219396 TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIEI PENTRU LITERATURA ROMÂNA ȘI CULVURA POPORULUI ROMÂN. Apare sub îngrijirea secțiilor-științifice literare. Redactor: OCTAVIAN C. TÂSLÂUANU. Anul nl SEXj-lea,. 1909. SIBIIU. EDITURA ASOCIAȚIEI. Cuprinsul: i. Partea științifică-literară. Pag. Banciu Axente: Câteva etimologii po- pulare 25—27 Bârseanu Andreiu: Cătră cetitorii foii «Transilvania» 1—5 — Vorbirea de deschidere la adu- narea generală ținută în Sibiiu, 12 Octomvrie 1909 369—381 Bogdan, Dr. Alexandru.: Mihail Emi- nescu, «Strigoii» 129—146, 381 — 406 Braniște, Dr. Valeriu: Alexandru de Mocsonyi 146—158 — Alexandru de Mocsonyi conferință la adunarea gen. în Sibiiu 1909 406—419 Damian Olimpia: La sate pentru Mu- zeu 191 — 194 Densușianu B.: Densușiu (cu o ilu- strație) 85—93 Dobrescu Aurel.: Istoria medicinei. Me- dicina modernă Drăgan, Dr. Nicolae: Limbă și torie — Limbă și istorie (sfârșit) Lacea, Dr. C.: Biblioteca veche a sericii Sf. Nicolae din Brașov Lupaș, Dr. [oan : Episcopul Oheorghe Daniil Teutsch 19—25 — Documente istorice 27 29^. — Documente istorice: Trei scrisori dela sfârșitul secol. XVIlI-lea 98—100 Popovici, Dr. losif: Jertfa zidirii la Ro- mâni 5—19 — Eufonul 70—75 Prodan luliu: Contribuțiune la Flora României 179—184 Rația Dr. loan-. Dr. Aug. Bunea 419--424 Simu Romul: Situația noastră econo- mică și mijloacele pentru îndrep- tarea ei 75—85 Tamba S.: Folclor. — Anecdote 187—190 40-47 is- 106—114 158—179 bi- 100-105 Pag Tăslduanu Oct. C.: Patru scrisori ale lui T. Cipariu 30—34 — Muzeul Asociațiunii (cu ilustrații) 59—69 — Muzeul Asociațiunii 190—191 — Oameni și fapte: loan Axente Se- veru, Basiliu Bașota Moțiu Dim- bul (cu portretele lor) 93-98 — Dr. Augustin Bunea (cu portret) 424—426 Todica Gavril: Contribuție la originea basmelor 35—40 — Papdaemopium 184—187 , * Âlexan'dru de Mocsonyi (cu portret) 57—59 Dări de seamă. Matei Ion: Dr. I. Ursu, Die auswar- tige Politik des Peter Rareș, Fiirst von Moldau 114—116 Cronică. Numărul Românilor din țările balca- nice (48). — O scrisoare a dlui Dr. I. Urban Jarnik (48). — Biblioteci poporale (49). — O scrisoare a lui Avram lancu (50). — Confe- rințele și seratele Asociațiunii (51). — In revista «Erdely»; nume de munți și de râuri în Ardeal (51). — Aviz (51). •— Cărți nouă (51). — lancu în lumină străină (116). — Biblioteci poporale (117). — Două greșeli generale și supărătoare (117),-—Abecedarul pentru analfabeți (118).— înființarea revistei «Transilvania» (194—>96). —Diplome mara- murășene (196). — Aron Vraciu (196). — Abe- cedarul pentru analfabeți (196—197). — Con- ferințele Asociațiunii (197—198). — In «Er- delyi Muzeum» un articol asupra descoperi- rilor celor mai nouă la Porolissum fl98). — înmormântarea lui Dr/ Augustin Bunea (427). — Greșeli de evitat (428—430). — O nouă scrisoare a d-lui Dr. Toan Urban larnik (430 -431). 1 IT. Partea Pag. Abecedar pentru analfabeți: — operatele intrate se dau spre stu- diare secției școlare 199 — abcdarele cari au intrat la con- curs 336—344 Abrud-Câmpeni: — ajutoare și premii 52 — ședința comit cerc, din 28 Iunie 1909 (premii) 352—353 — proces verb, al ședinței comit, cerc. din 26 Aprilie 1909 (2 premii) 201 — proces verbal al ședinței comit. cerc, din 1 Aug. '.909 (prelegeri și o bibliotecă în Bucium) 440 Adunarea generală'. — Convocarea adunării generale în Caransebeș 201 — Convocarea adunării gen. în Sibiiu stabilirea textului raport, gener. 355 — raportul general al comitet, cen- tral cătră adunarea din Sibiiu 209 — membri Asociațiunii 210 — despărțămintele 210 — agenturile _ 213 — bibliotecile poporale 214 — prelegerile 214 — conferințele 215 — publicațiunile Asociațiunii 216 — secțiile științifice-literare 216 — biblioteca Asociațiunii 217 — muzeul Asociațiunii 217 — școala civilă de fete a Asoc. 218 — fonduri și fundațiuni 219 — averea Asociațiunii 219 — ședințele comitetului central 220 — propuneri 221 — consemnarea membrilor decedați 223 — consemnarea nominală a membri- lor secțiunilor 224 — consemnarea nominală a membri- lor după despărțăminte 225—250 — conspectul sumar al membrilor după despărțăminte 251—252 — activitatea desp. în anul 1908 253—270 — prelegerile poporale ținute în cur- sul anului 1908 271-276 oficială. Pag. — conferențele ținute în cursul anului 1908 277 — tabloul sumar despre starea și ac- tivitatea despărțămintelor în cursul anului 1908 278 — lista bursierilor Asociațiunii 279 — raportul cassierului asupra socote- lilor Asociațiunii pe a. 1908 280—281 — raportul cassierului asupra budge- tului Asociațiunii pentru anul 1910 282 — bilanțul la 31 Dec. 1908 283—285 — venituri și spese la 31 Dec. 1908 286—287 — evidență specială a fondurilor și fundațiunilor 288—293 — efectete fondului general la 31 De- cemvrie 1908 294 —295 — efectele fondurilor și fundațiunilor la 31 Decemvrie 1908 296—298 — budgetul pe anul 1910 299—307 — procesul verbal din ședința primă a adunării generale din Sibiiu 432-433 — procesul verbal din ședința a doua a adunării generale din Sibiiu 434—437 — adunarea generală 440 — se prezintă procesele verbale ale adunării generale comit, centr. 443 — s’a stabilit convocarea și progra- mul adunării gen. din an. 1909 355 — convocarea și programul adunării generale din a. c. 366 Agnita: — s’a decis împărțirea desp. în două, al Agnitei și al Nocrichiului. S’au ținut prelegeri popor, și s’au îm- părțit cărți (șed. comit, cerc, din 12 Nov. 1908 șî adun. cerc, din 22 Noemvrie 1908). 52 — proces verb, al adunării de consti- tuire a desp. din 1 August 1909 205 — dl loachim Muntean, protopop ra- portează, că a convocat adunarea generală a unui nou desp. 355 Aiud-Teiuș: — proces verb, al adunării cerc, a desp. din 8 Aug. 1909 (prelegeri, premiu pentru instruirea analfabe- ților, bibliotecă și agentură popor.) 355 Pag. Alba-Iulia: — se dă ajutorul de K 100 pentru prelegerile poporale 52 — i s’au trimis 185 ex. din broșurile bibliotecei poporale 353 — proces verb, al adunării cerc, din 18 Iulie 1909 (prelegeri, o biblio- tecă popor, și o expoziție de in- dustrie de casă) 355 Becicherecul-mare: — proces verb, al adunării cercuale din 8/21 Sept. 1908 (prelegeri) 119 Beiuș: cere să i se dea 2O'*/o de taxele dela membri ordinari 445 — proces verbal al șed. comit, cerc. din 31 Oct. și proc. verb, al adu- nării cerc, din 14 Noemvrie (în- ființarea a 2 desp. etc.) 447 Bistrița: — proces verb, al șed. comit, cerc, din 22 Ian. 1909 (conferințe, se dă ajutorul de K 100 pentru prelege- rile popor, și cărți) 119 Blaj: — proces verb, al ședinței comitet, cerc, din 17 Febr. 1909 (cursuri de analfabeți, premii, se dă ajuto- rul de K 100 pentru prelegeri, cărți, dăruite de comitet, central)' 119 — dir. desp. recomandă spre procu- rare broșura «Vatra familiară» 201 — proces verb, al șed. corn. cerc, din 19 Iunie 1909 (premii pentru cursuri de analfabeți) 204 — proces verb, al adunării cerc, din 12 Iulie 1909 (prelegeri, expoziție) 353 Bocșa: — La adunarea cerc, din 27 Dec. 1908 s’au ținut prelegeri, s’a în- ființat o agentură și o bibliotecă în Bocșa-montană, s’au dăruit cărți din partea comitet, central, s’au încassat taxe K 200 52 Brad: — raportul dir. desp. referitor la ac- tivitatea comit, cerc. în anul 1908 (șezători, cursuri de analfabeți și biblioteci poporale) 53 — se dă ajutor de K 100 pentru pre- legeri poporale 119 — raportul direcțiunii (nu s’au ținut cursuri cu analfabeți) 119 Pag. — comitetul cercual își prezintă de- misia 202 — Directorul desp. își prez, demisia 205 Bran: — se dăruesc cărți desp. Bran 356 Brașov : — proces verbal al șed. comit, cerc, din 25 Ian. 1909 (conferințe, pre- legeri poporale și ajutorul de K 100 etc.) 119—120 — proces verb, al șed. comitet, cerc, din 16 Martie 1909 (prelegeri și conferințe etc.) 199 — proces verb, al șed. comitet, cerc, din 15 și 28 Mai 1909 și adun, cerc, din 13 Iunie 1909 (s’a votat premii) 353 Bucium: — proces verb, al adunării de consti- tuire a desp. Bucium din 15 A- prilie 1909 199 Buziaș: — proces verb, al adunării de con- stituire a desp. din 12/25 Aprilie 1909 202 — proces verb, al șed. comitet cerc, din 1 Maiu 1909 202 Cassa Asoc.: — socotelile și budgetul Asociațiunii s’au dat unei comisii spre cen- surare 354 Cărți cumpărate: — 100 ex. din «Cântece din lumea veche» de Oh. Tulbure 120 — din biblioteca copiilor și a tine- rimii de A. O. Maior 121 — 10 ex. din cartea «Dialecte ro- mâne» de Dr. losif Popovici 201 — 100 ex. din broșura «Vatra fami- liară» 354 — 200 ex. în preț de 30 cor. din bro- șura dlui prof. Aurel Bratu 446 Cărți dăruite'. — desp. «Agnita» și «Bocșa» 52 — desp. «Brad», «Ludoș», «Șimleu», «Turda» și «Sebeș» (com. Săsciori) 53 — desp. «Bistrița». «Blaj», 119 — desp. «Sebeș», «Cluj», și comunei Cojocna 120 — Sângeorgiul-român, societ., «Ino- cențiu Micu Klain» din Blaj, d-lui Pag. preot Frâncu din Cetea, dlui preot Roman din Stârciu 121—122 — Dini Oavril Popovici, Sudrigi 200 — desp. «Gherla», «Năsăud», «Ag- nita» 199—201 — pentru o bibliotecă în Hotvan și Cetea 205 — cărți dăruite J42 — d-lui Cornel Lengyel, preot în Gilad 446 — comitetului parohial din Beiuș și agenturii din Daia 448 Cărți date spre recenziune din partea comitet, central (dări de seamă) 345— 346 Cărți primite-. — Dr. At. Marienescu, Sibiiu 11 voi. 121 - Dr. G Weigand, Atlasul lingvistic 354 Cluj-. — proces verb, al șed. comitet, cerc, din 5 Febr. 1909 (cursuri pentru analfabeți, însoțiri pentru asigu- rarea vitelor etc.) 121 — s’a trimis desp. K 100 pentru a plăti orașului apaductul din gră- dina fund. Petran 356 — proces verbal al adunării cerc, ți- nute în Feneșul-săsesc la 31 Maiu 1909, proces verbal al științei co- mitet. cerc, din 29 Iulie 1909, pro- ces verbal al adunării cerc, ținute în Jucul de sus la 8 Aug. 1909 (prelegeri, premii) 441 Conferențiar agronomic: — băncile au contribuit pentru anga- jarea unui agronom cu suma de K 1066-30 354 — se publică un nou concurs 447, 452 — 4 concurenți. Biroul se însărci- nează să vină cu un nou proiect de concurs 446 - - se dă un ajutor de 100 cor. d-lui Nic. Bembea 203 — d-1 Nic. Bembea înv. Sibiel încre- dințat să țină prelegeri 443 Conferințe: s’au invitat 58 de cărtu- rari să țină conferențe 447 Concedii-, d-1 Oct. Goga concediu de 1 an 443, 446 Comitetul central: — proces verb, al șed. din 30 Ian. 1909 52 — proces verb, al șed. din 25 Febr. 1909 119 Pag. — proces verb, al șed. din 25 Mar- tie 1909 121 — proces verb, al șed. din 2 Aprilie 1909 124 — proces verb, al șed. din 29 Apri- lie 1909 199 — proces verb, al șed. din 13 Maiu 1909 201 — proces verb, al șed. din 10 Iunie 1909 202 — proces verb, al șed. din 1 Iulie 1909 204 — raportul general cătră adunarea generală din 1909 209—222 — proces verb, al șed. din 5 Au- gust 1909 352 — proces verb, al șed. din 2 Sept. 1909 353 — proc. verb, al șed. din 25 Sept. 1909 357 — proc. verb, al șed. din 9 Oct. 1909 440 — proces, verb, al șed. din ll/12Nov. 1909 443 — proces, verb, al șed. din 9 Dec. 1909 446 Dicționarul numirilor de localități: — s’a tipărit 200 Dobra: — se dă ajutorul de K 100 pentru prelegeri poporale 53 — proces verbal al adunării cerc, ți- nute în Dobra la 8 August 1909 (prelegere și conferință) 441 Donațiuni: — Decedatul loan Cinca, paroh în Pișcani a dăruit Asociaț. K 200 52 — Din răscumpărările felicitărilor de anul nou s’a încassat în favorul muzeului K 596-50 52 — Teodor Filipescu, Serajevo, dăru- ește K 50 și Dr. loan Demian, Sânmiclăușul-mare K 5 în scopul instruirii analfabeților 52 — «Albina» Sibiiu a dăruit fond. O. Barițiu K 1000 200 — Institutul «Vlădeasa» din Huedin dăruește 30 cor. 448 Făgăraș : — proces verb, al șed. comit, cerc. din 17 Aprilie 1909 199 Fundațiuni.- — Literele fundaționale ale „fundați' unii Dr. I. Nlchita¹' se înaintează Ministerului de culte spre apro- bare 52 Pag. — «Silvania», Șimleu, înaintează con- tul curent al fundațiunii Dr. S. Nichita la sfârșitul anului 1908 52 — Fundațiunea „Teodor Sandul¹¹ (K 25,100’76) de nou primită în administrare de AsOciațiune 119 — diferite hotărîri cu privire la fun- dațiunile Asociațiunii și la bursele ce se dau din aceste fundațiuni (fund. T. Sandul, Oh. Boca, Fund. Petran, Qallian, Marlnovici, I. Zlnca-Roman, Moga, Dobâca, Ba- siota, Boer, Răureanu) 352 — Nicolae Ștefan, justifică sporul în studii (fund. Petran) 357 — Bursierii din fund. Petran își justi- fică sporul în studii și prezintă petiții la burse din fund. Petran 355 și 357 — votarea de burse, din Fund. Moga și Petran 440 — s’a șters taxa de cor. 2430’36 în sarcina fund. I. Russu din Brad. Dr. O. Anca, advocat în Gravita și-a lăsat întreaga avere Asocia- țiunei sub numirea de Fund, ad- vocatului Dr. George Anca și soția născ. Ana Stepan 445 — Dr. Liviu Cigărean, adv. Gravita să reprezinte Asociațiuneaîn cauza lăsământului Dr. G. Anca. Aju- toarele pe 1910 din fund. Dr. I. Nichita 446—447 Gherla: — proces verb, al adunării de con- stituire a desp.din 8 Febr. 1909 120 — proces, verb, al șed. comit, cerc. din 26 Aprilie 1909 (constituirea com.cerc. se dăruesc cărți etc.) 199—200 — proces verbal al ședinței comit. cerc, din 21 Maiu 1909 (agenturi) 202 — directorul a convocat adun. cerc. 205 — proces verbal al șed. comit, cerc. 8/27 Iunie și adunarea cerc. 12 Iulie (conferințe și prelegeri) 353 Hațeg: — se dă ajutorul de K 100’— pentru prelegerile poporale 52 — Șed. comit, cerc, din 24 Ian. 1909 (o agentură și bibliotecă popor. în Pui) 53 — proces verb, al șed. comit, cerc. din 3 Sept. 1909 și proces verb. Pag. al adunării cercuale ținute la Os- trovul-mare la 26 Sept, (preleg.) 441 Hida-Huedin: — Proces verbal al ședinței comitet, cerc, din 1 Maiu 1909 (cursuri de analfabeți) 202 — proces verb, al adunării cerc, ți- nute în Hida la 29 August 1909 (premii) 441 Instruarea analfabeților-. s’au distribuit premiile destinate spre acest scop 203 Lăpușul-unguresc: — proces, verbal al ședinței comitet, cerc, din 13/26 Nov. 1908 și Ian. 1909 (2 premii pentru instruirea analfabeților; se dă ajutorul de K 100 pentru preleg. poporale 120 — proces verbal al șed. comit, cerc. 4/17 Iunie și adunarea cerc. 5/18 Iulie (prelegeri poporale) 353 Lipova: — raport despre activitatea desp. în 1908 120 Ludoș-, se înființează o agentură a Asoc. în Șieulia română. Se dă- ruesc cărți din partea comitetului central 53 — proces verb, al adunării cerc, din 2 Aug. 1908 (cărți dăruite desp. și inst. «Economul» K 50) 202 — procesul verbal al șed. comit, cerc. din 23 Maiu 1909 202 Lugoj-. — raportul dir. despre activitatea co- mitet. cerc. 53 — convocarea adunării cerc, de or- ganizare se încredințează d-lui Dr. G. Popovici 201 proc. verb, al adun. cerc, din 8 Aug. 1909 (prelegeri) 356 Mercurea: — proces verb, al adunării cerc, din 7/20 Sept. 1908 (prelegeri) 200 — se dăruiesc cărți 445 Membri fundatori noi: 122, 204, 354, 446, 448 Membri pe vieață noi: 53, 122, 204, 355, 358 443, 448 Membri ordinari noi: 122, 123, 204, 355, 357 358, 359, 443, 448 Membri decedați: 53, 120, 122, 124, 201, 223 443, 446, 148, 448 Pag. Mociu: proces, verb, al șed. comitet, cerc, din 23 Maiu 1909 (biblioteci ambulante și prelegeri 204 Murăș-Uloara: — proces, verbal al adunării cerc, de constituire a desp. din 14 Aprilie 1909 201 — constituirea comitetului cercual 354 — proces verb, al adunării cerc, din 8 Aug. 1909 (prelegeri) 356 Murăș-Ludoș: — proces verb, al adunării cerc, ți- nute în M.-Ludoș la 12 Sep. 1909 (prelegere) 441 M urăș-Oșorheiu: — proces verb, al adunării cerc, ți- nute în Sânmartinul de Câmpie în 29 August 1909 (prelegere) 441 Muzeul Asociațiunii: ' — raport despre starea Muzeului, în- chiderea lui pentru public, anga- jarea unei persoane ajutătoare, votarea unei sume de K 1000 etc. 121 — obiecte dăruite 121 — «Albina» a dăruit pentru fondul Muzeului K 1000 200 — obiecte dăruite 200, 201 — „ „ și bani 205 - „ „ 354 - „ „ 356 — dl loan Lacea a fost angajat ca ajutor la Muzeu și la biroul Asoc. 357 — obiecte dăruite 357 — obiecte dăruite 442 — s’a aranjat provizor Muzeul Aso.- ciațiunii din prilejul adunării gen. și obiecte dăruite 445 Năsăud: — raportul direct, despre activitatea desp. 53 — proces verb, al șed. comit, cerc. din 28 Ianuarie 1909 (cursuri de negoț, însoțiri de consum) 120 — proces verbal al șed. comitet, cerc. din 2 Aprilie 1909 (cursuri de ne- goț etc). 200 — proces verbal al șed. comit, cerc. din 13 Iulie 1909; adunarea cerc. din 15 Aug. 1909 (agenturi și bi- blioteci poporale etc.) 356 Nocrihiu: Pag. — pro’cds verb. al;-șed. comit, cerc. din 9 Aug. și al adunării ord. ți- nute în Țichindeal la 28 August 1909 (preleg., șezăt. și o agent.) 441 — proces verb, al șed. comit cerc. din 17 Noemv. 1909 (șezători) 447 O rade'. — șed. comitet, cerc, din 12/25 Dec. 1908 (prelegeri poporale etc.) 53 — proces verbal al ședinței comiet. cerc, din 18 Martie 1909 (demisia directorului, înfinț. unui nou desp.) 200 — dl Dr. Aurel Lazar a reluat con- ducerea desp., s’a hotărît înfiin- țarea unui nou desp. 357 Orăștie: — proces verb, al adunării cerc, din 20 Dec. 1908 (alegerea de director a d-lui I. 1. Lăpădat și crearea a 2 premii pentru instruirea anal- fabeților 120 — dimisia dlui director 1.1. Lăpădatu 200 — proces verb, al adun. cerc, din 29 August 1909 și proc. verb, al șed. comitet, cerc, din 11 Sept. 1909 (reorganizarea desp.) 442 — proces verb, al șed. comit, cerc, din 30 Octomvrie 1909 447 Oravița: — proces verb, al șed. comit, cerc, din 17 Aprilie 1909 (dir. își pre- zintă dimisia) 202 Panciova: — proces verb, al adunării cerc, din 13 Dec. 1908 (prelegeri etc.) 53 Prelegeri poporale'. — raportul înaintat de dl Aurel Nis- tor despre prelegerile poporale ținute în țara Oltului 357, 359—365 — circulara pentru aranjarea prele- gerilor 449—451 Premiul Andreiu Murășan: — publicarea concursului pe anii 1907—8 54 — raport despre cărțile prezentate la concurs pentru anii 1907—8 347 351 Reghin.: — proc. verb, al șed. comit, cerc, din 31 Dec. 1908 (arondarea desp.) 121 — proces verb, al adunării cerc, a desp. din 10 Aug. 1909 (prelegeri) 356 Pag. Săliște: proces verb, al șed. comit. cerc, din 29 Dec. 1908 (se dă aju- torul de K 100 pentru prelegerile poporale) 53 — proces verb, al șed. comit, cerc. din 18 Sept. 1909 și proc. verbal al adunării cercuale din 19 Sept. 1909 (prelegeri) 442 Sânmiclăușul-mare: — proc. verb, al adunării cerc, din 22 Noem. 1908, procesele verbale ale ședinței comit, cerc, din 14 Iulie 1909, proces verb, al adun. cerc, din 19 Sept. 1909 (preleg.) 442 Sătmar-Ugocia: — proces verb, al adun. cerc, din 25 Iulie a. c, (cuvântare) 442 Sebeș-, proces verb, al șed. comitet. cerc, din 15 și 21 Maiu 1908 și proces verb, al adunării cerc, din 24 Mai 1908 (prelegeri, înființarea unei agenturi, se dă ajutorul de K 100 pentru prelegerile poporale și cărți) — proces verb, al șed. comit, cerc. din 1 Febr. 1909 120 — proces verb, al șed. comit, cerc, din 11 Mai 1909 202 — proces verb, al adun. cerc, din 29 August 1909, procesele verbale ale șed. comit, cerc, din 3 August și 14 Sept. 1909 (prelegeri) 442 Școala civilă de fete a Asociațiunii: — proces verbal al consil. prof. din 9 Febr. 121 — scutirea unor eleve de taxe 203 — proces verb, al cons. prof. din 7 și din 27 Mai 1909 203 — edificiul școlar nu se va amplifică și înființarea unui fond al elevelor absolvente a școalei 205 — examenul, anuarul, demisia dșoarei Elisaveta Butean, etc. 354 — urcarea taxelor 354 — dat la tipar «Cartea de cetire și gramatica de dșoara A. Ferențiu 356 — dșoara Dr. Eleonora Lemeny a fost angajată prof. suplinitoare 356 — inscrierea elevelor 357 — abzicerea dlor prof. V. Păcală și A. Bena și a d-șoarei Sabina Brote 357 — s’a complectat personalul didactic 357 Pag. — comisiune pentru întregirea per- sonalului didactic 442 — se sistemisează al 5-lea post de profesor ordinar și se publică con- curs 445 — dl Victor Stanciu se numește prof. ordinar provizor și d-șoara Dr. Eleonora Lemenyi, profesoară de- finitivă 447 Secțiile științifice-literare ale Asocia- țiunii: — procesul verbal al ședinței plenare a secțiunilor din 14 și 15 Iulie 1909 ’ 308—3H — cuvântul de deschidere ai prezi- dentului «Asociațiunii» în ocazia adunării plenare a secțiilor în 1909 312—318 — raportul secretarului literar cătră adunarea plenară a secțiilor din 1909 ’ 318—323 — raportul secțiunii literare cătră șe- dința plenară din 2/15 Iulie 1909 323—326 — raportul secțiunii istorice cătră șe- dința plenară 326—328 — raportul secțiunii științifice cătră ședința plenară 328—329 — raportul secțiunii școlare cătră șe- dința plenară a secțiunilor 330—332 — raportul secțiunii economice cătră ședința plenară 332—335 - deciziunile în ședința plenară ex- traordinară din 13 Oct. se ia la cunoștință 444 — hotărîrile secțiunilor au fost pre- zentate comitetului central pentru executare • 352 — procesul verbal din 13 Octomvrie 1909 438 440 — dl Enea Hodoș raportează asupra colecției poezii poporale de frații Vărsăndan 447 Seratele literare și artistice ale Asocia- țiunii-. 124, 125 Sibiiu-, Directorul raportează despre conferințele ținute în cursul an. 1907/8 ’ 202—203 — raportul direcțiunii (prelegeri și șezători literare, s’a înființat o agen- tură și o bibliotecă etc.) 353 Pag. Sighișoara: delegatul comit, centr., dl N. Ivan raportează că nu a putut convocă adunarea cerc. în Ibașfalău 203 Șimlew. proces verb, al șed. comite- tului cerc, din 5 Ian. 1909 (se dă ajutorul de K 100 pentru prelege- rile popor., se dăruesc cărți etc. 53 — proces verb, al șed. comitet, cerc. din 31 Martie 1909 (înscrierea de membri și biblioteci poporale) 900 — proces verb, al șed. comitet, cerc. din 7 Iunie 1909 (s’au ținut pre- legeri poporale și s’a înființat bi- blioteci și s’a instruat analfabeți 353—354 Turda', proces verb, al adunării cerc, din 27 Dec. 1908 (se ține o prele- gere popor, și se împart cărți) 53 Pag. — cassierul trimite socotelile desp. pentru anul 1908 120' — proc. verb, al adun. cerc, din 2 August 1909 442 Timișoara: — proces verbal al adunării cerc. din 30 Oct. 1909 (prelegere) 445 Treiscaune-Ciuc:' — proces verbal al adunării cerc, din 27 Maiu 1909 (s’a ales directorul și comitetul pe 3 ani) 445 se dăruesc cărți desp. Vârșeț 356 Vășcău: — Dl Adrian C. Deseanu, protopres- biter se însărcinează cu înființarea unui nou desp. 447 Zernești: directorul desp. își prezintă dimisia 445™ O '*/' Z-, ~ <9^9$ TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIĂȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURĂ POPORULUI ROMĂN. Nr. I. Ianuarie—Martie 1909. Cătră cetitorii foii „Transilvania^. Cu începutul anului 1909 «Transilvania» intră în anul al patruzecilea al existenței sale. întemeiată în anul 1868, ea a apărut, cu o singură întrerupere (în anii 1879 și 1880, când a fost înlocuită prin «Anale»), sub conducerea prim-secretarilor de pe vremuri: mai întâi a nemuritorului Qeorge Barițiu, apoi a fericiților loan Popescu și Zaharia Boiu, iară mai în urmă (1895— 1906) a d-lui Dr. Cornel Diaconovich. In tot timpul acesta «Transilvania» a servit ca organ oficios al «Asociațiunii», cuprinzând procesele verbale ale adunărilor generale și ale ședințelor Comitetului central, rapoartele acestui Comitet, dări de seamă despre averea «Asociațiunii», împărtășiri despre lucrările despărțămintelor și alte lucruri de acest fel. Ea cuprindea însă și diferite tractate de cuprins istoric, linguistic, filozofic, pedagogic și din alte sfere ale științei, scrise parte de redactoriii foii, parte de diferiți colaboratori benevoli, — apoi discursurile și disertațiunile mai bune, ținute la adunările gene- rale ale «Asociațiunii» și ale despărțămintelor, dări de seamă asupra scrierilor mai însemnate, române și străine, relative la Români, apărute în cursul timpului, reproduceri din alte foi ș. a. Cu deosebire sub conducerea neobositului George Barițiu «Transilvania» luase oarecare avânt, ieșind din sfera rece a unei publicațiuni oficiale și încălzind pe cetitorii săi cu excursiuni istorice interesante, cu amintiri mișcătoare din trecut, cu cores- / pondențe de ale bărbaților noștri mari, cu care pățitul redactor 1 2 stătuse în legătură, cu dări de seamă asupra mișcării literare și culturale dela noi și din țările române vecine, cu povețe venite din partea unui bărbat plin de experiență, cum eră Barițiu, și în lipsa de colaboratori din sfera literaturii frumoase, prin repro- ducerea unor piese literare, de obiceiu bine alese. In chipul acesta foaia, despre care e vorba, cu toată mo- destia sa, trebuia să fie un oaspe plăcut în casa fiecărui membru al «Asociațiunii»; ea eră un fel de continuare a vechei «Foi pentru minte, inimă și literatură» și putea să fie cetită cu folos de orișicare om cu oarecare pregătire. Dar într’aceea împrejurările se schimbară în multe privințe. Numărul organelor noastre de publicitate și împreună cu ele numărul cetitorilor se înmulți în mod îmbucurător, apărură și câteva foi de specialitate, cu deosebire pedagogice și teologice, revistele închinate literaturii frumoase se făcură din ce în ce mai bune, și în genere se manifestă tot mai mult tendința de a îm- prăștia lumina în straturi tot mai largi ale poporului. Natural, că «Asociațiunea» noastră, întemeiată anume pentru cultivarea poporului, nu putea rămânea străină față de această nobilă nizuință de a chemă la vieață prin carte, prin lumină, massele cele mari ale neamului. Spre scopul acesta, pe lângă prelegerile, ce aveau să se țină în toate comunele prin mijlocirea despărțămintelor, în anul 1899 se începu publicarea unei «Bi- blioteci poporale» cu lucrări scrise pe înțelesul tuturor, bibliotecă în deobște destul de corăspunzătoare trebuințelor poporului nostru, care a ajuns până în prezent la numărul de 32 broșuri de cu- prins parte instructiv, parte distractiv. Voind a dă o intensitate și mai mare acestei lucrări de lu- minare și însuflețire a straturilor largi dela temelia poporului nostru, adunarea generală din anul 1906, la propunerea noului secretar literar, sprijinită și de secțiunile literare-știențifice și re- comandate de Comitetul central, a hotărît reducerea foii «Tran- silvania» la rolul de organ oficios, prin care să se împărtășască publicului lucrările «Asociațiunii» și ale ramurilor ei, și în locul ei să se publice sub auspiciile și cu cheltuiala «Asociațiunii» o foaie poporală, menită să pătrundă până și în colibele cele mai umilite. Foaia aceasta a fost «Țara noastră», care a și apărut ca mijloc de popularizare, în cursul anului 1907. întrucât a corăspuns această foaie menirei sale, nu mă simt chemat a judecă eu; totuș cred, că pot afirmă, fără a fi contrazis din vre-o parte, că încetarea ei ca foaie poporală a trebuit să fie regretată de orișice doritor sincer al înaintării neamului nostru 3 și al trezirei celor mulți la o viață mai conștientă, mai demnă și mai corăspunzătoare intereselor noastre obștești. Încetarea aceasta a avut două pricini: una venită din afară și pe care onorații cetitori o cunosc destul de bine; cealaltă, precum ne spune dl secretar literar în ultimele sale două rapoarte, a fost sprijinul neîndestulitor din partea publicului, îndeosebi din partea acelora, cari ar fi fost chemați în prima linie să răs- pândească noua foaie în straturile, pentru care eră menită. Destul, că în vara anului acestuia factorii conducători ai «Asociațiunii» din nou erau puși înaintea întrebării: Ce să se întâmple cu organul de publicitate, prevăzut în Statutele însoțirii noastre? Părerile erau împărțite. întrebate de sfat, secțiunile literare-știențifice, întrunite în 14 și 15 Iulie n. a. c., cu majoritate de glasuri exprimară părerea, ca în fața împrejurărilor actuale acțiunea de popularizare să se continue, pe lângă prelegeri, prin «Biblioteca poporală», care pe viitor să apară mai des și în intervale mai regulate, iară pentru susținerea legăturii între membri de diferite categorii și între conducerea «Asociațiunei», precum și pentru deșteptarea și hră- nirea interesului păturei noastre intelectuale față cu problemele literare și știențifice, ce ne privesc îndeosebi pe noi Românii, «Transilvania» să înceapă de nou a apărea ca foaie literară- știențifică, sub conducerea secretarului literar, conținând, pe lângă dările de seamă oficioase despre lucrările «Asociațiunei», diferite tractate și împărtășiri scrise de membri secțiunilor și de aceia, cari ar află de bine să se asocieze la această lucrare. Motivele de căpetenie, cari au îndemnat pe membri sec- țiunilor să se întrunească pe lângă această părere, acceptată după aceea și de Comitetul central și întărită de adunarea generală din Șimleu, au fost cu deosebire două, și anume: a) Membri secțiunilor întrunite au crezut, că nu ar fi lucru potrivit și nici corăspunzător tradițiilor «Asociațiunei» să se dea părăsirii o foaie cu un trecut de aproape 40 de ani, foaie, la care au contribuit pe vremuri mulți dintre bărbații cei mai buni și mai de valoare ai neamului nostru din această țară, și a cărei apariție este întemeiată chiar în prescrierile fundamentale ale în- soțirei noastre culturale. b) Noi Românii din această țară nu avem de prezent nici o revistă, care să se ocupe îndeosebi cu studii istorice, linguistice și etnografice, atât de necesare pentru cunoașterea trecutului și prezentului poporului nostru, ci puținul cât se produce în această direcțiune, se împrăștie în coloanele diferitelor ziare politice, unde se perde, fără a i se da atențiunea, ce poate o ar merită, și fără 1* 4 să fie accesibil orișicui, cum ar fi, dacă s’ar concentra într’o singură publicațiune. Tot astfel se întâmplă și cu materialul de folclor, care deși adunat în multe cazuri cu hărnicie, se publică fără nici un sistem și se sfărâmește, spre cea mai mare părere de rău a specialiștilor, în toate gazetele, pe cari le avem. Intre astfel de împrejurări, un organ de publicitate, care să întrunească toate aceste lucrări și care să le dea la lumină după oarecare sistem, ni s'a părut foarte de dorit, și un astfel de organ au crezut membri secțiunilor, că ar putea fi «Transilvania». Și anume «Transilvania» ni s’a părut a fi mai potrivită spre acest scop, decât orișicare altă foaie, deoarece ea este organul de publicitate al unei societăți, care întrunește aproape pe toți in- telectualii noștri din țara întreagă, fără deosebire de trepte sociale și de confesiune, care prin ramificațiunile sale extinde asupra tuturor ținuturilor locuite de Români din patrie și care prin secțiile sale literare:știentifice de oparte ar putea oferi secreta- rului literar multe materii vrednice de publicat, iară de altă parte i-ar putea da mână de ajutor la judecarea și controlarea lucră- rilor venite din alte părți. Bine știu, că între scriitorii noștri de astăzi înzadar voiu căută titani ai științei și ai muncii, ca un Cipariu, ca un Barițiu de odinioară; cu toate acestea însă și între noi epigonii văd destui oameni, cari ar putea pregăti câte o monografie a comunei de unde sunt, sau unde viețuesc, o monografie familiară sau a vre-unei instituțiuni mai însemnate; cari ar putea da publicității documente de valoare, păstrate în cine știe ce arhivă, sau scrisori de ale bărbaților noștri mai de frunte din trecut; cari ar putea adună numirile topografice din ținuturile lor, sau apoi nume fa- miliare, porecle și numiri relative la diferitele ocupațiuni ale omului nostru din popor, mai departe povești, cântece, descântece, anecdote, proverbe, cimilituri și credințe poporale; cari ar puteă colectă probe dialectale și ar face descrieri de porturi, obiceiuri, jocuri și obiecte caracteristice, folosite de poporul nostru; sau cari în fine ar urmări mișcarea noastră literară și știențifică și ar face dări de seamă, oricât de scurte, despre tot ce li s’ar păreă vrednic de a se aduce la cunoștința obștei noastre cărturărești. Sunt lucruri mărunte multe din acestea, recunosc; dar multe mărunțimi de acestea la un loc pot face un lucru de preț. Vorba celor vechi, pe care Barițiu o alesese de deviză pentru «Tran- silvania» sa: Qutta cavat tapidem noii vi, sed saepe cadendo. Invităm deci la muncă sub steagul «Asociațftmei» pe toți, câți se simt destoinici a lucră ceva de folos în această direcție. Norocul ne-a dat ca conducător în lucrarea noastră literară un om de talent, prețuit în toate părțile și înzestrat cu bun simț în alegerea materiilor destinate a vedea lumina zilei prin tipar. 5 Să-i dăm cu toții sprijinul de lipsă, spre folosul nostru al tuturor și spre înălțarea prestigiului «Asociațiunei» noastre. Anul-Nou cu bine deci, în muncă bărbătească, în înțelegere frățească, spre ajungerea aceluiaș ideal! Brașov, la sfârșitul anului 1908. Andreiu Bârseanu, profesor, membru al secțiunii literare a „Asociațiunei". JERTFA ZIDIRII LA ROMÂNI. Jertfa zidirii se bazează pe o tradiție generală, care e lățită la cele mai multe popoare și în cele mai multe țări. La noi Românii, tradiția aceasta are două forme: una poetică, iar altă tradiție în proză, care înlo- cuește pe cea dintâi. Păstrarea acestei tradiții în poezie o avem în trei creațiuni poetice: 1. Mănăstirea Argeșului, din colecțiunea mare a lui V. Alexandri dela 1862 p. 186—192. 2. Meșterul Manole din colecțiunea lui Teodorescu dela 1885 p. 460—470 și 3. 'Cântecul podului dela Arta, cu- noscut de toate colecțiile aromâne, eu îl citez după Weigand, Aromunen II. p. 164—172, la Papahagi în colecția mare de folclor se află pe pag. 1040—1043 -j- varianta din Veria p. 1043 1044. Cântecele menționate au 343 versuri la Alexandri, 824 versuri la Teodorescu și 164 1a Weigand. Pe lângă aceste cântece mai sunt și productele de această natură la ve- cinii noștri și mă trudesc a căută sau a delătură orice legătură dintre ele. Obiectul de față a fost studiat numai în parte. După cântecul podului dela Arta a scris d-1 K. Schladebach un studiu interesant în I-er Jbericht des Inst. f. rum. Sprache zu Leipzig al d4ui Weigand. In general însă s’au ocupat de această materie, Grimtn în Deutsche Mythologie II 956, Tylor în Die Anfănge der Cultur I 104—108, Lippert, Liebrecht, Kyauss etc. Un studiu general de tot interesant avem în Zeitschrift f. Eth nologie anul 1898 p. 1—54 de P. Sartori, Das Bauopfer. Studiul acesta luminează întreaga chestie. Jertfa zidirii trebue să fie în istoria omenimii de tot veche, dovadă lățirea ei generală. Tylor crede că existența ei e o dovadă despre tăria și trăinicia ei, ca o rămășiță veche, iar Lippert ne-o prezintă ca un fel de spirit protector al unei zidiri, fie pod, fie casă, respective biserică, casa lui D-zeu, și cetate ori oraș. In general însă, după analiza lui P. Sartori tradiția respective jertfa aceasta, ce trebue să o aducem zidirii, apare sub diferite forme în toate părțile: se jertfesc oameni, animale, chiar plante, cari toate se fac cu un ceremonial anumit și au un scop bine determinat. Jertfa aceasta e recla- mată totdeauna într’o formă mistică, un vis, o șoaptă’n vis, o pasăre măia- stră o cere ca prețul trăiniciei dela meșterul mare. In vechime avem jertfa zidirii la Fenicieni, la Romani și s’a desvoltat atât de mult, încât chiar un Nomocanon a trebuit să ia poziție contra ei. In vremea mai din urmă, în Scoția bunăoară sânge omenesc a fost re- clamat pentru asigurarea trăiniciei zidirii. S’au jertfit apoi în cea mai mare parte criminali, sclavi, prisonieri, băieții, virgine d. ex. în biserica din Polde, la zidirea orașului Scutari din poezia sârbească, ce voiu cita, se cere doi frați de acelaș nume Stojan și Stojana, dar negăsindu-se, nu s’au putut zidi. 6 Dintre animale cele mai iubite au fost caii de pildă în Danemarca, care se zideau în temelie, apoi câni, pisici, iepuri, broaște, șerpi, Ia noi cap de miel și de cocoș, cari se jertfesc mai mult spre pomana și sătu- rarea meșterilor. In Polonia se pun în cotul fundamentului plante, în Rusia orz și bani, apoi ouă, pâne, sare, vin, ulei, lapte etc. La noi încă se pun bani și di- ferite scrisori în sticle, cari toate pomenesc despre stările zidirii și trezind ambiția ziditorilor satisfac câteodată orgoliul lor. Toate aceste se fac mai mult pentru întărirea zidirii, înlăturând orice spirite rele și apropiind pe cele simpatice. E mare legătură între zidirea unei ființe omenești și între noi, deoarece credința generală până azi ne spune, că sufletul celui mort nu-și părăsește cu una cu două casa în care a viețuit. Lasă că alte credințe încă se asociază acestui fenomen așa d. ex. în Polynesia se îngroapă în temelii ochiul stâng, fiindcă după a lor credință acesta e sediul sufletului, sau se îngroapă capul întreg al unui ucis de nou. Lucrul se reduce apoi la Ruși și la Finlandezi, de a căror tradiție se apropie și varianta maghiară Komives Kelemenne, la sânge. In Rusia tencuiala e cu sânge, în balada maghiară se face cu cenușa jertfii. Dacă nu se poate face acest lucru, atunci cel puțin temeliile se stropesc cu sânge de animal, ca de pildă în Bretania, în special cu sânge de vacă. Toate aceste jertfe sunt însoțite de diferite vrăji, cari n’au alt scop, decât să lege simpatia jertfii de zidire, dacă vraja nu e deajuns, atunci se folosesc și bani ca ’n Egipet. La Huțuli vrăjirea o face vrăjitorul sa- tului cu așanumitul loniță, apoi consumă mămăliga împreună. Viața eco- nomică a popoarelor apoi a desvoltat din leagănul fermecat al credinții popoarelor alți feți noi, pe cari nu i a lipsit de dragostea sa nevinovată și i-a crescut mari păstrându-ni-i sub diferite fețe noue, cari oglindează ființa veche. In partea întâia a studiului de față arăt cuprinsul productelor epice române, cari păstrează ființa acestei jertfe. încep cu Mănăstirea Arge- șului, continuu cu Meșterul Manole și sfârșesc cu Podul dela Arta. Mănăstirea Argeșului. I. Pe Argeș în jos. Pe un mal frumos trece Negru Vodă cu 9 meșteri mari și cu ei Manole, care-i întrece, să caute Ioc de mănăstire. In cale ajung un mic ciobănaș, care doineâ din fluer. Cum îl vede Negru-Vodă, îl și întreabă, dacă a văzut, pe undeva păscând turma, în sus și în jos, pe Argeș Un zid părăsit Și neisprăvit. Ciobănașul le răspunde pozitiv, că a văzut zidul, dar Cânii cum îl văd La el să reped Și latră a pustiu Și urlă a morțiu. Domnul se înveselește și pornește cu meșterii spre zid, alege acest loc de mănăstire și le zice 7 „Calfe și zidari Curând vă siliți Lucrul de-1 porniți Ca să-mi redicați Aici să-mi durați Mănăstire înaltă Cum n-a mai fost altă. Că voiu da averi, V’oiu face boeri, Iar de nu, apoi V’oiu zidi pe voi V’oiu zidi de vii Chiar în temelii!" II. Condițiile puse, meșterii întind sforile, sapă șanțurile de temelii, pornesc lucrul cu zor Dar orice lucră Noaptea se surpă. Astfel au lucrat 4 zile, dar înzadar. Domnul îi amenință, că-i pune în temelii. Meșterii lucrau tremurând, iar Manoli nici că mai lucră, ci s’a culcat și a visat un vis. Când se scoală le spune calfelor visul chiemându-1 la sine: „O șoaptă de sus Aevea mi-a spus Că orice am lucra Noaptea s’a surpă Pân’ om hotărî în zid de-a zidi Cea întâi soțioară Cea întâi sorioară Care s’a ivi Mâni în zori de zi Aducând bucate La soț ori la frate". Le mai zice mai departe, dacă voiesc să gate sfânta mănăstire să se lege cu jurământ să facă acest lucru și să păstreze taina. III. Mâne în zori de zi se trezește Manea, să sue pe schele și vede în câmp Soțioara lui Floarea câmpului Că-i aduce Prânz de mâncătură Vin de beutură. lnima-i sare din loc și se roagă lui Dumnezeu să deie O ploaie cu spume. Să facă părae Să curgă șiroaie și să-i oprească mândra în vale, și s’o întoarcă din cale. Domnu îi ascultă ruga, norii s’adună, cerul se întunecă și ploaia curgea spumegată, dar nu oprește mândra, care se tot apropia. Manea se roagă din nou lui Dumnezeu să sufle un vânt puternic pe pământ Brazii să-i despoaie, Paltinii să îndoaie Munții să răstoarne și să-i întoarne mândra din cale la vale. Dar Ana, nevasta lui Manole nu se întorcea ci tot se apropia și amar de ia, că ajungeâ. 8 IV. Calfele se înveseliau Iar Manea turbă, Mândra-și sărută în brațe O luă Pe schele o urcă, Pe zid o punea Și glumind ziceă: ..Stăi, mândruța mea, Nu te spăriă Că vrem să glumim. Și să te zidim ! ‘ Ana râdea vesel, iar Manea oftă, când vedea că ea se încredeâ și apucau de a zidi zidul, ca să împlinească visul. Zidul se suia Și o cuprindea Pân’ la gleznișoare Pân’ la pulpișoare, iar biata Ana ’și pierdea voia bună și începea să se vaete bărbatului ei, Manoli, rugându-1 să lasă gluma, căci „Zidul rău mă strânge Trupușoru-mi frânge!" Dar Manea tăcea și zidiă mereu pân’ ce zidul a ajuns Pân’ la costișoare Pân’ la țițișoare și ia se văită mereu, Manoli turbâ de durere și zidiâ mereu așa că zidul a ajuns Pân’ la buzișoare Pân’ la ochișori, la urmă apoi a cuprins-o zidul de tot și Manoli n’o mai vedea, dar o auziă din zid cum zice: „Manoli, Manoli, Meștere Manoli Zidul rău mă strânge Vieața mi se stânge!“ V. Pe Argeș în jos vine Negru Vodă să se închine la mănăstire. De bucurie nu vrea să fie alta mai luminoasă și mai frumoasă. Din acest motiv tocmai întreabă meșterii sub jurământ de știu să facă alta mai fru- moasă. Ei, stând pe coperiș, se mândriau și răspund: „Află că noi știm Oricând să zidim Altă mănăstire Pentru pomenire Mult mai luminoasă Și mult mai frumoasă!'¹ Domnul cade pe gânduri și dă porunca să strice schelele și să-i lase pe coperiș să putrezească. Meșterii își fac aripi din șindile, dar cum încearcă să zboare cad jos și se prăpădesc. Rămâne numai bietul Ma- noli sus pe coperiș și când dă să zboare și el și se aruncă, aude din zid glasul nădușit și iubit al Anei lui: „Manoli, Manoli, Meștere Manoli! Zidul rău mă strânge Țițișoara-mi plânge Copilașu-mi frânge!" 9 Cum o aude Manea ochii i se învălesc, lumea se întoarce în jurul lui, norii se ’nvârtesc și el cade mort de pe coperiș. Unde cădea se făcea O fântână lină Cu apă puțină, Cu apă sărată Cu lacrimi udată! Meșterul Manole. Domnul Negru Vodă trece ’n sus pe Argeș într’o trăsură verde și aurită, trasă de opt telegari. Cu el duce zece meșteri mari, între cari Ma- nole e cel mai meșter. Caută neîncetat prin aluniș și cărpeniș Un zid învechit Un zid părăsit, dar înzadar. Se întâlnește cu un noiaș (probabil doinaș) purcăraș, care păziâ o turmă de porci. Ii dă bunăziua și-1 întreabă de zid, făgăduir.du-i răsplată. Purcărașu) îi răspunde că a văzut zidul părăsit și mucezit unde se-’ndesește trestică pitică răchită înflorită papură înverzită numai nu poate merge să-i arete locul de teama lupilor, că-i mănâncă porcii și-l bate stăpânul de moarte. Negru Vodă îi făgăduește cinste, milă și despăgubire de scroafă cu purcei O sută cinci lei; de tot mascurul ți-oi da galbănul. Porcărașul se înduplecă și-i duce la zid, care era ’n apropiere. Când îl vede Domnul învechit și mucezit descalecă, își face cruce și se închină și ocolește zidul. Manole, care până acum avea inima rece, bate-’n palme și zice: „Doamne Negru Vodă iată c’am găsit și am nemerit loc de mănăstire pentru pomenire. Var și cărămidă Că-i pustie multă Că-i lucrare lungă!“ Negru Vodă de bucurie repetează aproape aceste cuvinte și poruncește să se aducă var și cărămidă. Manole începe lucrul, întinde sforile, zorește lucrul și zidia zidul. Dar ce Ziua că-mi zidii Noaptea se surpă C’așa Domnul va. Și așa s’a întâmplat trei ani de zile, înzadar începea, înzadar zidia și în- zadar întărea zidul, că el tot se surpa. Manole cade pe gânduri și oftează dar fără orice folos. Se scoală de noapte și lucră ziua nu lucră, dar din ochi tot măsură și gându-și tot frământă. La sfințit de soare, când se lasă lucrul, el nu se duce acasă, ci rămâne la mănăstire și se culcă pe zid, și abiă ațipiă i se și arată un vis, care-i spunea, că înzadar lucră, că zidul nu va stă 10 Până n’o clădi Până n’o zidi Chiar în temelie Tînără și vie D’o dalbă soție. Noaptea trece, se face ziuă. Vedeă zidul jos și iar se gândiă cât ținea ziua. Seara când se lăsă de lucru își chiamă calfele, pune icoana pe masă și le zice: „Noauă meșteri mari, Calfe de zidari, Și cu mine zece Stă inima-mi rece. Io că v’am chiemat Și v’am adunat Vorbă să vorbim Sfat să sfătuim Plan să plănuim Că zid ce zidim Surpat îl găsim". Și apoi le spune visul adevărat, care cere jertfa zidirii. Continuă mai apoi: „Hai să ne ’nchinăm Hai să ne legăm, Și hai să jurăm Jurământul mare Pe pâine și pe sare Pe sfinte icoane: Care mândrișoară, Care soțioară Întâi c’o’ veni Joi de dimineață Pe nor și pe ceață Aici în departe S’aducă bucate, Voi s’o apucați In brațe s’o luați In zid s’o aruncați Cu capu să scăpați". Toți se leagă pe pâne, pe sare, pe sfinte icoane și pe dulci soțioare. Cei 9 meșteri mari nu țin jurământul, se vorbesc pe drum când merg acasă și le spun femeilor lor să nu vină Joi dimineața la mănăstire cu bucate. Manole iar rămâne la zid, se culcă cu capul pe o piatră. Noaptea trece și dimineața zidul e surpat. Se scoală în cap de ziuă și scrie o scrisoare acasă, o mână pe vânt c’o slugă. Nevastă-sa, Caplea, cunoaște scrisoarea și plină de bucurie cetește: „Drăguță Caplea, Soțioara mea, Ai ’un bou bălan Ce-i perdut d’un an. la să mi te scoli Crânguri să-mi răscoli, De le-i nimeri. Și, de le-i găsi, Ia să mi te apuci La tăiat să-l duci Și din carnea lui Bucate să-mi faci, La zid să-mi aduci Pe nor și pe ceață Joi de dimineață". 11 Caplea făcea întocmai cum eră scris în scrisoare și Joi dimineața cu rouă ’n spinare, cu bruma ’n picioare, găsește bou), îl taie, gătește bucate și pleacă să le ducă la zid. Caplea zoriă și se apropia, iar bietul Manole o zărește de sus pe câmp, oftează adânc și zice: „lacăt-o că vine Sărmanul de mine!“ lăcrămează, își face cruce și se roagă la cer: „Dă, Doamne, ș’acum Ca să crească în drum Un verde hățiș Un mare stufiș S’un rug curmeziș. Doar s’o speria Doar s’o împedecă, Bucate o vărsă N’apoi c’a plecă, Altele să ia D’o întârzia,,. Dumnezeu îi ascultă ruga și acum, ca totdeauna. Caplea se speriă, se împedecă, varsă bucatele și pleacă înapoi după altele. Se ia îngrabă și zorește din nou cătră zid. Manole o vede de nou venind pe câmp și iar se roagă ca mai ’nainte cu ochii spre ceriu făcându-și cruce. Dumnezeu îi ascultă ruga și-i trimite în drum Lupoaică turbată Cu gura căscată Cu limba înfocată. Biata Caplea se sperie și acum, varsă bucatele și aduce altele de nou. Iar sărmanul Manole o observă și a treiaoară pe câmp, lacrămile-i curgeâ și se roagă să-i iese ’n cale Du-o scorpie mare Cu gura căscată Cu limba înfocată. Scorpia îi iese, dar văzând biata Caplea că trece vremea, nu se mai sperie de rândul acesta, cotește drumul și taie câmpul, își.zorește mersul și ajunge la zid. Zidarii încep să râdă când o văd, iar bietul Manole se uită la cer, oftă din suflet și din gură le zicea: „Știți rămășagul, Știți jurământul: Care mi-o veni Mai de dimineață Pe nor și pe ciață, Voi s’o apucați In brațe s’o luați In zid s’o aruncați!“ Nu sfârșiă vorba bine, plânsul îl înecă. Calfele puneâ ’n zid pe Caplea și o zidiă. Manole însă da sacadat porunca sinistră: „Var și cărămidă, Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă 1“ Caplea zimbeă, iar ei o zideau de-abinele. Zidul se înălță și se în- tăriâ și mi-o cuprindeă. La urmă o prinde grija și le zice din gură: „De vă e de glumă Gluma nu e bună!“ Ei n’o ascultă, ci zoresc cu zidul, pun la cărămizi și toarnă varul- Zidul crește mereu și se aude foarte des comanda: 12 „Var și cărămidă Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă!“ Când vede Caplea că nu-i glumă, o prinde plânsetul și o cuprinde vaietul se adresează bărbatului iei, meșterului Manole, să lase gluma, că nu e bună, fiindcă: „Zidul că mă strânge, Țițișoara-mi curge Copilașu-mi plânge!“ Manole nu zicea nimic, plângea numai și striga: „Var și cărămidă Că-i pustie multă, Că-i lucrare lungă!“ Zidul însă se ridică. Biata Caplea abia mai răsuflă și înzădar se rugă lui Manole, dar în fine, când zidul i-a astupat glasul se înduioșiază Manole, înceată a plânge și-i dă răspuns: „Copilașul tău Pruncușorul meu Vază-1 Dumnezeu. Tu cum l-ai lăsat In pat desfășat, Zinele c’or trece, La el s’or întrece, Și l-or aplecă, Țiță că i-or da; Ninsoare de-o ninge Pe el mi l-o unge ; Ploi când or plouă, Pe el l-or scălda; Vânt când o suflă Mi l-o legănă Dulce legănare Pân s’o face mare !“ Nu poate, sfârși vorba, plânsul îl înneacă și se depărtează de zid. Calfele însă zidesc cu zor, căci ei n’au avut de ce să le fie milă. Zidul înălțat nu se mai surpă. Sfânta mănăstire se isprăvește, dar, pe când lucră, tot se mai auziă glasul răgușit și vaietul topit al Caplei: „Manole, Manole Meștere Manole, Zidul rău mă strânge, Țițișoara-mi curge Copilașu-mi plânge!" Intr’o Duminecă, zi cu soare, se ’ntoarce Negru-Vodă dela vânătoare și vede mănăstirea ridicată. Iși îndreaptă calul într’acolo și nu se oprește până nu ajunge. Se dă jos de pe cal și o admiră din toate părțile. Mul- țămește că i s’a împlinit dorința, crede: „C’astă mănăstire O fi pomenire Și nu s’o vedea In lume alta, Alta ca dânsa!" Manole însă de sus de pe coperiș clătină din cap și-l pune păcatul să-i zică lui Vodă: „Doamne Negru-Vodă, Mare-i și frumoasă, Mândră ș’arătoasă 13 Sfânta mănăstire, Chip de pomenire, Dar, cum este ea, Zău pe legea mea, C’așa lucrătură Și ferecătură Mi-e de învățătură. De m’oi bizui, Altele-oi croi, Mult măi arătoase Și mult mai frumoase!“ Lui Negru-Vodă i-au căzut greu vorbele aceste, cade pe gânduri și dă peste scurtă vreme porunca să tae schelele și să lase meșterii sus pe coperiș să piară, ca să nu facă cumva altă mănăstire mai frumoasă, l-a lăsat anume sus pe învăliș: Zidul ca să-i ție, Vântul să-i adie Ploaia să-i înmoaie Foamea să-i îndoaie. Așa stau pe coperiș trei zile de vară și postesc, mai stau alte nouă dar îi rupe foamea. Se sfătuiesc și calfele iau scânduri, își fac aripi, dar cum sboară cad jos și se fac stan de piatră. Meșterul Manole mai stă sus încă cinci zile, dar văzând că nu mai poate răbdă ia șiță și-și face și el aripi, le țântue cu cue de fier și de oțel, dar unde băteă, sângele țâșnea. Zboară și Manole, dar cade și se face cruce de piatră. Alăturea de el izvorește un izvor: Cu apă sărată Trecută prin piatră, Cu lacrămi sărate De Caplea vărsate. Podul din Arta. Erau trei măestri lăudați, ce puteau tot face. Vestea lor a ajuns și la împăratul, care-i chiamă printr’un om să le porunciască ca să-i facă podul din Arta. Ei se duc și-și cer trei zile de cugetare, se leagă să facă podul în 7 ani, numai să le dea toată cheltuiala împărăția și să-i lase să-și aducă familiile, că erau însurați. împăratul se leagă sub jurământ să le dea toate, să-i facă pod sănătos, că dacă nu îi tae pe toți trei ca pe oi. Ei își aduc familiile din Nănta în Arta și încep lucrul, săpau teme- liile, rânduiau petrile, dar Tută dua țe lucra Apa noaptea 1-u nica. Așa lucrau înzădar, mai odihnesc, lacrămi negre plâng și terminul s’apropie fără ca podul să fie gata. Intr’o zi de dimineață când se spală pe față meșterul mai mare, vede o pasăre măiastră, ce tot sare pe cracă și-i ciripește. Meșterul mare se uită Ia ea și ea-i zice, să nu se jelească, ci dacă vrea să termine podul atunci : „A niiclui frate nveastă s-loați Tru thimealii s-u băgați Nviie, n vile s-o-nvăliți Jali s niilă s nu mutriți!“ Meșterului i se rupe inima când aude această prevestire, că nora mică aveâ băiat mic, care nu putea umblă și-l chemă Constantin. Se cu- getă și-i vine, că așa a urzit D-zeu să se ridice podul prin moartea cum- natei lui. 14 Trimise acasă porunca ca nora mică să se gătească și să aducă de mâncare. Ea-și alăptă băiatul și-l adormi. Se găti frumos și veni la râu. Le dădu binețe, îi întrebă, ce au lucrat șase ani: „Doamnă ș noi nă cludisitn, Puntea de anda o «ahiursim, Quă ș noapti tuți lucrăm Ș nu putem tra s’o împrustăm. Ma-marlu nă dimîndă, Cu glurat nă sprigiură, Astă-n-i psrd tmv Svu> aiTtj<; d Qflcpwv. (femeia jert- fită de amândoi frații ei) 400 meșteri 60 calfe fac podul peste Elada. O pasere grăește în glas omenesc, să jertfească femeia maestrului mare. III. Fantazia creatoare pe deoparte, iar pe de alta ambiția nețărmurită a popoarelor a voit ca să arunce mărul de ceartă între ele. Focul, aprins odată și-a continuat arderea, mai cu seamă când flacăra lui a fost întărită și de uscăturile intereselor politice. Așa a bunăoară între Unguri și Ro- mâni s’au dat o mulțime de lupte zadarnice, a căror câștig l-au încasat alții. Câmpul de luptă a fost de multeori vieața culturală și poetică a acestor popoare. Așa de exemplu la 1864 Grozescu Iulian a atăcat într’un mod de tot neiertat în Fovărosi Lapok maj. 20 pe Kriza Jănos că ar fi plagiat di- ferite poezii dela Români, pe cari le-ar fi localizat simplu. Menționez acest fapt, fiindcă e vorba și de Komives Kelemenne despre care nezicersemmi egyebb mint a român Ardzesi Kolostor balladânak szolgai plagizâlâsa». Pe Kriza l-a apărat F. Szabo Samuel în «Pești Naplo» și «Koszoru» tot Ia 1864. Mai de aproape s’a ocupat cu acest lucru dl prof. Alexics în Vad- rozsaper. cf. Ethnographia anul 1897. Pe mine mă interesează acest lucru numai într’atâta, încât voesc să constatez superficialitatea acestui atac ne- demn, care n’are loc între oameni serioși. Avem noi, Românii și Ungurii, diferite puncte de atingere, dar în cazul da față Mănăstirea Argeșului și Komives Kelemenne n’au comun, decât tradiția, la care au Ungurii tot atâta drept ca și Românii. Și azi la Filandezi e credința în întărirea sângelui, care se poate apropia mai mult de sufletul creator maghiar. De altfel și baza etică a operațiunei e de tot deosebită. Meșterii românii își pierd viața, dacă nu zidesc mănăstirea și vor fi tăiați în bucăți, ca oile, de nu gată podul, până când meșterii unguri (12 la număr) ’și pierd plata. Mai departe nota psihologică din vieața intimă a lui Kelemen, nu se apropie întocmai de sufletul meșterului Manole. Ambii își pierd copiii și nevestele. Kelemen remâne în vieață, până când Manole se prăpădește în momentul cănd ’și întinde aripele și se lansează în aer, ca să zboare jos. Nemeza tragică îl ajunge togmai în acest moment nefericit, lăsându-i echoul sinistru al vaetelor femeii lui să-i răsune în sufletul său negru. Probele de oprire sunt trei la Alexandri, trei la Teodorescu, și numai ploaia cu spume se apropie de poezia Ungurească. între variantele balcanice și Podul dela Arta e blăstămul un punct de apropiere, care lipsește cu desăvârșire la noi în productele din nordul Dunării. Jertfa se aduce în urma unei porunci superioare. în varianta sârbească pășește la mijloc o vilă, la Albanezi ursita, la Bulgari sau hazardul sau o hotărîre a măestrilor, la greci stihia, o voace tainică sau o pasere măiastră, la Români o pasăre măiastră, un vis, o șoaptă în vis și la Unguri cei 12 meșteri se hotăresc, fiindcă atât la ei, cât și la Bulgari, tradiția eră vie, că nu pot isprăvi, până ce nu aduc jerfa recla- mată de credința, lor. Acum că glasul păserii măestre se apropie de cel omenesc e lucru de tot natural. In poeziile românești factorii de creare sânt românești. întreaga scenărie, întreaga acțiune, întreaga motivare e izvorîtă din suflet românesc. Avem două zidiri deosebite, la sud un pod, iar la nord o mănăstire. Parcă e podul trecerii permanente din istoria Românilor și tot asemenea mănăstirea, care ocrotește sufletele obosite ale călătorilor perpetui, jertfa podului e nevasta fratelui mic, iar jertfa Mănăstirei e soția meșterului, 2 lâ care-i întrece pe toți, e nenorocita Ana sau Caplea, după cum a bote- zat-o fantazia poeziei. Psihologia invențiunei leagă de această femeie un copil mic de țîță în toate variantele. Schladebacn greșește, când susține că Ana ar fi fost în sarcină. Versurile au fost culese rău de Alexandri, sau respective poetul anonim i le-a dictat rău. Eu am înlocuit verbul de jos cu cel de sus și am citat versurile în forma lor naturală: Țițișoara-mi frânge Copilașii-mi plânge iar nu Țițișoara-mi plânge Copilașu-mi frânge căci în pântecele mamei numai feții vrăjiți, pot plânge cam până la o vârstă de 3 ani ca în basme. Meșterul mare, Manole, s’au meșterul mic își jertfește soția, adecă, ce au ei mai scump și mai sfânt. Jurământul îl fac pe icoane, pe pâne, pe sare și pe soțioare. Ceialalți măieștri calcă sfințenia jurământului și numai Manole, respective măiestrul mic îl păstrează. ,ₚîl păstrează, fiindcă numai ei au fost conștii de chemarea lor și numai ei și-au putut da samă de importanța faptului. Fapt e că și când s’au prins de lucru și au cerut termin de cugetare de trei zile, iar Manole erâ cu inima rece. Manole numai când a văzut zidul părăsit și neisprăvit a bătut din pălmi de bu- curie și și-a dat samă de misiunea lui. Că paserea măiastră vorbește cu meșterul mai bătrân e un act de complezanță, se vede că n’a voit să-i spună celui mic de-a dreptul. Nici lui Manole nu i-a spus visul, respective șoapta din vis, că pe Ana, respective pe Caplea are s-o jertfească. Ha- zardul însă a voit cu drept cuvânt, ca din moartea soții lui Manole să se întrupeze visul lui Negru-Vodă, pe care se legase Manole să i-1 împliniască. De nu s’ar fi sfârșit podul sau mănăstirea, meșterii ’și perdeau viețile. Jertfa aceasta e de tot crudă. Psihologia merge mai departe decât etica. Femeia e jertfită, de ea se leagă altă jertfă, părăsirea băiatului de țîță și apoi la urmă jertfa Meșterilor cu Manole cu tot, care nu e decât o urmare logică, pedeapsa etică, în urma prea marei lor încredere. Toate aceste momente sunt legate de o acțiune de tot dramatică și vieața lor se desface la scânteierea sentimentelor, celor mai curate, cari le legănau bucuriile și le adormiau năcazurile lor familiare. Fratele mic se provoacă, că și-a pierdut inelul, simbolul legăturii lor, în temelie. Manole, deși inima i se rupe, când ’și vede iubita ’și aduce aminte de datoria lui și de jurământul dat, provoacă odată tovarășii iar altădată ’și ia el însuși visul fericirii lui în brațe și-și pune nevasta în temelii. Sorulca din Macedonia sare cu grabă să scoată inelul din temelii și nu bănuește, că va fi zidită de vie. Ana sau Caplea se lasă răpită de brațele fermecate ale bărbatului ei și numai când vede, că gluma se în- groașă începe să-și arate firea de femeie. Dar atunci e prea târziu. Și trebue să învingă puterea credinței populare. Meșterii și-au primit pedeapsa legală. Cei 9 pentru jurământul fals, iar Manole pentru prea marea lui încredere cu deosebirea aceea, că cei 9 s’au făcut stan de peatră, iar Manole s’a făcut o fântână lină, sau cruce de piatră. In amândouă cazurile lacrămile soții lui n’au rămas desconsiderate: în cazul dintâi a sărat apa fântânii, iar în a! doilea în fața crucii a format un izvor puternic, ce a trecut prin piatră. Ce ideie frumoasă, cre- dința pe deoparte, și alinarea durerii pe de alta! Numai băiatul, marturul 10 dragostii lor, a rămas desfășat, a fost aplecat de zine, scăldat de ploaie, uns de ninsoare și legănat de vânt și numai în Komives Kelemenne piere înghițit de pământ în fața cetății Deva. Noi urmașii le admirăm opera și ni-se cutremură inima în fața mi- nunii, ce au săvârșit. Podul dela Arta tremură și azi, cum a tremurat inima soții meșterului mic și vestește atât podul cât și mănăstirea în șoapta credinții noastre cruda jertfă, ce s’a făcut. IV. De aceea groaza mare a căutat să ’nlocuiască această jertfă, căci s’o șteargă n’a putut, prin alta mai puțin crudă. S’a făcut o înlocuire de jertfă, care ni-se prezintă în două forme și anume: o îngropare fictivă a unei vieți sau îngroparea umbrei animalelor sau oamenilor. îngroparea fictivă se practică în Scoția. La punerea fundamentului, meșterii iau un meșter mai tinăr sau alt individ, îl pun culcat, încep apoi să se prefacă că l-ar zidi îngropându-1, pun la pietri și bat cu ciocanele. Dupăce sfârșesc ce- remonialul se pun pe ospătate și petrecere. Sacrificiul acesta e de natură inofensivă. Mai periculoasă e zidirea umbrei animalelor respective a oamenilor, care se practică la Sârbi, la Bulgari și în special a oamenilor la Români și la Sașii din Ardeal. Lucrul, la părere, e de tot inofensiv. Se măsoară cu o trestie umbra unui trecător și se zidește în fundament. Respectivul, a cărui umbră i-s’a zidit în temelie, trebue să moară în decurs de 40 de zile. Evident că prin autosugestiune, dacă aude că i-s’a îngropat umbra, cade bolnav și se poate întâmpla și moarte. Datina aceasta apoi se mo- derează și mai mult și se înlocuește cu 2 capete de miel și alte 2 de co- coși, cari se pun în cruce în temeliile zidirii. Natural, că carnea a servit pentru ospățul meșterilor, ce lucră edificiul respectiv. Termin studiul de față, care n’a avut alt scop, decât să arunce o lu- mină asupra jertfii zidirii la Români. Aceasta ne-a creat poeziile admira- bile, studiate mai sus.¹ losif Popovici. EPISCOPUL GHEORGHE DANUL TEUTSCH. (1817—1893). D. Fricdrich Teutsch: „GeorgDaniel Teutsch, GesMchteseines Lebens“, Hermannstadt 1909 ed. W Krafft. S° pag. 625. — Dare de seamă. — In fața bisericei evangelice și a gimnaziului săsesc din Sibiiu e tur- nată în bronz figura de savant a unuia dintre cei mai de seamă condu- cători intelectuali, pe cari i-au avut Sașii din Ardeal în decursul secolului trecut, a episcopului G. D. Teutsch. Credincioșii acestei biserici, de câteori întră la rugăciune și închi- nare, asemenea studenții școalelor săsești, — trecând zilnic de 3—4 ori pe lângă această statuă — pot să asculte glasul tainic dar totuș atât de elocvent al bronzului și să se pătrundă de un adânc sentiment de pietate și mândrie națională în fața acestei figuri, care nu împodobește numai piața strâmtă, ci înfrumsețează multe din paginile istoriei lor naționale, ¹ în „Studii folclorice" s’a ocupat de acest subiect și d-1 L. Șăineanu. 20 cărora le-a împrumutat, prin activitatea sa multilaterală un farmec și o frum- seță aleasă. * Acest episcop s’a născut la anul 1817 în Sighișoara dintr’o familie, care trăia în condiții destul de modeste. Tatăl său fusese săpunar, ca și moșul și strămoșul. Mama, o femeie isteață și neobosită. Din cea mai fragedă pruncie Gheorghe («Tschik» îi ziceau ai casei, în chip glumeț), arătă o deosebită atragere cătră învățătură. Bunica lui, o femeie veche în zile, dar harnică și sgârcită, care strângea banul cu 7 noduri, când își vedea nepotul întotdeauna cu cartea în mână, îl certă adeseori zicându-i: «mai lasă cartea, că doar n’o să te faci vlădică»!... Școala secundară o studiază în orașul natal fiind norocos a avea printre profesorii săi pe istoricul Cari Goos--, care influință în mod decisiv asupra direcției, în care eră să se desvoalte mai târziu fiiul săpunarului Teutsch. Lecțiile de istorie ale Iui Gooss, pe care însuș îl apreciază mai târziu ca pe «un neîntrecut măiestru al cuvântului atât cu graiul, cât și în scris», erau prilej de cea mai curată însuflețire pentru Gheorghe, care după terminarea gimnaziului din Sighișoara, pleacă în August 1837 la Viena. Acî însă lecțiile profesorilor de universitate îl lăsară cu totul ne- mulțămit. După mai multe stăruințe, obținând și învoirea părinților plecă, pe jos, la Berlin, ca să asculte prelegerile vestitului Ranke, dela care a reușit a-și însuși metoda severă și conștiințioasă a istoriografiei germane, care se resimte în toate lucrările sale de mai târziu. Pe lângă istorie stu- diază și teologia. întors al Sighișoara, după terminarea studiilor universitare, nu află nici o catedră vacantă la gimnaziul săsesc de acî. Astfel se vede nevoit a peuece vre-o 2 ani ca instructor în familiile nemeșești Megay și Barcsai, pânăcând i-se făcu la gimnaziul din Sighișoara un loc de lector, plătit cu 56 fl. la an. In 1843 e numit profesor, iar peste 2 ani conrector al ace- luiaș institut. Acum leafa lui se urcă la 101 fl. anual. Când și-a scos leafa pentru primul pătrar al anului 1846, întreagă o dădu pentru istoria universală a lui Schlosser. Ca profesor tinăr nu se mărginia la îndatori- rile oficiale dela catedră, ci păși cu toată însuflețirea și pe terenul activi- tății sociale și al celei ziaristice, colaborând la «Siebenbiirgische Wochen- blatt» a lui loan Gott din Brașov și la «Volksfreund» a lui Michaelis din Sibiiu. Gott eră de multeori desperat pentru articolele energice ale lui Teutsch, cari cădeau pradă censurei severe, întregi sau în parte. * Vieața națională a Sașilor ațipise de-abinele în prima jumătate a vea- cului trecut. Maghiarismul, pășind însă la începutul anilor 1840 cu totul agresiv, contribui Ia redeșteptarea ei. O mulțime de chestiuni vitale ajun- seră acum să preocupe capetele gânditoare, astfel chestia limbei, chestia bisericească, unirea Ardealului cu Ungaria și, pentru Sașii din fundul regiu, chestia românească. Teutsch nu întârzie a se pronunță asupra fiecăreia- 21 Căutând în articolele sale totdeauna să încopcie prezentul cu trecutul, pă- rerile Iui au de obiceiu solide temeiuri istorice. E interesantă părerea lui privitoare la chestia românească și prin care ne reamintește pe Honterus din sec. XVI. Românilor, cari cereau drepturi deopotrivă cu celelalte na- țiuni ale Ardealului, Teutsch le dădea sfatul, cu totul întârziat, de a-și pă- răsi credința străbună și a trece la luteranism, ca să poată deveni astfe părtași ai egalei îndreptățiri. La 1845 luă de nevastă pe Charlotte Berwerth, care muri însă peste un an, iar la începutul anului 1848 se căsători cu sora acesteia, Wilhel- mine Berwerth, care îi umple casa de bucurie, dăruindu-1 cu 10 copii. La dieta din Cluj, care avea să decidă unirea Ardealului cu Ungaria Teutsch și Oooss fură trimiși ca deputați din partea Sighișorenilor. Amândoi erau aderenți ai unirii, ca și deputății săsești din Brașov, Bistrița, Sebeș, până când cei din Sibiiu și Mediaș stăruiau pentru independența Tran- silvaniei. Această atitudine politică a lui Teutsch izvora din convingerea lui, că Austria n’ar fi capabilă de o regenerare pe baze noi, constituțio- nale, și din încrederea puțin justificată, în liberalismul maghiar, care fă- găduia tuturora drepturi, pe cari mai târziu a dovedit, că nu le știe res- pecta (pg. 187: Magyarismus- Schein des Liberalismus). * Pe timpul revoluțiunii îl găsim căpitan al Sighișorenilor, în șirurile cărora erau înrolați și elevii săi, formând o companie. In locul condeiului de istoric și ziarist încinge spada, iar documentele istorice de pe masa lui de scris cedează acum, pentru câtăva vreme, locul milităreștilor ordine de zi. Această participare la revoluție i-a rămas însă ca o amintire nu tocmai plăcută, pe care o povestește cu destulă amărăciune în însemnă- rile sale din 1 Aprilie 1849 — începuse a-și scrie memoriile de când eră abia un băiat de 13 ani! — arătând, cum Sighișorenii înarmați, au părăsit, la comandă, orașul în timp de noapte spre a se întoarce mai târziu iarăș noaptea în el, — coperindu-și sfiala cu întunerecul nopții «(nachts zogen wier ein, wie wir nachts ausgezogen») — cum oștirea imperială fugise înainte de a vedeă un singur dușman, lăsând orașul pradă Săcuilor, cari făceau haz de fuga imperialilor, cum întreagă comanda baronului Puchner și a celorlalți austriaci pare a-și fi dat toată silința să opereze în adins în favorul lui Bem și al Maghiarilor. încă înainte de potolirea revoluției se așează iar la masa de scris, studiind cu răbdare izvoarele istorice, din a căror cunoaștere amănunțită aveau să rezulte atâtea scrieri de valoare și îndrumări practice folositoare. La 1850 ajunge rector al gimnaziului din Sighișoara, purtând această slujbă cu toată sârguința și conștiențiozitatea 13 ani de-arândul, în curgerea că- rora nu lipsește dela nici o mișcare națională mai însemnată a Sașilor, cari tocmai timpul absolutismului îl crezură potrivit pentru regularea afa- cerilor școlare și bisericești. La 1850, la o. rugăminte a lui Teutsch uni- versitatea săsească decide a jertfi sume însemnate de bani pentru susți- 22 nerea gimnaziilor (câte 50,000 fl. anual). Tot de atunci datează și încer- cările de a da bisericei evang. o constituție, în conformitate cu trebuințele timpului și naționalității lor. Căci mai ales dela anul 1807 ajunsese și bise- rica evangelică într’o situație destul de strâmtorată, care dacă nu era întru toate asemenea situației noastre bisericești de pe timpul păstorirei epis- copului Vasile Moga (1811—1845), nici nu se deosebea mult de aceasta, căci și biserica evangelică fu lipsită de dreptul de legislație, iar diregăto- riile politice aveau drept de ingerință în toate afacerile ei. Teutsch a luptat mult pentru redobândirea autonomiei bisericești și avu norocul unor excelenți tovarăși de luptă și de muncă, cum erau Ran- nicher și Zimmermann. Planul lui erâ, să introducă în constituția biseri- cească sistemul presbiteral, cu angajarea elementului mirean contra cleri- calilor, în ochii cărora Teutsch apărea ca un naționalist radical. începutul se făcu prin «constituția provizorie» votată în sinodul din 1850, dar nu se putu continua și desăvârși decât abiă la începutul erei constituționale. In toate lucrările acestea părerea lui Teutsch eră hotărîtoare. Studiile de istorie bisericească, pe cari le cultiva într’o măsură inten- sivă chiar și între împrejurări puțin prielnice, ca în timpul de 4 ani (1863—1867) cât a stat ca preot și protopop la Agnita, au fost de un ne- tăgăduit folos pentru luptătorul pe teren cultural și politic, și incontestabil au contribuit și ele, ca Teutsch să devină episcooul vrednic, care s’a do- vedit în tot timpul păstoririi sale îndelungate (1867—1893), ispitită de multe sbuciujnări și puține rezultate pe teren politic, încununată însă de cele mai frumoase succese pe teren științific, școlar și bisericesc. * Pe teren politic Sașii au perdut mult în acest timp, trebuind să vadă la 1876 cu adâncă durere prăbușirea în ruini a autonomiei lor politice, asigurată din vremuri vechi pe seama municipiilor săsești. Și episcopul Teutsch, deșî luptase cu o stăruință extraordinară pentru a mai salva vre-o fărâmă din drepturile vechi, deșî bătuse de atâteaori, zadarnic, calea cătră Burgul din Viena, unde eră foarte bine primit, fără însă a i se împlini ceva din dorința lui și a neamului său, deșî putea să fie deplin liniștit în con- știința sa, că s’a achitat de datoria-i națională, în chipul cel mai demn, totuș a rămas îndurerat de nesuccesul acestor lupte, și până la adânci bă- trânețe spunea adeseori cu resignare amară, că o soartă nemilostivă a voit a presără tocmai timpul păstoririi lui cu aceste ruini, în cari moșneagul încărunțit în lupte vedea nu numai tragicul vieții proprii, ci și al națiunii sale, care nu fusese obicinuită din vechime, ca neamul românesc d. e., a trăî fără privilegii în această țară... Fiind însă om de un optimism neînvins, a știut să caute mângâierea acolo, unde o putea găsî: în munca de edificare pe teren școlar și bise- ricesc, în studiile istorice, cari încurajază, și în sinul număroasei sale familii. Mai ales activitatea lui științifică e de o însemnătate deosebită. Din punct de vedere al istoriografiei săsești ea prezintă un mare progres față 23 de lâncezeala epocei premergătoare, care n’a produs în sinul Sașilor ar- deleni aproape nici un scriitor de seamă. După cercetările și studiile se- rioase, — deși cam unilaterale, ici colo tendențioase chiar — ale lui Eder și Schlozer dela sfârșitul secolului al XVIIl-lea, interesul pentru cercetări istorice scăzu rapid. Teutsch fii chemat — și izbuti — a-1 redeșteptă și a-1 țineă treaz o întreagă jumătate de secol. Dela anul 1844, — când ajunse membru al societății istorice «Verein fur Landeskunde» și când își ti- pări cărticica sa de istorie: «Abriss der Geschichte Siebenbiirgens» (cu frumosul motto împrumutat dela istoricul Elveției Zschokke: «istoria tim- purilor trecute este pomul cunoștinții binelui și a răului») — și până la 1893, anul morții lui, a publicat necontenit lucrări istorice și colecții de docu- mente, dintre cari valoarea multora a fost recunoscută și apreciată cu laudă departe peste hotarele Ardealului. Cea mai cetită dintre toate este cartea lui poporală, apărută în Brașov la Gbtt între anii 1852—58: «Geschichte der Siebenbiirger Sachsen fiir das săchsische Volk», carte lăudată și de ma- rele Ranke pentru «energia și spontaneitatea spiritului poporal», de care e stăpânită fiecare pagină a ei. Această scriere, în care se află multe lucruri vrednice de știut și pentru Români, a fost prelucrată și întregită de Teutsch fiiul. Anul trecut a apărut al 2-lea volum și, după informațiile ce am, în curând o să apară și al 3-lea, ultimul. Bătrânul Teutsch a avut norocul, de care puțini pă- rinți vrednici se pot bucură în amurgul vieții lor: a putut lăsa în fiiul său cel mai mare, Friedrich, episcopul de azi, un demn urmaș, moștenitor meritos al scaunului episcopesc, și continuator dibaciu și neobosit al ac- tivității literare, inaugurată de părintele său.*) * Episcopul de azi Friedrich Teustch a publicat acum într’o carte volu- minoasă «istoria vieții» părintelui său, a episcopului Teutsch de odi- nioară. Este această carte, al cărei cuprins am cercat a-1 schița în cele premergătoare, în chip cu totul sumar și fugitiv, foarte interesantă și in- structivă, în multe privințe. Deși s’ar părea, că nu e cu putință să scrie cineva biografia tatălui său, rămânând în cadrele obiectității istorice, autorul a reușit totuș a da o lucrare istorică, în care relația familiară dintre erou și scriitor nu iasă la iveală, decât doar în mulțimea amănuntelor privi- toare la vieața intimă a lui Teutsch, amănunte, pe cari un străin anevoie le-ar fi putut descrie cu atâta preciziune și într’un mod atât de plastic. Și tocmai acî rezidă farmecul cărții, care lipsită de orice balast de eru- diție, abandonând cu desăvârșire indicarea izvoarelor istorice, din cari s’au cules informațiile, e scrisă într’un stil elegant, ușor și atrăgător, pe alocurea stăpânită de oarecare avânt poetic, încât cine o deschide, nu o va putea lăsă din mână, necitită. Nu este o simplă biografie, în sensul obicinuit, fiindcă nu se mărginește la povestirea evenimentelor și peripețiilor din *) A se vedea la pg. 528 o scenă duioasă între tată și fiiu. 24 vieața lui Teutsch, ci îmbrățișează întreagă epoca, în care a trăit și luptat acest mare principe bisericesc. Sunt zugrăvite pe scurt toate împrejurările mai însemnate ale acestei epoce, toți conducătorii mai de seamă ai Sașilor sunt înfățișați în colori vii, poate ceva cam exagerate în bine, astf.l încât cetirea acestei cărți, prezintă o imagine clară și aproape complectă a istoriei săsești dintre anii 1840 și 1893. Ici-colea se găsesc și repriviri istorice, scurte și cuprinzătoare, asupra timpurilor mai vechi, precum și observații de o superbă ironie fină, cum e d e. la pag. 100—1, unde se vorbește despre înfrățirea tnaghiaro-săsească din Bistrița la a. 1860 (Kpmodie-interessantes Redeturnier) ș. a. Unele lucruri, adevărat, ni se prezintă în cartea aceasta într’o lumină deosebită de aceea, în care ne-am obicinuit noi ale cunoaște după descrierile din ultimele două volume ale «Părților alese din istoria Transilvaniei» de Oheorghe Barițiu. Așa d. e., ca să amintim un singur caz: din cele povestite de dl Fr. Teutsch la pag. 207 aflăm, că deputății români din dieta sibiiană ar fi mers orbiș după Șaguna «atotputernicul principe bisericesc», care chiar și în sala dietei, dacă strigă vre-unui orator plictisitor: taci, respectivul imediat își curmă cuvântarea și se așeza la locul său. Mărturisim, că la acest loc rebue să regretăm neindicarea izvorului istoric, de unde s’a scos această informație, a cărei confirmare nu se află în alte scrieri istorice asupra lui Șaguna și a timpului său. De altfel asupra relațiilor dintre Șaguna și Teutsch nu aflăm nimic în această carte, lucru cam neexplicabil, știind, că Șaguna trăiă în bună prietinie cu mulți dintre oamenii de carte ai Sașilor, ca Rannicher, Dr. Ser tz și alții. Intre hârtiile rămase dela Șaguna am aflat chiar conceptul unei epistole adresată lui Teutsch, pe când eră directorul gimnaziului din Sighișoara, și din care se vede, că Șaguna stimă mult pe acest om de litere.¹ In corespondența lui Teutsch vor mai fi probabil scrisori de ale lui Șaguna. Și ne-ar îndatoră mult, eminentul autor al cărții, dacă ar binevoi a ne aduce cumva la cunoștință existența sau chiar cuprinsul lor. Și până atunci ne luăm voie a reproduce, ca un modest adaos al acestei dări de seamă, menționata scrisoare a lui Șaguna cătră Teutsch. Dr. loan Lupaș, profesor la „seminarul Andreian". >4/z das Lobliche Gymnasial-Direktorat A. B. zu Schăssburg! Hermannstadt, den 4. Mai 1859. Bewogen von der Verehrung, die ich gegen das ausgezeichnete, der Leitung Loblichderselben unterstehende Oymnasialinstitut zu Schăssburg ¹ Scrierile lui Teutsch se găsesc și azi în biblioteca lui Șaguna, care nu avea obiceiul să le așeze acolo numai ca podoabe, ci le și cetia'tir-sâigtrttfFă. Dovadă seria lui de articole („Orientare¹¹), unde citează (în al 111-lea art. „Telegraful Romăn“ anul 1861 Nr. 21 (pag. 80) cele cuprinse în cartea lui G. D. Teutsch: „Das Zehntrecht der evan- gelischen Landeskirche A. B. in Siebenbiirgen“, Schăssburg 1858, pag. 213, documentul important dto Sibiiu 9 Sept. 1628. 25 hege, beehre ich mich beiliegende, in unserer Diozesandruckerei erschie- nene illustrierte Bibel in romănischer Sprache der Loblichen Direktion mit der Bitte zukommen zu lassen, dieselbe, als eln Zeichen tneiner Hoch- achtung gegen Wissenschaft und Sittlichkeit, fur die Bibliothek der belobten Anstalt entgegennehmen zu wollen. Wobei ich die Ehre habe, mit der Versicherung ausgezeichneter Hochachtung zu verharren. Andreas Freiherr von Schaguna. CÂTEVA ETIMOLOGII POPULARE. Fiecare popor primește în limba sa cuvintele străine cu materialul apercepător deja existent în ea și binecunoscut lui. Cu alte cuvinte: zace în firea poporului nizuința de a îmbrăcă într’o haină mai cunoscută cu- vintele necunoscute și străine pentru el, și anume: în haina acelui cuvânt, cu a cărui formă aduce mai mult cuvântul cel nou. Iată pentruce zice poporul mânegură pentru manevră, piron pentru peron, lăcrămație pentru reclamație. Tot din cauza aceasta vorbesc ceice au luptat cu Burcușul de Cânecreț în loc de Koniggrătz și de l'ământejl în loc de Piemontezi și de Viroana ¹ în loc de Verona ceice s’au răsboit prin Italia.² Fenomenul acesta limbistic — cunoscut sub numirea de etlmologi- zare populară — fiind unul dintre cele mai interesante fenomene în limba unui popor, credem că nu facem un lucru de prisos, dacă dăm mai la vale câteva numiri populare de medicamente, născute din nizuința firească a poporului de a etitnotăgiză, sau măî~ bine zis de a româniza ceeace-i pare neromânesc. Sunt cu atât mai interesante aceste etimologii populare, cu cât din unele putem vedeâ, cum se pot împământeni în câte-o limbă, traduse fidel din cuvânt în cuvânt, etimologii populare de ale altei limbi, cu care vine în atingere; etimologii, cari nu se pot explică, dacă nu cunoști na- șterea lor la poporul, dela care au fost împrumutate. Exemple. Țăranii români din o parte a comitatului Sibiiului numesc tinctura cinamomi; picături de mătură Auzind pentru primaoară această numire am stat crucit: cum poate ajunge Românul la un așa non senz, la o’ numire atât de imposibilă. Știind însă că Românii trăiesc aici în atingere cu Sașii, am întrebat pe farmacist, cum numesc Sașii acest medicament? Mi s’a spus: Moater- tropen(£Yg)\\m'&'. Moatărtropăn) derivat din nemțescul: Muttertropfen. Enigma mi-a fost îndată deslegată. ¹ Nume de femeie. ² Afară de cele în deobște cunoscute am mai auzit: Habarnam pentru numele Habermann, bogdeaproștea pentru bogdaproste, neghină pentru anghina; iar dela unul cu ceva școală: tabăra rasă pentru tabula rasa etc. 26 Românul auzind adeseori expresiunea săsească (Sașii medicinează mai mult decât Românii, cari se lecuesc încă și azi în mare parte cu bu- ruieni și leacuri băbești) a îmbrăcat-o românește, și părându-i-se că Moater, partea primă a cuvântului de mai sus, nu e decât o «mătură stricată» a botezat leacul românește, zicându-i picături de mătură. Altul. Balsamum copuivae e cunoscut la Nemți sub numirea de Strohoel; Ungurii îi zic: szalmaolaj'.l Dacă n’am cunoaște numirea țăranului român pentru acest medica- ment, tocmai așa nu ne-am putea explică numirea nemțească și ungu- rească a acestui medicament, cum nu ne-am fi putut explica mai sus pi- căturile de mătură ale Românului, fără să cunoaștem Afotf/rrZro/^/z-urile Sasului. Acest balsamum copaivae Românul îl numește: uleu de paie; și a ajuns la această numire prin etimologizarea populară a cuvântului co- paivae. ² E cu ochi și cu sprâncene așadar, că Nemții și Ungurii numai dela Români au putut luă numirile lor, traducând din cuvânt în cuvânt o eti- mologie populară românească. Dintre etimologiile populare ale poporului nostru referitoare la nu- miri de medicamente am mai colectat următoarele: Bâlsan și Bârsan pentru: Balsam (Tinctura balsamica). Apă de călbează pentru: apă de K,arlsbad. Apă de carboavă* 1 , , , Apă de Gârheed | peⁿlra: a barat, din brazda > ba- răzda, din nemț. Schnur > zsindr etc. Tot așa a făcut și în cazul de față vârând între consonantele / și m o vocală, făcând din n. Salmiak = Szalamia; iar din szalamia a făcut apoi Românul Salomie și salamă. Tot cu numirea nemțească și ungurească stă în legătură și medica- mentul: Ir de privas alb pentru Unguetum Cerussae li mai zice și Ung. plumbi carbonici. Nemții îi zic Bleiweiss și Bleiweissalbe. Ungurii: plaj- bdsz-ir. Mană-surnpă pentru Syrupus mannatus. Alții mai zic și șurub pentru sirup. Am auzit dela o femeie și cuvântul țuruc tot pentru sirup. Roman-Galișcă pentru Zincum sulfuricum. Derivat din ung. romai găliczko. Foi de zână pentru Folia sennae. Acestea de obiceiu se iau ame- stecate cu mană. Se cere așa: mană și zână. Vor mai fi încă multe astfel de etimologii populare, pe toate însă numai un farmacist de profesiune le-ar puteă colectă-.-—— x Numirile de mai sus le-am adunat în farmacia din Săliște )1. Sibiiu). '-----AxenteBanciu. DOCUMENTE ISTORICE.*) Adeverintia. Din porunca Măriei suale Prea Luminatului și prea Osfincitului Dmn Dmn Episcop de sub Nro 326 a. c. din Sîmbata Sact. Lăzăr data. Noi din cunostincia Sufletului nostru mărturisim, cum știm adevărat chare am fost de facă: După Bobotează in dioa urmatore venind pucin Ostas Honvedi dim- preună chu Locuitori din numitul vecsin sat Savagyislav, si numai de chit ostasi ungurești sau pus in plencir asupra Ostelor Romane. Si Lacuitori de mai sus scrisul sat Magyari au Roboluit tot csie au aflat în sat Dobi- toacie și Bucate, Finuri, Slanin, Haine și alte scule. Fostul Preot loan Mitrofan era ascuns in sat de frica varvarilor, dind de dinsul numai decit Iau prins și Iau scos afară din Cintirimul S. Bisearici tot batindul si scuipindul. Si Iau dus la Chasa ciei Preociasche si Iau legat de on sțilp afora în frig pina iau roboluit tot din casa si din ograda csie *) Originalele acestor documente istorice se păstrează în arhivul consistorial din Sibiiu. 28 au avut si din tot satul — cse au aflat — si Iau desbracat cum Iau născut Maicasa in trupul gol, si când au sosit în Savagyisla au esit in naintea lui chu vinars si iau dat de au beut chu sila sii dicea cha aciestai paharul lui Christos chare Iau beut restignit pre Crucie (az Kalvaria Hegyen) si Iau legat cu ciei mai mare badsokura de Stilp afora, si Iau udat cu apa in gierul ciel mai groadnik, si Iau străpuns in coaste ca pe Christos chu Banganeatele, si Iau cinut legat la Stilp o zi si o noapte afora intre Sil- boacie si facinduse dioa la 10 ciasuri sau apucat de Siudecata asupra lui mai mari Norodului acielui Sat, adecha Batrini Birae cie o fost si chu niște Tisturi cie ofost la o Companie de Honvedi doi sau trii nu o fost mai muici cseialalci au fost din Popor Sudecatorii si la 11 ciasuri Iau deslegat dela Stilp, și iau tăiat mădulariul și Iau scos afară in Hotarul Savagyislavului si Iau impuschat. — Si Iau cinut supt pada in temp de 9 zile și leau poruncit Poporeniior sai cha nu chumva sal îngroape cha pe toci ii vor prăpădi si ii vor aprinde prin casele lor cu mueri chu copii chutot. — si cind au fost a 10 di la al 9-lea cias pela prind l-au taiat cu sacurile Magyari din Savagyislav Locuitori si Iau îngropat in Hotarul lor de 260 de Stingini pina la Hotarul nostru al Feneselului si ramiind 5 Prunci mici in ușile oamenilor Sărăci Roboluici de Tacel sau si de cse Josag avut — pentru chare lucru trist si sialnik oftind si suspinind raminem chu toci al Onorat Dmniei tuae ciei mai credincioși fii si sarutind dreapta Blagoslovitoarea mana al Onorat Dnului Protopop Fenesel 3/15 May 1850. Ioane Dembian m. pr., paroch Locului. 1. Biraul Satului si Fikurator Pop Nicolae. 2. K. B. Neagomir Niculae. 3. Vkor. Mare Toma. 4. Runkan Gavrila. 5. Sukala Nicolae. 6. Mate Kpstan. 7. Pripon Vasilie. 8. Neagomir loan. 9. Bade Simian Hodrea. 10. Mate Rit. 11. Hodre Simian. 12. Ples loan. In privincia aciasta cind au prins pre fostul Preot Mitrofan loan al Fenesului ostele Magyare au esit si au incis drumu chu foc adecha filierul din capul Satului Plopti Iau aprins tot nimic nau rămas cha sa nu poate veni oste Romane in jios asupra lor. Maria ta prea Luminat si Prea Osfintit Dtnne Dmne hpiscoape Mie milostiv Parente! După milostiva porunca a prea Luminat Marii tale de sub Nro 326 a. c. mie trimisa din sembata sfentului Lăzăr in care tei milostivit ami porunci ca se pociu face cunoscut locul unde ar fi fost inmormentat trupul fostului Paroch dela Fenisel loan Mitrofan După care milostiva porunca trimiciu aici inchis atestatia dela Parochul Locului de acolo si dela Poporenii noștri de acolo care adevâreza precum jau fost moartea si unde e în- gropat care lucru luminat se va vede de aci din Atestatul aici sub Lit. A. 29 de care trista și grozavă nloarte pe tot adevăratul creștin sal apere Ddeu, pe lenga care remeiu cu fijasca plecatiune. Al Prea Luminat Mariitale plecat slugă Agirbiciu 11/23 Maj 850 Stephan Dembian m. pr., protopresb. Tordei. Consistorul înregistrând datele aceste sub Nr. 417—850, aduce urmă- toarea hotărîre: «Scena aceasta înfiorătoare să se arete Excelenției Sale D. Ouber- nator civil și militar în legătură cu arătarea Preasfinției Sale D. Episcop diețesanu de sub Nr. 275 a. c., dimpreună cu rugarea Anastasiei Buha din Runc, care fiindu-i ucis bărbatul de rebeli in anul 1849, au rămas dim- preună cu copiii în ușile oamenilor. — Și fiindcă în privința aceasta nu mai vin arătări dela Protopopi, să binevoiască Eselenția Sa a privi Tabelele sub Nr. 275 așternute de încheiate». (Neiscălit, dar se poate constată după scrisoare, că șirele aceste au ieșit din peana lui Dr. Origore Pantasi, care eră pe atunci profesor la seminar și vicenotar consistorial. Tot al lui e și următorul concept al petiției căfră Wohlgemuth:) «Seiner Excellenz dem Herrn Civil u. Militar Gouverneur im Oross- fiirstenthume Siebenbiirgen Ludwig freiherr von Wohlgemuth. H ermannstadt, den 29-ten May 1850. Mit Bezug auf meinen ergebensten Bericht vom 8-ten April 1. J. Z. 275, womit ich mir erlaubte die Konskriptions-Tabellen der im Verlaufe des Revolutionskrieges entweder im Kampfe oder sonst auf irgend eine Art von den Rebellen getodteten, oder zu Kriippeln und Invaliden gewor- denen Romanen aus meiner Diocese und ihrer hinterlassenen Witwen u. Waisen gehorsamst zu unterbreiten, gebe ich mir die Ehre Eurer Excelenz zur hohen Kenntnis ergebenst zu bringen, dass seit der Zeit keine wei- teren Ausweise in dieser Beziehung eingelaufen seien, ausgenommen die hier in Abschrift anverwahrte Eingabe der Bewohner aus Fenyesel im Klausenburger District liber die von den Rebellen veriibte schaudervolle Ermordung des Seelsorger Johann Mitrofan, dann ein Bittgesuch der Witwe Anastasia Buha aus Runc, im Klausenburger Distr., worin sie an- giebt, dass ihr Mann im Juni 1849 von den Magyaren getodtet worden wăre und dass sie und ihre Kinder nun in dem grbssten Elende sich befănden. Indem ich also auch diese Familien der gnădigen Beriicksichtigung Euerer Excellenz anzuempfehlen mich beehre, erlaube ich mir zugleich Hochdieselben zu bitten die unterbreiteten Tabellen als geschlossen hoch- gefâlligst ansehen zu wollen». 30 PATRU SCRISORI ALE LUI T. CIPARIU. Cunoscând la Budapesta pe d-1 profesor secundar Dr. Finâly Gâbor, mi-a comunicat că posedă patru scrisori, pe cari Cipariu le-a adresat tatălui său Kendi Finăly Henrik, fost profesor la universitatea din Cluj. In anul 1860, când a avut corespondența cu Cipariu, erâ custode la Muzeul național de antichități și numismatică din Ardeal (Erdelyi nemzeti Muzeum regiseg es eremtar».) D-1 Finâly Gâbor a binevoit a ne mai dâ unele lămuriri pe cari le comunicăm aproape textual. Corespondența a început-o Kendi Finâly Henrik, care a cerut dela Cipariu Programa gimnaziului din Blaj pe anii 1855, 1857 și 1858, în cari Cipariu publicase textul tablelor cerate romane, aflătoare în posesiunea gimnaziului. Pentru a se înțelege mai ușor corespondența dintre cei doi învățați, dăm câteva informațiuni despre caracterul tablelor cerate romane. Pe vremea Romanilor imperfecțiunea uneltelor de scris eră o mare piedecă pentru întrebuințarea scrisului. Cele mai întrebuințate unelte erau tabla cerată și stilul. Tabla cerată eră cam ca tăblițele de astăzi; tablele de lemn erau sco- bite numai la mijloc, iar suprafața mai adâncă erâ acoperită cu un strat subțire de ceară, în care se sgărâiau cu stilul literele. O tablă erâ cam de 8—10 milimetri de groasă. Ne putem deci închipui că păstrarea în arhivă, cum fac notarii publici de astăzi, a mii de asemenea table eră cu ne- putință. Romanii știau că astfel n’ar puteă controlâ autenticitatea actelor, de aceea au găsit un alt mijloc; au făcut așa numitele triptychoane, adecă trei table, cari erau șnuruite, iar originalul pecetluit. Acesta nu se desfăcea decât atunci, când erâ vre-o îndoială asupra autenticității copiei, ce erâ, împreună cu originalul, la particulari. Cele trei table se făceau dintr’o singură bucată, crepându-se în trei bucăți. Marginile bucăților crepate nu erau netezite, așa că se potriveau perfect și astfel marginile ce se lipeau bine deolaltă făceau să se conserve straturile de ceară din lăuntru de orice deteriorări. Aveau următoarea înfățișare: Partea din afară a tablelor rămânea netedă, numai fețele 2, 3, 4 și 5 erau scrise și anume pe fața a 2-a și a 3-a textul original, iar pe a 4-a și a 5-a copia. Pe pagina a 4-a se scriau și numele martorilor și se pe- cetluiau capetele șnurului care legâ cele două table din afară. Așa că fără desfacerea peceții nu se puteă vedeă originalul. Dacă textul de pe fața.a 4-a și a 5-a eră deteriorat sau eră o bă- nuială că a fost falșificat, se desfăcea pecetea și se confruntă cu textul autentic. 31 Scrisoarea cursiv din aceste table e încurcată și puțin estetică. Mâna grăbită rotunzeâ literile colțuroase și simplifică liniile literilor. Așa se explică cum poate fi obiect de discuție, dacă în texte M. MVRTIANO ADQVE sau FVRTIS NOXAQVE, cuvinte cari în literile capitalii nu se pot confundă. D-l Finăly Oâbor a însoțit scrisorile și de câteva note explicative. Originalele scrisorilor lui Cipariu le-am predat Muzeului «Asocia- tⁱuⁿⁱⁱ>>- Oct. C. Tăslăuanu. 1. Clarissime Domine. lustis Dominationis Vestrae desideriis, quae ex literis de quinta huius mensis summo cum gaudio percepi, satisfacturus mitto iam Annales annorum 1855, 1857 et 1858, soios hucusque a me editos, in quibus quaepiam de tabulis ceratis hic extantibus scripta sunt. Annales autem anni 1859/60, in quibus non- nulla de eadem materia adiiciam, necdum prodire potuerunt, haud tamen deero eos quoque mittere, quamprimum lucem vide- rint, Mittam vero etiam ex aliis operibus meis hucdum editis exemplaria pro Museo Transilvane, cui incrementum omnimodam- que prosperitatem sincere exopto, summa cum veneratione perseverans Clarissimae Dominationis Vestrae servus humillimus Blasii 16 Oct. 1860. T. Cipariu. m. p. Canonicus P. S. Scire cuperem, an Petri Apor Me- tamorphosis Trniae¹ cum reflexionibus et additamentis M.² * Cserei edita sint neene? Apud me exstat in Ms.s sed incomplete. De aliis Ms.⁴ alias. II. Blasii 26 Oct. 1860. Clarissime Domine. Quae de dubiis in tabulis ceratis a me editis mihi perscribere dignabatur, sedulo revolvi et pro meo officio resolvere satagam, voluntas enim certe adest, vires autem non semper conatibus respondent. Ante omnia vero notandum habeo, editionem anni 1855 non ex triptycho integro sed cui ultima ta- bula tune deerat factam esse, uti etiam pag. ¹ Transilvan iae ² Michaelis. ⁸ Manuscripto. ⁴ Manuscriptis. 15 eorundem annalium annotatum a me ex- titit, atque hinc, quum unicum tantum tex- tum, priorem scilicet, haberem, ex altero autem nonnisi initium scriptura minutiori et partim deleta scriptum, quo accedebat et no- vitas rei et brevitas temporis inter acceptas tabulas et iam inehoatam Annalium editio- nem, sperabam Amatoribus literarum latina- rum rem adeo gratam me facturum, si oc- casionem hanc edendarum tabularum arri- perem, ut indulgentiores etiam erga editorem futuri sint, si quid humanitus mihi accidat. Promiseram etiam ibidem, alia forte occa- sione „descriptionem et genuinam tabularum expressionem“ me daturum, ut scirent lec- tores, non hic editionem omnibus numeris absolutam, sed qualemcunque tantum pro ratione temporis, offerri. Posteaquam vero et tabulam ultimam, et alias tabulas plures obtinuissem, maioremque facilitatem in his legendis usu consecutus essem, non modo commissos errores agnovi, verum fere etiam me poenituit tantopere me properasse. Ora- viorem etiam errorem in Annalibus anni 1857 pag. 16-a indicavi et emendavi, ube- rioriorem vero utriusque textus recensionem errorumque emendationem in aliud tempus distuli. Reliqua, quae secuta sunt, alibi re- censebo. Nune ad rem. Ad v? 3.'-' lectio: „est ne grecum apo- ¹ V ersum. ² Textul tablei din. chestiune după Cipariu (Pro- grama pe 1866) e următorul: Dasius Breucus emit mancipioque accepit puerum Apalaustum sive is quo alio nomine est ne. grecum apocatum pro uncis duabue X0C de bellico alexandri fr. m. Vibio Longo 6. eum puerum annum traditum m. murtiano adque solutum errouem fugitium caducum nou esse prestări et siquis eum puerum QDR partemve QVaM quis ex eo evicerit q. m. emptorem g. s. eumve ad q. ea res pertinebit 10. uti frai habere possidereq LICEReT tune quantnm id erit quod ita ex eo evic tum fuerit 32 catum pro uncis duabus“, est genuina, uti mihi constat ex alio triptycho inedito¹ simi- lis argumenti, in quo legitur: „N Creticam" idest natione Creticam, et: „pro uncis dua- bus“ ubi 1 maiusculum est pro unciis; ubi notandum habeo scripturam huius inediti triptychi, etsi cursivam, ad uncialem tamen proprius accedere. Nec obstat, quod mox pretium pueri sequatur in altero versu, si quidem scriptura est indubitata in utroque triptycho, adeoque quater ita scripta. Ego enim „pro unciis duabus“ refero ad „apo- chatum“, denarios vero ad pretium emptio- nis. Quae inea conjectura si non probetur, viderint alii si possint meliorem dare expli- cationem, textus autem in dubium vocari nullo modo potest. Ad v. 4. lam in monito (pag. 21. Anna- lium 1855) exposui, hic „denariis DC“ (non CC) significari. Ibidem: literae FR editionis, in originali etiam FA legi possunt, ex rationibus a D. Vestra adductis; puto tamen rectius FR legi debere, si verum sit his notis: „Fide Ro- gante“ significari. M. enim pertinet ad Vi- bium Longum, nempe Marco, uti haec litera recurrit et in secundo textu ad v. 14 editio- nis, qui in primo textu (hic edito) originalis deest. Ad v. 5. Emendationem dedi in Ann. 1857 pag. 16. Observandum vero, supra fi- neai vocis ,,traditum“ et initium sequentis: * ¹⁵ tp pro fr dasius breucus dfp bellicufi alexandri id fide sub esse 15. iussit vibiufl longus proque eo puero q. s. s. est pretium eius X0C accepisse et habere se dixit bellicus alexandri ab dasio breuco act kariableg XIII? XVII kal iunias rufino et quadrato cos In Corpus Inscriptionum Latinarum, Mommsen si Lang^meister numai in următoarele părți s’abat dela ce- tirea lui Cipariu : rândul 4: *DU de Bellico Alexandri f (ide) r (ogato) M. Vibio Longo. rândul 5 : Eum pueruin sanum traditum furtis noxaque rândul 7 sfârșitul: q (uo) d (e) a (gitur) rândul 10 sfârșitul: liceat rândul 13 ; t (antam) p (ecuniam) duplam p (robam) r (ecte) d (ari) f (ide) r (rogovit) Dassius. rândul 19: act (um) Kanab (is) leg (ionie) XIII g (eminae). Dupăcum reiasă din scrisorile lui Cipariu el însuș a Îndreptat mai multe cetiri. Mai târziu 1-a publicat îd „Archivul pentru filo- logie și istorie⁴⁴ 1807 p. 49, de aici l-au luat în Corpus Inscriptionum, fiindcă Cipariu a arătat numai originalul lui Mommsen, dar nu i-a permis să-l copieze. (C. I. L. III. p. 923 și 959). FURTIS, literis minoribus scriptum haberi: ESSE, formă « II « , quae occasionem dede- runt errori, ut pro FURTIS etc. M. MURTI etc. legerem. Ceterum lectionis huius ita emendatae veritatem probat lectio inediti in simili loco, puae ita habet: „eam mulierem sanam traditam esse emptori.“ Ad v. 10. Eodem modo voces: „uti frui“, genuinae sunt quod et textus inediti trip- tychi docet, nec ratio grammatica obstat, quum subintelligendum sit: „eo VTI FRVI“ unde usus fructus, et: „eum HABERE POS- SIDEREQVE“. Qae autem Dominatio Vestra in meo textu suspicionis arguit, ex eo plerumque căpițe redarguisse videtur, quod in triptycho Pestinensi a CI. Erdy edito, voces in dubium vocatae non occurrant. Quod tamen argu- mentam minime sufficere videtur, tum quia textus horum libellorum nequaquam neces- sario in omnibus formularum vocibus abso- lute concordare debet, tum etiam potissimum quia si in Erdyano desunt, at in altero meo inedito omnes adsunt. Ibidem v. 10, erronea est editionis meae lectio: liceret, recteque LICEAT legendum esse ego quoque iam in schedis meis anno- taveram. De lectione editionis meae KAR1AB iam pridem dubitare coepi, atque etiamsi ita quoque legi possit pro literarum ductu 4) MM rectius tamen KANAB legi debere censeo, Canabensium enim plures Inscriptiones Da- cicae meminerunt. Atque haec sunt, quae de tabulis meis observanda habebam. Gratiilor vero sum- mopere, partem triptychi, cuius fragmenta in Annalibus 1858 edere adnisus eram, apud D. Vestram inveniri, gratiasque refero sum- mas pro iis quae mecum generose commu- nicare dignata est. Tabula enim mea,¹ ultima triptychi, pessime habita, non modo quod in duaș partes fracta sit, sed quod et scriptura partim penitus deleta partim in lineis tantum obscurioribus superstes sit, praeterea vero unco quodam transversim per lineas supe- ¹ Moinmscu s’a răsbunat pe Cipariu că n’a vrut să-l lase să copieze tabla „inedită⁴⁴. La textul publicat în programa gimnaziului din Blaj (1858) îi face urmă- toarea introducere : Astfel a stricat („sic corrupit⁴¹) C. tex- tul. Deși, în numărul 6 al „Archivului“ (1867), Cipariu îndreptase singur textul. 33 rioris fragmenti ducto violata sit. - Unde plura in mea editione ex coniectura, reliquiisque literarum superstitibus suppleta sunt, quae nune ex collatione textus communicati ma- xinatn partem dignoscuntur rectius ita haberi, uti textus communicatus exhibet, sed sine hoc accurate nullatenus discerni possunt. De nomine loci DEVSARE, pro meo DEPISARF, etiam facile consentio, putoque idem nomen latere in tabulis N. Enyedien- sibus ita habentibus... VSAR. Sed pro meo Vil Kal., non puto recte legi XII Kal., in codice enim meo denuo in- specto formam X nullomodo inveni sed pro ea tantum \/ quod est V. Neque etiam pro meo ET, puto VET, legi posse.¹ Etiamsi enim Aquilinus dictus sit Vettius, hic tamen id sumi nequit, quia tune deesset particula ET inter Consules, quam tamen alibi vix puto deesse, dein quia in tabula Erdyana (tab II, 3) expresse legitur: Rustico II et Aquilino Cos., atque ita puto et in tabula Dominationis Vestrae scriptum esse, ubi 7) er'* ⁿOⁿ: VET Aq sed II et Aquilino; CI. Erdy legit quidem (pag. 21) „Rustico ter“ sed male ut figura docet, rec- tius vero Detlefsen (pag. 27 et tab. 11 p. 2) ut puto secundo. In meo codice hic numerus non amplius conspicitur, sed tnatum ET. Interim meis his opinionibus mordicitus non inhaereo, decidant tabulae. Quibus in profundissimo Venerationis cultu persevero Clarissimae Dominationis Vestrae servus humillimus T. Cipariu m. p. III. Blâsii 2 nov. 1860. Clarissime Domine. Summas refero gratias pro iis, quae me de opere Aporiano docere diguatus est. In meo exemplari initium tantum operis exstat, reliqua autem additamenta tantum sunt ad illud opus auctore noto historico M. Cserei, copiosa ea quidem sed forte iam edita. Nune pauca adhuc de tabulis ceratis. Atque ut ab iis incipiam, quae in meis pri- ¹ In realitate e scris II ET în textul din Cluj și numai ET io cel din Blaj. ’ oribus literis nescio quo fato omiseram, ob- servandum habeo, lectionem editionis meae v. 12 'IP PRO, in ultima litera erroneam quidem esse, ideoque legendum esse: T.P. P R. 1). idest „tantum pecuniam proZ>a//z dari“, addita voce DVPLAM, quae supra iiteras TPPR in margine superiori literis tam exi- libus scripta, ut eam prima vice liberis oculis percipere nequiverim, quaeque inter TP et PR inserenda est, prouti reipsa in altero textu totus iste locus plene ita scriptum le- gitur: TANTAM PECUNIAM DUPLAM PROBAM. Quapropter lectio: EAT neque locum habere potest neque etiam necessa- ria est. Quid porro per ,,Apochatum“ intelli- gendum sit, viderint JCti ’; quibus voces apocha et apochare novae non sunt, vocem tamen indubitate in duobus antiquissimis monumentis scriptam ob difficultatem sensus in dubium vocari non posse puto. Cur etiam aetas pueri in hoc, et mu- lieris in altero quod penes me est libello adscripta non sit, aeque ignoro, video autem et in Erdyano in scriptura interiori quasdam voces hue pertinentes uti: „circiter P. M.‘ non nisi ex correctura supra lineam addi- tas esse.² Consulatum primum Rustici neque ego in fastis inveni, utor autem imprimis „Anna- libus veterum populorum etc. Auctore T. Zumptio Beri. 1838“, verum aeque certum est, fastos consulares nequaquam integros ad nos pervenisse, unde multa nobis dubia adhuc supersunt; quam autem parum his fastis fidendum sit, docet exemplum „Bruttii Praesentis 11“ quod in Erdyano conspicitur ubi II si pro „secundum" sumamus, tune nescio quo poeto hic consul, ter in fastis Consularibus „11“ designatur, nempe annis U. C. 892, 906, et 933; quare ego hic non „ll-um“ sed ut in nomine Plinii secundus legerim. Quid si forte et de Rustico idem dicendum sit? Caeterum ego nomen gentile Aquilini non imptigno, sed censeo tantum loco citato non VET. sed II. ET esse legendum. Hic vero etiam illud observandum habeo, mea opinione particulara ET in nominibus Con- Juiisconsulti. ² In scriptura exteriori c într’adev&r : annorum circiter p (lus) m(inus) sex. 3 34 sulum integre scriptis omitti posse et sae- pissime omitti quia nuila confusio nominum praemetui potest, verum iis in locis et mo- numentis, in quibus nomina consithim non per extensum sed uno tantum vocabulo in- dicantur, particulara ET necessario adiungi debere. Denique ego hac in parte non ad scriptores in genere, eo minus ad scriptores melioris notae provocavi, sed ad tabulas tantum ceratas quotquot hucdum mihi inno- tuerunt, in quibus omnibus ET insertum reperi. Restat ut de FR sen FA paucula quae- dam addam. Scripseram quidem lectionem FR defendi posse, si „Fide Rogante" acci- piamus, sed accuratius inspectis tabulis, et considerate eo hic de fideius- sore esse sermonem, persuasus sum, lectionem FR esse erro- neam, atque pro ea FA esse legendum uti et in quodam meo apographo scripseram. Sed iam de sensu harum siglarum cogitan- dum est, quas Dominație Vestra per „fide- iussore Appromittente“ explicat. Ego autem nonnihil adhuc de hac explicatione dubito, primo propter formam participialem appro- mittente pro appromissore, deinde quia haec formula nihilfere differret ab altera FP quae est venditoris, neque etiam intelligo cur non potius scriptura sit FI idest fideiussore, alio- quin haec formula solum occurrit in his li- bellis nempe: fide sua iussit, non autem „appromisit“; praeterea si dicatur fideius- sore, superfluum est appromittente, nam hic fide iussit sufficit. Ut autem quid sententiam exponam, ego libentius legerem Fide Auctore, pro fideius- sore, eo quod fideiussor etiam „secundus AuctoP nominari solebat, dein quia in trip- tycho altero apud me, nomen fideiussoris graeci hominis graecis literis ita scribitur: ^£’X^/Vz/2JZt7/ANTITATRI (lege Anti- patri)C/.A'Oz/O¹ ² Af KTflP/ CLI 7V Al/. Quod est: Alexandri- Antipatri „Secundi auctoris“:l signavi. Pro quo nomine inedite ¹ Exact : CEK.OA. ² Exact : Alexandrus. ⁸ Exact: Secundus auctor. scribitur: fideiussor. Quapropter etiam in Jure Civili Dig. libr. XXI. tit. II, 4 ait Ul- pianus: „Illud quaeritur, an is, qui mancipium vendidit, debeat fideiussorem ob evictionem dare, quem vulgo auctorem secundam vo- cant ?“ ■ Lego ergo: Fide Auctore, etsi haec vox saltem in meis Lexicis non comparet, puto autem ex hac forma etiam dictum fuisse: Fides penes Auctorem. Quaeri autem posset, an non rectius etiam S. A pro FA legendum sit? Non pu- taverim, quia etsi forma literae F in scrip- tura cursiva harum tabularum varia est, pro- babilius tamen hic est F esse quam S. En formas ipsas harum sigilarum: An vera sit haec mea opinio neene, ulterius non disputo. Qui in reliquo summa cum reverentia persevero Claritatis Vestrae servus humillimus /. Cipariu m. p. IV. Clarissinie Domine. Quod pridem apud me constitueram vo- tum hisce solvo, atque indicatos nuper li- bros a me editos, quotquot adhuc habeo Claritati Vestrae ita mitto, ut eos, meo no- men (sic!) ceu tenue munusculum Museo Transilvane eiusque curatoribus ea qua est erga me benevolentia tradere dignaretur. Pluribus non detineo, quem scio pluribus occupatum laboribus, sed unice adhuc salu- tem plurimam dicens, summa cum venera- tione persevero Claritatis Vestrae servus humillimus Bl. 16. nov. 1860. T. Cipariu m. p. acel. 13 frust, librorum. (Lege: adusa 13 frusta librorum = alăturat 13 cărți). 35 CONTRIBUȚIE LA ORIGINEA BASMELOR. — Memoriei lui Hasdeu. — In șirele de mai la vale reproducem câteva bucăți apucate din gura celorce știu multe. înainte de a trece la «șirul d:n poveste» nu putem trece fără să facem câteva observări de natură literară. De când e lumea lume și omul om, acest din urmă a căutat să-și dea seamă despre cea dintâi și a căutat să-și dea seamă despre sine în- suș. în aceste lungi cercetări după explicări, a văzut teorii răsărind și teorii apunând; a văzut teorii de tot soiul și de tot neamul: unele inge- nioase, altele fără temei, altele printre ele, încât le venise oamenilor a nu mai crede în ele desprețuindu-le, cu dreptul — pe nedreptul, de o potrivă pe toate. Bacon amintește neted că în judecata omului nu te poți încrede; Shakespeare observă prin rostul lui Hamlet că aspectul natural al hotă- rîrei îl ofilește boala meditațiunei; iar Ooethe, că «Pestriță e teoria, în co- lori vii strălucește realitatea», — observând cineva și mai limpede Einstweilen, bis den Bau der Welt Philosophie zusammenhălt: Erhălt sie das Getriebe Durch Hunger und durch Liebe. între astfel de împrejurări și între atâtea teorii erâ greu să scape neobservate basmele, câtă vreme ele constituesc partea cea mai de frunte din vieața intelectuală a omului naturei. Diferitele păreri sunt expuse si- stematic în opera voluminoasă a dl-ui Șăineanu¹ ² și sunt expuse numai puțin în «chestiunile literare și pedagogice» ale d-lui Străjanu, încât insi- starea asupra lor e cu totul superfluă. A zice că numai o părere este corectă, e tot atât de greșit ca și negațiunea absolută a cutăreia sau cu- tăreia, din motivul că factorii cari au contribuit Ia geneza basmelor au fost diferiți: trecut și tradițiune, vis și realitate, știință și ignoranță; fan- tezia și tot cortegiul splendid al acesteia; predominând din capul locului factorii de ordine biologică. Pe noi mai deaproape ne interesează părerea filozofilor neoplatonici și în special a martirei Hypatia, părere reînviată în zilele noastre de Hasdeu³ în sensul căreia originea basmelor este de a se căuta în vis. Pentru specialiști ar fi de interes studiarea criticei străine referitoare la teoria d-lui Hasdeu, observând că în mijlocul Românilor deocamdată nici chiar d-1 Șăineanu nu se prea vede înclinat ... iurare in verba magistri... fie pentru a numai da motiv de ceartă d-lui Philippide; fie pentru a nu mai da cauză de ponegriri critice d-lui Arald, fie din nedumerire personală, în «Basmele române», dupăce vorbește cu toată căldura cuvenită despre importanța cercetărilor unui Tylor sau Ottfried Miiller, ajungând la părerile lui Hasdeu, le trece, se achită repede de ele, prin următoarele reflexii sulemenite (pag. 57—58): ¹ „Basmele române¹' București 1895. , ² „Etymologicum Magnum Rom." tom. 111. ad voc. „Basm." 3 36 Tocmai din cauza acestui substrat antropologic, ne pare fecundă noua teorie a d-lui Hasdeu despre formațiunea basmelor. Pătrunzând mai adânc decât predecesorii săi în natura fantasiei creatoare, d-sa află originea ele- mentului supranatural din poveștile poporale în vis, care asemenea bas- mului, nu cunoaște nici timp, nici spațiu. Iată în ce mod formulează Hașdeu punctele de căpetenie ale teoriei sale» etc. In urma tuturor acestora nu va fi fără de interes observarea sub- scrisului că a auzit personal câteva povești începându-se anume ca un fel de visuri. Astfel d. e. povestea indicată cu numărul 1 în articolul de față și auzită mai întâi prin 1895 și apoi în 1899. Badea Moise Clepe, țăran cu totul necărturar, în casa căruia abia băiatul mai prinse ceva carte, în- cepuse neted cu «mă culcai aseară» etc. încât ne făcuse la început să credem că e vorba de un vis, băgând de seamă abia după o vreme anu- mită că e vorba de «o poveste, cum n’a fost și numai este». Povestea Nr. 2 încă se începe așa; în forma-i de față fiind însă co- municație indirectă, nu-mi eră permis de a-i face modificări (Băești, 1900). Gavril Todica. Povestea Nr. 1. Mă culcai aseară mai de vreme, fiind ostenit. Și cum mă culcai, îndată mă fură somnul și furându-mă somnul visai un vis posnaș. Ci-că murise un corcodel de Țigan mândru apoi fălos și sfătos, apoi voinicos de îngheță de frică, când își vedeâ umbra, în vreme de noapte, la zare de lumină. Și după Țigan rămaseră trei feciori, unul mai bătrân, altul mai tânăr, al treilea printre ei: unul și unul mai voinicos decât tată-so, că unde vedeâ unul umbră, celalalt strigă: Auleo și vai de mine, că de mine nu e bine, iar al treilea o și tuliă la fugă. Altă avere nu le-a rămas decât o iapă albă, cum e țiganului dragă și o teleagă cu roate rotilate și fere- cate, de când mergeă pe drumul neted, făcea hodoronc—tronc ca dada Țiganilor când se aieptă să vorbească. Destul, că ficiorii trebuiau să împărțească averea și aici se ivî posna. Nu știeau adecă în ce chip să facă. Ei trei, averea doauă: alba și teleaga! Să dai alba celui mai bătrân, iar teleaga celui mai tânăr, — cel mijlociu o avea atâta cât nimic. Să dai alba celui de mijloc, iar teleaga celui tânăr — o să fluere cel mai bătrân. Și nici într’un modru nu ieșiau la cale, că totdeauna unul se alegea că- lare, unul în teleagă iar al treilea pe jos. Dela o vreme ce-i vine în minte celui mai tânăr? «Măi —zice el — haideți să vindem teleaga cu alba cu tot și haideți să împărțim apoi banii între noi».* 37 — Că bine zici — grăiră ceialalți — și bine o gâcești parcă nu-i fi curat să nimerești așa de iute. Și duseră teleaga cu albă cu tot la târg să facă bani. Ajungând cu vremea în târg, de nimic nu s’au apucat, fără au stat puțin la sfat, că erau flămânzi al dracului și le veni gustul în așa fel și modru, că zău ei or mânca ce a fi mai bun în târg și unde nu începe cel mai bătrân: — Să lăsăm teleaga în drum și să intrăm la crâșmă să ne cumpărăm pită albă. — Dacă ne-om cumpără pită albă, ne-om lua și carne friptă — zise cel mijlociu — c’a fi mai bună. — Dacă ne-om cumpăra pită albă și carne friptă, om luâ și o plos- cuță de vinars, bun de dat tot pe sub nas c’a fi și mai bună — adause cel mai mic. — Și așa făcură; iar până ce făcură așa, unu de aia, care nu cumpără numai vinde, făcu altmintrelea, că le șterse teleaga cu albă cu tot, fără să simtă Țiganii din crâșmuță nici cât te-ar pișcă un țințar. Și iacă astfel s’a întâmplat la vremea și în locul acela. Dar Țiganii mâncau și se veseleau, ba dela o vreme începură a chiui și-a sări, semn că le eră dragă lumea și cum erau ei fericiți și potcoviți de erau gata să zică cuscru cătră câne, ieșiră afară ca trei lei- paralei și vrășmași târgari fără bani în buzunar, iar când colo... se uită în sus... se uită în jos... în dreapta..., în stânga, ...teleaga ca în palmă! Ziseră ei: măi fi-om noi beți, ori nu vedem bine? Ia să cercăm! — Dar înzădar, că teleaga s’a telegit, iar alba s’a dus unde a mers teleaga! — Ei, măi, că hasta nu-i bună și hăsta-i lucru sucit — ziseră ei — dar hai să gâcim cine-i hoțul, care ne-a păcălit așa de urît. — Hai! — Ahăla nu-i om mare, că-i om mic — zise cel mai bătrân. — Dacă-i mic apoi hie și gros - - grăi cel mijlociu și atunci sări cel mai tânăr adăugând la rândul său: — Dacă-i mic și gros, o fi și rumen la față. Și se porniră ca vântul înainte tustrei, de gândeai că prăpădesc tot târgul și cum nimeriră un creștin după prorocirea lor: mic — gros —rumen, îl și înhățară de mâneci și nici albă, nici neagră hai cu el la judecătorie, să-i facă lege încât ăl om se suciă în toate părțile să bage de seamă cu dinadinsul că oare nu le lipsește ceva. Judecătorul ia la întrebare pe Țigani: — în ce chip învinovățiți voi pe omul ăsta? și de unde știți că el va furat averea? — L-am gâcit, să ierte, Maria sa, domnul judecător. — L-ați gâcit? — Gâcit. 38 — Bine, — ieșiți afară cu toții și peste un pătrar de ceas să veniți iarăș în lăuntru. Ieșiră Țiganii, cu om cu tot, afară și în vremea asta judecătorul luă un măr gutiu de-1 puse într’un tăier și-l acoperi cu alt tăier, apoi chie- mând pe Țigani în lontru, îi întrebă: — Măi Țiganilor, ce este aici între tăierile astea? Ciocoii își deteră coate unul la altul neîndrăznind să zică nici țâț, până ce la urmă Țiganul cel mai tânăr agrăî pe cel mai bătrân: — Da spune d-ta ceva, că hești mai cuminte și mai în vârstă decât noi. — Da iacă, Măria ta, sărutu-ți tălpile — grăi atunci cel mai mare — știu că heste ceva, da lătăros n’a fi, nici colțuros, ci mai iute bomboliu. — Dacă-i bombuliu îi și galbiniu — grăi ce) mijlociu. — Atunci ce să fie alta decât măr gutiu? adause cel mai tânăr și zău nimeriră, iar bietul țăran se nimeri păgubaș ca din senin, și jude- cătorul l-a silit să plătească Țiganilor cea teleagă cu albă cu tot. (Auzită prin 1805 în Varșandul Oinlei dela Moise Clepe). Povestea Nr. 2. A fost odată, că de n’ar fi fost nu s’ar povesti, un purece ar plesni ca un bou ar răgni, peste șapte hotare s’ar auzi. Că eu nu-s voinic de viță mică, când l-oi prinde să-l fac tot nimică. A fost odată un om bătrân, de nouăzecișinouă de ani și-i mai trebuia unul și împliniâ suta. Și omul acela avuse nouă-zeci de muieri și-i mai trebuiau zece și-și îm- pliniau suta. Și când s’a însurat mai de pe urmă oară și-a luat o fată de șase-spre-zece ani și ceva. Trăit-au, cât au trăit, dar cu asta n’a dus’o mult și simți că i se apropie vremea. Și când eră pe patul de moarte, își chemă nevasta lângă el zicându-i: «Uită-te, tu femeie, simțesc că în curând am să mor și-i rămânea văduvă. Mi-ar plăcea să nu te măriți de a doua oară, ci să rămâi văduvă, că ai cu ce să trăiești. Totuș îți dau sfatul să te măriți, ba să te măriți curând, dar ia-ți un bărbat, care să mă grijească două nopți în casă, și două la mormânt. Până nu m’o îngriji două nopți în casă nici să nu mă îngropați». Și grăind bătrânul așa, iacă i-a sosit ceasul să plece din lume. Și a plecat, zău el, cum pleacă toată lumea rând pe rând. Dacă s’a isprăvit bărbatu-său, cum zisei, chemat-a de seară femeia oameni din sat la priveghiu. Și s’au adunat, la chemare, multă lume dându-se la cărți cu toții, cum e treaba la priveghiu, ca să nu adoarmă și să le treacă vremea mai ușor. Și vezi d-ta, în ce ceas or fi pășit de acasă, în ce ceas s’au apucat de joc — se jucară așa de bine, că iată pela douăsprezece ceasuri sare Ia ei mortul de pe laiță și-i omoară pe toți, până la unul. Femeia scapă ca prin minune, aleargă acasă la tată-său, povestindu-i cum și ce s’a întâmplat. Și asta a trecut cu vremea. 39 Ci după o vreme anumită îi vine femeii să se mărite. Azi o cere un bărbat, mâne o cere altul, ea zice cătră tată-so: «Numai după acela moiu duce, care a griji de bătrânul două nopți în casă, două nopți la mormânt». încercatu-s’a fiecare pețitor să pândească. Pândiâ, că de rușine nu s’ar fi lăsat, dar pela douăsprezece se sculă bătrânul, săriă la el de-1 omora, fără să mai stea de vorbă și la un ceas după miezul nopții se băgă iarăș între morți. Mulți voinici își mâncară zilele cu pânditul pentru văduva cea tânără: drept și adevărat, că eră și frumoasă de să-ți răpui vieața pentru ea. Mai pe urmă s’a întâmplat de nici un pețitor nu i-s’a mai aflat. Și atunci tatăl ei trimise cărți în toate părți dând de știre ce i-a spus fata și cine vrea să o ia de femeie să se arete voinic! La știrile aste nime nu s’a aflat decât un ficior holteiu cu trei câni ca trei smei. El se încumetă să facă ce i se cerea, că-și puse de gând să ia nevasta ori să-și pue capul. Dacă și-a pus astfel de gând, rrierse într’o zi acasă, la tata femeii. Peste noapte merse la el, iar dimineața merse văduva de-1 trezi din somn sărutându-1. El se sculă și după prânz zise cătră nevastă: Ieși, de-mi câștigă trei lanțuri ca piciorul meu de groase. A ieșit văduva prin sat de i-a câștigat. Când a sosit vremea aceea, de se îngână ziua cu noaptea, ficiorul se duse unde eră așezat bătrânul; îl legă cu tustrele lanțurile de gândea-i că-1 rupe și se așeză la pândă cu cânii tustrei lângă dânsul. Și a pândit și a grijit; când pela miezul nopții, iată bătrânul s’a po- menit și văzând lanțurile de peste el începu a râde, le trăsni tustrele sărind de-a dreptul la ficior. Dar cânii de loc îl simțiră și hop la el, sărindu-i tot în față, de bătrânul nu se putea apropia de fel de ficior. S’a luptat vâjul dracului o bună vreme cu cânii, iar dela o vreme i-a sunat ceasul și trebui să se întoarcă la morții lui. însă în bătaia cea lungă, un câne încă s’a prăpădit și ficiorul rămase numai cu doi. Se întoarse în zorile zilei la văduvă, îngrozit de ce văzuse și toată ziua aceea durmi să mai câștige puteri. A doaua noapte se puse de nou la pândă. La miezul nopții iarăș s’a sculat mortul, cânii i-au sărit în față și s’au încăerat laolaltă până la un ceas, când și bătrânul a murit dar și un câne a mai perit, de-i rămase ficiorului numai unul. Astfel ficiorul pândind două nopți, a treia zi duse mortul în ci- mitir, îngropându-l ca pe un creștin. Și aici avea de acum înainte să-1 păzească. înainte de a se înseră, merse la popa de-i ceru cretă și cenușe sfin- țită. «îți dau zice popa — și bagă de seamă cum te porți. Fă o roată cu cenușă și cu cretă, te așează în mijlocul ei, că nu s’a apropia de tine de ar sta în cap! S’a sculă el dintre morți și a cercă să pue mâna pe 40 tine, tu stai țapăn și-i aruncă cenușe în față. Nu-i vorbă, a grăi el cătră tine, dar tu nu-i răspunde nici un cuvânt, ci taci ca peștele în borș, că altmintrelea ești perdut! Mare bucurie l-a cuprins pe ficior auzind sfatul părintelui. L-a urmat întru toate neabătându-se dela el nici cât negru sub unghie și bătrânul nu i-a putut face nimic. A patra zi iarăș s’a rugat ficiorul de popă să-i dea cretă și cenușe sfințită. «Grijește — zice popa - de nu te da învins mai ales în astă- noapte, că-i aveă grea încercare. Fă-ți cercul de cenușe și te apără, c’or ieșî mulți din groapă, la porunca bătrânului, că-i necurat...! Și astfel s’a întâmplat. Că noaptea, când s’a pus la pândă, ieșî bă- trânul din mormânt și de odată cu el mai mulți mărunței, de nu-i puteai cunoaște ce-s și cum îs. «Alelei, frate, ce faci și cum trăești în lumea asta?—întrebau ei, care de care. Dar iesta pace! Pe care cum îl zăria, îl proșcâ cu cenușe sfințită, de I asvârleâ cât colo. La un ceas i-a văzut apoi că pier, ducându-se la locul lor, iar moșul rămâne îndărăpt zicându-i: «Bine m-ai grijit 1 la-ți femeea de nevastă și cu avuția mea fă ce-i vrea, că o las pe mâna ta. Iar ca să-mi mai dai o răsplată, astupă-mă cu pământ cum se cuvine, să mă odihnesc în pace și să nu mai ies din groapă». Și l-a ascultat ficiorul, astupându-1 cum se cade. Apoi din noaptea aceea înainte nu s’a pomenit cuvânt să mai iasă bătrânul din mormânt. Și s’a însurat ficiorul cu femeia aceea câștigând și averea moșului și atâta bunătate avea, de nu știa ce să mai facă cu ea. Și bogat e până în ziua de azi și se veselește cu nevasta, iar cine n’are nevastă și nu e bogat stă și se uită la stele. (Comunicată prin 1896 de Vasile 'l'odica, cojocar în Bistrița). CRONICA ȘTIINȚIFICĂ. Rubrica asta ar fi și pentru o cronică a acelei științe, care cu mare putere și cu tot mai mare rezultat lucră pentru ușurarea durerilor omenești, — pentru a științei medicale. Insă înainte de-a ceti cronica însăș, publicul trebue să cunoască desvoltarea medicinii, bazele pe cari stă ea azi, și tendințele ei. A scrie pentru laici o istorie a medicinei, ales în cadrul unui articol de revistă, e lucru greu, fiindcă materialul ce-1 cuprinde istoria acestei științe vechi, ca neamul omenesc, este atât de vast și de haotic, încât ești silit să te decizi dela început pentru una din alternativele: să fi mai minuțios, plictisind, sau să urmezi metodul eclectic, prezentând numai ce-i mai însemnat sau mai interesant. Gândul meu e, nu să introduc publicul în amănunte, ci să dau numai o privire generală, pentruca să poată fi mai bine înțelese cronicele scurte din diferiții râmi ai literaturii medicale, uimitor de bogate. 41 Istoria Medicinei.¹ * Nu numai medicină, ci și «doftori» au existat de când e lumea lume, căci i a produs experiența. însă la începutul vieții popoarelor arta tămă- duirii se mărginea îndeosebi la boalele cu cauză văzută, iar față de cele mai neexplicabile se îndestuleă dacă le putea atribui cutărei puteri mistice, unor zei sau demoni răsbunători. Iar bolnavul, ca să se scape de chinuri nu cruța nici o jertfă, — care pe timpul sclavajului consta și din vieți de om, — pentru a mulcomî mânia acelor zeități. La unele popoare izgonirea demonilor înfuriați se încerca prin aceea, că se scutura sau se chiar băteâ bolnavul, pentruca demonul, făcându-i-se petrecerea în trupul bolnavului neplăcută, să-l părăsească. Astfel medicina din stadiul pueril de cultură omenească are un ca- racter dublu, care se exprimă prin numirea de medicină teurgico-empirică¹. Stog = zău, ovplțio = mântuiesc; tpn tipia — experiență³. Dela Inzi ne-au rămas în privința asta monumente prețioase, cu deosebire în «Papirusul Ebers» din veacul al XVII. La Oreci multă vreme toată medicina se învârteâ în jurul zăului Asklepios (Aesculapius la Romani), fiul lui Apollo și al Coronei. In tem- plele lui «Asclepiazii» tractau bolnavii cu mijloace psihice (pjvyi'i = suflet) și farmaceutice (ifappâxoi — venin; qappdxeiu = arta de-a pregăti leacuri). Foarte interesante sunt cele psihice: 11 puneau pe bolnav să doarmă și să viseze, iar din visuri tălmăciau terapia. Dacă se întâmplă ca bolnavul să nu poată visa; se puneau Asclepiazii și visau pentru ei. Din șirul Asclepiazilor se ridică o figură uriașe: Hippocrates (460—359) care se înalță mult deasupra vederilor contimporane. învățăceii lui se des- bină în două tabere, în a Dogmatiștilor, cari întroduc și teoreme filozofice în medicină, dar fac și o samă de descoperiri, și a Empiriștilor, cari con- sideră experiența ca izvor principal de cunoștințe medicale. Ceva mai târziu medicina trece dela Greci și la Alexandria, pe atunci puternica cetate a Eghiptului, unde se fac, sub Ptolomeu I. (f 283 înainte de Christos), cele dintâi tăieri de cadavre. Tot dela Greci trece medicina și la Romani. Aici se desvoaltă la început destul de bine, dar în curând se împarte în mai multe școli și curente. ¹ Cine vrea să citească mai pe larg istoria medicinii, o poate află în: Handbuch der Oeschichte der Medizin, begriindet von Dr. Med. Th. Puschmann Jena 1902—5, trei volume; Dr. J. Pagei: Geschichte der Medizin, 1898 cu Bibliografie bogată: Haeser: Orundriss der geschichte de Med. 1884; Pagei. Einfiihrung in das Studium der Medizin 1899. - Baba-daftoriile, băbăriile cu afumări și descântece, ce se mai observă și azi foarte des în popor, sânt rămășițele acestei medicini primitive. — La chinezi și astăzi, dacă isbucnește difteria, scriu pe poartă că copii lor nu sunt acasă, ca să nu intre demonii. Handbuch der Oeschichte der Med. hgg. v. Dr. Th. Puschmann, voi. I., pag. 5. ³ Terminii tehnici îi vom explică așa, că vom arătă componență lor etimologici; unde nu va ajunge asta, vom da și comentarii semasiologice. 42 Metodiștii (60 înainte de Christos) credeau că boala se naște dintr’o contragere abnormă ori dintr’o moleșire a porilor. Pneumațiștii (50 înainte de Christos) luau ca element al tuturor lu- crărilor normale și bolnăvicioase din timp o materie, ce străbate în toate numită «pneuma». Eclectiștii (90 după Christos) culeg din toate învățăturile ceeace li se pare mai bun. Din școala asta iese un medic «de renume european» pe vremea aceea: Claudius Galenus (130—201 după Christos), care c’o putere uimitoare resumă întreagă știința medicală de până atunci în opere, cari și în evul mediu serveau ca bază de mânecare. Cu asta încheie epoca romană a medicinei. Căci în urma decadenței imperiului roman, medicina se refugiază preste Persia și Eghipt la Arabi. Aceștia o desvoaltă mai departe, dar, fantaști cum sunt, îi împrumută multe accente fantastice Așa unul dintre cei mai de samă învățați, Abu lusuf lacub ben Ishac el Kindi («Alkindus») sortează leacurile după principii matematice și după legile armoniei muzicale. In apus medicina se refugiază în evul mediu (din veacul al cincilea până într’al cincisprezecelea) prin mănăstiri. Mai ales dintre mănăstirile Benedictinilor se prefac unele aproape cu totul în mici facultăți de me- dicină, ca de pildă cea de pe Monte-Casino ori cea din Salerno. Aceasta din urmă, veacuri de-arândul, e cea mai renumită școală de medicină, și se și consideră cu începutul tuturor școalelor medicale '. Dar medicina nu rămâne mult timp privilegiul călugărilor. Dela școala lor din Salerno încep a ieși și medici laici, cari se răslățesc pela curțile domnești. Sub Frideric II. (1194—1250) Mondini de Luzzi își iau îndrăzneala să secționeze în public două cadavre, ceeace nu se mai întâmplase din secolul al 3-lea înainte de Christos. Prin acest fapt îndrăsneț se întroduce iarăș anatomia, și prin ea ob- servarea mai aprofundată a naturii -. Dar despre mărirea sau chiar încetarea rătăcirilor încă tot nu poate fi vorba, dupăce metoadele și mijloacele de cercetare încă nu erau destul de desvoltate. Paracelsus (+ 1554) încearcă să introducă în medicină un ¹ Un product interesant al acestei școli e „Regimen Sanitatis Saiernitanum“, un tractat de medicina populară sciis în hexametri rimați. Ceice folosesc oiice ocazie pentru a lovi în biserică au susținut, că biserica a împiedecat desvoltarea anatomiei. Aceasta însă nu e adevărat. tată ce zice un în-emnat istoiic al medicinei, Robert v. Toply, dupăce aduce o mulțime de dovezi:... ,,Ba ea dimpotrivă întotdeauna a promovat anatomia, chiar și în butul faimei foarte lățite, dar neconfirmate, că s’ar fi secționat cândva și oameni vii“. Vezi Handbuch der Geschichte der Medizin, begriindet von Dr. Med. Th. Pusch- mann, voi. II., pag. 226. Tot aici arată Toply că nu s'au făcut secționări la criminali până erau încă vii, ci doar atâta s’a făcut, că tălharii condamnați e aii supuși la o moarte, pe care o aflau anatomii mai potrivită pentru studiile lor. Așa la 1674 o deputațiune a universității 43 ton de critică aspră, dar cade însuș în extremul, că vrea să explice totul pe cale chemică. De aici se nasc apoi două școli antagoniste. Cea latrochemică {tatoixn (rex>'n) = medicina; (texrf) — știința mestecării, a topirii) toate le explică pe cale chemică, cea latromehanică (u>]zavi; = mașină, unealtă) toate le explică pe cale mehanică. Inventarea microscopului și înlesnirea comunicației dintre deosebitele părți ale lumii îmbogățește cunoștințele medicinii, dar sporește și teoriile eronate, dintre cari amintim numai unele de frunte. Teoria Solidară (Glisson) vede sediul vieții în părțile solide ale tru- pului, în mușchi și nervi. Cea Humorală susține că vatra proceselor mor- bide e în abdomen, al cărui sucuri necurate trebue delăturate prin leacuri vomative. înzadar îndeamnă bărbații însemnați ca Frank (1745-1821), Keil (1758—1813) și Hufeland 1762 -1836), cunoscut și la noi prin Macrobiotica sa (uaxQdc: = mare, lung; = viață) că medicina să se țină numai de observările obiective, — medicina chiar și în seclul XIX, se mai lasă în- fluințată de teze transcendentale. Mai ales «Filozofia naturii» a lui Schelling o opăcește multă vreme. Ea învață, și mulți medici acceptau, că, precum materia are trei dimen- siuni : lățimea, lungimea și înălțimea, așa și natura are trei puteri funda- mentale: magnetismul, electricitatea și puterea chemică, cari în organismul omului se manifestează ca sensibilitate, iritabilitate și reproducere. Aceste trebue să fie reprezentate în orice organism într’o proporție anumită, și îndată ce se prea desvoaltă una dintre ele, se ivește boala. La hipotezele și teoriile aceste se mai adaug încă o mulțime, înte- meiate pe fel de fel de idei scâlciate. Acestora însă nu le mai dăm loc acî. Numai pe una, a cărei nume e foarte cunoscut, trebue s’o mai men- ționăm, și anume: Omeopatia. Constructorul fantasticei zidiri a Omeopatiei este medicul german Samuel Hahnemann, (1775 — 1843), om dealtcum cu cunoștințe destul de profunde, mai ales în domeniul chemiei, și versat în tehnica farmacologiei. în farmacologia lui Culleu, pe care o tradusese, Hahnemann văzu că, după folosirea scoarței de China («chinina»), se observă la omul să- nătos fenomene asemenea febrei intermitente (frigurile cu întrerupere re- Siena se roagă de principele de Toscana să facă iar posibilă ținerea unei „anatomii;, donând universității stârvul unui ucigaș. Dar executarea să nu se facă prin spânzurate și crepare în patru, ci după metodul din Pisa, prin sugrumare. Ca specimene interesante mai notez aici următoarele: La 1444 universității din Viena i se oferă gâdele să-i facă rost de un cadavru pentru „anatomie'¹, căci sunt pro- specte că o femeie tânără să fie condamnată la moarte. Universitatea intră bucuroasă în pertractări pentru câștigarea acestui „Suppositum". La 1536 vestitul profesor de universitate Vesal fură în Lowen bucată de bucată dintr’un cadavru de pe furci, pentru a-și putea isprăvi cartea. „De humani Corporis fabrica". Palfyn (1650—1730) e surprins în Kortrijk de poliție tocmai când desgropă un mort, și e silit să fugă la Oent. 44 gulată), pe cari chinina Ie vindecă. Asta l-a adus Ia ideia, ca și puterea altor leacuri zace într’aceea, că produc simptome asemănătoare celor ale boalei. Dupăce a făcut experimente la sine și la pacienți, a crezut că este pe deplin îndreptățit să stabilească legea: Similia similibus», ceeace în românește s’ar putea exprimă mai pe scurt prin proverbul tot de cuprins omeopatic: «cui cu cui se scoate afară». Prin aceasta întâia lege Hahne- mann susținea, că numai leacurile, cari produc aceleași simptome, ca ale boalelor ce vrem să le vindecăm, pot aveă efectul dorit. Mai târziu i s’a părut, că dacă pacientul ia o doză mai mare de leacuri, efectul se observă mai târziu, decât dacă ia numai câte puțin; că deci fiecare grad de supțiare îi dă leacului un nou grad de putere, o «potența» nouă. Așa — casă dau o pildă strașnică — pentru vindecarea unei boale numită de el Sycosis, el recomandă suc de Thuja «subțiat la potența a decilioana¹». Discipolii acestui «maestru» și erau mulți într’o vreme — s’au văzut constrânși să retracteze din aceasta doctrină rând pe rând câte un prin- cipiu mai special, apoi câte unul și mai general, până când a mai rămas numai însemnătatea ei istorică și impulsul binefăcător ce l-a dat farma- cologiei și farmacopeei. Medicina modernă. Veacului al XIX lea îndeobște i-se dă epitetul ornant de «Secolul științei naturale și al tehnicei». Pentrucă în aceasta sută de ani, știința a izbutit să se emancipeze tot mai mult de sub jugul filozofiei aprioristice și al deducțiunii, căutându-și obiectele pe cât se poate numai în sfera pro- ceselor, cari se pot urmări exact, se pot controla și adeveri obiectiv. Urmând pe această cale mai sigură științele, — în primul rând cele fundamentale, precum fizica, chemia, biologia, — fac progrese uriașe; descoperirile și invențiunile se sporesc peste așteptare, revoluționând nu numai modul de trai fizic al omului civilizat, ci în mare parte și modul lui de cugetare. In filozofia timpului se arată, curentele «pozitiviste (A. Comte, E. Littre, Spencer) și materialiste (C. Vogt, Iac. Moleschott, V. Biichner, H. Czolbe). Medicina în sfertul întâi al acelui secol se sbuciumă încă tot în vraja metafizicei, și mai ales în cea a filozofiei lui Schelling, despre care am făcut deja amintire.² încetul cu ’ncetul însă și medicina își schimbă con- ¹ V. Pagei gesch. der Med., pag. 334. - Iată un specimen: Să fie de exemplu vorba despre lacrimă. Pe când azi ana- tomia descrie macroscopice (uaxQOi. — mare, ozo.Tfto= privesc) glandulele lacrimale și canahirile lor, histologia le arată microscopice («(zpoc=mic) constituția fizică, iar chemia pe cea chemică, — iată cum se descria pe atunci organul lacrimal în Analiza fiziologică a lacrimilor scrisă de un Dr. Nathan (1807—1362): „Lacrimile ca depărtare și jertfire a unei părți organice sunt simbolul unei supuneri sub povara puterii externe, dar totodată și a recunoașterii unei sublimități, a unei mărimi morale, ba chiar a celei mai înalte judecăți obștești. (Pagei: Oeschic’hte der Med., pag. 339). 45 duita metodică. O face asta cu deosebire în urma influinței însemnate ce-au avut-o asupra ei două doctrine, cari au exercitat de altcum o în- râurire epocală asupra științelor în general. Aceste sunt: 1. Stabilirea legii despre constanța energiei, de Robert Mayer, 2. Teoria descendenței de Carol Darwin. 1. Prin aceea, că R. Mayer și mai apoi Joule și Helmholtz au arătat, că energia nu piere, ci numai se transfoarmă, au dispărut hipotezele mistice despre o «putere de vieață», și explicarea proceselor vitale pe baze fizice și chemice au câștigat o bază sigură. 2. Prin teoria sa privitoare la valoarea logică a conceptelor siste- matice: gen, specie, familie etc., Darwin a produs o discuție grandioasă în privința heuristică și foarte folositoare pentru metoadele științii.¹ Aceste două doctrine și descoperirile lui Pasteur, despre cari va fi vorbă mai jos, au avut darul de-a porni un curent de știință medicală aproape prea radical obiectivă, bazată numai pe experiment, pe microscop și pe analiza chemică. După aceasta fericită întorsătură urmează un timp de experimentare, de purificare, și apoi de activitate medicală rodnică, în care medicina, însu- șindu-și toate descoperirile mai însemnate din diferitele știin'e, a lucrat mai mult, decât în toate sutele și miile de ani de mai înainte. Nu s’ar potrivi cu proporțiile acestei schițe istorice, dacă am arătă pe rând sporul realizat în toți ramii științei medicale; vom prezentă deci numai unii mai tipici și și aceștia numai în trăsături foarte generale, urmând apoi, ca în cronicele ce vor urmă să prezentăm la fiecare chestie datele monografice respective. — Cei doi râmi ai Biologiei (p’/oc = vieață): Zoologia tfyâov = animal) și Botanica (^orar?; = plantă) i-au dat medicinei avânt prin aceea, că bo- tanica a observat și studiat cea dintâi celulele, adecă acele mici individua- lități formale, din cari se desvoaltă și compune planta. Zoologia a constatat apoi, că trupul omenesc e compus din aceleaș elemente formale, din celule,² a scrutat cu deamănuntul proprietățile, ce- lulelor, ale țăsăturilor și organelor, apoi referințele genetice ale diferitelor an imale. ¹ Cu alte cuvinte: Darwin a încercat să stabilească adevărul cu privire la între- barea, ca oare împărțirea viețuitoarelor în genuri, specii, familii etc. are oare baze reale logice, sau este numai un mijloc convențional pentru ușurarea cunoștinții, precum este de ex. și împărțirea istoriei în veacuri (,,evuri“) din considerări mai mult didactice, decât absolut știentifice. — Despre „Teoria lui Darwin“, despre teoria descendenței, a evoluțiunii, selecțiunii etc. vom vorbi tot la acest loc într’un număr viitor. ² Celula este elementul, din care sunt compuse toate organele tuturor ființelor viețuitoare. Materia din care sunt compuse celulele se numește protoplasma. Celulele au mărime diferită: cu diametru dela 0.003 mm, (sămânța bărbătească) până la câțiva cm. (de ex. gălbinuștil ouălor de struț, care e o singură celulă). In fiecare celulă este unul sau mai mulți sâmburi (nudei), cari au rol conducător în vieața celulei. Celula are proprietatea de-a se mișcă, de-a reagă, de a se nutri și de a se spori (prin împărțire). 46 Fizica și Chetnia sunt științele fundamentale, cari au avut și au cea mai mare influință asupra medicinei. Cu ajutorul lor și a fiziologiei (v. mai jos) s’au descoperit până ’n amănunte legile, după cari se poartă economia trupului, a «mașinei omenești». Și în privința cunoașterii boalelor și a terapiei trânti a = îngrijirea bolnavilor) fizica a dat metode prețioase, precum fotografia, microscopia, laringoscopia, auscultațiunea, percusiunea, oftalmoscopia, endoscopia; iar în urma desvoltării chemiei medicina terapeutică nu mai este avizată singur la experiență, li se produc medicamente sigure și pe calea combinațiunii, ca de ex. antipirina, cocaina, acidul salicilic, lanolina și altele. Fiziologia = natură; fiz. = știința despre procesele vitale normale din trupul omului și al animalelor). Prin experimentări la ani- male și prin alte metoade exacte, mai departe prin aplicarea rezultatelor ajunse de fizică și chemie, fiziologia a pătruns tot mai adânc în tainele proceselor și ale funcțiunilor, prin cari se susține trupul omenesc, așa încât fiziologia a influințat puternic toți ramii medicinei, și nu se poate numi bun medic acela, care nu e fiziolog bun. Patologia (irâfros = suferință, durere), știința despre cauzele, ființa și decursul proceselor morbide, încă și-a știut aservi .toate agonisirile în- semnate ale științelor naturale. Virchow a arătat, că și procesele morbide se petrec în elementele de formă ale corpului, în celule, și asftel a încetățenit și ’n patologie modul de cugetare fizico-chemic în locul teoriilor umorale, vitafistice și altele. Și mai mare claritate în ce privește cauza și decursul morburilor s’a făcut prin descoperirile și invențiunile ce le-a făcut. Bacteriologia (^azriiQiov = bățișor) Pasteur (1822—95) a fost cel dintâi, care a documentat, că fermentațiunea, putrezirea se produce prin ființe nevăzute, cari sboară prin aer, prin microorganisme, cari s’au numit bacterii.' Mai târziu apoi, călăuzit și de experimentele lui Koch asupra bacci- lului inflamării de splină, a aflat că dacă veninul unor bacterii se altoiește la un alt animal, acela devine tot mai fără efect și nu mai produce moartea, ci numai schimbări locale mai ușoare, după a căror tămăduire animalul trăiește scutit de acea boală, este imun. Lui Koch i-a succes să cultive colonii de bacterii, să-i feștească cu anilină și astfel să-i studieze mai aprofundat. El află baccilul tuberculozei și al colerei, indigitând totodată mijloace, prin cari să se împedece ciuma și deocamdată să se pună zăgaz tuberculozei. Când Koch a observat, că bacteriile secernează o materie, în care apoi pier, a încercat să vindece tuberculoza cu veninul produs de înșiși baccilii tuberculozei. Deși nu i-a succes după așteptare — din cauza slabei ¹ Bacteriile sunt ființe plantare foarte miei, fără elorofil, cari se sporesc prin îm- părțire, și prin productele lor numite toxine înveninează organismul. Fiecare specie de bacterii își are veninul propriu producând un anume fel de boală. 47 rezistențe a țăsăturilor organismului, — s’a arătat îndeajuns câ drumul apucat e bun. Tot pe acesta înaintând, Behring a aflat serul difteriei, extras din sângele animalelor, pe cari, inficiindu-le cu difterie au scăzut de atunci cu peste 52'/₀, și sunt prospecte și mai frumoase pentru viitor. Chirurgia a făcut progrese uriașe mai ales în urma alor două înoiri epocale, ce le-a realizat, și anume: 1. Metodul anti- și aseptic, și 2. Narcoza. 1. Lister condus de ideile lui Pasteur, că în aer sboară niște ființe nevăzute, cari produc sau complică morbul, a căutat după mijloace, cu cari să poată împedecâ stabilirea bacteriilor, deci să împedece infecția. El satură înainte de operație aerul cu soluțiune de carbol, iar pe rană așeză un bandaj mare muiat în aceeaș soluțiune. Aceasta procedură a dat rezultate așa de strălucite, încât în curând toate spitalele mai de seamă operau după metodul Lister. Lister a folosit deci metodul anti- septic. putrezire). Koch însă a perfecționat procedura, recoman- dând folosirea de instrumente și rufării sterilizate. Koch a introdus deci metodul aseptic. In cel mai scurt timp fenomenele cunoscute sub numirea de morburi accidentale de rană, cari adeseori produceau stări mai grele decât însaș operația, au dispărut cu desăvârșire, și-acum chirurgia poate îndeplini ope- rații, cari cu un sfert de veac păreau imposibile. Pe când de pildă încă Dieffenbach (ț 1847) susținea, că celce face o ovariotomie e vrednic de pușcărie, astăzi se fac cu sutele chiar și exstirpări de mitră fără nici un caz de moarte, ba chiar și la vătămarea celui mai gingaș organ, a creerului, medicul pătrunde în locul vătămat, scoate corpurile străine, și bolnavul se vindecă. 2. Introducerea narcozei (cdjw; — amețire) prin Carol Jaksen (1805— 1880). In decursul unei experimentări, lui Jaksen i s'a spart un rezervoar de clor. Simțul de inecare ce l-a cuprins a voit să-l contrabalanseze și cu rezultat satisfăcător — prin inhalare de eter. După un timp oarecare însă a simțit o moleșire, o slăbire a simțirii. In urma acestei pățanii el a aplicat eterul mai întâi la dentistică, apoi și la operațiile chirurgicale. Dela 1847 alături de eter se mai folo- sește și cloroformul compus de Liebig. Prin anestezia generală («lu>)—simțire, plus