ACADEMIA
DE ȘTIINȚE
SOCIALE
ȘI P OLITICE
A REPUBLICII
SOCIALISTE
ROMÂNIA

DIN SUMAR:

■ t : .	a..	•

300 DE ANI DE LA URCAREA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
PE TRONUL ȚARII ROMÂNEȘTI

DOMNIA ȘI PERSONALITATEA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCO-
VEANU. UNELE CONSIDERAȚII

CONSTANTIN BĂLAN

CREDIT SI CREDITORI ÎN TIMPUL LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU.

1R1NA GAVRILĂ, BOGDAN MURGESCU

REPREZENTANȚA DIPLOMATICĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI LA POARTA
OTOMANĂ ÎN EPOCA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

■I	VIOREL PANAITE

RELAȚIILE LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

CONSTANTIN ȘERBAN

DOCUMENTAR

CHIPURILE BRÂNCOVEANULUL PRELIMINARII PENTRU UN PORTRET

IOLANDA ȚIGHILIU

ÎNTREGIRI ȘI ÎNDREPTĂRI LA GENEALOGIA BRÂNCOVENILOR
DAN BERINDEI

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE	CARTEA ROMÂNEASCĂ

ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

TOMUL	:	'•	(|g B R

SEPTEMBRIE


ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE
A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE

COMITETUL DE REDACȚIE

ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redactor
șef adjunct); NICHITA ADĂNILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY,
GHEORGHE I. IONIȚĂ, AUREL LOGHIN, DAMASCH1N
MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri).

Prețul unui abonament este de 180 lei.

In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de
presă din Întreprinderi și instituții.

Cititorii din străinătate se pot abona adrestndu-se la ROMPRES-
FILATELIA Departamentul Export-Import presă P. O. Box
12 — 201. Telex 10376 prsfir — București, Calea Griviței nr. 64—66.

Manuscrisele, cărțile și revistele pentru
schimb precum și orice corespondență se
vor trimite pe adresa Comitetului de
redacție al revistei „REVISTA DE
ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an.

Adresa Redacției:
B-dul Aviatorilor, nr. 1,

71 247 - Buaurcști, tel. 50.72.41.

www.oacOTomamca.ro
IS1A

TOM 41, Nr. 9
septembrie 1988

SUMAR

300 DE AN) DE LA URCAREA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
PE TRONUL ȚÂRII ROMÂNEȘTI

CONSTANTIN BĂLAN, Domnia și personalitatea voievodului Constantin Brâncoveanu.
Unele considerații............................................... 841

1RINA GAVRILĂ, BOGDA^ MURGESCU, Credit și creditori în timpul lui
Constantin Brâncoveanu........................................... 861

VIOREL PANAITE, Reprezentanța diplomatică a Țării Românești la Poarta Otomană
în epoca lui Constantin Brâncoveanu.............................. 877

CONSTANTIN ȘERBAN, Relațiile lui Constantin Brâncoveanu cu Austria.... 895

DOCUMENTAR

IOLANDA ȚIGHILIL', Chipurile Brâncoveanului. Preliminarii pentru un portret ...	913

DAN BERINDEI, întregiri și îndreptări la genealogia Brâncovenilor..... 918

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

Simpozion dedicat împlinirii a 300 de ani de la începutul domniei lui Constantin
Brâncoveanu(Constantin Mocanii); Activitatea Laboratorului de Studii Otomane
în anii 1986 — 1987 (Dorin Matei); 600 ani de la prima atestare documentară a
orașului Pitești (Apostol Stan)....................................... 921

CARTEA ROMÂNEASpĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

AL. MAREȘ, Filigranele hirtiei întrebuințate în țările române în secolul al XVI-lea, Edit.
Academiei, București, 1987, 424 p. (Ludovic Demeny).............. 931

LUCIA APOLZAN, Carpații — tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor risipite pe înăl-
țimi, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1987, 381 p. (Louis Roman) .	934

P.M. HOLT, The Age of the crusades. The Near Bast from the eleventh century to 25 27,
London,New York, 1986, 207 p. (Ileana Căzan-Neagu).................... 936

ARLETTE FĂRGE, La vie fragile. Violence, pouvoirs et solidarite ă Paris au XVIIIe
siecle, Hachette, Paris, 1987, 355 p. (Mihai Manea) .............	938

,,Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 839 — 940, 1988

www.dacoromanica.ro
TOME 41, N° 9
septembre 1988

SOMMAIRE

300 A\S DEI’UIS L'AX ENEMENT DE CONSTANTIN BRANCOVAN
SUR LE TRONE DE LA VALACHIE

CONSTANTIN BĂLAN, Le regne et la personnalite du prince Constantin Brancovan.
Quelques considerations ............................................. 841

IRINA GAVRILĂ, BOGDAN MURGESCU, Credit et creditcurs au temps dc Constan-
tin Brancovan........................................................ 861

VIOREL PANAITE, Les missions diplomatiques dc la Valachie ă la Porte Ottomanc ă
l’âpoque de Constantin Brancovan..................................... 877

CONSTANTIN ȘERBAN, Les relations de Constantin Brancovan avec l’Autriche . .	895

DOCUMENTAIRE

IOLANDA ȚIGHIL IU, Les visages de Brancovan. Preliminaires pour un portrait . . .	913

DAN BERINDEI, Complâments et corrections â la genealogie des Brancovan ...	918

CHRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE

Syniposium dâdie â la 300e anniversaire de l’avenement de Constantin Brancovan
(Constantin Mocanu); L’activite du Laboratoire d’Etudcs Ottomanes aux
annSes 1986—1987 (Dorin Matei); 600 ans depuis la premiere attestation docu-
mentaire de la viile de Pitești (Apostol Stan)............................ 921

LE LIVRE ROUMAIN ET fiTRANGER D’HISTOIRE

AL. MAREȘ, Filigranele hîrliei întrebuințate în țările române în secolul al XVI-lea (Les
filigranes du papier employâ dans les pays roumains au XVIe sieclc), Edit. Aca-
demiei, București, 1987, 424 p. (Ludovic Deminy).......................... 931

LUCLA APOLZAN, Carpații— tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi
(Les Carpates — un tresor d’histoire. La perennitâ des localitâs dispcrsecs sur les
hauteurs), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1987, 381 p. (Louis Roman)	934

P.M. HOLT, The Age of the crusades. The Near Easl from the elevenih century to Io 17,
London, New York, 1986, 207 p. (Ileana Căzan-Neagu)....................... 936

ARLETTE FARGE, La vie fragile. Violence, pouvoirs et solidarite ă Paris au XVIIIe
siecle, Hachette, Paris, 1987, 355 p. (Mihai Manea)....................... 938

„Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 839 — 940, 1988

www.dacOTomanica.ro
300 DE ANI DE LA URCAREA
LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
PE TRONUL TĂRII ROMÂNEȘTI

DOMNIA ȘI PERSONALITATEA VOIEVODULUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU. UNELE CONSIDERAȚII

CONSTANTIN BĂLAN

Din perspectiva celor 300 de ani caie au trecut de la înscăunarea lui
Constantin Brâncoveanu la 29 octombrie 1688, epoca îndelungată în caie a
domnit, prezența sa marcantă în viața statului, raporturile întreținute de
Țara Românească, în plan economic, cultural, eclesiastic, politic și diplo-
matic, cu lumea din sud-estul și centrul Europei, din Orientul apropiat1,
dobîndesc acum înțelesuri mai adînci.

Numeroase surse documentare și studii — ce se referă la perioada din
ultimele decenii ale sec. al XVII-lea și pînă în primele decade ale veac, al
XVIII-lea —, fac posibilă mai buna cunoaștere a evoluției societății ro-
mânești, a strădaniilor pe care voievodul le-a depus pentru apărarea sta-
tutului de autonomie a Principatului muntean și ajutorarea popoarelor
din Balcani, în speranța înlăturării dominației otomane2.

Amplele programe înfăptuite de Constantin Brâncoveahu în viața
internă a statului, dar și multiplele contacte și relații stabilite cu mari pu-
teri europene, cu oameni politici, cu înalți ierarhi și cărturari de prestigiu
ai timpului, stau mărturie personalității sale, stadiului înalt de dezvoltare
atins de Țara Românească acum. Acestea ne apar cu atît mai evidente dacă
avem în vedere împrejurările deosebit de grele și de complexe în care ma-
rele logofăt din stirpea Brâncovenilor era ales în fruntea statului, în vre-
muri „ca aceastea turburate”, cum el însuși mărturisise3.

Urmînd în scaun lui Șerban Cantacuzino (1678—1688), în domnia
căruia Constantin Brâncoveanu și-a început ascensiunea în mari dregătorii
și funcții4, el deținea d însemnată experiență desprinsă din viața societății
românești5, din implicațiile politicii ei externe8.

încă din ultimii ani ai cîrmuirii voievodului Cantacuzin se făceau tot
mai vizibil simțite interferențele intereselor Imperiului Habsburgic, ale
regatului Poloniei, cu acelea ale Imperiului Ofoman, pentru stăpînirea la
linia Dunării și a emporiilor de la Marea Neagră, spre care avea să-și în-
drepte atenția și Rusia lui Petru cel Mare, în înaintarea treptată către sud-
estul continentului7.

Rivalitatea dintre Austria și Polonia pentru extinderea sferei lor de
influență asupra teritoriilor intra și extra carpatice8, politica desfășurată
de plenipotențiarii regelui Franței, Ludovic al XlV-lea, pe lingă Poartă,
potrivnică planurilor de expansiune a Imperialilor în sud-estulEuropei9, cu
implicații asupra principatelor române, îi dezvăluiau voievodului Brânco-
vean dificultățile cu care avea să se confrunte țara în timpul crizei orien-
tale din anii 1689—1699 10.

„Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 841 — 859, 1988

www.dacoromanica.ro
S42

CONSTANTIN BALAN

2

Refcrindu-se la acestea, la înțelepciunea cu care principele muntean
a acționat în viața externă a statului, Nicolae lorga releva că el fusese—în
acele împrejurări —” omul neutralității aeghetoare”, în ceea ce avea de
înfăptuit pentru a putea transmite urmașilor ,,o țară întreagă”1’.

Evenimentele ce s-au succedat la fruntariile Țării Românești, după
pătrunderea armatelor austriece în Transilvania, și continuarea ofensivei
imperialilor asupra unora din fortărețele turcești de la Dunăre, în toamna
anului 1688, dar mai ales după ce Curtea de la Viena a interceptat, în
ianuarie 1689, corespondența dintre Rusia și Țara Românească, dezvăluind
înțelegerile tainice ce erau puse la cale în interesul lumii răsăritene12, Con-
stantin Brâncoveanu și sfetnicii săi au urmărit să păstreze bune raporturi
cu Poarta și totodată să stabilească o înțelegere cu împăratul Leopold I13.
în felul acesta uneltirile unora dintre dregătorii și slujitorii adepți ai planu-
rilor luptei fățișe alături de Imperiali, susținute de fostul mare agă Constan-
tin Bălăceam!14, adăpostit la Brașov, și care implicau atîtea riscuri, au pu-
tut fi înlăturate15.

Pierderile teritoriale sufeiite de turci, către zona centrală a Europei
și spre linia Dunării, în confruntările lor cu austriecii, au agravat situația
Țării Românești, constrînsă să îndeplinească cererile tot mai grele ale tur-
cilor16, ale hanilor tătari17, dar și ale imperialilor18. Sume mari de bani, ali-
mente, obligații de a asigura cantonamente unor detașamente turco-tătare
sau austriece, de a procura atelaje pentru transporturile necesare oștilor
ce au străbătut de aproape douăzeci de ori spațiul țării erau impuse dom-
niei19, în acele cumplite vremi — cum o vădesc sursele timpului20.

Acestea au avut un puternic impact asupra vieții socio-economice a
principatului muntean, în special asupra țărănimii21, numeroși megieși din
satele neaservite fiind siliți să-și înstrăineze ocinile, care au sporit dome-
niile stăpînitorilor de moșii, ei păstrînd însă- în cea mai mare parte-con-
diția de oameni liberi22.

Ca posesor a numeroase sate și moșii cu rumâni, deținute încă îna-
inte de a fi ales domn23, Constantin Brâncoveanu va fi preocupat, ca și
alți fruntași ai boierimii, să-și mărească avuția, să organizeze activitatea
economică de pe moșiile sale în vederea obținerii a cît mai multe produse24
destinate schimbului în cadiul pieții interne și în relațiile comerciale pe
plan extern.

Dezvoltarea pe o treaptă mai înaltă acum a vieții economice, a meș-
teșugurilor25 și a negoțului26, corespundea unor trebuințe vizibil manifes-
tate în rîndul societății românești, din ultimele decenii ale sec. al XVII.-lea,
cu deosebire din domnia lui Constantin Brâncoveanu.

Pe calea intensificării schimbului cu numeioase produse27 cerute și
în raporturile întreținute cu Transilvania, cu Moldova, cu unele case de
comerț și mari companii din sud-estul, centrul și nord-vestul Europei, în
traficul desfășurat de Anglia, Austria, Polonia, Rusia, Turcia și Veneția28,
voievodul, țara și o parte din locuitorii ei au putut obține importante ve-
nituri, ce au sporit astfel posibilitatea satisfacerii obligațiilor— adesea ne-
prevăzute — ce-i împovărau.

Nu întîmplător se va manifesta acum preocuparea principelui Brân-
covean de a reglementa mai exact atît atribuțiile reprezentanților dom-
niei în tîrguri și orașe, la punctele de vamă și la schelele dunărene, cît și a
acelora ce urmau a-și vinde produsele și mărfurile aici29, măsuri vizînd deo-

www.dacoromanica.ro
3

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRANCOVEANU

843

potrivă încurajarea activităților economice, dar și asigurarea veniturilor
vistieriei și ale cămării sale30.

Pe această latură se înscrie și grija voievodului față de negustorii spe-
cializați, autohtoni31 sau veniți în Țara Românească de dincolo de Carpați32,
de la sud de Dunăre33, din lumea greco-levantină34 și din alte zone geo-
grafice35.

Este vremea în care orașele cunosc un ritm mai viu de dezvoltare,
în special reședințele de scaun de la București36 și Tîrgoviște37, în adminis-
trația cărora îndeplineau acum funcții și rosturi importante dregătorii dom-
nului, pîrcălabii, vornicii și vameșii38.

Boieri, dregători, slujitori vor fi atrași în mai mare măsură spre cen-
trele urbane unde s-au străduit să dețină prăvălii, pivnițe, cîrciumi, adu-
cătoare de venituri, în timp ce negustori specializați din tîrguri și orașe au
urmărit să intre în stăpînirea unor lotuti agricole, mori, iazuri și heleștee,
vii și livezi din lumea satelor, pentru a valorifica nemediat roadele acesto-
ra în cadrul pieții39.

Este una din căile pe care relația economică sat-oraș capătă noi va-
lențe dezvăluind și sub acest aspect deschiderile societății românești —pe
duratele mai lungi ale timpului—către modernitate40.

Creșterea activității de producțieși de schimb în cuprinsul așezărilor
urbane este pusă în evidență pentru domnia Brâncoveanului și de mai buna
organizare a centrelor economice. Astfel, în locul Tîrgului de Sus și a celui
de Jos41, în București va fi statornicit din 1698 Tîrgul dinăuntru, ca zonă
d.e activitate meșteșugărească, și Tîrgul de afară, pentru negoț, numărul
mahalalelor sporind și ele42, ca rezultat al dezvoltării și grupării pe profe-
siuni — și acestea diversificate — a producătorilor de bunuri4 3.

Sîntem așadar în fața unor realități ce reflectă importante aspecte
din evoluția structurilor socio-economice ale Țării Românești, de-a lungul
celor peste 25 de ani de domnie a lui Constantin Brâncoveanu, epocă de
care voievodul și-a legat numele prin semnificative înfăptuiri.

Avem în vedere și măsurile stabilite în plan administrativ fiscal, pri-
vind generalizarea plății dărilor cu ruptoare, începînd din 1701, cînd au
fost fixate mai exact sumele ce trebuiau încasate de vistieria domnească
de la locuitorii satelor, precum și termenii scadenți44, ceea ce a dus la înlă-
turarea — în parte — a abuzurilor numeroșilor dregători care participau
la strîngerea birurilor46.

Ținînd seama de primejdia atacurilor oștilor străine, voievodul a
acordat o atenție deosebită organizării efectivelor de slujitori, în rîndul
cărora s-au făcut cunoscute noi cete militare, cum erau acelea ale scutel-
nicilor, a martalogilor46, numărul oștilor putînd ajunge la 30 000 de oameni47.

Ca urmaș al puternicelor familii a Craioveștilor și a Basarabilor, fiind
înr udit și cu Cantacuzinii, cum însuși ținuse să o afirme încă înainte de a
ocupa tronul țării,48 cînd se socotea a fi „ca un domn” la casa sa49, Con-
stantin Brâncoveanu s-a putut instrui și forma într-un mediu elevat de
cultură50.

înconjurat de erudiți demnitari, cum era Constantin Cantacuzino
stolnicul, de distinși cărturari laici și clerici, dacă avem în vedere pe înalții
ierarhi Teodgsie de Veștem și Antim Ivireanul, pe frații Radu și Șerban
Greceanu, dar și de abili oameni politici, între ei situîndu-se și Mihai Can-

www.dacoromanica.ro
844

CONSTANTIN BABAN

4

tacuzino spătarul, Constantin Brâncoveanu a lărgit cadrul dialogului pur-
tat de Țara Românească cu lumea europeană.

Spre curțile domnești din București și Tîrgoviște aveau să se îndrepte
reprezentanți de frunte ai Bisericii de Răsărit81, intelectuali de prestigiu
din mediul grecesc82, misionari, soli și diplomați83, oameni de afaceri, ne-
gustori84, meșteri din zona veneto-cretană88 sau din sud-estul continentului
și din alte centre ale lumii86. Aici puteau fi întîlniți și cunoscuți medici ai
timpului și anume lacob Pylarinos, Bartholomeo Ferrati57, ce i-au slujit
principelui și la îndeplinirea unor misiuni diplomatice, sau iatro-filo^oful
loan Molibdos Comnen88, ca dealtfel și Pantaleon Kaliarhi69 ș.a., întregind
imaginea despre receptivitatea și marile disponibilități ale clasei stăpîni-
toare, de's'pre trebuințele și posibilitățile unei societăți angrenate acum
într-un viu proces de dezvoltare.

Pentru sprijinul pe care Constantin Brâncoveanu l-a acordat celor
ce au contribuit la promovarea diferitelor scrieri pe tărîmul științelor și
al culturii, cărturarul loan Comnen, în versurile dedicate voievodului me-
cenat la apariția în 1699 a unei tipărituri ieșite de sub teascurile de la Sna-
gov, releva că sub auspiciile domniei lui „filosofează Dacia”, iar distinsul
dascăl al Academiei bucureștene de la ,,Sf. Sava”, Sevastos Kimenitul
îl asemuia și el, ca și Comnen, lui „Ptolemeu” 60.

într-adevăr, la cumpăna dintre veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea
o puternică efervescență se făcea simțită în arealul dintre Dunăre și Car-
pați, cu însemnate reverberări și asupra românilor din Transilvania și în spa-
țiul Moldovei. Aceasta era urmarea firească a complexelor programe ini-
țiate sau sprijinite de domnul. Țării Românești, pentru promovarea învă-
țămîntului și multiplicarea activității tiparului, pentru dezvoltarea ar-
hitecturii și artelor, a lucrărilor edilitar-sociale, a relațiilor cu centrele de
cultură ale lumii răsăritene.

Pe vechile căi de legături economice ce duceau din Orientul apropiat
către Constantinopol și de aici în Balcani sau de la Veneția, pe cunoscutele
rute ce străbăteau sud-estul Europei, spre Principatul muntean, îndrep-
tîndu-se apoi către centrul sau nord-vestul continentului61 și în Rusia lui
Petru cel Mare62 s-a putut efectua și un însemnat schimb de valori, în plan
spiritual, lărgind sfera confluențelor—deschizătoare de noi orizonturi.

Imaginile transmise de călătorii străini care ne-au vizitat țara în
această vreme, cu deosebire orașele de reședință ale domniei, reflectă sta-
diul de dezvoltare atins de societatea românească sub cîrmuirea voievodu-
lui Brâncovean63.

Strălucirea curților sale de la București și Tîrgoviște64, palatele și
casele domnești de la Mogoșoaia, Potlogi, Brâncoveni65 ș.a. i-au impresionat
pe contemporani, așa cum se desprinde și din memorialul reverendului
Edmund Chishull (1702) sau din acela al lui Anton Maria del Chiaro, secre-
tarul florentin al principelui muntean66.

De capitala bucureșteană voievodul Brâncovean și-a legat numele
prin atîtea însemnate înfăptuiri. Prin grija sa ființa la 1695 Aca-
demia domnească, adăpostită în incinta lăcașului de la Sf. Sava67. Ea era
organizată după modelul prestigioaselor școli din Europa, cu evidente des-
chideri spre științele exacte, așa cum se desprinde din programele și cursu-
rile ei68, contribuind nu numai la instruirea vlăstarelor boierimii autohtone,
ci și a numeroși iubitori de carte din sud-estul Europei69, o parte dintre

www.dacoromanica.ro
5

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

845

aceștia fiind sprijiniți de voievodul Țării Românești să-și continue studiile
la Universitatea din Padova70.

Învățămîntul în spiritul neoaristotelic, încurajat de Constantin Brân-
coveanu, a contribuit la formarea orizontului mai larg de cunoaștere a ti-
nerilor studioși, a implicat în mai mare măsură mișcarea de idei, promovată
de intelectualii din sud-estul Europei, în opera de formare a conștiinței imi-
tații de interese a lumii răsăritene, de luptă pentru înlăturarea stăpînirii
turcești71.

Opera patronată de voievod a găsit sub acest aspect ecouri și în rîn-
dul unora dintre înalții dregători ai țării, fiind știut faptul că Mihai Canta-
cuzino spătarul întemeia pe la 1704, la ctitoria sa bucureșteană de la Colțea,
un lăcaș pentru „felurite învățături”, cu dascăli pregătiți în „științe” sau
pentru studii „începătoare” 72. Aprecierea contemporanilor potrivit căreia
„vistieriu învățăturii” oferea astfel o răsplată acelora care nu vroiau să-și
piardă timpul „în zadar”, în anii tinereții73, reflectă acum o mentalitate
existentă în rîndul clasei stăpînitoare, a reprezentanților altor straturi ac-
tive ale populației, în ce privește trebuința și rostul școlii.

Coordonatele vieții științifice și cultural-eclesiastice vădesc mai largi
deschideri în epocă, dacă avem în vedere și activitatea tiparului, constitu-
irea unor importante biblioteci, în medii laice și ale clerului sau circulația—
cu atîtea semnificații —a cărților74.

De la tiparnița bucureșteană, în care fusese imprimată la 1688
Biblia lui Șerban Cantacuzino75, la acelea de la Buzău76 (1691—1704), de
la Snagov77 (1696—1701), Rîmnicu Vîlcea78 (1705—1707 și apoi) și de la
Tîrgoviște79 (1709—1714), ni se dezvăluie imaginea impresionantului
efort depus pentru apariția a zeci și zeci de tipărituri de mare utilitate nu
numai pentru sfera eclesiastică, ci și pentru iubitorii de învățătură80.

O bună parte dintre acestea erau realizate la cererea și „cu cheltuiala”
principelui Brâncovean și reprezentau traduceri, anume aduse la lumină
spre a servi la „totu neamul lumănescu” și „Patrii”, cum arătau cărturarii
Șerban și Radu Greceanu, în ediția apărută la 169181. Altele cuprindeau
răspunsuri la disputele purtate în plan confesional84.

De o mai largă audiență aveau să se bucure în rîndul cititorilor laici
cărțile de înțelepciune, cu „Maxime filosoficești”, dar și Floarea Darurilor
sau Alexandria—ieșită din tiparnița tîrgovișteană la 171383 ș.a.

Unele tipărituri îngrijite de Antîm Ivireanul, puteau îndeplini și ros-
turi pedagogice84 sau de drept civil85, în cuprinsul vechilor scrieri cercetă-
torii deslușind și mesaje politice86.

în cadrul laborioasei activități cărturărești patronată de Constantin
Brâncoveanu se situează și tipăriturile în limba arabă, trebuitoare Sca-
unului ortodox al Antiohiei87.

Toate acestea înmănunchind valoroase cunoștințe și temeinice expe-
riențe au vehiculat nu numai informații, dar și idei, cugetări și reflexii, au
adus în arealul românesc problemele originii și ale conștiinței de neam a
poporului nostru, au proiectat pe întinse coordonate „apelul” la menținerea
unității lumii răsăritene și au contribuit la afirmarea în sfera teologiei dog-
matice a unor opinii de pe poziții ale Reformei.

Opțiunile voievodului și ale sfetnicilor săi pe tărîm cultural artistic
se regăsesc și în impresionantul efort constructiv depus acum și care a con-
tribuit la ridicarea prestigiului Țării Românești în rîndul statelor europene.

www.dacoromanica.ro
846

CONSTANTIN BĂLAN

6

O privire atentă asupra a tot ce s-a înfăptuit pe plan intern sub aspect
arhitectonic și arhitectural88, al programelor de pictură murală de la zeci
și zeci de monumente89 fundate sau refăcute în domnia, principelui mun-
tean, dar și în ce privește orizontul și mesajele pe care le transmit operele
din domeniul artelor ne oferă prețioase constatări. Ni se dezvăluie astfel
marile disponibilități ale societății românești și receptivitatea ei pentru
îmbogățirea și amplificarea formelor structive și decorative, pentru reali-
zarea unei unități stilistice pe un larg areal, în care se intersectează activi-
tatea a numeroase echipe de meșteri autohtoni și străini, ce au știut să
îmbine armonios practici de mai veche tradiție cu elemente ale Renașterii
tîrzii și ale Barocului sau de specific oriental.

Izbutita sinteză realizată acum și care, pe bună dreptate este denu-
mită „artă brâncovenească” 90, își înscrie sincronic coordonatele în vremea
înfloririi impresionante a manifestărilor pe acest tărîm, a creșterii preocu-
părilor pentru fast, în marile centre ale lumii, de la Constantinopol, la Viena,
Paris, la Londra, Varșovia și Moscova91.

Valoroasele construcții de arhitectură civilă și eclesiastică înălțate
acum de Constantin Brâncoveanu, de unii dintre demnitarii săi și de înalți
ierarhi, aveau să adăpostească și biblioteci încorporînd numeroase scrieri
din tezaurul de tipărituri ale prestigioaselor case editoriale europene92,
așa cum o vădesc cărțile purtînd ,,ex librisul” stolnicului Constantin Can-
tacuzino, cum se desprinde din evidențele acelei	,

înființată de voievod la fundația sa de la Horezu93 (1708). Ele fac dovada
interesului cărturarilor români, a reprezentanților clasei stăpînitoare, din
spațiul de la nord de Dunăre și sud de Carpați, la fel ca și în alte zone ale
continentului, pentru domeniul literaturii, al filosofici, istoriei, geografiei,
astronomiei, matematicii, patristicii ș.a. Sînt opere datorate atîtor autori ai
antichității grecești și romane, scriitorilor bizantini ai Evului de mijloc, de
la Herodot, Hesiod și Euripide, la Ana Comnena, Constantin Manases ș.a.94.

Amplitudinea vieții cultural-artistice desfășurate cu deosebire în cen-
trele de reședință ale domniei, la curțile fruntașilor boierimii și acțiunile
întreprinse sub îndrumarea voievodului, în plan social-economic, politic
și diplomatic, timp de im sfert de veac, cît s-a aflat în scaun, evenimentele
petrecute atunci și implicațiile lor asupra Țării Românești, nu puteau ră-
mîne în afara interesului istoriografiei vremii95. Cionicile interne, cu deo-
sebire aceea oficială a curții, alcătuită de Radu Greceanu logofătul, dez-
văluie rolul principelui Brâncovean în cîrmuirea statului, în raporturile
cu celelalte două țări, Transilvania și Moldova, cu popoarele din aria răsă-
riteană a Europei, cu marile puteri din jur96.

Aceasta explică și preocuparea unor cărturari transilvăneni și mol-
doveni, mai ales a lui loan Neculce și Dimitrie Cantemir, față de figura
domnului muntean, la adresa căruia sînt formulate, nu odată și critici97.

Pohtica de mare anvergură angajată de Constantin Brâncoveanu
pentru a feri țara de primejdii din partea oștilor străine în timpul Crizei
orientale, dar mai ales stăruințele sale la Poartă, în vederea înscăunării la
est de Carpați a unor voievozi apropiați, dezvăluie—în parte—aprecierile de
pe poziții ostile din cronistica moldavă98.

în martie 1693, principele muntean reușea să obțină pentru Con-
stantin Duca domnia Moldovei, în locul lui Dimitrie Cantemir care aștepta

www.dacoromanica.ro
7

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

847

numirea din partea turcilor99, noul voievod uimind a se căsători cu Maria,
fiica susținătorului său din scaunul de la București100.

Legăturile de familie stabilite de principele muntean trebuiau să
deschidă calea apropierii dintre cele două state românești, pentru a corelar
mai bine acțiunile lor101. Desele schimbări de domnie în Moldova au îngre-
unat însă realizarea planurilor sale102.

Totuși, din izvoarele epocii și din însemnările autografe ale voievo-
dului se cunoaște faptul că, temporar, el a întreținut relații de bună veci-
nătate și cu Antioh Cantemir, de asemenea cu principii Mihail Racoviță
și Nicolae Mavrocordat103, cărora le-a împrumutat sume mari de bani,
ultimul amintit numindu-1 într-o corespondență intimă „iubitul nostru pă-
rinte” 104.Notele sale tainice vădesc totodată că Brâncoveanu nu pregetase
să trimită un ajutor bănesc și pentru Dimitrie Cantemir, în vremea în caie
trupele țarului Petru I cel Mare se aflau la Iași (1711), în vederea desfă-
șurării campaniei antiotomane105, deși raporturile dintre cei doi domnitori
nu fuseseră statuate100.

Prin ceea ce au înteprins atît în viața internă a țării, dar mai ales pe
tărîmul politicii externe, al relațiilor cu celelalte două state românești, cu
imperiile ce-și disputau supremația la linia Dunării și la Marea Neagră,
principele muntean și sfetnicii lui au dovedit un pertinent spirit de înțele-
gere a mersului evenimentelor, o deosebită abilitate și experiență. Nu poate
surprinde astfel, faptul că în 1703, cu ocazia reconfirmării voievodului în
scaun i se făceau chiar propuneri, din partea marelui vizir, de a lua sub
cîrmuirea lui și Moldova107.

Principele muntean și-a făcut simțită prezența și în legăturile sale cu
Transilvania — întreținute tot mai vizibil acum pe făgașul permanențelor.
Aceasta în pofida condițiilor grele, generate de rivalitatea austro-turcă,
de încercările Porții de a-1 întrona la nord de Carpați pe Emerik Thokoly
sau datorate mișcării Curuților, sub conducerea lui Prancisk al II-lea
Râkoczy108 (1703 -1711).

Interesat să împiedice uneltirile ambasadorului Pranței la [Constan-
tinopol, Pietre Antoine de Castagneres, marchiz de Chateauneuf, în încer-
cările lui de a aduce un alt principe în scaunul Țării Românești, Constantin
Brâncoveanu, căutînd în același timp să înlăture amenințările din partea
lui Constantin Bălăceanu și a generalului austriac Donat Heissler, a men-
ținut relații apropiate cu Thokoly alăturîndu-se oștilor turco-tătare, care,
în urma victoriei de la Zărnești, din 11/21 august 1690,’ l-au instalat pentru
scurtă vreme în fruntea Principatului Transilvaniei109.

Raporturile voievodului muntean cu Poarta, cu Thokoly, participa-
rea lui la înfrîngerea detașamentelor lui Heissler ,Jdar și dialogul său jcu
Rusia, i-au determinat pe Imperiali, după înlăturarea în 1691 a principelui
înscăunat de turci, în statul de la nord de Carpați, să-și îndrepte opțiunile—
în primăvara lui 1692 — către Gheorghe Cantacuzino, urmașul lui Șerb au
vodă110. Cu toate acestea domnul Țării Românești va urmări să restabilească

www.dacoromanica.ro
848

CONSTANTIN BĂLAN

3

înțelegerile cu Leopold I și Curtea de la Viena, preocupăr i vădite și apoi,
în timpul cînd în scaunul Transilvaniei s-a aflat Eâk6czyiu, cu care Brân-
coveanu a întreținut legături112, deși trimișii săi la Poartă i-au adus uneori
învinuiri grele voievodului muntean113.

în interesul populației românești de pe versanții nordici ai Carpaților,
a centrelor urbane din arealul transilvan, legate prin atîtea raporturi
cu statul de dincoace de munți, Constantin Brâncoveanu a intensificat
schimburile economice și cultural-artistice, spirijinind orotodoxia de aici114,
de care era privit ca im „patronaș” al Mitropoliei Ardealului115.

Preocupările principelui față de pămîntul românesc al Transilvaniei
sînt puse în evidență și de lăcașurile edificate în așezările cărora și-a extins
posesiunile—în împrejurările trebuinței de bani a unora dintre fruntașii vieții
politice de acolo116—dar și în vechile „cetăți” ale Făgărașului și Brașovului117.

Ca urmare a legăturilor puternice întreținute de statul muntean cu
celelalte două țări românești și de către acestea cu lumea sud-est europeană,
în spațiul de la nord de Dunăre se adunase „atîta om” și produse, încît
Poarta socotise că are temei să-i impună dări suplimentare voievodului
Brâncovean U8.

Pentru păstrarea bunelor relații dintre locuitorii aflați de o parte și
de alta a Carpaților, munteni, moldoveni, transilvăneni, dar și pentru des-
fășurarea legăturilor și contactelor politice și dipolmatice cu marile puteri
din această parte a Europei, în domnia lui Constantin Brâncoveanu can-
celaria curții domnești din București și Tîrgoviște a cunoscut o vie activitate,
în afara logofeților și diecilor ce au alcătuit misivele în limba română, alți
cărturari au îndeplinit funcția de secretari pentru corespondența de limbă
latină, italiană, germană, rusă, turcă, polonă, ungară, între aceștia numărîn-
du-se Anton Maria del Chiaro, Andrei Wolff, Giovani Candido Eomano, cel
care a întocmit la cererea principelui calendarele cunoscute sub numele de
„Foletul Novei” 119, dar și frații David și Teodor Corbea sau clucerul Afen®
duli 120 ș.a.

La alcătuirea unora din numeroasele scrisori trimise din Țara Eomâ-
nească la curțile imperiale, înalților prelați ai bisericii de Eăsărit, la alți
reprezentanți ai vieții politice, diplomatice, științifice, culturale și adminis-
trative ale lumii europene și din Orientul apropiat121 a fost folosit—de către
stolnicul Cantacuzino și cifrul, în transmiterea informațiilor de un caracter
deosebit122.

Trebuința constituirii unui aparat specializat în probleme ale rela-
țiilor externe ale țării s-a impus cu necesitate ținînd seama de evoluția eve-
nimentelor din această vreme.

Situată la confluența intereselor, dar mai ales a divergențelor dintre
marile puteri, Austria și Polonia, participante la Liga Sfîntă (1684), îm-
potriva Imperiului turcesc, de asemenea sub impactul uneltirilor diploma-
ției franceze, interesată ca Poarta să-și mențină pozițiile în sud-estul Eu-
ropei, în dauna Imperialilor și a aliaților lor din Liga de la Augsburg (1686),
cu care Ludo vie al XIY-lea avea să se confrunte123, Țara Eomâneascăafost
antrenată într-un dialog amplu pe cale politico-diplomatică, în deceniul

www.dacoromanica.ro
9

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

849

1689—1699124. Acesta a fost realizat și prin intermediul unui însemnat nu-
măr de împuterniciți străini, cu care Constantin Brâncoveanu a păstrat
contacte.

Tratativele voievodului cu generalii Veterani, Heissler, cu. Lingi Fer-
dinando Marsigh, cu consilierul Quarient von Raal ș.a. în raporturile cu
Imperialii, cu ambasadorul Angliei, lordul William Paget, și secretarul de
legație Georg Philip Schreyer și totodată cu plenipotențiari ai Rusiei, cum
era Domentie Fomin125, cu dragomani ai Porții, avem în vedere pe Alexandru
Mavrocordat Exaporitul126 etc, oferă dovezi concludente în acest sens.

Activitatea laborioasă de la curtea principelui muntean era cunos-
cută în deajuns de bine lumii europene; ecourile ei se regăsesc — spre pildă
— la Frankfurt pe Main, în cunoscutul „Theatrum Europaeum”, care
evidențiază vastitatea corespondenței lui Constantin Brâncoveanu în
politica sa, ,,de cochetărie”, pentru realizarea unui echilibru între turci
și puterile creștine, vădind o intuiție diplomatică aparte127.

Mărturia boemianului Georg Franz Kreybich, meșter sticlar, partici-
pant în februarie 1698, la nunta Ilincăi, fiica voievodului, cu paharnicul
Scarlat Mavrocordat, fiul Exaporitului, dezvăluie și ea experiența dobîn-
dită acum în viața politică a Țării Românești. în timpul festivităților de la
București, ce reuneau în jurul principelui numeroși oaspeți, pentru a se
da o mai mare stabilitate imaginii bunelor relații cu Poarta a fost înfăți-
șată o scenă de luptă, încheiată cu victoria unor oșteni otomani împotriva
altora, austrieci, care apărau o cetate, ca o pledoarie vizuală față de suc-
cesul puterii suzerane împotriva armatelor nemțești128.

în raporturile cu Imperiul Otoman, Constantin Brâncoveanu se
străduise nu numai să îndeplinească la timp cererile împovărătoare ale
turcilor, ci să mențină —folosind serviciile capuchehaialelor țării129 — legă-
turi cu diferiți demnitari ai Porții, cu cărturari laici și clerici din lumea gre-
cească, aflați la Constantinopol, cu diplomați străini reprezentînd acolo
interesele Angliei, Austriei, Franței, Olandei, Poloniei, Rusiei, Veneției130
etc. Pe această cale principele muntean a putut cunoaște evoluția eveni-
mentelor petrecute pe scară mai largă în plan european, comunicînd la
rîndu-i demnitarilor turci informații receptate din diverse alte surse131.

Activitatea politică și diplomatică desfășurată sub îndrumarea lui
Constantin Brâncoveanu, și cu sprijinul stolnicului Constantin Cantacuzino
a contribuit la ridicarea prestigiului voievodului și a Țării Românești
față de Poartă. S-au detașat cu deosebire bunele ofici ale principelui în
timpul medierii de către ambasadorul englez, lordulPaget și cel al Olandei, de
Colyer, a păcii dintre Imperiul turcesc și Liga Sfîntă, statuată la KarJowitz,
în 26 ianuarie 1699132, unde participase și capuchehaiaua sa, ca observator133.
Nu întîmplător turcii aveau să-i recunoască în același an voievodului mun-
tean domnia pe viață, răsplătind astfel strădaniile lui134.

Datorită relațiilor întreținute cu înalți demnitari și oameni politici
din Imperiul Otoman, ce i-au acordat sprijin, răsplătit însă cu însemna-
te atenții și daruri, Brâncoveanu a putut înlătura acuzațiile îndreptate
adesea împotriva sa, obținînd și extrădarea boierilor potrivnici care îl pî-
rîseră la Poartă135.

Chiar și în împrejurările grele din 1703, cînd unii fruntași ai vieții
publice turcești, în rîndul cărora s-a numărat și marele dragoman Alexandru

www.dacoromanica.ro
850

CONSTANTIN BALAN

10

Mavrocordat, au urmărit să-i submineze poziția, voievodul a reușit totuș
cu impresionante eforturi bănești să-și păstreze domnia136.

Dar, cheltuielile suportate atunci de contribuabili și mai ales urcarea
haraciului de la 270 de pungi la 520 anual, conform cererilor vizirului Râmi
pașa, au sporit sarcinile acestora, și ale boierimii, ceea ce-1 determina pe
stolnicul Cantacuzino să arate în scrisoarea adresată în iunie 1703 lui David
Corbea, că sub povara lor „țara se prăpădește” 137.

Dacă în etapa de pînă la 1700 Constantin Brâncoveanu reușise pe
calea imul larg angajament politic și diplomatic, al raporturilor economice
și culturale întreținute cu lumea europeană și din Orientul apropiat să
păstreze ființa statului, să-i ridice prestigiul pe trepte mai înalte, în con-
textul evenimențial din primele decade ale veacului al XVIII-lea apăreau
necesare noi demersuri.

Amenințările ce puteau veni dih partea unor dregători ai Porții,
sub spectrul cărora voievodul s-a aflat în timpul chemării sale la Adriano-
pol, în 1703 și situația existentă în Imperiul Otoman confruntat cu mari
dificultăți, aveau să îndrepte tot mai mult atenția Țării Românești către
Rusia și potențialul ei militar, capabilă să acorde sprijin lumii răsăritene 138.

în condițiile dezlănțuirii în 1700 a Războiului nordic prin atacurile
lui Carol al Xll-lea al Suediei, cu deosebire asupra teritoriilor Poloniei,
Petru cel Mare, interesat să asigure statului rusesc ieșirea la Marea Baltică
se va angaja în luptele cu suedezii139.

Faptul că Imperiul turcesc încerca să-și extindă acum sfera de influ-
ență în sud-estul continentului, pentru a compensa pierderile teritoriale
dinspre centrul Europei, a menținut totuși vie preocuparea Rusiei către
această zonă.

în condițiile în care Imperialii erau angrenați în conflictul pentru
succesiunea la tronul Spaniei 14°, iar plenipotențiarii Franței la Constanti-
nopol urmăreau să susțină cu sprijinul Porții interesele catolicilor din
Orient, să întreprindă alte acțiuni ce ar fi putut aduce prejudicii lumii
sud-est europene și ortodoxsismului141, apărea evident, pentru popoarele
din Balcani, faptul că nu puteau găsi ajutor decît la curtea țarului Petru
cel Mare.

Deși trimișii Rusiei încheiaseră la 13 iunie 1700, un tratat de pace
cu Imperiul Otoman, în împrejurările înlocuirii în 1702 a sultanului Mustafa
al II-lea cu Ahmed al III-lea și a numirii ca mare vizir a lui Râmi pașa,
între cele două puteri a izbucnit o violentă dispută pentru stăpînirea
la Marea Neagră 142.

Aceasta corespundea și năzuințelor lui Constantin Brâncoveanu,
care, în sfatul tainic ținut la București cu patriarhul Dosoftei al Ierusali-
mului și cu frații Cantacuzini, Constantin stolnicul și Mihai spătarul,
puseseră la cale planul ridicării la luptă alături de Rusia, a românilor,
bulgarilor, sîrbilor și grecilor, proiect ce viza „eliberarea” lor143.

în memorandul cuprinzînd 34 de puncte, înfățișat la curtea țarului
în 1702, de David Corbea, un apropiat al Cantacuzinilor, printre alte
prevederi privind înfăptuirea colaborării în lupta anti-otomană, se făcea
și recomandarea încheierii războiului dintre ruși și suedezi144.

Stabilirea legăturilor diplomatice permanente cu Moscova i-a dat
posibilitatea principelui Brâncoveanu să comunice numeroase informații
asupra situației din Imperiul Otoman și relativ la evoluția evenimentelor

www.dacoromanica.ro
11

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

851

din Polonia, iar țarul la rîndu-i, piin înscrisurile acordate voievodului și
(sfetnicilor lui Cantacuzini le asigura protecția sa145.

în pofida stăruințelor depuse de domnul Țării Românești și ludeniile
sale cantacuzjne în primul deceniu al sec. al XVIII-lea pentiu a-1 detei mina
pe Petru cel Mare șă pornească campania împotriva turcilor, țaiul nu a
putut să-și îndrepte armatele către zona Dunării, decît după prestigioasa
victorie obținută în luptele cri suedezii la Poltava (1709).

Dar, în această vreme, între principele muntean și sfetnicii săi
apropiați aveau să se ivească neînțelegeri, Brâncoveanu fiind silit în 1704
să-l recheme pe Toma Cantacuzino dintr-o misiune ce o îndeplinea la
Poartă, iar apoi, în 1707 să-l destituie pe Mihai Cantacuzino, din funcția
de mare spătar, în pofida cererilor cm ții rusești de a reveni asupra hotărî-
rilor sale 146, demnitate pe care o va acorda lui Toma Cantacuzino.

Pe de altă parte, în Imperiul Otoman sporeau bănuielile dregăto-
rilor turci în legătură cu înțelegerile voievodului Țării Românești cu
Petru cel Mare, pentru care se aduseseră de curînd dovezi la Constantino-
pol 147.

Odată cu înscăunarea lui Dimitrie Cantemir în Moldova (1710 —1711),
considerat a fi credincios împărăției otomane, marele vizir era preocupat
să supravegheze și raporturile domnului muntean cu Rusia, ce cunoșteau
o vădita intensitate acum148.

Suspectat de turci, Brâncoveanu a fost obligat să acționeze cu
mare prudență în timpul campaniei declanșate de țar în 1711 împotriva
Porții, mai ales după ce Toma Cantacuzino, împreună cu cîțiva slujitori,
au fugit la 18 iunie din tabăra munteană de la Albești — Urlați, îndreptîn-
du-se spre Iași, unde principele moldovean își dăduse adeziunea la lupta
alături de Petru cel Mare149.

în înfruntarea dintre armatele rusești și oștile turco-tătare din
18—21 iulie 1711, la Stănilești pe Prut, sub presiunea acestora, numeric
superioare, țarul a fost nevoit să ceară vizir ului Mehmed Baltagi încetarea
atacului, pentru a se retrage în Rusia.

în felul acesta insurecția plănuită la București de Constantin Brânco-
veanu și Cantacuzini în vederea înlăturării dominației turcești în sud-
-estul Europei, cu sprijinul statului rus a suferit un eșec, cu urmări grele
atît pentru Moldova cît și pentru Țara Românească — unde voievodul
depunea mari stăruințe ca să îndeplinească poruncile împovărătoare ale
Porții și să mențină în același timp relațiile cu Rusia 150 și cu Imperialii151.

Dar înrăutățirea raporturilor sale cu Cantacuzinii, cu Constantin
stolnicul și Mihai spătarul, care transmiteau acum informații tainice la
turci, menite a-i compromite domnia, au atras mai mult atenția acestora
asupra Țării Românești, cu deosebire după ce Poarta a încheiat în 1713
pacea cu Rusia.

Temutul vizir Gin Aii, deținînd astfel date sigure în legătură cu
tratativele lui Constantin Brâncoveanu cu Imperialii și cu Petru cel
Mare, relativ la domeniul ce și-l constituise dincolo de munți, în vederea
refugiului său în Transilvania, precum și despre capitalurile depuse la
„Zecea” Veneției, în Bănci de la Viena 152, că bătuse medalii cu chipul
său 158 ș.a., ahotărît pedepsirea „hainului”.

www.dacoromanica.ro
852

CONSTANTIN BALAN

12

Prin meșteșugite practici turcii au căutat să ascundă voievodului
planurile lor. Pe această cale ei reușeau la 24 martie 1714 să-l declare mazil,
numind în scaunul țării pe Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului Constantin154.

„Grozava catastrofă” ce se abătuse de-a lungul timpului asupra
Brâncovenilor, cum remarcase Nicolae lorga15S, lovea acum și pe principele
care se aflase mai bine de un sfert de secol în fruntea statului muntean.

La 15 august 1714, după supliciile la care a fost supus în închisoarea
celor Șapte turnuri, pentru a-și declara averile, Constantin Brâncoveanu
cu cei patru fii ai săi și marele vistier lanache Văcărescu erau decapitați
sub privirile sultanului Ahmed al III-lea și a altor demnitari otomani,
care se străduiseră să acapareze imensele bogății ale voievodului, cunoscut
lumii turcești drept im „Altîn Bey”.

La sfîrșitul dramatic al casei Brâncoveanului fuseseră martori și
plenipotențiarii unor state europene aflați în misiune la Constantinopol,
a căror corespondență sau informații transmise gazetelor vremii i-a impresio-
nat pe contemporani, căci principele și copiii lui au refuzat să-și renege
credința, acceptînd osînda 156.

Opera de impresionante dimensiuni înfăptuită la cumpăna dintre,
sec. al XVII-lea și al XVIII-lea în spațiul de la nord de Dunăre și sud de
Carpați, dominată de figura emblematică a voievodului Brâncovean167,
a dat durabilitate, în timp, vieții societății românești, pe făgașul evoluției
ei neîntrerupte spre modernitate.

NOTE

1	Să se vadă și Șt. lonescu și P.I. Panait, Constantin vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia.
Epoca, București, 1969; C. Șerban, Constantin Brâncoveanu, București, 1969; cf. și Șt. lonescu,
Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitatea culturală, Cluj-Napoca, 1981; R. Theodo-
rescu, Civilizația românilor Intre medieval și modern. Orizontul imaginii (1550 —1800), II, Bucu-
rești, 1987, p. 63 — 117; cf. deasemenea L. Boicu, Principalele Române în raporturile politice
internaționale (Secolul al XVIII-lea), Iași, 1986.

a	Să se vadă și referințele bibliografice la P. Cernovodeanu și C. Rezachevici, înfăp-
tuiri și priorități tn medievistica românească, în „RI”, 33 (1980), nr. 7—8, p. 1281 — 1379; dea-
semenea Bibliografia istorică a României, V, 1974—1979, București, 1980; ibidem, VI, 1979 — 1984,
București, 1985; cf. și L. Boicu, op. cit., p. 21 — 91.

3	Cf. Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717, ed. de C. Grecescu,
București, 1959. p. 7.

4	Astfel din ianuarie 1679 a ocupat dregătoria de mare agă, pînă în luna noiembrie,
iar apoi în 1679—1680 și 1681 pe aceea de mare postelnic; în 1682 — 1686 a fost mare spătar,
și în continuare din 1686—1688 octombrie, mare logofăt; el a deținut, temporar, și funcția
de ispravnic de scaun (cf. N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și
Moldova, sec. XIV—XVII, București, 1971, p. 126—127).

5	Ca fiu al lui Papa postelnicul din Brâncoveni (cel ucis de seimeni în 1655), și al Stancăi,
fiica postelnicului Constantin Cantacuzino (omorît din porunca lui Grigore Ghica la 1663 de-
cembrie), dar și ca nepot al Iui Preda Brâncoveanu, marele ban (ucis din ordinul lui Mihnea al
III-lea Radu în 1658), Constantin Brâncoveanu, crescut sub protecția puternicii familii a Canta-
cuzinilor a putut cunoaște de timpuriu unele din aspectele dramatice rezultate din înfruntă-
rile dintre boierime și domnie, deasemenea dintre fracțiunile boierimii, așa cum a fost puternicul
conflict desfășurat fățiș între Băleni-Leurdeni și Cantacuzini, din 1663 decembrie și pînă în
vremea lui Șerban Cantacuzino (în legătură cu aceasta cf. și E. Stănescu, Studiul introductiv,
Ia ed. Cronicari munteni, I, de M. Gregorian, București, 1961, p. XLIII și urm.; cf. și Istoria
României, III, București, 1964, p. 200 — 201).

3	Să se vadă unele informații la I. Radonic, Situat iunea internațională a principatului
Țerii Românești în vremea lui Șerban Cantacuzino (1678—1688), în „AAR”, MSI, Sr, Il-a,
tom 36 (1913 — 1914), p. 949—971; cf. și V. Zaborovschi, Istoria politicii externe a celor trei

www.dacoromanica.ro
13

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

853

principate, Țara Românească, Transilvania și Moldova, de la asediul Vienei (1683) pînă la
moartea lui Șerban Cantacuzino și suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu (1688), București,
1925; cf. și FI. Constantiniu, De la Mihai Viteazul la fanarioți: observatii asupra politicii externe
românești, in ,,SMIM”, 8 (1975), p. 101 — 135; deasemenea M. D. Vlad, Aspecte generale
privind politica externă a fărilor române tn perioada 1678 — 1688, în ,,SAI”, 30—31 (1975),
p. 199—211.

7	Să se vadă și L.E. Semionova (Moscova), Stabilirea legăturilor diplomatice permanente
între Țara Românească și Rusia la sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al
XVIII-lea, în „Romanoslavica”, 5 (1962), Istorie, p. 29—49; Idem, PyccKo—BaJianicune
OTHomeHMe b Komje XVII — nanajie XVIII b, Mockbb, 1969, Cf. și L. Boicu, op. cit.

8	Cf. și I. Moga Rivalitatea polono — austriacă și orientarea politică a Țărilor Române
la sțirșilul secolului XVII, Cluj, 1933; cf. și I. Corfus, Documente privitoare la istoria României
culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, București, 1983, p. 319 — 329; V, Ciobanu,
N. Edroiu, Les Pays roumains et la Pologne face ă la „Question ottomane” aux XVII-e siecle
(Considerations ginerales), în „Stud. Univ. B.B., Hist.”, Cluj-Napoca, 30 (1985), p. 8—9,
16—17; G. Bădărău, Raporturile politice româno-auslriece 1683—1718 (I—II), în ,,AIIA
« A.D. Xenopol»”, 22 (1985), nr. 2, p. 461 — 482 și ibidem, 23 (1986), nr. 1, p. 161 — 170; cf.
și L. Boicu, op. cit.

9	Să se vadă și unele considerații la N. lorga, La France et le sud-est de l’Europe. Con-
ference en Sorbonne, Paris, 1936, p. 116—117 și urm.; cf și Germainc Lebel [d’Alger], La France
et les Principautis Danubiennes (Du XVI-e siccle ă la chute de Napoleon ler), Paris, 1955,
p. 44 — 49.

10	în legătură cu evenimentele desfășurate atunci să se vadă și Mustafa Aii Mehmet,
Istoria turcilor, București, 1976, p. 236—237 și urm.; L.E. Semionova, art. cit., p. 35 — 36; unele
informații și în voi. Louis XIV. Roi de gloire, par Jean-Pierre Labatut, Paris, 1984, p. 289—291;
cf. apoi Istoria militară a poporului român, III, București, 1987, p. 385—405; cf. și L. Boicu,
op. cit.

11	Cf. N. lorga, Pentru comemorarea unui mucenic al nafiei, în voi. Viața și faptele dom-
nului Țării Românești Costandin vodă Brâncoveanu, București, 1914, ed. de N.M. Popescu, p. 35.

12	Cf. și L.E. Semionova, art., cit. p. 32—33 și urm.

13	Să se vadă și voi. Documente și regește privitoare la Constantin Brâncoveanu, culese,
adnotate și publicate împreună cu o introducere, de C. Giurescu și N. Dobrescu, București, 1907
p. XI—XV; cf. mai ales doc. din 1695 iunie 11 (ibidem, p. 82) și iulie 1 (ibidem, p. 83);
să se vadă și unele observații laN. lorga, Histoiredes roumains et de la Româniți orientale, VI). Les
monarques, Bucarest, 1940; deasemenea, G. Bădărău, art. cit., (II), în ,, AHA «A.D. Xenopol»“,
Iași, 23 (1986), nr. 1, p. 161—166.

14	Cf. și Șt. loncscu și P. I. Panait, op. cit., p. 47, 150—151 si urm.

18	Cf. și C. Șerban, op. cit., p. 41 — 43.

16	CI. Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu,
(1688—1714) ed. A. Ilieș, București, 1970.

17	Ibidem.

18	Ibidem; să se vadă și C. Giurescu și N. Dobrescu, voi. cit.

19	Cf. și observațiile la Șt. lonescu și P.I. Panait, op. cit.

20	Pentru aceasta cf. și cele relevate de A. Pippidi, Tradiția bizantină în țările române
în secolele XVI—XVIII, București, 1983, p. 227.

21	Să se vadă și Șt. Ștefănescu si D. Mioc, Țărănimea din Țara Românească și Moldova
în veacul al XVII-lea, în ,,RI”, 32 (1979), nr. 12, p. 2285—2301.

22	Cf. și studiul nostru Structurări în regimul proprietății obștilor sătești din Țara Româ-
nească în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în ,,RI”, 39 (1986), nr. 10, p. 962—980.

23	Să se vadă și S. Columbeanu, Grandes exploalations domaniales en Valachie au XVlII-e
sitele, Bucarest, 1974, p. 24, relevînd că el deținea din boierie 82 de sate și moșii cu rumâni,
31 vii și cinci munți.

24	Cf. și R. Șt. Ciobanu, Rolul cîmpiei în concepția de cîrmuire a țării de către Constantin
Brâncoveanu, în ,,Ialomița”, Mater. ist. agrară a României, I (1983), p. 439—447.

26	Cf. Șt. Olteanu și C. Șerban, Meșteșugurile din Țara Românească și Moldova în Evul
mediu, București, 1969; cf. și Șt. Olteanu, Locul și rolul orașului București în contextul produc-
ției meșteșugărești din Țara Românească în Evul mediu, în „București”, Mater. ist. muzeogr.,
8 (1971), p. 111 — 116; Idem, Locul și rolul orașului Pitești în contextul producției meșteșugărești
urbane din Țara Românească în Evul mediu, în „Stud. corn.”, Pitești, 4 (1972), p. 272 — 273.

2B	Cf. și Lia Lehr, Comerțul Țării Românești și Moldovei în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea, în ,,S”, Ist., 21 (1968), nr. 1, p. 29 — 51; să se vadă apoi P. Cernovodeanu, Comerțul
Țărilor Române'în secolul al XVII-lea, în ,,RI”, 33 (1980), nr. 6, p. 1071 —1097; Adina Berciu

www.dacoromanica.ro
854

CONSTANTIN BĂLAN

14

Drăghicescu și D. Ciobotea, Les participante au trafic commercial de XVII-e — XVIII-e siecles
en Oltenie, in „AL'B”, Ist., 36 (1987), p. 48—58. Pentru unele aspecte cf. si B. Murgescu,
Impactul conjuncturii europene asupra comerțului românesc In a doua jumătate a secolului al
XVII-lea (I) In „RI”, 41 (1988) nr 5, p. 514—524; ibidem (II), nr. 6, p. 587-596.

27	Cf. și P. Cernovodeanu, ari. cil.; deasemenea Adina Berciu Drăghicescu și D. Ciobo-
tea, art. cit.; să se vadă și relația lui Del Chiaro, în voi. Călători străini despre Țările Române,
VIII, București, 1983, p. 370.

28	Cf. și P. Cernovodeanu, ari. cit.

29	Cf. Anatefterul. Condica de porunci a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu, ed. de
D. C. Giurescu, în „SMIM”, 5 (1962). p. 366—373 și 376-382.

30	Să se vadă și observațiile lui H. Chircă, Veniturile vistieriei lui Constantin Brânco-
veanu după condica vistieriei, ibidem, 1 (1956), p. 213 — 231 șl Anexe; cf. și I. Radu-Mircea,
Constantin Brâncoveanu. însemnări de taină, în „Manuscriptum”, 16 (1985), nr. 4 (61),
p. 7—10 șl „Catastih de toate veniturile domniei...”, ibidem, p. 10—33.

81	Cf. Anatefterul, p. 398—399, pentru neguțătorii diii București.

32	Cf. ibidem, p. 400—401, privitor la „brașoveni”; să se vadă și Șt. Meteș, Relațiile
comerciale ale Țării Românești cu Ardealul pînă în veacul al XVIII-lea, Sighișoara, 1921,
p. 199—200; să se vadă apoi Relațiile Țării Românești și Moldovei cu Brașovul, 1369—1803.
Inventar arhivistic, București, 1986.

33	Cf. pentru unele relații și voi. Popontl român și luptă de eliberare a popoarelor din
Balcani, București, 1986, p. 222—226, actul din 1691 aprilie 2, dat de Brâncoveanu neguțăto-
rilor Chiproviceni stabiliți în Țara Românească.

34	Cf. și unele date la Olga Cicanci, Companiile grecești din Transilvania și comerțul euro-
pean în anii 1636—1746, București, 1981; cf. și Nicolae lorga, Opere economice, ed. de Georgeta
Penelea, București, 1982, p. 617—626.

35	Referitor la obligațiile fiscale ale negustorilor, cf. și D. Mioc, La repartition des charges
fiscales et le poide le la fiscalite sur les differrents groupes sociaux et economique â la fin du
XVII-e siecle en Valachie, in voi. L’impot dans le cadre de la viile et de l’ital. Collection
Histoire, nr. 13, Bruxelles, 1966, p. 301—302, unde sînt amintiți negustorii brașoveni, brăileni,
chiproviceni, armeni, evrei, turci.

33	Cf. Istoria orașului București, I, ed. de Fl. Georgescu ș.a., București, 1965; cf. și C.C.
Giurescu, Istoria Bucureștilor, ed a Il-a, București, 1979.

37	Să se vadă și unele considerații la N. Stoicescu, Cr. Moisescu, Tîrgoviștea și monu-
mentele sale, București, 1976.

38	Cf. și observațiile din voi. Istoria orașului București, I, p. 133; să se vadă și Anatef-
terul, p. 366—373 și 376—382.

39	Cf. și studiul nostru in „RI”, 39 (1986), nr. 10, p. 970.

40	Ibidem, p. 967, cu referire la sporirea circulației bănești, la creșterea schimburilor
economice, la noile dimensitmi ale raporturilor sat-oraș.

41	Să se vadă pentru Tirgoviște și M. Oproiu. Aspecte ale comerțului tirgoviștean (1600—
1714 ). Tîrgul de Sus și Tirgul de Jos, în „Valachica”, 8 (1976), p. 129—133.

42	Cf. și cele relevate de C. Șerban, Breslele bucureșlene in secolul XVIII, în „S”, Ist.,
12 (1959), nr. 6, p. 55; deasemenea Istoria orașului București, p. 125.

43	Cf. și unele informații la Tereza Sinigalia, Observații privind structura urbană a
Bucureștilor la sfîrșitul secolului al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVlll-lea, în
„RMM”, MIA, 18 (1987), nr. 2, p. 35, cu referire la mahalalele Zlătari, Oțetari ș.a.

44	Cf. H. Chircă, art. cit., p. 228 și urm.; cf. deasemenea, D. Mioc. art. cit.

45	Cf. Ș. Papacostea, Contribuții la problema relațiilor agrare în prima jumătate a veacu-
lui al XVIII-lea, în „SMIM”, 3 (1959), p. 258—259.

46	Să se vadă și N. Stoicescu, Curteni și slujitori. Contribuții la istoria armatei române,
[București], 1968, p. 131 — 135.

47	Cf. și C. Rezachevici, Efectivele oștilor din Țara Românească și Moldova în veacul al
XVII-lea, în „SMMIM”, Muz. Militar Central, nr. 6, 1973, p. 112.

48	Cf. pisania din 1683 de la m-rea Bistrița, j. Vilcea, amintind că el își trăgea obirșia
,,dă(n) văchia dungă a Craioveștilor”, care -și spuneau și „Băsărabești”, dar și din mai „bă-
trîna” casă a Cantacuzinilor (cf. N. lorga, Inscripții din bisericile României, I, București, 1905,
p. 195; cf. și R. Theodorescu, Cîfiva „Oameni noi” ctitori medievali, în voi. Itinerarii medievale,
București, 1979, p. 59 și nota 177, p. 86—87).

49	Cf. și C. Șerban, op. cit., p. 25.

60	Cf. ibidem, p. 12 și urm.

51	Să se vadă și cele amintite de 4.. Pippidi, op. cit., p. 228—229 și 231.

52	Cf. și Cornelia Papacostea-Danielopolu, Les trudits grecs de Valachie (1670—1714),
în „RRH”, 23 (1984), nr. 2, p. 165—169; să se vadă și Olga Cicanci, Cărturari greci în Țările

www.dacoromanica.ro
15	DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU	855

Române (sec. XVII—1750), în voi. Intelectuali din Balcani tn România (sec. XVII— XIX)
Studii istorice sud-est europene, II, București, 1984, p. 15—67.	,

53	Cf. și C. Giurescu și N. Dobrescn, op. cit., p. XIV; să se vadă și P. Cernovodeanu,
Bucarest important centre politique du sud-est europeen a la fin du XVII-e siicle et au commence-
ment du XVIII-e în „RESEE”, 4 (1966), nr. 1—2, p. 155—160 ; de asemenea V. Cândea, Diplo-
mația românească sub Constantin Brâncoveanu, în voi. Pagini din trecutul diplomației românești,
București, 1966, p. 169 și urm.

54	Cf. referințele bibliografice indicate la nota 34.

55	Cum erau spre pildă George și loan Pecena Levin meșteri ce au lucrat pentru curtea
de la Brîncoveni (cf. V. Drăghiceanu, Curțile domnești brîncovenești. IV, în „BCMI”, 4 (1911),
p. 60.

58	Pentru numeroșii meșteri ai vremii Brâncoveanului cf. și referințele la V. Drăguț,
Cercetări cu privire la arta medievală românească, în voi. Istoria științelor în România, Bucu-
rești, 1979, p. 121 — 125; cf. și P. Cernovodeanu și C. Rezacbevici, art. cit.

47	Cf. N. Vătămanu, De la începutul medicinei românești, București, 1966, p. 174—178;
R. Șt. Ciobanu, Aspecte ale evoluției medicinii și igienei la București, în epoca brâncovenească,
în voi. Momente din trecutul medicinii. Studii, note și documente;, ed. sub redacț. lui G. Brătescu,
București, 1983, p. 145.

48	Cf. Olga Cicanci și P. Cernovodeanu, Contribution ă la connaissance de la biographie
el de l’oeuvre de Jean (Hierothee) Comnene (1658—1719), in „Balkan Studies”, 12 (1971), nr. 1,
p. 143—186.

48	Cf. P. Cernovodeanu, The tombestone of prince Constantin Brâncoveanu’s physician
Pantaleon Caliarhis, în „RESEE”, 1 (1963), nr. 3—4, p. 561 — 564.

80	Cf. Bibliografia românească veche 1508—1830, tom. I, 1508—1716, ed. de I. Bianu,
N. Hodoș, București, 1903, p. 380 și 381; cf. mai ales cercetările lui Al. Duțu și V. Cândea,
precum și Șt. lonescu, op. cit., pentru dimensiunile culturii în această vreme (să se vadă sub
numele autorilor bibliografia indicată la nota 2).

61	Cf. P. Cernovodeanu, art. cit.; în „RI”, 33 (1980), nr. 6, p. 1078—1084.

82	Cf. L. E. Semionova, art. cit.; să se vadă și bibliografia amintită la nota 7.

88	Cf. și P. Cernovodeanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (seco-
lele XV—XVIII), București, 1973, p. 207, 211; cf. și Anton Maria del Chiaro, memorialul său,
în voi. Călători străini despre Țările Române, voi. cit., p. 373.

84	Cf. și Corina Nicolescu, Case, conace și palate vechi românești, București, 1979; șă se
vadă -și V. Drăguț, Arta românească, I, București, 1982.

84	Cf. Ibidem; să se vadă și P. Cernovodeanu, op. cit., p. 246.

88	Cf. P. Cernovodeanu, loc. cit.

87	Să se vadă și Istoria Universității din București, I, Partea l-a, Academia domnească
și Colegiul „Sf. Sava” din București (1694—1867), sub redacț. lui I. lonașcu, București, 1977,
p. 27-33.

68	Ibidem; să se vadă și N. Șerbănescu, Constantin Brâncoveanu ctitor de cultură româ-
nească, în „BOR”, 82 (1964), nr. 9—10, p. 882 — 883.

69	Cf. Olga Cicanci, art. cit., în voi. Intelectuali din Balcani în România; cf. și Cornelia
Papacostea-Danielopolu, art. cit.

79	Cf. și Mario Ruffini, L’influso italiano in Valacchia nell’Epoca di Constantin-vodă
Brâncoveanu (1688—1714), Monachii, 1974 [Acta Historica, XI], p. 205—215.

71	Să se vadă și unele observații la Al. Duțu, Centre române de difuziune culturală în
secolele XVII— XVIII, în „RI”, 30 (1977), nr. 3, p. 419 și urm.; Idem, Cultura română în civi-
lizația europeană modernă, București, 1978, și discuțiile la P. Cernovodeanu, în ,,RI”, 31 (1978),
nr. 12, p. 2307—2310.

72	Cf. I. lonașcu, Școala de la Colțea în veacul al XVIII-lea, București, 1933, p. 7 și urm.

73	Idem, Documente bucureștene privitoare la proprietățile mănăstirii Colțea, [București,
1941, p. 92; cf. și N Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din București,
București, 1961, p. 127; Aurora Ileș, Biserica mănăstirii Colțea, București, 1969, p. 8—9.

74	Să se vadă și Oct. Schiau, Cărturari și cărți în spațiul românesc medieval, Cluj-Napoca,
1978; Cornelia Papacostea-Danielopolu, Lidia Demeny, Carte și tipar tn societatea românească
și sud-est europeană (secolele XVII—XIX), București, 1985.

74	Cf. și Cornelia Papacostea-Danielopolu și Lidia Demfeny, op. cit., p. 99 și urm.

78	Cf. D. Simonescu și Gh. Buluță, Pagini din istoria cărții românești, București, 1981,
p. 62-64.

77	Ibidem, p. 64.

78	Ibidem, p. 65 și urm.

79	Cf. și Cornelia Papacostea-Danielopolu și Lidia Demfeny, op. cit., p. 169.

89	Ibidem. '

2 - c. 2495

www.dacoromanica.ro
856

CONSTANTIN BALAN

16

81	Cf. Bibliografia românească veche, voi. cil., p. 315 și 319; să se vadă și N. Stoicescu,
Unitatea românilor in Evul Mediu, București, 1983.

82	Cf. Cornelia Papacostea-Danielopolu și Lidia Demeny, op. cit., p. 168—169; cf. și
FI. Dudaș, Vechi cărți românești călătoare, București, 1987, p. 11.

83	Cf. Bibliografia românească veche, voi. cit. p. 393, 460, 489—490; să se vadă și Al. Duțu,
Cărțile de înțelepciune în cultura română, București, 1972; D. Simonescu, Eomanul popular in
literatura română medievală, București, 1965, p. 9;N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi,
ed. de D. Simonescu și D. Zamfirescu, București, 1980, p. 134.

84	Cum era scrierea Carte sau lumină (1699) (cf. Hilda Burcin, Cărți pedagogice de patri-
moniu din fondul Onisifor Ghibu al Bibliotecii Centrale Pedagogice, in Valori bibliofile din patri-
moniul cultural național. Cercetare și valorificare, II, București, ^983, p. 114).

85	Cf. Istoria literaturii române, I, Folclorul. Literatura română în perioada feudală
(1400— 1780), sub redacț. Acad. Al. Rosetti, București, 1964, p. 340.

88	Cf. Nestor Vornicescu, Semnificația istorică a unei tipărituri românești din penultimul
deceniu al sec. al XVII-lea, în voi. Valori bibliofile din patrimoniul cultural național. Valori-
ficare-cercetare, I, Rîmnicu Vîlcea, 1980, p. 105—110.

87	Cf. Cornelia Papacostea-Danielopolu și Lidia Demeny, op. cit., p. 103 — 105.

88	Cf. V. Drăguț și N. Săndulescu, Arta brâncovenească, București, 1971.

88	Cf. și Anca Vasiliu, Pictura murală brâncovenească (I), Context cultural și trăsături sti-
listice, in ,,SCIA”, Arta Plastică, 29 (1982), p. 19—36; Idem, (II). Arta portretului, ibidem,
30 (1983), p. 12—23.

90	Cf. V. Drăguț și N. Săndulescu, op. cil. ; cf. și FI. Popescu, Ctitorii brâncoveneșli,
București, 1976.

91	Cf. și Șt. lonescu, op. cil.', cf. deasemenea, R. Theodorescu, Civilizația românilor
înlre medieval Și modern, II, p. 85, 87, 130.

92	Cf. și Mario Ruffini, Biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1973;
cf. și N. Liu, Cartea si biblioteca, mijloace de cunoaștere și de apropiere în istoria relațiilor româ-
no-franceze, in ,,RI”, 38 (1985), nr. 3, p. 286-287.

98	Cf. C. Dima Drăgan, Biblioteca domnească de la Ininăstirea Horezu, în „MO”, 28
(1976), nr. 1-2, p. 106-113.

94	Cf. Idem, Biblioteca unui umanist român, Constantin Cantacuzino stolnicul, Cuvînt
Înainte de V. Cândea, București, 1967; Idem și M. Caratașu, Un catalog necunoscut al biblio-
tecii mînăstirii Hurezu, în „BOR”, 87 (1969), nr. 5—6, p. 590—599 și Anexe, p. 599—625.

96	Cf. și Eeperloriul manuscriselor de cronici interne sec. XV—XVIII privind istoria
Eomâniei, ed. de I. Crăciun și A. Ilieș, București, 1963, p. 148 — 184; cf. și Istoria Eomâniei,
voi. cit., p. 288—291; să se vadă și G. G. Ursu, Memorialistica în opera cronicarilor, București,
1972, p. 134—144 și 213-220.

96	Cf. Radu logofătul Greceanu, op. cit.

97	Să se vadă Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, București, 1973, p. 143 și 145;
să se vadă și Ion Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldavii și o samă de cuvinte, ed. de
G. Ștrempel, București, 1982.

98	în legătură cu aceasta cf. și Ion Neculce, op. cit.

99	Ibidem, p. 344—346.

199	Pentru aceasta cf. și N. Stoicescu, Legăturile de rudenie dintre domni și marea boie-
rime și importanța lor pentru istoria politică a Țării Eomâneșli și Moldovei (secolul XV —
începutul secolului al XVIII), în „Danubius”, Ist., Galați, 5 (1971), p. 118 șl 128 — 130.

101	Ibidem; să se vadă și Istoria Eomâniei, voi. cit., p. 210.

102	Să se vadă și informația la Ion Neculce, op. cit.; cf. și Istoria Eomâniei, voi. cil.,
p. 210-219.

103	Cf. I. Radu Mircea, ari. cit., p. 10 și 11.

104	Cf. scrisoarea adresată de Nicolae Mavrocordat la 13 martie 1711, patriarhului
Hrisant al Ierusalimului (la Hurmuzaki — lorga, Documente, XIV ți, p. 440), în care arăta
că dorește să se apropie de voievodul muntean „cu iubire adevărată”.

108	Cf. I.	Radu Mircea, ari. cit., p.	8.

108	Cf. și	unele observații în Istoria	Eomâniei,	voi.	cil., p. 217. Pentru alte aspecte

cf. și voi. IIncMa h SyMarn iiMiiepaTopa IleTpa BennKoro, tom HBeHajmaTMit, BttnycK nep-
bhA (HHBapt —	hiohb 1712 r), MocKBa, 1975, p.	423.

197	Cf. și	Șt. lonescu și P. I. Panait,	op.	cil., p.	218.

198	Cf. șiP. Cemovodeanu, Imre Thdkbly et ses liens avec les Pays Boumains, în „RRH”,
21 (1982), nr. 1, p. 59—68; să se vadă și C. Gollner, P. Abrudan, Francisc Eâkoczi al II-lea
(1704—1711), București, 1983, p. 1.

199	Cf. P. Cemovodeanu, art. cit., p. 63 — 64.

www.dacoromanica.ro
17

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

857

110	Cf. editorialul Două sute cincizeci de ani de la moartea de martir a lui Constantin
Brâncoveanu, in „BOR", 82 (1964), nr. 9—10, p. 872.

111	Cf. și cele relevate de P. Cernovodeanu, ari. cit., in „RESEE”, 4 (1966), nr. 1 — 2,
p. 158, 159—160; cf. deasemenea cercetarea sa Din corespondenta diplomatică a lui Constantin
Brâncoveanu, (I), in ,,RA”, 62 (1985), nr. 1, p. 79, cu referire la scrisorile (35) trimise de la
curtea voievodului, imperialilor-, cf. și diplomele ce l-au fost acordate de la Curtea din
Viena la 1701 april. 30, 1706 mai 27 și 1712 mart. 27 (la Arh. St. București, Peceți 11/471 —
473). Să se vadă și C. Gollner, P. Abrudan, op. cit.

112	Cf. ibidem.

113	Cf. doc. din 1706 martie 23 (la, Hurmuzaki, Documente, VI, p. 33).

114	Să se vadă și M. Păcurariu, Legăturile bisericii ortodoxe din Transilvania cu Țara
Românească și Moldova în secolele XVI—XVIII, Sibiu, 1968.

115	Cf. N. Stoicescu, Unitatea românilor in Evul mediu, p. 123.

118	Cf. și Șt. Meteș, Moșiile domnilor și boierilor din Țerile Românești în Ardeal și
Ungaria, Arad, 1925, p. 81 — 87; să se vadă și Veniamin Tohăneanu, Mănăstirea Brâncoveanu
Sâmbăta de Sus, Sibiu, 1980.

117	Să se vadă și Fi. Popescu, op. cit., p. 102, 105 și 107.

118	Cf. N. lorga, Socotelile Brașovului și scrisori românești către Sfat in secolul al XVII-lea,
în „AAR”, MSI, Sr. Il-a, t. 21 (1899), p. 145.

119	Cf. Em. Vârtosu, Foletul Novei. Calendarul lui Constantin vodă Brâncoveanu 1693—
1704, București, 1942.

120	Cf.	C.	Giurescu și N.	Dobrescu, op. cit.; să se vadă șl P. Cernovodeanu, art. cit.,

în	„RESEE”, 4	(1966), nr. 1 — 2, p.	155—156; să se vadă și informația la L. Boicu, op. cit.

131	Cf.	P.	Cernovodeanu,	art.	cit., în ,,RA”, 62 (1985), nr. 1, p. 78—84: ibidem, nr. 3,

p.	338—343;	ibidem, 63 (1986),	nr.	1, p. 56—64; ibidem, nr. 3, p. 311—317; să se vadă și

V. Gândea, art. cit.

122	Cf. P. Cernovodeanu, art. cit., în „R A” 1985, nr. 1, p. 78; cf. și Al. Mareș, Din istoria
criptografiei românești: cifrul cancelariei brâncovenești pentru corespondența in limba polonă, în
„AIIA «A. D. Xenopol»”, Iași, 24 (1987), nr. 1, p. 335—341.

123	Cf. referințele bibliografice de la nota 9; pentru monarhul Franței cf. și voi. Louis
XIV. Roi de gloire, ed. de Jean-Pierre Labatut* Paris, 1984.

144	Cf. P. Cernovodeanu, art. cit., in „RESEE”, 4 (1966), nr. 1 — 2, Zoc. cit.; cf. și
V. Gândea, art. cit.; L. Boicu, op. cit.

125	Cf. L. E. Semionova, art. cit.; cf. și L. Boicu, op. cit.

128	Cf. și N. Camariano, Alexandre Mavrocordato le grand dragoman. Son activiti diplo-
matique 1673—1709, Thessaloniki, 1970.

127	Cf. A. Corbea, Imaginea Țărilor Române in Theatrum Europaeum, in „AIIA
«A. D. Xenopol »”, Iași, 20 (1983), p. 413 și 415.

128	Cf. N. Vătămanu, Un meșter sticlar din Boemia la curtea domnească din Bucu-
rești (1698), în „Mater. ist. muz.”, București, I (1964), p. 391—394; cf. și Călători străini,
voi. cit., p. 127—128.

129	Cf. P. Cernovodeanu, art. cit., p. 156; să se vadă și Șt. lonescu și P. I. Panalt,
op. cit., 169, 181 șl 404, cu referire la lenache Phorphyrlta șl Gheorghe Clironomos.

130	Cf. și G. Șerban, op. cit., p. 78—90; cf. și unele informații la N. Camariano, op.
cit. Cf. deasemenea L. Boicu, op. cit.

131	Cf. și unele observații la Șt. lonescu și P. I. Panait, op. cit. să se vadă și Istoria
României, voi. cit., p. 217.

132	Cf. și informația la L. Dernâny șl P. Cernovodeanu, Relațiile politice ale Angliei
cu Moldova, Țara Românească și Transilvania în secolele XVI—XVIII, București, 1974,
p. 184—187 și 190 — 194.

133	Ibidem, p. 193.

134	Cf. și Șt. lonescu și P. I. Panait, op. cit., p. 189—190.

135	Cf. și Radu logofătul Greceanu, op. cit., p. 92—96.

138	Cf. și Em. Vârtosu, Însemnările de taină ale lui Constantin vodă Brâncoveanu 1693 —
1707, București, 1940, p. 28—29.

137	Cf. Șt. lonescu și P. I. Panait, op. cit., p. 218.

138	Cf. și observațiile din studiul lui L. E. Semionova, art. cit.; să se vadă și considera-
țiile din Istoria României, voi. cit., p. 209—210, privind mal ales interesul Cantacuzinilor
de a angaja Rusia in lupta cu Poarta, în folosul lumii răsăritene.

139	Să se vadă în legătură cu împrejurările care au dus la declanșarea campaniei lui
Carol al XH-lea, și pe această cale la războiul nordic, I. Hurdubețlu, Istoria Suediei, Bucu-
rești, 1985, p. 136—139 și urm.; în ceea ce privește Polonia cf. și V. Ciobanu, Relațiile
politice româno-polbne între 1699 și 1848, București, 1980.

www.dacoromanica.ro
858

CONSTANTIN BĂLAN

18

140	Cf. și V. Gândea, ari. cil., p. 172; să se vadă și referințele bibliografice de la
notele 9 și 123.

111	Cf. și cele relevate de N. Camariano, op. cil., p. 74—75 și urni.; să se vadă și
L. Boicu, op. cil., p. 51.

112	Cf. N. Camariano, op. cil., p. 89 și urin.

143	Ibidem, p. 91; cf. și L. Boicu, op. cil., p. 49—51.

144	Cf. L. E. Semionova, art. cit., p. 41; L. Boicu, op. cit., p. 50.

145	Cf. și Istoria României, voi. cil., p. 209.

148	Cf. G. S. Ardeleanu, Știri privitoare la istoria Țărilor Române in corespondenta
împăratului Rusiei Petru I, în ^,SCIM”, I (1950), p. 213 (doc. LXXX, din 1707 — după
1 iulie).

147	Prin trădarea hatmanului Ivan Mazcppa (cf. și N. Camariano, op. cit., p. 95;
să se vadă și Șt. lonescu și P. I. Panait, op. cit., p. 242).

148	Să se vadă și observațiile lui L. Boicu, op. cil., p. 77 — 78.

148	Pe baza acordului stabilit [la 3 aprilie] 1711, la Luck, țarul ajungind la Iași la
24 iunie, spre capitala Moldovei indreplindu-sc [la 18 iunie] și Toma spătarul, cu cctașii
săi (cf. ibidem, p. 78—80 și 82).

150	Cf. și Ști lonescu și P. I. Panait, op. cit., p. 269.

151	Cf. și Hurmuzaki, Documente, VI, p. 74 — 75, 128, 134 ș.a. (doc. din 12 april.
1711, 5 aug. același an, 6 iun. 1712, 25 aug. 1713 ș.a.); cf. și G. Bădărău, art. cil.

152	Pentru capitalurile sale cf. și Al. Doboși, Depozitele lui Constantin Brâncoveanu la
„Banca di Venezia”. Contribuția la istoria comerțului și a finanțelor in Muntenia, Cluj, 1938,
p. 1—2; să se vadă și C. A. Stoide și C. T. Jinga, Cantacuzinii și Brâncoveanu creditori ai
Brașovului. Două acte inedite, in „AII Cluj”, 5 (1962}, p. 236 — 237.

153	Pentru medaliile voievodului cf. și G. Buzdugan, Oct. I.uchian, C. C. Oprcscu,
Monede și bancnote românești, București, 1977, p. 34—35; cf. și informațiile la Șt. lonescu
și P, I. Panait, op. cit-, P- 274—275.

154	Cf. Istoria României, voi, cit., p. 219.

165	Cf. N. lorga, Scrisori de familie ale vechilor Brâncoveni, Bdcureștl, 1935 [Extras
din „AAR”, MSI, Sr. IlI-a, t. XVI (1935)].

158	Să se vadă și L. Baidaff, La mort de Constantin Brâncoveanu et la presse europăenne
(1714), în „RHSEE”, 6 (1929), nr. 1—3, p. 64—70; relativ la locul de înhumare a oseminte-
lor voievodului și a urmașilor săi cf. și Em. Vârtosu, Mormintul lui Constantin Brâncoveanu,
in ,,RI” 12 (1926), nr. 7—9, p. 207—210; cf. și informațiile la Șt. lonescu și P. I. Panait,
op. cit., p. 288 și urm.; cf. și C. Șerban, op.cit., 176 — 184.

187	Cf. și P. I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu în contextul contemporaneității sale
românești, în „RA”, 65(1988), nr. 3, p. 241—253 ; de asemenea V. Cândca, Constantin Brâncovanu—
interesele țării și ale neamului românesc, în „MI”, 22 (1988), nr. 9(258), p. 12—19. Importante
relații și la V. Papacostea, Civlizație românească și civilizație balcanică Studii istorice; ed. de
Cornelia Papacostca-Danielopolu, studiu de N. Ș. Tanoșoca, București, 1983.

LE REGNE ET LA PERSONNALITE DU PRINCE CONSTANTIN
BRANCOVAN. QUELQUES ‘ CONSIDPRATIONS

Resume

Dans la perspective des trois siecles qui se sont ^coules depuis l’ave-
nement de Constantin Brancovan, le 29 octobre 1688, sur le trone de la
Valachie, la presence marquante du prince au cours de plus de 25 annees
dans la vie de l’Etat, Ies rapports economiques, culturels et
eccl^siastiques, politiques et diplomatiques entretenus avec le sud-est
et le Centre de l’Europe et le Proche Orient, d^voilent Ies dimensions
de sa personnalit^ et, Egalement, Ies remarquables disponibilit^s de la
soci6t6 roumaine du temps.

www.dacoromanica.ro
19

DOMNIA VOIEVODULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

859

Pour pouvoir assouvir les demandes toujours plus pesantes de la
Porte et des Tatars, pour resister enmeme temps aux preșsions exercees
par les armdes autrichiennes, Constantin Brancovan, lui-meme proprietaire
de nombreux domaines, a encourage et soutenu la production et les echan-
ges pour le march^ int^rieur et les relations commerciales exterieures,
en imposant aux contribuables des versements reguliers â la tresorerie
de la Cour princiare.

L’oeuvre, impressionante par ses dimensions, accomplie, sous ses
directives et son assistance personnelles, dans le domaine de la culture
et des arts, pour la promotion d’un enseignement superieur de typeneo-
aristotelique, pour multiplier les impressions et intensifier la circulation
des livres dans l’espace intra et extra-carpatique, a imprime denouvelles
dimensions aux rapports entre la Valachie, la Transylvanie et la Moldavie,
en maintenant une vive conscience de 1'unite ethnique des Roumains.
En meme temps, elle a provoque un changement d’attitude vis-ă-vis des
efforts entrepris par certains prelats et eminents erudits du monde
oriental dans l’interet de l’orthodoxisme et de la liberation des peuples
des Balkans de la domination ottomane.

Tont cela a represente un soutien precieux pour le prince Brancovan
et ses conseillers Cantacuzene au cours des contacts de la Valachie avec
les grandes puissances voisines : la^ Porte, les Imperiaux, la Pologne et la
Russie, mais aussi avec les representants diplomatiques anglais, hollan-
dais, venitiens etc. de Constantinople, en vue de la defense du pays con-
tre les attaques des armees etrangeres pendant la crise orientale de 1689—1699.

Apres 1700, dans le nouveau contexte evenementiel, crbe par le
declenchement de la guerre du Nord aussi, Constantin Brancovan a inten-
sific les relations avec le tsar Pierre le Grand, â l’aide de qui les peuples
du sud-est europăen escomptaient pouvoir se debarrasser de l’oppression
turque.

Mais avec la defaite des armees russes â Stănilești le 18—22 juillet
1711, apres la conclusion de la paix entre L’Empire Ottoman et la Russie
en 1713, le terrible vizir Djin Aii, incite par les adversaires du prince
valaque, parmi lesquels ses conseillers Cantacuzene ne faisaient pas defaut,
l’eloigna du pouvoir, le deposseda de son impressionnante fortune et,
le 15 aout 1714, il fut decapite avec ses quatre fils et son tresorier general,
lanache Văcărescu, qui preferent l’execution au lieu de renier leur foi.

La figure emblematique du voivode est devenue, â travers les epoques,
le symbole du progres de la culture et des arts sur les vastes coordonnees
du sud-est de l’Europe et du Proche Orient, en pretant en meme temps
d’autres sens, plus profonds, aux engagements politiques et diplomatiques
de la Valachie.

www.dacoromanica.ro
www.dacoromanica.ro
CREDIT ȘI CREDITORI ÎN TIMPUL
LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

IRINA GAVRILĂ., BOGDAN MURGESC U

Analiza impactului capitalului cămătăresc asupra societății româ-
nești în epoca de trecere de la evul mediu la cel modem, chiar dacă nu a
reprezentat o direcție prioritară a investigației istoriografice, a condus —
prin cercetările realizate de Lia Lehr 1 și loan Caproșu 2 — la o serie de
rezultate interesante. Aceste studii, ambiționînd să cuprindă întreaga
complexitate a subiectului, au insistat însă ceva mai puțin asupra celui
mai mare datornic, domnitorul Țării Românești sau al Moldovei 3. Această
postură a domnitorilor nu este o particularitate românească; nevoile
crescînde ale aparatului de stat, în condițiile în care sistemul fiscal se
adapta ceva mai lent, impuneau cu necesitate — aici, ca și în întreaga
Europă 4 — recursul la credit. în cazul românesc situația era agravată —
după cum s-a subliniat adeseori — de împrumuturile pe care le făceau
diverșii pretendenți pentru a dobîndi domnia. Dar nu e vorba numai de
atît; funcționarea obișnuită a regimului dominației otomane, cu multele
obligații financiare regulate și încă și mai multele obligații intempestive,
neașteptate, dar imperioase, obliga pe domnitori și pe agenții lor să recur-
gă deseori la credite. Iar graba, nevoia mare și imediată de bani făceau
ca și nivelul dobînzilor să fie corespunzător de ridicat.

în cele ce urmează ne-am propus o analiză aprofundată a creditelor
atestate de condica vistieriei lui Constantin Brâncoveanu5. Aceasta
constituie un izvor omogen și cvasi-complet6 pe durata a 1Q ani (1694—
1703), ceea ce permite cuantificarea datelor extrase. Acest avantaj
este parțial eclipsat de felul în care a fost alcătuită condica. Astfel, obți-
nerea unui credit nu este aproape niciodată menționată explicit. în aceste
condiții a trebuit să ne folosim cu precădere de informațiile referitoare la
plățile efectuate pentru rambursarea creditelor, unde sînt amintite de
regulă numele creditorului și suma rambursată. în schimb, celelalte ele-
mente necesare reconstituirii întregii operațiuni (suma primită cu împru-
mut, dobînda, data primirii creditului, alte condiții speciale) apar numai
arareori7. Probleme serioase au ridicat datările. în condică se treceau
de obicei intrările de pe urma diferitelor impozite și apoi pe fila următoare
destinațiile acestor bani pînă la epuizarea sumei respective. Evident,
acei bani nu erau cheltuiți toți într-o zi. Dar întreaga listă de cheltuieli
poartă o singură dată, și nu este întotdeauna limpede dacă este vorba
de data la care a fost deschisă lista cheltuielilor sau de data la care au
fost cheltuiți ultimii bani din fondul respectiv. Uneori lista cheltuielilor
nici nu este datată, caz în care a trebuit să preluăm data la care este
înregistrat impozitul ce a fost cheltuit. Chiar dacă în unele rînduri am

.,Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 861 — 876, 1988

www.dacoromanica.ro
8 62	IRINA GAVRILA, BOGDAN MURGESCU	2

putut stabili data exactă prin comparația cu alte surse, în primul rind
cu însemnările autografe ale domnitorului8, în general a trebuit să renun-
țăm la preciziunile mai mari de o lună, și în unele cazuri e posibilă o eroare
de încă o lună.

în ciuda acestor limite și a multor altora care vor ieși în evidență
pe parcurs, credem că bogăția de informații a acestui izvor încă prea
puțin folosit justifică demersul nostru.

O primă precizare: analiza condicii a scos în evidență existența
a trei categorii de credite : — avansuri făcute de dregătorii în funcție;

—	împrumuturile forțate, de fapt adevă-
rate dări extraordinare;

—	creditele propriu-zise.

Una dintre îndatoririle de bază ale oricărui dregător 9 era să asigure
buna funcționare a dregătoriei sale chiar atunci cînd domnitorul nu era
în măsură să-i pună imediat la dispoziție sumele de bani necesare. Pentru
aceasta dregătorul respectiv trebuia să plătească din punga prop rie,
nădăjduind ca ulterior să primească înapoi ceea ce cheltuise. în aceeași
situație se aflau și trimișii domnitorului atunci cînd suma de bani primită
la plecarea în misiune se dovedea insuficientă.

Dar mai întîi cîteva exemple în limbajul sec și precis al cifrelor,
în acest caz, ca și în multe altele, va trebui să ne bazăm jje rambursări,
ceea ce nu ne oferă garanția că am cuprins toate avansurile făcute de
respectivii dregători. în cei 10 ani acoperiți de condică clucerii au cheltuit
în slujba domniei și au primit înapoi (cii întîrzieri mai mari sau mai mici,
dar de regulă pînă la un an) 27912 taleri (21% din totalul sumelor primite),
slugerii 22667,5 taleri (24,3% din total, dar acestor sume de bani trebuie
să le mai adăugăm și un număr de animale, așa că procentul real este mai
mip), ciohodarul 5429 taleri (57,5% din banii primiți, dar întîrzierile au
fost ceva mai mici decît la ceilalți dregători), iar lumînărarii 10267 taleri
(69,66% din totalul primit). Ceva mai bine par să o fi dus pitarii și comișii,
care primesc la timp toți banii, dar este de menționat faptul că aceștia
rulau sume mult mai mici. De sume mici este vorba și în cazul trimișilor
domnului. Cîteva exemple : în 1694 Ivan, căpitan din Orașul de Floci,
cheltuiește în plus cu conacele tătarilor 35 de taleri și 20 de bani, pe care-i
primește înapoi abia în ianuarie 1695 ; lane, căpitan, apoi vătaf de aprozi,
trimis în repetate rînduri la Poartă cheltuiește în iarna 1694—1695 în
plus 100 de taleri iar în primăvara anului 1697 alți 136 de taleri; Stoian
vătaful de călărași cheltuiește tot atunci 25 de taleri din punga proprie,
și exemplele ar putea continua. Nu vom îndrăzni totuși totalizări deoarece
nici dregătorii teritoriali, nici mari dregători de curte precum logofătul,
paharnicul, vornicul, stolnicul ș.a., nu apar deloc menționați în această
postură. Și nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că lefurile slujito-
rilor și ale lefegiilor erau plătite mai mereu cu o întârziere de cîteva luni.

Date precise și complete avem despre avansurile dregătorilor de
la vistierie. Faptul este firesc deoarece ei erau cei care alcătuiau condica
și aveau tot interesul să menționeze fiecare avans pentru a putea justifica
apoi returnarea banilor. Dar chiar dacă de cele mai multe ori li se înapoiau
aceste avansuri, ei nu ajungeau decît în mod excepțional să fie „la zi”
cu rambursările, rămînînd mai mereu cu bani angajați în bunul mers al

www.dacoromanica.ro
3

CREDIT ȘI CREDITORI ÎN TIMPUL LUI BRÂNCOVEANU

863

vistieriei. Evoluția lunară a activului dregătorilor aflați în funcție la
vistierie 10 poate fi urmărită în tabelul 1 :

Tabelul 1

Soldul dregătorUor din vistierie (totaluri lunare, în taleri)

	1694	1695	1696	1697	1698	1699	1700	1701	1702	1703
ian.	4053	2993	3527	4652	8551	2128,5	2041	2977,5	1138,5	6990
feb.	4053	3362,5	3651,5	4794,5	2976.5	2089	1892,5	3042	1528,5	6306
mar.	4053	5556	4326	5672	2695	2571	2699,5	3699	1088	6014,5
apr.	2303	5723,5	4768	5948,5	4436	4209,5	2780	2918,5	1620,5	5014,5
mai	2116	6489,5	5241	6386	4829	4223,5	2914	2959	1620,5	4904
iun.	2295	6563	5482,5	6459,5	4476	4165,5	3172	2959	1916,5	6059
ini.	2907,5	5580,5	5849	6749,5	4848	4430	3232	2959	2945	4030
aug.	3060	5887,5	6318,5	6749,5	5400	4544	3181,5	2959	1617	7326
sep.	3347	5287,5	6342,5	7075	5498	4544	3232,5	3438,5	1617	4505
oct.	3742,5	5523	6655,5	7333	5622,5	4847	3357,5	2459	926	6352
nov.	4497	5807,5	7202,5	7304	6255,5	5527,5	1012,5	2459	2346,5	8092,5
. dqc.	5739	3000	4767,5	7846	1  1921	2332,5	1561	2712,5	5122	3832

Distribuția lunară a acestor solduri active cere unele explicații. Cea mai
mare parte â avansurilor au fost cauzate de cheltuielile curente ale curții
domnfești, cheltuieli care erau asigurate alternativ de marele vistier, al
doilea vistier, al treilea vistier și de logofătul de vistierie. înainte de refor-
ma fiscală din 170111 existau biruri lunare în acest scop, dar de cele mai
multe ori sumele rezultate nu corespundeau exact cu cheltuielile. în
această situație dregătorul care răspundea de lima respectivă plătea
diferența din punga proprie. Cum treptat aceste avansuri se măreau, cei
în cauză se adresau domnitorului, care de obicei dispunea să-și ia înapoi
o parte din bani; cele mai mari rambursări erau în mod obișnuit efectuate
din sama cea mare strînsă la începutul iernii. Aceasta explică de ce în
primii 7 ani soldurile cresc aproape constant în timpul anului și scad dras-
tic în decembrie-ianuarie. Reforma fiscală din 1701 a dus la concentrarea
dărilor; una dintre consecințe a fost dispariția birurilor lunare, care au
intrat în componența celor 4 sămi. Dregătorii plăteau cheltuielile curente
ale curții din banii rezultați din aceste sămi, și un timp avansurile pe care
au trebuit să le facă au fost neglijabile. în anul 1702 și îndeosebi în 1703
dificultățile au reapărut și de multe ori dregătorii de la visterie au trebuit
să asigure plata integrală a cheltuielilor curții pentru luna ce le revenea,
primind apoi banii la sama următoare. Astfel, comparativ tu prima peri-
oadă, în 1702—1703 avansurile sînt mai mari, dar pe termen mai scurt.

Caracterul permanent al soldurilor active pentru dregătorii de la
vistierie (și probabil și pentru cei mai mulți dintre ceilalți dregători) ridică
o problemă : ce se întîmpla atunci cînd un dregător murea sau era scos
www.dacoromanica.ro
864

IRINA GAVRILA, bogdan murgescu

4

din dregător ie ? Varietatea situațiilor ne îndreptățește să credem că nu
exista o regulă fermă și că totul depindea de bunăvoința domnitorului
(sau de interesul politic al acestuia). Astfel, în iunie 1702, la ieșirea din
funcția de al doilea vistier, Barbu Brătășanu primește înapoi toți banii
pe care îi avansase. La rîndul său, Cîrstea Popescu, mare vistier în anii
1686—1690 primește 900 de taleri în 5 plăți pînă în februarie 1703. Sume
mai mari sau mai mici sînt returnate și altor dregători mazili ca Matei
clucerul Dobriceanu sau Constantin clucerul Lămotescu. Firește, primesc
bani înapoi și boierii mutați în alte dregătorii, cum ar fi marele paharnic
Vergo (pentru timpul cît fusese sluger) sau Constantin Știrbei (pentru
perioada cît fusese clucer). în schimb, Pîrvan al treilea vistier și Calotă
logofătul de vistierie lasă un activ de 1461 și respectiv 1574 taleri, și nu
există nici o informație că ei sau urmașii lor ar mai fi primit vieun ban
înapoi. înainte însă de a ne permite judecăți de valoare trebuie să ne amin-
tim că, atît timp cît se aflau în funcție, dregătorii de la vistierie (și într-o
măsură ceva mai mică ceilalți dregători) aveau posibilități multiple de
a obține venituri suplimentare fie pe seama contribuabililor, fie pe seama
statului (enunțăm numai ca exemple falsurile contabile, „aranjarea”
achizițiilor pentru nevoile curții și îndeosebi colosala afacere prilejuită
de stabilirea echivalențelor între diferitele tipuri de monede aflate în
circulație). Iar aceste posibilități par să nu fi rămas nicidecum o simplă
virtualitate.

Avansurile dregătorilor în funcție aveau menirea să asigure func-
ționarea curentă a aparatului de stat. Deseori însă domnitorul avea nevoie
de sume mari pentru diferite plăți urgente. în asemnea situații el era
nevoit să facă apel la cei care dispuneau de asemenea sume de bani în
țară, în primul rînd la boieri, la demnitarii bisericii și la mînăstiri. Pentru
a putea obține rapid și cu rezistențe ceva mai mici suma dorită, domni-
torul dădea acestor dări excepționale forma unor împrumuturi forțate 12
la care trebuiau să subscrie în principiu toți privilegiații și care — tot
în principiu — urmau să fie înapoiate celor în cauză. în perioada care ne
interesează sînt atestate 5 asemenea împrumuturi: 13700 taleri în iulie
1694, 12500 taleri în toamna anului 1696, o sumă necunoscută în vara
anului 1699, 29830 taleri în ianuarie 1701 și, firește, 43000 taleri în iunie
1703, cu prilejul teribilului drum la Odriiu (Edime) pentru reînnoirea
domniei. în privința felului cum se înapoiau acești bani există în condică
27 de operațiuni de rambursare cu un total de 85792,5 taleri. Nu este
vorba însă de rambursări complete, ci mai degrabă de rambursări parțiale.
Astfel, din împrumutul din ianuarie 1701 au fost înapoiați pînă în vara
anului 1703 numai 24457,5 taleri, adică aproape 82%. Și odată cu perce-
perea noului împrumut forțat sumele restante rămîneau definitiv pierdute.

Totuși, în perioada studiată de noi „împrumutele” forțate nu par
să fi împovărat prea mult pe privilegiați luați în ansamblul lor. în acest
punct concluziile noastre se întîlnesc cu cele ale lui Damaschin Mioc despre
impactul social al fiscalității brîncovenești13. Se cuvine totuși să avem
în vedere și afirmația lui Radu Popescu potrivit căruia după întoarcerea
de la Odriiu din 1703 Brâncoveanu ,,ș-au schimbat firea, s-au făcut mai
rău, mai cumplit, împrumutări mari au pus pă boiari, pă mănăstiri, biruri
mari pă săraca de țară, cît nu mai avea putere să mai împlinească, ci să
văieta și blestema” 14.

www.dacoromanica.ro
5

CREDIT ȘI CREDITORI ÎN TIMPUL LUI BRÂNCOVEANU

865

Este însă evident că împrumuturile forțate, chiar dacă s-au înmul-
țit după 1703, nu puteau asigura decît o parte limitată din banii de care
avea nevoie domnitorul. Și atunci singura posibilitate pentru mobilizarea
unor sume mai mari rămînea recursul la creditele propriu-zise, purtătoare
de dobîndă. Cea mai mare parte a acestora erau dobîndite din afara țării,
îndeosebi din teritoriile otomane. Faptul este firesc: supușii proprii se
fereau de obicei să-i împrumute domnitorului deoarece stabilirea dobînzii
ar fi generat situații delicate și totodată exista riscul ca debitorul să se
dovedească răn platnic fără ca creditorul să aibă mijloace convenabile
pentru a-1 constrînge la corectitudine 1S. Pe de altă parte, cele mai multe
dintre cheltuielile lui Brâncoveanu erau destinate plăților către turci și
pentru achitarea acestora era mai simplu să se apeleze la creditori prove-
niți tot din lumea otomană. în fine, credem că nici un centru din spațiul
nostru geografic nu avea potențialul pieței creditului din Istanbul sau —în
acești ani — din Edime.

Faptul că aceste credite erau perfectate departe de țară iar banii
luați cu împrumut nici nu mai intrau în vistierie, ci erau dați imediat
acolo unde era nevoie, a făcut ca operațiile să nu fie înregistrate deCît
atunci cînd se înapoia împrumutul. Iar atunci nu se mai considera necesar
să se precizeze întotdeauna cînd și cum a fost obținut creditul, cît de
mare era acesta și dacă mai fuseseră înapoiați pînă atunci ceva din banii
datorați. Informații ferme am reușit să obținem numai despre credite
în valoare de 304326 taleri, în timp ce în aceeași perioadă au fost ram-
bursați 994491 taleri. Creditările cunoscute acoperind mai puțin de 1/3 din
plăți (raport care nu poate fi modificat decisiv de dobînzi), a trebuit și
în acest caz să ne folosim în analiză aproape numai de rabursări.

Tabelul 2 prezintă totalurile rambursărilor de credite propriu-zise
din fiecare lună:

Tabelul 2

Rambursări de credite propriu-zise (totaluri lunare, în taleri)

	1694	1695	| 1696	| 1697	| 1698	1699	1 1700	| 1701	| 1702	| 1703
ian.		13.778	5.100	2.000	5.000	5.310		28.300	24.875	
feb.					23.590			14.250	900	6.550
mar.		7.776		1.000	6.940	3.100		11.500	55.022	55.260
apr.			3.300	7.665	10.070	12.000		30.875		
mai	4.100			7.000						
iun.				400	12.740	28.239			42.223	
iul.	10.010	5.500	5.225					46.759		50.000
aug.	1.623		12.310	7.484	14.180	6.724			57.207	
sept.							12.900			54.720
oct.	19.800			19.640	20.715				63	
nov.			3.725			18.805	40.000	64.093		
dec.		6.500	15.300		19.440	26.510		7.945		18.450
Total anual	35.533	33.554	44.960	45.189	112.675	100.688	52.900	203.722	180.290	184.980

www.dacoromanica.ro
866

IRINA GAVRILA, BOGDAN MURGESCU

6

O primă constatare : nu se observă nici o regularitate sezonieră con-
cludentă. Faptul nu trebuie să ne mire. în timpul lui Brâncoveanu venitu-
rile statului nu mai erau legate prea strîns de ciclul agrar, domnia reușind
să impună contribuabililor plata eșalonată a dărilor de-a lungul întregului
an16. Totodată, în cadrul plăților către turci predominau cele neregulate,
iar cele mai multe dintre împrumuturi erau făcute tocmai pentru acliitarea
acestora. De altfel, puținele informații de care dispunem atestă că împru-
muturi mai mari au fost contractate Jn 1699, la obținerea domniei pe viață,
precum și în cele cîteva cazuri cînd tronul lui Brâncoveanu s-a clătinat:
conflictele cu Antioh Cantemir în 1700 și Constantin Duca în 1701, și —
firește — convocarea amenințătoare a domnitorului muntean la Edirne
în 1703. De asemenea, timp de 4 ani (1696—1699) peșcheșurile de bairam17
au fost achitate numai prin recursul la credite. Mai trebuie amintit și faptul
că o parte dintre împrumuturi datau din vremea lui Șerban Cantacuzino
(1678—1688) sau chiar din cea a hri Gheorghe Duca (1673—1678)18.

Dacă nu există nici o corelație fermă între regimul creditelor și ano-
timpuri, în schimb evoluția volumului anual al rambursărilor' (și prin ex-
tindere al creditelor) este evidentă. în primii ani rambursările se mențin
la un nivel scăzut, reprezentînd cam 1/10 din plățile totale către turci;
ulterior însă ele cresc puternic, ajungînd la 1/3 sau chiar 1/2 din aceste plăți.

Tabelul 3

		1694		1695	1696	1697		1698
Rambursări anuale		35.533		33.554	44.960	45.189		112.675
Plăți totale către turci *		334.554		384.478	400.5741 2	324.484		371.422
1699	1700			1701	1702	|	1703	Total 10 ani	
100.688	52.900		203.72?		180.290	184.980	994.491	
269.447		385.134		490.342	244.570	663.591	3	878.6161,2
* —cifre preluate după calculele lui Mihai					Berza, op. cit	p. 63-64.		

Această evoluție se explică lesne: atîta timp cît a durat războiul
Imperiului otoman cu Liga Sfîntă (ultimele mari campanii în 1697, deși
pacea a fost încheiată abia în ianuarie 1699 la Karlowitz), o mare parte din-
tre obligațiile materiale ale țărilor române către Poartă au fost transfor-
mate în havaleP, adică erau alocate diferitelor armate sau garnizoane oto-
mane din zona operațiunilor militare. în asemenea situații plățile se efec-
tuau în teritorii apropiate țărilor române și recursul la serviciile diverșilor
creditori era mai puțin necesar. în schimb, după încetarea ostilităților
propriu-zise, și îndeosebi după încheierea păcii, ^araZe-urile au scăzut dras-
tic, cea mai mare parte a sumelor trebuind să fie trimise direct la Poartă,
respectiv la Istanbul sau la Edirne în funcție de locul unde rezida sultanul.

www.dacoromanica.ro
7

CREDIT ȘI CREDITORI ÎN TIMPUL LUI BRÂNCOVEANU

867

Totodată, dacă în timpul războiului turcii căutaseră să-1 menajeze oarecum
pe Brâncoveanu, care se dovedise un aliat util împotriva Habsburgilor,
după 1699 considerentele geopolitice vor conta mai puțin și domnitorul
va avea probleme la Poartă, probleme care puteau fi rezolvate numai cu
multe pungi cu bani. Iar acești bani nu erau întotdeauna imediat dispo-
nibili, ceea ce obliga pe domnitor să se împrumute.

Oarecum specială este situația din anul 1702 cînd rambursările de
datorii reprezintă aproape 3/4 din plățile către turci. în acest an plățile to-
tale către turci sînt ceva mai mici decît în ceilalți ani iar noi datorii se fac
numai spre sfîrșitul anului; rambursările sînt însă mari deoarece acum se
achită datoriile reeșalonate în iarna anilor 1700—170120 și datoriile con-
tractate în 1701 cu prilejul conflictului cu Constantin Duca al Moldovei.

Știind aceste lucruri despre evoluția globală a datoriilor, se cuvine
să vedem cine erau creditorii. în condică sînt menționați 83 de creditori
diferiți 21 (vezi anexa). Pe aceștia i-am giupat în funcție de millet — ul22 din
care făceau parte.

Ponderea relativ mare a rambursărilor cu beneficiar nesjiecificat ne
îndeamnă să socotom că sumele din dreptul fiecărei categorii reprezintă
în mod cert minimuri. Dar chiar și în aceste condiții se pot trage unele con-
cluzii despre i olul fiecărei categorii etnico-religioase de creditori în împrumu-
turile obținute de Constantin Brâncoveanu.

A.	Cei 21 de creditori musulmani identificați primesc 40,6% din to-
talul rambursărilor ; ei apar în fiecare an, iar partea lor nu scade niciodată
sub 20%. Această prezență masivă este determinată precumpănitor de
sumele mari plătite Casap-bașii și lui Mehmed Celebi Chiurciu-bașa, care

T abclul 4

Distribuția etnico-religioasă a rambursărilor anuale

	1694		1695		1696		1697		1698	
	tal.	O/ /o	tal.	O/ /o	tal.	%	tal.	%	tal.	%
Musulmani	17.910	50,40	21.966	65,46	13.300	29,58	31.949	70,70	71.680	63,62
Ortodocși	2.300	6,47	9.438	28,13	15.115	33,62	5.320	11,77	27.490	24,40
Evrei	2.000	5,63	2.150	6,41					750	0,66
Occidentali	13.323	37,49			16.545	36,80	7.920	17,53	11.700	10,38
Nespecificați									1.055	0,94

1699		1700		1701		1702		1703		Total	
tal.	O/ /o	tal.	%	tal.	%	tal.	0/ /o	tal.	%		tal.	O/ /o
34.640	34,40	15.000	28,35	67.478	33,13	42.827	23,75	87.060	47,06	403.810	40,60
28.329	28,14	2.900	5,48	53.096	26,06	19.894	11,03	47.920	25,91	211.802	21,30
32.849	32,62			33.070	16,23	85.610	47,48			156.429	15,73
4.870	4,84		t	18.078	8,88	12.798	7,10			85.234	8,57  13,80
		35.000	66,16	32.000	15,70	19.161	10,63	50.000	27,03	137.216	

www.dacoromanica.ro
868

HUNA GAVRILA, BOGDAN MURGESCU

8

numai ei doi primesc 4/5 din totalul banilor rambursați creditorilor musul-
mani. Cîteva observații despre creditorii mai însemnați:

1)	Casap-bașa (șeful breslei măcelarilor) primește în toți acești ani
181921 taleri în 25 de rambursări. Acest total — și situația este aceeași
și pentru alți creditori musulmani — nu este absolut sigur deoarece Casap-
bașa primește și unele sume în mod oficial, în contul haraciului, și uneori
acestea sînt greu de deosebit de credite. De fapt Casap-bașa nu acționează
singur, ci în numele și cu banii breslei pe care o conduce, una dintre cele
mai puternice din Imperiul otoman23. La începutul intervalului de timp
acoperit de condică este menționat nominal drept Casap-bașa un anume
Mehmed-aga, dar majoritatea operațiilor sînt realizate cu agenții Casap-
bașii, dintre care apar mai frecvent Hasan-agași Osman-aga (probabil ace-
lași care va fi Casap-bașa în 1711M).

2)	Mehmed Celebi Chiurciu-bașa (corect „Kurkcir-bașt.”, adică șeful
breslei blănarilor) primește 147023 taleri tot în 25 de rambursări. Și el re-
prezintă în realitate întreaga breaslă pe care o conduce. Multe dintre avan-
surile pe care le face nu sînt în bani, ci în blănuri de preț care apoi erau
date înalților demnitari otomani, îndeosebi la bairam. Cooperarea cu
el încetează în august 1702 fără ca noi să deținem vreo explicație a
acestui fapt.

3)	Ceilalți negustori fnusulmani din marile orașe otomane apar spo-
radic în aceste operațiuni, avînd doar 2 reprezentanți: Hagi Mustafa de
la Țarigrad (Istanbul) cu 2 credite în anii 1698—1699 și Hagi Dovleg cu
un singur credit în 1699.

4)	Creditorii otomani care acționează în zona Dunării (Suleiman Efen-
di, iazagiul sau secretarul turc al lui Brâncoveanu, Ali-pașa, emirul Cheu
și Driz Celebi, „unu turcu”de la Belgrad, Hasan-agadelaNicopol, Murtaza-
aga de la Vozia și „Vozianii”) apar — e drept, cu sume relativ mici —
numai pînă în 1698. Faptul este lesne explicabil. în această perioadă pre-
zența marilor armate otomane în zona Dunării făcuse ca sume substanțiale
de bani să fie vehiculate în această regiune25, ceea ce ușura posibilitatea
găsirii creditelor. în fine, unii dintre creditori erau și beneficiarii unor
plăți de tip harale și s-ar putea ca unele credite să nu fie fost de fapt decît
amînări ale unor asemenea plăți.

5)	Dregătorii otomani de la curtea sultanului (Kizlar-aga, Silihtariul
și Cuciuc-ImbrihoruJ) se angajează abia în vara anului 1703, atunci cînd
Brâncoveanu era convocat la Edirne și reînnoirea domniei era nesigură,
în acest caz s-ar putea să nu fie vorba de credite propriu-zise, ci doar de
plocoane pentru sprijinul lor la Poartă. Cum Brâncoveanu nu avea în acel
moment destui bani față de cheltuielile imense pe care trebuia să le facă,
beneficiarii au acceptat probabil polițe care le-au fost achitate 3 luni
mai tîrziu.

B.	Creditorii ortodocși, mai mulți la număr decît cei musulmani, pri-
mesc 21,3% din rambursări, participind la operațiuni în întregul interval
de 10 ani. Marea majoritate a acestor creditori rezidă la Istanbul și Edirne,
în preajma Porții. Vom zăbovi o clipă asupra unora dintre acești creditori:

1)	Alexandru Mavrocordat, marele dragoman al Porții, și fiul său
Nicolae (viitorul domnitor) primesc 32752 taleri în 13 rambursări, precum
și diferite alte daruri protocolare pe care —firește — nu le-am luat în cal-
cul. 11 000 de taleri reprezintă rambursări ale unei datorii vechi de la Șer-

www.dacoromanica.ro
9

CREDIT ȘI CREDITORI ÎN TIMPUL LUI BRÂNCOVEANU

869

ban Cantacuzino, dar restul sînt plăți pentiu împrumuturi noi. Ultimii
2500 de taleri datorați celor doi Mavrocordați vor fi achitați abia în iulie
1711, după moartea lui Alexandru Mavrocordat și după ce fiul său contrac-
tase el însuși mari datorii cînd devenise domnitor al Moldovei26.

2)	Un alt creditor de seamă este Panaiot cojocarul de la Țarigrad care,
din 1696 și pînă în 1702, primește 31055 taleri. Cele 6 împrumuturi succe-
sive pe care le acordă sînt rambursate eșalonat în 12 rate, durata dintre
acordarea creditului și rambursarea finală depășind uneori un an. Ultimele
plăți sînt făcute feciorilor lui Panaiot (acesta murise ? se retrăsese din afa -
ceri?), dintre care Grigorașco va ajunge al doilea vistier în Țara Româ-
nească27. Panaiot cojocarul acționează concomitent și probabil coordonat
și cu alți creditori de mai mică anvergură, dar avînd un rang social mai
ridicat: Draco Efraioti (și feciorii săi)28, Andronache Lambrino29 și — în
anii 1696—1698 — Constantin al lui Aristarh.

3)	Dacă înainte de 1700 Brâncoveanu apelează rareori la alți credi-
tori ortodocși decît cei menționați mai sus, după această dată el este ne-
voit să împiumute de la un număr’ relativ mare de negustori din Edirne
și Istanbul. Relațiile cu aceștia nu au consecvența celor cu grupul condus
de Panaiot cojocarul; astfel, unii dintre ei (Ivan și Toma, Hagi Vergo ge-
lepul, Dumitrache, Cocea, lane, Proca, lordache, lanache căpitanul și
Athanasie) împrumutaseră pe domnitor probabil în 1700 și își primesc banii
curînd după reeșalonarea datoriilor de la începutul anului 1701, alți cîțiva
par să fi sprijinit realizarea acestei reeșalonări (Antonie Paspati și Zguri),
în a doua parte a anului 1702 Brâncoveanu va apela la un alt grup negus-
toresc dominat de figura lui Spiliot al Neculii30, și din care mai făceau parte
fratele acestuia Chiriac, Panait Popazoglu și Dumitru al lui State. în vara
anului 1703 domnitorul va fi ajutat de același Spiliot, de data aceasta îm-
preună cu Constantin neguțătorul și cu Andrei al Nicăi Cingăi. Noi împru-
muturi aveau să acorde Spiliot, Ivan Plașca, Andronic și Chiriac, Costea,
Panaiot și Ninul în septembrie, cînd o delegație de boieri munteni avea să
încerce — fără prea mult succes — să obțină revenirea haraciului la nivelul
anterior majorării stabilite cu ocazia convocării la Odriiu a lui Brânco-
veanu. Avem senzația că în acești ani Spiliot și cei din jurul său iau locul
grupului condus de Panaiot cojocarul ca principa'i parteneri de afaceri
ortodocși ai domnitorului.

4)	Zadrală era un important furnizor de cai. El apare în calitate de
creditor numai în 1697 și 1698, cînd turcii cer un mare număr de cai pe
care domnitorul — din cauza războiului care pricinuise sporirea excesivă
a prețului31 și poate chiar o penurie reală a acestor animale — nu a fost în
măsură să-i procrue din țară.

C. Relațiile lui Brâncoveanu cu creditorii evrei par să fie circumscrise
doar cîtorva momente precise. Pînă în 1699 este vorba numai de credite relativ
mici de la Cordova și de la Menteșu și de plata unei datorii vechi a lui Șer-
ban Cantacuzino către Sara Sulirnan (=Solomon?); în schimb, la începutul
anului 1699 domnitorul împr umută 25 000 de taleri de la Iuda Mușabacul,
Tabia și David Cavitu, bani care sînt rambursați integral, cu dobînzi cu
tot, pînă la sfirșitul aceluiași an. Sprijinul evident coordonat al cămătarilor
evrei avea să se dovedească decisiv la reeșalonarea datoriilor din iarna ani-
lor 1700—1701, ceea ce și explică plățile masive din anii 1701—1702. Sur-

www.dacoromanica.ro
870

IRINA GAVRILA, BOGDAN MURGESCU

10

prinzător este faptul că evreii nu apar și în anul 1703 : să nu mai fi avut ei
încredere în capacitatea Brâncoveanului de a le înapoia banii și dobînzile ?
Sau evreii sînt și ei prezență printre beneficiarii rambursărilor nenominali-
zate din acel an? Această ultimă ipoteză pare mai plauzibilă întiucît în
timpul călătoriei la Edirne se afla în suita lui Brâncoveanu și un Avram
jidovul32; nu dispunem însă de nici un fel de alte indicii în legătură cu
această problemă.

D- Creditorii occidentali, dintre care doar 7 sînt nominalizați în con-
dică, primesc doar 8,57% din rambursări. Dintre ei se desprind prin am-
ploarea operațiunilor raguzanul George Medini33 și sinior Boneu, negus-
tor și cămătar francez de la Edirne, care — probabil în fruntea unui grup de
mai mulți afaceriști „frînci” — împrumută pe domnitor cu sume însemnate
în 1696 și 1698. Un rol notabil au și Talnae Frîncul și Sinior Cucul, care
sprijină reeșalonarea de la începutul anului 1701. Tot atunci apare episodic
și Marcantonio Mamuca, membru al unei cunoscute familii constantinopo-
litane, cu numeroase legături cu țările române34.

în concluzie numai unii dintre creditori au legături stabile cu Brân-
coveanu, cei mai mulți apăiînd doar în momente grave, cînd domnitorul tre-
buia să-și diversifice partenerii financiari. Deși asemenea momente dificile
sînt evidente în cîteva rînduri, îndeosebi la cumpăna anilor 1700 —1701 și în
vara anului 1703, ele nu apar să fi avut efecte asupra nivelului dobînzilor.
Acestea din urmă nu par să varieze în funcție de raportul cerere-ofertă de
pe piața creditelor, ci în funție de persoana creditorului. Astfel, evreii acordă
împrumuturi cu dobîndă de 2,5%/lună (sau 30% anual), în timp ce sinior
Boneu cere 3% lunar (= 36% anual). Dobînda lunară Obișnuită era totuși
de ,,numai”2%, ceea ce duce la 24% pe an. în cazul musulmanilor dobînda
nu este — din motive religioase35 — decît foarte rar menționată, ea fiind
probabil antecalculată (respectiv pe zapis era trecută o sumă mai mare de-
cît cea avansată în mod real, diferența constituind profitul cămătarului).
Și tot înalta moralitate' — de această dată creștină — făcea ca în cazul îm-
prumuturilor de la fostul patriarh al Constantinopolului, lacov, dobînda să
fie numită „dar”.

Faptul că dobînzile depindeau mai mult de persoana creditorului
și de relațiile personale ale acestuia cu debitorul decît de fluctuațiile cererii
și ofertei ne arată clar că pînă și în mari metropole ca Istanbul sau Edirne
exista doar o piață imperfectă a creditului. Spre aceeași concluzie ne con-
duce și lipsa oricăror corelații semnificative între mărimea creditului și
numărul de rambursări sau între mărimea creditului și timpul ce se scur-
gea pînă la rambursarea completă36.

Urmărind lista creditorilor (vezi anexa) se impune o altă observație :
predomină împrumuturile de mărime mică și mijlocie. Cazurile Casap-
bașii și al lui Mehmed Celebi nu contravin acestei constatări întrucît aceș-
tia nu acționează cu titlu individual, ci ca reperezentanți ai unor bresle.
Lipsa împrumuturilor individuale de mari proporții poate avea două ex-
plicații : pe de o parte nu era înțelept ca un creditor să angajeze o parte
prea mare din capital la un singur debitor, pe de altă parte se pare că în
mediul otoman condițiile generale nu erau prea favorabile apariției unor
„capitaliști” de foarte mare anvergură37.

www.dacoromanica.ro
41	credit șt Creditori in timpul, lui brâncoveanu	871

Chiar dacă informațiile extrase de noi din. condica ivistieriei lui Con-
stantin Brâncoveanu se cer comparate și cu date din alte perioade cre-
dem să se pot desprinde și unele concluzii de interes mai larg.

Mai întîi, și spre deosebire de exemplu de cazul Imperiului habsbur-
.gic al acelorași ani38, nici unul dintre împrumuturi nu este garantat cu vre-
unul dintre veniturile statului. în al doilea rînd, creditele propriu-zise pre-
domină net în raport cu formele pervertite (împrumuturi forțate și avan-
suri ale dregătorilor). Nu trebuie să vedem însă în acest fenomen un semn
că ar fi vorba de un sistem avansat de credit. în realitate este vorba de o
consecință a subordonării față de Imperiul otoman, a faptului că cea mai
mare parte a veniturilor statului erau alocate obligațiilor către Poartă39.
De fapt, funcția principală a creditelor la care recurgea domnia era evita-
rea unor sincope în relația inegală cu Poarta. Iar asigurarea bunei funcțio-
nări a „pompei financiare otomane” însemna totodată cointeresarea facto-
rilor de decizie otomani în menținerea statutului de autonoriiie al țărilor
române. în schimb, recursul frecvent la împrumuturi cu dobînzi printre
care 24% anual era mai degrabă un minimum contribuia la spolierea ecor
nomică a țărilor române. în felul acesta acțiunea capitalului cămătăresc
din marile orașe otomane se înscria ca o componentă a procesului de sub-
ordonare Economică a țărilor române față, de lumea otomană.

Presiunea economică ce a însoțit această subordonare a contribuit —
alături de factorii interni — la destrămarea dureroasă a structurilor tradi-
ționale bazate pe autoconsum și la impunerea treptată a economiei măr-
fare. Capitalul cămătăresc a avut un rol esențial în acest proces, dar nu a de-
terminat totuși transformarea, capitalistă a modului de producție din țările
române40. Lipsa efectelor progresiste se explică prin faptul că în cazul ro-
mânesc capitalul cămătăresc provenea precumpănitor din lumea otomană,
acționa la scara economică a unui imperiu imens, iar profiturile obținute
erau „drenate” spre centrul acestuia, marile metropole de la Istanbul și
Edirne.

ANEXA

LISTA CREDITORILOR ȘI RAMBURSĂRILE TOTALE CĂTRE EI 1N INTERVALUL
1694—1703 *.

1 Mehmed-aga casap-bnșa	ISO 21,

2 Melimed Cclebi chiurciu-bașa	147J2!

3 Alexandra tcrzimanul (Alexandru Mavrocordat); Nicnlac tcrzi-nipul 32752
(Nicolae Mavrocordat)

4 chiriță Panaiot cojocarul de la Țarigral; Grigorașco sin Panaiot 31055
cojocarul

5	Iuda Tabia ovreiul	27787

6	jupin George Medini neguțătorul	27538

7	Isaac Hamha	21050

8	Avraam jidovul	20000

9	Câslar-aga	19500

10	sineor Boneu neguțătorul franțozul	19245

11	Menahin Psimon ovreiul (Menafim Simon)	19115

12	jupin Spiliot neguțătorul al Neculii	18800

13	Iuda Mușabacu ovreiul	17070

14	neguțătorii frînci de la Odriiu	16323

tal'rl

3 — C. 2495

www.dacoromanica.ro
872

nUNA gavrila, bogdan murgescu

12

15 chiriță Dracoe Efraioti (apare și : chiriță Dracomane, chiriță		
Dragomanii); Ralache, feciorul lui chiriță Dracomane	15981	
16 Zadrală	14700	
17 David Cavason ovreiul	11975	
18 Moise Cordova ovreiul	11487	
19 jupîn Antonie Paspati neguțătorul	11094	
20 Silihtariul	10000	
21 Husein-pașa serascherul de Belgrad	9784	
22 Ivan i Toma neguțătorii	8840	«
23 Hagi Mustafa de la Țarigrad	8640	, •
24 Talnae frîncul	8400	k *
25 Cuciuc Imbrihorul	7500	
26 chiriță Andronache de la Țarigrad (Andronache Lambrino)	7020	• *.
27 Avraam Hamha	6527	■ k-
28 Hagi Dovleg	6200	
29 Hagi Vergo gelepul	6000	• •
30 Zguri neguțătorul	6000	• •
31 sinior Cucul frîncul	5958	■ fc-
32 Aron Ozunul	5896	
33 David jidovu Cavitu	5625	
34 Buiucu Petru englezul	5500	• .
35 Panait Popazoglu cu socia lui, neguțători	5200	• «
36 Manolache căminarul	4990	k *
37 părintele patriarhul lacov	4500	, ►
38 chir Dumitrache neguțătorul (apare și : chir Dumitru neguțătorul)	4000	• •
39 Porfiru cupețul	4000	99
40 Suleiman-efendi iazagiul (apare și : Isagiul)	3986	« •
41 Vel postelnicul (Dumitrașco Caramanliul)	3600	• •
42 Omer-aga balgi-bașa	3500	
43 Chiriac al NcculiP neguțătorul	3500	
44 Antonie grămăticul (Antonios Korais din Chios)	3060	
45 Constantin neguțătorul	3000	
46 Andronic i Chiriac neguțătorii	2650	
47 Avraam lacov (apare și : Abraam Iacul)	2608	
48 jupîn lanache cuciuc-chioiliu	2500	
49 Costca i Panait i Ninul neguțătorii	2500	
50 chiriță Constantin al lui Aristarh	2330	. *
51 chir Dumitru al lui State neguțătorul	2050	. »-
52 Isuf Anon ovreiul	2025	
53 Avraam Alfarin	2012	
54 Cocea neguțătorul	2000	. «
55 lusuf-aga	1800	a •
56 sinior Batista neguțătorul	1770	99
57 lane neguțătorul	1500	
58 jupîn Ivan Plașca	1500	• .
59 Muzaica (?)	1335	
60 Veli-aga, chelergiul vizirului	1100	
61 Hagi lanache Halipliul (lanache Porfirita)	1080	
62 Haznatariul vizirului celui vechi	1000	
63 Andrei al Nicăi Cingăi	1000	
64 Dumitrașco slugerul și Dumitrașco feciorul lui Megiovit	1000	
65 Manolache cămărașul	1000	
66 Proca neguțătorul	900	
67 lordache neguțătorul	800	
68 Menteșu jidovul	750	
69 Simsino ovreiul	517	
70 lanache căpitanul	500	
71 Marco Mamuca (Marcantonio Mamuca)	500	■ •
72 Ali-pașa	500	99
73 Athanassie neguțătorul	400	9>
74 Sara Suliman	350	
75 emirul Cheu i Driz Celebi	300	9 9

www.dacoromanica.ro
13

CREDIT ȘI CREDITORI IN TIMPUL LUI BRÂNCOVEANU

873

76 Hagi Muharcm	300
77 Ovreiul (?)	300
78 unu Turcu	200	,,
79 Hagi Veli	188
80 Ilasan-aga ot Nicopol	165
81 Murtaza-aga ot Vozia	100
82 Mehmet-aga chilcrgiul	63
83 Vozianii	40

* Numele creditorilor au fost date în forma în care apar în condică; dacă aceeași per-
soană este menționată în mai multe feluri diferite, am redat forma cea mai completă, iar
atunci cînd a fost necesar am reprodus și forme paralele. Unde a fost posibil am inserat în
paranteze și identificarea modernă.

NO TE

1	Lia Lchr, Camăla in Țara Românească pină în secolul al XVIII-lca, in ,,Studii. Re-
vistă dc istorie”, 23, 1970, nr. 4, p. 693 — 715.

2	loan Caproșu, Rolul capitalului cămălăresc in aservirea micii proprietăți din Moldova •
(pină la începutul regimului fanariot) în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie „A.
D. Xenopol”, VII, 1970, p. 107—137; idem., Camătă și cămătărie în Moldova In epoca fana-
riotă, ibidem., VIII, 1971, p. 27-59.

3	O excepție este studiul excelent al lui I. Caproșu, Creditul moldovenesc în timpul
lui Petru Schiopu în volumul colectiv Stal — Societate — Națiune. Interpretări istorice, Cluj-
Napoca, 1982, p. 107-117.

4	Fcmand Braudel, Jocurile schimbului, voi. II, București, 1985, p. 199.

8	Condica de venituri și cheltuieli a vistieriei de la leatul 7202—7212 (1694— 1703) (ed.
C. D. Aricescu) în „Revista istorică a arhivelor României”, București, 1873.

8	în sistemul financiar românesc, alături de vistierie apăruse și cămara personală a dom-
nitorului. Domnitorii căutau însă să facă toate cheltuielile din vistierie și să păstreze excedente
cit mai mari in cămară. Brâncoveanu, care era un financiar experimentat, nu făcea desigur
excepție de la această regulă, astfel Incit trebuie să ne asociem remarcii lui Mihai Berza despre
plățile către turci : „analiza condicii lasă impresia că nu prea adeseori Brîncoveanu va fi dat
din veniturile Cămării domnești sume care să nu fi fost amintite și în condică” (Variațiile
exploatării Țării Românești de către Poarta otomană in secolele XVI—XVIII in „Studii. Revistă
de istorie”, XI, 1958, nr. 2, p. 64).

7	Menționăm astfel că din 238 de operațiuni de rambursare a unor credite propriu-zise,
doar 33 erau complete (conțineau toate elementele necesare), alte 43 au putut fi completate
de noi prin apelul la alte surse sau la alte informații din condică, iar 162 au rămas irevocabil
incomplete. în relațiile cu creditorii musulmani se adaugă dificultatea reală de a distinge intre
plățile oficiale către diverși reprezentanți ai statului otoman plățile pentru rambursarea unor
sumelor împrumuturi acordate de aceiași in calitate dc persoane private. Sperăm totuși că masa
mare a sumelor vehiculate conferă un caracter neglijabil eventualelor erori.

8	Emil Vîrtosu, Foletul Novei — Calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, București,
1942, p. 180 și urm.; nu se găsesc informații despre credite in R. Pava, Criptogramele din însem-
nările de taină ale lui Constantin-Vodă Brîncoveanu în „Studii și materiale dc istoric medie”,
IV, 1960, p. 507—517.

8	Vezi Nieolae Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Mol-
dova, sec. XIV—XVII, București, 1968.

10	Dregătorii angajați în asemenea operațiuni erau marele vistier (în toți acești 10 ani
Șerban Greceanu, fratele cronicarului, care a avansat 18512 taleri), al doilea vistier (pină în
decembrie 1699 și apoi din nou din iunie 1702 Luca, cu avansuri de 9523,5 taleri, din ianu-
arie 1700 pînă în iunie 1702 Barbu Brătășanu cu avansuri de 1265 taleri), al treilea vistier (pînă
în ianuarie 1698 Pîrvan, care a avansat 4034 taleri, după aceea Șerban Bujoreanu, care în 1704
va deveni mare vistier, și care a avansat 11771,5 taleri) și logofătul de vistierie (pînă în decem-
brie 1701 Calotă, cu avansuri de 10059 taleri, apoi Hiera — menționat în condică și cu numele
de Fiera — cu avansuri de 5334,5 taleri). Deci avansuri totale în valoare dc 60499, 5 taleri.

11	Vezi Haralambie Chircă, Veniturile vistieriei lui Constantin Brîncoveanu după con-
dica vistieriei in „Studii și materiale de istorie medie”, I, 1956, p. 213 — 232.

12	Despre împrumuturile forțate vezi N. Stoicescu, op. cit., p. 139—140, ale cărui exemple
arată că aceste împrumuturi erau folosite și ca represalii împotriva adversarilor politici; datele
www.dacoromanica.ro
874

IRINA GAVRILA, BOGDAN MURGESCU

14

din condică nu atestă o asemenea utilizare, împrumuturile părînd a fi destul de echilibrat impuse
tuturor privilcgiaților. Condica era însă un document oficial și nici nu era dc așteptat să găsim
aici diferitele aranjamente care neîndoielnic se făceau atît la stabilirea sumelor de împrumutat,,
cit și la împărțirea banilor înapoiați de domn; ori în toate aceste cazuri boierii din „opoziție1'
erau cei mai vulnerabili.

13	Damaschin Mioc, La repartition descharges fiscales et le poids de la f iscălite sur les
difftrents groupes sociaux et iconomiques ă la fin du XVII‘ siecle en Valachie în L’impot dans le
cadre de la Viile et de l’Etat, Bruxelles, 1966, p. 296—316.

14	Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Țării Românești (ed. C. Grccescu), București
1963, p. 238.

15	De fapt, doar 2 dregători munteni împrumută cu dobîndă pe Brâncoveanu și amîndoi
provin din lumea Levantului: unul este marele postelnic Dumitrașco Caramanlîul, celălalt
Manolache căminarul. Ambele cazuri prezintă însă unele ciudățenii: lui Manolache căminarul
i se plătește dobînda cu lipsuri (Condica. .., p. 230 și 515), iar lui Dumitrașco Caramanlîul,
care împrumutase 8000 de taleri, i se dau înapoi doar 3600 (dintre care 600 ca dobîndă la toată
suma pe 4 luni) (Condica. . ., p. 515).

16	H. Chircă, op. cit., p. 213—232.

17	Despre aceste peșcheșuri vezi Mihai Berza în Istoria României, voi. III, București,
1964, p. 16 — 17 și Mihai Maxim, Regimul economic al dominației otomane în Moldova și
Țara Românească in a doua jumătate a secolului al XVI-lea în „Revista de istorie”, 32, 1979,
nr. 9, p. 1743 — 1748; datorită faptului că anul musulman este mai scurt cu 10—11 zile decît
cel creștin, bairamul a căzut la date diferite (in 1694 la sfirșitul lui mai iar în 1703 la mijlocul
lui februarie, cf. Mihail Guboglu, Tabele sincronice, București, 1965, p. 223).

18	Din datoriile lui Șerban Cantacuzino sînt rambursați în acești ani 24000 de taleri,
140 de boi și 4000 ocale de unt, principalii beneficiari fiind Alexandru Mavrocordat și Husein-
pașa seraschcrul dc Belgrad. Tot pentru credite acordate lui Șerban Cantacuzino și-au primit
bayii lusuf-aga, Manolache cămărașul, Dumitrașco slugcrul și Dumitrașco feciorul lui Megiovit,
Sara Suliman, Hagi Muharem și Hasan-aga ot Nicopcl. Din datoriile lui Duca se plătesc doar
1080 taleri în două rate lui Hagi lanache Halîpliul, probabil cunoscutul lanache Porphirita
(informație primită de la Andrei Pippidi, care nc-a ajutat cu amabilitate și competență și în
alte identificări).

10	Halii Inalcik, Hatvala în L’Encyclopedic de l’Islam, cd. a Il-a, voi. III, Leydcn, 1965,
p. 292—294; în condică aceste plăți apar ca fiind „cu fermauu” sau „cu sebepi tachrir” (formă
coruptă a formulii turcești „sebeb-i tahrir”).

20	Radu logofătul Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab JIrâncoveanu voievod
(ed. A. Ilieș), București, 1970, p. 134 și 217.

21	De fapt este vorba dc un număr mai mare de persoane deoarece in cîteva cazuri mai
mulți creditori sint asociați la același credit și nu i-am putut separa; țlc .așcnienea, acolo unde
apar tatăl și fii i-am luat în calcul împreună.

22	Socicta'ea otomană era împărțită în grupuri etnico-religioase numite millet-uri; ală-
turi de musulmani existau un millet al grecilor (grupind pe toți creștinii ortodocși), un millet
al evreilor și un altul al armenilor. Occidentalii (fie catolici, fie reformați) erau cunoscuți sub
denumirea generică de „frînci,”, dar nu aveau un millet propriu, cei mai mulți fiind cuprinși
în această perioadă în sistemul Capitulațiilor încheiate de Poartă cu principalele state europene-

23	Despre breslele otomane vezi Robert Mantran, Istanbul dans la seconde moilii du
XVIIe sitele. F.ssai d’histoire institutionnelle, iconomique et sociale, Paris, 1962, p. 349—393.

24	Catastih de toate veniturile domniei. . . (ed. I. -R. Mircea) în „Manuscriptum”, XVI,
1985, nr. 4, p. 23.

23	A se vedea concluziile lui Bogdan Murgescu, The Ottoman Military Demand and the
Romanian Market. A Case Study : 76'72 în „Rcvue des âtudes sud-est europâennes”, XXV,
1987, nr. 4, p. 312-313.

36	Catastih de toate veniturile domniei. . ., p. 15.

27	Ibidem., p. 26; Radu logofătul Greceanu, op. cil., p. 177 și 200 (identificare datorată
luj Andrei Pippidi, ca și cele ce vor urma).

28	Menționat în condică și sub forma coruptă de „chiriță Dracomane”, este tatăl lui
Ralache Efraiotul (Condica ..., p. 620), care l-a însoțit pe Nicolae Mavrocordat în prima domnie
munteană și a fost masacrat la București în 1716 (cf. Demostene Russo, Studii istorice greco-
române, II, București, 1939, p. 445 și 454—455).

29	Mare retor al bisericii ecumenice în 1687, hartofilax în 1708, căsătorit cu Elena, fiica
Iui Antonie-vodă Ruset; fiul său Manolache va deveni ginerele Iui Brâncoveanu (Radu logo-
fătul Greceanu, op. cit., p. 170), iar alți doi fii, lanache și Constantin, vor rămîne și ei în relații
strînse de afaceri cu domnul muntean (Catastih. .., p. 18—19).

www.dacoromanica.ro
15

CREDIT ȘI CREDITORI 1N TIMPUL LUI BRÂNCOVEANU

875

30	Spiliot, care îl sprijină masiv pe domnitor în vara anului 1703, va finanța și refacerea
caselor lui Brâncoveanu de la Țarigrad în 1710—1711 (ibidem., p. 22).

31	Ruxandra Cămărășescu și Coralia Fotino, Din istoria prețurilor. Evoluția prețului
cailor în Țara Românească (secolele XV—XVII) în „Studii și materiale de istorie medie”,
VI, 1973, p. 231 și urm.

32	Condica .. ., p. 714.

33	Vezi și And/ei Pippidi, Hommes et idies du Sud-Est europeen â l’aube de l’âge moderne,
București-Paris, 1980, p. 91 și 115.

34	Ibidem., p. 151 și urm.

33	Dimitrie Cantemir, Sistemul sau 1 ntocmirea religiei muhammedane (ed. V. Cândea
— A.I. lonescu), București, 1987, p. 391; vezi și Neș’et Qagatay, Riba and Interesl Concept and
Banking in ilie Ottoman Empire în „Studia Islamica”, XXXII, 1970, p. 53 — 68; atunci cînd
dobinda apare menționată clar și în cazul musulmanilor (Condica. .., p. 495 și 523), ea este
tot de 2% lunar sau 24% anual.

36	Valorile de 0,34 și respectiv 0,023 ale coeficientului de corelație lineară Pearson sînt
considerate statistic nerelevante. După cum am arătat însă mai înainte, în calcularea acestor
coeficienți n-am putut folosi decît un număr mic de cazuri pentru care aveam toate datele
necesare.

37	Chiar dacă analizează o perioadă ceva mai timpurie, rămîne fundamental studiul lui
Halii Inafcik, Capital Formation in the Ottoman Empire in „Journal of Economic History”,
29, 1969, nr. 1, p. 97—140. Pentru credit în mediul provincial otoman, deși întrucitva diferit
de marile metropole, a se consulta Ronald C. Jennings, Loans and Credit in Early 17th Centuri]
Ottoman Judicial Records. The Sharia Court of Anatolian Kayseri, în „Journal of the Economic
and Social History of the Orient”, XVI, 1973, p. 168—216 și Snezka Panova, fjber einige Aspekte
der Enlwicklung des Wucherkapitals in den bulgarischen Gebieten des 17. Jahrhunderts în„0ster-
reichische Osthefte”, 23, 1981, nr. 4, p. 392—411.

38	Jean Berenger, Finances et Abosolutisme autrichien dans la seconde moitie du XVIIim*
siecle, Lille-Paris, 1975, p. 562—566.

39	Pe cei 10 ani acopcriți de condică, veniturile vistieriei Țării Românești au fost de
4.646.089,5 taleri (cf. Damaschin Mioc, op. cit., p. 303), din care s-au plătit turcilor 3.878.616,5
taleri (cf. Mihai Berza, op. cit., p. 63 — 64). Urmărind în primul rînd să demonstreze că in
secolul al XVII-lea obligațiile materiale ale Țării Românești erau mai mici decît în secolele al
XVI-lea și al XVIII-lea, profesorul Berza a acceptat deliberat variantele maxime acolo unde
persistau îndoieli, astfel încît este posibil ea totalul plăților către turci să fie întrucitva supra-
evaluat; chiar și așa, rămine evident că cea mai mare parte a veniturilor erau alocate acestor
plăți. în ceea ce privește cămara domnească, veniturile acesteia nu par a fi depășit 75000 de
taleri anual în timpul lui Brâncoveanu (vezi Catastih de toate veniturile domniei. . ., cu date pentru
1709-1714).

40	Marx observa că: „în cc măsură... (camăta) înlătură vechiul mod de producție,
așa cum a fost cazul în Europa modernă, și pune in locul lui modul de producție capitalist,,
aceasta depinde întru totul de treapta de dezvoltare istorică și de împrejurările determinate de ea”
(Karl Marx — Friedrich Epgels, ( pere, voi. 25, partea a H-a, București, 1973, p. 138); cînd
aceste condiții nu sint favorabile, cămătăria „nu schimbă modul de producție, ci se crampo-
nează de acesta ca un parazit și-l aduce într-o stare jalnică. Ea îl suge, il istovește și face ca
reproducția să aibă loc în condiții tot mai grele” (Ibidem., p. 140).

CBEDIT ET CBEDITEURS AU TEMPS DE CONSTANTIN
BBANCOVAN

Resumd

L’^tude est bas^e sur les donndes du Livre des comptes du Tresor du.
prince Constantin Brancovan de Valachie (1688—1714). Cette sourse
peut etre consid&Ae exhaustive pour la p&iode qu’elle recouvre (1694 —
1703), mais la plupait des ini'oimations conceinent seulement le rembour-
sement des empiunts, ne pr^cisant presque ricn sur les conditions dans les-
quelles ces empiunts ont dt6 contractă.

www.dacoromanica.ro
«76

IRINA GAVRILA, bogdan mubgescu

16

On analyseles diverses formes de crddit: les avances des hauts fonction-
naires, qui deviennent de vdritables „actionnaires d’6tat”, les emprunts
forc^S' des privildgi^s etles crddits des usuriers. Les crădits de la deraiere
categorie dominent quantitativement et son faits pour la plupart sur le
march.6 otoman. On analyse l’evolution mensuelle et annuelle des rem-
boursements, leur corrdlation avec les payments ă l’Empire Ottoman et
avec la situation politique et militaire, le role jou6 par les divers millets
dans les emprunts du prince valaque, le niveau et la rigidite des interets et
le caractere imparfait du march.6 financier meme dans les grandes metro-
poles ottomanes. Enfin, nous avons essayâ une dvaluation du role et des
consequences de l’appel massif â des cr&lits ext6rieurs.

www.dacoromanica.ro
REPREZENTANȚA DIPLOMATICĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI
LA POARTA OTOMANĂ ÎN EPOCA

LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

VIOREL PANAITE

O problemă a istoriografiei românești care își așteaptă încă rezolvarea»
constă în studierea relațiilor diplomatice româno-otomane în general, a sta-
tutului juridic al reprezentanților Țărilor Române la Poarta Otomană în
special. Pe termen lung (secolele XVI—XIX), se pot trasa bineînțeles li-
niile generale, invariabilele de drept diplomatic specifice reprezentanțelor
românești în Imperiul otoman, lucru făcut de altfel în mod remarcabil de
Aurel H. Golimas pentru Moldova1, de Georg Miiller pentru Transilvania2,
de loan Matei pentru Țara Românească și pentru toate cele trei țări româ-
ne 3. După cum observăm nu avem nici o încercare pe termen scurt4. într-
adevăr, cu greu se poate reconstitui exact activitatea agenților trimiși la
Poartă în timpul domniei unui singur voievod datorită numărului mic de
izvoare disponibile. încercarea noastră apare de la început ca plină de
riscuri. Avem însă o premisă care ne permite particularizarea instituției
capuchehaialîcului și schițarea trăsăturilor specifice acesteia. Este vorba,
de o densitate mare de informații, pe care izvoarele epocii brâncovenești
ni le oferă cu generozitate. Și avem în vedere, în primul rînd, cronicile in-
terne (mai ales cea scrisă de Radu Greceanu)5, care înfățișează mai mult
sau mai puțin obiectiv domnia lui Constantin Brâncoveanu. în lipsa actelor
de cancelarie editate într-un număr redus6, beneficiem însă de Condica de
venituri și cheltuieli a Visteriei (1694^—1704) (un izvor fundamental pen-
tru tema noastră și nu numai)7, de însemnările de taină ale lui Constantin
Vodă Brâncoveanu (1693—1707 )8, de corespondența voievodului muntean
cu o serie de personalități ale vremii9. Toate aceste izvoare ne vor ajuta să
conturăm concepția românească cu privire la dreptul de legație activ10, vizi-
une care poate fi întregită apelînd la cronicile moldovene11 și mai ales la lu-
crările lui Dimitrie Cantemir (în special Istoria ieroglifică )lz, în care se fac
adeseori trimiteri directe la reprezentanții lui Brâncoveanu la Poartă.
Pentru schițarea instituției capuchehaialîcului nu trebuie ignorat punctul
de vedere otoman, al dreptului de legație pasiv, reflectat în cronicile și docu-
mentele oficiale turcești. Valorificarea acestora, atît cîte s-au publicat în
ultimul timp13, constituie de altfel un punct inedit al demersului nostru.

Dacă viziunea românească și cea otomană pot fi considerate subiec-
tive, atunci apare ca o necesitate întregirea tabloului reprezentanței diplo-
matice a Țării Românești în Imperiul otoman prin reliefarea atitudinii și
concepției rezidenților altor state la Poartă (Franța, Anglia, Austria, Veneția,
Olanda,'Rusia etc.), oglindite în rapoartele și corespondența acestora.

«•

,,Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 877—894, 1988

www.dacoromanica.ro
878

VIOREL PANAITE

2

Identitatea de statut juridico-diplomatic între reprezentanțele Țării
Românești, Moldovei și Transilvaniei ne-a oferit posibilitatea de a umple
fără teamă unele goluri de informație, apelînd la știrile care privesc agenții
moldoveni și ardeleni. De asemenea, comparația cu misiunile diplomatice
ale altor state europene a atras după sine o conturare mai bună a locului
ocupat de reprezentanța diplomatică a Țării Românești la Poarta otomană.

★

într-o primă etapă, care ține de la sfirșitul secolului al XlV-lea pînă în
prima jumătate a secolului al XVI-lea, pa’cificarea relațiilor politico-mili-
tare dintre Țările Române și statul otoman a fost rodul misiunilor diplo-
matice temporare. Soli (în turcește ebși) împuterniciți de voievozii români
vor reglementa prin tratative raporturile politice, militare, financiare, eco-
nomice cu Poarta otomană.

D’n prima jumătate a sp^olub’i al XVTMea, c< >’c. m'fent cu cj riția
ambasadelor altor stat la I.,t 14, șioda cit i înguea tot nai puternică
a legăturilor de dependență față de Imperiul otoman aflat în culmea puterii
sale politico-militare15, voievozii români au simțit nevoia ca, pe lingă soliile
temporare, pe lingă ostatecii (fii de domni și de boieii) și piotectorii aflați
deja la Constantinopol1B, interesele domniei și țării să fie apărate perma-
nent în fața autorităților otomane de unul sau mai mulți oameni de încre-
dere. Apar, astfel, așa-numiții ,,purtători de grijă trebilor țării’’17 sau, cum
îi numește Ion Neculce, „purtători de trebile domniii, la vizirul și la alte
căpetenii a Porții împărătești” 18.

în actele de cancelarie și cronicile turcești li s-a spus kapu-keliayalarî
(sing. kapu-kehayasî) sau kapu-kethudalarî (sing. kapu-kethudasî), pr:n care
la modul general se înțelegea „om de încredere” (adjunct, locțiitor, agent,
intendent, împuternicit), ajungînd să desemneze în special reprezentanții
oficiali ia Curtea otomană ai mior mari demnitari ai imperiului19 sau ai unor
state europene20. Termenul s-a impus a fi folosit din secolul al XVII-lea
și de cronicarii munteni și moldoveni, precum și în cancelariile dom-
nești21, ajungînd să desemneze nu numai agenții din Imperiul otoman, ci
uneori și trimișii pe lingă suveranii statelor vecine. Astfel, în Cronica Ghi-
culeștilor se nota pentru anul 1711 că Brâncoveanu „trimisese scrisori la
moscali. . . și avea și capuchelraie la ei” 22. Dimitrie Cantemir și Anton
Maria del Chiaro ne explică termenul turcesc kapv-kehayasî. Savantul român
notează în Descrierea Moldovei : „capuclrehaia al său, adică reprezentantul
său (al voievodului-n. ns.) permanent la curte” 23. Pentru ca secretarul
lui Constantin Brâncoveanu să precizeze că voievozii munteni aveau în
permanență reprezentanți la Curtea otomană (residenti), numiți „col vo-
cabolo turchesco Capiccicliija, che in Lingua nostra signifîca agente presso
la Porta" (subl. ns.)24. într-adevăr, în rapoartele trimise din capitala otomană
de bailii venețieni, dar și de ambasadei ii altor state, reprezentanții
Țărilor Române sînt desemnați cu termenul agent încă din secolul XVI25,
în corespondența ambasadorilor francezi, austrieci, olandezi etc. aflați la
Poartă la sfirșitul secolului XVII și începutul secolului XVIII se folosește
curent termenul rezident, larg răspîndit în epocă pentru a desemna trimișii
permanenți ai unui principe pe lingă un stat străin20.

Bineînțeles că și terminologia juridico-diplomatică își are semnifica-
țiile ei. Semnul eșal așezat de contemporanii epocii brâncovenești între

www.dacoromanica.ro
3

REPREZENTANȚA DIPLOMATICA A ȚARII ROMANEȘTI

879

kapu-lcethudasî, agent și rezident, termeni folosiți fără discriminare atîtpen-
tru trimișii voievozilor români, cît și pentiu cei ai altor state europene, de-
notă de la bun început o asimilare a reprezentanților Țărilor Bomâne în
rîndul celorlalte reprezentanțe diplomatice de la Poarta otomană. Putem
aduce însă și alte două argumente în acest sens. Un raport informativ („me-
morand”) despre reprezentanții unor puteri europene la Poartă din august
1688 — deci din epoca brâncovenească — este revelator pentiu atitudinea
occidentalilor față de rezidenții Țărilor Bomâne. Deși pare a nu fi pe deplin
edificat asupra statutului juridic al acestora, consemnînd că „LesPrinces de
Moldavie et Valachie tiennent des Ispeces d'agents” (subl. ns.), autorul aces-
tui document nu ezita a-i așeza și prezenta pe „Agenții Moldovei și Vala-
hiei” în rîndul ambasadorilor Moscovei, Franței, Angliei, Veneției, rezi-
denților Olandei și Gcnovei27. Mai mult, în registrele de cheltuieli ale pala-
telor din Constantinopol se consemnau la un loc, ce-i drept pentiu anul 981/
1569—1570, cheltuielile cu „oamenii hanului tătar, cu solul Poloniei, cu
oamenii principelui Ardealului, cu solul Fianței, cu solulVienei, cu oamenii
voievozilor Moldovei și Țării Românești” 28 (subl. ns.).

Ar fi inutil să încercăm încadrarea ierarhică a agenților Țărilor Bomâne
în rîndul celorlalți rezidenți la Poartă după criteriul terminologiei,
în condițiile în care nici pe plan european aceasta nu fusese reglementată
încă, argumentele de ordin istoric și de prestigiu avînd cel mai greu cuvînt
de spus în stabilirea așa-numitei precăderi®. Nici criteriul imunităților, pri-
vilegilor și facilităților nu poate fi considerat valabil pentiu ierarhizarea
reprezentanțelor statelor europene de la Istanbul, și deci pentru exclude-
rea celor românești din rîndul acestora, în' condițiile în care imunitățile
depindeau, practic, de bunul plac al sultanului30.

Cel mai important fapt de subliniat și de reținut rămîne că diferența
de esență nu trebuie să se facă între ambasadorii puterilor occidentale și agenții
Țărilor Române, ci între aceștia și capuchehaielele unor mari demnitari ai
imperiului, cu care autoritățile otomane căutau să-i asimileze în mod abu-
ziv, pornind de la premisa — la fel de falsă și de abuzivă — că Țările Eo-
mâne ar fi fost provincii ale imperiului. Sîntem siguri că documente noi,
în special otomane, vor aduce limpezirile necesare în privința statutului
juridico-diplomatic al reprezentanților Țărilor Bomâne la Poartă. Mai
important însă pentiu tema noastră este ca, aici și acum, să încercăm o
schițare — pe baza informațiilor de care dispunem în momentul de față —
a modului de organizare, funcțiilor și mijloacelor de acțiune specifice repre-
zentanței Țării Eomânești la Curtea otomană în vremea lui Constantin
Brâncoveanu31, asimilînd punctele comune pe care le are cu reprezentanțele
altor voievozi români, și subliniind acolo unde este cazul trăsăturile care o
individualizează.

1.	FUNCȚIILE REPREZENTANȚEI ȚĂRII ROMANEȘTI

Țara Bomânească și Moldova beneficiau în relațiile cu Poarta oto-
mană, și în epoca brâncovenească, de statutul de ’ahd, a cărui esență consta
în garantarea autonomiei, statale în schimbul unor obligații de natură
economico-financiară și politico-militară, din care se detașa plata regulată
a tributului32. Atribuțiile pe care capuchehaielele le aveau de îndeplinit
pe lîngă autoritățile otomane decurgeau tocmai din aceste raporturi
specifice existente între Țara Bomânească și Poartă.

www.dacoromanica.ro
580

VIOREL PAMAITE

4

Dintre funcțiile cu cea mai mare pondere în activitatea agenților
Țării Românești distingem: (1) Funcția de reprezentare; (2) Funcția de
apărare a intereselor domnului și țării pe lîngă autoritățile otomane;
(3) Adresarea de proteste autorităților otomane în legătură cu încălcarea
privilegiilor Țării Românești; (4) Funcția de protejare a intereselor româ-
nilor atunci cînd aceștia se aflau în Imperiul otoman; (5) Funcția de obser-
vare și informare 33. între aceste funcții nu exista — la fel ca în dreptul
diplomatic modem — o delimitare netă. Din contra, fiind complementare
ele alcătuiau un tot unitar. De altfel, argumentînd rațiunea după care
voievozii români țineau ,,un fel de agenți” la Poartă, Ortieres însuma atribu-
țiile reprezentanților Țării Românești și Moldovei într-o formulă de tipul:
„pour traitter les affaires qu’ils ont et s’opposer aux brigues qu’on y fait
continuelement contre eux . ..”34. Iar numirile de boieri în funcția de
capucheliaie erau făcute cu scopul general de a „se afla la trebile țării
și poruncile domniii” 3S. Autoritățile otomane au încercat o permanentă
•diminuare a rolului capuchehaielelor de reprezentanți și apărători ai
intereselor domnilor români,fie prin numirea din oficiu a unor
slujbași greci în această funcție, fie prin folosirea unor funcționari
turci în rezolvarea unor probleme ale relațiilor cu Țara Românească,
înțelegem, astfel, de ce în vara anului 1703, odată cu venirea sa silită la
Adrianopol și în schimbul sporirii haraciului, Constantin Brâncoveanu
a insistat, printre altele, și pentru înlăturarea abuzurilor în privința agen-
ților său. Ambasadorul Franței la Poartă, Charles de Ferriol, consemna
la 4 iulie 1703, că voievodul muntean a obținut promisiunea că „entraitera
toutes ses affaires ă la Porte avec ses Capi-Kiaias” 36.

1.1.	Funcția de reprezentare a misiunii diplomatice constă în primul
rînd în a atesta, prin simpla sa prezență în statul acreditar (Imperiul
otoman), existența unei entități statale distincte, cu interesele sale proprii
(Țara Românească) 37. Capuchehaiaua era, conform viziunii românești,
reprezentantul personal al voievodului („principis residens”, la
D.Cantemir”), acesta acreditîndu-1 ca atare pelîngă marele-vizir după confir-
marea sa ca domn al țării M. Aceeași semnificație trebuie atribuită și faptu-
lui că Brâncoveanu trimite scrisori, imediat după alegerea sa ca domn, în
primul rînd „lacapuchihaiele” 39, pentru ca acestea să aibă cunoștință
că reprezintă un nou voievod. în același timp, capuchehaiaua era reprezen-
tantul intereselor Țării Românești. Identificînd interesele sale cu ale
statului, Constantin Brâncoveanu va trimite boieri români la Poartă atît
„pentru chiverniseala treburilor țăriăi”, cît „și ale domniii” —după expresia
lui Radu Greceanu40. De același lucru erau conștiente și autoritățile
otomane, căci ele se adresează agenților numindu-i „Capuchehăile Țării
Românești și Moldovei (Eflak va Bogdan Kapu-Kethudalarî )41. Iar pentru
un reprezentant al unui stat european, ca ambasadorul Olandei Hochepied,
de exemplu, era clar că lenachi Porphyrita „stă la Adrianopol” (dar este
valabil pentru toate capuchehaielele lui Constantin Brâncoveanu), „in
qualiteyt als agent van Wallachien ...” 42. Tot în această calitate a ținut
Brâncoveanu să-l trimită pe lenachi Porphyrita la tratativele de pace
de la Karlowitz, pentru a sublinia limpede poziția Țării Românești în
relațiile cu statele vecine și a apăra interesele Țării Românești în fața
pretențiilor ridicate de acestea 43. Funcția de reprezentare, înțeleasă „ca

www.dacoromanica.ro
5

REPREZENTANȚA DIPLOMATICA A ȚARII ROMANEȘTI

881

o activitate care are ca scop să facă cunoscute și să apere interesele statului
acreditant” 44, depășește cu mult simpla obligație a capuchehaielelor de a
participa la diferite solemnități de la curtea otomană45.

1.2.	Pornind de la aceste premize, rezultă că rațiunea de a fi a insti-
tuției capuchehai alicului era apărarea intereselor domnului reprezentat
(în speță, Constantin Brâncoveanu) și, implicit, ale statului acreditant
(Țara Românească). în primul rind, reprezentanții voievodului aveau
sarcina de a ține „domnia nestricată (neclintită) la împărăție”. Cu acest
deziderat în față, capuchehaielele trebuiau să fie într-o permanentă
stare de veghe pentiu a contracara intrigile pretendenților la tron, ale
Cantemireștilor și agenților lor 46, ale Cantacuzinilor și altor boieri munteni
veniți la Poartă cu „pîră”, ale unor dregători turci dornici de noi pungi cu
bani sau ale ambasadorilor francezi la Poartă47, care de cele mai multe ori
și-au unit eforturile împotriva voievodului muntean, atrăgîndu-i uneori și pe
agenții acestuia de partea lor 48. Aspecte ale jocului de culise în care au fost
antrenați permanent agenții Țării Românești pot fi surprinse doar fragmen-
tar, datorită numărului mic de izvoare. Majoritatea acțiunilor vor rămîne
probabil pentiu totdeauna neștiute. Un luciu îl putem afirma însă cu
certitudine : pentiu menținerea pe tronul Țării Românești timp de aproape
26 de ani, o domnie neobișnuit de lungă pentru secolele XVII—XVIII,
(în Imperiul otoman au loc în acest timp 3 schimbări de sultani, 20 de
mari-viziri, 2 de mari-dragomani, 12 de reis-efendi, 9 de hani ai Crimeii),
Constantin Brâncoveanu datorează mult nu numai aurului său — folosit
ca mijloc de acțiune — ci și celor care l-au manevrat. Cronicarul anonim
nu poate să evite a-1 aprecia pe lenachi Porphyrita pentru iscusința dovedită
„întru cele ce începea să lucreze”, deși ține să sublinieze rolul jucat de
„banii țării” în acțiunile sale. Balanța înclină totuși în favoarea capuche-
haielei lui Brâncoveanu : „însă tot mai mult ca alții ce au fost mai nainte
de el făcea trebile domnă-său” 49. De reținut— la fel ca RaduPopescu — că
în acțiunea de salvare a tronului din vara lui 1703 au fost angajate și
„capichehaelele și boiarii” care au umblat „pe la unii, alții, făgăduind
bani”50. Pentru siguranța domniei, Brîncoveanu va antrena agenții
trimiși la Poartă în dejucarea planurilor lui Dimitrie și Antioh Cantemir
de a obține tronul Moldovei601>is, în a țese intrigi pentru detronarea lui
Antioh Cantemir în 1700 și 1707, sau a lui Constantin Duca în 1703, în
sprijinirea candidaturilor lui Constantin Duca în 1693, respectiv a lui
Mihai Racoviță în 1703 și 1707. Astfel, la moartea lui Constantin Cantemir
(1693), pentru a evita întronarea lui Dimitrie Cantemir, voievodul mun-
tean „au scris cărți pă la prietenii lui la Odriiu și au trimis călărași...
(care) .... găsind pă Vergo portarul și pă alte capichihaiele au dat scrisorile
și au mers la caimacamul, prietenul lui Vergo ...” Consecința : Constantin
Duca, viitorul ginere al lui Brâncoveanu, este făcut domn „după cum au
vrut domnul Constandin-vodă” 51. Pentru ca în 1703, sprijinul de a lua
tronul Moldovei să fie acordat lui Mihai Racoviță. în acest sens, „domnul
... au lăsat poruncă la boiarii mării sale ce rămăsese la Poartă și la capiche-
» haiale ... ”52.

Dintre atribuțiile financiare ale capuchehaielelor, reținem, în primul
rind, sarcina de a fi intermediari între voievod și Poartă în plata la timp a
www.dacoromanica.ro
882

VIOKEL PANAITE

6

tributului, a bairam-peșcheșului și a celorlalte „pocloanc”, a banilor de
mucarer etc53. Pe de altă parte, însă, agenții aveau misiunea de a înainta
autoiităților otomane (în special, marelui vizir) petițiile (arz-î hal) voievo-
dului muntean și de a acționa ei înșiși pentru reducerea sau chiar anularea
numeroaselor cereri (în bani, zaheiea etc.) pe care Poarta le a,dresa
Țării Românești. Radu Greceanu consemnează numeroase cazuri de
intervenție a capuchehaielelor pe lîngă demnitarii turci (car e, în secolele
XVII —XVIII, se exprimă prin „jalbă și mare rugăciune la Poartă”) pentru
reducereau numărului pungilor Cu bani, al carelor și salahorilor, al cailor
pentru „treaba vînătorii” sultanului etc.54. Să ne oprim însă la un moment
comentat mai amplu de Radu Greceanu. în decembrie 1711, „scriia boierii
dă la Poartă domnului” că marele-vizir i-a chemat și le-a înfățișat porunca
sultanului, ca Țara Românească să trimită 100 de pungi pentru „gătirea
oștii”. Mai mult, la 5 ianuarie 1712, călărași veniți de la Țaiigrad aduc
vești de la boierii capuchehaiele despre porpncile Porții pentru zaherea
(zahire), în scurt timp sosind și 3 „bumbașiri” cu firmane în care se
cereau: 20 de pungi cu bani, „25 000 stambol-chile făină, 50 000 chile
orzu, unt, sare, sfoară ... 400 cai dă tunuri”. „Mîhnirea și întristarea”,
de care sînt cuprinși domnul, boierii și țara la auzul acestor „dară grele”,
se transformă înȘă numaidecît într-o febrilă activitate de protest a capu-
chehaielelor. Brâncoveanu scrie marelui-vizir și chehaialei acestuia „cărți”,
poruncind în același timp boierilor de la Poartă să intervină pe lîngă
aceeași demnitari pentru reducerea cererilor formulate. „Deci după porunca
domnului, — ne relatează cronicarul — mergînd boerii la veziriul cu
cărțile măriiisaleși făcînd jalbă, li s-au ăat bună ascultare .. .”(subl. ns.),
și din cele 100 de pungi cerute inițial se scad 30. Intervenția agenților
este reluată și pentru cererile din ianuarie 1712. Drept consecință la>,Jalba
boerilor”, din „3000 cară au lăsat pă 600, dîn zaharea și dîn altele așijdirea,
dîn toate au ușurat pre jumătate” 55. Și chiar dacă Radu Greceanu, fiind
cronicar oficial, atribuie merite pentru „ușurarea” țării numai „rugămin-
ților” domnului, noi nu trebuie să ignorăm activitatea oportună a boierilor
capuchehaiele aflați la acea vreme la Istanbul56. De menționat și motivația
utilizată de domn și agenții săi pentru reducerea sarcinilor impuse
de Poartă : „că raiao au ajunsu la mare sărăcie” 57. Un argument forte,
în condițiile promovării la curtea sultanală a principiului ocrotirii contri-
buabililor, invocat de altfel în diplomele de învestitură (berat) acordate
voievozilor români în secolele XVI—XVIII68.

Bineînțeles că spectrul acțiunilor capuchehaielelor lui Constantin Brâneox
veanu pentru apărarea intereselor domniei, țării și locuitorilor ei (între
care exista o strînsă legătură) era cu mult mai larg. în general vorbind,
rolul agenților era de a înlătura acele „supărări ... dăspre Poartă”,
de orice natură ar fi fost ele, și de a aduce lui Constantin Brâncoveanu și
' Țării Românești „mare liniște și bună odihnă dăspre Poartă”, atît de
necesare dezvoltării țării59.

1.3.	în strînsă legătură cu funcția a apărare a intereselor domnului
și țării, consemnăm misiunea capuchehaielelor de a adresa proteste pe
lîngă autoritățile otomane centrale (sultan, marele-vizir) și a cere înlăturarea
abuzurilor comise de dregătorii otomani locali la adresa vechilor privilegii
ale Țării Românești, privilegii confirmate în repetate rînduri prin firmane

www.dacoromanica.ro
7

REPREZENTANȚĂ (DIPLOMATICĂ A ȚĂRII ROMANEȘTI

883

eliberate de sultan. Astfel pornind de la premisa individualității teritoriale
a Țărilor Române60, se întărea în secolele XVI—XVIII „opreliștea
de a îngădui cuiva din împrejurimi să intre fără firman în țările Moldova
și Țara Românească” 61. Din însărcinarea lui Constantin Brâncoveanu
capuchehaielele, întărite și de o delegație formată din mari boieri munteni,
vor obține de la sultanul Ahmed II un firman de reîntărire a vechiului
hotar dintre Țara Românească și Icaza-ua Brăilei, datat 22 noiembrie—1
decembrie 1691. Și aceasta pentiu că diriguitorii otomani ai Brăilei (nazîri)
încălcau în mod repetat hotarul „distinct și stabilit”, comițînd silnicii
asupra celor care „fac agricultură în interiorul hotarului Țării Românești”.
Firmanul căuta să înlăture abuzurile autorităților turcești, poruncind :
„de acum înainte nazîrii din Brăila să nu se amestece și să nu facă silnicii
în privința oșr-ului produselor obținute de pe vechiul pămînt separat
prin hotar al Țăiii iRomânești” 6a. Același sultan va emite o poiuhcă,
despre care îl înștiințează pe Constantin Brâncoveanu în martie 1692,
prin care interzicea demnitarilor tătari și otomani din vecinătate să ceată
și să ia „cu sila și pe nediept de la populația Țării Românești, sub formă
de daruri, bani și blănuri, și căruțe și postav și stofe” 63. De asemenea, în
ianuarie 1712, Ahmed III reconfirmă poruncile emise anterior pentru
scoaterea lăzilor (negustori), care „invadînd principatul Țării Românești,
jefuiesc averile multora dinție sărmanii (locuitori)” M.

în documentele emise de cancelaria otomană amintite mai sus nu
se face referire directă la capuchehaielele lui Constantin Brâncoveanu,
ci doar despre ars-urile înaintate Porții de către voievodul muntean.
Noi, însă, vedem în spatele acestor acte oficiale, și în altele de acest fel6S,
nenumărate intervenții ale agenților Țării Românești pe lîngă marele-
vizir și alți demnitari, o permanentă denunțare — agasantă pentru
autoritățile otomane — a abuzurilor săvîrșite la adresa vechilor privilegii,
a statutului de ’ahd.

1.4.	Documente otomane publicate recent dovedesc cu prisosință
dreptul și obligația agenților de a apăra interesele românilor atunci cînd aceștia
se aflau în Imperiul otoman, subliniind încă o dată diferența de statut
juridic existentă între teritoriul și locuitorii de la nord de Dunăre (dar
al-ahd) și cei din sudul fluviului (dar al-Islam)60. Este vorba, în principal,
despre intervențiile capuchehaielelor la Poartă pentru apărarea boierilor,
negustorilor, călărașilor și, în general, a tuturor românilor care veneau
sau plecau în și din Imperiul otoman, de abuzurile autorităților locale care,
asimilîndu-i cu zimmiii 67 sud-dunăreni, îi sileau să plătească „capitația
individuală’'(cizye). Iată, spre exemplu ce consemna porunca sultanului
Mustafa II din 11 iunie 1696: „(Capu)—chehaia Țării Românești
prezentînd arzuhal la Poarta mea a fericirii ...” a cerut reînnoirea unui
firman mai vechi, care stabilea clar că „servitorii de lîngă capuchehaiele
Țării Românești .... precum și fiii boierilor de lîngă beiul Țării Românești
și servitorii acestora din Țara Românească ... să nu fie supărați Cu cereri
de gizie”. Argumentul forte : „ei sînt din Țara Românească și nu sînt
dintre cei stabiliți la Poartă” 68. Trebuie subliniată importanța acestui
•document și pentru privilegiile de ordin fiscal de care beneficiau capuche-
haielele numite dintre boierii români. Agenții Țării Românești au inter-
www.dacoromanica.ro
884

VIOREL PANAITE

8

venit, de asemenea, pentru a apăra vechiul drept al celor veniți din nordul
Dunării de a conăci ,,(în casele) sătenilor de Ja popasuri”, bineînțeles
,,cu voia stăpînilor”, cu scopul de a se feri de tîlhăriile care se puteau
comite în hanuri. într-un „memoriu” (arzuhăl) înaintat Porții în noiembrie
1708, „capuchehaiele (Țării Românești) au arătat că din vechime călărașii
și alții din Țara Românească care vin la Poarta mea a fericirii, cu unele
treburi importante, din partea voievodului Țării Românești, și se duc de
la Poarta mea ...” au beneficiat de dreptul de a conăci și reclamau un
caz de abuz din partea unui hangiu sprijinit de forțele locale de ordine 69.

1.5.	Izvoarele scot în evidență din plin funcția de observare și infor-
mare, sarcină pentru îndeplinirea căreia agenții Țării Românești alocau
mare parte a timpului și energiei lor. Capuchehaielele trebuiau să obțină
date cît mai aproape de adevăr, pe care să le transmită în timp util lui
Constantin Brâncoveanu, despre situația politică de la curtea otomană,
în general, despre orice „mișcare” în stare a-i afecta țara și tronul, în
special.

într-un raport din 31 ianuarie 1693 se consemna încercarea ambasa-
dorului Franței, Pietre de Castagneres, de a determina înlocuirea lui Constan-
tin Brâncoveanu cu Emeric Thokoly 70, folosind „pîra” a cinci boieri mun-
teni. Numai că aceștia cer, pentru reușita acțiunii, în primul rînd, „să
se asigure de persoana lui lenachi Porphyrita, capuchehaie a Domnului,
pentru că el anunța din Constantinopol și Adrianopol tot ce se întîmplă cu pri-
vire la guvernai la pregătirile de război” (subl. ns.)71. Premisele care favori-
zau obținerea de infermații, chiar dintre cele mai greu accesibile, de către
agenții lui Brâncoveanu ne sînt înfățișate de Wohner, însărcinat cu afaceri
al ambasadei franceze la Adrianopol, într-un raport din 5 martie 1689.
El făcea referire directă la dragomanul lenachi Porphyrita, care era în
același timp „Le R6sident du Bey de Valachie” 72. în primul rînd : „il
n’y a rien de secret en cette cour”. Dar, în al doilea rînd, aceste „secrete”
nu se lăsau dezvăluite decît în schimbul pungilor eu bani, care nu-i lip-
seau însă agentului Țării Românești, aprovizionat din plin de Brâncoveanu
(„il a eu main de quoy d6penser”). fn consecință, o cunoaștere precisă
și la zi a oricăror intervenții făcute la Poartă și. care l-ar fi putut afecta ,
într-un fel sau altul pe voievodul muntean („il sgait toutes les demarches
qu’il ne manque pas de faire, sgaivoir au Prince de Valaquie .. .”)73. în
toamna lui 1709, îl vedem pe Brîncoveanu liniștindu-i pe boierii moldoveni
care se temeau de noi arestări sau chiar de instaurarea unui pașă la Iași.
Argumentul invocat de voievodul muntean și notat de Ion Neculce era :
„așa are el veste de la capichihăi ... ”74. Trecînd în revistă numai cronica
lui Radu Greceanu rămînem uimiți de spectrul foarte larg de știri pe
care capuchehaielele le transmiteau cu o frecvență de invidiat pentru
acele vremuri7S. Călărașii de Țarigrad erau într-un permanent dute-vino
între curtea lui Constantin Brâncoveanu și cea otomană (aflată mult
timp la Adrianopol), informîndu-1 pe domn despre : schimbările de dregă-
tori operate la curtea otomană și situația politică din imperiu 76, pregă-
tirile de război, drumul oștirii turcești și operațiunile militare (unii agenți
însoțind, de altfel, armata condusă de marele-vizir) 77; relațiile Porții
otomane cu Austria, Rusia și celelalte puteri străine 78; trecerea unor
soli (ruși, polonezi, englezi, austrieci etc.) pe teritoriul Țării Românești

www.dacoromanica.ro
9

REPREZENTANȚA DIPLOMATICA A ȚARII ROMANEȘTI

885

etc. 79. Dar cea mai importantă atribuție a capuchehaielelor — la care
Brâncoveanu ținea foarte mult — consta în anunțarea sosirii unor func-
ționari turci cu firmane care priveau Țara Românească. După cum ne
informează Radu Greceanu, Constantin Brâncoveanu a luptat mult pentru
dreptul ca „trebile și poruncile împărății!, pren capichehaele să sâ dea
știre domnului și domnul să le facă și să le împlinească ... ”8“. în acest
fel, voievodul român urmărea să înlăture obiceiul trimiterii unor slujbași
otomani pentru anunțarea poruncilor sultanale, obicei care aduceau un
dublu deserviciu țării și domnului. Pe de o parte necesitatea unor mari
sume de bani pentru întreținerea și „mituirea” acestora, iar pe de altă
parte pericolul unei maziliri surpriză 81. Dacă Radu Greceanu consemnează
acordarea acestui drept în „hatișeriful împărătescu” eliberat cu ocazia
silitei călătorii la Adrianopol din vara lui 1703 82, ambasadoiul francez
Charles de Ferriol transmitea, la 4 iulie 1703, că lui Brâncoveanu i s-a
promis doar („mais onlui a promis”) — în schimbul unor imense sume de
bani 83 — „de ne plus lui envoyer ni Aga, ni Mubachir pour exiger le
tribut ce qui le consumait ... ’184. De altfel, cronicaiul oficial al voievo-
dului consemnează și după 1703 sosirea în țară cu poruncile sultanale a
unor funcționari otomani. Ce-i drept, cîteva zile înaintea acestora soseau
călărașii de Țarigrad cu veste de la capuchehaiele despre emiterea fir-
manelor 35, fapt ce dovedește că agenții Țării Românești căpătaseră,
măcar parțial, dreptul de a avea acces la cancelaria otomană, sau cel
puțin de a fi informați oficial despre eliberarea unor acte care îl priveau
direct pe Constantin Brâncoveanu. Neîndeplinirea funcției de informare
la timp de către capuchehaiele era un prilej de supărare și îngrijorare
pentru voievodul muntean. Astfel, cronicarul anonim consemnează „întris-
tarea” de care a fost cuprins domnul la mazilirea lui Constantin Duca
din domnia Moldovei în 1695, dar subliniază că mai mare mîhnire și indig-
nare i le-a adus „lucrul ce au fost făr’ de veste, de nici un Enachie dragoman
care era capichihaia domnului Țării Românești n-au prins veste mai
nainte” 86. în același timp, agenții lui Brâncoveanu aveau misiunea
de a transmite demnitarilor otomani corespondența și informațiile primite
din țară despre situația politico-militară din Europa. De altfel, istoricii
au apreciat că Țara Românească și voievodul ei au constituit o adevărată
placă turnantă în transmiterea știrilor către Poartă, conform obligației
ce decurgea din statutul de tributar, în același timp, Austria și Rusia
fiind informate în secret despre problemele politico-militare din Imperiul
otoman 87. în acest „joc riscant” agenții Țării Românești nu au avut
cîtuși de puțin un rol secundar.

1.6.	După modul în care se achitau de sarcinile capuchehaialîcului,
toți membrii reprezentanței diplomatice, de la baș-capuchehaia și pînă
la grămătic, beneficiau din partea voievodului de aprecierea cuvenită.
Dimitrie Cantemir surprindea bine bipolarismul atitudinii lui Brîncoveanu
în această privință : îndeplinirea atribuțiilor — „de aceia slujbă vi'ednice
■daruri vor lua”; neîndeplinirea funcțiilor — „fără a cinstei scădere să
scape nu vor putea” 88. în aprilie 1709, la sosirea în țară, Radu Dudescul
vel slujer era primit de domn cu „bună voință” — ne spune cronicarul —
„și mulțumindu-i dă dreaptă slujbă și osteneală ce au făcut în treaba
țării și a domniii și cu conteș de ale mării sale l-au înbrăcat cu paceale

www.dacoromanica.ro
886	VIOREL PANAITE	» 10

de samur” 89. La fel vor fi răsplătiți Șerban Grecianu vel logofăt în iunie
1712 sau lanache Văcărescul vel agă în noiembrie 1713, și oricare alt boier
care a acționat cu cinste „pentru folosul țării” 90. Mulțumirile se concretizau
de cele mai multe ori în sume de bani drept daruri, acordate de Constantin
Brâncoveanu fie în timpul slujbei, fie la încheierea misiunii și întoarcerea
în țară. în acest sens, domnul nu uită a cultiva credința agenților săi — la
fel cum o întreținea pe a protectorilor săi, greci sau turci — în timp ce
aceștia se aflau încă la curtea otomană. Apar, astfel, blănurile de samur
ca „daruri de pasci”, a căror valoare depindea însă de ierarhia capuchehaia-
lîcului. Pentru 1701,1 martie, în Condica de venituri și cheltuieli se notau
500 taleri pentru blană lui lanache Pophyrita, dar numai 220 taleri pentru
„blane” lui Dumitrașco Caramanlău vel postelnic și Constandin cluceru91.
De asemenea, boierii trimiși la Poartă primeau daruri la venirea în țară.
Dumitrașco Caramanlău vel postenic primește 500 de taleri „cându au
venitu de la Odriiu, daru de la Măria Sa Vodă" — consemnează Condica
pentru 1701 92. Velisaru Ciohodaru, la fel ca lane Vătaful, a primit numai
250 de taleri — consecință a rangului boieresc, dar și a locului ocupat în
capuchehaialîc — „cându au venitu din capichehaialîcu pentru slujba
lui ce au slujitu unu anu” 93.

1.7.	Pentru cîștigarea „bunăvoinței” cîtor mai mulți și mai sus-puși
demnitari otomani, agenții lui Constantin Brâncoveanu au folosit drept
■principal mijloc de acțiune, darurile, pornind de la principiul care guverna
la curtea otomană, consemnat de I. Neculce : „Așe sintu prieteșugurile
turcilor; cini dă mai mult, acela-i mai prieten și mai bun” 94. lenachi
Porphyrita, Viitorul agent al luiBrâncoveanu, remarca la 1674, „nestator-
nicia turcilor, și lăcomia lor, mai ales în aceste vremi cînd au nevoie” 9S,
trăsătură sesizată de altfel, de toți contemporanii voievodului muntean,
în Condica de venituri și cheltuieli sau în însemnările de taină sînt notate
precis sumele de bani care luau drumul curții otomane cu regularitate,
intermediari fiind capuchehaielele96. Ambasadorii francezi au rămas uimiți
nu numai de imensele sume de bani cheltuite pentru dejucarea intrigilor
lor de către Brâncoveanu, ci și de știința folosirii banului97. Dacă ar fi să
generalizăm, observăm în această privință două principale modalități
de lucru ale agenților Țării Românești: 1. o întreținere permanentă a
bunăvoinței dregătorilor otomani față de voievod, ca un foc care nu trebuie
să se stingă, întreținere asigurată cu sume moderate de bani, acordate
înainte, în timpul funcției și chiar după mazilii ea din funcție98; 2. o evi-
dentă „mituire” în cazuri de mare necesitate, cînd erau afectate tronul
sau interesele țării ". Sumele erau direct proporționale cu' importanța
decizițională a funcției politice ocupate de dregătorul turc, deși la
curtea otomană începuse demult ca ierarhia? oficială să fie răsturnată
de existența „favoriților”103. Oricum sume mari primeau marele-vizir
sultana valide, chehaiaua marelui vizir, caimacamul, reis-efendi, ha,îmi
Crimeii, muftiul, haznatarul, tefterdarul etc 101. Alături de aceștia, o
mulțime de mici funcționari erau cultivați cu daruri pentru că jocul pu-
terii putea aduce oricînd în prim plan pe unul dintre ei102. De reținut
totodată, fără a intra în amănunte, desele împrumuturi pe care tot
capuchehaielele le fac de la creditorii din Istanbul (în „trebile țerei”)
pentru ca nici una din cerințele Porții să nu sufere vreo amînare riscantă
din partea voievodului muntean 103.

www.dacoromanica.ro
11	REPREZENTANȚA DIPLOMATICA A ȚÂRII ROMANEȘTI	887

2.	ORGANIZAREA REPREZENTANȚEI ȚĂRII ROMÂNEȘTI

Rezidenții lui Constantin Brâncoveanu la Poarta otomană făceau parte din
două principale categorii : boieii pămînteni (români sau greci împămîn-
teniți) ale căror interese (pămînturi, dregătorie, familie) se aflau în țară
și supuși direcți ai sultanului, în special slujbași greci, al căror domiciliu
era în capitala otomană.

2.1.	într-o cerere de scutire de dări înaintată sultanului în febr.-martie
1701, lenachi Porphyrita, unul din cei mai activi agenți ai lui Brâncoveanu
în prima parte a domniei, argumenta, printre altele, că ,,de mai bine de
douăzeci și cinci de ani, s-a străduit, din toate puterile, pentru a îndeplini
cu credință și cinste slujba de capuchehaia la înaltul Stat al Țării Românești
și Moldovei” 104. într-adevăr, el apare în unele documente ca fiind capuche-
haie în timpul lui Gheorghe Duca (1673—1678) 105, Șerban Cantacuzino
(1678—1688) 106 și Dumitrașco Cantacuzino, domn al Moldovei (1673;
1674—1675 ; 1684—1685) 107. Numit, probabil, în această funcție de Poartă,
la fel cum în 1592 —1593 era desemnat Mihaloglu Derviș (Andronic Canta-
cuzino) 108, lenachi Porphyrita — care funcționa în același timp ca drago-
man la icpiezentanța austriacă (pînă în 1692) 109 — va fi preluat în funcția
de capuchehaie de Constantin Brâncoveanu.

Desigur, un agent trebuia să dovedească multe calități (cunoașterea de
limbi străine, mai ales turca; stăpînirea artei diplomației etc.). înainte
de toate stătea, insă, fidelitatea față de domnul și țara pe care îi reprezintă.
Deși, dovedind că era „iscusit foarte întru cele ce începea să lucreze” uo,
lenachi Porphyrita devenise indispensabil pentiu rezolvarea unor situații
critice, Constantin Brâncoveănu nu se puteă baza exclusiv pe un agent
slujbaș al Porții (lafel ca și Gheorghe Clironomos sau Marc Antonio Mamuca
deUa Torre), a cărui fidelitate era direct proporțională cu sumele de bani
primite din țară. Pe de altă parte, lenachi Porphyrita pare a avea un statut
ambiguu și contradictoriu, asemănător cu al acelui Spandoni, amintit
de D. Cantemir ca fiind capuchehaia lui Constantin Cantemir pînă în
1691, cînd este „scos din slujbă și lipsit de leafă”. Acesta îi declara caima-
camului Porții : „Doamne, eu sînt grec de neamul meu și născut în acest
oraș. Mă aflu în slujba Porții pentru treburile care privesc pe domnul
Moldovei; totuși sînt ținut să datorez mai multă credință sultanului decît
domnului meu" (subl. ns.) m. Iată de ce voievozii români, și Brâncoveanu
poate mai mult ca oricare altul, vor căuta să dubleze în permanență acti-
vitatea agenților recrutați din rîndul slujbașilor Porții, mai ales a celor
numiți din oficiu de Poartă, prin trimiterea din țară a unor boieri dregă-
tori 112 a căror fidelitate era, măcar inițial, mai puțin pusă la îndoială. în
acest sens, Constantin Brâncoveanu i-a cultivat în funcția de capuchehaia,
mai ales în prima parte a domniei, printre alții, pe Dumitrașco Caramanlău
vel postelnic113, pe Vergo vel portar u4, pe Constantin Ciorogîrleanul vel
sluger115, Pîrvu Cantacuzino vel slujer116 etc. Mai mult, Radu Greceanu
surprinde în cronica sa, începînd cu anul 1703, mecanismul unei adevărate
rotative diplomatice pe care Brâncoveanu a perfecționat-o continuu. Sînt-
trimiși alternativ'în special mari boieri, dintre care șe disting prin frecvență
lanache Văcărescul vel agă117, lordache Crețulescul vel cămătaș11S, lorga.
(Costescu) vel sluger 119.

www.dacoromanica.ro

4 — c. 2495
888

VIOREL PANAITE

12

2.2.	Numirea și schimbarea în și din funcția de agent a boierilor
pămînteni ei a un atribut al voievodului român120. în 1704, cînd Toma
Cantacuzino vel slujer și Chiriță Dimache121 își „trădează” stăpînul
prin evitarea prinderii lui Dimitrie Cantemir, ceilalți agenți nu îi scriu
întîmplător lui Brâncoveanu pentiu a trimete „pre altul credzut în locul
lor”, ci tocmai pentru că numai voievodul român avea dreptul de a numi
și schimba pe reprezentanții săi trimiși din țară la Poartă 122. Deși numirea
continuă a fi prilejuită și după 1703 — aidoma soliilor temporare din
prima parte a domniei123 — de îndeplinirea unor misiuni urgente pe
lîngă Poartă 124, ea apare la Eadu Greceanu ca fiind impusă de regula
rotației în funcția de agent („ca să poată veni cei ce era mai înnainte”)12S.
Atît numirea cît și chemarea „boiarilor capichehaiele” trebuiau aduse
la cunoștința marelui-vizir și a chehaia-lei sale. Boierii caie soseau la
Poartă aveau, pe lîngă porunca pentiu vechii agenți „ca să se arădice
să-și vie acasă”, și „cărți ” pe care să le înmîneze „la veziriul și la
chehaiao” (adevărate „scrisori de acreditare și rechemare”). Și aceasta,
pentiu că marele-vizir, pe lîngă caj’e erau acreditați formal, trebuia
„să-i dea voie lui (Toma Cantacuzino — n.ns.) și lui vel agă (lanache Văcă-
rescul — n.ns.) ca să vie în țară și să rămîie în locul lor boiarii ce s-au
trimis” (Cornea Brăiloiul vel ban, Radul Golescul biv vel comis și Ștefan
Cantacuzino vel paharnic)126. Pentru schimbarea din funcție voievodul
invocă, ținînd cont de dorințele și interesele boierilor pămînteni, „multa
vreme” petrecută la Poartă, „vreme” caie se ridica de regulă la 6 luni,
dar putea să fie și de 7 —8 luni sau chiar un an127. Motivația era dublată
în multe cazuri și de alte argumente. Apariția unor probleme în țară care
reclamau cu necesitate prezența marilor boieri dregători. La 26 august 1708,
Șerban Bujoreanul vel vistier sosea la Tîrgoviște chemat de Brâncoveanu
pentru că era „trebuincios pentiu trebile țărăi”. Și aceasta, deși „măcar
că de curînd era trimis” 128. Schimbările de demnitari otomani, în special
marii viziri, („se-au strămutat obrazele”) l-au determinat pe Brâncoveanu
de multe ori a înlocui vechii agenți, cei noi ducînd totodată „poclonul
de vezerie nouă” 129. Neîndeplinirea funcțiilor pentru care fuseseiă trimiși
sau numai bănuială de trădare constituiau argumente forte pentru chema-
rea în țară a boierilor de la Poartă. De exemplu, cazul lui Toma Cantacu-
zino din 1704 —1705, care era totuși acuzat pe nedrept de Radu Greceanu
că și-ar fi dat „fandasii de domnie” 130.

Proasta organizare a activității capuchehaialîcului, care atrăgea după
sine cheltuieli prea mari chiar și pentru vistieria lui Brâncoveanu, este
invocată de voievod în februarie 1701 cînd la Poartă erau Dumitrașco
Caramanlău vel postelnic, Vergo vel clucer și Bunea Grădișteanul vel
comis. Luînd în Cearnă că acești agenți „făcea și ei niște cheltuieli mari
și fără socoteală dă aduce țărăi atîta pagubă”, Constantin Brâncoveanu
il chemă pe vel postelnic și îl trimite pe Șerban Greceanul vel vistier
„ca să ia seama acelor boieri dă atîtea cheltueli fără dă ispravă ce făcuse,
la ce și unde le-au făcut ... ” 131.

2.3.	Reprezentanța permanentă a Țării Românești era alcătuită
din mai mulți membri. în Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir ne lasă
să înțelegem existența unui mare număr de agenți (dulăii, cîinii), iscoade
(coteii) și călărași (ogarii) ai lui Brîncoveanu care îl urmăreau132. în
rîndul acestora era stabilită, mai mult sau mai puțin oficial, o anumită

www.dacoromanica.ro
13

reprezentanța diplomatica a țarii romanești

889

ierarhie. în frunte se afla, ca șef al misiunii, prima capuchehaie (în turc.
baș-kapu-kethudasî), urmată — se pare — de ,,capuchehaia a doua”133.
,,Capul cheiaiao” sau „premier agent” 134 a fost mult timp, în prima
parte a domniei lui Brâncoveanu, lenachi Porphyrita, acesta aflîndu-se
notat în capul listei cu banii trimiși capuchehaielelor 135. Dimitrie Cantemir
surprinde excelent raporturile existente de drept între „primul agent” și
ceilalți membri ai reprezentanței. Astfel, Toma Cantacuzino (Șoimul în
Istoria ieroglifică) era conștient că „dulăii ceva de capul lor a face nu
pot, nici peste voia lui ceva a lucra îndrăznesc”. Iar capuchehaielele știau
cauza: „de vreme ce toată slobodjenia lui era dată și cu toții supt â lui
poruncă poruncă avea”, evident că de la Constantin Brâncoveanu. Și
totuși au curajul și posibilitatea de a scrie voievodului, prevenindu-1 de
trădarea lui Toma Cantacuzino „fără ca* acesta să știe”138. Izvoarele
amintesc, de asemenea, existența unui secretar al reprezentanței, așa-numi-
tul „grămătic” sau „logofet al Capi-chehaialeloiu”137, a „călărașilor
de Țarigiad” 138, a unui „ispravnicu la saraiul țării” 139 etc.

2.4.	Condica de venituri și cheltuieli a Visteriei consemnează cu regu-
laritate pentiu anii 1694—1704 sumele de bani trimise capuchehaielelor
drept „simbrie”, di stingîndu-le uneori de pungile expediate „pentru trebile
țerei” și de „darurile” acordate la .anumite intervale și în anumite momen-
te de Brâncoveanu. Pentru 7 februarie 1703 se nota : „S-au trimis grămă-
ticului de la Capichehaile; inse tal. 100 din simbria lui și tal. 100 daru”140
(subl. ns). Sumele erau acordate la numirea în funcție și plecarea la Poartă,
în timpul îndeplinirii slujbei sau pentru întoarcerea în țară. Pentru
1 aprilie 1694, Condica consemnează” : (600)tal. S’au datu de chieltuelă
lui vel Stoln i. vel Port, i Hasanache Clucerulu cându s’au trimisu
capichehaiali la Odriiu”141. Sumele de bani sînt notate în condică fie în
bloc („S’au trimisu chieltuelă Capichehaialeloru”)142, fie defalcat pe fiecare
agent, în funcție de ierarhia reprezentanței. Pentru decembrie 1701 se nota :
„(1500) tal. S’au trimisu Capichehaialeloru de chieltuială; însă lui Chiriță
lanache tal. 500, i lui Vergo vel cluceru tal. 500, i Bunii vel Comisu
tal. 300, i lui Constandinu Slugerulu tal. 200”143.

Izvoarele turcești demonstrează că întreținerea agenților Țărilor Române
era într-o oarecare măsură și sarcina Porții. Astfel, în ahidnâme-&aa> acor-
dată la confirmarea princepelui Gabriel Bethlen (iulie 1614) se stipula :
„Și banii de întreținere pentru solii lor care vin (la Istanbul) și pentru
capuchehaiele lor să fie dați conform vechii legi”144. Iar Kiatip Celebi
(m. 1657) afirma privitor la Moldova (dar credem că este valabil și pentru
Țara Românească) că „avea (ca reprezentant diplomatic) un capuchehaia
(kapîkethuda), (care) primea o leafă fixă de la Poartă”145.

Descoperirile viitoare de documente, în special turcești, vor aduce
cu siguranță noi date cu privire la funcțiile, activitatea și mai ales la
organizarea reprezentanțelor permanente ale Țărilor Române la Poartă,
vor lumina punctele, acum, neclare îndeajuns. Aici putem face doar două
încheieri. Prima : prin funcțiile lor, prin modul complex de organizare,
capuchehaielele Țărilor Române alcătuiau o adevărată reprezentanță di-
plomatică, care nu suportă asimilarea cu capuchehaielele unor demnitari
otomani. A doua: ptin simpla existență a agenților la Poartă Se demon-
strează, dacă mai era nevoie, că Țările Române și-au păstrat entitatea
statală distinctă în întreaga perioadă a relațiilor cu Imperiul otoman.

www.dacoromanica.ro
890

VIORE^ PANAITE

14

NOTE

1	A.H. Golimas, Despre capuchehăile Moldovei și poruncile Porții către Moldova pină
la 1829. Contribuții la cunoașterea raporturilor de drept dintre Moldăva și Turci, Iași, 1943. De
asemenea, I.D. Condurachi, Soli și agenți ai domnilor Moldovei la Poartă în secolul pl XVII-lea,
București, 1920.

2	G. Miiller, Die Turkenherrschațt in Siebenbtirgen. Verfassungsrechtliches Verhâltnis
Siebenburgens zur P forte. 1541— 1688, Sibiu, 1923. De asemenea, Vencel Bir6, Erdely Kovetei
a Portăn (Solii Transilvaniei la Poartă), Cluj, 1921.

3	I. Matei, Capuchehăile Țării Românești, mss. la Institutul de studii sud-est europene,
pe care insă nu l-am consultat. De asemenea, in Istoria dreptului românesc, voi. I, București,
1980, p. 468—470 și voi. II, București, 1984, p. 224—226. De asemenea, Adrian Știrbei, Repre-
zentanța diplomatică și consulară a României. Organizare juridică, București, 1948 (teză de
doctorat inedită).

4	Consemnăm totuși, I. Cqndurachi, Diplomați români în trecut (sec. XIV—XVII), în
„Țara Bârsei”, an IX,- nr. 4 — 5/1937, p. 41—49 (capitolul Soliile lui Ion Caraiman la turci).

6	Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu Voievod (1688 —
1714), studiu introductiv și ediție critică de Aurora Ilieș, București, 1970; Istoria Țării
Românești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717 (in continuare: Cronica Anonimă despre
Brîncoveanu), in Cronicari munteni, ediție îngrijită de Mihail Gregorian, voi. II, București,
1961; Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, în Cronicari munteni, voi. I.

8	N. lorga, Documente privitoare la Constantin Vodă Brîncoveanu, la domnia și sfîrșitul
lui, București, 1901; Nici colecția D.I.R. și nici D.R.H, n-au ajuns, din păcate, la epoca brânco-
venească.

7	Condica de venituri și cheltuieli a visteriei de la lealul 7202—7212 (1694—1704), în
,,RIAR”, București, 1973 (ed. C.D. Aricescu) (în continuare; Condica).

8	Emil Vîrtosu, însemnările de taină ale lui Constantin Vodă Brîncoveanu (1693—1707),
București, 1940.

9	V. Papahagi, Corespondența inedită a lui Constantin Brîncoveanu cu bailul Ascanio
Giustinian, în „Revista Istorică”, anul XVII, nr. 7—9/1931, p. 169 — 176; Paul Cernovodeanu
și Mihail Caratașu, Lettres du Prince de Valachie Constantin Brancovan aux savants grecs Jean
et Ralakis Caryophyllis, în „RESEE”, tome XIV, nr. 1/1976, p. 143 — 164; P. Cernovodeanu.
Din corespondența diplomatică a lui Constantin Brîncoveanu, în „RA”, nr. 1/1985 (I); nr. 3/1985
(II); nr. 1/1986 (III); și nr. 3/1986 (IV).

19	Țările Române vor continua a-și manifesta dreptul de legație activ, trimițînd solii
în statele creștine în ciuda pretențiilor Porții. Un cap de acuzare pentru mazilirea și uciderea
lui Brâncoveanu a fost— după ambasadorul francez des Alleurs — trimiterea de soli la Veneția,
Viena și în Transilvania (Documente privitoare la istoria Românilor, supliment I, volumul I,
Documente culese de Gr. G. Tocilescu și A.I. Odobescu, București, 1886, d. DCXXXII, p.
430 — 431 ; în continuare ; Hurnjuzaki, Documente).

11	Ion Neculce, Opere, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte. Ediție critică
de G. Strempel, București, 1982; Cronica Ghiculeștilor. Istoria Moldovei între anii 1695—1754.
Ediție îngrijită de N. Camariano și A. Camariano-Cioran, București, 1965; Cronica anonimă
a Moldovei. 1661—1729 (Pseudo-Amiras), Ediție critică de D. Simonescu, București 1975.

12	D. Cantemir, Istoria ieroglifică, în Opere complete, voi. IV, București, 1973 (de mare
folos ne-au fost comentariile lui Nieolae Stoicescu); idem, Descrierea Moldovei, București, 1973;
idem, Viața lui Constantin Cantemir, București, 1973; idem, Evenimentele Cantacuziniloru și
Brancoveniloru din Tierr’a Muntenesca, în Operele principelui Demetriu Cantemiru, tom V,
partea I, București, 1878.

18	în special, Mustafa A. Mehmet, Documente turcești privind istoria României. Voi. I.
1455—1774, București, 1976; Tahsin Gemil, Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană în
documente turcești (1601—1712), București, 1984;"Valeriu Veliman, Relațiile româno-otomane.
1711—1821. Documente turcești, București, 1984.

14	I. Matei, op. cit., voi. I, p. 468; A. Știrbei, op. cit., p. 81.

15	Amintim aici, M. Maxim, Le statut de la Moldavie et de la Valachie ă Vigard de la Porte
Ottomane dans la seconde moitii du XVIe siecle, în „Nouvelles âtudes d’histoire”, VI/1,
București, 1980, p. 238—250; I. Matei, op. cit., p. 462—468.

18	I.D. Condurachi, Soli și agenți, p. 18, 26—28; A.H. Golimas, op. cit., p. 18—25.

17	Radu Greceanu, op. cit., p. 175.

18	I. Neculce, op. cit., p. 205—206.

19	„Capuchehaia capugiilor” ; „capuchehaia” beylerbeyului de Agria etc. (Cronici tur-
cești privind Țările Române. Extrase. Voi. II. Sec. XVII — începutul sec. XVIII, volum întoc-

www.dacoromanica.ro
"15

REPREZENTANȚA DIPLOMATICA A ȚARII ROMANEȘTI

891

jmit de Mihail Guboglu, București, 1974, p. 103, 296. Aceste capuchehaiale aveau insă numai
.atribuții administrative: „(capuchehaiale) de patriarh” (Tahsin Gemil, op. cit., doc. 221, p. 457).

20	Silahdar Aga amintește pe Reninger, capuchehaiaua împăratului Austriei, în 1663
(Cronici turcești, II, p. 319). într-un firman din 1745, sultanul Mahmud I vorbește despre „capu-
-chehaia De Penkler, ce șade la Poarta fericirii mele din partea crăiesei Ungariei și Cehiei”, Maria
Thereza (Documente turcești, I, doc. 242). Vezi și M. Guboglu, Catalogul documentelor turcești,
voi. II, București, 1965, d. 551, 569 („capuchehaia austriacă” în 1677), d. 787, 972 etc.
M. Sertoglu, Resimți Osmanii farihi Ansiklopedisi. Istanbul, 1958, p. 166 (art. Răpi Kelhudasi).

21	Lazăr Șăineanu, Influența orientală asupra limbei și culturei române. Voi. II. Vocabu-
larul. 2. Vorbe istorice, București, 1900, p. 28—29.

22	Cronica Ghiculeștilor, p. 81.

23	D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 158—159 (trad. de Gh. Guțu). în textul latin din
Viața lui Constantin Cantemir (text stabilit și tradus de Radu Albala): ,,ad Aulam Sultaneam
•capukiehaia” (p. 42).	•

21	Anton Maria del Chiaro, Istoria delle moderne revoluzioni della Valachia, ediția N. lorga,
București, 1914, p. 132.

26	într-un raport din 1658: „li agenti di Moldavie e Vallacchia” (Hurmuzaki, Documente,
voi. V/partea a Il-a, d. LXXII). Dar și „L’agent de l’empereur” — Austria, în 1623 (Hurmu-
zaki, Documente, Supl. I/Vol. I, d. CCCIII. Exemplele ar putea continua la nesfirșit.

26	„Le Râsident du Bey de Valachie”, „le Râsident de Pologne”, „le Râsident de Molda-
vie” „le Resident d’Allemagne” etc. (Hurmuzaki, Documente, XVI, p. 108, 271; Supl. I/Vol. I,
p. 203, 383.)

27	Hurmuzaki, Documente, Voi. V/l, București, 1885, d. CXLI, p. 152—153.

28	Document semnalat deja de prof. Mihai Maxim în Statutul politico-juridic al Țărilor
Române tn evul mediu, în Omagiu Secretarului General al P.C.R., Președintele României Socialiste,
Nicolae Ceaușescu, strălucit prefuitor și ctitor de istorie, București, 1983 p. 116 și nota 78.

29	Dicționar diplomatic, Edit. politică, București, 1979, p. 693—694.

30	Lipsa de spațiu nu ne permite a aborda aici problema imunităților, privilegiilor și
facilităților de care beneficiau agenții români. Vezi A. H. Golimas, op. cit., p. 68—72.
Despre tratamentul dur aplicat și ambasadorilor marilor puteri vezi, I. lonescu-Gion,
Ludovicu XIV și Constantina Brâncoveanu. Studiu asupra politicei francese în Europa Resări-
tenă. (1534—1688— 1715), Bucuresci, 1884, p. 186 și nota 1.

31	Pentru interpretarea epocii brîncovenești, sub-toate aspectele, ne-am folosit de: Eudo-
xiu de Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, tom III (trad. de loan Slavici), București,
1900, p. 410—642; I. lonescu-Gion, op. cit.; N. lorga, Viața și domnia lui Constantin Vodă
Brincoveanu, București, 1914; C. Giurescu și N. Dobrescu, Documente și regește privitoare la
C. Brâncoveanu, București, 1907 (Introducere, p. I—L); Constantin Șerban, Constantin Brin-
coveanu, București, 1969; Ștefan lonescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brincoveanu. Viața.
Domnia, Epoca, București, 1969; Ștefan lonescu, Epoca brincovenească. Dimensiuni politice.
Finalitate culturală, Cluj-Napoca, 1981.

32	Amintim aici, I. Matei, în Istoria dreptului românesc, voh I, p. 465—468; M. Maxim,
Cu privire la statutul de ’ahd al Țărilor Române față de Poartă. Considerații pe marginea unor
izvoare otomane, în „Rdl”, nr. 6/1986, p. 523 — 534; V. Panaite, Considerații privind legea păcii
in Islamul medieval (I), în AIIAI, XXIV/2, 1987, p. 567-586.

33	Grigore Geamănu, Drept internațional public, voi. II, București, 1983, p. 17—19;
Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic, I, București, 1984, p. 349—425.

34	Hurmuzaki, Documente, V/l, București, 1885, d. CXLI, p. 152.

36	Radu Greceanu, op. cit., p. 173 și p. 157, 175, 176 etc.

36	Hurmuzaki, Documente, Supl, I/I, doc DXXXI, p. 357.

37	TA'. \i ;,'>e’, oi. cil., I, p. 360.

38	D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 158—159.

39	Cronica anonimă despre Brincoveanu, în Cronicari munteni, II, p. 278.

40	Radu Greceanu, op. cit., p. 157.

41	Vezi, de exemplu, Tahsin Gemil, op. cit., p. 149.

43	N. lorga, Studii și documente, voi. XXIII, București, 1913, p. 258.

43	El este trimis cu aprobarea Porții și ia contact, printre alți diplomați, cu ambasadorul
englez lordul W. Paget, imprimînd astfel misiunii sale un caracter profund diplomatic
(P-Cernovodeanu, Bucarest important centre politique du sud-est europeene â la fin du XVII-ime
sitele et au commencem&nt du XVIII-eme, în „RESEE”, nr. 1 — 2/1966, p. 159—160.

44	I.M. Anghel, op. cit., I. p. 361.

46	Începînd chiar cu solemnitățile de investire a domnului (H. Dj. Siruni, Domnii români
.la Poarta otomană, București, 1941, p. 13 — 14).

www.dacoromanica.ro
892

V1OREL PANAITE

16

46	Pentru raporturile dintre Brâncoveanu, Cantemirești și boierii Rusetești, din rîndul
cărora și-au ales capuchehaiele, vezi, Șt. lonescu, Panait I. Panait, op. cit.,p. 172—179, 248—253
și numeroasele note — comentarii ale lui Nicolae Stoicescu la Istoria ieroglifică (ediția 1973);

47	Pentru atitudinea lui Pierre-Antoine de Castagncres de Châteauneuf (1689—1700)
și a lui Charles de Ferriol, marchiz d’Argental (1700—1709), vezi, I. lonescu-Gion, op. cit,
p. 312-313.

48	Vezi dintre momentele critice pe cele din anii 1690—1691, 1703, 1711 (Ibidem, p.
232-235, 334—336, 363-364.

49	Cronica anonimă despre Brincooeanu, in Cronicari munteni, II, p. 320.

60	Radu Popescu, op. cit., (în Cronicari munteni, I), p. 478.

so	bis fța(ju Greceanu, op. cil., p. 133, 149. Vezi și nota 46.

51	Cronica anonimă despre Brincooeanu, p. 304.

82	Radu Greceanu, Istoria de taină (1699—1707), p. 224.

83	Condica de venituri și cheltuieli a Visleriei, p. 69, 164, 198, 350, 679 etc. Pentru pro-
cedura plății tributului, vezi, D. Cantemir, Descrierea Moldovei, p. 271 — 275.

84	Radu Greceanu, op. cit., p. 127—128, 140, 159, 198 etc.

88	Ibidem, p. 193-194.

88	Constantin Știrbeiu vel ban și Radu Golescu vel vornic se întorc în țară la 15 ian.
1712. La 5 dec. 1711 sosește la Istanbul si Șerban Greceanul vel logofăt (Ibidem, 192—193,
196).

87	Ibidem, p. 194.

88	Tahsin Gemil, op. cil., p. 13 — 14.

89	Radu Greceanu, Istoria de taină, p. 214, 217, 228 etc. Această „liniște” se obținea,
de asemenea, și prin evitarea trecerii și iemării trupelor tătărești și, prin alungarea oștenilor lui
Emeric Thăkoly (Hurmuzaki, Documente, XVI, p. 241 și I. lonescu-Gion, op. cit., p. 227—228.)

90	M. Maxim, Statutul polilico-juridic al Țărilor Române, p. 114—115.

61	Tahsin Gemil, op. cit., doc. 190.

82	Ibidem, doc. 194.

83	Ibidem, doc. 202.

84	Valeriu Veliman, op. cit., doc. 8. Vezi și Radu Greceanu, op. cil., p. 194—195.

88	M.A. Mehmet, Documente turcești, I, doc. 193, 194, 196.

88	I.D. Condurachi afirma inexistența acestui drept (Soli și agenți, p. 54).

87	Dhimmii erau supușii nemusulmani din Imperiul otoman.

88	Tahsin Gemil, op. cil., doc. 213; M.A. Mehmet, Documente turcești, I, doc. 201 (să nu
li se ceară dări oamenilor trimiși cu haraciul).

89	Tahsin Gemil, op. cit., doc. 231.

70	Pentru relațiile cu Emeric Thokoly vezi, Șt. lonescu, Panait I. Panait, op. cit., p.
162-163.

71	N. lorga, Documente privitoare la Conslanlin-Vodă Brincooeanu, p. 109—118.

72	Hurmuzaki, Documente, XVI, d. DCIX, p. 271.

73	Hurmuzaki, Documente, Supl. I/Vol. I, d. CDX, p. 275.

74	I. Neculce, op. cil., p. 491.

78	Rapoartele soseau săptămînal în Țara Românească. Vezi, N. Stoicescu, Curteni și
slujitori. Contribuții la istoria armatei române, București, 1968, p. 358—364.

78	Radu Greceanu, op. cil., p. 105, 146—147 etc (în Istoria de taină, p. 224, 229).

77	Ibidem. p. 108/ 118, 178, „capichehaialele ce era cu oastea turcească, anume Enache '
Poririta dragomanul și lane căpitan de Odivoe” (p. 108); Brâncoveanu merge la „otacul capi-
chehaialelor țărăi” ce era în tabăra turcească de la Daia în 1693 (Ibidem, p. 98).

78	Ibidem, p. 195, 208.

79	Ibidem, p. 137.

80	Radu Greceanu, Istoria de taină, p. 220.

81	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. XXI.

82	Pentru detalii vezi, Șt. lonescu, Panait I. Panait, op. cil., p. 209—224.

83	După de Ferriol, 500 de pungi (Hurmuzaki, Documente, Supl. I/Vol. I, d. DXXXI,
p. 357).

84	Ibidem.

88	Radu Greceanu, op. cil., p. 161, 164, 174, 194 etc.

88	Cronica anonimă, p. 320; vezi și p. 325 (cînd vine un agă la Obilești, „fără veste”)

87	I. lonescu-Gion, op. cit., p. 196; P. Cemovodeanu, Corespondența diplomatică (IV),
p. 315—317 ; Șt. lonescu, op. cil., p. 110 — 113. Pentru tehnica folosirii cifrului vezi R. Pava
Criptogramele din însemnările de taină ale tui Constantin Brâncoveanu, in SMIM, IV, 1960,
p. 510—511.

www.dacoromanica.ro
17

REPREZENTANȚA DIPLOMATICA A ȚARII ROMANEȘTI

893

88	D. Cantemir, Istoria ieroglifică, p. 211.

88	Radu Greceanu, op. cit., p. 173.

80	Ibidem, p. 197, 211.

81	Condica de venituri și cheltuieli, p. 615. Vezi și p. 539, 659, 712 etc.

82	Ibidem, p. 632.

88	Ibidem, p. 312, 652.

84	I. Neculce, op. cit., p. 762. La p. 417: „după cumu-i obiceiul turcilor de-1 faci prietin
cu darea”.

85	Hurmuzaki, Documente, Voi. XIV/1 (Documente grecești culese de N. lorga, București,
1915, d. CCC, p. 211-214).

88	Condica, p. 13, 30, 73, 140 etc.

87	I. lonescu-Gion, op. cit., p. 18, 183, 236.

88	Desele schimbări ale demnitarilor otomani atrăgeau mari cheltuieli (Condica, p- 350,
679 etc.).

88	Condica, p. 538—539, 578 etc.

100	Vezi Adrian Anghelescu, Vedere dinspre Egub, București, 1986, p. 152 — 157 („Cei
dinăuntru”). Un tablou viu al activității agenților găsim în Reprezentanta diplomatică a Moldo-
vei la Constantinopol (30august 1141—decembrie 1142). Rapoartele inedite ale agenților lui Con-
stantin Mavrocordat, ediție de Ariadna Camariano-Cioran, București, 1985.

101	Condica, p. 495, 523, 632, 658, 669 etc.: Hurmuzaki, Documente, Supl, I/I, d. DXXXI,
p. 357.

102	A. Anghelescu, op. cit., p. 163—168.

183	Condica, p. 495, 523, 632, 658 etc.

104	Tahsin Gemil, op. cit., doc. 221.

106	Hurmuzaki, Documente, XIV/1, doc. CCC, DCCXXI. (scrisori din 1674 către Dosoftei,
patriarh de Ierusalim).

106	N. lorga, Studii și documente, voi. III, p. 96 — 97 (raport către Ștefan Cantacuzino).

107	E. de Hurmuzaki, Fragmente privind istoria românilor, p. 467, nota 2.

108	M. Guboglu, Mihai Viteazul în documente turcești, în RA, nr. 2/1975, doc. 2, 6.

108	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. X și nota 2.

110	Cronica anonimă despre Brîncoveanu, p. 320.

111	D. Cantemir, Viața lui Constantin Cantemir, p. 165.

112	Romăni sau greci împămînteniți ale căror familii, interese se aflau în țară.
C. Brîncoveanu a folosit ca nimeni altul boieri înrudiți cu familia sa.

113	Vezi, N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova
(sec. XIV—XVII), București, 1971, p. 146

114	Ibidem, p. 253. Pentru cronologie și cursus honorum vezi Lista dregătorilor din sfatul
domnesc al Țării Românești în secolele XV— XVII, în SMIM, voi. IV, 1960, p. 565—583, și Theo-
dora Rădulescu, Sfatul domnesc și alți mari dregători ai Țării Românești din secolul al XVIII-lea.
Liste cronologice și cursus honorum, în RA, nr. 1—4/1972

118	N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 150.

118	Ibidem, p. 143. Constantin Brâncoveanu „îl metahirisia tot la trebile ce avea cn
Turcii” (Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, publ. de N. lorga, București,
1902, p. 111). Folosit anterior și de Șerban Cantacuzino „capuchehaia la Constantinopol”. Lista
•este însă mult mai lungă, cuprinzînd nume precum: stolnicul Constantin Cantacuzino, lane
•Căpitanul, Sterie căpitan de Odivoie, Hasanache Cluceru, Anastasie Capuchehaiaoa etc. (Con-
dica, p. 13, 30, 38, 152, 312, 402 etc.).

117	N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători, p. 252—253. Radu Greceanu, op. cit.,
p. 151, 154, 166, 173, 175, 178 și în Istoria de taină, 224, 227, 229—230 etc.

118	N. Stoicescu, Dicționar, p. 165—166. Radu Greceanu, op. cit., 157. 158, 176, 201.

118	Radu Greceanu, op. cit., 157, 158—159, 166 etc.

120	N. Stoicescu, Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească șl Moldova (sec,
X1V-XVII), București, 1968, p. 119-120.

121	Este vorba despre acțiunea prinderii lui D. Cantemir (Istoria ieroglifică).

122	D. Cantemir, Istoria ieroglifică, p. 234.

123	Radu Greceanu, op. cit., p. 59, 65, 103, 121, 126, 134, 140, 144, 187 etc.

124	Ibidem, p. 153, 157, 166 etc.

125	Ibidem, p. 151.

128	Radu Greceanij, Istoria de taină, p. 226.

127	Radu Greceanu, Istoria de taină, p. 226, 227, 229, 230 etc. Nu se schimbau toți boierii
•deodată, iar plecarea celor chemați avea loc după sosirea noilor numiți. Se asigura astfel o
•continuitate eficientă a misiunii prin preluarea din mers a afacerilor curente ce trabuiau rezol-
vate la Poartă.

www.dacoromamca.ro
894

VIOREL PANAITE

18-

128	Radu Greceanu, op. cit,, p. 169.

128	Idem, Istoria de taină, p. 231, 232.

130	Ibidem, p. 226.

131	Ibidem, jx, 217.

132	D. Cantemir, Istoria ieroglifică, passim.

133	într-un document turcesc din 1728 se vorbește despre „Robul Constantin, a doua
capuchehaie a Moldovei” (V. Veliman, op. cit., doc. 61).

134	Condica, p. 8; E. de Hurmuzaki, Fragmente privind istoria românilor, p. 499—500,
nota 1.

135	Condica, p. 652, 659, 670 etc.

138	D. Cantemir, Istoria ieroglifică, p. 178, 180, 233.

137	Condica, p. 659, 680, 694, 695, 712.

138	Condica și Radu Greceanu, op. cit., passim.

139	Condica, p. 659 („și purtătoru de grije și de alte trebi ale terii” acesta fiind „laȚari-
gradu”. Mai sus este amintit un „Vasilie, care păzesce saraiulu țerii la Odriiu” (Adrianopol).

140	Condica, p. 694—695.

141	Condica, p. 30.

142	Condica, p. 469, 525, 539 etc.

143	Condica, p. 652.

144	Tahsin Gemil, op. cit., doc. 61, p. 165.

145	M. Guboglu, Cronici turcești, voi. II, p. 123. Vezi și nota 28.

LES MISSIONS DIPLOMATI QUES DE LA VALACHIE Â LA POETE
OTTOMANE Ă L’EPOQUE DE CONSTANTIN BEANCOVAN

R^sume

Constantin Brancovan (1688—1714), plus que les autres voivodes-
roumains des XVI' — XVIT siecles, a maintenu â la Porte un grand
nombre d’agents diplomat!ques (tc. kapu-kefhudasî), envoyes du pays ou
recrut^s parmi les fonctionnaires grecs â la Cour Ottomane. Leur râie
dtait de representer et, en mâne temps, de soutenir les int6rets du prince
de Valachie et des habitants de celle-ci. Si l’on considere les points de
vue roumain, ottoman et occidental, nous pouvons dafinii- l’institution.
du kapoukekhaîalik' comme une mission diplomatique permanente dans
la capitale ottomane (les envoyes dtaient accr^ditâs aupres du Grand Vi-
zir), dont les fonctions decoulaient du statut de 'ahd, caracteristique pour
la Valachie et la Moldacie ă la fin du XVII' siecle et au ddbut du
XVIII'. Malgrâ les prdtentions des dignitaires tuics, les kăpouk^khaîas
de Valachie (tout comme ceux de Moldavie et de Transylvanie) ne peu-
vent etre assimil^s aux kapouk&chaias des gouverneurs de provinces
turques ; ils doivent etre places, comme les sources historiques le prouvent-
(les rapports des ambassadeurs des puisances europâennes et les documents
turcs de l’dpoque aussi), au rang des r&sidents d’autres Etats europâens
ă la Cour Ottomane.

www.dacoromanica.ro
RELAȚIILE LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
CU AUSTRIA

CONSTANTIN ȘEJRBAN

în contextul general al politicii externe a/ Țării Românești la sfîr'șitul
secolului alXVII-lea și începutul secolului alXVIII-lea, relațiile cu Austria
promovate de Consta'nt n Brâncoveanu timp de mai multe decenii reprezintă
o adevărată performanță atinsă de domnii din țările române1. în gîndifea lor
politică ei au năzuit să mențină sau să redobîndească independența țării, prin
jocul subtil diplomatic, cînd n-a fost posibilă o altă cale, cu marile puteri
de pe continentul nostru la vremea respectivă. încadrate fin timp aceste
relații au cunoscut două perioade distincte, fiecare din ele avînd caracte-
risticile sale. Prima cuprinsă între 1678-1688, pe timpul cînd Constantin
Brâncoveanu a deținut înalte dregătorii boierești, principe fiind în acea
vreme Șei ban Cantacuzino unchiul său dinspre mamă, a doua între 1688—
1714, cînd el a fost domn în Țara Românească.

Inițiat în tainele politicii externe a Țarii Românești și mai ales în
ale diplomației de protectorul său, stolnicul Constantin Cantacuzino2
fratele domnului, el și-ă format încă din tineiețe o oglindă fidelă a relați-
ilor internaționale euiopene, dar mai ales după răsturnarea raportului
de forță în Europa centrală, ca urmare a confruntării militare dintrq
înaltă Poartă și Imperiul habsbuigic, încheiată cu zdrobirea otomanilor1
la St. Gotthard (1664), unde a fost spulberat pentru prima dată mitul
invincibilității acestora pe continentul nostru. Așa se și explică efectuarea
jrrimfei sale hrisiuni politice în 1681 la Constahtinopol, ca agent al lui
Șerban Cantacuzino pe lîngă contele A. Caprara, rezidentul Austriei în
capitala Imperîultti otoman, pentru a stăbili legături secrete cu acesta
în vederea organizării unei răscoale antiotomane a popoarelor din Bal-
cani®. Pretextul acestei misiuni fusese o intervenție jre lîngă rezidentul
mai sus menționat, pentru eliberarea mitropolitului Sava Brancovici
din temniță unde fusese închis1 de către Mihai Apafi, principele Tran-
silvaniei4.

După despresurarea Vienei în toamna anului 1683 de către armatele
austro-polone și mutarea teatrului ,de război pe teritoriul Ungariei,
Moldovei și Transilvaniei, unde s-au înfruntat sîngeros cele două tabere ale
beligeranților, marele logofăt C. Brâncoveanu a început să fie tot mai
mult convins de perspectivele promițătoare c?.ie stăteau în fața poporului
român, despărțit atunci in mod nefiresc în trei state ce ființau în spațiul
carpato-dunărean, de apropiata eliberare a sa do sub dominația otomană,
cu sprijinul armatelor coalizate ale Ligii sfinte. în această vreme marele
logofăt al lui Șerbân Cantacuzino căuta să fie cît mai bine informat asupra

-„Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 895 — 911,1988	,

www.dacoromamca.ro
896

CONSTANTIN ȘERBAN

2

potențialului militar austriac și în acest sens pusese să-i fie tradusă istoriar
asediului Vienei de către otomani în 1683, din limba italiană în grecește
traducere făcută de învățatul Ieremia Cacavela. Cît privește unele aspecte
ale politicii externe promovate de Curtea din Viena, acesta le-a înțeles în
mai bună măsură, cu prilejul contactului direct stabilit la București și la
Tîrgoviște cu emisarii imperialilor și anume cu iezuitul Antide Dunod,
cu contele Ladislau Czaky și cu misionarul catolic Giovanni Battista
del Monte6. Astfel încă din 1685 C. Brîncoveanu și-a putut da seama
de obiectivele principale ale politicii habsburgice în sud-estul Europei^
în lupta pe care o ducea Curtea de la Viena contra otomanilor, în sensul
că mult trîmbițata eliberare a popoarelor creștine asuprite de păgîni
ascundea de fapt intenția de a înlocui în aceste teritorii suzeranitatear
otomană cu cea austriacă®. Mai mult, el a intuit chiar și conturarea unei
rivalități polono-austriece în problema stăpînirii teritoriului Moldovei,.
Transilvaniei și chiar al Țării Românești7.

în gîndirea politică a lui Constantin Brâncoveanu apărea clar faptul că
Moldova și Transilvania, multă vreme state tampon între Imperiul otoman
și Polonia, pe de o parte, și Austria pe de alta, deveniseră de puțin timp
fie teatrul de război între armatele celor doi beligeranți, de exemplu în
Moldova din 1683 —1684, fie obiectul unor intense presiuni politice
pentru trecerea fățișe de partea Ligii sfinte, de exemplu Transilvania în
primăvara anului 1684. Dar pentru că succesele militare antiotomane ale
Austriei erau evidente iar apropierea oștilor coaliției Ligii sfinte de fron-
tiera Țării Românești era mult mai posibilă prin Transilvania decît prin
Moldova, C. Brâncoveanu a început să întrețină din 1678 o intensă co-
respondență diplomatică cu principele Mihai Apafi și cu cancelarul Mihai
Teleki, factorii politici de răspundere din această țară, prin intermediul
căreia dădea asigurări în ce privește menținerea bunei vecinătăți, dar
mai ales le furniza prețioase știri despre starea internă din Imperiul oto-
man, mișcări de trupe etc., știri care de altfel erau apoi transmise de co-
respondenții săi la Curtea din Viena8. Apropierea față de Curtea din
Alba lulia se mai explică și prin faptul că atît C. Brâncoveanu cît și Canta-
cuzinii, în frunte cu Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești se
bucurau de multă vreme de indigenatul transilvan și anume din 1655 r
de cînd Gheorghe II Rakoczy, principele Transilvaniei dăduse o diplomă
în acest sens marelui postelnic C. Cantacuzino, tatăl lui Șerban Cantacil-
zino și al mamei lui C. Brîncoveanu, prin care asigura un adăpost în
Transilvania pentru el și întreaga lui familie9. Curînd după înscăunarea
lui Șerban Cantacuzino ca domn al Țării Românești, în 1679 dieta Tran-
silvaniei avea să reînnoiască acest indigenat prin acordarea unei diplome
pentru Cantacuzini împreună cu urmașii lor și cu rudele lor, prin urmare
și Brâncovenilor 10.

Din primăvara anului 1685 C. Brâncoveanu, ca mare dregător în
sfatul domnesc, a cunoscut îndeaproape timp de mai mulți ani negocierile
dintre emisarii Curții din Viena și Șerban Cantacuzino, domnul Țării
Românești, căruia i se cerea stăruitor, cînd cu promisiuni, cînd cu amenin-
țări, să treacă fățiș de partea Ligii sfinte și să presteze jurămîntul de
credință față de împăratul Leopold I.

După cum se știe aceste negocieri s-au extins pe o lungă durată,
pentru că domnul Țării Românești, care urmărea cu îngrijorare evoluția
www.dacaromanica.ro
3

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

897

și agravarea relațiilor politice austro-transilvane, și-a dat bine seama de
politica de forță promovată de Curtea din Viena față de statele mici aflate
în zona teatrului de război, unde se confruntau ostile austro-otomane,
vădită, cu deosebire, în iunie 1686, cînd în baza tratatului hallerian Tran-
silvania a fost pusă sub protecția Habsburgilor, împotriva voinței con-
ducătorilor ei, această situație fiind de altfel una din etapele premergă-
toare instaurării stăpînirii austriace în statul de la nord de Carpați. De
asemenea domnul muntean a putut afla doi ani mai tîrziu — în aprilie
1688 — cum Curtea din Viena a pus capăt suzeranității otomane în Tran-
silvania, prin declarația de la Sibiu, conducătorii țării reeunoscînd de
„bună voie” că renunță la această suzeranitate și că accepta „cu since-
ritate și cu bună credință“ protecția austriacă. Deși Șerban Cantacu-
zino și marele logofăt C. Brâncoveanu sfătuiseră pe conducătorii Tran-
silvaniei să accepte protecția Habsburgilor cu anumite condiții, în sensul
ca trupele austriace să fie mai aproape de hotarul țării lor, totuși în pro-
blema relațiilor cu Curtea din Viena ei își mențineau o poziție intransi-
gentă urmînd ca trecerea fățișe de partea Ligii sfinte să se facă abia după
ce armatele coaliției antiotomane s-ar fi aflat la Dunăre, capabile să apere
și teritoriul Țării Românești împotriva otomanilor. De aceia, domnul
muntean, care depusese jurămînt de supunere față de împăratul Leopold I
în primăvara anului 1688, ca și frații săi Constantin, marele stolnic, și
Mihai, marele spătar, și nepotul său, marele logofăt C. Brâncdveanu,11
declara că acest act de supunere urma să intre în vigoare numai după ce
„obștescul vrăjmaș (adică otomanii) de ajuns va fi înfrînt și ne vom încre-
dința că este într-atît rușinat, încît să nu poată mai departe prăpădi și
pustii cu totul aceste mult asuprite țări ... dar părțile cele despre Bugeac
să se întărească cu puternica mînă, ca să poată apăra țara de primejdie,
de iuțimea tătarilor și de grabnica lor pradă”.12

în calitatea sa de mare logofăt și ruda apropiată a domnului, C.
Brâncoveanu a fost la curent tot timpul și cu desfășurarea și evoluția
negocierilor dintre solii munteni și Curtea din Viena, negocieri care se
prelungeau fără vreun rezultat concret. El a aflat apoi în vara anului
1688, că Leopold I a ordonat generalului F. Veterani, comandantul tru-
pelor austriece din Transilvania, să pătrundă în Țara Românească în
scopul constrîngerii lui Șerban Cantacuzino să accepte condițiile de supu-
nere imediată, fățișe și necondiționată față de Habsburgi. Și, pentru că
trupele austriece ce veneau din Banat pe la Lugoj, Caransebeș, Orșova
intraseră în Țara Românească pe la Cerneți, marele logofăt C. Brânco-
veanu, care între timp obținuse titlul de conte al imperiului13, a fost
trimis de domnul țării să-l întîmpine pe generalul F. Veterani pentru a-1
determina să se întoarcă înapoi ca să nu dea prilej otomanilor să trimită
la rîndul lor pe tătari să prade țara, care putea fi acuzată de viclenie
față de sultan, prin aceptarea de trupe vrăjmașe pe teritoriul ei. Marele
logofăt C. Brâncoveanu și-a îndeplinit misiunea ce-i fusese încredințată;
generalul austriac după ce a primit darurile14 ce i s-au făcut a traversat
Țara Romînească pe sub munte15, și s-a oprit cu oștile sale la Cîmpulung
Muscel. De aici el a pornit mai departe și a intrat în Transilvania 16, abia
după ce o nouă misiune diplomatică munteană, mai numeroasă, formată
din Mihai Cantacuzino marele spătar, Constantin Bălăceanu, marele agă
și C. Brâncoveanu, marele logofăt a încheiat o înțelegere cu acesta

www.dacoromanica.ro
898

CONSTANTIN ȘERBAN

4-

promițînd că Șerban Cantacuzino va expedia de îndată la Viena o solie
„solemnă” pentru a Semna actul de supunere față de Leopold I. De aceea
generalul F. Veterani raporta la 24 septembrie 1688, din Bran, Qă Țara
Românească va trimite o deputăție alcătuită din rude apropiate ale
domnului (fratrem, nepotem et generem), pentru a presta omagiul de
credință (Huldigung)17.

într-adevăr această solie „solemnă” alcătuită din lordache, marele
spătar, fratele domnului, Șerban Cantacuzino nepotul de frate al domnu-
lui, C. Bălăceanu, mare agă, ginerele domnului, Șerban Vlădescu, marele
comis, nepotul domnului 18 a plecat din București la 2 octombrie „cu
cărți și cu daruri scumpe la Viena pentru a îndupleca pe Leopold I să-
scoată Țara Românească de sub dominația otomană” și cum se afirma
în cronica țării „să deslipească țara de cătră turci și să o lipească lingă-
Chesaiul”19, în drumul ei spre Viena noua solie munteană a fost
oprită însă la Brașov de același general austriac pe n otivul că ea nu
poseda împuterniciri depline pentru a purta negocieri la Viena. Și din
nou a fost trimis marele logofăt C. Brâncoveanu la Brașov, pe urmele
soliei pentru a-1 convinge pe F. Veterani de competența de care se bucurau
membrii acesteia în vederea prestării omagiului către împărat20. Era de
fapt ultima misiune politică a lui C. Brâncoveanu ca mare dregător în
relațiile cu Austria, deoarece în scurt timp murind Șerban Cantacuzino,
el a fost ales de către boieri ca urmaș al acestuia la tronul Țării Românești21.

în decada în care s-a aflat la ordinele lui Șerban Cantacuzino, un-
chiul său, C. Brâncoveanu apare, în ce privește relațiile cu Austria, drept
un destoinic dregător care a dus Ia îndeplinire, cu succes, toate misiu-1
nile diplomatice primite; m același timp el s-a dovedit a fi un prețios
colaborator al acestuia în pion" ovar ea față de Curtea din Viena a unei
politici care reflectă multă piudență în angajarea Țării Românești ală-
turi de Ljga sfîntă, in războiul pe gare aceasta îl ducea contra înaltei Porți.
După ce a fost înscăunat ca domn el a continuat să mențină cîtăva vreme
relații cordiaje și protocolare cu Habsburgii tiimițînd pe urmele sobei
„solemne”, aflată, în $ium spre Viena, pe spătarul Preda Pîrșcoveanu 22
— rudă a sa — pentru a-i confirma împuternicirea, în noua lui cabtate, de
a purta negopkii cp Curtea din Viena 23. Ajungă aici în prima decadă a
lui decembrie 168Ș soba a fost primită la curtea imperială și timp de o
luiiă și jumătate a purtat tratathe privind închinarea Țării Românești.

Durata mare a acestor negocieri vădește că în timpul desfășmărn
lot diplomații austrieci n-au manifestat prea multă bunăvoință față de
cei români, cf dimpotrivă au lost intransigenți și au respins una cîte una
cererile formulate de Șerban Cantacuzino ca o condiție prealabilă în
vederea supunerii țării sale față de Casa de Habsburg 24.

Așa se face că abia la 30 ianuarie 1689 Leopold I, împăratul Austriei
a acordat sobei o diplomă, în care după Ce afirma ca noul domn ar fi depus
prin trimișii săi omagiu de credință și supunere față de împăiat și S-ar fi
obbgat să renunțe la oiice învoială, convenții, legi, confederații, tribute
și alte legături avute pînă atunci cu Poarta otomană, se proclama insta-
urarea protecției austriace asupra Țării Românești, în condițiile respec-
tării vechilor ei privilegii și libertăți, dar aceasta acceptînd plata unui
tribut precum și a unor contribuții de război în noua campanie antioto-
mană în curs de desfășurare 2S.

www.dacoromanica.ro
5

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

899

Prevederilor diplomei imperiale nu avea să li se dea curs. La înce-
putul anului 1689 situația internațională europeană evoluase oarecum
în defavoarea Curții din Viena, succesele armatelor ei contra otomanilor
stagnaseră pentru o vreme iar despre o eventuală eliberare a Țării Româ-
nești de către austrieci nici nu putea fi vorba; așadar închinarea țării
nu mai era de actualitate. Pe de o alta parte în februarie 1689 au fost
inițiate negocieri de pace între otomani și austrieci mediatori fiind Anglia
și Olanda, despre care domnul Țării Românești a avut cunoștință prin
marele dragoman Alexandru Mavrocordat26. Aceste împrejurări l-au
încurajat pe O. Brâncoveanu să amîne transpunerea în viață a diplomei
imperiale din 30 ianuarie, dar să asigure pe împărat de fidelitatea sa, s^
răspundă numai cu promisiuni noilor cereri formulate de agentul imperial
Ladislau pzaki, aflat din nou în audiența domnească și să nu se declara
fățiș, de partea! Austriei27. Acest recul apărut în relațiile diplomatice ale
noului domn al Țării Românești cu Cprtea din Viena avea de altfel și o
altă explicație. Avem în vedere poziția ostilă manifestată de marele agă
C. Bălăceanu fața de C. Brâncoveanu, care în drum de la Viena spre Bucu-
rești, nu numai că Se oprise în Transilvania, la, Sibiu, la Brașov, dar după
ce refuzase să sd mai întoarcă la ai săr, alcătuise cu generalul Fi Veterani
un adevăfat complot pentru ocuparea Țării Românești și răsturnarea
voievodului de pe tronul țării.

Cu t6at6 acestea Constantin Brâncoveanu s-a dovedit loaial față de
Curtea din Viena în sensul că el a continuat să mențină contacte cu gene-
ralii austrieci cărora le-ar procurat îți secret știri despre mișcările trupelor
otomarie în zonă Porților de Fier pentiu a apăra qștatea Orșova 28. Țhepț
urmare otomanii au fost zdrobiți nu numai la Orșova dar și la Cladova»
Dar ducele de Baden, comandantul oștilor austriece care operau la Dunăre
încurajat de succesele dobîndite și prin cucerirea Nis-ului, și Vidinului a
expediat în octombrie 1689 pe un trimis al său, pe lt. col. Schlickh la
domnul muntean^ mai ales pentru a-i cere plata unor contribuții de război
și asigurarea iernatului a 15 regimente pe teritoriul Țării Românești29.
Constantiri Brâncoveanu însă după ce s-a sfătuiț cțr marii săi dregători a
trimis la Cladova, la cartierul general austriac, o solie alcătuită din doi
boierit0, îpipreună cu q sumă de bani contînȚ drept contribuții de război,
tefuzînd a accepta cantonamentul austiiecilor în țara sa. Sosită la Cladova
soliei muntepe i s-a înmînat cererile ducelui de Baden așa numitele pro-
puneri (Proposit onis) care prevgețeau iernatul pe timp de 7 luni (din
1 nov. 1689 la 1 iunie 1690“) pentiu 15 00Q ostași, contribuții de lăzboi .
în bani, in vaîoaie de 500 000 taleri 31 și în natură de 1 500 cai. La refuzul
domnului muntean de a satisface aceste cereri datorită „neputinței țării”
și în urma îpdepanurilor marelui aga C. Bălăceanu (care între timp pri-
mise și rangul de colonel în armata austriacă) aflat în anturajul ducelui
de Baden, tiupele austriece au pătiuns pe la Gemeți în Țara Românească
și ati ajuns într-un timp relativ scurt, tiecînd prin Craiova, la Brâncoveni.
Abia atunci s-a hotărît C. Brâncoveanu să accepte, de nevoie, cererile
ducelui de Baden trimițînd în acest scop o altă solie de cinci boieri 32
care aveau să încheie,o învoială (Vertrag) în 20 de puncte prin care domnul
muntean primea: să procure contribuții de război numai pentru 6 luni
(1 nov. — 1 mai), numai pentiu 24 regimente din care numai jumătate
staționau în țara sa, să livreze cei 1 500 cai 33, să restituie averile

www.dacoromanica.ro
900

CONSTANTIN ȘERB AN

6

lui Șerban Cantacuzino și să predea sub ocrotirea austriecilor familia
fostului domn 34.

Și cu toate că C. Brâncoveanu ceruse prințului de Baden ca trupele
sale să ierneze în partea de sub munte, aproape de Cîmpulung-Muscel
acestea au împînzit toată Țara Românească dedîndu-se la jafuri cumplite.
Cronicarul Radu Popescu deplînge situația locuitorilor : „într-o lună ce
au șezut, limba nu poate să spună : bătăi, cazne, legături, egumeni și
boieri legați cu ștreanguri de gît pentru făină și orz și carne și altele ca
acestea nenumărate” 3S. Mai mult, după ce comandantul suprem al tru-
pelor austriece a predat funcția sa generalului D. Heissler'părăsind Cîm-
pulungul și s-a îndreptat spre Viena, pentru a raporta împăratului Leopold I
starea militară a frontului austro-otoman de la Dunăre, locțiitorul său
a intrat cu patru regimente în Țara Românească înaintînd de la Cîmpu-
lung prin Pitești, Tîrgoviște pînă la București3B, în intenția de a-1 alunga
pe C. Brâncoveanu din țară. Domnul muntean s-a retras mai întîi din calea
austriecilor la una din moșiile sale, cu întreaga familie și cu boierii care-i
erau credincioși, și apoi a cerut tătarilor din Buceac să intre în țară pen-
tru a-i alunga pe cotropitori 37. în prealabil, el s-a întîlnit cu generalul
D. Heissler la Drăgănești pe care l-a sfătuit să părăsească țara averti-
zîndu-1 de iminenta sosire a tătarilor în ajutorul său. Efectul acestei vești
a fost atît de puternic asupra interlocutorului său încît n-a mai fost nevoie
de alte argumente de convingere.

Degrabă generalul austriac s-a întors la București și în zilele urmă-
toare, în plină iarnă, a părăsit orașul și țara îndreptîndu-se spre Brașov
cu întreaga sa oaste de cîteva mii de oameni urmărit îndeaproape de
tătari 38. Stoica Ludescu prezintă în mod plastic retragerea precipitată a
austriecilor astfel „iar Aizler (Heissler) înțelegînd de venirea tătarilor, de
mare groază au dat dosul, fugind pînă la Tîrgoviște de n-au mai descălecat
la genare 2 zile”39.

Atitudinea hotărîtă a lui C. Brâncoveanu în problema neutralizării
teritoriului Țării Românești, în contextul operațiilor militare austro-
otomane' desfășurate la hotarul țării sale, a surprins în mod neplăcut
Curtea din Viena, mai ales că după alungarea generalului Heissler în
Transilvania au încetat și relațiile cordiale întreținute de domnul muntean
cu acesta pînă atunci40. Acum voievodul Țării Românești găsind cu cale
că prevederile înțelegerii încheiate cu ducele de Baden la 28 noiembrie
1689 nu mai erau de actualitate a sistat atît livrările de provizii și bani
precum și întreținerea oricăror legături cu autoritățile austriece.

între timp la Viena au început să sosească unele memorii aparținînd
boierilor munteni refugiați în Transilvania, ostili guvernării lui C. Brân-
coveanu, în care se cerea sprijinul oștilor austriece pentiu înlăturarea
din domnie a acestuiaa. Considerînd că momentul este bine ales, iar
acțiunea proiectată va avea reușită deplină, Consiliul de război austriac
a elaborat în primăvara anului 1690 im plan pentru invadarea din nou
a Țării Românești, urmînd ca Brâncoveanu să fie arestat de un detașa-
ment de miliție organizat și condus de C. Bălăceanu fostul mare agă mun-
tean, care de curînd primise gradul de general în armata austriacă ce
opera în principatele române 42. Cu toate acestea voievodul a reluat din
iulie 1690 corespondența cu generalul Heissler, căruia a început să-i trans-
mită știri despre tătari, otomani si activitatea lui Em. Tdkdly43. Dar,
www.dacoromamca.ro
7

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

901

împreună cu toate forțele de care dispunea, el avea să sprijine în curînd
expediția tătaro-otomană în Transilvania contra austriecilor menită să
înscăuneze pe tronul vacant al Transilvaniei44 pe noul principe Emeric
Tokoly, devotat înaltei Porți, expediție încheiată cu succes în urma bătă-
liei de la Zărnești (21 august 1690) în timpul căreia a fost ucis C. Bălă-
ceanu și luat prizonier generalul Heissler 46r Participînd la această cam-
panie contra austriecilor C. Brâncoveanu a fost preocupat să apere inde-
pendența Țării Românești amenințată de Habsburgi și să-și mențină
tronul, după care tînjise atît de mult adversarul său, fostul mare agă
C. Bălăceanu.

După aceste evenimente domnul muntean a continuat să mențină
relațiile cu Curtea din Viena, fie favorizînd transmiterea corespondenței
diplomaților austrieci între Constantinopol și capitala Austriei46, fie
reluînd corespondența după mai puțin de șase luni cu generalii austrieci
aflați cu trupele lor la hotarul Țării Românești, de exemplu cu Veterani47.
Dar nu numai atît: consecvent liniei promovate față de imperiali,
C. Brâncoveanu a continuat să procure provizii armatei austriece, bineîn-
țeles fără știrea otomanilor 48. Unele dovezi de atașament față de Habs-
burgi rezultă și din întîlnirile lui C. Brâncoveanu cu un agent al acestora
aflat în misiunea la Constantinopol și care a fost primit la curtea sa din
București în 1691. Este vorba de contele L. E. Marsigli care relatează pe
larg în rapoartele și scrisorile sale despre aceste întîlniri, dar mai ales
într-o lucrare cu caracter autobiografic. Astfel el evocă pe larg audiența
la domnul muntean, convorbirile lor, banchetul desfășurat la curtea dom-
nească în cinstea sa, în cursul căruia cu glas scăzut (con voce baso) ar fi
toastat C. Brâncoveanu în sănătatea împăratului Austriei49. Tot atunci
s-a mai discutat și despre expedierea de cai și cereale armatei austriece
aflată în Banat, la Caransebeș, relativ la posibilitatea prezenței a doi
delegați munteni la viitoarea conferință de pace de la Viena, după înche-
ierea războiului cu otomanii, ca și despre reluarea corespondenței domnului
muntean cu Leopold I, împăratul Austriei60.

Astăzi, după aproape trei secole de la aceste evenimente oricine se
poate întreba care a fost linia politică promovată de C. Brîncoveanu față
de Curtea din Viena și față de înalta Poartă? Cum se împăcau pe de o
parte atașamentul manifestat de voievod în secret față de austrieci, iar
pe de alta supunerea fățișă față de otomani? Cum a supraviețuit mai
bine de două decenii diplomația acestuia fără ca devotamentul său față
de unii și față de alții să fi umbrit cît de cît relațiile menținute cu cele
două mari puteri europene beligerante timp de peste zece ani. Un răs-
puns la aceste întrebări ni-1 dă chiar C. Brâncoveanu în însemnările din
Eoletul-novel51 din care rezultă că fostul domn cugeta adînc înainte de
a lua o hotărîre decisivă pentru el sau pentru supușii săi potrivit princi-
piului că „Întînrplarea necugetată mută fața lucrurilor” 62. Totodată el
considera că supunerea față de înalta Poartă sau eventual față de Austria
însoțită de plata unui tribut, pentru liniștea țării, nu era demnă de un ade-
vărat stăpînitor, fiind convins că „treburile unui prințip” ce dă haraci
altuia mai mare, pentru folosul țării merg în stînga” s3. Și atunci care era
soluția? Să afle mijloace menite să supraviețuiască cu demnitate în
vălmășagul unor asemenea evenimente. Pentru a înțelege și mai bine
acest subtil joc diplomatic al domnului muntean să încercăm să dezvă-
www.dacoromanica.ro
CONSTANTIN ȘERBAN

6

«02

luini modul cunțL acesta s-a făcut ptil diplomaților UmbeloT mari puțeri
europene, Austria și Imperiul otoman, prin furnizarea de informații cu
privire la situația politică din sud-estul Europei, celor austrieci despre
cele petrecute la otomani și otomanilor relativ la cele existente la adver-
sarii lor austriecii. Habsburgiij în înaintarea lor impetuoasă spre sud-estul
continentului nostru aveau nevoie în prealabil de știri privind mișcările
oștilor tătare și otomane, despre starea fortificățiilon și a bazelor lor de
aprovizionare, dar și în legătură cu atitudinea popoarelor din Balcani
supuse de otomani. Pentru aceasta ei plăteau sume imense unor agenți
stiecurați chiar în anturajul administrației centrale otomane dar și -lâ
curtea lui C. brâncoveanu. Și totuși irpperialii preferau serviciile ce le
putea aducq domnul muntean prin numeroșii săi inforrpatori xăspîndiți
pe un mflie, areal european, de la Viena la Constantinopol și'de Veneția la
Moscova. Valoarea acestor știri sporea mai ales prin relațiile transmise
săptamînal de la (^onstanrinopol de agentul domnului muntean (capu-
chehaiaua) precum și de acei șflați în taberile oțpmgne de la Dunăre și
din zona frontului otomano-austriac.

Cît plivește înalta Poartă care avusese și șa informatori răspîndiți
ii} Ungaria, transilvania, Bapqă, Moldova și Serbia, mai îna’nte de evacua-
rea acestor teritorii, în urma înfrîngvriloi repetate sufvțite din partea alia-
ților din Liga sfîntă, sș vedea nevoita acupa sa-și procure unele știri poli-
tice și militare toț de la domnul muntean, ca urmare a obligațiilor acestuia
față de Imperiul otoman. Referindu-ne la situația lui C. Brâncoveanu în
balanța politică europeană, care șe înclina șînjd în favoarea austriecilor
cînd a otomanilor, ca s-a aflat șub impactul unor mari dificultă ți și primej-
dii, deoarece -voievodul, putea șă-și piardă tronul și chiar viața, fiind
amenințat și dintr-o parte și din alta. Față de imperiali trebuia să fie
nțereu receptiv la cererile acesțora, dar cu anumite limite și ținînd șema
de realitatea arhicunoscut^ că „celor mari ftbinș șa le dai decît să aștepți
să-și iu singuri”.54 După cum se știe domnul muntean a împlinit cererile
imperialilor, mai ales cînd trupele lor atingeau hotarele statului și era
amenințat șă i se cotropească țara, dar le-a oferit uneori sprijin și cînd
teatrul de război se îndepărtasș de zona Carpaților sau a Dunării. Bine
cunoscător al stărilor interne din Imperiul oțoman C. Brâncoveanu și-a
dat seama ca și Dimitrie Cantemir — contemporanul său, cît de slab
ajunsese sistemul de pouducere al Porții pentru apărarea cu eficiență a
întinsului său teritoriu de-a lungul a trei continente. Deși el întrevedea
într-un viitor apropiat sau mai îndepărtat victoria oștilor Ligii șfinte a
trebuit totuși șă. se arate supus poruncilor marelui vizir și sultanului j în
felul acesta unele bănuieli ce s-ar fi țesut contra sa și anume că ar fi
viclean față de împărăție — le putea anihila cu mari sume de bani.
Oare nu era el recunoscut printre contemporani a fi cel mai bogat prin-
cipe „Altîn bei” (Prințul aurului) în spațiul sud-est european?

Pe această cale timp de un deceniu și ceva, pîna la pacea de la
Carlovitz el a putut avea de partea sa și pe otomani și pe imperiali.

în privința sprijinului acordat Austriei se poate aminti și faptul că
el a contiibuiu cu bani la fortificarea cetății Orșova și Caransebeș de
către imperiali interesați a face față atacurilor otomanet5; de asemenea
a procurat în continuare mari cantități de provizii pentru armata austriacă,
zeci de mii de obroace de grîu și făină precum și un număr mare de boi
www.dacoromanica.ro
ă	Relațiile lui brâncoveanu cu austriâ	903

și cai58, Voievodul Țării Românești a continuat coiespondența cifrată ținută
eu mai mulți generali austrieci, ca Vetereani, Vaudemont, Rabutin, unii avînd
și înalte funcții în administiația Transilvaniei57 dar și eu unii agenți politiei,
cum erau, contele Czaky, contele L. F. Marsigli,58 prin intermediul carcia
se dădeau știii privitoare la starea internă a Imperiului otoman, la mișcă-
rile trupelor otomane la Dunăre, la starea cetăților otomane Belgiad și
Timișoara59, etc. în fine a favorizat transmiterea corespondenței austriece
între Viena și Constantinopol sau Adrianopol și a mediatorilor păcii între
austiieci și otomani, diplomati englezi și olandezi, în această acțiune fiind
antrenați toți agenții săi în frunte cu lanache Porfirita eapuehcbaiaua saG0.

Ca o recunoaștere a acestor servicii aduse Curții din Viena, impeiialii
i-au acordat diploma din 30 ianuarie 1695, prin care i se atribuia calitatea
de principe al Imperiului pentru el și fiul său cel mai mare, Constantin,
acesta privit ca urmaș ereditar la tron 61.

Intensa activitate politică și diplomatică desfășurată cu prudență de
C. Brâncoveanu era pe cale de a fi dezvăluită în toamna anului 1695, după
moartea generalului Veterani în lupta de la Lugoj, cînd printre bagajele
acestuia au fost descoperite de otomani scrisorile primite de la domnul
muntean. Știrea avea să fie repede difuzată în lumea diplomaților euro-
peni ajungmd pînă la Varșovia în cabinetul ambasadorului Franței, care
s-a grăbit s-o comunice suveranului său de îndată ®2. Din fericire pentru
C. Brâncoveanu sultanul n-a ținut seamă de acest fapt, mai ales că
domnul muntean, care a satisfăcut atunci toate cererile otomanilor, nu a
dat de bănuit că ar fi trecut de partea adversarilor înaltei Porți63. în
schimb în Transilvania începuse să circule zvonul potrivit căruia
C. Brâncoveanu ar fi fost arestat și scos din domnie pentru că fuseseră
găsite scrisorile trimisese generalului Veterani precum, și cifrul folosit
la redactarea lor64.

în baza diplomei imperiale din 1695 domnul muntean avea să
adreseze autorităților austriece din Transilvania, chiar în același an,
cererea de a obține un refugiu în această țară și protecția imperială în
cazul în care viața și tronul i-ar fi fost amenințate de otoim ni85; reîn-
noită un an mai tîrziu această cerere a fost rezolvată favorabil abia în
1701 cînd C. Brâncoveanu a piimit patenta imperială solicitară

Pînă la încheierea păcii de la Carlowitz, un moment ci iric avea Să-1
cunoască relațiile domnului muntean cu austriecii în faza cînd se pregătea
redactarea actului final de către diplomații celor două mari puteri, ale
căror oști se confruntau de aproape 16 ani. Cunoscînd poziția Curții
din Viena cu privire la statutul juridic viitor al Țării Românești, pe care
austriecii urmăreau să-l dezbată și să-1 includă în articolele tratatului de
pace, C. Brâncoveanu a cerut piintr-o scrisoare confidențială agentului
imperial, contele Czaky ca reprezentantul Austriei să nu facă nici o aluzie,
privind țara sa88. Dar Curtea din Viena a prezentat la conferință unele
propuneri relativ la stabilirea hotarului dintre Imperiul Habsburgic,
Moldova și Țara Românească — Transilvania fiind considerată ca pai te
integrantă a imperiului — (art. 2), precum și stabilirea unei duble suzera-
nități — otomane și aiistriece (cu plata unui tribut) asupra Țării Româ-
nești (art. 5)87. în privința hotarului dintre Țara Românească și Transil-
vania domnul muntean își exprimase dorința față de un alt agent impe-
rial contele L.F. Marsili, ca în principatul său să se includă și teritoriile

5 — e 2495

www.dacoromanica.ro
904

CONSTANTIN ȘERBAN

10

de peste munte : Țara Bîrsei, Amlașul și Făgărașul așa cum au fost din
vechime M. Din cele două doleanțe ale domnului muntean nun ai una a
fost satisfăcută adică prima, cea în legătură cu statutul juridic al Țării
Bomânești și aceasta mai ales cu sprijinul lordului PagctGî), reprezentan-
tul mediator al Angliei la conferința de pace.

Deși a fost asaltat timp de mai bine de un deceniu de Curtea din Viena
pentru a se declara potrivnic înaltei Porți și a accepta protecția acesteia,
C. Brâncoveanu a reușit să navigheze cu multă înțelepciune și prudență
să nu dea curs promisiunilor ei îmbietoare dar nesigure, menținînd mai
departe tradiționalele legături ale țării cu otomanii, fără a fi deplin supus
acestora.

Cît privește pacea de la Carlowitz ea a însemnat pentru contempo-
rani și în primul rînd pentru poporul român un moment de izbăvire după
ani de suferință și amenințări care au pus capăt pentru o vreme expedi-
țiilor militare însoțite de jaf, distrugeri și masacre și zilelor și nopților
petrecute în nesiguranță, anilor de foamete și molimi, etc. Restabilirea
păcii între popoarele din această parte a continentului avea să fie compa-
rată de un cronicar român martor ocular al acestui eveniment cu o ade-
vărată reîntoarcere la viață a acestora „După întunerec vine și lumină,
după întunerec soare, adecă după multe tulburări ce au avut turcii cu
nemții în 18 ani cu multe osteneli și cu multe pagube de oameni și altele,
iată și dorita pace70”.

După pacea de la Carlowitz, pînă la sfîrșitul domniei sale C. Brân-
coveanu a imprimat un nou curs relațiilor lui cu Austria ținînd seama de
faptul că aflîndu-se în hotar direct cu aceasta avea să fie mai mult implicat
în angrenajul politicii externe a Curții din- Viena față de înalta Poartă.
Dîndu-și seama că imperialii intenționau să cotropească noi teritorii în
dauna Porții el a căutat să neutralizeze presiunea politică a acesteia,
mai mare ca în trecut, prin implicarea altui stat european în rezolvarea
problemei orientale și anume a Busiei. începutul făcut în ajunul înche-
ierii păcii de la Carlowitz, prin expedierea unei solii la Moscova, care a
cerut sprijinul în lupta pentru redobîndirea independenței poporului
român și a altor popoare din sudul Dunării aflate sub dominația otomană 71,
avea să fie continuat după 1700 cu noi acțiuni de acest fel, mai ales că
Busia refuzase să subscrie tratatul de pace de la Carlowitz, ca membiă a
Ligii sfinte și-și rezervase dreptul de a negocia separat cu înalta Poartă-
Această acțiune menită să slăbească presiunea politică austriacă a luat
forme diferite : de exemplu stabilirea unei agenții secrete românești la
Moscova, elaborarea unui proiect de alianță antiotomană la care parti-
cipau și conducătorii unor popoare din Balcani72, sau dezvoltarea unei
mai vii corespondențe cu țarul Busiei Petru I și cu principalii săi colabo-
ratori politici. Toate acestea aveau să determine Curtea din Viena să
găsească noi posibilități de conlucrare cu domnul muntean. Așa de exem-
plu imperialii au început să-i solicite voievodului sprijin pentru eliberarea
unor ostași făcuți prizonieri de către otomani. Totodată au privit cu
mai multă îngăduință ajutorul pe care C. Brâncoveanu l-a acordat unor
răsculați maghiari în frunte cu principele Francisc II Bakoczi73. Apro-
pierea dintre domnul muntean și Habsburgi se reflectă și în stabilirea
de contacte directe cu noul rezident al acestora la Constantinopol, con-
tele Oettingen, care a trecut prin Țara Bomânească pentru a-și lua pos-

www.dacoromamca.ro
11

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

905

tul în primire avînd asigurate toate condițiile pentru călătoria sa (carete
cu cai, suită, provizii etc.)74. in același context se înscriu și alte acțiuni
și anume procurarea de cai, vite, cereale de către Constantin Brâncoveanu
pentru trupele austriece din Transilvania 75, ba chiar și a unor sume mari
de bani de zeci și sute de mii de florini76. Din 1707 acest sprijin material
acordat austriecilor este mai bine organizat, agenții Guvernatorului Tran-
silvaniei 77 primind și ei instrucțiuni precise din partea Camerei aulice
din Viena cu privire la modul cum trebuiau să se încheie astfel de transac-
ții cu domnul muntean 78. în același timp însă voievodul Țării Eomânești
a căutat să profite de relațiile strînse pe care le avea cu autoritățile aus-
triece din Transilvania pentru a întări propriile sale mijloace, necesare
apărării independenței țării sale. Astfel în 1702 el a solicitat trimiterea
unui meșter turnător pentru recondiționarea a două tunuri distruse 78,
a cumpărat de la postăvarii din Brașov mari cantități de postav pentru
ostașii de la curtea sa 80, în fine a trimis agenți în Transilvania pentru
a recruta ostași cu plată stabilind chiar condițiile materiale pentru anga-
jarea lor (solde în bani și în natură atît pentru ofițeri cît și pentru soldați)81.

C. Brâncoveanu a continuat în această vreme, ca și înainte de 1699,
să favorizeze transitul prin țara sa a corespondenței austriece către și
de la Constantinopol82, fapt apreciat de împăratul Leopold I, și de urmașii
acestuia la conducerea Austriei83, întreținînd totodată corespondență cu
Habsburgii M, mai ales cu oamenii politici și cu comandanții militari din
Transilvania, ca de exemplu generalii Glockelsberg,. Eabutin, Stainville,
ambasadorul Guarient85. în cuprinsul ei se întîlnesc știri prețioase fur-
nizate acestora despre refugiații maghiari în țara sa 86, despre situația
internă din Imperiul otoman 87, dar și din alte țări europene, ca de pildă
din Eusia, Polonia, Saxonia, precum și informații valoroase despre des-
fășurarea Eăzboiului nordic88.

După bătălia de la Poltava (1709), care a însemnat o cotitură în
Eăzboiul nordic, preocuparea crescîndă a Eusiei, în ce privește sprijinirea
răscoalei curuților din Transilvania, a mărit perspectiva ciocnirii intere-
selor austro-ruse în țările române și redeschiderea problemei orientale,
în acest context curtea din Viena a intensificat legăturile cu O. Brânco-
veanu voievodul devenind creditorul oficial al guvernatorului Transilvaniei,
sumele de bani obținute de la domnul muntean fiind folosite la procurarea
de cai pentru artilerie și fortificarea unor orașe 89. Cît de importantă deve-
nise acum menținerea relațiilor imperialilor cu C. Brâncoveanu rezultă
din reînnoirea dreptului acestuia de a se refugia în Transilvania sub pro-
tecția Curții din Viena90, și din scrisorile de mulțumire adresate domnu-
lui muntean de către noul împărat al Austriei, losif 191, însoțite de por-
tretul său trimis, în dar principelui român92.

Întrucît situația la hotarul Țării Eomânești amenința să se complice
din nou, iar poziția domnului muntean față de otomani începuse să se
deterioreze, înalta Poartă fiind tot mai mult informată despre legătu-
rile secrete ale lui C. Brâncoveanu cu imperialii, domnul Țării Eomânești
a continuat să achiziționeze noi bunuri materiale în Transilvania, menite
să-i asigure un adăpost confortabil la nevoie. Astfel după cumpărarea de
case în Brașov93, el a trimis agenți peste munte pentru a dobîndi în numele
său moșii în Țara Făgărașului94 și chiar un mare domeniu aproape de
Sighișoara, care aparținuse lui Mihai Apaffi95, încercînd să obțină Și
www.dacoromanica.ro
906

CONSTANTIN ȘERBAN

12

pămînturile unor curuți, confiscate de autoritățile austriece 96. Serviciile
aduse de C. Brâncoveanu Curții din Viena în primul deceniu al sec. XVIII
au rpoiit încrederea Habsburgilor în domnul muntean. La cele cîteva
dovezi de recunoaștere a importanței acestora se va adăuga—după izbuc-
nirea războiului ruso-turc (1710), cînd perspectiva confruntării armatelor
celor două mari puteri europene chiar pe teritoriul principatelor române
era foarte posibilă—diploma imperială din 1711, de reînnoire a protecției
pentru el, familia sa și iudele sale Cantacuzine 97. Datorită talentului
diplomatic al domnului muntean el a putut să-și mențină tronul, nefiind
obligat să se refugieze în Transilvania. Voievodul a continuat să acorde
noi împrumuturi guvernatorilor din Transilvania, să întrețină corespon-
dența diplomatică secretă, prin care se procurau noi știri despre situația
politică din sud-estul Europei, din Rusia, despre mișcările lui Carol al Xll-lea
regele Suediei pe teritoriul Imperiului otoman98. Totul a decurs favo-
rabil pentru ambele părți pînă în primăvara anului 1714 cînd principele
muntean a fost mazilit, arestat împreună cu întreaga sa familie și trans-
portat sub escortă la -Constantinopol, în locul lui venind domn în Țara
Românească vărul său, Ștefan Cantacuzino ". înlăturarea din domnie a
lui C. Brâncoveanu a fost o grea lovitură pentru Curtea din Viena și mai
ales pentru politica ei fală de înalta Poartă. Ea pierdea în persoana
voievodului muntean un vecin de nădejde la hotarul Carpaților de sud,
un piețios furnizor de bunuri materiale ^pentiu sporirea capacității de
apăraie a Transilvaniei, un valoros izvor de informații privind politica
internațională mai ales din sud-estul Europei. Pentru a ne da mai bine
seama de marea importanță pe care o aveau la Curtea din Viena strînsele
relații întreținute cu C. Brâncoveanu, ne vom referi la cîteva rînduri din
scrisoarea generalului Montecuculi, din 13 aprilie 1714, adresată Consi-
liului de război, din care rezultă că mazilirea și arestarea domnului mun-
tean l-a determinat pe acesta să facă unele aprecieri elogioase la persoana
acestuia. Astfel, el îl numește pe voievod cu epitetul de „bunulprincipe” (der
gute Fiirst), apoi arată că cel în cauză era „un consecvent, bun și sincer
vecin față de Transilvania, iar în precedentul conflict (e vorba de răz-
boiul Ligii sfinte cu otomanii 1683—1699), nu a fost un altul ca el iar în
viitor nu mai sper să fie unul asemenător pentru noi”100. Mai mult Curtea
din Viena s-a interesat îudeaproape despre soarta lui C. Biâncoveanu
aflat acum prizonier la Constantinopol prin rezidentul imperial Franz von
Fleischmann; el primise instrucțiuni din partea Consiliului de război
pentru a afla mai multe amănunte despre mazilirea domnului muntean,
acuzațiile ce i se aduc și urmările acestora. Rapoartele săptămînale care au
urmat, cuprind date mai puțin cunoscute din această perioadă a vieții
lui C. Brâncoveanu, de exemplu îmbolnăvirea fostului domn în timpul
detenției sale, investigațiile făcute de anchetatori pentru a descoperi
averea acestuia, aflată, la loc sigur în diferite părți din Europa, nu numai
la Veneția, Constantinopol, Transilvania dar chiar și în Polonia, urmă-
rirea unora din colaboiatorii apropiați ai lui C. Brâncoveanu101 etc. în
raportul din 27 august 1714 rezidentul austriac prezintă și descrierea
decapitării domnului muntean și a fiilor săi, „spectacol trist” (diesem
trawigen spectacol), la care a asistat însăși sultanul102.

Din cele de mai sus rezultă că relațiile lui C. Brâncoveanu cu Austria
reprezintă un aspect important,al politicii externe a Țării Românești în
www.dacoromamca.ro
13

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

907

ultimile decenii ale sec. XVII și la începutul sec. XVIII constatîndu-se
o permanentă a acestor relații, o continuitate firească în relațiile noastre
externe, care în acea perioadă au cunoscut momente de încordare și de
destindere. Particularitatea acestor raporturi constă în faptul că ele
s-au desfășurat o vreme pe fondul evenimentelor care au însoțit războiul
Ligii sfinte cu Imperiul otoman, încheiat cu pacea dc la Karlowitz, apoi
în condițiile consolidării stăpînirii austriece pe teritoriile ocupate de
otomani și aflate în vecinătatea Țării Românești.

Abilitatea diplomatică a voievodului a depășit prin amploarea
acțiunilor sale — pe a multora din predecesorii lui și a făcut posibilă
păstrarea integrității Țării Românești în condițiile grele ale vremii
precum și menținerea sa în scaun peste un sfert de veac.

A'O TE

1	Gh. I. Demian, Politica externă a Principatelor române (încercări de sinteză a istorici),
voi. I, Timișoara, 1933, p. 65 — 73 vezi cap. IV, Politica externă a lui C. Brincoveanu. Să sc
vadă și: G. Bădărău, Raporturile politic" româno-auslriece 1683—1718 (I), în „Anuarul Insti-
tutului de Istorie și arheologie «A. D. Xenopol», Iași XXII (1985), nr. 2, p. 476—477 și
ibidem, (II), 23 (1986), nr. 1 p. 161 —170 ; de asemenea uncie observații la L. Boicu, Princi-
patele române în raporturile politice internaționale (Secolul al XVIII-lea), Iași, 1986.

2	Despre activitatea diplomatică a stolnicului C. Cantacuzino vezi Constantin Șerban,
Constantin Cantacuzino 1640 — 1716, In Diplomați iluștri, voi. II, București, 1970, p. 69—114.

3	Șt. lonescu, P. Panait, Constantin vodă Brâncoveanu, București, 1969, p. 138 — 139.

4	M. Lupaș, Mitropolitul Saoa Brancouici, Cluj, 1939, p. 73—82 ; A. Veress,Documente
privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești, voi. XI, București, 1933, p. 345.

6	P. Cernovodeanu, Bucarcsl, importante centre politique du sud-est europeen â la fin
du XVII sidclc ci au commenccment du XVII în „Revue des etudes sud-est europeennes”,
1-2/1966, p. 149.

8	G. Bădărău, La naturc des rapports politiques roumano-autrichens (1683—1776 ) in
„Revue Roumaine d’IIistoire”, 4/1987, p. 293—295.

7	I. Moga, Rivalitatea polono-austriacă și orientarea politică a țărilor române la sfîrșitul
sec. XVII, Cluj, 1933, 240 p.

8	A. Veress, op. cit., voi. XI, p. 177-178, 239-240, 243-246, 249-251, 251-253.

!l	N. lorga, Genealogia Cantacuzinilor, București, 1902, p. 92.

10	N. lorga, Documentele Cantacuzinilor, București, 1902, p. 276; C. Giurescu,
N. Dobrescu, Documente și regeslre privitoare la C. Brâncoveanu, București, 1907, p. 237 (369),
în extras din arhivele din Transilvania, Cărțile Dietei, tom. V—VI, p. 279, art. 22, 1679.

11	N. lorga, Genealogia Cantacuzinilor, București, 1902, p. 229.

12	Ibidem, p. 233-235 și p. 239.

13	Vezi diploma imperială din 19 mai 1688 dată la Luxemburg prin care i se conferea
titlul de conte al regatului Ungariei și al altor țări ereditare pentru el și descendenții săi de
ambele sexe (utriusque sexus) în C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 294 (452); vezi și moti-
varea acordării acestei diplome, în sensul că titularul ei dovedise o seamă de calități ca :
virtute, prudență, iscusință, că era de neam nobil, etc. în V. Zaborovschi, Istoria politicii
externe a celor trei principate Țara Românească, Transilvania și Moldova de la asediul Vienei
(1683) pînă la moartea lui Șerban Cantacuzino și suirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu
(1688), București, 1925, p. 146 nota 9.

14	Istoria Țării Românești 1290—1690, Letopisețul cantacuzinesc, București, 1960, p. 187.

15	Se cunoaște itinerarul său : la 25 august la Cerneți, la 3 sept, la Craiova, la 7 sept,
trece Oltul, probabil la Rimnic, la 17 sept, la Cîmpulung Muscel, vezi V. Zaborovschi, op.
cit., p. 135.

18	La 23 sept, era la,Rucăr-Dragoslavele și la 24 sept, la Bran idjam V. Zaborovschi,
op. cit-, p. 137; C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cil., p. 1 (1), 2(2).

17	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cil., p. 1(1).

18	N. M. Vlădescu, Din trecutul boieiimii românești vel comisul Șerban Pirou Vlădescu,
tn „Revista Arhivelor”, I, 1924, p. 2.

www.dacoromanica.ro
908

CONSTANTIN ȘERBAN

14

10	Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești, București, 1963, p. 187; vezi
și Istoria Țării Românești 1290—1690 Letopisețul Cantaeuzinesc, București, 1960, p. 188 —189
altfel formulat evenimentul ,,să păzească șl această Țară Românească ca să o scoață din gura
lupilor turci și a leilor tătari”.

30	Vezi cronica lui Radu Greceanu în Cronicari munteni, voi. II, București, 1961, p. 13.

21	fdem, p. 14—15 ; Istoria Țării Românești 1290—1690, Letopisețul cantaeuzinesc, Bucu-
rești, 1960, p. 189—191; Radu Popcscu, op. cit., p. 188; Istoria Țării Românești dc la oct.
1688 pină la martie 1717, București, 1959, p. 3 — 8.

22	în cronica anonimă se afirma că aceasta era fiul lui Trufanda, vezi Istoria Țării Ro-
mânești de la octombrie . . . p. 12.

23	Idem, p. 12—13.

24	Idem, p. 14—16.

25	N. lorga, Documente privitoare la Constantin vodă Brîncoveanu, București, 1901, p.
42 — 43; G. Giurescu, N. Dobrescu, op. cil. p. V textul din 1689 nu s-a păstrai dar există altul
inclus într-un act din 14 mai 1698.

26	L. Demeny, P. Cernovodeanu, Relațiile politice ale Austriei cu Moldova, Țara Româ-
nească și Transilvania în sec. XVI—XVIII, București, 1974, p. 180.

37	Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 278—279.

28	Istoria Țării Românești de la 1 octombrie. . .p. 25.

20	Cronicari munteni, voi. II, p. 19 ; Ph. Roder, Des MarkgrafenLudivig Wiliiclm von Badcn
Feldzugc woder die Turkeu, Cai'lsruhe. 1842, p. 162; G. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 16
(36) și nota 2.

30	Cei doi boieri erau : marele aga Cornea Brăiloiul și Șerban Greceanu despre negoci-
erile dintre imperiali și G. Brâncoveanu, Documente Hurmuzaki, voi. XVI, p. 249.

31	Radu Popescu, op. cit., p. 189; cronicarul apreciază valoarea zahcrclei cerută de
austriaci la 700 pungi, așa dat 350 000 taleri ; ambasadorul Franței la Viena indică cifra de 300 000
taleri, 1500 cai și iernarea a 12 regimente în Țara Românească vezi Documente Hurmuzaki,
voi. V, partea 2, p. 180-181; voi. XVI, p. 252.

32	Boierii erau : marele clucer Diicul Rudeanul, aga Cornea Brăiloiul, marc pitar Preda
Brătășanul, Cernica Știrbei și Anastase Păușcscul.

33	Ph. Roder, op. cil., voi. II, p. 187—192; învoiala încheiată la Brîncovcni la 28 noiem-
brie; a doua zi ducele de Baden raporta consiliului de război modul cum o încheiase vezi C.
. Giurescu, N. Dobrescu. op. cit., p. 19 (39).

34	Vezi Autobiografia de Luigi Ferdinando Marsigli, Bologna, 1930, p. 121 unde autorul
afirmă că această învoială numită de el tratat ar fi fost contrasemnată de C. Brâncoveanu, ceea
ce e puțin probabil vezi și Ph. Roder op. cit., voi. II, p. 117, învoiala c numita Convention:
C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p.,20 (41); Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 218,
308, Leopold I luase sub protecția sa familia defunctului Șerban Cantacuzino la 31 ianuarie
1689.

35	Radu Popescu, op. cit., p. 190; Istoria Țării Românești de la octombrie . .., p. 28 „jafu-
rile ce au făcut (austriecii) de pline și de dobitoace nu poate om să le spuc”.

38	C. Giurescu, D. Dobrescu, op. cil., p. 20—22, 19 (40), la 25 decembrie 1689 D. Heisslcr
era la București.

37	Mai pe larg în Constantin Șerban, Constantin Brâncoveanu, București, 1969, p. 37—39.

38	Cronicari munteni voi. II, p. 29—32, la 29 ianuarie erau la Cîmpulung Muscel vezi
G. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 22(43); Istoria Țării Românești de la octombrie . . ., p. 29;
Radu Popescu, op. cit., p. 190—191; Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 2, p. 170—171.

39	Istoria Țării Românești 1290—1690 ..., p. 196; data de 2 ianuarie e pe s.v. deci 12
ianuarie, de vreme ce la 10 ianuarie Heissler scria din București, vezi C. Giurescu, D. Dobrescu,
op. cit., p. 22(42).

40	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 23—25.

41	Documente Hurmuzaki, voi. V partea 1, p. 363, 364, 265.

42	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 26(50), 30 — 33.

43	Idem, p. 31 — 32; această corespondență se stabilise cu mai bine de un an înainte;
‘idem, p. 12 (27, 13, 30).

,	44 Vacant din aprilie 1690 prin moartea lui Mihai Apaffi, Documente Hurmuzaki, voi. V»
partea 2, p. 187.

48	Istoria Țării Românești de la octombrie.... p. 31—32; Ph. Roder, op. cit., voi. II,
• p.-128, 248 se da și o listă nominală a prizonierilor vezi p. 254; Cronicari munteni, voi. II,
p. 33—41; Radu Popescu, op. cit., p. 192.

www.dacoromanica.ro
15

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

909

40	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 46(68), aceste servicii făcute de C. Brâncoveanu
datau din primăvara anului 1688; Idem, p. 11(26); transmiterea corespondenței se făcea prin
Matei Cleronomos, nepotul lui George Cleronomos, interpretul rezidentului imperial în capitala
Imperiului otoman; idem, p. X, nota 2.; Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 149. .

17	Veterani relatează în ianuarie 1691 despre intenția lui C. Brâncoveanu de a intra în
corespondența - cu el, C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 48 (70), 51 (73), 51 (74), 59(83),
60(84, 85): legătura între cei doi era restabilită de contele de Erbs făcut prizionier la Zărnești și
după ce a fost răscumpărat de domnul muntean a fost reținut la curtea acestuia și folosit în
scopuri politice și diplomatice; Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 397, 400 C. Giurescu,
N. Dobrescu, op. cil., p. 52 nota 1,58 (82).

48	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 10(23); martie 1689; a trimis în Transilvania
1000 boi și o mare sumă de bani peste 6000 tal. prin logofătul Radu Popescu, cronicarul de mai
tîrziu; idem, p. 13—13(29), 13(31) șî Istoria Țării Românești de la octombrie..., p. 22,

49	Autobiografia de Luigi Ferdinando Marsigli, p. 150, 156—157, audiența din 14 sep-
tembrie 1691 a durat 4 ore; Documente Huimuzaki, voi. V partea 1, p. 387, 393; C. Giurescu,
N. Dobrescu, op. cit., p. 58—59; vezi și Bibi. Acad. mss. grec 974 f. 101 — 101 v.;, C. Brâncoveanu
către loan Cariofil; Constantin Șerban, Ecouri românești în opera lui Luigi Ferdinando Marsigli
(250 ani de la moarte), în „Revista de istorie”, 11/1980, p. 2171 — 2173 mai pe larg.

60	Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 387, 388; C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit.,
p. 59(82), 61(87).

51	E. Vîrtosu, Foletul novei, calendarul lui Constantin vodă Brîncoveanu 1693—1701,
București, 1942, LVIII + 222 p.

52	N. lorga, Studii și documente, voi. V, p. 127.

63	Idem, p. 127.

64	Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 392.

65	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 58(81), 64(96,97), 72(108).

58	Idem, p. 69(91), 64(96), 65(99), 66(100), 72(108), 87(139).

57	Idem, p. 65(98), 68(193), 76(116), 81(121), 83-84(129), 84(130-132), 85(133-135),
86(138), 87(141 —142), 88(143), 90(148—149); Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 2, p. 273.

58	Documente Hurmuzaki, voi. V, partea 1, p. 394.

59	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 72 (109), 76(115), 77(117), 77-78 (118), 87(140).

80	Idem, p. 67 (101), 68(104), 76(114), 79(120), 91-92(151-152).

81	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. XXXII—XXXIII, 294(452); V. Drăghiceanu,
Constantin Brâncoveanu conte al regatului ungar și principe al sacrului Imperiu roman, București,
1915, p. 9—10.

82	Documente Hurmuzaki, voi. XVI, p. 326 — 329.

83	Istoria Țării Românești de la octombrie ..., p. 68—69—70; cronicarul dă detalii despre
comportarea foarte supusă față de sultan a domnului muntean cit timp acesta s-a aflat în Tara
Românească după bătălia de la Lugoj, timp in care s-au cheltuit din visteria țării peste 25 000
taleri; C. D. Aricescu, Condica de venituri și cheltuieli a Vistieriei de la leatul 7202— 7212
(1691— 1791), București, 1878, p. 164; Vezi și Documente Hurmuzaki, voi. V. partea 2-a, p. 265.

84	C. Giurescu. N. Dobrescu, op. cit., p. 83(128) 83 — 84 (129).

85	Idem, p. 82(125), 83(126).

88	Idem, p. 85(135), 294-295(452) art. 3 și 4.

87	Documente Hurmuzaki, voi. DV, parte a l-a, p. 511 — 512; vezi și p. 512 — 514; C.
Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 97—98 (160 „propineri”).

88	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 101(16).

89	L. Demăny, P. Cernovodeanu, Relațiile politice ale Angliei cu Moldova, Țara Româ-
nească și Transilvahia în secolele XVI —XVIII, p. 205.

70	Istoria Țării Românești de la octombrie..., p. 102 — 103.

71	Constantin Șerban, Românii și problema orientală, 1683—1713 în „Revista de istorie”
nr. 10/1980, p. 19963.

72	Idem, p. 1964—1965.

73	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 109(176), 115(190, 191), 116 (193, 494, 195, 196),
117 (197), 145 (247).

74	Idem, p. 106-107(174), 108-109(175), Bibi. Acad. mss. 548, f. 137; Documente Hur-
muzaki, voi. VI, p. 6.

75	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 136(218), 300 cai, 140 (233), 162(267). 2500
chile cereale, 165—166(268), 166 (269); livrarea să făcea pe la Rucăr-Dragoslavele-Bran dar
și pe la Cîineni-Tumu-Roșu;

70	Idem, p. 142(239) se referă la un împrumut dc 100000 fi., 148 (241) în 1705—7017
alt împrumut de 20 000-30 000 fl., 167—168 (271).

www.dacoromanica.ro
âio

CONSTANTIN ȘERBAN

16

77	Idem, p . 155 — 160 (263) în toamna anului 1707 alt împrumut de 50 000 fl., p. 160
(264); un intermediar al austriecilor era Ignat Haan cămăraș de ocnă, p. 168—171(272); vezi
șl raportul său către Camera aulică pentru perioada 22 sept. 1707 — 6 martie 1708 privind
livrarea a peste 4 000 chile cereale din Tara Românească.

78	Idem, p. 155-160(263).

79	Idem, p. 124(204), 128-129(207), 130(208); N. lorga, Studii și documente, voi. X,
p. 90.

80	N. lorga, op. cit., p. 66 — 77 (pentru anii 1705—1708).

81	Cerere în acest sens avansată de domnul muntean din 1702 vezi C. Giurcscu, N. Dobres-
cu, op. cil., p. 125 — 126(205), 128—129(207); generalul Rabutin, guvernatorul militar al Transil-
vaniei răspundea domnului muntean că recrutarea de ostași urma să fie aprobată de comanda-
mentul militar austriac al Transilvaniei; Idem, p. 126—127(206).

82	C. Giurescu. N. Dobrescu, op. cit., p. 136(219), 162(266), 144(245), 148(250), 167(270),
172(273 ^274), 174(276—277), în 1708 agentul austriac care făcea transportul corespondenței
era dragomanul Alois Valde, Documente Hurmuzaki, voi. VI, p. 69 — 70.

83	Idem, p. 148—149 (250), agentul domnului muntean la Viena era secretarul său, Grien-
ner Petei'; idem, p. 153(209).

84	Jdem, p. 119(199) încă din decembrie 1701.

88	Documente Hurmuzaki, voi. VI, p. 36 — 37, 58—59, 60 — 61.

88	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 119—129 (201), 120-122(202), 122-123(203).

87	Idem, p. 123-124(204), 128-129(207), 132-133(215), 134-135(216), 135-136(217).

88	Idem, p. 149-151(252, 177(285);

89	Idem, p. 177-179, (286-287), 180(289), 181-182(291)1182-183(294), 183-184
(297), 260(400).

90	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 153(257); vezi V. Drăgbiceanu, Constantin
Brâncoveanu conte al regatului ungar și principe al sacrului Imperiu roman, p. 1 — 10.

91	Idem, p. 185-186(301), 186(302), 187—188(304).

92	Idem. p. 190(308) portretul fusese trimis printr-un colonel, von Eck.

93	N. lorga, Studii și documente, voi. p, p. 251; Documente Hurmuzaki, voi. XV partea 2,
p. 1482, 1491, 1495 1516; casele erau în grija unuia Andreiaș.

94	în 1707 —1709 satele Poiana Mărului și Sîmbăta dc sus; Documente Hurmuzaki, XV,
partea 2, p. 1515, 1534.

96	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. XXXVI; valoarea tranzacției era de 50 000 fl.
In 1708 este anulată o vinzare a 4 sate fiscale.

98	Idem, p. 174-175(279), 175(282), 173(275).

97	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 195— 202 (315—321) de reținut cererile lui C.
Brîncoveanu adresate împăratului losif I în februarie 1711 așa numitele „Desiderio”; idem,
p. 196—198 (317).

98	Documente IIurmuzaki, voi. VI, p. 74 — 75, 79 — 80, 90—91, 92, p. 128.

99	Radu Popescu, op. cit.,p. 203 — 205; Cronicari munteni voi. II, p. 342—343;-Del Chiaro,
Revoluțiile Valahiei, Iași, 1929, p. 113 — 117.

100	C. Giurescu, N. Dobrescu, op. cit., p. 261 (401).

191	idem, p. 259-260(399), 261-264(402), 264(403), 265-266(405), 266(406), 267(407),
268(410), 269(413), de comparat cu N. lorga, Documente privitoare la Constantin Vodă Brânco-
veanu, p. 52, 61, 67, 169; Del Chiaro, op. cil., p. 121 — 122.

102	Idem, p. 270 (414)

LES EELATIONS DE CONSTANTIN BEANCOVAN AVEC
L’AUTEICHE

Resum 6

En abordant un aspect moins connu de la politique extdrieure pro-
mue par C. Brancovan, sur la base de sources documentaires provenues
deff archives de Vierme entr^es dans le circuit scientifique il y a plus
de 70 ans, mais insuffisamment mises ă profit jusqu’ă prfeent; d’autre
part, en encadrant ces relations dans l’ensemble confus des relations

www.dacoromanica.ro
17

RELAȚIILE LUI BRÂNCOVEANU CU AUSTRIA

911

europeennes, l’auteur arrive â la ’conclusion que l’aneien prince,
montd sur le trone il y a trois siecles, fit, des liens qu’il a entre-
tenus au cours de plusieurs decennies avec la Cour de Vienne, une
vdritable clef de voflte de sa politique exterieure. Comme r^sultat, on
retrouve la d^cision de C. Brancovan de ne sacrifier en rien l’indepen-
dance de son pays face aux promesses souvent captieuses des Habsbourg
qui lui demandaient de declarer sa soumission aux Imp6riaux et de
denoncer ouvertement les rapports traditionnels entretenus jusqu’alors
avec la Sublime Porte. En neutralisant au besoin les pressions de la
Cour de Vienne â l’aide d’autres forces politiques et militaires, le prince
valaque s’est maintenu dignement plus d’un quart de sicele sur le trone
de Valachie. Son regne bien long est celui des grandes r^alisations poli-
tiques, militaires, administratives et notamment culturelles, qui s’inscri-
vent dans l’histoire du peuple roumain sous le nom de Vepoque de
Brancovan.

www.dacoromanica.ro
www.dacoromanica.ro
DOCUMENTAR

CHIPURILE BRÂNCOVE ANULUI.

PRELIMINARII PENTRU UN PORTRET

IOLANDA ȚIGHILIU

„Constantin vodă Brâncoveanu In domnia lui
au fost fericit de toți oamenii țării și incă și
de oamenii altor țări, cit i s-au auzit numele”-

(Radu Popescu Dornicul).

în Istoriile domnilor Țării Românești vornicul Radu Popescu caracterizlnd domnia lui
Constantin Brâncoveanu voievod consemna: „într-acest chip poate să se fericească și Costandin
vodă, că l-au dăruit norocul cu tot felul de bine: sănătos, întreg, casă întreagă, fii și fete mulți,
avuții multe, case, palate, sate, vii, heleștie, domnie îndelungată și altele ca acestea, care nu
i-au lipsit nimic de care ochii lui au poftit, dar toate acestea au fost darurile norocului”1.

Cronica anonimă păstrează și ea aceeași idee: „iar acest domn în toate au avut noroc,
bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fii, fete din destul ;
gineri, nurori așejderea, cinste mare și în boieria lui și în domnia lui cît a domnit nici o lipsă
nu va fi avut. Și acest domn ar fi putut să zică cuvintele lui Solomon că orice i-au pohtit
inima lui nu i-au lipsit. Acestea și ca acestea văzînd înaintea ochilor lui, numai să veselia”2,
într-adevăr, după o copilărie marcată de pierderea succesivă a tatălui Papa, și a bunicului
patern Preda vornicul, înaintea lui, Constantin Brâncoveanu s-au deschis noi perspective
de viață.

Posesor, dintr-un început, a unei averi de excepție3 pe care o va spori continuu cu pro-
prietăți ce se vor înșira din Mehedinți pînă în Buzău și din Argeș pînă la Dunăre, ba chiar și
peste munți, în Transilvania, Constantin vodă a făcut din plin dovada unor însușiri de price-
put gospodar și de bun administrator. Avînd o familie numeroasă — patru băieți și șapte fete —
domnitorul, om prevăzător, se va îngriji să le asigure din vreme un trai lipsit de griji materiale.

Dar cum va fi fost Constantin Brâncoveanu ca tată? Desigur că și-a iubit copii, pe unii
răsfățîndu-i chiar. Așa a fost, dc exemplu, Maria căsătorită cu Constantin Duca voievodul
Moldovei. Imaginea tinerei doamne ne este transmisă atît de cronicile muntenești cît și de cele
moldovenești a căror notă concordă. „Fiind doamna Mariia mtndră și semeață (subl. n. —
I.Ț.> avînd pe tată-său domn mare Țărăi Rumânești au început a necinsti jupînesele boiarilor
cu multe cuvinte reale”4. Cronica Moldovei relatînd mazilirea lui Constantin Duca mențio-
nează: «Iar doamna lui, fata Brâncoveanului, fiind tînără și dezmierdată de tată-său (subl. n. —
I.Ț.} să bocie în gura mare muntenește: „Aoleo, aoleo, că va pune taica pungă de pungă
din București pîn-în Țarigrad și zău, nu ne va lăsa, și iar ne vom întoarce cu domnie îndărăt”6 ».

Pungile cu galbeni care luau drumul Istanbulului s-au dovedit a fi un mijloc eficient
de a întreține cele mai bune relații cu Poarta. Sporirea numărului pungilor nu se putea obține
decît printr-o fiscalitate excesivă, fapt care a reprezentat o dominantă a domniei lui Brânco-
veanu. Cronica Vistieriei amintește pentru anul 1696 un număr de 42 de dări.

„Au scos văcărit întîiași dată [. ..] de au rămas obiceiul pîn-astădzii” — consemnează
Neculce. ,,Și de acolo, de la munteni, peste cîțiva ani, la domnie lui Costandin Ducăi-Vodă a
sărit scinteia și la noi în Moldova, de s-au aprins acestu pojar de obiceiu”0. Un adevărat
rechizitoriu la adresa acestei dări și al nesățioasei lăcomii „a nemilostivului domn” care a im-
pus-o se găsește în hrisovul din 4 mai 1714 prin care Ștefan Cantacuzino desființa văcăritul7.
Vornicul Radu Popescu conchide la rîndu-i: "Avea o lăcomie mare peste măsură și obiceaiurile
ceale bune ale țărăi, care cu multă socoteală și osteneală le-au făcut acei bărini, toate le-au
stricat si cum i-au plăcut Iui le-au făcut”8. La aceasta s-a mai adăugat și sporirea haraciului
„care adoas al haraciului Costandin vodă Brâncoveanu l-au adaos pentru binele și folosul lui
și al rudelor lui și pentru peirea și nevoia țării, că multă nevoie au venit țării cu acel adaos al
haraciului8.

Constantin Brâncoveanu, omul politic, după ce-și va fi făcut ucenicia sub domnia
unchiului său, Șerban Cantacuzino, îl va avea alături pe celălalt unchi, Constantin stolnicul

,,Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 913 — 920, 1988

www.dacoromanica.ro
914

DOCUMENTAR

care știa „toate tainele nepotu-său Constandin vodă”10. Va deprinde și va folosi pe deplin
toate mijloacele maleabilității diplomatice făcîndu-i pe cronicari să afirme că „Brâncoveanu
ave tot doo obrază de prieteșug”11.

Obișnuit cu politica de mare anvergură, manevrînd Intre otomani, habsburgi și ruși,
sigur pe resursele materiale ce-i erau la îndemînă ca și pe relațiile de care dispunea, Brâncoveanu
mai că s-ar fi lăsat ispitit de propunerea vizirului de a domni și in Moldova. „Iară el, dac-au
auzit așe, foarte era cu voia să fie domn la 2 țării, că pentru acie aduce oștii streine pe țara
noastră si schimba domnii dintr-însa”1'2.

Dacă acestea au fost unele din însușirile domnului ce a condus destinele țării timp de
26 de ani, să încercăm să deslușim și citcva din trăsăturile omului care a fost Constantin Brân-
coveanu.

Omul medieval ține — după cum remarca Paul Zumthor referindu-se, e drept, la poezie,
dar credem că sfera poate fi lărgită — „de un univers care ne-a devenit străin. De el ne desparte
ceva In care este mai bine să vedem o prăpastie de netrecut decît să ne prefacem că nu știm
că există”13. Și totuși, in ciuda distanței temporale și a modificărilor profunde a aparatului mental
anumite permanențe biopsihologiee vin să ni-i apropie pc semenii noștri de peste timp. înainte
de a fi țăran, boier, mare dregător sau domn, trăitorul veacului al XVII-lea era, așadar, mai
înainte de toate, om. Om cu bucuriile și durerile, cu speranțele și deziluziile, cu iubirile și
temerile, cu izbinzile sau neîmplinirile lui dar care sub raport general ni-1 alătură și ni-1 face
contemporan.

împletirea cercetărilor economice, sociale, politice, culturale cu studiile asupra menta-
lităților, a psihologiei individuale sau de grup (așa numita psihoistorie) poate ajuta istoricul
în crearea sau, mai bine spus, recrearea unei atît de dorite imagini, armonioase și veridice
a subiectului tratat. Cea mai umană dintre subdisciplinele istoriei, psihoistoria punlnd accentul
predominant pe caracterul intrinsec al figurilor umane examinează în manieră psihanalitică
nu numai faptele acestora dar și acele elemente constitutive ale psihologiei lor care i-au deter-
minat probabil să acționeze astfel.14 Se știe că multe întîmplări petrecute mai ales in prima
parte a vieții vin să marcheze temeinic, adesea fără voia sau știrea noastră, evoluția alcătuirii
psihice a individului în țesătura sa cea mai fină. Multe din gesturile, atitudinile, opțiunile făcute
își găsesc nu o dată explicații într-un timp, poate nu de curînd trecut, prin sondarea straturilor
celor mai adinei ale psihicului uman. Analizind rolul diverselor niveluri ale psihicului și dinamica
raporturilor dintre conștient, subconștient (preconștient) și inconștient psihanaliza se îndreaptă
spre o interpretare determinist — dinamică a psihicului persoanei și spre explicarea cauzali-
tății și mecanismelor vieții psihice.15 Avem credința că decodificarea acestor extrem de fine
mecanisme ar putea aduce lumini noi, nuanțări sensibile asupra unor lucruri socotite, Înde-
obște, cunoscute. Introspecția psihanalitică era, desigur, neștiută în Seicento. Aplicarea ei
asupra unor subiecte lămurite In general oferă, In ciuda fragilității aparente a metodei, imagini
nebănuite profund interioare ce stau la baza acțiunilor exterioare pe care ne-am obișnuit să le
deslușim atît de bine. în al doilea rînd, ea este în măsură să reducă la suprafață acel crlmpei
de viață, de istorie trăită, ce face din personajul supus analizei egalul tău anullnd parcă doar
astfel o distanță în timp ce este, altminteri, irecuperabilă. Oprindu-ne acum la Constantin
Brâncoveanu ne gindim în primul rînd la relațiile dintre el și Cantacuzini și, în special, dintre
el și stolnicul Cantacuzino. Legăturile multiple care au existat intre ei și, mai ales, ruptura
finală au fost tratate pe larg de toți cei care s-au simțit atrași de domnia și personalitatea voie-
vodului. Faptele sînt îndeobște prea bine cunoscute și de aceea nu stă în intenția noastră să
zăbovim asupra lor. Dorim însă ca la cele ce s-au scris pînă acum să adăugăm un nou element
ce ar putea părea insolit la o privire rapidă dar care ar aduce, după părerea noastră, neaș-
teptate lămuriri. Din cîte cunoaștem, un demers de acest fel asupra unor aspecte din viața lui
Constantin Brâncoveanu nu știm să se fi întreprins pînă acum. De aceea, apropierea de el
pe căi încă nefolosite a fost pentru noi o bucuroasă ispită căreia cu greu ne-am fi putut sus-
trage. Așadar, să nu ne refuzăm jocul plăcut al imaginației și să încercăm, în această primă
fază, fie și sumar, un sondaj în straturile profunde ale psihicului omului și domnului ridicat
acum trei sute de ani în scaunul Țării Românești.

Privită în toată scurgerea ei, viața lui Constantin Brâncoveanu a stat sub semnul Canta-
cuzinilor. Stolnicul, cu osebire, a fost alfa și omega destinului brâncovenesc. Rămas orfan de
tată la vîrsta de un an (Papa Bârncoveanu a fost ucis de semeni în 1655) Constantin va fi crescut
de mama sa, Stanca, și de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Prezența permanentă
a acestuia în preajma copilului și a adolescentului va fi făcut poate ca tînărul să depășească cu
bine perioada crizei de identitate avînd în juru-i un model cu care, pentru început, lesne
se putea identifica în procesul lung și adesea anevoios al autocunoașterii. Totodată, din punct
de vedere psihanalitic, imaginea stolnicului a ajuns să se suprapună, să se substituie și să se
se confunde perfect cu imaginea tatălui dominator. Legăturile extrem de strînse, aproape filiale,

www.dacoromanica.ro
3

DOCUMENTAR

915

existente între cei doi oameni au dat o caracteristică specială relațiilor dintre ei „avindu-l nu
ca pre un unchi ci ca pe un părinte” — comentează cronicarul16. Ajuns în scaunul domniei
prin sprijinul nemijlocit al stolnicului, Cantacuzinilor „nu le-au lipsit in zilele lui Costandin
vodă nici un feali de bine ca să nu-1 aibă: voe vegheată, sfeatnici ai domnului, plini de bani, de
sate, de vii, fără bir, fără împrumuturi, precum alții ai țării, da, iar ei nicidecum ; să zic adevărul,
iar nu minciună, că mai bine trăia ei decît și Costandin vodă, că el avea grijile domniei, iar ei
avea plinbărilc și desfătările și cîștigurile și tot binele, dar tot nu era mulțumiți de binele acela
ci poftiia și mai mult adecă domniea”17. Stolnicul nu a rîvnit însă pentru el niciodată tronul
Țării Românești. De ar fi vrut l-ar fi obținut fără îndoială. A preferat însă rolul de eminență
cenușie pe care l-a jucat neîntrerupt sub trei domnii: a fratelui, Șerban, a nepotului, Constantin,
și a fiului, Ștefan. Puterea politică pe care o exercita asupra lui Brâncoveanu este admirabil
surprinsă de Ion Neculce care relatează că aflîndu-se la Adrianopol domnul Țării Românești
este întrebat de vizir dacă nu ar vrea să primească să stăpînească și asupra Moldovei. „Decâ
la această întrebare n-au putut da răspunsu vizirului pîn nu va lua răspunsu de la unchei săi,
ales de la Costandin Cantacuzino stolnicul [...]. Iar Costandin stolnicul i-au scris să mulțumească
lui Dumnăzeu că nu-i pe voia neprietenilor, și să-ș păzească treaba și grijă țărîi sale. Iară mai
mult să nu-lștie s-amestecă, că apoi, de nu-l va asculta și va face peste voia lui, (subl. n. —I.Ț.>
bine să știe că, cînd va încăleca el din ludrii, iar el va înhăma în căruță și va trece în
Ardeal; și cînd va sosi la Bucureștii, el va sosi în Udriiu. Și ce va vide, să nu să sparie”la■
Așadar, amenințarea, în cazul în care nepotul nu-i va asculta sfatul este cît se poate de explicită.
Cu vremea, Constantin Brâncoveanul vodă posesorul unor bogății a căror faimă trecuse de mult
fruntariile țării, stăpînind perfect arta de a se mișca cu suplețe și dibăcie în arena marii politici,
tată a patru fii, parte din ei așezați la casele lor, care-i ofereau aproape certitudinea unei con-
tinuități dinastice fără dificultăți majore, a început să se simtă tot mai jenat de o tutelă pe
care nu mai era dispus să o tolereze.

Nu era o simplă neînțelegere între generații ci un conflict psihologic latent, mult timp
refulat de Brâncoveanu din considerente morale dar care, mai devreme sau mai tirziu își reclama
soluționarea. Prin retragerea stolnicului departe de freamătul vieții de la Curte pe moșiile sale
de la Afumați și Filipești, de unde, în 1712, trimitea epistole patriarhului Hrisan Nottara spu-
nînd că trăind mai mult la țară „am ajuns țăran sărac și mojic prost”19 nu însemna aplanarea
stării tensionate ci acalmia dinaintea furtunii. Derularea evenimentelor a fost în detaliu stu-
diată ceea ce ne dispensează de a o mai face. Un fapt însă neluat în seamă pînă la noî trebuie
adăugat la celelalte explicații ce s-au dat rupturii dintre Brâncoveanu și Constantin Cantacuzino
pentru a completa imaginea de ansamblu a situației. Eric Berne20, fondatorul analizei tran-
zacționale afirmă în cartea sa Games people play (1964) că în fiecare om există trei persoane:
un copil, un adult și un părinte. Pentru ca tranzacțiile dintre indivizi să nu fie conflic-
tuale ele trebuie să se desfășoare în paralel și nu încrucișat (vezi schema). Pentru funcționarea
cursivă a relațiilor interumane tranzacțiile optime sînt fie „părinte” — „copil”, fie, și mai bine,
„adult”—„adult”. Avînd în vedere aceste aspecte considerăm că în prima parte a vieții și a
domniei relația funcțională dintre domnitor și unchiul său a fost, inclusiv pe plan politic, de
tipul „copil” — „părinte”. O dată însă cu scurgerea timpului și stăpînirea de el însuși a artei
politice, Brâncoveanu și-a schimbat rolul răspunzînd ca un „adult” la stimulii „paterni”. Rela-
ția nemafiind paralelă ci încrucișată a dus la apariția conflictului psihologic dintre „fostul copil”
Brâncoveanu și „părintele” stolnic cu toate implicațiile ulterioare atît de bine cunoscute.

Atît pe linie paternă cît și maternă vodă Brâncoveanu descindea din dinastia Basara-
bească numărînd cițiva antecesori, de n-ar fi să-i amintim aici decît pe Radu Șerban, Matei
Basarab, Șerban Cantacuzino, care au stat înaintea lui pe tronul Țării Românești. Să mai adău-
găm rezonanța bizantină a numelui Cantacuzino, iar el era un Cantacuzin după mamă, ca și
sonoritatea, nu mai puțin tulburătoare, a însuși prenumelui său, Constantin, ce trimitea cu
gîndul la Constantin cel Mare din vremea începuturilor. Deținător din capul locului a unor
astfel de daturi ne întrebăm dacă în structura intimă a domnului nu poate fi depistată ceea ce
am fi tentați să numim „componența aulică” a psihicului Brâncovenesc. întregul compor-
tament al voievodului, depășea, poate nu întîmplător, obișnuitul. Contemporanilor, cunoscă-
tori și fini observatori nu avea cum să le scape această ieșire din tipar. Astfel, relatînd nunta
beizadelei Constantin Brâncoveanu, fiul domnitorului, cu Anița, fata vornicului Ion Balș din
Moldova, căsătorie care s-a celebrat în București în 1706, Ion Neculce, participant el însuși
la ceremonie, nota: „m-am tîmplat la acea nuntă, care nu era nuntă domnească, ci vom dzicie
că era crăiască” (subl. m— I.Ț.)21. |Vom mai reține pentru gîndul exprimat de noi pasajele pe
care le-am subliniat dintr-o reflecție a lui Radu Popescu: „Că într-atîta-1 nebunise avuțiia pe
Costandin vodă, cît și argintării pe deplin, ce să code unii mcose ciăcști, făcuse și tobe și trîmbițe
de argint ca acei crai samoderjef și bogafi. Galbeni de aur încă au tăiat în chipul și în numele lui-

www.dacoromanica.ro
916

DOCUMENTAR

4

Care toate acestea atlindu-se la el și ducindu-le la Împărăție s-au mirat toți de bogăția și nebu-
nia lui. Un om supus la o altă slăpinire să facă lucruri ce nu să cad supușilor să facel”22. Cu ase-
menea trăsătură psihică și cu posibilitățile materiale de care dispunea apare firească și, pe deplin
Înțeleasă, atitudinea lui Brâncoveanu de mare patron cultural și spiritual In spațiul Orientului

P-PĂRINTE

A- ADULT
C- COPIL

ortodox. Mecenatul, munificiența erau virtuți imperiale in cea mai bună tradiție și din ele se
vor Împărtăși, din plin, numeroase așezăminte Incepînd din Transilvania trecînd prin spațiile
sud-dunărene, prin Athos și Gonstantinopol spre Îndepărtatele patriarhii de la Alexandria,
Ierusalim și Antiohia23. De ar fi să-1 comparăm pe Constantin Brâncoveanu cu un alt domn
cu ,,hire Înaltă”, cu Vasile Lupu al Moldovei In ciuda iubirii de lux, care pare a-i uni, structurile
lor psihice îi despart. Spre deosebire de Brâncoveanu, Lupu Coci este un „om nou“ cu origini
modeste. Chiar numele pe care și-1 ia, Vasile, cu trimitere la Vasile cel Mare este un nume de
pretenție. Nevoia de fast, un fast desfășurat cu exuberanță vine din cu totul altă componentă
a psihicului său decît la Brâncoveanu. Era, credem, pe lîngă moda barocă a vremii, o necesitate
lăuntrică, extrem de tainică ce nu părăsea probabil nivelul subconștientului, de a ecrana un
anumit complex printr-o atitudine manifestă pînă la ostentație. Dar după cum spunea Miron
Costin în Viata lumii, norocul acesta care suie și coboară, „la un loc nu stă, într-un ceas schimbă
pasul / Anii nu po t aduce ce aduce ceasul”31. într-un secol care s-a desfășurat sub zodia Fortune i
labilis, norocul care a stat alături de cei doi domnitori îi va fi părăsit, de asemenea, pe amindoi
într-un anume ceas.

Larg deschis spre orizonturile culturale occidentale dar, în același timp, iubitor al unui
fast aulic eclatant, in care sorgintea bizantină nu este încă greu de ghicit, spirit ales, desfășurînd
un amplu patronaj cultural ce a acoperit spațiul vast al panortodoxismului oriental, natură
complexă în care lumina s-a împlinit cu umbra, iar sublimul cu disperarea, Constantin
Brâncoveanu credem că a reprezentat, prin însăși trecerea sa prin viață, într-un secol plin de
neliniști și, nu arareori de dramatism, întruchiparea cea mai deplină a unui destin baroc.

NOTE

1 Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Țării Românești, ed. critică C. Grecescu,
București, 1963, p. 205.

3 Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 pină la martie 1717. Cronica anonimă, ed.
întocmită de C. Grecescu, București, 1959, p. 105.

www.dacoromanica.ro
5

DOCUMENTAR

917

3 Vezi studiul nostru Domeniul lui Constantin Brâncoveanu, sub tipar.

* Radu Popescu, op. cit., p. 196.

6	Ion Neculce, Opere. Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte, ed. critică G. Ștrem-
pel, București, 1982, p. 375.

• Ibid., p. 325.

7	Arh. St. București, Mitrop. Ț. Rom., DXVIII/1.

8	Radu Popescu, op. cit., p. 206.

’	Ibid., p. 263.

18	Ibid., p. 209.

11	Ion Neculce, op. cit., p. 477.

12	Ibid., p. 435.

13	Paul Zumthor, încercare de poetică medievală, București, 1983, p. 41.

14	Pentru detalii vezi studiul lui Robert Jay Lifton, Psychohistory In Comprehensive
Textbook of Psychiatry, voi. 2, (cap. 52 Contemporary Problems in Psychiairy), Baltimore, Mary-
land, 1975, p. 2455 sqq.

16	Pentru definirea psihanalizei vezi Dicționar de filosofic, București, 1978, p. 567, sub
voce.

18	Radu Popescu, op. cit., p. 209.

17	Ibid., p. 203.

18	Ion Neculce, op. cit., p. 436.

18	Hurmuzaki, XIV/3, p. 103.

20	Despre Eric Beme vezi studiul lui John M. Dusay, In Comprehensive Textbook. . .,
voi. I (cap. 9 Theories of Personality and Psychology: II. Cultural and Interpersonal Psychoana-
lytical Schools), p. 619 sqq.

21	Ion Neculce, op. cit., p. 467.

22	Radu Popescu, op. cit., p. 207 nota.

23	G. Potra, Daniile lui Constantin vodă Brîncoveanu pentru Orientul ortodox in „BOR”,
1964, nr. 9-10, p. 931-54.

24	Miron Costin, Opere, ed. critică de P.P. Panaitescu, București, 1965, voi. II, p. 116.

www.dacoromaiiica.ro
ÎNTREGIRI ȘI ÎNDREPTĂRI LA GENEALOGIA
BRÂNCOVENILOR

DAN BERINDEI

La 15 august 1714 securea călăului a curmat viața lui Constantin Brâncoveanu și a
celor patru fii ai săi. Cumplita Încercare n-apus insă capăt destinelor unui puternic neam. Ur-
mașii Brâncoveanului au viețuit mai departe și singele său s-a transmis, generație după gene-
rație, la zeci de urmași. Unele completări și unele corecturi pot fi făcute In privința celor
dinții generații următoare voievodului martirizat.

în 1705, Ancuța Brâncoveanu, cea de—a cincea fiică a lui Constantin Brâncoveanu, s-a
măritat cu Nicolae Ruset, fiul vestitului vistiernic moldovean lordache Ruset. Ea a murit
un sfert de veac mai tîrziu, la Brașov, iar soțul ei — reînsurat, de altfel — avea să moară bătrîn,
prin 1759, diata sa fiind scrisă la 18 decembrie 1758. Biograful acestuia din urmă1, ca și generalul
Radu Rosetti2 — atît de scrupulos In urmărirea în trecut a membrilor familiei sale— nu amin-
tesc decît de două fete ca urmașe ale Ancuței și ale lui Nicolae Ruset: Maria și Safta (Elisa-
beta). Or, In afara acestora — măritate, fiecare, în cîte două rînduri și avînd urmași — Ancuța
și Niculae Ruset au mai avut o fiică: Stanca, încetată din viață tînără. Ea este menționată
într-o carte a lui Nicolae Ruset din 1719, prin care el a dăruit Sf. Mormînt moșia Pițigaia și a
făgăduit ,,și o altă moșie”, considerîndu-le ,,ca o părticică din cuvenita zestre pe care era s-o
ieie de la noi prea-iubita fiică Stanca”, care încetase din viață — se arată In carte — la 28 iuai,
/1719/3. Nu știm dacă Stanca a fost mai mică în vîrstă sau mai mare decît surorile ei ori decît
una dintre acestea; ea nu mai era, în orice caz, o copilă, căci acest lucru s-ar fi arătat în document
ci ea se afla, mai degrabă, în preajma măritișului.

Nu se vorbește îndeobște nici despre urmași ai Bălașei Brâncoveanu, cea de-a șasea fiică
a Brîncoveanului, măritată cu Manolache Lambrino. înzestrind la 1 aprilie 1745 biserica ridicată
de ei la București, ei scriau în actul de danie: ,,. . .n-am avut parte a ne rămtnea copii de trupul
nostru, ca să fie moștenitori.. .”, arătîndu-se astfel indirect că cel puțin un copil al lor existase,
dar că el nu mai trăia în 17454. Formula se repetă, în același an, în diată: ,,. .. de vreme ce
copii de trupul nostru nu ne rămtn...” (sub. D.B.)5. Un document din 7238(1729—1730), o
învoială pentru moștenirea brâncovenească, ne arată că într-adevăr soții Lambrino avuseseră
un copil, care, la data aceea trăia. în document apar...ieu Manolache Lambrino, biv vel

clu/cer/ cu soția mea Bălașași cu copila mea" (subl. D.B.)8. în cursul anilor următori întocmirii
acestui document, această,,copilă” a încetat din viață si aceasta evident cu destul timp înainte
de 1745.

Scriind în 1933 studiul său Ultimii boieri Brâncoveni Ilie Chiriță menționa surghiunirea
lui Nicolae Brâncoveanu peste Dunăre ,,la început la Nicopole” și „de aici... tocmai la Rodos”
în aceeași vreme, familia acestui strănepot al domnitorului se dusese la Tîmovo, iar apoi la
Arvanitochori, unde boierii surghiniți la Rodos aveau să-și regăsească familiile la reîntoarcerea
lor din surghiun. Ciuma — arată Ilie Chiriță — secerase parte din membrii familiilor în cauză,
„trei copii ai Văcărescului”, respectiv ai lui lenăchiță Văcărescu, ”și Constantin, cel mai mare
dintre copii lui Nicolae Brâncoveanu”. în continuare, Chiriță reproducea inscripția din 15 iunie
1790 a pietrei de mormînt a celui din urmă7. Ocupîndu-se din nou de Nicolae Brîncoveanu în
1937 — și așezlndu-1, de data aceasta corect (ceea ce nu făcuse în 19331) înaintea fratelui
său Manolache, Nicolae fiind neîndoielnic fiul mai mare al lui Constantin III Brâncoveanu—
Chiriță amintește revenirea din exil de la Rodos, la începutul anului 1790, a fraților „Nicolae
și Manolache”8. De asemenea, el mai adăuga și o informație referitoare la Nicolae și anume că
acesta pierduse, în mai 1772, un fiu cu același nume de Constantin, îngropat la biserica sf. Nicolae
din Brașov9, ne mai referindu-se la informația sa anterioară privindu-1 pe Constantin Brânco-
veanu cel mort la Arvanitochori.

Deci, sîntem confruntați cu existența a doi Constantin Brâncoveanu — li vom desemna
Constantin IV și V — încetați din viață unul în primăvara anului 1772, iar celălalt în vara
1790. Cel dinții — Constantin IV Brâncoveanu —, încetat din viață în 1772, a fost în mod
cert fiul lui Nicolae Brâncoveanu. Lucrul este menționat în mod expres în condica de morți
a bisericii brașovene sf. Nicolae, făcindu-s^^ecizareac^fuseseîngropat „lîngă gropa Dutcu-
2

DOCUMENTAR

919

lesei”10. Banul Mihai Cantacuzino, pe lingă faptul că face precizarea că Nicolae Brâncoveanu
era „fiul cel mai mare” al lui Constantin III Brâncoveanu, mai arată că acest Nicolae
Brâncoveanu ”s-a insurat la anul 1759 cu Maria, fata lui Ștefan Văcăreecu, cu care a născut
un fiu, ce a murit la anul 1770, cînd s-a despărțit numitul Nicolae de soția sa Maria”,
însurîndu-se apoi ca Safta sin Radu Fălcoianu, de care l-a despărțit Alexandru Ipsilanti,
domn al Țării Românești, pentru a-1 căsători cu Elena Moruzi, văduva lui loan Guliano.
Cantacuzino referindu-se la cele trei soții succesive și evidențiind situația existentă în 1787
precizia: „De la nici una nu are copii’’11. Din datele banului reiese deci căNicolae Brân-
coveanu a avut un singur fiu cu cea dinții soție. Condica bisericii brașovene sf. Nicolae
corectează anul morții 1770 prin cel exact: 1772. Acest Constantin IV a murit copil, dar
s-a născut in mod cert înainte de 1770 (cînd genealogul cantacuzin presupune că ar fi și
murit I), avînd în vedere că părinții săi se căsătoriseră in 1759. Deci între cei doi Constantini
în discuție, el se cuvine a fi considerat Constantin IV Brâncoveanu și el a fost unicul fiu al
lui Nicolae Brâncoveanu, la rîndul său fiul mai vîrstnic al lui Constantin III Brâncoveanu.

Constantin cel mort la Arvanitochori n-a putut deci fi fiul lui Nicolae Brâncoveanu din
motivele sus-arătate. El a murit la 12 iunie 1790 avînd „ani douăzeci”, bolnav de ciumă și era,
se scrie în inscripție, ,,... harnic, la chip, la brațe, față minunat, / Binevoitor, în toate, chip de
veselie.. .”12. Nicolae lorga — și este evident că după el s-a luat Ilie Chiriță! — arăta într-un
volum al său că printre boierii exilați se număra și Nicolae Brâncoveanu, că acesta a stat inițial
la Nicopole, înainte de a fi trimis la Rodos, iar că familia — „Brâncovenița și copiii” (sic) — de
la Nicopole s-a dus la Tîrnovo, iar de aici la Arvanitochori. Dar, mai arăta lorga, „ciuma secera
prin aceste părți” și „ea luă și pe Constantin, cel mai mare dintre copiii lui N. Brâncoveanu”13.
Nici lorga și nici Ilie Chiriță n-au avut în vedere cele scrise de banul Mihai Cantacuzino (deși
pe acesta chiar lorga îl editase în 1902).

în realitate, tînărul de la Arvanitochori, născut prin 1770, nu putea fi fiul lui Nicolae
Brâncoveanu. în momentul nașterii sale, Constantin V. Brîncoveanu nu putea fi fiul lui Nico-
lae Brâncoveanu, deoarece în acea vreme acesta avea un fiu încă în viață purtînd același nume
și care totodată a fost singurul său fiu. în schimb, el a fost, este evident, un fiu al lui Manola-
che Brâncoveanu, Banul Mihai Cantacuzino precizează : „Manolache, frate mai mic al lui Nico-
lae, însurat cu Zoița, fata lui Dumitrașcu Sturdza, ginerele lui Grigorie Ghica Voevod al doilea”
și continuă: „Manolache cu soția lui Zoița la București au fii și fete”14. Fiicele lui Manolache
au fost Elena — căsătorită cu Grigore Cantacuzino-Pașcanu — și Maria — căsătorită cu
Grigore Băleanu —, iar singurul fiu despre care se vorbește în general a fost banul Grigore
Brâncoveanu, ultimul bărbat purtător al numelui Brâncoveanu. Constantin V de la Arvanito-
chori este și el un fiu al lui Manolache și aceasta nu numai deoarece acesta a avut „fii și fete”,
ci și deoarece în exil, la Rodos, n-a fost numai Nicolae, ci și Manolache Brâncoveanu. întoar-
cerea lor este semnalată în Efemeridele lui Caragea, în care se arată că la 2 ianuarie 1790 a fost
făcut „iflacul” pentru eliberarea boierilor surghiuniți la Rodos,” . . .și anume fostul mare vis-
tier Nicolae Brâncoveanu cu fratele său mare logofăt Manolache”15. împreună cu ei a revenit
spre patrie și lenăchiță Văcărescu. „ .. .Noi venisem de la Rodos la Arvanitochori al Tîrnovului
— arată Văcărescu — și ne găsisem familiile în proastă stare, mai vîrtos eu ce din patru copii
ce lăsasem cu soția mea domnița cind am mers la Rodos, am găsit numai unul.. .”16. Era un
trist destin care unea cele două vechi neamuri, deoarece nu numai în 1790 le-au murit copii
lui lenăchiță Văcărescu și unui Brâncoveanu, ci și în 1772, cînd a pierit la Brașov Constantin
IV Brâncoveanu și cînd au mai murit acolo și alți doi copii ai Văcărescului: Maria și Ștefan17.

Nicolae Brâncoveanu a murit înaintea fratelui său mai mic Manolache, care și-a dat
sfirșitul la 25 aprilie 1811, la Brașov, unde a și fost îngropat18. în general, anul morții lui Nicolae
a fost indicat a fi 1801. în realitate însă, el mai era în viață la 16 noiembrie 1803, cînd nepotul
său Grigore anunța egumenului de la Hurez că unchiul său manifesta mai departe supărare
în legătură cu cumpărarea unui cal pe care-1 dorise18; încetarea sa din viață a avut loc după
această dată, probabil în 1804. în sfîrșit, vîrsta lui Grigore Brâncoveanu a fost mai mare
decît cea acceptată îndeobște pornindu-se de la catagrafia din 1829. Potrivit unei însemnări
contemporane, aparținînd fără îndoială unui apropiat al său, el a încetat din viață la 27 aprilie
1832, „miercuri sare joi, la un ceas din noapte”, după ce zăcuse bolnav 20 de zile, și el „au răpo-
sat în vîrstă de 65 ani”20. Odată cu el, înceta șirul Brâncovenilor pe linie bărbătească.

NOTE

1	Ștefan Dimitrie Grecianu, Contele Nicolae Rosetti, în „Revista pentru Istorie, Arheolo-
gie și Filologie”, anul V, voi. IX, fasc. II.

2	General Radu Rosetti, Familia Rosetti, București, 1938, voi. I, p. 72 — 73.

6 — c. 2495

www.dacoromanica.ro
920

DOCUMENTAR

3

8	Documente Hurmuzaki, București, 1917, voi. XIV, partea II, p. 844 — 846.

1 Emil și Ion Vîrtosu, Așezămintele brâncovenești. O sută de ani de la înființare. 1838—1938,
București, 1938, p. 90.

5 Ibidem, p. 93.

• N. lorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor, București, 1907, voi. XIV,
p. 333.

7	Ilie Chiriță, Ultimii boieri Brâncooeni, in „Arhivele Olteniei”, XII (1933), p. 63 — 64.

8	Idem, Boierii Brâncooeni (Adaosuri), In „Arhivele Olteniei”, XIV (1937), p. 293.

8	Ibidem, p. 296.

18	A.A. Mureșeanu,,,Știri noi. despre refugiații munteni la Brașov, In Țara Birsei”, 1930,
nr. 1, p. 11.

11	Banul Mihai Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, ediția N. lorga, București, 1902,
p. 411—412.

18	N. lorga, Studii și documente..., voi. XI, p. 116.

18	Ibidem, p. 116—117.

14	Banul Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 411.

16	Scrieri și documente grecești privitoare la istoria românilor din anii 1592—1837, culese
și publicate în tomul XIII din Documentele Hurmuzaki, traduse de G. Muru și C. Litzica, Bucu-
rești, 1914, p. 485.

18	lenache Văcărescul, Istorie a preputernicilor tmperați othomani.... tn „Tezaur de
monumente istorice”, tomul II (1863), p. 298.

17	A.A. Mureșeanu, op. cit., p. 11.

18	N. lorga, Studii și documente..., voi. XIII, p. 68.

18	I. lonașcu, Anexe la art. „Istoricul mănăstirii Hurez", tn „Arhivele Olteniei”, XV
(1936), p. 167-168.

20	Emil și Ion Vtrtosu, op. cit., p. 439—440.

www.dacoromanica.ro
CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

9	9	9

SIMPOZION DEDICAT ÎMPLINIRII A 300 DE ANI
DEfLAJ ÎNCEPUTUL DOMNIEI
LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

în ziua de 16 martie 1988, Societatea de științe istorice, filiala București, Împreună cu
Inspectoratul școlar și Cabinetul pentru activitatea ideologică și politico-educativă, a organizat
un simpozion in legătură cu Împlinirea In acest an a trei secole de la Începutul domniei lui Con-
stantin Brâncoveanu (28 octombrie 1988 — 24 martie 1714). Simpozionul a fost susținut In
fața profesorilor de istorie din Invățămlntul liceal al Capitalei. Au mai participat profesori
de specialitate de la facultatea de istorie și filosofie a Universității din București, Academia
de studii social-politice de pe Ungă C.C. al P.C.R., cercetători de la muzee și arhive.

După cuvîntul de deschidere rostit de președintele filialei din București a Societății de
științe istorice, Iulian Cârțână, prorector al Universității din București, au fost prezentate
comunicările: Constantin Vodă Brâncoveanu și Bucureștii, dr. Panait I. Panait, directorul
Muzeului de istorie și artă al municipiului București; Întărirea legăturilor dintre țările române
tn epoca lui Constantin Brâncoveanu, Adrian Pascu, profesor la Liceul industrial ,,Spiru Haret”;
Medaliile și monedele lui Constantin Brâncoveanu; semnificația lor istorică, Cornel Popa, pro-
fesor la Liceul industrial nr. 3; Aspecte ale culturii spirituale românești în epoca brâncovenească,
dr. Radu-Ștefan Ciobanu, profesor la Liceul industrial „Grivița Roșie”; Stilul brâncovenesc,
Petru-Demetru Popescu, profesor la Liceul industrial nr. 29. Prin referiri semnificative la stu-
diile istorice, și literare, mai valoroase realizate in decursul celor 300 de ani, și, desigur, In etapa
prezentă, prin citarea de numeroase documente din acea vreme — unele inedite ori mai puțin
interpretate —, prin analiza medalistică și numismatică, și, nu în ultimul rînd, prin comentarea
operelor de artă, vorbitorii au reliefat caracteristicile mai distinctive ale epocii numite „brînco-
venești”, epocă feudală în substanța ei, însă în care începeau să se profileze suficient de evident
direcții de tip renascentist, umanist, modem. P.I. Panait, în cadrul unei documentate imagini
redînd istoria de ansamblu a epocii, a relatat despre situația orașului București, principală
reședință a domnitorului, care era și cea mai importantă așezare urbană din spațiul românesc,
dar și din peninsula balcanică, după Istanbul. Cu o populație de, aproximativ, 50 000 de
„suflete” — cum se spunea în acel timp —, orașul de pe Dîmbovița constituia un însemnat
centru economic, datorită celor peste patruzeci de meșteșuguri practicate, și negoțului întreți-
nut cu mai multe piețe europene și din Asia Mică. Constantin Brîncoveanu a sprijinit această
activitate emițînd „cărți” speciale în favoarea negustorilor și a breslelor meșteșugărești, și prin
încurajarea creării de întreprinderi manufacturiere. După cum au remarcat, în mod mai special,
Adrian Pascu și, prin mijloace ale numismaticii, Comei Popa, în domeniul politicii interne
domnitorul s-a raportat, mai mult sau mai puțin deschis — în funcție de conjunctura interna-
țională —, la interesele românilor din toate cele trei țări; s-au arătat, mai concret, relațiile
economice, politice, diplomatice, schimburile de informații cu unii domnitori ai Moldovei, și
principi ai Transilvaniei, despre ce se petrecea în alte țări, și mai ales în Imperiul otoman, în
Imperiul austriac, și în Imperiul rus — care apărea deja ca o mare putere în rivalitate cu celelalte
două menționate. Brâncoveanu a fost deosebit de atent față de acțiunile politice și militare
ale Austriei, care in ultimele două decenii ale secolului (în 1699, după cum se știe foarte bine,
va fi dată prima diplomă leopoldină), prin intruziune militară și viclenie, se înstăpînea în Tran-
silvania. Brâncoveanu a adoptat o atitudine de prudență și chiar de împotrivire față de „Uni-
unea cu Roma”, întrucît a înțeles limpede scopurile ascunse urmărite de curtea imperială habs-
burgică prin politica ei de a impune cît mai multor români aderarea la religia catolică. Mai
multe comunicări au arătat, cu probe documentare, și factice semnificative, politica lui Brânco-
veanu de încurajare și proteguire vis-â-vis de năzuințele de eliberare manifestate de toate
popoarele din sudul Dunării încă apăsate de dominația otomană. în capitala țării, dar și la
palatele domnești de la Mogoșoaia sau de la Patlogi, Brâncoveanu a primit înalți diplomați
bnglezi, otomani, austrieci, ruși, precum și exponenți ai popoarelor oprimate din peninsula
alcanică. Tend ințele de mentalitate modernă care își făceau loc și în societatea românea scă,

’,Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 921—929, 1988

www.dacoromanica.ro
922

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

2

mai Înainte de alte zone din sud-estul european, au fost tratate In mod mai amănunțit, și cu
mai multă Înnoire a interpretărilor, In comunicările despre cultură, susținute de Radu-Ștefan
Clobanu și Petru-Demetru Popescu. într-adevăr, dacă In domeniile producției agricole și mește-
șugărești, ale relațiilor comerciale și, mai cu seamă, ale politicii se Intilneau mai numeroși factori
de frlnă, atit din cauza structurilor feudale care tot mai mult în acel secol Începeau să devină
retardatare, cit și, nu în plan secundar, cauza dominațiilor străine, în domeniile reflecției
social-politice, ale formelor artei — de la scrieri la edificări monumentale — atitudinile spre
modernitate Iși afla mai ușor posibilitatea de expresie. Petru Demetru-Popescu a analizat,
amplu și concret, tocmai asemenea împrejurare. în timpul care a urmat, a observat P.I. Panait,
multe din aceste tendințe au fost estompate, și chiar Împiedicate, căci și la noi progresul istoric
nu s-a realizat fără dări Înapoi datărită Intervenirii unor situații imobilizante, dar după vreo
sută de ani aceste direcții spre o treaptă modernă s-au reafirmat mai mult și cu toată puterea,
și forța noului. De altfel, în 1714 Însăși domnia lui Constantin Brâncoveanu a luat sfirșit
prin Însuși destinul lui tragic: nu numai pentru confiscarea averii lui, ci și pentru o seamă de
orientări politice, diplomatice, socotite nesigure pentru înalta Poartă, Brâncoveanu a fost
decapitat la Istanbul. Prin ce a avut meritoriu, cutezanță, și cumpănire in același timp, epoca
lui Brâncoveanu a rămas mereu în atenția celor 300 de ani care au trecut de atunci, și în aten-
ția prezentului, atestată și de activitățile aniversare din 1988.

Constantin. Mocanii

ACTIVITATEA LABORATORUL UI DE STUDII OTOMANE
ÎN ANII 1986-1987

Creat prin Decizia Ministerului Educației și Învățămîntului nr. 32216/85, Laboratorul
de Studii Otomane a desfășurat In acest interval de timp o bogată activitate, conform cu Sta-
tutul său de funcționare. Obiectivele stabilite prin planurile de muncă anuale, avizate de Rec-
toratul Universității din București, au fost integral atinse. Întrucît a fost Înființat ca o formă
de perfecționare postuniversitară, conducerea Laboratorului a acordat o atenție deosebită
celor două modalități specifice prin care poate fi atins acest obiectiv: ședințele de lucrări
practice și cele de comunicări.

Primele s-au desfășurat cu regularitate în cea dinții și în a doua miercure din fiecare
lună, după următorul program: în lunile ianuarie și februarie, deci pe parcursul a patru ședințe,
sub conducerea dr. Mustafa Aii Mehmet, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene,
a fost tradus și analizat un document turco-osman, care oferă date interesante despre domnia
iui Mihai Viteazul.

Din luna martie a anului 1986, sub conducerea cercetătoarei Anca Ghiață de la același
Institut, în cadrul specializării în paleografie turco-osmană, a început traducerea, analizarea
și pregătirea tn vederea editării a unui registru otoman ce Însumează 375 pagini. Este vorba
despre Anuarul (Sâlnăme) din anul 1873 pentru vilaietul Dunării (Tuna vilayeti). Munca In
echipă a parcurs, succesiv, mai multe etape, de la descifrarea textului manuscris, folosirea dicțio-
narelor, pină la interpretarea informațiilor, coroborarea lor cu știri din alte surse și redactarea
unor note critice (verificarea calculelor din original și corectarea erorilor). Lucrările la acest
document, aflate într-un stadiu avansat, se desfășoară doar în prima miercure din lună.

Cum studiul relațiilor româno-otomane nu poate fi conceput fără o bună cunoaștere și a
bibliografiei istorice turce, din luna decembrie a anului 1986, in cea de a doua și a patra mier-
cure, au loc orele de limbă turcă modernă, conduse de Liliana lonescu, cercetătoare în cadrul
Institutului de Studii Sud-Est Europene.

începind cu luna noiembrie a anului 1987, în cea de a treia zi de miercuri s-au ținut
ședințe suplimentare de traducere a unor pasaje din documente și cronici otomane, conduse
de lect. dr. univ. dr. Mihai Maxim. Ele vor continua și în anul 1988. Cunoașterea și stăpînirea
secretelor limbii și ale paleografiei turco-osmane cer eforturi deosebite și susținute, de lungă
durată pe care cursanții s-au arătat dornici să le depună. Programul ședințelor practice de lucru
a fost astfel organizat incit să cuprindă documente de natură diferită, din sec. XV și pină In
sec. XIX, deci cu particularități și probleme cît mai complexe. în cadrul ședințelor, cursanții
au putut lua contact și cu noțiuni de geografie istorică, istorie demografică, istorie a instituțiilor
și a mentalităților din diferite epoci.

www.dacoromanica.ro
3

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

9 23

Un alt aspect al programului de perfecționare postuniversitară l-au constituit ședin-
țele de comunicări. S-a urmărit ca In cadrul lor să fie atrași atit cercetători consacrati — care
să expună concluzii recente ale cercetării, sau să prezinte problematica unui anumit domeniu
de investigare—, cit și tineri care abia acum se inițiază in acest pasionant domeniu al osmanisticii.
Seria lor a fost inaugurată in anul 1986, pe 22 ianuarie, de dr. Florin Gonstantiniu, de la Insti-
tutul „Nieolae lorga”, care a prezentat comunicarea Poarta otomană si politica socială a domni-
lor fanarioți. înfățișind eforturile de modernizare a societății românești întreprinse de unii
domni din sec. XVIII, distinsul cercetător a insistat asupra măsurilor luate pe plan social de
Constantin Mavrocordat în 1746 în Țara Românească și 1749 in Moldova. S-a subliniat faptul
că politica de reforme a fost impusă de realitățile interne. De altfel, se poate stabili o continui-
tate perfectă între domnia lui Constantin Brâncoveanu și primele domnii fanariote. Poarta
a manifestat interes față de aceste măsuri, așa cum rezultă dintr-un document publicat de
Valeriu Veliman și datat decembrie 1752. Interes determinat dc faptul că sultanul dorea
slăbirea puterii boierimii — una din forțele social-politice capabile să organizeze lupta de eman-
cipare națională — și menținerea intactă a capacității de plată a țărănimii. De asemenea, s-a
insistat asupra caracterului diferit al celor două acte, din 1746 și 1749. în vreme ce in primul
se condamna șerbia, în cel de al doilea era doar redefinit statutul țăranilor dependenți. Urmă-
rită cu deosebit interes de numeroasa asistență, comunicarea susținută de dr. Florin Constan-
tiniu a fost urmată de discuții, în cadrul cărora au luat cuvîntul: dr. Paul Cernovodeanu, prof.
Mihail Guboglu, lect. Ion Șendrulescu, student Bogdan Murgescu, student Liviu Mitache,
cercetătorii Ion Bulei, Valeriu Veliman, conf. univ. dr. Matei Vlad, dr. Panait I. Panait.

Ședința de comunicări din 19 februarie 1986 a prilejuit celor prezenți intilnirea cu dr.
Constantin Rezachievici. Comunicarea sa — Poziția lui Martin Kromer In Seimul polon față
de relațiile moldo-otomano-polone — a descris , prin intermediul a două documente inedite din
cunoscuta colecție Acta Tomiciana, cele două curente care s-au confruntat în politica externă
a Poloniei medievale. Primul, reprezentat de arhiepiscopul de Gnezno — care i-a trimis regelui
Sigismund II August o scrisoare de răspuns la o intrebare a sa privind poziția pe care trebuia
să o adopte Polonia față de primejdia unei invazii otomane — mergea pe linia tradițională a
înțelegerii cu Poarta, care trebuia asigurată prin orice mijloc, inclusiv cedări și duplicitate.
Cel de al doilea, reprezentat de învățatul Martin Kromer, susținea necesitatea adoptării unor
măsuri hotărite pentru a putea face față expansiunii otomane, ce amenința granițele Poloniei.
Așa cum se știe, primul punct de vedere a prevalat, fapt ce a avut consecințe negative și asupra
situației Țărilor Române, izolate în lupta lor pentru păstrarea independenței. Au luat cuvîntul
pe marginea comunicării student Bogdan Murgescu, prof. univ. dr. Aurel Golimas, lect. univ.
dr. Mihai Maxim, dr. Cristina Feneșan, prof. Mihail Guboglu, cercetător Valeriu Veliman.

în cadrul ședinței de comunicări din 19 martie 1986, lect. univ. dr. Mihai Maxim, vice-
președinte al Laboratorului de Studii Otomane, a prezentat comunicarea Domnii romăni In
protocolul Porții otomane. (Secolul XVI). Pe baza unui bogat material, in parte inedit, autorul
a putut stabili că atîta vreme cit în sud-estul Europei n-a existat decît un singur beglerbegilik
— uriașul beglerbegilik al Rumeliei, inglobind teritoriile tuturor fostelor state balcanice — prin-
cipatele românești tributare erau echivalente în grad cu sangeakbeylikurile otomane. După anii
’80 ai secolului XVI, pe măsură ce s-au desprins o serie de beglerbegilik-uri din cel al Rumeliei .
(cel al Bosniei, Caffei, Silistrei — Oceakov), s-a produs și „ridicareain grad” a Țărilor Române
la nivelul beglerbegilik-urilor, situație confirmată cu claritate la 1595, cînd marea expediție
otomană, condusă de Sinan Pașa, venea deja cu beilerbeii destinați „noilor pașalîcuri”. în
comunicare au fost prezentate și unele semne de considerație deosebită rezervate domnilor
români în protocolul Porții și care îngăduie constatarea că, din acest punct de vedere, în „sche-
ma” politico-administrativă otomană, principii români urmau îndată după hanii, de rang im-
perial, ai Crimeii. în cadrul aceleiași ședințe, Matei Dorin, profesor la Școala generală nr. 74
din București, a analizat statutul juridic al unor Posesiuni românești în sudul Dunării. Acorda-
rea unor mănăstiri din Peninsula Balcanică, sub formă de timare, domnilor români, a consti-
tuit singura modalitate — potrivit dreptului islamic — prin care ei își puteau exercita calitatea
de ctitori, ce se referea — în dreptul bizantin — nu numai la cel ce construise lăcașul respectiv,
ci și la cei ce aveau grijă de el în continuare. Aceasta a fost una din multiplele forme prin care
domnii români și-au exercitat rolul de principali sprijinitori ai comunităților autonome din
Imperiul otoman. La discuții au luat parte: cercetătorii Ion Matei, Mustafa Aii Mehmet, dr.
Tahsin Gemil, Anca Ghiață.

Tot două comunicări a programat și ședința din 16 aprilie 1986. Lector universitar Ion
Șendrulescu s-a ocupat de Aspecte ale relațiilor româno-otomane. 1900—1906. Pe baza unui
bogat material de arhivă, dar și a surselor edite și a presei din epocă, au fost schițate prin-
cipiile politicii românești în Balcani. Și în acea perioadă agitată România a pus, ca întotdeauna,
accentul pe folosirea elementelor care apropiau popoarele între ele, dincolo de rivalitățile de

www.dacoromanica.ro
924	CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE	4.

moment, manifestindu-se ca un factor activ in promovarea păcii, în eliminarea disensiunilor
și aplanarea conflictelor. O foarte interesantă comunicare a prezentat studentul Bogdan Murgescu ;
Cererea militară otomană și piața românească. Un studiu de caz. 1672. Folosind o vastă biblio-
grafie și metode moderne de cercetare, apelind la sugestive grafice, Bogdan Murgescu a analizat
mecanismul de funcționare al pieței libere în condițiile prezenței unei mari armate de campanie
— deci a unei cereri sporite —, pîrghiile folosite de autorități pentru a regla jocul cererii și al
ofertei și implicațiile acestui fenomen pe plan economic mai general. Lect. univ. dr. Mihai Maxim,
Anca Ghiață și Paul Oprescu au adresat celor doi referenți întrebări, in jurul cărora s-au purtat
apoi interesante discuții.

Pentru comemorarea a 600 ani de la urcarea pe tronul Țării Românești a Marelui Mircea
Voievod, Laboratorul a organizat două manifestări științifice omagiale la Tulcea (mai 1986), în
colaborare cu Societatea de Științe istorice și Muzeul Delta Dunării din Tulcea și la Pitești (septem-
brie 1986), în colaborare cu Comitetul județean al educației politice și culturii socialiste Argeș
și Inspectoratul școlar general al județului Argeș. La Tulcea, membrii Laboratorului au prezen-
tat comunicările: Anca Ghiață, Dobrogea in timpul lui Mircea cel Mare; prof. Mihail Guboglu,
Mircea cel Mare și turcii; lect. univ. dr. Mihai Maxim, Cu privire la înțelegerile de pace româno-
otomane în epoca lui Mircea cel Mare; dr. Tahsin Gemil, Luptele lui Mircea cel Mare cu otomanii
la sfirșitul sec. XIV (o nouă cronologie). Iar la Pitești: prof. univ. dr. Gheorghe I. loniță, Lupta
pentru independență, unitate și un viitor luminos — permanență a istoriei poporului român. Locul
și rolul lui Mircea Mare Voievod în istoria României; lect. univ. dr. Mihai Maxim, Marele Mircea
Voievod, personalitate de dimensiuni europene ; Călin Felezeu, Marele MirceaVoievod și Transilvania,'
dr. Cristina Feneșan, Contextul politic sud-est european și Marele Mircea Voievod; dr.
Tahsin Gemil, Marele Mircea Voievod și interregnul otoman; Valeriu Veliman, Domnia lui Mircea
— Mare Voievod în istoriografia otomană din sec. XIV—XVII; Matei Dorin, Posteritatea lui
Mircea în cronistica otomană. Evoluția unui clișeu mental.

Laboratorul de Studii Otomane și-a reluat activitatea după vacanța de vară, pe data
de 15 octombrie 1986. Tema ședinței de comunicări: Interferențe artistice româno-otomane în sec.
XIV— XVIII. Prin contribuția sa, dr. Răzvan Theodorescu, de la Institutul de Istoria Artei,
a inaugurat o direcție nouă de preocupări în cadrul Laboratorului. De altfel, încă de la înfiin-
țarea sa, el și-a propus o abordare interdisciplinară a relațiilor româno-otomane, care au îmbră-
cat forme complexe de manifestare de-a lungul secolelor. Firesc deci, ca dr. Răzvan Theodorescu
să prezinte numerosului auditoriu o introducere sistematizată în problemă. Totodată, distinsul
cercetător a avansat și o primă periodizare a acestor influențe. Astfel, sec. XIV a constituit
faza premizelor. Cel următor a fost secolul unei lupte permanente cu „agarienii” și de aceea
societatea românească s-a arătat mai puțin dispusă să recepteze asemenea influențe. Abia din
secolul următor au început legăturile permanente, pe plan artistic, cu Orientul islamic. Ele au
cunoscut patru etape. în prima, care cuprinde domniile lui Radu cel Mare și Neagoe Basarab,
au fost preluate de către arta aulică o serie de elemente exterioare, de decor, nu de structură.
A doua perioadă, cuprinsă între anii 1580—1640, a fost reprezentată mai ales în Moldova;
tendința pentru fast a crescut foarte mult, desigur și ca o compensație pentru efectele negative
ale crizei politice. A treia perioadă a debutat la sfirșitul sec. XVII și începutul sec. XVIII.
Centrul de greutate s-a mutat din nou în Țara Românească; orientalizarea s-a menținut la nivel
aulic, fiind integrată în originala sinteză pe care a reprezentat-o arta brâncovenească. A patra
și ultima, cuprinsă între 1720 și 1820, nu a mai avut aceeași coerență precum cele anterioare.
Studierea acestor influențe artistice prezintă o importanță deosebită, din mai multe puncte de
vedere: ele au avut un caracter de barometru al evoluțiilor politice; deși nu au găsit o aderență
efectivă în arta românească, i-au dat o anumită savoare; merită să adîncim, prin cercetări
particulare, raporturile cu o lume de mare cultură, din care arta românească a știut cît ți ce să
ia. Captivanta comunicare a dr. Răzvan Theodorescu a fost urmată de discuții la fel de intere-
sante, la care au luat parte dr. Nicolae Stoicescu, dr. Ștefan Andreescu, Mustafa Aii Mehmet,
lect. univ. dr. Mihai Maxim.

Ședința de comunicări din 19 noiembrie 1986 a prilejuit celor prezenți reîntîlnirea cu
reputatul nostru turcolog, profesorul Mihai Guboglu, care a expus rezultatele unor Noi cercetări
în arhivele otomane. Domnia sa a subliniat, încă odată, importanța pe care acestea o prezintă
pentru cunoașterea trecutului poporului român. Tocmai de aceea, se impune pregătirea atentă
și continuă a unor buni cunoscători ai limbii și paleografiei turco-osmane, care să fie trimiși
să lucreze în aceste arhive. Prof. Mihail Guboglu a prezentat apoi cîteva izvoare descoperite
în cursul ultimelor sale investigații, insistind mai ales asupra importanței cercetării și a colecții-
lor particulare, de obicei mai puțin abordate. Au luat cuvlntul pe marginea celor expuse
conf. univ. dr. Matei D. Vlad, lect. uniy. dr. Mihai Maxim, Pienaru Nagy, Valeriu Veliman,;
dr. Cristina Feneșan, conf. univ. dr. Nicolae Ciachir, prof. univ. dr. Gheo rghe I. loniță.

www.dacoromanica.ro
5

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

925

Șirul ședințelor de comunicări din anul 1986 s-a încheiat cu dezbaterea Terminologia
relațiilor româno-otomane, organizată In ziua de 17 decembrie, pe baza a trei referate susținute
de cercetătorul Ion Matei, de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, lect. univ. dr. Mihai
Maxim, de la Facultatea de Istorie-Filosofie și Viorel Panaite, profesor la Școala generală nr. 1
din Urlați, jud. Prahova. Primul dintre vorbitori a arătat că o dificultate majoră a oricărui
istoric a constituit-o dintotdeauna terminologia, o problemă de care s-au izbit și cei care cerce-
tează raporturileturco-osmane. Terminologia care desemnează aceste realități trebuie stabilită
pe baza studierii și cunoașterii lor aprofundate. Altfel, poate apărea o dihotomie intre faptul
istoric și termenul folosit pentru a-1 desemna. Terminologia de bază a relațiilor noastre cu Poarta
este românească. Se poate spune chiar că românii și-au făurit o terminologie proprie, menită
să sprijine lupta lor pentru autonomie. Lect. univ. dr. Mihai Maxim a opinat, referindu-se la
termenul „dominație”, că el trebuie abandonat pentru că este prea ambiguu și nu reflectă fidel
realitatea. Și mai ales nu subliniază In suficientă măsură diferența dintre statutul autonom al
Principatelor române tributare și cel al teritoriilor sud-dunărene, aflate sub administrație oto-
mană directă., diferență remarcată cu limpezime de călătorii europeni care treceau Dunărea.
Pentru vechile înțelegeri scrise româno-otomane trebuie să revenim la vechiul termen de „tra-
tate” folosit de domnii români (Petru Rareș, Petru Șchiopul, Dimitrie Cantemir), ca și de
diplomații europeni din sec. XV—XVI (F. Buonaccorsi-Callimachus, M. Bocignoli, A. Veran-
csic),unii dintre ci implicați direct în tratativele, cu Poarta. La fel, termenul de „monopol co-
mercial” trebuie folosit cu multă prudență (de preferat cel de relații comerciale preferențiale)
și in orice caz pentru o perioadă mai tîrzie. Terminologia trebuie să țină cont și de periodizarea
relațiilor româno-otomane. Viorel Panaite a făcut o prezentare sintetică a izvoarelor dreptu-
lui islamic al popoarelor (siyar), subliniind necesitatea cunoașterii terminologiei juridice musul-
mane pentru istoria relațiilor româno-otomane și obligația folosirii corecte, fără exagerări,
a acesteia. Discuțiile ce au urmat au demonstrat utilitatea organizării unor asemenea dezbateri.

Și în anul 1987 Laboratorul de Studii Otomane și-a desfășurat cu regularitate ședințele
de comunicări. Prima a avut loc pe 21 ianuarie și a programat o nouă întîlnire cu profesorul
Mihail Guboglu, care a conferențiat despre Congrese de turcologie tn anul 1986. După un scurt
istoric al congreselor de orientalistică și turcologie, domnia sa a înfățișat tematica generală
și principalele noutăți istoriografice prezentate în cadrul a două manifestări științifice interna-
ționale desfășurate în anul 1986 în Republica Turcia. La cel de al, treilea Congres de folclor
turc — ținut la Izmir, între 22-28 iunie 1986 — au participat și cercetători români cu comunicări
privind reflectarea relațiilor româno-otomane în creația populară a celor două popoare. Cea de
a doua întrunire științifică la care a luat parte prof. Mihail Guboglu a fost Simpozionul inter-
național de la Sofjiit — prima capitală a Imperiului otoman. Lucrările sale s-au deschis pe data
de 22 septembrie, în prezența președintelui Kenan Evren. Și aici, cercetătorii români au fost
prezenți cu comunicări interesante, bine primite de asistență. O trăsătură caracteristică a celor
două manifestări științifice a constituit-o numărul mare de lucrări consacrate problemelor de
limbă și literatură, de folclor. De asemenea, s-a putut observa o orientare a cercetărilor spre
regiunile asiatice ale fostului Imperiu otoman, în vreme ce partea europeană a făcut obiectul
unor comunicări susținute doar de istorici veniți din această zonă. în încheiere, prof. Mihail
Guboglu a prezentat un mare număr de cărți, recente apariții editoriale din Republica Turcia.

Ședința de comunicări din 18 februarie 1987 a programat o temă de mare interes și
actualitate: Otomanii intre mirajul și letargia Orientului, susținută de cunoscutul cercetător,
dr. Alexandru Duțu, de la Institutul de Studii Sud-Est Europene. Disciplină nouă, aflată în
plină afirmare, imagologia își găsește un cimp larg de cercetare și in domeniul osmanisticii,
mai ales că studierea realităților otomane din sec. XIV—XVII s-a făcut, multă vreme, prin
prisma imaginii oferite de criza generală a Imperiului otoman din sec. XVIII—XIX. „Turcul”,
aparținind în egală măsură și Europei și Orientului, a fost perceput în mod ambivalent: el era
„barbar”, dar și foarte rafinat. Ostilitatea față de otomani, față de orientali în general, își
află rădăcinile încă în vremea cruciadelor. în sec. XVIII „bunului sălbatic” i se opune, de către
un grup de cărturari, imaginea „turcului rafinat”. Tot de acum se poate vorbi de o delimitare
a percepției pe trei nivele: a) popular — „turcul” este un personaj inteligent, dar duplicitar;
b) al cărturarilor — respingere față de „barbar”, dar atracție față de înțelepciunea orientală
c) la nivelul puterii politice — otomanii pun în primejdie ordinea prestabilită, dar se remarcă
disciplina care li caracterizează. Cea mai mare parte a trăsăturilor negative atribuite otomanilor
au rezultat din confruntările armate, iar europenii au preluat și folosit pe larg asemenea clișee.
Din acest punct de vedere, este de cea mai mare importanță studierea atitudinii mentale a
populațiilor din sud-estul Europei, care au avut un contact permanent și mult mai direct cu
lumea otomană. Locuitorii din această parte a continentului au avut posibilitatea să cîntă-
rească — și încă foarte concret— tirania și bunul plac ce s-au instalat însă mai ales din sec.
XVII. Dar ei au putut, in același timp, să pătrundă, mult mai ușor în acea lume de rafinament.

www.dacoromanica.ro
926

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

6

Liviu Mitache, Mehmet Aii Ekrem, dr. Cornelia Danielopol, Liliana lonescu, lect. univ. dr.
Mihai Maxim, Ion Matei, prof. Mihail Guboglu au luat cuvîntul pe marginea incitantei comuni-
cări prezentate de dr. Alexandru Duțu și care a fost urmărită cu un viu interes de numeroasa
asistență. Vorbitorii au scos tn evidență tocmai noutatea demersului întreprins, importanța
unor asemenea cercetări pentru o cît mai corectă înțelegere a esenței relațiilor româno-otomane.

O întllnire emoționantă a avut loc în cadrul ședinței de comunicări din 18 martie 1987,
cu dr. doc. Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, care s-a ocupat de problema Trans-
miterii timarului în lumina unor documente inedite. Comunicarea domniei sale a abordat peri-
oada clasică a acestei instituții otomane fundamentale : sec. XV—XVI. După o scurtă in-
troducere în istoricul constituirii și dezvoltării timarului — din care nu au lipsit comparațiile
cu instituția similară a Occidentului, feudul — s-a insistat asupra condițiilor care au favorizat
apariția și dezvoltarea timarelor cu caracter ereditar. Ivite pentru prima oară în Anatolia,
după integrarea fostului principat de Karaman în Imperiul otoman, la jumătatea sec. XV,
ele s-au extins treptat și în Rumelia. Reacțiile contrare ale lui Mehmcd II au întîmpinat o
opoziție violentă, care a culminat cu răscoala celalî-ilor. Pentru a-i pune capăt, Siileyman a
trebuit să dea, în 1536, o reglementare (kanun), prin care se acordau o serie de facilități în
transmiterea ereditară a timarelor. în sec. XVIIt principiul eredității a fost recunoscut în
mod oficial; mai mult chiar, timarul putea fi moștenit și de alte rude decît de urmașii direcți.
Astfel, sub presiunea evenimentelor istorice, el s-a transformat dintr-o concesiune tempo-
rară și revocabilă într-o posesiune ereditară. La discuțiile care au avut loc apoi, au luat
parte : lect. univ. dr. Mihai Maxim, Bogdan Murgescu, Liviu Mitache, dr. Radu Ștefan Qio-
banu, prof. Mihail Guboglu.

în luna aprilie, în zilele de 22-23 aprilie 1987, Laboratorul de Studii Otomane, ală-
turi de Muzeul de Istorie Națională și Arheologie — Constanța și Inspectoratul școlar al ju-
dețului Constanța, au organizat o manifestare științifică sub genericul ,,Independența Ro-
mâniei — istorie și contemporaneitate”, dedicată împlinirii a 110 ani de la cucerirea Independen-
ței de stat a României. Membrii Laboratorului au fost prezenți cu următoarele comunicări :
prof. univ. dr. Gh. I. loniță — Independența României — istorie și contemporaneitate; Anca
Ghiață—Noi cercetări istorice și demografice privind Dobrogea in epoca medievală; Matei Dorin
— Lupta pentru păstrarea independenței Țărilor Române reflectată în cronicile otomane din
sec. XV— XVII; Bogdan Murgescu — Factorul popular în lupta antiolomană în evul mediu
românesc; Viorel Panaite — Statutul diplomatic al agenților români în imperiul otoman; sec.
XIX; Aurel Soare—Ecouri ale războiului de independență in presa românească; lect. univ.
dr. Mihai Maxim — Istoriografia turcă despre războiul de independență al României.

După vacanța de vară, Laboratorul și-a reluat șirul ședințelor dc comunicări pe data
de 21 octombrie 1987 cu manifestarea consacrată activității de orientalist a lui Dimitrie Can-
temir. Dr. Paul Cernovodeanu, de la Institutul de istorie „Nicolae lorga”, a prezentat — în
comunicarea Contribuții la opera cartografică a lui Dimitrie Cantemir— gravura hărții originale
a orașului Istanbul realizată de principele moldovean și păstrată la Biblioteca Academiei
de Științe din Leningrad (matrița în metal se află la Ermitaj). Întrucît Cantemir a avut acces
liber în toate colțurile capitalei otomane, inclusiv în punctele strategice — cazărmi, arsenale
etc. — harta lui este cea mai completă reprezentare a metropolei de pe Bosfor. Importanța
deosebită din punct de vedere militar explică și interesul manifestat de țar, care a porun-
cit să se tragă mai multe exemplare în 1720, dintre care unul s-a păstrat în biblioteca sa.
Comparat cu alte hărți din epocă, documentul cartografic analizat — cuprinzînd și repere
arheologice din epoca bizantină—se dovedește superior și pe plan științific și pe plan artistic.

Dan Râpă-Buicliu, muzeograf la Muzeul județean din Galați, a susținut comunicarea
Destinul unei tipografii cantemiriene, în care s-a ocupat de constituirea tipografiei cu carac-
tere arabe de către Dimitrie Cantemir. Ea și-a desfășurat activitatea între anii 1722-
1723, în contextul expediției țarului Petru I în zona Caucazului. Totodată, Cantemir a
creat și prima tugra tipărită, cu șapte ani înaintea celei realizate pentru sultanul Ahmed
III de transilvăneanul cunoscut de otomani sub numele de Miiteferrika. Știri inedite despre
familia lui Antioh Cantemir a prezentat dr. Paul Păltănea de la Biblioteca ,,V.A. Urechia”
din Galați. Domnia sa a adăugat o bogată informație inedită la știrile cunoscute din
studiul lui Sever Zotta privind perioada petrecută de Antioh Cantemir la Istanbul, după
mazilirea sa din cea de a doua domnie. Date noi au fost oferite și în legătură cu copiii săi,
născuți din căsătoria cu Catrina, fiica lui Dumitrașcu Ștefan-Ceaurul, fost mare logofăt și
a Măriei, fiica lui Stamate Hiotul, mare postelnic. Dr. Paul Păltănea a arătat că linia fe-
minină a descendenților lui Antioh Cantcmir a asigurat continuitatea familiei, după
dispariția în Rusia a urmașilor lui Dimitrie. Nu întîmplător, fiii lui Ion Câmpineanu —
Ștefan și Ion — au semnat Cantemir —Câmpineanu. La discuții au luat parte loan Nitreanu,
Mustafa Aii Mehmet, Radu-Ștefan Ciobami, Ludovic Demeny, Nedret Mahmut. Cei prezenți

www.dacoromanica.ro
7

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

927

au vizionat cu această ocazie o frumoasă expoziție de carte cantemiriană, organizată tn co-
laborare cu Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Institutului de Studii Sud-Est
Europene.

Ședința de comunicări din 17 noiembrie 1987 a continuat, parțial, tematica celei an-
terioare. Cercetătoarea Nedret Mahmud, de la Institutul de istorie și teorie literară „George
Călinescu” a adus o serie de elemente tn plus privind tipografia cu caractere arabe Înte-
meiată de Dimitrie Cantemir. în comunicarea sa — Dimitrie Cantemir, fondator al tipogra-
fiei tătare dr. Nedret Mahmut a arătat că, în condițiile pregătirii expediției lui Petru I în
Caucaz, Dimitrie Cantemir a scris și tipărit un manifest-proclamație către tătarii din zona
Mării Caspice. Cu acesta Începe istoria tipăriturilor la tătari. Un exemplar este păstrat In
Biblioteca Institutului popoarelor Asiei. Despre evoluția ulterioară a tipografiei nu deți-
nem date precise; o variantă pretinde că nava care transporta caracterele mobile ar fi eșuat
pe un banc de nisip, aducînd sfîrșitul întreprinderii principelui român. Noutăți din arhivele
și bibliotecile din Republica Turcia a Înfățișat prof. Mihail Guboglu. Trebuie subliniat de la
bun Început că ultimele cercetări ale cunoscutului nostru turcolog s-au soldat cu un rezultat
de excepție : descoperirea a trei arzuri expediate de Grigore III Ghica la Istanbul privind
așezămlntul său de la Chiperești, desenele manufacturii și ale utilajelor folosite In cadrul ei, 10
eșantioane de postav produse acolo și o condică de venituri și cheltuieli. Deci, documente de
primă mărime pentru studierea istoricului genezei relațiilor capitaliste pe teritoriul patriei
noastre. De asemenea, prof. Mihail Guboglu a mai cercetat arhiva Palatului Topkapi, unde se
păstrează cele mai vechi documente privitoare la Țările Române, Intre care și o gazavat-
name, în limba persană, care vorbește despre rolul românilor în lupta de la Vama. Continua-
rea cercetării comorilor arhivistice din Republica Turcia constituie o Îndatorire de primă im-
portanță pentru istoriografia noastră, mai ales că se observă o deschidere tot mai largă din
partea autorităților turce. Despre Rezultatele unor noi cercetări în arhive și biblioteci din URSS
a vorbit dr. Tahsin Gemil, de la Institutul de istorie „Nicolae lorga”. Documentarea urmă-
rea investigarea fondurilor documentare și de manuscrise din bibliotecile sovietice privind
relațiile româno-otomane, In special cele tătare, cu referiri la sec. XIV —XVI. La Moscova
cercetătorul român a putut lucra In bibliotecile „Lenin” și I.N.I.O.N. Aici a putut consulta
ultimele lucrări ale istoriografiei sovietice și străine pe marginea temei anunțate. La Lenin-
grad, bucurindu-se de o amabilitate deosebită din partea gazdelor, a avut la dispoziție în-
tregul fond documentar și de manuscrise. Acesta este extrem de bogat, cuprinzînd manus-
crise egiptene foarte vechi și pînă la cele de la Începutul sec. XX. Au fost cercetate
în mod special manuscrise uzbece, în care s-au căutat date suplimentare privind campaniile
lui Timur Lenk din anii 1395—1402 și care puteau avea legături indirecte cu desfășurarea
relațiilor româno-otomane. Timpul scurt a permis doar o parcurgere în grabă, dar s-a putut
desprinde convingerea că o cercetare minuțioasă a fondului de manuscrise de la acest Insti-
tut va releva date foarte interesante și în privința istoriei noastre.

Ultima ședință de comuncări a Laboratorului de Studii Otomane, ținută în ziua de 23
decembrie 1987, a oferit o plăcută surpriză celor prezenți. Două comunicări — prima sus-
ținută de Marian Ștefan, redactor la revista „Magazin istoric” și intitulată Însemnări de călă-
torie prin Istanbul ale lui lancu Cerchez, iar cea de a doua de către Ruse Nedelea, șeful sec-
ției turcă a Radiodifuziunii Române, care a prezentat impresii proprii despre orașul de pe
Bosfor — au aruncat un arc peste timp, punînd față în față două imagini ale aceluiași oraș,
distanțate la un interval de aproape un veac. lancu Cerchez, jurist de profesie, scriitor din
cercul Junimii bucureștene, ne-a lăsat cîteva însemnări privind excursia pe care a făcut-o la
Istanbul în zilele dc 20-22 august 1898. Dincolo de detaliile pline de pitoresc ale descrierii
orașului, se cuvin subliniate înțelegerea, stima și respectul cu care memorialistul vorbește
despre realitățile întîlnite, despre cultura otomană, stabilind nebănuite punți de legătură
între cele două civilizații, română și otomană, aflate timp de secole în permanent contact.
O cu totul altă imagine a metropolei așezată pe două continente s-a putut desprinde din expu-
nerea prezentată de Ruse Nedelea, însoțită de numeroase și foarte frumoase diapozitive color.
Astăzi, Istanbulul este un oraș în plină dezvoltare, în care ritmurile moderne pulsează trepi-
dant, construcții noi înlocuind multe din cartierele descrise de lancu Cerchez. A fost o incursiune
incitantă în trecutul și prezentul unui mare oraș, pe care conferențiarul a dovedit că le stă-
pînește în egală măsură. Succesul unei asemenea manifestări, care a îmbinat parfumul epocilor
trecute cu prezentul plin de viață, a fost subliniat de toți cei ce au luat cuvîntul în cadrul
discuțiilor ce au urmat : lect. univ. dr. Mihai Maxim, prof. Mihail Guboglu, dr. Zamfira Mihail.

Am înfățișat cititorului dornic să cunoască activitatea desfășurată de Laboratorul de
Studii Otomane în ultimii doi' ani un tablou succint, căci spațiul tipografic nu ne-a permis
altfel, dar grăitor, credem, pentru spiritul care a animat manifestările sale. Comunicările
prezentate în cadrul Laboratorului au pornit întotdeauna de la teza fundamentată de secre-

www.dacoromanica.ro
928	CRONICA. VIEȚII ȘTIINȚIFICE	8

tarul gcncral al Partidului Comunist Român, tovarășul Nicolae Ceaușescu, că in cercetarea
relațiilor poporului român cu alte popoare problemele trecutului trebuie să fie abordate
in așa fel Incit să ducă ,,la găsirea a ceea ce a fost și este comun, la sublinierea învățămintelor
pe care trebuie să le tragem pentru prezent și viitor”. Numărul mare de participanți care
au asistat la ședințele dc comunicări, faptul că ele și-au găsit o permanentă reflectare in cadrul
rubricii Din arhiva istoriei a ziarului „Scînteia”, cît și în emisiunile redacției de limba turcă
a Radiodifuziunii Române, ne îndreptățesc să credem că acest obiectiv a fost îndeplinit și
oferă premise favorabile pentru evoluția viitoare a Laboratorului dc Studii Otomane.

Dorin Matei

600 ANI DE LA PRIMA ATESTARE DOCUMENTARĂ
A ORAȘULUI PITEȘTI

In zilele de 14—15 mai a avut loc la Pitești un simpozion științific dedicat cclci de-a
600 aniversări dc la prima mențiune documentară cunoscută despre existența localității.
Organizată sub auspiciile Comitetului județean pentru cultură și educație, prin contribuția
muzeelor din Pitești și Golești, reuniunea s-a pregătit și desfășurat într-o atmosferă de largă
deschidere culturală. O expozție de cartc, cu accentul asupra literaturii istorice referitoare
la diferite faze dc evoluție a societății românești, a fost însoțită dc difuzarea unui frumos
afiș aniversar, precum și de două cărți tocmai apărute : o monografie asupra trecutului și
prezentului Piteștiului și un album cu imaginile lui reprezentative. Participantii la simpozion,
destul dc numeroși, au fost muzeografi, profesori și arhiviști din oraș și județ, cărora li s-au adău-
gat cercetători din București, de la Institutul de arheologie, Institutul de istorie ,,N. lorga”,
Institutul de studii sud-est europene și Institutul de studii social-politice. Alături de Popa Petre,
președintele Comitetului județean pentru cultură și educație —organizatorul reuniunii —, au
prezentat comunicări inaugurale Nicolae Zevedei, primarul municipiului, Salomia Bobeică,
secretarul comitetului municipal de partid, arhitecți și urbaniști din oraș, precum și cei doi
directori ai muzeelor din Pitești și Golești, Radu Stancu și respectiv Vasile Novac. Comuni-
cările, inclusiv cele din deschidere, au înfățișat în general trecutul și prezentul orașului și
județului, din antichitate deci pînă în zilele noastre. Diferitele subiecte abordate s-au constituit
într-o tematică pluridisciplinară, cu largă deschidere arheologică, etnologică, istorică, urba-
nistică și artistică. Istoria orașului mai ales a fost astfel conturată dintr-o largă perspectivă,
demonstrindu-se că în spatele primei mențiuni documentare relativ tîrzii se plasează un trecut
milenar descoperit parțial pe calea investigațiilor arheologice.

După ce s-a înfățișat contextul politico-social din 1388 în care apărea inserată prima
mențiune documentară de existență a orașului, simpozionul și-a concentrat o primă direcție
de interes asupra trecutului îndepărtat al orașului. în acest sens, s-au evidențiat o serie de mate-
riale arheologice comentlndu-se valoarea lor pentru precizarea celor mai îndepărtate începuturi
de viețuire umană din zonă. S-a conchis—pe baza unor revelatoare mărturii materiale descope-
rite în Pitești — că orașul este împînzit de o bogată vatră de așezări străvechi. în altă ordine de
idei, s-au expus considerații convingătoare privitoare la numele orașului, derivat ca în atltea
alte cazuri de la un nume de persoană.Insistîndu-se asupra unor mărturii din timpul lui Mireea
cel Mare, s-au făcut apoi aprecieri asupra centrelor productive ale Argeșului în timpul acelei
faze istorice. S-a comentat, totodată, asupra ipostazei orașului de reședință domnească tempo-
rară îndeosebi la începutul secolului al XVI-lea, utilizîndu-se drept argumente atlt resturile
unei curți domnești identificate, cît și sporadice și fragmentare informații scrise. Tipologia și
iconografia unor biserici, ca de pildă „Bunavestire”, au constituit de asemenea obiectul unor
semnificative comentarii. Orașul medieval, cum apare el sub raport urbanistic și edilitar, dar
și prin prisma imaginii lui degajată din scrieri de epocă sau însemnări de călătorie datorate
unor străini, a fost surprins din alte comunicări. S-a insistat asupra arhitecturii tradiționale
argeșene făcîndu-se evaluări asupra modului în care contribuie la definirea specificului românesc.
Interesante contribuții au relevat diferite aspecte ale epocilor modernă și contemporană, modul
în care noile împrejurări ale renașterii naționale și politice a societății românești și-au pus am-
prenta asupra evoluției orașului și județului. După ce s-au evidențiat unele aspecte ale dezvoltării
social-economice, s-a insistat asupra particularităților în care s-a născut industria modernă.
Prin alte contribuții s-au prezentat ascensiunea Invățămîntului public, a culturii, a educației
și asistenței sanitare. Diferitele ipostaze ale participării argeșenilor la mari evenimente politico-

www.dacoromanica.ro
9

CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE

929

militare, printre care războiul de independență și cele două războaie mondiale, au fost de ase-
menea documentat ilustrate. Alte comunicări au evocat figuri reprezentative și personalități
de valoare națională ridicate din județ, cum a fost de pildă aceea a lui I.I.C. Brătianu, despre
a cărui activitate politică s-a vorbit mai aprofundat. Tot in aceeași ordine de preocupări, s-a
insistat asupra originii sociale a fraților Dumitru și fon C. Brătianu, fruntași ai revoluției române
de la 1848 și exponenți ai luptei noastre sociale și naționale in epoca făuririi României moderne,
relevlndu-se mediul moșnenesc de proveniență. Intervenții speciale au privit arhitectura și
urbanistica județului din perspectiva ultimelor două decenii de dezvoltare, corelate de impetuoa-
sa creștere demografică cu deosebire a Piteștiului, traslndu-se totodată direcțiile și limitele de
extensiune in raport cu planurile de dezvoltare a industriei. O intervenție specială deosebit de
interesantă a prezentat dezvoltarea edilitar urbanistică a localităților din județ, Îndeosebi a
Piteștiului prin prisma unor necesități ecologice. Completate prin discuții, dar și prin vizitarea
unor obiective din județ de interes științific: muzeul Golești și al pomiculturii și viticulturii
din România, mormintele Brătienilor de la Florica și casa memorială Liviu Rebreanu de la
Valea Mare, comunicările prilejuite de simpozionul menționat au oferit o amplă și cuprinză-
toare imagine a trecutului și prezentului unui județ, o demonstrație a legăturii dintre tradiția
locală și contemporaneitate in dezvoltarea culturii și civilizației românești.

Apostol Stan

www.dacoromanica.ro
www.dacoromanica.ro
CARTEA ROMÂNEASCĂ SI STRĂINĂ DE ISTORIE

AL. MAEEȘ, Filigranele hîrtiei întrebuințate în țările române în secolul al
XVI-lea, Edit. Academiei, București, 1987, 424 p.

Cercetările de filigranologie, însoțite in publicarea albumelor de filigrane, au apărut
în evoluția științei istorice relativ tîrziu. Abia pe la mijlocul secolului trecut au văzut lu-
mina tiparului primele studii mai temeinice, împreună cu cele dinții repertorii de filigrane.
De la mijlocul și în special din a doua jumătate a veacului trecut s-au editat o serie de al-
bume de filigran, care fixau folosirea hîrtiei într-o țară sau alta. N.P. Lihaciov și Ch. M.
Briquet au fost primii care prin, monumentalele lor lucrări, considerate șl azi clasice, au de-
pășit cadrele naționale, întocmind albume pe scară europeană în domeniul filigranologiei. Cu
toate că datarea textelor și documentelor prin filigran și-a dovedit eficacitatea, mulți spe-
cialiști s-au îndoit chiar și de utilitatea continuării acestor cercetări. Faptul s-a datorat nu
atît metodei, cit mai cu seamă mijloacelor rudimentare și imperfecte cu care s-a făcut re-
producerea filigranelor. Adepții metodei au continuat însă căutările în domeniul mijloacelor
de reproducere, pînă cînd în 1959 D.P. Erastov a elaborat și a aplicat fotografierea filigra-
nelor cu ajutorul razelor radioactive și publicarea lor după aceste fotografii. Noua metodă
a beneficiat, evident, și de rezultatele cercetărilor care s-au făcut între timp în domeniul
istoriei hirtiei, domeniu în dezvoltarea căruia Asociația internațională a istoricilor hîrtiei,
înființată după cel de-al doilea război mondial, a jucat un rol greu de subapreciat. Față
de desenarea pe calc a filigranelor sau de alte încercări cu aplicabilitate limitate, D.P.
Erastov ne-a oferit o metodă care asigură realizarea unei reproduceri perfecte. Ea a fost
popularizată și aplicată și la noi începind din 1966, dar din păcate începutul extrem de
promițător nu a primit sprijinul necesar și după moartea prematură a regretatului Geb-
hard Bliicher noua metodă nu a mai fost continuată. Amintim toate acestea la apariția
repertoriului de filigrane întocmit de Alexandru Mareș, pentru a sublinia meritul autoru-
lui de a nu se lăsa descurajat și a continua cu tenacitate investigația și identificarea, pe
bază de filigrane, a hirtiei folosite în Transilvania, Moldova și Țara Românească în seco-
lul al XVI-lea. Investigația nu constituia un scop în sine, ea urmărea de fapt dotarea rigu-
ros științifică a primelor texte românești scrise pe hîrtie în secolul al XVI-lea, controversa
în jurul căreia continuă de peste un veac în literatura de specialitate românească. în aceas-
tă controversă s-au încercat și au fost propuse diferite metode de datare (inclusiv cele
bazate pe limbă), s-au făcut și multe speculații, dar niciuna dintre ele nu oferea o soluție
convingătoare sau — pentru a fi mai aproape de realitate — o soluție unanim acceptată.
Rămînea, deci, doar dotarea prin filigran. Dar această cale a fost și rămîne extrem de
anevoiasă, care necesită mult timp, migală și o răbdare de benedictin, căci pînă cînd nu
vom reproduce filigranele după fotografia făcută cu izotopi radioactivi, desenul făcut pe
calc păstrează anumite îndoieli, în ciuda oricărei stăruințe. Desenul făcut cu ochii
liberi are imperfecțiuni și este în mod firesc însoțit de ezitări în detalii, care pot fi la un
moment dat decisive pentru datare. în ciuda oricărui efort, demn de admirat, structura
propriu-zisă a hirtiei nu poate fi reprodusă cu desenul pe calc. Ori în cazul unei hirtii
fără imagine de filigran tocmai această structură trebuie să fie luată în seamă. S-ar părea
după toate acestea că am considera de la început depășită cartea lui Alexandru Mareș,
pe motiv că toate imaginile sint publicate după desenul pe calc, așa cum au lucrat
la sfîrșitul secolului trecut și la începutul secolului nostru N.P. Lihaciov și Ch. M. Briquet.
Nu ne ascundem convingerea noastră fermă că desenarea pe calc o considerăm azi depășită,
părere expusă de noi împreună cu alți specialiști în cadrul Asociației internaționale a isto-
ricilor hîrtiei și de la început ne-am pronunțat împotriva reeditării simple a monumentalei
lucrări a lui Ch. M. Briquet. Rămînem la părerea noastră nestrămutată că azi orice reprodu-
cere de filigran făcută după desenul pe calc este depășită, cu toate că ea a fost și este fo-
losită pe larg (și a fost aplicată și de noi) pe plan internațional. Fotografierea cu izotopi
radioactivi azi nu mai ridică dificultăți deosebite și acest lucru a fost și la noi demonstrat
de Gebhard Bliicher în condițiile unui simplu laborator de policlinică. Ea nu este nici mai
costisitoare, nici mai grea de realizat din punct de vedere poligrafic. S-a demonstrat, apoi, că
fotografierea cu izotopi radioactivi, făcută în anumite condiții, nu afectează cu nimic hîrtia

„Revista de istorie”, tom 41, nr. 9, p. 931 — 939, 1988

www.dacoramanica.ro
932

CARTEA ROMANESCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

2

de pe care se face fotografia, nu duce la deteriorarea manuscriselor de o valoare unică.
Ea presupune Insă reevaluarea întregii cercetări, reexaminarea întregii noastre viziuni asupra
științei filigranologice, condiții Impuse de noua metodă, care singură poate asigura recon-
stituirea exactă a evoluției formelor și variantelor (decisive pentru o dotare indiscutabilă în
condițiile cînd o moară sau alta timp de decenii folosea aceeași figură de filigran), oferindu-ne
și posibilitatea de a aborda temeinic probleme structurii hirtiei. Cercetarea trebuie reluată
și pentru faptul că vechile repertorii de filigran se bazau pe un material informațional prea
restrîns și prea la întîmplare adunat. Cu peste două decenii în urmă am încercat să
schițăm direcțiile noi de cercetare în domeniul filigranologiei. în cadrul lor locul central
a fost acordat întocmirii monografiilor despre morile de hlrtie,pornindu-se de la temelii,
adică de la reconstituirea producției de hîrtie. Numai în acest cadru și numai în acest con-
text avem șansa să stabilim fazele evoluției formelor și variantelor cu filigran folosite, cu
datarea lor cît mai riguroasă. Doar atunci cînd vom dispune de asemenea monografii, însoțite de
reproducerea filigranelor, va fi posibilă o coordonare, care să ne ducă la identificarea ori-
cărei figuri de filigran, să stabilim mal îndeaproape circulația hirtiei produse de o moară
de hîrtie sau alta.

Pînă atunci nu se poate elimina cu totul efortul ce depășește posibilitatea unui om, ezitările,
golurile în identificare și datare, care, probabil nu vor fi nici atunci total depășite, dar se vor
reduce în mod substanțial. Atunci cînd noi formulasem aceste propuneri o asemenea muncă
fusese începută la Brașov de către un colectiv în care, alături de Gebhard Bliicher, arhivistul
Gemot Nussbăcher a avut un rol remarcabil. Am scăpat însă prilejul de a oferi pe plan mon-
dial un model nou de cercetare monografică a producției de hîrtie din secolul al XVI-lea la
moara de hîrtie din Brașov. Studiile fundamentale ale profesorului universitar clujean Jakd
Zsigmond, cele publicate de Damian P. Bogdan și de către Gemot Nussbăcher au pus teme-
liile unei asemenea încercări promițătoare. Recunoaștem că de atunci încoace metoda foto-
grafierii cu izotopi radioactivi a filigranelor a avut și pe plan internațional o evoluție cel
puțin ciudată. Ea în știința filigranologică apuseană a fost folosită mai mult în scopuri
senzaționale după chipul american de reclamă, cu toate că oamenii de știință cu autoritate
în domeniu au optat și au militat pentru aplicarea ei. Nici rezistența față de noua metodă
nu a lipsit, dar adversarii ei nu au putut aduce argumente științific fundamentate. Toți oame-
nii de știință Își dau bine seama că aplicarea metodei noi, care presupune în condițiile elaborării
micromonografiilor morilor de hîrtie, însoțite de reproducerea tuturor formelor și variantelor
de filigran, folosite în producerea hirtiei, nu numai că presupune un efort susținut și o cola-
borare internațională bine organizată, dar este Însoțită de un material informațional, care
depășește cu mult toate repertoriile de filigran realizate pe plan național, împreună cu ce’e
ce au pretenția de a reprezenta Însumarea filigranelor pe planul continentului european. Pentru
a sugera cit de mare este diferența la numărul filigranelor necesare de a fi reproduse ne vom
rezuma aici doar la exemplul morii de hîrtie brașovene din secolul al XVI-lea. în repertoriul
lui Ch. M. Briquet, care în cazul acestei mori, s-a bucurat la timpul său de colaborarea
celor mai competenți istorici sași din Transilvania, sint reproduse doar 8 figuri de filigran,
pe cind Alexandru Mareș ne oferă 152 de forme și variante diferite ale filigranului, folosite
in producerea hirtiei brașovene intr-un răstimp de o jumătate de veac! în aceste condiții
se pune, tn mod firesc, întrebarea dacă va fi posibil de realizat intr-o perspectivă, deocamdată
imprevizibilă, însumarea tuturor formelor și variantelor de filigran folosite la toate morile
de hîrtie din Europa, pentru a nu vorbi și de cele de pe alte continente. Este doar vorba
de sutele de mori de hirtie care funcționau numai tn secolul al XVI-lea și numai in Europa,
întrebarea ne-am pus-o și noi și credem că intr-o Europă a colaborării și nu a confruntărilor
nu va mal fi necesară de o asemenea Însumare, căci, la nivelul mijloacelor moderne, toate
aceste figuri șl variante vor putea fi programate in mașini de calcul, intr-o bancă europeană
de filigrane, care în cîteva clipe, pe acest temei vor putea identifica și filigranul căutat, sau
datarea hirtiei manuscrisului ori documentului investigat.' Se prea poate, și azi după două
decenii de experiență nici nu ne mai Îndoim de acest lucru, că ideile noastre sint utopice,
că generația noastră nu va apuca poate nici Începerea cu adevărat a acestei munci uriașe,
necum rezultatele ei binefăcătoare. Dar de ce să nu fim optimiști atunci cind cercetători, ca
Alexandru Mareș, cu multă migală, cu inepuizabilă răbdare, Însoțite de competență profe-
sională ne produc surprize atlt de plăcute cum este repertoriul recent tipărit șl pus pe masa
cercetătorilor. Lucrarea domniei sale, la proporțiile și dimensiunile realizate, este prima în
toată literatura de specialitate din România. Ea nu este cu nimic inferioară decit cele
publicate de VI. A. Moăin și Seid M. Traljic in Iugoslavia, de E. Laucevidius la Vilnius,
de A. A. Geraklitov (publicată după moartea autorului la Moscova), de lucrările publicate
de către cunoscuta istorică a hirtiei din Polonia Jadwiga Sinlarska-Czaplicka sau de cele
publicate sub auspiciile Asociației internaționale a istoricilor hirtiei, pentru a ne referi numai

www.dacoromanica.ro
3

CARTEA ROMANESCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

933

la cele care au văzut lumina tiparului în ultimele trei decenii. Mai mult chiar, repertoriul
Întocmit de Alexandru Mareș, Împărțit in două părți distincte, realizează ceva In plus față
de repertoriile amintite mai sus, și acest ceva este foarte important pentru cercetarea româ-
nească. Este vorba de faptul că Alexandru Mareș, in prima parte a lucrării sale, ne prezintă
filigranele de proveniență autohtonă, ceea ce nu s-a realizat în lucrările amintite sau că ele
s-au limitat doar la acest aspect, pe cînd Al. Mareș, în a doua parte, mai întinsă, a reperto-
riului său reproduce 1 510 filigrane ale hîrtiei străine care a fost folosită în Transilvania,
Moldova și Țara Românească în secolul al XVI-lea. Prin urmare, avantajul principal al lucră-
rii sale față de cele străine constă în cercetarea paralelă a celor două aspecte, a hîrtiei de
producție indigenă și a celei de producție străină. La întocmirea repertoriului Al. Mareș a
parcurs un număr impresionant de fonduri de documente, manuscrise și carte veche, în princi-
pal din țară, dar șl fondul Turcica de la Osterreichisches Staatsarchiv din Viena. în studiul
introductiv ce însoțește volumul el prezintă mai intîi stadiul actual al cercetărilor de filigran o-
logie din țara noastră. Subliniem de la început faptul că această trecere In revistă este întoc-
mită cu toată competența și obiectivitatea. Un singur lucru se cuvine a fi precizat In plus,
și anume că Gebhard Bliicher a început cercetările de filigranologie în 1966 la sugestia sub-
semnatului, care i-a făcut cunoscut metoda elaborată de D. P. Erastov din Leningrad și
i-a pus la dispoziția inginerului brașovean toate informațiile necesare, sugerîndu-i, prin mijloci-
rea lui Gemot Nussbăcher și doctorului Amold Huttmann, să încerce aplicarea ei în cercetarea
filigranelor morii de hîrtie din Brașov. Comunicarea susținută de subsemnatul cu acest prilej
a fost consemnată în presa locală din Brașov („Volkstimme”, 24 îunle 1966). Poate nu era
inutil nici precizarea că subsemnatul a susținut în cursul anilor 1966 și 1967 două comunicări
științifice, consacrate cercetărilor de filigranologie, prima la Congresul internațional de studii
balcanice și sud-est europene de la Sofia din august — septembrie 1966 (textul prescurtat al
comunicării a fost publicat în vara aceluiași an 1966 în limba franceză, în publicația delega-
ției române expediată participanților, iar textul ei integral în volumul al III-lea al actelor
congresului, acte tipărite la Sofia în 1969). Cea de a doua comunicare a fost susținută de
subsemnatul în cadrul celui de al VU-lea Congres al Asociației internaționale a istoricilor
hîrtiei ținut la Oxford In septembrie 1967, textul comunicării fiind publicat In culegerea apărută
sub redacția profesorului I. S. G Simons în ajunul congresului. în capitolul al II-Iea al
studiului introductiv Al. Mareș amintește că lucrarea a fost inițiată în vederea întocmirii
monografiei despre originile scrisului în limba română (cînd s-a constatat că „cele mai
multe texte vechi românești erau nedatate sau datate In chip nesatisfăcător”), iar scopul
ei fixat în aceea de a cuprinde „cea mai mare parte a filigranelor hîrtiei întrebuințate în
secolul al XVI-lea pe teritoriul țării noastre”.

După precizare succintă, dar și densă a terminologiei folosite, Al. Mareș discută mai
pe larg problema variantelor de filigran, a clasării filigranelor și în finalul acestui capitol
metodele copierii filigranelor. Cu privire la acest ultim aspect, subliniază și el că „metoda de
reproducere cea mai bună este la ora actuală aceea a fotografierii filigranelor foloslndu-se
ca sursă de lumină izotopii radioactivi”. Susține totodată, că această metodă ar fi costisi-
toare și puțin accesibilă, punct de vedere nelmpărtășit de noi, căci ea, pe lingă faptul că
elimină gravele neajunsuri ale metodei decalcului, în fond nu este nici mai costisitoare, nici
puțin accesibilă. Ea ar putea fi considerată mai costisitoare decît decalcul numai dacă nu se
ține cont de timpul irosit de cercetător la copierea pe hîrtia de calc șî a desenatorului care trage
în tuș desenele făcute cu creionul. Există azi aparate portative cu care se poate lucra în
condiții diverse și de securitate deplină. Faptul că ele sînt inaccesibile se datorează condițiilor
precare în care lucrează cercetătorii din domeniul istoriei și filologiei, fără o minimă dotare
modernă. Totul se reduce deci, la punctul de pornire în problema aprecierii inaccesibilității,
apreciere foarte relativă. Sînt importante precizările și contribuțiile lui Al. Mareș referitoare
la istoricul morilor de hîrtie din Brașov, Cluj și Sibiu; ele completează în mod fericit cercetă-
rile de pînă acum. Mult mai nuanțat prezintă Al. Mareș șl problema originii hirtiei străine,
folosită în Transilvania, Moldova și Țara Românească. La acest ultim capitol avem de adău-
gat doar faptul că folosirea fundamentalei lucrări a lui E. Laucevicius (Popiatas Lietuooje
XV—XVIII a., Vilnius, 1967) i-ar fi oferit informații suplimentare de identificare. în sfîrșit,
Al. Mareș consacră un amplu capitol duratei de consum a hîrtiei și posibilităților de datare
prin filigran. în ambele cazuri autorul ne înfățișează o serie de rezultate și concluzii proprii,
de care investigațiile viitoare vor trebui să țină seamă.

în repertoriul lui Al. Mgreș sint 1 757 de imagini de filigran, un material, deci, imens
cu toate informațiile de rigoare, ceea ce conferă lucrării statutul meritat de instrumentele
de lucru temeinic întocmite. Acest prețios instrument de lucru va fi utilizat cu folos de
toți cei ce se vor izbi de problema datării unui document sau manuscris nedatat din secolul
al XVI-lea. Dincolo de acest aspect practic foarte important, semnificația cărții lui Al. Mareș

www.dacoromanica.ro
934

CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE

4

se definește și prin aceea că ea deschide perspective noi investigațiilor din domeniul istoriei
hlrtiei, pune bazele acelei cercetări spre care tindem. Pasul hotăritor a fost făcut și meritul
lui Al. Mareș tn realizarea lui este și va rămtne incontestabil, el nu va putea fi diminuat
de nlciun fel de observații oricit de pertinente ni s-ar părea ele. Cu această constatare sîntem
datori In fața unei munci uriașe și a rezultatelor pe măsura efortului depus. Această carte,
alături de studiile publicate, rezolvă, după umila noastră părere, una din problemele funda-
mentale din Istoria limbii române, atit de mult și atît de controversat discutată in literatura
de specialitate românească, anume problema datării primelor manuscrise scrise în limba română.
Dacă meritul autorului s-ar rezuma numai la acest fapt și atunci aveam motive suficiente
să nu fim zglrciți în aprecieri elogioase. Al. Mareș a făcut însă mult mai mult și acest lucru
trebuie să fie consemnat pe tărîmul evoluției cercetării științifice românești.

Ludovic Deminy

LUCIA APOLZAN, Carpații — tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor
risipite pe înălțimi, Edit. științifică și enciclopedică, București,
1987, 381 p.

Garțea rezultă din străduințele de aproape jumătate de secol ale unui etnograf și sociolog,
care simte acut nevoia de a apela la perspectiva istorică și oferă acesteia luminile materialului
concret pe care-1 adună. Istoricul le poate prelua pentru că Lucia Apolzan — aplicînd quintiliani-
cul Non. multa, sed multum — a lucrat, asupra unui vast material social românesc, cu remar-
cabilă acuratețe, lulnd în considerare aspecte geografice și administrativ-teritoriale, reținînd
tradiții orale care ne duc spre esențe, cârtind așezări umane minuscule și notînd grijuliu grupa-
rea lor. Se reiau acum — cu importante adaosuri — cercetări din trecut. Una (p. 181 — 258)
este bazată pe studii din 1939—19431. Se tratează zona versanților răsăriteni ai Apusenilor,
comunele cuprinse între cumpăna apelor ce separă afluenții Arieșului de cei ai Someșului Rece
(spre nord) și între Valea Arieșului (în sud) (harta: p. 184). Se studiază și zona izvoarelor Arie-
șului, adică cele 13 comune care, în 1942, alcătuiau plasa Cîmpeni, jud. Turda (450 de crînguri,
constituite în 128 de grupuri de crînguri; harta: p. 216—217; Tabel IV: p. 356—361). Apoi
(p. 259—348), cercetarea din 1967—19712. Se urmărește zona dintre Baziaș și Drobeta-Turnu
Severin, cu munții Almăjului și ai Mehedinților (harta: p. 264—265). în fine, o lucrare (p. 31 — 180)
întemeiată pe cercetări din anii 1972—19823, desfășurate în 6 localități din partea răsăriteană
a jud. Hunedoara, în regiunea cetăților dacice de la Piatra Roșie și Blidarii (harta: p. 42).
Sînt aici multe lucruri ce intră în domeniul istoriei. Se relevă modalitatea transmiterii stăpînirii
funciare în satele Luncanilor : rămâne în gospodărie un singur copil, indiferent de ordinea naște-
rii și de sex; ceilalți copii se detașea ză de familie odată cu căsătoria, primind anumite bunuri
pentru ca gospodăria să-și mențină integritatea în mîinile aceluia dintre urmași, care rămîne în
casa părintească (p. 66 — 67, 70— 73). Este celebrul — prin multiplele discuții, inclusiv politice,
ce a generat — tip famille-souche, cum l-a denumit Frădâric Le Play4. Avem astfel prilejul de
a atrage atenția asupra nevoii absolute a descoperirii și la noi a structurilor parentale de-a
lungul istoriei, strîns legate de practicile devoluției stăpînirii funciare, implicînd ample inter-
pretări istorice5. Se descriu multiplele relații în care se găsesc locuitorii așezărilor risipite de pe
înălțimi: claca, rudenia, legăturile între așezări. Rudenia nu se limitează la consangvinitate:
se stabilesc strînse relații și cu familiile încuscrite, pînă la a șaptea generație; moșitul la naștere
— atribuție ce poate fi îndeplinită de orice femeie măritată din sat — transformă copilul în
nepotul moașei (p. 116—117). Cringurile de la izvoarele Arieșului se ajută între ele la muncile
cîmpului; gospodăriile de pe platforma Luncanilor, orientate preponderent spre creșterea vitelor,
au păstrat tradiția organizării colectivității satului în vederea păstoritului în comun la stîne;
oamenii de pe înălțimi stabilesc relații cu cei din zonele depresionare la moară, la piuă, la tîrg,
(p. 24, 128—135, 222). Dincolo de pitoresc, descifrăm în aceste obiceiuri expresia necesității,
care a guvernat timp de veacuri și de milenii relațiile între comunitățile de rudenie și între
așezările românești: întrajutorarea pentru a pune bogățiile naturii în slujba oamenilor și
pentru a birui adversitățile sociale, putînd astfel supraviețui în cele mai dificile împrejurări
și ai asigura dezvoltarea. Ne interesează apoi un aspect, care ocupă un loc distinct în evantaiul
factorilor istorici ai făuririi unității românești6: nedeile pe vîrful muntelui — sub forma celor
de la stîne, ca și sub aceea a tîrgurilor de produse meșteșugărești — se complinesc cu nedeile
din sat, stabilind raporturi între așezările din mai multe zone (p. 117—123, 151—157, 222—223).
în ciclul nedeilor din munții Orăștiei se oglindesc tradiții de foarte mare vechime, eventual
serbări rituale, legate de activități ale anului agricol (p. 123—127) și, în general în tradițiile
așezărilor dispersate, se conservă valori spirituale străvechi — obiceiuri, practici, simboluri

www.dacoromanica.ro
5

CARTEA ROMĂNESCĂ ȘI STRĂINA DE ISTORIE

935

legate de anul agricol (p. 136 — 168). Cele mai interesante însă sînt constatările și considerațiile
autoarei asupra înfățișării și evoluției înseși ale satului risipit / cu case izolate (Einzelhof, oillage
dispersă), pe care l-a studiat cu consecvență în regiuni, păstrătoare de străvechi tradiții româ-
nești. în 1939—1943, în plasa Cîmpeni constata că un grup de 2—6 sau mai multe case alcătuia
un crîng, cu propria denumire. Fiecare casă era așezată în perimetrul propriei gospodării, alături
de culturi, finețe și pășune, astfel încît întreaga suprafață a hotarului era diseminată cu cringuri
și grupuri de cringuri. Pentru întreg era cunonoscută comuna; subdiviziunea era cringul, nu
satul, dar era greu de stabilit prioritatea vreunui crîng în cadrul comunei (p. 212, 221, 224).
în 1972—1982, pe platforma Luncanilor, așezările sint extinse pe mari suprafețe, fiecare fiind
alcătuită din mai multe grupuri de gospodării, fiecare cu propriul apelativ, de felul crîngurilor
din Apuseni, ceea ce a dus la declararea lor ca sate (p. 60, 78—81, 92). Fiecare crîng este
alcătuit dintr-un anumit neam: în satele Luncanilor, o treime din numărul total al grupurilor
de case poartă numele familiilor de acolo; la izvoarele Arieșului, se înregistra tradiția, conform
căreia formarea fiecărui crîng este legată de un „vătraș bătrîn”, ai cărui urmași se consideră
toate familiile ce-1 locuiesc (p. 67, 213). Satul risipit constituie o realitate perenă, larg atestată
la daco-geți, prezentă în evul mediu și in cîmpie, constatată și în secolul nostru în mai multe
zone. Așezările de înălțime și-au dovedit însemnătatea prin rolul lor în valorificarea resurselor
naturale, în dezvoltarea economică a zonei, în păstrarea tradițiilor de demult (p. 21, 40, 65,
135-136).

Tipurile de așezări însă variază. Pe versanții răsăriteni ai Apusenilor, autoarea găsea
trei tipuri: cu casele risipite pe înălțimi; cu casele împrăștiate de-a lungul văilor; îngrămădite
în mici depresiuni. La Porțile de Fier, le sistematiza astfel: satul cu case risipite în mici grupuri,
fiecare cu denumire distinctă, plasat pe teritorii întinse în zona montană (acest tip de sat este
acolo caracteristic numai populației românești); satul adunat, cu sălașe (vatra este bine con-
turată, așezată pe o arteră de circulație; sălașele — plasate în hotarul satului — sînt locuite
permanent sau sezonier de către o parte a familiei); în fine, satul adunat, fără sălașe (p. 186—188,
278—312). Rezultă astfel că, în istoria noastră, au coexistat două tipuri de așezări: satul risipit
și cel adunat. Sub acțiunea multor .factori, în anumite condiții au avut loc roiri din satele de
pe vale (adunate) spre munte; ori din așezările de pe înălțimi (risipite) în noi grupuri de case,
răspîndite pe suprafața montană; sau procesul de coborire a gospodăriilor spre văile mai largi.
Cercetarea întreprinsă la Porțile de Fier i-a permis autoarei să conchidă că, în decursul vremurilor,
cînd condițiile erau favorabile, populația se apropia de Dunăre, satele mărindu-și vatra adunată;
în perioade de criză, oamenii se retrăgeau în vetrele mărunte, dispersate pe culmi. „Această
pendulare, care a putut dura multe secole, a asigurat atît continuitatea populației, cît și pere-
nitatea și rezistența celor două tipuri de sate”. Unele deplasări ale vetrei așezărilor risipite au
fost legate direct de defrișări; evenimente politice, administrative, economice ori stingerea
familiilor au putut determina părăsirea gospodăriilor pentru o vreme, ceea ce a permis pădurii
să se reextindă; despădurirea era apoi reluată (p. 12—17, 27—28). Este de specificat totodată
că existența măruntelor așezări ale neamurilor / cetelor—numite regional în chip diferit (cătune/
/ cuturi / cringuri / mahalale) — a fost în mileniile precedente o prezență incomparabil mai
importantă, decît cea pe care o ia în considerare autoarea, ele fiind atestate pretutindeni pe
fața pămîntului nostru, în anumite perioade constituind tipul de localitate cel mai reprezentat.
Este de adăugat și că părerea, după care menținerea îndelungată a măruntelor puncte locuite
s-ar datora aservirii feudale și războaielor (p. 40), deși conține elemente realiste, este totuși
insuficientă, dialectica evoluției așezărilor umane fiind mult mai complexă7. Lucrul cel mai
important este însă cu totul altul: concluziile Luciei Apolzan, bazate pe studierea unui material
contemporan, se intilnesc cu cele desprinse din materialele arheologice ale secolelor III—XIII,
ca și din cele documentare ale veacurilor XIV—XVIII; se intilnesc și cu părerile altor etnografi
și folcloriști8. Trecerea masivă de la satele risipite la cele adunate și cea de sens invers (în ambe-
le ipostaze menținîndu-se coexistența celor două tipuri) a fost un mecanism esențial al supra-
viețuirii și permanenței poporului nostru în mileniul I e.n. și la începutul celui de-al doilea, a
fost unul dintre mecanismele romanizării daco-geto-moesilor și ale asimilării de către stră-
români a grupurilor de migratori, așezați printre ei. în vremea amintită (așa cum se conchidea
la ședința din 28 ianuarie 1987 a Laboratorului de Demografie Istorică’) pot fi determinate
următoarele procese:

—	în vremea dominației Imperiului Roman, se manifestă tendința de reunire a micilor
așezări daco-geto-moesice, care, gravitează spre principalele artere de circulație și localități.

—	în condițiile dificile de după 275 e.n., apoi — în părțile estice ale ținuturilor româ-
nești și cu începere din a doua jumătate a secolului al Xl-lea — se petrece mărunțirea multor
sate în cetele componente, trăitoare în minuscule așezări.

—	Lu începere de la sfîrșitul veacului al VH-lea (în Transilvania chiar mai devreme,
iar în Banat ceva mai tîrziui.Tjaayrft	secolului ai XlII-lea, în toate

7 — c. 2495
936

CARTEA ROMANESCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

6

provinciile românești are loc (ca etect al unei evoluții interne, petrecute în împrejurările
stabilizării climatului politic) procesul de masă al reunirii de cite două sau mai multe cete
tn ctte un sat așezat, cu vatra timp îndelungat stabilă, cu o pondere mai însemnată a agricultu-
rii ta economia rurală. Unul dintre motivele audienței, pe care istoriografia o va acorda
cărții Carpații — tezaur de istorie, rezidă și ta faptul că ea descrie una dintre modalitățile
concrete ale trecerii de la așezarea risipită la cea adunată și aice versa. Din multe puncte
de vedere, autoarea ne-a dat multum in parvo.

NOTE

1	Lucia Apolzan, Sate-cringuri din Munții Apuseni, in „Sociologie Românească”, V,
1—6, 1943, p. 149-159.

2	Eadem, Forma arhaică de populare a zonei montane de la Porțile de Fier, ta „Anuarul
Muzeului Etnografic al Transilvaniei”, Cluj, VII, 1974 — 1975, p. 161 — 169; eadem, Gruparea
așezărilor în funcție de evoluția economică și socială. Zona Porților de Fier . . ., ta „Studii și comu-
nicări de etnografie-istorie”, Caransebeș, III, 1979, p. 83 — 108.

3	Eadem, Platforma Luncanilor. . ., in „Sargetia”, Deva, XIII, 1977, p. 487 — 508;
XIV, 1979, p. 573-591; XV, 1981, p. 435-491; XVI-XVII, 1982-1983, p. 685-721.

4	Reconsiderarea sistemului leplayean la; Louis Assier-Andrieu, Le, Plat) et la famille-
souche des Pyrinies..., în „Annales E.S.C.”, Paris, 39, 3, 1984, p. 495 — 512; Antoinette
Fauve-Chamoux, Les structures familiales au royaume des familles-souches: Esparros, ibid.,
p. 513-528.

5	Em. Le Roy Ladurie, Systeme de la coutume. Structures familiales et coutume d'hdri-
tage en France au XVI* siecle, ibid.,21,4 — 5,1972,p. 825—846; L.K. Berkner, Peasant House-
hold Organization and Demographic Change in Lotver Saxony (1689—1766). în Population
Patterns in the Past, ed. R. D. Lee et alii, Academic Press, New York etc., 1977, p. 53—69;
Lucia Ferrante, Strutti re o strategie ? Discussione sulla storia della famiglia, în ,, Quademi Storici”,
Bologna, N.S., 19, 2 (N. 56), 1984, p. 613-626; etc.

• L. Roman, Populația — factor important al proceselor istorice. . ., în „Studii și Articole
de Istorie”, 49-50, 1984, p. 104—113.

7 Idem, Comunitatea de rudenie a „cetelor”. Semnificații pentru istoria secolelor II —XIII,
In „Revista de Istorie”, 40, 11, 1987, p. 1131.

8 Idem, Laboratorul de Demografie Istorică în anul universitar 1983—1984, ibid., 37, 12,
1984, p. 1229—1231; idem, Populația Țării Românești în secolele XIV—XV, ibid., 39, 7, 1986,
p. 670—672. A se vedea și convingerea prof. Mihai Pop (Prefață la Carpafii — tezaur de istorie,
p. 7—8), aceeași cu cea a lui I. Ghinoiu (Vlad. Trebici, I. Ghinoiu, Demografie și etnografie,
Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, p. 319—320) că fiecare neam își îngropa morții
înlăuntrul teritoriului gospodăriei.

• Sinteza comunicări sup.: nr. 7.

Louis Roman

P. M. HOLT, The Age of the crusades. The Near East from the eleventh
century to 1517, London, New York, 1986, 207 p.

Din secolul trecut și pînă ta prezeut, epoca cruciadelor a devenit una dintre temele
majore de cercetare ale istoricilor dornici de a dezvălui dincolo de caracterul pur religios
militar al acestor expediții, resorturile ascunse de ordin ideologic, economic și social ce au
provocat un adevărat exod spre Orient, spre Pămtatul Făgăduinței; Ierusalimul ceresc și
cel pămtatesc, confundtadu-se adesea, pînă Ia identificare în mintea celor ce așteptau dobtadi-
rea fericirii eterne după nenumăratele privațiuni și suferințe indurate.

Acest fenomen complex a fost tratat în lucrări de amploare, ce în decursul vremii, a
pornit de la stricta redare cronologică a evenimentelor, pentru a ajunge la decelarea cauzelor
profunde ce au stat la baza cruciadelor și au conturat clar importantele urmări care prin con-
tactul dintre două lumi cu civilizații diferite au deschis căi noi dezvoltării culturii europene.
Dintre aceste lucrări este suficient să amintim pe cele ale lui Jules Michelet, J. Delaviile Le
www.dacoromanica.ro
7

CARTEA ROMANESCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

937

Roulx, Guizot, Atiya, G.M. Sunders, Alphanderie, Runciman, J. Praver, precum și importantul
aport al lui N. lorga la studiul cruciadelor tirzii. O cu totul nouă viziune ne oferă însă cea mai
nouă contribuție în domeniu, ce aparține istoricului P.M. Hoit, care își propune pe baza unui
bogat material bibliografic format din izvoare musulmane contemporane evenimentelor, să
reconstituie impactul dintre Orient și Occident, de data aceasta prin prisma mentalității și
reacției lumii musulmane vis-â-vis de expedițiile militare și de ideologia europenilor. în același
timp lucrarea este o foarte documentată și interesantă istorie a turcilor seleucizi, și a sultanu-
lui mamelucilor cu originile și evoluția sa. Așa cum a fost concepută, lucrarea face parte dintr-o
Importantă colecție, editată de însuși istoricul și orientalistul de renume P.M. Hoit.

Cu titlu informativ amintim și celelalte cărți ce fac parte din colecția A History of the
Near Easl. Hugh Kennedy, The Prophet and the Age of the caliphates-, The Islamic Near East
from the sixth to the eleventh cenlury; Colin Imber, The Rise of the ottoman Empire 1374—1792;
M.E. Japp, The Making of the Modern Near East 1792—1980; D.O. Morgan, Islamic Persia.

în mare structura lucrării de care ne ocupăm îmbrățișează atit confruntarea propriu-zisă
dintre Orient și Occident în epoca cruciadelor, cît și mai ales istoria politică, economică, socială
și religioasă a lumii musulmane din secolul al Xl-lea pină în secolul al XV-lea. în total cele 21
de capitole sînt grupate astfel: capitolele I—IV se referă la ajunul cruciadelor, la cruciada I și
la Regatul latin al Ierusalimului (1099—1128); următoarele 5 capitole (V—IX) notează modul
în care Saladin își impune forța militară și politică; luptele pentru tron dintre urmașii săi,
instituțiile sultanului seleucid, ultimii Ayyubizi. Ascensiunea sultanului mamelucilor (1249—1277),
originea acestora, ce au parcurs în timp toate treptele ierarhiei militare, de la situația de sclav
înrolat în garda personală a sultanului la aceea de mare demnitar politic și tutore („atabeg”)
al prințului moștenitor (p. 67—69), le găsim clar expuse și bogat documentate în capitolele
X—XI. Urmează apoi trecerea în revistă a dinastiei kalavunide, cu succesiunea ei circaziană
(1277—1399) — Cap. XII—XV, a situației Egiptului și Nubiei in secolul al XlV-lea (cap. XVI),
a instituțiilor sultanului mameiuc, a relațiilor sale diplomatice și comerciale (cap. XVII—XVIII),
lucrarea încheindu-se în mod logic cu declinul statului mamelucilor și ridicarea Imperiului otoman,
ce urma să aducă în fața Europei, un alt gen de confruntări militare, un pericol real, în care nu
se mai punea problema izgonirii necredincioșilor din locurile sfinte, ci era în joc însăși existența
culturii civilizației și instituțiilor politice ale Europei. De aici și schimbarea de ideologie;
Europa încep înd să fie înțeleasă din ce în ce mai des ca un organism unitar, capabil să opună
rezistență numai prin cooperare și colaborare, dincolo de particularități regionale, etnice sau
religioase, granița sa ajungind pînă la linia Dunării.

Lista bibliografică este impresionantă, cuprinzînd 10 pagini de cronici (p. 207—216)
și scrieri ale autorilor musulmani contemporani evenimentelor, Pentru cei ce nu pot veni în
contact direct cu aceste scrieri simplul fapt că ele sint prezentate cu o scurtă însemnare asupra
conținutului este deosebit de prețios. Pentru a aminti numai cîteva dintre aceste izvoare ar fi
suficient să ne oprim la: Ta’rikh al-rusul wa’l muluk (Istoria profeților și regilor) din 923; Al
Kămil fi’l-ta’rikh (Cronica completă a lui Ibn al Athir (1160 —1233); Al-Mukhtasar fi akhbăr
al bashar (sau o scurtă istorie a omenirii) de Isma’il Abu’l-Fida (1273 —1331); Ta’rikh al du-
wal wa’l muluk (Istoria conducerii și a regilor) de Muhammed d’Abd al-Rahîm Ibn al Furat
(1334—1405); Kanz al durar wa-jămi’al ghurar (Tezaurul perlelor și alte (lucrări alese) de Abu
Bakr. La toate aceste cronici, din care noi nu am amintit decît un număr infim, se adaugă lucră-
rile moderne scrise atit în lumea musulmană cit și Occident despre cruciade, în ultimul secol
(p. 207—216). Pe lingă datele referitoare la secolele XI —XV și posibilitățile de informare bibli-
ografică pe care le conține, cartea, al cărei autor este P.M. Hoit, prezintă și o mare importanță
pentru Înțelegerea evoluției politice a popoarelor din Orientul Apropiat și Mijlociu, cauzele
ce au dus la apariția dezidenților religioși shiifi, șunniți și druzi (p. 77—78), încă din secolul XL
Fanatismul religios al primilor nu s-a stins din păcate nici astăzi, iar faptul că el mai răzbate
cu putere peste un mileniu arată încă odată modul în care istoria epocilor mai îndepărtate nu
este o carte scrisă într-o limbă demult uitată ci că ea este un mijloc de seamă în înțelegerea
fenomenelor politice și ideologice cele mai actuale.

La toate acestea am adăuga grija cu care au fost elaborate indicii de nume proprii și
demnități (funcții) (p. 236 — 250) și glosarul indispensabil pentru înțelegerea numeroșilor ter-
meni arabi, turcești și persani din text (p. 221 — 225). La fel de necesare pentru ușurarea lecturii
și pentru reținerea succesiunii stufoase a Ayyubizilor, Kalavunizilor și a sultanilor circazieni
sînt tabelele genealogice de la p. 226—231. Lucrarea se înscrie, prin toate aspectele prezentate,
între lucrările de referință asupra Orientului Apropiat, oferind în același timp perspective
interesante de studiu pentru istoricii preocupați de Cruciade.

Ileana Căzan-Neagu

www.dacoromanica.ro
938

CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

8

ARLETTE FARGE, La vie fragile. Violence, pouvoirs et solidarii^ â
Paris au XVIIV siecle, Hachette, Paris, 1987, 355 p.

Membră a grupului de lucru al Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS)), cola-
boratoare apreciată a cotidianului de presă „Liberation” și „Matin de Paris”, Arlette Farge
se Înscrie drept o cercetătoare asiduă a vieții cotidiene, a mentalului colectiv și comporta-
mentului uman. într-o lucrare de sociologie a istoriei, precum cea asupra căreia ne-am oprit,
Farge Încearcă să pătrundă prin intermediul existențelor anonime tn analiza rtmurilor coti-
diene ale societății pariziene, aflată în secolul a XVIII-lea într-o veritabilă reorganizare. Socie-
tatea capitalei este etichetată de autoare drept „fragilă” in măsura în care moravurile au testat
o societate în plină transformare, ce-și căuta sensul dreptății. Baza investigației autoarei este
arhiva și mai ales documentele judiciare1, dar și literatura populară. Profesînd o încredere ne-
mărginită în posibilitățile de documentare în arhivă, pe care o socotește „regină” (cf. p. 8)
Farge cercetează spectacolul vieții de toate zilele, așa cum se reflectă în materialele judiciare,
inima sistemului polițienesc din Franța Vechiului Regim, oglindă a limitelor coexistenței
între autoritatea centrală și persoanele individuale. în cele 20 cartiere ale Parisului au fost
identificați 48 comisari de poliție, ce erau răspunzători de menținerea ordinii publice. Pre-
zență activă în viața omului în momentele sale cruciale, cartierul era un loc bine determinat
în care fiecare individ se raporta la vecinul său, dar și-n care poliția se străduia să controleze
printr-o rețea de informatori, tot — comerț, circulație, grad de delicvență, funcționarea caba-
returilor și hotelurilor. Ea impunea un calendar precis al sărbătorilor, ce marca pe toți locuitorii.
Parisul secolului al XVIII-lea s-a dovedit un intens punct de tranzit, bază de plecare și sosire,
a numeroase grupuri socio-umane, ceea ce a generat instabilitate socială, precaritate economică,
dificultăți de cazare. Farge insistă asupra sentimentului onoarei și reputației, ce au garantat
prosperitatea economică și au fost invocate de justiție în vederea gestionării dreptății. Căci pierde-
rea onoarei,,într-o societatea cuvîntului” (p. 29) a avut grave consecințe. Căsătoria contactată
de cele mai multe ori între 15 — 22 ani, cind statutul profesional nu era clar conturat era nece-
sară ca minim de existență. Odată încheiată, ea a germinat mari probleme asupra cuantumului
dotei. Și nu de puține ori plingerile, consemnate în arhive și parcurse de autoare, se fac ecoul
unor situații de ruptură între parteneri pe seama dotei, dar și a violului, abandonului sau seduc-
ției. Farge caracterizează aceste rupturi drept forme de contestare social-economică a realității
istorice (cf. p. 32). Cartierul a decis deseori gradul relațiilor între tinerii căsătoriți ca scandalos
sau decent, căci într-o societate a cuvîntului dat, baza relației matrimoniale a fost munca,
onestitatea și sobrietatea. Puține detalii sint cunoscute încă cu privire la comportamentul fami-
lial. Deși tema copiilor abandonați sau orfani a preocupat pe istorici, investigațiile din arhive
au dezvăluit că lipsa condițiilor de igienă, sărăcia materială, lipsa hranei a provocat un masiv
exod al copiilor în rindul celor vagabonzi, asupra cărora s-a exercitat forța autorității cen-
trale. între decembrie 1749 și mai 1750 s-au înregistrat la Paris peste 17 revolte populare în
semn de protest față de arestarea copiilor vagabonzi. Ele se adăugau prezenței în cadrul populației
a unor realități familiale, ce se desprind din dosarele poliției, și anume cuplurile nelegitime denun-
țate de biserică, dar și de părinți. Unele acte examinate de Farge au dat la iveală plîngeri ale
părinților, ce solicitau închiderea fiicei, acuzată de „viață îndemnă”. Uneori astfel de acte erau
dictate de interese de succesiune asupra averii și s-au sfîrșit prin grave condamnări. Tabloul
vieții urbane era întregit de regimul și organizarea muncii la Paris. Structura corporatistă se
sprijinea pe atelierele de meserii, ce-și apărau cu fervoare privilegiile în fața încercărilor regali-
tății de a și le subordona, cu toate că erau depășite de mersul economiei. în cimpul muncii
a acționat „poliția muncii” (p. 124), autoritățile fiind preocupate de rezolvarea problemelor
economice. Lumea muncii s-a caracterizat prin numeroase lupte și antagonisme sociale pe dru-
mul de la acord la dezacord. Sub impactul mobilității forței de muncă, â loviturilor autorității
centrale, cadrul închis al meseriei și atelierului a fost demantelat și s-a deschis spre exterior.
Totodată se remarcă solidaritatea ucenicilor și meșterilor în toate cele 170 conflicte de muncă
atestate la Paris în secolul al XVIII-lea. Rivalitățile economice au distrus însă solidaritățile,
deja greu încercate, așa cum]rezultă din plingerile aflate în arhivă, de grelele condiții dejviață
și de muncă, structura ierarhică greoaie. Astfel, atelierul parizian s-a confruntatjcu unele ten"
dințe de individualizare, dar și cu dorința de stabilizare social-economică. Lafperiferia structurii
sociale pariziene s-a plasat o mare masă de indivizi, pe cale să devină lumpenproletariat și [ali-
mentată de ucenicii excluși din corporațiile de muncă. Din rindurile sale s-a(recrutat rezistența
populară, dar cu precădere lumea interlopă. între 1738—1754 conform datelor jurnalului inspec-
torului Poussot, recenzat de Farge, 2692 persoane au fost arestate și anchetate, din care 36

www.dacoromanica.ro
9

CARTEA ROMANESCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE

939

pentru tentativă de asasinat. Asupra tuturor plana autoritatea monarhică, Înconjurată de un
cult al puterii, ce a doblndit o aureolă religioasă. Lucrarea cuprinde și notele științifice
(p.325 —343), și bibliografia (p. 344—352), ce enumeră materiale din Arhivele Naționale, Biblio-
teca Națională, a Arsenalului, a primăriei din Paris și Orleans, colecția Joly de Fleury, Prefec-
tura Poliției din Paris. Grație analizei in arhivă autoarea reface viața populară, argumentind
prin dezvăluirea practicilor urbane că parizianului nu îi era indiferent ceea ce se petrecea In
jurul său.

NOTE

1 Vezi și Paris sous Louis XV, Rapports des inspecteurs de police au Noi, 5 voi., Publiâes
et annotâs par C. Piton, Paris, 1908—1914.

Mihai Manea

www.dacoromanica.ro
„REVISTA DE ISTORIE” publică In prima parte studii, note și comunicări
originale, de nivel științific superior, din domeniul istoriei vechi, medii, moderne
și contemporane a României și universale. în partea a doua a revistei, de informare
științifică, sumarul este completat cu rubricile: Probleme ale istoriografiei con-
temporane, Cronica vieții științifice, Cartea românească și străină de istorie, In
care se publică materiale privitoare la manifestări științifice din țară și străină-
tate și sint prezentate cele mai recente lucrări și reviste de specialitate apărute
In țară și peste hotare.

NOTĂ CĂTRE AUTORI

Autorii sint rugați să trimită studiile, notele și comunicările, precum și
materialele ce se Încadrează in celelalte rubrici, dactilografiate la două rinduri,
trimiterile infrapaginate fiind numerotate In continuare. De asemenea, documen-
tele vor fi dactilografiate iar pentru cele In limbi străine se va anexa traducerea.
Ilustrațiile vor fi plasate la sfirșitul textului.

Numele autorilor va fi precedat de inițială, titlurile revistelor citate In
bibliografie vor fi prescurtate conform uzanțelor internaționale.

Responsabilitatea asupra conținutului materialelor revine in exclusivitate
autorilor. Manuscrisele nepublicate nu se restituie.

Corespondența privind manuscrisele, schimbul de publicații se va trimite
pe adresa Comitetului de redacție, B-dul Aviatorilor, nr. 1, București — 71247.

REVISTE PUBLICATE ÎN EDITURA
ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA

REVISTA DE ISTORIE

REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE

STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIE VECHE ȘI ARHEOLOGIE
DACIA, REVUE D’ARCHfiOLOGIE ET D’HISTOIRE ANCIENNE
REVUE DES fiTUDES SUD-EST EUROPEENNES

STUDII ȘI CERCETĂRI DE ISTORIA ARTEI

-	SERIA ARTĂ PLASTICĂ

-	SERIA TEATRU-MUZICĂ-CINEMATOGRAFIE
REVUE ROUMAINE D’HISTOIRE DE L’ART

-	SERIE BEAUX-ARTS

-	sFrie thEătre-musique-cinEma

www.dacoromanica.ro
DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE

Valoarea temporală a informației cartografice.

învățămîntul preuniversitar în Evul mediu.

Tratatul din 7 martie 1395 : semnificația sa politică și cronologică.

Ștefan cel Mare și războiul otomano-venețian din 1499—1503.

Nicolae lorga și Revoluția franceză.

înființarea consulatelor franceze în țările române și impactul asupra spi-
ritului românesc.

Considerații privind cauzele prăbușirii Veneției.

Problemele învățămîntului în parlamentul român. Pe marginea criticii re-
formelor școlare a lui Take lonescu.

Ecoul unor evenimente istorice românești în presa norvegiană.

Oamenii de știință și viața politică a României.

Grigore Toeileseu și slavistica cehă din cursul secolului al XlX-lea.

Concepții privind industrializarea țării în timpul domniei lui Alexandru
loan Cuza.

Promovarea de către socialiștii români a idealului păcii la congresele in-
ternaționale.

Reacții în România față de atacarea Relgiei în 1914.

Un sprijinitor al cauzei unității naționale românești în S.U.A. :Theodore
Roosevelt.

Legislația electorală în România după Marea Unire.

Acțiuni comune ale românilor, cehilor și slovacilor în lupta pentru făurirea
statelor naționale unitare și independente și pentru recunoașterea lor
internațională 1916—1920.

Poziția statelor europene față de războiul italo-etiopian văzută de diplo-
mația S.U.A.

Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Antijaponez
al poporului chinez.

Contribuția Riroului pentru servicii strategice al S.U.A. la victoria Nați-
unilor Unite.

HM ISSO 5GÎ - 630

Ciâjl. P. ItJonna|ia c. 249-5VVWW.

43 356

.ro

Lei 15