TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Nr. II. Sibiiu, Martie — Aprilie 1903. An. XXXIV. PĂRERILE ROMANIȘTILOR ÎN CHESTIA ORTOGRAFIEI ROMÂNE. „Mehr Licht“ Goethc. Linguistica, ca și istoriografia, a întrat aA!&) el află, află (AA£) el află; giudică (pi^AlKX) el judecă, \ X giudico (yi^AlKX) el judecă. X x \ Tot asemenea scriu luo luă; sculo sculă; întribo întrebă; foră fără; co că, cotră cătră, etc. Astfel am pus în corecturile ce le-am făcut cu ne- greală roșie o pentru un X cu accent tonic. Tot asemenea pentru a indica accentul tonic am pus deasupra lui i și u accentul grav ■», când accentul tonic cade asupra acestor vocale (ca în italiană). Astfel am scris ași, muntrl, cărții, etc. (așa, privi, cătju). în fine mai este un fel de îndreptări ce am făcut. în dialectul dela Dunăre se pronunță cîndu, văzîndu, vorbescu, vor- besct, romînesci, etc. în dialectul macedo-român se pronunță i și u în întregime dacă aceste vocale sunt precedate de două consoane. Așa se rostesce cîndu, multu, mulți, sburăscu, arumînescu, arumînesci și nu cîndu, multă, etc. E drept că trebue adaus că chiar în macedo-română se pronunță cîndu, multă, etc. în poesie, dar’ nu totdeuna. E o licență poetică. Tipărindu-se cartea la Bucuresci și fiind corecturile prin corespondență dificile s’a pus la tipar în multe cașuri u în loc de u. Asemenea am ras cu cuțitul semnul v deasupra lui u și adesea am pus i în loc de i. Atrag atențiunea cu mi și ni din această se pronunță ca ni în spa- niolă sau ca gui din italiană. Grupa vh se pronunță ca y (gamma) a Gre- 50 oilor de acend următoarele: „Pretindă legea și re- gele averea mea, las să ardă și cea de pe urmă rămășiță din ea, pe altarul credinței mele, ce o consacrez lor; dar’ protestez, ca bieții mei jobagi (az ân parasztaim), acest hărțuit popor să fie asuprit și cu aceea ce nu e dator a face, și nu e trebuință s’o facă, căci avem pace de mai mulți ani. Să văd cum li-se turbură blânda lor liniște familiară, cum se răpesc copiii din brațele părinților. Să văd eu că acești nevinovați vor fi legați cu manile la spate, ca nisce tâlhari, sau martiri. Cu acele mâni cu cari ei ne hrănesc pe noi; cu cari poartă sarcinile publice și apără țeara; aceasta nu permit. N’am un singur snop de grâu, pe care arșița soarelui n’ar fi uscat sudoarea acestor iobagi; ei trebue să lupte cu toate tempestățile, cu arșița soarelui, cu gerul cumplit, pe lângă un nutremânt ce stă dintr’o bucată de pâne uscată, pănă când noi ne lenevim in locuințele noastre plăcute, răco- roase vara, iar iarna încălzite cu lemnele tăiate și aduse de ei. Noi - ne ospătăm în casele noastre pompoase, din banii câștigați prin lucrul mânilor lor; câștigați prin aratul, săpatul și seceratul lor“. In 4 Decembre a. 1834, în adunarea municipală din Sătmar, a rostit o cuvântare, întru apărarea țăranilor, pentru care Tabla reg. din Ungaria, în 5 Maiu 1835 l'a pus sub acusă. Pasagiul încriminat a fost că: „Guver- nul, sub pretext, că ar apăra țărănimea în contra nobilimei, suge unsoarea țăranilor*. Presidentul l’a provocat să se explice pe cine înțelege sub numirea de „lipitoare*, nu cumva pe domnitor? Weselănyi a răspuns că dânsul nici acum și nici odată n’a atins per- soana Maiestății Sale; apoi continuă astfel: „Nu arunc eu singur asupra guvernului vina că suge țărănimea; o sugem noi cu toții, pentru-că din aceea trăim. Dar’ cine ar pută nega că, guvernul n’a subt-o și nu ar suge-o? Mi- lioanele pentru contribuțiune, stoarse din măduva oaselor țăranilor; mili- oanele ce le dă țeranul, ca nutremânt, pănă când el se luptă cu foametea; dar’ apoi viața copiilor țeranilor, cari ]a mandatul guvernului se prind cu funea pentru armată, — toate aceste nu-s oare unsoarea țăranului și nu s’au supt?* In același timp, Tabla reg. din Murăș-Oșorheiu l’a pus sub acusă pentru cunoscutul seu op „Baliteletek* și pentru-că a lăsat să se tipărească pertractările dietei ardelene din a. 1834, într’o litografie înființată de el însuși. In a. 1841, când țara era amenințată de foamete, iată ce scrie densul lui Kis Kâroly: „Ar trebui să mă privesc pe mine însumi cu dispreț, fețele 6 74 palide ale muribunzilor mi-ar alunga somnul, dacă aș fi atât de laș, atât de fără de suflet, dacă mi-aș putâ uita de datorința mea de om, ca să las să moară de foame un singur om de pe moșiile mele, pănă când eu spesez și consum cu mult mai mult, decât aș avâ trebuință². In adunarea municipală a comitatului Pesta, din 7 Iunie a anului 1831, a rostit memorabila cuvântare în favorul națiunei polone, care lupta pentru libertate, în contra tirăniei. între altele Zise: „Regimul tiran e stricăcios națiunilor preste cari domnesce, pentru-că ’i aruncă în suferințe și miserie; dar strică și asupri- torilor, pentru-că asuprirea totdeauna nasce resbunare și ascute arma in contra asupritorilor². în anul 1830 și-a ținut în casa magnaților din Pojon fulminanta cu- vântare, intru apărarea limbei maghiare, care fusese alungată pe puste, s’a retras în sate și tângea prin crâșme. A tras la aspră respundere pe aceia, cari l’au „despoiat de dreptul părințesc: de limbă. Limba maternă, Zise el, e un drept incontestabil al națiunei; dacă națiunea eimpedecată de a și folosi limba, se plânge; dacă se susține această restringere, provoacă amărăciune; dacă restringerea degenerează în asuprire, provoacă resistință periculoasă². (Erdâlyi muzeum 4 fiizet 1903.) • Mai repet din viața acestui mare bărbat al națiunei maghiare, ceea-ce eu scrisesem în „Memoriul² meu part. VI pag. 257. In 27 August 1848, în ședința camerii magnaților, înaintase baronul Weselânyi un proiect de lege, ce avea de scop mulțumirea Românilor. Cu- vântarea cu care și-a sprijinit proiectul termină astfel: „în proiectul meu m’am folosit de cuvântul „Român², in loc de „Valach², mai ales pentru-că ei așa doresc. Cred că e bine să le facem pe voiă, dacă putem fără pre- judiciu; dar mai ales pentru-că denșii intr’adevăr sunt descendența vechilor Romani. O dovedesce aceasta figura lor (făula), fisonomia lor, trăsurile obra- zului, portul lor, datinile lor, și mai presus de toate limba lor. în fine pentrucă ei înșiși în limba lor se numesc pe sine Români². * Din viața privată a baronului Weselânyi mai adaug că era un renumit vânător; an de an arangea în muntele Țibleș goană de urși. Avea un vestit vânător, un favorit al seu, cu numele luon Opriș. Acest brav vânător, cu ocasiunea unei vânătoare s’a nefericit: în luptă cu un puternic urs a fost sfâșiat de acea bestie. Acest cas într’atâta l’a impresionat pe baronul Weselânyi, încât toată viața sa mai mult în acel munte nu s’a dus. Vânătorului seu a lăsat să i se ridice un monument, la locul catastrofei, unde șapte preoți au celebrat un parastas. (VeZi „Memoriul² meu partea a Vl-a pag. 255.) Pasiunea sa de vânător nici atunci nu s’a stîns din el, după-ce i se stinse lumina ochilor. Mergea, Însoțit de vânătorul seu, în parc, se oprea în fața unui copaciu, pe al cărui creangă se afla, după spusa vânătorului seu, un fasan. 75 Vânătorul dela spatele baronului îndrepta pușca din mânile stăpânului. In momentul când fasanul era bine țintit, vânătorul dădea signalul: „trage" 1 Bucuria baronului era mare, când audia că fasanul a cădut jos. * Am reprodus, în scurt extras, vre o câteva cuvântări, cari ne intere- sează și pe noi, în cari s’a ocupat și cu Românii, pe acele timpuri când bietul țăran era părăsit de toată lumea. Când în d'sa baronului Weselânyi „toată lumea, guvern și nemeșii ’i sugeau unsoarea, când nu era un singur snop de grâu, care n'ar fi fost fidat de sudoarea și — putem dice — de la- crimile țăranului". In puternice cuvinte ne spune Weselânyi: cine a fost acela care cu milioanele de florini dați în bani și în naturalie a susținut țara; iar’ cu brațele lor a apărat’o de dușmani, deși — în disa baronului Kemâny Dânes — țăranul scia că: „Nici acel pământ de trei coți, care după moartea sa i va acoperi truditul seu trup, nu-i proprietatea sa.“ E bine se cunoascem aprețierile unor bărbați, precum au fost acești doi baroni, pe cari nimeni dintre Maghiari nu se va încumeta să-i combată; iar’ unui Român i s’ar lua poate în nume de rău, dacă ]e-ar dice dela sine, deși istoria e sciință, nu politică. Noi însă în aceste dile abnormale, trebue să încunjurăm chiar și umbra unei provocări, prin ce ne-am expune fără nici un folos. Cel-ce vrea însă să cunoască pe Weselânyi în toată splendoarea sa providențială, pentru națiunea maghiară, cetească imnurile ce i-au consacrat cei mai celebri poeți și scriitori, cari s’au inspirat din faptele dânsului, cari fapte au spart drumul, care a condus pe Maghiari acolo, unde se găsesc astădi. A fost o cărare aceea, care a condus pe Weselânyi la robie, unde și-a perdut lumina ochilor; iar’ pe Maghiari la unirea Ardealului cu Ungaria: la ultimul dor al aspirațiunilor Maghiarilor ardeleni. „Ceea-ce am eu de temut — dice Weselânyi în opul seu „Balitâletek",— înaintea aceleia se sfarmă ori ce putere a stăpânirei; independința sufletului meu, lanțurile stăpânirei nu o pot încătușa, nici pot să-mi tulbure liniștea consciinței; alte lanțuri pe mine de asta lume nu mă leagă, numai fericirea patriei și a omenirei". Și martiriul lui Weselânyi a trebuit să fie cu atât mai dureros, căci nu străinul, ci semenii sei l’au condamnat. Cartea dânsului, tipărită în 1833 în Bucuresci, a fost oprită. Ca să-și poată face generațiunea de adi o idee despre întunerecul și despotismul ce domnia pe acele timpuri, âncă un exemplu: Tinerimea ma- ghiară, însuflețită de curagiul lui Weselânyi, care lupta în contra sistemului lui Metternich, arangease in Pesta la 30 Maiu 1836 o demonstrațiune, în favorul lui Weselânyi, indirecte în contra tirăniei. Conducătorul tinerimei era tinărul Lovassy Lăszlâ, care în fruntea ti- nerimei a ținut o cuvântare și a presentat sărbătoritului o adresă. întreaga tinerime a fost arestată, iar’ Lovassy a fost condamnat la 10 di <țece ani temniță ordinară, într'o fortăreață. 6* 76 Doisprezece ani în urmă, în 15 Martie 1848, noi tinerimea dela fa- cultățile din Pesta, am proclamat ștergerea sclăviei, libertatea cuvântului și a presei. De o făceam cu un an mai înainte pe toți ne-ar fi spânzurat. Lovassy în temniță a compus o memorabilă poesie, ce o aurisem odată, numai odată, în tinerețele mele. 0 singură strofă, ce m’a impresionat mai mult mi-a rămas în memorie. E foarte semnificativă, o reproduc: „Nemde sotât sziil tiszta sotâtet? Tiszta vilăgnak magzata fâny Rab maga hăt ki tomloczot alkot Hogy nyomot ottan tiirjon az erăny*. Recomând fraților mei Români, să iee exemplu din opurile și biografiile celebrilor bărbați maghiari, din care vor vedea: cum trebue să-și iubească tot omul națiunea sa; cum are să jertfească pentru fericirea poporului seu. Atunci vor sci să deosebească adevăratele merite naționale, și nu vor suferi cultul „idololatriei", pentru-că: „Numai acela e nemuritor, care se adapă din isvorul iubirei de țară și națiune", d>ce un celebru bărbat al anticui- tății. Atunci numai vor înțelege: ce influință enormă are un singur om, ale cărui fapte pe terenul național, au fost din leagăn pănă în morment, consecuent sincere-, care nici-odată n'a umblat „cu doi bani in trei pungi“, atunci numai vor înțelege cuvintele lui Alexandri: „Dar cât timp un stîlp e în picioare, nu cade templul dărîmat; și nici un neam viteaz nu moare, pe cât el mai are un fiu bărbat". Atunci, cred că, și în cel mai apatic Român, se va deștepta dorul de a ceti admirabilele opuri ale lui Bolintineanu, Alexandri etc., opuri, pe cari îți vine să le sorbi cu lingura, iar’ ace neobositul și vrednicul nostru scriitor loan Pop-Reteganul în nisce însemnări ale d-sale, făcute în fuga condeiului pe timpul când era învățător în Rodna-veche: învățătorii școalelor elementare confesionale sătesci sunt înrolați dintre cei mai buni absolvenți de pedagogie, căci sciut lucru este, că unde sala- rele dăscălesci — deși modeste — le primesc învățătorii regulat, acolo con- curează cei mai harnici absolvenți de pedagogie la posturile vacante; și putendu-și scoate lefșoarele regulat, sunt în stare de a-și procura cărțile necesare și de-a țină câte-o foiță specială. Cu drept cuvânt dar pot (Jice, fără frică de păcat, că în genere luat învățătorii școalelor din fostul district al Năseudului sunt de a se număra între cei mai buni și mai apți învăță- tori românesci din această patrie, și aceasta o (jic, nu căci și eu aparțin corpului lor, că de mine nu vorbesc aci, ci de ei. Eu voiu fi și sunt cum pot și nu cum aș voi doară, dar’ sunt mândru a pută (jlice, că cunosc din propria-mi intuițiune mare parte de învățători din Ardeal, Ungaria și Bănat; 85 am convenit cu ei, la unii am fost în școală, cu alții am convenit la adu- nări de-ale reuniunii lor, pe ]a adunări de-ale Asociațiunii transilvane și prin alte locuri. Pot dar’