TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURĂ POPORULUI ROMÂN. Nr. VI. Sibiiu, Novembre—Decembre 1904. An. XXXV. APEL PENTRU UNIFICAREA ORTOGRAFIEI ROMÂNE. însemnătatea practică și națională-culturală a unificării ortografiei române pe întreg teritorul locuit de poporul nostru, a fost recunoscută aproape deodată cu redeșteptarea noastră națională și cu introducerea alfabetului latin în scrierea ro- mânească. Timp de aproape o jumătate de secol cele mai de frunte instituțiuni culturale și literare ale Românilor, dincoace și dincolo de Carpați, au fost preocupate de această chestiune. Academia Română și-a pus dela înființarea ei, în 1866, de întâia misiune: „de a determină ortografia limbii române", și „Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român" a luat chiar cu 4 ani mai înainte, în adu- narea generală ținută la 1862 în Brașov, o întreagă serie de hotărîri în scopul unificării ortografiei române. Cu toate acestea vechea dorință a cărturarilor noștri, de a introduce în scrierea română, fără considerațiune la hotare politice, o ortografie unitară, nu s’a realizat nici pănă în ziua de astăzi, și nu numai pe terenul literaturii ci și în viața practică se resimt — deși în anii din urmă mai puțin decât mai înainte — neajunsurile mari și multe ce rezultă din lipsa unei ortografii unitare. Academia Română, ce e drept, a determinat, după discu- țiuni îndelungate, la 15 Septemvrie, 1869 un sistem de scriere; deoarece însă nici lumea literară, nici publicul mare nu s’a 14 190 putut împretini cu această ortografie cu totul latinizată, Aca- demia la 1880 și 1881 a stabilit un nou fel de scriere mai ușoară, restrins în marginile etimologismului român, care în general a rămas nealterat și după schimbările făcute de Academie la 1895. Insă nici această ortografie nu s’a putut generaliză, și mai ales publicul din Regatul român a insistat și mai departe pentru simplificarea ortografiei și adoptarea principiului fonetic. Această luptă între etimologism și fonetism a fost resimțită îndeosebi în țările de sub coroana Sf. Ștefan, unde sistemul etimologic aveâ mulți aderenți în generația veche, iar tinerimea, sub influința productelor literaturii mai nouă din România liberă, inclină hotărît pentru principiul fonetic, și unde prin urmare divergențele ortografice se manifestau la fiecare pas și au creat în fine o stare cu totul insuportabilă. In vederea acestora Comitetul central al Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român a recercat la 19 Februarie 1902 secțiunile științifice-literare ale acestei socie- tăți, să studieze chestiunea unificării ortografiei și să înain- teze în acest obiect propuneri concrete. Totodată organele „Asociațiunii⁴* s’au adresat și mai multor literați de valoare, în cea mai mare parte membri ai Academiei Române, și le-a cerut concursul pentru delăturarea neajunsurilor ivite. In urma acestei inițiative, Academia Română, în sesiunea generală din 1904, a revenit din nou asupra chestiunii orto- grafiei, și dând ascultare dorințelor publicului mare și curen- tului devenit general în Regat, a stabilit o nouă ortografie pentru scrierea românească, întemeiată pe principiul de a scrie sunetele vorbirii prin litere adaptate fiecăruia, și a publicat în toamna anului curent un îndreptar ortografic, înzestrat cu un dicționar al cuvintelor asupra scrierii cărora ar puteă fi în- doială. Această lucrare a Academiei Române însă numai în acel cas va puteă aduce în timp apropiat roadele așteptate, dacă publicul mare, și îndeosebi instituțiunile literare, culturale și sociale, îi vor da întreg concursul lor, și dacă în vederea interesului mare ce-1 reprezintă o ortografie unitară pentru oricare popor cult, vor ști trece peste considerațiunile obiceiu- 191 iilor și aplecărilor individuale și se vor supune necondiționat normelor stabilite de forul — fără îndoială — cel mai com- petent în chestiuni de limbă și literatură românească. Din această cauză Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român, ca cea mai veche și cea mai de frunte dintre societățile literare și culturale ale Românilor din această țeară, se crede datoare a se angajâ și ea la acțiunea inaugurată de Academia Română, și a o sprijini și înaintâ în cercul ei de activitate, prin înlesnirea și grăbirea generalizării noului sistem de ortografie românească. In acest scop „ Asociațiunea⁴⁴, deodată cu publicarea re- gulelor ortografice stabilite de Academie, adresează un căl- duros apel cătră întreg publicul nostru cult, și îndeosebi cătră instituțiunile noastre literare, culturale și sociale, ca să intro- ducă în toate afacerile, scrisorile și publicațiunile lor, în mod obligator și excluziv, ortografia nouă stabilită de Academia Română. In primul rând „Asociațiunea" se adresează consistoarelor ambelor biserici române din țeară, și le roagă, ca atât în admi- nistrația lor internă, cât și mai ales în numeroasele lor insti- tuțiuni de învățământ, în cari se crește aproape întreaga noastră tinerime, să declare noua ortografie de oficială și exclu- zivă, și îndeosebi să nu aproabe în viitor nici o carte didac- tică și să nu mai editeze nici o publicațiune scrisă sau tipă- rită cu altă ortografie. Aceași rugare o adresează „Asociațiunea⁴¹ direcțiunilor dela diferitele institute române de învățământ, și îndeosebi celor dela școalele noastre teologice-pedagogice, secundare, civile și de fetițe. Cele mai însemnate servicii le vor puteă face în direc- țiunea arătată ziarele fi revistele române din țeară, cari — în cea mai mare parte — și pănă aci au propagat curentul simplificării și unificării ortografiei române și cari prin edi- țiunile lor vor puteă obicinul — deși pe nesimțite, dar cu mai multă înlesnire și cu mai mult rezultat — publicul nostru mare cu noul sistem de scriere. In viața practică vor puteă realiză rezultate însemnate pentru generalizarea nouei ortografii și băncile române, cari nu 14* 192___ numai că au ajung la un rol dominant chiar și în viata socială prin sutele de funcționari ce stau în serviciul lor, ci și în urma legăturilor ce le au cu massele mari ale publicului nostru știutor de carte, — legături cari în cea mai mare parte se ma- nifestă pe cale scripturistică, — vor puteă contribui foarte mult la ajungerea scopului urmărit, și vor servi prin aceasta în mare măsură și interesele lor proprii, dependente în multe privinfe chiar de exactitatea formală a actelor și scrisorilor. Dacă tofi acești factori vor da mână de ajutor, ca acțiunea inaugurată de Academia Română să-și ajungă scopul, atunci în scurt timp vom vedeâ realizată vechia dorință a cărtura- rilor noștri: ca toți Romanii să scrie într'un fel. și ca neajunsurile din trecut, cari au împiedecat atât de mult desvoltarea intere- selor noastre culturale și practice, să se saneze în timp cât mai apropiat. Din a sa parte „ Asociafiunea" a luat dispozifiunile tre- buincioase, ca cu începere dela 1 Ianuarie 1905, atât în centru cât și în despărfăminte, toate actele administrației interne și toate publicafiunile să se scrie exclusiv numai cu noua orto- grafie a Academiei Române. Sibiiu, 10 Decemvrie 1904. Prezidiul » Asociațiunii*. REGULE ORTOGRAFICE stabilite de Academia Română în anul 1904. I. — în scrierea limbii românești se întrebuințează urmă- toarele 27 de litere: Pentru Vocale 8: a, e, i, O, U, ă, â și î. Numai în nume proprii străine se întrebuințează și y, S, il etc.: Stanley, Rfimerbad, Wflrzburg. Pentru Consonante 19: b, c, d, f, g, h, j, 1, m, n, p, r, s, ș, t, ț, V, X, z. Numai în nume proprii și în cuvinte străine se întrebuințează literele și grupurile: K,qu,ph,th,w: Kaat, kalium, ^uintilian, Aguitania, Pkilippsburg, T/iionville, îkurgau, îȚagner, W-hite, IHesbaden. Nu se scrie: Mihalake, Sake, Taie, eguație, ci Mihalac/ie, SacAe, Tacfre, ecuație sau ecuație. Se scrie însă: kilogram, kilometru. 193 Numele proprii de familie române își pot păstra ortografia lor: TTogălniceanu, £ref«ulewu, Zfalinderu, Quintescu, II. — In regulă generală fiecare literă reprezentă în scriere un anumit sunet al vorbirii și fiecare sunet al vorbirii se scrie printr’una și aceeaș literă. In practică sunt însă câteva abateri de la acest principiu general al scrierii: a) literele â și î însemnează amândouă acelaș sunet, b) literele c și g reprezentă amândouă câte două sunete deosebite, c) litera x reprezentă o grupă de două sunete. III. —Literele enumerate mai sus reprezentă sunetele cuvin- telor precum urmează: Vocale. a: ața, amar, ara, mare, țară, buna, știă, adună, vedeă, auziă. e: cere, merge, cetește, vede, verde, șade. = Diftongul ea se scrie ea (nu e): ceară, ceapă, să dea, să crează, neagră, dreaptă. = Terminațiunea persoanei a 3-a a imperfectului verbelor în -e și -eâ (a bate, a vedea) se scrie cu -eâ la sing. și cu -eau la plur.: el vedea, ei tăceau, el băteâ, ei mergeau. i: inimă, pitic, negri, afli, durmt, turti. = Se scrie i (nu i) și când se pronunță semison (i consoană), aflându se înainte sau după vocală și formând diftong cu dânsa; ase- menea și la sfârșitul cuvintelor după vocală sau după consonantă: iară, iarnă, iarbă, roib, șoim, iertare, doină, aibă, uitare, uimire, piept, fier; i-am luat noi, boi, doi, cei; buni, nori, mergi, frați, drepți, fii, fiii, copiii, vezi-i, bate-i. = Spre deosebire, acolo unde i final este întreg și intonat, se însemnează, cu accentul grav ('): a auzi, a lovi, a dormi (vezi mai jos No. V). = Terminațiunea persoanei a 3-a a imperfectului verbelor terminate la infinitiv în -l și -î (a sări, a coborî) se serie cu -ia la sing. și cu iau la plur.: el săriâ ei dormiau. o: om, orb, Oprea, popor, noroc, soc, somn,soro, o casă, spune-o, am dat-o. = Diftongul ea se scrie oa (nu 6): poamă, moară, doarme, moarte, oameni, toacă, toarce, cunoaște. u: unu, ura., ansă, ușă, nume, ban, sună, negra, umpla, umplzt, tăcu, făe&. = Se scrie u (nu u) și când se află înainte sau după altă vocală pronunțat semison și făcând diftong cu ea: ou, nou, bou, sau, său, fiu, teiu, altoiu, zăvoiu, voiu; neaua, nouă. 194 ă: sărăcie, mărunt, bătut, bunătate, învăț;, adevăr, tău, său, supărare, mă supăr, văd, împărat, rămas. â—î: se scrie în două feluri: a) Se scrie cu â în corpul cuvintelor: sânge, plânge, cântă, cât, atât, vânt, vânz, vânzare, hatâr, mormânt, cuvânt, când, rând, sfânt, — toate formele verbale terminate cu -ând: cântând, văzând, făcând, mergând, urând (de la urare). &) Se scrie cu î la începutul cuvintelor: în, înainte, încă, înger, încurc, încerc, îndoit, înnot, îl, îmi, iți, își, îi. Se scrie asemenea eu î: 1. In cuvintele compuse precum sunt: neîndurare, neîmpăcat, preîntimpinat. 2. In terminările flexionare ale verbelor terminate în -rî: a uri, coborî, hotărî, târî, urîm, coborîm, hotărîm, târîm, urît, coborît, hotărît, târît urînd, coborînd, hotărînd, târînd. Consonante. b: 6un, 6râu, so&ă, bob. d: dau, ada, șed. f: fag, foc, figură, /ilozo/ie, /izică, tipogra/ie, Tllip. = Nu se scrie ph în loc de f decât în nume proprii străine (vezi I). h: ftam, hoț, patriarh, /iartă, arAivă, arAiereu, Aimeră, ar/dtect. j: ;af, joc, Bl aș, viteș'i (pl. de la viteaz), vitey'ie. 1: Zemn, loc, haZat, deaZ. 111: mare, măr, amar. n: nimic, noroc, prune, nun. p: pace, părinte, apă, dop, plop. r: rac, sare, amărît, rar. s: sac, casă, poveste, folos. ș: șarpe, ședere, vești, povesti, pești, crești, crește, domnești, împărătește, Pitești, București, Negoești, știu, știință, ștergar, miriște, buștean, chipeș. = Nu se scrie s în loc de ș în grupul șt; deci nu: -sci, -sce pentru -ști, -ște. t: tere, telegraf, 7bma, uiiaZ, tot; asemenea: teolog, Teodor, nu teolog, TAeodor. = Nu se scrie c în loc de t în grupul șt; deei nu: -sce, -sci în loc de -ște, -sti ț: |ară, (epi, finut, ață, fra|i, mo/, pia/ă, finan/e. V: ras, venin, viță, voie, jilav. 195 z: zor, zeu, șină, botezat, bizantin, lucrează, îndrăzneț, ziua, vezi, verzi, calzi, a mucezi, înverzit, încălzind, rază, pază, vază, roză, nazal, poezie, engleză, franceză, fizică, ipoteză, vizită, poziție, văzând, șezând, abuz. c, g: însemnează fie-care câte două sunete deosebite după poziție și anume: 1. la sfârșitul cuvintelor sau înainte de consonante sau de vocalele a, o, u, â, â însemnează sunetele aspre k, g-. ac, sac, sec, cuc, clacă, clopot, cresc, crud, ca, cap, cocoș, cot, câine, cădere, zăcând, bucată, bucurie; ba^, ne<7, sto^r, fa#, #las, gros, grădină, #ard, yol, #ură, prăsit, #ând. 2. înainte de e, i însemnează sunetele h (c), V (g): ce, cetate, ceafă, începe, cercei, facem, cine, cireșe, nuci, mici, cerci; #er, geme, curge, ginere, pecingine, dreyi, #in#ii, mer poată înțelege arta modernă, arta realistă. Câți cetitori de ai lui Sienkevici, nu se vor fi numărând între aceia, cari nu vor fi putut.aprecia romanul „Quo vadis“ în mesura recerută. De câte-ori și câți inși nu pățim că nu înțelegem bine, d. e. peisage ori tablouri, cu cari se represintă resboaie, din causa lipsei de cunoscințe necesare desvoltării ilusiunii estetice. Poate să /fie cât de bine executat un tablou, ce representă o scenă cu vre-un fenomen din natură, căci dacă eu am o cultură super- ficială despre natură, dacă n’am fost inițiat a observa cu bă- \ gare de seamă însușirile naturii, nu voi putâ aprecia tabloul \ și gusta plăcerea estetică, ce o gustă altul având cultura ne- ’ cesară. 211___ \ Unii ar susțină drept causă împrejurarea, că frumosul e / relativ. / Dacă ne dăm însă sama mai bine va trebui să admitem, că nu frumosul e relativ, căci el își are ființa sa reală în acel tablou, ci că e relativă puterea mea de apreciare, capacitatea mea. Nepricepere aretăm cu deosebire, când se ivesc direc- țiuni noue în artă. N’avem decât să ne invocăm în minte drept dovadă felul cum am sciut noi aprecia și cum apreciăm mulți dintre noi și astădi pictura secesionistă care este artă realistă, representată cu detailuri reale. Nu mai încape îndoială, că noi avem prea puțină cunoscință despre legile modificării colorilor, ce se realisează sub diferite rapoarte cu alte colori ori cu schimbarea intensității luminii. Nu cunoascem aceste modificări de nuanțări de colori pe basa sciinței și nu ne dăm nici silința, respective nu am fost inițiați și instruiți a le ob- serva în natură. Noi seim atâta, că frunza arborilor e vara verde, că toamna e galbină, că crengile cutare sunt cenușii, că gâscă e albă, că ceriul e albastru etc. și așa le și vedem apoi între toate împrejurările. Pentru ochii noștri nu mai există în ce privesce acele mo- dificări în nuanțări, fie că le vedem dimineața, Be la ameadi, fie cătră seară, fie în raport cu cutare ori cutare coloare cele-ce însă de facto produc modificări sub toate acele ra- porturi. Pentru noi gâscă e totdeauna albă, frunza, vara e verde, toamna e galbină și crengile sunt cenușii. Noi adecă nu mai observăm cu ochii aceste obiecte în diferitele lor ra- poarte, ci le seim, cu mintea. Să arăți d. e. unui om de toate dilele în privința desvoltării sensului estetic, fie apoi altcum numărat între cei culți, să-i arăți zic, vara, când e soare, dar’, pe la 6 oare după prânz, o gâscă, gâscă albă stând pe o cale năsipoasă, în coloarea obicinuită galbină-surie, și să-i spuni acestui om, că umbra acelei gâsce e albăstrie. Oare nu te-ar rîde? El ți-ar spune, că umbra gâscei este ca ori ce umbră, surie, cenușie. Da, căci gâscă e albă, umbra neagră, deci umbra gâscei albe e surie, cenușie, vede adecă cu mintea sa, și nu cu ochii observători. Pe basa aceasta nici nu ne putem împăca cu colorațiunea, ce o vedem dată obiectelor în arta secesionistă, și o declarăm foarte încreduți în iscusința noastră, 212 de absurdă. Dar’ nu ne dăm seama de superficialitatea cul- turii noastre, în partea aceasta. Arta de acji, după cum am văc|ut, a ajuns în mod natural a lua în desvoltarea sa o direcțiune realistă, și această direc- ționare a artei a fost cerută de însuși gustul și de cultura de acji a oamenilor. Arta realistă e deci chemată a satisface gustul și trebuința estetică a omului modern. în această artă se cuprind adevăruri, idealisate, ce-i ade- vărat, dar’ exprimate în toate detailurile legilor sale de a fi așa. Arta realistă trebue să represinte, după cum s’a zis, ideile ce frământă în adevăr lumea și viața. Dar’ ea, observăm, n’are să meargă în privința aceasta prea departe să-și iee rolul sciinței, ori să iee rolul de flecar al vieții omenesci, aducend pe scena lumii toate momentele obscure și picante ce află în viața omenească; și nici să copieze natura. Nu se poate însă admite, că arta naturalistă care ni-se pre- sintă astăzi de mulți măestri, ar fi stadiul cel mai înalt în desvoltarea artei și că acest fel de artă ar fi pe basa cea mai corectă. Problema artei rămâne tot numai în a ne distrage inima j determinându-o să vibreze la anumite ocasiuni cu mai mare putere, în direcțiuni ideale, să vibreze așa cum vibrează inima \ unor oameni de seamă, stăpâniți de pasiuni, de acele mobiluri sufletesci, cari caracterisează pe sufletele puternice, accentuăm și repetăm de pasiuni, și nu de patimi. p Pentru ca arta să-și poată ajunge acest scop ea trebue Hsă fie expresiunea sufletului înălțat al artistului și nu imitarea ori reproducerea naturii ori a lumii. Ea trebue să cuprindă de fapt quintesența din puterea sufletească a unui artist de fire ideală. Tocmai în împrejurarea aceasta și zace puterea extraordinară a artei — cum s’a zis — de a atinge inima omenească și a o determina la o vie vibrare în direcțiunea ideală. Adevărat, ori-ce raport, în care ne punem cu lumea, e ' chemat a ne mișca sufletul. Dar’ puterea de influințare de I felul cum e cea inherentă productului de artă adevărată tot numai de natură curat sufletească și idealistă poate fi. E materie 213 arta, așa cum ni-se înfățișează în forma ei, dar’ materia aceasta, — marmora, bronzul, colorile, literile ori sunetele ș. a. — este numai un semn vedit de emoțiune sufletească a artistului, semn menit a ne crea și sugera și în sufletul nostru în basa ilusiunii o emoțiune de plăcere, fără altă tendență ori scop, creațiunea aceea a artistului este efectul unei concepțiuni ideale, având și caracterul originalității și nu este numai o simplă reproducere de idei. Impresiunile lumii reale au menirea nu- mai să aducă în fermentare sufletul artistului, ca să se plă- mădească ființa productului artistic. Acest product e deci ceva original, efect sau mai bine zis produs al fantasiei artistului. Idealisarea e o condiție de samă și în arta modernă. Fără a fi idealisate concepțiunile artistice, arta n’ar putâ produce emoțiuni estetice înalte. Pentru-ce a representat Rafael în renumitul seu tablou „ParnasuP, pe Apollo cântând din violină și nu din liră, sim- bolul musicei la Grecii cei vechi? E aceasta greșeală a lui Rafael? E anachronism nepermis? Sigur că nu! Rafael a fost condus de sigur de un important motiv estetic, când s’a hotărît să pună lui Apollo violină și nu liră. De sciut, scia el doar’ că Grecii cei vechi n’aveau violină. Rafael a voit să facă un tablou calificat a produce în privitori emoțiuni estetice, cele mai puternice posibile, înfăți- șând pe (țeul Apollo încântându-se la sunetul musicei sale și încântând prin ea și pe toți representanții musicei și ai poe- siei, pe muse și pe poeți cari stau toți grupați împrejurul lui, plini de admirațiune și plăcere divină. Pentru scopul acesta Rafael a trebuit să presenteze pe Apollo în tablou așa fel, ca tabloul să fie cel mai bun mijloc, menit a deștepta ilusipnea estetică, în cel mai înalt grad po- sibil. Și pentru aceasta a trebuit să se îngrijască a da în tablou elementele necesare, pentru ca spectatorii să-și poată imagina tonurile minunate ale musicei lui Apollo. Așa numai se poate înțelege și și simți cu efect tabloul acesta al lui Rafael. 214 Sigur, că n’ar fi succes așa bine tabloul acesta, dacă i-s’ar fi pus lui Apollo liră, un instrument de ale cărui tonuri noi n’avem idee, de a cărui musică noi n’avem nici cunoscință, nici simțul adevărat. Tot idea aceasta e representată altcum și de pictorul german Rafael Mengs (1728—79) care luându-se, ce e drept, mai mult după istorie, a făcut pe Apollo cu lira în mână. Aceeași idee o avem deci înfățișată de doi pictori, de Rafael și Mengs. Abstrăgend dela faptul că Rafael a fost mai mare pictor, sigur, decât Mengs, tabloul celui dintâi e mai viu, decât al lui Mengs, Pe al lui Rafael l-am vec]ut însumi în Stanza dela Segnatura a Vaticanului din Roma. îmi aduc foarte bine aminte de felul impresionării lui. La început, adevărat, ți-se pare Apollo stângaciu cu violina, dar’ îndată ce te aprofundez! în idea tabloului, devii încătușat cu desăvîrșire de ea, te uni- fici cu ea, devii impersonal, adevărată impersonalitate. Ce deosebire esențială e între aceste două tablouri? Căci nu e unul mai realist decât celalalt Deosebirea mare e aceea, că idealisarea la Rafael e mai succeasă. Al lui Rafael e mai bine potrivit, să ți producă ilusiunea, și deci să te impresioneze. Iată că idealisarea e condiția de samă a artei! Repetăm, arta nu se poate să constee din reproducerea naturii. Las’ că o asemenea artă nici n’are rost să fie. Natura o avem gata în o formă admirabilă. Ce i-ar trebui omului să o prefacă. Și cum o și poate preface? Unde s’ar pută com- para arta, înțeleasă adecă ca reproducerea naturii, cu natura însăși. Ar fi un fleac pe lângă productul din natură. Ce este d. e. o figură de om pictat, ori presentat ca statuă, pe lângă ființă de om viu. în ce privință ar imita ori reproduce arta •ceea-ce există în natură. Omul pictat se înfățișază în niște mânjituri de colori, departe de colorile cele adevărate ale ființei omului real, fără formă plastică, fără nimic, din ce e omul real. în sculptură? O masă de marmoră ori bronz, masă moartă, în o formă de om, ce e drept, fără coloare, fără ori-ce caracteristic omenesc. Apoi dacă am privi asemenea producte, cu consciința, că e ceva, ce imitează ori reproduce ființa 215 omului real, ar trebui mai curând să rîdem și nu să admirăm asemenea product. Ei, dară noi admirăm și îndrăgim pro- j duetele de artă. Da, dar’ nu în consciința, că sunt imitări ori reproduceri ale naturii, ci că sunt creațiuni de fantasie îmboldită de dorul de viață și valoare, creațiuni psichice, făcute intuibile prin mijloacele artei. Și noi, când apreciăm un product de artă, avem consciința, că nu admirăm reali- tatea naturii, seim, că numai nisce aparențe, ni-se înfățișază, în basa ilusiunii. Sunt cunoscute poveștile despre pictură, în care Appelles, pictorul grecesc antic, înfățișază niște cai atât de bine, de se 4*ce vedându-i nisce cai ar fi nechezat după ei; despre strugurii pictați de Zeuxis, pe cari i-a cio- cănit nisce vrăbii. Caii au considerat caii pictați ca fiind vii, vrăbiile, strugurii pictați, de adevărați struguri de mâncat. Nu așa au să considere și să aprecieze însă oamenii pro- ductele de artă. Goethe, vrând a combate pe cei cari admit credința, că arta ar fi imitarea naturii, pune pe doi inși să discute, tocmai despre povestea cu strugurii lui Zeuxis. La observarea naturalistului, că „nu denoată întâmplarea cu vră- biile, că strugurii au fost pictați în mod admirabil⁴⁴? pune pe celalalt să răspundă: „La nici un cas, pentru-că întâmplarea i aceea este numai o dovadă, că iubitorii aceia, la cari te pro- ! voci, au fost adevărate vrăbii⁴⁴. Arta n’are deci să fie naturalistă. Cei cari cred în prin- cipiul acesta al artei, sunt sufletele, cari nu sunt dispuse a aprofunda concepțiunile vieții și se sciu mulțămi cu o apre- ciare după formă a lucrurilor, sunt oamenii superficiali, cari se mulțămesc cu puțin. E mai ușor, fără îndoială, a privi forma lucrurilor decât, a aprofunda valoarea și noțiunile lor abstracte. Iar’ artiștii naturaliști sunt speculanții disposițiunii estetice omenesci. Arta naturalistă n’are să ne inducă dela individual la contemplarea abstractului, la vederea principiilor vieții ade- vărate, menirea frumoasă a artei, ci ne concentrează interesul ' mai mult asupra realității lumii în formele ei concrete. Dar’' fiindcă omul caută în artă plăcere, naturaliștii în loc să ne inducă în sfere fantastice, plăcute, ne arată astfel de scene 216 din viață, cari ne satisfac curiositatea, ceea-ce, adevărat, ancă este o tendință puternică și naturală în inima omenească; dar’ nu arta e chemată să o satisfacă pe aceasta. Și fiindcă, de regulă, scenele mai obscure și picante ale vieții și ale na- turii sunt interesante, pe aceste ni-le și arată Și în urma împrejurării, că această artă dă lucruri sensaționale, e și plă- cută. De aceea în arta aceasta, omul este dispus a privi cu ochi sensuali și chiar a aprecia lucrurile de reale. Acest fel de artă nu-ți satisface instinctul estetic ci pe cel senzual. Arta însă, care vânează după astfel de efecte e artă speculantă. După-cum sunt speculanți în sciințe, așa sunt speculanți și în artă. Adevărat, și aceștia sunt artiști, dar’ artiști de spe- culanță. Tot ce a scris Zola, ca roman, are timbrul acesta. Este foarte cetit, adevărat, ac|i Zola. Ce denoată însă această îm- prejurare? învederează faptul, că publicul, în basa culturii sale de acji, e doritor să vadă scene obscure și picante ale vieții. Cu toate că învățatul Gf. Brandes vrea să ne presinte operele lui Zola ca artă simbolistă, ele rămân apreciate de public de artă naturalistă. Arta naturalistă nici nu are putere de viață. E și natural. Scenele și peste tot părțile naturii produc impresiuni ferme- cătoare, pănă când au nota noutății; cu timpul însă te obici- nuesci și cu cele mai interesante lucruri naturale. Operele adevărat artistice, în care este cuintesență sufletească, idea- listă, totdeauna au cualificația a ți plăcâ, căci ele totdeauna f îți deșteaptă ilusiunea estetică. Dramele lui Shakespeare plac și acți ¹¹¹ cel mai perfect mod, deși au fost scrise în secolul al XVII. în ele este acțiune, condusă de mobiluri și idei, re- presentând concepțiuni de viață, ce totdeauna vor avă să in- tereseze și să misce inima omenească. Dar’ dramele lui Sha- 1 kespeare nu sunt copii de pe natură. Nu înfățișează însă nici idei și mobiluri din o lume de visuri, ci din viața reală, de aceea și poți zice, că sunt de natură realistică; dar’ nu se poate zice, că acțiunea dramelor ar fi o copiare a unor scene din viața reală, ci în unitatea ei acțiunea fie-cărei drame este o idealisare a realității, este un product spiritual, o plăsmuire 217 imaginativă a lui Shakespeare, deci se poate c|ice că ele sunt și de natură idealistică. Acelea sunt adevărate producte de artă în cari este depusă în o formă specială cuintesență sufletească, cu anume scop, ca să transpună sufletul privito- rilor, prin deșteptarea ilusiunii estetice, în sfere înalte de ima-, ginație, unde să se simtă bine, înălțat, fascinat. / COMUNICĂRI. Sunt cunoscute sila și sforțările grabnice ale „Angevinilor transplan- tați la Dunărea mijlocie'¹, sforțări de propagandă catolică făcute atât între hotarele vechii moșteniri arpadiane, cât și în afară, în țări vecine, cum (ficem noi, vasale, cum le (Jiceau ei și între ei in deosebi Ludovic cel mare (1342—1382). Cunoscute sunt și expedițiile, ce le-au avut și făcut pe tema propagării catolicismului, cât și pentru a și afirma drepturi de vasalitate numai vremelnic recunoscute. Așa au fost și de atare fire expedițiile contra Bosniecilor patareni, împotriva Șerbilor, ce-i călcau hotarele sub puternicul, cruntul lor țar Ștefan Dușan (1331—1355), contra Bulgarilor schismatici ai lui Sracimir din Vidin, care avură de urmare înființarea efemerului banat bulgăresc de Vidin (1365 — 1369), și împotriva Românilor „necredincioși¹¹ ai istețului Voevod Vladislav fiul lui Nicolae Alexandru Basarab, care Vladislav își începu domnia în 1364 pentru a o fini în un an, ce nu-] seim cu siguranță, dar unii și deci și noi din 1374 nu mai dăm de pomenirea lui în diplome, deși un act al Măriei din 1382—85 nu-i (Jice condamx). Dar „fragmentele purpurei bizantine nu formară haina de încoronare a regilor unguri din neamul cel nou, ci giulgiul marelui luptător pentru cele-ce erau cu neputință¹¹. Gândurile lui de cucerire, adecă alui Ludovic, idealele lui de recuperare și de restaurare fură zădarnice, nesocotite într’o epocă, când Turcii înaintau cu pași repezi spre hotarele sale. Ludovic în loc de a stăvili progresele fiilor lui Mohamed își perdea vremea în un rSsboiu inutil. în anul 1353 Suleiman, fiul lui Orcfian trecu Helespontul cu o mică ceată de luptători și ocupă fortăreața Tzympe (a