TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ Șl CULTURA POPORULUI ROMÂN Director: Dr. C. DIACONOV1CH. Anul al XXXVH-lea l»OK. / / Editura Asociațiunii. ------------------------------- SIBIIU, 1906. TIPARUL TIPOGRAFIEI ARH1D1ECEZANE. Sumarul Transilvaniei. Pag. Pag. ^Expoziția din București, aviz în chestia trimiterii obiectelor pentru expo- ziția din București 56 1 Muzeu, contribuiri 55 I. Istorie. Un capitol din istoria ziaristicei rornâ- nești-ardelene— Gheorghe Barițiu, de Dr. I. Lupaș. II. Literatură și știință. Eminescu și Românii din Ungaria. Idei culturale și literare. — Con- ferență ținută în sala „Muzeului Asociațiunii“ din Sibiiu la 19 Fe- bruarie v. 1905, de Ion Duma Fazele chemiei și foloasele ei, confe- rență cetită de dl Arseniu Vlaicu, în ședința festivă a Secțiunilor ști- ințifice-literare ale Asoc., ținută în Brașov la 22 Sept. 1906 Pastelele lui Alecsandri. Conferență ți- nută în sala „Muzeului Asociațiu- nii" din Sibiiu în 1 Aprilie 1906, de Sebastian Stanca III. Din sinul Asociațiunii. De încheiere, de O. Goga Discursul de deschidere rostit de vice- prezidentul Asociațiunii, dl Andreiu Bârseanu, cu ocaziunea adunării generale ținută în Brașov la 21 și 22 Sept. 1906 Prelegeri publice 26 Secțiunile științifice literare ale Asocia- țiunii 57 . ’ IV.. Din despărțăminte ₄g Din despărțăminte, Abrud-Câmpeni 27 — Brad 28 — Deva. Partea introductivă a ra- portului comitetului cercual cătră adunarea deSp. din 12 August 96 1906, de Dr. Iustin Pop 107 — Dicio-Sân-Mărtin 28 — Orăștie 28 — Sătmar-Ugocia 28 ₂q — Timișoara 28 V. Cronică. 85 Academia română. Concursuri pentru premii 1906 64 VI. Bibliografie. Repertoriu bibliografic al producțiunii 86 literare din țară pe anul 1905 80 TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Nr. 1. Ianuarie-Februarie. , 1906. Un capitol din istoria ziaristicei românești-ardelene.*) — Gheorghe Barițiu. — I. Onorat Public! între acei bărbați, cari și-au jertfit toată tihna vieții luptând pentru emanciparea Românimii ardelene de sub îndoitul jug al sclăviei politice și al celei intelectuale, între regeneratorii neamului nostru, un loc de cinste i-se cuvine, fără îndoială, și lui Gheorghe Barițiu, care cinci decenii încheiate a fost apărătorul înflăcărat și neobosit al tuturor intereselor românești. Atotputernicia divină i-a îngăduit destulă lungime de zile, ca să poată lupta alături cu două rînduri de oameni, totdeauna printre cei dintâi și mai aprigi luptători, făcând să sclipească arma sa, care nu eră o sabie, ci un condeiu ... A învârti un condeiu drept armă, e, de sigur, un lucru, care nu prea agită fantazia. Poate fi folositor și aducător de fericire pentru popoare, dar nu impune mulțimii, care se însuflețește mai ales pentru eroii zgomotoși și pentru bravurile lor amețitoare. Și Barițiu nu eră un erou de felul acestora. S’ar putea numi și el erou, dar în alt înțeles: eroul jertfitor al condeiului, al muncii fără preget și al perseveranței. Munca lui nu se va putea aprecia după vrednicie altfel, decât neperzând din vedere măsura dreaptă indicată de însuș Barițiu, *) Conferință publică ținută în sala festivă a „Muzeului Asociațiunii" din Sibiiu la 18 Februarie 1906. 1 a care citând cuvintele istoricului francez Michelet scria într’un număr din »Observatorul«: »Nu admir atât pe acei eroi, cari într’o zi fac fapte mari, ci admir pe acela și acela este un ade- vărat erou pentru mine, care de dimineața pănă seara își face în conștiință datoria sa«. ’) Și el și-a făcut-o, — din straja dimineții pănă în noapte . . . Din primăvara tinerețelor sale și pănă în târzia toamnă a celor 81 de ani împliniți, dela anul 1838 și pănă la 1888, chiar pănă la 1893, anul morții lui, să ni-se arate un singur pas, o singură chemare a neamului românesc, la care Barițiu să nu fi alergat cu toată căldura inimii, cu toată lumina minții sale! . . . în special în istoria Românilor ardeleni, cu anevoie s’ar puteă întâlni în acest restimp de peste cinci decenii fapte și lupte — cât de însemnate ori cât de mărunte ar fi ele — la cari Barițiu să nu fi avut mai totdeauna partea leului, sprijinind și îndemnând, unde vedea porniri bune, povățuind și îndreptând, unde cărarea îi părea greșită. De aceea viața și activitatea lui se contopește aproape cu desăvârșire în istoria Românimii ardelene din secolul al XlX-lea și a voî să o povestești pe cea dintâi, ar însemnă a încercă o descriere amănunțită a celei din urmă, lucru, care ar trece, dacă nu peste vrerea, de sigur peste putințele noastre și peste cadrele unei conferințe. Tot ce putem face cu acest prilej, e să înșirăm într’o scurtă povestire câteva momente din viața lui și câteva »părți alese« din istoria strădaniilor și luptelor lui de gazetar român. II. Barițiu s’a născut la 1812 în Jucul de jos, lângă Cluj. Stră- bunii lui se așezară în părțile aceste, coborând din districtul Cetății de peatră (Kovăr), unde prin vitejia lor câștigară, prin veacul al XVIII-lea, dimpreună cu mulți alți Români din partea locului, diplomă nemeșască. Tatăl lui fiind slujitor al altarului, Barițiu petrece primii ani ai copilăriei în evlavia și cuviința lini- ștită a casei preoțești, unde prima carte, ce i-s’a pus în mână, fu psaltirea, iar în loc de dascăl, care să-l »pedepsească« în mește- șugul scrisului și al cetitului, bunicul său a fost acela, care i-a ') „Observatorul", Anul 1879, Nr. 49. 3 descurcat rostul și taina slovelor bătrânești. La vârsta de 8 ani fu trimis dimpreună cu fratele său Alexandru la Trăscău, să învețe carte ungurească și latinească. De aici ajunge peste 3 ani la Blaj, iar peste alți 4 la Cluj, pretutindeni fiind cel dintâi în ale învățăturii. După terminarea gimnaziului, profesorii lui unguri îl îndeamnă să continue a studia drepturile în Cluj, dar el se întoarce în seminarul din Blaj, ca să poată ajunge mai târziu preot, dupăcum era dorința părinților și dupăcum cereă o tradiție familiară, ca darul preoției să nu se piarză, ci să se moștenească din tată în fiu. Cei patru ani petrecuți în seminarul din Blaj au fost de o influință hotărîtoare pentru dezvoltarea ulterioară a tinărului Barițiu. Aci a învățat a fi și a rămânea Român dupăcum mărtu- risește însuș. ’) Aci a început a-și cercă iscusința condeiului, com- punând, ori traducând și localizând câte o piesă dramatică pentru reprezentațiile, pe cari începuse a le dă cu colegii săi în sărbă- torile Crăciunului,²) iar în ceasuri de avânt liric murmurând, ca orice tinăr, sfioase șoapte în versuri, cărora nu le eră dat să vadă lumina tiparului, căci, după propria lui mărturisire, din tot ce a scris pănă la vârsta de 25 de ani, nimic n’a păstrat, pen- trucă n’a meritat de loc.â) Totuș au fost aceste încercări preludiul modest al unei activități serioase și impunătoare, ce în curând avea să urmeze. După terminarea cursului seminarial n’a alergat să se căpă- tuiască în vreo parohie cu venite mari și eclejie largă, cum făceau și fac toți ai noștri pănă în ziua de azi. Nu; ci el a rămas în Blaj, unde la liceul de acolo i-s’a încredințat catedra de fizică, pe care însă nu eră s’o țină mai mult de un an, căci o altă chemare, în alt oraș, a fost rânduită să-i deschidă lui Barițiu teren pentru o muncă mai îmbelșugată și mai binefăcă- toare. Deja ca seminarist fusese Barițiu chemat în două rânduri la Brașov pentru a dă instrucție unor băieți de neguțători fruntași ’) Cf. „Familia" 1893, Nr. 18; precum și „Tribuna" 1893, Nr. 91: pct. 4 din testamentul lui Barițiu, unde e vorba de condeiul de aur, ce i-1 oferise femeile române lui Barițiu la împlinirea a 50 de ani de activitate gazetărească. Dorința lui Barițiu a fost, ca acest condeiu „să se ofere muzeului dela liceul din Blaj în semn de recunoștință, că acolo la liceu am înrMat să rămân Român și să scriu românește 4 ani ca școlar, 4 ca seminarist în facultatea teologică și un an ca profesor".. . s) Cf. „Transilvania" 1870, Nr. 11. ⁸) Cf. „Transilvania" 1870, Nr. 12, nota 2. 1* 4 de acolo. El înțelese curând importanța Brașovului ca centru cultural românesc, cum fusese pe vremuri și avea să devină acum iarăș. A observat aci la mulți un neastâmpărat dor de luminare și procopsințâ, lucru, care-1 îndeamnă să adreseze, la 1835, Bra- șovenilor un memoriu întitulat »Disertație despre școli, pentru toți credincioșii de legea grecească din Brașov«, în care cu glas profetic spune, că »Românii peste puțin vor fi cunoscuți de nație« și semnalând cea mai neiertătoare trebuință a timpului, exclamă: »Școli, școli, bărbați brașoveni«l¹) Glasul lui află ascultare. Peste un an neguțătorii din Brașov îl învită ca profesor la o școală, căreia toate îi lipsiau. El primi chemarea și veni la Brașov, cu gândul însă, că peste vreme se va reîntoarce totuș- la slujba preoțească, pentru care se pregătise. La 1836 deschise școala românească din cetatea Brașovului numai cu 12 elevi, dar acest număr se urcă repede la 80 așa, că în acelaș an trebui să-i vină ca ajutor un alt seminarist din Blaj, Andreiu Murășan, încruntatul cântăreț, de mai târziu, al durerilor noastre seculare. Cu ajutorul acestuia organiză și con- duse Barițiu școala, în serviciul căreia nu avea să rămână multă vreme. Căci curînd, după sosirea lui la Brașov, în această cetate de întâlnire a Românilor despărțiți prin hotare geografice și gra- niți politice, un drum nou se deschide vieții sale, un drum greu și prea puțin umblat, pe care înaintea lui Barițiu nici un Român ardelean și după el foarte puțini l-au putut străbate cu atâta cinste și ispravă. In cartea sorții nu era scris, ca glasul lui Barițiu să se piarză în fumul de tămâie al cutărei bisericuțe de pe Târnave, nici în colbul, care ruginește și ucide curând, al școlii. Un amvon, o catedră ar fi fost locuri cam înguste pentru acel belșug de energie, care sălășluiă în inima lui, predestinându-1 astfel a munci pentru o chemare mai înaltă și mai grea. Nu duhovnic al unei parohii cu câteva sute de suflete, nu profesor de fizică ori de științe comerciale, ci un dascăl al tuturora, marele dascăl al neamului și al vremii sale: iată ce era să devină acel Gheorghe Barițiu, căruia i-s’a zis — și nu fără merit — Nestorul ziaristicei noastre. Să vedem pentruce i-s’a dat acest nume. ’) Cf. A. Bârseanu. Irtoria școalelor centrale tom. din Brașov. 1902, pp. 22—29 5 III. Ziaristica, în gradul dezvoltării sale de azi, e unul dintre cei mai importanți factori ai educației politice și sociale; e o școală puternică și extinsă, în care toți cei chemați pot și trebue să dee învățături, pe cari a le primi și urma ar fi de datorința cetitorilor. Ca orice instituție socială, ziaristica naște și ea din anumite trebuințe și este mai complicată ori mai primitivă, dupăcum e treapta de cultură a statului sau poporului, ce o posedă. Pornind din modeste începuturi, și menite a satisface mai mult unor trebuințe politice, ziarele s’au desvoltat, deși cu mare anevoie, luptând cu apăsarea cenzurei și cu diferite alte obstacole; mai târziu au început a îmbrățișa din ce în ce mai multe ramuri ale muncii și culturii omenești, pănă când au ajuns a fi organizme indispen- zabile și factori de o importanță hotărîtoare în viața popoarelor. * Pe terenul ziaristicei românești-ardelene cu drept cuvânt se poate spune, că Barițiu a fost un deschizător de cale; el a dat cuprins serios și formă acceptabilă, el a croit direcția, ce avea să urmeze această ziaristică, dacă țintea să devină o adevărată școală, o binefacere pentru popor. Ziare românești au mai apărut și înainte de Barițiu, pentru Românii din Ardeal și Ungaria, fără ca însă apariția ori apunerea lor să fi lăsat vr’o urmă durabilă și luminoasă. Primele începu- turi ale ziaristicei noastre datează din ultimul deceniu al seco- lului XVIII. Ele pornesc din Sibiiu, dela vestitul loan Molnâr, >>doftor de legi și profesor de tămăduirea ochilor« (cum îl nu- mește Radu Tempea), care în trei rânduri a cercat să scoată o foaie românească, dar niciodată n’a izbutit. ’) Mai târziu un editor și răspânditor al cărților românești: Zaharie Carcalechi, cercă la anul 1821, fără izbândă, editarea unei reviste, care să apară de douăori pe an sub titlul -Biblioteca românească^ și cu un pro- gram, în care, pe lângă multe alte lucruri folositoare, se accentua îndeosebi necesitatea cunoștințelor istorice. Cu încercarea aceasta izbuti Carcalechi abia la 1829, fără a o putea însă duce pănă la ■) Cf. Jakab Elek\ „Az eritilgi hirlapirodalom USrMnete 1848-ig'¹ și II. Chendi: „în- ceputurile ziaristicei noastre (1789—1795)“, 6 capăt, dupăcum o plănuise. Peste alți opt ani, la 1837, începe să apară în Brașov o gazetă românească »Foaia DumineciU pe care o scoția loan Barac, translatorul senatului brașovean, cu cheltuiala neguțătorului Radu Orghidan. Foaia pornise bine și devenise chiar la început foarte popu- lară; în primul pătrar al anului avea deja 800 abonați, număr care a scăzut în o jumătate de an la 150. Scăderea aceasta rapidă nu se poate explica decât prin cuprinsul foii, care aducea o lectură cu totul nepotrivită. Anecdote, zaharicale romantice, istorioare de tot felul și ilustrații ciudate se reproduceau dintr’o foaie nemțească, Pfennigmagazin, ce apărea la Lipsea și era menită a satisface trebuințele burghezimei, adecă ale unei clase de oameni, care la noi nu există. Proza incoloră și dulceagă, care dădea co- loritul general al foii, numai ici colea eră împestrițată cu câte un articolaș mai de actualitate ori mai de interes* ²) și cu poezioare — cât de șubrede și aceste — eșite din peana lui Barac.³) Văzând editorul că >Foaia Duminecii'' o să-i aducă pagubă, se înțelese cu tipograful Gott, să cerce și cu o foaie politică, poate ar fi interesul publicului mai mare pentru aceasta. Invitară pe tinărul profesor Barițiu, să primească redactarea. Așa apăru în vara anului 1837 »Foaia de săptămână^, dar numai în doi numeri, căci lipsindu-i concesiunea dela guvern, fii sistată imediat. Barițiu însă nu voia să lase lucru baltă. Tipograful loan Gott avea deja dela 1834 concesiune de a scoate foi politice în limba germană și maghiară. In tipografia lui apăreă ?>Siebenburger Wochenblatt" de douăori și »Blătter fur Qeist, Gemiith and Literatura odată pe săptămână. Acum la inzistința lui Barițiu, de sigur, îndată după sistarea »Foii de săptămâijă« în 24 Iulie 1837 cere Gott concesiune și ‘) „Foaia Duminecii spre înmulțirea cei de obște folositoare cunoștințe, alcătuită de o soțietate a celor învățați, se ivește în toată Sâmbăta cu slobozenia celor mai mari . . . tiparul lui loan Obtt în Brașov, prețul 2 fl. în argint" . . . Acesta eră titlul foii. ²) Așa d. p. în Nr. 6 se dă: „Biograficescul schiț sau descrierea scoasă din viața grofului Adam Revițki" — iar în Nr. 11 se scrie : „Pentru idile'¹, arătându-se, „în ce chip s’a făcut această măiestrie poeticească". . . ’) Nr. 1 d. p. se încheie cu următoarele 6 versuri: „Eră ca să se mai pue Insă în cea următoare Aicea o grămădue Vor fi și mai poftitoare, De idei ce s’au făcut; Căci aici n’au încăput! 7 pentru o foaie politică în limba română, lucru, care peste 9 luni abia, i-se permite cu condiția, ca din fiecare număr să trimită câte un exemplar cancelariei aulice transilvane și să observe strict legile cenzurei. Dar ei înainte de a primi concesiunea, care sosi abia în Martie 1838, deja în Ianuarie acelaș an, îndată dupăce apuse -Foaia Duminecii^, începură a scoate o Foaie literară^, pentru care nu se cerea concesiune și căreia peste o jumătate de an, probabil după modelul celei nemțești, îi dădură numele de »Foaia pentru minte, inimă și literatură^) In sfârșit la 15 Martie 1838 apăru și primul număr din -Gazeta de Transilvania^. IV. Aceasta e geneza primelor foi românești-ardelene, cari aveau să pătrundă în cercurile largi ale publicului românesc, desfăcând vălul de întunerec, ce îl copleșiă și împrăștiind desorientarea, în care orbecăiau cu toții. Dar unde eră acel public? Ori dacă lipsiă, cine avea să-l creeze? Ce pregătiri avea, ce scopuri ur- mărea acela, care se apuca de una dintre cele mai însemnate probleme culturale și sociale? Un public românesc, la care să fi putut contă cu siguranță, pe care să-și fi putut întemeia existența o gazetă, aici în adevăr nu eră. Ceice vor fi simțit trebuința unei gazete pentru a fi în curat cu întâmplările din țară și din străinătate, erau puținii oameni cu școală și de obicei — ceeace trebue de adăugit — cu școală străină. Aceștia își puteau cu înlesnire îndestuli trebuințele lor, din cutare gazetă nemțească sau ungurească. O preoțime cultă ori o clasă mijlocie nu aveam. Iar straturile adânci și largi ale poporului, — pe obidirea și schingiuirea cărora să întemeia întreaga cetățuie de privilegii nemeșești — să afla în cea mai tristă stare de neștiință, pe cea mai de jos treaptă a culturii. Căci de țăranul român nime nu cercă a să apropia în alt chip, decât pentru a-1 exploata, a luă zăciuiala din roada muncii lui și pentru a-i dijmuî tot avutul. Nici o rază nu puteă să-i picure în suflet, ca să-l lumineze; la deșteptarea lui prin școli se vor fi gândit destul cei cu durere ’) Cf. „Foaia pentru minte, inimă și literatură'¹, Anul 1838, semestrul II. Nr, 1 (2 Iulie). 8 și cu tragere de inimă pentru popor, dar lucrul acesta a fost multă vreme cu neputință într’o țară, unde constituția, adecă le- giuirea țării închisese de mult ușile oricărei școli pentru o samă de oameni, aproape pentru un întreg popor, care era cel româ- nesc din țara Ardealului. De pela mijlocul veacului al XVIll-lea, însă, lucrurile încep a se schimbă încâtva spre bine. Se deschid școlile cele mari din Blaj, cărora abia peste o sută de ani eră să le urmeze altele, tot atât de mari, cele dela Brașov. Prin acele se putu totuș crea un mic contingent de oameni doritori de carte românească. Dar Barițiu nu putea să se gân- dească numai la acest număr mic de învățați, căci inima lui sân- geră pentru cei mulți, aflându-se în întunerec și în umilință. Iar de altă parte se mai gândiâ și la cei-ce ridicându-se prin cultură, erau pe cale de a se înstrăina de neamul lor. Nici pe aceștia, ale căror așteptări erau mai grele de împlinit, n’ar fi voit să-i piarză. Deci prin foile sale, Barițiu țintea să inaugureze un proces de frământare și închegare al diferitelor elemente, între cari stă- teau încă deschise prăpăstiile atât de mari și deschilinirile icuite de veacuri. Foile lui trebuiau să devină o școală pentru toți: să-i ridice pe cei umiliți și înapoiați în cultură, luminându-le în- tunerecul minții, dar în acelaș timp să-i mulțumească și pe cei mai înaintați și să-i facă a-și iubi și cinsti neamul pe aceia, că- rora valurile civilizației amenințau a le rupe orice legătură organică cu ai lor... Și când luă asupra sa această sarcină grea, când se hotărî a trece din împărăția contemplațiunilor pe terenul faptelor băr- bătești, eră abia un tinăr de 26 ani, căruia îi lipsiau, firește, ex- periențele vieții și cunoștințele despre lume. Toată pregătirea lui nu putea fi alta decât aceea, pe care i-o dăduse școlile din Cluj cu cele din Blaj, înmulțită încâtva prin propria lui diligință și prin experiența celor 2 ani de profesură. Dar dacă îi lipsiau aceste, dispunea, în schimb, de alte daruri firești, mult mai în- semnate, cari aveau să-i aducă, peste vreme, deplina izbândă a visurilor lui din tinerețe. Nu îi lipsiâ mintea ageră, sufletul mare de Român, o voință de fer și o nemărginită încredere în puterea de viață și destoinicia culturală a neamului, din care făcea parte. înarmat cu aceste calități mari, curând avea să câștige în- crederea tuturor oamenilor de bine, cari nu întârziară a-i oferi 9 tot sprijinul, ce îl merită. Așa se adresează Barițiu, deja în cursul primului an de gazetărie, cătră căpetenia de pe atunci a scriito- rilor români, cătră Ion Eliade Rădulescu cerându-i în două rân- duri informații atât cu privire la starea literaturii române cât și la mersul afacerilor politice din principate. Eliade îi răspunde în 24 Noemvrie acelaș an în o scrisoare foarte lungă, dându-i lă- muririle de lipsă. Cu aceasta se face începutul comunicărilor prin scrisori, în- tâlniri și convorbiri prietinești între Barițiu și cei mai de samă scriitori din principate, nutrind cu toții cele mai bune sentimente pentru luminătorul dela Brașov, pe care îl prețuiau vrednic de tot sprijinul și de toată prietinia lor, dacă nu din alt motiv, și numai în vederea marelui serviciu și a jertfelor, pe cari acesta începuse a le aduce pentru înaintarea Românilor ardeleni. loan Maiorescu spune clar, care a fost motivul prietiniei lui cu Barițiu. »Temeiul de adevărată prietinie cu tine — scrie Maiorescu ’) — îmi era dragostea și silința ta cătră luminarea neamului nostru. Pănă ce tu vei rămânea acel care ești acum cătră neamul tău, îți sunt prietin«. Momentul, când începe Barițiu a împărtăși conaționalilor săi necesitatea unei educații politice și culturale românești, eră, cum nu se poate mai potrivit. Glasul timpului chema pe toți deopotrivă să se pregătească pentru schimbările și prefacerile, ce aveau să urmeze. Și când cei din jur toți înaintau cu pași gră- biți, numai Românul să fie stat locului ? Când în țară și în străi- nătate pretutindenea să simțiâ o fierbere, o mișcare vie și impe- tuoasă, eră prea necesar să vie cineva, care să aibă dragostea și putința de a da și Românilor adumbriți prin văile Carpaților, deslușiri asupra întâmplărilor vremii și îndrumările de lipsă, cum aveau ei să-și întocmească lucrurile, ca ziua cea mare, ce avea să sosească în curând, ziua cea de judecată și de răsplată să nu-i găsească în completă neștire și desorientare. Scopul principal eră trezirea poporului la viață națională, iar mijloacele prin cari cerca să se aproprie de acest scop, erau graiul românesc, răspândirea gustului de cetire și desvoltarea in- teresului pentru toate chestiunile publice românești. Și când sosi ’) Cf. „Tribuna Poporului" din Arad, anul VII. Nrul 49. 10 dela împăratul concesiunea pentru foaia politică, când Barițiu se văzu ajuns la putința săvârșirii planurilor sale de redeșteptare și edificare a poporului, bucuria lui eră fără margini. »Suflete al meu — exclamă el în Nr. 1 al Gazetei — gătește a-ți vărsa toate sentimentele cele mai mulțămitoare înaintea prea bunului nostru suveran și părinte Ferdinand Mea. Oh!, dar ele mă năpădesc prea multe de odată și tocmai prin aceasta îmi precurmă cuvân- tarea și-mi înădușe graiul.... ...»Lățirea științelor și a cunoștințelor, împărtășirea ideilor la toate plasele de oameni! strigă astăzi toate națiile, toate stăpâ- nirile cele înțelepte și părintești; mijloacele la acestea sunt cărțile, literatura, scrierile periodice lățite și propoveduite la toți. Nouă acestea ne lipsiâ; iată că ni s’au dat și ni s’au dat atunci, când celelalte nații cu noi împreună locuitoare, încă au ajuns să cu- noască, cumcă luminarea și desvolvirea ideilor unui popor, cum este al nostru, poate să-l pue în stare a contribui fizicește și moralicește la fericirea patriei, într’a căruia sân ne-am născut și ne hrănim.... Și acuma cine va mai îndrăzni a zice, cumcă noi sub părinteasca ocrotire a măritei case austriace avem vr’o piedecă din afară în cultivarea noastră? Nu sunt altele, decât acele, care noi singuri fără ajutorul altora le putem și suntem datori a le ridica și da într’o parte«. Iar în acelaș articol, la alt loc: »Sărăcia o ar pricinuî cineva de cea mai mare piedecă a sporirei noastre. Este așa; dar oare unde se află omul acela, care dupăce cheltuește sume pentru trupul său, să nu-și ție duhul vrednic de 2—3 galbeni, care ar avea să-i jertfească pe cărți și pe alte mijloace trebuin- cioase spre înmulțirea cunoștințelor și poleirea sa.................. Monarchul și compatrioții noștri nu știu ce bine mai mare ne-ar putea face în ziua de astăzi, decât că ni se dă voie slobodă a ne lupta și a păși cătră luminarea noastră pe toate căile, cari sunt deschise și înaintea altor neamuri. Cu toții știu și pricep, cumcă renașterea unei nații pe o cale mai ușoară și mai scurtă nu este altfel cu putință, decât prin însăși lucrarea și îmbogățirea limbei și a literaturei sale. La aceste să se dea sbor neîmpedecat și noi suntem scăpați de întunerecime. Toate alte mijloace sunt nesigure și înșelătoare. Negreșit, că o limbă străină, o mașteră oricare, rău ne va hrănh. Dar dacă s’ar afla careva de părere, că »novele politicești pociu să cetesc cu mult mai bine în limbi 11 străine«, unuia ca acesta îi reflectează Barițiu, că acelea »nu sunt scrise în interesul și amăsurat trebuințelor Românului, căci fiește care trage foc la oala sa, și un străin nu scrie în limba româ- nească, cu atât mai puțin în duhul românesc; un străin, de-ar fi înțeleptul înțelepților, cosmopolitul cosmopoliților, nu cunoaște scăderile noastre, nu le simte pe acelea, prin urmare nici nu știe descrie mijloacele ajutătoare. In felul acesta lămurit știa zugrăvi Barițiu, chiar la începutul carierii sale de gazetar, tabloul situației, arătând cea mai nimerită cale spre mântuire, care era și este aceea a lucrării cu mintea, a luptei cu armele culturii. Un program hotărît nu se dă și nici nu se puteâ da, căci nu se știa anume pentru cine se vor scrie acele foi.¹) Dar părțile reproduse mai sus din amintitul articol, nu vor lăsă pe nimenea în nedumerire asupra scopului, pentru care hotărîse el a munci și a se jertfi. Creștere românească, cul- tură națională, cum s’ar zice azi, eră lozinca, pe care n’o puteâ tipări în fruntea foilor sale drept program, dar ’i-a succes, pe lângă admirabila lui stăruință, a o strecură pe nesimțite în su- fletul cetitorilor săi. ’) Foile trebuiau scrise într’adevăr «pentru multe plase de oameni«. Pentru a puteă -cunoaște, cât de diferite erau așteptările unora și altora, sunt interesante scrisorile publicate de Barițiu în primii doi numeri ai «Foii literare* și despre cari el spune, că ar fi sosit la redacție din public. (Totuș credem a nu greși bănuindu-le izvorite din chiar peana lui Barițiu, cel puțin unele dintre ele.) »Scrisoarea unui bărbat serios* cere: «Dă-ne nouă Dta (Die Re- dactor) pe cea mai plină de învățătură din toate povestirile, Istoria, fără nici o podoabă sau modă, singur adevărul cel istoricesc simplu și frumos să o îmfrumsețeze; adă-ne descrieri de viețile bărbaților celor mari, din vea- curile vechi, precum și cele mai de apoi;............noi tocmai acum avem trebuință de pilde, de care minunându-ne să le și urmăm; - cruță rogu-te gustul duhului nostru, nu ne face greață cu zaharicale romantice, dă-ne o hrană mai sănătoasă și mai împuteritoare«! «Un umorist* ar dori vioiciune și lucruri înveselitoare «pentru lu- cruri știentifice să îngrijască sistematicii și profesorii, iar de supărări și ne- plăceri să îngrijască soartea; ei să i se scurgă ochii®.......... «O doamnă boerească* cere litere latinesci, «cari ar sta mai bine pe toaleta noastră®. în «scrisoarea unui cuprins de iubirea literaturii* se zice: «Foile D-V. să slujească de mijlocitoare între deosebitele dialecturi, să păzească toți pașii, ce să fac în literatura românească®. ^Scrisoarea unui duh frumos* cere «soneturi, ode, versuri galante, traduceri sănătoase, însciințări și critici asupra productelor poetice străine®, 12 Barițiu își dădea perfect sama de greutățile, cu cari avea să lupte la început și cari erau multe și mari, atât cele dinlăuntru, cât și cele din afară. Intre aceste din urmă un obstacol de ne- înlăturat, eră cenzura, acest aprig dujman secular al tiparului, al cugetării și al cuvântului liber, care prin tipar cerca să-și deschidă cale la auzul mulțimii. Ca o sabie a lui Damocle, atârna această măsură de reprimare și nesiguranță asupra editorilor și redactorilor. Ei trebuiau a se mărgini la registrarea seacă a câtorva întâmplări, pe cari — dacă erau în legătură cu actualitatea locală, politică — nu erau iertați a le însoți cu nici un fel de observare. Indată-ce s’ar fi încumătat a exprima o părere mai liberă, a critica dea- dreptul o stare rea de lucruri, existența foii eră amenințată, chiar și pentru lucrurile cele mai de nimica. Și foile lui Barițiu pri- miră chiar din botez, drept nași, doi cenzori, un Sas și un Maghiar. își poate închipui oricine, câtă neliniște pricinuia această si- tuație între Scylla și Charibdys și de câtă precauțiune aveâ Barițiu trebuință, pentru a evită orice ciocnire, care ar fi putut aduce sistarea Gazetei, ori chiar totala zădărnicire a întreprinderii. De aceea în primii 10 ani ai foilor lui nu vom întâlni, decât un ^Scrisoarea unei denwasele sau coconițe* cuprinde următoarea dorință așternută în versuri demne de cuprinsul și de autricea lor: „Eu aș petrece într’o țeară de fantasii, Unde-amiroasă flori romantice mii de mii; Unde ’nfloresc istorii și novele de dor, Unde joacă fețe trandafiri de amor Unde se plimbă visuri dulci în sus și ’n jos, Unde pețitorul este îngrijat și doios. în scurt eu aș ceti istorii și novele, Care ne spun de căsătorii fără jale“... »£//; patriota cere ca foaia »să nu fie un loc de repaus pentru cei bolnavi de minte, ci un magazin de idei sănătoase®. -Un negustor și econom* scrie: l»eu voiu să auz de an mănos și sterp, de secetă, roada bumbacului și a urezului.... foaia D-V. ar fi să o hotărești numai pentru folosul nostru. Invățații cetesc destule cărți în limbi străine®. Iar de încheiere urmează îndoiala, exprimată prin pretinsa scrisoare a «unui bătrân® sceptic, care se teme, că redactorul se va băgă în chel- tuieli zadarnice și termină exclamând: «Unde o s’o mai scoată și Bucu- reștenii ăia, care vă băgară fumuri nouă în cap«! Barițiu, cercând a da un program pentru foaie, promite, că va țineă samă de pofta abonaților. «Insă scoposul cel de căpetenie nu-1 vom perde din ochi; cele ce sunt Românilor de neapărată trebuință vor precumpăni pe cele folositoare sau numai desfătătoare®. . .. lâ ton foarte moderat; nici nu se putea altfel. In Gazetă se siliâ a împărtăși, pe cât se putea »esența întâmplărilor veacului«, iar în cealaltă în »Foaia pentru minte, inimă și literatură« căută »a mulțumi mai mult trebuințele cele neapărate ale nației sale«. (Adaos la Nr. 42 al Gazetei din 1841.) Gazeta nu cuprindea la început, decât știrile din Transilvania și Ungaria, apoi pe cele din principate, iar la urmă și altele, cari veniau din toată lumea. Dela o vreme însă începe a premite acestor știri și câte un articol de fond, căruia i se zicea articol începător.¹) Necesitatea acestor articoli începători o motivează mai târziu astfel: »Mulți oameni, cari nu voiesc a se despărți nici-decum de trebile cele târâșe, ale vieții de toate zilele, când li se întâmplă a ceti vr’un lucru ceva mai serios decât veștile din uliți, ei ne- pricepându-1 zic, că sunt »nimicuri«, pentrucă în capetele lor nu încape nimic. Mulți iarăș sunt de aceea părere, că într’un jurnal ar trebui să se afle numai iacă așa, știri fabuloase, comedioase, mincinoase, ca să te ții de foaie, când le cetești, iar nu lucruri mai cu măduvă, dătătoare de vre-o învățătură folositoare și des- chizătoare de mulți ochi sufletești bătuți de pretinii întunerecului cu orbire vecinică«. .. ,²) De aceea promite Barițiu, că va dă de aci înainte în fruntea Gazetei mai adeseori »unele discursuri, disertații, desbateri mai lungușoare, mai vârtos politice. Pentruce numai noi Românii să rămânem și pe viitor tot leneși de a cugetă ceva mai mult, a ne încorda și a ne ageri puterile minții? Pentruce să așteptăm spre multa noastră rușine, ca tot alții, să ne poarte lumina științelor înaintea noastră ? Iar la alt loc: »Așa este, că ne va fi rușine a ne lăsă în voia ursitei și a orbului fatalism. Noi mai mult decât ceialalți, iubiții mei frați, avem cea mai strânsă datorință, a ne folosi de științele scoase de alții la lumină și a trage din aceleași ele- mente de viață pe viitor. Deschideți istoria și veți vedea, că munții, văile și câmpiile Daciei dela începutul neamurilor pămân- tului și pănă astăzi au fost totdeauna mai puțin luminate, decât ') Așă tratează în Nr. 42 al anului 1830, „Puține idei despre negoțul și economia Ungariei, Transilvaniei și a țărilor vecine rom.", în Nr. 18 anul 1840 scrie despre „Cauza orientală", Nr. 10—1841 „despre căsătoriile mixte" etc. -) Art. încep. Gazeta 1844 Nr. 5. 14 alte țări europene. Dela noi cei de acum se cere răspândirea luminei în aceste țări; sau dacă noi ne vom lenevi, vor veni alții și noi vom plăti foarte scump cheltuiala ospățului, adecă cu viața". (Gazeta 1844 Nr. 11.) In acești articoli Barițiu semnalează multele scăderi și lipsuri de cari sufere Românul; își îndreaptă privirea asupra tuturor cla- selor de oameni; pe preot și pe învățător, ca și pe neguțător, industriaș ori plugar — pe toți deopotrivă îi îndeamnă la muncă stăruitoare și la împlinirea cu cinste a datorințelor naționale și cetățenești. Scrisul lui e adesea glas de aspră mustrare pentru cei în trândăvie și puternică chemare a celor de bine, spre că- rările îndreptării. — Dar dorința ferbinte de îndreptare și stă- ruințele lui Barițiu le priviau cu ochi dușmănoși aceia, cari aveau îndestulitor motiv de a se teme, că prin ridicarea Românilor la o stare mai omenească, se surpă temelia bunăstării lor materiale și li se prăbușește cetățuia privilegiilor politice. In ochii lor Barițiu trecea de un tulburător al păcii și ordinei publice, când îndemna pe Români la muncă și la câștigarea de »averi stătătoare, moșii«. Un conzilier din Cluj, Somlai, care era suprarevizor de ziare, nu s’a sfiit a-i spune lui Barițiu, că prin foile lui propagă comunizmul,⁸) căci legile țării nu permit ca Valachii să aibă și ei proprietăți de pământ. Dar nu erau numai dujmanii noștri seculari de această părere, ci se aflau chiar printre boierii din principate, mulți, cari făceau tuturor Românilor ardeleni cap de acuzație din această nevinovată pornire spre bine, a cărei țintă nu eră alta decât, ca țăranul român, făcându-și rost de o sforicică două de moșie, să-și poată întemeia și el cu vremea o stăricică economică mai neatârnată, mai puțin aservită caprițiilor și asupririi nemeșești. Așa se explică, cum Barițiu, adeseori fiind împedecat a vorbi și scrie despre trebuințele neamului nostru, ne dă chiar și în Ga- r‘) In potriva acestei învinuiri protestă Barițiu necontenit prin scrisul său, (cf. art.: „Românii nu sunt comuniști" în fonia pentru minte 1848, Nr. 49.) iar în „Părți alese din istoria Transilvaniei" voi. II. p. 60, o zugrăvește astfel: „Românii nici din nume nu cunoșteau, ce este comunizmul; vrăjmașii lor însă îi deteră definițiunea; o bivoliță zălogită de cătră o comună dela un popă luteran fu baptizată comunizm ; re- quizițiunile militari impuse chiar de cătră comandanți, comunizm ; lemne tăiate din vre-o pădure în acea iarnă (1848—9) foarte aspră, în decursul războiului spre a se încălzi și soldații aproape degerați, tot comunizm; câte un proces intentat pentru vre-o bucată de pământ, iarăș comunizm; din contră turme de oi și sute de vite cornute răpite dela Români și mânate p’acî încolo, nu eră comunizm". 16 zetă o mulțime de articoli școlasticiasupra unor probleme, cari par a fi fost îndepărtate și străine de preocupațiile Românilor năcăjiți de pe atunci. Dar nu erau fără folos, căci din ele se trăgeau totdeauna concluziile potrivite cu starea acelora, pentru care se scriau și se strecurau, cu chipul acesta, pe o cale mai ocolitoare, în capetele cetitorilor idei și cunoștințe foarte pre- țioase pentru oamenii acelor vremuri. Așa se făcea Gazeta, care era menită pentru trebuințele po- litice. Și tot cam așa mergea lucrul și cu Foaia, care deși mai literară, deci mai presus de cerințele și preocupațiile »tîrîșe« ale vieții zilnice, păstra totuș o strânsă legătură cu realitatea împre- jurărilor politice. Se găsesc în Foaie articoli politici, cari tot atât de bine ar putea ilustră și coloanele Gazetei. Probabil că în Foaie, tocmai fiindcă nu eră politică și nu eră sub o controlă așa severă, se strecurau uneori și cele suprimate din Gazetă. încolo în Foaie se făcea literatură foarte serioasă, mai ales istorică și filologică. Eră aceasta o literatură de conservare na- țională, dictată de chiar împrejurările vremii. Tocmai pe atunci s’au început asalturile contra naționalității noastre și mai ales contra celui mai de preț atribut și simbol al acesteia: contra limbii. Așa numitul război al limbilor (Sprachenkampf, nyelv- harcz) avea să înroleze în șirul combatanților și pe Barițiu, care prin foile sale pănă la sfârșitul vieții n’a încetat nici o clipeală a apără dreptul Românilor la limba lor, care e viața noastră. Și pentru-ca această limbă românească, să poată eșî biruitoare din înverșunatul război, ce avea și are încă și azi să-l poarte cu diferitele influențe străine și curente ostile, ea trebuia îmbogățită și cultivată, ca să devină capabilă a cuprinde întreagă comoara de simțiri și gândiri a neamului și să poată exprimă toate adân- cimile, toate fazele vieții sufletești a Românilor, cari și ei se aflau acum în preajma celei mai însemnate prefaceri politice, sociale și culturale. Articolii pentru îndreptarea și poleirea limbii, pentru schimbarea ortografiei și pentru aflarea mijloacelor, prin cari s’ar putea mai cu ușurință ajunge la unitatea limbii, și prin aceasta la o unitate intelectuală și culturală, ani dearândul nu s’au curmat *) Așa d. p. „articolii politici despre Elveția și istoria ei“ în Gazeta din 1847 Nrii 92—95 ori „Trasuri din istoria Poloniei* în Foaia din 1847, 5—10 etc. etc. 16 din coloanele Foii. Păreri de ale Ardelenilor, Moldovenilor și Muntenilor se publicau aci neîntrerupt, mijlocindu-se astfel schimbul de idei atât de necesar în chestiuni vitale, unde gândirile resfirate trebuesc închegate, lămurite și îndreptate spre o singură țîntă.¹) Prin asemenea discuții se pregătiă calea spre limba româ- nească unică, care să fie vorbită și înțeleasă de toți, iar prin articolii istorici, scriși parte mare de Barițiu, ori reproduși de prin Dacia literară a lui Kogălniceanu, Curierul românesc al lui Ion Eliade Rădulescu și Albina românească a lui O. Asachi, se înfă- țișează cetitorilor pilde demne de urmat din istoria popoarelor, dar mai ales faptele vrednicilor bărbați români din trecut. Țînta vădită și des accentuată a acestor articoli și studii istorice eră: »Să ne facem vrednici de virtuțile acelora, a căror nume îl pur- tăm, limba le-o vorbim, obiceiurile le păstrăm, de-a Romanilor*.²) Așa s’a urmat munca binefăcătoare de redeșteptare, un de- ceniu întreg, fără zguduiri și fără vr’o întrerupere volnică. O frumoasă publicitate românească își crease Barițiu prin foile sale, pentru care interesul publicului creștea mereu, aducând spor în numărul abonaților, care s’a urcat în primii ani dela trei la opt sute. Barițiu învăță a cunoaște tot mai bine trebuințele su- fletești și pe cele multe materiale ale cetitorilor săi. Acum con- deiul lui — din nesigur și dibuitor, cum eră la început, — deveniă din ce în ce mai priceput, mai hotărît în sbiciuirea relelor și mai repede în aflarea modurilor de îndreptare. Gazeta devenise cu adevărat y>Gura Românilor^, cum o numește Treboniu Laurian, iar redactorul ei, dupăce a văzut că greutățile începutului nu-1 putură îngenunchiă și dupăce a observat la mulți dintre cetitorii săi o râvnă nobilă și o recunoștință, adusă jertfelor sale, putea privi cu satisfacție sufletească la începutul modest, ce l-a făcut și cu multă încredere la viitorul apropiat, de unde așteptă să-i *) Îndreptarea limbii nu se puteă face altfel, decât prin o împreună lucrare a tu- turora. Ardelenilor li se aducea și pe atunci învinuirea, că scriu o limbă foarte greoaie, învinuire, pe care o accentuează C. Boerescu (Foaia 1845 Nr. 6), Barițiu recunoaște (Nri 9—12) că aici se scrie o limbă greșită, dar o justifică aceasta prin împrejurările, între cari a trăit limba română, observând în acelaș timp, că nici limba română, vor- bită de Munteni, nu e mai scutită de greșeli. In sfârșit recunoaște și C. Boerescu (Nr. 20), că nici a celor din România nu-i fără greș, totuș ei „se adapă din fântână, pe când noi din puț“. ²) Art. lui Barițiu: „Noi Românii", Nr. 12 al Foii, din 1840.) 17 vină izbânda și mai deplină. In adausul Numărului 42 al Gazetei din anul 1841, făcând o scurtă reprivire în trecutul foilor sale, zice: » Rugăm pe toți dintre cetitori, ca să arunce împreună cu noi o scurtă privire la cei 4 ani trecuți, cari fac viața foilor noastre. Înainte cu 4 ani, un public, ce redacția n’aveă de unde să4 cunoască, o redacție, dela care publicul nu putea gâci, cam ce ar avea să aștepte. Așadar, o întreprindere, cu atât mai grea pentru noi, cu cât eram mai convinși, cumcă toate națiile din patria noastră deopotrivă vor luă cu deadinsul aminte, cum se folosesc Românii de frumoasa publicitate, lor mai mult decât părintește dela prea înaltele locuri îngăduită«. Și îi cădea bine lui Barițiu să poată constată, ceeace s’a dovedit în scurtă vreme, că Românii s’au știut folosi cât de bine de .^cereasca măiestrie« a tiparului. La 1852 putea înregistra îmbucurătoare dovezi de progres, cari îi prilegesc articolul -Foile noastre*-, unde între altele spune: »Din cele trecute, după alte multe, cunoaștem și atâta, cumcă un număr însemnat din ai noștri, cari odinioară n’aveau să ce- tească mai nimic efemer, acum și-au făcut o neapărată trebuință, o mângăere și cinste a vedea în casă-și o gazetă, a ceti și a cugetă asupra celor cetite. Pe noi încă din toate, împrejurarea asta ne mângăe mai mult<. (Foaia 1842, Nr. 52). Dela o vreme publicul, care nu eră și nu-1 cunoșteâ redacția de loc la început, se formase și începeă a se adresă cu preten- țiuni, știă ce vrea și cerea, ca redacțiunea să se conformeze așteptărilor lui. La 1847 începuse a apărea în Blaj »Organul Lu- minării^, redactat de Cipariu și tipărit cu litere latine. Mulți cereau acum și lui Bariț, să schimbe haina foilor sale, înlocuind slovele cu litere. Unii cereau apropierea limbii mai spre radica- lismul filologic, alții mărirea formatului ambelor foi și urcarea prețului și iarăș alții învrăstarea acrticolilor atât de serioși, cu alții mai ușori, mai de petrecanie^. — Tuturora le răspunde Barițiu în Nr. 51 al Foii din 1847: >Cărare de labirint, cărare foarte des opăcitoare alese această redacție dela început, sau mai bine, ea nu o alese, ci îi fu strâns dictată de starea culturii po- porului românesc, care este atât de variantă, de aci vine, că aceste foi trebuiră să se facă pururea, ^tuturor toatei, cum zice scrip- tura . . . Regula noastră trebue să fie: Festina lente! Alte redacții 2 18 își aleseră alt public, care le duce sau pe care îl duc ele mai cu iuțeală; o aristocrație, un cler procopsit și altele; al nostru e amestecat foarte; însă va veni și timpul pentru schimbări. In pri- vința alegerii articolelor noi zău nu avem timp de glume și de petrecanii multe; nația ne întârzie, trebue să alergăm«.— Vedem deci, că Barițiu nu eră omul progresului precipitat, ci el dorea înaintare cumpătată și sigură, fără potigneli și fără zdruncinări, cari ar fi putut să strice totul. Și nu eră omul, care să-și plece urechea unor dorinți, ca acele, cari țintiau la articoli de glume și petrecanie. El a știut fi un bun căpitan intelectual, care nu se lasă abătut din calea sa spre o țîntă serioasă, de cătră public, ci însuș știa să cârmuiască ca un adevărat dictator publicul, pe care singur îl înjghebase. Cuvântul lui de povață trebuia să fie, pre- cum a și fost, ascultat. V. Dar aveau să urmeze zile viforoase, ani de zguduire și cu- tremur, dupăcum se presimțiă și prevestiâ înainte. Anul 1848, das toile Jahr, cum îl numesc Nemții, care promitea popoarelor, toate libertățile, se apropia în porniri năvalnice, ca să schimbe ©rânduielile învechite și nedrepte de pănă aci, a căror povară nu mai eră de suferit. Furtuna mântuirii — după expresia lui Alecu Russo — a început și, nu peste mult, palaturile de strâm- bătate aveau să se prăvălească surpate de blestemul norodului. înainte însă de a-și revărsă binefacerile sale, acest an veniă să deslănțuiască patimi în izbucniri furioase, să stoarcă șiroaie de sânge, prin cari să-și primească botezul noua ordine de lucruri, ce aveă să ia ființă. Și cum de sunetul înfricoșat al armelor amuțesc Muzele, — și munca pacinică a luminării poporului prin gazete, trebui să sufere atunci întrerupere. Cele două foi româ- nești dela Brașov, făcuseră, timp de un deceniu, tot ce le-a stat în putință, pentru-ca ziua cercării să nu-i afle pe Români fără oleiu în lampă, rătăcind pe câmpuri«.¹) Barițiu precizase destule-ori, în foile sale, dorințele și postulatele Românilor ardeleni. Ce s’ar fi ales de acest popor — se întreabă el mai târziu,²) — dacă anul 1848 nu l-ar fi apucat nici măcar cu acele începuturi ușoare de educație politică, nici cu atâta sentiment de libertate, cât s’a ') „Foaia" 1848, Nr. 10. ²) „Observatorul" 1885, Nr. 36, (foișoară). ¹⁹ putut infiltra în spirite sub tutoratul cenzorilor, prin acele două foi periodice și prin ce a mai urmat alăturea cu acelea? Și atâta a fost destul, ca Românii să se poată manifestă ca popor, cu vrednicie și cu demnitate, inspirând celor din jur groază și uimire. Iar lupta, ce s’a desfășurat mai târziu între asu- pritori și asupriți, — deși atât de inegală, Românii neavând ce opune tunurilor adversare, decât pepturile lor de oțel și tunuri cioplite din buturugi de brad, totuși — aveâ să le aducă glorie și să încunune pe acel Rege al Munților, cu vecinica aureolă a unui erou de epopee. In acești ani de înverșunare a trebuit să-și ia, firește, și re- dactorul dela Brașov partea sa de suferințe. In toamna anului 1848 fii chemat la Sibiiu, ca membru în comitetul împăciuitor al țării, căruia poporul îi zicea »gubern românesc«. La redacție rămase Andrei Murășan. Dupăce Bem luase la 11 Martie Sibiiul, iar peste 9 zile Brașovul, foile au încetat cu totul, membrii comitetului s’au împrăștiat și dintre toți Barițiu a fost acela, care a suferit mai mult. Casa lui jefuită, nevastă-sa cu un copil la piept, cu altul de mână, pribegind prin Țara Românească fără adăpost și mângâiere, el însuș în prinsoare muscălească, purtat dela Câmpina la Cernăuți și aci aruncat în fiare, de unde abia intrevenirea familiei Hurmuzaki îl putu libera...! Dar publicul românesc a știut alergă cu căldură să sprijinească pe Barițiu în zilele cruntelor sale suferințe. Ț La stăruința și cu sprijinul lui Șaguna se întoarce apoi în 18 Octomvrie 1849 iar la Brașov; unde prietinii îl îndeamnă să ceară de nou concesiune, pentru a continuă cu redactarea foilor. Concesiunea i-se dă în Decemvrie și i-se detrage din nou peste 2 luni (în 25 Februarie 1850), findcă începuse a publică în »Foaia ') Tuturor sprijinitorilor săi de atunci și de mai târziu le adresează Barițiu în Nr. 15 al Foi pentru minte etc. din anul 1861, un cuvânt de mul- țămită, din care merită reproduse următoare.le șire: »Preastimaților bărbați româniei... D-Voastră voiți să aflați merit în lucrările mele literare și publicistice de ani 22 încoace. Dați-mi voie însă a vă observa, că eu am mâncat în toată viața mea numai pane românească udată cu lacrimi de Români și Române; prin urmare am fost dator să și lucru pentru acea pâffe. — Am putut lucră, pentrucă națiunea mi-a plătit faticele cu denarii săi cei câștigați în crunta sudoare a fiilor și ficelor sale. Am suferit însă persecuțiuni și robie muscălească și nemțească și mi-am pierdut puțintică-avere (1848) prin mânile împilatorilor. 2* 20 pentru minte* raportul lui Avram lancu, iar poruncii, care venia de sus, dela locurile mai înalte ca să sisteze publicarea, n’a voit să-i dea ascultare. Pentrucă Barițiu nu eră omul supus, gata în tot momentul a-și plecă capul înaintea celor mari și tari. Dim- potrivă în fața acestora eră de o îndărătnicie, care stă bine ori- cărui Român luptător și din pricina căreia (wegen Halsstarrigkeit) în curînd fii trântit la părete, cum însuș se exprimă; iar foile lui de nou sugrumate, răpite chiar din mâna aceluia, care atâta oste- nise și jertfise pentru ele. Când reapar în 9 Septemvrie 1850, pe Barițiu nu-1 mai îngăduiau a le redacta, ci denumiră dela guvern pe lacob Murășan, lipind în fruntea Gazetei pajura cea cu două capete, chipul biruitor al stăpânirii austriace... Barițiu a rămas și mai departe primul și cel mai harnic colaborator al foilor, cărora el le-a fost dat ființă și cari tocmai din acest motiv ar fi trebuit să rămână și mai târziu, »dreapta lui proprietate câștigată cu sudori de sânge«?) * * * Dupăce a fost amovat dela redactarea foilor, Barițiu nu își curmă activitatea politică, dar în acelaș timp îndreaptă atențiunea alor săi asupra unui alt ram al vieții naționale, asupra celui economic. Se gândește la înființarea unei fabrici de hârtie la Zârnești. Aflân- du-se câțiva oameni cu parale, se adună un capital de 80,000 fl. și Barițiu e trimis în străinătate, să procure cele de lipsă pentru fabrică. Cu acest prilej călătorește prin Austria, Germania, Belgia și Francia, înbogățindu-și capitalul de cunoștințe cu o sumă de experiențe foarte prețioase. Fabrica de hârtie se pune în lucrare, Barițiu rămâne directorul ei 20 ani, pănă când întreprinderea sfârșește cu un regretabil fiasco, cum au obiceiul să încheie mai toate încercările noastre de acest fel. Pe când națiunea întreagă gemea în lanțurile servituții, pe când pa- tria toată era numai o temn ță mare și fioroasă pentru toți conaționalii, mei; pe când frații mei cădeau scăldați în propriul lor sânge, să cuvenea oare ca eu să mă trag la o parte, sâ caut singur a fi liber și avut?!... .. Jar dacă acum eu am să cer ceva dela națiune, aceea este numai ca pentru orice cazuri neprevăzute de ochiu omenesc să’mi ia sub al său scut soția și cei 5 copilași. Mai departe tot restul vieții mele și chiar viața mea stă la dispozițiunea națiunii și a patriei — a acestei patrii nefericite ca și noi fiii ei, cărora pănă acum nu ni-a fost nici iertat a zice, că o avem de patrie«1 *) Observatorul, Nr. 49, 1879. 21 VI. Intr’aceea sosi o zi tot atât de memorabilă pentru Românii ardeleni, ca și ziua de 3/15 Maiu 1848. Pecât de însemnată este aceasta în istoria noastră politică, tot așa de epocală este în istoria strădaniilor noastre culturale ziua de 4 Novembrie 1861, data constituirei »Asociațiunii transilvane pentru literatura și cul- tura poporului român«. Barițiu, firește, nu putea lipsi dela o lucrare atât de momentuoasă și salutară. Pe lângă Șaguna, Ci- pariu, loan cav. de Pușcariu etc. și el a fost un »spiritus rector« al lucrărilor intreprinse pentru înființarea Asociațiunii. La rugarea lui Șaguna elaborează și Barițiu un proiect de statute și un program foarte vast și variat, pe care Asociațiunea nu l-a putut desăvârși, în toate punctele sale, nici pănă azi. După propunerile lui Barițiu Asociațiunea ar fi fost chemată să îngrijască în școalele poporale de cărțile școlastice trebuitoare, de compunerea unui compendiu din istoria Transilvaniei pentru popor și pentru școalele inferioare, de starea agriculturei, horti- și viticulturei, a pomăritului și a pădurilor, mai departe să dea descrierea comparativă a locui- torilor și porturilor din diferitele ținuturi românești să discute chestiuni igienice, fiziologice și psichologice cu privire la Ro- mâni, să pregătească o colecție de cele mai bune balade româ- nești-ardelene, să colecteze toate inscripțiile române din Tran- silvania, să studieze în mod comparativ flora Transilvaniei, Bă- natului și a Bucovinei cu numiri române. Toate aceste puncte la un loc era să formeze programul unei reviste periodice, care avea să apară sub egida și cu cheltuiala Asociațiunii. Revista apăru la 1 Ianuarie a. 1868, purtând numele Transilvania« și redactată de prim-secretarul Asociațiunii, care era Barițiu. Oricât și-ar fi dat însă acesta silința, programul cel vast și frumos nu l-a putut realiză în tot timpul de 20 ani, cât a fost redactor al Tran- silvaniei. Și dacă nu l-a putut, nu eră vina lui. Cauza e a se căută în lipsa de sprijin și de interes, din partea acelora, care ar fi putut și ar fi trebuit să-i vină într’ajutor, cu mult-puținul lor, scriind fiecare ce și cum s’ar fi priceput. Dar nu s’a întâm- plat așa, ci Barițiu a rămas aproape singur, așa că nu numai redacta foaia, ci de multeori trebuia să o scrie din capăt pănă la sfârșit. Și fiindcă între preocupațiile lui știențifice cea mai de căpetenie eră istoria națională, Transilvania deveni încetul cu 22 încetul o revistă istorică, primind caracterul unei foi de specia- litate. Neobositul Barițiu scria fără încetare la studii istorice, dintre cari unele cu bun temeiu și cu destulă pătrundere — când aveă timp să le lucreze cum se cade, — iar altele, cele născute din necesitatea momentului, din lipsa de alt material, cu care să umplă foaia, natural că au rămas mai de a doua mână. Aceste scrieri ale lui Barițiu, precum și mulțimea de documente, pe cari el le publică mereu în »Transilvania« nu avură darul de a atrage un număr mai însemnat de cetitori pentru foaia Asociațiunii, așa că în scurt timp se contractă un deficit de vr’o 4000 florini. Atunci se auziră voci de nemulțămire, unii cereau sistarea foii, lucru, care nu se puteă întâmplă, căci Asociațiunea nu lucră pentru bani și nu redactă această foaie din speculă, ci pentru răspândirea culturii în popor. Barițiu însuș, văzând nemulțămirea, își dăduse în cei dintâi 6 ani de 4-ori demisia, dar adunările ge- nerale îl alegeau de nou, cu toate că el voiă să lase să mai cerce și altul și mai voiă »să scape de iobăgia în care fu aruncat sub titlul foarte frumos de secretar primar și de redactor .’) Amărăciunea lui a trebuit să fie foarte mare, când în ședința comitetului Asociațiunii din 10 Novemvrie 1874 s’a aflat un om, un advocat, firește, care a propus ca remunerațiunea redactorului să fie redusă dela patru la două sute florini. Propunerea nu s’a putut primi; lucrul acesta aruncă totuși o lumină foarte tristă asupra unei tagme de oameni, cari nu văd decât banul și n’au alt principiu în viață decât strîngerea lui. Barițiu însuș se simți foarte dureros atins și indignarea îl făcu să destăinuiască, câtă muncă și osteneală îl costă redactarea foii. Spune, că el nu s’a obligat niciodată să scrie singur foaia, ci a primit a fi numai redactor, care să arangeze materialul, ce va sosi dela alții. — Dar acum vede, că singur trebue să scrie aproape foaia întreagă. »Și dacă ar fi numai cu scrisul; dară studiul de fer, preparațiile de săptămâni și luni întregi, pe care le cere un singur articol, să fie luate întru nimic? dară înmulțirea necurmată a bibliotecii private în lipsa unei biblioteci publice costă zeci și sute . . . . Numai literații să lucre de pomană? Numai literații să trăiască cu apă și cu aer? De când oare acei, cari se ocupă toată viața *) „Transilvania", 1874, Nr. 24. 23 lor cu literatura, sunt condamnați a flămânzi, a umblă golani și totuș a dă de pomană? Spune mai departe Barițiu, că pentru »Transilvania« a lucrat câte 800 oare la an și i-s’a plătit pe 2 oare 1 fl., pe când dela Gott primiâ remunerațiune îndoită, a dăruit deci, națiunii muncă neplătită în valoare de 2400 fl. și încheie: >Desfidem pe oricare dintre literații noștri de dincoace de Carpați, afară numai de doi, ca să ne arete când au donat d-lor pentru scop literar asemenea sumă, fie în bani, fie în laboare«.¹) Cu toate aceste Barițiu eră hotărît a luptă mai departe; a rămas redactorul > Transilvaniei pănă la adânci bătrânețe, dân- du-și toate silințele, ca să răspândească prin acest organ cultura și literatura națională, să le ridice pe aceste la rangul unui cult religios, la adăpostul căruia să se întrunească toți Românii, pentru a primi întărire și înălțare sufletească. Voia cu orice preț să-i înduplece pe Români a studia și cunoaște bine întreg trecutul lor de suferințe, a se interesă pentru toate trebuințele naționale și a-și pregăti cu bună chibzuială, calea spre un viitor mai fericit. Pe lângă Transilvania începuse dela 1878 a redactă și un nou ziar politic: -Observatorul", care apăru la Sibiiu șapte ani dearîndul. Tocmai la 40 ani după prima sa încercare cu Gazeta, veniâ acum Nestorul cel îmbătrânit cu vrednicie pe câmpul zia- risticei românești, să împărtășiască neamului său bogatele expe- riențe, câte a putut culege în tot decursul celor patru decenii de muncă, de lupte politice crunte și de lăudabile stăruinți culturale și literare. Dacă la 1848 în primul număr al »Gazetei« nu putea dă un program hotărît, acum acesta nu mai lipsiă, căci Barițiu știa cătră cine se adresează și ce trebue să spună. In acest ziar sunt îm- prăștiate convingerile lui politice și sociale, ideile național-eco- nomice și o mulțime de amintiri istorice și literare, povestite cu mult cumpăt și rară modestie din partea aceluia, care eră acum ca un patriarh al publicisticei române. * * ❖ In politică Barițiu eră apărătorul înflăcărat al independenței Transilvaniei. Unirea acestei țări, săvârșită fără învoirea Româ- nilor, dar cu concursul câtorva dintre ei, la 1848 și apoi la 1865 *) Ibidem. 24 o considera ca cea mai grea lovitură, dată elementului românesc. Nici decum nu s’a putut împăca cu această schimbare; nu, fiindcă credea, că lucrul s’ar fi putut și altfel. Realitatea o dovedise aceasta atunci, când 2 ani de zile 1863—64 a răsunat în incinta dietei ardelene limba românească și dacă aceasta nu s’a putut urmă și mai târziu, dacă hotărîrile favorabile pentru Români, ale acelei diete, au fost ulterior casate, Barițiu credea că lucrul acesta s’a întâmplat și din greșeala alor nostrii, pe cari el îi sfă- tuise la 1860, se nu participe la senatul imperial din Viena (verstârkter Reichsrath) pănă nu să asigură prin o nouă diplomă autonomia Transilvaniei, iar la cea convocată în toamna anului 1865 în Cluj, pe baza unei legi electorale strigător de nedrepte, să nu se ducă chiar nici un Român. Mai târziu la 1867 a urmat iarăș o mare nedreptate pentru Români, o revoluție pacifică, cum numește Barițiu dualizmul, în care 2 popoare — cu tendință de cutropire — se fac poruncitoare preste alte 8. Eră acum sigur, că elementul românesc nu se mai poate validită, de aceea Barițiu a fost un intransigent apărător al pasivității față de dieta din Budapesta. Direcția aceasta a eșit învingătoare. Cât a dăinuit ea și ce rezultate a produs, se știe. In atitudinea politică a lui Barițiu se poate întâlni o notă ideală, care eră departe de oportunizm, de considerații practice, când să vorbiă de interesele vitale ale neamului. Aci el nu voiă să cunoască nici o tocmeală cu nime. Speranța, că Ro- mânii ar puteă ajunge vreodată la înțelegere cu Maghiarii, Barițiu o avea din tinerețe, dar mai târziu o pierduse cu totul în urma câtorva încercări comedioase, ce s’au făcut spre scopul acesta, ca cea dela Alba-Iulia din Februarie 1861, ori ca cea dela 1872 pusă la cale de ministrul președinte Melchior Lonyai. Atunci scria el în Gazetă, că nu mai crede în posibi- litatea unei apropieri sincere și durabile a Ungurilor cătră Români, căci Ungurii nu vor să îngăduie nimic, iar Românii nu pot renunță la nici un drept al lor. »Văd și eu — scrie Barițiu în acel articol *) — mai pe fiecare zi luându-se măsuri, cari țân- tesc la omorîrea naționalității române; cu toate acestea fiindcă eu cred, precum am crezut totdeauna în imortalitatea elementului *) Nr. 1 Gazeta 1872, 25 național-român nu mă tem, că vor fi în stare să sugrume na- ționalitatea română. Iară dacă totuș ar fi posibil vr’odată un asasinat ca acesta, atunci aceasta s’ar putea execută numai și numai cu ajutor nemțesc; însă așa, că odată cu a Românului, ar bate și oara ultimă a națiunii ungurești. Domnul cu sclavul în acelaș mormânt; așa ceva s’ar mai puteâ«. Aceeaș încredere o avea Barițiu și în puterea de viață și desvoltare a limbii române. Atacurile îndreptate contra ei, prin legile dela 1879 și 1883, pentru maghiarizarea școlilor, le con- sideră drept anachronizme, măsuri întârziate și foarte primejdioase tocmai pentru aceia, cari le aduceau. In Nr. 4 al Observatorului din 1879 scria: »Este minciună politică groasă, că Românii numai din ură nu vreau să învețe limba maghiară, ci poporul nostru, ca și alte popoare, nu voiește să-și piardă timpul cu învățarea ei din simpla cauză, că nu-i simte lipsa și nici că-i va simți-o vr’odată..... Orice limbă străină o înveți numai dacă-i simți tre- buința și dacă-ți place, iară de silă niciodată. Restul este tirănie.« $ Optimist, cum a fost în tinerețe, așa-1 vedem pe Barițiu pănă la sfârșit. In toate luptele, câte a avut să poarte și pe lângă toate desamăgirile, ce a trebuit să îndure, inima lui a rămas nea- tinsă de scepticism, de această boală cronică, care surpă și is- tovește azi puterile multora dintre noi. Cu aceeaș perzistență a luptat întreagă viața pentru un ideal, care eră realizabil: unitatea culturală a tuturor Românilor și pentru unul, care eră și este greu de ajuns: putința de a ne dezvoltă liber, deși sub cârmuire străină. A scris toată viața sa luminând, apărând și îndreptând. Succese efemere, trofee de o zi, ori popularitate n’a vânat nici- odată, ci a mers înainte fără șovăire pe calea, care eră atât de grea și a rămas, între toate împrejurările, cuvântătorul fără zăbavă și sfătuitorul cuminte, care n’a urmărit altceva în cariera sa de gazetar, decât binele și înaintarea neamului. Dintre scrierile lui multe s’au dat uitării. Căci așa e soartea gazetarilor, a acestor zileri ai condeiului: articolii lor se uită dimpreună cu întâmplările, cari le-au dat naștere. Dar cine va trage la îndoială marea binefacere, ce a rezultat din cuvântul lui de sfat și de povață, pe care îl împărtășiă zilnic cu atâta dragoste și stăruință..! a 26 Scrisul lui Barițiu — zice dl lorga ’) — așa de îmbelșugat, a fost practic și trecător: el a fost ca acea parte din apa ceriurilor, pe care pământul o înghite fără a mai da rîuri vecinice, dar din care se înalță pe câmpiile de catifea verde și de aur palid hrana miilor de oameni, care adesea uită să mulțămească. ------— Dr. 1. Lup aș. PRELEGERI PUBLICE. Urmând unei bune învățături, hărăzite din pilda străinilor, în timpul mai apropiat s’a introdus și la noi obiceiul conferințelor. Nu numai străi- nătatea ale cărei îndeletniciri purced din o mai înaltă pricepere a trebu- ințelor neamului ci înșiși compatrioții noștri sași ne dau în această pri- vință bune îndrumări. Din jurnalele lor ne convingem zilnic cum în ora- șele și satele lor avântul cultural nu e supus dormitării ci se reîmprospe- tează prin interesul celor meniți să călăuzească destinele acestui neam. La sat preoții și învățătorii sași în duminecile petrecute în cuviință — îm- part sfaturi culturale și trebuincioase lămuriri economice acestui popor disciplinat, — iar la orașe toți câți au primit botezul cultural al străinătății, îndeosebi profesorii — își spun înaintea publicului cuvântul lor de povață. Nu ar strică dacă și oamenii noștri cu carte și-ar da silință să interpre- teze în acest chip datoria lor de »fruntași« ai noștrii, căci din puzderia toastelor, cari împodobesc patriarhalele petreceri, ori din gama somnoroasă a proceselor verbale nu s’a făurit niciodată soartea mai bună a unui popor. — »Asociațiunea« și-a împlinit datoria, când, urmărind scopul unei mișcări culturale mai întemeiate, a pus la dispoziția despărțămintelor o mulțime de publicațiuni pentru înființarea de biblioteci poporale la sate și a publicat premii de câte 100 coroane pentru fiecare despărțământ unde se arangează prelegeri economice. Rămâne ca de aici înainte preoțimea și învățătorii noștri să spriginească această acțiune, iar despărțămintele noastre să părăsească tradiționalul uz al ședințelor fără spor, dedicându-se unei activități mai prielnice. In alt loc al revistei noastre se publică estrasul mai multor rapoarte, cari privesc activitatea despărțămintelor din anul trecut. Acolo se va vedea, cum despărțământul Timișnata, în urma ze- lului și chibzuințe! bune a conducătorilor, a dovedit că pătura largă a poporului dela sate are și însuflețirea și înțelegerea unei înaintări cul- turale. — Cărturarii din diferitele noastre centre ar putea urma pilda aceasta de ale cărei roade bune s’ar putea convinge cu prisosință din spiritul de înaintare și disciplină al poporului săsesc. în Sibiiu, încă din anii trecuți, s’a întrodus obiceiul conferințelor și prelegerilor publice, cari astăzi, având acest frumos palat ce se îmbie acestor prestațiuni, ar putea luă proporții mai mari, îndeosebi când ne convingem că nu lipsește adevăratul interes al publicului. în această pri- ■) In „Sămănătorul“ Anul III. Nr. 19, vință datoria de inițiativă revine oamenilor de litere cu cari ne mândrim, cu deosebire profesorilor noștri, al căror cuvânt suntem convinși că îl vom auzi de aici înainte mai des la catedra din sala festivă a Muzeului. S’ar putea ținea câteva prelegeri sistematice din istoria și literatura noastră națională, s’ar puteă da lămuriri de istorie culturală, descrieri de călătorii și conferințe din istoria artelor cu ajutorul proiecțiunilor de skiopticon. Seria prelegerilor din acest an a fost deschisă de dl prof. Dr. loan Lupaș, cu un capitol din trecutul ziaristicei noastre, care se publică în acest număr al revistei. A doua conferință a fost ținută de dl Emanuil Comșa, cassierul băncii »Transilvania« — tratând subiectul unei descrieri de călătorie: »Londra«. Cu ajutorul proiecțiunilor de skiopticon, dl Comșa a dat un tablou al vieții din capitala Engliterei. Trecând în revistă principalele instituțiuni culturale ale acestui oraș, făcând reflexiuni istorice asupra așezămintelor mai însemnate și inzistând asupra principiilor de educație cari au promovat desvoltarea acestui neam sănătos, — ne-a zugrăvit icoana unei febrile ac- tivități pe toate terenele și a dat lămuriri asupra moravurilor engleze, scoțând la iveală cu ochiu ager o mulțime de note particulare. Conferința dlui Comșa a fost ascultată cu interes de public și nu ar strica dacă ar fi trezit în cei de față, cari au făcut asemeni călătorii, spi- ritul de datorie, care i-ar putea îndemnă la astfel de prestațiuni. Conferința a treia, care ne-a dat dovada străduințelor unui bun elev al seminarului teologic dl /. Duma, a reîmprospătat o pagină din Istoria literaturii noastre. Dl Duma a tratat subiectul: «Eminescu și Românii din Ungaria«, reconstituind din date biografice și din operele postume ale poetului, legătura intimă sufletească a lui Eminescu cu Românii dela noi. Eminescu a fost preocupat de toate chestiunile de importanță ale vieții noastre publice. .Cuvântul lui de povățuire s’a spus cu menirea de a lu- mină cărările tinerei noastre »Asociațiuni transilvanec, de a arătă trebu- ințele unui teatru la noi și de a îndreptă pe un drum mai bun limba noastră literară, care pe aceste vremi tânjâ încă sub robia implacabililor etimologiști. Cuvintele poetului privitoare la limba noastră literară, spuse cu toată priceperea celui povățuit de un înalt sîmț artistic — nu și-au perdut actualitatea încă la noi și n’ar fi fără folos, astăzi când s’a dat întreagă recunoașterea acestui profund cunoscător al trebuințelor noastre, să fie cetite și studiate cu mai mult interes scrierile lui «politice și literare.« Seria conferințelor nu s’a încheiat încă și nădăjduim, că acest exemplu va fi urmat de toți voitorii de bine ai poporului nostru. DIN DESPĂRTĂMINTE. Despărțământul Abrud-Câmpeni. Comitetul cercual al acestui despăr- țământ a ținut mai multe ședințe și o adunare cercuală în comuna Albac, Din acest prilej s’a cetit de dl Demetriu Ooia conferență: «Cultura po- 3* 28 tnilor în locuri muntoase». Acest despărțământ are trei agenturi organizate în comunele: Abrud-sat, Buciumam și Sohodol. Despărțământul „Brad". Comitetul cercual al acestui despărțământ a ținut în cursul anului 1905, mai multe ședințe ordinare și o adunare cer- cuală. A înființat biblioteca acestui despărțământ care azi numără 12 opuri în 54 volume în valoare de 41 cor. 25 bani. A decis ca în cursul anului 1906 să țină mai multe eonferențe poporale pe teritorul despărță- mântului Brad și esmis o comisiune pentru a pregăti un plan de prelegeri , și a angaja conferențiari. Despărțământul D.-Sânmărtin. Comitetul cercual al acestui despărță- mânt a ținut anul trecut două adunări cercuale, în cari s’a decis înființarea unei biblioteci ambulante în D.-Sânmărtin și s’au rezolvit afacerile curente. Despărțământul „Orăștie*. Comitetul cercual al acestui despărțământ i a ținut în anul 1905 3 ședințe. Pentru a deșteptă mai mult interesul po- porului față de unele prelegeri aranjate comitetul acestui despărțământ și-a procurat un skiopticon, ținând la 10 Sept. în Orăștie prima conferență dl Dr. 7. Radu, prof. în Brad, cu subiectul »Din viața lui Iisus«. - Aceeaș ș conferență s’a ținut la 15 Oct. în Romos și în Turdaș la 22 Oct. — unde s’au cetit prelegeri economice din partea înv. dir. dl C. Baicu din Orăștie, membru al comitetului cercual. S’a decis cumpărarea unei serii de dia- pozitive pe seama skiopticonului — acoperindu-se cheltuielile prin con- tribuții benevole. In Romos s’a înființat din prilejul acestor eonferențe o bibliotecă poporală — din broșurile editate de Asociațiune. Despărțământul „Sătmar-Ugoeia*. Comitetul cercual al acestui des- părțământ a ținut o adunare cercuală în Bicsad și trei ședințe ordinare în Baia-mare, Seini și Borlești — în cari s’au rezolvit afacerile curente. Pentru agentura din Seini s’a desvoltat o activitate mai remarcabilă spo- rindu-se biblioteca la numărul de 326 volume, în urma stăruințelor dlui George Achim, director al institutului »Sătmăreana«. S’au mai înființat bi- blioteci poporale în comunele Șișești, losip, Mqftinul-Mic și Lipo. S’au ținut două eonferențe poporale în Bicsad, combătându-se »alcoolismul și socialismul» — ce s’au încuibat în aceste părți. Despărțământul Timișoara. Mai mult zel și interes s’a dovedit în con- ducerea acestui despărțămnât a cărei activitate o conziderăm ca un îndemn de muncă pentru toate despărțămintele Asociațiunii noastre. La sfârșitul anului 1905 acest desp. dispune de 20 biblioteci poporale cu 1722 opuri, pentru augmentarea cărora s’au mai cumpărat în cursul anului trecut 314 opuri. Comitetul cercual a ajutorat școale poporale sărace cu suma de 280 cor. Din prilejul examenelor școlare s’au distribuit ca premiu în 108 comune 1150 cărți. Comitetul a mai cumpărat 100 exemplare «Modele de cusături țărănești» cari au fost împărțite gratuit școalelor de fete de pe teritorul Despărțământului, — asemenea s’au cumpărat și împărțit școa- lelor poporale 720 exemplare din broșura «Regulele ortografice» editată de Asociațiune. Fondul cultural al despărțământului administrat la comi- tetul central face 5000 cor. Activitatea acestui despărțământ are cel mai puternic sprijin în persoana dlui Emanuil Ungureanu, sub a cărui înțe- leaptă conducere s’a inaugurat această frumoasă mișcare culturală.