
                TRANSILVANIA




ORGANUL ASOCIAȚIUNII TRANSILVANE

PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ȘI CULTURA POPORULUI ROMÂN.

Nr. V— VI. Sibiiu, Iunie-Iulie 1897. Anul XXVIII.


CASA NAȚIONALĂ.

     Idea ventilată în primul articol al „Transilvaniei⁴⁴ pro
1897, de a ridica în Sibiiu, pe intravilanul cumpărat de cu-
rând de Asociațiune, o casă națională, care să cuprindă un
museu istoric și etnografic, biblioteca Asociațiunii și un adă-
post pentru întreprinderile și instituțiunile noastre culturale,
artistice și sociale, a aflat pretutindenea primirea cea mai căl-
duroasă. Aproape toate foile rom. din țeară au reprodus acest
articol și au aprobat espunerile dintr’însul, iar comisiunea
esmisă la 4 Februarie a. c. de comitetul central al Asociațiunii
pentru înaintarea unei propuneri cu privire la menițiunea, ce
este a se da intravilanului de sub întrebare, l-a acceptat de
basă pentru desbaterile sale.

     Intrunindu-se în mai multe rânduri comisiunea a desbătut
toate detaiurile chestiunii și a stabilit un proiect amănunțit,
pe care La înaintat comitetului central în ședința acestuia din
1/13 Maiu a. c.

     Comitetul, după ascultarea raportului comisiunii, a accep-
tat punctul ei de vedere și a decis a face deja proximei adu-
nări generale propunerea de a ridica o casă națională în
Sibiiu.

     Astfel s’a făcut un pas mare și însemnat pentru înfiin-
țarea unei instituțiuni naționale, care formează de timp înde-
lungat una dintre cele mai urgente necesități culturale ale
Românilor din patrie, și a cărei realisare este o datorie de
onoare a generațiunii noastre actuale.

                                                        6
                         .13-

74


     Luată odată inițiativa dela locul cel mai competent, de-
pinde numai dela zelul publicului nostru și dela priceperea,
ce o are pentru trebuințele reale ale înaintării sale culturale,
ca cuvântul trup să se facă și să putem inaugura în timp
apropiat o nouă și mare instituțiune națională, care ne va
asigura atât în fața lumii culte cât și în memoria urmașilor
noștri un loc onorific și respectat.

     Este datoria noastră de a ține publicul cetitor român în
curent cu toate fasele acestei chestiuni, din care causă lăsam
să urmeze de astădată întreg

RAPORTUL

     comisiunii exmise în causa înființării unei case naționale în Sibiiu.

     A.       Considerati uni generale. Pietatea popoarelor civilisate pentru trecutul
lor și pentru operele lucrării lor naționale a adus cu sine, că. toate nați-
unile între cele dintâiu aședăminte culturale au ridicat adăposturi,
modeste ori falnice, după-cum permiteau puterile lor — pentru scutirea de
perire a clenodiilor lor naționale și pentru înlesnirea înaintării lor culturale.

     Cu înaintarea civilisațiunii aceste așeclaminte s’au bucurat pre-
tutindenea de o îngrijire deosebită atât din partea statului cât și a socie-
tății, astfel încât astădi de abia mai există stat modern și națiune
cultă, care să nu aibă musee, biblioteci, atenee, teatre și alte asemene
așezăminte naționale.

     Numai noi Românii de sub Coroana sft. Ștefan facem în această
privință o regretabilă și tristă excepțiune, care deși își are explicațiunea
în greaua situațiune din trecut a poporului nostru și în împrejurarea, că
nisuințele sale culturale nu se bucură ca ale altor popoare de sprijinul
puternic al statului, totuși în vederea progreselor mari, ce le-am făcut
în deceniile din urmă pe toate terenele, astădi nu se mai poate scusa.

     G-enerațiunea noastră actuală, care dispune de atâtea forțe intelectuale
și materiale, nu poate privi indiferentă la lucrarea uriașă, ce o desvoaltă
pe acest teren popoarele conlocuitoare (în parte de asemenea fără ori-ce
sprijin din partea statului), ci atât față cu memoria acelor mari bărbați,
cari au pus basele culturii noastre naționale, cât și față cu reputațiunea
poporului lor de element de cultură, trebue să-și țină de datorie de
onoare de a păstra generațiunilor viitoare comorile trecutului și rodul
muncii noastre culturale.

     Cu cât aprofundăm mai mult această idee, cu atât mai mult ni-se
va impune necesitatea unei acțiuni energice pentru realisarea ei.

     1.       Museul istoric. Suntem popor autochton în această patrie; avem
un trecut bimilenar pe pământul, unde locuim, și o istorie națională,
care deși caracterisată prin secoli de sclavie, — este totuși bogată în

75


momente falnice, ce trebue să întărească în noi credința într’un frumos
viitor și în o măreață menire națională a poporului român. în special
istoria secolului din urmă, în care cade redeșteptarea noastră națională
și începuturile culturii noastre, va rămâne pentru timpuri îndelungate
una dintre epocele cele mai strălucite în vieața poporului nostru.

     Mai ales noi, generațiunea de astădi, avem să dăm istoriei nați-
onale și tuturor monumentelor sale o îngrijire deosebită, pentru-oă chiar
în timpurile noastre s’au ivit și se propagă curente puternice, cari, deși
străine de sciințe, totuși cu un mare aparat sciințific au început a ne
contesta întreg trecutul, precum și importanța noastră etnică actuală.
In fața acestor curente neajunsul mare și mult simțit, că isvoarele
istoriei noastre a trebuit să le luăm până acum tot numai din mâni
străine, ar deveni adevărat pericol, încât nu ne poate fi permis a
lăsa și pe viitor la discrețiunea și în sarcina străinilor de a păstra
posterității monumentele istoriei noastre naționale.

     Necesitatea acestei acțiuni este pe cât de mare, pe atât de urgentă,
căci o mulțime de lucrări importante, cari s’ar pute face astăcli, până-
când mai sunt în vieață martorii oculari ai evenimentelor mari ale seco-
lului nostru, preste 2 — 3 decenii nu se vor mai pute realisa. Actele și
documentele, precum și literatura referitoare la luptele noastre politice,
bisericesc! și culturale, începuturile așezămintelor noatre naționale, sunt
tot atâtea monumente prețioase pentru istoria neamului românesc și
trebue adunate și păstrate până nu se pierd și nu se vor da uitării.

     11.       Muscul etnografic. Situațiunea ce am expus-o cu privire la trecut
este tot aceeași în ce privesce vieața noastră națională de astăcli și
diferitele ei manifestațiuni.

     Este un lucru recunoscut de lumea cultă, că din punct de vedere
etnografic poporul nostru este unul dintre cele mai interesante elemente
și seim, că și institutele etnografice și etnologice străine dau o de-
osebită atențiune colecțiunilor românesci. Și în această privință însă
tot numai factori străini au lucrat și ne-au presentat lumii după-cum
le-a venit lor la socoteală. Noi înșine, deși interesați în prima linie,
atât cu privire la reputațiunea noastră națională cât și la interesele
economice, nici o încercare n’ani făcut pe acest teren; și dacă un străin,
captivat de productele artistice ale muncii poporului nostru, ar veni la
noi, la cea mai veche și mai de frunte societate culturală română, și
ne-ar cere să-l punem în curent cu industria noastră de casă, ar trebui
să-1 trimetem la aședăminte străine, ca să afle acolo cum trăiesce și
muncesce poporul nostru.

     Asemenea stări numai măgulitoare nu sunt pentru noi și trebue
să întărească posițiunea acelora, cari caută a ne presenta ca pe un
element etnic lipsit de ori-ce valoare culturală și economică.

     Deci și pe acest teren este timpul suprem de a întră în acțiune.
Amintim numai împrejurarea, că există ținuturi întregi, unde poporul
6*

76


nostru s’a lăpâdat de pitorescul seu port străvechiu și unde în urma
influenței nivelisătoare a stărilor economice moderne, casa țeranului
român a început a-și pierde însușirile și particularitățile sale naționale
și de abia se mai doesebesce de casele străine.

     III.       Casa reuniunilor și biblioteca. Afară de motivele aretate, cari
militează pentru înființarea cât mai grabnică a unui Museu istoric și
etnografic, ridicarea casei naționale se presentă ca o adevărată, necesitate
și din alt punct de vedere.

     Seim anume, că nici una dintre numeroasele noastre societăți culturale
și artistice, între cari cele mai importante își au sediul în Sibiiu, nu au
nici un adăpost și că nu putem arangia o convenire socială sau culturală,
o prelegere, concert ori altă representațiune artistică, fără ca să fim
avisați la bunăvoința străinilor și de multe-ori expuși chiar și exploatării
și șicanelor lor.

     Nici chiar „Asociațiunea Transilvană" n’are un loc corespundetor
trebuințelor sale și până-când biblioteca noastră, — unica bibliotecă rom.
publică din țeară — este adăpostită în condițiunile de astădi, să nu ne
mirăm, că nu se îmbogățesce și nu se folosesce.

     Deja necesitatea de a da acestei biblioteci condițiunile inomis
necesare pentru o desvoltare corespundătoare importanței, ce o are
pentru ori-care națiune cultă o mare bibliotecă națională publică, recere
și justifică din partea noastră o acțiune cât mai intensivă.

     De asemenea nu putem sta indiferenți în fața faptului, că Musa
română nici în Sibiiu, nici în alte orașe cu poporațiune română n’are
nici un singur scut și este necesitată a se refugia în crișme și șuri.
Trebue să avem în fine și noi Românii, cel puțin într’un singur centru —
și Sibiiul a devenit fără îndoială un focular al vieții românesci,—patru
păreți simpli, între cari să ne putem întruni neconturbați pentru ane lumina,
a asculta literatura, a admira arta română și a serba sărbătorile noastre.

     Pentru a documenta necesitatea înființării casei naționale, comisiunea
crede, că nu este de lipsă a întră în' detaiuri, ci în convingerea: că
această necesitate, care a mai fost accentuată în sînul comitetului, este
pe deplin simțită de întreaga românime cultă, se restrînge la cele expuse
și vine acum să arete formele concrete, în cari crede că ar trebui și se
va pute realisa idea ventilată.

     B.       întocmirea casei naționale. Pentru-ca să poată satisface trebuințelor
arState, casa națională va trebui să fie un edificiu spațios, care să
poată cuprinde:

     1.       0 sală mare cu scenă, întocmită — cam în forma salei Ateneului
român din Bucuresci — astfel, ca să poată servi pentru prelegeri, concerte,
representațiuni teatrale și totodată și pentru conveniri sociale. Această
sală ar trebui să aibă înălțimea a 2 etagiuri și să fie pusă în legătură
cu câteva încăperi mai mici așeejate eventual în suteren, în cari să se poată
introduce — în cas de necesitate — o bucătărie pentru conveniri sociale.

77


      2.       Localități corespunzătoare pentru societățile române, cum ar
fi: casiua română, reuniunea de cântări, reuniunea de agricultură,
etc., cari ar trebui puse în legătură cu sala mare, ca la cas de ne-
cesitate să servească drept camere laterale cu ocasiunea convenirilor
sociale.

      3.       Localitățile proprii ale Asociațiunii Transilvane, anume:

      a)       o sală mai mare pentru bibliotecă și în legătură cu aceasta un
mic birou al bibliotecarului, precum și o cameră laterală pentru cei-ce
vor ave să facă lucrări mai mari în bibliotecă, apoi pentru arangiarea
materialului de cărți, documente, etc.;

      b)       biroul Asociațiunii și o a doua cameră pentru redacția „Tran-
silvaniei" ;

      c)       o sală de ședințe, pe care să o poată folosi și alte societăți.

      4.       Circa 4 camere împreunate prin un coridor spațios pentru
museul istoric, care să cuprindă și colecțiunile de documente. Partea
archeologică a museului istoric și anume obiectele mai mari, de peatră,
metal, etc., s’ar pute aședa în suteren.

      5.       Circa 4 camere, împreunate asemenea prin un coridor larg,
pentru museul etnografic.

      6.       Locuința servitorilor, etc. eventual în suteren.

      Casa națională va ave să cuprindă deci cel puțin 20 încăperi, între
cari o sală mare și coridoare largi, și astfel va fi. lipsă de un edificiu
mare, cu suteren, parter și âncă doue etagiuri, care aproximativ va recere
spese de clădire în suma de circa fi. 100.000.

      G. Finanțarea proiectului. Comisiunea s’a ocupat și cu chestiunea
finanțării zidirei proiectate și sciind, că Asociațiunea nu dispune de
fonduri menite pentru un asemene scop, a trebuit să conteze aproape
exclusiv la acel isvor, din care au ridicat și alte popoare asemene aședăminte :
adecă la munificența națiunii.

      Este adevărat că publicul român și până astădi e prea mult molestat
cu colecte și are o antipatie foarte pronunțată în contra listelor de
subscripțiune. Cu toate aceste seim, că contribuie mai departe pentru
câte-toate scopuri, de multe-ori cu totul particulare și în cea mai mare
parte de o însemnătate națională foarte dubioasă. Comisiunea crede deci,
că în fața uni Apel pentru un scop eminamente național-cultural, cum
este cel urmărit de noi, națiunea rom. nu va pute rămâne indiferentă,
ci va contribui bucuroasă obolul seu pentru achitarea unei datorii de
onoare a generațiunii inteligente de astădi.

      Comisiunea crede deci, că apelul Asociațiunii pentru ridicarea
casei naționale nu va rămâne fără de efectul dorit și contează mai ales
la băncile rom., cari realisează an de an un profit de 1 mii. de coroane
și cari, prin o contribuire regulată în decurs de câțiva ani, ar pute
amortisa singure spesele zidirii, fără cea mai mică alterare a dividendelor
si reservelor lor.

78


      Ca un al doilea isvor comisiunea a luat în combinație arangiarea
unei mari loterii de bani, care după. întărirea statutelor noue și la cas
dacă „Albina“ ori altă bancă mai mare rom. s’ar angaja la realisarea ei,
se va putâ arangia fără multă greutate și ar pute aduce un profit de
circa fl. 100.000, din care sumă apoi s’ar pute acoperi și întocmirea internă
a așezământului proiectat.

      în fine comisiunea a mai ținut cont și de aceea, că în scurt timp
se vor pute realisa lăsămintele Oltean și Filip, cari vor pute fi învestite
în realități, fără ca Asociațiunea să fie împedecată în această privință
prin litere fundaționale ori prin statutele sale.

      D. Lucrările prealabile. Comisiunea, după-ce a aretat în cele premer-
gătoare deoparte necesitatea ridicării unei case naționale, iar de altă parte
modalitățile întocmirii și finanțării acestui aședăment, trece acum la speci-
ficarea lucrărilor prealabile, ce le crede de lipsă pentru realisarea proiectu-
lui, și înaintează în această privință următoarea propunere concretă:

     „Comitetul central va înainta la proxima adunare generală propunerea,
cape partea de cătră p>arc a intravilanului din Sibiiu, strada Morii Nr. (j, să
se ridice o casă națională, care să cuprindă:-

      1.        Un museu istoric al Românilor din patrie, împreunat cu colecțiuni
archeologice și numismatice și cu o archivă pentru păstrarea documentelor de
interes pentru istoria română.

      2.        Un museu etnografic, întocmit cu deosebită considerare la păstrarea
motivelor naționale în port și industria rom. de casă și la desvoltarea acestui
ram al muncii naționale.

      3.        Biblioteca Asociațiunii, provccțută cu toate condițiuiiile de dcsvoltare,
ce se recer pentru o mare bibliotecă publică națională.

      4.        Birourile Asociațiunii.

      5.        O sală mare, care să poată servi pentru prelegeri publice, concerte,
representațiuni dramatice și conveniri sociale.

      6.        Localități corespunețetoarc pentru trebuințele societăților române din
Sibiiu.

      Sumele necesare pentru acoperirea speselor acestei clădiri se vor acoperi:

      a)        din fondurile Asociațiunii, cari in sensul literelor fundaționale și al
statutelor se pot învesti în realități;

      b)        din venitul unei loterii de bani;

      c)        din colecte și din contribuirile. fundatorilor, precum și din alte donați-
uni speciale.

      Pentru elaborarea unui plan de clădire Asociațiunea va face apel public
la architecții români și va publica pentru orientare un plan, de situațiune și
o schiță exactă a intravilanului.

      Sibiiu, 12 Maiu 18!)7.                           Dr. C. Diaconovich.

Din ședința comisinnii ținută la 1/1B Main 1SB1.

I. St. Șulutiu. Dr. A. Brote. L. Simonescu. P. Cosma.

79


DIN ISTORIA BĂILOR.

De Dr. G. Vuia.

     Folosirea băilor ca mijloc de curățenie e indicată de însuși instinc-
tul natural, prin urmare are vechimea omului. Băile le găsim folosite
din punctul de vedere estetic, religios, igienic și curativ. însemnătatea
neasemănată a apei a recunoscut-o eu 600 de ani înainte de Christos
filosoful Thales dicend despre acest element, că e cel mai vechiu în na-
tură și a remas cel mai de frunte. Tot așa Plinius naturalistul susține,
că apa este elementul, care dominează preste toate celelalte. Cultul re-
ligios totdeuna întrebuința apa la păgâni ca și la creștini. în Roma în
timp de secetă se purta prin oraș simbolul apei implorând dela Qei
ploaie. Acest obiceiu s’a păstrat la Românii de astădi în forma așa nu-
mitei „paparude⁴⁴. La ovrei s’a păstrat pănă în dilele noastre baia ca
simbol al curățeniei sufletcsci, ce se prescrie femeilor după fiecare
menstruație, înainte de cununie și după scularea din patul de nascere.
Ovreii, cari și-au păstrat ritul genuin, ori-cât de săraci ar fi, țin cu sfin-
țenie ]a acest obiceiu religios și igienic în acelaș timp. Dacă mij-
loacele nu ]e permit instalarea băii în casă, ei construesc o baie co-
mună, care în multe cașuri este murdară, dar cu toate astea prescrip-
țiile lui Moise se indeplingsc. Tot așa a întrat în cultul religios baia
la Mohamedani. Dacă tenacitatea și spornicia rassei israelite se poate
datori în mare parte băilor, cari fortifică corpul și îl scapă de multe
boale, apoi ce s’ar fi ales de turci, cu viața lor molatică și enervantă,
fără o scrupuloasă curățenie a corpului împreunată cu felurite mișcări
gimnastice impuse prin coran? Pănă a nu întră baia în obiceiul dilnic
al Romanilor, avea să se observe cu rigoare baia natală la nascere,
baia nupțială la căsătorie și baia funerală la moarte. La poporul nostru
s’a păstrat cea dintâi și cea din urmă, dar cea de a doua a ieșit din obi-
ceiul poporului. Mireasa romană când întră în casa bărbatului .mire, un
băiat îi spăla picioarele, mireasa română de astădi se mulțămesce a trece
preste troaca cu apă pusă în pragul ușei. Seneca însuși lua în dina de
anul nou o baie în „aqua virgo⁴⁴. Aceasta „apă feciorească⁴⁴, apă ne-
începută, obvine și în obiceiul poporului nostru, dar el în loc să se scalde
într’însa, preferă a o bea la anumite vrajuri și descântece.

     în aprețiarea însușirii igienice și vindecătoare a isvoarelor, Ro-
manii le dedică ci oilor Esculap și Higiea, iar în considerarea puterei
recâștigate prin băi Hercule este patronul special al apelor minerale
calde. Termele au format obiectul unui cult deosebit: „Coluntur aquarum
calentium fontes⁴⁴ dice Seneca. Acest cult păgân pentru patronul ape-
lor calde s’a păstrat și la poporul nostru. Statua în relief, găsită la Băile
Herculane, toată este ciungărită de popor. Fiecare rădea o părticică
din aceea parte a statuei, care corespunde organului, de care sufere.

80


Drept doctorie lua aceasta porție de praf antic. Acli abia se disting
conturile lui Hercule în baia poporală. Tot în cadrul cultului religios
încap și ceremoniile săvîrșite la oracole. Gazurile de hidrogen, ce se
degajază din isvoarele sulfuroase, fiind ardetoare, preoții le aprindeau
de câte ori Pithia se ivea ca să grăiască ominoasa sentință. In așa loc
era ușor a păstra vecinie aprins focul vestal, căci nimenea nu trebuia
să se îngrijească de oleu. Gazul se degaja din apă neîncetat. Odată
aprins, nu se mai stingea dela sine. Toate oracolele erau în grote cu
isvoare renumite. însuși architectul celebru al Romei Vitruvius dice, că
templul are să fie zidit pe un loc sănătos, lângă cutare isvor vindecător.
Și acest obiceiu antic l-a păstrat creștinătatea modernă. Multe mănă-
stiri românesci au izvorul lor, care se bucură de oare-care reputație.
Fântâna lui Manole nu a lipsit la mănăstirea Curții de Argeș. în Bu-
curesci este o biserică cu numele „Ivorul", care are un isvor în dosul
altarului în biserică chiar, la care aleargă lumea în fiecare an în diua
hramului bisericei. în Ciclova, lângă Oravița, la o posiție de munte
încântătoare, cu isvoare puternice, s’a zidit în timpul din urmă o mănă-
stire numită „Câlujara“ din contribuirile creștinilor Români din acele
ținuturi. Poporul nostru adoară și adi mai mult ca ori-care altul isvorul
de munte și în anumite cașuri îl încunjură cu o aureolă supranaturală.
Pe muntele Semenic în Caraș-Severin se află un isvor numit „al vultu-
rului". în fiecare an la diua Stului Ilie se adună poporul român. Un
preot face slujba religioasă după ritul creștinesc-românesc. Poporul
petrece noaptea pe munte și se spală în credința, că va scăpa de toate
nevoile trupeșei.

      Urieșa revoluțiune, ce a produs creștinismul în lume, n’a schimbat
întru nimic cultul băilor. Singură noțiunea ființei făcătoare de minuni
s’a. schimbat. Pănă când păgânii țineau la geniul deilor și al ființelor
mitologice Nimfele, Naiadele, cărora le atribuiau puterea apei, creștinii
aveau pe „ângerul Domnului¹¹ și pe „Sfântul Duch“, care făcea minunea
apei Siloamului, a scăldătoarei dela Vitesda și a altor isvoare biblice din
Testamentul vechiu și Testamentul nou; credința s’a păstrat pănă în
dilele noastre. Țeranii numiți „Brașoveni", de naționalitate bulgară, de
religie catolică, de lângă Oravița, peregrinează în fiecare an la Rosalii
la băile Herculane, acolo încunjură statua lui Hercule implorând darul
dumnezeesc spre a se face sănătoși și fericiți. Ei împreună cultul pă-
gân cu cultul creștinesc, făcând băi și cerând ajutor dela Iorgovan (Hercu-
les) și dela Dumnezeu în același timp.

      învețații, cari scrutau natura în organismul omenesc în toate timpurile,
căutau efectul curativ al apelor minerale în înșiși proprietățile lor fisice
și chimice. Cu patru secoli înainte de Christos Hippocrate clasifica apele
după mineralele lor: natron, sare, peatră acră, fier, aramă, pucioasă, reșină
de pământ și altele. Cu jumătate de veac mai târdiu Platon vorbesce
de var, sare amară și sare de bucate, cuprinse în apele minerale. Cevași

81


mai târdiu Aristotel formulează fesa și adi în vigoare, că apa are com-
posiția terenului, prin care curge. Aceasta teorie o exprimă mai lămurit
la începutul erei creștine marele naturalist enciclopedic Pliniu, (liceiid.:
Apele sunt asemenea păturilor de păment, prin cari străbat și a plan-
telor pe cari spălându-le le storc sucul.

     Odată recunoscută valoarea reală a apelor minerale în cașuri de fe-
lurite boale, cari resistau tuturor doctoriilor, toată sciință medicilor s’a
concentrat asupra isvoarelor, studiindu-le cu ajutorul mijloacelor de pe
acele timpuri. Lumea alerga la băi, iar unde era isvor se fondau orașe
„urbesque condunt aquae“ — elicea Plinius (apele zidesc orașe). Imperiul
roman, aprețiind nemăsurata valoare a băilor pentru salubritatea publică,
le-a declarat de utilitate publică și nu a permis ca să fie esploatate cu
speculă de câștig. Mai iubitori de oameni decât statele creștine de astăzi,
băile deveniră obiect de folosință publică absolut gratuită, bunăoară cum
se servesce adi apa de beut în fântânile publice. Băile deveniră o nece-
sitate dilnică pentru ori-ce Roman fie patriciu sau plebeu; ba și sclavii
erau admiși să ia baie împreună cu cei liberi. împăratul Adrian însuși avea
plăcerea să ia băi alăturea cu mulțimea. „Panem et circenses“ erau astfel
distribuite, că pânea o primea in forum, iar spectacolele îl înveseleau în
băi. — Mai puțin ca băile erau în folosință apele minerale luate interne
ca beutură vindecătoare. în timpul mai nou începuse în America lumea
a bea apă simplă încăldită. Acest obiceiu âncă nu e original al lumei
noul, căci deja Alexandru Trallian recomanda celor ce suferiau de stomac
apa caldă. Plinius se revolta de această prescripție, dicend, că cum nici un
alt animal nu bea beuturi calde, acestea nu pot fi naturale. Poporul de
rând folosia apa caldă numai când voia să provoace versături, un obi-
ceiu acesta, ce-1 vedem astăcli și la poporul nostru. Hippocrate statoresce
indicațiuni precise la folosirea băilor calde. La cei ce suferiau de gălbi-
nare, friguri, la boale de mitră, dureri reumatice, lepră și pleuresie re-
comanda băi calde. Antyllus, un medic grec, a fost cel dintâiu, care a for-
mulat teoria și adi respectată, că băile nu se potrivesc decât la boalele
cronice.

     Balneotechnica a ajuns la Romani la o perfecțiune atât de rafinată,
încât și astădi mereu învățăm dela ei. Multe sunt curat imitații după
scrierile și monumentele de o măreață architectură, ce se găsesc în Roma
și alte locuri, unde erau în us băi pe timpul acela. împărțirea unui sta-
biliment balnear la Romani era următoarea: 1°. Apodyterium sau Spolia-
torium se numia localul de desbrăcare. 2°. Scalda rece se lua în baptiste-
rium sau piscina-, sala însăși se numia frigidarium. 3°. De aici se întră
în tepidarium o încăpere încăldită. 4°. Caldarium sau cella caldaria era ca-
bina cu baia caldă. 5°. Sudatorium se numia încăperea destinată pentru
a transpira în aer încăldit. în acest local se aflau loje în forma cupolei,
unde se aseda cel ce voia să transpire mai intensiv; aceasta se numia
laconicum sau vaporariutn. 6". Unctuarium sau elacothesium era despărță-
7

82


mântui, unde se făcea ungerea sau tragerea cu oleu a corpului. 7°. Ga-
leria destinată pentru publicul privitor ancă nu lipsia, aceasta se numia
Schola. 8". Un local era destinat exercițiilor gimnastice și purta numele
de sphaeristcrium. Nime nu întră în baie fără a duce cu sine borcanul
(olcuța) cu oleu (ampulla) și frecătoarea (strigilis'). Un personal instruit ser-
via publicul. Baieșul, bălneator, era dirigentele întregului personal; cap-
sarii serviau la desbrăcare, tractatores făceau serviciul masorilor de astădi,
iar unctores ungeau corpul cu balsamuri și oleuri mai mult sau mai puțin
aromatice, după cum îi dedea mâna clientului. Acești unctores de regulă
erau copii. în legătură cu zidirea băii era locul de întâlnire al filosofilor și în-
vâțaților: porticus. Unii aveau plăcerea să facă studii șe4ând în baie chiar.
E fapt istoric, că Archimede ședând în baie a deslegat problema matema-
tică, care într’atâta l-a inspirat, încât a exclamat: heureca! — Nu numai
băi de curățenie și igienice erau în us la Romani. Ei făceau călătorii
lungi la cutare baie minerală, vestită pentru anumite boale. Despre îm-
păratul August se scie, că suferind de picioare, în urma cărei suferințe
șchiopăta, a fost trimis la băi calde de pucioasă, a căror apă era alburie.
La durerile de cap se recomandau băi de sare, iar la suferințele de nervi
băi de pucioasă. — Băile, cari aveau o regiune muntoasă cu pășune bo-
gată, erau cercetate și pentru a face acolo cură de lapte, după cum afirmă
Galenus.

      Era creștinească întrând în posesiunea monumentelor architectonice
de băi, le-a prefăcut în biserici, desființând băile publice, fiindcă acelea
deveniseră locuri de desfrânare în timpul decadenței imperiului roman.
Cu toate astea creștinismul nu numai că a cultivat mai departe băile ca
mijloc igienic și curativ, dar cele mai multe le-a pus sub îngrijirea mă-
năstirilor, scoțând venituri considerabile din folosința lor. în Germania
cu deosebire biserica avea aproape monopol asupra băilor. Pentru săraci
existau fundațiuni cu scop, ca la clile anumite să se dea băi de pomană.
Ciuma, lepra și alte boale contagioase au făcut să alerge toată lumea la
băi. în aceste timpuri au venit în us băile de abur, fiind preferite cu
deosebire cele termale cu aburi naturali. în anul 1551 la o baie din Ger-
mania au fost desfundate toate resuflătoarele isvoarelor calde, ca prin aburii
eșiți de acolo să fie scutit locul de ciumă. 0 procedură antiseptică apre-
țiată și astăcji. — în Francia și în Italia băile erau cu mult lux și comfort
instalate. Lumea elegantă deja pe atunci se concentra acolo. învețații,
artiștii, politicianii își dedeau în băi întâlnire așa, că pe atunci nu să-
punul, ci starea mai mult sau mai puțin înflorită a băilor era mesura cul-
turii unui popor.

83


    AVRAM ÎANCU.

Biografie

de

losif Sterca Șuluțiu de Cârpeniș.

                                      Motto : Dar cât un stâlp e în picioare

                                            Nu cade templul dărimat.

                                            Și nici un neam viteaz nu moare
                                            Cât el mai sure-un jiu bărbat.

V. Alexandri.

      Avram îancu, Regele munților, s’a născut în Vidra de sus în anul
1824, luna și diua nu se scie, pontru-că în matriculă numele lui nu se
găsesce. Tata dînsului Alexandru și mamă-sa Maria Vila, numită și
Maria mică, pentru-că era o femeie mititică, au fost fruntași în co-
mună. Tatăl seu a fost pădurar la domnul pământesc, care era coroana
(fiscul), apoi jude dominai. Un țeran voinic, inteligent și onest, cu
bună stare.

      Avrămuț, precum îl numiau părinții dînsului, era un băiat plin de
spirit, dar avea caracterul și temperamentul singular al „Moților", era
gânditor și scurt la vorbă; inima însă-i era nobilă și sinceră. Am studiat
pe Românii din „patru unghiuri“, dar nicăiri n’am aflat atâta însuflețire
pentru țeară și națiune, ca la Românii din munții apuseni; un popor pe
cât de brav ca soldat, pe atât de blând în timp de pace. Poate să fie
adevărat ceea ce se elice, că: nicăiri în Dacia colonia romană n’a fost
așa curată și nemestecată, ca în munții apuseni. Spre a caracterisa pe
acest popor va fi d’ajuns să ve spun părerea funcționarilor nemți, po-
leci etc., cari după anul 1849 funcționau în acei munți. Ei 4i°eau:
„Nicăiri n’am vedut un astfel de popor; aceștia nici nu fură, nici nu se
bat, noi n’avem nici un lucru, nici o ocupațiune aici".

      Acești funcționari, dela fire pedanți, nu erau amicii Românilor,
mai erau și preocupați și fricoși, aucjînd că „Moții" au omorît în revo-
luție atâtea și atâtea mii de Unguri; dar cunoscându-i mai de aproape,
n’aveau destule cuvinte să-i laude.

      Avrămuț, prăsit în acei munți acoperiți de bradi — simbolul ne-
muririi,— unde dorul de libertate ardea pururea, ca jăraticul sub spuză ;
în acei munți, de unde mulți bărbați însemnați au ieșit, de timpuriu
dedea semne de o agerime a minții, care își arunca razele din băiatul
âncă neinstruit: din fiul naturii.

      Tatăl meu, care era funcționar cameral preste acel ținut, care eso-
perase pentru tata lui îancu dreptul de a vinde beuturi, prin ce și-a
făcut o frumoasă avere, îl întrebă odată: ₙce ai de gând să faci din
Avrămuț" ?


7*

84


     — D’apoi va fi și el ceea ce sunt eu, dacă va fi om cum se cade.

     — Nu! trebue să-l dai la școli mai înalte. Dă-1 împreună cu bă-
ieții mei“.

     Tatăl lui Avrămuț s’a învoit, și d’atunci Avrămuț a fost nedes-
părțit de familia Șuluțescilor.

     Buchile le-a învățat Avrămuț în Câmpeni, clasele elementare în
Abrud, gimnasiul inferior în Zlagna, gimnasiul superior în Blaj, drep-
turile în Cluj.

     în tot timpul, ce l-a petrecut în deosebite cetăți ca student, s’a bu-
curat de simpatia conșcolarilor și a cetățenilor. Era un student eminent,
cu esterior plăcut, blondin, modest, cu inimă deschisă, sincer și cu ca-
racter, avea mult temperament, dar era foarte tolerant față cu alte nați-
uni și confesiuni, apoi ținea mult la parola cuvântului dat. Aceste
însușiri nobile le-a păstrat în tot decursul vieții sale. Matematica și
mai ales istoria îi era studiul de predilecțiune. însușirile dînsului i-au
făcut posibilă intrarea în familii patriciane „domnesci“, precum se
dicea pe acele timpuri, prin ce calitățile dînsului s’au perfecționat. De
aceea unii cronicari maghiari, că: „Manierile lui lancu erau mai fine,
ca ale altor tineri din părinți țerani“.

     După terminarea cursului juridic în anul 1845 lancu, provâciut cu
cele mai escelente atestate — precum ne spune „Magyarorszâg es a
nagyvilâg“ în Nr. 1. din a. 1873 — s’a presentat înaintea guvernului din
Cluj, pentru a fi primit practicant fără salar. Dar bietul Avrămuț,
pe semne nu și-a dat seamă, că în aceasta țeară pănă la anul 1848 nu
tot „omul¹¹ era „om“.

     „lancu — așa dice numitul cjdar — n’avea nici înfățișare recomanda-
bilă: el nu scia să se încovoiască, nici să se lingușească. Pe figura lui
înaltă, și pe fața lui superbă bărbătească, se oglindea timbrul acelei
consciințe, pe care singur convingerea meritelor o poate da“.

     El a fost respins, pentru că era plebeu; adecă nu era nobil.

     Aceasta suliță a sângerat amar sufletul lui lancu. El s’a întors
dela guvern, nu umilit, ci indignat și insultat în demnitatea sa de ,om“.
S’a dus deci la M.-Oșorheiu și s’a înscris la tabla regească ca cancelist,
cu scop de a se pregăti pentru censura de advocat. Advocat putea fi
și dacă nu era nobil. Nobilii nu se făceau advocați; ei monopolisau
funcțiunile publice.

     Din frageda tinerețe îl frământa dorul de libertate și de emanci-
parea poporului român. Suferințele poporului român îl țineau în per-
petuă agitațiune.

     La anul 1847, fiind dieta convocată la Cluj, tabla regească, care
făcea parte din parlament, își ținea ședințele în Cluj; din această causă
lancu, care se pregătea pentru censura de advocat, âncă se afla acolo,
în 15 Ianuarie eram ambii pe galeria dietei, el urmăria cu un indescrip-
tibil interes desbaterile parlamentare.

85


      Guvernul, susținut de partidul conservator reacționar, voia, ca prin
noul proiect de lege, numit „urbariu“, să strivească pe bietul țeran cu
desăvîrșire.

      Despre acest „ur bariu" dice Barițiu în „Observatoriul“ din anul
1860: „La noi era să vină revoluția și fără revoluția din Paris, pentru
că ceea ce n’a terminat anul 1842, a terminat anul 1847, când guvernul
și majoritatea parlamentului lucrau ca orbiți de Dumnedeu, pentru pe-
rirea lor și a țerii“.

      In aceea di șeful partidului liberal, Baronul Kemeny Denes, rosti
în parlament pentru emanciparea țeranilor cuvintele pururea memora-
bile: „Țeranul, care după ce fu desbrăcat de tot dreptul omului, de
toată demnitatea omenească, i s’au impus sarcini, cari nu numai întrec
venitul moșiei ce o lucră, dar întrec chiar puterile dînsului. Și când ar
ave numai un stăpân, tot ar mai merge; dar după-ce stăpânul seu i-ă
luat tot ce bietul om a muncit, apoi vine al doilea stăpân, statul.
Acesta-i impune o sarcină și mai grea. în timpul, când nobilul își pe-
trece în dolce far niente, țeranul poartă toate greutățile țării: plătesce
singur contribuția, face drumuri și poduri grele și tot el plătesce vama
pe ele. Apără țeara cu arma, ca nobilimea să poată domni în liniște.
Plătesce pe popa, pe dascăl, pe jude, pe notar și tot ce i se cere. Și
acest om în sdranțele sale, e onest, blând, muncitor, își iubesce țeara și
o apără cu credință, deși el scie că nici chiar acel păment de trei coți,
care după moartea s’a-i va acoperi trupul, nu este proprietatea dînsului.
Aveți grije! Dumnezeu nu poate suferi îndelung o asemenea stare“.

      La aceste cuvinte, ieșite dintr’o inimă nobilă, representantele gu-
vernului, un grof regalist iată ce respunse: „Am un temeiu prea serios,
ca să privesc la emanciparea țeranilor, ca la moarte. Precum noi nu
seim acuma, unde a fost patria originală a strămoșilor noștri veniți din
Asia, așa să păzim, ca nu cumva, preste 40 —50 de ani, să trebuiască a
căuta pe Maghiari în mica noastră patrie Transilvania cu lampa; pen-
tru-că dacă Transilvania va sta de sine, se va preface în ceea ce fusese
înainte cu 900 de ani, când veniseră aci Arpâd și Tuhutum: ușor se
poate preface în Dacia.

      Unirea cu Ungaria, care ne-ar pute apăra, e âncă departe de a se
realisa".

      Când majoritatea parlamentului primi proiectul de lege (urbariu),
Baronul Kemeny părăsi sala demonstrativ strigând: „Protestez în nu-
mele poporului sfânt“ !

      lancu, care asculta cum se împărțesc „domnii“ pe pielea bietului
țeran, gemea ca un taur înferecat și tremura ca varga, o convulsiune
și nervositate l-a cuprins: îl scuturau frigurile. A trebuit să-l duc cu
sila de acolo, me temeam că va face un scandal. Pe drum cătră casă
m’am încercat să-l liniștesc, el însă mi-a dis: „Frate Șuluțiu! nu te su-
păra pe mine, ori cât de bun Român ai fi, tu nu poți simți durerea,

86


ce am simțit’o eu adi. Tu și familia ta nu sunteți robi ca mine și cu
părinții mei. Când acel nobil baron, care a vorbit ca un semizeu, a
cjis că: „Nici acel păment de trei coți, care ne va acoperi trupul după
moarte, nu este proprietatea noastră¹⁴, eram să me arunc din galerie în-
tre ei și să-i isbesc de părete. Nu cu argumente filosofice și humanitare
vei pute convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horia“. Ajuns acasă,
se preumbla cu pași mari prin odaie fără a cji.ce nu cuvânt. Din când
în când își strângea pumnul dela mâna dreaptă și sudând greu, tăia
cu brațul drept în aer, parc'ar fi tăiat cu o sabie. Rîdea și plângea
cu hohot. Dovadă despre lupta, ce-i frământa sufletul lui agitat. Din
acel moment s’a conceput în sufletul lui lancu hotărîrea, de a’și închina
viața pentru emanciparea neamului românesc.

      Poporul din munții apuseni privia âncă de pe atunci la el cu mân-
drie și speranță, gata de a-și încredința soartea în mânile lui.

      Lucru natural! lancu era acolo cel dintâiu „om învățat" ieșit din
opincă. El nu mai avea stâmpărare, se pregătea să meargă acasă în
munți, unde ferbea și clocotea, de unde în tot momentul se aștepta, ca
să se dea signalul revoluțiunii. Catarina Varga, care din anul 1840
luase asupra sa rolul lui Horia, umbla din sat în sat, unde ținea adu-
nări poporale și provoca popoiu) să nu mai facă robotă (boerescul),
pentru-că: „Dumnezeu a creat pe om liber — dicea ea — și numai tira-
nii l-au supus⁴⁴. Guvernul a reușit a pune mâna pe acea femeie, n’a
putut însă stîrpi din țărani dorul de libertate. între astfel de împre-
jurări a sosit anul 1848, care l-a găsit pe lancu în M.-Oșorheiu, unde a
primit diploma de advocat.

      în primăvara anului 1848, când fulgerul revoluțiunii franceze lu-
mina secolul nostru, îl vedem pe lancu în elementul seu. Tot ce fan-
tasia lui pururea vivace plămădise în creerii și în sufletul dînsului pănă
la etatea de 24 ani, — despre ștergerea sclaviei și despre un viitor mai
demn al neamului românesc, — le vădu de odată posibile și realisabile.

      „Pronunțiamentul" tinerimei din Pesta în 15 Martie 1848 îl primi
cu mare bucurie.

      „Tinerimea maghiară din M.-Oșorheiu⁴⁴ — elice „Magyarorszâg es a
nagyvilâg" Nr. 1. a. 1873 „se aduna cli de di spre a se consulta des-
pre evenimentele epocali". lancu nu lipsea nici odată. Se retrăgea în-
tr'un colț și asculta, nu se mesteca în disputele „domnișorilor". Cel
ce-1 observa însă cu atențiune, vedea pe fața lui o agitație extra-
ordinară.

      Când unul dintre „domnișori¹⁴ a dis, că ștergerea iobăgiei și
emanciparea neamului valach e prematură, e păgubitoare pentru țeară,
lancu, spre mirarea tuturor, a devenit furios, a sărit drept în sus și a
strigat nădușit de mănie: „Resping în numele neamului românesc ma-
rinimositatea voastră! Dreptul istoric are să se spulbere înaintea drep-
tului omului. Am suferit, spre rușinea seclului al XlX-a robia îndelun-

87


gată. Pretindem ștergerea sclaviei și egalitate perfectă, sau moarte!"
Cu aceste cuvinte părăsi sala și s’a dus apoi acasă la Vidra.

     Dieta Transilvaniei era convocată pe 30 Maiu 1848, pentru de
a se consulta și a decide în privința ștergerii iobăgiei și a „uniunii"
Transilvaniei cu Ungaria.

     Poporul român, îngrijat de soartea sa, era decis a scutura jugul
sclaviei cu ori-ce preț, mai ales, ca nu care cumva dieta să lucre „de
nobis sine-nobis“, s’a adunat în număr de patruzeci mii, împreună cu
cărturarii din toate unghiurile țării, în 3/15 Maiu pe Câmpul libertății
în Blaj și și-a formulat „Memorandul" în 16 puncte.

     lancu a sosit în Câmpul liberății în fruntea alor dece mii de
„Moți", cari au fost primiți din partea celorlalți 30,000 de sclavi cu
strigăte nedescriptibile de bucurie.

     Aici începe activitatea lui lancu, care aparține domeniului istoriei,
și care nu încape în cadrul unei biografii.

     Cu toate aceste, în interesul adevărului istoric și din motiv, că
mi-a fost amic și conșcolar, me văd îndemnat a înșira ancă unele epi-
soade din viața lui, mai ales că numele dînsului a ajuns la poporul ro-
mân de a fi legendar. Me voiu provoca la autori maghiari, cari vor da
de minciună pe inamicii neamului românesc, cari au bucinat în lumea
largă, că: „lancu a fost lipsit de ori-ce ideal mai înalt, ci-că el a
prins arma din ură contra Maghiarilor și că a jefuit, a omorît femei, copii,
și oameni nearmați, dar cu armata maghiară n’a dat piept". în anul tre-
cut chiar dl ministru Perczel l-a numit pe lancu „Căpitan de bandiți",
oprind colecta pentru monumentul lui lancu.

     Cuțitul împlântat în memoria lui lancu, a întrat pănă în plăsele
în sufletul neamului românesc.

     Să urmărim deci nițel faptele, și să le confrontăm cu documentele
autentice.

*
$ *

     în adunarea din Câmpul libertății lancu fu ales membru în comi-
tetul național. întors acasă în munții apuseni a ținut mai multe adunări
poporale, în cari a explicat poporului conclusele adunării și conținutul
„Memorandului", pe care o deputațiune avea să-l presenteze împăratului
în Viena; iar altă deputațiune avea să presenteze parlamentului în Cluj
un alt „Memorand".

     însuflețirea țeranilor era admirabilă. Magistratul din Abrud însă ,
restălmăcind însuflețirea poporului, a raportat guvernului în 24 Maiu, I
adecă peste șese dile după adunarea din Blaj, că: „fantasia poporului
valach e peste măsură agitată; poporul a devenit mândru (fălos) și în-
căpăținat; e neapărată trebuință de armată, ca să-i apere pe Maghiari,
ș. a. t."                '

     în 4 Iunie sub Nr. 362 Magistratul trimite o ștafetă guvernului,
prin care cere cu insistință putere armată, din motiv că magistratul a

88


confiscat dela postă, doue epistole scrise de Butean. Una dintre ele
e adresată lui Balint, ca s’o trimită lui lancu, din care se vede — dice
Magistratul — că Butean își continuă agitațiunile sale din Sibiiu, unde
s’a refugiat; a doua epistolă e adresată lui Nicolae Boer, în cause private.

      Magistratul vrea să dovedească uneltirile lui Butean cu aceea că:
„ambele epistole sunt scrise de aceeași mână, dar adresele sunt scrise
de deosebite mâni; și că nu-s împăturate într’o formă (pe acele tim-
puri nu esista cuvertă), ba chiar sigilul de pe epistole se deosebesce;
în fine că Butean îl numesce pe Boer: „frate¹¹, deși ei nici măcar în-
rudiți nu sunt“.

      Magistratul subșterne guvernului aceste epistole: „Pentru-că ele pot
servi spre deslegarea marilor chestiuni din timpul present" (audi înțelep-
ciune! Cui nu-i vine aci aminte istoria cu: „Dummer Kerl von Fogarasch¹¹).
Apoi repețesce rugarea pentru armată, pentru-că: „Dacă va afla Balint
despre confiscarea epistolelor, ușor se poate întâmpla ca în vre-o câte-va oare
să rescoale poporul".

      în urma acestui raport guvernul a trimis la fața locului o comisi-
une investigatoare și armată spre asistență, despre aceasta a încunos-
ciințat pe Magistrat în 9 Iunie Nr. 7327.

      îndată ce comisiunea și armata au sosit la Abrud, au decis aresta-
rea lui lancu.

      Dar cum Ungurul nu scie păstra secretul, o doamnă maghiară,
soția spânului cameral Vida, a aflat despre acest decis, iar dînsa l-a îm-
părtășit mamei mele. Atâta a fost deajuns, ca lancu să fie avertisat —
și să scape de prinsoare.

      Ne putând pune mâna pe lancu — care s’a refugiat la Sibiiu și a
stat acolo, cât timp a fost comisia în Abrud — au pornit goana asupra
celorlalți cărturari. Au și prins pe losif Moga și pe popa Balint, pe
acesta l-a bătut în temniță senatorul Koncz Lajos cu patul puscii
pănă-ce leșinat a cădut la păment, apoi i-au trimis pe ambii în temnița
din Aiud. (Vecii toate documentele publicate de mine în „Gazeta Tran-
silvaniei¹¹ Nr. 11—41 a. 1891).

      în 2 Iunie s’a întâmplat vărsarea de sânge în Mihalț din causa
unui proces agrar între groful Eszterhâzy și foștii sei iobagi români.
Barițiu numesce în Voi. 2. p. 153. această vărsare de sânge: Botezul de
sânge al „unirii¹¹, și dice că chiar publiciști maghiari recunosc, că „acest
eveniment a provocat în Transilvania resboiul civil“.

      Tot Barițiu ne spune în „Transilvania¹¹ din a. 1872 la pag. 244:
„Ne-a costat destulă fatigă, ca să-l abatem pe lancu — care se afla îm-
preună cu noi în Sibiiu — dela planul seu, de a merge în munți spre
a lovi de acolo drept în Aiud, de unde venise perirea Mihălțanilor și
unde închiseseră pe Balint și pe alții, spre a-i terorisa".

      Maurer în istoria sa „Die Besitzergreifung Siebenbiirgens durch
die das Land jetzt bewohnenden Nationen", la pag. 141, 142, descrie

89


cu colori înfiorătoare excesul soldaților Secui în Coșlard și Mihalț, spu-
nând, că acel exces a provocat rSsboiul civil în Ardeal.

     Maurer spune, că garda națională din Aiud și Secuii au împușcat
19 Români în Mihalț, au spurcat femeile și fetele, au despoiat pe să-
teni ș. a. t.

     Hunfalvi în opul seu „Die Rumănen und ihre Anspriiche“ la pag.
322, respundend lui Maurer, dice: „Dass die Szekler-Grănz-Infanterie und
die National-Garde aus Enyed, die grauslichsten Thaten, z. B. Schăndung
der Weiber und Mădchen veriibten, ist wohl mbglich, denn welches Volk
in Europa veriibt nicht manchmal Bestialităten der ărgsten Art: aber so-
lange ich sie nicht bei einem romănischen Schriftsteller verzeichnet
finde, kann ich sie doch nicht glauben“.

     Se vede că Hunfalvi nu cetise ceea - ce Laurian scrisese în anul
1850 în Viena în opul seu „Die Romănen der Ost. Monarchie". I. Heft
pag. 17:

     „In Siebenbiirgen hatte das magyarische Gubernium bereits vor
der Eroffnung des Landtages die Gesetze aufgehoben, das Standrecht
publicirt, und in die romănischen Gegenden mobile Szekler-Colonnen
geschickt um das Volk zu terorisiren.

     Diese gingen von Dorf zu Dorf, misshandelten das Volk ohne allen
Grund, schăndeten die Weiber, pliinderten die Hăuser und pressten die
Gemeinden. Die Magyaren auf dem Landtage aplaudirten zu ihren
Schandthaten und nannten sie muthwillige Helden“. Descrie apoi cașul
dela Mihalț întocmai ca Maurer.

*
* *

     Parlamentul din Cluj a ignorat „Memorandul" Românilor din Câm-
pul libertății. Cronicarul Jakab Elek desaproabă aceasta și în opul seu
„Szabadsâgharczunk¹¹ pag. 196, dice: „Dar este un punct de vedere: opor-
tunitatea. Articlul de lege XI din anul 1791 în capitlul nn. punct 3,
care regulează ordinea gravaminelor dietale, se află introdusă pertractarea
gravaminelor singuraticelor naționalități. Aceasta ar fi trebuit să o facă
dieta printr’un articol de lege, cu atât mai mult, pentru-că chiar pro-
posițiunile regesci o pretindeau. Dinastia s’a arătat în această privință
mai liberală, nu pentru simpatiă cătră Români, ci ca să poată pune
Maghiarilor un contrapond și ca să le poată pune mai târcliu pedeci.
Petiția Românilor — deși adunarea n’a fost tocmai legală*) — dar a fost
subscrisă de fruntașii neamului românesc. Legile Ungariei din luna lui
Martie acordă adunărilor poporale drepturi politice. Pe basa aceasta
suplicanții (Românii) deși nu în formă, dar în fond au avut dreptate.
Aceasta ar fi fost o dovadă de simpatie din partea Maghiarilor cătră
Români".


     *) Adunarea a fost în toată forma legală: a fost acordată de guvern, și au asistat
representanții guvernului la pertractările adunării.                  Aut,

90


      Dacă unul dintre cei mai zeloși patrioți maghiari, care cu sabia și
cu condeiul în mână și-a servit națiunea, judecă astfel, apoi veți pricepe
durerea lui lancu pentru ignorarea „ Memorandului “ din Blaj.

      Petițiunea „Memorand*, trimisă din Câmpul libertății, s’a predat
dietei prin deputațiunea condusă de episcopul Lemeny, care era mem-
bru al parlamentului. Dieta o dăduse deputatului Szâsz Kâroly, fost
profesor de drepturi și secretar de stat la ministeriul din Pesta, spre
referadă. Referentul convocă într’una din dile o conferință din mem-
brii parlamentului, la casa grofului Teleky Domokos.

      Când referentul Szâsz Kâroly, om drept și uman, propuse, că:
„Națiunea valachă, cu nume de națiune română, să se recunoască de a
patra națiune regnicolară, cu drepturi egale, așa precum cere „Memo-
randul* din Blaj*, toți magnații săriră drept în sus de pe scaune, ca și
când ar fi cădut o bombă între ei; se răspândiră prin odăile laterale,
strigau și gesticulau. Deodată se întoarce Zeik Jozsef și strigă într’un
ton iritat: „Decât să ne învoim și să primim acea propunere, mai vrem,
ca și cel de pe urmă copil să treacă prin ascuțișul săbiei*. După aceste
cuvinte fatale cu toții se depărtară.

      Astfel istorisesce aceasta scenă, în „Observatoriul* Nr. 93 a. 1884,
Papfalvi, care ca deputat a fost de față la acea conferință împreună cu
Alexandru Bohătel.
»

      Acele „cuvinte fatale* s’au răspândit în întreaga țeară cu iuțeala
fulgerului. lancu îmi clise: „Oameni ca Baronul Kemeny Denes și Szâsz
Kâroly sunt corbi albi între cei negri. Nu la masa verde, ci în câmpul
verde vreau Ungurii să se resoalve causa națională. Ce păcat că prin o
suprindere s’a sugrumat anul trecut intențiunea poporului de a se elibera.
S’ar fi șters sclavia, și neamul românesc cu arma în mână s’ar fi
declarat națiune regnicolară. Atunci n’aveau arme nici Ungurii; as tării
sunt armați pănă și copiii lor; iar nouă nu ni se dau arme*.

      în luna lui Iunie m’a cercetat la casa părinților mei în Abrud P.
Vasvâri, un amic al meu, cu care petrecusem împreună în Pesta memo-
rabilele dile din luna lui Martie 1848, unde eu me aflam la universitate;
cel mai celebru dintre tinerii din Pesta, cari au făcut în 15 Martie 1848
cunoscutul „Pronunciament* : „ștergerea sclaviei, ștergerea privilegiilor
nobilitare, egalitatea înaintea legii, libertatea cuvântului, a presei, drep-
turi politice pentru adunările poporale ș. a. t.“

      Vasvâri ajunse la o popularitate extraordinară, o țeară întreagă îl
iubia și-1 stima. Damele i-au dat în semn de stimă un inel-sigil de aur,
pe care era gravat: „15 Martie 1848“. Pentru talentul seu oratoric se nu-
mia Demosthenes. însuși Kossuth își temea popularitatea de el.

      Vasvâri m’a rugat, ca să-l conduc la lancu, ar dori mult ca să-1
cunoască în persoană, căci „audise multe minuni despre el“.

     L-am dus deci la lancu, unde Vasvâri a fost primit foarte bine,

91


     Abia am sosit și abia au făcut cunoscință cei doi tineri, în cinci
minute s’a încins o dispută foarte înfocată între ei, credeai că nu acum
se vedeau pentru ântâiaoară, ci că sunt doi contrari, cari de mult așteaptă
unul după altul, ca să-și continue o dispută nesfîrșită. După prânz ni-se
aduseră caii, ca să plecăm la munte. Ne-am luat dina bună dela căseni;
îancu și Vasvâri au ieșit pănă în curte disputând. Când era să încalece
Vasvâri, îancu îi clise:           •

     „Scii ce domnule, dacă m’ai onorat cu visita dtale, nu me mulță-
mesc cu o jumătate de di, rămâi pănă mâne, și dacă nu vrei să te mai
întorci pe aici, îți dau eu un conducător, care te va duce peste munți,
pe la „Fântânele“.

     Vasvâri n’a așteptat să-i dică a doua oară; ne-am întors în casă,
unde s’au încercat amândoi să se capaciteze. Eu i-am lăsat în pace, pri-
vindu-i; ambii erau înalți, voinici, blondini, înfocați, vorbitori buni, în
vîrstă, unul de 22 celalalt de 24 ani; nu se puteau capacita de loc. Pe
urmă ieși Vasvâri pe față și dise: „Ce a greșit dieta din Cluj*), va în-
drepta cea din Pesta, dar „unirea“ Ardealului cu țeara ungurească se
va face, dacă nu altcum, prin puterea armelor¹¹.

     La audul acestor cuvinte îancu sări de pe scaun drept în sus, ca
și când l-ar fi mușcat un șerpe, s’a făcut galbin ca moartea și răcni
într’un ton de și eu m’am spăriat de el:

     — Să nu vă împingă infernul la acest pas, căci atunci v’a cântat
cocoșul. Să scii că eu sunt nepotul lui Horia, care a crescut în casa
aceasta, unde ne aflăm noi, care a murit ca martir pe roată, iar trupul
i-s’a aruncat în toate părțile lumii. Sunt gata a-i urma lui, dar unirea
fără condiție n’o primesc.

     — Ei bine, ce vreți să opuneți puterii maghiare, cu care sunt în-
soțiți toți Românii, Slovacii și Germanii din Ungaria? întrebă Vasvâri.

     •— Brațele noastre, — îi răspunse îancu — coasele și ferul dela
plug, și vai de acela, care ar încerca să supună acești munți, acela va
mușca pămentulL

     Vădend eu că de capacitare nu poate fi vorbă, m’am intrepus și
am pus capăt disputei, promițendu-mi ambii că nu vor mai politiza.

     în dina următoare Vasvâri a plecat; la despărțire dise:

     — Să ne revedem în dieta din Pesta, ca deputați.

     — Mai de grabă ne vom întâlni în luptă, decât acolo — răspunse
îancu.

     — „Atunci da!“ l-a întrerupt Vasvâri. Dându-și mâna s’au des-
părțit.

     La aceasta scenă a fost de față și dl Vasilie Moga, protopretor
în pensiune, și dl losif Nestor, juder.; ambii în viață.


         *) Ignorarea „Memorandului" din Blaj. — Aut.

92


      Noi împreună am însoțit pe Vasvâri pănă ce a trecut munții. în
tot decursul călătoriei a tăcut, era cufundat în cugete. Dacă l-am în-
trebat de causa tăcerii, mi-a răspuns, că frumseța acelor munți gigan-
tici l-a fermecat; mie însă mi s’a părut că alte cugete îl neodichneau,
căci odată a întrerupt tăcerea cu cuvintele: „lancul acesta e un om
extraordinar; e om cu sânge rece, talentat, dară când vorbesce despre
suferințele națiunii sale, e fanatic, .îi schinteiază ochii, și poți vede
întrânșii făclia revoluțiunii aprinsă¹¹. Când am ajuns la „Fântânele®
Vasvâri a dis: „Ce locuri minunate! aici par’că ești mai aproape de
Dumnezeu. Dacă aș fi un Englez bogat, aș lăsa, ca după moarte aici
să me înmormânteze*.

     Vecii întreg episodul descris în „Transilvania® Nr. 2 a. 1897.

*

     A

      într’aceste ura și inimiciția între naționalități își ajunse culmea.
Guvernul maghiar disolvâ comitetul național și ordonă arestarea mem-
brilor. Laurian și Bălășescu fură arestați prin groful Beldy în Sibiiu în
17 August, iar Bărnuț a sărit prin fereastă și a scăpat cu fuga; s’a refugiat
în comuna Racovița, între grăniceri români, unde nu-1 puteau urmări.

      Barițiu în istoria sa voi. 2 pag. 261 dice: „Românii pănă în Oc-
tombre n’au vărsat sânge unguresc nici cât îi curge cuiva din nas. Ei
n’au maltratat pănă atunci pe nici un Maghiar. Ei au suferit barbariile
din Abrud, omorurile dela St. Craiu, măcelul dela Mihalț și cel dela
Luna, întemnițările din tot cuprinsul țerii, numai pentru-că au țînut la
drepturile lor omenesci, politice și civile. Românii au suferit toate acele
atrocități, dară le-au și ținut minte. Atâtea, câte rele li s’au întâmplat
pănă în 1 Octombre, ar fi fost prea de ajuns pentru un popor ancă
pe atâta de blândoc, pentru ca să-l împintene spre resbunare, ochiu
pentru ochiu, dinte pentru dinte“.

      In 18 Octombre comandantele militar din Sibiiu, Baronul Puchner,
în numele marelui principe al Ardealului, Ferdinand, provoacă pe Români
la arme în contra partidului lui Kossuth; între altele dice: „Voi sunteți
tari și numeroși — sculați-ve unul pentru toți, și toți pentru unul.

      Pe partea vostră este sfântul drept, carele sub scutul Ddeului drept
nici odată nu va apune.

      Terorismul amenință lumea cu nimicire. Să ne lăsăm noi ca să
ne sparie?

      Ba nu! etc.®

      Comitetul național, al cărui membru era și lancu, cu scirea Comandci
generale, în 19 Octombre âncă a publicat cătră poporul român o procla-
mație, în care se elice: „Frați Români! numai un mijloc este de a apăra
dreptul, când îl calcă în picioare cei blăstemați; acest mijloc este puterea.

      împerăția este în primejdie; toată națiunea română este în primejdie,
drepturile tronului sunt călcate; legea noastră cea sfântă e batjocorită
de păgâni. La arme dară fraților, la arme!'®

93


      Cel ce doresce să fie informat despre cele petrecute în acest teribil
resboiu civil, cetească istoria; eu, care am trecut preste acea catastrofă,
îmi aduc cu fiori aminte de barbariile comise din ambele părți, și-mi amin-
tesc fără veste cuvintele lui Schiller: „Der schrecklichste der Schrecken
ist der Mensch in seinem Wahnu.

*
* *

      Românii fruntași, împreună cu prefecții lancu, Butean, Dobra, Balint
si alții, apoi esilații din România, Racovița (Vițianu), Adrian și Alexandru
Golescu *) s’au adunat la casa noastră în Abrud, care era întotdeauna centrul
de întrunire, spre a se consulta despre soartea națiunii. Tatăl meu a
propus, ca lancu să meargă numai decât la Sibiiu și să propună Coman-
dantelui general, ca să dea bună pace gloatelor, între cari toți șchiopii
și schilavii satului, ci să se esecute conclusul neamului românesc din
Câmpul libertății: să se înarmeze una sută de mii ficiori voinici, cărora
pe lângă prefecții și tribunii lor, să li se dea oficeri și suboficeri din
regimentele de graniță românesci. Aceștia vor face minuni; iar gloatele
vor face mari escese, cari numai nefericire vor provoca, dar piept cu
armatele unguresci nu vor pute da.

      Ajutor muscă!esc la nici un cas să nu se primească.

      Aceasta propunere s’a primit cu mare însuflețire. **)

      lancu s’a dus la Sibiiu, de unde întorcendu-se a spus, că coman-
dantele general a primit cu mare bucurie propunerea. Se înțelege, era
angajată și onoarea lui militară, ca să învingă pe Unguri și fără aju-
torul Muscalilor. Și i-ar fi prins bine comandei generale ajutorul acelor
una-sută-mii „ficiori“, căci batalioane întregi din armata regulată n’aveau
ficiori nici cât o companie, iar însuflețirea Ungurilor înmulția regimentele
de honvedi înfricoșat. Dar vedi Doamne! acei 100,000 ficiori ar fi fost
armată națională română, și tocma aceasta nu-i convenia Neamțului! Sciu-
seră ei bine, că însuflețirea Românilor în 14 dile ar fi adunat ficiorii
trebuincioși. Și o sciau din esperiință, când ajunși în strimtoare co-
manda generală trimise pe locotenentul Urs (adi baronul Urs) să aducă
„ficioriu pentru armată, de unde va pute.

      Voinicul locotenent Urs s’a dus drept în lagărele românesci la Blaj
și Teiuș și s’a întors la Sibiiu cu vre-o 1600 ficiori, toți veniți de voie
bună, fără escortă, căci locot. Urs n’avea decât pe un căprar cu sine.
Pe lancu l-a găsit Urs în lagăr stând la sfat cu căpitanii sei, împrejurul
unei mari căldări, în care se pregătia ceaiu pentru dînșii.

      lancu l-a primit foarte bine, îndată a ales pe cei mai voinici din
tabera sa și i-a pus la disposiția lui Urs.

      Iată un frumos exemplu de însuflețire națională și de o ne mai audită
iubire și încredere, ce avea poporul în lancu, pe care-1 numia: „Domnule


*) Golescu a stat la casa noastră din toamna anului 1848 pănă în primăvara anului 1849.


      **) Nu cumva și la acest conclus se referesce următoarea notiță? Bem in Siebenbiirgen,
Leipzig 1856: Alle Walachen stimmten gegen die Einberufung der Kussen,

94


general!“ Iar țerancele și copiii de drag ce-1 aveau îl numiau: „Crăișorul
nostru".

        Intriga și jalusia însă, a nimicit acest plan, care ar fi dat resboiului
  cu totul alt caracter și alt sfîrșit, ar fi cruțat țeara de atâtea nenorociri.
  Ungurii n’ar fi putut supune Ardealul. Ei! dar aceasta ar fi fost prea
  mare glorie pentru Valachi; prea tare li-ar fi crescut creasta. Vom face
  noi de noi ce e de făcut, își vor fi dis „domnii cei mari.“ Ticălos lucru
  au făcut; a urmat ceea-ce a prevădut tatăl meu, ca fost oficer, care făcuse
  campania în contra lui Napoleon cel mare, și ca unicul din munții apuseni,
  care avea cunoscințe militare: afară de munții apuseni, nicăiri în țeară
  gloatele nu s’au putut apăra.

        Guvernul din Viena cu proverbiala sa politică: „Divide et imperau,
își va fi clis în cugetul seu: „Las’ să se omoare Ungurii cu Românii;
când vor fi sleiți ușor voiu pute pune laba pe ei“. S’au înșelat însă
*> amar. Ungurii au aruncat armata împărătească peste hotarele țerei.

        Pe Români i-a lăsat „Vienau în grija sfinților și în „grația" Ungu-
  rilor învingători.

        Singur munții apuseni au rămas nesupuși de Unguri.

        Ce-au suferit Românii în acest timp, a eternisat lancu în raportul
  seu cătră Imperatul și Barițiu în istoria sa.

        între astfel de împrejurări primesce lancu în 19/IV. scrisoarea lui Dra-
  goș, representant în parlamentul din Ungaria, prin care-1 provoacă în nu-
  mele lui Kossuth la o conferință. Conferința a fost acordată și a decurs
  așa, precum se află descrisă de lancu în raportul seu. Urmarea a fost în-
  cheierea unui armistițiu, garantat în scris și cu graiul viu al nefericitului
  Dragoș, pe onoarea sa și a guvernului maghiar. Românii, mai ales la stă-
  ruința lui lancu, au primit armistițiul, după-ce Dragoș a presentat scri-
  soarea lui Kossuth din 26 Aprilie 1849 (Barițiu Voi. 2 pag. 782), în care
  pe onoarea guvernului și a națiunii maghiare garantează amnestie tuturor
  Românilor și favoruri naționale. în 6 Maiu, în timpul când pertractările
  de împăciuire curgeau în Abrud, se respândesce vestea, că o armată ma-
  ghiară se apropie din districtul Zărand. Românii interpelează pe Dragoș,
  că: „adevărat să fie?" Dragoș respunde că: „Nu este adevărat¹⁴. Ro-
  mânii primesc a doua încunoscințare despre sosirea unei armate ma-
  ghiare. Dragoș a doua-oră garantează că „nu poate fi adevărat; dar chiar
  adevărat dacă ar fi, el stă bun că nici unui Român nu i-se va clătina nici
  un fir de păr în cap".

        Mama mea înțelegând dela o doamnă maghiară, soția spânului ca-
  meral Vida, un coleg al tatălui meu, că armata maghiară se află deja pe
  otarul Abrudului, trimite în ruptul capului servitoarea, care-1 găsesce pe
  lancu — precum îmi scrie fostul adjutant al lancului, dl Aiudean, în epistola
  sa din 24 Martie 1897 — la primarul orașului, Boer, unde era Dragoș,
  Aiudean și mai mulți Români, și-i dice: „Păzesce-te domnule! Ungurii s’a-
  propie de oraș“ ! lancu întorcendu-se spre Dragoș i-a dis: „Amji domnule!

95


  armata maghiară sosesce, iar dta clici că nu-i adevărat". După aceste
  lancu s’a depărtat, s’a dus la cuartirul seu la Simion Șuluțiu, iar de acolo
  la Câmpeni.

     Dragoș, vedend pe toți Românii tulburați și agitați, a plecat și el
înaintea armatei unguresci împreună cu primarul Boer, cu fratele nevestei
acestuia, cu apotecarul Herold și cu losif Crișan. Dragoș l-a provocat
pe Hatvany, ca să se întoarcă înderăt, căci s’a făcut pace; dar Hatvany
nu l-a ascultat. Dragoș s’a întors cu vestea, că: „Ungurii într’adevăr vin,
dar că nimerui nu i-se va întâmpla nimic."

     Armata maghiară în frunte cu comandantele Hatvany a sosit spre
înserate. Cel dintâiu, pe care a pus mâna, a fost tatăl meu; 10 huszări
ne păzeau diua noaptea. A doua di au ridicat furci pe livadia lui Bidiguț,
au spânzurat, au împușcat, au jefuit, au spurcat, au dat foc, cu un cu-
vânt prin terorism au vrut să înfrângă pe Români. în 7 Maiu a trimis
Hatvany pe tribunul Andreica cu o provocare în scris la lancu ca să
depună armele. Lui Andreica i-a dis Hatvany: „Măi câne! (Te kutya!)
ai să duci aceasta scrisoare lui lancu si numai decât să te întorci cu
respunsul!" Andreica s’a întors împreună cu lancu în fruntea vitejilor
„Moți", cari l-au învățat pe trufașul cocon Hatvany: ce însemnează a călca cu-
vântul de onoare, a ignora armistițiul și sub masca de împăciuire a jefui și omori.

     Altcum Andreica, Aiudean si alții au constatat că, atât oficerii, cât
și soldații lui Hatvany, Unguri, Secui și legionari nemți din Viena, s’au
luptat cu mult curagiu.

     Tot în aceea cli (7 Maiu) a trimis Hatvany prin căpitanul Topler
Kâroly, un raport lui Kossuth, în care-1 denunță pe Dragoș.

     Topler mi-a fost amic și conșcolar în Cluj, am vorbit în aceea
di cu el. Mi-a spus că duce două rapoarte lui Kossuth, unul dela Hatvany
altul dela Dragoș; dar că nu se mai întoarce la trupa lui Hatvany. Astfel
a scăpat de moarte. El a fost în anii 1870 jude la curie. Kossuth și-a
trimis respunsul seu din Dobrițin atât lui Dragoș cât și lui Hatvany în
11 Maiu, prin un alt oficer. Aceasta scrisoare căclu în mânile Românilor.
Kossuth respunde lui Hatvany, că „vederile dtale privitoare la ținuta
(eljârâs) lui Dragoș le împărtășesc și eu. Să nu aștepți resultatul per-
tractărilor de împăciuire, ci să procedi cu toată energia nerespectând
nici un interes particular," (telyes erellyel folytassa mukodeset, semmi
mellek erdekeket figyelemre nem meltatva).

     Iar lui Dragoș îi respunde: „Eu cu rebelii nu me demit în nici o
pertractare de împăciuire, nici în esplicarea amnestiei, (pe care o acordase
el deja în 26 Aprilie în condițiunile de împăciuire împărtășite Românilor
prin Dragoș). Cine are trebuință de „grație" s’o ceară. Guvernul va sci
să agrațieze pe acela care va merita“. (A hol annak helye lesz).

     La toate aceste comentar nu face trebuință. Orb cel ce nu vede
cursa, care fu aruncată Românilor sub masca împăciuirei, și înfricoșata
nefericire, ce ar fi ajuns pe toți Românii din munții apuseni, dacă punea

96


Hatvany mâna și pe lancu, abstrăgend dela umilirea generală, ce ar fi
ajuns pe întreg neamul românesc.

      Aceste le-am dis eu în „Memoriile" mele pentru a dovedi, că nu
lancu, ci Ungurii poartă vina pentru catastrofa Abrudului.

      în urma aceasta redacțiunea diarului „Pești Naplo“ prin un trimis
al seu, în fața locului a constatat în Nr. 238 anul 1881 că: „Nu lancu,
ci Hatvany e causa catastrofei". Adi nu mai avem trebuință să dovedim
noi; ne spune marele Lexicon maghiar „Pallas“ toate blăstâmățiile făcute
de armata lui Hatvany, întocma precum le-am spus și eu.

      Cum au ridicat Ungurii pe prefectul Dobra dela casa noastră, cum
l-au omorît, am descris eu în „Memoriile¹⁴ mele.

      Cum am scăpat noi de moarte, cum ne-au jefuit, asemenea am în-
semnat. Primarul Boeriu âncă a fost arestat, dar doamnele maghiare s’au
îmbrăcat în doliu și au mers la Hatvany să ceară pardon. Astfel Boeriu
a fost eliberat. Pentru tatăl meu nici o doamnă de maghiar nu s’a îm-
brăcat în doliu și n’a cerut pardon.

      Cu toate aceste, în 9 Maiu, când au sdrobit și nimicit Românii ar-
mata maghiară, mai multe sute femei și copii maghiari la casa noastră
și-au căutat și au și aflat scut. Noi i-am dus în biserica gr. cat., unde
tatăl meu era prim epitrop; acolo i-am dat în grija lui lancu, care i-a
ocrotit, altcum nici altarul, nici casa lui Ddeu nu i-ar fi mântuit de lancea
„Moților¹¹. 0 constată altcum aceasta Ungurii din Abrud în „Pești Naplo“,
Nr. 238 anul 1881, că pe ungurii abrmleni Șuluțescii i-au scăpat de moarte :
tatăl meu, apoi Simion Șuluțiu și popa Amos Tobias, a cărui soție era
sora lui Simion Șuluțiu.

      Pe Dragoș l-au omorît Românii, adecă l-au tăiat în lănci, pentru-că
el garantase de repețite-ori că: „Armată maghiară nu va veni în munți.u
Iar când s’a dovedit că totuși vine, atunci din nou a garantat că: „Nici
unui Român nu i-se va întâmpla nimic.¹¹ în faptă însă Ungurii au să-
vîrșit cele mai mari barbarii.

      Când a vedut lancu pe Dragoș mort, s’a supărat și a dis poporului:
„V’ați luptat cu honvedii așa brav, încât îmi vine să ve sărut pe toți;
dar că ați omorît pe Dragoș, mi-ați amărît sufletul¹¹.

      Cum s’a putut întâmpla ca o armată de 3000 oameni, cu tunuri și
cavalerie să petrundă o distanță așa mare, fără a fi observată?

      Astfel se întrebară toți, dar nime n’a respuns. Lucrul se esplică
de sine: lancu într’atâta s’a încredut în curentul de onoare, încât a des-
ființat lagărul, care păzea la graniță. Glotașii, cari cine scie de când
nu-și veduseră căminul, au grăbit acasă, cântând:

                          „Voi Unguri și voi Secui,

                          Puneți-ve arma ’n cui;

                          Căci nu-i pâne, nice grâu,
                          Numai sânge pană ’n brâu“.

      Și tocmai aici zace infamia: Hatvany avisat prin spionii Ungurilor
din Abrud, Fulop și Geringer, precum o mărturisesce aceasta Râkosy în

97


„Kbzerdek¹¹ Nr. 40 și urm. a 1891, (vedi „Gazeta Transilvaniei “ Nr. 92
anul 1892), ignorând armistițiul a crezut că va pute pune mâna și pe
lancu, îi va stinge viața și va pune capet resistinței Românilor. Ceea-ce
s’ar fi și întâmplat, dacă mama mea nu-1 avisa pe lancu.

      In 16 Maiu a întrat Hatvany a doua-oară cu o nouă trupă în Abrud,
spre a repara rușinea. De astădată s’a purtat și mai barbar. Chiar și pe
cerșitorii români lăsa să-i împusce înaintea bisericii gr. cat., de unde curgea
sângele pe stradă.

      Acum a pățit’o Hatvany și mai reu. Ca să înșele pe Români n’a
fugit, ca prima dată, înderet cătră Zărand, ci cătră Zlagna.

      Românii, observând aceasta apucătură, s’au luat după el în pași de
fugă. La dealul Cerbului l-au ajuns. Când s’au vedut ambele armate
față în față, pe un moment s’a făcut o tăcere mormentală. Tăcere, ce
premerge furtunei. Deodată resună strigătul Tribunilor, precum resună
viforul în munți: „Dați năvală 1“ Căpitanii repetară acest strigăt, precum
repetă stâncile trăznetul isbit de ele. Iar poporul a erupt într’un „hurra!“,
precum erumpe uraganul, prevestind judecata clilei de apoi, și a năvălit
asupra tunurilor și asupra armatei maghiare, precum năvălesc, după o
rupere de nori, valurile furibunde ale rîului turbat. Atunci a comandat
și Hatvany. Ce credeți că a comandat el? Râkosy, care ca honved a
fost de față, dice în „Kozerdek¹⁴ Nr. 40 anul 1891, că Hatvany a dis:
„Oficieri și huszâri să ne mântuim viața!“ și-a aruncat sabia și a fugit.
In puține momente, ne spune Râkosy, pământul a fost acoperit cu ca-
davre, cu arme, cu chivere, cu mantale, cu straițe și alte recuisite. Ro-
mânii cuceriră tunurile. Rușinea pentru Hatvany a fost perfectă. Și când
ar fi numai atâta; dar Râkosy ne spune că: Dacă vre-un cetățean ma-
ghiar din Abrud a cutezat să fugă alăturea cu Hatvany, acesta a strigat
husarilor: „pușcați-l!“ Vedi aceasta e barbarie. Apoi ve mai mirați, că
poporul român, care opt luni de dile părăsindu-și nevestele și copii, în
vai și amar, au luptat flămândi, desculți, cu pușci de iepuri „cu cremine®,
majoritatea cu lănci, cu pari, cu tunuri de lemn și cu bolovani, în contra
artileriei, cavaleriei și a armatei regulate, vedendu-se trădați într’un mod
atât de infam, s’au resbunat și au omorît pe Unguri,' când Hatvany însuși
prin husarii sei îi omora, ca să poată fugi mai bine.

      lată un splendid exemplu despre bravura „Moților“. Sey Rudolf,
fiul apotecarului din Szekes - Fehervâr, fost sergent major la artileria
lui Hatvany, ajuns prisonier în Alba-Iulia, a istorisit în audul mai mul-
tora în apoteca lui Kronberg, că „Moții' s’au aruncat ca nisce lei tur-
bați cu manile goale asupra tunurilor, apărate cu bărbăție și desperare
de legionarii vienezi, cu capul de moarte pe pălărie; au prins cu mânile
și cu dinții spițele dela roatele tunurilor, astfel le-au ținut în loc, pănă ce
au sosit alți „Moți®, cari s’au aruncat în frânele cailor. Destul i-au pisat
honvezii cu armele peste cap, dar ei nici morți nu se lăsau cu mânile
de tun uri


8

98


      Hatvany cu 400 honvedi, din 3000 ce avea, a scăpat, dar în satul
„După-piatră“ a fost atăcat de locuitori și bătut, aici au cădut peste
300 inși. Cei mai mulți au fost omorîți de femei, cari aruncau bolovani
de pe dealuri pe ei. Fapt e, că Hatvany a ajuns în Brad numai cu 80
honvedi.

      După sugrumarea revoluțiunii Hatvany a emigrat în America. în
anul 1850 s’a întors în Ungaria trimis de Kossuth într’o misiune revoluțio-
nară. Guvernul a pus mâna pe el în Nogrâd; se dice că ar li fost supus
la mari torturi, ca să mărturisească, el însă ca să nu fie silit a mărturisi,
s’a sinucis prin foame.

      Mărturisesc, că eu atâta curagiu și atâta putere morală despre Hatvany
n’ași ii presupus. Eu vorbisem cu el în 7 Maiu, atunci când am mers
fără scirea părinților, noi trei frați, să-l rugăm: „să ne spândure, să ne
împușce, să ne belească, sau să facă ce va vrea cu noi; dar tatălui nostru
să-i dea bună pace.u
*
* *

      Tancul, în raportul seu trimis Imperatului, continuă astfel: „După-ce
planul de operațiune, mascat prin negociațiunile de mai nainte, nu reu-
șise de loc, guvernul decise, ca același plan să fie realisat acuma numai
prin puterea armelor. Spre acest scop fuseră trimiși Baronul Kemeny
Farkas și Forro cu o trupă de 7000 infanterie, un escadron de cavalerie,
19 tunuri și 4 baterii de rachete asupra centrului munților (Abrud); tot
odată însă au fost întărite considerabil și trupele de insurgenți, cari
operau în contra liniilor noastre de cordon mai depărtate, întru atâta,
încât armata întreagă maghiară, care opera asupra strîmtorilor celor mai
îndepărtate în combinațiune cu Kemeny, făcea ca la 15 mii ostași*).

      Pe drumul ce duce dela Cluj la Oradea-mare operațiunile erau
conduse de cătră așa numitul Kossuth cel mic, anume Vasvâri; din partea
de cătră Turda erau Egloffstein și Pâpai; de cătră Teiuș maiorul Juhâsz,
un Român renegat, de cătră Zlagna majorul Kovâcs, și mai departe de
cătră Mureș în jos alții.“

      Lupta lui lancu cu Baronul Kemeny Farkas ținu din 9 pănă în
16 Iunie. în aceasta di Ungurii s’au retras din Abrud cătră Alba-Iulia.
Rapoartele unguresci dic, că pe Unguri i-a învins foamea nu „Moții“, iar
rapoartele românesci spun, că armata maghiară a fost bătută, și că avuse
500 morți; iar cei răniți s’au transportat pe 60 de care în deosebite
spitale din țeară. Dar chiar foamea să-i fi silit a se refugia, victoria e
pe partea Tancului, care le-a tăiat toată comunicația și a împedecat
proviantarea Ungurilor.

      Altcum iată ce mărturisire face Gabânyi în „Honved“ Nr. 154 din
26 Iunie anul 1849: „Legyen szabad barâtom megmondanom neked, mi-


      *) Cât de consciențios a fost lancu, se dovedesce prin raportul unui oficier din
armata lui Kemeny, publicat în „Honved-¹ din 26 Iunie 1849 Nr. 154, în care se dice că:
„Aproape jumătate din armata ardeleană se află în acțiune în contra munților¹¹.

99


kep ez oly tâborozâs, mely a vilâg bârmely elso hadvezerenek is becsu-
letere vait volna. (Să-mi fie permis a-ți spune ție amice, că aceasta cam-
panie ar pute servi spre onoare ori cărui renumit general din lume).

     Mai la vale:

     „A moczok nem gyâvâk, sok jeles tiszt âllitasa szerint, kik Erdely
valamennyi tâborozâsaiban reszt vettek, a moczok jobban âlljâk a tuzet,
mint Puclmer katonâi âllottâk“.

     (Moții nu sunt lași, mulți oficieri renumiți, cari au luat parte la toate
bătăliile din Ardeal, spun că moții sunt mult mai bravi, decât soldații
lui Puclmer) *).

     Fapt e, că Baronul Kemeny Farkas când a îndreptat cel din urmă
atac în contra „Moților¹¹ un glonț dintr’un tun de lemn i-a rupt frânele
calului, ce le a/ea în mână; iar el a dis: „Dracul să se mai bată cu popii
valachi¹¹, apoi s’a retras din munți. Astfel mărturisesce și lexiconul
„Pallas¹¹ despre Baronul Kemeny Farkas, că: „Ne mai putendu-se sus-
ține, s’a retras". Pataky în opul seu „Bem in Siebenbîirgen" la pag. 84
spune, că într’un singur atac au cădut 120 de honvezi. Iar atacuri au
fost foarte multe.

     Dacă Românii ar fi fost proveduți cu arme și munițiune, așa pre-
cum au fost Ungurii, deu nu sciu câți oameni și câte tunuri și-ar fi
putut Kemeny scăpa.

*
* *

     Vedurăm dialogul purtat de Vasvâri și lancu în luna lui Iunie
1848 în casa lui lancu în Vidra. Acești celebri tineri își dăduseră cu-
vântul că „o să se întâlnească în luptă.“ Vasvâri a organisat o armată
numindu-o „Bocskay csapat¹¹, și frământat de dorul și de ambițiunea să
săvîrșască el, ceea ce âncă nimerui nu i-a succes: a învinge pe lancu,
a pornit deci cu 3000 de oameni și 5 tunuri, ca să cucerească munții.

     în 6 Iulie 1849 s’a dat lupta la „Fântânele¹¹ între armata lui Vas-
vâri și glotașii români, comandați de tribunul Corcheș, care avea 123
vânători și 317 lănceri, apoi femeile din Mărișel comandate de Palagia
Hosu, toate călare.

     Lupta a fost înfricoșată: au luptat piept la piept. Vasvâri a luptat
în fruntea legiunii sale ca un leu, îndemnându-o la atac. în urmă a cădut
mort de pe cal, lovit de lancea lui Todor G-avrilă. Astfel i-s’a împlinit
visiunea de a fi înmormântat la „Fântânele".

     întreaga legiune a lui Vasvâri a fost nimicită; cei mai mulți ofi-
cieri și 850 ficiori morți; arme, tunuri, cai, 100 de boi ș. a. t. au căcjut
în mânile „Moților¹¹.


        *) Sub numirea „Moții¹¹ Ungurii înțeleg pe toți țeranii din munții apuseni; „Moți"¹
însă sunt numai locuitorii din satele Vidra de jos, Vidra de sus, Neagra, Albac, Scări-
șoara, Ponorel și Săcătura, unde bărbații poartă perul împletit chică, și legat în vîrful
capului „moț“. (Vedi dicțion. limbei rom.).


8*

100


      De pe inelul cu inscripția „15 Martie 1848", am recunoscut eu,
că viteazul comandant maghiar a fost acel Vasvâri, care cercetase pe
lancu anul trecut.

      Când i-am spus lui lancu, el îmi dise cu durere: „Aș fi dat 10 ani
din viața mea, să-l fi putut mântui. Pagubă de el ce tiner talentat a
fostu. La locul catastrofei i-s’a ridicat lui Vasvâri un monument cu
epitafiul: „Paulus Vasvâri Feher natus in Tisza-Bud 1826, abiit 1849 . . .
pro patria in lupta libertatis. Fratri pia soror posuit¹*.

      Când ministrul de interne a oprit colecta pentru monumentul lui
lancu, eu am publicat în „Gazeta Transilvaniei¹¹ Nr. 167—8 a. 1895, un
articol, care âncă e o dovadă despre nestrămutata suvenire, ce o păstrez
eu amicului meu din tinerețe. Va servi odată și ca material la istoria
evenimentelor contimporane. Mai ales că atestatul meu, subșternut mi-
nistrului în calea recursului, a contribuit în mod esențial la ridicarea secue-
strului, prin care se ordonase confiscarea banilor adunați pentru monument.

      Aici e locul să observ, că lancu a fost cel mai generos inamic, el
nir numai tracta cu omenie pe toți prisonierii, dar îi și dăruia cu bani. Era
un prim-locotenent dela artileria maghiară, prisonier în Câmpeni, despre
care eu am scris în „Memoriul" meu, acestuia în fiesce-care di îi dăruia 5 fl.

*
* *

      Barițiu, în voi. 2. p. 544, (țice următoarele: „Pănă în clina de adi
mai întreabă mulți Eomâni și neromâni din generațiunea nouă: cum s’au
putut ține și apăra Eomânii cu atâta succes, dacă n’au avut arme, nici
au fost disciplinați? Lipsă foarte mare simțiau Bomânii de tunuri. îna-
inte de a le aduce Hatvany de doue ori pusei, munițiune și patru tunuri,
Bomânii în lipsă de turnătoare pentru tunuri de metal, precum o avu-
seră Secuii, veniră la idea, ca să-și sfredelească tunuri din groși de
brad mai elastic. Adevărat, că din câte un bucium de acela puteau să
tragă cel mult de 9—10 ori și lemnul crepa; dar din vre-o 10 tunuri
de brad tot trăgeau de vre-o sută de ori, și efectul moral, încuragiarea
la ai tăi, spaima la adversari se producea în grad de necredut. După
aceea Eomânii făcuseră și tunuri de fier. încât pentru disciplină, aceea
âncă veni cu mărimea periculelor și cu instinctul conservării¹*.

      Armele luate dela honvedi Bomânii de loc nu le-au putut folosi,
pentru-că erau de alt sistem, cu capsule mari, sistem nou introdus atunci
la honvedi; capsule de cari Bomânii n’aveau nici puteau să-și procure,
pentru-că nu se aflau de vendare. Bomânii aveau pusei cu „cremene*, și
foarte puțini aveau cu percusiune. Tunurile nici n’au încercat a le folosi.
Nu era nici munițiune, mai ales gloanțe potrivite, nici cine să le ma-
nueze. în cele mai multe cașuri au învins Bomânii cu năvala. N’aveau
adese decât praf, cu care spărgeau băieșii (minierii) stâncile, iar acesta
în pușcă nu se aprindea, pentru că nu ieșia pe țița puscii (piston).

      Invențiunea tunurilor de lemn era pe aci să-l coste capul pe tatăl
meu. Cel dintâiu cuvânt, ce i l-a adresat Hatvany tatălui meu, atunci

101


când l-a arestat, a fost: „Ah! D-ta esci acela, care a inventat tunurile
de lemn și semnalul de a avisa pe Valachi despre apropierea Maghiari-
lor? îți voiu răsplăti invențiunea cu un patent potrivit". (A înțeles fur-
cile). (Semnalul era: Lagărul românesc pe unde s’apropiau trupele ma-
ghiare, trebuia să aprindă foc la locul cel mai înalt; comuna vecină la
moment făcea asemenea; toate celelalte îi urmau. Astfel în vre-o câte-va
oare locuitorii din munți erau avisați și alarmați. Un escelent telefon).
Tatăl meu i-a răspuns: „Da, eu sunt acela. De astădată însă nu s’au
alarmat munții, nici s’au folosit tunurile, pentru-că noi am încheiat pace
cu Dragoș, ca representant al guvernului maghiar, care pe onoarea nați-
unii maghiare ne-a garantat armistițiu, amnestie și deplină libertate".
— „Deocamdată — dise Hatvany -— vei fi arestat în casa proprie. Dacă
vei încerca să fugi, vei fi împușcat".

     Fratele meu Dionisie, consilier de tribunal reg. în pensiune, avea
s’o pățască tot astfel, pentru-că el după terminarea cursului juridic în-
trase în regimentul Carol Ferdinand Nr. 51 staționat în Italia, în cali-
tate de Cadet e.x propriis. După un an s’a întors acasă, apoi a orga-
nisat — în calitate de căpitan și comandant — garda națională din
Abrud și Abrudel, după metodul și după regulele armatei regulate.
Despre aceasta gardă dice lancu în raportul seu, că i-a făcut mari
servicii.

     Tatăl meu a fost denunțat de Ungurii din Abrud; dovadă e „K6-
zerdek" Nr. 40 și urm. a. 1891, în care Râkosy din Abrud dice între al-
tele: „Șuluțiu era pe timpul revoluției unul dintre cei mai cu influință;
mânile lui lucrau pe tot locul, numai nu pe față".

     Credeau coconașii dela „Kozerdek", că eu me voiu spăria și voiu
nega faptele tatălui meu. Eu însă le-am răspuns în „Gaz. Transilvaniei"
Nr. 100 a. 1892 între altele: „Una n’ar trebui s’o uite Maghiarii, că
dacă ei privesc cu mândrie la fortăreața Komârom — apărată de renumitul
general Klapka, — pe care Austriacii, pe lângă tot ajutorul muscălesc,
n’au putut-o cuceri, apoi și Românii privesc cu mândrie la munții apu-
seni, supuși comandei lui lancu. Maghiarii au cucerit Ungaria și Transilva-
nia, au aruncat armata austriacă peste graniță, dar munții apuseni nu
i-au putut cuceri, deși Românii se luptau numai cu pusei de iepuri, cu
tunuri de lemn, cu lănci și cu bolovani, flămâneji și desculți. La aceasta
glorie și tatăl meu își are partea sa bunicică. Și are să se scie preste
toți timpii seculari, că cele dintâiu tunuri de lemn — tunuri legendare, —
cari au resunat în anul 1848 în munții apuseni, întru vestirea sfințeniei
jurământului depus în Câmpul libertății, întru apărarea neamului româ-
nesc, au fost făcute din ordinul și după îndrumarea tribunului ad honores,
lohan Sterca Șuluțiu, tatăl meu".

     Iată și două documente, câte au putut scăpa de perire, cari s’au
găsit în casa lui Alexandru lancu, mort în 2 Octobre 1855 (tata lui
Avram lancu), aceste documente se află la Asociațiune.

102


Domnului Nicolae Corcheș, tribun
din oficiu                       în

Câmpeni

        „Sciind că domnul îancu nu-i în Câmpeni, am venit a-ți face cu-
  „noscut, că la Bucium sunt patru tunuri în lucrare, câte de un stângin
  „de lungi și se fac din fier versat cuptușit cu lemn. Dudele (țevile)
  „cele vărsate le-am căpătat din Bucium dela mașina lui Schlafkovits,
  „de 6 țoii largi și de un țol groase. Meșter avem bun*), și de cumva
  „ne-am pute folosi, atâta fier vărsat, pe aceea seamă, și mai largi
  „avem, cât și 30 de tunuri am pute face. Pe Marți vor fi gata vre-o
  „doue. Ai grijă și ține praful cel de tunuri, (tata-1 primise din Alba-
  „lulia și-l trimise lui îancu) ține și pe seama noastră, precum și din
  „gloanțele cele mari, ca dela 6—8 funți și carteciuri.

       „Insciințează și pe dl îancu despre acest lucru.

          Abrud, 2 Ianuarie 1849.

loan Șuluțru m. p.,
tribun.

Domnului prefect Avram îancu

în

                                                 Câmpeni

        „Trimit cei 406 funți de plumb; praful ancă nu l-am căpătat.
  „Golescu aseară veni dela Zlagna, spune că armata lui Bem a pornit
  „cătră Blaj, cu ce scop nu se scie, de obște se vorbesce, că vrea să
  „atace Sibiiul din nou; destul că pe unde merg tot pustiesc, și băr-
  bații, cari sunt harnici, îi duc cu sine. Ce va fi de noi, Dumnedeu
  „scie; destul de rău stăm; me mir și de comitetul național, de ce nu
  „scrie. Ar fi bine să trimiți expres la Sibiiu, să vedem cum stau lu-
  crurile. Se vorbesce, că Laurian a scris dela Olmiiț comitetului, me
  „mir cum nu se împărtășesce prefecților — fi bun trimite ancă astădi
  „expres la Sibiiu; apoi te rog trimite-1 pe la mine. Scrie și la Dobra,
  „ca să fii sigur pentru bucate, și dă-le drum slobod. Numai decât
  „scrie pentru bucate, ca nu cumva întorcendu-se barbarii pe acolo,
  „să le pustiască".

       Abrud, 2 Februarie, 1849.

                                                  loan Șuluțiu m. p.,
  „Gaz. Trans.“ Nr. 124 a. 1891.                       tribun.

*
* #

     îancu n’a fost numai un căpitan brav, ci el a fost și omul ordinei;
în mijlocul luptelor sângeroase nu și-a uitat nici de siguranța personală
și a averii locuitorilor din prefectura dînsului.


       *) Meșter bun de tunuri avea tatăl meu și în Cărpeniș.

103


     Prin proclamația dînsului din 4 Martie 1849 *) dădu munților apuseni
o nouă organisare civilă, instituind în fruntea tuturor comunelor un
magistrat cu reședința în Câmpeni.

     Ca president al acestui magistrat (curte de apel) a numit pe losif
Sterca Șuluțiu, un văr al meu, fiul spânului cameral din Ofenbaia, care
însuși era funcționar cameral în Câmpeni; un bărbat tiner bine instruit,
cu un rar caracter și foarte popular. Mort deja prin anii 1850 ca ad-
ministrator. Acestuia i-a încredințat lancu organisarea județelor (scaunelor)
sătesci.

     în scurt timp prefectura lui lancu a devenit un model.

     La începutul lunei lui Decembre 1849 mersese lancu la Hălmagiu
la tîrg. îndată ce poporul a prins veste despre presența „lancului®,
se îmbulzea ca să-l poată vede și saluta. Deodată vine o patrulă de
soldați și-l arestează pe lancu. Poporul smulge pari din garduri, nă-
vălesce asupra soldaților, unde lancu era deținut și pretinde eliberarea
lui. Atunci căpitanul roagă pe lancu ca: „să liniștească poporul, căci
arestarea dînsului s’a făcut din greșeală*.

     lancu liniști poporul, apoi încălecă și merse acasă.

     Marele Lexicon maghiar, Pallas, întemeiat pe opinia diarelor ma-
ghiare, ne spune că: „guvernul austriac, după ce a înșelat pe Români
cu promisiuni, pe cari nu le-a împlinit, se temea că lancu se va răs-
buna, de aceea-1 spiona și de aceea l-a și arestat¹¹.

     Fapt e, că o mai mare mișelie și ingratitudine guvern n’a făcut, de
cum a fost arestarea lui lancu.

*
* *

     Revoluția maghiară a fost înecată în sânge. Maghiarii au depus
armele în mânile Rușilor. S’a inaugurat un sistem absurd, cu un gu-
vern pe cât de brutal, pe atât de ignorant, care, răzimat pe opt-sute-
de mii baionete, s’a apucat, să germaniseze.

     îndată după suirea pe tron, împăratul Francisc losif I, la propu-
nerea ministrului contele Stadion, a convocat cu datul din 2 Decembre
1848 o „anchetă® dintre popoarele, cari au rămas credincioase tronului,
pentru de a asculta durerile și dorințele lor. Din Ardeal a chiemat
ministrul în luna lui Februarie 1849 pe Șaguna, pe protopopul Popasu și
pe Stoica, consilier la comptabilitate. Vădendu-se aceștia prea slabi față
cu o misiune de o așa mare gravitate, au stăruit să se mai chieme și
alti bărbați din Ardeal. A chiemat deci Sanuna cu învoirea ministrului
1         i                                 » o

pe Laurian, pe Pop de Macedonfy**) pe Csupe Lâszlo de Drâgavilma și
pe secretarul seu pe lacob Bologa.

     Aceștia, constituindu-se împreună cu Românii din Ungaria și Bu-
covina într’o „anchetă®, au presentat Imperatului în 27 Februarie un


*) Vedi proclamația în cartea lui Teofil Frâncu și Candrea, „Moții¹¹ pag. 299.


       **) Macedonfy și Csupe au fost funcționari în Vicna.

104


„Memorandiar în 5 Martie presentă Șaguna un „Memorand¹⁴, subscris
numai de el, prim-ministrului Felix Schwarzenberg.

      Răspunsul la aceste „Memorande" e rescriptul împărătesc din 18
Iulie 1849, prin care Românii s’au îndrumat la constituția publicată în 4
Martie 1849, care era însă aprobată de Impcrahd deja în 10 Februarie 1849.

      în urma acestui refus „ancheta¹¹ a subșternut în 30 Iulie 1849
o nouă petițiune, în care arată, că Românii prin acea constituțiune
octroată sunt cu totul ignorați, apoi cer îndreptare. Vădendu-se des-
considerați au chiemat pe Avram lancu ca el cu autoritatea dînsului
să-și cerce norocul. lancu a și fost primit în audiență la Împăratul.
Mai târdiu împreună cu membrii din „anchetă" a fost primit de mini-
strul „more consveto¹⁴ cu un zirnbet pe buze, apoi i-a dimis cu cunoscuta
frasă diplomatică: „Bene sperare jubet Sua Majestas“.

      La vre-o câteva dile lancu a fost citat la poliție, să i-se inmanueze
o decorație. lancu însă a refusat decorația dicend, că „dînsul s’a luptat
pentru tron și națiune. Guvernul să mijlocească acordarea drepturilor
promise neamului românesc; atunci va primi decorațiunea, altcum nu“.

      Atunci lancu a fost provocat de poliție, ca în 24 de oare să pă-
răsească Viena, la din contră va fi dat afară cu forța.

      Sărmanul lancu îmi dise după reîntoarcere: „Numai acuma văd eu
bunăvoința Vienei și că ce mare nefericire a fost refusul cererii noa-
stre de a înarma una-sută-mii ficiori, care ar fi făcut de prisos chiema-
rea Muscalilor în țeară. Ei, dar atunci trebuia să-și împlinească anga-
jamentul! Acuma nu ne mai creastă. Neamțul¹⁴.

      Am amintit acest episod din viața lui lancu, ca să se vadă: ce
mare pond punea toată românimea pe numele dînsului — una la mână;
iar alta la mână, pentru ca pățeniile lui lancu să ne fie o busolă în
labirintul evenimentelor ce au urmat.

*
* *

      Anul 1852 a fost cel mai fatal an în viața lui lancu. în acest an
venise tinerul împărat în Ardeal, ca să cunoască în persoană această
țeară și popoarele ei, despre care nemuritorul împărat losif al II-lea,
care călătorise în anul 1783 în Ardeal, întors acasă întrebat de mama
sa de geniala împărăteasă Maria Teresia: „Spune-mi ce ai vădut în
Ardeal?¹¹ a răspuns: „Am vădut o nobilime maghiară arogantă și tirană;
un popor săsesc egoist; și un popor valach asuprit și degradat la soarte
de animal “.

      Iată un splendid exemplu, ce confirmă simțul nobil al împăratului.
După rescoala lui Horia 1784 cancelaria curții împărătesei propuse în-
ființarea de școli în munții apuseni: „pentru de a pute cresce din acei
oameni, cari seamănă cu fiarele răpitoare, cetățeni de stat“.

      Resoluția împăratului losif al II-lea, scrisă cu mâna proprie, sună
astfel: „Școalele de sigur sunt trebuincioase, dar starea risipită a caselor
prin munți, îngreunează și împedecă resultatul. Spre cultivarea acelor

105


„fiare răpitoare¹⁴ doară ar fi tocma așa folositor, dacă stăpânii Valachilor
ar umbla pentru un timp oare-care înșiși la școală, unde și-ar pute câștiga
principii mai bune*. (Szilăgyi Ferencz, A Hora vilâg Erdelyben. pag. 19).

      Planul de călătorie al tinărului împărat Francisc losif I, în vara
anului 1852, era statorit de guvernatorul Schwarzenberg, care a așteptat
pe domnitor la marginea Ardealului în satul Cașovița. In 17 Iulie lancu
merge însuși la Cașovița și după multă stăruință îi succede, ca să în-
duplece pe Schwarzenberg să facă propunere împăratului, să-și schimbe
marșruta și să treacă munții pe la „Găina¹¹, să vadă țeara „Moților⁴¹.

      Împăratul primesce propunerea; urcă munții, prânzesce la „Găina¹¹,
trece prin Vidra, pe dinaintea casei lui lancu, în acea noapte doarme
în Câmpeni, dar lancu nu se înfățișează înaintea împăratului.

      Lumea întreagă întreabă și va întreba în veci:

      Ce-a fost causa? — dar răspuns nu va primi, pentru-că lancu Lai
dus cu sine în mormânt.                                                     I

      Toate scrierile maghiare spun, că lancu vădendu-se înșelat și des-
considerat pe sine și pe poporul român în speranțele și promisiunile
avute, de aceea n’a vrut să se înfățișeze.

      Cei mai mulți Bomâni, după cari s’a luat chiar și mitropolitul
Șuluțiu, cel mai mare și sincer binevoitor al lui lancu, spun, că mintea
lancnlni ar fi fost alterată prin marea bucurie, vădend că împăratul a
primit propunerea lui de-ași schimba planul de călătorie și de a cerceta
țeara „Moților⁴⁴. Mitropolitul Șuluțiu a scris despre lancu așa precum
i-au istorisit unii și alții dintre prefecți și tribuni; unele informațiuni
dintre acele însă au fost neesacte. Eu nu pot împărtăși acea părere
deși ar fi în favorul amicului meu lancu, că el ar fi fost atunci smintit
la minte. Și n’o pot împărtăși pentru că nu poate fi motivată, de cumva
n’am primi de adevărată vorba, ce se dice că ar fi cjis mama lui lancu,
după reîntoarcerea lui din Cașovița: „Sufletul meu, lumina mea! a fost
otrăvit cu ciuciuleți¹¹ (bureți).

      Și n’o pot primi pentrucă iată ce i-se scrie „Gazetei Transilvaniei¹⁴
(Nr. 63 a. 1852) din Câmpeni: „lancu dispăru pe neașteptate dintre cei-
lalți soți ai sei și ce este mai neplăcut, că mulți nu vreau a crede, că
causa dispărerii și a retragerii lui n’a fost alta decât o iute schimbare
a sănătății, încât să nu fie în stare a mai ieși între ceilalți“.

      înainte de sosirea împăratului (21 Iulie) a fost perfect sănătos, do-
vadă epistolele lui scrise în 18 și 15) Iulie protopresbiterului gr. cat. din
Zlagna, Mihali. („Gazeta Transilvaniei⁴¹ Nr. 63 a. 1852).

      Dovadă sunt toate pregătirile, ce le-a făcut însuși lancu pentru
întimpinarea cât mai strălucită a împăratului. Dar în timpul cât împă-
ratul a stat în munți iată ce s’a petrecut:

      „lancu înaintea împăratului¹¹. Sub acest titlu a apărut în „Nene
Freie Pre.sse¹¹ anul 1888 o notiță despre călătoria împăratului în Munții
Apuseni și despre causa neînfățișării lancului înaintea împăratului.

106


     S’a scris de repețite-ori în toate diarele naționale despre acest episod
dureros și de foarte mare importanță; și bine s’a făcut.

     Eu âncă, ca judecător pățit, m’am grăbit ca nu cumva comandantul
gendarmilor, la care se povoacă „Neue Freie Presseu, să moară înainte
de a fi ascultat, m’am adresat numai decât cătră reverendisimul domn
protopop din Deva Papiu cu rugarea, ca d-sa să-l întrebe pe acel co-
mandant și să-mi trimită răspunsul dînsului.

     Iată răspunsul zelosului domn protopop:

Deva, 28 Decemvrie 1888.

                Spectabile domnule Jude!

     „La amabila și prețuita D-Tale epistolă dto 23 1. c., numai decât
„după sosirea mea acasă din o excursiune în tract, mă grăbesc a-ți răs-
punde cele-ce am aflat dela respectivul Lowenliardt referitor la inci-
„dentul neprimirii în audiență a fericitului martir al națiunii, regreta-
tului lancu.

     „Acest comandant al posturilor de gendarmi, puse sub comanda lui
„cu ocasiunea epocalei veniri a Monarchului în Munții-Apuseni, mi-a
„descoperit următoarele:

     „Eram avisați, că Maiestatea Sa vine dela Deva preste Brad în munți,
„precând deodată am primit avis dela comanda de gendarmi, că Maies-
tatea Sa va veni dela Deva preste Baia-de-Criș, Hălmagiu, preste mun-
„tele Găina în munți, și să mă pun în atingere cu comisarul din munți
„(mi-am uitat numele acestuia*) și cu Mânzat, de a repara drumurile
„și a face tot posibilul pentru susținerea ordinei. M’am dus la numiții
„domni și li-am aretat depeșa și ne-am pus pe lucru cât ni-a fost cu
„putință; în aceste 3 dile am convenit cu lancu, cu care aveam cunos-
„cință personală, i-am descoperit sosirea așteptată în munți a Monar-
„cliului și marșruta, mi-a răspuns laconic „sciu“, într’aceea noi ne căutam
„de lucru cu numiții domni.

     „înspre diua' precând era să sosească ne-am dus prin mulțimea
„poporului venit din toate părțile în veștminte serbătoresci la lancu, care
„nu era acasă, dar mai târdiu a venit.

     „Iar în dimineața următoare am plecat spre munte în sus; lancu
„n’a venit cu noi. Sosind în vîrful muntelui, a sosit Monarchul cu suita
„Sa și la un loc frumos au descălecat și au luat un prâncl frugal; după
„aceea s’au suit toți pe caii oferiți de noi, Monarchul înainte și eu cu
„gendarmii, împărțiți la dreapta și la stânga Monarchului, alăturea, făcend
„cale prin mulțimea poporului, am trecut prin Vidra pe dinaintea casei
„lui lancu, unde erau adunați preoți în ornat bisericesc. In învălmășeala
„cea mare și în iuțeala noastră nu am observat, dacă Monarchul a privit
„spre casa lancului ori nu; ci atent la comanda Monarchului, care ne striga


     *) Obengruber se numia.                                   Ion. St. S.

107


„vorwărts Gevsdarmen", ne-am dus pănă în Câmpeni, unde am sosit pe
„înserat și unde orașul era iluminat, și prin mulțimea poporului am stră-
bătut la cuartirul pregătit pentru Monarchul. Aici îl așteptau servitori
„de ai Curții și gendarmi de Curte la casa veduvei Kalcher, și Monarchul,
„intrând în odaie, a luat un păhar de apă și s’a culcat, re.mânend la ușa
„casei doi gendarmi de Curte, iar noi prin curte țineam ordine.

     „Suita Maiestății Sale, în sunetul, musicei militare, care sosise spre
„întimpinare în Câmpeni, își petrecea la o masă din grădină în apropierea
„caselor, negenată de a conturba odichna suveranului lor. Eu am primit
„ordin, ca ori-cine ar veni, chiar principele guvernator de Schwarzenberg,
„să nu permit a întră la Monarchul, că voesce să se odichnească fiind
„obosit. Pecând se petreceau aceste în curte, unde porțile erau în-
„chise și păzite de gendarmi, lancu a venit cu câțiva inși, de cari nu-mi
„mai aduc aminte, și apropiindu-se de intrare, i-am cșit înainte și mi-a
„dis, că el vrea să între la Monarchul; eu i-am spus că am ordin să nu
„las pe nimenea, el îmi dicea, că trebue să între, că are ordin, eu nu
„puteam să-i conced având contraordin, și în vălmășeala aceasta, nu
„sciu, a vădut și audit ori a fost însciințat de gendarmii mei, generalul
„adj. contele Griine, care a venit dela masă la noi, și întrebând ce voesce
„acest domn, i-am spus că voesce să între, spunendu-i cine este și că
„scie nemțesce. Atunci lancu i-a descoperit și lui, dar acesta i-a re-
„plicat ordinul, vedend însă, că lancu insistă mai mult și că nu voesce
„să aștepte pănă dimineața, precum îi spunea generalul „cu un ton fin
„și cavaleresc, că dimineața va da audiență, fixându-1 în această con-
„versațiune, s’a întors și mi-a dis, că eu sciu ce ordin am și că ce arii
„de făcut. Cu aceste s’a dus la masa, unde se aflau ceialalți generali din
„suită, iar eu am rSmas cu lancu, l-am luat de subsuoară și ne-am în-
dreptat spre ușa din grădină, și ajungând acolo, l-am scos din grădină și
„am închis ușa. Intorcendu-me la locul meu, am dat ordin gendarmilor
„să iese la strade să vadă ce se petrece și să susțină ordinea; pe con-
ducătorul postului de gendarmi din loc l-am trimis la Tioc Todor, să
„vină pănă la mine; acesta a și venit și l-am întrebat: „Unde este
„Iancu?‘£ Mi-a râspuns, că s’a dus acasă. „Intr’adeveru ? „Pe onoare mea“
„mi-a răspuns.

     „în dimineața următoare m’a întrebat generalul Griine de două-ori
„unde este lancu, că Maiestatea Sa îl primesce în audiență. lancu însă
„nu s’a mai arătat.

     „De aici apoi Monarchul a plecat prin Roșia la Detunata, unde a
„petrecut mai mult, mâncând și balmoșul istoric și privind jocul tine-
rilor, și apoi s’a pus cu suita în mișcare spre drumul ce duce la Zlatna,
„ocolind Abrudul.

     „Aceasta e pe scurt ce mi-a istorisit acest fost comandant de gen-
„darmi, se înțelege, cu mai multe amenunte, pe cari nu le-am aflat toc-
„mai de interes a le mai înșira. El âncă dă cu socoteală, că acolo în

108


„munte s’a făcut poate planul sau apoi în Deva, când s’a stabilit mer-
„gerea preste muntele Găina, dar aceasta ar fi mai mult pentru, decât
„contra atingerii locuinței lui lancu. Din toate aceste nu putem erua
„adevărul și numai urmările ne fac să concludem, că intrigă a fost la
„mijloc, după-ce a mai urmat apoi și internarea lui în Alba-Iulia, despre
„care noi pe aici avem atât de puțină cunoscință, ce a putut să fie causa?

     „Finind, Ve rog a primi deosebita mea stimă, cu care Ve rămân
                                                          totdeauna

I. Papiu m. p.“

     Am făcut aceasta în interesul adevărului istoric, în interesul amicului
meu Avram lancu.

     într’adever aș da mult, aș da chiar din vieața mea, — deși nu mai
am așa mult de dat, — dacă s’ar pute lumina cumva întunerecul ce aco-
pere acest secret.

     Toți Românii, chiar mitropolitul Șuluț, care era cel mai mare și
cel mai sincer binevoitor al lui lancu, — pe care lancu îl stima și iubia
foarte, — s’a supărat foc pe lancu pentru neînfățișarea dînsului, care avu
triste urmări pentru lancul și pentru poporul român.

     Imensa majoritate a Românilor crede întocmai ca și domnul pro-
topop, că lancu a căci ut jertfă unei intrigi, care își aruncă umbra pănă
în cjilele noastre.

     Cine nu-și aduce aminte de cuvintele guvernatorului Schwarzenberg,
adresate în Câmpeni în acea di prefectului popa Balint: „Sind ivir denn
hier sicher?"

     Audi acolo ? Bieții Moți își varsă sângele pentru împăratul, se duc
la moarte precum merge mirele la nuntă, și când vine Împăratul anume
între ei, ca să-i vadă, guvernatorul țerii întreabă pe unul din condu-
cători: „Suntem noi aici în siguritate?"

     Nu trebue deci ignorată nici o împregiurare, fire-ar ea la vedere
ori cât de neînsemnată, care ar pute duce la descoperirea adevărului;
iar datele și dovecjile la nici un cas.

     lancu are să remână o figură plăcută și în etern stimată de poporul
român, el merită deci, ca contimporanii să se intereseze de tot ce s’a
petrecut cu dînsul, dacă voim ca să avem o istorie deamnă de a fi trans-
misă posterității.

     Aici să ne amintim ceea-ce Barițiu ne spune în istoria sa voi. 2
pag. 716 despre principele Schwarzenberg, care era un inamic al Ro-
mânilor, care-1 numia pe lancu „Canalie¹', iar „Budapesti Hirlap“ din
20 Novembre 1889 despre adjutantul împăratului graf Griine dice, că a
fost un „duh necurat", (rosz szellem). Astfel vom pute judeca: ce cre-
cjăment merită aserțiunea grofului Griine, că împăratul era deja culcat
când lancu ceruse intrare ?

109


     Aucli acolo! împăratul obosit s’a culcat, iar adjutantul seu 4—5
pași dela odaia, unde se afla domnitorul, își petrecea la o masă cu
Schwarzenberg, unde- musica militară cânta.

     Cum putea lancu s’o creadă aceasta? Eu din parte-mi așa cred că
lancu va fi mers să se informeze despre audiență pe diua următoare.

     Să nu uităm, că locul de unde lancu a fost alungat la stradă ca
un ștrengar, era cuartirul dînsului, de unde comanda el luptele pentru
împăratul.

     Mirare n’ar fi fost, dacă lancu la moment ar fi înebunit.

     Cu toate aceste a greșit sermanul lancu; tocma pentru că a fost
într’un mod atât de brutal tractat, trebuia să se înfățișeze în cjiua, ur-
mătoare și — totul era bine. împăratul a întrebat de repețite-ori: „Wo
ist der lancu?⁴⁴

     Vă puteți închipui cum vor fi esploatat vrășmașii neamului românesc
acest cas fatal!

     Spuneau oameni de ai regimului, bine informați, că împăratul avea
intențiunea de a-1 numi pe lancu Baron cu rang de general și de a curma
procesul „Moților⁴⁴, ce-1 aveau ei în contra coroanei ancă de pe timpul lui
Horia, ordonând segregarea pădurilor și pășunilor din munți, pentru
„Moți“, parte, ce după drept și dreptate li s’ar fi cuvenit.

     lancu la provocarea mitropolitului Șuluțiu a mers pe 2 August la
Cluj, ca să fie de față la sosirea împăratului. A dus cu sine 50 călăreți
și pe mai mulți tribuni. Acești tribuni l-au provocat: ca să meargă îm-
preună cu ei la împăratul!! lancu li-a respuns: „Dacă voi me siliți, me
voiu duce; dar să sciți că atunci me lapăd de apărarea procesului mun-
tenilor⁰. La aceasta tribunii au replicat: „Decât să te lapedi de apă-
rarea procesului, atunci mai bine nu merge la audiență¹⁴. Acești tribuni
trăiesc âncă.

     în Cluj lancu a fost la fratele meu Dionisie în cuartir, nime n’a
observat vre’o schimbare asupra lui. Se elice că lancu înaintea sosirii
împăratului s’a adresat lui Bărnuțiu și Maiorescu în Viena, întrebându-i
de sfat: „să se înfățișeze, sau nu?⁴⁴ De oare-ce respuns n’a primit, nici
că s’a înfățișat.

     Barițiu spune în istoria lui, că are dela lancu 6 epistole, una se
referesce tocma la călătoria împăratului în Ardeal.

     Care-va dintre domnii membri ai academiei din Bucuresci să pu-
blice acele epistole, altcum va remână în etern un secret.

*

* *

     în luna lui Septemvre 1852 lancu sub pretext fals a fost înșelat
să meargă la Alba-Iulia, unde imediat a fost deținut.

     Iată cum mi-a istorisit el mie în 28 Octombre 1855 pățaniile lui
în temnița din Alba-Iulia, ceea ce eu am descris în „Memoriul⁴⁴ meu:

     „Ce larmă neusitată, ce sgomot turbură liniștea Blajului? a acestui
orășel modest, în a cărui piață cadrată în t}Hele normale nu vecji altceva

110


decât studenți, teologi și profesori, mergând și ieșind din seminar; iar
din casele din jurul pieței, unde locuesc domnii capitulariști, vedi, ieșind
bătrâni venerabili, martori ai seclului trecut, ca racjele îndreptându-se
spre un centru: „la biserică".

      Ce vrea mulțimea aceasta de oameni ? Lume necunoscută. Ici o
grupă de domni nobili maghiari, vorbesc în limba maghiară. Colo altă
grupă de domni vorbesc în limba germână. înaintea ta trec fisionomii
ne mai vădute vorbind în limba italiană. Poporul în vestminte de săr-
bătoare străbate stradele și se vede a fi în mare așteptare. Equipage
strălucite se învârtesc prin piață. Mulțime de servitori străini în ținută
de gală, întră și ies din reședință. Dignitari și prelați din țeară întră în
curtea mitropolitului cu trăsurile lor. Eacă sosesce guvernatorul prin-
cipele Schwarzenberg. Aceasta e trăsura de gală a mitropolitului, în-
trensa șede pronunțiul apostolic din Roma Cardinalul Viala Preia.

      E diua de 28 Octomb. 1855. piua instalării mitropolitului Alecsandru
Sterca Șuluțiu. Me îmbătasem de cap, de larma aceea estraordinară, de
acel amestec de fanfară, sunete de clopote și de treascuri; o adevărată
vijelie, care isbindu-se în dealurile învecinate, se respândea pe valea
ambelor Ternave, cari se împreună la Blaj.

      Am întrat în grădină ca să scap de învălmășala aceea.

      Deodată vine camerarul mitropolitului și-mi dice:

      „Me rog dle! Vă caută un domn“.

      — pi să vină aici.

      — Eacătă-1 că vine.

      — Ei! bine ai venit lancule.

      — Servus frate Sulutiu.

      Audind camerarul de numele lancnlni, a remas cu gura căscată,

      — „Că doară nu Dvoastră sunteți lancul din munți?" întrebă vechiul
si confidentul servitor.

      — Ba eu sum! fu respunsul.

      ■— D4eu să vă țînă; n’aș da că v’am vădut pe dvoastră pentru toți
străinii, câți sunt adi în Blaj !“ Depărtându-se se mai întoarse de vre-o
câte-va ori și s’a uitat la „lancu."

      — Am o rugare cătră tine frate Șuluțiu!

      — Cred că va fi posibil de împlinit; și eu me voiu bucura, de a-ți
face o plăcere. Dar vin’o să ședem sub acest stejar gigantic, care deși
e numai singur din neamul seu, aici în grădină, ajunge cu o pădure în-
treagă; se dice a fi de pe timpul când principele Ardealului Apafy re-
sida în acest castel. De multe-ori ședem cu Unchiul meu la umbra lui;
totdeauna ’mi vine aminte, că tocma cu 100 de ani înainte a ședut un alt
unchiu al meu subt acest stejar, Episcopul Aron. Cine scie după altă
sută de ani, cine va mai șede subt el? Câte suspine românesci nu se
vor fi ridicat într’o sută de ani, la ceriu de subt acest ștejar!“

111


     — Frate Șuluțiu! eu am venit aici ca să cer o audiență dela
Schwarzenberg, căci n’o mai pociu duce cu Nemții, prea mS persecută,
nu-mi pociu primi nici partea părintească după moartea tatălui meu.
Să port procesul muntenilor, nu me lasă; adi mâne va trebui să umblu la
cerșit. Roagă-te de unchiul teu de mitropolitul, să-mi ’spriginească rugarea.

     — Va fi foarte greu, frate lancule! Nu vedi tu, ce e pe capul Un-
chiului astădi? Mi-a spus de adi dimineață, că ori-cine să fie, înainte de
biserică nu poate să-l primească. Abstrăgând dela visitele celor mari,
pe cari nu-i poate refusa, are de a-și recapitula mai multe cuvântări de
instalare etc.

     — Frate Șuluțiu! Dacă nu se va întrepune unchiul teu cu aceasta
ocasiune binevenită, eu nu mai sper nimic. După biserică se pun la masă,
iar dup’aceea Schwarzenberg pleacă imediat. Sciu eu prea bine, că un-
chiului teu i-se face o silă, am audit și eu — deși trăiesc retras în munții
nostrii — că lui Schwarzenberg i s’a demandat din Viena, ca nu cumva
să absenteze dela instalare... Dar cu toate aceste te rog frate... Dtțeule!
când ’mi vine, aminte, că acei oameni (Nemții), pentru a căror causă
m’am luptat eu, și care a triumfat, cu ce dispreț și cu ce urgiă se
poartă în contra Românilor, cari ’și vSrsau sângele, pe când ei erau
alungați peste graniță, stă să mi se de.sfășie inima. Când îmi vine aminte,
că înainte cu doi ani, când eram rob în Alba-Iulia, cum s’au purtat
de infam cu mine ...

     „Era într’o după ameacli; me preumblam înaintea „arestului meu“
eram adâncit în cugete, despre ironia sorții față cu poporul român, des-
pre infamia oamenilor și despre aceea, că tot aici au fost arestați: Horia,
Caterina Varga, în urmă eu; ei în fortăreață, iar eu în oraș; de odată
funcționarul Hohn, care avea supraveghierea peste persoana mea, vrând în-
suși să se ducă la preumblare, m-a provocat, ca să me întorc în închisoare.

     „Cine n’a fost rob nu scie cât de scump e aerul.... și soarele lui
Dumnedeu.......L-am rugat să me mai lase puțintel... El n’a vrut;

atunci l-am reflectat, că încă n-a trecut timpul pe cât aveam drept să
fiu în aer liber.

     „Hm 1 drept.... Eu uitasem, biet de mine, că eu eram rob ... și
că robul n’are drept... El s’a restit cătra mine. .. dar eu ca să-mi
stăpânesc simțul, ce-1 are chiar și robul, ori poate ca să nu me vadă
umilit înaintea sa — nu mai sciu nici eu — mi-am continuat drumul.
Atunci el a demandat să me prindă și să me ducă cu sila în arest; în-
dată ce am întrat, a lăsat de au pus fiere (zale) pe ambele mele mâni.

și, oh Dumnezeule!......“

     lancu își întoarse capul, dar eu am zărit doue lacrimi, cari cur-
geau pe fața dînsului ca nisce mărgele. După aceasta el își acoperi
ochii cu ambele mâni și cu o voce tîmpită și plină de durere îmi c|.ise:
„Dumnedeule! cu ce credință m-am luptat eu și poporul și iată acuma
sum tractat mai reu, decât inamicii¹⁴.

112


      Apoi ca și când ar fi vrut să alunge o cugetare, care-1 tortura...
s’a oprit... Deodată a sărit sus de pe scaun, s’a făcut palid ca moartea
și-a strîns ambii pumni, ca și când l-ar fi apucat sgârciuri; s’a uitat
cătră ceriu . .. nori negri și fulger treceau prin ochii sei.... i-a ieșit
un gemet din piept, ca și când isbucnesce furtuna în munți.

      — Ce cugeti frate! funcționarul Hdhn, după-ce m’a vâclut înferecat,
mi-a tras, mi-a plesnit ore-o eâteua palmi preste față! Infam, de o mie de
ori infam! dar norocul lui că eram în fiere, căci l-ași fi isbit de s’ar fi
lipit de părete“.

      M’am încercat să dau conversării o altă direcțiune și am dis:

      — Aduci-ți aminte vre-o dată lancule, când părinții ne-au trimis
în liceul din Gluș; a doua cli mergând din școală acasă, vedui în piață
o grupă mare de studenți, erau vre-o doue-cleci de Unguri jur împre-
jurul teu, iar tu singur în mijloc. Toți vorbiați și sbierați deodată; eu
nu înțelegeam un cuvânt; cu deosebire tu gesticulai cu ambele mâni.
Ingrijat că ți-s’a întâmplat vre-o neplăcere, m’am repezit acolo, mi-am
deschis calea cu coatele pănă la tine și te-am întrebat:

      — Ce e cu tine lancule?

      — Ce să fie; iată aceștia nu vreau să creadă, că Hunyady a fost
Român.'

      — 0 bată-te să te bată norocul! numai atâta e tot?

      — D’apoi nu e destul?

      — Eu cugetam căci doar vreau să te bată.

      — Ți-ai nimerit’o! da că eu nu me tem de ei de toți, câți sunt aici“.

      — Cât de bine le ții toate ameruntele în minte, — dise lancu mai
vesel — eu uitasem; cine le poate ține în minte toate ? sunt mulți ani
de când ne cunoascem, frate Șuluțiu, din pruncie. Un lucru ce mi-l-ai
cjis tu în anul 1849 nu-1 voiu uita pănă trăiesc. Scii în Câmpeni la
isvor ? *)

      Dar te rog frate Șuluțiu, — continuă lancu întindindu-și dreapta —
du-te la unchiul teu și-1 roagă.

      — Să mergem, cjisei eu, și părăsirăm „grădina".

      Mărturisesc, că de astă dată am întrat cu sfiială la unchiul meu,
deși eu îl iubeam foarte și eram convins, că el âncă me iubesce.

      — Ce vrei nepoate? întrebă betrânul, nu prea îmbucurat de visita
mea; el avea nisce cărți în mână din cari cetea, stând înaintea unui
coffer, din care servitorul scotea ornamentul dînsului.

      — E aci tancul.

      —- Bine; învită-1 la masă, vedi să primească un bilet la masa din
reședință, dar eu acuma n’am timp să vorbesc cu el; fi bun nepoate și
lasă-me acuma singur. Tocma aștept să vină capitolul, ca să me pe-
treacă la biserică.


        *) Vedi „0 lacrimă ferbinte¹¹.

113


     — Unchiule! lancul se roagă, ca să-i spriginesci cererea dînsului
la Schwarzenberg.

      — Pentru Dumnedeu! numai aceasta mi-a mai lipsit; dar nu ve-
deți ce e astădi pe capul meu? Nu se poate, nu se poate! Fii bun
și lasă-me singur!"

     Ce să fac; vedeam greutățile, dar vedeam cu ochii mei sufletesci
și figura lancului, așa precum o vădusem snbt stejar. Mi-am luat deci
sufletul în dinți și am cbs:

     — Unchiule, să nu-1 lăsăm să iasă nemângăiat din curtea aceasta,
în care el a întrat cu atâta încredere¹¹.

     Nu sciu cuvântul „curtea aceasta", sau tonul cu care am pronunțat
aceste cuvinte, au făcut de bătrânul a tresărit.

     — Bine dici tu! spune-i să vină, dar pănă ai bate în pălmi să fie
aici". Atâta mi-a trebuit și mie. Cu câteva sărituri am fost peste cele
22 trepte în coridor.

     — Vino lancule! se va duce".

     Tot cu asemenea pași am mers la bătrânul; el ne aștepta cu pă-
lăria în mână, gata de ducă. îancu l-a informat în puține cuvinte des-
pre dorința dînsului. Bătrânul a întrat la Schwarzenberg; peste cinci
minute s’a întors și a împărtășit lancului, că principele Schwarzenberg
și-a făcut notițele trebuincioase și că a promis, că îndată ce se va în-
toarce ]a Sibiiu va dispune cele trebuincioase.

     îancu s’a depărtat plin de bucurie și plin de speranță; în scurt
timp și-a primit partea părintească, pe care o dăruise deja națiunii.

     îancu n’a rămas la prâmj; când ne-am despărțit mi-a dis:

      - Ți mulțămesc frate Șuluțiu; am sciut eu că betrânul nostru îmi
va împlini rugarea mea“.

     Mai târdiu am audit dela nisce studenti, că l-au vădut trecând
peste câmpul libertății, cu capul desvelit, cu pălăria în mână. Negreșit,
semn de o sublimă pietate pentru acel loc.

     Sermanul Îancu! își va fi adus aminte de 3/15 Maiu 1848, când el a
sosit acolo cu cei 10,000 de „Moți" ; de orcanul de vivate cu care l-au
primit cei-lalți 30,000 frați, cari așteptau sosirea dînsului. Atunci gemea
valea Ternavei de bucurie; iar acuma gemea pieptul lui de jale și durere.

     Din Alba-Iulia l-a escortat pe îancu la Sibiiu, adjutantul coman-
dantelui fortăreței, Șandru, noaptea cu doi gendarmi, se temeau, că
„Moții" îl vor scoate cu puterea. în Sibiiu a fost în cuartir la Elia
Macelariu. în diua următoare s’a înfățișat la Macelariu colonelul Baro-
nul Heydte. șeful cancelariei guvernatorului, și l-a rugat pe Macelariu,
să-l ispitească: „Ce dorință ar ave îancu pentru persoana sa". îancu a
răspuns: „ Pentru persoana mea nu doresc absolut nimic. M’am luptat pentru
tron și pentru neamul românesc, nu pentru favoruri personale¹¹.

     L-au îmbiat cu doue mii fi. salar, numai să-și ia locuința în Viena;
(e rea frica) îancu a respins.


9

114


      'Mi spunea Macelariu că într’o dimineață a găsit pe lancu în pat
plângând; plângea cu atâta jale și amar, atât de teribil, încât i curgeau
lacrimile, nu pe față, ci pe perină ca ploaia.

     Lacrimile lui să-l bată pe acela, care i-lea causat.

*
$     sf;

      în același timp a fost călcată reședința mitropolitului Șuluțiu în
Blaj si locuințele lui Bărnuțiu și Maiorescu în Viena, spre cea mai mare
batjocură, căci nicăiri nu s’a aflat nici o hârtie compromițătoare. (Ba-
rițiu „Transilvania" 1 Iulie 1885).

      La mitropolitul Șuluțiu au căutat după arme și munițiune: prin
poduri, prin pivnițe, prin coșere etc.

      Credeau adecă oamenii dela guvern, în neagra lor consciință, că
Românii vor pretinde cu arma în mână drepturile naționale promise.

      Tata lui Avram lancu a' murit în 2 Octombre 1855, averea remasă
de el s’a inventat și prețuit la 3449 fl. 97 cr. Această avere s’a îm-
părțit în părți egale între Avram și fratele seu loan, preot, mort fără
copii în anul 1871. Avram lancu a erezit casa, în care s’a născut, re-
masă pustie după moartea tată-seu; apoi mai multe parcele de arături
și fenațe, pentru cari Asociațiunea primesce o arendă anuală de 124 fl.
48 cr., în fine ¹/₃ dintr’o moară, care aduce o arendă de 32 fl. 10 cr.

      Casa s’a reparat și s’a închiriat cu 30 fl. Aceasta casă, în care s’a
născut lancu nu se va înstrăina, ci va remâne pururea proprietatea
națiunii *).

      Avram lancu, și-a testat națiunii toată averea sa, care astădi va-
lorează cel puțin 3000 fl.

      Iată testamentul lui lancu:

         „Ultima mea voință!

      Unicul dor al vieții mele e, să-mi ved Națiunea mea fericită, pen-
tru care după puteri am și lucrat pănă acuma, durere fără mult succes,
ba tocma acuma cu întristare ved, că speranțele mele și jertfa adusă, se
prefac în nimica.

      Nu sciu câte dile mai pot ave; un fel de presimțire îmi pare că
mi-ar spune, că viitorul este nesigur. Voiesc dară și hotărît dispun, că
după moartea mea, toată averea mea mișcătoare și nemișcătoare să
treacă în folosul națiunii, pentru ajutoriu la înființarea unei academii
de drepturi; tare credend, că luptătorii cu arma legii vor pute scoate
drepturile națiunei mele.

      Câmpeni, 20 Decembre, 1850.

Avram lancu m. p.,
advocat și prefect emerit.¹¹

      Au mai găsit pe moșia lui nisce oameni, cari au săpat acolo, galbiniim-
per. (aur). Pentru acești bani Asociațiunea a făcut proces acelor oameni,


     *) Cei doi plopi, cari se ved înaintea porții, sunt sădiți de mâna lui Avram lancu.

115


dar ei pănă acuma n’au vrut să recunoască de a fi găsit decât 32 galbini,
deși, precum se presupune despre semnele și despre vasul gol pe care
săpătorii l-au lăsat la groapă, a trebuit să fie bani îngropați în preț
mai mare.

     îndată ce diarele maghiare au aflat despre acest lucru, au tăbărît
cu o furie asupra memoriei lui Avram lancu, numindu-1: hoț. Dar iată
că vine dl Jancso Benedek și într’un mod cavaleresc constată în cartea
sa „Szabadsâgharczunk etc.“ „că toate acele sciri sunt povești, căci a
putut să-i aibă chiar tata lancului acei bani, bătrânul i-a și căutat
mai târziu, dar n’a dat de locul, unde-i îngropase, dar adevărul va fi, —
dice dl Jancso — că acei galbini au fost ai lui Avram lancu, pe cari
el i-a primit în sumă de 3000 galbini dela generalul rusesc Liiders, tri-
miși de țarul Rusiei; dar în acele timpuri schimbăcioase nu i-a putut
folosi. Din acești bani a dat lancu și lui Bălcescu 50 de galbini atunci,
când s’a întors acasă în România, această împrejurare îl întăresce pe
dl Jancso Benedek și mai mult în presupunerea sa“.

     Pentru ca să se facă lumină deplină m’am adresat la un alt amic
din pruncie, un intim al lui lancu, viteazul tribun Michail Andreica din
Câmpeni, care în epistola sa din 4 Iunie 1897 între altele îmi scrie:
„Din acei 3000 de galbini rusesci lancu înainte de toate a plătit dato-
riile, cari s’au făcut cu întreținerea mai multor tribuni și prefecți re-
fugiați în munți din țară; apoi a unor esilați din România, cărora
le-a dat bani, ca să se poată întoarce acasă; în fine a dat și țăranilor,
cari au fost jefuiți de honvezi. Afară de aceasta a călătorit mult în
cause naționale la Alba-Iulia, Sibiiu etc. Totdeauna îl însoțiau 4—5
inși, pentru cari plătea el totul. A făcut doue călătorii la Viena; în a
două călătorie m’a dus și pe mine, acolo am stat 10 luni. în acel timp
erau mulți juriști, mediciniști și alți universitari în Viena, în toată sep-
tămâna veneau după ajutoare, și el la toți le dedea. Adese conveniam
cu mai mulți inși, ne petreceam, lancu plătea tot. A cercetat împreună
cu Laurian în Praga și în Carlsbad pe nisce redactori, cari au scris ar-
ticlii de valoare în causa națională. Cu primirea Imperatului âncă a
spesat foarte mult. Preste tot lancu avea inimă foarte bună, ajuta pe
toți cei lipsiți; astfel s’au spesat acei 3000 de galbini, ca și când nici
n’ar fi fostu.

     Iată un document de mare valoare, pentru reputațiunea lui lancu.

     Sigur e că lancu și din averea sa a spesat mult âncă înainte de a
fi primit acei galbini. A dăruit la multe familii unguresci ajutoare și
la prisonieri maghiari. El a fost om foarte galant.

     lancu a murit în 10 Septembre 1872 în Baia de Criș și a fost în-
mormântat în 13 la 3 oare p. m. în Cebea sub uriașul goron al lui Horia.

     Pe casa mortuară a fălfăit un stindard național cu fior negru.

     30 de preoți, de ambele confesiuni, au celebrat; iar poporul din
cele mai îndepărtate unghiuri în numer imens l-a petrecut din Baia
9*

116


de Criș pănă în Cebea, cel puțin 10,000 de oameni au fost de față, mu-
sica cânta un marș funebru; amicii lui și alți cărturari au purtat lângă
carul mortuar facle aprinse, iar clopotele s’au tras în întreg comitatul.
La mormânt s’au ținut mai multe cuvântări.

     A fost o îmormântare deamnă de el. „Moții" n’au lăsat să supoarte
altcineva spesele, le-au solvit doi „Moți" tineri. Cine au fost nu se scie.
Epitafiul: Avram lancu, advocat. Prefect. Leg. Gem. Rom. 1848/9. f 1872.

Aprecieri din diare maghiare.

     Am adunat tot ce am găsit despre eroul nostru. Și am găsit multe
scrieri; dar vai ce puțină cunoscință de causă. Toți acești scriitori con-
damnă causa, pentru care lancu a tras sabia din teacă; și dacă ar fi numai
atâta atunci eu nici că le-ași lua-o în nume de reu. Celelalte popoare
îi condamnă pe ei. Vicem pro vice. Aici capacitare nu încape. Dar’
cele mai multe cțiare scriu cu o ură neîmpăcată despre tot ce-i româ-          ,

nesc ; falsifică faptele unii cu rea intențiune, iar alții din necunoscință    j

de causă. Puțini sunt, cari cel puțin despre lancu mai spun și ceva bine. \
Unii recunosc: că lancu a fost un bărbat tiner bine instruit; că el a fost
însuflețit pentru înalte idealuri naționale; că el a fost un căpitan viteaz
și un inamic buman: viața bărbaților și onoarea femeilor a fost respec-
tată; că el n’a fost un inamic orb al Maghiarilor; că el a avut o po-
pularitate fabuloasă la Români, cari de drag ce-1 aveau i-au dat numele
de: „Regele munților'¹; că el a respins ori-ce distincțiune pentru persoana
sa: orduri, funcțiuni; în fine, că tractarea brutală, și mai ales durerea
pentru neîmplinirea promisiunilor, făcute poporului din partea Nemților,
vâdendu-se pe sine și pe popor înșelat, l-au adus la desperare, și i-au
întunecat mintea.

     Astfel Lukâcs Bela în „Hazânk es a kiilfold" Nr. 51 a. 1866 își in-
troduce descrierea astfel:

     „O persoană de o soarte tragică stă în fața noastră. Acea figură,
care sub greutatea calamităților s’a încovoiat, care poartă pe sine urme
de înfiorătoare uragane, odinioară era voinic, când în pomposul lui costum
național împărția mandate la sute de mii. Acest spirit, care odinioară
locuia în acea figură frumoasă, care s’a împărechiat cu sine însuși, și acuma
decade — odată se insufleția pentru cele mai nobile idei“.

     Rethy Lajos în „Vasârnapi Ujsâg", la un loc elice: „Acele fa-
milii maghiare, cari au ajuns pe mâna lui lancu, au fost fericite;
viața bărbaților și onoarea femeilor au fost cruțate și respectate. La
masacrarea Abrucjenilor a fost și lancu de față, dar acestei catastrofe
i-a premers tradarea infamă a lui Hatvany. lancu a luat parte cu one-
stitate și cu sinceritate la actul de împăciuire; când s’a descoperit mise-
rabila tradare, n’a putut împedeca resbunarea".

     Urmossy Lajos în „Budapesti Hirlap" din 25 Iulie 1895 asemenea
spune: „că lancu a fost un inamic human și că el a luptat pentru prin-

117


cipii. Cu toate aceste bine a făcut guvernul, că a oprit colecta pentru
monumentul lui lancu, pentru-că acel monument ar fi fost Mecca, unde ar
fi peregrinat Valachii spre a demonstra în contra statului maghiar. Și
de aceasta deu n’avem trebuință.¹⁴

       în „Ungaria" Nr. 5. a. 1892 se află un tractat „lancu și Revoluțio-
  narii Românii" subscris de E. A. Popp. Aș ave multe de observat la
  cele cuprinse în acel tractat, me mărginesc însă la un singur punct de
  mare gravitate; iar aci trebue să vorbesc, pentru-că este onoarea lui lancu
  și a neamului românesc în joc, și sunt obligat moralicesce a vorbi.

       Pe pag. 202 .se dice că „Raportul" lui lancu, (autorul tractatului îl
  numesce Memorand) trimis împăratului, e un falsificat. „Tot ce se află
  în memoriul lui lancu, despre el și despre simțemintele lui — e neadevăr",
  dice E. A. Popp.

       Eu însă ca martor ocular, care am fost de față în casa preotului
  gr. cat. din Abrud, Amos Tobias, când s’a făcut acel raport, mărturi-
  sesc în deplină cunoscință de causă și pe cuvântul meu de onoare, că
  acel raport l-a dictat lancu și Maiorescu l-a scris, în presența mea, a
  tatălui meu și a preotului Tobias. Maiorescu a îndreptat după aceea
  greșelile stilistice, cari s’au străcurat în concept, apoi a îngrijit purisarea
  și lancu l-a subscris: prin subscriere este în destul dovedită autentici-
  tatea. Adi numai eu mă mai aflu în viață, dar cei ce me cunosc pe mine,
  me vor crede pe cuvânt. Românii îmi vor crede cu toții; altcum dacă
  ar fi de trebuință, eu sunt gata a depune un sfânt jurământ. Autorul
  tractatului a vrut să arete Maghiarilor, că lancu a simpatisat cu Maghiarii
  și că el a vrut să se împace cu Maghiarii. Da! așa este: a vrut să se
  împace, dar după-ce a fost într’un mod atât de mișelesc tradat, n’a
  mai vrut nici să audă de o încercare de împăciuire.

       în 12 Iunie, provocase și Baronul Kemeny Farkas pe lancu ca să
  depună armele, garantând deplină libertate și amnestie; altcum Românii
  vor fi esterminați; lancu ’i respunse: „între noi are să decidă sabia.¹¹

       Nemeș Odon în „Hazânk es akulfold.“ Nr. 39 a. 1872 la un loc așa cjice :

       „lancul cel onest și serios a fost inamicul faptelor neomenoase; acei
  Maghiari, cari au căutat scut la el, au fost părtași de cea mai onestă
  tractare. Acesta e fapt, pe care nime- nu-1 poate nega; lancu căuta lupta
  pe față; el a vrut să se resboiască ca soldat."

       Lukâcs Bela, „A Reform târczâja¹¹ 1872, într’un loc așa scrie: „lancu
  n’a fost asemenea lui Horia. Nisuințele lui lancu nu se pot și nu este
  ertat să se condamne, pentru-că scopul lui a fost curat și desinteresat:
  a elupta o soarte mai bună pentru poporul român.¹¹

       „Pallas" Enciclopedie maghiară: „Singur lancu, dintre toți Românii,
  s’a însuflețit pentru libertate și scopuri politice mai înalte. El a primit
  cu plăcere provocarea comitetului revoluționar din România, ca dînsul
  să promoveze, în contra Rușilor, causa Maghiarilor și a popoarelor asu-
  prite. — „Nu cred „Neamțului¹¹ 4icea lancu. — lancu a căutat a se în-

118


  țelege cu guvernul din Dobrițin, și a lucrat în interesul „uniunii”. A
  fost aplecat a întră în armata maghiară în calitate de general, dacă i s’ar
  concede, ca el să-și numească oficerii și să-i comandeze independent. Bem
  i-a dat un rendez-vouz la Făget; dar catastrofa dela Vilâgos (13 August)
  a nimicit acest plan. După-ce lancu a refusat primirea decorațiunii, iar
  guvernul l-a alungat din Viena, și nici în anul 1852 nu s’a presentat, în
  Câmpeni, înaintea împăratului, guvernul vienez se temea de o conspirațiune
  și l-a supraveghiat. A fost de prisos, căci omul înșelat în soartea poporului
  seu, a căzut în melancholiă, (csendes oriiltsegbe esett), a rătăcit cântând
  din flueră, prin acei munți, ai căror locuitori odinioară atât de mult îl adorau”.

         Aici sunt o mulțime de inesactități, pe cari nu-i iertat a le trece cu
   tăcerea, pentru-că „Pallas” nu este un simplu diar, nici este o carte de
   „povești”, precum e a lui Csutak „Aradi fogsâgom alatt irt adatok,” ci
   este productul auctoritaților literare. Nu este adevărat, că lancu a căutat a
   se înțelege cu guvernul din Dobrițin și că el ar fi lucrat în interesul „uni-
   unii” ; apoi că el ar fi fost aplecat a întră în armata maghiară cu rang de
   general, pe lângă anumite condițiuni. Adevărul e, că el, tatăl meu, în-
   treaga noastră familie și toți fruntașii români din Abrud și din munți
   împreună cu poporul, am fi vrut a încheia o pace onorifică; descope-
   rindu-se însă mișelia și înfama trădare a Maghiarilor, n’ar fi fost o astfel
   de putere pe lume, care să-1 mai poată îndupleca să mai stea de vorbă
   cu care-va, fire-ar fi fost acela ori și cine.

         Prin urmare este o greșeală a crede, că el ar fi primit cu plăcere
   provocarea comitetului revoluționar din România, ca dînsul să promo-
   veze causa Maghiarilor în contra Rușilor. Eram în acel timp și eu
   însumi în Câmpeni, conveniam cli de di cu lancu, vorbesc deci în per-
   fectă cunoscință de causă.

         Spre adeverirea spuselor mele me provoc și la mărturisirea dlui
   Clemente Aiudean, adjutantul lui lancu, și la tribunul Michail Andreica,
   un intim al lui lancu; ambii în viață cu locuința în Câmpeni. Că dintre
   toți Românii singur lancu s’ar fi însuflețit pentru libertate și scopuri
   politice mai înalte, cred că n’are trebuință de a fi combătut. Reu destul
   dacă și într’un Lexicon ca Pallas poate întră un neadevăr atât de patent.

         Dr. Jancso Benedek în opul seu „Szabadsâgharczunk es a dâkoro-
   mân torekveseku despre lancu scrie obiectiv și moderat; iar la p. 170
   dice: „Fața dînsului esprimă mai mult un cinism, privire rece, seamănă
   cu generalul Gorgey, cu ochi petrundători ageri, frunte înaltă rotundă,
   cutezătoare. Mai mult urît decât frumos, în total însă e un personagiu
   fermecător (megigezo egyeniseg), care ne silcsce ca să simțim, fără voie, (fără
   de-a putea resista — ellenâlhatatlanul) față cu el slăbiciunea noastră". Bravo!
   în fine totuși s’a găsit un bărbat, care are curagiul de a spune adevărul.
   Vecji asta-i asta! Hinc illae lacrimae!

         înțelegeți acuma frământările acelora, pe cari-i apucă sgârciuri când aud
   d e numele „lancu” cu mândrie. Dar voi Români din patru unghiuri, păstrați

____119____


  amintirea acestui fiu martir al poporului, care și-a tras sabia din teacă
  resolut de a învinge, sau de a muri pentru idealul, ce-1 avea: apărarea
  tronului, independința Ardealului și fericirea națiunii române. Iar când
  a vedut, că oamenii dela putere nu mai creastă jertfele aduse, ba că acele
  și speranțele dînsului, se „prefac în nimica", precum o spune el în tes-
  tamentul seu; când a vedut că prețul sângelui vărsat în șiroaie e dis-
  preț, temniță și persecuțiuni... de durere a înebunit.

        Avea lancu și momente lucide, dar despre faptele petrecute în anii
  1848/9 nu vorbia, înjura însă cumplit pe Nemți. Când cunoscuți de-ai
  lui îl întrebau: „Ce mai faci Iancule?“ —El respundea cu o adâncă în-
  tristare: „Eu iiu-s lancu, eu ’s numai umbra lui lancu. lancu e mort.“

        Iar când cânta din fluer, în mijlocul poporului, în urmă dicea: „Să
  sciți fraților, că atunci când va muri lancu, vor fi două veri și o iarnă".

        Pe timpul acela erau mulți Români fruntași în districtul Zărand în
  funcțiuni; toți se interesau de soartea lui lancu, îl îmbrăcău cu vestminte
  cum se cade, el însă cât se depărta le arunca și se îmbrăca țerănesce,
  totdeauna în opinci.

        Societățile le înconjura. Dacă ședea la o masă la prânz, și dacă
  mai veniau și alții, se scula și fără a dice un cuvânt se depărta, își
  scotea fluerul din buzunar și cânta „marșul lui Iancu“, pe care poporul
  i-l’a făcut în anul 1848:

                        „Astădi ca bucurie Românilor veniți
                        Pe lancul în câmpie cu toți să-l însoțiți,
                        Spălați urmele, voastre, cu grabă s’alergăm
                        Din locurile noastre etc. ctc.“

*
* *

        Cea de pe urmă scrisoare a lui Avram lancu, pe care a adresat’o
  dînsul în 24 Martie 1867 M. Sale Imperatului-Rege Francisc losif I.
  pentru un ajutor, e următoarea:

        „Cotra Majestatea sua 0. R. si Apost. Franciscu losifu I-ulu Ces.
  Austriei Reg. Ung. etc. etc. etc. în Vienna — prea umilit recurs — alui
  Avram lancu Generalul Munt. — pentru o grațioasa agiutorintia seu
  subventiune.

        Majestatea ta C. R. Apostolica!

        Luând in prea nalta gracioasa considerare starea mea presenta, nu
  prea favoritore, ci cu tot dreptul vrednica de a se numi misera, precum
  aquasta Majestati voatre ve pote fi bine cunoscuta, ami eu prea umilita
  indresneale a recurgie, si prin aquasta și recurg la gratia Majestati voastre,
  se ve îndurați spre a ama putea usiura, și în quotqua inbunatati sortea,
  a me subvenționa cu vre-o agiutorintia sau remuneratiune, dupe aqueia
  nalta, gratia amasuranda; —

        Dupo cara umilita amea rugare incredinciat si recomendat Clementiei
  C. R. si Aple a MVtre remân — Halmagiu 24. Mart. 1867 — cel mai
  devot si aplecat credincios supus — Avram lancu m. p. — General."


* *

120


        Această suplică e scrisă și subscrisă de mâna tremurândă a lui
  Avram lancu într’un timp, când sufletul dînsului era frânt. A scris-o dar
  n’a trimis-o. Treideci de ani după moartea dînsului s’a găsit această
  suplică într’o sarică sdrențoasă, ce o purtase și care apoi a fost trimisă
  mie, ca unui amic din copilărie al lui Avram lancu. Eu am indorsat pe
  suplică următoarea „Pro memoria¹⁴.

        „Sermanul lancu, amicul meu din tinerețe, a purtat în buzunar
  această suplică cinci ani, a răbdat mult... foarte mult... a cerșit chiar,
  dice-se — dar suplica totuși n’a trimis-o la destinație... Această suplică
  s’a găsit în buzunarul unei sarici (suman, țundră) țerănesci, care o lă-
  sase el la pretorul din Halmagin, Alexandru Sterca Șuluțiu, care i-a
  schimbat vestmintele, îmbrăcându-1 din creștet pănă ’n tălpi cu vesminte
  cum se cade. lancul a murit în Baia de Criș în 10 Septembre — diua
  nascerii mele — anul 1872, într’o stare de tot deplorabilă.

        Dormi în pace, nefericite amice! în clina de acli nu ne este ertat
  să-ți ridicăm o cruce la mormânt, nici să-ți facem o biografie, cum ai
  merita; dar dormi liniștit, va veni o di, când vom fi liberi, iar atunci
  se va găsi condeiul, care să te învie din morți și să-ți facă numele ne-
  muritor. Voiu contribui și eu din parte-mi la nemurirea numelui teu
  pentru meritele tale și pentru dragostea și alipirea ta, pe care ai arătat-o
  în toată viața ta față cu familia noastră. Chiar în ultimii ani ai vieții
  tale, când mintea ta se întunecase, iar sufletul teu s’a frânt, când de nime
  nu te mai interesai, umbra tatălui meu, a „Controlorului Șuluțiu", ți-se
  înfățișea adesea, te impresiona și-ți reîmprospăta suveniri plăcute, căci
  adese întrebai răstit: „cunoseut-ai pe controlorul Șuluțiu?" Și când ți-se
  răspundea. „Da!" atunci cu drag diceai: „Vecii acela a fost om de omenie
  si Român adevărat!"

        Rătăciai prin munți, cântând cu o rară măiestrie din fluer doine
  de jale; în acei munți, cari sub comanda ta resunau de strigătul de vi-
  tejie, iar acuma căutai singurătatea, alungat de valurile vieții și de in-
  gratitudinea oamenilor dela putere. Poporul se aduna în jurul tău și te
  asculta în tăcere cu o sfântă pietate, mai ales când cântai din gură
  doina făcută de tine:

                               „Frundă lată de pe baltă,
                               Fostu-mi-a și bine-odată;
                               Dar s’a întors frunza pe tău
                               Și-am ajuns la atâta reu!"

        Când mi s’a împărtășit această doină, eu la moment am întrodus-o
  în diarul meu cu următorul adaus:

                               „Hi pe pace laneule.
                               Om onest și bravule,
                               S’a ’ntoarce frunza pe dos
                               Și-o să-i vedi fugind pe jos".

121


      Noi am simpatisat din momentul când ne vădurăm întâiași dată.
Iată cum am descris eu acel episod în „Gazeta Transilvaniei" Nr. 20,
a. 1891:

      „Era, pare-mi-se, la anul 1834, tatăl meu, care era funcționar came-
ral reg. cu locuința în Câmpeni și superiorul peste acele comune, într’o
di frumoasă de vară m’a luat cu sine și m’a dus la Vidra.

      — Vino să te duc cu mine, pănă ce eu îmi gat lucrul meu cu
judele din sat, tu te vei juca cu băiatul dînsului. Are un băiețel,
Avrămuț îl chiamă, foarte isteț“.

      Bucuria mea; când am întrat în curte „Avrămuț" stetea în mijlocul
curții, în cămașă lungă, încins peste mijloc cu un șerpărel neted, cusut
frumos, iar în cap avea o pălărie neagră cu ciucuri roșii. Tatăl meu a
luat pe judele lancu cu sine și a mers în sat. Eu și Avrămuț făcurăm
la moment cunoscință; am dat o roată peste văi și peste dâlme, ne era
lumea par-că prea îngustă. Dar eu eram totuși mai sprinten, nu me putea
ajunge.

      — Stai pe loc, măi Șuluțiu! striga deodată Avrămuț.

      Mama dînsului, care tocmai frământa pânea, fugi afară cu mânile
pline de aluat și striga cât o luă gura.

      — Avrămuț ! mișelule !

      — Ce-i?

      — Nui dice: măi? că te aude tatăl seu.

      — Dar cum să-i dic?

      — pi-i domnișorule.

      — Da că el a dis, să nu-i dic domnișorule; a dis că și el e Român
ca și mine".

      Intr’aceea — țop! nimeresce tatăl meu cu tata lui Avrămuț și ri-
deau cu hohot.

      — Bine dici tu Avrămuț — cjise tata — di-i numai: măi; el âncă
e Român ca și tine.

      — Oh bată-ve să ve bată norocul copii, că iute se înpretiniră, clise
mama lui Avrămuț și apoi întră iarăși în odaie".

      Din acest moment noi am simpatisat totdeauna.

      Spun vrășmașii neamului românesc că „Avrămuț" a murit sub gar-
duri, ca cerșitor, în stare de beție, nebunu.

      Nu sciu, n’am vedut.

      Așa când ar fi, eu totuși nu me lapăd de el: amic mi-a fost când
1-a.m vădut întâiași dată, în cămașă lungă, și ca unui amic îi păstrez
memoria. Dar teamă-se de mania lui Dumnedeu și de urgia istoriei
viitoare a neamului românesc, cel ce l-a adus pe lancul la aceea stare
înfiorătoare.

      De câte-ori îmi aduc aminte de casa tancului, totdeauna îmi trece
pe dinaintea ochilor mei sufletesci o umbră de melancholie, care pă-
trunde atât de adânc în inimă, un farmec, în care inima mea atât de

122


adânc se cufundă, și fără veste îmi vin aminte cuvintele marelui logofet
Văcărescu, scrise par-că anume pentru de a le pune în gura lui Avrămuț:
„Acolo am eu căscioara

                                   Pe un vîrf de delișor;

                                   Curge ’n vale o apșoară
                                   Murmurând încetișor¹¹.

        Aci în acea „apșoară", un riuleț ce curge în dosul grădinei, îl gă-
siam adese pe amicul meu prindînd pesci.

        Când scrisesem „Memoriul" meu, atunci acea casă era pustie, ru-
ină monument, de aceea am (lis: „Călătoriule, când vei rătăci prin acei
munți giganți, căutând desfătare în măreața natură, ori singurătatea,
alungat de valurile vieții, nu încunjura acel loc, întră în acea casă pu-
stie, dar mai nainte desvălesce-ți capul teu și adă-ți aminte, că în pieptul
acelui fiu de iobagiu (sclav), care s’a născut într’însa la anul 1824, a bătut
o inimă cel puțin atât de nobilă, încât a meritat numele de : Regele munților.

        Notă. Această biografie se tipăresce și în broșură separată. Prețul una coroană = 2 lei.
Venitul il dăruesc pentru un fond, eventual să se alăture la averea rămasă de Avram
îancu—cu scop ca să se întemeieze o fundațiune, ce are să poarte numele „Avram Iancu“.

        Dacă din acest fond, sporit prin colecte și alte daruri, sub îngrijirea Asociațiunii,
se va înființa o fundațiune. aceea va fi cel mai demn „monument¹¹ de numele: Avram îancu.

        — Literatură. Scrieri, cari se ocupă cu Avram îancu:

         1.  „Hazânk es a kulfold¹¹. 1866. Lukâcs Bela.

         2.  „Reform¹¹ 1872. Nr. 262.

         3.  „Hazânk es a kulfold¹¹. Nemeș Oddn. 1872.

         4.  „Magyarorszâg es a Nagyvilăg¹¹. 1873

         5.  „Budapesti Hirlap¹¹. 1895. Urmossy Lajos.

         6.  „Honved¹¹ 1849. 26/6. Gabânyi.

         7.  „Vasărnapi Ujsăg“ Rethy Lajos. 1880.

         8.  „Fovărosi lapok“ 1872. Vas Jânos.

         9.  Tortenelmi lapok“ 1876.

        10.  Kolozsvâr¹¹ 1889 -90. G. Moldovan, apoi „Ungaria¹¹ 1891

        11.  „Pești Naplo“ 1881. Nr. 238 Răkosy Jozsef.

        12.  Jancso Benedek „Szabadsâgharczunk es a dăko-romăn tdrekvesek¹¹. 1895.

        13.  „Pallas¹¹ marele Lexicon maghiar.

        14.  Kovâri „Erdely tortenete 1848/9-ben¹.

        15.  Szilâgyi Sânilor „A foradalom bukâsa utăn e. t c.“

        16.  ,;Revolution und. Reaktion¹¹ Baronul Helfert. pag. 211.

        17.  „Românen der Osterr. Monarchie¹¹. Laurian. 1850

        18.  Pataky k m. Bem in Siebenburgen 1856.

        19   Wurtzbach „Biogr. Lexicon IX. 1879", acesta dice că numele îancu e nume de
                botez, adevăratul nume e Horia.

        20.  „Transilvania¹¹ 1872. George Barițiu.

        21.  „Amicul Poporului¹¹. 1882. losif Popescu.

        22.  „Moții¹¹ T. Frâneu și G. Candrea.

        23.  „Familia¹¹. Vulcan. 1872 și în ..Panteonul Român".

        24.  losif Sterca Șuluțiu în „Memoriile¹¹ sale, apoi iu „Gazeta Trans.¹¹ in „Tribuna¹¹
                și în „Transilvania¹¹.

        25.  Contele Gelich. Baronul Stein. Căpitanul Gratze. Szilâgyi și alți mai mulți inși
                parte în brosure, parte în diare.

        26   „Revista Orăstiei¹¹ Nr. 19, 20, 21, anul 1896.

        27.  „Foaia Poporului¹¹ Nr. 16. a. 1897.

        Cele mai multe diare i-au adus și portretul; nici într'unul nu e nimerit; cel mai
bun e cel din fața biografiei, despre care vorbesce și dl l)r. Jancso Benedek; în acest portret
cel puțîn statura lui e bine nimerită, fisionomia lui însă era mult mai veselă și simpatică
de cum ni-1 arată portretul.

123


          SCIINTĂ, LITERATURĂ SI ARTĂ.
                   >                                     J

      «Agrologia sau agricultura generală de Dr. George Maior, prof.
la școala centrală de agricultură în Ferestreu». Eșită de sub tipar
la începutul anului curent, cartea aceasta umple un adevărat gol în
literatura noastră. Popor eminamente „agricol" atât în România cât
și în toate statele vecine pe unde suntem așezați, am simțit o ade-
vărată lipsă de un manual de agricultură rațională; nici chiar cărți
agricole, puse pe base mai restrinse nu am avut, așa încât toată
economia noastră practică agricolă în cea mai mare parte, dincoace
și dincolo, se face pe basa tradițiunilor moștenite. Abstragend dela pu-
ținii proprietari mari, cari puteau consulta literatura străină, poporul
a fost avisat numai la câte un tractat sporadic de prin călindare.

      Astfel singur apariția acestei cărți —pusă pe o basă atât de largă —
trebue să ne facă impresiunea cea mai bună și să ne deștepte interesul
pentru ea.

      Dl Dr. Maior a scos de sub tipar deocamdată numai Agrologia,
și ne asigură în precuvântarea cărții sale, că pentru alte 3 volume:
Fitotechnia (cultura plantelor), Zootechnia (cultura vitelor) și Economia
rurală manuscrisele le are deja gata, și tipărirea lor depinde numai
dela spriginul necesar din partea publicului român.

      Agrologia — primul volum — cuprinde 516 pagine întrețesute cu
250 ilustrațiuni, atât de succese cum rar se găsesc în cărțile noastre.

      întreg manualul e împărțit în XII capitole, cu subimpărțiri nenume-
rate, și începând cu Plantele, viața, anatomia, nutrițiunea. asimilațiunea,
înfrățirea, inpăierea și inspicarea lor — un tractat teoretic foarte expli-
cativ, — trece la pământ, formarea și împărțirea lui, climă, aer, apă și
căldură și ajunge sub cap IV la „cultura pământului¹⁴.

      Ocupându-se aici cu islăzuirea, secarea și însănătoșarea terenurilor
jilave, drenagiul, — ameliorațiunea terenurilor marecagioase, — ne arată
deosebitele sisteme, ce se folosesc cu efect pentru prefacerea și îmbu-
nătățirea pământurilor devenite prin apă cu totul nefructifere. 0 parte
aceasta a manualului atât de clară, practică și prin desemnurile înșirate
atât de instructivă, încât cele de sub titula „drenagiu și canalisări" ar
merita retipărirea în broșură separată.

      Nu mai puțin instructiv e manualul și în părțile următoare, unde se
desvoaltă teoria uneltelor agricole, a deosebitelor sisteme de ingrășarea
pământului, a ogorului și ne arată practice lucrarea și cultura pă-
mântului începând dela cele mai primitive unelte și finind cu cultura pă-
mântului prin puterea de abor.

      Iar în ultima parte a cărții, ocupându-se cu: semența și semănatul,
Îngrijirea semănăturilor, recolta și păstrarea productelor, treeratul, pă~

124


strarea grăunțelor și mijloace de transport, ne desfășură o privelisce
adâncă în detaiurile sciinței agronomice, arătându-ne atât teoretice
cât și practice deosebitele metode și sisteme din punct de vedere al
rentabilității lor.

       Cartea presentă o muncă serioasă, un isvor de cunoscințe practice pen-
  tru economii mari și mici, dar tot odată un manual prețios pentru
  studiile teoretice agronomice și binevenit pentru preparandiile și se-
  minariile noastre, unde poate servi ca manual de învățământ.

       E foarte potrivit deslegată și chestiunea „nomenclaturei technice“,
  în care i-a succes autorului ca sistemul de cultură, uneltele și numirile
  vechi ale poporului român să le pună în unire cu sciința agronomică
  modernă, și astfel să pună o basă norocoasă a nomenclaturei technice
  agronomice.

       Considerând, că la noi se simte lipsa absolută a unei cărți agrono-
  mice, că chiar și concursele „ Asociațiunii transilvane¹¹ pe terenul acesta
  au remas cu totul sterpe, că acest manual corespunde deplin cerințe-
  lor progresului modern agronomic, și că poporului nostru, ca unui po-
  por eminamente agricol, această carte i-ar aduce foloase visibile, acest
  manual merită tot sprijinul.

       Băile alcalino - muriatice dela Sângeorgiul român e titlul unei
  broșuri întocmite de patrioticul profesor I. Moisil în Tîrgu-Jiu, care
  urmărește, nobilul scop a-le face cunoscute publicului din România.
  Puținei sunt acli în Ungaria locurile de cură, unde publicul românesc
  să fie în toată privința mulțămit; căci anumite curente rău interpretate
  aproape imposibilă o distracție socială, inomis necesară pe lângă
  căutarea sănătății. Așa s. e. omul inteligent, deși bolnav, simte mare
  trebuință de lectură, musică etc., și îi cade nespus de bine, dacă această
  lectură sau musică e națională, petrundetoare la coardele inimii. Tocmai
  în punctul acesta păcătuesc multe stambilimente din țara noastră. Băile
  din chestiune însă corespund pe deplin și în această direcțiune; la Sân-
  georgiu e o viață de baie românească, românesc e ținutul, unde se află,
  și Român e proprietarul. Băile dela Sângeorgiu au un excelent efect
  vindecător la morbi cronici de stomac, intestine, bcșică, rărunchi, la calare
  cronice de plumâni, la neurastenie, ipochondrie, etc., și se pot recomanda
  cu inima curată publicului suferind. Bunătatea lor iasă și mai mult la
  iveală, dacă le vom compara cu renumitele ape dela Vichy, însemnând —
  dela sine înțeles —■ numai substanțele principale. Astfel la 10,000 părți
  apă se află: în Sângeorgiu 34’570 carbonat de natriu, în Vichy 38’030;
  carbonat de magnesiu în Sângiorgiu 5’219, în Vichy 0’353; carbonat de
  fier în S. 0’154, în V. 0’012; clorură de natriu în S. 24.880, în V. 5.787;
  etc. Detaiuri poate afla ori-cine în broșura amintită.              Drib.

125


ASTRA.

(Sein din sinul Asociațiunii).

       Programa școalei civile de fete a Asociațiunii și examenele dela
finea anului școlar 1896/7. Cătră finea lui luniu o. s’a distribuit în
sinul publicului român a Xl-a Programă a școalei civile de fete, cu
internat și drept de publicitate, a Asociațiunii transilvane pe anul
școlar 1896/7, publicată de directorul școalei Dr. V. Bologa.

       Cuprinsul programei este:

       1. „Educațiunea fiicelor române“, de Elena Petrașcu, directoara
internatului și profesoară de limba francesă. în acest tractat, trebue să
constatăm, nu găsim întru toate meșteșugirile subtile ale stilisticei, dar
găsim acel fond moral, acel cuprins de sentimente nobile, care ar trebui
să fie caracteristica și punctul de mânecare în viața practică pentru fie-
care mamă română. A lucra și conduce educațiunea fetițelor noastre
în aceasta direcțiune este mai mult decât uu titlu la recunoscința nea-
mului și o dovadă neasămuită de pătrunderea exigențelor pedagogiei
sciințifice a timpului mai nou.

       2. Sciri școlare de directorul. — Din acestea extragem urmă-
toarele :

       Personalul școalei și al internatului a constat din: directorul Dr. V.
Bologa; învățătorii: Eugenia Moga n. Trifu, loan Popovici, Eugenia
lovescu, Maria Cioban; catecheții: Z. Boiu și N. Togan; instructorii:
G. Dima, I. Schaeffer, Sabina Brote și Elena Petrașcu; medicul institu-
tului: Dr. I. Beu; ajutoare: o guvernantă și doue, bone.

       Eleve înmatriculate au fost în clasa 1: 17, în clasa II: 19, în clasa
III: 21, în clasa IV: 10, în cursul complementar: 11. Total 78 eleve,
în internatul școalei au fost adăpostite 51 eleve, dintre cari 10 au fost
din România și 1 din Bucovina.

       Starea sanitară a elevelor a fost în întreg decursul anului deplin
mulțămitoare, luându-se în privința aceasta cele mai îngrijite măsuri
igienice.

       Examenele publice dela finea anului școlar s’au ținut, conform pro-
gramei aprobate de On. Comitet al Asociațiunii, în 25 și 26 luniu c.
din studiul religiunii, limba francesă, cursul complementar și clasa IV
și I civilă, sub conducerea Dlui delegat al comitetului Asociațiunii: losif
St. Șuluțiu; iar în 28 și 29 cu clasa III și 11-a civilă, sub conducerea
dlui delegat substitut: Parteniu Cosma. în tot decursul examenelor a
asistat inspectorul regesc de școale P. O. D. Dr. Gavriil Pinter, expri-
mând deplina sa mulțămire față de prestațiunile institutului nostru,
atât în ce privesce studiile teoretice cât și lucrările technice.

126


         în 29 luniu c. n. s’a ținut încheierea solemnă a anului școlar în
   presența unui public numeros și distins.

         în special s’a distins cu această ocasiune eleva Luereția Mureșan
   din Beiuș, prin declamarea legendei „Grui Sânger* de V. Alexandri.
   Siguranța predării, modulațiunile vocei, acurateța observată la interpuncții,
   undulațiunile sentimentului în firul cuprinsului, toate acestea ne-au făcut
   să admirăm talentul tinerei domnișoare și s’o resplătim călduros cu feli-
   citările și urările noastre prin nesfîrșite aplause.

         Directorul școalei a ținut apoi un discurs călduros de încheiere.
   A accentuat în general cu pătrunderea convinsă a unui bărbat de școală,
   problemele de educațiune ale școalelor noastre de fetițe și în deosebi
   a școalei civile de fete a Asociațiunii, mulțămind tuturor factorilor și
   în special corpului didactic, care prin punctualitatea și munca sa neo-
   bosită a asigurat institutului și de astă-dată apropierea de punctul cel
   mai înalt al vocațiunii sale.

         Publicul a exprimat complacerea sa prin repețite urale de în-
   suflețire.

         în sfîrșit, ca o intimă satisfacție pentru noi, amintim, că în anul
   acesta s’a introdus și resboiul în internatul școalei de fetițe a Asociați-
   unii, și astfel internatul nostru are acum chipul și asemănarea unei
   case adevărat românesci.

         Anul viitor școlar se va începe în 1 Septembre n. Părinții, cari
   vor să-și așede fetițele în internat, au să se însinue de timpuriu, îna-
   inte de începerea anului școlar, ca să se poată lua măsurile de lipsă.
   Taxa internatului e de 200 fl. la an, ce se pot solvi în patru rate cuar-
   tale. în privința aceasta direcțiunea va publica înc’odată peste feriile de
   vară cele necesare pentru orientarea părinților.

         Casa naționala. Articolul publicat sub acest titlu în fasc. I. al
   ₙTransilvaniei“ (an. XXVIII) a aflat o primire dintre cele mai călduroase
   în întreaga presă română din țară. Aproape, toate foile noastre l-au re-
   produs în întreg cuprinsul seu și au bineventat idea înființării unui museu
   istoric-etnografic, precum și ridicarea unui modest adăpost pentru institu-
   țiunile și întreprinderile noastre culturale, artistice și sociale.

         Constatând aceasta nu putem lăsa fără observare articolul publicat
   de dl Dr. D. P. Barcianu în „Foaia pedagogică¹¹ din 15 Martie, în care
   arată că idea înființării unui museu istoric și etnografic, precum și a ri-
   dicării unui edificiu propriu pentru reuniunile române, nu este nouă, ci
   a mai. fost ventilată — în deosebi și de Dsa — în publicitate și chiar și
   în sinul Asociațiunii. Această împrejurare, pe care noi nici pe departe
   nu o tragem la îndoială, dovedesce numai că casa națională este întru
   adevăr o necesitate reală, simțită de mult și de cercuri largi și nouă
   nici prin minte nu ne-a trecut a o presența ca ceva nou și ne mai po-
   menit. Din contră nisuința noastră a fost și este: de a pune la cale rea-

127


    lisarea unui proiect, cu care credem că a trebuit să se ocupe de mult
    întreg publicul nostru inteligent. De fel nu ne preocupă deci întreba-
    rea că cine a ventilat idea înființării casei naționale, ci vom atribui întreg
    meritul celor ce o vor realisa. O provocare la „anteactele“, despre cari
    vorbesce dl Barcianu și susține că le-am fi trecut cu vederea, o credem
    în cașul de față cu totul superfluă, pentru-că între acele și articolele
    „Transilvaniei" nu există nici un nex causal.



DIN PUBLIC.

      Dl. losif St. Șuluțiu ne cere publicarea următoarelor șiruri:
                     Adio la momentul fratelui -meu!

      Dionisiu Sterca Șuluțiu de Cărpeniș s’a născut în 1 Aprilie 1825.
După absolvarea cursului juridic a intrat în anul 1845 în calitate de ex
propriis cadet, în regimentul de infanterie Karol Ferdinand Nr. 51. staționat
în Italia. Nobilii (boierii) pănă la anul 1848 nu erau datori să servească
la armată, și serveau numai ca oficieri. întors în patrie în anul 1846 a
fost numit practicant la oficiul spanal cameral reg. din Abrud. De aici
a mers în anul 1848 la Aiud, unde pe lângă sedria comitatului a prac-
tizat ca Jarătos assessor. Intr’una din dile fu avisat prin o bucătăreasă
română, care mai nainte servise la părinții noștri iar acum servia la un
fruntaș maghiar din Aiud, că Ungurii au ținut sfat, ca să-1 aresteze, pen-
tru-că dînsul — diceau Ungurii — de aceea cercetează adese în temniță pe
Popa Balint și pe losif Moga, ca să le comunice planurile lui lancu, de
a năvăli asupra Aiudului și de a scoate pe arestanți cu puterea din tem-
niță, unde-i trimisese magistratul din Abrud.

      în aceea noapte Dionisie a scăpat cu fuga din Aiud. Ajuns acasă
a organisat garda națională română din Abrud și Abrudel, al cărei Căpitan
și Comandant a fost; unica armată națională cu arme militare și instruită
după regalele armatei regulate; apoi s’a pus la disposiția lui lancu. în
anul 1849 a luat parte activă la o espedițiune, când glotașii români,
făcându-și drum printre armata maghiară, care împresura fortăreața Alba-
lulia, au întrat în cetate și au scos munițiune pentru glotașii romani.

      în 6 Maia 1849 când cu invasinnea lui Hatvany a fost arestat și
el împreună eu întreaga familie, mare parte însă din garda lui a scăpat
cu arme cu tot și făcu mari servicii lui lancu (cf. raportul lui lancu.)
A fost membru la Asociațiunea trans., Presidentul comitetului școlastic
și bisericesc al comunității gr.-cat. din Turda. A contribuit mult la în-
ființarea institutului de credit și de economii „Arieșana", al cărui prim
director a fost. Consilier de tribunal regesc în pensie în Turda, de-
corat cu ordinul de cavaler Franz losif, se bucura de stima generală.
A murit îu 17 1. c. după lungi și grele suferințe, în etate de ani 72.

128


înmormântarea a fost demnă de viața lui: atâția popi valachi la olaltă,
dela anul 1848 Turda n’a vecțut, 4lcea unul dintre asistenți. Se află
înmormântat lângă soția sa, născută lulia Moga și doi iii Alexandru și
luliu, morți ca mediciniști în anul al patrulea. Tineri, cărora asemenea
rar se vor mai găsi într’o familie. Averea 20,000 fi. și-a dăruit-o pentru
scopuri naționale, care a fost, precum se dice în testament, idealul
dânsului eredit dela străbuni.

        Când și cel de pe urmă sunet al cântecului duios funebral a re-
   sunat, mi-am ridicat ochii spre ceriu și am dis în cugetul meu: Lumea
   își achită datoria față cu ori-ce om meritat cu îndatinata esclamare: „Fie-ți
   țerina ușoară!“ Adevărată durere simțesc numai aceia, cărora creatorul
   le-a sădit simțemântul în inimă.

        Am rămas uimit de priveliștea ce se desfășură înaintea ochilor. O
   admirabilă panoramă: Din vîrful acestei înălțimi unde se află mormântul
   tău, privesci una din cele mai frumoase peisage din Ardeal, — ochii mei
   însă s’au oprit la munții apuseni, la cuibul străbunilor mei — cari ilu-
   minați de aurul apusului soarelui, se vedeau în toată splendoarea lor;
   țară dulce și frumoasă scumpă țara mea! m’a cuprins o nespusă înduio-
   șare și durere, a trecut pe dinaintea ochilor mei sufletesc! tot ce s’a
   petrecut din leagăn — până’n mormânt. Mi-am revocat în memorie pe
   înaintașii noștri, ale căror morminte sunt împrăștiate în toate părțile
   lumei, apoi m’am liniștit, dicând în cugetul meu: mormântul și în vîrful
   olimpului e tot numai „mormânt".

        Mi-a venit fără veste aminte, că după regulele nestrămutavere ale
   naturei eu sunt unicul din generațiunea bătrână a familiei; care am să-ți
   urmez. Am privit ancă odată mormântul tău, ți-am dis ultimul adio : la
   revedere în ceriu!

        Când va sosi oara, voiu 4ice> cu nemărginita’mi credință ce am
   purtat’o toată viața mea în dreptatea marelui Dumne4eu:

        Fie somn, ori fie jude, me duc cu curagiu înainte.

        De e jude, n’am mustrare; somnul îmi dă repausare!

        Sibiiu, în 20 Iunie 1897.

losif Ster ca Șuluțiu.

        Cu aceasta ocasiune mulțămesc tuturor acelor domni și dame, cari
   din apropiere și depărtare au ostenit și i-au dat iubitului meu frate
   ultimul onor. Mulțămesc domnilor din Blaj, cari prin presența și coo-
   perarea lor au ridicat splendoarea înmormântării. In deosebi mulțămesc
   genialului domn secretar metropolitan Dr. Augustin Bunea, și distinsului
   domn protopresbiter din Ludoș Nicolau Solomon pentru clasicele lor cu-
   vântări.