TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Nr. VI. Sibiiu, Novembre — Decembre 1902. An. XXXIII. UNIFICAREA ORTOGRAFIEI ȘI LIMBEI LITERARE. „.. . . Cugetările cele mai mărețe ale ome- nirii, ideile cele mai mântuitoare pentru națiuni, s’au ivit mai adese sub forma măiestreață ți atră- gătoare a literaturii* Odobesca. La îndemnul zelosului vicepresident al „ Asociațiunii “ și la cererea biroului acesteia, comitetul ei central a recercat Secțiunea literară prin o decisiune din 19 Febr. a. c., să stu- dieze chestiunea unificării ortografiei și a limbei noastre literare și să înainteze în acest obiect propuneri concrete la proxima ședință plenară a Secțiunilor sciințifice-literare. Cetitorii acestei reviste au putut afla din rapoartele pu- blicate de noi, în deosebi din cele cuprinse în fascicolul pro Iulie—August al „Transilvaniei" și „Analelor⁴⁴, că Secțiunea literară s’a conformat acestei^însărcinări cu o consciențiositate ce merită toată recunoscința, și că pe basa studiilor serioase ce le-a făcut, ședința plenară a Secțiunilor din Iulie a. c. a și putut delibera asupra acestei chestiuni de mare interes pentru înaintarea culturală a poporului nostru. Ținem de prisos a recapitula la acest loc desbaterile și hotărîrile ce au urmat în această chestiune. Cetitorii noștri le pot găsi la locul indicat mai sus. Vom înșira aici numai acele disposițiuni, prin cari se impun în special revistei noastre anumite îndatoriri pentru viitor. Cu privire la unificarea ortografiei Secțiunea literară a primit însărcinarea, să compună un îndreptar practic, care în ordine sistematică să expună regulile ortografice stabilite de Academia Română, împreună cu întregirile și explicațiunile necesare, ca după publicarea acestui îndreptar, Asociațiunea nu numai să 14 190 Introducă în publicațiunile sale proprii această ortografie, ci să intrevină și la toate locurile competente, cari ar putâ conlucra la Introducerea exclusivă a acestei ortografii în întreaga noastră producțiune literară și chiar și în întreg învățământul româ- nesc din țeară. Sperăm că Secțiunea literară, care a desvoltat în această chestiune dela început o activitate atât de mănoasă, ne va da îndreptarul amintit în timp cât mai apropiat, și astfel și revista noastră va pută Introduce ortografia acceptată de plenul Secțiunilor âncă cu începutul anului viitor. In chestiunea îndreptării și unificării limbei noastre literare s’a luat între altele disposițiunea, ca tot sub conducerea și con- trolul Secțiunii literare, să se deschidă în „Transilvania¹¹ o rubrică specială, în care să se înșire cuvintele și frasele ce se întrebuințează în mod greșit în literatura noastră și să se indice totodată expresiunile cu cari acelea ar trebui înlocuite. Aceste sunt disposițiunile ședinței plenare a Secțiunilor, cari privesc deadreptul revista noastră, și căror vom avâ să ne conformăm în viitor. înainte de ce ne am apuca însă de acest lucru, credem că va fi bine să ne lămurim pe deplin asupra tuturor faselor chestiunii ce ne preocupă, și în deosebi să căutăm a stabili în primul rând, dacă și întru cât există preste tot necesitatea de a începe o acțiune în direcțiunea arătată, și la cas dacă răspunsul ce ni-1 vom da la această întrebare va fi afirmativ, să precisăm mai de aproape căile și mijloacele prin cari vom putâ ajunge în acest obiect la resultate reale. Chestiunea nu este nouă. Neajunsurile cari au adus-o acum din nou la ordinea cjdei au fost resimțite în cercurile cărturarilor noștri âncă înainte cu mai multe decenii și este un fapt de remarcat, că una dintre cele d’intâi chestiuni de cari s’a ocupat Asociațiunea noastră îndată după înființarea ei, a fost chiar unificarea ortografiei și îndreptarea limbei noastre literare. Deja la a II adunare generală a Asociațiunii, ținută la anul 1862 în Brașov, s’a luat în această privință o întreagă serie de hotărîri. De atunci au trecut patru decenii, fără ca dorințele exprimate cu acea ocasiune să se fi putut 191 realisa și fără ca Asociațiunea ca atare să ne fi putut aduce mai aproape de ținta urmărită. Explicațiunea acestui fapt credem că în mare parte este a se căuta în împrejurarea, că Asociațiunea noastră pănă de curend numai după nume a fost o corporațiune literară, căci organisațiunea ei din trecut, basată nu pe cualificațiunea ci exclusiv numai pe contribuirile bănesci ale membrilor sei, a exchis chiar și posibilitatea, ca ea să desvoalte o activitate serioasă și rodnică pe terenul literaturii. Acest defect al organismului Asociațiunii noastre a fost delăturat după înființarea Secțiunilor sciințifice-literare, prin cari ea a fost înzestrată cu un nou organ capace de a lua asupra-și rolul și agendele unei corporațiuni literare. Această completare a organismului Asociațiunii noastre justifică deci pe deplin readucerea la ordinea cailei în sinul ei a vechei chestiuni a unificării ortografiei și îndreptării limbei literare, și astfel credem că competența Asociațiunii, de a inau- gura o nouă acțiune în direcțiunea arătată, nu se va pută trage la îndoială. Necesitatea acestei acțiuni de asemenea credem că este în general recunoscută. Ne dovedesce aceasta și faptul îmbucu- rător, că inițiativa Asociațiunii a întimpinat atât dincoace cât și dincolo de Carpați un viu resunet și interes, și că vocile ce s’au ridicat în această chestiune, aproape fără excepțiune au recunoscut, că este timpul suprem a împiedeca cel puțin pentru viitor desvoltarea cu totul isolată a limbii noastre lite- rare, dacă nu voim să ajungem ca — după cum de mult a cp⁸ unul dintre cei mai mari literați ai neamului nostru, — cu timpul „Românii de dincolo și de dincoaci de Carpați să se înțeleagă între sine așa de puțin cât și Spaniolii cu Portughezii". Nu ne putem închipui Român cult și de bună credință, care să nu cunoască și recunoască neajunsurile ce există as- tăcji la noi cu privire la mersul desvoltării limbei noastre literare și nu credem că pe terenul înaintării noastre culturale să poată fi o dorință și pornire mai justă și îndreptățită decât delătu- rarea acelor neajunsuri. Căci pănă ’n cțiua de astăcți n’au pierdut nimic din însemnătatea lor cuvintele ce marele Cipariu le a rostit la 1862 în Brașov, când chiar din incidentul desbate- 14* 192 rilor referitoare la unificarea ortografiei și limbei literare, a 4is: „Precum toți suntem de un sânge, toți ne-am îndulcit dela sinul mamii noastre cu aceleași cuvinte dulci, toți ne suntem frați, — ori-cât ne despart munții și văile și ori-cât ne impart stările politice și confesiunile religioase, — tot numai tina să fim, o națiune, o limbă, o literatură. Și dacă pe alt câmp Românul e tăiat în bucăți și purcede pe căi diferite, une-ori cu totul contrarii, dar cel puțin în literatură, în pașii cătră cultură, numai un corp și un suflet să fie. Atunci ori-ce des- părțiri politice, sociale și religioase ne vor tăia dela olaltă, dar spiritul națiunii și geniul român va tinde aripile sale peste toți fiii lui Traian și-i va țină legați întru legăturile păcii, fră- ției și unității naționale". — După aceste pentru noi întreaga chestiune se reduce la precisarea și alegerea căilor și mijloacelor celor mai corespun- zătoare pentru realisarea scopului ce urmărim. In această privință opiniile diferă âncă foarte mult, dar ori-cât de nume- roase și diferite ar fi propunerile lansate păn’ acum, credem că nici pe departe nu exhauriază chestiunea, și că experiențele practice ce le vom face în decursul acțiunii inaugurate, ne vor arăta calea adevărată și poate cu totul nouă, pe care ne vom pută apropia de ținta noastră. Cu toate aceste discuțiunea viuă și serioasă ce a urmat în această chestiune în publicistica de dincoace și dincolo de Car- pați, ne va pută da îndrumări foarte prețioase, și vocile ce din incidentul inițiativei luate de Asociațiune s’au ridicat atât pro cât și contra, vor pută contribui în măsură mare la cla- rificarea cât mai deplină a chestiunii. Credem deci, că nu putem servi causa ce ne preocupă mai bine, decât dacă vom pune deocamdată la o parte vederile noastre individuale, — și vom inaugura în acest organ acțiunea plănuită prin publicarea la un loc a articolelor apărute în diferitele Ziare și reviste românesci asupra acestei chestiuni. în colecțiunea ce urmează, cetitorii noștri vor găsi în întregimea lor nu numai opiniile ce aproabă inițiativa Aso- ciațiunii, ci și vederile contrare, căror intenționat le am dat locul cuvenit, ca prin aceasta să contribuim la lămurirea cât mai aprofundată a chestiunii. N’am făcut deci alegerea arti- 193 colelor ce urmează din punctul de vedere dacă consimțim ori nu cu cuprinsul lor, ci dăm totul ce am găsit că stă la nivelul unei discuțiuni literare demne și serioase. * * * I. „Epoca" din Bucuresci a publicat la 7/20 Martie a. c. următorul articol întitulat: „0 reformă¹¹. 0 veste, menită să umple de bucurie inima tuturor Românilor: co- mitetul central al „Asociațiunei pentru cultura și literatura Românilor din Transilvania și Ungaria", în ședința sa dela 19 Februare a însărcinat secțiunea sa literară cu elaborarea unui proiect de unificare a limbei literare cu limba scrisă în regatul României. — Aflăm că în acest scop mai mulți din bărbații noștri competenți vor fi consultați pentru punerea în practică a acestui plan. Această reformă va însemna o eră nouă în cultura fraților noștri de acolo și generațiunile viitoare vor păstra o vie recunoscință acelora, cari prevăzând calea adevărată a culturei naționale, doresc să rupă cu spiritul unilateral și exclusivist din trecut. Să scie, că Românii din Austro-Ungaria, sub influența limbilor ger- mană și maghiară, ’și-au făurit o limbă literară sui generis, artificială, care e absolut neînțeleasă pentru noi, născuți și crescuți în România liberă. De câte ori nu trebue să alergăm la pretenia vre-unui Ardelean, spre a ne lămuri un apel, o publicație, ce ne vine de dincolo de munți? Cine dintre noi ar putea să spună ce însemnează cuvinte, ca: con- clus, a transpune, a repăși, a conturba; sau expresiuni, ca: purtător de matricolă, magistratul ’l-a provocat (— somat) etc. Și ceea-ce e în adevărat ciudat, e că frații noștri, scriind astfel de galimatias, își închipuesc, că scriu românesce. Se cuvine deci toată lauda comitetului „Asociațiunii® pentru curagiul acestei mărețe inițiative. Era și timpul să înceteze această intolerabilă stare de lucruri, căci ea înseamnă perpetuarea în sinul na- țiunii a două curente de cultură absolut deosebite, care ar fi fost o ba- rieră pusă în veci între frații de același sânge, de o miie de ori mai puternică decât munții și rîurile. Sunt ușor de prevăc|ut greutățile, pe care le va întimpina această reformă. Un rău învăț, când se învechesce, nu poate fi alungat într’o singură Adevărul, fie el cât de evident, are nevoe de timp; căci de- prinderea e a doua natură și natura cu greu se schimbă. Același lucru s’a întâmplat și cu ortografia. . . Cine mai scrie azi în Transilvania: „tiap (țap), musică (mușcă)?® Dar câtă cerneală a trebuit să curgă spre a face să triumfe fone- tismul în scriere? In anul 1866 dl T. Maiorescu, într’o operă magistrală, întreprinsese combaterea științifică a limbei literaților din Austro-Ungaria. Argumen- tațiunile marelui nostru critic erau destul de puternice, Cu toate acestea 194 au trecut ani de atunci, și dincolo de Carpați — în mare majoritate — se scrie și astăiji tot atât de rău. Unor astfel de reforme nu ’le-au fost de ajuns numai teoriile; le-a mai trebuit ceva: intervenirea oficialității. De bună seamă comitetul „Asociațiunei" a înțeles acest lucru, când a hotărît unificarea limbei literare oficialmente în toate lucrările ce privesc „Asociațiunea*. E singurul mijloc de a obțină resultate trainice. „Aso- ciațiunea⁸, cu numeroasele ei secțiuni în toate părțile Transilvaniei și Ungariei, formând o adevărată Academie populară, dacă această reformă va prinde rădăcini în sînul ei, ea se va lăți încetul cu încetul și în lumea neoficială. Ceea-ce teoria n’a putut face în curs de mai bine de un sfert de veac, practica va isbuti să facă în câți-va ani. Fără îndoială, această reformă e un moment sublim în istoria cul- turei Românilor transcarpatini. I. A. Basarabescu. * II. Același ziar scrie la 31 Martie sub titlul „Noue ori- sonturi¹¹: Pentru oamenii, cari vorbesc aceeași limbă, literatura națională e un patrimoniu de onoare, care trecând preste granițele politice, îi unesce într’o naționalitate puternică prin comunitatea sentimentului și a aspira- țiunii. Astfel, în vechime Homer fusese legătura între Greci; Alexandru, învingătorul Atenienilor, era mândru de a împărți cu cei învinși adorația lui pentru lliada. Văzurăm unitatea Germaniei răsărind sub ochii noștri din admirațiunea comună ce suflarea germană păstra lui Schiller și lui Goethe. în lipsa unei capitale, Italia în cursul atâtor secole avă de ca- pitală cultul lui Dante; iar’ Biblia de 2000 de ani e singura patrie a unui neam fără țeară: poporul jidovesc. Intre noi, soartea a pus barieră Carpații, dar’ cugetul sboară preste piscuri de munți; despărțirea fisică nutresce dorul unirii de suflete. Ba- ioneta gendarmului înăbușă strigătul dreptății, ordonanța solgăbirăului suprimă consciințe, dar ei sunt neputincioși în fața admirațiunii noastre pentru creațiunile geniului românesc și nu pot împedeca se vibreze imnul „Deșteptării¹¹ în fundul inimelor noastre. Literatura e altarul, ai cărui preoți consacrați sunt barcjii mari ai națiunii. Vocea lor propovăduesce cu o putere profetică, străbătând timp și spațiu. Limba lor e limba sacră ce răsună în templul închinat adevă- rului și frumosului. Ea oglindesce întregul trecut, precum și aspirațiunile viitoare ale rassei; este însăși cuintesența felului ei de a simți și de a cugeta. Ce mână sacrilege, ce minte inconscientă s’ar pută atinge de acest odor? într’o țeară subjugată, primejdia cea mare nu e constrîngerea cor- porală, neputința de acțiune, este constrîngerea gândirii asupra căreia pe nesimțite, stăpânirea străină își imprimă stigmatul ei. încetul cu încetul 195 ea învălue în mrejele ei cuvinte, expresii, frase întregi, precum țesăturile diafane de paianjăn învăluesc în bătaia soarelui musculițele. în această situație critică se găsesce Ardealul, unde âncă astăcji o limbă așa disă literară se sbate în mregele străinismului. Nu vreau să fac o recriminațiune Românilor de preste munți. Această stare de lucruri era fatală. într’o vreme când civilisație proprie în Ro- mânia liberă nu exista, fiind-că ea însă-și nu exista, Ardelenii, deșteptați prin împrejurări mai repede la o cultură erau siliți să-’și creeze din ale lor pentru ai lor o limbă literară, purtătoarea acestei culturi. Le lipseau expresii, dar’ în mintea lor se presenta imediat cuvântul german sau unguresc, cu puterea imperioasă a ideii ce vrea să se nască. Nu era timp de perdut. Trebuia ales între un cuvânt latin aproape echivalent, sau un cuvânt românesc ce părea a traduce expresia. Astfel au văcjut lumina cjilei cuvinte, ca: învățăcel (Lehrling; tanoncz), a repăși (zuriicktreten; visszalâp); sau pseudolatinisme ca pertractare finală; (Schlussverhandlung; vâgtârgyalâs), a conturba (storen, zavar) și alte sute și sute de non-sen- suri patente ce îmbogățeau c^ilnio vocabularul ardelenesc. în acest restimp, dincoace de Carpați, în însă-și inima românismului, un regat liber răsare, țeară încălrjită de soarele libertății, liberă în cu- gete și simțiri. în pornirea ei nesiluită spre civilisațiune, ea se desvoaltă conform instinctelor sale de rasă, călăuzită în drumul ei anevoios de sora ei mai mare Francia. De atunci un sfert de secol se împlinesce. în cursul chiar al acestui an, sărbări grandioase se pregătesc a vesti lumei aniversarea acestui trecut scurt, dar’ laborios al României moderne. Astăcji avem tot dreptul de-a vorbi de o cultură românească; nume ilustre de scriitori și învățați putem cita în toate activitățile minței omenesci. In acela-și timp dincolo de Carpați, cultura ibridă a fraților noștri se în vârtea în cercul vițios al neputinței sale inițiate. Progresele noastre culturale de 25 de ani pentru ei au rămas nule și neavenite. închiși în zidurile lor chinezesci, ei continuau a se adăpa la isvorul gândirii ma- ghiaro-nemțesci, făcând din corpul națiunei române imaginea unui corp straniu, în care ca și vulturul din pajura împărătească, bate o inimă și comandă două capete. încă 25 de ani de asemenea separatism, și stăpâ- nitorii maghiari vor fi sărbat triumful lor cel mai mare, triumful la care nici n’au visat. Ne mângăe speranța că aceasta nu se va întâmpla. Bărbații luminați, în mânile cărora e încredințată soarta „Asocia- țiuniiu par a fi înțeles acest lucru. Comitetul central din Sibiiu, în me- morabila sa ședință dela 19 Februarie a. c. a decis căutarea mijloacelor de a unifica limba literară cu limba scrisă la noi, înlocuind expresiile și termenii nepotriviți cu firea limbei noastre. Ziarele din capitală au vestit acest eveniment cu elogii cuvenite unei asemenea inițiative. Noi credem, că comitetul central ’și-a făcut simplu datoria căci ori-ce amânare echivala cu o crimă de les-națiune. Ii dorim din inimă un sfîrșit bun pentru un început atât de bun, .4, 196 III. Revista „Semănătorul" din Bucuresci publică sub titlul „ Coarde simțitoare¹¹ următoarele: Cam tot în același timp, poate chiar în aceeași cp, în care se scria pentru „Semănătorul® un articol, prin care se constata și se dovedea cum procesul de însăilare a unei limbi culte sui generis făurite după calapod latino-german ce a influențat sau direct sau prin mijlocire maghiară, a continuat și continuă âncă, în parte, preste munți, cu toate luptele lite- rare celebre ce s’au purtat, și cu toate strigătele de triumf ce au răsunat, exagerate chiar, în timpul din urmă, pănă la trecerea stindardului direc- țiunii sănătoase în cultivarea limbii și literaturii române în manile celor criticați odinioară cu atât de multă și de dreaptă asprime, — cam tot în același timp, cjicem, se ținea la „Asociațiunea pentru cultura și literatura Românilor din Transilvania și Ungaria*, cu reședința în Sibiiu, o ședință în care se hotăra „elaborarea unui proiect de unificare a limbii literare cu limba scrisă în regatul României®. în acest scop, află cei mai de aproape informați, „mai mulți din bărbații noștri competenți vor fi con- sultați pentru punerea în practică a acestui plan“. Această coincidență spune mai mult decât am fi putut exprima noi altfel despre bucuria ce am simțit cetind vestea dela Sibiiu. Și bucuria noastră a crescut și mai mult când am văcjut ideea îmbrățișată cu căl- dură românească de cătră valorosul ziar „Tribuna®, unul dintre acele cari pănă acji nu puțin a contribuit și la scopul unificării definitive a limbii literare românesci. Din nenorocire, n’a putut să lipsească și aci o notă descordantă; pare aproape de necrecjut, căci cine oare ar putâ găsi ceva de cârtit îm- potriva unei tendințe ca cea accentuată în sînul „Asociațiunii* din Sibiiu? Ou toate acestea s’au găsit „coarde simțitoare® cari să cârtească. Din nenorocire, earăși, ele au găsit adăpost în coloanele unui ziar nu mai puțin valoros de preste munți, în „Tribuna Poporului® din Arad, care de altfel rivalisează cu „Tribuna® din Sibiiu și cu cu celelalte brave organe ale fraților noștri de preste munți, în lupta pentru păstrarea co- morilor scumpe ale neamului românesc. Ne aducem aminte de o vorbă tipărită odinioară într’o gazetă de preste munți drept răspuns la criticele, pornite dintr’un sentiment atât de românesc, ale dlui Titu Maiorescu împotriva stricării limbii noastre drepte și înțelepte prin nefaste influențe străine: „Satul arde, baba se pieptenă !...* Ca și când limba ar fi un lucru de nimic pentru un popor, ca și când ea n’ar fi una din comorile cele mai scumpe, cutezăm a (Jice cea mai scumpă a lui... „Satul arde, baba se pieptenă!...® cam așa ceva se reflectează, și acum, de cătră un nu mai puțin enervat de reînoitele critice, la iniția- tiva „Asociațiunii*, — și, ceea-ce o repetăm, ne întristează cu deosebire se reflectează astfel prin coloanele unui ziar ca „Tribuna Poporului*, 197 prin care îndeobicei se continuă o tradiție cu totul alta în privința uni- tății limbii literare... Dar’ ce are a căuta oare enervarea în asemenea chestiuni? Scriito- rului căruia ’i-a dat adăpost „Tribuna Poporului*, ’i-se pare că e „chestie de zeflemea*, de „combatere prin zeflemea*, la mijloc... Dar’nici de cum! De sigur că de ridicol nimeni nu poate fi oprit ca să rîdă, — aci însă e vorba, în fond, de ceva foarte serios, și acest serios nu poate fi înlă- turat dela ordinea cjilei din causa rîsului nevinovat ce provoacă ridicolul cu care se împletesce. „Atingeți coarde simțitoare!“ strigă enervatul nostru, tuturor acelor cari îndrăsnesc a se atinge de conturbul, de aparința, de praxă, de distra- gerea și de celelalte aberațiuni — și aberațiuni mai ales de sintactică, a nu se uita! — ale scriitorilor ce consacră âncă prin tipar limba cultă sui generis pentru a cărei stârpire înțeleaptă „Asociațiune* a pornit în luptă dreaptă, și bună, și frumoasă. Se vor fi atingând, da, coarde simți- toare, — dar’ ele aparțin celor cari nu vor să-’și dea osteneala a învăța românesce mai înainte de a se apuca să scrie în această limbă, — și ase- menea coarde nu numai atinse trebuesc, dar’ rupte, ca să nu mai sbârnăe acolo unde numai disarmonie pot produce. Aci nu este o operă de ură, cum o înțelege urmașul direct al celui cu „satulu și cu „baba* ; dimpotrivă, aci este o operă de dragoste, de frăție, de unire. Dacă el se plânge pănă și de faptul că, după alții și înaintea altora, și Caragiale a relevat, printre schițele lui, unele ridicole proprii și specifice unora din cei de preste munți, prin aceasta nu do- vedesce alt-ceva decât o susceptibilitate, ridicolă la rândul ei, pornită dintr’un șovinism provincial, de s’ar putea (jice așa; în adevăr, Caragiale, după alții și înaintea altora, a relevat, și âncă într’o măsură cu mult mai mare, și ridicolele proprii și specifice celor de dincoace... Și adecă cum și întru cât susceptibilitatea corn provincialilor lui Marius Chicoș Rosto- ganul are să fie mai atinsă de cât acea a comprovincialilor lui Farfuridi sau Cațavencu?... Aceasta ne aduce însă la chestiune deși înrudită, dar mai largă, decât aceea a limbei literare. E permisă, negreșit, ba une-ori chiar indi- cată o astfel de lărgire a discuțiunii. Mai mult: une-ori e inevitabilă. Astfel este, de exemplu, și în privința chestiunii de formă și de fond, când e vorba, mai ales, de literatură. A despărți limba de literatură este un lucru ce nu seim âncă în ce chip o să-’l explice colaboratorul ocasional al „Tribunei Poporului*, dacă cumva va mai găsi de lipsă a reveni asupra chestiunii. D-sa însă, după câte am înțeles din articolul de care ne ocupăm, ar voi să-’și dea toată expresia disprețului ce nutresce pentru formă, pentru „eleganța de stil și o limbă fără cusururi, ca o haină nouă croită după ultima modă", — adorație flușturatecă, ba chiar „periculoasă* a „scriitorului bucureștean".... Scriitorul bucureștean, — căci ori-ce ar face stilul îl trădează că a gustat și el, și âncă bine, din otrava aceasta „periculoasă", — scriitorul 198 bucureștean, care astfel uzează de ospitalitatea clarului aradan, greșesce mult, greșesce absolut, atunci când se încearcă a despărți forma de fond în chip așa de deplin cum ar voi să o facă. Să ne arete d-sa o singură operă de fond care să trăească astăcp, în literatură, fără ca să fie păstrată într’o formă superioară; și viceversa: să ne arete o singură operă, de formă, care să trăească fără a avea un fond vrednic și el de vieață. Nu. Forma cu adevărat frumoasă nu poate să existe fără ca să cuprindă într’însa un fond remarcabil, — și fond fără formă superioară deasemenea nu se poate concepe. Vorba „n’am cuvinte®, în realitate nu însemnează nici-odată altceva decât „n’am simțire® sau „n’am idei®... Nimic altceva. Și apoi, nu este de loc adevărat că: „La noi în Ardeal entusiasmul acesta pentru formă n’a putut pătrunde® ; vă desminte, mai întâiu și mai presus de toate poesia populară ardelenească, și apoi întreagă ceata voinică de scriitori de origină ardeleană... Șciu „ticlui frase frumoase“ și Ardelenii, și chiar d-ta le scii, și frumos și bine este a se ticlui astfel de frase, căci când vor fi cu ade- vărat frumoase, e cu neputință ca în ele să nu cuprindă o cugetare, și când cugetările se ciocnesc între ele, nasce adevărul și acela va ticlui fără greș, cea mai frumoasă frasă, care va învestmânta într’însa adevărul ce] mai adevărat. Să încercăm dar’ și unii și alții, în dragoste, în frăție și fără supărare. Ion Gorun. * IV. în „Gazeta Transilvaniei" din 24 Aprile a. c. dl prof. D. P. Popescu, scrie sub titlul „ Unificarea limbei literare* : Am considerat totdeauna dăunător amestecul presei din regat în luptele grele de existență, ce duc frații noștri dincolo de] Carpați. împregiurări politice create lor în curs de secole, de cari noi am fost străini, nu se pot judeca dela distanță; unde trebuesc fapte, sfatul e de prisos. Același lucru nu se poate dice despre discuțiunile culturale. Ele nu au interes numai local, ci ating întreaga suflare românească. Dacă deci ne ridicăm vocea, la rândul nostru, în chestia unificării limbei literare, ce preocupă de câtva timp cercurile competente de din- colo, o facem din convingerea, că numai o discuțiune largă poate aduce lumină deplină. Pe cât seim, în concertul de entusiasm, ce a provocat inițiativa „Asociațiunii®, o singură notă discordantă se amji, care găsi ecou în „Trib. Poporului® din Arad. Sub titlul: „Cum se scrie la noi®, acest cliar a publicat trei articole anonime, în cari se condamnă planul de re- formă al „Asociațiunii®. Tonul seflemist de a trata lucruri serioase, mania de a batjocuri ori-ce inițiativă, au contribuit mult ca „Tribuna Poporului® să nu se bucure la noi de o considerație exagerată. Odată mai mult, ea trebuia să dea pe față spiritul îngust, de care e aninată. Vorbind de principii de limbă și de stil, „Tribuna Poporului" găsesce 199 cu cale să compare membrii din comitetul „Asociațiunii¹⁴ cu badea Cârțan, să atace „Gazeta Transilvaniei⁰ în trecutul ei atât de măreț, să debiteze vrute și nevrute și pe de asupra, să-și facă propriile sale elogii. De altfel articolele în chestie au fost primite precum meritau. Afară de o întîmpinare a dlui Al. Hodoș (loan Gorun) din „Sămănă- torul“, ele au fost ignorate pur și simplu. Cred, că e o greșeală aceasta, căci dacă la rigoare ignoranța merită oare-care cruțare, reavoința n’are drept la nici una. De aceea îmi permit a reveni astăcji asupra afirmărilor „Trib. Popo- rului” spre a dovedi întru-cât ele sunt întemeiate. Autorul anonim e indignat din capul locului prin faptul, că oamenii de litere din România, de patru decenii în coace, au criticat în totdeauna limba cărturarilor din Ardeal, și-l revoltă mai ales tonul acelor critice. Cu toate acestea, uitându-și nobila indignare, ceva mai la vale, el însuși ia la trei parale limba diarelor ardelene, demonstrând cu citațiuni ex- trase neputința unui stil înăbușit sub nomolul termenilor improprii. Atunci să ne dea voie savantul anonim să-l întrebăm, cu ce drept face aceasta ? Nu cumva crede, că criticele d-sale singure au darul de a îndrepta, fiind isvorîte din curățenie de suflet, iar toți ceialalți, ne- exceptând pe Alecu Russo și pe Titu Maiorescu, au criticat nnmai spre a batjocori, spre a face spirit ieftin pe spinarea celor de peste munți? Crede oare că nu tot Românul e chiemat a îndrepta o stare de lucruri, ce toți o avem de o potrivă la inimă: unitatea culturală antemergătoarea tuturor unităților? Acolo unde însă anonimul abusează cu desăvîrșire de bunăcredința cetitorilor sei, e când afirmă, că toate criticele pornite dela noi n’au alt scop, decât a introduce în Ardeal „deosebita dragoste a scriitorului bucureștean pentru tot ce este formă și frasă frumoasă”. După d-sa, această direcție ar fi fost inaugurată de „Junimea* dela Iași, al cărei „imperativ categoric (sic) era: eleganța de stil și o limbă fără cusururi, ca o haină croită după ultima modă* (sic). Vedeți cât de superficială a fost direcția culturală propagătă de Maiorescu, Negruzzi, Gane, Eminescu etc. Stil elegant, haină după ul- tima modă! încolo nimic. Și ce e mai grav, „Junimea” a vrut să impună acest: „imperativ categoric” și dincolo de Carpați. Recunosc, că nu văd nici o nenorocire, dacă fiarele transcarpatine ar fi ajuns să scrie într’o limbă „fără cusururi”, în frase „frumoase¹¹, căci o frasă e totdeauna frumoasă când conține un adevăr bine exprimat. O idee ascunsă într’o limbă cu cusururi, încetează eo ipso a fi o idee. Lipsit de claritate, stilul nu poate fi „elegant* nici neelegant, e gol pur și simplu. E de mult, de când critica literară cu Lacombe în frunte, nu admite decât două specii de stil bun: scientific și artistic. Toate cele- lalte subdivisinni sunt inutile, căci nu spun nimic. Luați de ex. o pa- gină scrisă de un chemist. Pagina va fi bună, dacă adevărurile sunt expuse în termini proprii, dacă sintaxa e clară, dacă frasele se succed 200 complectându-se pentru stabilirea tesei. Luați acum o altă pagină, scoasă dintr’un scriitor. Dacă e bună, ia va conțină într’o măsură oare-care calitățile stilului scientific. Neavend de loc numitele calități, pagina e rău scrisă. Scritorul nu e musicant, care poate impresiona fără idei cu simple sunete armonioase. însăși condițiunea artei scrierii e să ne re- presente imagini de lucruri și de persoane, precum și ideile de legătură între lucruri. Astfel pe lângă elementele exențial artistice, se cere și aici exactitate, măsură, ordine. Calificările tinărului anonim de „stil elegant¹¹, „haină modernă¹*, precum vedeți, sunt cel puțin de prisos. Lumea cunoasce activitatea culturală a „Junimii”. Monumentul literar în care magistrul ei a sinte- tisat ideile dominante acestei direcții, e în manile tuturor. Ceea-ce dl Maiorescu a combătut întotdeuna a fost tocmai „beția de cuvinte”, și criticul din Arad n’a fost dibaciu, găsindu-'i vină unde nici adversarii politici nu i-au găsit. De altmintrelea însuși autorul celor trei articole amintite, scriind într’o limbă aleasă, transparentă, cu un cuvânt românească, dă cea mai strălucită desmințire afirmațiunii sale, că „gazetele din Ardeal au ținut mai mult la principiul ce se scrie, decât cum se scrie”. Dacă prin contactul direct cu cultura românească din regat, sau indirect prin simpla cetire a cărților și fiarelor noastre, d-sa a putut însuși o limbă fără cusururi, nu era oare mai firesc să indice din capul locului, fără a fi ponegrit în dreapta și în stânga, căile cari duc mai cu sigur la unitatea limbei literare? Iată în adevăr la urma urmei, ce sfaturi dă d-sa comitetului „Aso- ciațiunii”. primo: „să controleze manualele de limba română din școalele po- porale” ; ■ secundo: „să le dea spre îndreptare scriitorilor mai de dai doamne”; terțio: „să stărue pentru realisarea ideii de a trimite în Bucuresci tinerii profesori de limba română, ca să se specialiseze” ; quarto: „să-și desvoalte activitatea în jurul bibliotecelor de popu- larisare". Toate aceste sunt bune și frumoase, și le subscriem și noi cu dragă inimă, negăsind nimic de <Ș.is în contra lor. Dar atunci, tinere amice, de ce atâta zarvă spre a dovedi, că lim- bile nu se reformează, ci se formează, când tu însuți vii și propui con- trolarea cărților? De ce atâta supărare pe „Asociațiune”, care cel puțin are meritul incontestabil de a fi agitat o chestiune mare? Să nu uiți, tinere amice, că un steag ridicat chiar de o mână tre- murândă de moșneag, e ridicat, și un steag e totdeauna un simbol. In lături! deci ve dicem vouă tuturor, cari puneți micile voastre sentimente pe de-asupra marilor interese generale, * âoi V. „Conservatorul** din Bucuresci publică din peana dlui T. Raica următorul articol sub titlul „ Unitatea limbii literare¹¹: „Multa renascentur quae jam — occidere, cadentque. Quae nune sunt in honore — vocabula, si volet usus, Quem penes arbitrium est — et jus et norma loquendi“. (Hor. art. poet 70—2). Ceea-ce constitue în prima linie natura și unitatea limbii este fonetica, morfologia, sintaxa și, în mod secundar, lexicologia. Vocabularul este pentru limbă ceea-ce e rima pentru poesie. Nici rima nu este indispen- sabilă poesiei, nici unitatea sau identitatea lexică a limbii. Probă, că limba engleză este germanică, deși elementul ei lexic este în majoritate de origine romanică. Când, grație unui concurs multiplu de împrejurări, în lăuntrul aceleeași limbi se formează mai multe grupuri deosebite, sub raportul fonetic, morfologic sau sintactic, atunci Z'cern că limba se împarte în tot atâtea dialecte. Dar’, ceea-ce a diversificat natura, usul poate earăși unifica, după cum prea bine observă Horatius, că usul „este și arbitriul, și judecătorul și îndreptătorul graiului". (Art. poet. 70—2). Așa se face, că între dia- lectele unei limbi se încinge lupta pentru existență, concurență pentru prioritate, și cel care întrunesce mai multe condiții de vieață, reușesce a se impune ca limbă literară comună. Această limbă literară, care la început n’a fost decât un simplu dialect își lărgesce succesiv terenul pe socoteala celorlalte dialecte, și ajunge un timp, când ea se găsesce, acasă pretutindenea și nicăirea. Așa s’a desvoltat limba greacă din dialectul atic, cea romană din dialectul latin, cea italiană din dialectul florentin, cea germană, din dialectul saxon, etc. Astfel, limba, fie unitară, fie îm- părțită în dialecte, trebue să aibă o singură limbă literară, care răsare din ea și se ridică deasupra ei, adecă din cuprinsă devine cuprinzătoare, din parțială, generală. Cu toate aceste, limba scrisă merge paralel cu limba vorbită și se influențează reciproc de jos în sus și de sus în jos. Cele două forme ale aceleași limbi, aci se aseamănă aci se deosebesc. Așa, limba literară are un caracter mai mult conservativ, cea popo- rală progresiv. Pe când una merge în galop, așa Zicând, cealaltă înain- tează încet, conform principiului: festina lente, sau Eile mit Weile. Cea vorbită merge totdeauna înainte, ear’ cea scrisă o urmează încet și pe dibuite. La desvoltarea. limbii vorbite colaborează numai natura, atât cea internă, cât și cea externă, ear’ la a celei literare și natura și arta. Aceea este produsul selecțiunii naturale, aceasta al selecțiunii artificiale: una se basează și prefecționează pe cealaltă. Cu toate aceste, limba literară și cea poporală nu numai se influ- ențează reciproc, dar primesc și una și alta noui influențe externe, cu deosebirea că cea vorbită ia ori-ce fără multă alegere, pe când cea cultă face și aci obicinuita selecțiune. Limba vorbită procură materialul, cea scrisă îi dă forma, lustrul, prelucrează acest material și-l întoarce astfel âoâ prelucrat earăși poporului. Vorba lui A. Pann: dela lume adunate și earăși la lume date. Scurt: cele două nuanțe ale aceleeași limbi se găsesc în raport intim, într’un necontenit contact: una seamănă, cealaltă produce. Acesta fiind raportul natural și original între „ale filei doue fețe“ — după expresiunea poetului — nasce întrebarea: limba literară poate fi reformată sau împrumutată dintr’o țeară într’alta? Cu alte cuvinte: limba poporală fiind una, indiferent de formele sale dialectale, limba literară poate fi și ea tot numai una, indiferent de pluralitatea țărilor locuite de același popor. Chestiunea pusă astfel e ca și resolvată. în adevăr, nu există adi și n’a existat nici odată o singură limbă vorbită cu mai multe limbi literare. Așa Franța, Germania și Italia au fiecare mai multe dialecte fundamental deosebite și totuși numai câte o singură limbă literară. Deci pluralitatea limbii vorbite corăspunde unității limbii scrise. Mai mult decât atât. Sașii, deși vorbesc o limbă a parte, au ca limbă literară pe cea germană. Tot așa macedo-românii, cari vorbesc un dialect deosebit, au adoptat și scriu în limba literară din România, etc. Deci, chiar când o limbă are forme dialectale variate, ca francesa, germana, italiană, sau este ruptă politicesce și aruncată departe de trun- chiul comun, ca Macedo-română și săsească, totuși poate avă una și aceeași limbă literară comună. Dar’ cu dialectul nostru daco-român așa stă chestiunea? Toată lumea scie, că limba poporului român din stânga Dunării este unitară, pretutindenea aceeași, pe când cea literară diferă dela o provincie la alta. Este logic? este natural? este național aceasta? Această regretabilă anomalie dovedesce că ceea-ce natura a unificat în limba noastră vorbită, arta sau mai bine artificialitatea, a denaturat, a distrus, a diversificat în cea scrisă. Dacă limba noastră literară se basează pe cea poporală și aceasta e unitară, cum poate fi cea literară așa de variată? De unde această diferență superficială pe un fond așa de unitar? Faptul acesta probează, că limba noastră literară este falsă sau fal- sificată în total sau în parte de literați. Chestiunea e: cari literați s’au abătut dela limba neaoș poporală: cei din regat sau cei din afară de regat? Evident, că greșeala au trebuit s’o facă cei mai slabi și cari s’au desvoltat mai puțin independent și în condițiuni național-sociale mai nefavorabile'. Ori, aceștia, din nenorocire, nu pot fi decât frații noștri din țerile subjugate. Ântâiu, că lor le-au lipsit scriitori poporali distinși, ca Alexandri, C. Negruzi, I. Ghica, N. Bălcescu, Al. Odobescu, I. Creangă, Ispirescu, etc., cari să creeze din cea poporală o puternică limbă literară și astfel frații noștri au fost siliți să se abată dela limba poporului și să-’și im- proviseze ad-hoc o limbă scrisă după calapod străin germano-maghiar, care numai literară nu poate fi. Așa dar’, tot ei, cari s’au abătut, trebue să revie la matcă și să înceteze odată anomalia cu o limbă poporală și zece literare. Curat vorba ceea: cine a mai vecțut: două săbii într’o teacă, doi domni în țeară săracă? 203 Condusă de aceste motive și naționale și raționale și culturale, Asociațiunea transilvană a hotărît, la propunerea dlui losif S. Șuluțu de Cărpeniș, să reformeze limba literară transcarpatină după modelul celei din regat, care este consacrată printr’un uz îndelungat, creiată de o pleiadă de scriitori folkloriști distinși și desvoltată sub influența firească a uneia dintre cele mai culte limbi surori. Dela sine se înțelege, că Asociațiunea nu va fi silită să adopte, fără de nici o selecțiune, tot ceea-ce se găsesce rău în limba noastră literară, care își are și ea boalele ei, mai ales franceze. Așa fiind chestiunea, se poate ceva mai firesc și mai cuminte? Chiar dacă dorința Asociațiunii ar fi o pură utopie, privită ca in- tenție, ea face onoare acestei înalte societăți culturale. Cu atât mai mult, când vom admite, că Asociațiunea, nu s’o fi gândit poate la reformarea întregei lor limbi literare, ci numai la terminologia oficială întrebuințată de autoritățile civile și bisericești, ceea-ce e foarte ușor. Așa dar’ ori din ce punct de vedere vom considera propunerea domnului Șuluțu, și hotărîrea Asociațiunii, fie că se raportă la limba scrisă în ge- neral sau la o parte a ei, la terminologia oficială, absolut ibridă și ne- românească, ea trebue aprobată și aplaudată cu amândouă mânile de ori care bun Român. Iată pentru-ce hotărîrea aceasta a fost cu căldură îmbrățișată, deși nu cu destulă competință discutată, atât de presa noastră cât și de cea de dincolo. O singură notă discordantă a făcut „Tribuna Poporului* din Arad. De altfel atitudinea acestei gazete este firească. Cum poate ea înțelege unificarea limbii, ea, care, de română ce este, a dărîmat unitatea, adecă solidaritatea politică a Românilor de dincolo ? Deci cunoscând motivele acestei disidențe, cari sunt mai mult politice și personale decât filologice și naționale, iată în mod substanțial și exact și argumentele de cari se sprijinesce „Tribuna Poporului^, combătând în Nrele 53, 55 și 57 Martie 1902, hotărîrea Asociațiunii. Afirmă a) că limba literară transcarpatină nu-i așa proastă, cum ne place nouă să credem. Pe când la noi frasa goală ține locul fondului, la ei este din potrivă; b) nu toată limba lor literară este proastă, ci numai cea întrebuințată de „Tribuna“ din Sibiiu și de „Gazeta Transil- vaniei". Și aceasta n’a fost totdeauna așa, ci numai dela 1894, de când au plecat dela „Tribuna" marii noștri scriitori Slavici, Rusul-Șireanul și Bogdan-Duică. Sapienti satis! Dă ca mostre rele și câteva cuvinte sin- guratice din „Tribuna", pe cari le pune în socoteala actualilor conducitori ai Românilor și a ignoranței redactorilor „Tribunei“ ; c) spune că dincolo nu-i cine să reformeze limba lor literară și se întreabă: „Unde sunt fi- lologii, poeții sau prosatorii noștri ?“ Apoi uitându-’și întrebarea, 4ice: d) d-nii dela Sibiiu trebue să scie, că „limbile nu se reformează, ci se formează din timp în timp". Apoi uitând și aceasta exclamă: e) A! dacă am mai avâ printre noi scriitori distinși ea Slavici și Coșbuc, atunci „in- fluența lor binefăcătoare s’ar observa și asupra limbii noastre"! în re- 204 sumat argumentarea celor dela „Tribuna Poporului* se reduce la: uite popa, nu e popa, sau ba e tunsă, ba e rasă, ba-’i plecată, ba-’i acasă. A, uitasem. Singurul lor argument serios sunt cele 2—3 cuvinte greșite scoase din ^Tribuna*. Dacă-i vorba să ne luptăm cu cuvinte, iată câteva mostre de limbă literară faină, luate la întâmplare chiar din cele 3 Nr. ale gazetei din Arad, în care ea se laudă cu limba ei literară, bă- tându-se în piept ca fariseul, care mulțămea lui Dumne4eu, că el nu este ca alți oameni. Ascultați. „Dimiterea școlarilor" — „Temele recoman- date spre elaborare prin circularul de sub Nr 10 ex 1902, cari vor fi in- sinuate etc.“ — „școala concurge la" (Nr. 53) — „Hotărîrea se va substerne* — ᵣPetenții au să-’și instrueze petițiunile" — „Parochul concre^ut cu co- lectarea . .. enarează cău — Iar’ administrația gazetei spune : „Noi am așteptat destul; e rândul acum, ca și cei cărora le-am creditat, să-’și facă datoria" (Nr. 55). Deși cu aceasta le-am putâ tăia ori-ce credit, dar’ să continuăm, într’un art. de fond asupra morții lui Goldiș, scris de sigur chiar de di- rectorul ziarului, iată ce minunății mai cetim: Episcopul „nu era restaurat [restabilit] — Medicul „a visitat starea bolnavului" [= a examinat] — „După exercițiul de pănă acum, episcopii Aradului se înmormântau în criptă" [= după usul etc.] „Dacă se va exoperea însă concesia" [= dacă se va obținea]. Iar în alt loc: Poliția „a provocat mulțimea să se împrăștie" [= a somat*] întreprinderea apoi a abstat* [= a renunțat] — Nr. 57). etc. Când redactezi așa o gazetă, trebue să fii orbit de patimă sau trebue să dispui de o mare doză de inconsciență, ca să cauți pricină altora, adecă să vec]i paiul în ochiul vecinului și să nu-’ți vec]i bârna în ochii tăi proprii. Lăsați domnilor fariseismul și ambiția deplasată, și recunoăsceți ce e rău și ce e bine. Nu mai dați voi unii într’alții, ajungă-vă că Ungurii dau în voi în toți. învățați dela dușmanii voștri ca să fiți uniți în cele naționale. Nu vă luați rogu-vă, după certele noastre interne de partid, căci voi nu aveți nimic de împărțit între voi, decât sărăcia și năcazul. Și salutați cu bucurie atât frumoasa propunere a dlui Șuluțu cât și româneasca ho- tărîre a „Asociațiunii". D-(țeu să vă lumineze. * VI. Dintr’un foileton al dlui Teofil Frâncu, publicat în „Gazeta Transilvaniei” Nr. 85 din 27 Aprile a. c. extragem următoarele: Trecând pe la porțile Academiei Române, mi-am adus aminte de secțiunea literară a „Asociațiunei transilvane¹¹, care ș’ar fi manifestat dorința, că în colaborare cu savantul corp academician să unifice limba literară daco-română. Vă mărturisesc, că ori-cât mi-am bătut capul, nu pot înțelege ce vrea să 4ică această unificare. O limbă mai fără dialecte și mai unificată, decât limba daco-română nu se poate. Nenorocirea e 205 însă, că vrăbioarele primăvăratice de peste munți, cari ciripesc în foile- toanele gazetelor în proză și poesie, nu sciu s’o cârmuiască. Frumseța limbei noastre în graiu și în scris e în firea sintaxei ei simplă și ușoară; iar nu îngrămădirea pe hârtie a cuvintelor turcesci, unguresci sau a archaismelor bulgăresci, cari n’au rațiune de a fi în limba noastră. Perioadele chilometrice nu sunt accesibile și suportabile în limba română și tot atât de puțin accesibile sunt și particularismele locale, cari nu pot fi înțelese, decât numai de conlocuitorii din aceeași localitate cu scriitorul; de exemplu: cine ar putâ ghîci, că tocana chioreană în- seamnă mămăligă, că haisa „Tribunei" e identică cu goană, că particula- ritatea bucuresceană a lua masa ar fi tot una cu a cina, că și cuvântul turcesc cișmea ar însemna fântână. Limba noastră e destul de unită în literatura' eclesiastică, în cro- nicele ardelenesci, moldovenesc! și muntenesci și în scrierile autorilor noștri clasici vechi și noui, și ea nu cere altceva dela tinerele generațiuni, care se ocupă cu literatura, decât ca să o studieze și să n’o desunească. Tinerii noștri, cari încep a se ivi pe orisontul literaturei, n’au decât să citească cu cea mai mare luare aminte „ Ultima rază din viața lui Emi- nescu“ scrisă de Riria și publicată mai dăunăcți în „Archiva" dlui pro- fesor Xenopol dela Iași, și sunt sigur, că vor vedâ în această lucrare literară o perfectă unire a limbei române în fond și în formă, ca și în cugete și în simțiri. Sublimele idei sunt întrupate și exprimate în cu- vinte, pe cari toți Românii le înțeleg. O deosebită plăcere mi-a făcut declarațiunea Ririei, când cu oca- siunea unui bal la Repedea, asistând în costum național a refusat se joace Zicând : „cătrința românească se potrivesce greu cu danțurile străine". Tot asemenea afirm și eu, că haina greoaie nemțească, sau ungu- rească croită după moda sintaxelor acelor limbi străine, se potrivesce și mai cu greu pe sveltul și gingașul corp al prea frumoasei limbei noastre naționale. De aceea, tinerii literați de peste munți numai pătrunzând regulile sintaxei limbei române și părăsind localismele neînțelese, precum și latinismele de curând fabricate și vîrîte cu de-a sila în limbă: ca congrua, sistat, rațiociniu și altele, vor ajunge ca scrierile lor să fie unificate, sau mai bine cjis, la fel cu ale celor dm regat. VII. „Drapelul" din Lugoș scrie în Nr. 74 și 75 din a. c. sub titlul „Limbă și ortografie" (Reflexiuni fugitive): I. în sînul Asociațiunii s’a abordat o chestiune de mare importanță, care va forma obiectul desbaterilor ședinței plenare a secțiunilor, con- vocate pe filele de 13 și 14 Iulie n. la Sibiiu. Secretariatul Asociațiunii, în vederea importanței deosebite a che- stiunei, a avut ideea fericită a eda materialul elaborat pănă acum, în o 15 206 broșură separată și să o distribue atât membrilor secțiunilor, cât și relor, ca toți să fie în deplină cunoscință de causă. E vorba anume despre „uniformisarea ortografiei’¹ și „îndreptarea limbei literare dela noi în țeară*, după cum ne spun atât informația se- cretariatului, cât și actele publicate în această broșură informativă. Din aceste acte reese, că ocupându-se comitetul central al Asocia- țiunii în 19 Februare a. c. de chestiunea unificării ortografiei și a în- dreptării limbei literare „a găsit de bine să însărcineze secțiunea literară cu resolvarea acestor dou& probleme” (Pr. verb, al secțiunei lit. din ședința ținută la 24 Martie n. 1902.) în consecuență a elaborat dl Dr. losif Blaga, secretarul secțiunei lite- rare, un raport în materia aceasta, care a format obiectul desbaterii în trei ședințe ale secțiunei literare. în legătură cu acest raport a fost în- sărcinat dl Virgil Oriițiu, membru al secției literare, să compună adno- tări explicative în privința ortografiei, cari adnotări au fost admise în ședința secției literare, ținută la 10 Iunie n. 1902. Informațiunea Secretariatului conține procesele verbale ale celor trei ședințe a secției literare, precum și raportul secretariului secției literare și adnotările explicative ale dlui V. Onițiu. Aceste constitue materialul presentat ședinței plenare spre desbatere. Fiind chestiunea de mare importanță, cred că e și datorința presei române să iee parte la această discuțiune, mai ales dacă are nedumeriri față de modalitățile recomandate spre „uniformisarea ortografiei* și „în- dreptarea* limbei literare. Fiind timpul scurt noi nu putem răspunde cu un studiu amănunțit în materie, care de altfel ar trece chiar cadrele competenței cJiarîstÎGei politice, ținem însă se facem unele reflecsiuni fugitive și nepretențioase și totodată ne rugăm să fie așa luate cum sunt făcute: fără supărare și fără ascuțiș personal. Avem numai causa în vedere și credem că causa merită o desbatere mai serioasă. în chestiunea ortografiei pornesce raportul secretarului secției literare din punctul de vedere corect, că „în privința limbei trebue să ne fie Academia farul îndreptător și luminător*. (Noi am mai fi adăugat atri- butul „singurul faru etc.) Cu toate aceste în conclusiuni, asupra cărora nu ne extindem acum, propune acest raport mai multe „modificări* „în- tregiri* și „explicațiuni“, cari deja după natura lor nu sunt conținute în regulele Academiei române, iar în unele privințe divergează chiar dela aceste. Să ne oprim la acest punct! Noi credem, că încercarea de a „modifica,® „întregi* și „explica* regulele Academiei este din capul locului lucru greșit, căci fiind în ma- teria aceasta „Academia română” singurul for competent, altă corporațiune literară nu are dreptul de a stabili norme, dacă nu voim să mărim și mai mult actuala confusiune ortografică. Fie bune ori rele, suficiente Sau mance aceste regule, noi cel mult putem insista pe lângă Academie, ca să revină asupra regalelor odată aduse, dar la nici un cas nu’i stă Asociațiunii în competență să le modifice și întregească. Să fim deci bine înțeleși: Noi nu combatem aici modificările etc. propuse de secre- tarul secției literare, față de cari încă avem nedumeriri, ci susținem numai principiul, că chestiunea aceasta nu aparține competenței Asociațiunei noastre. Menirea Asociațiunei este să pună în practică regulele Academiei, căci dacă pornim odată pe terenul modificărilor, seim de unde pornim dar nu seim unde vom ajunge. Aderenții „uniformisării* îmi vor răspunde poate: „Adevărat, dar cu acest principiu corect în teorie n’ajungem nimic în practică, fiindcă regulele Acndemiei nu sunt suficiente pentru a pune capăt anarebiei or- tografice de astătjil* Situațiunea e limpede: Regulele Academiei nu exauriază chestiunea ortografiei române și este cu neputință a stabili astăcți regule definitive pentru ortografia română. Causa nu zace în Academie, ci în faptul, că limba română nu este astătți încă cristalisată nici în privință fonetică, nici în pri- vință morfologică și sintactică. Nu putem fixa definitiv încă nici limba nici ortografia. Asupra chestiunei limbei vom reveni în articolul urmă- tor, acum ne vom ocupa numai de ortografie. Regula fundamentală a fie-cărei ortografii trebue să fie principiul fonetic de a scrie cuvântul așa cum se pronunță corect. Ei bine, care este pronunțarea corectă?! Noi n’avem nici fonetică unitară nici stabilă, diferențele fonetice între deosebitele ținuturi românești sunt enorme, iar fonetica limbei literare vorbite în România se schimbă în fie-care seson. De asemenea și moifologia și sintaxa, deși nu în măsură atât de mare. Pănă când nu ajungem în privința aceasta la o stabilitate, nici vorbă nu poate fi de ortografie unitară, sau „uniformisată“, cum tjice raportul. Când a revenit Academia la 1394 asupra chestiunei ortografiei, a cerut di lacob Negruzzi, că cel puțin scrierea vocalelor obscure (Cipariu le-a ce „de transiție“) să nu se pună la ordinea cailei, ci să se lase generațiunei viitoare. Eu nu cunosc mai deaproape motivarea dlui Negruzzi, dar aprob pe deplin posiția ce a luat, fiindcă astăcji este simplamente imposibil a stabili în direcția aceasta o normă definitivă. Tendența de a reduce sunetul obscur de gradul prim la scrierea exclusiv cu ă este generală, deși ar fi prematur a stabili astăcji această regulă. Oposiția e prea mare. De altă parte sunetul acesta obscur unde se derivă din e, e pe cea mai bună cale de a dispărea. în teatrul na- țional din Bucuresci nu se mai pronunță: rămân, răfac, țăsut etc. ci: remân, refac, țesut. De altă parte e tot atât de generală tendența de a reduce sunetul obscur de gradul al doilea la scrierea exclusivă cu î, mai ales unde pro- vine din a și e, căci unde provine din i, dispare deja caracterul obscur și revine sunetul original. Așa d. e. la Bucuresci nu se mai pronunță fugînd, mințînd, nici sîn, simțesc, ci fugind, mințind, sin, simțesc etc. 15* 208 Și în privința aceasta ar fi prematur a stabili ace: „Limba literară a unui popor e produsul poeților, oratorilor, filoso- filor și peste tot al scriitorilor de seamă. Isvorul e cugetarea și simțirea națională. A octroa (sic) o limbă literară prin concluse (sic) și ordonanțe e simplamente (!) cu neputință. Este lucru înzădar a încerca crearea (sic) sau îndreptarea limbii prin regule aprioriste (sic)". Nu-’i așa că bilanțul e frumușel: în cinci rînduri, cinci eresii de limbă. Și aceasta într’un articol care are aerul de a pontifica în materie de limbă. Deocamdată voesc însă să dovedesc că aserțiunile de mai sus deși foarte adevărate în fond, sunt rău aplicate în specie. E ca-și-când unui cerșitor, muritor de foame, în loc de a-’i da un ban pentru o pâne ’i-am țină următorul „speech": Muritorule de foame! ești victima ne- dreptăților sociale. Miseria ta neagră e resultatul fatal al relei distribuiri 214 a muncii, al legii moștenirilor, cari pe nnii îi fac milionari, pe alții îi lasă pe drumuri. Marele Rousseau a clis: la propriătă, c’est le voi. Câtă dreptate în aceste cuvinte. Tu muritorule de foame însă așteaptă, rabdă, lasă-mă să te las. Vor veni timpuri fericite, în 20, 50, 100 de ani, când dreptate se va face, când capital și capitaliști vor întră în domeniul istoriei. Gasul dlui Branisce e absolut identic. Căci și aici e vorba de a da ajutor neîntârdiat. E vorba de a căuta mijloace spre a îndrepta limba falsificată de cărturarii din Austro-Ungaria, și nici decum de a crea o limbă literară. Limba română literară nu are nevoe de a fi creată prin ordonanțe. Ea există în marii scriitori ai națiunii: Alexandri, Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Delavrancea, Creangă. Chiar Coșbuc și Slavici acești măestri ai condeiului, cu toată originea lor transcarpatină, sunt ireproșabili ca construcție românească și evită provincialismele de câte- ori natura subiectului nu le cere. Dl Branisce nu a fost deci norocos când în susținerea tesei d-niei sale, spune, că domnii Coșbuc și Slavici „afirmă în literatură limba poporului dela noi, căci această limbă popo- rală e departe de a fi cea falsificată de maghiarisme și germanisme și ale cărturarilor de peste munți, pe care numiții scriitori sunt sigur, ar renega-o în prima linie. Dacă deci pătura cultă a Românilor din Ardeal, în curs de 40 de ani de când s’a înființat „Asociațiunea⁴¹, n’a putut însuși limba românească literară consacrată de spiritele cele mai alese ale na- țiunii, și dacă acest neajuns, în loc de a se îndrepta, cu întinderea pro- gresivă a culturii oficiale unguresci, devine tot mai amenințător, e clar ca lumina clilei, că răul trebue remediat. Remediul nu va veni însă nici dela Pesta, nici dela Cluj, nici chiar dela. .. Lugoj. Dovada cea mai bună, că nu de acolo îl putem aștepta e însuși dl Branisce. D-sa, om cult, publicist, nu știe românesce. Vreau să --- jaretieră n 77 77 77 fustă --- jupon de călțuni n 77 77 75 epistoler --- factor 77 77 77 77 chisăliță --- borș 77 7? W 77 teatralist --- actor 77 77 77 77 șorță --- tablieră 75 77 75 77 călător --- voiajor r 77 77 77 brîu, încin- cordon 7? 7? 75 77 gimnasiu --- liceu gătoare șod --- curios peteala (termin de origine panglică ori 77 75 7? 77 statue --- statuie (fr. latină folosit de --- pantlică. (Un- ruivola statue) 3 mii. Români gur. pântlika) 7? 7? 77 75 IlUVCli* nuvelă de dincoace) . (noveală) 77 77 77 77 văl --- voal 7? 77 75 77 ntreprinșlăt.--- antreprenor n 77 77 77 domn, doamnă --- cocon,cocoană n 7? 77 75 noi scriem --- noi scrim n 77 71 7? domnișor coconaș 77 77 5? 77 de ce folos?---< la ce bun? (ung. n 77 n 77 domnișoară _ coc. duducă „minek j6?“) 75 75 albastru | blo (sunetul o ( a da în vileag venăt _ nici nu-’l are 77 77 71 77 a publica --- । (ung.„vilâgg& mieriu J limba rom.) l bocsâtani). Dacă mai întrebuințează termini ca ciulama, capama, musaca, lefegiu, scandalagiu, palavragiu, moftangiu, mahalagiu, tinichigiu, fistichigiu, uvrier, fonderie, imprimerie, tutungerie, corsaj, visaj, ultraj, hauș, vertij, și așa mai departe cu grație în infinit, atunci e pe drum Transilvăneanul nostru de a trece înaintea fratelui său liber Levantescu drept un Român, care cunoasce limba adevărată românească.¹) Ii mai lipsesce însă: 2. Accentul. Al naibii lucru accentul acesta veritabil românesc. Chiar și oameni serioși de dincolo nu vor sta un moment la îndoială să declare, că ori-ce Transilvănean, care nu a trăit în Țeară, vorbesce românesce, cu „accent unguresc¹¹. Acești oameni însă n’au nici habar de limba maghiară, necum de accentul atât de particular maghiar; n’au idee, că cei mai mulți Români, cari ’și-au făcut școlile în limba maghiară, vorbesc unguresce cu accent pronunțat românesc. Să nu ne mai mirăm apoi de „palavragii* de dincolo, cari cu „afront“ fac critică accentului Transilvănean, decretând accentul levantin de sin- gurul accent veritabil românesc! *) Sunt și Levantesci de aceia, cari pretind, că barometrul românismului e apetitul ma- nifestat în fața unui blid plin de țîri. A. V. V. 16 222 Ori totuși poate va fi adevărat, că accentul și pronunțarea din Bu- curesci sunt cele mai românesci? Dar pe ce basă și cu ce drept? Fiind-că e capitala română? Dar dacă întâmplarea istorică ar fi voit ca Iașii, Chișineul, Săliștea ori Alba-Iulia se fie capitale ? Și apoi cu o logică de aceste s’ar pută decreta de limba cea mai veritabilă nemțească, limba din Viena ori cea din Berlin, nu dialectul, ci limba cum o vorbesce, „accentuiază* și pronunță pătura cultă. Moldova, ținutul Năsăudului, al Orăștiei, al Săliștei, al Brașovului din Transilvania, Basarabia, o mare parte a Românilor din Muntenia, deci majoritatea poporului român pronunță și accentuiază altfel, decât Românul din mahalaua Bucurescilor. Gât de diferit era graiul lui V. A. Urechiă, de acela al cutărui „palavragiu-mahalagiu-fistichigiu“ din Bucuresci! însă cu toate aceste numai Românul, care se folosesce de turcisme, franțuzizme, grecizme, germanisme și maghiarisme specifice bucurescene, și care vorbesce „ră-pă-dă* ca un levantin, numai acel Român vorbesce bine și corect românesce ? Nu, de o miie de ori nu! In Muntenia la țară, în Transilvania la Brașov, Orăștie ori Săliște să vorbesce mai curat și să pronunță mai corect românesce, decât în Bucuresci. Dar se înțelege: un publicist din Bucuresci nu are nevoie, nici datorință morală să cunoască mai ântâi și pe Românii din ținuturile amintite, și numai după aceea să facă critică. De altă-dată o să-mi permit a reproduce probe de stil din România. Acum voesc să reflectez numai la o observare a dlui losif St. Șuluțu referitoare la stil. D-sa scrie la un loc: ,.Fraților din România le servesce de model limbagiul frances: scurt, cuprinzător și explicit. îmi Zicea odată un Frances: Nu trebue scris un period mai lung, pe care nu-1 poți pro- nunța într’o răsuflare, ca să poți face o pausă*. De sigur Francesul d-lui Șuluțu va fi înjurat cu acea ocasiune stilul german, ocupație predilectă a multor oameni, cari nu vor fi avut voie, ocasie ori posibilitate de a cunoasce stil nemțesc: „scurt, cuprinZător și explicit*. Ei bine, voiu cita două proposiții din doi autori francesi, sti- iști recunoscuți și într’adevăr pe atât de admirabili, pe cât de deosebiți în urma chemării lor. Emile Zola scrie d. e. în Cap. XIII, al romanului său „Nana* la un loc: „II s’acoutumait ă Fauchery il finissait par trouver miile avantages dans la presence Id'un mari chez sa femme, lui laissait Ies petits soins du mcnage, se reposait sur lui pour une surveillanee active, employait aux depenses quotidiennes de la maison l’argent de ses succes dramatiques; et comme d’autre part Fauchery se montrait raisonnable, sans jalousie ridicule, aussi coulant que Mignon lui — meme sur Ies occasions trouvees par Rose, Ies deux hommes s’entendaient ne mieux en mieux, heureux de leur association fertile en bonheurs de toutes sortes, faisant chacun son trou, iote ă cote, dans un menage oh ils ne se genaient plus“. Dieulafoy, profesor la clinica medicală din Paris, celebru savant și excelent stilist scrie:¹) *) Dieulafoy: Manual de pathologie interne. Tome IV. pag. 808—809. 223 „Si vous ne possâdez. pas cette experience, qu’on ne peut acquârir que par la frâquen- tation et par l’observation assidue et incessante du malade, si vous n’âtes pas aptes ă saisir Ies changements qui peuvent surgir d’un instant ă l’autre; si vous n’âtes pas habile ă de- pister Ies nuances, parfois si legeres, qui annoneent la detente du mal ou qui font presager l’orage si vous n’âtes pas preț, au signal voulu, ă agir energiquement; si vous ne savez pas menager Ies forces de votre malade; si, dans le deșir de bien faire, vous depassez le but; si vou sepuisez le coeur que vous vouliez fortifîer; si vous epuisez le rein sous pretexte d’activer sa fonction; en un mot si votre education medic le ne vous permet pas de sentir en vous „l’infiuence secrăte¹¹ qui est comme le tâmoignage intime du devoir medical accompli, vous avez beau âtre chimiste, physiologiste, bacteriologiste... vous n’etes pas medicin“. Proposiții de lungimea acestora mă angajez să citez, numind autorul, opul și pagina, dintr’o mulțime de autori celebri francesi, începând cu Rousseau și Voltaire și terminând cu Zola. Cred deci, câ nu mă înșel, dacă afirm că greșesce dl Șuluțu, când atribue „stilul ușor“ românesc influenței lecturei și a poleiturei francese, de cari se mândresc mulți Levantesci bucuresceni. Creangă, Slavici, Coșbuc, de sigur nu dela Francesi au învățat să scrie. Nici stilul lui Maiorescu, Delavrancea, Vlăhuță, Odobescu, Xenopol, Densușianu, Hașdeu, Gane, lorga, Bunea ori Cioflec nu e franțuzesc, ci neaoș românesc. Și atât la noi în Transilvania și în Bucovina, cât și în România liberă mai este o pleiadă întreagă de pene bătrâne și tinere, cari scriu perfect ro- mânesce, făr’ să-și fi făcut școala la francesi. Deci — cred și profesez eu — nu la Francesi, ci la autorii români buni și la poporul românesc trebue să ne facem școala stilistică. Cu ajutorul celor dintâiu să ne perfecționăm sentimentul estetic, iar’ dela popor să învățăm sentimentul corect de limbă, finețele și idiotismele limbei. Alt- ceva noi, Transilvănenii și Bucovinenii nu putem face, ori câte ședințe ar ține „Asociațiunea** și ori-cât de nobile ar fi nisuințele venerabilului ei viee-președinte. Altfel ni-se înfățișează însă situația fraților noștri din Regat. Ei sunt chemați și datori să creeze o limbă unitară vorbită și scrisă. Și sunt cu atât mai mult chemați și datori să-și îndeplinească această sfântă datorință, ce o au față de întreaga românime, cu cât ei singuri sunt în fericita posiție de a o puți îndeplini. Nu înțeleg crearea unei limbi, care să fie decretată de singură co- rectă, căci scriitorul scrie după cum îl taie capul și după cum îi dictează sentimentul, urmând inspirației momentului creator, și nu-și sfărîmă mintea cu gândul, dacă cutare termin necesar pentru concretisarea unei finețe eufonice stilistice e „aprobat“ ori nu de cutare for sciențific.¹) Nici crearea unor regule speciale de stil nu o țiu necesară — afară de regulele generale — căci stilul e reoglindarea lirei limbei, resfrântă prin prisma individualității autorului. Cred însă, că este de datorința fraților noștri liberi — a celor chemați și aleși, nu a „palavragiilor** — să facă pași întru unificarea și purificarea limbei românesci vorbite și scrise. ‘) Dl Șuluțu ar voi să. scoatem din limbă cuvântul „cheltuesce¹¹. Riria, divina Riria înse îl folosesce pentru a obține un efect poetic admirabil de eufonic cu ajutorul acestui cuvânt, condamnat la moarte de dl I. St. Șuluțu. — A. V. V. 16* 224 Mai ușor s’ar pută ajunge acest scop, dacă bună-oară pentru început s’ar face măcar următorii pași: Fiind Academia Română și nu „Asociațiunea¹⁴ singurul for suprem sciențific pentru toți Românii, Academia ar fi chemată și datoare să iee inițiative pentru compunerea și editarea: 1. A unui dicționar, care să conțină cuvintele românesci de baștină (fie ele de ori-și-ce origine), deci cuvintele necondiționat bune și admise de Academie pentru folosință în scris și în vorbit. Provincialismelor și sinonimelor, să li-se dee cea mai mare atenție.¹) 2. A unui dicționar al cuvintelor străine, slave, franțuzesci, grecesci, turcesci, unguresci, nemțesci etc., cari trebuesc evitate și cu încetul scoase din limbă. 3. A unui dicționar²) al neologismelor, adecă al cuvintelor nouă (nu „noi“) încuibate în limbă și admisibile, și a cuvintelor create de Academie în adins pentru înlocuirea cuvintelor străine. Tot neamul ro- mânesc ar pută fi provocat să colaboreze la această muncă, ba s’ar pute da chiar premii de 6—10 și mai mulți lei pentru cuvinte create în con- sonanță cu spiritul limbii românesci. Aceste dicționare ar trebui să fie vendute c’un preț foarte ieftin, ba dacă le-ar cere oamenii, cari nu dispun de bani, însă au interes pentru progresul nostru cultural — studenți, învățători ș. a., ar trebui date și gratuit. Mai departe ar pută Academia să adreseze apeluri tuturor ministe- riilor, primăriilor, orașelor mai principale din Țeară, cât și revistelor și fiarelor serioase și nu în ultimul loc direcțiunei căilor ferate române ⁸), în cari să stăruiască, ca acestea să conlucre la unificarea și purificarea și a limbei oficiale. Tot-odată să stăruiască, să nu fie nici o limbă străină preferită limbei țării. Firmele comersanților, numirile stradelor, afișurile din oteluri, din trenuri etc., să fie scrise cu ortografia Academiei și într’o limbă cât se poate de curată, românească. De asemenea actele și foile oficiale etc. Marii și luminății bărbați conducători ai României au priceput în trecut și pricep și astăcji să scutească interesele economice ale Românilor de baștină, în contra străinilor. De ce nu ar sci să afle căile si mijloa- cele, ca și bunurile morale ale neamului românesc să fie scutite de gan- grena demoralisării străinismului ? Ceea-ce au săvîrșit Germanii, Francesii, Rușii și sistemul, pentru noi periculos, însă ca muncă și resultat vrednic de admirație al Maghia- *) Magnurn Etimologicum are alt plan al redigerei și altă menire. A. V. V. ’) Așa un dicționar se înțelege, că ar trebui să apară tot mereu în ediții none, ori în fascicole complementare. — A. V. V. ’) Direcțiunea C. F. R., din complesanță deplasată, ori din deplorabil servilism față de Maghiari, a botezat locul istoric românesc, Turnu-Roșu, de present stație a trenului C. F. R., „Veres-toron“. Se poate o desconsiderare mai scandaloasă a limbei române la ea acasă, în Țeara ei proprie? — Dr. A. V. V. 225 rilor, pot indica mai bine factorilor chemați din România, cari datorințe cu ajutorul căror mijloace au să le îndeplinească întru românisarea Ro- mâniei. Oând apoi după o muncă îndelungată, perseverantă și conscie de ținta sa prefiptă, va fi creată în Țeara liberă românească o limbă literară, oficială și socială unitară, atunci va fi sosit timpul să se discute unificarea limbei! Nu însă numai unificarea așa numitei limbi literare, căci o atare limbă în realitate nici posibilitatea, nici îndreptățirea de existență nu o are, ci unificarea limbii românesci, scrise și vorbite în Transilvania, cu limba din România. Dar sunt prea firm convins, că o atare discuție ar deveni superfluă, căci precum astătji, așa și în viitor, tot ce s’ar întreprinde în Țeară în direcție patriotică, românească, și în deosebi tot ce Academia ar face pentru românisarea limbei românesci ar fi întimpinat de toți Românii, cari manuează peana la noi și în Bucovina cu cel mai viu entusiasm și urmat cu perseveranță necontenit atentă. Cât timp însă dincolo de munți factorii competenți, singurii compe- tenți pentru toți Românii: Academia, ministeriile, primăriile și societatea adevărat cultă și liberă, nu au ajuns încă la „consciința necesității⁸ unei limbi unificate, curate, și nu stăruesc nici măcar pentru atâta, ca limba română să fie onorată pe toată linia în propria ei Țeară, ce amarul nostru putem face noi, cești de dincoace, decât ceea-ce am făcut și pănă acuma: să învățăm limba dela popor, dela autorii mari români și să scriem — pe cât ne este posibil — o limbă bună și curat românească. Iar față de critica malițioasă, ignorantă ori stupidă a unor „palavragii¹¹, să ne adu- cem aminte, că T. Maiorescu a studiat la Brașov, loan Maiorescu (tatăl) la Blașiu, că pe Slavici, Coșbuc, Dulfu, losif, Onciul, Pop, Popovici, Bogdan, ori în domeniul sciinței medicale pe neobositul și distinsul savant Babeș, România i-a primit cu limbagiul lor deja format. Și afară de ei încă o pleiadă infinită de publiciști bătrâni și tineri pe toate terenele științelor. Ferice de el Român, născut de Româncă li- beră în Țeară liberă, cetățean liber. Să-1 preaslăvim însă, ca pe un om de trei ori mai fericit pe acel Român, căruia, deși născut sub domnia străină, i-a fost dat să ajungă din grația sorții învățător al Românilor liberi, învățând societatea din Țeară să-și cunoască limba adevărată și curată a străbunilor.¹) Spiritul levantin din Țeară, care amenință cu înăbușire spiritul ro- mânismului adevărat, numai atunci va pută fi înăbușit, când tot Românul liber va fi mândru de limba sa și va iubi cu sfințenie tot ce e românesc — pănă și cel din urmă cuvențel român — pentru-c& e românesc! Dr. Alex. de Vaida-Voeood. *) Când terminasem manuscrisul, apără studiul d-lui Strajan. Cu toate, că recunosc din cuvânt în cuvânt adevărul celor spuse de d-sa și cu toate că mai obiectiv decât d-sa nu a scris nimenea în chestia „unificării* *', totuși cred, că „reflexiunile" mele scot la iveală un nou punct de vedere, și de aceea au îndreptățirea de a fi publicate. — Dr. A. V. V, 226 X. Sub titlul „Unificarea limbei literare române¹,¹, dl M. Stra- janu, scrie în „Gaz. Trans.“ Nr. 166—169 a. c.: Fiind-că această întrebare s’a pus din nou la ordinea ciilei, ântâi în comitetul Asociațiunii prin venerabilul ei vice-president, dl losif St. Șuluțu și de acolo în pressă; cred că nu e de prisos a reaminti câteva idei în această privință, idei vechi, însă cari sunt și adi de actualitate și vor fi pănă când toți Românii vom avea o limbă literară deplin uniformă, precum acelea-și trebue să ne fie ideile, tendințele și idealul nostru na- țional. Întrebarea e foarte vechie. Ea a preocupat pe cărturarii români, de când au început a-și forma o literatură scrisă; mai ales de când Miron Costin a deșteptat într’înșii consciința despre originea latină și unitatea etnică a poporului român. Pentru-că dela acest mare cronicar datează ideea lămurită despre originea și unitatea Românilor din toate provinciile Daciei vechi, idee, care pănă atunci nu exista, decât ca o tradițiune scumpă învălită în ceața vremilor trecute, și ca un simțement de mândrie în inima Românului, care-1 făcea să țină la numele și limba sa ca la nisce titluri de nobleță și de glorie. în veacul al 17-lea când și Românii din Muntenia și Moldova au început a-și traduce în românesce cărțile bisericesci, și a Introduce în biserică și în stat limba română în locul celei slavone de pănă atunci; adese-ori vedem în prefațele cărților tipărite atunci, exprimată cu mult dor tendența de a scrie pe înțeles pentru toți Românii. Ancă Eustratie logofătul în pravila tipărită în 1652, sub Vasile Lupul, dice în prefață: „Acestea învățături ne-au dat și ne-au lăsat nouă tuturor rodului româ- nesc.... Și le-am tălmăcit din scrisoarea grecească, pre limba românească, ca să poată înțelege toțiu. în prefața bibliei lui Șerban, tipărită la Bu- curesci, în 1688, se 4ice că ea se dă unui popor întreg, ca „să lumineze celor den casă a bisericii noroade, Românilor, Moldovenilor și Ungro- vlachilor“. Această lăudabilă tendință pentru unificarea limbei literare âncă dela începutul literaturei scrise, nicăiri nu se vede mai lămurit spusă ca în „Predoslovia cătră cetitori* a Noului Testament dela Alba-Iulia, din 1648. „Bine seim* — 4*° colaboratorii Mitropolitului Simion Ștefan, — „bine seim că cuvintele trebue să fie ca banii', că banii aceia sunt buni, cari umblă în toate țerile; așa și cuvintele acelea sunt bune, cari le înțeleg toți. Noi, derept aceea ne-am silit de încât am putut, să izvodim așa cum să înțeleagă toți“. Am subliniat aceste frase, pentru-că ele cuprind partea cea mai în- semnată a principiului, după care trebue să se formeze și să se cultive ori-ce limbă literară. în ele se află simburele teoriei despre Circulațiunea cuvintelor, teorie desvoltată cu multă erudițiune de dl B. P. Hașdeu în „Magnum Etymologicum*, și după care se poate cunoasce fisionomia sau caracterul național al limbei. 227 întemeiați pe această teorie, urmează ca pentru toate ideile și cu- getările, pentru cari aflăm cuvinte, forme, înțelesuri și construcțiuni po- trivite în graiul poporului, să nu întrebuințăm altele străine, ca scrierile literare să fie cât se poate ușoare de înțeles și accesibile tuturor câți sciu ceti. Și noi Românii, putem face aceasta mult mai ușor decât alte națiuni; pentru-că limba română are, între altele doue însușiri de mare însemnă- tate: unitatea sau lipsa de dialecte și bogăția vocabulariului. în basmele, proverbele, în cântecile și în toate productele literaturei poporale, limba noastră are o bogăție de expresiuni, care nu se află în alte limbi popo- rale și în cari, ca și în însușirile morale și intelectuale ale poporului român, se văd urmele unei vechi culturi, moștenite dela Romani. Pe lângă aceasta, graiul poporului român se bucură de o unitate fără exemplu în istoria limbelor poporane. în regat, ca și în Transilvania, Bănat, Ma- ramureș, Bucovina, Basarabia și în satele române din Serbia și Bulgaria, pănă la Balcani, Românii vorbesc o singură limbă fără dialecte; pentru-că micele deosebiri de vorbe și de pronuncie dintr’o țeară în alta, sunt prea puține, ca să formeze dialecte; ele sunt provincialisme foarte lesne de înlăturat în limba literară. Dialecte deosebite de cel daco-român, devenit limbă literară, avem numai în graiul macedo-român și cel istrian. Ancă și în acestea, deose- birea dialectală o formează mai mult vocabulariul decât formele gramaticale. Unitatea și belșugul de expresiuni a limbei noastre poporane fac ca deosebirea între ea și limba literară să fie mult mai mică, decât la alte națiuni, cari trebue să-și învețe limba scriitorilor în școală. Aceasta e o mare înlesnire pentru răspândirea sciiuței și culturei naționale în massele poporului. Și noi am lucra în contra acestui mare interes național, când am stărui să ne formăm o limbă literară cum voiau etimologiștii noștri, fie chiar mai asemenea celei latine, sau altei limbi neolatine, însă mai străină de poporul nostru și mai anevoie de înțeles pentru el. Un cuvent sau o formă înrădăcinată în limbă, adecă întrebuințate de întreg poporul român, fie chiar de origine străine, sunt mai românesci decât un cuvent sau o formă latină, dar’ neînțelese de popor; d. e. poveste, plug, oraș, și forma puternic, deși slavone de origine sunt mai românesci decât narațiune, aratru, opid, potente sau putinte. Vorbele și formele din graiul poporului exprimă pentru el nu numai noțiunile abstracte ale lucrurilor, ei mai mult imaginile lucrurilor cu toate simțemintele ce ele pot deștepta. Limba unui popor, cum se găsesce în proverbele, în idiotismele, în poesia sa, este astfel adevărata icoană a sufletului seu. Ea cuprinde în sine cea mai scumpă icoană a sa. Și cu ori-ce cuvent din vocabulariul obicinuit al poporului, care s’ar înlocui în scriere cu un neologism, s’ar înstrăina o parte din avuția morală a națiunii. Grija, care neliniscea pe istoricii și filologii noștri, dela S. Micul pănă la Cipariu și Laurian, n’o mai putem avă a230 In prefața bibliei dela Alba-Iulia, din 1648, ni-se spun, sub Nr. 3, următoarele: „De aceasta âncă vom să sciți, că vedem că unele cuvinte unii le-au isvodit într’un chip, alții într’altul, iar noi le-am lăsat cum au fost în isvodul grecesc, v&d®ⁿd că alte limbi âncă le țin așa, cumu-i sinagogă... gangrenăm și pietrii scumpe, carele nu sciu românesce...“ Dintre literații mai noi foarte bune povețe ne dau în această pri- vință C. Negruzzi în scrisorile sale. (Publicate în „Convorbiri literare* din 1876, 1877 și 1878 și în „Păcatele tinerețelor*). Eliade în prefața gramaticei sale din 1827 ș. a. — Cuvintele cari nu le găsim în limba poporului nostru, să le împrumutăm — dice Eliade — din limbile înru- dite cu a noastră și să le romanisăm. Dar să împrumutăm numai atâtea câte ne trebue și unde ne trebuesc; să nu facem ca negustorii, care îm- prumută fără socoteală și pe urmă bancrotează. însăși limba primilor noștri filologi, a lui S. Micul, Șincai și Petru Maior este mult mai româ- nească și deci mult mai bună decât teoria lor. Nime însă n’a studiat mai bine această chestiune decât dl T. Maio- rescu care prin criticele sale a arătat și a întemeiat în mod sciențific direcțiunea cea bună, atât în limbă și în literatură cât și în întreagă viața noastră culturală. Pentru aceea ar fi de dorit ca, pentru a înlătura deosebirile, cari mai există âncă în limba noastră literară dintr’o pro- vincie într’alta să se răspândească cât mai mult criticele dlui Maiorescu, în special cele relative la limba și ortografia română, și să se vulgariseze principiile sale prin școală, în manualele didactice și prin diaristică. Aici mă voiu mărgini a cita sau a reasuma numai câte-va fragmente din articolul „In contra neologismelor*, publicat în voi. II al Criticelor: „Principiele neologismelor le putem despărți în patru regule, pe cari le vom expune în paginile următoare și vom căuta a le întemeia. I. „Acolo, unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt curat român, cuvântul slavon trebue să fie depărtat și cuvântul român păstrat. „Vom dice dar binecuvântare, și nu blagoslovenie, vom dice prea- curată și nu precistă, bunavestire și nu blagoveștenie*. Această regulă e mai însemnată în aplicarea ei la cărțile bisericesci. In România pe multe locuri se întrebuințează în biserici și mănăstiri o limbă încărcată de slavonisme netrebuitoare. Și aceasta pentru că exa- gerarea unor neologisti, cari s’au încercat să introducă în biblie schimbări și expresiuni recomandate de o filologie nepricepută și trecătoare, au făcut pe capii bisericei să se împotrivească în contra tuturor schimbărilor de teama schimbărilor celor rele sau pripite. Și fără conlucrarea epi- scopilor nu ne putem aștepta la nici o reformă în biserică. II. „Acolo unde avem în limba noastră obicinuită un cuvânt de origine latină, nu trebue să introducem altul neologist. Vom dice dar împre- 231 giurare și nici odată cercustanță sau circonstanță, binecuvântare și nu benedicțiune. „Și această regulă este dela sine înțeleasă; cu toate acestea ea trebue anume formulată și trebue să stăruim cu toții întru păcfirea ei în scrisori și în diare, pe catedra școalei și la tribuna parlamentului. Căci profesorii, deputății și scriitorii noștri mai de frunte ’și-au făcut o parte însemnată a studielor în limbi străine. De aici urmează firesce, că o sumă de cuvinte și de deprinderi sintactice le vin mai ântâiu în minte sub forma limbei străine, pe care o cunosc mai bine. „Insă cea mai ușoară deșteptare va fi deajuns pentru a trezi pe acești scriitori din felul de letargie intelectuală, în care se află, cât pentru limba lor, și a le aduce aminte, că și limba română are geniul ei propriu și cuvintele ei proprii și că acestea trebuesc cunoscute și deprinse. Mai toți seim pe dinafară frase din Voltaire și Alfred de Musset, din Schiller și din Heine. Dar dacă este să vorbim și să scriem românesce, trebue neapărat să ne dăm osteneala de a cunoasce și biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, și cronicarii noștri și poveștile, poesiile și proverbele populare. Fără această cunoscință nu poate fi scriitor român, „Și aici nu vorbim în contra acelor exagerări, pe cari le simțim mai toți că sunt greșeli și de care prin urmare nu avem a ne teme că se vor întinde prea departe. „Dar trebue să vorbim în contra acelor neologisme de prisos cari se strecoară prin scrierile noastre, fără a bate prea tare la ochi și ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult dela înțelesul ei popular. Pentru ce să cjicem d. e. este suficient, cuvent pe care nu’l înțelege nici un țăran român; și să nu dicem „este de ajuns", cuvent de origine asemenea latină, însă înțeles de toată lumea? Tot așa va trebui să tjicem „a ajunge la ceva“ în loc de a parveni sau a parveni la ceva; „agerime¹¹ în loc de sagacitate, „adâncit⁰ în loc de aprofundat, „din adins° în loc de cu inten- țiune, „deșertăciune¹⁴ în loc de vanitate, „a aiuri" în loc de a delira, a divaga, „a înapoia⁰ în loc de a restitui și sute de alte exemple. „Suntem încredințați că numai cu puțină luare aminte la această regulă, stilul multor scriitori de ai noștri s’ar îndrepta și s’ar face ade- vărat românesc, din prea împestrițat și străin cum este astădi. III. „Acolo unde astăcji lipsesce în limbă un cuvent, iar ideia trebue neapărat să fie introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales in cea francesă. (Nu vorbesc de terminii techniei⁰). „O condițiune ași adauge aici, ca să nu schimosim chiar și nu- mele proprii din autorii clasici după cum le-au schimosit Francesii, și să cjicem Horace, Tite Live, Aristot, cum clic și scriu mai toți câți vin din Francia, în loc de Horațiu, Titu Liviu, Aristotele. în aceasta și în 232 multe altele limba italiană ar fi poate mai bun model pentru noi; fiind mai asemenea în forme celei române. „Și în privința acestui principiu, credem că ne putem înțelege mai toți scriitorii. El deschide poarta cea mare pentru neologismele, ce se introduc și trebuesc să fie introduse în vechia limbă română. 0 trans- formare așa de radicală a statului român și în genere a provinciilor locuite de Români, precum s’a întâmplat dela 1848 încoace, nu s’a putut face fără a lăsa urme adânci în limbă. Sute de organisări noue, mii de idei noue, mulțime de cuvinte noue — altfel nici nu se putea. „Numai să nu uităm nici acele doue îngrădiri puse principiului de mai sus: „Ântâiu, neologismele de introdus trebuesc luate din limbile roma- nice, iar nu din limbi care ne sunt cu totul străine noue, precum ar fi cea maghiară s’au germană. „Al doilea, neologismele sunt numai atunci de primit, când ne lip- sesce cuvântul în limba de pănă acum, iar ideia trebue neapărat intro- dusă. Acest neapărat, cere oare-care cumpănire. Nu lenea unui tradu- cător din limbile străine de a găsi, fie și prin mai multe cuvinte, ex- presia congruentă în limba română, poate să autorise un neologism. Noi nu putem primi „măsura în ochi” (n. Augenmass) în locul măsurei după simpla vedere, nici „salvagardarea” atâtori oratori (fr. sauvegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime”. Autorul Criticelor ia afară dela regula arătată aici terminologia sciințifică. Pentru că pe când literatura și celelalte arte sunt productul geniului național, care se deosebesce dela un popor la altul, sciința este productul rațiunei, care e aceeași pentru toți oamenii; prin urmare ace- iași cosmopoliți trebue să fie terminii technici ai noțiunilor sciințifice. Vom dice dar „etimologie”, „gramatică”, „filosofie”, „astronomie¹¹, psi- chologie“, „poesie” „pictură”, „musică” pentru-că așa se află în toate limbile culte; și nu vom dice, verbăment, limbăment, sciement, stelăment, suflement, cum încercase a dice școala puristă. Terminologia sciințifică o luăm din limbile clasice vechi, din elina și latina, de unde o iau toate națiunile. Sub nrul IV, dl Maiorescu vorbesce mai pe larg despre vorbele de origine slavonă, pentru cari n’avem în limbă alte vorbe romanice, ca să le putem înlocui. Prin urmare „înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greșală și este cu neputință”. Desvoltând regula privitoare la această clasă de cuvinte, dl Maiorescu critică direcțiunea școalei etimologiste, care voia să alunge din limbă toate cuvintele de origine străină și să le înlocuiască, unii cu vorbe latine, alții cu italiene sau franceze. Ase- menea combate purismul lui Aron Pumnul, și stabilesce regula, care am încercat a o resuma în acest articol mai sus, regulă după care nu trebue să înlăturăm cuvintele înrădăcinate în limbă, ori de ce origine ar fi, când n’avem alte cuvinte românesci, cu cari să le înlocuim. „Cuvânt înrădăcinat⁴¹ — urmează autorul — „este acela, al cărui înțeles face parte din întreaga viață sufletească a poporului; și semnul âââ acestei înrădăcinări este întrebuințarea cuvântului în toate manifestațiu- nile geniului unui popor: în rugăciunea isvorîtă din credința sa religi- oasă, în proverbul eșit din înțelepciunea sa lumească, în povestea năs- cocită de fantasia sa, și în poesia înflorită din adânca sa mișcare". „Cine, înțelegând odată această comoară sufletească a poporului, cuprinsă în cuvinte, s’ar mai putâ gândi la sunetul brut al unui cuvânt și nu mai ântâi la tot cuprinsul seu intelectual?" Sunt două-