TRANSILVANIA ORGANUL ASOCIAȚIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN. Nr. VIII. Sibiiu, Septembre, Octobre 1899. Anul XXX. Discurs presidial rostit la inaugurarea Adunării generale din Deva (27 August 1899). Onorată adunare generală ! Au trecut ani 25, de când adunarea generală a „Asocia- țiunii pentru literatura și cultura poporului român⁴⁴ a fost primită și adăpostită iară cu multă prevenire în acest opid istoric. Multe schimbări au urmat de atunci în societatea cea mare; multe și însemnate momente s’au petrecut și în sinul Asociațiunii noastre; multe figuri mărețe ale bărbaților valoroși din sinul poporului nostru, dintre cari cei mai buni erau anga- jați și în serviciul Asociațiunii noastre, au dispărut dintre noi, lăsând none ca moștenire prețioasă resultatele ostenelelor lor, și tinerimii române ca exemplu de urmat faptele lor inspi- rate de curată și neinteresată iubire de neam. Schimbările, ce după legile firesci se petrec în timp, so- cietatea omenească în mod șie-și măgulitor, cu drept sau fără drept, s’a deprins a le denota cu cuvântul „progres⁴⁴. Va fi lucrul istoriei a cerceta, încât și noi Românii din regatul Un- gariei preste tot și în toate am ținut pas în progresul cultural. în ceea-ce privesce Asociațiunea noastră, fără îndoială în timpul de 25 de ani ea s’a desvoltat în mod natural în toate direcțiunile, luând un avent îmbucurător în interesul literaturii și culturii poporului român. Un cuget, un simțement este ceea-ce a condus și de asta- dată la această frumoasă adunare tot ce este mai ales și mai 18 254____ distins în sinul poporului român. Ați venit domnilor, din apro- piere și din depărtare, să participați la această festivitate înăl- țătoare de suflet, să contribuiți la mărețul scop al ridicării culturii poporului român, și să lucrați în interesul literaturii române. Deci vă salut, domnilor, cu frățească salutare și din inimă ve t^ic: Bine ați venit! Literatura și cultura, ca opere ale păcii, ale iubirii și ale frățietății între oameni, sunt condițiuni de viață și formează basa de existență a unui popor, contribuind mai mult ca ori-ce la desvoltarea și prosperarea societății omenesci preste tot. în literatura sa, adecă în limba sa trăiesce și viază fiecare popor. Limba este ce impregnează caracterul unui popor după originea lui și îl păstrează în mod durabil și neperitor. In limbă se oglindează viața și modul de cugetare al lui. Cultura este un bun comun, la care aspirează cu o nobilă emulațiune toate popoarele de viață; ea este ce înalță va- loarea personală a individului, promovează bunăstarea mate- rială și dă avent și putere societății, națiunilor și statelor. Acele popoare au viață mai trainică, cari au literatură mai vastă și cari se impun mai tare prin o cultură superioară. în acest înțeles se cțice că „sciință este putere¹'. Cercetând cum am stat noi Românii în trecut cu acești factori de viață, cu întristare aflăm, că numai tărcjiu am întrat în lupta nobilă pentru cultură, și această întârziere nu s’a întâmplat din vina noastră, cât mai mult din causa împre- jurărilor nefavorabile, în cari am trăit. De sine ni-se obtrude întrebarea: cum noi, cari ne-am întârdiat atât de tare și n’am ținut pas âncă dela început în progresul cultural și al litera- turii cu alte popoare din jurul nostru, n’am perit din rândul lor, contopindu-ne în ele? Iată și răspunsul la această între- bare : Poporul român după firea lui este bun, pacinic, inte- ligent și îngăduitor. Aceste însușiri prețioase ale lui i-le-a conservat religiositatea lui, desvoltată în mod armonic cu simțămintele naționale și patriotice, cari ca tesaure scumpe au rădăcini adânci în inima poporului român. Până la „pli- nirea vremii", când poporul român a putut recurge și la alți factori culturali, religiunea a conservat în el aceste virtuți nobile, cari fac cultura adevărată. Bisericile noastre naționale 255 i-au conservat poporului român tradițiunea, obiceiurile și mo- ravurile lui strămoșesci, și prin ele caracterul național. Astăzi, mulțămită lui Dumne4eu, poporul român a ajuns în condițiuni culturale mai favorabile și mai ample. între factorii, cari sunt puși astăzi în serviciul direct al culturii naționale și sunt chemați a contribui la desvoltarea și îmbo- gățirea literaturii române, este în prima liniă „Asociațiunea noastră pentru literatura română și cultura poporului român“, care înainte cu 39 ani s’a înființat de bărbați vrednici ai nea- mului nostru, învăpăiați de dorul sacru de a vedâ pe conațio- nalii lor și pe întreg poporul român în condițiuni de viață mai fericite. Această Asociațiune, sub al cărei scut legal suntem astăcji întruniți aici la această adunare festivă, în numer atât de con- siderabil după împrejurările, în cari s'a înființat și a existat, a desvoltat o activitate lăudabilă, împlinindu-și misiune sa culturală la un popor setos de cultură. Entusiasmul și focul sacru, cu care și-a luat începutul, i-a dat ei spirit de viața durabilă și căldura dragostei între frați, care să o scutească și să o susțină pentru toate timpurile. A avut Asociațiunea noastră perioade de timp, în cari activitatea ei se părea a fi întrat în stagnațiune. Aceasta s’a întâmplat într’un timp, când inteligența română era cuprinsă în vîrtejul curentelor politice și atențiunea ei era absorbită de viața politică. în timpul din urmă însă, ne credem în drept a pută constata cu oare-care satisfacțiune, că interesul pentru pros- perarea Asociațiunii a crescut foarte mult; de aceea s’a și arătat necesitatea a se deschide prin modificarea statutelor ei teren mai larg, pentru activitate mai intensivă. Statutele noue, intrate în viață acum de trei ani, prin organisarea despărțe- mintelor Asociațiunii fac posibilă o activitate mai estinsă, de-a dreptul în mijlocul poporului român. După statutele vechi, activitatea Asociațiunii era restrînsă și în privința teritorială. Asociațiunea se numia transilvană, și era numai pentru Ro- mânii din Transilvania. Prin statutele cele noue s’au rupt barierile de graniță și păretele despărțitor între Român și Român, ținendu-se cont de individualitatea unitară a poporului român și de trebuințele lui culturale comune. Pe basa sta- 18* 256 tutelor noue toți fii poporului român se întâlnesc la conlucrare armonică și frățească în adunările generale ale Asociațiunii, cari au devenit adevărate sărbători culturale, unde Românii din întreagă Ungaria, emancipați de vederile și interesele par- ticulare, și stăpâniți de un cuget și o simțire, se interesează de ce avem mai scump, de idealurile noastre naționale. Acestui avantaj al nouelor statute avem de a mulțămi, că Asociațiunea noastră a putut ține în anul trecut cu deosebit succes adunarea sa generală în opidul Beinși, iară cu doi ani înainte la Lugoș. în privința sborului ce l-a luat Asociațiunea noastră în anii din urmă, mai lămurit arată rapoartele noastre cătră adunările generale. Pentru acum dară implorând darul și binecuvântarea lui Dumne4eu preste adunarea noastră, ca să ne lumineze și in- spireze și de astădată la o armonică conlucrare a tuturor celor de față, spre ridicarea frumosului edificiu al culturii noastre naționale, — pe lângă repețită salutare declar adu- narea generală ordinară a Asociațiunii de deschisă. DESPRE PELAGRA.*) (De Dr. Ilie Beu). Onorat public! Am credința, că aflu consimțământul Domniilor Voastre, când me încumet a suleva dela acest loc o chestiune actuală, care atât de mult preocupă opinia publică și cercurile mai înalte ale regatului României, și care bate și la ușile noastre, înțeleg chestiunea pelagrei, care și-a făcut apariția sa ame- nințătoare și în părțile Ungariei locuite de Români. Acest morb se pare a fi bătaia lui Dumnezeu pentru po- poarele de origine romană. El s’a ivit mai ântâiu la Spanioli, după-ce au descoperit America, apoi a trecut la Francezi și Italieni, făcând mari stricăciuni din punct de vedere național- economic. La Români, acești coloni îndepărtați ai rassei latine, *) Disertațiune presentată la adunarea generală din Deva. 257 s’a arătat mai târziu, dar cu deosebire pentru Românii din regat a devenit o adevărată plagă națională. Noi Transilvă- nenii și Ungurenii am fost până de curând scutiți de pelagra; dar se vede, că totuși nu suntem alt soiu de oameni decât frații noștri de dincolo, căci în urmă totuși ne-a cercetat ne- plăcutul oaspe. Spaniolii, Francezii și Italienii au pus în mișcare un întreg aparat pentru combaterea acestui rău, ceea-ce denotă marea ei însemnătate din punct de vedere național-economic. Cu- vine-se deci, ca și noi — dându-ne samă de timpuriu asupra acestui pericol amenințător — să luăm măsurile de precau- țiune. Cuvine-se, ca societatea noastră cultă să studieze che- stiunea și să sară într’ajutor, căci noi avem să ne căutăm ajutorul numai la noi înșine. Dacă popoare mai numeroase ca noi și mai puțin expuse, cum sunt Francezii și Italienii, au fost alarmate de această boală, cu atât mai puțin ne este nouă permis a rămâne indiferenți, căci noi suntem mai puțini la numer și mai expuși și altor primejdii de natură diferită. Pentru a pute combate un rău cu succes, e necesar a-1 studia, a-1 cunoasce mai ântâiu în toate amănuntele sale. Pentru acest motiv vom cerca deci a da mai ântâiu o icoană scurtă, dar fidelă a boalei numită pelagra; apoi vom trece la căușele acesteia, tratându-le cevași mai pe larg, fiind noi de părerea, că numai cunoascerea exactă și amănunțită a căușelor unui rău general poate indica corect căile de com- batere. In fine vom schița mai pe scurt remediile potrivite pentru delăturarea răului. Așa dară să vedem mai înainte de toate, ce este pelagra? Pelagra este un morb general, care nu se mulțămesce cu molipsirea unui singur organ; el atacă organismul întreg al omului muncitor, cu deosebire țăran. Apoi mai este un morb cronic, care nu se sfîrșesce cu una cu doue; el durează 10—12 ani, pe încetul storcend puterile de viață ale orga- nismului, făcendu-1 mai ântâiu incapabil de lucru, luându-i energia, apoi în urmă punând capăt vieții organismului. Așa- dară pelagra e o boală, care întrunesce cele mai defavorabile însușiri din punctul de vedere al individului și societății ome- nești, căci tinde a-1 ruina pe om și fisicesce și economicesce. 258 Simptoamele principale ale pelagrei se refer la schimbări pe piele și la alterațiuni în domeniul organelor digestive și în cel al sistemului (cerebro-spinal) nervos. Atât pentru medic cât și pentru bolnav mai bătătoare la ochi sunt simptoamele pielii; ele se ivesc mai ântâiu, încep a , neliniști pe bolnav și îl fac de caută pe medicul. Se arată primăvara, cu deosebire în lunile Aprilie, Maiu și Iunie, iar cătră toamna dispar, lăsând numai urme de existența lor. Aceste simptoame sunt: pielea, expusă razelor directe ale soa- relui, îndeosebi pe mâni și în față, devine roșie, mai târc]iu produce solzi și capătă o coloare olivie întunecată — complex de simptoame cunoscut în limba poporului sub numirea de pârleală, jupueală. în anul al doilea însă și în cei următori pielea devine scorțoasă, creapă ușor, se pot forma ulcere chiar. Pe lângă aceste simptoame ale pielii se observă adese ivirea unei urdinări febrile, care slăbesce nespus de mult pe pelagroși. Aceștia simțesc o slăbiciune generală în corpul lor, precum și un tremur în musculatură, care îi face incapaci a mai lucra ceva; pe lângă aceasta apoi de obiceiu devin și me- lancolici, ceea-ce ușor poate trece în alienație mentală. Lăsând curs liber morbului, pelagra se sfîrșesce prin moarte în urma inanițiunii, adecă când organismul nu mai găsesce în sine substanțe pentru susținerea vieții, dacă nu cumva intercurează vr’un alt morb, care să causeze moartea mai de grabă, sau dacă pelagroși? nu se sinucid în urma de- presiunii psichice și morale, ce de obiceiu îi cuprinde. După-ce am vătțut, că ce este pelagra, să vedem, care este causa ei ? Voind a statori un răspuns la această întrebare, nu e permis a trece cu vederea următoarele momente: 1. pelagra se ivesce cu predilecțiune, putem cjice chiar fără excepțiune, la omul muncitor, cu deosebire muncitorul agricol; 2. dintre țărani numai cei săraci sunt expuși, și 3. e fapt incontestabil, că prin ameliorarea stării materiale a țăranului pelagra s. e. în Francia s’a putut combate cu succes. Părerea generală, acceptată de maioritatea acelora, cari se ocupă cu studiul pelagrei, este, că causa acestui morb e a se căuta în nutrirea cu porumb (cucuruz). Deși nu se poate 259 nega, că s’au constatat cașuri de pelagra la oameni, (s. e. prof. Kaposi din Viena la Boemi), cari nici nu s’au nutrit cu porumb, nici nu au trăit în țări, unde se cultivă porumbul. De altă parte însă e cert, că pelagra își face ravagele sale (în România s’au constatat în anul 1897 19,796 de pelagroși) tocmai în țările, unde se cultivă porumbul pe o scară întinsă și formează alimentul de căpetenie al populației rurale. Istoria âncă arată, că în Italia, Spania și România, unde pelagra constitue o cala- mitate națională, ea nu a fost cunoscută înainte de Introdu- cerea porumbului, nici nu s’a ivit îndată după Introducerea acestuia, ci numai mai târcjiu, când porumbul a devenit aliment de căpetenie, când a devenit basa alimentațiunii poporațiunii sărace dela țară. Pornind dela acest raport, ce fără îndoială există între nutrirea cu porumb și între pelagra, învățații au cercat să determine mai de aproape cum anume porumbul produce pe- lagra ? Unii au c|is, că porumbul necopt causează pelagra, căci el se mucecjesce ușor și servă ca pepinieră la anumite soiuri de ciuperci microscopice, cari Introduse în corpul ome- nesc dau nascere la simptoamele de morb descrise. Alții iară, că porumbul necopt sau neuscat trece ușor în fermentație și dă nascere la unele substanțe chimice, cari sunt proprii a intoxica organismul și a produce simptoamele pelagrei. în fine alții, că porumbul este un aliment, care nu conține în măsură corespunzătoare și în calitate acomodată substanțele necesare pentru procesele vitale ale organismului; nu le con- ține porumbul peste tot, cu atât mai puțin porumbul necopt sau porumbul rău păstrat, trecut în muceZire, — în urmare consumentul de porumb se hrănesce rău și hrana insuficientă aduce cu sine ivirea pelagrei. Nu vom stărui asupra acestor păreri diverse, căci inten- țiunea noastră este a stârni numai interesul publicului față de această calamitate, care s’a ivit și la noi. Pentru noi este irelevant, care părere este mai bună din punct de vedere sciințific. Destul că maioritatea învețaților învinuesce în ge- neral porumbul. Nici noi nu putem fi de altă părere, dar mai puțin noi, cărora ne este dat a constata faptul, că dintre două popoare conlocuitoare numai poporul român e afițiat de 260 pelagra și numai el consideră porumbul ca aliment principal. Ne-am putut mai departe convinge, că pelagra s’a ivit după doi ani de recoltă slabă, dar nu putem afirma, că porumbul ar fi fost necopt sau ar fi fost mai reu păstrat ca în trecut. Doi ani de recoltă rea. compromisă! fată cheia, care desleagă enigma ivirii pelagrei și la Românii transilvăneni. Aceștia âncă consideră porumbul de basă a alimentațiunii, dar în anii cu recoltă bună alimentațiunea lor e mai abundentă, căci își pot împlini toate năcazurile fără a fi necesitați ca să-și tragă dela gură. Dar nu numai recolta rea a cercetat casa țăranului, ci și o epizootie, care foarte multora le-a răpit porcul obicinuit și menit a îmbunătăți alimentația. A murit porcul săracului și nu a mai avut cu ce-și cumpăra altul. Va să cjmă doue calamități de odată, cari la olaltă au mărit și mai mult sărăcia și au împuținat în măsură și mai mare cantitatea alimentelor. E de obște cunoscut, că țăranul nostru se hrănesce binișor câtă vreme carnea de porc și slănina nu-i lipsesc din cămară, căci mămăligei sărace în substanțe azotate îi poate adauge o porțiune de carne, cu alte cuvinte o porțiune de substanțe azotate. Când însă nenorocul lui îl lipsesce de acest animal • folositor și când banii sunt prea scumpi, astfel ca nu-și mai poate procura altul — expus la aceeaș epizootie, nutrirea țăranului devine neîndestulitoare; insuficientă de a susțină J organismul în stare de sănătate și insuficientă pentru a-l face | capabil, ca să-și isprăvească lucrul menit a-i câștiga hrana | pentru viitor. 1 Relativ la causa pelagrei mai este o părere, anume că ea este o urmare a alcoolismului. Fapt este numai atâta, că alcoolismul poate înlesni ivirea pelagrei prin promovarea să- răciei, dar la nici un cas nu se poate considera ca o causă ; directă a ei. în doi ani de c}ile am constatat în apropierea | Sibiiului 5 cașuri de pelagră, toate la femei, cari hotărît nu 1 s’au închinat lui Bacchus. în toate 5 cașurile a fost evident 3 consumul exclusiv de mămăligă și o lipsă mare de alimente * azotate. în doue cașuri erau femei cu mulți copii. Cine nu j scie, ca mamele își trag dela gură, numai ca să aibă copiii || 261 lor destul? în fine despre țărancele noastre din ținutul Sibiiului nu se poate c|Âce, că s’ar închina lui Bacchus. în definitiv părerea noastră, basată pe observațiunile fă- cute de noi înșine și pe părerile celor mai mulți învețați, e, că causa adevărată a pelagrei este miseria, alimentația insu- ficientă, consumul de porumb neamestecat cu substanțe azotate. Acum că cunoascem pelagra, seim sau ne măgulim a sci, că ce este causa pelagrei, ne remâne numai a ne da sama despre ce e de făcut, ca să ferim poporul nostru de această boală. Atâtea necazuri avem, politice, culturale și economice, încât să ne fie de ajuns. Dat fiind, că pricina de căpetenie a pelagrei în ultima analisă este nutrirea insuficientă, asupra acesteia trebue să ne îndreptăm privirile. Să vedem deci, cum se hrănesce țăranul nostru; și dacă vom găsi, că el se nutresce neîndestulitor, să căutăm căile de îndreptare. Aceasta e o datorință sfântă a păturei culte a poporului nostru, dela care nu e permis a se retrage nimenea. Țăranul român, ca creștin bun și dreptcredincios, are doue feluri de mâncări: de post și de dulce. Pun înadins postul la locul prim, căci în adevăr cei religioși și cu frica lui Dumnezeu, postesc cam 200 de <Țile la an și abia restul de 165 cțile remâne pentru dedulce. Drept mâncări de post servesc, pe lângă mămăliga Țlnică și pânea mai rară: fasole și mazere de obiceiu primitiv pre- gătite, varză crudă sau înăcrită, crastaveți crutji sau murați, cartofi, zămuri pregătite din făină, ceapă, ridichi, poame, carne de pește și oleiuri vegetale. Iar drept mâncări de dulce se folosesc, asemenea pe lângă mămăliga cjilnică și pânea mai rară: carne de diferită proveniență, cu deosebire carne de oaie și porc, lapte dulce, lapte acru, smântână, caș, brânză, slănină, oue. Vedem așadară, că țăranul nostru se folosesce de multe feluri de alimente, între cari sunt unele de o bunătate per- fectă, cum sunt cele de dulce; iar altele au o minimală sau nici o valoare ca nutrimente, cum sunt alimentele de post, dacă abstragem dela carnea de pește usitată nespus de rar, dela oleiurile vegetale, fasole și mazere. 262 Dar cu o înșirare simplă a alimentelor folosite de țăran nu e de ajuns, căci nu ne putem face o idee clară despre adevărata lui nutrire. Unele alimente, s. e. carnea și brânza, vin pe masă atât de rar, că nu trag mult în cumpănă; altele sunt mâncări de toate cjilele, adese fără alte adausuri, cum e mămăliga. Apoi alimentația e una vara și alta iarna. Să intrăm puțin în detaiuri. Iarna, anume în dulcele Crăciunului, când mai puțin lucră țăranul, căci la câmp nu are ce, iar a petrece timpul cu vr’o meserie nu l-a învățat nime, mâncările lui principale sunt: mămăliga, carnea de porc, mai rar slănină, cartofi, varză acră. în deosebi carnea de porc numai arare-ori va lipsi de pe masă, pănă ce mai este în cămară. în timpul dulcelui de vară se schimbă esențial felul mân- cărilor. Carnea de porc a dispărut aproape cu totul, aș pută (jice la sărăcime fără excepțiune; de obiceiu nu ajunge nici ' pentru iarnă. Locul ei îl ocupă carnea de oaie. Dar pe când carnea de porc era aproape fiilnică în timpul iernii, căci era dela porcul propriu, crescut cu puțină cheltuială; pe atunci carnea de oaie e oaspe rar, la praznice, căci trebue cumpă- rată pe bani scumpi. Asemenea foarte rare sunt mâncările din ouă și carnea de găină, fiind chiar și cultura .găinilor din cale afară negligeată. Cei cari au baremi o vacă, își mănâncă mă- măliga cu lapte dulce sau acru, mai rar cu caș sau brânză. Cei săraci de tot de unde să le ia toate acestea? Și să ne notăm, că majoritatea poporului nostru e foarte săracă. Pot afirma cu toată hotărîrea, că în timpul când poporul de rând lucră mai mult și mai intensiv, în toiul verii, mân- carea lui principală, se înțelege în dile de dulce, — e mămă- liga, laptele și zămuri ce nu conțin nici o substanță mai valoroasă. De sigur, că laptele e un nutrement bun, dar el nu ajunge și se înlocuiesce prin zămurile amintite, cari mai mult numai umplu stomacul luând simțul foamei momentane. Resultă deci, că țăranul se hrănesce binișor în dilele de dulce din timpul iernii, dar în cele din timpul verii se hră- nesce sărăcuț, foarte sărăcuț. Să trecem acum la dilele de post, pentru cari îi este prescris în lege, că ce fel de bucate să folosească. 263 în timpul lung de 200 c|ile se nutresce cu mămăligă, fa- sole, mazere, zămuri pregătite din făină, cartofi, ceapă, varză, crastaveți, poame; abia de câteva ori îi este permis a mânca carne de pește, care mai e și scumpă. La toate acestea poate adauge oleiuri vegetale, dacă are de unde și dacă are price- pere pentru ele. Judecând alimentele acestea de post una câte una după valoarea lor nutritoare, constatăm, că — abstracție făcend dela fasole și mazere, pregătite în mod primitiv și astfel greu di- gerabile, și dela rara carne de pește, — ele sau nu conțin sub- stanțe hrănitoare de loc, în deosebi nu esențialele substanțe azotate, sau numai în mesură minimală. Dacă vom mai adauge la toate acestea, că țărancele noastre preste tot pregătesc bucatele primitiv și în urmare nu se nisuesc a mări digerabilitatea lor, — putem afirma cu toată hotărirea, că țăranul nostru se hrănesce foarte reu în timpul postului. Și să se noteze, că cu excepțiunea postului de Crăciun toate cad într’un timp, când lucrul câmpului e în deplină curgere. Greutatea vieții îl silesce să lucre din resputeri, hrană ca- pătă neîndestulitoare, trebue deci să decadă trupesce. Iată causa de căpetenie, pentru care poporul nostru de- generează din di în di și pentru care în timpul mai nou, după doi ani de recoltă compromisă, și în consecuență doi ani de nutrire escepțional de rea, a trebuit să se ivească și pelagra. Aceasta e și causa, pentru care la noi acest morb s’a ivit cu predilecțiune la Români, lăsând pe celelalte popoare ne- atinse ; acestea se nutresc mai bine, căci materialicesce sunt mai bine situate și legea lor însăși le lasă calea liberă a se nutri după dorință și putință. Starea aceasta de lucruri nu e bună; ea ne poate aduce pagube naționale, ce pot ave urmări rele, și reclamă grabnică îndreptare, prin ceea-ce am delătura cu hotărîre și pericolul pelagrei. Vom indica numai mijloacele, ce aflăm potrivite cu scopul ce urmărim, căci a întră în detaiuri ar duce prea departe. Acestea sunt: 264 Să învățăm poporul a folosi alimentele, de cari dispune, în mod mai rațional, cu deosebire să instruăm pe țărance a pregăti bucatele mai bine, a le face mai digerabile, ceea-ce va să (Jică, că stomacul le-ar pută exploata mai favorabil. Să-l învățăm a-și împărți consumarea alimentelor astfel, ca totdeauna — vara și iarna — să aibă și bucate substanțioase, nutritoare. Să-l învățăm a prețui mai puțin beuturile spirtuoase, iar pe banii astfel cruțați să-și procure alimente bune. Să-l ferim de miserie, instruându-1 la o economie mai rațională. Să-i arătăm, că din puținele și micele sale locuri poate scoate îndoită recoltă, dacă își însușesce și pune în practică învețăturile agricultorilor mai luminați. Să-l instruăm a da cuvenită atențiune grădinilor, în deosebi cultivând legu- mele mai alese și poamele. în fine să-i spunem neîncetat, că economia sa de vite nu mai e corespunzătoare timpului, ară- tând — se înțelege, — cum ar trebui să o poarte. în direc- țiunea aceasta se deschide un vast teren de activitate pentru despărțămintele Asociațiunii. Bărbații puși în fruntea acestora ar trebui să-și îndrepte privirile cu deosebire asupra chestiu- nilor economice; prin aceasta s’ar ajunge mai multe scopuri de odată, dintre cari cel mai de căpetenie este fără îndoială înaintarea economică, întărirea poporului materialicesce. In felul acesta nu vom ave lipsă de bucătării și pânerii publice, de asile de pelagroși, instituțiuni atât de salutare în alte țări, și vom face pe țăran mai viguros și resistent față de toate miseriile, ce ne amenință. Iată, Onorat public, aceasta e pelagra, acestea sunt căușele ei și aceste sunt căile, pe cari le credem potrivite pentru combaterea răului. în fine âncă un cuvent. Inteligența unui popor este chint- esența acestuia, formează conducătorii lui naturali. De aceea de încheiere <țic, că inteligența are datorință sfântă a îngriji, ca pe popor să nu-1 ajungă nici un rău. Videant consules ne quid detrimenti res publica capiat. 265 EPISCOPUL IOAN INOCENȚIU KLEIN ȘI SAȘII DIN SIBIIU. D. Heinrich Herbert publică în fasc. I. al voi. XXIX, din publica- țiunea periodică „Archiv des Vereines fur siebenburgische Landeskunde¹¹, sub titlul „Die Gegenreformation in Hermannstadt zur Zeit Karls VI.“, interesante comunicări din protocoalele magistratului Sibiiului, cari pe lângă că ilustrează în colori foarte vii nisuințele lesuiților și ale coman- danților generali în timpul împăratului Carol VI. de a crea bisericii rom.-cat. o posiție cât mai solidă în Sibiiu, oraș pe atunci aproape curat protestant, scot la iveală totodată și amănunte foarte interesante și pănă acum necunoscute din luptele episcopului Klein pentru emanciparea ele- mentului românesc în acest oraș. Seim din conscripția aceluiași episcop,*) că tocmai pe timpul acela Românii numărau în Sibiiu 180 familii și Țiganii 80 familii, aparținând și unii și alții aceleiași biserici și având 2 preoți, pe: Popa Dumitru și Popa Lazar, ambii uniți. Episcopul Klein a fost cel dintâiu, care cu desconsiderarea enormelor greutăți, ce-i stăteau în cale, și-a propus să câștige loc de biserică în acest oraș pentru credincioșii sei destul de numeroși pe acel timp. Natura], că Sașii din Sibiiu vedeau în planul „temerar¹¹ al episcopului un atac îndreptat în contra stărilor lor de drept, consfințite de secoli, care țintea la pericli- tarea purității lor naționale, și de aici s’a încins o luptă îndelungată între episcopul Klein și magistratul Sibiiului, luptă care a fost dusă pănă la treptele tronului. Aceasta și alte număroase frecări avute cu Sașii și celelalte staturi ale țerii, în dietă și afară de dietă, pentru emanciparea clerului și poporului seu, cari mai pe urmă îi provocară căderea, contri- buiră ca episcopul Klein să rămână o figură odioasă și ridicolă înaintea scriitorilor sași; el înaintea lor nu este decât o expositură și un protegiat al lesuiților. **) Să trecem însă la comunicările dlui Herbert. „Și protegiatul lesuiților, — dice D. Herbert, — episcopul greco-unit, loan Inocențiu baron de Klein, și-a dat silință să câștige pentru sine pământ în Sibiiu. Anna Maria, baronesă de Hochberg, i-a dăruit în 3 Aprilie 1734 cu învoirea surorilor ei: Anna Gatharina de Dobner și Theresia de Roland, erede ale lui Wilhelm Krall, o parțelă de păment, situată în afară de Poarta Ocnei, „in dem kleinen Trencliement¹¹, lângă proprietățile pro- consulului Andreas Werder și ale parocliului urban Martin Leonhard, care episcopul dispuse să fie închisă numai decât cu pălan. „Pentru a împiedeca aceasta întreprindere a episcopului, ca o persoană incapabilă de a posede aici pământ, în 20 Aprilie au fost căutate extractus privile- •) Cf. Românii din Transilvania la 1733, pag. 10. **) Vedi între alții: I. Hoclismann: Studien zur Gesehichte Siebenbiirgens aus dem 18. Jahrhundert. Archiv des Vereines fur siebb. Landeskunde voi. XVI., pag. 107 și uu. 266 giorum et legum patriarum, nec non contractus nationalis, privitoare la astfel de afaceri, și comunicate Excelenției Sale, comandantului general,*) pentru-ca cu soirea prealabilă și aprobarea aceluia să se intercjică domnului episcop lucrul acesta". Intrevenirea magistratului a întimpinat aprobarea aceluia (a comandantului general) și când episcopul într’o petițiune adre- sată comandantului cerea reconstruirea pălanului, rupt la ordinul magistra- tului, acela transpuse aceasta petițiune împreună cu actele de donațiune și predare magistratului, care apoi îndreptă cătră comandantul general o representațiune, în care se dic următoarele (reproduc textul original): „1-mo der Titel Herr Bischof Baron von Klein ex praetensivo purae dona- tionis titulo theils ais eine religiose, theils als eine extranational und hierselbst nicht grundfăhige Person salvo respectu eines solchen civil und zinstrăchtigen, grundbodenlichen Geschenknisses schlechthin nicht kbnne habhaft oder dabei stabilieret werden. 2-do Unser ur- und grund- săchsisches Privilegium die quocunque sub praetextu unvermischliche puritatem Teuto-nationalem in denen koniglichen săchsischen Stădten und Stiihlen expresse in sich enthălt; bei welchen uralten privilegio und Freiheit die săchsische teutsche Nation von sechshundert Jahren her, sogar unter denen ungrischen Kbnigen und Fiirsten, maintenieret und wider verschiedentlich vielerlei, auch theils măchtige diesfăllige impeti- tiones allezeit geschiitzet worden, folgsamb die săchsisch-teutsche Nation sich unter einem allerhbchsten teutschen Landesoberhaupt und Monarchen die privilegialische Behauptung sothaner teutschen Purităt umb so viei mehr zu versprechen hat; besonders, da 3-tio dieses unser quoad hoc et alia schătzbarste Nationalprivilegium ein dergleichen allerempfindlichstes Loch durch dieses Exempel bekommen thăte, dass hierdurch allen andern hier im Lande wohnenden Nationen indiscriminatim gleichsam die Thiir geoffnet wiirde, sich sub quaesito qualitercunque donatorio iure etiamsi contra leges patriae et nationis hier und dort zu impatronieren und nullo observato legali ordine aut unius alteriusve loci privilegio, more et consuetudine sich in Possession zu setzen und folgsam in der bisher beibehaltenen Nationalpuritât cum totius nationis eversione eine wunder- liche Mixtur vorgehen wiirde, wie dergleichen traurige Exempel zu Klau- senburg und Enyed noch heute an dem Tage liegen. 4-to Scheinet uns, dass die von dem Titel Herrn Bischofen in dessen Memorial angefiihrte assertiones oder argumenta auf sehr schwachem Grunde ruheten, da der- selbe die Mangelhaftigkeit dessen erforderlichen Commodităt erwăhnet, da doch dessen Herr Wirth das contrarium sowohl in Darreichung seines Hauses spatioses Oberstocks und andern im Hause beaccordierten Gele- genheiten, wie auch auf dessen Meierhof bereits eingeraumten Unter- kommens vor Wăgen und andere nothige Erfordernisse behaupten will und iiberdies der Titel Herr Bischof sich hierselbst ja keine bconomische Weitlâufigkeit, sondern gleich andern ungrischen Magnaten und Landes- *) Francisc Anton conte Wallis. 267 edelleuten nur ad temporaneam subsistentiam dessen unumbgăngliche Pro- visionsnothdurft pro pcssibili zu bestellen hat. 5-to Konnen wir nicht begreifen, was der Titel Herr Bischof vor eine statutionem in dessen Memorial allegieret, welche nemine contradicente gesehehen wăre, da er doch solchen Boden von salutate magistrate, cuius iurisdictione subest, apprehendieret zu haben selbsten gestehet, da solche weder in einer bishero in der Provinz practicierten Usuance und also weder de stylo Hungarico, weder de more Saxonico in der behbrigen Ordnung gesehehen; denn wăre dieses in der gewbhnlichen Ordnung vorgegangen, hătte es alsdenn e.rst die Erfahrung gezeiget, ob Jemand oder Niemand und mit was Fug und Recht eontradicieret hătte. Damit aber 6-to das von dem respective schenkenden Theil in guter Absicht intendierte Geschenk hierdurch nicht unterbrochen werde, sondern suo modo seine Erfullung erreiche, so sind unserseits erbietig, ad salvationem iurium nostrorum ihme, Titel Herrn Bischof, von dem geschenkten Grund das betragende Aquivalent in bil- ligem Werth in Geld sogleich baar zu erlegen“.*) „Solchemnachu — se cjice apoi la sfîrșit — „haben Euer hochgrătliche Excelleuz unterthănigst anzuHehen, Dieselben geruhen, uns wider diese hochst nachtheilige Impe- tition und Unternehmung krăftig zu schiitzen, mithin uns und unsere Posterităt bei unsern uralten und von etlichen seculis her ununterbro- chener beibehaltenen theueren Freiheit, auch selbst dem allerhbchsten Herrndienst sehr vortheiligen puritate naționali zu maintenieren, auch nicht zu gestatten, dass diese von sechs seculis her sogar unter denen ungri- schen Konigen und Fiirsten beibehaltene Freiheit der Nationalpurităt nummehro unter einem teutschen Landesfiirsten, von dessen Nationalităt zu riihmen wir auch die Ehre haben, mbge gekrăuket und unterbrochen werden. Wodurch Euere hochgrăfliche Excelleuz Ruhm und Andenken bei unserer Nation unsterblich wird gemacht werden, wir indessen ersterben Euer hochgrăflichen Excellenz unterthănige Dienere Magistrat von Her- mannstadt“. Pe când episcopul Klein păn’acum voia să aibă acel loc pentru propria-i folosință, la începutul lui Iulie 1734 ceru să i-se cedeze acela în scopul zidirei unei biserici românesci.**) Magistratul și comunitatea s’au opus și s’au declarat gata, ca pământul din chestiune, care abia ar fi prețuit 40 fl., să-l cumpere „ad evitandam ulteriorem vexam¹¹ cu 100fi. ren., ba chiar și cu 100 taleri ren.; pe lângă aceea s’a cumpănit, că oare nu ar *) După C’onstituțiunile municipale ale orașului Sibiiu dela 169K, străinii nu puteau moșteni în acest oraș averi imobile în natură, ei erau escontentați cu un equivalent în bani, tot de dragul conservării purității naționale; tot așa se urma și cu donațiunile de averi imobile, când acestea îi priviau pe Nesași. Cf. Fr. Șchuler von Libloy: Materialien zur siebenbiirgisclien Rechtsgeschichte, pag. 106 și uu. **) Eu cred, că episcopul Klein din capul locului destinase pămentul din chestiune pentru zidirea unei biserici românesci, n’a aflat însă de consult să-și dee pe față aceasta intenție dela început, ci voia ca mai ântâiu să-și asigure posesiunea locului recerut. 268 trebui alungați maierii cu totul.*) Deoare-ce însă episcopul se adresase și la Curte, sosise un decret împărătesc, datat din 3 August, la guvern și prin acesta la magistrat, care la 10 Decembre a decis „să dee în această afacere o cuvenită iuformațiune". La 4 Martie 1735 s’a vădut însă Comes-ul necesitat să comunice, că deși făcuse în ședința guvernului din 1 a lunei numite „pro tuendo iure o lungă remonstrațiune verbală⁴⁴ — magistratul adresase și el îu scris o altă remonstrație guvernului — „după multe disensiuni lucrul a rămas într’atâta, ca publicul să asemneze alt loc, unde să se zidească o biserică formală pentru maieri, căci totuși necesitatea pretinde să se susțină cultul pentru o atare mulțime de oameni⁴⁴. Deciderea meritorie în aceasta afacere „foarte importantă și delicată" s’a amânat, pe urmă la cererea comitetului s’a convocat comu- nitatea „in corpore⁴⁴ și apoi la 7 Martie au decis ambele consilii ale orașului: „dass, weilen die Meirer in fundo civitatis nur vagi und meri servi ihrer possessorum seien, mithin in derer possessorum Belieben stehe, diese Leute zu dulden oder fortzuweisen, aus welchem folgete, dass sotbane Meirer keine formale Kirche brauclien“, so iiberlasse man sich auch im Hinblicke auf die von gottseligen Kaisern und Konigen ertheilte Nationalpurităt „gănzlich der kaiserlichen allerhochsten Clemenz und Gnade und hoffe, der allergnădigste Erblandesftirst und Herr, Herr werde nicht zulassen, dass die Nationalpurităt hiedurch gestoret, sondern auch ferner unverriickt erhalten werden moge⁴⁴; de altfel consiliile orașului au convenit într’aceea de bună voe, „ca ei, maierii, și mai departe să-și poată ține ca și păn’acum cultul într’un oratoriu". Pretensiunea epis- copului a fost sprijinită din partea lesuiților Galob și Regai într’o adresă cătră guvern, în urma căreia magistratul decise la 15 Martie să răspundă: „dass es contra rationem status publici et interesse principis seie, die pu- ritatem nationalem privilegiatam durch diese Leute zu turbieren, wie auch, dass die allegierte Kronstădter Walachen nebst ihrer daselbst ha- benden Kirche eine ganz difîerente Sache sei, indeme die Walachen allda stabile domicilia haben, diese aber vagi wăren⁴⁴, mai adaugend la repre- sentație „dass man etwan durch Willfahrung dieser sache nicht denen Ratzen, Bulgaren et cetera, sich auch in die Nation zu ingerieren, Thiir *) Seim, eă magistratul Sibiiului n’a stat mult la cumpeneală, ci a trecut la fapte. Dela pășirea episcopului Klein pentru validitarea aspirațiunilor Românilor în Sibiiu și preste tot în Fundul reg., își ia începutul prigonirea Românilor, de cari cu deosebire își temeau Sașii posiția lor privilegiată și puritatea lor națională. La 1751 Sașii din scaunul Nocrichiului au dat ordin strict, ca toți Românii din acel ținut să se care de acolo și dacă nu vor eși de bună voie, să li se rupă easele; pe timpul când se organisau regimentele de graniță (1761/2), Sașii din unele ținuturi iară începură să alunge pe Români sub cuvent, că aceia s’ar fi înmulțit prea tare în comunele lor. Generalul br. Buccov, care trecea de patron al Sașilor, dete ordin, ca Românii să nu mai fie suferiți a și face case la comuna Derste, aproape de Brașov. Pe timpul primarului Sibiiului loan George de Honnamon au fost alungați Românii din satele săsesci, aparținătoare scaunului Sibiiului, și li-se demolară căsuțele si alte edificate. Cf. „Transilvania" 1897, pag. 167 și uu. 269 und Angel offnen mbge“. Episcopul Klein se declară, mai târziu gata să retrocedeze locul des amintit, dacă „orașul îi va da în schimb alt loc pentru un oratoriu, pentru locuința unui preot și pentru cimiter", dar acest ofert n’a fost primit, și în Septembre 1737 se pronunciâ într’acolo, „că vede bine, că Valachii n’au drept să poseadă în acest oraș funduri, prin urmare nu voiesce să se mai certe (broullieren) cu publicul de aici pentru proiectata zidire a bisericii pe măieriștea lui Wilhelm“, dar își ceru voie să construiască pe acel loc un grajd și să încuartireze acolo un Român. Senatorul Harteneck, trimis la episcopul din partea magistratului, îl provoca însă „să abstee și dela acest cuget și să primească banii, ce i-a oferit publicul pentru acest fund", după care episcopul dete să se în- țeleagă, că el va retroceda fundul din chestiune pentru suma de 200 fl. ren. Magistratul decise după aceea să i-se transpună aceea sumă „und sothanen fundum mit denen daraus noch entstehen kbnnenden Vexen pro et ex publico zu redimieren“. Afacerea totuși n’ajunse însă nici acum la nici o finalisare, căci episcopul Klein âncă spre finea periodului, de care tractează aceste comunicări se adresa cătră comandantul general cu rugămintea, ca acesta să binevoiască „a mijloci, că dacă nu-i este iertat să zidească pe măieriștea lui Wilhelm Krall, dăruită lui, un oratoriu, să poată zidi acolo măcar o casă și grajduri". Pănă aici comunicările d-lui Herbert în această afacere interesantă. Fapt e, că publicul Sibiiului n’a putut ajunge în posesiunea măieriștei lui W. Krall; n’a renunțat la ea nici episcopul Klein după anul 1740, nici următorii lui în episcopie și a trebuit să curgă âncă multă negreală tot pentru această măieriște sau mai bine dis pentru principiile, ce le învolva în sine această afacere, âncă pe la 1774, pe timpul episcopului Grigoriu Maior, față cu care magistratul Sibiiului a urmat aceeași procedură, ca și față cu episcopul Klein înainte cu 40 de ani. O parte din actele de importanță istorică ale procesului lui Maior cu magistratul Sibiiului, se află în archiva parochiei gr. cat. a Sibiiului și se vor publica la timpul său. Nic. Togan. SCIINȚĂ, LITERATURĂ ȘI ARTĂ. Din literatura străină. I. Dl Jancso Benedek despre publicațiunea dlui loan cav. de Pușcariu „Date istorice privitoare la familiile nobile române*. In fasc. 7 al publicați unii istorice maghiare „Szâzadok“ din anul curent, găsim o interesantă dare de seamă asupra publicațiunii „Date istorice privitoare la familiile nobile române" de I. cav. de Pușcariu. Deoare-ce aceasta publicațiune a fost tipărită cu spesele Asociațiunii noastre, ținem să reproducem amintita dare de seamă în organul Asocia- țiunii, lăsând dlui Pușcariu sarcina de a reflecta la observările, ce le face dl Jancso asupra lucrării D-sale. Iată o: 19 270 „Cei-ce au creat și cultivat literatura istorică a românimii în dece- niile prime ale secolului present au fost Români din Ungaria. Klein, Șincai și Petru Maior au crescut la țițele sciinței istorice maghiare a timpului lor. în timpul mai nou însă Românii din Ungaria s’au lăsat binișor de cultivarea istoriei. Afară de „Părți alese din istoria Transil- vaniei" de Barițiu, operă mare apărută în trei volume, n’a scris păn’acum nime din partea Românilor din patrie vre-o lucrare istorică mai de seamă. Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român a mai făcut ceva, ca în patria noastră câmpul istoriografiei române să nu ră- mână de tot în părăginire. Și aceasta Asociațiune, natural, amăsurat puterilor sale spirituale și materiale, s’a restrins mai mult la publicarea de date, ce servesc ca isvoare istorice, cum este colecțiunea în două volume a lui Ilarion Pușcariu „Documente pentru limbă și istorieu*) și conspectul acelor familii nobile maghiare (unguresci?), de origine română, care formează obiectul acestei dări de seamă. Pușcariu cjice în precuvântarea cărții sale acestea: Din împrejurarea, că în Ungaria după Maghiari elementul etnic cel mai număros îl formează Românii, urmează cu necesitate, că aceia și au parte însemnată în eve- nimentele istorice ale patriei și că după-ce sub conducerea fruntașilor lor au participat cu credință alături cu Maghiarii și cu celelalte națiuni conlocuitoare la apărarea patriei, au și avut parte de beneficiile aceleia, cum au fost donațiunile de bunuri și privilegiile nobiliare. Cu cât putem constata mai multe familii nobiliare de origine română, cu atât scoatem la lumină mai mult, cât de mari au fost meritele românimei în serviciul patriei comune. Aceasta țintă a condus pe Pușcariu în cercetările sale, făcute într’un șir lung de ani, al căror resultat este lucrarea sa din chestiune în două volume, în care în decursul evenimentelor istoriei maghiare, cu ajutorul isvoarelor istorice, ce ni-au rămas, înșiră aproape la 5000 familii nobiliare maghiare de origine română. Cu chestiunea, că dintre familiile nobiliare maghiare câte și cari familii nobiliare sunt de origine română, în literatura română nu Pușcariu se ocupă mai ântâiu. 0 temă plăcută a fost aceasta pentru istoricii ro- mâni din patrie în toate timpurile. Ancă și vestitul Supplex libellus vala- chorum se provoacă la aceea, că câți și ce bărbați eminenți au ajuns în decursul timpurilor din sinul românimei nobili, începând dela loan Hu- nyadi, și s’au ridicat prin libera alegere a ordinelor (rendek) la cele mai alese deregătorii și distincțiuni. Familiile : Geczi, Josika, Kendeffy, Huszâr, Nalâczy, Kemeny etc. după expunerile acestei petițiuni, toate au fost de origine română. Că ce posiție a ocupat opiniunea publică maghiară (koztudat) față cu aceste expuneri, a exprimat-o în mod foarte pregnant *) Aici greșesce dl Jancso, căci publicațiunea dlui II. Pușcariu n’a apărut în editura Asociațiunii. 271 cu ocasiunea pertractării acelei petițiuni Nalâczy, care cerând cuvânt în chestie personală a declarat, că deși petenții afirmă despre familia sa, că e valachă, el declară însă, că nici când nu s’a ținut pe sine și familia sa de valachă și aceasta este gata a o dovedi și cu diplome. Șincai în Cronica sa, precât poate, își dă silință să constate originea română la fiecare familie aristocrată ardeleană. Cu încetul pe Români i-a cuprins o adevărată manie de a revindica românimei figurile mari, mai vechi și mai noue, ale istoriei noastre. Așa Hunyadi nu este numai de origine română, ci totodată și Român, ba chiar și conducătorul rescoalei țără- nesc! maghiare, George Ddzsa, âncă e valach; iar dintre cei mai noi e br. Ebtvbs și Francisc Deâk. Ambii sunt de origine macedo-română, ba cât pentru cel din urmă îi este cunoscut și numele de familie originar român — Pescariu. Cartea lui Pușcariu e scutită de astfel de scrintituri tendențioase și nevrednice de o vorbă serioasă, dar cu toate aceste nu poți jura, că cele aproape 5000 de familii nobiliare înșirate de el ar fi toate de origine română; abstrăgend dela aceea, că de multe-ori câte 2—3 familii înșirate de Pușcariu în adevăr sunt numai o familie și astfel numărul surprinzător de mare se poate reduce cel puțin cu un sfert. Atâta este însă fapt, că chiar de le-ai cerne cu cea mai rigoroasă critică, totuși rămâne respectabil numărul acelor familii nobiliare maghiare, aflătoare și dispărute din viață, a căror origine română se poate constata cu toată certitudinea. Că numărul familiilor noastre nobiliare de origine română și după aceste rectificări rămâne destul de respectabil, aceea își are explicarea sa istorică. Cele mai multe familii nobiliare de origine română se trag din Banatul Severinului de odinioară, — de pe teritorul de acjd al cott. Caraș-Severin și Timiș, — apoi din Hunedoara, Făgăraș și Maramurăș. Pe teritoriile acestea în seci. XV. românimea, ca element, ce făcea ser- vicii militare, avuse în apărarea țării un rol foarte frumos și de aceea singuraticilor li s’a dat bună ocasiune, ca distingendu-se pe câmpul de luptă, să poată fi ridicați în șirul nobilimii maghiare. „Trei națiuni locuiesc în Ardeal, — dice Verancsics —: Secuii, Ma- ghiarii și Sașii. La acestea trebue să mai adaug și pe Români, cari sunt atât de număroși, ca una din cele trei națiuni. Dar ei n’au libertăți, n’au nobilime, afară de cei din câte-va districte ale Hațegului, cari în timpul lui loan Hunyadi, care âncă s’a tras de acolo, au primit nobilitatea pentru vitejia lor dovedită în contra Turcilor¹'. In aceste părți ale cott. Hune- doara și în Banatul Severinului erau așa numitele districte valachice. De astfel de districte valachice, independente de autoritățile comitatense dăm pe teritoriul comitatului Caraș-Severin de adi âncă pe timpul regelui Ludovic I. Valachii colonisați, la început locuiesc aproape fără excep- țiune pe domenii reg., teritorii neînpopulate și de cele mai multe-ori acoperite cu păduri. Valachii colonisați pe domeniile cetăților, în schimb pentru usufructul pământurilor cultivate de ei, erau îndatorați la diferite 19s 272 serviciuri, cum erau: zidirea cetății, ținerea ei în bună stare, alimentarea aceleia, etc. Aceste districte valachice toate fără excepțiune erau situate în astfel de ținuturi, peste cari obicinuiau să năvălească Turcii în țeară de cătră sud-ost. în centrul fiecărui district de acest fel era câte o cetate reg. Năvălirile din ce în ce mai dese ale Turcilor, oare-cum în mod natural silesc pe spânii cetăților să folosească valachimea colonisată pe domeniile cetăților și la serviciu de arme. După-ce purtarea armelor în aceasta epocă procura vază și multe avantagii, voivodii și chinejii valachi primiau bucuros purtarea armelor. Mai apoi cu timpul, după ce era din ce în ce mai necesar ca numărul ostașilor înarmați pentru apărarea cetății să fie tot mai mare, comandanții cetăților trag în serviciul de arme și pe acei chineji și voivocli, cari nu erau colonisați pe domeniile cetăților, ci pe locurile curățite de ei și numite pământuri valache (olâh fbldek). Așa se desvoaltă apoi împrejurul acestor cetăți în deosebi câte un district valachic. Aeneas Sylvius, papa Pius II. de mai târdiu, în cap 2 al operei sale „Europa" scrie, că între acești valachi militari numai puțini se pot afla, cari să nu scie unguresce. Dacă maghiarisarea a putut face între ei așa frumos progres, e dovadă, că ostășimea cetăților reg. ale acestor districte valachice nu era compusă numai din Valachi, ci era mixtă, pe jumătate sau în parte mai mare era maghiară, ba se poate constata cu documente, că între așa numiții voivozi valachi au fost mulți și de naționalitate ma- ghiară. După-cum dovedesce o diplomă din 1495, în satul Sâmolykeszi, loan Corvin a dăruit diregătoria de voevod valach mai ântâiu lui Paul Szekely, după aceea fratelui seu Mateiu, iar familia Szekely a fost ma- ghiară de baștină și catolică. In acest fapt nu este nimic deosebit, căci doar voivodatul nu era proprietate de avere, care să treacă dela tată la fiu, ca chinezatul, ci era diregătorie personală, care regele o putea dărui aceluia, cui voia. Una din greșelile procedurii lui Pușcariu este, că el presintă ca fiind de origine valachă ori-ce familie nobiliară, al cărei oare-care strămoș a fost voevod valach. Lucrând cu acest metod, presintă ca fiind de origine ro- mână și pe urmașii banilor severineni de odinioară. Așa devine română la Pușcariu familia Gerliczi de adi, urmașa lui lacob Gerliczi (1256). La 1268 era un ban severinean cu numele Ugrin, ba un magistrat Ugrin la 1291 face depunerea, în fața adunării Secuilor, Sașilor și Valachilor, că do- meniile dela Făgăraș și Szombathely le-au posedat și strămoșii sei. Pe archiepiscopul Ugrin, care avu pe timpul năvălirii Tătarilor rol de con- ducător, luliu Pauler îl numesce Ugron. Pușcariu însă totuși nu cutează să înșire familia Ugron de acum între cele de origine română; observă numai atâta, că familia secuiască Ugron își identifică și ea însăși pe străbunul seu cu magistrul Ugrin, care face depunerea la 1291 și dela care după Engel se derivă familia boierească de acji a Văcărescilor. In multe cașuri vaccilează foarte mult temeiul, pe care zidesce Puș- cariu originea română a unei sau altei familii. Așa între altele (voi. I. 273 pag. 68) citează un privilegiu al Iui Kristof Bâthori dela 21 Iul. 1578, în care pe armaliștii: Antoniu Csorba, Cristian Kiirtos, Frățilă Haragos îi scoate din șirul familiilor supuse la contribuțiune. In acest privilegiu nu există absolut nici un cuvânt privitor la naționalitatea acelora, dar pentru aceea după Pușcariu familiile Kincses, Haragos și Kiirtos, ce se derivă dela acei armaliști, sunt de origine română, cu toate că pentru sprijinirea afirmațiunii sale nu aduce nici o dovadă deosebită. Pe ce temeiu nesigur țin scriitorii români, că cutare familie fruntașă maghiară este de origine română, se vede din cașul familiei Kemeny. Străbunul acestei familii, cunoscut din documente, a fost la 1260 Micola de Kalota. Fii acestuia au fost: Gyero, dela care se derivă familia Gyeroffy, mai departe Mihaiu, Jacob, loan, Kemeny și Nicolae; fiul lui lacob a fost Ștefan; fiul acestuia Ștefan de Kabos, care are trei fii: Rado, Ștefan și Petru-, Ștefan iarăși are doi fii: pe George și Petru. Dela acest Petru se derivă apoi Kemenyeștii. Șincai și ceialalți istoriografi români afirmă, că Kemenyeștii sunt de origine valachă, dar nu dovedesc cu nimic, că Micoleștii ar fi fost Valachi. Dacă acești Micolești sunt de origine ro- mână — ce de altfel este de a se considera ca eschis — atunci nu numai Kemenyeștii, ci și Gyerofiyeștii și Kabos-eștii sunt români, căci și ei se trag dela Micolești. Foarte multe familii nobiliare de origine română se mai trag din comit. Făgărașului și Maramureșului. Cei din cott. dintâiu sunt așa nu- mirii boieri din țeara Făgărașului, iar maramurSșenii sunt urmașii dife- riților voevodi valachi mai mari și mai mici și ai chinejilor. Din aceștia foarte mulți au primit nobilitatea dela principii ardeleni pentru bunele lor servicii făcute în timpuri de resboiu. Natural, că cu o critică mai rigoroasă și dintre aceștia s’ar pute cerne câte-va familii maghiare de baștină. Este interesantă în cartea lui Pușcariu și genealogia familiei Hunya- descilor. Din diplome apare mai ântâiu Șerban, întru cât regele Sigismund la 1409 face cetatea Hunedoarei nouă donațiune lui Voie, care e fiul lui Șerban. Voie mai are âncă doi frați: Mogoș și Radu. Copii lui Voie sunt: loan sen., guvernatorul de mai apoi loan Hunyadi, și loan jun.; apoi trei fete, anume: Elisabeta, soția unui domn Szâkely, Clara soția lui Den- gelegi Pongrâcz și Maria, care se mărită după Manzilla din Argeș, din familia voivoclilor munteni. „In Muntenia începând cu înaintași nostrii pănă în timpurile noastre, — scrie Nicolae Olâh, *) — rivalisau pentru domnie doue familii: Danescii și Dragulescii. Pe timpul lui loan Hunyadi, Drac (Dragula) vodă a răpit puterea la sine, parte ucicjend, parte alungând pe Danesci. Manzilla din Argeș avii cu soția sa Marina doi fii: pe Stan- dul, și Stoian. Stanciul âncă avu doi fii: pe Dan și Petru-, iar Stoian sau Ștefan me avu pe mine, Nicolae, pe Mateiu, Ursula și Elena. Dracul *) Irodalonitorteneti kdzletnenyek. I. evf 1891, pag. 35. Hunfalvi Păi: Olâh Miklos esalâdi viszonyai es Hitngâriâja. 274 punând mâna pe domnie, a decapitat pe unchiul meu Stanciul. Ștefan, tatăl meu, fiind âncă copil, a scăpat norocos la regele Mateiu“. Acest Ștefan s’a așezat în Orăștie; din fiul seu Nicolae deveni Nicolae Olâh, vestitul primate de odinioară al Ungariei. Mateiu a devenit judele reg. al Orăștiei, lăsând după sine doi ficiori: pe Toma și Mihaiu și o fată cu numele Ana. Așadară ântâiul strămoș, cunoscut cu numele, al Hunyadiescilor este Șerban. Se nasce acum aceea întrebare, că cine a fost tatăl acestui Șerban ? După-ce Voie e numit și Buti ici-colo și după-ce la popoarele de reli- giunea greco-orientală pănă adi este datină a folosi înaintea numelui său propriu și numele moșului său, din această împrejurare s’ar pute deduce, că moșul lui Voie și așa tatăl lui Șerban a fost Buti, — Both, eroul lui loan Arany. Dar de unde a venit și cine a fost acest ButiA Doue cașuri sunt posibile. A fost sau unul din urmașii chinejilor valachi, așezați mai de mult în cott. Hunedoarei de adi, sau este adevărat aceea, ce afirmă câte un istoric român, că acela s’a tras din ramul familiei muntene de vodă a Danescilor și așa s’a refugiat de persecuțiunile Dragulescilor (Dracu- lescilor) în Ungaria. loan Hunyadi și Mateiu amintesc de câte-va ori în diplomele lor pe Marinovicescii, principii Albaniei și ai Tesaliei, ca pe scumpii consângeni ai Hunyadiescilor. Marinovicesci însă au fost înrudiți, cum se poate demonstra, cu familia valachă de vodă a Basarabescilor. Dacă Hunyadiescii nu s’ar fi tras din ramul Danesc al Basarabilor, cuce drept ar fi putut numi ei pe Marinovicesci consângeni ai lor? Originea română a familiei Majlâth este certă și exclude ori-ce îndoială, ca și a familiilor: Csulay, Drâgffy, Fiâth, Kenderessy, Kendeffy, Idsika, Makray, Nalăczy, Macskâssy, Nopcsa, Zeyk, etc. Un ram al Majlâthescilor există pănă adi în Dejani, cott. Făgărașului, iar altul în Țințari (Szu- nyogszeg). Mateiu Majlâth, boier făgărășan, a locuit în seci. XV în Co- mana, țeara Făgărașului; el avu cinci ficiori: C.mșa, loan, Negoița, Zehan sau Ștefan și Dimitrie. Ștefan ajunsese ca ostaș în curtea lui Ludovic II. Cu bani câștigați în acest serviciu cumpără tatăl său ca zălog domeniul familiei Petki din Crihalma (Kirâlyhalma) și câștigă mai târcliu și Țințarii. Străbunul familiilor Kenderessy și Kendeffy fii un Kende de Malomviz (1404); fii acestuia au fost: Kende și loan. 0 diplomă din 1439 pe acest Kende și loan împreună cu fii lor: Ladislau, Kenderes, Nicolae și Kende îi numesce: „nobiles valachi noștri de Malomviz". Este interesant, că unii dintre agitatorii români mai însemnați de ac|i âncă se trag din familii nobiliare maghiare (unguresci ?). Coroianu e din familia Korojân de Karulyfalva et Dragavilma, Lucaciu din familia Lukâcs de Kis-Buny, loan Batiu, presidentul disolvatului comitet național român, din familia Râtz de Ujlak; strămoșii vice-presidentului comite- tului, Gheorghe Pop de Bazest, cu numele adevărat Uyesfalvi Pap Gyorgy, au primit nobilitatea maghiară la 1678 dela Apafi“. 275 II. „Despre originea Valachilor ardeleni*. Tot în fasc. amintit din „Szâza- dok“ găsim un scurt articol privitor la originea Românilor ardeleni, scris de Kropf Lajos *), care fiind-că ne privesce și ca să se vadă „seriosi- tatea“, cu care acest domn face istorie, ținem să-l reproducem și pe acesta în cele următoare : „Păn’ acum am cunoscut doue partide în discutarea chestiunii asupra originei Valachilor ardeleni. Una este a acelora, cari profesează vederile lui Jung și Tomaschek și ved în Valachii ardeleni de acj.i pe descendenții direcți ai Romanilor, cuceritorii Daciei; a doua e partida lui Roesler, care neagă continuitatea și se silesce a dovedi, că limba Valachilor ar- deleni s’a născut înainte cu vre-o 9 secoli pe peninsula balcanică și că ei sunt venetici în Ardeal și peste tot pe malurile nordice ale Dunării. în luna lui Septembre a anului trecut 1898 însă s’a născut o nouă partidă, al cărei profet este D. A. Teodora, care și-a vestit dogmele nouei religiuni în Devue historique din Paris **). Are el destul simț critic și ru- tină de scrutător istoric, ca să observe că profesorul Xenopol nu stă Ia nivelul sciinței de a .■ orientală din Brașov, al școalei reale al școalelor centrale primare, pe al 49-lea an școlar 1898—99, publicat de Virgil Onițiu, direc- torul școalelor medii. Brașov. Tipografia Ciurcu & Comp. Maiu, 1899. O lucrare respectabilă de 178 pag. 8" mare; cuprinde trei capitole prin- cipale, anume: I. Conferințele pedagogice: Despre jocurile de băieți, de Petru Roșea; Chestiunea locului de patinat, de același; I. Petran: Gra- matica română, recensiune de N. Bogdan ; Pomp. Grigoriță: Geografia, recensiune de D. Lupan; Dr. los. Blaga: Teoria dramei, recensiune de A. Bârseanu ; Planul de învățământ al limbei maghiare. II. Adaus : f Dr. Vasilie Glodar (cu portret); înființarea mesei studenților. III. Date șco- lare. — Anuarul se presintă într’o formă elegantă și prin întocmirea lui merită să fie pus drept model pentru celelalte școale medii ale noastre. Programa gimnasiului superior gr.-cat. din Blaș pe anul școlastic 1898/9. Blaș. Tipografia Seminariului gr.-cat. 1899. 8°. 101 pag. Cuprinde un tratat despre constituțiunea Romanilor pe timpul republicei, de prof. 0. B. Groze. (pag. 1—25) și sciri școlare. 283 Programa gimnasiului sup. gr.-cat. și a șeoalelor elementari din Beinș pe anul școlastic 1898/99, redactată de loan Butean, director și profesor p. o. Gherla. Tipografia „Aurora" A. Todoran, 1899. 8° 175 pagini. Cuprinde în limba română și maghiară: Acropolis în Atena și soiri școlare. Report f al XXXVI-lea despre gimnastul superior fundațional din Năseud pentru anul școlastic 1898,99, publicat de loan Gheție, dir. gimn. subst. Bistrița, tipografia Carol Csallner. 1899. O broșură de 51 pagini, 8°; cuprinde în limba rom. și magh : A) Normativ pentru administrarea fundațiunilor și depositelor gimnasiale și B) Sciri școlare. XV. Programă a institutului pedagogico-teologic al archidiecesei orto- doxe române transilvane în Sibiiu pe anul școlar 1898/9, publicată de Dr. Remus Roșea, director. Sibiiu. Tipariul tipografiei archidiecesane. 1899. Dorm. 8°. 79 pag. Cuprinde: 1. Un tractat literar asupra lui Vasilie Aron (1770—1822). 0 scriere âncă necunoscută a lui, de Dr. D. P. Barcianu. 2. sciri școlare și cronica institutului. XIII. Programa școalei civile de fete, cu internat și drept de publicitate, a „Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român“ din Sibiiu, pe anul școlar 1898/9, publicată de Dr. Vasile Bologa, director. Sibiiu, tiparul tipografiei Archidiecesane, 1899. Form. 8° 56 pag. Cuprinde: 1. Studiu din domeniul botanicei, de Nic. Vătășan, pro- fesor gimnasial, și 2. Sciri școlare. Anuarul școalei comerciale superioare gr.-or. române din Brașov, pe anul XXX. al existenței sale. Anul școlar 1898—9. Publicat de Arseniu Vlaicu, director. Tipografia Ciurcu & Comp. 1899. Form. 8°. 78 pag. Anuarul de un exterior plăcut cuprinde: Alegerea carierelor, de A. Vlaicu, o schiță scrisă în limbagiu poporal, în care se dau povețe pentru ale- gerea carierelor; și date referitoare la școala pe care o privesce. Raportul II. al șeoalelor capitale ortodoxe orientale române de băieți și fetițe din Lugoj pe anul școl. 1898/9. Elaborat din însărcinarea corpului învețătoresc de George Joandrea, învățător. Lugoș. Tipografia C. Traunfellner, 1899. 8° 48 pag. Cuprinde un tratat despre studiul geografiei, importanța și metodul ei, de G. Joandrea (pag. 3—21) și sciri școlare. Raport anual al Gimnasiului real „Tudor Vladimirescu" din Târgu-Jiu pe anul școlar 1898/99, publicat de directorul gimnasiului. Târgu-Jiu, Tipo-litog. N. D. Miloșescu, furnisor al Curții regale. 1899. 8° 67 pag. Cuprinde: Tudor Vladimirescu și opera sa, cu portret. La Tudor Vla- dimirescu, poesie de St. O. losif. Serbarea inaugurării noului local al Gimnasiului, cu o frumoasă ilustrațiune, representând noul local. Sciri școlare. Pe pag. 24 se înfățișează statua lui Tudor Vladimirescu, ridicată în orașul T.-Jiu. 284 DIN SINUL ASOCIAȚIUNII. f Ioana Bădilă. La 21 Septembre a. c. a reposat în Sibiiu doamna Ioana Bădilă n. Moldovan, soția dlui loan Bădilă, consilier de tribunal și membru fundator al Asociațiunii, — lăsând prin testament o însemnată fundațiune în scopul ridicării unui internat pentru tinerimea universitară română din Cluj, și încredințând comitetul central al Asociațiunii cu administrarea fundațiunii precum și cu realisarea aședementului proiectat. Totodată a mai lăsat și pentru scopurile Casei naționale suma de fl. 1000. Comitetul central în ședința sa din 5 Oct. a. c. a primit această nobilă fundațiune, despre care cetitorii noștri se pot informa mai de aproape din procesul verbal publicat în fascicolul present. Ea a fost instituită în memoria părintelui fundatoarei, Demetriu Moldova»., fost consilier la can- celaria curții imp. (n. 16 Oct. 1811, f 10 Iun. 1889), care la 1848 și-a câștigat mari merite în funcțiunea de jude primar dirig. în comit. Hune- doarei, și a fost ales din adunarea de pe câmpul libertății în deputațiunea însărcinată cu presentarea Memorandului la împăratul. în anul următor a trebuit să se refugieze cu prefectul Solomon în România. Rentors în patrie a ocupat dela 1850 funcțiuni administrative în A.-Iulia și Orăștie, iar în 1861 a fost numit secretar și preste doi ani consilier la cancelaria aulică din Viena. în 1863—4 a fost deputat în dieta din Sibiiu și de aici ales în consiliul imp. din Viena. Doamna Ioana Bădilă a fost una dintre figurile cele mai distinse și simpatice ale societății din Sibiiu, care prin virtuțile ei sociale și prin neobositul zel, cu care a lucrat la întemeiarea și susținerea instituțiunilor noastre culturale și filantropice, și-a câștigat sincera venerațiune nu numai a cercurilor românesci, ci și a străinilor. Răpită în floarea vieții din mijlocul nostru, d-na Bădilă prin testamentul ei, care este cea mai eloquentă probă a nobleței inimei sale și a sublimelor simțeminte naționale, de cari a fost însuflețită, — și-a pus un neperitor monument, care îi asigură pentru totdeauna recunoscința și admirațiunea posterității. în un fascicol viitor vom publica acest testament și vom reveni și asupra vieții labo- rioase și bogată în merite ale nobilei fundatoare. înmormântarea D-nei Bădilă s’a făcut la 23 Sept. a. c. și a fost o impunătoare manifestațiune a simpatiilor de cari s’a bucurat decedata în toate cercurile Sibiiului. Comitetul central — după cum se vede din pro- cesul verbal din 22 Sept. a. c. — în o ședință extraordinară a luat dispo- sițiunile cuvenite pentru manifestarea deamnă a doliului Asociațiunii.