TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Nr. X. Sibiiu, Novembre — Decembre 1900. Anul XXXI. CÂTEVA PAGINI DIN SUFERINȚELE ROMÂNILOR BĂNĂȚENI. De Patriciu Drăgălina. (Disertațiune cetită la Adunarea generală din Băile Herculane, 10 Sept. 1900). Marginile, relieful și avuțiile Banatului. Aceea parte a Ungariei, care e încungiurată de Murăș, Tisa și Du- năre, iar la ost și nord-ost e despărțită prin culmea Carpaților de România și Transilvania, se dice: „Banatul timișan“. Istoriografii maghiari mo- derni și statisticele oficiale o numesc: „Ungaria de Sud“ (Delmagyar- orszâg). Banatul timișan cuprinde între limitele indicate 25,932'14 km.³ în Banat sunt 3 comitate: Torontal, Timiș, și Căraș-Severin. Comitatul prim și cel din urmă sunt cam de aceeași mărime, iar Timișul e circa cu 2000 km² mai mic, decât comitatele surori. Condițiunile cele mai de căpetenie pentru prosperarea și desvoltarea unei țeri sunt apele curgătoare. Bunul Dumnedeu a înzestrat Banatul și mai cu seamă Caraș-Severinul în abundanță cu ape curgătoare, căci pe lângă arteriile principale numite mai udă solul Banatului: Timișul, Begheiul, Cărașul, Nera, Cerna, Berzava, Minișul, Bistra și mulțime de afluenți, cari, ca toate apele de munte, rostogolesc în pripă undele lor cristaline spre bătrânul Danubiu. Banatul se împarte din punctul de vedere al formelor sale plastice în 3 regiuni, anume: partea resăriteană posede munți urieși (Gugu, V. Petrii, Țarcu, Godianu, Scărișoara, Muntele mic, Semenicul, etc.) ale căror vîrfuri ne presintă cea mai bogată floră alpină; între flori ocupă trandafirul de munte și alba regină, locul de frunte. Coastele văilor sunt crescute cu păduri seculare, după expresiunea nimerită a trubadurilor poporului nostru : De secure netăiate, Numai de cocoș cântate. 17 234 Ramurile prelungite ale munților, respândite peste mijlocul Bana- tului pănă. la Vârșeț și Baziaș, formează regiunea dealurilor, distinsă prin văi largi, aridicături de formă mai rotundă și mai puțin sălbatică; ea conține rudă de metale și minerale în abundanță. Pentru exploatarea avuțiilor minerale s’au întemeiat în Banat mai multe stabilimente de fer, dintre cari fabricele dela Recița, numite „Birmingham-ul unguresc¹⁴, ocună fără îndoială locul dintâiu. Apusul Banatului e cuprins de un șes, ale cărui câmpii scufundate spre Tisa și spre Dunăre, suferă mai ales prin debordările Timișului și ale Begheiului. Pământul câmpiilor e mănos și dă roduri îmbelșugate; această parte a Banatului se dice: grânariul Ungariei. Despre Banat raportează (la 1747) un oficier al statului major îm- părătesei Maria Terezia următoarele: ..economul seceră de 20 de ori mai mult, decât a sămânat; partea de din jos de Timișoara are asemănare cu Egiptul, și ar fi aproape tot atât de productivă, dacă ar fi traversată de mulțimea canalelor existente în Egipt... Aceea jumătate a Banatului însă, care e hotarnică cu România și cu Transilvania, e bogată în vii și în mine de fer, aramă și argint, are apă bună și aer sănătos¹⁴. ’) Regiunea muntoasă a Banatului e cheia, care deschide calea cătră ■' apusul Europei. Situațiunea aceasta și rodul îmbelșugat al câmpiilor i atrase asupra sa urgia popoarelor germane, slave și altaice, cari într’un șir lung de ani se perîndiră după olaltă. Cei din urmă barbari sunt Avarii, a căror împărăție cade sub loviturile lui Carol cel mare. Dela căderea imperiului avar pănă la venirea Maghiarilor (803—889) se organisează Românii sub suveranitatea Bulgarilor în state mărunte, ceea-ce se constată și prin istoriografii maghiari. Se arată cu d’odată existența comunităților Keve (Cuvin), Titel și Orșova, cari prin urmare sunt a se considera ca cele mai vechi localități bănățene, al căror nume ni l-au păstrat cronicarii vechi. Măiestrul istoriografiei române dl B. P. Hașdeu dice despre Banat²): „că din toate regiunile locuite de Români la Nord de Dunăre, Banatul și Oltenia, cu prelungirea cea comună în țara Hațegului, sunt singurile, cari represintă o continuitate neîntreruptă geo- grafico-istorică a neamului românesc, — un cuib de unde se romanisau treptat țările spre apus, spre crivăț și spre resărit, ba indirect și cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-și prisosul, dar remânend totdeauna plin“. Prin mulțimea numerică, prin organisațiunea militară eminentă și prin vitejia înăscută poporului nostru, au fost Românii din » Banat în stare să stoarcă dela regii maghiari autonomie națională, juris- 1 dicțiune după legea românească și administrațiune proprie, lucruri cardinale, • cari formau „magna Carta“ a libertăților și privilegiilor așa numitelor ' districte valachice din Banatul Severinean. ') Dr. Szentklâray Jeno: Szâz ev Del-Magyarorszâg ujabb tbrtenetebo'J. *) Hasdeu: „Românii Bănățeni¹¹ Bucuresci 1696. 236 în timpurile furtunoase ale evului mediu și dela începutul celui nou, când roiuri de seminții semibarbare amenințau cu stricăciune hota- rele răsăritene, a avut instituțiunea districtelor însemnătate deosebită pentru Ungaria. Era trebuință de proprietari liberi și militari bine orga- nisați, cari prin apărarea propriei moșii, totodată să scutească țara de învasiunea popoarelor străine. în regiunile dealungul Dunării le-a tre- buit regilor maghiari o astfel de sentinelă, și dacă n’ar fi aflat-o în lo- cuitorii districtelor, ar fi trebuit s’o creeze în scutul și liniștea țerii. Și, dacă cercetăm trecutul, într’adevăr popor mai viguros, mai cu credință și mai aplecat spre jerfă și învăpăiat în patriotism, decât poporul ro- mânesc, ei n’au putut să afle între popoarele Ungariei. Românii s’au achitat cavalerește de datoriile puse în sarcina lor. Românii pot să do- vedească cu istoria în mână, că prin locurile încredințate pazei lor, n’a putut Turcul să străbată în inima țerii, pentru ca să-i calce independența.’) Numele Banatului și sta,rea lui după izgonirea Turcilor. Istoriografii Ungariei folosesc de timpuriu numirea: TemeskOz sau Temeskuz, în limba românească „Timișana\ uneori în sens mai ângust, restrîns la districtul Caransebeș, ca nume pentru această provință. Teri- toriul Timișanei era împărțit între districtele române (Caransebeș, Lugoj, Comiat, Berzava, Căraș, Ilidia, Almăj și Media) și între comitatele: Ho- rom, Keve, Căraș, Timiș și Torontal; ba chiar Cianadul cuprinde porțiuni însemnate din regiunile de cătră mează-noapte. Districtele române au format dimpreună cu Oltenia așa numitul „Banat al Severinului*. Banat se derivă dela cuvântul „Ban“, care era ocârmuitoriul piovmței și avea armată proprie, semn al oare-cărei neatîr- nări teritoriale. în Muntenia, de unde fără îndoială s’a împrumutat acest nume, „Bănia“ era o demnitate supra-ierarchică foarte veche²), iar în Ungaria Banul era al treilea dignitariu între stegarii țării, jude ordinariu al țării, membru în locotenența guvernială, căpitanul insurecțiunei și guvernorul districtelor dela marginea țării. Asupra originei numelui Se- verin (Banatul Severinului, Severiner Banat), diferesc părerile. Renumitul Aschbach și istoriografii români îl derivă dela orașul Turnu-Severin, de după care mai ântâiu o parte a Olteniei, apoi mai târziu și părțile re- săritene ale Timișanei, s’au numit Banatul Severin, iar într’o diplomă a lui Bela IV. „terra de Severin“. Asupra acestui corn de țară, de mărimea unui regat, în care viața românească odinioară a pulsat atât de puternic, au stăpânit pe schimbate când regii maghiari, când voevocjii munteni. După căderea cetății Turnu-Severin în stăpânire turcească (1524) se schimbă esențial fața Banatului Severinean. Părțile oltene cad în *) Drâgălina: Din istoria Banatului Severin, p. I, Caransebeș, 1899. Hașdeu; Etymologicum magnum Romaniae, v. III. fasc. I. 17* 236 proprietatea Banilor craioveni, iar în părțile ungurene, mai vîrtos în urma decadinței districtelor valache, începu viața românească să lânce- cțască, și nici chiar formarea Banatului caransebeș-logojan, în a cărui frunte se aflau „Banii Sebeșului și a Logojuluiu n’a putut să dee boerimei de origine română însemnătatea și lustrul de odinioară. Copleșirea turcească puse capet autonomiei, prerogativelor și liber- tăților, de cari mai benificiau Românii districtelor deja decădute. Ca pretutindenea, așa și aici, Tatarii și voluntarii crudeli, ca avantgarda greului armatelor turcesci compuse din ianiceri și din spahii, devastară satele, uciseră locuitorii, le răpiră femeile și copiii, cu un cuvânt Timi- șana, această provință bogată în orașe și sate, deveni sub stăpânirea turcească un deșert aproape lipsit de locuitori.²) într’o consemnare a cabinetului secret din Viena compusă la 1717, așa dară inmediat după izgonirea Turcilor din Timișana, aflăm 663 sate în mare parte deșerte de locuitori, cu 21,289 case sărăcăcioase. Cele mai multe sate (108 la număr cu 1968 case) sunt în districtul Făgetului, apoi (91 sate cu 3915 case) în al Caransebeșului, iar cele mai " puține (21 sate și 448 case) în districtul Cianad și Becicherec (24 sate cu 574 case). Cea mai împopulată comună cu 422 case a fost Caranse- beșul; i-a urmat Carașova (400 case), Logojul (218 case), Jebelul (200 case), Orșova (170 case), pe când o mulțime de sate din districtul Fă- getului numărau 6—10 case. în actele oficioase și în opurile scrise de învățații timpurilor acestora se folosesce „Banatul Timișoarei¹¹ ca nume de provință. Marsigli, con- timpuranul lui Carol VI (ca rege ungar al treilea), o numesce mai ântâiu „Banatus Temesvariensis, qui a fortalitio Temesvar ita apellatur“. Numele „Banatul Timișoarei¹* nu corespunde adevărului istoric, căci istoria nu cunoasce „Bani timișoreni¹¹. Mareșalul locotenent contele Iloriniund Claudiu Mercy a compus o cartă a „Banatului timișorean¹¹ (prescurtat B. timișan)²), care înfățoșază starea provinței, între anii 1723—1725, arătându-se satele locuite și cele deșarte de locuitori. Czoernig atrase atențiunea cărturarilor asupra ace- stei carte geografice și la publicațiunile sale adause o listă a comunelor locuite și părăsite din districtele Cianad, Becicherec și Panciova. Lui Czoernig au urmat alții cu elaborate de aceeaș natură. Pe basa acestor publicațiuni ne arată Dr. Szentklâray Jeno ³) că în districtele Banatului au fost 559 comune locuite și 333 părăsite. Cele mai multe sate pără- site le aflăm în districtele din câmpie, căci acolo sărmanii locuitori nu aveau unde să se adăpostească dinaintea Turcilor. în districtul Becicherec *) Fessler: Geschichte von Ungarn, v. V. ²) „Der Temesvarer Banat, abgetheilt in seine Districte" aufgenommen unter dem Guvernament Claudii von Mercy 1723—1725. ⁸) „Szâz ev Del-Magyarorszâg ujabb tortenetebol¹¹ v. I. 237 sunt înregistrate 55, în al Panciovei 40, în al Timișoarei 58, iar în al Lipovei 70 sate, lipsite de locuitori. După învățăturile coranului pământul cucerit de Otomani era pro- prietatea sultanului, care cu mână abundantă îl dona, dimpreună cu toate satele, pașalelor și begilor, cari se distingeau în resboaie; moșiile ce mai remâneau, le distribuia între spahii, cari le administrau și erau deobligați la serviții militare și să țînă în proporțiune cu estinderea feudului oameni înarmați, în fruntea cărora în cas de lipsă mergeau la bătaie. Locuitorii orașelor, ca supuși ai sultanului, erau liberi, aveau dreptul să agonisească avere și să dispună de ea după chipzuință; lo- cuitorii rurali și ai opidelor însă se considerau ca iobagi ai stăpânului feudal, care ținea acum locul proprietarilor de mai nainte. Țeranii erau legați de glie și la reclamațiunile spahiei trebuiau să fie trimiși în- dârăpt. Sistemul turcesc n’a recunoscut nici când drepturile și privilegiile nobilimei ungare. Ori-care nobil al provințelor subjugate devenia ca țe- ranul de rând sclavul spahiului otoman. Din causa aceasta emigrează nobilii din comitatele subjugate în vr’unul din comitatele libere, și con- stituindu-se acolo după obiceiurile vechilor comitate, așteptau cu ne- răbdare izgonirea. Turcilor, ca să reclame drepturile avitice.') Sunt date positive, că, după cuprinderea Banatului caransebeș-lo- gojan, a părăsit nobilimea de aici în 2 rânduri căminele străbune. Ântâia emigrare s’a întâmplat inmediat după predarea cetăților Caran- sebeș și Logoj. Numărul emigranților, cari au plecat la îndemnul principelui Ahațiu Barcsay, a fost atât de mare, încât dieta transilvă- neană s’a veclut îndemnată să dispună prin lege de sălășluire. Emigra- rea a doua s’a întâmplat înainte 1675, staverindu-se în anul acesta la Alba-Iulia, ca nobilimea logoj-caransebeșană să fie pe 3 ani scutită de contribuție.* ²) Nici pribegii, nici descendenții nu s’au întors mai mult înapoi, că prin introducerea sistemului militar de guvernare dînșii se simțiau jigniți în interesele de castă privilegiată. Sistemul militar s’a păstrat în așa numitul confiniu militar pănă la anul 1872, așa dară pănă cătră deceniile din urmă ale veacului luminii, când privilegiile de castă au fost șterse și lanțurile iobagiului român frânte de revoluțiunea anilor 1848—49. Momentele acestea ne esplică lipsa nobilimei române din Banatul Severin, unde această castă s’a manifestat atât de strălucit, încât regii Ungariei au fost nevoiți să decreteze, că nici lor înșiși să nu le fie permis în cele 8 districte să doneze străinilor posesiuni și sate, decât numai acelora, pe cari universitatea nobililor români, în urma serviciilor i vor afla de vrednici.³) Din pomelnicul lung al Boerilor amintim numele b Fessler: G-eschichte von Ungarn, v. V. ²) Pesty Frigyes: A szorenyi Bânsâg v. I. p. 100. s) Drăgalina: Din istoria Banatului Severin, partea II, 238 familiilor losica, Fiath, Racoviță, Peica, Simon, Danciu, Pribek, Bâkes, Todor, Vaida, Fodor, Floare, Găman, Bizerea, Micșa, Ivul, Ombozi, Laczugh, Berta, Bobic, Hălmagh, Floca, etc. Absoluta majoritate a marilor proprietari de astăcli s’au aședat în Banat după reîncopcierea sa cu Ungaria (1778). Starea Banatului ni se presintă deci pe la începutul veacului al XVIII în colorile cele mai posomorite. Sate ruinate și deșerte de locuitori, 169 predii pârlogite, mulțime esarendate,¹) iar casta privilegiată, fruntea locuitorilor, împrăștiată pretutindenea; iată-i aspectul trist. Turcul n’a zidit, n’a împopulat, ci a distrus și a stins, ce a esistat. Decenii de ani n’a crescut iarba pe pământul călcat de copitele cailor turcești. în urma păcii dela Passarovicz (1718) au trebuit Turcii să pără- sească Banatul. Prințul Eugen de Savoia propuse și guvernul central din Viena dispuse: ca, pe basa dreptului armelor, Banatul să se separeze de cătră Ungaria și să se administreze ca provință autonomă, după cum, se administrează și guvernează provințele ereditare austriaco, căci — dice dînsul — numai așa e cu putință a țină Ardealul în supunere și credință față de dinastie, iar marginea Ungariei de Sud nu se poate apăra altcum în contra necredincioșilor. Resoane mai înalte de stat determinară’ pe împăratul să sancționeze aceste disposițiuni și să decreteze organisarea militărească a Banatului și guvernarea lui în mod absolutistic. De guvernator s’a denumit mareșalul Mercy, care în conțelegere cu consiliul aulic de resboiu și cu oficiul cameral imperial, avea să dispună în afacerile provinței. Ca soldat s’a distins Mercy prin vitejie și energie, ea om prin no- bleță și bunătate, ca organisator prin concepțiuni înalte, isvorîte din un cap luminat și dintr’un suflet bogat în esperințe; cu alte cuvinte: talentele sale multilaterale și caracterul seu nepătat garantau prosperarea Banatului. Mercy a lucrat neobosit pănă la 1734; în anul acesta muri moarte vite- jască înaintea cetății Parma. Nu e scopul acestei disertațiuni a arăta activitatea multilaterală a neobositului guvernator. Pentru scopul, care ni l-am propus, ajunge schi- țarea colonisărilor de pe acest timp. Numărul locuitorilor din Banatul timișan nu trecea cu mult preste 25,000;* ²) anume: în părțile apusene, d’alungul Tisei, și la mea4ă-di pe lângă Dunăre, locuiau Șerbi, în mare parte amestecați Tințari și Români;³) iar în centru, la răsărit și pe rîpele Mureșului ședeau B,omânii. N’a fost în Banat nici un sat maghiar. Chiar în Timișoara, afară de 12 familii de Jidovi spanioli, locuiau numai Români și Sârbi, cari aveau aici o episcopie. ‘) Fr. Vaniăeek: Speeialgeschichte der Militărgrenze, v. I. p. 193 și 194. ²) Szentklăray: o. c. v. I. ⁸) Ibid. la p. 101: a jovevenyek kozott (e vorba de Șerbi) nagy szămban voltak gbrbgbk, ugynevezett ezinczârok es român eredetu nepek, mi Csernovics patriarcliânak, Lipbt czâszârhoz intezett es karloviczi leveltârban 6rzott egy iratăbol tiinik ki, 239 în curând însă se schimbă fisionomia etnografică a Timișanei. Cei dintâiu coloniști sunt industriași din Arad, Bacica, Cianad, Csongrâd și Greci, cari se aședară în Timișoara, Becicherec, Logoj, Caransebeș și Verșeț. Deodată cu dînșii se stabiliră Germani din Ungaria, iar la 1720 aduse Mercy coloniști din Wurtemberg, Hessen, Nassau și din giurul Rinului. Acestora li se făcură concesiuni deosebite. Ei aveau dreptul, după liberă voie, a se aședa acolo, unde li se părea locul mai priincios. Cea mai însemnată colonie din timpurile acestea e Biserica albă. Publicarea patentelor imperiale în Germania și în țerile învecinate (1723), prin cari li se garantează industriașilor scutire de dare pe 15 ani de <|ile și altor imigranți diferite favoruri, — atrase un potop de străini asupra Timișanei. Cei mai favorisați sunt Germanii și Boemii, cari urmară inmediat provocării. Aședându-se prin satele părăsite ei nu trebuiră nici case să-și zidească. Cu astfel de mijloace se ridicară și se impopulară în 10 ani, (dela 1720—1730) comunele: St. Peter, Zâdorlak, Freidorf, Recaș, Cudriț,' Uj-Pecs, Delta, Becicherecul mic, Bruckenau, Gyar- mata, Giroda. Becicherecul mare și se spori în mod considerabil popula- țiunea din Buziaș, Ciacova, Logoj, Verșeț, Caransebeș și Eăget. Tot prin coloniști se puseră în funcțiune ciocanele de fer și minele bănățene. Mai veniră în fine Spanioli și Italieni, cari aveau să se ocupe cu culti- varea vermilor de mătasă și cu plantarea urezului. Italienii impopulară satul, care în amintirea guvernatorului, s’a numit Mercydorf. La anul 1739 sunt aduși și iernează la Orșova și Media 4600 Bul- gari catolici, cari cu vr’o câți-va ani mai nainte s’au fost așeclat la Islaz și Craiova. Ei întemeiară comunele Vinga, Lovrin și O-BessenyS. Acestora le urmează alte cete de Bulgari albanezi și clementini, cari, după ce sunt peste iarnă găzduiți, împopulează Carașova, Lupac, Vodnic, Nermet, labalța, Clocodiciu și Rafnic, apoi Vinga, O-Bessenyo și Vizesda. Pe lângă toate concesiunile colonisările nu se sporiau amăsurat do- rințelor germanisătoare ale camerilei din Viena, ba mulți străini căzură jertfă climei nepriincioase și ciumei ce urmă în călcâiul resboiului cu Turcii, ce în curând se încinse prin văile și câmpiile Timișanei. Lacu- nele trebuiau suplinite, și fiind-că armele seducătoare se tociseră și străinii nu mai veniau la Banat de bună voie, guvernul hotărî să-l facă un loc de deportațiune, — o Sibirie austriacă, — unde aveau să se trimită toți vagabumjii și drojdea societății vastului imperiu. Devenise la modă deportarea la Banat „per șub“ a tuturor criminaliștilor și făcătorilor de rele. Nu trebura omul să fure, să ucidă, să jăfue, sau să comită tăciu- nării, pentru ca să fie espedat la Banat; transgresiunea cea mai mică era de ajuns, ca cineva să-și atragă asupra capului așanumita „poena arbitraria", după cum era cualificarea juridică a pedepsei acesteia. Se trimiteau din Viena în fie-care an câte 2 transpoarte de vagabundi spre Siberia austriacă: unul primăvara, altul toamna. Osândiții se transportau pe apă pănă la Semlin sau Panciova și d’aci pe uscat pănă la Timișoara, 240 Călătoria dura 6—7 săptămâni și dînșii primiau în durata călătoriei câte 7 cr. pentru alimentare. în Timișoara trebuiau să se presinte la „Șub- Director® și acesta avea datorința pe cei judecați la robie să-i arunce în carcere, iar pe ceialalți, după obicinuita publicațiune cu doba, să-i scoată în piață, „und kann eine Frâu oder Mannes-Person hinausgehen, sie alle ansehen, und aus allen sich einen auswăhlen, ohne dass man fraget, zu was, oder warum?® Aceia, cari n'aveau norocul să fie plasați în Timișoara, erau escortați cu husari în provință, unde oficianții îi con- semna, le asigna păment și îi dimisiona fără bani de cheltuială și fără câștig. Dela 1737—1770 s’au deportat an de an câte 200—300 din această speție de pioniri ai culturei germane. Unii din trînșii apucându-se de muncă, întemeiară comune, dar alții, întruniți în bande de tâlhari, bă- teau drumurile în lungul și latul Banatului, răpiau turmele și averea lo- cuitorilor și comiteau cele mai groaznice tăciunării. ^Populațiunea băștinașă a Timișanei, copleșită de neamuri străine în limbă și obiceiuri și împovărată cu multe feluri de sarcini, — nu putea să aibă inimă și iubire față de un guvern, care sistematic lucra la ruinul ei. Românii subșternură mai multe plânsori la locurile mai înalte, în cari, arătând durerile și năcasurile, cerură sanarea relelor. Iată vr’o câteva din gravaminele lor.¹) „Pe când stăpâniau Turcii, — se dice într’o representațiune, — ni-a fost permis să facem și să vindem șer- bet și răchie, dreptul acesta însă s’a esarendat Jidovilor din Timișoara, cărora cu bani grei trebue să le plătim beuturile, atât de nedispensabile pentru muncitori, — „wo doch vermog unserer Glaubenslehre dasje- nige, was ein Jud praepariret zu genussen uns verboten ist; liber dieses wird noch auferlegt, dass wir mit unseren Vich diesen Juden das be- nothigte Holz ohne einige Kreiizer gelt oder bezahlung, eine grosse quantitet Brennholz, jăhrlich zu fiihren und unser Vich ruiniren miis- sen“. Poporul de rând trebuia și acum să facă robotă și âncă mai grea, decât odinioară; căci nu numai provizorul și viceșpanul, ci fie-care func- ționariu districtual, — și numărul amploiaților e destul de însemnat — are pretensiuni de clacă. Pe timpul Turcilor era preoțimea română și serbă și familiile ei scutită de robotă, de dare și deciuială, acum însă trebue să supoarte încortelări de militari, „und liber das mit deme allers- pottlichsten reden tractiret, welches wir sammt ihnen sehr schmerzlich empfinden mlissen, und uns durch die Tlirken als unglăubige nicht wi- derfahren“, — va să dică împovărarea preoțimei cu dări și desprețuirea ei, a supărat simțul de venerațiune a dreptcredincioșilor noștri străbuni într’atâta, încât ei își ținură de datorință să stigmatiseze această necu- viință a străinilor. Se plâng mai departe: că nici pentru clădirea locu- ințelor proprii, ba nici chiar pentru ridicarea caselor lui Dumnezeu, nu le este permis să taie lemne din pădure, fiind pretutindenea împedecați *) Szentklâray: op. cit. pp. 144 'și 145. 241 de silvaniști, cari le secuestrează bărbile și securile. Prăsirea vitelor cornute stagnează, oficianții și oficerii mănâncă numai carne de vițel, și dacă stăpânul staului obsearvă, că prețul de 2 fl., care de regulă se plătește de cap, e prea mic, — atunci averea i-se ia cu puterea. Ro- mânii sunt necesitați să lucre gratuit la restaurarea cetăților și la zidi- rea fortificațiunilor, mai mult, nici mâncare nu li se dă. Poruncitori, domni și stăpâni sunt ațâța, că nu știm de cine să ascultăm, — „dass wir eigentlich nicht wissen, von wem oder welchem allein zu dependiren baben, wo unter den Tiirken doch nicht mehre, ausser einen gestandenu. Poporul de rând e lipsit de toate mai cu seamă în regiunile Dunării de jos, n’are ce să mânce, n’are sămințe de sâmânat și nu posede nici vite. Tătarii, chemați întru ajutoriul Turcilor (1717), au pârjolit satele, au pustiit holdele și au dus în robie partea cea mai mare a locuitorilor. „Das Volkh, — se dice în altă representațiune, — hat noch dato nit so viei Ruch gehabt, damit sye sich ihre abgebrente Heyser wieder erbauen kbnnen, sondern miissen den Winter in miserablen kalupen zubringen und erstens von Hunger, andersten wegen de Kălte ărger denn das Viech krepiren, wobey selbe dan noch nit Ruch haben, sondern ihnen aufgetragen worden, Kalch zu brennen, Stein brechen, vili Tausend Klafter ziegel brennen, als anders Bauholz, und etliche 100.000 Schindel zu schlagen, und zu fiihren*. Districtele Caransebeș, Orșova, Almăj, Logoj. Verșeț și Palanca nouă au ajuns la sapă de lemn. In plânsorile acestea s’a descris în chip nemăiestrit robia Români- lor din Banat. Și fiind-că locurile mai înalte n’au urechi ca să le audă durerile, în desperarea și amărăciunea lor, ei sunt nevoiți a se revolta și cu arma în mână să-și facă dreptate. încăierarea cu Turcii le-a fost prilej binevenit. Luptele cu Turcii 1736—1739. La 6 August 1726 s’a fost legat între Austria și Rusia o alianță defensivă; contrahenții promit a-se ajutora, dacă vor fi atăcați din oareș- care parte. Fiind Turcii ocupați în Persia credu țarevna Ana, că a venit timpul să se desfacă de pactul umilitor, care a fost impus lui Petru cel mare prin pacea de lângă Prut (1711). Turcii sunt bătuți; Perșii ocupă G-eor- gia și se aruncă asupra Daghestanului turcesc. Pentru evitarea cata- strofei eventuale năvăli tătărimea din Crimea la porunca Sultanului spre Caucas. Tatarii călcară în calea lor pământul Ucrainei, ceea-ce a fost pentru Rusia de ajuns, ca să trimită (1 Martie 1735) pe mareșalul Mun- nich cu armată puternică spre Azov și Perecop. Austria n’avea motive a se bucura de erumperea acestui resbel, căci regimentele sale nu erau la îndemână; ele se aflau în Italia și pe Mittheilungen aus dem k. k. Kriegsarehiv. 242 lângă Rin, iar genialul Eugen de Savoia murise în 6 Aprilie 1735. Dar temerea, că Rusia va repune Turcia și va cuceri Moldova, a fost mo- tivul, care îndemna curtea din Viena să între cu toate forțele sale în luptă, cu atât mai vîrtos, căci în pactul încheiat cu Rusia (1736) i-s’a promis Bosnia și Albania pănă Ia Drin, Valahia pănă la Brăila și Moldova pănă la Prut. Sub steagurile imperiale se adunară (finea lui Iunie 1737) 52000 in- fanteriști, 43,000 cavaleriști și 310 tunuri. E drept că comandantul suprem, mareșalul Seckendorf, s’a fost di- stins în mai multe rSsboaie, dar n’avea talentele de lipsă pentru un con- ducător, d’aceea un șir de perderi desastroase urmară după olaltă. Cea mai mare parte a trupelor s’a concentrat la Belgrad, un corp de armată la Gradisca și altul în Transilvania. Armata principală înaintând repede spre Morava luă (23 Iulie) Nissa (Niș) prin capitulare și cu cetatea dimpreună 144 tunuri. Corpul din Gradisca, fiind în Bosnia bătut, trebui să se retragă peste Sava, iar cel din Ardeal, întimpinând, după ce cuprinse Muntenia pănă la Pitești, pretutindenea dușmănia boierilor și a țăranilor și neavend ce să mânce, se retrase spre Craiova. Seckendorf a avut mai ântâiu de scop să asedieze și să cuprindă Vidinul; dar înțelegând de restriștea corpului din Gradisca porni spre Bosnia, iar pe Khevenhiiller îl trimise cu 10,000 ostași asupra Vidinu- lui. Convingendu-se Khevenhîiller, că numai cu trupele puse la disposiția lui nu este în stare să cuprindă Vidinul, preferi a rămâne în valea rîului Timoc, unde încungiurându-se cu șanțuri aștepta desvoltarea mai departe a evenimentelor. Turcii n’au fost pregătiți a se lupta cu Austriacii. Armatele lor erau în Persia și în contra Rusiei. Dar tocmai în momentul, când armata principală, prin marșuri forțate fără scop, era aproape ruinată, năvăliră asupra provințelor cuprinse de Austriaci. Generăriul Doxat, care avea să apere cetatea Nissa cu 3300 ostași, capitulă a doua di după sosirea Turcilor, pentru care faptă mișelească a fost decapitat la sentința tribu- nalului marțial. Următoriul lui Khevenhuller, generalul Salm, între lupte continue cu Turcii trebui să părăsească castrele de lângă Timoc și să se retragă spre Orșova. în Oltenia devenise posiția corpului transilvănean în urma ostilităților fățișe ale Oltenilor, nesuportabilă, deci fără multă vărsare de sânge le-a fost Turcilor cu putință să-l respingă spre Tran- silvania. Reasumând cele ce s’au petrecut în vara și toamna anului 1737 se constată, că Austriacii perdură Nissa și Oltenia, remânend marginele Ba- natului deschise invasiunilor turcesci, iar puternica armată imperială de- yeni necapabilă de ori-ce acțiune. 243 Anul 1738. Lupta dela Orșova, 8 Maiu 1738. Orșova veche, Ada-Kaleh (Orșova nouă) și fortul Elisabeta, niște întăritori ridicate lângă Ada-Kaleh pe țermul drept al Dunării, se aflau în posesiunea Austriecilor; o garnisoană avea să apere Media, iar remă- șițele armatei țineau valea Timișului și a Cernei dela Caransebeș pănă la Orșova. De astă-dată luară Turcii foarte de timpuriu ofensiva. Guverna- torul Vidinului Hadji Mohamed, avea îndrumarea să năvălească, cu 20,000 ostași asupra Banatului și să cuprindă Orșova. înțelegând Neipperg că Turcii sau încăierat deja cu garnisoana fortului Elisabeta, trimise numai de cât trupe auxiliare întru apărarea Orșovei. Dar abia o parte a fost ajuns aici, când iată că 4 — 5000 de spahii năvălesc la 8 Martie pe la 3 oare după ameazi asupra cetății. Miseroni, neștiind cât de mari le sunt forțele, le iese înainte numai cu 340 călăreți. Lupta fu scurtă, dar sângeroasă. Miseroni este ucis dimpreună cu cea mai mare parte a cava- leriei sale. Ca fulgerul se repeziră apoi spahii asupra Palancei și o iau din mânile batalionului așeclat întru apărarea ei. Cuprinderea Mediei la 26 Maiu. Căderea Orșovei le deschise Turcilor calea cătră Media, în ale că- rei fortificațiuni âncă neterminate se afla colonelul Picolomini cu 1200 Austrieci. Picolomini respinse 3 asalturi înverșunate, dar vedendu-se (în 26-lea) atăcat de 6000 Turci și din dărăpt, el trebui să capituleze. Dându-i-se voie a se retrage cn toate onorurile militare a fost petrecut de Turci pănă la Caransebeș. Dela Media se răspândiră oardele turcești, ca potopul, asupra Al- măjului și d’aci asupra câmpiei. Venerabilul protopresbiter Nicolae Stoica de Hațeg¹') descrie această invasiune în chipul următor: „Omir pașa în fortul Mehadiei s’a aședat Domn; . . . oamenii din Almăj (Stoica scrie Halmăj) veniți cu poclon, pașa pe viață le-au poruncit, ca ei în haia țară cătră Oravița, nici să meargă, nici cuvent de venirea Turcilor să le dea, că altfel toate satele Almăjului cu oamenii vor peri, și le-au *) Nicolae Stoica de Hațeg, născut în Media ia 1751, a scris o cronică românească, care din bunătatea unui strănepot al seu, a Dlui Isaia Stoica de Hațeg a ajuns în mânile mele. Cronica aceasta espune, după Griselini, faptele petrecute pe pământul Banatului ti- misan, deci am pute să-l numim cronicariul Banatului. întâmplările celui din urmă resboiu turcesc (1788—1790) le-a vădut cu ochii, însoțind, în calitate de preot militar, un ba- talion al reg. conf. valaho-iliric pretutindenea în escursiunile sale. Stilul e avântat, limba- giul românesc, tablourile sunt vii și numirile locale corecte, fiind-că o mare parte a tere- nului, ca iiu al poporului, îl cunoște din juneța sa. Evenimentele resboiului 1736—1739 le narează după cum le-a audit din gura eutărui moșneag demn de credement. Cronica a terminat-o la 1827, eând era de 76 ani. A scris un tractat în limba germână despre Băile Herculane; a mai vorbit serbesce și latinesce; cea din urmă limbă a învețat-o în Timișoara, 244 spus, că în cutare cji toată casa pâine sau mălae, azime, coleașă gata să fie și Turcilor trecători prin Almăj dărabe în mână să le dea, carii așa au și făcut, și oastea turcească peste Cârjie și Stancilova la Potoc, Socolari coborând, foc, sabie au pus; aceasta s’a întâmplat în sărbătorile Rusaliilor, când erau acolo în sate jocuri, danse, oameni, feciori, muieri, fete mari la joc adunați; tiranii de turci cu caii după dealuri satele veclend în fugă au alergat, o ceată pe un sat, alta pe altu dela Socolari, Răcăjdia, Ciucbiciu, Iertof, Vrăniuț, Iladia, Oravița, Broșteni, păn și la Vărădia peste Căraș au trecut; oameni, feciori, june- lași, neveste, fete mari și mici chitite, cete mari turme au luat. La 3 «jile cei-ce s’au întors ciopoare robii prin Almăj la Mehadia la pașa i-au adus și împărțindu-i acas i-au trimis ; Turcii copii (prunci mici) în disagi mari, câte 4 băgați, pre cai i-au adus. Cu aceasta Turcii sau aceea pașă își resplăti patimile, care acelea sate, oamenii lor, în valea rea anu 1717 Turcilor făcuse. Turcii unii cu robi s’au dus, iară alții verbăluia seimeni nu numai pre Căraș, ci dela Sebeș, Logoj, Chizătău și Belinț; Ciacova, mănăstirea Sâmgiorgiului, Denta, ardea și robea, dar și voluntiri (seimeni) cu simbrie aduna“. Pe lângă jaful și prada obicinuită Turcii adunau și înarmau cete de Români ca eventual să le folosească în contra Neamțului. Asediarea cetății Orșova nouă (Ada-Kaleh). în decursul acestor invasiuni sosi seraskierul Mehemed pașa cu oaste număroasă la Ada-Kaleh. în cetate erau 2000, iar în fortul Elisa- beta numai 240 Austrieci; un număr de tot nesuficient, ca să țină pe d’asupra și șanțurile ridicate la vama podului, de pe țărmul stâng al Dunării. Pe lângă toate neajunsurile colonelul Correnberg era decis a se lupta pănă la cea din urmă picătură de sânge. Un atac al Turcilor asupra fortului Elisabeta (27 Maiu) l-a respins maiorul Stein cu vitejie, proviant era în abundanță, deci nu era lipsă a se gândi la o capitulare rușinoasă. Nici blocarea formală a cetății prin trupele lui Hadji Mohamed, care după reîntoarcerea sa dela Media se postase pe țermul stâng al Dunării, nici focul îngrozitor al artileriei turcesci, n’a fost în stare să înspăimânteze pe cei asediați și să-i clătine în propusele lor. Ei erau de credință, că în curând le vor veni tovarășii lor de arme întru ajutor. Dar pe când Turcii năvăliseră asupra Banatului oastea imperială era âncă în formațiune. Concentrările decurgeau atât de greoiu, încât corpul dela Belgrad, care pela mijlocul lui Maiu trebuia să ajungă la Caransebeș, abia pe la începutul lui Iunie deveni capabil de oare-care acțiune. Acum însă era prea târcliu, căci locuitorii Banatului, amărîți pănă în suflet de faptele păcătoase ale organelor de guvernare, iar acum, în urma letargiei armatei imperiale, fiind copleșiți de un dușman feros, — preferiră a se supune Turcilor și a se lupta pentru conservarea proprie, 245 Iată relațiunea guvernatorului Neipperg despre starea de atunci a Ba- natului: cea mai mare parte a locuitorilor au declarat rebeliunea pe față și ridicând detașemintele și posturile militare mai mici au întrerupt le- gătura trupelor imperiale cu Orșova. Ei jăfuesc și comit tăciunării dife- rite, și pe lângă toate acestq calamități s’au lățit prin trupele ardelenești într’un mod îngrozitoriu asupra Banatului. Această relațiune a lui Neipperg constată neîndoielnic esistința unei revoalte a Românilor din Banatul timișan, —