

     Constat cu bucurie că articolul «Muzeul Asociațiunii», publicat în
fasc. II al «Transilvaniei» a avut norocul să trezească încâtva interesul
publicului față de acest așezământ important al neamului nostru. Câțiva
au adunat și trimis deja obiecte prețioase pentru muzeu, alții s’au însăr-
cinat să facă excursii etnografice în cursul verii. Unii mi-au adresat scri-
sori, oferindu mi sprijinul dacă voiu face singur excursiuni prin partea
locului.

     Tuturor acestora mă simt dator să le mulțămesc din inimă pentru
interesul ce-1 arară față de instituțiunea, în serviciul căreia stau și pe care
mi-ar plăcea să o văd cât mai curând apropiată de ținta ce-o urmărește.

     Ca un îndemn și pentru alții, îmi permit să înșir aici numele câ-
torva persoane, cari au binevoit a-mi da sau a mi promite mână de ajutor.
D-nii Dr. 1. Radu, profesor în Brad și părintele Vaier P. Comșa din Co-
păcel (Făgăraș) au făgăduit că vor trimite pentru muzeu câte două pă-
puși (un bărbat și o femeie; în mărime naturală, îmbrăcate în haine bă-
trânești. Atrag atențiunea celorce vreau să mai dăruiască asemenea pă-
puși să nu le îmbrace în haine nouă făcute după modele vechi, ci să le
îmbrace în hainele originale fie chiar și uzate, ale ținutului sau ale unei
comune anumite. E și mai ușor și mai ieftin. Cauți hainele vechi carac-
teristice la mai multe familii bătrâne din comună și îmbraci păpușa în-
tocmai. Astfel de păpușe se pot împrumuta și de aici dela muzeu. Se
pot întrebuința și manechine, deși se întimpină greutăți la încălțăminte și
la cap. Cu puțin spirit de invenție se pot însă înlătura greutățile. Se va
alege întotdeauna costumul de sărbătoare și cel mai împodobit. Câteva
bucăți din hainele de toate zilele, din cele mai simple și câteva fotografii
vor da icoana completă a portului dintr’o comună sau ținut (dacă portul e
identic în mai multe comune, ceeace e rar). Ca aceste păpuși să fie de-
săvârșite trebuesc și câteva fotografii a fețelor tip. din comună, după cari
să se poată, pe urmă, comanda chipurile tip. ale păpușilor. Cum au să
fie aceste păpuși în muzeu, se poate vedea dintr’o ilustrație apărută în
«Luceafărul» Nr. 11/1909, în care se reproduc câteva din muzeul Skansen
din Stockholm, unde sunt mai cu îngrijire făcute.

191


      La nevoie, bineînțeles, fac bune servicii și păpușile în miniatură, de
cari sunt câteva în muzeu.

      Pe lângă cei amintiți știu că se ocupă cu colectarea de obiecte
pentru muzeu domnii teologi din Sibiiu, cari nădăjduim că la toamnă ne
vor aduce obiecte de valoare; elevii liceului din Năsăud, cari au fost în-
demnați de profesorii lor, ca în vacanță, pe lângă ștrengării, să-și treacă
vremea și cu adunarea de obiecte din satul lor de naștere și din împre-
jurimi; părintele Sebastian Stanca din Petroșeni, ca și părintele Cioran
din Rășinar au deja adunate lucruri de preț. Mi-a făgăduit și d-l profesor
Dr. N. Drăganu din Năsăud, că va cutrieră satele de pe valea Some-
șului. Și încă câțiva inși mi-au scris că se interesează de înzestrarea mu-
zeului, pe cari îi voiu pomeni cu plăcere în dările de seamă din partea
oficială, atunci când vor binevoi a trimite câte ceva.

      Am lăsat la urmă pe doamna Olimpia Damian din Brad, care s’a
dovedit cea mai însuflețită sprijinitoare a muzeului. Pe cheltuiala dsale
proprie a făcut o călătorie în comunele Vaca și Juncu >Hunedoarai tri-
mițându-ne următoarele obiecte, din Vaca, dela Maria Brana, o furcă de
tors, încrestată cu multă artă; dela Treja Hueț, un ștergar vechiu de
culme; dela Lazăr Tulea, o lance din 48, făcută dintr’o unealtă dela plug;
dela dl înv. loan Bârna, o lingură de beut apă, lucrată dintr’o singură
bucată de un țăran porcar din Banat, mânerul reprezintă un șarpe înco-
lăcit, iar pe dosul lingurii e încrestată cu multă artă o clombiță de fag;
din comuna Juncu, dela d-na preoteasă loan Rusu 1 ștergariu vechiu de
culme și două ouă «pistrițe», cu desemnuri numite «masa raiului» și
«frâul calului»; dela loan Clej, «mucări» de lumânări; din Valeabrad, dela
dl loan Mateeș, înv., un cuier vechiu, lucrat dintr’o singură bucată, cu
încrestături, și șase «cânceie» făcute de olari români; din Brad niște dude
de cimpoiu. Pe lângă aceste lucruri de valoare d-na Damian trimite cinci
cărți bisericești aflate la dl loan Rusu, preot în Juncu. Una dintre aceste
cărți e un manuscript vechiu de mare valoare, cu text slavon și cu forme
vechi de limbă. L-a luat dl Andreiu Bârseanu să-l studieze și să facă
un raport Academiei române. Celelalte cărți sunt tot așa de prețioase și
anume: 1. Psaltirea de pe vremea lui George Răkoczy, tipărită în Bel-
grad, la 1651 ; 2. Molitvelnic de pe vremea lui Mihail Apafi, tipărit în
Belgrad, la 1689; 3. Catavasier, tipărit în tipografia Râmnicului, la 1753.
La începutul și la sfârșitul acestei cărți sunt adăugate câteva foi, cu în-
semnările parohului loan Faur din Juncu despre evenimentele din 1848.
Le vom publică cu altă ocazie, împreună cu alte însemnări pe cari le-am
găsit; 4. o carte bisericească tipărită fără titlu, pe care n’am avut timp
să stabilesc ce-i.

      Aceste servicii prețioase aduse de doamna Olimpia Damian Mu-
zeului Asociațiunii se laudă îndestul dela sine.

      Mai la vale publicăm impresiile d sale de călătorie, pe cari le credem
destul de interesante.                                     Oct. C. Tâslăuanu.

La sate pentru muzeu.

— însemnări. —

      îndemnată de apelul călduros a d-lui Tăslăuanu, am plecat într’o Joi după ameazi
în tovărășia familiei părintelui din June. Fiind zi de târg, întreg drumul erâ împestrițat
de femei și bărbați, a căror stare eră tare clătinătoare. Toți se îndreptau, adecă se le-
gănau cătră casă, de-a umeri cu corfele și desagii liberi de tărgaș, cari oscilau ca niște
pendule mari pe spatele prea mobilului lor stăpân. Unii se închinau adânc d-lui pă-

192


rinte, de-ți eră frică că nu mai sunt în stare să se îndrepte, alții se mulțumeau numai
să-și fluture gălăgios pălăriile în aer.

       Grija și neliniștea care o simțești totdeauna când aștepți rezultatul unui lucru ne-
obicinuit — mă făceau tăcută. «Voiu colectă ceva, nu voiu colectă, cum să le spun să
mă înțeleagă?» Cam gânduri de acestea îmi colindau prin cap. Că oamenii vor înțe-
lege mai greu, știam. Aveam însă nădejde în preoți cari sunt mai aproape de sufletul
poporului și de cari — fie cum or fi — ascultă mai bine, pentrucă «popa vorbește din
carte cu Dzeu». Nu mă așteptam deci că la preoți voiu află atâta lipsă de însuflețire
și orientare.

       O smâncitură de ham însoțită de un hooo oprește calul. Ce-i ? întreb tresărind.
Drept răspuns aud pe părintele strigând: «Concel, măăăi Concel mă, da hai mai iuuute»!!
Mă uit înapoi: Un om care văzuse cam des fundul paharului, la gât c’o straiță de piele,
de o mărime respectabilă, pe cap cu un colopeș ca un cuib de pasăre — își iuțea pașii,
ridicând picioarele astfel, încât îți făceă impresia că e nevoit să treacă peste două-trei
trepte deodată. «Ști îi straja», îmi explică doamna preoteasă, apoi ca scuză: «trebue
să-l ducem, vezi ne mai rugăm și noi de el când merge la oraș, mai duce de mâncare,
mai schimburi la prunci».

      Da, da, așa crește românul prin școli, cu greu și cu năcaz.

       Plecăm mai departe. în depărtare se ivesc două grupuri alburii, cari se leagănă
ușor în lumina roșetică a apusului de soare.

       Apropiindu-se vezi, că sunt o mulțime de doniți și ciubere sprijinite pe spatele
a doi călușei — cai de munte sau cai moțănești — a căror capete abia se zăresc de
sub cobăra donițelor și ciuberelor împuițate frumos cu cuiul roșit în foc. înaintea lor
doi moți tineri — în cioareci, peste ei până din jos de genunchi înfășurate curelele
opincilor, cu doroața*) în spate, unul cu o pălărie nemțească pleoștită,, bătută de ploi
și soare, căpătată prin lungile lui pribegii dela vre-un domn — pășeau elegant și
sprinten. Când ne-am întâlnit, au privit spre noi străin și indiferent, cu o ușoară notă
de jale și melancolie, care e exprimată atât de puternic în cântecul:

                          Munții noștri aur poartă
                          Noi cerșim din poartă ’n poartă.

       Ținuta lor dreaptă, cu capul puțin pe spate, le da un aer de mândrie și curaj
ce părea a-ți spune: «Ei și, ce-mi pasă mie de nevoile și greutățile vieții?» Când Tulea
L. care ne-a dat o lance, rămasă dela tatăl său, fost căpitan în 48, mort în temnița din
Gherla, ne-a spus: «Ș’apoi moții, săracii, plecaseră așa cum i-o găsit porunca, mulți or
plecat desculți, eră neaua mare peste munte, apoi ei își împlântau lancea în neauă și să-
reau ca de-aci colo și iară împlântau lancea și iară săreau peste ea, «ș’așa». Atunci numai
am înțeles pe deplin, cât de îndreptățită și cât de naturală e mândria și curajul — mo-
ștenite din tată ’n fiu ce se desprindea din moții mei și mi-au apărut iarăș înaintea
ochilor chipeși și mândri.

       Deodată cu seara sosim în comuna Vaca. Pe vale ’n sus înaintăm în pas. Băr-
bați, femei, copii trec cătră casă, care dela plug care dela vite, salutând aproape toți
cu «Hristos o ’nviat». Asta mi-a plăcut mult. La pădurenii cari sunt în apropierea,
orașelor, obiceiul acesta strămoșesc trage de moarte, folosindu-se abia în ziua învierii
Domnului.

       întreb o femeie care trecea pe punte cu un arminden în spate, lung cât postul
Paștilor, pentruce nu lasă bărbatului sarcina aceasta? îmi spune că-i în America. «Da
bani îți trimite mulți?» «Trimite pe vaidele și p’amaru» răspunde femeia năcăjită.

       în ziua de arminden am colectat în comuna Vaca. Ne-am dus prima oară la
preotul ca cel mai chemat să te ajute și să te înțeleagă. Am spus pentruce am venit.
Ascultă cu mânile în buzunar și cu indiferență răspunde: «Api ie, da p’aicea nu-i ni-


      ') doroață = căput, suman.

193


mica, nimica, nu-i, nu-i, nuu-i nuuu-i, cântând «nu-i» c’o jale într’adevăr du-
reroasă.

       M’a năcăjit indiferența aceasta, după arneaz, însă, am aflat un bun și însuflețit con-
ducător în dl înv. Bârna. Verdele pomilor și cochetăria veselă a straturilor împodobite
de o ploaie ce le primenise în grabă cu boabe cristaline, lasă bună impresie asupra
unui suflet năcăjit. Aproape la fiecare grădină sunt pregătite corfele în care se așează
tot felul de zarzavaturi spre a fi duse prin Abrud, Roșia, Câmpeni, unde sunt primele
vestitoare de primăvară și un bun mijloc de existență pentru cei din Vaca, pe cari, de
cum se desprimăvărează, îi vezi în toată săptămâna bătând drumul spre orășele.

       La o casă o femeie — lângă ea doi copilași cu câte un dărăbuț de mălai în mână —
curăță o grămadă de ceapă verde. O întreb ce face cu atâta ceapă și mi spune: «Dapi
fac «ciăpălău» de cină». Și cum îl faci? «Dapi, mă rog, este ciăpălău de fript și ciăpălău
de post. De fript, tai ciapa strujele și-o bagi în unsoare și când s’o prăjit pui pe ea
lapte acru ori smântână, da vezi noi vindem smântână și de post pui ceapa tăiată în-
tr’un blid și pui uloi pe ea.

       în ziua următoare am plecat spre June. Cu cât înaintăm mai mult cu atât ori-
zontul se îngustă de-asupra noastră și drumul deveneă tot mai rău, fiind presărat pre-
tutindeni de pietri mărunte și mai mari rupte din stâncile înșirate de amândouă laturile,
în legătură cu ruperea unei bucăți din stâncă, poporul povestește următoarea întâmplare
tragică. O femeie, cu fecioru-so, veneau cătră casă dela târg. Când au fost pela jumă-
tate cale, înourase. Tunete și fulgere se învârteau mânioase deasupra lor și picuri mari
de ploaie prevesteau furtuna. Ei își grăbiră mersul, știind bine că de plouă vine valea
mare și nu pot trece cătră casă. Ajungând la locul unde e peatra, o uruitură groaznică
s’a auzit și de odată a fost și colosul de peatră lângă ei, doborând femeia. însă minune,
piatra prinsese numai rochia ei sub ea; femeia a rămas neatinsă. Ei au fost însă atât
de zăpăciți, că nu le-a venit în minte să taie rochia ori s’o descingă, ci feciorul a alergat,
sberând, în sat să vină oamenii, să ferească peatra. Când au sosit oamenii, valea cres-
cuse, astupând femeia sub valurile sale, cari jujăiau când mustrător și mânios, când
plângător și jalnic.

       Ajungem în sat. Sute de nuci stau și deoparte și de alta cu capetele plecate,
despoiați de podoabă. Privesc cu fața schimonosită și înegrită de ger spre stăpânii lor
a căror izvor principal de câștig sunt, — ca și când ar zice duios și resemnat: Ce să faci?

       Am plecat spre Juncul de sus, sau la munte. Urcăm în sus, tot mai sus încântați
de peisagele admirabile ce se îmbie vederii. De o parte stânci înalte cu capetele ple-
șuve, sure ca oțelul, stau neclintite reci și maiestoase privind ironic spre noi muritorii.
Valea Juncului își face grăbită loc printre ele, alergând veselă și fără griji, fără să
observe prăpastia, unde cade, făcându-se spume de durere și mânie — încât îți pare un
borangic, pe care o mână măiastră și caprițioasă vrea să-l potrivească în fel și fel de
forme fantastice. De altă parte pădurea cu miile de vieți, cu miile de paseri, cari
ciripesc mulțumite, sburând de pe o creangă pe alta, voind parcă să te înveselească cu
fericirea lor. De după o cotitură se ivește o turmă de capre alergând, în goana mare
cu păstorița în urma lor — o fetișcană sveltă ca țărancele lui Grigorescu — ținând într’o
mână nuiaua și în cealaltă, care eră sprijinită cu degetul cel mare în brâul roșu, atârnă
laibărul.

       Aproape de biserica dela June, am întâlnit doi jandarmi. Cu cât am fost noi mai
indiferenți cu atât au fost ei mai supuși. Un părinte dintr’un sat vecin (un om cam
eșit din modă) se făcuse lat de frică ’n fața lor și nu ne lăsă să vorbim în pace cu
oamenii. întrebând, între altele, după «vre-un pistol ori pușcă cu cremene din 48»,
a întrerupt mânios: „Lăsați-le dracului, ce vreți cu ele?“ îi spunem că ne trebue și
răspunde răzând: «Ba nu vă trebue» — «Auzi că ne trebue»! — „Da, da, da, și unde
ziceți că strângeți lucrurile estea, în Brad?“ Am văzut că nu înțelege, cu toate că-i
spusesem de câteva ori și i-am răspuns : „Le trimetem la Prea sfințitul Vlădică, că vrea
și el să vadă ce știu lucră Românii lui și ce vieață duc ei“. Pe fața tuturora se ivi o


14

194


expresiune de respect și părintele nu mă mai slăbiâ din zău, Doamnă, tare bine îmi
pare că ați venit pela noi“. Părerea asta de bine i-o insuflase de sigur frica de vre-un
raport pela Vlădica — de care mai știe și el și știu și oamenii. Popa, Vlădica, Dum-
nezeu, de acești trei știe poporul.

      Duminecă am plecat spre casă. Sub umbrela care o țineam întinsă deasupra
capului ca o pălărie mare modernă menită să mă apere de razele soarelui cari prea
voiau să mă mângâie și să mă giugiulească (or fi știut și ele, alduitel:, c’f.m fost pentru
muzeu) îmi torceam a lene gândurile ... Totuș preoții sunt cei chiemați... poporul prea
e lăsat să dibue prin întunerec... lumină se va face când preoții vor fi conștii de che-
marea lor, ceeace nu va fi nici odată... Unii după ce ajung în sat se neglijează de
tot, însurându-se siliți de împrejurări cu câte o țărancă, și nu se gândesc cât de nobil
ar fi să ridice ei țăranca aceea până la ei... unii, ce-i mai rău, prietini cu jăndari,
finanți, jidovi, citesc, dacă știu ungurește, romanele de sensații, picanteriile ungurești;
n’au foaie românească în casă, dacă au — nu o citesc cu interes... Și ce frumos ar fi, cu
banii cheltuiți între pahară, să faci economie, abonând foi și măcar odată pe săptămână,
Duminecă până doamna preoteasă pune masa, tău să stai de vorbă cu oamenii punându-i
în curent cu lucrurile întâmplate peste săptămână... Nu ar trebui speriați atunci oamenii
cu vlădica, după cum mamele sparie copii cu Niculae... Unii trăesc pentru egoismul
pentru gescheftul lor, îngrijindu-se de fotolii moi (asta de altfel nu e numai între preoți)
pentru binehrănita lor persoană....

      „Odată când veneam dela Arad am surprins conversația alor doi preoți: „Să ții
cu „ăștia" nu se plătește, ști n’ai nimic dela ei. Ții cu „ceia", ai congrua, ai o gră-
madă de bani la alegeri, numai iară te bajocoresc „ăștia" și-i greu să trăești, puține
venite, de tot puține venite." Apoi mai departe, „dar tu ce mai faci la voi în sat?
Mie tare mi urît, am noroc că merg la notarul, unde stau toată ziua"... Apoi dacă șade
toată ziua, nu mă mir că î-i urît la sat, așa i se poate urî și de vieață... Nu ar putea
însă să facă vre-o grădină de pomi, vre-o stupărie, să arete și oamenilor metodul mai
nou, să-i îndemne și având și ei mai bune mijloace de câștig ar plăti mai bine serviciile
dlui părinte, încât nu ar fi silit să depindă atâta de venitul „celora"... Mai vezi, din
când în când, scris câte ceva de vre-un preot tânăr însuflețit, nu cred însă să aducă
vre-o roadă reală; cel mult un răspuns tot atât de cald, apoi liniște în cer și pace
pe pământ... Da, da, ici colo câte un preot la înălțimea chiemării lui dar ce ajung câteva
picături de apă pe o țarină uscată.

      Trenul se apropia de cantonul, unde aveam să trecem și noi peste șine. Eram la
câțiva pași depărtare. „Oprește" strig feciorului care mână caii! El plesnește cu biciul.
„Oprește, se sparie caii!" — „leeee". — Închid ochii și îmi fac cruce murmurând : „Sftă
Mărie Maică Precistă din cer, scapă din primejdie pe roaba ta Pia care a fost la co-
lectat pentru muzeul românesc".

      „Noa vezi că nu ne-ajunsă“? strigă vesel băiețandrul.

      — „Dar dacă ne ajungea?".

      — „leeee".

      Brad, Iunie 1909.                                       Olimpia Damian.





    înființarea revistei „Transilvania".
Revista «Răvașul» din Cluj An. VII. Nr
pe Aprilie, p. 218—229 publică părți din
corespondența Baronului Vas. L. Popp și
G. Barițiu, privitoare la înființarea revistei
«Transilvania». Din această corespondență
interesantă și prețioasă reproducem o parte


a scrisorii Bar. Vas. L. Popp, datată: Pesta
22 5 1868.

     «Foaia Asociațiunii «Transilvania», între
grele dureri s’a născut aceasta; dacă și
nu mulți, însă puternici contrari s’au în-
cercat a maiîmpedecâ ieșirea ei, cum o au
împedecat în decursul al lor 7 ani. Nu li-a

195


succes, și nereușirea lor a fost triumful
luminei asupra întunerecului, triumful pro-
pășire! în contra stagnarei. Ce rezultate
ale progresului național nu puteam să
arătăm, dacă «Transilvania» vedea lumina
înainte cu 7 ani, dacă «Transilvania» ră-
spândea lumina ei acuma de 7 ani. Tot
ce avem de dorit este acuma, ca foaia
aceasta cât mai tare să se lățească în pu-
blicul român! Pentru aceea am fost scris
v. prezidentului Hania, ca în conțelegere
cu comitetul și cu Dta, să se spenduiască
foaia la, toți membri Asociațiunei de și
nu au prenumărat la ea, că anevoie cred
ca un membru al Asociațiunei — înțeleg
pe acei membri, cari și-au răfuit regulat
taxele din cum s’au înscris, iară nu pe de
aceia cari nu mai au nevoe a se înfățoșa
la vre-una adunare gen. răspund ca un
entree în teatru cei 5 fl. — nu va pregetă
a răfui și acei 2 fl. pentru foaie; dară să
punem că nu îi va răfui, eu și pentru cazul
acesta aș fi de părere, că totuș să li se
trimită lăsând pe oameni a-și arăta mari-
nimitatea lor, a înmulți veniturile Asocia-
țiunii ori a restrânge pe aceasta întru mij-
loacele de a putea sprijini înaintarea cul-
turii poporului român! cu atât mai tare,
că eu mai mult rezultat aștept pentru sco-
purile Asoc. rom. — dela răspândirea foaei
«Transilvania» în toate unghiurile locuite
de Români, decât dela unul sau două sti-
pendii pe an mai mult!

       Făcut-a v.-preș. Hania întrebuințare
de ceea-ce le-am scris eu, nu știu; de nu
a făcut, îmi pare foarte rău, dară eu te rog
pe D-Ta ca din exemplarele ce mai sunt,
să trimiți — cam până la 50 — la de acei
membri ai Asociațiunii, cari dela înființarea
ei au răfuit regulat taxele și totuș nu s’au
abonat la Transilvania, verosimele pentrucă
sunt mai sărăcuți și nu pot răfui și cei 2
fl. lângă cei 5 fl ; dacă acești — în număr
nu mai mare de 50 — nu vor voi a răfui
prețul foaei, ori adunarea gen. viitoare nu
va încuviința propunerea ce am eu de cuget
a o face (sau eu sau prin altul), că adecă
foaea Asociațiunii să se trimită la toți
membri — cari plătesc regulat — gratuit,
atunci eu mă obleg ca prețul exemplarelor
trimese, după cum am scris mai sus — și
neplătite, le voiu plăti. Cumcă literați no-
ștri nu Te sprijinesc în lucrare, e un lucru
foarte dureros. Cauza zace mare parte în


indolență nepăsare — la mulți în răutate
— iară la cei mai mulți în lipsa timpului
— și aceasta trebue să ne fie de una mare
mângâiere! Uită-te, prea stimate Domnule
și amice, eu din toată inima și din tot su-
fletul meu Te-ași sprijini în lucrările D-tale,
că știu câte-ți apasă umerii și inima, dar,
nu-mi ajunge timpul — când pot răsuflă
de cele oficioase, îmi cade bine să răsuflu
liber neocupat neci cu lucruri mai ușoare.
Ca mine sunt toți aceia, cari sunt âjploiați
publici și mare parte din aceștia stă inte-
ligența noastră. Vin acuma preoții, dascălii
etc., aceștia săracii au alte griji, rari sunt
între ei, cari întru atâta să nu fie cuprinși
în grijile și lucrarea întru susținerea vieței
cât să le mai rămână timp și voie de a-și
mai bate mintea (din trupul cel obosit) cu
compunerea de articli pentru o foaie pu-
blică ; las’că și între aceștia ca și între am-
ploiați se vor află unii, cari ar aveă timp
de a consacră și pentru scopul de sub în-
trebare, dară acestea nu au poate atâta în
camera lor sufletească, cât se poată de
acolo împărtăși și pe alții — ?! Am aveă
însă noi un soiu de oameni independenți
și și apți a Te sprijini în lucrările D-tale,
ca redactor, ba unii dintre aceștia ar aveă
preste aceasta încă și datoria de a te spri-
jini, și aceștia sunt profesorii dela tot feliu
de școli, aceștia ar fi chemați a Te spri-
jini, aceștia ar putea să Te sprijinească
dacă ar vrea, dacă li-ar jăceă la inimă îna-
intarea scopului Asociațiunei; însă ace-
știa se cuprind cu alte lucruri, o parte, —
altă parte e în soldul inimicilor propășirei
națiunei noastre. Blăjenii, o parte năcăjită,
pentru că nu s’a ales Cipariu de prezident,
nu numai nu vor a sprijini întreprinderea
„Asociațiunei'¹ cu edarea foaiei, ci lucră în
contra; altă parte are altă ocupațiune mai
sublimă — adecă spirituale popească —
să agiteze pentru unul și altul a-i ridică
pe scaunul metropolitan, în care lucrare însă
de altmintrene foarte salutară nu să lasă a
se conduce de binele public etc. al diecezei
metrop., ci numai de spirit de partidă.

    Sunt apoi alți profesori și profesorași,
nu în Blaj, ci în Brașov și Sibiiu, cari parte
ca instrumente oarbe și slavi supuși ai Con-
trarului la tot ce nu miroase a pravoslav-
nicie și nu are blagoslovenia arhierească,
parte ca contrari personali și ai cauzei, nu
vor să știe de sprijinirea unei foi care nu


14*

196


face proseliți pravoslav, sau nu răspândește
binecuvântările fericirei: fericiți cei săraci
cu duhul etc».                       T.

&

     Diplome Maramurășene.Trecutul Ma-
ramurășului ni-e foarte puțin cunoscut. Până
acum s’au publicat abia vre-o 370 de do-
cumente privitoare Ia istoria Maramurășului,
dintre cari 310 sunt publicate de dl Dr.
loan Mihălyi sub titlul „Diplome maramu-
rășene din sec. XIV și XV". tn numărul
1—1909 al revistei ungurești „Tortenelmi
Târ“ d-1 George Petrovay începe publicarea
mai multor documente sub titlul „Okle-
velek Mârmaros vărmegye Tortenetehez"
(Diplome privitoare la istoria comitatului
Maramurăș), cari datează tot din sec. XIV.
și XV.

     Aceste documente sunt de mare în-
semnătate și pentru noi și le recomandăm
în atențiunea secțiunii istorice a „Asocia-
țiunii" și în atențiunea istoricilor noștri.

O. C. T.

*

     t Aron Vraciu. La 4 Maiu n. a. c. s’a
stins de o moarte năpraznică de inimă Aron
Vraciu, profesor la liceul din Focșani. Nu-
mitul a fost din comuna Vălișoara, comi-
tatul Hunedoarei, fiiul vrednicului sătean
Toader Vraciu, care a mai crescut doi fii
la școală, pe medicul de regiment Dr. N.
Vraciu și directorăl băncii «Orientul» din
Dobra, L. Vraciu.

     Răposatul a făcut patru clase Ia gim-
naziul din Brad, a 5-a la Alba-Iulia, unde
cu toatecă a trebuit să lupte cu greutățile
limbei, pentru sporul frumos, ce a dovedit,
a fost întâiul premiat; celelalte clase le-a
făcut în Blaj și Brașov. Terminând liceul,
erau pe sfârșite și puterile bătrânului, și
astfel Aron Vraciu a luat drumul spre Bu-
curești. Aci, ca mulți tineri ardeleni, luptând
cu mari greutăți, s’a înscris la facultate,
la științele fizico-chemice și, avizat numai
la puterile sale, a terminat facultatea și a
făcut examenele tot cu succes strălucit.
Priceperea, puterea extraordinară de muncă
și onestitatea, ce-1 caracterizau i-au deschis
cariera de azistent pe lângă profesorul uni-
versitar de chimia medicală din București,
apoi în laboratorul celebrului rhimist Dr.
Istrati, unde a stat aproape 10 ani, câști-
gându-și prin lucrările și câteva descoperiri


ale sale, publicate în revistele de specia-
litate, încrederea și simpatia dlui Dr. Istrati.

     In urmă a luat catedra de chemie la
Focșani. Acî a întemeiat laboratorul de
chemie, — aranjând, cn sprijinul oamenilor
de bine, serate științifice foarte instructive
și intervenind la locurile competente pentru
ajutoare pe sama laboratorului. A fost de-
corat cu ordinul «Coroana României» în
gradul de cavaler.

     «Fire de o blândețe și imparțialitate
rară, reuși în scurt timp a se face iubit și
respectat de colegii săi, cari vedeau în per-
soana sa omul menit pentru școală. De
elevi eră adorat. Experiențele sale în la-
boratorul liceului formau deliciul elevilor».
■— scrie un ziar de dincolo.

     «Nu-mi pot închipui mai mare mân-
gâiere, decât acea, când mă văd încunjurat
de elevii mei, cari îmi urmează cu tot en-
tuziasmul tinereții», — scriă răposatul unui
prietin.

     întreaga tinerime de școală din Focșani
l-a petrecut la groapă, cuprinsă de o ne-
sfârșită jale.

     Eră căsătorit abia de un an și jumă-
tate și s’a stins în vârstă de 41 de ani.

/. R.

*

      Abecedarul pentru analfabeți. Pe
lângă abecedarele înșirate în Nr. 11/1909
al „Transilvaniei", a mai intrat la concurs
și al 12-lea: „Soarele" abecedar pentru
adulți de P. Hădan. Aici trebue să amin-
tim că Abecedarul de părete (36 tabele
format mare) de V. Gr. Borgovanu și Odo-
bescu nu a fost trimis pentru concurs, ci
numai spre orientare și eventuală utilizare.

      Toate abecedarele au fost examinate
de o comisiune compusă din membri sec-
ției școlare, care, în ședința plenară a sec-
țiilor științifice-literare, ținută la 14 și 15
Iulie a. c., a raportat că nici unul dintre
abecedare nu e întru toate corespunzător
pentru a putea fi premiat și tipărit din
partea „Asociațiunii".

      Intre ele a aflat însă două, cari pre-
lucrate ar puteă fi întrebuințate cu folos.
Aceste două abecedare sunt: 1. Abecedar
pentru adulți sau Cartea plugarului român
pentru scris și cetit, cu motto : Luminea-
ză-te și vei fi, voește și vei puteă", 2. A-
becedar pentru adulți cu motto: „Vorbiți
scrieți românește pentru Dumnezeu",

197


     Comisiunea a stabilit și unele indi-
cațiuni pentru prelucrarea fiecăruia. La
abecedarul prim să se facă următoarele
îndreptări:

    a)       „Să rămână pe lângă cnvintele nor-
male, abandonând idea de a lua de bază
la scris-cetit „Tatăl nostru¹' sau să ia de
bază proverbe scurte;"

    b)       „La cuvintele normale inițiala să
prezinte litera, ce se învață. (De ex. la i
znel și nu ca la r urs, pentru care ar fi
mai potrivit rac)";

    c)      „Cuvintele normale să fie cu îngri-
jire alese din cercul cunoștințelor țăra-
nilor" ;

    d)       „La alegerea icoanelor și cuvinte-
lor normale se poate orienta și după tabe-
lele de Borgovanu și Odobescu, cari se
află la „Asociațiune";

    e)      „La literile scrise să se dee și mo-
dele de scris între linii de caet pentru
obicinuirea ochiului cu proporțiunea lite-
rilor";

    f)      „Literilor mari să se dee o exten-
siune ceva mai mare cu deprinderi va-
riate (pe lângă nume proprii, proverbe și
sentințe biblice)";

    g)       Piesele de cetire să fie reduse la
minimul posibil (5—6) cu cuprins potrivit
cu interesul țăranilor și luate din scriitorii
noștri populari mai de valoare'.

    La abecedarul al 2-Iea să se îndrepte
următoarele:

    a)      La literile scrise să se dee modele
de scris între linii de caet pentru obici-
nuirea ochiului cu proporțiunea literilor;"

    b)       „Literile tipărite să se predee de-
odată și în legătură cu cele scrise";

    c)      „Prea desele rezumări de litere cu-
noscute odată să se reducă, formându-se
în locul lor cât mai curând ziceri";

    d)       „La literile mari să se facă variate
exerciții pe lângă numiri proprii cu pro-
verbe și cu sentințe biblice" ;

    e)      „Piesele de cetire să fie reduse la
minimul posibil (5—6) din cei mai buni
scriitori de literatură poporală cu cuprins
potrivit interesului adulților țărani".

    Autorii acestor abecedare sunt invitați
ca în timpul cel mai scurt să și le iee dela
biroul „Asociațiunii" și să le prelucre cât
mai repede. Când vor fi gata să le înain-
teze din nou On. comitet central, care le va
da din nou spre censurare comisiunii.


Acela dintre ele, care va fi mai corespun-
zător, va fi premiat și tipărit în biblioteca
poporală a „Asociațiunii", iar dacă și al
doilea ar fi bine lucrat și dacă autorul ar
vrea să-l publice pe cheltuiala sa, „Aso-
ciațiunea" îl va ajuta cu 100 cor.

     Autorii celorlalte abecedare sunt ru-
gati să-și ridice manuscrisele dela biroul
„Asociațiunii" sau să-și dee adresa ca să
li se înapoieze prin poștă.

     Dările de seamă ale comisiunii censu-
rătoare asupra fiecărui abecedar intrat la
concurs vor apărea în Nr. ultim din acest
an al revistei „Transilvania".

     Până la iarnă nădăjduim că „Asocia-
țiunea" va puteă tipări Abecedarul pentru
analjabeți, așteptat de toată lumea. T.

     Conferințele „Asociațiunii". Cred că
e de prisos să mai insist asupra conferin-
țelor pentru intelectuali, cari se aranjează
în cadrele «Asociațiunii». Importanța și
folosul lor real ar crește, însă, într’o mă-
sură cu mult mai mare, dacă s’ar țineă
sistematic și dacă subiectele ce se tratează
de conferențiari ar fi unitare, adecă s’ar
încopciă lămurind o problemă, sau o epocă
culturală ori literară.

     Se știe că orice muncă culturală lip-
sită de unitate și desfășurată la întâmplare
se risipește ușor, fără să lase urme dura-
bile în suflete. Noi uităm adeseori că no-
țiunea cultură implică în sine o muncă con-
știentă și reglementată de voința omului.

     De aceea socotesc că ni se impune
introducerea unui sistem în conferințele ce
se aranjează în cadrele «Asociațiunii». Tre-
bue să ne gândim din vreme asupra su-
biectelor ce voim să le tratăm în cursul
iernii viitoare în centrele românești.

     In anul acesta, comemorând pe doi
dintre bărbații însemnați ai neamului no-
stru, pe Mihail Eminescu și pe Andreiu
Baron de Șaguna, cred că ar fi nimerit să
Ie închinăm câte o serie de conferințe în
fiecare centru românesc. Conferențiarii ar
putea trată orice subiect în legătură cu
epoca în care au trăit acești doi oameni.
Așa de pildă, în legătură cu conferințele
despre vieața și activitatea lui Șaguna, s’ar
puteă trată starea culturală a poporului
român și literatura română din epoca lui.
In legătură cu vieața și activitatea lui Emi-
nescu de asemenea s’ar puteă vorbi și

198


despre ceilalți scriitori din vremea lui sau
despre alte probleme economice și sociale
pe cari le-a atins în scrierile sale.

     Ca să se poată aranja aceste confe-
rințe, rog pe toți domnii, cari doresc să
pregătească câte un subiect din cele mai
sus amintite să se anunțe la subsemnatul
până la 1 Septemvrie a. c., indicând titlul
conferenței și comunicându-mi timpul, când
o pot ținea.

     In înțelegere cu conferențiarii și cu
organele «Asociațiunii» se va stabili până
la 1 Noemvrie a. c. programul conferin-
țelor pentru fiecare centru, fixându-se și
taxele de intrare, din cari se vor acoperi
cheltuelile de drum ale conferențiarilor ce
se vor deplasă din locul lor de domiciliu.
Venitul curat al conferințelor va fi între-


■ j

buințat pentru scopurile urmărite de «Aso-
ciațiune».

    Sibiiu, 25 Iulie 1909.

Oct. C. Tăslăuanu.

                     Sr

     In «Erdelyi Muzeum» fascicolul dela
1 Maiu 1909 dl Dr. Budai Ărpăd publică
un articol despre descoperirile cele mai
nouă făcute la Porolissum. Se dau și câ-
teva reproduceri fotografice ale obiectelor
găsite.                                T.

                     *

     Adunarea generală a «Asociațiunii»
din acest an se va țineă în Sibiiu, în zi-
lele de 12 și 13 Octomvrie n.

                     *

     Rubrica «Oameni și fapte» se va con-
tinuă în numărul viitor.




199





Ședința a V-a a comitetului central al „Asociațiunii*', ținută
la 29 Aprilie 1909.

Prezidentad hoc: Parteniu Cosma. Notar: Odavian C. Tăslăuanu. —
Membri prezenti: Dr. Vasile Bologa, A. Bunea, Nicolau Ivan, Dr. L.
Lemeny, Dr. Ilar ion Pușcariu, Dr. E. Roșea, Pomul Simu, N. Togan și
loan Vătășan.

Abecedar pentru analfabeți: (78. Nr. 504—1909). în urma concursului
    publicat la 22 August 1908, pentru cel mai bun Abecedar pentru
    analfabeți, au întrat cele 11 lucrări înșirate în cronica Nr. II. al
    «Transilvaniei». Lucrările s’au dat spre studiare secției școlare, invi-
    tându-o să raporteze ședinței: plenare a secțiilor, care dintre abe-
    cedare e vrednic să fie premiat și tipărit din partea Asociațiunii.

Despărțăminte: (79. Nr. 451—1909). Desp. Brad raportează că, în acest
    an, nu s’au ținut cursuri cu analfabeții, fiind oprite de organele ad-
    ministrative ale statului, iar concesiunea dela Ministru a sosit prea
    târziu. (Raportul direcțiunii).

— (80. Nr. 434—1909). Brașov. S’au ținut următoarele prelegeri: în cursul
    anului 1908, în Codlea, A. Boldor, înv. «Influința alcoholului», o pre-
    legere din Geografie pentru școlari; I. Comanescu, preot, «Boale și
    întimpinarea lor»; în cursul anului 1909, în Țânțari, A. Boldor, înv.,
    «Alegerea semințelor» și N. Bogdan prof. «Alcoholul»; în Vlădeni,
    A. Boldor, înv. «Cultura pomilor», Dr. A. Bogdan și V. Neguț, «Al-
    cohol»; în Brașov-Tocile, N. Stinghe, prof. «Despre Șaguna», V.
    Sfetea, preot, «Cine a inventat rachiul», și A. Ciortea, prof. «Alco-
    holul», s’au cântat melodii poporale; aceleași prelegeri s’au ținut și în
    Brașov-Sf.-Nicolae, Pentru intelectuali s’au ținut următoarele con-
    ferințe : T. L. Blagă prof. «Vieața în univers.»; Dr. N. Vecerdea, di-
    rector de bancă, «Constituția noastră bisericească în al 40-lea an al
    aplicării ei»; Dr. C. Lacea, prof. «Pesimismul lui Eminescu alături de '
    al lui Lenau»; Dr. Al. Bogdan, prof. Despre «Apus de soare» de
    Delavrancea; Dr. I. Bunea, prof. «Renașterea în Italia»; D-na Maria
    Baiulescu, despre «Mamă». Se aproabă cererea de a anexa despăr-
    țământului comunele Doboli, Ariușd și Heghigul. (ședința comit, cerc, din
    16 Martie 1909.

— (81. Nr. 511 —1909). Bucium. Dl Vasile L. Pop, protopop în Sân-
    Georgiul de Meseș, raportează că s’a înființat un nou despărțământ
    în Bucium, înscriindu-se 10 membri ordinari și 9 ajutători. Director
    al despărțământului s’a ales dl V. L. Pop, care se autorizează să con-
    voace o nouă adunare de constituire în Jibou, ca să se anexeze
    noului despărțământ și comunele aparținătoare acestui cerc admini-
    strativ (adunarea de constituire, ținută la 15 Aprilie 1909.)

—   (82. Nr. 490—1909) Făgăraș. S’a decis convocarea adunării cercuale
    în Voila. Desp. se învită, ca în viitor, să ia dispoziții să desfășure
    oarecare activitate, (șed. comit, cerc, din 17 Aprilie 1909).

—   (83. Nr. 516—1909). Oherla. S’a constituit comitetul -cercual și s’au
    luat dispoziții pentru începerea activității. Institutul «Economul» a
    dăruit desp. K 100 și câte 5 exempl. din biblioteca desp. Cluj. Se

200


      dăruesc câte 5 exempl. din publicațiunile poporale ale Asociațiunii,
  pentru înființarea bibliotecilor poporale, (șed. comit, cerc. din. 26 Aprilie 1909).
  — (84. Nr, 405—1909). Mercurea. Cu ocazia adunării cercuale, dl Avram
  S. Pecurariu, protopop, a ținut o prelegere despre «însemnătatea aso-
  cierilor și în special despre Asociațiune»; dl Nicolae Simulescu, înv.
  despre «Patima beției». în cursul anului 1908 s’au mai ținut prelegeri
  în Dobârca, Cărpiniș, Sângătin și Jina. (proc. verb, al adunării cercuale,
  ținute in comuna Reciu, la 7 >20 Septemvrie 1908.)

  — (86. Nr. 485—1909). Năsăud. S’au încredințat mai multe persoane să
      meargă prin comune, ca să îndemne poporul să ia parte la cursul
      de negoț din Năsăud și să înființeze însoțiri. D. Dr. Nestor Șimon,
      secretarul fondurilor năsăudene, s’a însărcinat să adune datele privi-
      toare Ia biografia fericitului fundator Teodor Sandul. Se dăruesc desp.
      câte 6 exemplare din numerile Bibliotecii poporale a Asociațiunii.
      (ședința comit, cerc, din 2 Aprilie 1909).

  — (87. Nr. 467 1909). Ora.de. Dir. desp. Dr. A. Lazar, prezentându-și
      dimisia din cauza neînțelegerilor cu comitetul cercual, se învită să
      convoace adunarea cercuală, în care să-și prezinte dimisia sau să se
      aleagă un nou comitet cercual. Se cer propuneri concrete pentru
      înființarea unui nou desp. cu sediul în Ținea, (șed. comitetului cercual din
      18 Martie 1909).

  — (88. Nr. 376—1909). Orăștie: Direct, desp. Dnul Ion 1. Lăpădatu,
      înaintându-și dimisia, se învită să convoace adunarea cercuală și să-și
      prezinte acolo dimisia.

  — (89. Nr. 448—1909). Șitnleu: S’au luat dispoziții pentru înscrierea de
      membri noi și pentru înființarea de biblioteci poporale (ședința comit,
      cerc, din 31 Martie 1909).

Dicționarul numirilor de localități: (90. Nr. 513—1909). Dnii Silvestru
      Moldovan și N. Togan prezintă «Dicționarul numirilor de localități
      cu poporațiune română din Ungaria» tipărit. Comitetul central stabi-
      lește onorarul autorilor pentru cele 16 coaie ale părții prime la suma
      de 60 cor. de coală, iar pentru restul coaielor 40 cor. de coală. Prețul
      volumului se fixează la suma de 5 cor. Autorilor li se dau câte
      25 de exemplare din Dicționar.

Muzeul Asociațiunii: (92, 93, 94, 95, 96 și 97. Nrii. 489, 488, 424, 389,
      509 și 506 din 1909). Dl losif Sterca Șuluțu dăruește 44 diferite scrieri
      în limba română și maghiară; «Societatea de lectură Andreiu Șaguna»
      din Sibiiu, 646 monete de argint, nickel, aramă și bancnote de hârtie
      din diferite epoce și țări, apoi un vârf de lance și cărămizi vechi; —
      dl Ion Dandea, cleric, 2 cărți vechi scrise cu mâna și mai multe acte
      referitoare la organizarea politică a comunei Câmpeni;—dnii teologi
      și pedagogi dela seminarul Andreian din Sibiiu, 24 ouă încondeiate
      din diferite comune; — dl Vaier P. Comșa, paroh în Copăcel dăruește
      o iconiță sculptată în lemn, reprezentând pe o parte răstignirea și pe
      alta înălțarea.

Donațiuni: (98, 99, Nrii 392 și 381—1909). «Albina» a votat Asociațiunii
      K 1000 pentru fondul muzeului etnografic și K 1000 pentru fondul
      G. Barițiu; — «Avrigeana» K 10 pentru Casa națională.

Cărți dăruite: (102, Nr. 455—1909). S’au dăruit câte două exemplare din
      broșurile apărute în biblioteca poporală a Asociațiunii dlui Gavril
      Popovici, înv. Sudrigiu (Bihor) pentru a le împărți între școlari.

201


Membri decedați: Dr. Ion Hozan, medic, Brașov, membru fundator:
     Mihail Cirlea, notar public reg. «Abrud», și Mihail Bontescu, advocat
     Hațeg, ambii membri pe vieață.

      Extras din procesul verbal al ședinței.

Oct. C. Tâslăuanu,

secretar.



Ședința a Vl-a a comitetului central al „Asociațiunii", ținută
la 13 Maiu 1909.

Prezident: losif Stereo, Șuluțu. Notar: Oct. C. Tâslăuanu. — Mem-
bri prezenți: Or. V. Bologa, Arseniu Bunea, P. Cosma, Dr. E. Cristea,
N. Ivan, Dr. II. Pușcariu, Dr. E. Roșea, R. Simu și /. Vătășan.

Despărțăminte: (113, Nr 549—1909). Abrud-Câmpeni. S’a dat un premiu
     de 300 cor. dlui I. Agârbiceanu, preot pentru activitatea sa literară,
     un premiu de 30 cor. dlui Avram Șerbu, învățător, pentru instruarea
     analfabeților. (șed. comit, cerc, din 26 Aprilie 1909).

  — (114, Nr. 525—1909). Blaj. Cere să se cumpere pe seama despărță-
     mintelor broșura «Vatra Familiară», prelucrată după F. X. Wetzel de
     teologii din Blaj. Se dă spre cenzurare și recomandare secției literare.
     (Direcțiunea).

  — (115, Nr. 587—1909), Lugoj: Se încredințează cu conducerea despărță-
     mântului și cu convocarea adunării cercuale dl Dr. O. Popovici, protopop.

  — (116, Nr. 521 — 1909). Uioara. S’a ținut adunarea de constituire a
     despărțământnlui Uioara, în care s’a ales director dl Emil Pop, pro-
     topop,iar membri în comitet dnii: Dr. luliu Morar advocat, loan Mol-
     dovan paroh, Militon Buzdugan paroh și loan Deac, paroh. S’au
     înscris 83 de membri și s’a încasat suma de K 244. Comunele Găbud
     și Gheja aparținătoare despărț. Ludoș, s’au anexat despărț. Uioara.
     (adunarea de constituire, ținută la 14 Aprilie 1909).

Muzeu : (117, 118, Nrii 576 și 594 1909). Dl Joii Ghiurițan, preot, dăruește
     9 monete vechi din diferite țări și epoce și o cărămidă romană
     Dl loachim Părău dăruește un ban din epoca romană și unul din
     Austria.

Cărți dăruite: (119, Nr. 575—1909). Dlui loachim Părău, directorul agen-
     turii din Agnita, s’a dăruit câte un exemplar din Nrii Bibi, poporale
     a Asociațiunii.

Cărți cumpărate: (120, Nr. 573—1909). S’au cumpărat 10 ex. (ă 5 Cor.)
     din cartea dlui Dr. losif Popovici. «Dialecte române», Partea 11-a.

Adunarea generală: (110. Nr. 586—1909). S’a decis a se convocă în
     Caransebeș, în zilele de 6/19 și 7/20 Septemvrie a. c.

      Extras din procesul verbal al ședinței.

                                                    Oct. C. Tâslăuanu,

secretar.

202


Ședința a Vil-a a comitetului central al „Asociațiunii" ținută
la 10 Iunie 1909.

Prezident: losif Sterca Știința. Notar: Oct. C. Tăslăuanu. — Membri
prezenți: Dr. Vasile Bologa, Ars. Banca, Parteniu Costna, Oct. Goga,
Nic. Ivan, Dr. L. Lemeny, Dr. Ilarion Pașcaria, Dr. E. Roșea, Romul Sima,
N. Togan și /. Vatășan.

Despărțăminte: (127. Nr. 630—1909). Brad. Comitetul cercual își prezintă
     dimisia. Se încredințează dl N. Ivan, membru în comitetul central, cu
     convocarea adunării de constituire.

 — (128. Nr. 637—1909). Buziaș. S’a constituit despărțământul, având
     9 membri vechi pe vieață, 9 membri vechi ordinari, 4 membri ordinari
     noi și 16 membri ajutători noi. Director s’a ales dl loan Pepa, pro-
     topresbiter, iar membri în comitet dnii: loan Nedelcu, adv., Vichentie
     Pirtea, preot, Moise Alexiu, preot, loan Folea, înv. Dl Em. Ungureanu
     a ținut o prelegere despre «Folosul viermilor de mătasă». Noului
     desp. aparțin următoarele comune : Drăgoești, Ficător, Ohaba, Forgaci,
     Buziaș, Berini, Berecuța, Birda, Blajova, Cadăr, Căpăt, Cerna, Che-
     vereșul-mare, Dragsina, Duboz, Folia, Hitiaș, Icloda, Jebel, Opatiția,
     Racovița, Sacoșul tur., Sacoșul ung., St. Georgiu, Sculea, Silaj, Sinersig,
     Șipet, Serbova, losdia, Stamora rom., Uliuc, Unip și Nucova. —
     Comitetul cercual s’a constituit, (adunarea de constituire, ținută în Buziaș,
     la 12125 Aprilie 1909. Ședința comitetului cercual din 1 Mai 1909).

 — (129. Nr. 681—1909). Gherla. S’au înființat două agenturi în Sac și
     Bonț. {proces verb, al șed. comit, cerc, din 21 Mai 1909).

 — (130. Nr. 535—1909). Hida-Huedin. S’au ținut cursuri cu analfabeții
     în următoarele comune: 1. Cubleșul nou, dl George Lazar, înv. cu
     20 de adulți; 2. Sân-Mihai, dl Vasde Dumitraș, înv. cu 30 de adulți;
     3. Fildul-demijloc, dl George Lung, înv., cu 103 indivizi; 4. Fildul-
     de-jos, dl Toma Cociș, înv., cu 25 de indivizi. Examenele acestor
     cursuri au avut un rezultat mulțumitor. In Cubleșul român s’au pre-
     zintat la examen 21 de adulți, în Sân-Mihai, 27, în Fildul-de-mijloc, 38,
     în Fildul-de-jos, 15. Vârsta celor cari au urmat cursurile a fost între
     18—70 de ani. (proces verb, al șed. comit, cerc, din 1 Mai 1909).

 — (131. Nr. 601 și 672—1909). Ludoș. S’a ales director al desp, dl loan
     Boeriu, preot, în Murăș-Lichința și membri în comitetul cercual dnii:
     Vasile Suciu, preot, Andreiu Badiu, Romul S. Orbeanu, Teodor Harșian
     și Vasile Morariu. — Aron Boca-Velchereanul a dăruit desp. mai
     multe cărți, iar Institutul «Economul» suma de K 50’—, (adunarea cerc,
     ținută în M.-Ludoș, la 2 August 1908, și procesul verbal al ședinței comit, cerc, din
     23 Mai 1909).

 — (132. Nr. 660—1909). Oravița. Dl D. Corneanu, prezintându-și dimisia,
     e invitat să convoace adunarea ce:cuală, în care să-și dee dimisia.
     (proces, verb, al șed. comit, cerc, din 17 Aprilie 1909).

 — 133. Nr. 688—1909). Sebeș. Cu ocaziunea adunării cercuale în comuna
     Cut, se va aranja o expoziție etnografică, (proces, verb, al șed. comit, cerc,
     din II Mai 1909).

 — (134. Nr. 688—1909). Sibiiu. Directorul desp. înaintează un raport
     despre conferințele publice, ținute în cursul anului 1907/8, în sala
     festivă a «Muzeului Asociațiunii». S’au ținut următoarele conferințe:
     1. Octavian Goga, «Cum este înfățișat țăranul român în poezia ro-
     mână»; 2. Dr. I. Lupaș, «Călugărul Savanarola»; 3. Dr. 1. Borcia,

/


203


     «Analiza dramei lui Bjdrnstjerne Bjornson», «Peste puterile noastre»,
     4. Silvestru Moldovan, «Cum s’a desvoltat noțiunea împărat la po-
     porul româm și despre tablele cerate». 5. Dr. Ilie lancu, «Despre
     mijloacele de combatere a tuberculozei cu specială considerare la
     poporul român»; 6. Dr. Ilie lancu, «Despre turberculoză în genere
     și despre boalele contagioase»; 7. Dr. Petru Șpan, «Despre visuri»;
     8. Al. Moldovan, «Despre cele 8 glasuri fundamentale ale cântărilor
     în biserica răsăriteană», E. loan Ludu, «Din literatura modernă».

— (135. Nr. 642—1909’. Sighișoara. Dl Nicolau Ivan, însărcinat să con-
    voace adunarea cercuală a desp. în Ibașfaleu, raportează că inteli-
    gința din jur, cu excepția dlui Dr. Al. Morar, e în contra ținerii adu-
    nării cercuale în Ibașfalău. Dl Ivan se încredințează să încerce a se
    pune în înțelegere cu fruntașii din desp. și să convoace adunarea cer-
    cuală în Ibașfalău.

Școala civilă de fete: (136. Nr. 625—1909.) Se scutesc de întreaga taxă
    școlară nouă eleve, de taxa pe jumătate, o elevă. Suma totală a
    taxelor școlare iertate e de K 380.

— (137. 138, 139, 140, 141, 142, 143. Nrii 626, 691, 680, 624, 666, 667
    și 623/1909).

      S’a stabilit programul examenelor publice dela sfârșitul anului 1908/9.
    Corpul profesoral a cumpărat pentru școala «Asociațiunii» o acție
    dela reuniunea de întreprinderi «Granitul» din Cluj, în preț de K 50.
    în 19 Maiu a. c. s’a făcut cu elevele școalei o excursiune la Avrig.
    Comisarul ministerial și subinspectorul reg. au vizitat școala și au
    rămas pe deplin mulțumiți cu progresul în învățământ, cu ordinea și
    disciplina din școală și din internat. Onorarul dlui Aurel Bratu,
    profesor i se urcă la K 500 anual pentru cele 5 oare de învățământ
    pe săptămână. Cererea d-lui Nicolae Cărpinișan, preot în Răhău, de
    a se scuti fica sa de taxa internatului (K 100) pe lunile Decemvrie
    și Ianuarie, nu se încuviințează. Din cheltuelile particulare ale ele-
    velor pe anul 1906/7 mai sunt de încasat K 132 67 dela Lucreția
    Onițiu, Sibiiu K 85'28 și dela Emilia Savu din vale K 20'—. (proces
    verb, al cons. prof. din 7 și din 27 Maiu 1909).

Muzeu: (144. Nr. 665—1909 . Dl loan Hanzu, paroh în Cacova, dăruește
    Muzeului două bucăți de lemn de stejar, cu sculpturi, rămase dela
    frontul unei mori.

Ajutoare: (145. Nr. 653—1909'. Se dă un ajutor de K 100 d-lui Nicolae
    Bembea, învățător în Sibiel ca să poată urmă un curs economic al sta-
    tului ca pe urmă să țină prelegeri poporale în cadrele «Asociațiunii».

Instruirea analfabeților: (125. Nr. 706—1909. Cele 5 premii de câte
    K 50, instituite de comitetul central, s’au împărțit precum urmează:
    Câte K 50 s’au dat domnilor: 1. Vasile Dumitraș, învățător în Sân-Mihaiu,
    (desp., Hida-Huedin¹, care a dat examen, cu rezultat bun, cu 27
    adulți; 2. George Lungu, învățător în Fildul de mijloc <desp. Hida-
    Huedin), care a dat examen, foarte mulțumitor, cu 38 adulți; 3. Ieronim
    Man, preot și Emil Cheșcheș, învățător, ambii în Băgău, (desp. Uioara),
    cari au dat examen, foarte nun, cu 23 de indivizi; 4. Nicolae Nistor,
    învățător în Șăcalul-de-pădure, (desp. Reghin), care a instruit 45 de
    analfabeți. Câte K 25 s’au dat d-lor: 5. Nicolae Pop, înv. în Hidig (desp.
    Șimleu), care a instruit 30 de analfabeți și 6. Vasile Oarcea, înv. în
    Tălagiu (desp. Hălmagiu), care a instruit 16 adulți, cu rezultat bun.

204


Membri noi: (152. Nr. 710—1909). Dl Cassier raportează că s’au înscris
    următorii:

  a) membri fundatori: institutul de credit «Timișana» din Timișoara a
    achitat rata ultimă din taxa de membru fundator;

  b) membri pe viață: loan Andreescu, paroh Voivodinți; Dr. Octavian
    Proștean, advocat, ambii din desp. Vârșeț.

  c) membri ordinari: Mihai Ardelean, comerciant, Timișoara; Mihai Albon,
    prorietar, Blajova; George Tocitu, preot, Muran ; toți din desp. Timi-
    șoara; — Vasile Urzică, preot, Varviz; Alexandru Donia-Donescu,
    preot, Voșlab, din desp. Treiscaune; — Emil Pop, protopop, Uioara;
    Augustin Trif, preot, Cecalaca; loan Rișca, iurist, Uioara; Emil German,
    iurist, Botez; Militon Buzdugan, preot, Ceptălanul-de-Murăș; loan Baciu,
    preot, Noșlac; Vasile Gruia, preot, Cisteiul-ung.; George Micu, preot,
    Alecuș; Ariton Opinca, econom, Găbud; Petru Cristea, preot, Găbud;
    Teodor Oniț, preot, Găbud; lacob Pop, locotenent pens., Noșlac;
    Emanuil Ungurean, învăț., Căptălanul-de-Murăș; luliu Bucur, preot,
    Găbud; Emil German, preot, Turdașul-rom.; Teodor Sas, preot, Fărău;
    loan Moldovan, protopop onor., Ciunga; loan Deac, paroh, M.-Gheja;
    Dr. luliu Morariu, advocat, Uioara; George Spinean, preot, Nandra;
    toți din desp. Uioara; — Anton Precup, preot, Răbrișoara, despărț Nă-
    săud; Dr. Nicolae Popovici, adv., Vârșeț; Dr. Nestor Porumb, adv.,
    Biserica-Albă, toți din desp. Vârșeț; — Dr. George Popescu, adv.,
    Salonta-mare; E. Blaga, preot, Tulea; Nistor Porumb, preot, Tulea;
    Moise Koos, proprietar, Coașd, toți din desp. Grade; — Emil T. Mihai,
    Budapesta; luliu Montani, protopop, Zlatna, desp. Abrud-Câmpeni;
    Dr. Nic. Rob, medic, Baia-de-Criș, desp. Brad; Dr. Virgil Olariu, adv.,
    Deva; D-na Alexandrina Dr. Pop, Deva; August de Herbay, notar,
    Vețel; George Avram, notar, Deva, toți din desp. Deva; Dr. loan
    Damian, adv. Sân-Miclăuș din desp. Sân-Miclăuș.

    Extras din procesul verbal al ședinței.

Oct. C. Tăslăuanu,

secretar.



Ședința a VUI-a a comitetului central al „ Asociațiunii “, ținută
la 1 Iulie 1909.

Prezident: losif Sterca Șuluțu. Notar: Octavian Goga. Membri
p r e z e n ț i: Dr. Ilie Beu, £)r. Vasile Bologa, Ars. Bunea, Dr. Ambrosiu
Chețian, Partenie Cosma, loan F. Negruțiu, Gavril Precup, Dr. II. Puș-
cariu, Dr. E. Roșea, Dr. O. Russu, Romul Simu, Oct. C. Tăslăuanu și
N. Togan.

Despărțăminte: (158. Nr. 741—1909). Blaj: S’a dat câte un premiu d-lui
    Vaier P. Maior, preot în Șoroștin care a instruit 16 analfabeți în scris
    și cetit, și d-lui Ștefan Lita, preot în Lunca, care deasemenea a ținut
    curs cu analfabeți. S’au mai ținut cursuri fără rezultate în comunele:
    Pănade, Ocnișoara, Spini, Mihalț, Secaș și Roșia, (șed. comit, cercual din
    19 Iunie 1909).

— 159. Nr. 708—1909). Mociu: S’a decis înființarea de biblioteci ambu-
    lante și aranjarea de prelegeri poporale (șed. com. cerc, din 23 Maiu 1909).

205


— (160. Nr. 740—1909). Brad: Directorul își prezintă dimisia. D-nuI N.
     Ivan se desărcinează de misiunea de a convocă adunarea de consti-
     tuire, încredințându-se comitetul cercual să ia dispoziții în această
     privință.

— (161. Nr. 738—1909). Agnita: Dl loachim Muntean, protopop, rapor-
     tează că a convocat adunarea de constituire a unui nou despărțământ,
     care se va ținea la 1 August 1909.

— (162. Nr. 779—1909). Gherla: S’a convocat adunarea cerc. în Iclodul-
     mare, pe ziua de 12 Iulie 1909 (raportul dire:țiunu).

Școala civilă de fete: (154, 157. Nr. 778 și 731 1909). In ce privește
     completarea edificiului dela școala civilă de fete, comitetul central decide:
     «Deocamdată să nu se întreprindă nici o zidire și pentru acoperirea tre-
     buințelor școalei să se folosească locuința din etagiul I al casei din
     Str. morii Nr. 8, care se va abzice actualei chiriașe, d-na A. Moga,
     cu terminul de 1 Octomvrie a. c. Totodată se decide a se studia
     chestiunea ridicării cu un etaj al edificiului dela internat». — Consiliul
     profesoral a decis să oblige elevele absolvente ale școalei civile de
     fete a Asociațiunii, să păstreze și mai târziu legătura de colegialitate
     și să contribue, în fiecare an, cu suma de cel puțin 2 cor. pentru
     un «Fond al elevelor absolvente de școala Asociațiunii», care se va
     adminislră de corpul profesoral, sub supravegherea comitetului central
     și din care se vor ajutora eleve lipsite sau se vor acoperi alte trebuințe
     ale școalei.

Muzeu: (166, 167, 168. Nrii 742, 760, și 759). Dl Ștefan Colceriu, paroh
     în Dâmb, dăruește o râșniță veche și un cosor vechiu; dl Nicolae
     Binchiciu, măestru, Pâncota, dăruește o monetă de argint cu efigia
     lui Ludovic al Xlll-lea, regele Franței; domnii Augustin Râșniță și
     Toader Crușitu din Bicaz dăruesc câte 5 cor. pentru muzeul «Aso-
     ciațiunii».

Cărți dăruite: (163, 164 Nrii 761 și 753—1909). S’au dăruit câte un exemplar
     din publicațiunile popor., ale «Asociațiunii» pentru biblioteca poporală
     din Hotoan (desp. Tășnad) și pentru biblioteca economilor din Cetea
     (desp. Aiud-Teiuș).

     Extras din procesul verbal al ședinței.

Oct. C. Tăslăuanu,

secretar.














Tiparul tipografiei arhidiecezane.

        Ediținnile Asociațiunii.


A. .Biblioteca poporală a Asociațiunii*.                k f

Nr.  1. Povestiri (I) din viața țăranilor români, de loan Pop-Reteganul  ....         —'20

Nr.  2. Povestiri (II) din viața țăranilor români, de loan Pop-Reteganul ....         —-25

Nr.  3. Despre cărțile funduare și intabulări, de Dr. K. Moldotan.......—-30

Nr.  4. Sfaturi bune. Trei disertațiuni, de Emanuil Vngurianu, Dr. Elie Critica

       ți Nicolae Iran...................................................—-20

Nr. 5. Casa părintească crescătoare indivizilor și popoarelor, de loan Popea, fost
       profesor la gimnaziul rom. din Brașov............................—’20

Nr. 6. Despre testament, de Dr. V. Moldovan..............................—30

Nr. 7. Poșta, telegraful, de Gavr. Todică................................—.20

Nr 8. Icoane din istoria Grecilor vechi. Partea I, de V. Lazăr...........—20

     9- »      » n n n »                    » n »       ................. ^2

Nr. 10 Grădina de legumi, de I. F. Negruțiu .............. —'30
Nr. 11. Cultura cucuruzului, de L F. Negruțiu .............. —'20
Nr. 12. Ionel. Principii morale și creștinești de educațiune. Cartea I. Familia, de

       V. Gr. Borgovanu..................................................—⁻20

Nr. 13 Ionel. Principii morale și creștinești de educațiune. Cartea II. Ionel de un an

       V. Gr. Borgovanu ..................... —'20
Nr. 14. Ionel. Principii morale și creștinești de educațiune. Cartea 111. Ionel până

       la șese ani, de V Gr. Borgovanu .........              . ... . —’20

Nr. 15. Ionel Principii morale și creștinești de educațiune. Cartea IV. Ionel la școală,

       de V. G. Borgovanu................................................—'20

Nr. 16. Ionel. Principii morale și creștinești de educațiune. Cartea V. Ionel la școala
       vieții, de V. G. Borgovanu............................................—'20

Nr. 17. „Astra". Informațiuni asupra scopurilor și instituțiunilor Asoc..—'20

Nr. 18. „Regule ortografice', stabilite de Academia Română in anul 1904 .... —'10
Nr. 19. Vulcanismul de Gavr. Todica................".....................— ’20

Nr. 20. împărțirea, lucrarea și îngrijirea unei moșii, de I. R. Negruțiu.—20

Nr. 21. Nuvele istorice. Cartea I. de I. Al. Lăpedatu...........'  . . —’20

Nr. 22.  „     „ Cartea II. „ „ „        „      .........................—.30

Nr. 23. Cărticica sănătății, de Dr. 1. Beu..............-................—'20

Nr. 24. Învățătură despre legile privitoare la notarii publici regești, de M. Bețan . —’10
Nr. 25. Poezii poporale din Bănat, de E. Hodoț ...... . ...... —’30
Nr. 26. Despre începutul neamului românesc, de Dr. loan Lupaț ....... —20
Nr. 27. Comuna Viitorul de Romul Simu ............... —"30
Nr. 28. Povestiri de loan Pop Reteganul ................ —’30
Nr. 29. Poezii alese de V. Alexandri.....................................—'20

Nr. 30. Ionel. Principii morale și creștinești de educațiune. Cartea VI. Puterea pil-

       delor în vieața căsători ți lor, de V. Gr. Borgovanu..............—20

Nr. 31. O seamă de cuvinte, de Octavian Goga............................ — ’20

Nr. 32. Cum să trăim? Povețe doctorești pentru trebuințele zilnice, de A. R. Dobrescu —’20

Nr. 33. Fabule alese din Ție.hindeal, Asache și Douic>, de II. Chendi....—-20

Nr. 34. Nutrețul măiestrit sau cele mai bune plante de nutreț de loan     F. Negruțiu —’20

     Apoi:     B. Alte publicațiuni editate de Asociațiune.

1. Acte privitoare la urzirea și înființarea Asociațiunii................!•—

2. Adun, generală (II) a „Asociațiunii transilvane" ținută în Brașov, 1862 . . . 1‘—

3. Adun. gen. (III) a „Asociațiunii transilvane" ținută în Blaj, 1863 ................ 1’—

4. Adun. gen. (IV) a  „Asociațiunii transilvane" ținută în Hațeg, 1864 ..I⁻—

5. Adun. gen. (VI) a „Asoc. transilvane" ținută în Alba-Iulia, 1866 ..... 1'—

6. Analele „Asociațiunii transilvane" din 1880 ...................................... 1’80

7. „Transilvania", organul Asociațiunii din anii: 1869, 1870, 1871, 1872, 1873, 1874,

   1875, 1876, 1877, 1878, 1882, 1883, 1884, 1885, 1886, 1888, 1889, 1890, 1891,
1&92, 1894, 1895, 1896, 1897, 1898 1899, 1900, 1901, 1902, și 1903, fie-care an â 10 —
8. Povești din popor, de loan Pop-Reteganul..............................1’—

9. Date istorice privitoare la familiile nobile române, voi. I și II, de loan cav.

   de Puțcariu ......................... 10'—
10. Higiena copilului dela naștere pănă la al 7-lea an al etății, de 8. Stoica . . . —’30
11. Dietetica poporală, de S. Stoica ............. , ... . 1’—
12. Monografia școalei civile de fete a Asociațiunii transilvane.........2’—

13. Românii din Transilvania la 1733. Conscripția episcopului loan Inoc. Klein de

   Sadu, de Nicolae logan ................. —60

14. Catalogul bibliotecei Asociațiunii, de Nicolae Togan ........... 1
   Indice alfabetic al „Transilvaniei" (an. I—XXV) de Nicolae Togan......—'—