ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROM A N I A SUMAR: ,. ISTORIA ROMÂNIEI NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE INDUSTRIALĂ — MOMENT HOTĂRlTOR PENTRU TRECEREA LA FĂURIREA SOCIE- TĂȚII SOCIALISTE TRAIAN UDREA * LEGISLAȚII, ORDINE SI REGULAMENTE APLICATE ÎN ARMATA MODERNĂ DIN MOLDOVA ÎNT PERIOADA 1832-1834 ANGHEL POPA IMPACTUL CONJUNCTURII EUROPENE ASUPRA COMERȚULUI RO- MÂNESC IN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVH-LEA (II) BOGDAN MURGESCU AȘEZAREA GETICĂ SI CETATEA ROMANĂ DE LA INDEPENDENȚA (JUD.TULCEA) ALEXANDRU SUCEVEANU ★ ACTIVITATEA IST»RIOGRAFJCĂ A LUI GHEORGHE IONESCU-GION PAUL GR IG OR IU PAGINI SE ISTORIE UNIVERSALĂ REPUBLICA GHANA PE DRUMUL INDEPENDENȚEI VIOREL CRUCEANU 6 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE IUNIE KWMn ....... o ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI POLITICE A REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE ȘI ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU (redactor șef), ION APOSTOL (redac- tor șef adjunct); NICI11TA ADĂNII.OAIE, LUDOX IC DEMENY, GHEORGHE I. IONIȚĂ, AUREL LOGIIIN, DAMASCHIN MIOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Piciul unui abonament este de 180 lei. în tară abonamentele se primesc la oficiile pcHa'e și c’ilt ;i iii dc presă din întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adrestndu-se la ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export—Import—presă P.O. Box 12—201, Telex 10376 prsfi r — București, Calea Grivitei nr. 64—66. Manuscrisele, cărțile și revistele pentru sebimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitetului de Redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE». Apare dc 12 ori pe an. Adresa Redacției: B-dul Aviatorilor nr. 1 REVISTA "ISTORIE TOM 41, NR. 6 Iunie 1988 SUMAR ISTORIA ROMÂNIEI TRAIAN UDREA, Naționalizarea mijloacelor de producție industrială — moment hotărîtor pentru trecerea la făurirea societății socialiste ............................557 * ANGHEL POPA, Legislații, ordine și regulamente aplicate in armata modernă din Mol- dova in perioada 1832—1834 ................................................. 5 67 BOGDAN MURGESCU, Impactul conjuncturii europene asupra comerțului românesc in a doua jumătate a secolului al XVII-lea (II).............................. 587 ALEXANDRU SUCEVEANU, Așezarea getică și cetatea romană de la Independența (Jud. Tulcea) ............................................................... 597 * PAUL GRIGORIU, Activitatea istoriografică a lui Gheorghe lonescu-Gion.............. 609 PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ VIOREL CRUCEANU, Republica Ghana pe drumul independenței........................... 621 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE înființarea Seminarului științific de istorie modernă și contemporană românească și uni- versală la Facultatea de istorie-filozofie din București (Ooidiu Bozgan); Ședințe dc comunicări la Institutul de istorie „N. lorga”— sectorul de istoric medie a României (Nagy Plenara); Cronica................................................... 631 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE LEONID BOICU, Principalele Române în raporturile politice internaționale (secolul al XVIII-lca), Edit. Junimea, Iași, 1986, 296 p. (Gheorghe F. Anghelescu) . . . 635 MIHAI MAXIM, Limba lurco-osmană, Tipografia Universității din București, 1984, 272 p. (Viorcl Panaile) ..................................................... 636 * * * Repertoire d’eludes balkaniqaes 1966 — 1915, voi. I, Hisloire, 1983; voi. II, His- toire de la culture, 1984, Edit. Academiei bulgare de științe, Sofia, 571 -ț- 232 p. (Traian lonescu-Nișcov) ........................................... 638 STEVEN L. KAPLAN, Le pain, le peuple el le Roi. La balaille du liberalisme sous Louis XV, Librairie Academique Perrin, Paris, 1986, 461 p. (Mihai Manea) .... 639 „Revista de istoric”, tom 41, nr. 6, p. 555—642, 1988 www.dacOTomanica.ro REVISTA 'ISTORIE TOME 41, N° 6 juin 1988 SOMMAIBE L'HISTOIRE DE ROUMANIE TRAIAN UDREA, La nationalisation des moyens de production industrielle — moment dăcisif pour le passagc â l’ădification de la soci6t6 socialiste........................... 557 * ANGHEL POPA, L&gislations, ordres et riglements appliqu£s dans l’arm6e moderne de Moldavie pendant la pferiode 1832—1834 ................................ 567 BOGDAN MURGESCU, L’impact de la conjoncture europ^enne sur le commerce rou- main dans la seconde moiti£ du XVII® silele (II)...................................... 587 ALEXANDRU SUCEVEANU, L’fetablissement gete et la cit6 romaine de Independența (d6partement de Tulcea) .............................................................. 597 * PAUL GRIGORIU, L’activitfe historiographique de Gheorghe lonescu-Gion................ 609 PAGES D’HISTOIRE UNIVERSELLE VIOREL CRUCEANU, La R6publique du Ghana dans la voie de l’indfependance . . . 621 CIIRONIQUE DE LA VIE SCIENTIFIQUE La crăation du S6minaire scientifique d’histoire moderne et contemporaine rou- maine et universelle ă la Facultfe d’histoire-philosophie de Bucarest (Ooidiu Boz- gan); S6ance de Communications â l’Institut d’histoire „N. lorga” — le sec- teur d’histoire du moyen-âge de Roumanie (Nagy Pienam); Chronique . . . 631 LE LIVRE ROUMAIN ET IÎTRANGER D’HISTOIRE LEONID BOICU, Principatele Române în raporturile politice internaționale (secolul al XVIIl-lea) (Les Principautfes roumaines dans les rapports politiques internatio- naux (XVIII® siăcle)), Editions Junimea, Iași, 1986, 296 p. (Gheorghe F. Anghelescu) ....................................................................... 635 MIHAI MAXIM, Limba lurco-osmană (La langue turco-osmane), Imprimerie de l’Uni- versită de Bucarest, 1984, 272 p. (Viorel Panaile)....................................... 636 * * * Repertoire d’etudes balkaniques 1966—1975, voi. I, Histoire, 1983 ; voi. II, Histoire de la culture, 1984, Editions de l’Acad&nie Bulgare des Sciences, Sofia, 571 -f- 232 p. (Troian lonescu-Nișcov) .......................................... 638 STEVEN L. KAPLAN, Le pain, le peuple et le Roi. La bataille du liberalisme sous Louis XV, Librairie Acadămique Perrin, Paris, 1986, 461 p. (Mihai Manea) 639 , .Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 555—642, 1988 www.dacoromanica.ro ISTORIA ROMÂNIEI NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE INDUSTRIALĂ — MOMENT IIOTĂRÎTOR PENTRU TRECEREA LA FĂURIREA SOCIETĂȚII SOCIALISTE TRAIAN UDREA Cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare, în alianță cu țărănimea muncitoare și cu celelalte categorii de oa- meni ai muncii, desăvîrșită în urma proclamării republicii populare, la 30 decembrie 1947, unificarea ideologico-politică și organizato- rică a partidului clasei muncitoare, adoptarea noii constituții demo- crat-populare, măsurile de democratizare structurală ale justiției, a cadrelor de comandă din armată, din organele de ordine și siguranță a statului, au creat condiții politico-administrative corespunzătoare trecerii la construc- ția socialismului în țara noastră. Dar, așa cum s-a precizat în raportul politic al C.C. al partidului la congresul de unificare din februarie 1948, dacă în domeniul politic se crea- seră, iar constituția din 13 aprilie 1948 consacrase structurile regimului democrat-popular, în domeniul economic mijloacele de producție, de trans- port, de asigurări, comerțul și cooperație își păstraseră vechile structuri și vechii proprietari particulari; dar, pe de altă parte, deși sectorul parti- cular era încă predominant în economie, datorită cuceririi puterii politice de către proletariat, a politicii economice a guvernului democrat-popular, prin măsurile de dirijare, control și limitare a beneficiilor, capitalismul fusese tot mai mult îngrădit și silit să lucreze în folosul comenzii social- politice. Statul care nu deținea decît aproximativ 20% din siderurgie, 30 — 40% în industria metalurgică, regia căilor ferate, a monopolurilor sării, alcoolului, țigărilor și chibrituri precum și participații în celelalte ramuri1, la care se adăugau întreprinderile cuprinse în componența sovromurilor, în ciuda politicii de îngrădire, nu putea să preîntîmpine refuzul patronilor de a investi capitaluri în noi utilaje sau în reechiparea utilajelor în funcțiune, evaziunea sumelor rezultate din beneficii, cazurile de abandonare directă a unor întreprinderi (de pildă, cazul societății Astra Română, abandonată de cadrele de conducere olandeze care părăsesc țara în martie 1948) sau chiar cazurile unor sabotaje directe, atîta timp cît majoritatea întreprinderilor se găseau în mîinile particularilor. Soluția ce se impune era trecerea prin- cipalelor mijloace de producție, transport, etc. în proprietatea statului democrat-popular. Fără a face o aluzie directă la o iminentă naționalizare, raportul politic al C.C. la congresul partidului din februarie 1948, sublimase că dezvoltarea „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 557 — 566, 1988 www.dacoromanica.ro 558 TRATAN UDREA 2 și modernizarea rapidă a industriei românești nu se puteau realiza fără un efort considerabil de investiții, care, în concepția partidului, trebuiau obți- nute în principal printr-o politică de acumulări întreprinse de statul demo- crat-popular2. în proiectul și apoi în textul constituției Republicii Populare Române, în capitolul „Structura social-economică”, se stipula posibilitatea coexis- tenței atît a sectorului economic de stat, cu cel al proprietății mijloacelor de producție deținute, în continuare de persoane particulare (fizice sau juridice) sau cooperatiste (comunități de avere, fundații etc.), dar în acelaș timp se prevede ca bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcăminte miniere, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apă și în aer, PTT.-ul, Radiodifuziunea să aparțină în întregime statului, ca „bunuri comune ale poporului” (art. 6). Se prevedea, de ase- menea, trecerea comerțului intern și extern sub controlul statului, chiar și a acelor întreprinderi de comerț interior care rămîneau în proprietate particulară sau cooperatistă (art. 8). .Articolul 10, în schimb, prevedea posibilitatea efectuării unor expro- pieri de utilitate publică, cu despăgubiri stabilite prin lege a foștilor pro- prietari particulari, iar articolul 11 trecerea în proprietatea statului „cînd interesul general o cere” a mijloacelor de producție. Includerea în noua Constituție a R.PR., a principiului fundamental după care statul era în drept, ori de cîte ori o cerea interesul general, să procedeze la trecerea în proprietatea statului a mijloacelor de producție deținute pînă atunci de persoane (fizice sau juridice) particulare, crea cadrul juridic pentru înfăptuirea naționalizării, la momentul considerat oportun de puterea de stat legislativă și executivă 3. Neenunțarea categorică a intenției de a se trece la naționalizarea totală a tuturor marilor întreprinderi industriale și de comerț, bancare și de asigurări etc. urmărea nestînjenirea și neîntreruperea efortului de refa- cere economică, de sporire a producției pînă în apropiere de cotele nivelului antebelic (1938). Cucerirea puterii economice din mîinile burgheziei de către clasa muncitoare avea să ofere baza de plecare în declanșarea amplului și nece- sarului proces de industrializare socialistă a României. Ea a fost pregătită de întreaga activitate ideologico-politică a forțelor revoluționare în frunte cu detașamentul politic de avangardă al clasei muncitoare, de întreaga politică economică desfășurată de puterea revoluționar-democratică, în confruntare cu forțele conservator-reacționare, care se opuneau oricăror transformări democratice în direcția socialismului. Lansată prematur, în proiectul platformă alP.C.R.din septembrie 1944, în platforma F.N.D. din octombrie 1944, prevederea naționalizării marilor întreprinderi și instituții bancare a fost retrasă și nu a mai figurat din considerente tactice (ținînd seama de raportul de forțe și de necesitatea constituirii unor guverne de coaliție democratică), în programul de guver- mare al F.N.D. dat publicității în 28 ianuarie 1945 care apela la „toți fac- torii economiei naționale dornici de a colabora la refacerea economică și financiară a țării : industriași, comercianți, meseriași”4. La ordinea zilei, figurau atunci aprovizionarea frontului antihitlerist, îndeplinirea riguroasă a condițiilor convenției de armistițiu; înseși refor- mele și măsurile economice preconizate aveau ca obiectiv central mobili- www.dacoromanica.ro 3 NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE 559 zarea tuturor resurselor economice și umane în vederea refacerii și dezvol- tării economice a României. Guvernul F.N.D. preciza în articolul 7 din programul de guvernare F.N.D., că va lua măsuri severe împotriva sabo- torilor și speculanților (dar) va sprijini toți factorii economici (industriași, comercianți, meseriași, etc.), care vor să colaboreze cinstit la refacerea întreprinderilor, reorganizarea și ridicarea producției pentru dezvoltarea economiei țării”s. Pe lîngă implicațiile majore de ordin politic (scindarea și diminuarea rîndurilor P.N.Ț. și P.N.L, în vederea înlăturării sau punerii în inferiori- tatea acestor partide, într-un viitor guvern de coaliție democratică), acor- dul de colaborare și participare la guvernare alături de reprezentanții F.N.D. a puternicei grupări liberale tătăresciene (devenit din primăvara anului 1945 principalul partid liberal al țării) și a grupării P/N.T.-Anton Alexandrescu, oglindea și ideea antrenării în opera de refacere economică a țării a cercurilor marei finanțe și mar ei industrii, respectiv a unor pături mic-burgheze în special din mediul sătesc, ale căror exponente politice erau cele două grupări sus amintite. Dificultățile realizării unei democratizări depline a aparaturii de stat și a vieții politice în general, a realizării unei politici economice guver- namentale pe de-a-ntregul democrat-populare, datorită compoziției de clasă, concepțiilor și comportamentului majorității elementelor burgheze prezente în rîndul partidelor și grupărilor ce participau la guvernare (cu osebire a membrilor P.N.L.-Tătăiăscu) erau cu prisosință compensate de contribuția tehnică ca specialiști și exponenți ai unor importante cercuri de afaceri, pături și categorii sociale, care au fost determinate să participe la refacerea și dezvoltarea economică a țării, în situația extrem de complexă cu accente dramatice pe care le-au parcurs România, poporul român pe plan social, economic și financiar în anii 1945—1947. Luînd în considerație tocmai acest aspect, raportul politic al C.C. al P.C.R. prezentat la conferința națională a partidului din octombrie 1945, pronunțîndu-se în favoarea întocmirii pe viitor a unor bugete democratice, care să nu defavorizeze masele populare, propunînd măsuri împotriva speculanților, contra circulației capitalurilor neproductive, criticînd acti- vitatea ostilă guvernului desfășurată de conducerea B.N.R., preconizau pe de altă parte întărirea colaborării cu partidul liberal Tătărăscu, atît în bătălia economică cît și în perspectiva viitoarelor alegeri parlamentare. Partidul Comunist se declara adeptul hotărît a industrializări și electri- ficării accelerate a țării, pe baza unor planuri de stat temeinic alcătuite, dar considera că înainte de a se trece la restructurarea și făurirea pe baze noi a economiei naționale trebuia obligatoriu încheiată refacerea economică, dar nu prin apelarea la împrumuturi pe piața internă sau externă, ci, mai înainte de toate, pe calea folosirii integrale a capacității productive și a resur- selor umane și de materii prime existente în țară. Industriașii și comercianții erau chemați să-și sporească veniturile prin creșterea masei de produse și a circulației acestor produse în cantitate cît mai sporită. Refacerea economică nu era concepută doar ca o reîntoarcere la volumul, și'structura producției antebelice; la baza reconstrucției econo- www.dacoromanica.ro 560 TRATAN UDREA 4 mice a României trebuind să stea dezvoltarea industriei grele (construc- toare de mașini unelte). „De tăria industrială a țării” — se arăta în Raport — depinde în mare măsură însăși independența statului nostru. De existența unei indus- trii dezvoltate se leagă existența clasei muncitoare, care reprezintă garanția democratizării vieții noastre publice” 8. în condițiile concrete existente, la scurt timp după încheierea răz- boiului, P.C.R. considera că la refacerea și ridicarea economică a României postbelice trebuia antrenat „tot ce este activ, energic și competent în țara noastră”, pentru refacerea economică a țării trebuind strînse laolaltă toate forțele productive ale țării7. în condițiile extrem de dificile economico-financiare ale anului 1946, concentrarea în continuare a tuturor forțelor în vederea refacerii (redre- sării) economice se impunea cu prioritate absolută. Pentru a ieși din situația grea în care se găsea economia, îndeosebi anumite ramuri industriale, plat- forma electorală a Blocului Partidelor Democratice preconiza : „mobili- zarea tuturor forțelor productive ale țării; stimularea inițiativei particu- lare ; folosirea resurselor interne pentru procurarea materiilor prime nece- sare industriei; procurarea din import atît a utilajului industrial necesar cît și â materiilor prime deficitare etc 8. Cît timp refacerea și redresarea economico-financiară, deși în a doua jumătate a anului 1947 va înregistra realizări notabile, nu era în- cheiată, P.C.R. și P.S.D., respectiv din februarie 1948 P.M.R., nu a consi- derat oportună reluarea problemei socializării unor importante sectoare economice, deși etatizarea B.N.R., funcționarea oficiilor industriale, rea- lizarea în bune condiții a planului de redresare economică propus de P.C.R. în iunie 1947 și îndeosebi înlăturarea din guvern și din fruntea statului a ultimilor reprezentanți ai claselor și păturilor exploatatoare dădeau cale liberă inițiativelor parlamentare și guvernamentale ale con- ducătorilor regimului democrat-popular din România. Consolidarea regimului democrat-popular, a organismelor și cadru- lui său instituțional în prima jumătate a anului 1948, dar mai ales atin- gerea unui stadiu avansat de redresare economică și financiară a țării, care nu putea fi depășit9 decît în condițiile trecerii la o restructurare ra- dicală determină conducerea P.M.R. să ia în considerație preluarea în proprietatea statului a principalelor mijloace de producție. Considerente nu numai de ordin ideologic-politic (trecerea la construirea socialismului în România), dar și necesitatea urgentării și desăvîrșirii redresării econo- mice postbelice, în vederea lansării unui amplu program de dezvoltare economică a țării, impuneau o astfel de măsură cu un profund caracter revoluționar. încă la sfîrșitul anului 1947, Comisia de redresare economică și stabilizare monetară, a trecut la inventarierea întreprinderilor industriale de transport, comerciale și de credite, acțiune motivată din nevoia de a se cunoaște întregul potențial economic-financiar al țării. Din datele . culese (în perioada 15—24 octombrie 1974) reiese că, în acel moment, existau 54 315 întreprinderi industriale și comerciale dintre care 47 479 erau întreprinderi particulare folosind cinci sau mai mulți angajați. Din totalul întreprinderilor particulare, 40 641(85,6%) Se aflau în activitate productivă sau comercială, iar 6838 (gatere, alambicuri, darace, mici www.dacoromanica.ro 5 NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE 561 abatoare, mori și uleinițe etc.) nu lucrau. Aproximativ trei sferturi din totalul unităților recenzate erau întreprinderi productive (industriale), 655 (1,4%) de transport; 10331 unități (31,8%) aparțineau comerțului și instituțiilor de credit, iar 950 (cca. 2%) aveau funcțiuni diverse sau insuficient precizate10. Eecensămîntul economic oferea o imagine a gradului de concentrare și centralizare a întreprinderilor, a ponderii diferitelor ramuri, caracterul precumpănitor al industriei ușoare și alimentare în raport cu întreprin- derile din ramurile siderurgie, metalurgie, energetice și chiar industria extractivă. De pildă, majoritatea întreprinderilor făceau parte din ceea ce se numea în epocă industria prelucrătoare 134 448 unități, în raport cu 1045 unități în industria extractivă și cca. 2500 întreprinderi metalurgice11. Pe de altă parte, se remarca concentrarea producției siderurgice și metalurgice în întreprinderi mari și relativ foarte mari (cu peste 500 sa- lariați)12. Cu excepția transporturilor feroviare, a regiilor monopolurilor statului în restul ramurilor industriale majoritatea întreprinderilor se găseau în mîinile particularilor. Pe baza culegerii unor date suplimentare, imediat după alegerile parlamentare și votarea noii constituții a E.P.E., s-a constituit o Comisie superioară de naționalizare13. Comisia era sub- ordonată pe linie guvernamentală Consiliului superior economic, iar pe linie de partid direct secretarului C.C. al P.M.E. S-au constituit în cursul lunii mai 1948 comisii județene de naționalizare14 și subcomisii pentru fiecare mare întreprindere sau grup de întreprinderi mici din aceeași ramură. Activitatea acestor comisii nu a fost făcută publică, unele mă- suri pregătitoare luate pe plan local fiind motivate de întărirea măsurilor de pază împotriva actelor de diversiune, distrugerea sau sustragerea de bunuri sau produse de către proprietarii întreprinderilor în scop de sa- botaj sau evaziune fiscală. Formațiile de luptă patriotică au fost la rîndul lor activizate, organizîndu-se patrulări sau o dublare a pazei contractuale din incinta întreprinderilor15. în sarcina comitetelor județene, cu avizul secretariatului C.C. al P.M.E., a fost titularizarea echipelor operaționale care trebuiau să preia sub control totalitatea bunurilor și mijloacelor de producție din între- prinderile ce urmau a fi trecute în proprietatea statului democrat-popular precum și a persoanelor indicate a ocupa funcții de conducere în între- prinderile naționalizare. La începutul lunii iunie 1948, toate aceste operații pregătitoare erau încheiate. în cursul zilei de 10 iunie 1948, plenara C.C. al P.M.E. a discutat planul de măsuri elaborat de Biroul Politic. în cursul nopții de 10/11 iunie 1948, echipele muncitorești special desemnate și pregătite, în com- ponența cărora intrau și membrii ai formațiilor de luptă patriotică, au trecut la blocarea porților și altor mijloace de acces în cele 8 500 între- prinderi care urmau să fie naționalizate. în cursul dimineții de 11 iunie 1948, plenara C.C. al P.M.E. votează o rezoluție în care, după ce se face un amplu bilanț al evoluției situației politice din ultimele luni16, aproba lucrările de pregătire a naționalizării întreprinderilor industriale, miniere, de transport, bancare și de asigurări și planul de măsuri pentru înfăp- tuirea acestui act revoluționar17. www.dacoromanica.ro 562 traYan' udRea 6 „Trcerea principalelor mijloace de producție' în mîinile statului popular și transformarea lor în felul acesta în bunul comun al întregului popor muncitor — se spunea în rezoluția plenarei C.C. al. P.M.R. — lichi- dează grava nepotrivire în situația internă, nepotrivire care decurge din faptul că în timp ce puterea politică se află în mîinile celor ce muncesc, în frunte cu proletariatul, pozițiile economice dominante mai erau deți- nute de clasele explotatoare. Naționalizarea — se spunea mai departe — consolidează temeliile regimului de democrație populară și dă o pu- ternică lovitură claSei capitaliste, dușmana cea mai înverșunată a regi- mului popular18. La 11 iunie 1948, la amiază, au început lucrările sesiunii Marii Adu- nări Naționale în care Gheorge Gheorghiu-Dej, în numele partidului și a guvernului, a prezentat expunerea de motive la proiectul de lege privind „trecerea în mîinile statului, ca bun al poporului, a celei mai importante părți din mijloacele de producție”18 industrială. Numai prin naționalizarea principalelor mijloace de producție, a instituțiilor bancare de credit și asigurări prin lărgirea substanțială și crearea unui sector de stat precumpănitor în industrie, transporturi, în sectorul financiar, se putea trece la o economie planificată care să asigure printr-o muncă conștientă și însuflețită dezvoltarea într-un ritm acce- lerat și în conformitate cu principiile socialiste (leniniste) a unei societăți de tip socialist. în unanimitate și de urgență 20, deputății au votat legea de naționali- zare a întreprinderilor industriale. Legea nr. 119 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, mi- niere, bancare, de asigurări și de transport marca momentul cuceririi puterii economice de către clasa muncitoare. Sub incidența legii intrau toate întreprinderile (indiferent de mărime) din sectoarele : extracția și prelucrarea minereurilor de fier, aur, argint și minereuri neferoase, industria cimentului, a materialelor refractare, a geamurilor, celulozei, filaturile de bumbac și de mătase, unitățile de pro- ducere, transport și distribuție a energiei electrice, fabricile de zahăr, paste făinoase, de dulciuri diverse, morile cu xalțuri etc. într-o serie' de alte ramuri (metalurgică, gatere, fabrici de cherestea de placaje, panele, furnire, parchete, fabrici de încălțăminte, țesătorii de bumbac sau mătase, abatoarele, întreprinderile de fabricat pîine și alte produse de panificație fabricile de bere etc.) erau naționalizate numai întreprinderile care aveau un număr mai mare de salariați și de forță motrice (în genere, erau excluse atelierele meșteșugărești, daracele, alambicurile, morile de apă etc., care nu foloseau sau utilizau în mică măsură și sporadic forța de muncă străină). Au fost expropriate în întregime societățile de asigurări, S.A.R. Telefoane, Societatea română de Radiodifuziune a. Prin lege, cădeau sub incidența naționalizării și bunurile și efectele cetățenilor sau societăților românești dacă proveneau sau rezultaseră din valorificarea producției întreprinderilor supuse naționalizării22. în total, au fost expropriate 8 894 întreprinderi care în funcție de importanța lor, republi- cană sau locală, au trecut sub controlul și administrația ministerelor (cen- tralelor ce se vor înființa), respectiv a organelor locale ale puterii de stat23. Ca și în cazul etatizării B.N.R., întreprinderile naționalizate treceau în proprietatea statului, libere de orice sarcini. www.dacoromanica.ro •7 NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE 563 Noile conduceri aveau dreptul de a protesta în următoarele șase luni de la naționalizare orice plăți sau obligații ce li se cereau în cazul cînd se dovedeau că astfel de obligații sau plăți ar fi fost perfectate de foștii pro- prietari în scopul evaziunii fiscale sau al sustragerii de valori. In același sens, legea prevedea că o serie de daune izvorînd din administrarea necores- punzătoare a întreprinderilor, din neonorarea unor plăți către stat sau terți produse înainte de 11 iunie 1948 să fie scăzute din sumele pe care foștii proprietari urmau să le primească drept despăgubire în genere, comisiile judecătorești desemnate să precizeze cuantumul despăgubirilor, lichidarea activului și pasivului existent în momentul naționalizării între- prinderilor, acționarea în justiție de către stat a foștilor patroni pentru o serie de nereguli și daune aduse producției și economiei naționale au dimi- nuat, în unele cazuri substanțial, sumele pe care urmau să le primească foștii proprietari de la stat 25. „Naționalizarea — preciza tovarășul Nicolae Ceaușescu la a 45-a aniversare de la crearea P.C.R. — a deschis o etapă nouă în istoria relațiilor de producție din țara noastră, a dus la lichidarea marii burghezii industriale și financiare, la crearea unui puternic sector socialist de stat în economie, a permis trecerea la conducerea planificată a economiei naționale” 26. Actul naționalizării principalelor mijloace de producție din 11 iunie 1948 a fost completat și extins ulterior printr-o serie de decrete privind trecerea în proprietatea statului și a altor categorii de întreprinderi și in- stituții de credit și comerț particulare, care nu figuraseră în anexele legii 11927. Astfel, la 13 august 1948, s-a lichidat complet rețeaua întreprinderilor și instituțiilor de credit particulare, ele trecînd în patrimoniul statului; la 3 noiembrie 1948, sînt naționalizate instituțiile medico-sanitare și între- prinderile cinematografice (inclusiv sălile de vizionare), în februarie-martie 1949 vor fi naționalizate și micile întreprinderi (cu mai puțin de 10 salariați și 20 cai putere) care fuseseră exceptate de la exproprierea din 11 iunie 1948. La 1 martie 1949, vor fi trecute în proprietatea statului exploatările moșierești (împreună cu mașinile agricole și celelalte utilaje aferente). în sfîrșit, în aprilie 1949, se va trece la naționalizarea farmaciilor, laboratoa- relor chimico-farmaceutice, drogheriilor, depozitelor de medicamente, la- boratoarelor de analize medicale. în completare la aceste naționalizări, la 2 aprilie 1950 vor fi naționalizate imobilele deținute de foștii industriași, moșieri, bancheri, mari comercianți, care fuseseră supuși naționalizării. De asemenea au fost trecute în proprietatea statului imobilele hoteliere. Existența după naționalizare a unui puternic sector socialist de stat în industrie 28 a creat condițiile trecerii, la acest important domeniu al activității vieții economice, la organizarea producției și circulației mărfu- rilor pe baze planificate. La 1 iulie 1948, se înființează Comisiunea de Stat a Planificării, ca organ guvernamental central de planificare economică. în locul oficiilor industriale (din componența cărora făcuseră parte și foștii patroni națio- nalizați) iau ființă, la 8 iulie 1948 centralele industriale ca organe de con- ducere a întreprinderilor naționalizate. în sectorul agricol, la începutul lunii octombrie 1948, se va trece la gru- parea și conducerea activului centrelor și unităților disparate de mașini agrico- le în Stațiuni de mașini șitractoare(S.M.T.) care împreună cuR.E.Â.Z.LM.-ul asigurau activitatea și dezvoltarea sectorului de stat în agricultură29. www.dacoromanica.ro 564 TRAIAN UDREA 8 Preluarea în proprietatea și în administrarea organismelor econo- mice ale puterii populare de stat a mijloacelor de producție industriale, a întreprinderilor de transport, a instituțiilor de credit și finanțe, a stabili- mentelor medico-sanitare și farmaceutice, de artă și cultură, a întreprinde- rilor hoteliere etc. a permis lansarea începînd cu 1949 a planurilor de pro- ducție la scară națională30. Consecință directă a naționalizărilor, situația socială a clasei mun- citoare s-a schimbat radical. Ea a încetat să mai fie o clasă exploatată, ci în calitate de clasă conducătoare în stat a asigurat majoritatea cadrelor necesare funcționării întregului angrenaj industrial al țării. însăși între- cerile între ramuri, întreprinderi, echipe în vederea sporirii productivității muncii capătă valențele unor întreceri socialiste în producție. Se inițiază încă din primăvara anului 1948 deschiderea unor mari șantiere de muncă patriotică (voluntară) care duc la definitivarea lucrărilor de construire a liniilor de cale ferată Bumbești-Livezeni, Salva-Vișeu, a noilor tunele de la Predeal, la terminarea magistralei de gaz metan Agnita-Botorca; în București în cîteva luni s-a înălțat noua fabrică de confecții, pe locul fostelor ateliere A.P.A.C.A.; se vor deschide primele șantiere de ameliorări și aducerea în circuitul agricol a unor noi terenuri, se procedează la îndepăr- tarea ultimilor vestigii ale războiului prin demolarea și curățirea terenu- rilor (în așteptarea unor noi construcții sau lucrări edilitare) a imobilelor grav afectate de cutremurul din 1940 sau de operațiile militare din anul 1944. Preluarea de către stat și punerea veniturilor obținute de la între- prinderile naționalizate în slujba acumulărilor socialiste au avut efecte benefice și în domeniile științei și culturii. în iunie 1948, Academia Română se va transforma în Academia Republicii Populare Române; în august 1948, va avea loc reforma învățămîntului menită să asigure viitoarele generații de constructori ai socialismului. în perspectiva anilor de construcție a socialismului în țara noastră, se poate aprecia că „Naționalizarea industriei, băncilor, transporturilor și comerțului a dus la lichidarea proprietății capitaliste asupra mijloacelor de producție, la crearea în economie a proprietății socialiste a întregului popor, marcînd de fapt, începutul făuririi societății socialiste în România”31. Pe drumul deschis de cucerirea puterii politice și apoi a celei econo- mice de către clasa muncitoare, prin lichidarea vechiului regim politic burghez și a exploatării omului de către om, poporul român a înregistrat în cei 40 de ani care au trecut la de naționalizare, pași uriași pe calea pro- gresului social și politic. Dintr-o țară agrar-industrială subdezvoltată, România a devenit o țară industrial-agrară cu o economie dinamică, care diminuînd pas cu pas, prin efortul întregului popor, rămînerea în urmă moștenită de la vechiul regim, tinde să se apropie și să atingă în următoarele cincinale stadiul de dezvoltare economică ale celor mai avan- sate țări ale lumii. Conducătorul întregului proces de progrese spectacu- loase ale României contemporane este clasa muncitoare și partidul ei politic de avantgardă, Partidul Comunist Român 32. NOTE 1 G. Sonea, Naționalizarea principalelor mijloace de producție în România, 11 iunie 1 948. Edit. politică. București, 1968, p. 37. a Referințele la documentele și dezbaterile congresului de unificare sint extrase din Congresul Partidului MancitorescRomân.București, 21 — 23 februariel948, Edit. P.M.R., București, 1948,263p. www.dacoromanica.ro 9 NAȚIONALIZAREA MIJLOACELOR DE PRODUCȚIE 565 3 Dacă pentru cazurile particulare de expropieri de utilitate publică, constituția pre- vedea „drepte despăgubiri” (art. 10), în cazul naționalizării mijloacelor de producție, preve- derea unor eventuale despăgubiri lipsea ; trecerea mijloacelor de producție în proprietatea statu- lui urma să se facă „în condițiile prevăzute de lege”. 4 „Scinteia”, 29 ianuarie 1945. 6 Ibidem. 6 „Scînteia”, 20 octombrie 1945. 7 Ibidem ; cf. Conferința națională a P.C.R. Rezoluție, Edit. P.C.R., București, 1946, p. 9. 8 Platforma program a Blocului Partidelor Democratice, Edit. P.C.R., București, 1946. 9 în primele luni ale anului 1948, cu excepția unor creșteri în sectorul siderurgie-meta. lurgic, textil, transporturi feroviare în alte ramuri industriale (extractivă, îmbrăcăminte-în- călțăminte, etc.) atît o anumită penurie de materii prime, lipsa unor piese de schimb, dar mai ales reținerea manifestată de unele cercuri care se arată tot mai puțin dispuse (chiar cu riscul suportării unor sancțiuni economice sau penale) să colaboreze cu organele de control și conducere ale guvernului democrat-popular, determină o scădere sau o stagnare vădită a procesului de redresare economică. 10 Datele prezentate după volumul editat de Institutul central de statistică, intitulat întreprinderile particulare, industriale, comerciale și de transport. Rezultate provizorii ale inven- tarierii din octombrie 1947, București, 1947 (deși data apariției este trecută pe copertă 1947, după anumite indicii, lucrarea pare a fi apărut în realitate la începutul anului 1948). 11 Peste trei sferturi din întreprinderi aveau mai puțin de 10 salariați și mai puțin de 20 cai puterea instalată, constituind deci ateliere meșteșugărești sau mici întreprinderi, care, în ciuda numărului lor mare, aveau totuși o pondere redusă în volumul total al producției dintr-o ramură sau alta industrială. 12 Astfel, în industria metalurgică, doar cca. 6% din numărul întreprinderilor dețineau 73 % din forța motrice și 65% din totalul personalului. O situație similară era în industria extrac tivă și de prelucrare a petrolului, în industria minieră etc. 13 Din comisie făceau parte prim vicepreședintele guvernului, titularii ministerelor In- dustriei, Afacerilor Interne, Finanțelor și Justiției. 14 Ca și în cazul comisiei centrale, din aceste comisii făceau parte primul secretar al comitetului județean sau secretarul cu probleme economice, prefectul județului, reprezentantul consiliului județean al sindicatelor, șeful serviciului financiar județean și șeful direcției județene de control economic. 15 Date ample privind pregătirile organizatorice ale trecerii la naționalizarea mijloacelor de producție industriale se găsesc în dările de seamă și alte materiale ale regionalelor și județe- nelor de partid ; cf. culegerea tematică, Naționalizarea și progresul social, Edit. politică, Bucu- rești, 1976 și G. Sonea, Naționalizarea principalelor mijloace dc producție, din România, 11 iunie 1948, Edit. politică, București 1968 (primele două capitole). 16 Rezoluția conținea și unele aprecieri eronate privind activitatea fostului lider P.C.R. L. Pătrășcanu, despre ascuțirea luptei de clasă; avea în vedere trecerea la verificarea membrilor de partid, combătea tendințele avantagardiste din rîndul organizațiilor de tineret. 17 Rezoluții și hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, Edit. P.M.R., București, 1951, p. 24. 18 Ibidem, p. 25. 19 „Scînteia”, 13 iunie 1948. 20 Urgența era motivată de necesitatea de a legaliza actul naționalizării (exproprierii, în fapt, pe cale revoluționară) a întreprinderilor, care în momentul dezbaterii proiectului lege, fuseseră preluate sub control de comisiile muncitorești, se instituiseră noile conduceri (munci- torești) ale întreprinderilor și se luaseră toate măsurile menite să prevină, fie acte de sabotaj și distrugere, fie sustragerea de bunuri de către foștii proprietari și posibililele lor unelte, a oamenilor lor de casă din fabrici. Preluarea sub control muncitoresc revoluționar a întreprinderi- lor vizate a fi naționalizate încă din zorii zilei de 11 iunie 1948, a asigurat succesul deplin al operației, lăsînd fără replică pe foștii proprietari, patroni, directori sau președinți ai consi- liilor de administrație (cărora li s-a mai permis accesul în incinta întreprinderilor numai pentru a preda actele, cheile și valorile din casele de bani) 21 „Monitorul Oficial”, Partea a IlI-a (Dezbateri parlamentare) din 11 iunie 1948. 22 în cazul unor întreprinderi aparținînd unor cetățeni sau state ale Națiunilor Unite, care erau administrate în comun cu partea românească (cazul sovromurilor) acestea erau excep- tate de la naționalizare, situația lor urmînd a fi reglementată ulterior prin negocieri bilaterale guvernamentale. De asemenea nu erau supuse exproprierii cote părți dintr-o serie de între- prinderi care fuseseră dobîndite de cetățeni ai Națiunilor Unite în urma prevederilor Trata- tului de pace. îri aceste cazuri, preluarea de către statul român a unităților naționalizabile urma a fi reglementată prin negocieri. www.dacoromanica.ro 566 TRAHAN UDREA 10 33 Progresul economic în România, 1877—1977, Edit. politică, București, 1977, p. 443. 24 in calcularea valorii bunurilor și utilajelor Întreprinderilor, se luau in calcul decla- rațiile fiscale ale foștilor proprietari (vădit diminuate pentru a plăti impozite cit mai reduse), iar in ceea ce privește acțiunile cota lor nominală (nu cursul la bursă); crau excluși de la primirea de despăgubiri proprietarii fugiți din țară, funcționarii de stat carc își dobindiscră proprietățile în timpul serviciului, in cazul în carc nu putea dovedi proveniența anterioară sau exterioară (dotă, moștenire) a participațiilor lor la Întreprinderile supuse naționalizării. 30 Nicolae Ccaușescu, România pe drumul desăvirșirii construcției socialiste, voi. 1, Edit. politică, București, 1968, p. 386. 23 Detalii și aprecieri privind pregătirea, Înfăptuirea și urmările social-cconomice și politice ale naționalizărilor în monografia România în anii socialismului, Edit. politică, Bucu- rești, 1980, p. 48—54, 56-57. 37 Este de amintit că, la sfirșitul lunii mai 1948, în plină pregătire pentru trecerea la naționalizare, bunurile casei regale care cuprindeau și participațiila Întreprinderi industriale, comerciale, instituții bancare și alte bunuri din sectorul agrosilvic, numeroase imobile etc., au trecut în patrimoniul statului. 28 Vezi datele recensămîntului industrial efectuat la 31 octombrie 1948, care constată că sectorul socialist de stat devenise preponderent în majoritatea ramurilor industriale ale țării. 39. M.Ruscnescu, Procesul cooperativizării agriculturii in România (1949—1962) In „Revista de Istoric”, nr. 3 (1979), p. 431. 30 Datorită Încă nivelului scăzut al producției (într-o scrie de ramuri se vor atinge cotele antebelice abia în 1949—1950), scurtului răstimp trecut de la naționalizare, planificarea socialistă în țara noastră nu a putut demara cu un cincinal, ci au fost necesare pentru dcsăvîr- șirea redresării economice și pregătirea primului cincinal de două planuri de producție anuale (1949 și 1950). 31 Programul Partidului Comunist Român de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunism, Edit. politică, București, 1975, p. 55. 33 Nicolae Ceaușcscu, Raportul la conferința națională a P.C.R. din 14 decembrie 1987 în „Scînteia” din 15 dcccmbric 1987. LA NATIONALISATION DES MOYENS DE PEODUCTION INDUSTEIELLE - MOMENT DECISIF POUE LE PASSAGE  L’EDIFICATION DE LA SOClETE SOCIALISTE Resume La conquete du pouvoir d’Etat par la classe ouvriere, sous la direc- tion du P.C.E., la proclamation de la Eepublique, l’adoption de la nouvelle Constitution democratique-populaire en avril 1948 ont cr66 des conditions favorable â la liquidation du pouvoir economique de la bourgeoise, â la r6organisation et au developpement de l’industrie, du systeme de credit et finances sur des bases socialistes. Dans Ies conditions du regime de democrație populaire, la prepara- tion et l’accomplissement de Pacte de nationalisation des principales entre- prises industrielles et de transport, des moyens de radio et de telecommu- nication, le passage sous le controle de l’Etat de tout le systeme bancaire, des Societes d’assurances, des entreprises de commerce exterieur et de commerce en gros ont pu avoir lieu grâce â l’etroite collaboration entre Ies organes du pouvoir d’ Etat et Ies organes ouvi'iers patriotique. Le passage le 11 juin 1948 des moyens de production industrielle entre Ies mains de la classe ouvriere a supprime l’exploitation du prole- tariat par la bourgeoise et a jete Ies bases de la production et de la repar- tition des biens sur des principes socialistes dans Ies entreprises nationa- lisees, a cree des conditions â l’organisation de la production sur la base de la planification socialiste, a declenche le processus de l’industrialisation socialiste. www.dacoromanica.ro LEGISLAȚII, ORDINE ȘI REGULAMENTE APLICATE ÎN ARMATA MODERNĂ DIN MOLDOVA ÎN PERIOADA 1832—1834 ANGIIEL POPA Noua legislație introdusă în Țările Române în anii 1831—1832 referitoare la organizarea armatei cum am subliniat cu alt prilej1 avea me- nirea prin spiritul ei de a îngrădi dezvoltarea în sensul aspirațiilor națio- nale ale acestei instituții condamnînd-o la imobilism și stagnare. Armata nou creată era, rezultatul eforturilor conjugate ale elementelor progre- siste românești, care-și puneau în oștire toate speranțele, în vederea rea- lizării obiectivelor urmărite de poporul român, angajat în lupta pentru emancipare națională 2. în acest sens, aprecierea făcută de N. lorga, în 1931, este edificatoare : „Alcătuirea unei oștiri românești nu a fost o simplă măsură administrativă sau politică. Ea a ieșit din însăși cerințele de acum o sută de ani ale sufletului românesc. Armata noastră e un act de voință al întregului popor și marea ei valoare morală vine de aici” 2bis. Organizarea instituției militare nou create, în conformitate cu obiec- tivele și țelurile poporului român, a aspirațiilor sale naționale, impunea eludarea prevederilor regulamentare, ieșirea din încorsetajul acestora. Obiectivul era realizabil, nu prin anularea noii legiuri, situația de altfel imposibilă, ținînd seama de conjunctura politică, ci printr-o interpretare a prevederilor regulamentare privind armata. Spre folosirea acestei căi îndemna N. Bălcescu, în 1844, subliniind că armata, în structura sa regula- mentară, nu putea să-și îndeplinească obiectivele sale naționale : „Este, dar, de neapărată trebuință a purcede cît mai în grabă spre o reformare a organizației noastre ostășești, o reformare care să ne chizășluească mai bune temeiuri de apărare. Spre aceasta nu e trebuință a face înnoire deose- bită în legiuirea ce avem. Principiile fundamentale sînt recunoscute de regulament; n-avem decît să le dăm o mai bună aplicație” 3. într-un mo- ment în care în noul organism militar se afla la început de drum, o astfel de rezolvare, cel puțin pentru această etapă, era indicată. Tradiția pe care istoricul o avea în vedere nu putea fi abandonată, dar, în același timp, trebuia preluată și adaptată la condițiile și realitățile vremii4. Se impunea o transformare progresivă a oștirii prin creșterea efectivelor și prin com- pletarea unor noi genuri de arme creindu-se o armată capabilă de a acționa independent, să fie în măsură de a-și uni eforturile cu armata munteană pentru a „rezista unor adversari sau coaliții care ar avea de partea lor superioritatea numerică și tehnică”5. în vederea realizării acestui scop, întreaga perioadă ce o avem în atenție se caracterizează, sub raportul evo- luției și dezvoltării armatei, prin numeroase încercări efectuate de forțele progresiste ale vremii spre a conferi noii instituții un profund caracter național și de a o situa în posibilitatea de a transpune în practică și de a apăra desideratele poporului român. * „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 567—585, 1988 www.dacoromanica.ro 568 ANGHEL POPA 2 în perioada imediat următoare de după aplicarea prevederilor regula- mentar e în Moldova (1 ianuarie 1832), armata a avut de întîmpinat nume- roase greutăți ce erau generate nu numai de restricțiile prevederilor regu- lamentare, ci și de impedimentele inerente oricărui început de organizare. Un rol deosebit de important pentru armată, în perioada analizată, l-a deținut procesul de instrucție 6. Greutățile întîmpinate în acest domeniu erau generate, într-o largă măsură, de lipsa cadrelor specializate, a regula- mentelor, serviciilor și a unei baze materiale. Numărul redus al ofițerilor pămînteni instruiți a fost suplinit prin prezența, în primii ani de organizare, a cadrelor rusești. Alături de ofițeri, s-au aflat și „cinuri de gios” (soldați și subofițeri), pînă în 1834, după cum rezultă din statisticile vremii6bis. Atașați la început ca instructori, prin ordinile date ulterior, mulți dintre aceștia vor fi angajați în armată în mod definitiv 7. Lipsa regulamentelor militare, atît de necesare în procesul de instruc- ție, a fost suplinită, în această perioada, prin traducerile făcute din regu- lamentele străine, încercîndn-se totuși o adaptare a acestora la specificul și realitățile concrete din Moldova. încă din 1831, s-a luat hotărîrea de a fi tradus un „așezămînt ostășesc” oferit de conducerea armatei ru- sești. într-un timp relativ scurt, traducerea fiind terminată, s-au făcut demersuri pentru a fi tipărit. Cum tipărirea era amînată din cauze necu- noscute nouă, iar situația impunea cu necesitate un regulament în limba română, s-a solicitat sprijin conducerii militare din Țara Românească, unde regulamentul era deja tipărit. Au fost primite 25 de exemplare din capitolele : „Slujba de garnizon”, „Slujba de avanposturi”, „Slujba de cavalerie” și „Școala recruților” 8. în anii ce au urmat, au fost tipărite re- gulamente și instrucțiuni militare originale, fiind eliminate din cadrul procesului de instrucție, treptat, practicile și deprinderile vechi, de in- fluență străină, situație ce a contribuit la un evident progres al oștirii. Referitor la procesul de instrucție 9 menționăm că avea la bază o disciplină excesiv de severă. Asemănător pentru ambele arme (infanterie și cavalerie), consta în exerciții, manevre, marșuri, mînuirea armamentu- lui, trageri la țintă10.în pregătirea oștirii, un rol deosebit de important l-au avut taberele de instrucție, organizate constant în perioada 1 mai — 1 septembrie a fiecărui anu, cînd „miliția tăbăruită pe malul Prutului făcea, timp de mai multe zile, manevre și aceste manevre se terminau cu un simulacru de luptă; atacarea și apărarea unei porzițiuni” 12. în ce privește armamentul și munițiile existente în dotarea armatei, în cea mai mare parte proveneau din achizițiile făcute în Rusia : arme cu cremene prevăzute cu baionetă, pistoale, lănci, săbii și spade de tip orien- tal, această ultimă categorie fiind în dotarea ofițerilor superiori13. în cursul anului 1832 conducerea militară face eforturi pentru „cumpărarea de puști cu mare calibru”. Comanda făcută în Rusia a fost onorată, în vara anului 1833, cînd s-a primit un lot de 832 arme prevăzute cu baionetă14. Cu toate greutățile din această perioadă, s-a manifestat preocuparea pentru organizarea unei forme de învățămînt militar, în special pentru soldați. Proveniți din lumea satelor, majoritatea acestora erau neștiutori de carte, situație cu repercusiuni negative pentru procesul de instruire. Din aceste motive, pentru început, s-a avut în atenție, paradoxal, nu un învățănînt militar propriu-zis, ci unul de cultură generală, vizînd deprinde- rea scrisului și a cititului. Această formă de învățămînt purta denumirea www.dacoromanica.ro 3 ARMATA MODERNA tN MOLDOVA (1832—1834) 569 de „comenzi de învățătură” 15. Ofițerii, proveniți numai din rîndul boie- rimii, posedau o cultură generală, fapt ce le ușura însușirea cunoștințelor militare, cu atît mai mult cu cît cunoșteau, ca un specific al epocii, echita- ția și mînuirea armelor albe și de foc. Măsurile inițiate și aplicate în vara anului 1832, veneau să ofere cadrul necesar atît pentru o pregătire militară, cît și pentru una generală, circumscriindu-se în cadrul transformărilor pe care le-a cunoscut armata în procesul de instruire. Spre exemplificare, menționăm „Pricazul din toată Straja Pămîntească a Moldovei”, nr. 59, din 8 august 1832, referitor la avansări, instrucție și inspecții16. Dacă pentru perioada de început a organizării oștirii nevoia de ofi- țeri și iuncări a impus avansarea acestora fără o pregătire corespunăzoare, în noile condiții, se cereau schimbări în această direcție, care să corespundă noii etape pe care o cunoște armata ca instituție. în acest sens, noul regu- lament specifica : ofițerii urmau să fie avansați numai la „vacanție” și la propunerea hatmanului, care avea obligația să întocmească pentru fiecare ofițer o fișă personală, referitoare la comportarea și pregătirea acestora, bazîndu-se și pe aprecierile comandantului de batalion17. luncării erau avansați în corpul ofițerilor în baza unei fișe similare și după susținerea unui examen, constînd într-o probă de scris și de instrucția frontului. Pentru pregătirea iuncărilor, a fost elaborată o gramatică, „care, după ce să va tipări, să se deie fieșcăruia cîte una” 18. Recruții erau instruiți într-o „școală de comandă”, care trebuia să se organizeze pe lingă Statul Major al bata- lionului și al hatmanului, formată din 4 subofițeri și 20 de soldați din in- fanterie și 2 subofițeri și 6 soldați din cavalerie. în cadrul acestei școli de comandă, iuncării, în afara instrucției de front, urmau să deprindă „și alte științe atingătoare de rangul de ofițăr” 19. Pentru transpunerea în practică a acestor obiective, legea prevedea necesitatea de a se acorda mai multă atenție instruirii soldaților. în acest sens, comandantul de batalion, „cu agiutorul mai micului său ștabofițăr, are a cerea toate părțile batalionului aflătoare sub a lor îngrijire, odată pe lună”, comandanții de roți (companii), odată pe săptămînă, iar hatma- nul „cît va fi mai des, atunci este mai bine și încă odată pe an, anume în luna lui septembrie, făcînd și inspectoricească a sa înștiințare Domnu- lui” 20. Eventualele abateri surprinse în cadrul procesului de instrucție urmau a fi sancționate prin măsuri disciplinare a. Analizat, în general, procesul de instrucție și rezultatele sale nu impun prin spectaculos, ci reflectă veridic realitățile cu care era confrun- tată armata în acest nou început de drum și mijloacele de care dispunea în acest domeniu. Carențele au fost suplinite, într-o largă măsură, prin calitățile native de care dispunea oșteanul: disciplinat, inteligent, receptiv la nou și considerînd greutățile ca un element obișnuit și firesc al vieții. Aprecierile unor contemporani ai perioadei, sînt explicabile și nedisimu- late, cu atît mai mult cu cît veneau din partea unor străini dezinteresați. I.H. Zucker afirma în 1834, pe baza declarațiilor ce i-au fost făcute de ofițerii austrieci, că moldoveanul recrutat în armată, „poate sta alături mai tîrziu cu cei mai buni soldați” 22. O apreciere similară făcea și coman- dantul armatei otomane, în primăvara anului menționat, cînd, oferind hatmanului Teodor Balș o sabie, își justifica gestul pentru „instrucția și www.dacoromanica.ro 570 ANGHEL POPA 4 buna disciplină a trupelor de sub comanda sa” 23. Evident, aceste rezul- tate, obținute în cadrul procesului de instrucție, reflectau o realitate, con- secință a eforturilor depuse de întreaga armată, ,,cinuri de sus și de gios ai Miliții”, cum sublinia hatmanul T. Bals, prin ordinul de zi pe oștire nr. 44, din 1834 2i. Lipsa unui serviciu de intendență era suplinită, pentru această perioadă, de către Dejurstva Miliției25 care se ocupa de rezolvarea tuturor problemelor cu care era confruntată armata. Aprovizionarea era reali- zată prin încheierea de contracte cu persoane particulare, pentru perioada de vară, cînd trupele se aflau în tabere 26. Pentru restul anului, locuitorii, proprietari de imobile, aveau obligația de a asigura „cvartirul” (cazarea), dar și aprovizionarea cu hrană, „uimind să li se plătească cîte 16 parale într-o zi — optime de om” 27. în condițiile în care conducerea armatei, din motive disciplinare, a trecut la închirierea unor clădiri pentru a le folosi drept cazarmă, aprovizionarea se realiza de către Dejurstvă, prin repartizarea pe garnizoane a sumelor de bani corespunzătoare sau alocînd cantitatea de produse necesară pentru hrană. Astfel, închiriind „dughe- nele” mănăstirii Sf. Vineri din Iași pentru cazarmă, comandantul regimen- tului, prin adresa nr. 1291, din 29 noiembrie 1832, solicita hatmanului ca hrana pentru soldați ,,să mi se sloboade în natură, căci în asămine vreme nu să poate închipui de către polcu cu bani” 28. Alături de aceste aspecte, menționăm și lipsa unui local corespunzător pentru serviciul sanitar, problemă rezolvată, temporar, tot prin închirieri29. Pentru a nu se cheltui noi sume de bani, din ordinul hatmamilui, comandantul de batalion, Fote, și medicul șef al armatei, Cihac, au elaborat, în septembrie 1832, un deviz pentru reparația camerilor din Curtea Arsă sau Curtea Domnească, unde urma să se stabilească spitalul. în acest sens, era nece- sară suma de 2875 lei. Hatmanul s-a adresat Sfatului Administrativ, la 26 septembrie 1832, solicitînd aprobarea sumei de 6327 lei, necesară pentru reparațiile de la Iași, dar și pentru clădirea spitalului din Galațico. Cu toate măsurile inițiate și eforturile depuse, lipsa unei baze mate- riale se făcea resimțită din plin, fiind, cum era firesc, în atenția conducerii militare din Moldova. De aici numeroasele discuții, urmate de propuneri concrete. Astfel, într-un raport adresat de Hătmănie, vicepreședintelui Divanului Mircovici, se solicita aprobarea pentru construirea unei căzărmi, care ar fi rezolvat și problema spitalului pentru garnizoana din Iași, jus- tificîndu-se cererea prin faptul că, în acest mod, se va „scăpa de strămu- tări în tot anul din casă în casă și de plăți de chirii, cum și de pretenții cu stăpînii acelora” 31. Mircovici a ordonat locotenentului Singurov de a elabora un deviz, în vederea construirii căzărmii la Iași, dar și la Galați, care, prezentat lui Kiselev, a fost aprobat. Problema prezenta însă și dificultăți — după cum rezulta din raportul lui Mircovici către Hătmănie 32 — pentru faptul că în bugetul armatei nu era prevăzut un fond pentru construirea cazărmii. în aceste condiții, s-a indicat ca suma să fie obți- nută de la locuitorii garnizoanelor unde se aflau unități militare, care, în acest mod, ar fi exonerați de obligativitatea cazării trupelor. Sfatul Admi- nistrativ se adresează boierilor și orășenilor din Iași, prin intermediul Departamentului din Lăuntru și a Postelniciei, spre a-i sonda dacă sînt de acord cu strîngerea sumei de 30 mii lei, cît reprezentau cheltuielile pentru cazarma din Iași33. Demersul a întîmpinat greutăți din partea www.dacoromanica.ro 5 ARMATA MODERNA IN MOLDOVA (1832—1834) 571 unor boieri, motiv ce determină Postelnicia, pusă în imposibilitatea de a rezolva situația, să lase soluționarea acesteia în exclusivitate Hătmă- niei 34. Se impunea o rezolvare urgentă, cu atît mai mult cu cît, la 23 mai, izbucnind un incendiu au ars „grajdurile și maneja din Curtea Arsă și casile unde se ține școala muzicanților străjii” 3S, clădiri improvizate, cu destinație temporară pînă la construirea cazarmei. In noua situație, Hătmănia primește ordin de a rezolva problema cazărmii și a spitalului din Iași, prin începerea lucrărilor în ograda din Curtea Arsă, care necesitau cheltuieli reduse „căci iaste înlesnire de păreții vechi, unde a fost și pînă astăzi se află spital rosienesc” 36. Solicitată să elaboreze un deviz cu necesitățile armatei37, Hătmănia a propus un proiect „însămnare de zidirile trebuitoare pentru Miliția Mol- dovei”, care prevedea, în afară de localele destinate pentru cazărmi și spitalele, magazii pentru provizii, depozite de muniții, fierării și lăcă- tușerii, spălătorii, grajduri pentru cai, băi, bucătării, locale destinate învățămîntului și muzicii. Era necesar un spațiu însumînd aproximativ 238 de camere pentru garnizoana din Iași și Galați și pentru efectivele militare aflate pe graniță. Camerele erau repartizate astfel: 131 pentru garnizoana din Iași, 51 pentru garnizoana din Galați, 29 pentru efectivele aflate pe granița cu Bucovina, 14 la granița de la Prut și 13 pentru granița cu Țara Românească 38. Cum un astfel de proiect necesita aprobări, bani și, în special, timp, era greu de admis că își va găsi rezolvarea în practică pînă în toamnă, cînd trupele aflate în taberele de vară urmau să revină în garnizoane, la Iași și la Galați. Din aceste motive, Hătmănia este for- țată de împrejurări să recurgă la vechile procede : „cvartir” la orășeni și închirierea de locuințe. La finele lunii august, Hătmănia solicita Sfatului Administrativ să se ocupe de închirierea localului aparținînd mănăstirii Sf. Vineri, destinat drept cazarmă pentru „cinurile de gios” din ambele arme 39. Deși totalizau 26 de camere, „dughenile” mănăstirii au rezolvat doar cazarea infanteriștilor40. Cazarea cavaleriștilor a fost rezolvată prin repartizarea acestora în „cvartir” la locuințele particulare, fapt ce prezenta mari dezavantaje pentru armată. într-un raport din 29 septembrie 1832, către Sfatul Administrativ, hatmanul T. Balș sublinia că, pe lîngă aspec- tul financiar pe care-1 comporta problema cazării cavaleriștilor, se adăuga starea de indisciplină ce-și făcea loc în armată, ca și nemulțumirea populației și îndeosebi a femeilor, care refuzau de a primi soldați în „cvartir”41. în aceste condiții, Sfatul Administrativ a căutat să grăbească lucrările de reconstrucție privind cazarma de la Curtea Arsă. Cum soluția propusă de a acoperi cheltuielile prin contribuția orășenilor din Iași nu a dat rezul- tate, Sfatul a propus ca suma să fie obținută din „banii ci de către Hăt- mănie să plătesc pentru hrana oștenilor la cvartir aice în Eși”, în acest mod „tot tîrgul va rămîne pentru totdeauna apărat și în nisupărare dispre cvartiruirea străjărilor pămîntești și a cailor lor”42. în ce privește grajdul și manejul necesar pentru 150 de cai, construc- ția acestora a început la Curtea Arsă, fiind terminată la 4 noiembrie 1832, conform unor devize elaborate de comandantul de escadron Carp și pentru care s-a cheltuit suma de 24.009 lei43. Aceeași situație și pentru garnizoana de la Galați', unde construirea grajdului era terminată la finele aceluiași an44. Prin procedeul închirierii a fost asigurat și localul necesar pentru 2 — C. 2275 www.dacoromanica.ro 572 ANGHEL POPA 6 Cancelaria Dejurstvei. în acest sens, au fost închiriate pentru o perioadă de un an (26 octombrie 1832 — 26 octombrie 1833), 4 camere din casa lui lorgu Sturza, situată în ulița Tîrgului de Sus din Iași, pentru suma de 50 de galbeni olandezi45. Pentru efectivele militare aflate pe graniță, cazarea și aprovizionarea cu alimente a fost rezolvată prin încartiruiri la populația din zonă. La unele puncte de pază au fost ridicate, pentru adăpost, bordeie. Dar, nemul- țumirea populației și necesitatea ca soldații să se afle sub control perma- nent, determină autoritățile militare să recurgă și la alte soluții. La punctul de graniță de la tîrgușorul Sculeni, a fost transformată în cazarmă o casă oferită de locuitori, dornici de a fi scutiți de greutățile încartiruirii. Noua cazarmă era considerată foarte bună •, cu „odăi deasupra spre a să ține amuniție în bună păstrare, fiind și margine, aproape de zastavă”46 (punct de graniță). Sosirea anotimpului rece avea să facă imposibilă, cel puțin pentru moment, transpunerea în practică a eforturilor și proiectelor Hătmăniei. Dealtfel, la 26 noiembrie 1832, Departamentul din Lăuntru făcea cunoscut hatmanului că proiectul referitor la construcțiile necesare armatei, supus aprobării Sfatului Administrativ, a fost înapoiat cu indicația de a fi com- pletat cu un deviz cuprinzînd necesarul de materiale și bani, indicîndu-se și locul unde urma să înceapă construcțiile47. Abia în vara anului 1833, Departamentul armatei anunța în presă construirea unei cazărmi, pentru unitățile din Iași, care urma să se realizeze prin contract. Suma afectată construcției era de 121.733 lei48. Cum construcția necesita timp, iar efec- tivele oștirii s-au reîntors din cantonamentele de vară, problema cazărmii revine ca obiectiv principal al autorităților militare, care sînt puse în situația, cu toată nemulțumirea populației, să legifereze obligativitatea locuitorilor de a oferi armatei încartiruite. în decembrie 1833, a fost publi- cată legea „Așăzămînt pentru cvartire ostășești siau postoiuri”, care stabilea obligativitatea, pentru toți locuitorii proprietari de casă, de a oferi „cvartir”, contra cost. Erau excluse următoarele categorii: clerul, vădu- vele, orfanii, sameșul și ispravnicul (ultimii doi cu prevederea de a se supune legii numai în cazul unor greutăți deosebite și la „năvală de oșteni”), funcționarii, școlile de stat sau particulare, clădirile consulate- lor ; supușii străinii posesori de proprietăți urmau să primească pentru cazare „numai cinuri rosienești oștinești sau politicești”49. în condițiile existente după 1834, cînd baza materială a armatei s-a consolidat, viața militară avea să cunoscă o evoluție firească. Efectivul redus al oștirii din Moldova a constituit, pentru perioada analizată, o problemă dificilă, alături de cele menționate, deoarece, prin numărul său, armata nu putea să-și îndeplinească toate îndatoririle și în special pe aceea referitoare la paza hotarelor. Din acest motiv, la înce- putul anului 1832, hatmanul T. Balș a solicitat vicepreședintelui Mirco- vici, ca 825 de plăieși din categoria slujitorilor, ce au aparținut Hătmă- niei, „să rămîie pe vo cîtăva vreme în aceeași categorie, spre împlinirea slujbii de pe marginile țării”50. Hatmanul făcea această cerere, deși, în conformitate cu „ofisul” (dispoziție oficială) din 26 decembrie 1831, oștirea avea obligația de a elibera din subordinea sa toți slujitorii, care trebuiau să intre în categoria birnicilor51. Mircovici, la 23 ianuarie 1832, s-a adresat Sfatului Ocirmuitor52 al Moldovei, lăsînd la latitudinea aces- www.dacoromanica.ro 7 ARMATA MODERNA ÎN MOLDOVA (1832—1834) 573 tuia aprobarea cererii,, dar cu obligația ca plăieșii să fie scutiți de biruri pentru primele trei luni ale anului, iar de la 1 aprilie, să intre în categoria birnicilor, armata urmînd să-și rezolve cu efectivele sale paza la hotare53. Sfatul Administrativ a aprobat cererea hatmanului54, adresîndu-se tot- odată, printr-o circulară, tuturor isprăvniciilor55 spre a scuti de bir pe plă- ieși „după Așăzămîntul de mai înainte, ca să poată împlini slujba lor, făcînd cunoscut Visteriei cît cuprinde acel număr de oameni și în care sate se află cu locuința”. Insistențele lui Mircovici ca armata să asigure cu forțele sale paza la granițe erau determinate, pe de o parte, de obligativitatea ca noul organism să-și intre în atribuții, iar pe de altă parte, se încerca să se preîntîmpine o mărire a efectivelor militare prin subordonarea acestei categorii de sluji- tori, plăieșii — care îndepliniseră și pînă atunci această sarcină — așa cum, dealtfel, viza conducerea militară din Moldova. Numai astfel poate fi înțeleasă graba autorităților de ocupație de a repartiza efectivele oștirii „la cordonale și la poliția din lăuntru țării”. în conformitate cu instruc- țiunea din 23 ianuarie 1832, Moldova era împărțită în două ocoale, cărora le erau repartizate efectivele batalioanelor I și II. Primul ocol cuprindea ținuturile : Botoșani, Hîrlău, Iași, Vaslui, Fălciu și Galați. Ocolul al doi- lea : Herța, Dorohoi, Tg. Frumos, Fălticeni, Neamț, Roman, Bacău, Bîrlad, Tecuci și Focșani. Primul ocol era subîmpărțit în 3 ocoale de roată, cel de-al doilea în 4 ocoale de roată. Aceste forțe urmau să se ajute reciproc, în caz de necesitate. Situația din fiecare ocol de roată era raportată săp- tămînal comandantului de batalion și celui de regiment, iar acesta din urmă, la două săptămîni, raporta hatmanului56. Acționînd -cu presuasiune în direcția majorării efectivelor armatei, hatmanul T. Balș57, făcea cunoscut lui Mircovici că efectivele oștirii mol- dovene nu erau în măsură, dat fiind numărul lor redus, să îndeplinească și slujba la graniță. în adevăr, conform unei statistici elaborată de Hăt- mănie, armata Moldovei avea în acel moment un efectiv de 1.271 de oameni, din care 165 erau „neagiunsu completuirii”. Majoritatea acestora, în număr de 626, au fost repartizați în interiorul Principatului, iar pentru paza graniței erau doar 240 de oșteni și un număr egal pentru schimb58. Pentru a remedia situația, locotenent-colonelul Met, a primit misiunea de a reana- liza situația și a face propuneri concrete. Conform raportului lui Met, majoritatea armatei era repartizată în 9 orașe mai importante ale Mol- dovei : Iași, Galați, Botoșani, Dorohoi, Fălticeni, Roman, Bacău, Focșani și Bîrlad 58, cu obligația de a ajuta autoritățile civile „unde va fi trebuință de putere înarmată”, împotriva răufăcătorilor, pentru formarea convoa- ielor ce asigurau transportul banilor și a arestaților 60. Situația impunea o colaborare între Vornicul din Lăuntru și hatman. La graniță erau repar- tizați 201 oșteni astfel : la Dunăre 65, la Prut 30, la granița cu Imperiul Austriac 86 și la cea cu Țara Românească 20 61. Dată fiind întinderea gra- niței și numărul redus al soldaților ce erau repartizați, s-a hotărît ca o parte din slujitori, plăieșii, care îndepliniseră pînă atunci această slujbă, să fie folosiți în continuare de armată. Majoritatea punctelor de graniță urmau a fi deținute de oștire, numărul plăieșilor, comparativ cu aceste efective, fiind redus 62. în ce privește carantina și paza la Dunăre, conform unei hotărîri ș, lui Kiselev, acestea urmau să fie îndeplinite de „brandvahte rosienești” 63. www.dacoromanica.ro 574 ANGHEL POPA 8 în condițiile în care slujitorii erau desființați prin Regulamentul Organic, slujba la hotar a plăieșilor era o obligație ce decurgea din așe- zarea geografică a satelor. în această situație, sînt explicabile nemulțu- mirile acestor săteni. Tulburările produse în lumea satelor determină pe Mircovici ca să ordone locotenent-colonelului Ponton să elaboreze un proiect, ,,atît pentru chezășluirea lăcuitorilor de pe margine, întru ceea ce se atinge de paza hotarului, cît și de a se lăsa în folosul prinzătorilor jumătate din „contrabantul” ®4. Dacă din necesități obiective și explicabile, față de plăieși au fost luate măsurile subliniate, în schimb toate căpităniile și bașbulubășiile subordonate Hătmăniei erau desființate, isprăvniciile urmărind să oblige aceste categorii de slujitori de a-și abandona slujba ®5. Măsura nu a fost aplicată imediat, autoritățile ținuturilor tergiversînd-o, așa cum a fost cazul bașbulubășiei din Galați „și a altora de pe margine” ®®. Departamen- tul din Lăuntru, prin adresa din 16 mai 1832, explica Sfatului Administra- tiv că vina neaplicării hotărîrilor nu o purtau dregătorii ținuturilor, ci Hătmănia, care nu repartizase nici la această dată, armată pe graniță. Drept consecință, „făcătorii de rele s-au înmulțit și nu este cine să-i alunge” iar „puncturile de pe graniță, păzite pînă acum de căpitănii și bașbulu- bășii, au rămas fără nici o pază” ®7. Adevărul era că măsura a întîmpinat opoziție în lumea satelor, grefată pe o stare de nemulțumire generală, determinată de prevederile regulamentare privind desființarea slujito- rilor, care urmau să intre în categoria birnicilor. Cei care serveau pe viitor în administrație erau doar retribuiți, retribuție mai mult simbolică, date fiind posibilitățile Principatului, epuizate sub toate raporturile, ca urmare a ocupației străine, începînd cu anul 1828. Plăieșii din satele de graniță, care trebuiau să îndeplinească paza la hotar în continuare, se aflau în aceeași categorie a birnicilor, dar avînd o obligație în plus. Situa- ția a provocat — cum se aprecia într-o adresă a Sfatului Administrativ către Cancelaria Administrației rusești, din 5 septembrie 183 2 68 — „mare supărare, struncinare și păgubite acelor sate rînduite spre aceasta”. în această situație, găsim explicabil tergiversarea autorităților din ținuturi, ca și opoziția unor căpitani de poteră care-și continuau activitatea, refu- zînd să se supună prevederilor noului așezămînt. Astfel, la 27 august 1832, Hătmănia cerea Isprăvniciei ținutului Tecuci să-l aresteze pe căpitanul de poteră, Dumitrachi Cogele „care este cu totul împotriva Organices- cului Reglement” 69. Starea de confuzie existentă impunea autorităților o rezolvare, în condițiile în care Sfatul Administrativ era asaltat cu propuneai și proiecte privind organizarea slujitorilor, majoritatea acestora tinzînd spre revenirea la vechiul sistem 70. în această atmosferă de incertitudine, s-a recurs de către Administrația rusească la o împărțire a atribuțiilor privind „paza orînduielii din lăuntru a țării, între Straja Pămîntească și Isprăv- nicii”. Conform hotărîrii, Hătmănia urma să asigure „ținerea caraulurilor (patrule pentru pază) și a cordoanelor pe la carantine, margini și în orașul Eși”, iar Logofătul din Lăuntru „paza bunei orînduieli și a liniștii Prinți- patului” 71. Lipsa slujitorilor necesari pentru obiectivele ce le avea de asi- gurat Logofătul din Lăuntru a obligat armata să sprijine cu forțele saleAdministrația. Astfel, batalionul I și escadronul I au fost repartizate www.dacoromanica.ro 9 ARMATA MODERNA IN MOLDOVA (1832—1834) 575 pentru asigurarea cordoanelor carantinelor, caraulelor, paza hotarelor și a orașului Iași. Efectivele batalionului urmau să se mărească cu 192 de soldați și subofițeri, pentru fiecare companie, iar cele ale escadro- nului cu 16 pedeștrii; în total batalionul și escadronul aveau un efectiv de aproximativ 900 de oameni72. Batalionul II și escadronul II, cu un efectiv de 416 oameni (256 infanteriști și 160 cavaleriști), trebuiau să asigure ordinea internă. în fiecare ținut al Moldovei au fost repartizați 1 ofițer superior, 3 subofițeri și 12 soldați din infanterie și 1 subofițer și 9 soldați din cavalerie, subordonați Isprăvniciilor, „spre închipuirea privitoare către paza liniștii și a bunei orînduieli” 73. Batalionul II și escadronul II intrau sub conducerea Departamentului din Lăuntru care, prin adresa nr. 231, din 28 iunie 1832, către Sfatul Administrativ al Mol- dovei, făcea cunoscut modul în care noile efective ce le avea în subordine urmau să fie repartizate pe ținuturi74. Existența unei stări de confuzie poate fi evidențiată prin faptul că, în vreme ce Administrația rusească indica un efectiv de 416 oameni ce intrau în subordinea Departamentului din Lăuntru, Hătmănia menționa 536, dar, făcînd repartizarea a 532 de oameni, la 76 de ocoale75. O cifră aproximativă era specificată într-un raport adresat lui Metternich, din Cernăuți, la 12 septembrie 1832 : „au fost scoși din cadrul Miliției 600 de oameni, și potrivit unor ispozițiuni mai vechi, au fost puși la dispoziția Ministerului de Interne. Acești oameni sînt repartizați Isprăvniciei ca slujitori” 76. în acest mod oștirea Moldovei a fost redusă la un batalion și un escadron, totalizînd 953 de oameni, din care 617 pentru paza la hotare și a carantinelor, iar 336 pentru caraulurile din Iași. Paralel cu aceste acțiuni de reducere a efectivelor armatei, autorită- țile militare autohtone au depus eforturi, concretizate în refuzul, sub diverse pretexte, de a ceda în totalitate Departamentului din Lăuntru, efectivele batalionului II și escadronului II, transformate în slujitori. Din totalul de 416 oameni, ce au fost repartizați departamentului în cauză, Hătmănia cedează doar 178 de soldați și subofițeri77. Aceste efective urmau să fie completate de Isprăvnicii, prin recrutări, pînă la realizarea numărului inițial78. Problemele complexe cu care a fost confruntată administrația, au determinat autoritățile să procedeze la repartizarea urgentă, pe ținuturi, a noilor slujitori proveniți din armată, în funcție de ținutul și satul din care făceau parte : la ținutul Suceava—18, Neamț—16, Roman—6, Bacău—13, Putna—14, Tecuci—10, Galați—8, Tutova—11, Vaslui—5, Fălciu—13, Herța—4, Dorohoi—11, Botoșani—12, Hîrlău—5, Cîrligătura—4, Iași—18. în total, 178 de slujitori79. Măsurile privitoare la reducerea efectivelor și a stabilirii noilor atri- buții ale armatei au fost întărite de „Pricazul prin toată Straja Pămîn- tească a Moldovei” ®°, nr. 54, din 8 august 1832. Conform pricazului (ordin), batalionului I și escadronul I au rămas sub comanda hatmanu- lui, urmînd să fie completate cu efective din batalionul II și escadronul II, „și are a se numi, fără număr, ci de-a dreptul Batalionul și Escadronul Străjii Moldovei” 81. Atribuțiile acestor forțe erau limitate la : asigurarea pazei la hotare, la închisorile din Iași și Tg. Ocna și pentru carantinele din Galați și Iași. în noile condiții, armata avea următoarea structură; ba- talionul un efectiv de 889 oameni, iar escadronul 212. Conducerea oștirii era alcătuită din hatman, care purta denumirea de „nacealnicul Străjii www.dacoromanica.ro 576 ANGHEL POPA 10 Hătmăniei”’,2 aghiotanți si 6 pisari82. Soldații și subofițerii batalionului II și escadronul II erau transformați în slujitori și repartizați la Ispravnicii. Centrul de concentrare era stabilit la Iași.83 Ofițerii, dacă refuzau să se subordoneze Departamentului din Lăuntru, erau eliberați din activitate. luncării, care depășeau sub raport numeric efectivul fixat prin noua reformă, rămîneau în cadrul armatei peste com- plet, exceptînd pe cei neștiutori de carte M. Soldaților transformați în slujitori, pentru săbiile, pistoalele, șeile și îmbrăcămintea „căruia i s-a sfîișit sorocul, să nu se ceară plată”. Uniformele cărora nu le-a expirat termenul de folosință și pe care logofătul Departamentului din Lăuntru va considera necesar să le folosească pînă la confecționarea altora noi, trebuiau plătite Hătmăniei din bugetul alocat pentru întreținerea sluji- torilor pe anul 1832 85. Restul de uniforme, muniții, arme și cai rămîneau armatei, fiind întocmite acte în acest sens. Un număr de 160 de cai din escadronul II, erau vînduți „prin mezat și, din banii ce se vor aduna pentru aceea, să se sloboadă logofătului Pricinilor din Lăuntru, atît cît va socoti de cuvință Sfatul Ocîrmuitor, spre cumpărarea cailor cu preț mai mic, după soiul slujbei cavaleriștilor escadron al 2-lea, ce acum se numesc slujitori” 86. Dată fiind reducerea efectivelor armatei, se mai prevedea un nou buget, corespunzător situației, fixat în baza unui raport elaborat de hatman. Noua legislație, aprobată de Adunarea Obștească, se constituia parte integrantă a Regulamentului Organic. Se impune a fi subliniat, în mod deosebit, faptul că toate schimbările survenite în organizarea armatei din Moldova aveau la bază un proiect elaborat de Sfatul Administrativ al principatului, expus în raportul ce a fost înaintat lui Kiselev 87. Transformările pe care le-a cunoscut armata în vara anului 1832 au fost completate de măsuri referitoare la organizarea slujitorilor, element ce a constituit o preocupare constantă a conducerii militare din Moldova. Astfel la 8 august 1832, Kiselev se adresa Sfatului Administrativ 88, reîn- tărind măsurile privind noua structură a oștirii, cu deosebirea că la punc- tul al 3-lea, erau specificate sarcinile slujitorilor : „Cu paza liniștii în lăuntru a țării, descoperirea și prinderea tîlharilor, ducerea arestanților de la un loc la altul, după rînduirea lor, convoierisirea sumelor de bani și alte trebuințe a țării, după împregiurări și cu unirea Sfatului Ocîrmui- tor” 89. Punctul al 4-lea prevedea obligativitatea pentru Sfatul Administra- tiv, de a elabora un proiect referitor la organizarea slujitorilor, începînd cu 1 ianuarie 1833, „atît pentru cei de mai înainte slujitori, cît și pentru acești din nou informarisiți, fără osăbire”90. Noua reformă de reorganizare a armatei a fost completată, în toamna aceluiași an, cu o majorare a retribuției anuale a ofițerilor superiori. Măsura era impusă de faptul că retribuția existentă nu satisfăcea „toate cheltuielile trebuitoare slujbii lor, iar pe de altă, că Ocîrmuirea locală întîmpina aseminea mare greutate cu rînduirea cvartirilor pentru acești ofițeri și încă mai mult, încălzirea lor în vreme de iarnă”91. Astfel, din suma de 625.000 lei, repartizată armatei pentru o perioadă de un an, 174.848 lei erau alocați pentru soldă ofițerilor92. Majorarea soldei impunea obli- gația, pentru ofițeri, de a-și asigura, contracost, cazarea și deplasările în interes de serviciu. Noua salarizare intra în vigoare de la 1 ianuarie 1833. www.dacoromanica.ro 11 ARMATA MODERNA IN MOLDOVA (1832—1834) 577 Reforma din vara anului 1832, deși fixa cu precizie atribuțiile arma- tei și ale slujitorilor, nu a fost în măsură să rezolve problema deosebit de importantă a efectivelor militare, care, dimpotrivă, au cunoscut cu acest prilej o reducere prin desființarea batalionului II și escadronului II. în noua sa structură organizatorică, armata nu reușea să-și îndeplinească îndatoririle sale sub raportul efectivelor. De aici expedientele la care au recurs autoritățile militare, confruntate cu situația practică. Așa trebuie înțeles refuzul disimulat al armatei, cu toate ordinele date și hotărîrile luate, de a ceda Isprăvniciilor în totalitate efectivele din batalionul și esca- dronul desființat. După cum am subliniat, problema a fost încheiată prin cedarea doar a 178 de oameni. Sesizăm totodată o permanentă colaborare dintre armată și slujitori, determinată, pe de o parte, de necesitățile prac- tice impuse de lipsa efectivelor necesare pentru îndeplinirea îndatoririlor ce reveneau oștirii, dar, pe de altă parte, și de concepția consolidată în cadrul conducerii militare, în conformitate cu care efectivele cedate prin forța împrejurărilor Departamentului din Lăuntru nu încetau de a aparține armatei, iar măsura avînd un caracter de provizorat. în acest context, sînt explicabile pe deplin acțiunile întreprinse de Hătmănie, ce vizau majorarea efectelor armatei. în cadrul acestor acțiuni, o problemă de referință a constituit-o paza la hotare. Sub diverse motivații și necesități, efectivele militare de la granițe au fost retrase, fiind înlocuite cu plăieși. Astfel, pentru a majora efectivele garnizoanelor din Iași și Galați, Hătmănia solicita retragerea oștenilor de pe granița de la Prut, sub motivul că „după apa ce acum au venit mare, sînt de prisos”. Printr-o adresă din 18 februarie 1833, Marele Postelnic, secretar de stat, informa pe hatmanul T. Balș că punctele de pe granița Prutului vor fi păzite de plăieși93. Sub motivul, dar, și din necesitatea instruirii armatei în totalitatea sa, în taberele de vară, Hătmănia s-a adresat Departamentului din Lăuntru pentru a proba „înființarea străjărilor pe la punctele de zastavă de pe graniță cu locuitorii de prin sate, în locul străjilor din Miliție94. Concomitent cu aceste solicitări, Hătmănia a trecut la măsuri concrete, elaborînd un proiect în conformitate cu care, pentru paza hotarelor, erau necesari un număr de 612 plăieși „care vor fi scutiți atît de toate havalelele și orice alte dări sau havaieturi, precum și birul lor”. Aceste unități de pază, conduse de căpitani de plai, se aflau, conform proiectului, sub conducerea Hătmăniei95. Analizînd proiectul, vicepreședintele Mircovici aproba ca paza hota- relor să fie îndeplinită de plăieși, iar la ocne de slujitpri, dar numai pentru perioada de vară, cînd armata se afla în taberele de instrucție. Retribuția căpitanilor de plai era fixată cu 80 de lei lunar96. Paza graniței în zona Bucovinei, Țării Românești, Transilvaniei și Prutului era asigurată de 198 de plăieși și 10 căpitani. Cum serviciul plăieșilor era de o săptămînă, iar două săptămîni erau liberi, erau necesare trei schimburi, totalizînd 594 de plăieși97. în conformitate cu dispozițiile menționate, Hătmănia a numit ofițeri pentru fiecare ținut, care, împreună cu dregătorii civili, trebuiau să „căpitanii de margine, fiiștecare la zastavile unde sînt întăriți încredințîn- du-le și tot nomărul plăieșilor”98. Cu toate asigurările date Hătmăniei de către Departamentul din Lăuntru, privind necesitatea unei colaborări în vederea îndeplinirii misiunii, înlocuirea oștenilor de pe granițe cu plăieși nu a fost realizată la termenul fixat99. Unele isprăvnicii, cum a fost cazul www.dacoromanica.ro 578 ANGHEL' POPA 12 celei din Iași, din numărul total de 11 plăieși, citi erau repartizați la punc- tul de graniță Sculeni, avea numiți la 6 mai 1833, doar 4 și „aceia pedeștri și copii”100. Se adăugau animozitățile, devenite curente, dintre autoritățile militare și cele civile, fiecare dorind subordonarea celuilalt. Astfel, într-un raport al Isprăvniciei Iași către hatmanul T. Balș, din 12 mai 1833, se menționau neînțelegerile dintre căpitanul Neculai Gociu de la punctul de graniță Sculeni și „comisarul din tîrgușorul Sculeni, Bliahu”101. Neînțelegeri similare erau și între ispravnicul de Fălciu și căpitanul de la punctul de graniță Leova, acestuia din urmă fiindu-i impus „ca numai la zastavă să aibă privighere, iar pi malul Prutului să nu să amestece”102. După numeroase pertractări, în iulie 1833, 16 puncte de graniță erau încredințate celor 198 de plăieși, repartizați în trei schimburi săptă- mînale, conduși de 10 căpitani. Aceste efective se aflau sub conducerea ofițerilor Criticos (căruia îi revenea sectorul de la Leova pînă la Cornul Luncii) și Hîncul (de la Bicaz la Tîrgul Ocna)103. Punctele de graniță și căpitanii acestora erau: Leova — Dumitrachi Popovici, Sculeni și Ștefănești — Neculai Gociu, Rădăuți — Vasile Zmău, Mamornița și Tîrgul Nou — Grigori Zosim, Burdujeni, Nimirceni și Cornul Luncii — Gheorghi Popazoglu, Bicaz—postelnicul Anton, Comănești —Grigori Costin, Oituz — paharnicul Pantazoglu, Milcov, Focșani și Biliești — Costachi Filalithi, Tîrgul Ocna — Petrachi1M. în cele din urmă, problema pazei la hotare a fost rezolvată în vara anului 1833, prin elaborarea „Instrucții pentru paza marginilor Prințipatu- lui Moldovei”, alcătuită din 18 paragrafe105. Paza hotarelor la Prut, Dunăre, cu Bucovina și Țara Românească era asigurată de armată, cu excepția zonelor de graniță din sectoarele de munte, unde oștenii erau sprijiniți de plăieșii din satele „în dreptul cărora se află asemine potice și tainice trecătoare”. Nu putem atribui acestei îndatoriri militare un caracter național, în sensul apărării hotarelor în cazul unui atac extern, ci, așa cum rezultă din instrucțiunile menționate, erau doar atribuții polițienești, armata ocupîndu-se de supravegherea exportului de mărfuri, de introducerea ilicită a acestora în Principat, cu prinderea răufăcătorilor și cu supravegherea trecerii persoanelor, doar pe baza pașapoartelor106. Transformările pe care le-a cunoscut armata, începînd din momentul reorganizării acesteia și pînă la finele anului 1833107, aveau să fie completate de o serie de proiecte care, la începutul anului 1834, aprobate de forurile competente, deveneau legi, conferind structurii militare din Moldova un cadru definitiv și nou, pentru etapa în cauză. Astfel, în ședința Adunării Obștești din 29 ianuarie 1834, hatmanul T. Balș prezintă „Proiectul pentru chipul completarisirei numerului miliției”, a cărui dezbatere a avut loc la 1 februarie, același an108. Plecînd de la stipulațiile Regulamentului Organic referitoare la armată și de la situația oferită de practică, proiectul sublinia ca efectivele armatei, să fie realizate prin recrutări din lumea satelor, serviciul militar urmînd să devină o îndatorire obștească. Din dorința ca aceste efective să fie complecte permanent, nece- sarul era de 2.152 de oameni, pentru perioada 1 ianuarie 1834 — 1 ianuarie 1843, urma „să se analoghisească acum, deodată, asupra obștei lăcuințelor satelor acestui Prințipat, intrînd în această analaghie și oamenii fără căpetîiu ; afară numai de satele slujitori posturilor dupe noua alcătuire”109. www.dacoromanica.ro 13 ARMATA MODERNĂ ÎN MOLDOVA (1832—1834) 579 Cum numărul locuitorilor satalor nu era egal, se impunea unirea a 2 — 3 sate, în această situație eventualele nemulțumiri impuneau principiul, tragerii la sorți. Dezertorii erau înlocui ți anual de satele cărora le aparțin neau. în cazul în care unele sate nu aveau recruți care să se înroleze benevol, aceștia erau luați de sat din familiile care aveau mai mulți fii. Erau scutite de recrutări următoarele categorii: negustorii, meșterii patentări, clerul, mazilo-ruptașii110, toți cei care erau în slujba statului, a moșiilor boieriești și mănăstirilor. Se primeau voluntari în „cinurile de gios” din toate categoriile, cu excepția ultimilor două. înaintarea în grad a acestor voluntari se făceau conform regulamentelor militare în vigoare. Excluzînd aceste categorii privilegiate, proiectul prevedea următoa- rele situații cînd tinerii nu erau supuși recrutării și deci serviciului militar : inapții medical, cei cu o situație precară în familie sau ai căror părinți ori frați au activat sau continuau să activeze în cadrul oștirii111. La 7. februarie 1834, proiectul a fost aprobat, fiind semnat de președinte și membrii Adunării Obștești 112. în aceeași ședință a fost dezbătut și aprobat. „Proiectul atinge- toriu de organizarea pazei graniților Principatului și de îndatoririle Miliției în starea ei de acum”113. în elaborarea acestui proiect, s-a plecat de la relațiile concrete existente în Moldova, dar avînd drept model modul în care a fost rezolvată problema, pentru aceeași perioadă în Țara Românească, prin angajarea locuitorilor din satele de graniță. Conform proiectului, unitățile armatei din Moldova erau repartizate astfel: 2 companii de infanterie și 3 plutoane de cavalerie la Iași, pentru serviciul garnizoanei și pentru patrulele de pază; 2 companii de infanterie și 1 pluton de cavalerie la Galați, cu misiunea de a asigura paza pe linia Dunării în sectorul delimitat între vărsarea Șiretului și pînă la vărsarea Prutului, carantina, brandwachta (patrulă fluvială) și asigurarea ordinei în acest oraș portuar114. întreaga zonă de graniță a Moldovei era împărțită în doiiă sectoare, formate fiecare din 13 puncte mari și 48 puncte mici. Armata asigura paza celor 13 puncte prin alegerea oștenilor „mai vrednici și ispitiți din comănzile de la Galați și EșP’. Garnizoana din Iași dădea, în acest scop, 10 subofițeri și 40 de soldați, iar cea din Galați 3 subofițeri și 36 de soldați. Cele 48 de puncte mici de graniță erau încredințate pentru pază satelor din zonele limitrofe graniței. Condițiile de recrutare erau următoarele : un sat cu 120 de locuitori avea obligativitatea de a da 6 plăieși (4 pedeștri și 2 călări). în cazul în care un sat nu avea numărul de locuitori indicat, se unea cu alte sate. Erau recrutați locuitorii birnici între 20 — 50 de ani, fiind exceptate funcțiile de vornicel, vătășel și sluj- bașii liberi ai moșiilor boierești și mănăstirești. Serviciul se executa din 3 în 3 săptămîni. Satele care dădeau plăieși erau scutite de corvezi și biruri față de stat, precum, și de recrutări. Plăieșii treceau sub comanda ofițerilor din cele 13 puncte mari de frontieră115. După cum am subliniat, proiectul a fost aprobat, cu o singură modificare introdusă de Kiselev, ca vîrsta plăieșilor să nu fie încadrată în anumite limite, iar numărul pe care urmă să-1 dea fiecare sat să fie de 4 plăieși (3 pedeștri și 1 călăreț) și nu de 6, cît era prevăzut inițial116: Analiza acestui proiect, comparativ cu cel privind modul de recru- tare al armatei, evidențiază tendința factorilor autohtoni militari, în condițiile prezenței administrației rusești în Moldova și a măsurilor www.dacoromanica.ro 580 ANGHHL POPA 14 ce le impunea, conform obiectivelor politice vizate, de a pregăti în timp, atunci cînd condițiile aveau să favorizeze acest lucru, eludarea conștientă a prevederilor regulamentare, prin majorarea efectivelor militare. Plăieșii, prin modalitatea de recrutare, prin scutirile de care beneficiau satele ce îi dădeau, prezentau evidente similitudini cu armata, constituind adevărate rezerve capabile, la momentul oportun, de a fi integrate acesteia. Trecerea lor sub comanda Hătmăniei, deși erau subordonați Departamen- tului din Lăuntru, era un argument în acest sens. Tot pentru executarea serviciul de pază la hotare au fost destinate o parte din efectivele corpului de slujitori. După numeroase pertractări și proiecte, slujitorii au fost reorganizați în aprilie 1834, prin „Pravila pentru înfățișarea și ținerea slujitorilor. Despre chipul alcătuirii slujitorilor și uniforma lor”117. Era o lege alcătuită din 23 de paragrafe, avînd un caracter hibrid, cu elemente ale vechii organizări a slujitorilor, dar cu tendințe de modernizare a administrației. Din corpul slujitorilor, alcătuit din 1563 de oameni subordonați Departamentului din Lăuntru, 226 au trecut sub comanda Hătmăniei, efectuînd paza la hotare, în cele 48 de puncte miciu8. De remarcat că toate transformările pe care armata le-a cunoscut începînd din august 1832, concretizate sub formă de proiecte sau ordi- ne, au fost sintetizate la 16 martie 1834, în cadrul Adunării Obștești, în „Proiectul pentru chipul îndeplinirei de epururea a numărului Miliției, care va sluji de anexă supt litera B, la secția II, cap. VII, titlul I, din Regulamentul Organic”119. Era o sinteză a tot ce s-a realizat pînă atunci în armată sub raport organizatoric, rezultat al căutărilor și tendințelor manifestate de elementele autohtone, îmbinate, evident, cu măsurile administrației rusești. Vom insista asupra acestei legi cu caracter revolut pentru etapa analizată, doar în situația în care aduce modificări sau elemente noi, în raport cu măsurile luate anterior și pe care le-am subliniat. Conform articolului I, servea în armată „Tot pămînteanul în vîrstă de 20 de ani, osebit de familiile boierilor de tot rangul, ale treptelor privileghiate, precum cei la neamuri, polcovnicei, postelnicei, familiile preoților ce se află în slujbă, care rămîn slobode de această alcătuire”120, recrutarea avînd loc pe baza introducerii principiului tragerii la sorți. Nu făceau parte din numărul celor supuși recrutării, voluntarii și medicii „intrați sau renduiți în slujba Miliției”. Articolele 14,15 și 16 prevedeau posibilitatea pentru cei recrutați de a-și pune înlocuitori121. în vederea recrutării, era constituită, în fiecare ținut, o comisie denumită „Sfat de revisie”, formată din: ispravnic, un reprezentant al judecătoriei ținutului, un ofițer superior numit hatman, ofițerul de recrutare și medic. Scutirile de serviciu militar, spre deosebire de hotărârile anterioare, erau lărgite prin articolul 11, la următoarele categorii : fiii sau nepoții de fii și fice ai medicilor militari, precum, și elevii din școlile întreținute de stat122. Ar mata era organizată dintr-un regiment în compunerea căruia intra un batalion și un escadron, totalizînd 1.040 de oameni123. Soldele, uni- formele și bugetul erau stabilitepentru o perioadă de 6 ani, începînd cu anul 1833124. în privința uniformelor, s-au introdus pentru cadrele de conducere, www.dacoromanica.ro 15 ARMATA MODERNA IN MOLDOVA (1832—1834) 581 începînd cu hatmanul și pînă la comandanții de companii, mici elemente în ținută, care nu le diferențiau față de cele anterioare125. Spre deosebire de prevederile anterioare, se realiza de această dată o departajare precisă ca atribuții, dintre armată și Departamentul din Lăuntru, ce avea în subordine slujitorii. Dacă departamentului în cauză îi revenea sarcina de a asigura ordinea interioară a țării, cu forțele ce le avea la dispoziție, armata, exonerată total de această sarcină polițienească, prin atribuțiile fixate, tindea tot mai mult spre însăși rațiunea existenței sale; realizarea rolului de factor de apărare al țării, chiar dacă se mai păstrau reminiscențe ale funcției sale interne, insignifiante, dacă le raportăm la situația anterioară. Proiectul, aprobat de Adunarea Obștească a Moldovei, a primit caracter de lege, iar prin rezoluția din 29 martie 1834, se indica să „să puie acest așezămînt în lucrare”126. Dealtfel, toate proiectele militare dezbătute în cadrul Adunării Obștești, în cursul anilor 1833 și 1834, au devenit legi, fiind impuse, cum se sublinia într-un raport al acestei instituții, de ,,o îndreptare a măsurilor roglementare ce atîrna de aceasta” 12 1 2 3 4 * * 7. După cum am subliniat, toate problemele cu care a fost confruntată armata ca instituție, începînd cu aplicarea Regulamentului Organic în Moldova și pînă în primăvara anului 1834, au contribuit într-o mai mică sau mai mare măsură, la un început de organizare militară, creindu-se cadrul necesar unei evoluții, ce viza o structură modernă a oștirii128. Prezența administrației rusești și măsurile ce le-a impus în domeniul organizării militare nu au fost în măsură să stagneze inițiativele autohtone, care, prin hățișul atîtor tendințe contrare, au promovat interesele neamului, militînd în Moldova, ca și în Țara Românească, pentru transformarea armatei într-o instituție națională. NOTE 1 Anghel Popa, Regulamentul Organic și organizarea armatei pămintene în Moldova, în „Revista de istorie”, t. 32, nr. 10, 1979, p. 1871 — 1887. 2 Istoria militară a poporului român, voi IV, Edit. militară, București, 1987, p. 195. abis n lorga, Cu ocazia centenarului renașterii infanteriei, în "Revista infanteriei”, anul XXXV, nr. 350, din aprilie 1931 ,p.I.. Vezi și Apostol Stan, Renașterea armatei naționale, Edit. Scrisul românesc, Craiova, 1979. 3 N. Bălcescu, Puterea armată și arta militară de la întemeierea principatului Valahiei pină acum, în „Foaie științifică și literară”, Iași, anul I, nr. 31, din 13 august 1844, p. 242. 4 F. F.ngels, Opere militare alese, voi. I, București, 1962, p. 12. 6 Constantin Căzănișteanu, Cu privire la dezvoltarea armatei române moderne în perioada 1830—1859, în File din istoria militară a poporului român. Studii, voi. IV, București, 1977, p. 64 ; idem, Organizarea armatei române și concepția de apărare a țării în perioada 1830—1859, în RA, anul LIV, voi. XXXIX, nr. 2, București, 1977, p. 136—149 ; vezi și Ștefan Pascu, Orga- nizarea armatei române moderne și rolul ei în desfășurarea lupeti de emancipare națională (1821— 1859 ), în File din istoria militară a poporului român. Studii, voi. 7, București, 1980, p. 27—43. 8 Istoria militară a poporului român, voi. IV, p. 217—222. 6t>is Se specifica că, pentru perioada 1 ianuarie — 1 aprilie 1834, a fost cheltuită suma de 8.705 lei și 40 bani (Arii. St. Iași, fond Miliția pămintească, tr. 1760, op. 1/2009,dosar 1014, f. 62). 7 Cf. ordinul de zi pe oștire, dat de Kiselev la 26 februarie 1834, prin care „Întăresc în Miliția Moldovei ovolnitul din slujba rosienească, maiorul Mișcenco în cin de batalionoi comandir peste complect” („Buletin. Foaie oficială”, Iași, anul II, nr. 19, din 15 martie 1834, p. 196). Privind prezența ofițerilor ruși în armata Moldovei, vezi și Felix Colson, De L’etat present et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, Paris, 1839, p. 20 ; Elias Regnault, Istoria politică și socială a Principatelor Dunărene, voi. I, Iași, 1856, p. 207. www.dacoromanica.ro 582 ANGHEL POPA 16 8 Gh. I’ngureanu, Contribuția Rusiei la crearea armatei naționale a Moldovei, extras din Relații româno-ruse in trecut, (București), 1957, p. 9. 8 Dumitiu Matei, Instruirea cadrelor de comandă și a trupelor Moldovei și ale Țării Românești, tn anii 1830— 1848, In File din istoria militară a poporului român. Studii, voi. I, București, 1973, p. 29, 32—34. Vezi și V. Nădejde, Centenarul renașterii armatei române (1830— 1930). lași, 1930, p. 45 — 46. in f.a 20 noiembrie 1832, colonelul Costachi, comandantul regimentului, se adresa hat- manului T. Balș, prin raportul nr. 1254, solicitînd aprobarea unei cantități de praf de pușcă pentru confecționarea de „patroane cu hîrtie” necesare „pentru deprinderea cinurilor dc gios spre împușcarea cu foc” (Arh. St. lași, fond Miliția pămîntcască, tr. 796, op. 906, dosar 640, f. 96). 11 „Albina românească”, Iași, anul V, supliment la nr. 12, din 19 februarie 1933, p. 2. 12 Radu Rosetti, Amintiri. Ce-am auzit de la alții, voi. I, lași, 1922, p. 227. 13 Descrierea armamentului din dotarea infanteriei și cavaleriei, la Gh. Romanescu, Oastea română de-alungul veacurilor, București, (1976), p. 127—128. Cf. Ion Șuța, Infanteria română. Contribuții la istoricul armei, voi. I, București, 1977, p. 128; Gh. Romanescu, Gheorghe Tudor, Mihai Cucu, loan Popescu, Istoria infanteriei române, voi. I, București, 1985, p. 211. 14 Vezi raportul nr. 2213, al hatmanului T. Balș, adresat vicepreședintelui Mircovici, din toamna anului 1832 (Arh. St. lași, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 102 verso). Vezi și ibidem, dosar 233, f. 3 — 4,5. 18 D. Atanasiu, V. Atanasiu, Gh. Eftimescu, N. Niculac, Contribuții la istoria învăță- minlului militar din Rtmânia. Perioada 1830—1900, voi. I, București, 1972, p. 13 — 14; cf. Constantin Opriță, Dumitru Atanasiu, Victor Atanasiu, Invățăminlul militar româneec. Tradiții și actualitate, București, 1986, p. 33. 18 Arh. St. Iași, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 90—91 verso. 17 Ihidem, f. 90. 18 Ibidem, f. 90 verso. 10 Ibidem, f. 90 verso —91. 20 Ibidem, f. 91 — 91 verso. 21 Ibidem, f. 91 verso. 22 Apud N. lorga, Istoria românilor prin călători, voi. III, București, 1981, p. 506. 23 Radu Rosetti, Scrisori și documente turcești, în AAR, s.a 111-a, t. XXIII, Bucu- rești, 1940, p. 23. 24 „Buletin. Foaie oficială”, Iași, anul II, nr. 30, din 26 aprilie 1834, p. 241 —242. Ordinul de zi pe armată era un răspuns la adresa de mulțumire a Adunării Obștești din 10 ianuarie 1834, pentru activitatea desfășurată de hatman. Adresa era semnată, printre alții, de postel- nicul loan Cuza, aga Ilic Cogălniccanu și spătarul Vasilc Alecsandri (ibidem, nr. 1, din 11 ianuarie 1834, p. 128). 28 loan Popovici, Organisarea armatei române, voi. I, partea I-a, Roman, 1900, p. 110 ; Constantin Căzănișteanu, Cu privire la dezvoltarea armatei române moderne in perioada 1830— 1859, în File din iatoria militară a poporului român. Studii, voi. IV, București, 1977, p. 68. 26 Buletin. Foaie oficială”, lași, anul 11, nr. 24, din 1 aprilie 1834, p. 216. Cf. „Insăm- nare de pripasurile îndestulătoare pentru cinurile de gios a Miliții, ce au a să scoate la lagăr pe vreme de patru luni de vară” (ibidem, nr. 25, din 5 aprilie 1834, p. 222). 27 Ibidem, nr. 10, din 11 februarie 1834, p. 159. 28 Arh. St. lași, fond Miliția pămîntească, tr. 796, op. 906, dosar 287, f. 344. 29 Ibidem, fond Secretariatul dc Stat al Moldovei, dosar 122, f. 21. 30 Ibidem, f. 6 și 9. 31 Vezi raportul Hătmăniei, nr. 676, din 22 martie 1832 (ibidem, fond Miliția pămîn- tească, tr. 796, op. 906, dosar 287, f. 14—15 verso. Ciornă în limba rusă și română). 32 Ibidem, f. 55. 33 Vezi adresa nr. 1589, din 26 iunie 1832, adresată de Postelnicie Obștii boierilor din orașul Iași (ibidem, f. 56). 34 Vezi adresa nr. 1702, din 7 iulie 1832, a Marelui Postelnic către hatmanul T. Balș (ibidem, f. 54). 38 Cf. adresa nr. 6813, din 4 iulie 1832, a Departamentului din Lăuntru către hatman (ibidem, f. 52). 36 Ibidem, f, 45. 37 Cf. adresa nr. 1763, din 16 iulie 1832, a Marelui Postelnic către hatman (ibidem, f. 58). 38 Ibidem, f. 363—354 verso. www.dacaromanica.ro 17 ARMATA MODERNA IN MOLDOVA (1832—1834) 583 30 Ibidem, f. 115. Privind închirierea de case particulare pentru armată, pină la cons- truirea cazarmei din Curtea Arsă, distrusă de incendiu, Sfatul Administrativ a desfășurat o vastă activitate, concretizată într-o bogată corespondență (cf. ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 103, 56 file). 40 Vezi raportul comandantului de regiment, Fote, nr. 1044, din 16 septembrie 1832, către hatmanul T. Balș (ibidem, fond Miliția pămîntească, tr. 796, op. 906, dosar 287, f. 209). 41 Ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 58, f. 54 — 54 verso. 42 Vezi copia de pe rezoluția pusă de Sfatul Administrativ pe adresa de la Hătmănie, din septembrie 1832 (ibidem, fond Miliția pămîntească, tr. 796, op. 906, dosar 287, f. 246). 43 Ibidem, f. 1-2, 245, 299. 44 Vezi raportul comandantului de batalion, Botianov, adresat hatmanului, din 3 decembrie 1832, informînd despre construirea grajdului la cazarma din Galați „pentru caii zvodului al 4-lea, fără nici o cheltuială” (ibidem, f. 355). 45 Ibidem, f. 290. 46 Vezi rapoartele comandantului Criticos către hatman, din 30 octombrie și 4 noiem- brie 1832 (ibidem, f. 302, 318). 47 Ibidem, f. 362. 48 „Buletin. Foaie oficială”, lași, anul 1, nr. 12, din 30 iulie 1833, p. 46. 40 Ibidem, nr. 48, din 3 decembrie 1833, p. 191 — 192; nr. 49, din 7 decembrie 1833, p. 196 ; nr. 51, din 14 decembrie 1833, p. 203. 50 Arh. St. lași, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 3. 51 Manualul administrativ al Principalului Moldovei..., t. I, Iași, 1856, p. 16. 52 Incepînd cu 1 ianuarie 1832, Divanul Împlinitor și-a schimbat denumirea în Sfat Cîrmuitor sau Sfat Administrativ (ibidem, p. 29). Noul organism nu trebuie confundat cu Sfatul Administrativ Extraordinar, înființat la 26 decembrie 1831 (Ecaterina Negruți-Mun- teanu, Sfatul Administraliv al Moldovei intre anii 1832și 1862, extras din AIIAI, t. VIII, 1971, p. 1 și urm.). 53 Arh. St. Iași, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 3 verso. 54 Vezi adresa lui Mircovici, către Sfatul Administrativ, din 9 februarie 1832 (ibidem, f. 10). 55 Ibidem, f. 13. Isprăvnicia ținutului Herța făcea cunoscut, la 3 martie 1832, că în căpitănia Mamornița, la 29 februarie erau 11 plăieși necesari pentru paza hotarului, 3 în satul Mamornița, 3 în satul Sănihău, 2 în satul Slobozia si 3 în satul Hreațca (ibidem, f. 16 Și 17). 56 Ibidem, f. 7-8. 57 Ibidem, f. 19—20. 58 Ibidem, f. 22, 22 verso. 59 Ibidem, f. 25 — 31 verso. Vezi și adresa lui Mircovici către Sfatul Administrativ din 18 martie 1832 (ibidem, f. 24). 60 Ibidem, f. 27 verso—31 verso. 61 Ibidem, f. 27. 82 Pentru compararea efectivelor, vezi „însămnare de locurile ce s-au socotit a se așeza străjării cu păzitori pămîntești, afară de puncturile ce sînt a se păzi cu străjări după rapor- turile de la Isprăvnicii” (ibidem, f. 112—116). 63 Cf. „Instrucțiuni trimise unității din Straja Pămîntească aflată în portul Galați, privind paza”, din 16 iulie 1832 (ibidem, fond Miliția pămîntească, tr. 566, op. 1/601, dosar 28, f. 49—50 verso). 84 Ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 82—82 verso. 86 Vezi ordinul Departamentului din Lăuntru, din 19 aptilie 1832, către Isprăvnicia ținutului Tecuci (ibidem, fond Isprăvnicia Tecuci, tr. 507, op. 550, dosar 34, f. 1). 88 Ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 45. 87 Ibidem, f. 48. 88 Ibidem, f. 82 verso. 89 Ibidem, fond Isprăvnicia Tecuci, tr. 507, op. 550, dosar 34, f. 29. 70 Vezi proiectul privind „alcătuirea slujitorilor trebuitori pentru slujba pe la ținuturi — anul 1832” (APR, t. III, partea a Il-a, p. 424, 425), sau cel din 5 ianuarie 1834, despre „în- ființarea și ținerea slujitorilor”, care stabilea că vor fi recrutați din sate, „cu osebire numai a satelor de pe granița Prutului, i Bucovinei, a Transilvaniei și a Valahiei, care se vor regu- larisi pentru paza graniței” (ibidem, t. IV, partea a 11-a, p. 503 — 504). 71 Arh. St. Iași, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 59. 72 Cf. „Rasplsania batalionului l-iu și escadronului l-iu”, din 15 iunie 1832 (ibidem, f. 58). www.dacoromanica.ro 584 ANGHEL POPA 18 73 Ibidem, f. 59 verso—60; Ibidem, fond Miliția pămintească, tr. 796, op. 906, dosar 68, f. 4—5 verso. 76 Ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 61, 66 și 67. 78 Ibidem, f. 66, 67. 78 Ilnrmuzaki, Documente, voi. XXI, p. 461. 77 La 23 august 1832, Departamentul din Lăuntru, prin adresa nr. 9091, solicita Hătmăniei să trimită banii și proviziile necesare celor „178 cinuri de gios”, transformați In slujitori „fiindcă mlini are a-i trimite pe la ținuturi” (Arh. St. Iași, fond Miliția pămintească, tr. 796, op. 906, dosar 287, f. 112). 78 Vezi raportul Sfatului Administrativ, nr. 2413, din 20 septembrie 1832, adresat vice- președintelui Mircovici (ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 94—96 verso). 78 Ibidem, f. 98-99. 80 Ibidem, f. 85—86 verso. 81 Ibidem, f. 85. 82 Ibidem, f. 85 verso. 88 Comandantul escadronului II, Carp, la 24 iunie 1832, primea ordin din partea gene- ralului-maior Starov, de a-și deplasa efectivele aflate XXX In Roman și Blrlad, Ia Iași „aduclnd, atît caii toți, precum și toate amonițile, păr la cel mai mic lucru” (ibidem, fond Miliția pămintească, tr. 796, op. 906, dosar 68, f. 7). 84 Ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 86. 85 Ibidem, f. 86—86 verso. Condițiile în care oștenii transformați In slujitori au trecut in subordinea Departamentului din Lăuntru, sint cuprinse intr-un raport al Hătmăniei, din 12 august 1832 (ibidem, fond Miliția pămintească, tr. 796, op. 906, dosar 68, f. 29—29 verso). 88 Ibidem, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dosar 83, f. 86 verso. 87 Ibidem, f. 73. 88 Ibidem, f. 73 — 76. 89 Ibidem, f. 74 verso 90 Ibidem, f. 75. Prin ordinul nr. 373, din 10 august 1832, generalul-maior Starov, In numele Administrației rusești din Moldova, solicita Sfatului Administrativ să elaboreze un proiect privind paza la hotare a „locuitorilor de pe margine, cit și pentru ceea ce se atinge de a lăsa in folosul prinzătorilor giumătate din contrabantul ce se vor descoperi” (ibidem, f. 81), Sfatul, prin adresa nr. 2255, din 5 septembrie 1832, răspunde că, In condițiile In care paza la hotare era asigurată de armată, „apoi lăcuitorii să rămlie slobozi de asămine sarcină și dacă străjării pămintești nu vor fi de agiuns pentru toată marginea, la asămine Intimplare să se adauge o punere la cale potrivită că să va alcătui proiectul pentru slujitori” (ibidem, f. 83). 91 Ibidem, f. 123 verso. 92 Ibidem, f. 126. 93 Ibidem, fond Miliția pămintească, tr. 796, op. 906, dosar 261, f. 15. 94 Vezi adresa Departamentului din Lăuntru către Hătmănie, din 21 februarie 1833 (ibidem, f. 20). 98 Ibidem, f. 2 — 7. 98 Ibidem, f. 33-34, 111, 112. 97 Ibidem, f. 21. 98 Ibidem, f. 72-73. 99 Ibidem, f. 19 și 107. 100 Ibidem, f. 118. 101 Ibidem, f. 267. 102 Ibidem, f. 222. 103 Ibidem, f. 49 verso și 54. 104 Ibidem. 108 „Jnstrucțiile” au fost publicate in „Buletin. Foaie oficială”, Iași, anul I, nr. 19, din 24 august 1833, p. 75—76 : nr. 20, din 27 august 1833, p. 80 ; nr. 21, din 31 august 1833, p., 84; nr. 22, din 3 septembrie 1833, p. 87—88. Aceste instrucțiuni au fost „tipărite din 1832 in 18 ponturi supt pecete și iscălitura șefufui Miliției hat. Balș” (Arh. St. Iași, fond Miliția pămintească, tr. 796, op. 906, dosar 261, f. 289). 108 Atribuțiile Hătmăniei in eliberarea pașapoartelor au fost fixate printr-un „jurnal” al Sfatufui Administrativ, la 5 ianuarie 1832 (Manualul administrativ al Principatului Mol- dovei..., t. II, Iași, 1856, p. 184). 107 Privind evoluția organizatorică a armatei în perioada 1830—1833, vezi raportuf prezentat la 8 ianuarie 1834, de hatmanul T. Balș, în cadrul Adunării Obștești, ca și aprecie- rile emise cu acest prilej (APR, t. IV, partea a Il-a, p. 349 — 354). www.dacoromanica.ro 19 ARMATA MODERNA IN MOLDOVA (1832—1834) 585 108 Ibidem, p. 42, 487-495. 108 Ibidem, p. 490. 110 Amănunte despre mazili, ruptași și ruptele Visteriei In Documente (ediție Îngrijită de Gh. tJngureanu, D. Ivănescu, Virginia Isac), București, 1973, p. 460, 469. 111 APR, t. IV, partea a Il-a, p. 493—495. 112 Ibidem, p. 46. 113 Ibiedm, p. 47. 115 Ibidem, p. 500. 1,5 Ibidem, p. 500—502. 118 Ibidem, p. 503. Cf. Istoria trupelor române de grăniceri (colectiv de autori), București, 1987, p. 107; Istoria militară a poporului român (colectiv de autori), voi. IV, București, 1987, p. 231. 117 „Buletin. Foaie oficială”, Iași, anul II, nr. 28, din 15 aprilie 1834, p. 232 — 234 ; nr. 29, din 19 aprilie 1834, p. 236—238. 118 V. Nădejde, op. cit., p. 55. 119 APR, t. IV, partea a Il-a, p. 70, «08-624. 123 Ibidem, p. 609. Vezi și Gh. Ungureanu, Despre „Privileghieți”. Contribuții la cunoaș- terea categoriilor fiscale din Moldova pină la 1862, în RA, anul XII, nr. 2, București, 1969, p. 127-143. 121 APR, t. IV, partea a Il-a, p. 611, 612. 122 Ibidem, p. 611. 123 Ibidm, p. 613 — 614. Despre efectivele armatei, Kiselev, în raportul adresat Peters- burgului In 1834, indica, pentru Moldova, 1.132 oameni: 3 ofițeri de Stat Major, 33 ofițeri superiori și 1.096 de soldați și subofițeri (cf. „Darea de seamă trimisă de gencralu-adiutantu Kisseleff, despre administația sa in Moldova și Valahia, de la 15 noiembrie 1829, pînă la 1 ianuarie 1834”. in A. Papadopol-Calimach, Generalul Panel Kisseleff in Moldova și Țara Româ- nească. 1829—1834. După documente rusești, extras din AAR, s. a 11-a, t. IX, București, 1887, p. 61). 124 APR, t. IV, partea a 11-a, p. 615—623. 126 Ibidem, p. 620—621. 128 Ibidem, p. 70, 624. 127 „Buletin. Foaie oficială”, Iași, anul II, nr. 20, din 18 martie 1834, p. 201. 128 Istoria militară a poporului român, voi. IV, p. 233 — 234. L^GISLATIONS, ORDRES ET REGLEMENTS AEPLTQUPS DANS L’ARMPE MODERNE DE MOLDAVIE PENDANT LA P^RIODE 1832—1834 lifaumâ Analysant Pinstitution militaire de Moldavie â travers le prisme de la legislation, des ordes et des reglements, l’auteur releve que c’etait lâ le r^sultat des efforts ddploy^s par eiements progressistes roumains qui voyait dans celle-ci un element indispensable pour la conquete d’un desideratum majeur de l’^poque modeme â savoir, l’emancipation națio- nale. On examine Ies efforts des patriotes roumains de conf^rer â l’arm^e un caractere național en depit des prAvisions des reglements et des diffi- cultes mh6rentes decoulant de tont debut d’organisation. En depassant Ies difficultes reliees au manque de cadres, aux regle- ments necessaires au processus d’instruction, â une base materiei! e corres- pondant â toutes Ies reorganisations a dont elle a fait l’objet pendant ees annees-lâ, l’on a lAussi par la legislation adoptee jusqu’au 1834 â realiser un cadre requis â la realisation d’une structure militaire moderne de l’armee en Moldavie. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro IMPACTUL CONJUNCTURII EUROPENE ASUPRA COMERȚULUI ROMÂNESC ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA (II) BOGDAN MURGESCU Dovezi suplimentare cu privire la faptul că la sfîrșitul s»eoluliii al XVII-lea importul de vite din Moldova nu era rentabil pentru negus- torii central-europeni ne oferă și comparația dintre prețurile moldovene și cele de la Liov în ultimele decenii ale acestui secol (la Liov seria pre- țurilor boilor cunoaște o întrerupere între 1648 și 1677): 1677 Moldova 207,6 g Ag Liov 170,1 g Ag 1685 1692, 1693 124,56 g Ag 207,6 g Ag 132,95 g Ag* 147,6 g Ag* (Pentru Liov datele au fost preluate din Stanislaw Hoszowski, op. cit., p. 109 și 196 ; ♦ = medii decenale) Observăm că în acești ani prețul vitelor era de regulă mai mare în Moldova decît la Liov (excepție făcînd anul 1685, dar chiar și atunci diferența este foarte mică). în aceste condiții nici un negustor n-ar fi mers să cumpere vite din Moldova dacă le putea lua mai ieftin de pe piața internă din Polonia, scutind astfel și o parte din cheltuielile d« transport. Dacă comparăm prețul de la Liov cu cel din Germania constatăm că nici comercializarea vitelor crescute în Polonia nu oferea perspectiva unor profituri substanțiale. Este deci probabil că și numărul acestora a scăzut în această perioadă41; pentru vitele moldovenești, care aveau de parcurs un drum mai lung și deci suportau cheltuieli de transport suplimentare, scăderea va fi fost sensibil mai mare. Un anume comerț se mai efectua probabil doar atunci cînd în zonele de destinație surve- neau reduceri accidentale și de scurtă durată ale ofertei, reduceri care nu sînt reflectate în suficientă măsură de mediile decenale ale prețu- rilor pe care ne-am bazat demonstrația. Dar pe termen mediu și lung volumul comerțului era determinat și în acest caz de nivelul cererii48. Ajunși în acest punct, se pune întrebarea de ce scăderea număru- lui de vite importate din Danemarca și din Europa răsăriteană nu a dus la redresarea prețurilor și la restabilirea rentabilității acestui comerț ? Explicația credem că trebuie căutată în extinderea creșterii vitelor în Europa centrală și apuseană. Astfel, B. H. Slicher van Bath a atras primul atenția asupra faptului că în secolul al XVII-lea scăderea prețu- rilor a fost mai puternică la cereale decît la animale, ceea ce ar fi deter- minat trecerea multor producători de cereale la creșterea vitelor **. „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 587—596, 1988 J — C. 2275 www.dacoromanica.ro 588 BOGDAN MURGESCU 2 Totodată declinul demografic a contribuit și el la diminuarea suprar- fețelor cultivate cu cereale și la extinderea pășunilor. Reconversiunea multor gospodării agricole spre creșterea vitelor s-a desfășurat și sub influența sporirii fiscalității în cele mai muie state europene, țăranii fiind tot mai des siliți să-și ducă vitele la tîrg pentru a face rost de bani 44. Potențialul animalier ridicat al multor regiuni din Germania 45 în această perioadă permitea negustorilor să achiziționeze vitele de pe aceste piețe 4B, evitînd cheltuielile mari și riscurile comerțului la mare distanță. Observațiile de mai sus cu privire la dialectica dintre cerere și ofertă și rentabilitatea comerțului cu vite infirmă afirmația că livrările silite către turci ar fi constituit cauza scăderii exportului spre Europa centrală47. După cum dovedește experiența ordinelor repetate ale Porții din a doua jumătate a secolului al XVI-lea 48, capacitatea acesteia de a opri un negoț lucrativ erau mediocre, mai ales în condițiile în care domnitorul și boierii își însușeau o mare parte a profiturilor rezultate. Dar, semnificativ, pînă acum nu știm nici o opreliște de export din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Faptul nu este întîmplător : acest comerț scăzuse în așa măsură încît nu mai ridica probleme. în secolul următor prima interdicție de export datează din anul 1721, dar a fost de scurtă durată48. Credem că acest episod trebuie pus în legătură cu epizootia care a bîntuit întreaga Europă centrală din Olanda pînă în Polonia în deceniul 2 al secolului al XVIII-lea80, determinînd scăderea potențialului animalier din aceste regiuni și creșterea cererii pentru vite din zone mai depărtate. Această conjunctură a fost însă efemeră, molima ajungînd curînd să bîntuie și în Moldova51 și lichidînd disponibilul de export. Treptat însă, în secolul al XVIII-lea prețul vitelor începe din nou să urce pe piețele germane, fapt firesc în condițiile în care redresarea demografică stimulase din nou extin- derea suprafețelor cultivate cu cereale. Această creștere, la început lentă, s-a accentuat spre mijlocul secolului52, permițînd reluarea comerțului pe scară mare, despre care avem atîtea mărturii din a doua jumătate a seco- lului al XVIII-lea. Tot acum sînt menționate și noi interdicții de export emise de PoartăB3, care totuși nu pare să fi insistat prea mult în efortul de a opri acest negoț care permitea Moldovei să dispună de noi fonduri susceptibile a face obiectul unor noi exacțiuni financiare. Interesul mai degrabă moderat al Porții pentru vitele moldovene se explică prin faptul că aceasta dispunea și de alte zone bogate în anima- le, multe mai apropiate de Istanbul decît Moldova. Ca atare reorientarea exporturilor moldovenești de bovine spre piața otomană nu a avut loc fără dificultăți. Lipsiți de alternativă, presați și de dările în creștere (în această perioadă se introduce văcăritul54), producătorii moldoveni s-au văzut siliți să lase din preț și să vîndă în condiții tot mai defavorabile negustorilor levantiniss. Aceștia din urmă întîmpină tot mai rar concu- rența achizitorilor tradiționali de vite din Galiția, deoarece aceștia erau handicapați de conjunctura politică și totodată nu puteau oferi nici măcar prețurile pe care le plăteau levantinii (după cum am văzut, scăderea prețurilor pe piața internă din Moldova, deși substanțială, nu fusese sufi- cientă pentru a îndreptăți un negoț rentabil spre Europa centrală). în consecință, chiar dacă numărul vitelor vîndute s-a menținut (de o creștere www.dacoromanica.ro 3 COMERȚUL ROMANESC IN CONTEXT EUROPEAN (II) 589 nu credem că poate fi vorba în condițiile pustiirilor pe care le-a suferit Moldova la sfîrșitul secolului al XVII-lea), veniturile obținute în această ramură economică au cunoscut o scădere drastică. Dacă vitele mari erau principalul articol de export al țărilor române spre Europa centrală, principalul articol importat de acolo fuseseră îu secolul al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea textilele, și mai ales postavurile 56. Inițial provenind din manufacturile din apusul Europei (ele erau cunoscute îndeosebi sub numele de londrine), aceste postavuri erau deseori contrafăcute în țările din centrul Europei, în spe- cial în Boemia, Silezia și Slovacia. Spre mijlocul secolului al XVII-lea și acest flux comercial intră în declin. Zsigmond P. Pach explică acest declin prin reducerea puterii de cumpărare în Europa centrală și răsăriteanăB7. Cum o mare parte dintre tranzacțiile cu postavuri se efectuau cu prilejul marilor tîrguri de vite, credem că nu greșim cînd apreciem că între cele două fluxuri de mărfuri exista o puternică corelație pozitivă, decăderea unuia atrăgînd în acest caz și pe cea a celuilalt. Totodată diminuarea comerțului cu postavuri în direcția Vest-Est prin Europa centrală s-a produs în cadrul mai larg al reorientării exportului de postavuri englezești. Dacă în jur de 1600 cea mai mare parte a acestora se îndrepta spre Europa centrală, treptat acest comerț se restrînge și producătorii englezi își măresc exporturile în Levant. Faptul are imediat repercursiuni pe piața româ- nească. Astfel, dacă la începutul secolului al XVII-lea majoritatea londri- nelor ajungeau în țările române prin Europa centrală, spre sfîrșitul seco- lului ele vor sosi prin sud-estul Europei, deseori prin mijlocirea negusto- rilor levantinis8. Tot în această perioadă reapar pe piața românească posta- vurile italienești59, aduse tot pe filieră sud-est europeană. Față de această evoluție, încercările austriece inspirate de concepția mercantilistă a lui loachim Becker de a exporta postavuri din Boemia și Silezia la Dunărea de Jos și în teritoriile otomane cu ajutorul unei companii orientale care a funcționat în anii 1667—1688 au eșuat lamentabil60. Incapacitatea monarhiei habsburgice de a-și plasa postavurile este legată și de structura consumului de pe piața românească : țărănimea își satisfăcea necesitățile cu aba din producția proprie, păturile mijlocii foloseau mai ales postav produs de orașele din sudul Transilvaniei și doar „obrazele luminate” se îmbrăcau cu țesături de import. Postavurile din centrul Europei nu erau destul de bune pentru marea boierime, iar pentru păturile mijlocii erau prea scumpe. Legăturile economice dintre Europa centrală și cea sud-estică pe axa Dunării vor rămîue precare pînă spre mijlocul secolului al XVIII-lea. Importante mutații se pot observa și în ceea ce privește comerțul de tranzit. în evul mediu țările române, Moldova îndeosebi, jucaseră un rol de seamă în aprovizionarea Europei centrale cu produse orientale, în special cu mirodenii. îu pofida opiniei lui Petre P. Panaitescu, care socotea că ocuparea Chiliei și Cetății Albe de către turci a lichidat acest negoț61, cercetările mai recente au arătat că „drumul moldovenesc” și-a păstrat însemnătatea și în secolul al XVI-lea 62. La începutul seco- lului al XVII-lea, sub impactul nesiguranței politice, acest comerț începe să decadă, pentru ca după 1672 negustorii să renunțe la drumul moldo- venesc și să prefere pe cel prin Țara Românească și Transilvania 63. Această mutație va fi însoțită de exodul unei mari părți a armenilor din Moldova în Transilvania, unde s-au stabilit mai ales la Gherla, au întemeiat o www.dacoromanica.ro 590 BOGDAN MURGESCU 4 eempanie comercială și au primit însemnate privilegii de la Mihail Apafy M. Tranzitul mărfurilor orientale prin Transilvania nu mai avea însă impor- tanța pe care o avusese drumul moldovenesc în vremurile lui de mare prosperitate din secolele XV —XVI. Cantitățile mai mici vehiculate, și îndeosebi valoarea lor mai redusă, se verifică atît prin instabilitatea aces- tui circuit (un număr relativ mic de negustori revin un număr mai mare de ani pe această rută 65), cît și prin tendința de scădere a ponderii mărfu- rilor tranzitate spre Polonia în cadrul traficului total înregistrat în vama de la Turnu Roșu Această tendință generală dovedește că criza tranzi- tului de mărfuri din Imperiul otoman spre Polonia fusese numai agravată de desfășurarea conflictului militar dintre aceste două state pe teritoriul Moldovei și Podoliei (1672—1699), dar în realitate avea cauze struc- turale. Fundamentală ar fi scăderea cererii poloneze pentru o serie dc produse orientale aduse anterior prin Levant și țările române. Astfel, în cazul mirodeniilor care în secolele XV—XVI constituiseră cea mai mare parte a acestui trafic, în secolul al XVII-lea aducerea de către olandezi și •Mgleei a unor imense cantități va provoca scăderea catastrofală a pre- țurilor în întreaga Europă 67. Dacă anterior Polonia se aprovizionase atît po mare, cit și prin teritoriile otomane, linia de demarcație dintre cele două zone trecînd aproximativ prin Cracovia-Lublin-Brz^sc08, acum mirodeniile aduse prin Levant fac față tot mai greu concurenței și pierd aproape în întregime piața poloneză. O evoluție asemănătoare a avut loc la sfîrșitul secolului al XVII-lea în ceea ce privește mătasea. Astfel, in această perioadă East India Company invadează piața europeană cu mătase indiană și chinezească, determinind reducerea drastică a expor- turilor otomane69. Aceste tendințe își găsesc reflectarea și în încasările trieesimei de la Turnu Roșu din anii 1673—168670 : astfel, mirodeniile itnt prezente cu un sortiment restrîns (doar tămîie, ghimbir și șofran) fi au o pondere infimă în cadrul tranzitului spre Polonia, iar comerțul cu mătase, deși mult mai important valoric, scade treptat de-a lungul pe- rioadei pentru care s-au păstrat socotelile. în aceste condiții rolul prin- cipal în cadrul tranzitului transilvănean spre Polonia revenea bumba- cului și firelor de bumbac colorate, a căror comercializare — legată în mai mare măsură de consumul de masă — s-a bucurat de o stabilitate superioară n. Dacă produsele orientale aduse din Imperiul otoman găseau tot mai greu cumpărători pe piața poloneză și ajungeau doar în cantități mici în Ungaria și în Europa centrală72, în schimb ele dominau cu autoritate piața țărilor române. O explicație a acestui fapt ar fi buna organizare a acestui negoț prin intermediul celor două companii grecești de la Sibiu ți mai ales de la Brașov. Astfel, aceleași mărfuri care pe piața poloneză nu mai aveau loc, erau vîndute cu profituri însemnate de către negustorii •ompaniști în țările române, îndeosebi in Transilvania73. în același timp alături de produsele orientale, pe această rută sînt traficate și tot mai multe produse sud-dunărene de larg consum (piei, în special cordovane, pînzeturi grosolane, bumbac, orez, tutun), care erau vîndute în orașele transilvănene, îndeosebi la Sibiu74. Dificultățile comerțului exterior, scă- derea importanței economice a celui de tranzit, ponderea în creștere a produselor de larg consum față de mărfurile (orientale) de lux reprezintă faetori eare au contribuit la adincirea treptată a economiei de mărfuri www.dacoromanica.ro 5 COMERȚUL ROMANESC ÎN CONTEXT EUROPEAN (II) 591 în spațiul românesc. Sudul Transilvaniei, constituie din acest punct de vedere doar zona cea mai avansată ; tendința era însă generală la ni- velul întregului teritoriu românesc]7S. Totodată se conturează destul de limpede concluzia că a doua jmă- tate a secolului al XVII-lea a marcat un declin al legăturilor comerciale ale țărilor române cu Europa centrală, îndeosebi cu Polonia, și în conse- cință o creștere a ponderii relațiilor cu Imperiul otoman. în acest punct observațiile noastre confirmă o intuiție mai veche a lui Nioolae lorga : „De aici înainte [1650—B.M.] relațiile noastre cu Răsăritul devin tot mai strînse, pe cînd cele cu Apusul se pierd pentru mai bine de jumătate de secol”78. De fapt nu este vorba de o încetare absolută. Dacă în noile condiții relațiile cu Europa centrală erau în declin, unele dintre circuitele economice care legau țările române de Occident și care nu mai sînt ates- tate în arhivele Liovului (pe baza cărora își formulase marele istoric opi- nia), par să se fi deplasat doar spre Levant. Astfel, peripețiile prin care trece Patrick Simson în deceniul 7 al secolului al XVII-lea atestă faptul că exportul moldovenesc de potasă prin Polonia spre Anglia întimpina dificultăți tot mai mari; pînă la urmă îndărătnicul scoțian a ajuns la cin- cluzia că tranzitul prin Istanbul și prin Smirna era mai convenabil77. Noua orientare a exportului de potasă a durat pînă spre sfîrșitul secolul ii, cînd a încetat nu atît din cauza vreunei deficiențe comerciale, ci din pri- cina mutațiilor tehnologice din Anglia și a deteriorării condițiilor de pro- ducție din Moldova78. Din ultima parte a secolului al XVII-lea ne-au rămas numeroase mărturii despre volumul mare și prosperitatea exportului de ceară româ- nească spre Veneția, traficul efectuîndu-se pe uscat pînă în porturile de pe litoralul albanez și apoi pe mare pînă în cetatea lagunelor, fiind con- trolat do negustorii levantini, cei mai mulți aromâni din Moscopole și membri ai Companiei grecești din Sibiu. Sumele însemnate obținute din exportul de ceară (și de piei) la Veneția permiteau achiziționarea din acest oraș a unor cantități relativ mari de postavuri, țesături fine, danteluri și articole de sticlărie79. Totodată, exporturile masive spre Veneția coincid Cu. tendința de scădere a prețului cerii pe piața Liovului și probabil mai departe în Europa centrală80. Afirmația noastră cu privire la creșterea ponderii relațiilor comer- ciale cu Imperiul otoman în dauna celor cu țările din Europa centrală se cere verificată statistic. în această încercare ne lovim de absența unor date totalizatoare. Unele informații ne oferă sumele încasate în vămile transilvănene. Astfel, se pare că la începutul secolului al XVII-lea co- merțul exterior al principatului cunoștea un anume echilibru între orien- tările central-europeană și sudică81. Un secol mai tîrziu, datele mult mai precise strînse de autoritățile habsburgice cu privire la încasările tuturor punctelor vamale ale principatului indică preponderența netă a comer- țului prin trecătorile carpatine, care reprezenta în jur de 80% din total82. Referitor la Țara Românească și Moldova nu dispunem de informații de acest tip. în ceea ce privește Țara Românească nu par să existe dubii cu privire la faptul că cea mai mare parte a comerțului său se desfășura cu Imperiul otoman. Trăinicia legăturilor cu teritoriile otomane avea să fie probată și de experiența ocupației austriece din Oltenia (1718—1739), •eforturile noilor stăpiuitori fiind insuficiente pentru modificarea acestei www.dacoromanica.ro 592 BOGDAN MURGESCU 6 orientări economice83. Oarecum deosebită este situația Moldovei; scăderea drastică a comerțului ei cu Polonia și centrul Europei pare evidentă, dar nu dispunem de informații suficient de precise pentru a putea estima în ce măsură acest declina fost compensat prin sporirea comerțului cu teritoriile otomane. Deși o anume compensație pare neîndoielnică, este probabil că în această perioadă comerțul exterior al Moldovei a scăzut în termeni abso- luți, cu efecte semnificative asupra veniturilor obținute. în această situație domnitorii vor căuta să-și refacă veniturile prin înăsprirea și „modernizarea” fiscalității, dar — în condițiile unei conjuncturi econo- mice defavorabile — aceste încercări vor avea rezultate mediocre și vor genera o adevărată „obsesie fiscală” care exprimă fidel tensiunile pro- vocate la nivelul tuturor straturilor sociale. Totodată avem o explicație suplimentară a evoluției relative a potențialului economic al celor două state românești extracarpatice : dacă în timpul lui Matei Basarab și Vasile Lupu exista un anume echilibru între cele două țări românești, poate cu un ușor avantaj pentru Moldova, spre sfîrșitul secolului se produce o ruptură de echilibru vizibilă în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, iar în secolul următor tronul muntean era mult mai căutat (și mai scump) decît cel al Moldovei. Diferențierile regionale evocate mai sus nu trebuie să ne ascundă însă faptul că încă din această perioadă teritoriile românești evoluează convergent din punct de vedere economic. Deplasarea centrului de greu- tate al comerțului românesc dinspre Europa centrală spre teritoriile oto- mane constituie o caracteristică comună întregului spațiu românesc. Acest proces are la bază pe de o parte mutațiile observate în cazul fluxu- rilor comerciale analizate mai sus (exportul de vite, importul de postavuri, tranzitul de produse orientale prin teritoriile românești și cel de mărfuri românești sau occidentale prin teritoriile otomane, importurile transil- vănene de bunuri de larg consum de la sud de Dunăre), pe de altă parte stabilitatea exporturilor tradiționale ale țărilor române pe piața otomană (în primul rînd oi și sare, apoi lemn, cereale, miere ș.a.). Totodată, această desprindere parțială84 a țărilor române din cir* cuitele comerciale central-europene aflate în declin85 și integrare a lor sporită în circuitele sud-est europene (otomane) a avut consecințe socialei notabile. Astfel, ea a constituit una din rațiunile intensificării penetrație levantine în spațiul românesc, iar legăturile tot mai strînse cu lumea oto- mană au stat la baza „orientalizării” vestimentației, alimentației, habi- tatului și modului de viață al unei mari părți a boierimii și păturilor înstă- rite de la orașe. Pe de altă parte însă — așa după cum legăturile economice cu țările din apusul Europei se efectuau pe filieră sud-est europeană — și contactele culturii românești cu cea occidentală se vor înnoda tot mai mult prin mijlocirea levantină. Ecran și releu de legătură totodată, Levantul va modela timp de peste un secol relațiile țărilor române cu civilizația occidentală. Întorcîndu-se la întrebarea pusă mai sus cu privire la efectele rece- siunii europene asupra țărilor române putem conchide următoarele : con- tracția economiei-univers europene a anihilat primii pași care fuseseră făcuți in secolul al XVI-lea pentru integrarea țărilor române la periferia www.dacoromanica.ro 7 COMERȚUL ROMANESC IN CONTEXT EUROPE4N (II) 593 acesteia. Vor trebui să mai treacă încă două secole pentru ca — sub im- pactul revoluției industriale, al revoluției transporturilor și al revoluțiilor politice — acest proces temporar întrerupt să fie finalizat. .v o T E 41 Opinie Împărtășită de Antoni Maczak, Continental East-Wesl trade as a factor of development m Central Europe from the middle of the 16th to luth century in „Fifth Interna- tional Congress of Economic History... ”, voi. VI, p. 171 ; despre criza șeptelului polonez in această perioadă, Bohdan Baranowski, Changes in the Structure and Productivity of Cattle Breeding in Central Poland in Modern Times In „Studia Historiae Oeconomicae”, I, 1966, p. 62— 63; idem., La specificiti de l’economie en Pologne Centrale du XVIe au XVIIP siecles in „Studia Historiae Oeconomicae”, 5, 1970, p. 137. 12 Aceeași constatare despre exportul polonez de cereale la Andrzej Wjczânski, La base inlerieure de l’exportation polonaise des c^reales dans la seconde moitif du XVle siecle In Der Aussenhandel Ostmitteleuropas 1450—1650, p. 260 — 270. 43 B. H. Slicher van Bath, Die europhischen Agrarverhăllnisse im 17. und der ersten Ilălfte des 18. Jahrhunderts In „A. A. G. Bijdragen”, 13, 1965, p. 138 144; idem., Agriculture in the Vital Revolution In The Cambridge Economic History of Europe, V, p. 69 - 76. 41 Wilhelm Abel, Wandlungen.. ., p. 433. 48 A se compara media de 8,73 de capete de vită in gospodăriile țărănești din Mecklen- burg In 1703 (cf. Gerhard Heitz, Die Șoziallikonomische Struktur im ritterschaftlichen Bereich Mecklenburgs zu Beginn des 18. Jahrhunderts. (Eine Vntersuchung fiir oier Amtcr) In Beitrâge zur deutschen Wirtsehațts- und Sozialgeschichte des 18. und 19. Jahrhunderts, Berlin, 1962, p. 62 — 65 ; pe proprietățile cavalerilor media era Insă de 36,47 de vite/domeniu, cf. ibidem, p. 26) cu cifrele mult mai modeste din Transilvania secolului al XVII-lea (vezi David Prodan, Iobăgia tn Tranislvania în secolul al XVII-lea.Vol. I. Supușii, București, 1986, p. 354—402). Rolul sporit al producției animaleiere din Europa apuseană și centrală confirmă o observație pe care o făcea Immanuel VXallerstein cu privire la culturile cerealiere : In perioade de recesiune, zonele centrale din punct de vedere economic tind să-și asume și activități pe care în epoci prospere le lăsaseră pe-seama periferiei (Le systeme du monde du XV‘ siecle ă nos jours. II. Le mercantilisme et la consolidalion de l’iconomie-monde europienne 1600—1750, Paris, 1984, p. 111 — 118 și 181 — 186). Situația țărilor române era totuși mai complexă: astfel, dacă se poate accepta că tn ceea ce privește creșterea vitelor pentru export Moldova Îndeplinea o acti- vitate periferică față de economia-univers europeană, ea nu era insă pe deplin integrată aces- teia. prin alte activități economice fiind legată de sistemul economic otoman ; legăturile celor- lalte teritorii românești cu economia-univers europeană erau dealtfel mai puțin importante declt cele ale Moldovei. 46 Kristof Glamann amintește de pildă intensul export pe care 11 efectuează in această perioadă Brandenburg-u) și Pomerania (op. cit., p. 233) 47 E. M. Podgradskaia, Torgovie sviazi Moldavi so Lvovom v XVI XVII vekah, Kișinev, 1968, p. 112. 44 Mihai Maxim, Regimul economic al dominației otomane în Moldova si Țara românească tn a doua jumătate a secolului al XVI-lea In „Revista de istorie”, 32, 1979, nr. 9, p. 1754 1758. 44 Nicolae lorga, Știri despre veacul al XVIII-lea în țările noastre după corespondența diplomatică străină In „Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice”, seria II, XXXII, 1910, p. 22-24. 80 Kristof Glamann, op. cit., p. 238; Bohdan Baranowski, Changes..., p. 63. Relată- rile lui Dimitrie Cantemir (Descripția antigui et hodierni slatus Moldaviae, Descrierea Moldovei, București, 1973, p. 115) și Philippe Le Masson Du Pont (Călători străini despre țările române, VII, București, 1980, p. 297) despre un export prosper spre Europa centrală credem că trebuie raportate la acest moment deosebit și nu la a doua jumătate a secolului al XVII-lea ; dealtfel primul Își redactează opera In 1716 iar al doilea abia In 1726. 81 Ion Neculce, Opere (ed. Gabriel Strcmpel), București, 1982, p. 687. 52 Astfel, pe domeniile Schaffgotsch din Silezia, față de pragul minim din anii 1661 — 1690 prețul vitezelor ajunge la indicii 107 In 1691 — 1720, 120 In 1721 —1750, 144 In 1751 — 1780 și 169 In 1781 — 1810 (Wilhelm Abel, Wandlungen..., p. 440); aceeași tendință și In nord-vestul Germaniei, unde In a doua jumătate a secolului al XVIII-lea prețul unui bou fluc- tuează in Jur de 500 g Ag, față de 314,9.g Ag In deceniul 1681 — 1690 (Heinz Wiese, op. cit., p. 137); a se vedea și graficul alcătuit de Istvân N. Kiss, Money, Prices..., p. 482. www.dacoromanica.ro 594 BOGDAN MTJRGESCU 8 83 De pildă, Valrriu Veljman, Relațiile româno-otomane (1711—1821). Documente turcești, doc. 73 și 122; curind aceste interdicții erau abolite (Ibidem., doc. 75 și 150). . 64 Vasile Mihordea, Văcăritul, dare temporară In „Studii”, 21, 1968, nr. 3, p. 449—467 ; Mihai Lazăr, Contribuia la cunoașterea fiscalității în Moldova în secolul al XVIII-lea : văcă- ritul, cunifa, alămul și cornăritul In „Suceava”, 6—7, 1979 — 1980, p. 149—161. 85 Pentru scăderea prețului vitelor pe piața internă din Moldova, vezi Tabelul 1. Frus- trarea marilor proprietari moldoveni față de prețurile oferite de negustorii levantini e expri- mată destul de bine de Dimitrie Cantemir: „negustorii străini: turci, evrei, armeni și greci, pe care obișnuit li numim gelepi, și-au Însușit, din pricina nepăsării alor noștri, tot comerțul Moldovei, duclnd obișnuit la Constantinopol și In alte orași turme și cirezi Întregi de oi și de vite cumpărate pe un preț mic tn Moldovă și vlnzlndu-le acolo de două sau de trei ori mai scump”, op. cit., p. 297—299). Din păcate nu dispunem de informații cu privire la prețurile din marile orașe otomane, pentru a putea evalua rentabilitatea acestui comerț ; singurele date strlnse de Ljuben Berov pentru această peridadă se referă la teritoriile iugoslave, ele- Insele exportatoare de vite (Dvizenieto..., p. 235). Pe piața internă din Moldova o redresare parțială \a avea loc spre mijlocul secolului al XVIII-lea, ctnd prețul boilor va ajunge la 14—17 lei (cf. Gheorghe Sibechi, Șîiri despre creșterea bovinelor în Moldova tn secolul al XVI II-lea In „Cercetări agronomice In Moldova”, 1982, nr. 1, p. 147). 88 A se vedea bilanțul importurilor clujene realizat de Francisc Pap, Comerful Tran- silvaniei. .., p. 130—135; de asemenea, Samuel Goldenberg, Comerful, producția și consumul de postavuri de lină in fările române (sec. XIV — Jumăt. sec. XVII) In „Studii”, 24, 1971, nr. 5, p. 877—897 și Ludovic Demeny, Relațiile economice Intre Transilvania și Anglia în prima jumătate a secolului al XVII-lca In „Revista dc istorie”, 33, 1980, nr. 11, p. 2107 — 2123. 87 Zsigmond P. Pacb, Diminishing..., p. 297—299. 8* Paul Ccmovodeanu, England’s Trade Policy in îhe Levant and her Echange of Goods ivitli the Romanian Countries under the Latter Sluarts (1660—1711), București, 1972. 89 Samuel Goldenberg, Les relations economigues entre Est et Ouest aux XV’—XVIII’ siicles tn „Annarul Institutului de istorie și arheologie Cluj-Napoca”, XXIV, 1981, p. 159. *” Studiul lui Herbert Hassinger, Die tesle Wiener orientalische Haruielskompanie 1667— 1683 Iu „Vierteljahrschrift fur Sozial- und Wirtschaftsgeschiehte”, XXXV, 1942, p. 1 — 53, nefiindu-mi accesibil, am preluat aceste informații din Othmar Pickl, Die Verkehrsivege nach dem Sudosten vom Ausgang des Mitlelalters bis ins 18. Jahrhundert In „Siidostdeutsches Archiv”, XV/XVI, 1972/1973, p. 111 — 113 și Paul Cernovodeanu, England’s Trade Policy..., p. 94 — 95; cu privire la ansamblul comerțului cu postavuri pe piața otomană vezi Traian Stoia- novich, Pour un modile du commerce du Levant: economie concurrentielle et iconomie du bazar In Istanbul ă la jonction des cultures balkanigues, mediterraniennes, slaves et orientales, aux XVI’—XIX’ siecles, Bucarcst, 1977, p. 189—248. 91 Petre P. Panaitcscu, La route commerciale de Pologne ă la Mer Xoire au Moyen Age in „Revista istorică română”, III, 1933, fasc. II—III, p. 191 — 192. 0:2 Lia Lehr, Comerful Țării Românești și Moldovei în a doua Jumătate a secolului XVI..., p. 283—287; Othmar Pickl, op. cit., p. 110; Cvetana Gcorgieva, Les rapports de commerce entre l’Empire ottoman et la Pologne et les terres bulgares au XVI* sticle In „Bul- garian Historical Review”, 1978, nr. 3, p. 38 — 49; Eleonora Nadel-Golubic, Armenains and Jeivs in medieval Lvov. Their role în oriental trade 1400—1600 In „Cahiers du monde. rusSo et sovietiquc”, 20, 1979, p. 345—371. 68 Ludovic Dem6ny, Comerful de tranzit spre Polonia prin Țara Românească și Transil- vania (ultimul sfert al sec. al XVII-lea) tn „Studii”, 22, 1969, nr. 3, p. 465—498. M H. Dj. Siruni, Armenii in viafa economică a țărilor române in „Balcania”, II—III, 1939-1940, p. 138-141. 88 Ludovic Demâny, op. cit., p. 487—496. 88 Ibidem., p. 483 ; Snezka Panova, Zur Frage der Handelsbaiehungen zuiischen den bulgarischen und den rumănischen Landen im 17. Jahrhundert in „Etudes balkaniques”, 1975, nr. 1, p. 109.. 87 Kristof Glamann, European trade 1600—1750 in The Fontana Economic Historg (ed. Carto M. CipoIIa), voi. II, Glasgow, 1977, p. 477—485 ; C. H. H. Wake, The Changing Pattern of Europe’s Pepper and Spice Imports, ca. 1400—1700 ia. „The Journal of European Economic History”, 8, 1979, nr. 2, p. 389—391. 88 Mihai Dati și Samuel Goldenberg, J.e commerce balkano-levaniin de la Transylvanie au cours de la seconde moitie du XVI’ sitele et au dibut du XVII’ sitele tn „Revue des etudes sud-est europâennes”, 5, 1967, nr. 1 — 2, p. 114; vezi și observațiile lui Miroslav Hroch despre prețul mirodeniilor in orașele poloneze in-secolul aL XVI-lea (Die Rolle des zenlraleuropătschen Handels im Ausgleich der Handelsbilanz zwischen Ost- und Westeuropa 1550—1650 in Der Aussen- handel Ostmilteleuropas 1450—1650, p. 12 — 15). www.dacoromanica.ro 9 COMERȚUL ROMANESC ÎN CONTEXT EUROPEAN (II) 595 89 Paul Cernovodeanu, England’s Trade Policy..., p. 34—38; Traian Stoianovich, op. cil., p. 209 — 210. 70 A se vedea tabelul alcătuit de Ludovic Demeny, op. cil., p. 479—480. 71 Pentru problematica bumbacului otoman vezi Halii Inalcik, Kutn în The Encyclo- pedia of Islam, voi. V, Leyden, 1981, p. 557—566. Potrivit acestuia, exporturile otomane în bazinul Mării Negre s-au menținut constant la niveluri ridicate în secolele XVI—XVIII; în schimb, cele spre Europa centrală au crescut semnificativ abia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (cf. Traian Stoianovich, op. cit., p. 234—236). 72 Astfel, mărfurile tranzitate spre Ungaria nu au depășit niciodată 8% din valoarea traficului înregistrat la Tumu Roșu (cf. Snezka Panova, loc. cit.) : a se vedea și eșecurile curții de la Viena și ale negustorilor armeni în încercările de a statornici un trafic regulat de mărfuri orientale de la gurile Dunării prin Transilvania și Viena spre Europa centrală (loan Moga, Politica economică austriacă și comerțul Transilvaniei în oeacul XVIII în „Anuarul Insti. tufului de istorie națională Cluj”, VII, 1936 — 1938, p. 102—103 ; Paul Cernovodeanu, England’s Trade Policy..., p. 119-124). 73 A se vedea lista mărfurilor comercializate de negustorii companiști la Olga Cicanci, Companiile grecești din Transilvania și comerțul european în anii 1636—1746, București, 1981, p. 134-141. 74 Lidia A. Demeny, Le commerce de la Transylvanie avec Ies regions du sud du Danube effectue par la douane de Turnu-Roșu en 1635 în „Revue roumaine d’histoire”, 7, 1968, nr.5, p. 761 — 777; Snezka Panova, op. cil.,; idem., Uber einige Probleme in der Enluiicklung des Handels in den bulgarischen Lăndern vom 16.—17. Jahrhundert în Wirtschaftskrăfte und Wirl- schaflsivegc, V, 1981, p. 65—78. 75 în acest punct concluziile noastre se întîlnesc cu cele ale lui Paul Cernovodeanu, Comerțul..., p. 1071. 78 Nicolae lorga, Relațiile comerciale ale țărilor noastre cu Lembergul, București, 1900, p. 5. Ca de obicei, lorga nu emitea această opinie ex nihilo, ci pe baza unei cunoașteri neega- late a izvoarelor: astfel, această observație era făcută după investigații în arhivele Liovului, punct privilegiat de observare a declinului comerțului central-european al țărilor române, și nu putem decit să regretăm faptul că marele istoric a renunțat să continue lucrarea sa și pen- tru perioada de după 1600. 77 Eric D. Tappe, jPatrick Simson : A Scoltish Merchant in the Moldavian Potash Trade în „The Slavonie and East European Review”, XXX, 1952, nr. 75, p. 494—513. 78 Paul Cernovodeanu, England’s Trade Policy..., p. 85—86. 79 Nicolae lorga, Cîteva știri despre comerțul nostru în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea în „Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii istorice”, seria II, XXXVII, 1914—1915, p. 305—321 ; Valeriu Papahagi, Aromânii din Moscopole și comerțul venețian în sec. XVII și XVIII, București, 1935 ; Alexandru Doboși, Relațiile comerciale ale Principa- telor Române cu Veneția, Cluj, 1936 ; Lia Lehr, Comerțul Țării Românești și Moldovei în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, p. 46—48; Olga Cicanci, loc. cit. 80 Stanislaw Hoszowski, op. cit., p. 125 ; a se vedea și prețul luminărilor în Europa în Femand Braudel și Frank Spooner, op. cit., p. 478, fig. 25. 81 Raportul foarte favorabil comerțului cu centrul Europei la care ajunge Francisc Pap (Orientarea central-europeană a comerțului clujean în prima jumătate a sec. XVII în „Acta Musei Napocensis”, 17, 1980, p. 211 — 218 și Orientarea balcano-otomană și mediteraneană în comerțul clujean (prima jumătate a sec. XVII) în „Acta Musei Napocensis”, 19, 1982, p. 93 — 103) nu pot fi generalizate la nivelul întregului principat, deoarece Clujul ocupa o poziție excentrică în cadrul Tranilvaniei; estimările (ui Mihai Dan și Samuel Goldenberg despre ușoara preponderență a importurilor sudice de piper (op. cit., p. 11^ — 116) nu sînt nici ele revelatoare pentru ansamblul comerțului, întrucît mirodeniile reprezentau un produs care sosea în mod tradițional pe filieră sud-est europeană. Valoarea ridicată a piperului în jurul anului 1600 ne permite să compensăm cele două dezechilibre și să conchidem cu pri- vire la un anume echilibru geografic al comerțului transilvănean. 82 Tabele statistice detaliate la Lidia A. Demeny, Relațiile. . ., p. 989—998. 83 Șerban Papacostea, Oltenia sub stăpînirea austriacă (1718—1739), București, 1971, p. 89-104. 84 Insistăm asupra faptului că declinul comerțului cu Europa centrală nu trebuie Înțeles ca o încetare a acestuia; există fluxuri de mărfuri care se mențin sau chiar se amplifică în această perioadă (de exemplu importurile românești de sticlărie și articole de fierărie din teritoriile habsburgice), dar acestea nu egalează valoarea și ponderea economică a celor care decad sau chiar încetează cu totul. 86 O analiză de ansamblu la Zsigmond P. Pach, Diminishing. .., p. 289—306. www.dacoromanica.ro 596 BOGDAN MURGESCU 10 L’IMPACT DE LA CONJONCTUEE EUEOPEENNE SUE LE COMMEECE EOUMAIN DANS LA SECONDE MOITI^ DU XVII8 SIECLE (II) Resume La baisse du prix du betail sur le marchi interieur de Moldavie pen- dant les dernieres dicennies du XVII8 siecle n’a pas iti suffisamment importante pour qu’elle puisse ritablir la rentabili ti du commerce de bătăii vers l’Europe centrale. Ainsi, pendant cette piriode, laplusgrande part des exportations moldaves de betail a iti enregistri sur le marche ottoman, les causes de cette riorientation itant essentiellement econo- miques. lyiais les conditions itaient moins favorables pour les producteurs moldaves que lorsqu’il avait exiși la possibilite de l’option entre les deux marchis de vente; c’est pourquoi, au milieu du XVIII8 siecle, lorsque le prix du betail s’accrut de nouveau en Europe centrale, l’exportation sera repris dans cette direction. Dans le cadre des importations roumaines d’Europe occidentale et centrale, le drap avait detenu le poids le plus important. Pendant la seconde moitii du XVII® siecle, en meme temps avec le declin de l’exportation vers l’Europe centrale, le drap provenant d’Angleterre arrive dans les pays roumains de plus en plus par la filiere du Levant et le drap de Boheme et Silisie connaît des difficultes de vente sur les marchis roumain et ottoman. Dans le meme temps, le commerce de transit de l’Orient vers l’Europe centrale marque une dicadence ividente, aggrave seulement dans le cas de la route moldave par le long conflit militaire opposant l’Empire Ottoman â la Pologne pour la Podolie (1672-1699). Toutes ces mutations, en etroit rapport avec la stabilite des expor- tations traditionelles des pays roumain sur le marchi ottoman (en premier lieu de moutons et de sel, de bois, de ciriales, de miel etc.) ainsi qu’avec l’accroissement des importations transylvaines d’articles de consomma- tion courante provenant des territoires situis au sud du Danube ont de- termini la hausse du poids des relations iconomiques avec l’Empire Ottoman au detriment de ceux avec l’Europe centrale, notamment des rapports avec la Pologne. En depit des differenciations rigionales (la Moldavie qui, anti- rieurement avait entretenu les relations les plus intenses avec l’Europe centrale, a subi de sensibles pertes, tandis que la Valachie connaissait une relative prbspiriti commerciale), il nous faut relever que tous les territoires roumains evoluent de maniere convergente du point de vue economique. En conclusion, la contraction de l’iconomie — monde europienne du XVII8 siecle a annihili les premiers pas enregistris au cours du siecle passi pour l’intigration des pays roumains ă la piriphirie de celle-ci. II faudra que deux siecles s’icoulent encore pour que — sous l’impacte de la rivolution industrielle, de la rivolution des transports et des rivolutions politiques — ce procesus temporairement interrompu soit parachevi. www.dacoromanica.ro AȘEZAREA GETICĂ ȘI CETATEA ROMANĂ DE LA INDEPENDENȚA (JUD. TELCEA) ALEXANDRU SUCEVEANU Pămîntul dintre Dunăre și Marea Neagră, parte integrantă a for- mațiunilor politice care s-au succedat pe teritoriul actualei Românii de la Burebista la Mircea cel Mare și apoi la zilele noastre, reprezintă una din zonele cele mai bogate ale țării noastre în vestigii arheologice. Dobro- gea, care cunoscuse cele mai înalte forme ale creativității umane încă din perioada neolitică — avem în vedere produsele așa-numitei culturi Ha- mangia dar în special, cum se înțelege, „gînditorul” și perechea sa de la Cernavoda —, va fi martora primelor cristalizări ale etniei traco-getice, convingător ilustrate de cultura Babadag. Nu-i deci de mirare că prima atestare scrisă a geților, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, se referă tocmai la geții dobrogeni, cei care aveau să-i reziste cu vitejie ma- relui rege al Persiei, Darius. Fondarea între timp a coloniilor grecești Histria, Tomis și Callatis pe litoral avea să constituie o adevărată revo- luție în lumea getică dobrogeană prin polivalentul fenomen al intercul- turației greco-indigene. Ajunge să evocăm aici transformarea comunită- ților getice din simple partenere de schimburi comerciale și pe seama cărora se vor fi constituit teritoriile rurale ale orașelor grecești în puter- nicele formațiuni politice getice care se conturează aici încă din secolul IV î.e.n., culminează cu cea a lui Zalmodegikos și continuă, cum se știe, pînă în pragul epocii romane. Cele șapte secole ale existenței unei provincii romane în Dobrogea (Jfom’a Inferior și apoi Scythia Minor} constituie nu numai perioada celei mai înalte civilizații cunoscute vreodată pînă atunci ci și aceea a derulării procesului simbiozei daco-geto-romane și mai apoi a cristalizării noii etnii românești. Atît de profunde și de ireversibile vor fi fost aceste două procese încît, în pofida unei perioade cînd stăpînirea romană pier- duse practic controlul militar al zonei sau mai tîrziu, cînd Dobrogea va intra sub dominația otomană, daco-romanii și mai apoi românii vor fi rămas populația majoritară a zonei. Studiul romanității dobrogene — interesant așadar în sine pentru excepțional de variatele-i și interesantele-i manifestări, Dobrogea aflîn- du-se la zona de interferență dintre realitățile orientale și cele occiden- tale ale Imperiului Roman — devine așadar o datorie patriotică dacă avem în vedere că aici s-a aflat una din vetrele de formare a poporului român. Eforturile arheologilor și istoricilor — din zilele lui Tocilescu și Pârvan pînă în cele ale noastre — au dus fără îndoială la punerea în evi- dență a unui inestimabil tezaur documentar, bază științifică de necon- testat pentru afirmațiile anterioare. „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 597—608, 1988 www.dacoromaiiica.ro 598 ALEXANDRU SUCEVEANU 2 Cu toate acestea cunoașterea realităților romane din Dobrogea este încă incompletă. Ele ne sînt mai bine cunoscute grație cercetărilor din orașele grecești și, ca o remarcabilă excepție, celor de la Tropaeum Traiani. Artera danubiană în schimb — adică zona unde s-ar putea studia mai bine contactul nemijlocit dintre geți și romani — este mai puțin studiată din punct de vedere arheologic. Eecunoscînd importanța unor cercetări sistematice de mai lungă durată cum ar fi cele de la Dinogeția (Garvăn), Capidava sau Sucidava (Muzait) sau chiar a unor anchete mai sumare cum ar fi cele de la Noviodunum (Isaccea) sau Aegyssus (Tulcea) nu putem să nu menționăm că centre de o extremă importanță cum ar fi cele de la Troesmis (Iglița) sau Axiopolis (Cernavoda), pentru a nu mai vorbi de o serie de alte orașe sau fortificații mai mici, rămîn a fi cunoscute pe de o parte prin simple cercetări de teren efectuate în secolul trecut, pe de alta prin descoperiri izolate. Aceasta era și situația cetății de la Independența, jud. Tulcea (fostă Murighiol), cunoscută, pînă de curînd, grație înainte de toate descrierii exacte a ei de către excepționalul cunoscător al antichităților dobrogene care a fost inginerul topometru român Pamfil Polonic. Notele lui Polonic, rămase inedite pînă în 1935, cînd au văzut lumina tiparului într-o vari- antă prescurtată1, au constituit baza notițelor — rămase deasemenea ine- dite — ale lui Gr. Tocilescu2 — dar în special ale arhiepiscopului B. Netzhammer, care preia dealtfel și propunerea lui Polonic, de a localiza aici antica Ad Stoma3. Vizitată și descrisă între timp — de data aceasta fără acces la manuscrisul Polonic — de către colonelul M. D. lonescu-Do- brogianu4, cetatea de la Independența avea să fie semnalată și de C. Moisil care pe lîngă unele descoperiri întâmplătoare — numismatice și epigrafice — postulează localizarea aici a anticei Halmyris3. Fără a mai face obiectul unor noi cercetări de teren, cetatea noastră n-a continuat să intereseze decît prin numele pe care îl va fi purtat în antichitate. Astfel la scurtă vreme după ce Moisil optase pentru Halmyris, geograful austriac J. Weiss formulează ipoteza după care acest nume s-ar potrivi mai bine pentru cetatea de la Dunavățu de Jos (Cetatea Zaporojeni)6, situație în care V. Pârvan aduce în discuție numele de Gratiana — oscilînd o vreme între Halmyris și Gratiana — dar optând în final pentru acest din urmă nume7. Autoritatea conjugată a lui Weiss și Pârvan a făcut — cu o sin- gură excepție8 — ca toți cercetătorii să accepte ultima propunere a lui Pârvan. Astfel rînd pe rînd E. Vulpe9, I. Barnea singur10 sau împreună cu Gh. Ștefan11, Em. Popescu12 și H. Gajewska13 dau ca sigură locali- zarea anticei Gratiana la Independența, măcar că între timp Exp. Bujor făcuse unele sondaje sau publicase materiale izolate14. Semnele de între- bare care începuseră să apară în literatura de specialitate din ultima vreme15 s-au concretizat într-o luare fermă de poziție a lui A. Aricescu, potrivit căruia Gratiana trebuie căutată în vestul Dobrogei, la Inde- pendența putînd ființa anticului Thalamonium16. Eezumînd așadar cunoștințele despre cetatea de la Independența pînă în 1980, se putea afirma că e vorba de o cetate de aproximativ 2 ha, de formă triunghiulară, aflată la 2,5 km est de actuala comună Indepen- dența. Promontoriul pe care se află cetatea — situată între bălțile Cruhli Mare și Cruhli Mic, reprezentând traseul de odinioară al Dunării, acum ea curgînd 1 km mai la nord — are o înălțime de cca. 7—8 m față de te- www.dacoromanica.ro 3 AȘEZAREA GETICA ȘI ROMANA DE LA INDEPENDENȚA 599 renul înconjurător, el lăsînd a se recunoaște pe lîngă urmele a 15 turnuri de apărare a cel puțin două valuri și șanțuri care înconjurau cetatea la vest și sud. Chiar dacă unele descoperiri lăsau să se înțeleagă că așezarea ar fi fost mai veche (monede republicane și imperiale romane, inscripții romane timpurii), cetatea era considerată o fortificație romană tîrzie (secolele IV—VII e.n.), despre al cărei nume am văzut că ipotezele osci- lau între Stoma, Halmyris, Gratiana — opinia predominantă — și mai recent Tlialamonium. ★ Acestea erau așadar datele de la care au început în 1981 — din lăudabila inițiativă a Centrului de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară, reprezentat de M. Zahariade căruia i s-a adăugat autorul acestor rînduri precum și trei arheologi tulceni (Cristina Opaiț, A. Opaiț și FI. Topoleanu) — primele cercetări sistematice în cetatea de la Independența17. Fiind vorba de o săpătură într-un sit practic necunoscut s-au efec- tuat pentru început două secțiuni magistrale Est-Vest și respectiv Nord-Sud care au parcurs în întregime atît cetatea cît și sistemul de valuri și șanțuri de la exterior. Aceste secțiuni au avut ca prim rezultat stabilirea strati- grafie! așezării, așa cum va fi ea prezentată în continuare. După epuizarea lor s-a trecut la o săpătură în suprafețe mai mari pentru a pune în evidență ultimul nivel urbanistic bine păstrat anume cel din secolul VI e.n. în momentul de față această a doua etapă de lucra se află în plina desfă- șurare, ea promițînd de pe acum rezultate dintre cele mai elocvente. Din păcate însă ea nu va duce decît la cunoașterea, cum spuneam, a cetății de secol VI e.n., nivelurile mai vechi nemaiputînd a fi cercetate decît în mod cu totul excepțional, în funcție de monumentele acestei ultime cetăți. Este desigur o limită impusă de obligația de a conserva muzeistic monu- mentele odată descoperite dar care în final va prezenta avantajul desco- peririi în întregime a unui ansamblu urbanistic unitar, comprehensibil tuturor categoriilor de vizitatori. Trebuind așadar să ne mulțumim pentru reconstituirea istoriei așezării doar cu datele obținute din cele două sec- țiuni — desigur utile în măsura în care ele au parcurs situl integral în ambele orientări dar tot atît de sigur avînd o valoare preponderent indi- cativă — să reluăm așadar succesiunea straturilor arheologice de la cele mai vechi pînă la ultimele manifestări de viață din așezarea noastră. De la început trebuie precizat că săpăturile noastre au pus în evidență trei mari perioade și anume : 1. Perioada getică (secolele IV î.e.n. — I î.e.n.), 2. Perioada romană timpurie (I — III e.n.), 3. Perioada romană tîrzie (secolele IV—VII e.n.). Perioada getică este ilustrată prin descoperirea a două niveluri de locuire, databile — prin materialul ceramic sau numismatic grecesc — în secolele IV—III î.e.n. și respectiv secolul II î.e.n. Eecenta descoperire a unui fragment de cupă arhaică (secolul VI î.e.n.) nu ne permite încă — dat fiind caracterul fortuit al descoperirii — devansarea începutului așe- zării pînă în secolul VI î.e.n.18 Prelungirea vieții așezării de la Independența pînă în secolul I î.e.n. se datorează doar unui tezaur, descoperit mai demult, care se încheie cu o monedă din 41 î.e.n.19. în ceea ce privește caracterul acestei așezări nu www.dacoromanica.ro 600 ALEXANDRU SUCEVEANU 4 se pot formula concluzii mai ferme cită vreme o serie din elementele ei de fortificație (val, șanț) au putut fi distruse cu ocazia instalării, cum vom vedea îndată, a fortificației romane timpurii; oricum ipoteza că ea ar fi avut aspectul unei dava nu este de exclus, chiar dacă nu putem stabili încă vreo legătură cu cimitirul getic din apropiere20. Perioada romană timpurie debutează printr-un nivel databil în secolul I e.n. în care găsim asociate materiale elenistice tîrzii, getice dar și romane timpurii. Așezarea are încă un caracter preponderent civil ceea ce ar putea duce la concluzia că ea reprezintă o continuare a vechii așe- zări getice. în viața elementului getic autohton nu-i deci de căutat nici un hiatus cum s-au grăbit s-o afirme, fără temei, unii istorici din țările vecine. Pe la începutul secolului II e.n. — certitudinea fiindu-ne oferită de un document epigrafic pe care-1 vom prezenta în partea a doua a acestui studiu — se construiește prima fortificație romană. Anumite indicii din interiorul ei precum și faptul că nivelul ei nu poate fi corelat încă cu forti- ficația de piatră — construită după cît se pare ceva mai tîrziu — nu exclud posibilitatea ca această primă fază a fortificației romane să fi fost încă din pămînt — altfel spus cu val și șanț — așa cum știm, de pildă că arată majoritatea castrelor din Dacia pînă către domnia lui Marcus Aurelius (161-180 e.n.). Cîndva după aceasta dată, oricum funcționînd în vremea lui Cara- calla (212—217 e.n.) — așa cum ne-o certifică o monedă din vremea aces- tui împărat — castrul este reconstruit în întregime din piatră. Dintre elemen- tele acestei noi fortificații notăm ansamblul monumental de poartă din nordul cetății — cea prin care se acceda la instalația portuară, Dunărea curgînd atunci, cum se reține, pe lîngă cetate iar documentele epigrafice confirmîndu-ne că cetatea era o stație a flotei dunărene — precum și un turn interior din partea ei de sud. Notînd doar că șanțurile și valurile acestei fortificații vor fi fost la rîndu-le distruse de ansamblul corespun- zător din epoca romană tîrzie și că, pe de altă parte, forma acestui castru timpuriu ne rămîne practic necunoscută — ea trebuind să coincidă însă în linii mari cu cea a cetății romane tîrzii — să reținem că pînă la ora actuală fortificația romană timpilrie de la Independența este prima de acest gen identificată în Dobrogea. Descoperirea ei se datorește desigur înainte de toate metodei de săpătură aplicată — mai sus descrisă — în contrast cu vechea metodă a descoperirii în suprafață doar a cetăților romano-bizantine, metodă care a generat eronata opinie — curentă încă — potrivit căreia în Dobrogea n-ar exista decît cetăți romane tîrzii. în jurul acestui castru ia ființă o întinsă așezare civilă, încă necercetată arheologic, dar despre care se întîmplă să avem, cum vom vedea îndată, numeroase informații epigrafice. Documentele pe care le avem la îndemînă nu ne permit să fixăm în timp distrugerea, refacerea și apoi distrugerea definitivă a fortificației romane timpurii, ultimul eveniment trebuind să fi avut loc oricum îna- intea anului 270 e.n. Perioada romanșă tîrzie începe prin reconstrucția fortificației sub forma cetății păstrată pînă astăzi. începută în zilele domniilor lui Aurelian (270—275 e.n.) sau, cel mai tîrziu, Probus (276—282 e.n.) — așa cum www.dacoromanica.ro 5 AȘEZAREA GETICA ȘI ROMANĂ DE LA INDEPENDENȚA 601 ne-o confirmă descoperirile numismatice — și continuată, după o nouă distrugere, în vremea lui Diocletian, mai exact spus a tetrarhiei (293 — 305 e.n.) — așa cum pare s-o indice un document epigrafic aflat încă în studiu —, reconstrucția de care vorbim se va fi materializat așadar într-o cetate de aproximativ 2 ha, înconjurată de un zid gros de 3,20 m prevăzut cu minimum 15 turnuri de apărare. Pe lîngă refacerea porții din nordul cetății, acum se construiește o nouă poartă la vest — de data aceasta rutieră — cetatea fiind traversată de două artere principale ori- entate est-vest și nord-sud. La încrucișarea celor două artere se află o mare clădire desigur oficială — eventual clădirea comandamentului ce- tății (principia) — pe lîngă care mai sînt de semnalat o serie de clădiri publice — dintre ele un edificiu de caracter termal — sau particulare. Tot acum se articulează și sistemul defensiv extramuran constînd din două valuri și șanțuri spre vest și trei valuri și șanțuri la sud. Judecind după materialul ceramic și numismatic acest nivel — inițiat în zilele lui Aurelian sau Probus și reluat în cele ale lui Diocletian continuă pînă către mijlocul secolului IV e.n., cînd o nouă distrugere este constatată pe toată întinderea celor două secțiuni. Refacerea' începe probabil tot în zilele lui Constantius II (337—361 e.n.) evident în a doua parte a domniei acestuia și toate monumentele anterior descrise își continuă existența pînă cel puțin în 378 e.n. — data dezastrului suferit de armata romană la Adrianopol cînd nici măcar ca- davrul împăratului Valens n-a mai fost regăsit — dacă nu cumva cîțiva ani mai tîrziu, cum vom vedea îndată. Urmează o scurtă perioadă destul de tulbure — se constată acum chiar existența unoT bordeie în interiorul cetății — pentru ca în vremea lui Arcadius (395—408 e.n.) cel mai devreme, dacă nu în cea a lui Theo- dosiu al II-lea cetatea să fie, din nou, integral reconstruită. Remarcabilă de pildă este refacerea incintei, constatată pînă acum atît în partea ei de sud cît în special la poarta de nord, acum considerabil lărgită, ceea ce ar duce la concluzia că activitatea militară și comercială legată de artera danubiană căpătase o importanță deosebită. Tot acum este refăcut pro- babil și sistemul defensiv extramuran. Către mijlocul secolului V e.n. — poate în legătură cu pustiitoarele razii hunice — cetatea este din nou distrusă, refacerea ei, pe care am data-o pe baza materialului numismatic și ceramic în a doua jumătate a secolului V e.n. prezentînd urmele unei serioase decadențe. Cu atît mai spectaculoasă va fi refacerea din secolul VI e.n., data- bilă prin monede de la Iustin I (518—527 e.n.) sau lustinian (527—565). Cu excepția edificiului termal toate monumentele anterior descrise își continuă existența, chiar dacă poarta de nord pare a fi fost acum blocată, urmare poate a colmatării cursului Dunării din dreptul cetății. Oricum cetatea cunoaște acum o ultimă perioadă de înflorire și distrugerea de la mijlocul secolului VI e.n. nu pare să-i fi dăunat prea mult. în schimb o nouă distrugere care trebuie plasată după 584/585 e.n. — așa cum o sugerează o descoperire monetară — înseamnă începutul declinului ei •urbanistic, următoarele două niveluri acuzînd un înaintat proces de rura- lizare. Cîndva pe la începutul secolului VII e.n. — ultima descoperire monetară o constituie o monedă de la Focas (602—610 e.n.) surfrapată în vremea lui Heraclius (610—649 e.n.), mai exact în 612/613 e.n. —în www.dacoromanica.ro 602 ALEXANDRU SUCEVEANU 6 cetate apar numeroase bordeie în care s-au găsit chiar vase de factură alo- genă. în plin secol VII e.n. — poate chiar către a doua sa jumătate — cetatea de la Independența, devenită între timp un simplu sălaș pro- tejat de o fortificație a cărei funcționalitate strategică încetase de mult este abandonată, locuitorii retrăgîndu-se în alte locuri, poate chiar în apropiere așa cum o sugerează cele două așezări din secolele VIII—XII e.n. descoperite la vest de actuala comună Independența. ★ Acestea fiind așadar elementele arheologice să încercăm în conti- nuare o schiță a istoriei așezării de la Independența în lumina, pe de o parte, a unui excepțional de numeros material epigrafic (pînă în prezent în cercetările noastre s-au găsit 20 inscripții la care se adaugă una desco- perită mai demult, pe de alta în aceea a repunerii în discuție a ipotezei mai vechi a lui C. Moisil, potrivit căreia la Independența ar fi ființat antica Hălmyris. Reactualizarea acestei ipoteze merită o discuție mai am- amplă — așa cum am făcut-o în locul potrivit — ceea ce nu ne dispen- sează de o reluare a ei în liniile-i esențiale. Arheologic vorbind după Isaccea (Noviodunum) spre est, de-a lun- gul Dunării, există trei relativ mari cetăți și anume cea de la Tulcea (Dea- lul Monumentului), Mahmudia și Independența precum și două mici for- tificații de la Dunavățu de Sus și de la Dunavățu de Jos (cetatea Zapo- rojeni), toate înșirîndu-se pe distanța de 50 de km. Itinerariile vremii prezintă, cu puține excepții, secvența Aegyssus, Salsovia și Hălmyris. Astfel Itinerarium Antonini (secolele III—IV e.n.) ne înfățișează exact această succesiune 23. Lista unităților militare din secolele IV—V e.n. Notitia Dignitatum Orientis ne prezintă două secvențe, în funcție de unitățile care staționau în respectivele cetăți, și anume Aegyssus — Thalamonium și respectiv Salsovia — Gratiana M. în secolul VI e.n. Hierocles notează în ordine Aegyssus — Hălmyris 25 iar în seco- lul VIII e.n. în lista episcopatelor dobrogene apare succesiunea Aegyssus — Salsovia — Hălmyris 2B. Distanțele indicate în aceste itinerarii — problemă asupra căreia vom reveni — exclud amplasarea în cei 50 km care ne rețin atenția a localităților Ad Stoma, Vallis Dcmitiana sau Ad Salices, așa cum s-a propus, încercînd să se forțeze aceste distanțe, procedeu greșit din punct de vedere metodologic 27. Amplasarea fermă, pe baza unor documente epigrafice indiscutabile, a anticelor Aegyssus la Tulcea 28 și Salsovia la Mahmudia 29, nu lasă așadar pentru cetatea de la Independența decît numele de Hălmyris (cu varianta lui latinească Sălmorus) dar în subsidiar și Thalamonium sau Gratiana. în ceea ce privește Thalamonium, s-a arătat încă din secolul trecut , că e vorba de o variantă coruptă pentru Hălmyris { — Salamorium), lucru perfect explicabil prin numeroasele coruptele din Notitia Dignitatum 30. Săpăturile noastre confirmă această conjectură, întrucît e greu de crezut că o cetate de importanța celei de la Independența — și pînă atunci dar oricum în vremea redactării acestui document — ar fi putut lipsi din lista cetăților care ar fi adăpostit unități militare. • Amplasarea antieei Gratiana la Independența întîmpină și ea se- rioase dificultăți. Am văzut că ea a fost localizată de Pârvan aici pentru www.dacoromamca.ro 7 AȘEZAREA GETICA ȘI ROMANA DE LA INDEPENDENȚA 003 a „lăsa loc” Halmyris-uhii la Dunavățu de Jos (Cetatea Zaporojnei), conform ipotezei lui Wiss. Or această localizare reprezintă o eroare, dat fiind că o cetate de importanța Halmyris-xAui — cum vom vedea îndată — nu putea ființa într-un mic burgus de 53 x 40 m, construit probabil doar în secolul IV e.n. Astăzi, cînd sîntem în posesia unor noi dovezi arheologice31 ipoteza amplasării Halmyris-vAai la Dunavățu de Jos este de-a dreptul absurdă dar, repetăm, ea a reprezentat o greșeală metodologică încă de pe vremea lui Weiss și Pârvan, pentru a nu mai vorbi de susținătorii ei de mai tîrziu. Pe de altă parte o cetate care poartă numele de Gratiana — de la numele împăratului Gratian (367—383 e.n.) — trebuie să fi fost fie fondată în acest moment, ceea ce am văzut că nu e cazul cu cetatea de la Independența, fie „rebotezată” acum, ceea ce este iarăși exclus dat fiind că toate cetățile de la Aegyssus și Salsovia spre est își păstrează în conti- nuare vechile nume. Mai mult chiar, conform unei noi ipoteze, cum s-a văzut, Gratiana trebuie plasată pe frontul vestic dobrogean 32. Admițînd așadar că Thalamonium reprezintă o coruptelă pentru Salamorium ( = Salmorus = Halmyris), că Halmyris-xA nu poate fi plasat la Dunavățu de Jos (Cetatea Zaporojeni) și că Gratiana nu poate fi plasată la Independența, rezultă clar că în această ultimă localitate nu putea ființa decît antica Halmyris. Deducție logică, s-ar putea replica, dacă am omite că în Itinerarium Antonini — document în care distanțele dintre cetăți sînt indicate cu o precizie care ar stîrni invidia oricărui topometru din zilele noastre — distanța dintre Salsovia și Salmorus (Halmyris) este de 9000 de pași (= 13,311 km) adică exact cît sînt astăzi între cetățile de la Mahmudia și Independența 33. Odată repusă în drepturi ipoteza mai veche a lui Moisil — ipoteză care mai are încă nevoie de un document epigrafic explicit pentru a deyeni certitudine — să rederulăm în continuare, pe scurt, istoria Halmyris-ului așa cum ne apare ea astăzi în lumina documentelor arheologice și epigra- fice de la Independența. Considerat pe nedrept un toponim tracic 34, Halmyris reprezintă un nume curat grecesc care înseamnă „sărătură”, zona fiind probabil renu- mită încă din antichitate pentru această particularitate, ordine de idei în care nu-i poate cu totul inutil de adăugat că atît varianta lui latinească Salmorus cît și numele vecinei ei de la vest Salsovia conțin — în radical — aceeași semnificație. Revenind la așezarea getică — din secolele IV—I î.e.n. oricum, devansarea ei pînă în secolul VI î.e.n. fiind, cum s-a văzut, mai mult decît problematică — este foarte posibil ca ea să fi fost astfel denumită de grecii cu care ea întreține relații comerciale intense. Ele, relațiile, erau dovedite și pînă acum de numeroasele materiale grecești găsite în săpătură — printre care și două amfore stampilate din Cherso- nes și Rohdos — dar o recentă descoperire, constînd dintr-un fragment de platou purtînd un grafit, a avut darul să contureze și mai mult legă- turile comerciale dintre așezarea noastră și grecii de pe litoral. Aflăm astfel din acest grafit că grecoaica Sime — locuitoare sau numai rezidentă la Halmyris — a cumpărat de la grecul Amaios un vas (tribaion), nume neastestat pînă acum în terminologia vaselor grecești3S. Avem așadar și dovada epigrafică a prezenței grecești la Halmyris, prezență care va fi constituit un puternic impuls pentru o vie activitate economică. Rolul coloniilor grecești în evoluția acestor așezări va trebui reevaluat, altfel 4 — c. 2275 www.dacoromanica.ro 604 ALEXANDRU SUCEVEANU 8 spus va trebui să se revină la opinia mai veche a lui Pârvan 30 — mult mai lucidă decît a unor contemporani de-ai noștri — potrivit căreia grecii vor fi asigurat comunităților un nivel de cultură materială și civilizație spirituală mult superior altor neamuri rămase în afara acestor contacte. După cum am văzut, așezarea getică își cdhtinuă existența și în secolul I î.e.n., nivelul de secol I e.n. — prin caracteristicile-i descrise —r reprezentînd de fapt o prelungire în timp a aceleiași așezări. De-abia la începutul secolului II e.n. peste așezarea getică se constru- iește prima fortificație romană. Certitudinea cronologică ne este oferită de un altar dedicat lui Hercules de către un detașament format din unități din legiunea I Italica și a Xl-a Claudia, altar databil la începutul seco- lului II e.n. și care a fost interpretat ca o posibilă dovadă a construcției castrului de către acest detașament37. încă din acest moment — cînd este posibil ca fortificația să fi avut aspectul unui castru de pămînt — și cu atît mai mult mai tîrziu — cînd ea va fi fost refăcută în piatră — ea va fi fost o importantă stație a flotei dunărene (classis Flavia Moesica). O dovedește atît numele purtat de așezarea civilă din jurul castrului, denumită în 5 inscripții „Satul corăbierilor” (vicus classicorum) 38 cît și menționarea ei deopotrivă în itinerariile vremii — Itinerarium Antonini, după cum am văzut, în varianta latinească Salmorus — sau în etapele unui periplu circumpontic reprezentat de un document descoperit la Dura-Europos39, de data aceasta în varianta greacă coruptă Oulmyrya. Instalația portuară — presupusă a fi funcționat prin poarta de nord a cetății — reprezintă o decisivă confirmare a documentelor scrise, situație în care putem afirma că în jurul castrului care va fi purtat probabil încă de pe acum traducerea latinească Salmorus a vechiului nume grecesc Halmyris (care reapare, după cum s-a văzut, în documentele grecești) funcționa o întinsă așezare civilă, corespondentă canabaeAor castrelor de legiune. Din populația acestei așezări civile — așa cum ne apare ea în lumina inscripțiilor citate dar și a celor 10 inscripții funerare — vor fi făcut parte atît veterani fie de flotă (classici) care vor fi dat numele așe- zării — fie ai altor unități de legiune sau auxiliare, cetățeni romani civili, numeroși purtători ai unor nume romane dar care nu pot fi considerați încă cetățeni romani (peregrini) dar și unele elemente grecești — unii dintre ei ajunȘî chiar în funcția de primari (magistri) ai așezării (vicus) — sau chiar unii purtători ai unor nume indigene. Din rîndul acestora să le cităm pe Aelia Bendsi, soția lui Titus Flavius Secundus sau pe Valeria Nene, soția lui Valerius Ponticus, al căror fiu, Valerius Valens, a ajuns militar în legiunea l-a Italica40. Așezarea civilă din jurul castrului Hal- myris, deopotrivă tuturor așezărilor din jurul castrelor romane din Do- brogea, a constituit așadar creuzetul binecunoscutului fenomen al simbio- zei daco-romane, fenomen care n-a avut decît să fie favorizat de per- manenta prezență grecească. A extrage Dobrogea din sfera acestui feno- men — așa cum mai procedează deliberat unii istorici din țările vecine dar cum, din păcate, o mai susțin, din ignoranță, unii compatrioți — reprezintă o gravă greșeală din toate punctele de vedere. Distrugătoarele invazii gotice de la mijlocul secolului al III-lea e.n. afectează mai întîi parțial și apoi definitiv castrul roman timpuriu. Eecon- www.dacoromanica.ro 9 AȘEZAREA GETICA ȘI ROMANA DE LA INDEPENDENȚA 605 strucția începe, cum am văzut, în jurul anilor 270—280 e.n. atunci cînd se trasează noua incintă — inclusiv ansamblul monumental de poartă din nord — arterele principale și desigur clădirea comandamentului mili- tar din centrul cetății. Către anul 290 e.n. lucrările de reconstrucție se vor fi aflat într-o fază avansată. Este momentul cînd despre cetatea noas- tră se vorbește pe larg într-un text din Acta Sanctorum*1. Lăsînd pentru moment deoparte extrema importanță a acestui text pentru istoria crești- nismului dobrogean — asupra căruia vom reveni — să notăm însă că puțina lui credibilitate, datorată în primul rînd redactării lui tîrzii, se vede considerabil reabilitată în lumina transpunerii realităților descrisă la Independența. Aflăm astfel că cetatea Halmyris se afla pe Dunăre, din moment ce unul din personaje se duce să bea apă din fluviu, posi- bilitate ce se exclude dacă se acceptă aberanta ipoteză a plasării Halmy- ris-ului la Dunavățu de Jos (Cetatea Zaporojeni). Mai mult chiar cetatea posedă un port, în care intră la un moment dat o corabie mică, or am văzut că săpăturile noastre au certificat posibilitatea existenței unei in- stalații portuare în nordul cetății. în sfîrșit același text ne face cunoscută existența unui praetorium și a unei piețe largi în centrul cetății, ambele identificate în cercetările noastre. O nouă distrugere, de plasat prin analogie cu alte așezări dobrogene în 295 e.n., va fi determinat o reluare a activității reconstructive, inaugu- rarea noii cetăți avînd loc cîndva în vremea tetrarhiei, mai exact spus pînă în 305 e.n. Este vorba, cum spuneam, de o inscripție fragmentară, aflată încă în studiu, dar în care apare numele cezarului Galerius Valerius Maximianus, inscripție comparabilă — ca formular — cu cele de la Duros- torum sau Transmarisca42. Chiar dacă din nou distrusă și refăcută în vremea lui Constantius al II-lea, cetatea Halmyris va fi cunoscut în secolul IV e.n. o deosebită înflorire așa cum ne-o certifică săpăturile noastre și cum ne-o dovedește și Notitia Dignitatum Orientis care ne informează, cum spuneam, că aici — adică la Thalamonium — staționa o unitate auxiliară de cavalerie (cuneus equitum Arcadum). Această unitate va fi colaborat cu cea de flotă — care trebuie să fi existat în continuare din moment ce instalația portuară con- tinuă să funcționeze — numai că începînd din acest moment toate cetă- țile, indiferent de originea lor civilă sau militară, par să fi adăpostit trupe în chiar interiorul lor. Vechea diferență dintre castru și așezarea civilă — de factură occidentală dar existentă, cum s-a văzut, și în Dobrogea — cedează acum locul unei realități pe care o întîlnim în Orient încă din primele secole ale erei noastre și anume aceea că în aceeași incintă coexis- tau atît militarii cît și civilii. Și lucrul nu trebuie să surprindă cîtă vreme Dobrogea, aflată cîndva la interferența dintre zona occidentală și cea orientală a Imperiului roman, va fi devenit o parte integrantă stabilă a» noului Imperiu roman de răsărit. Nu știm, cum spuneam, dacă anul 378 e.n. — anul dezastrului de la Adrianopol — va fi fost resimțit și la Halmyris. Un text din Philostorgios ne informează însă că în 384—386 e.n. Halmyris-n\ a fost luat de barbarii care au trecut Dunărea înghețată43. Va fi fost oare această razie o urmare a haosului creat în zonă după bătălia de la Adrianopol sau ea va fi însemnat chiar distrugerea înfloritoarei cetăți din secolul IV e.n. ? Oricum ar sta www.dacoromanica.ro 606 ALEXANDRU SUCEVEANU 10 lucrurile, cetatea, după o perioadă ceva mai critică, este refăcută în zilele lui Arcadius sau ceva mai tîrziu dar despre secolul V e.n. izvoarele scrise lipsesc. în schimb spectaculoasa refacere din vremea lui lustinian, prezen- tată mai sus pe baza datelor arheologice, este ilustrată nu numai, cum spuneam, de Hierocles, reluat în secolul X de Constantin Porphirogenetul44 dar și de alte două izvoare de o deosebită importanță. Este vorba mai, întîi de un text din Procopius care ne informează că găsind-o în ruină, împăratul lustinian a conservat cetatea Halmyris, restaurînd-o integral45. Că restaurarea lui lustinian va fi avut efectele scontate ne-o demons- trează al doilea text, de această dată păstrat în așa numita Notitia Epis- copatuum, potrivit căruia cetatea Halmyris devenise centru episcopal. Corelate, cele două texte ne demonstrează că în secolul VI e.n. cetatea de la Halmyris reprezenta o celulă cu o romanitate atît de viguroasă încît ajunsese un centru de difuziune a creștinismului, corolarul spiritual și în ultimă instanță ideologic al romanității tîrzii. Oriunde se va fi retras populația romanică creștinată de la Halmyris, din cauza vitregiei vremurilor, este sigur că ea va fi constituit o enclavă pe care o putem socoti, pe la cumpăna veacurilor VII—VIII e.n., ca româ- nească. ★ Aflate abia la începutul lor săpăturile de la Independența — Hal- myris ne-au relevat așadar rînd pe rînd o relativ dezvoltată așezare getică, o importantă fortificație romană timpurie, în a cărei așezare civilă se va fi manifestat fenomenul simbiozei daco-romane, o puternică cetate romană tîrzie și un însemnat centru eclesiatic, toate acestea demostrînd impor- tantul rol pe care cetatea noastră îl va fi avut în procesul etnogenezei românești. Odată înmulțite, săpăturile din centrele urbane antice dobrogene ar putea exemplifica pe o scară mult mai largă decît este posibil în acest moment rolul Dobrogei în toate aspectele mai sus citate, astfel încît dife- ritele afirmații restrictive sau chiar negative din unele publicații apărute în unele țări vecine să se dovedească nu numai neștiințifice ci de-a dreptul antiștiințifice. NO TE 1 P. Polonic, Natura, XXIV, 1935, p. 25 ; manuscrisul de care vorbim se află In colecția Bibliotecii Academiei RSR, I, Varia f. 215/38 din 21 aprilie 1898. 2 Gr. Tocilescu, Biblioteca Academiei RSR, ms. 5132, f. 95. 3 R. Netzhammer, Auf dan Razelm, București, 1907, p. 15—16; Aus Rumănien, I, Einsiedeln, 1909, p. 206—207; Die christlichen Allertumerder Dobrudscha, București, 1918, p. 25, 36. 4 M. D. lonescu-Dobrogianu, Dobrogea in pragul veacului XX, București, 1904, p 401 — 403. 5 C. Moisil, BCMI, II, 1909, 2, p. 85-92; BCMI, III, 1910, 2, p. 93-94. 8 J. Weiss, Die Dobrudscha im Allertum, Sarajcvo, 1911, p. 55—56. www.dacoromanica.ro 11 AȘEZAREA GETICA ȘI ROMANA DE LA INDEPENDENȚA 607 7 încă ezitant tn Ulmelum, I, București, 1913, p. 597, nota 2, Pârvan optează definitiv pentru Gratiana în ultimele sale lucrări, cum ar fi Municipium Aurelium Durostorum, p. 335 a extrasului din Rivisla di Filologia e d’Istruzione Classica, N.S., II, 1924, sau în Nuove consi- derazioni sul vescovato della Scizia Minore, p. 130 din Alli della Ponlificia Accademia Romana di Arheologia, Rendiconti, II, 1924. 8 G. I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă, Biicurești, 1935, p. 91 : Ad Salices sau Vallis Domitiana. 9 R. Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, București, 1938, p. 301. 19 I. Barnea, Dinistoria Dobrogei, II, București, 1968, harta VI. 11 I. Barnea, Gh. Ștefan, Ades du IX Congres International d’eludes sur Ies fronlieies romaines, Mamaia, 1972, București — Koln — Viena 1974 p. 16. 12 Em. Popescu, Tabula Imperii Romani, L 35, București, 1969, p. 44 și 52. 18 H. Gajewska, Topographie des forlificalions romaines en Dobroudja, Wroclaw-Varșovia, 1074, p. 154. Exp. Bujor, SC1V, VI, 1955, 3—4, p. 572; Materiale, III, 1957, p. 247-25.3 ;V , 1959, p. 377; VI, 1959, p. 328—329; VII, 1961, p. 299. 16 Al. Suceveanu, Viaja economică in Dobrogea romană. Secolele J— III e.n., București, 1977, p. 58, 96 și 132 ; Al. S. Ștefan, Pcuce, IX, 1984, p. 297—310, studiu în care se prezintă și o interpretare a unei fotograme a sitului. 18 A. Aricescu, Armata in Dobrogea romană, București, 1977, p. 118—119. 17 M. Zahariade, Al. Suceveanu, A. Opaiț, Cristina Opaiț, FI. Topoleanu, Dacia, N.S., XXXI, 1987, 1-2, p. 97-106. 18 Al. Suceveanu, M. V. Angelescu, Dacia, N.S., XXXII, 1988, 1 — 2 (sub tipar). 19 Oct. Iliescu, Pontica, 7, 1974, p. 205—211. 20 Vezi, în ultimă instanță, Exp. Bujor, Dacia, N.S, II, 1958, p. 125 — 142. 21 Exp. Bujor, SCIV, V, 1954, 3—4, p. 599—601. 22 Al. Suceveanu, M. Zahariade, Dacia N.S. XXXI, 1987, 1 — 2, p. 87—96. 28 Itinerarium Antonini, 226, 2—3. 21 Notitia Dignilatum Orientis, XXXIX, 17, 18, 26, 27, 30. 28 Hieroclcs, 637, 14—15. 26 Notitia Episcopaluum, editată de C. de Boor în Zeilschrift fur Kirchengeschichte, XII, 1891, p. 531-532. 27 Este vorba propunerile lui P. Polonic și G. Brătianu citate mai sus în notele 1 și respectiv 8. 28 La Tulcea s-a descoperit o inscripție menționînd o oexillatio Egisseis ; cf. Em. Popcscu, Inscripțiile din secolele IV— XIII descoperite în România, București, 1976, p. 280, nr. 270. 29 La Mahmudia s-a decoperit mai demult o inscripție menționînd castra Salsoviensia ; cf. Em. Popescu, op. cil., p. 283, nr. 271. 30 Este opinia editorului Notiliei Dignilatum din 1853, Ed. Bocking. Varianta Sala- morium este confirmată de W. Tomaschek, Die alten Thraker, Viena, 1980 (reeditare), p. 99. în ceea ce privește coruptelele din Notitia ajunge să menționăm : Bireo, Axiupoli, Carso, Iprosmis, Dirigothia, Novioduro, Accisso. 31 E vorba de cercetările pe care le efectuează în acest moment la Dunavățu de Jos- Al. Barnea și M. Zahariade. 82 Vezi mai sus, nota 16. 33 Vezi mai sus, nota 23. 34 W. Tomaschek, op. cit., loc. cit. 38 Vezi mai sus, nota 18. 38 V. Pârvan, La pânelration hellenique et hellenistique dans la vaite du Danube, în BSH, X, 1923, p. 23—47, opinie care n-a avut decît a fi confirmată de cercetările ulterioare. 87 M. Zahariade, Dacia, N.S., XXX, 1986, 1—2, p. 173 — 176. 88 Al. Suceveanu, M. Zahariade, Dacia, N.S., XXX, 1986, 1 — 2, p. 109—120. 39 Sculum Durae-Europi, 14. 19 Tot lotul de inscripții funerare se află în studiul lui M. Zahariade și FI. Topoleanu. 41 Acta Sanclorum, Mensis lulius, f. 538—551. 42 Annee Epigraphique, 1936, p. 256, nr. 10 și CIL, III, 6151. 43 Philostorgius, X, 6. 44 Constantinus Porphyrogenitus, 47. 1, 58—60. 48 Procopius, De aedificiis, IV, 7, 20. www.dacorornanica.ro 608 ALEXANDRU SUCEVEANU 12 L’^TABLISSEMENT GETE ET LA CITL ROMAINE DE INDEPENDENȚA (DEPARTEMENT DE TULCEA) Resume Remarquable carrefour des civilisations anciennes, la Dobroudja a connu son plus băut degre d’âpanouissement pendant l’^poque romaine. Malgr£ Ies nombreuses ddcouvertes et recherches archeologiques, il y a encore des sites connus seulement par des d^couvertes fortuites ou recher- ches de surface, comme c’etait le cas de l’dtablissement de Independența (ane. Murighiol) departement de Tulcea, a propos duquel on supposait qu’il renfermait une citd romaine tardive (IVe — VU° s. de n.e.) portant le nom de Halmyris ou de Gratiana. Grâce â l’heureuse inițiative du Centre d’Etudes et de Recherches d’Histoire et de Thdorie Militaire â partir de 1981 on pratique des fouilles systematiques â Independența, fouilles qui ont 6tabli que le site a connu trois grandes pdriodes dans son existence millenaire, ă savoir la p^riode getique (IVer—Pr s. av. n. e.), la p^riode romaine (Ier—IIP s. de n.e.) et la periode romaine tardive (IVe —VIP s. de n.e.). D’autre part, Ies nombreux documents epigraphiques, ddcouverts â l’occasion de ces fouilles ainsi que la remise en droits de l’ancienne hypo- these de C. Moisil, suivant laquelle â Independența aurait existd l’antique Halmyris, nous perment de retracer l’histoire de ce site. Habitd par Ies Getes des le IVe s. av.n.e., l’etablissement s’est d^ve- loppe grâce aux contacts commerciaux avec Ies Grecs du littoral, quel- ques-uns d’eux habitant meme â Halmyris. Au d^but du IIe s. de n.e. Ies Romains y installent un câmp — une station de la flotte danubienne — dans l’etablissement civil duquel (”le village des marins”) habitent Getes, Grecs et sans doute Romains. C’est sans donte la meilleure preuve de la symbiose daco-geto-romaine. Detruit vers le milieu du IIP s. de n.e., le câmp est reconstruit, sous le forme de la cite aujourd’hui visible, â la fin du siecle. Le IVe siecle de n.e. reprdsente une pdriode de developpement pour la cite de Halmyris, siege d’une unitd de cavalerie ainsi que de l’ancienne station de flotte. La cite est entourrde d’une puissante muraille de defense avec 15 tours, deux portes — dont une aboutissant vers le port — et tout un systeme de defense extramuros comprenant des vallums et des fosses. Ă l’interieur de la cite au croisement des deux arteres routieres principales on a ddcou- vert Ies traces d’un grand edifice, peut-etre le commandament de la cite, ainsi que d’un bâtiment thermal. Detruite vers la fin du IVe siecle de n.e., refaite au debut du siecle suivant et de nouveau detruite, la cite de Halmyris connu t une derniere pdriode de prospdritâ au VP siecle, quand elle fait l’objet d’une restau- ration speciale au temps de Justinien et devient, par consdquent, un des eveches de la Scythie Mineure. La citâe fut abandonee au milieu du VIP s. de n.e., Ies habitants se rdtirant aux environs; Ies recherches entreprises â la cite de Indepen- dența — Halmyris dâmontrent tour â tour l’existence et la continuite de la population gete autochtonne, la symbiose daco-gdto-romaine, ainsi que le processus de formation du peuple et de la langue roumaines. www.dacoromanica.ro ACTIVITATEA ISTORIOGRAFICĂ A LUI GHEORGHE IONESCU-GION PAUL GRIGOR1U Spirit științific și scriitor talentat, remarcabil orator și entuziast animator cultural, înzestrat cu o fire dinamică, cel a cărei memorie a rămas fixată în istoriografia românească mai mult prin lucrarea Istoria Bucureștilor, a fost o personalitate complexă afirmîndu-se ca istoric, ziarist, cronicar și autor dramatic. Gh. lonescu-Gion a descris cu pasiune trecutul istoric al poporului român, fiind prețuit în epocă de un cerc larg de cititori și ascultători atrași de modalitatea sa de reînviere a trecutului. Gheorghe lonescu-Gion s-a născut la 14 octombrie 1857, în Pitești, iar după absolvirea școlii primare în orașul natal, a urmat studiile secunda- re la liceele Gheorghe Lazăr și Sf. Sava din Bucureștix. Vocația sa umanistă i-a călăuzit pașii la facultatea de litere și filozofie din Capitală unde a audiat, între altele, cursurile ținute de Bogdan Petriceicu Hașdeu și Alexandru Odobescu, a căror influență s-a resimțit în toate lucrările semnate de lonescu-Gion, Ulterior s-a specializat la Paris, susținîndu-și apoi teza de doctorat la Bruxelles 2. După încheierea studiilor, Gh. lonescu-Gion a activat ca profesor de istorie, limba română și limba latină la cîteva licee din București, apoi, mai mulți ani (1894 — 1904), a predat limba și literatura franceză la Liceul Matei Basarab 3. Scurtă vreme a lucrat în Ministerul Cultelor și Instrucției Publice ca secretar general și inspector general al învățămîntu- lui secundar 5. în același tfmp, el își înscrie numele în literatura didactică ca autor de manuale, culegeri de texte, exerciții de gramatică, metodici și piese de teatru1, lucrări adresate atît elevilor cît și profesorilor6. Atras irezistibil de gazetărie, debutează în 1876 în presă; de altfel, în perioada studiilor din Franța a transmis ziarului „Binele public” materiale pentru rubrica „Corespondență pariziană”7. După ce a revenit în țară, a susținut, timp de opt ani neîntrerupta, rubricile de teatru și literatu- ră la unul dintre cotidienele cu cea mai mare longevitate, „Românul” 8, întemeiat și condus multă vreme de remarcabilul intelectual-patriot, C.A. Rosetti. lonescu-Gion a fost un mare și pasionat gazetar; în scurta-i existență, îl găsim colaborator cu subiecte diferite la cele mai de seamă organe de presă din România9 sau la cunoscuta revistă transilvăneană „Familia”10. A fost imul dintre colaboratorii ultimei și celei mai apreciate reviste fondate și conduse de Bogdan Petriceicu Hașdeu, „Revista nouă”, în care a publicat articole, studii (unele editate apoi și în volum) sau medalioa- ne (între acestea și cel dedicat celei căreia a sperat să-i fie soț, lulia Hașdeu) 1X. „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 609—620, 1988 www.dacoromanica.ro 610 BATIU GRIGORIU 2 în activitatea sa lonescu-Gion a depus pasiune și energie inepuiza- bilă, ceea ce i-au adus stimă și prețuire; o recunoaștere a meritelor a fost și alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Bomâqe, la secția de literatură12. Moartea sa timpurie i-a surprins pe contemporani; în urma unei răceli s-a stins din viață la 29 iunie (stil vechi) 1904, cînd nici nu împlinise vîrsta de 47 de ani13. Pe lîngă lucrările, studiile și articolele publicate, el strînsese documentația pentru monografia orașului natal și era în curs de pregătire a unor ediții îmbunătățite ale studiilor sale istorice. Imediat după moartea lui Gion, s-au făcut propuneri de editare integrală a manuscriselor ce se găseau ordonate pe probleme și grupate în mape specialeM, dar imensului material adunat cu tindă timp de peste 15 ani i s-a pierdut urma. Mereu activ în viața social-culturală, cunoscut în țară și peste hotare și lăsînd o interesantă moștenire istorică „Gion avea darul — după cum sublinia Gr. Tocilescu în necrologul rostit la înmormîntare — de a zugrăvi în stil elegant și spiritual faptele străvechi ale istoriei noastre, după cum mai înainte, în curgătoarea frază a lui Ion Ghica, desfășurarea istorică a trecutului se lămurea într-un stil bătrî- nesc și familiar”15. ★ Gheorghe lonescu-Gion a fost adeptul consecvent al „școlii istorice,, ro- mantice”, al cărui exponent de seamă, după 1870, era B. P. Hașdeu. Comuni- tatea de idei și preocupări dintre acesta și mai tînărul său colaborator este reflectată, între altele, și în corespo ndența dintre lulia și B. P. Hașdeu16. lonescu-Gion a nutrit sentimente de admirație și prietenie față de Alexandru Odobescu, — alt exponent de frunte al istoriografiei romantice — în care și-a găsit cel mai bun corespondent spiritual. Înțelegînd impera- tivele epocii, amîndoi au aspirat să contribuie la progresul societății româ- nești, au manifestat un patriotism ardent, au iubit trecutul țării privind cu încredere viitorul ei. Zguduit de tragicul sfîrșit al bunului său prieten, la 12 noiembrie 1895, Gion spunea : „Mi-ar trebui grai românesc mai dulce ca fagurul de miere, mai răsunător ca buciumul de primejdie din vremurile de nenorocire ale strămoșilor noștri, mi-ar trebui, o, învățătorule nease- muit de iubit al tinerimii române, graiul tău, ca să spun aici, în pragul mormîntului, și mai tîrziu pentru depărtata viitorime, tot rodul și toată bogăția și toată frumusețea muncii tale” 17. Devotamentul pentru Odobescu s-a dovedit trainic și după dispariția acestuia ; sub îngrijirea lui Gion au fost publicate, în 1896 și 1900, ultimele două volume din Tezaurul dela Pietroasa18. Gh. lonescu-Gion s-a aflat în bune raporturi și cu cel de-al treilea reprezentant de frunte al istoriografiei romantice, Grigore G. Tocilescu, ale cărui cercetări le va utiliza în unele dintre lucrările sale. Alături de Tocilescu a contribuit la îmbunătățirea tematicii Bevistei pentru istorie, arheologie și filologie”, periodic de mare prestigiu în „lumea” istoricilor19. Discipol al marilor corifei ai istoriografiei romantice românești și reprezentant al acestei istoriografii, Gheorghe lonescu-Gion s-a afirmat în calitate de cercetător al trecutului istoric într-un moment în care, spre sfîrșitul secolului al XIX, curentul pozitivist inaugurat de A. D. Xenopol devenea predominant în istoriografia română prin activitatea lui loan Bogdan, Dimitrie Onciul și Nicolae lorga 20. Gion a manifestat obiectivi- tate în recenzarea monografiilor și manualelor de istorie națională www.dacoromanica.ro 3 ACTIVITATEA ISTORIOGRAFICA A LUI GH. IONESCU-GION 611 elaborate de A. D. Xenopol, acesta la rîndul său dovedind o anumită bunăvoință și chiar prețuire față de activitatea istoriografică a acestui reprezentant al școlii romantice 21. Nicolae lorga, loan Bogdan și Dimitrie Onciul, fondatorii „școlii istorice critice,” 22 au dezaprobat însă fără mena- jamente concepțiile fanteziste ale școlii romantice, ceea ce și-apus amprenta și asupra raporturilor dintre Gh. lonescu-Gion și acești mari critici ai activității sale istoriografice 23. Lucrările lui Gheorghe lonescu-Gion au avut o largă bază documen- tară. Călătorind mult în țară și peste hotare, el citea și căuta noi informații pretutindeni. La curent cu tot ceea ce publicațiile de specialitate din țară puneau în circulația științifică, cu studiile marilor istorici și cărturari ai vremii2i, el a cules și utilizat și numeroase informații inedite din fon- duri ale Academiei Române, arhivelor centrale sau locale, arhive de familii. Sursele sale bibliografice, numeroase și diverse, denotă un larg orizont de cultură generală, pasiunea de a cunoaște și de a împărtăși tot ceea ce afla în cursul investigațiilor sale. Larga bază documentară asigura, în concepția lui lonescu-Gion, posibilitatea istoricului de a oferi cititorului contactul cu trecutul „reînviat”. în acest sens, este concludentă preciza- rea pe care lonescu-Gion o făcea în prefața la una din lucrările sale ; „Nepierzînd un singur moment adevărul istoric și afirmațiile documen- telor, am năzuit a așeza, a povesti și a zugrăvi faptele astfel încît dispo- zițiunea, expunerea și descripțiunea lor să facă pe cititor să vadă cît mai bine într-însele „reînvierea trecutului”2s. Marea majoritate a scrierilor realizate de Gh. lonescu-Gion în ceva mai mult de un sfert de secol de activitate este răspîndită în periodice și cotidiene; o altă parte s-au concretizat în lucrări independente, în manuale și culegeri pedagogice destinate uzului didactic. Scrierile sale, cu o tematică variată și atractiv redactate, reflectă o constantă preocupare pentru studiul istoriei naționale. Cu toate că a fost uneori didactic în expunerea concețiilor sale despre funcția educa- tivă a istoriei, nu scria rece și impasibil; dimpotrivă, el insufla cu mare talent viață textelor, constituind din conținutul documentelor o epopee sau o dramă accesibilă iubitorilor de istorie. Este mai puțin important, susținea Gion, să reținem unele date cronologice din viața domnitorilor, dar este de dorit ca toți să fim convinși că: „Un popor nu devine mare și nu rămîne mare decît prin nemărginita și neclintita încredere ce are în puterile sale prezente, în menirea sa viitoare. Sînt acum pentru că am fost în trecut; voi fi totdeauna pentru că sînt și am fost”26. O cercetare atentă a gîndirii istorice a lui Gh. lonescu-Gion ne îndreptățește să spunem că el vedea istoria ca armă de luptă pentru cucerirea și apărarea drepturilor naționale. El a văzut în istorie un produs al experienței și un călăuzitor care l-a determinat să reflecteze la țările române, în trecutul nu prea îndepărtat, cînd : „...întocmai ca pe niște mingii, marele cuceritor le făcea cu vîrful spadei să se rostogolească uneori spre Turcia, alte ori spre Rusia sau Austria”27. Se înțelege că cel care gîndea și se exprima astfel vedea în istorie, asemenea lui N. Bălcescu, B.B. Hașdeu și AL Odobescu, un mijloc concret de educare pe lîngă cel de instruire teoretică28. Sub raportul concepției care l-a călăuzit, a con- trastului dintre' dorința de libertate a românilor și divergențele ruso-tur- www.dacoromanica.ro 612 PAUL GRIGORIU 4 co-austriece pentru dominație în sud-estul Europei, Gion sesiza necesr tatea cunoașterii istoriei în vederea dezvăluirii adevăratelor opțiun politice ale marilor puteri. în acest sens, este de subliniat că prima sa lucrare importantă — este vorba de Ludovic al XIV și Constantin Brîncoveanu. Studiu asupra politicii franceze în Europa răsăriteană (1534 — 1688—1715) 29 avea ca mesaj, explicit afirmat, să transmită că C. Brîncoveanu și D. Cantenmir, Muntenia, Transilvania și Moldova s-ar fi sprijinit pe Franța în lupta lor de eliberare — dacă Ludovic al XlV-lea ar fi dorit să acorde, spre bene- ficiul francez, acestor țări ajutor — în primul rînd pentru că Franța era o mare putere îndepărtată, care nu putea nutri intenții cotropitoare 80. Nu era aici doar o aluzie la marile imperii vecine, ci o numire directă a lor și o rememorare a grelei experiențe a trecutului românesc: „La masa verde a diplomației europene, în secolul XVIII și în secolul nostru — arăta lonescu-Gion — cartea de joc care se va prefira mai mult va fi aceea a Munteniei și a Moldovei... Certe și învoeli, îinpărăcheri și vrajbe, însîngerate lupte și prietenii perfide — și-n totdeauna fără răgaz, în timp de un secol și nu știu cîți ani, între puterile Europei, pentru stăpînirea Mnteniei și Moldovei, ură, ură nestinsă — cu atît mai înfocată, cu cît negustorii popoarelor erau pătrunși de frumusețea cîștigurilor împodobite și bine- cuvîntate de Providență cu toate darurile pămîntești. Mulțumită acestei uri și numai acestei uri dintre vecinii săi România putu să scape cu viața, deși sfîșiată, din viforile trecutului” 31. Chiar dacă această imagine oferită de Gion necesită unele retușuri, ea este deosebit de sugestivă pentru modul în care vedea cursul istoriei naționale în secolul al XVIII-lea și o bună parte a secolului XIX. De fapt, lucrarea viza și contextul inter- național în care se afla România la sfîrșitul secolului XlX-lea. Atașat patriei, poporului din care făcea parte și intereselor majore ale națiunii române, el susținea că este nevoie să descoperim noi documente care să dovedească statornicia noastră pe meleagurile strămoșilor deoarece : „Astăzi căutăm adevărul, și nimic decît adevărul" 32. Prin studiul istoriei, susținea Gion, prin extensiunea cunoașterii despre revoluțiile din 1784, 1821 și 1848, trebuia să se cultive sentimentul de solidarizare a contemporanilor săi cu acei care ceruseră libertate, egalitate, fraternitate, iar tînăra gene- rație trebuia să cunoască că „noi vrem să ne unim cu țara”, era crezul unei națiuni de milioane de oameni, care atunci, ca și în trecut, dorea să fie liberă și unită. El nu s-a limitat, în lucrările sale, la o prezentare a valențelor educative ale istoriei, ci a căutat, prin tot ceea ce a scris, să reliefeze folosul concret al cunoașterii istoriei naționale. în acest con- text, combătea factologia măruntă, fără semnificații pentru istoria națională. O privire retrospectivă asupra tematicii studiilor de istorie națională elaborate de Gheorghe lonescu-Gion arată absența preocupărilor pentru partea străveche și veche a istoriei românești. în Istoria Bucureștilorsa, el s-a sprijinit cît a fost posibil pe rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse de Grigore Tocilescu. Scrierile referitoare la feudalism, cu precădere la glorioasa epocă a lui Mihai Viteazul și la cea care a urmat 34, relevă aceiași înclinație a sa pentru folosirea cunoașterii istoriei în înțelegerea evenimentelor contemporane. Lucrările au fost concepute și realizate ca publicații știin- țifice de popularizare și urmărea să releve, între altele, tendințele expansio- www.dacoromanica.ro ACTIVITATEA ISTORIOGRAFICA A LUI GH. IONESCU-GION 613 niște ale imperiilor din jurul țărilor române și ostilitatea monarhilor vecini față de luptele lui Mihai Viteazul pentru recîștigarea libertății și înfăp- tuirea unității statale. Scrierile sale nu sînt o sinteză asupra domniei vitea- zului voievod, ci abordează mai larg contextul internațional, înfățișează atitudinea habsburgilor, a regatului polon și Imperiului otoman, subliniind că, chiar dacă a căzut răpus mișelește, Mihai Viteazul a : „... ținut în vîrful spadei sale, pentru nepieritoarele învățături ale viitorului român, tabelul scînteitor al unității naționale" 35 (subl. ns.). Cu mult interes s-a oprit autorul asupra celor care, alături de Mihai Viteazul, au făcut minuni de vitejie în marile bătălii pentru unirea poporului român într-un singur stat. Secolul al XVIII-lea a fost caracterizat de lonescu-Gion ca o perioa- dă grea pentru țările române datorită războaielor dintre Suedia, Turcia, Rusia și a instaurării domniilor fanariote 36. Firește, în interpretarea eve- nimentelor social-politice, el, ca și alți istorici și scriitori, s-a oprit super- ficial asupra raporturilor dintre clasele sociale, asupra obligațiilor țără- nimii, a fiscalității și instituțiilor medievale. Interesante considerații găsim în studiile referitoare la domeniile fanariote și implicațiile lor în structura economică și social-politică a țărilor române. în aceste studii, grupate într-un volum 37, nu și-a propus să analizeze multilateral regimul social-politic, ci s-a oprit asupra domniilor lui Alexandru Ipsilanti și X. P.Mavrogheni, asupra Bucureștiu- lui în timpul revoluției franceze etc. Studiile au meritul de a zugrăvi sugestiv și nuanțat mentalitățile și comportamentul familiilor domni- toare în general, luxul și descompunerea claselor avute, situația grea a țărănimii. Pe de altă parte, adept al aspirațiilor pentru progres promovate de tînăra națiune română, el vedea în capitala României un centru eultural-politic puternic, receptiv la proclamațiile, scrierile și poeziile revo- luționare expediate din Paris38. Desigur, perioada dominației turco-fanariotă este cunoscută azi mult mai adînc, dar în vremea respectivă cînd puțini istorici și publiciști cercetau această epocă, lucrarea a contribuit la ridi- carea vălului și la modificarea imaginii lăsată de scrieri mai vechi. lonescu-Gion ne-a lăsat interesante reflecții despre influența gîndi- rii înaintate a revoluționarilor francezi de la 1789, asupra românilor transil- văneni care înaintaseră Vienei cunoscutul Supplex Libellus Valachorum. Gion a descifrat unele limite ale absolutismului luminat și a privit ironic încercările zadarnice ale împăratului losif al II-lea de a opri criza feudalismului prin măsuri superficiale, sporadice, în ultimă instanță nesa- tisfăcătoare. Acest despot luminat, remarca Gion în limbajul său expresiv, referindu-se la losif al II-lea, „a fost cu reformele sale în toată viața întoc- mai ca omul căruia îi vine să strănute, care dă să strănute, care e cît p-aci să strănute și... nu strănută” 39. Aceste orientări trebuie înțelese în contextul spiritului predominant de la sfîrșitul secolului al XlX-lea în cultura românească, cînd se dăz- bătea intens problema influenței culturii și ideologiei apusene asupra societății românești. lonescu-Gion considera că înrîurirea ideologiei re- voluționare franceze în România se explică prin existența unor tradiții de luptă și de viață ale poporului nostru, fără de care influențele apusene ră- mîneau artificiale și deci nepotrivite specificului românesc. Aceștea sînt, www.dacoromanica.ro 614 PAUL GRIGORIU 6 de altfel, opinii întîlnite și în lucrările lui A.D. Xenopol, Pompiliu Eliade și N. lorga**. Fără să întreprindă cercetări deosebite de istorie universală, în măsura în care aceasta nu includea și istoria românească, lonescu-Gion s-a apropiat tangențial de acest domeniu prin obligațiile ce-i reveneau ca profesor de istorie și publicist de reputație. în articole publicate în „Familia” și destinate unor cercuri largi de cititori, Gh. lonescu-Gion a abordat probleme ale specificului civilizației feniciene, lupta grecilor împotriva cotropitorilor perși, migrația vechilor germani spre „Roma imperială”, dispariția Imperiului bizantin41. Orizontul interpretărilor sale face de exemplu, loc unor înțelegeri profunde cu privire la cauzele, desfășurarea și urmările răscoalei „Nika” din vremea „șovăelnicului” împărat Justinian și a „coruptei” împărătese Teodora42. Sînt de remarcat însă preocupările lui Gh. lonescu-Gion pentru încadrarea istoriei naționale în istoria universală, prezentarea istoriei românilor în cadrul evenimentelor europene în general, al relațiilor cu popoarele și statele vecine în special. Aceste preocupări s-au concretizat în primul rînd în lucrarea, citată mai sus, referitoare la Constantin Brîncoveanu și Ludovic al XlV-lea. Cartea urmărind să evidențieze dorin- ța de libertate promovată de domnii români ai epocii, întreprinde o in- cursiune îndrăzneață în păienjenișul dens și uneori obscur al relațiilor dintre Ludovic al XlV-lea, Petru I și Carol al Xll-lea. în mai multe studii și articole, lonescu-Gion stăruie asupra conexiunilor dintre istoria națională și aceea universală și relevă influențe și aspecte inedite43. Influența unor evenimente de istorie românească asupra situației europene este pusă în evidență, în cazul răscoalei conduse de Horea în 1784, cînd „diplomația și politica” apuseană s-au resimțit concret în demersurile lor, iar nobilimea pariziană se temea de „rebelul Horia” care se luptă „cu nobilii și-i omoară fără milă”44... Tot în acest sens menționăm și comparațiile neașteptate făcute de lonescu-Gion între operele unor croni- cari români și cele ale moraliștilor francezi cuprinse în conferința Elemen- tul pitoresc în cronicele romane; pentru prima dată se pune semnul egalității între cronicarii români (Neculce) și moraliștii francezi (Saint- Simon). Străduințele lui Gh. lonescu-Gion pentru o mai bună înțelegere a istoriei naționale în legătură cu momentele principale ale istoriei universale nu făceau decît să se încadreze în orientarea inaugu- rată de G. Săulescu și Aaron Florian și aprofundată de A. D. Xenopol, Gr. Tdcilescu și alții în perioada intensificării luptei pentru desăvîrșirea unității naționale și afirmarea României pe plan internațional45. lonescu-Gion s-a ocupat și de realizarea unor medalioane dedicate unor oameni de seamă în viața și opera cărora el nu a văzut doar un obiect de cercetare, ci și modele care trebuiau să transmită mesajul că atașa- mentul pentru patrie și popor nu cunoaște nici compromisul și nici renun- țarea. Aceste „portrete istorice”, reunite într-un volum46, în care se înre- gistrează pagini reușite de memorialistică, au ca persoanaje pe C. Herescu- Năsturel, C. A. Rosetti, I. Maiorescu, I. Brezoianu, George Sion, dar și nume mai puțin cunoscute azi, ca, de pildă, medicul C. Caracaș (cu merite în organizarea științifică a medicinii românești și fondator al primei tipo- grafii laice din Țara Românească, în 1817, unde s-a tipărit, în martie 1821, www.dacoromanica.ro 7 ACTIVITATEA ISTORIOGRAFICA A LUI GH. TONESCV-GION 615 „Proclamația de la Padeș”) sau M. Obedenaru (diplomat și publicist, membru în anul 1878 al juriului de la Montpellier care a decernat în unani- mitate premiul pentru cîntecul latin poetului Vasile Alecsandri). lonescu-Gion a publicat studii și articole și despre alte subiecte care relevă viziunea sa de istoric în analiza evoluției culturii și civilizației națio- nale, înțelegerea unor conexiuni între diferite laturi ale dezvoltării socie- tății 47. Dintre lucrările lui Gion, cea mai cunoscută a rămas Istoria Bucu- reștilor, ce se impune ca un adevărat monument editorial dedicat capitalei noastre, istoriei culturii și civilizației românești; ea încheie de fapt opera de istoric a lui Gheorghe lonescu-Gion. Obiectul lucrării, multitudinea problemelor abordate, metoda de lucru l-au situat pe autor în centrul recepției critice, primind aprecieri elogioase dar și observații dure. Pentru vremea în care a fost scrisă, monografia face cinste autorului și progre- selor înregistrate de istoriografia românească. Lucrarea a fost concepută ca o mare frescă a societății urbane, cuprinzînd factorii economici, politici, sociali și culturali, accentul căzînd pe epoca medievală. Partea de istorie veche este extrem de restrînsă, în absența unor cercetări arheologice corespunzătoare. în chip inexplicabil însă, autorul s-a oprit la anul 1800, cu toate că pentru secolul al XlX-lea avea la dispoziție numeroase izvoare edite și inedite. Din introducerea lucrării se desprind comparații interesante între condițiile istorice diferite în care s-au întemeiat și dezvoltat marile capi- tale europene (Roma, Paris, Londra) și orașul București. Marea frescă a Bucureștilor de altă dată a fost desprinsă de lonescu-Gion din „litera” documentelor istorice, scăldată în farmecul legendelor și folclorului, înfru- musețată cu atractive ilustrații de epocă. Stampele au fost culese din colecții de arhivă de la Academia Română și particulari, din lucrări de specialitate. însoțind cuvîntul scris cu mărturiile iconografice, autorul își poartă cititorii prin lumea peisagiului bucureștean, fără să poată departaja totuși, în unele cazuri, adevărul istoric-sociaologic de unele reprezentări fanteziste ale desenatorilor care, voit, mistificau înfățișarea Bucureștilor48. Progresele istoriografiei consacrate istoriei orașului București au demon- strat că viața în orașul medieval, descrisă de Gion, are numeroase trăsă- turi reale49. Grăbit în cercetarea fenomenului istoric, lonescu-Gion a fost cri- ticat de renumitul slavist I. Bogdan. Pe un ton calm, dar de pe poziții știin- țifice, acesta a reproșat lipsa de unitate în tematica Istoria Bucureștilor, preluarea cu puțin discernămînt a informațiilor furnizate de documentele de arhivă și de relicvele arheologice; într-un cuvînt, Gion a fost acuzat că a lucrat fără să posede o metodă riguroasă de adevărat istoric w. Repro- șînd aceleași carențe de fond, cu unele adăugiri neesențiale, D. A. Sturdza s-a opus în cadrul Academiei Române, ca monografia să fie premiată61. Pe un ton glumeț, N. lorga, într-o culegere de articole, semnala „iluziile” arheologice și afirmațiile eronate exprimate în Istoria Bucureștilor, cu privire la originea și întemeierea capitalei Românieis2. Aprecieri favorabile a primit autorul Istoriei Bucureștilor de la alte personalități de seamă ale vieții culturale și științificice cum au fost: B.P. Hașdeu, A.D. Xenopol, Gr. Tocilescu și C. Erbiceanu. Atît opiniile lauda- www.dacoromanica.ro 616 PAUL GRIGORIU 8 tive cit și cele critice s-au evidențiat cu pregnanță în ședințele Academiei Române cînd monografia capitalei a fost propusă pentru premiere ; ieșind biruitoare cu un vot în plus, tabăra adversă a reușit să înlăture cartea de la premiere. în timpul dezbaterilor, arheologul Gr. Tocilescu, cu recunoscuta sa experiență de cercetător și scriitor, a insistat zadarnic să fie revizuite opiniile critice deoarece, susținea el: „Sînt puține operele în limba română care să însușească calități atît de mult și prețioase ca Istoria Bucureștilor. Numai cei care au întreprins asemenea cercetări, au avut poate prilejul să se convingă de dificultatea lor, de sfătuitoarea muncă ce ele reclamă, de răbdarea titanică cu care pot fi duse la bun capăt” 53. Pe aceleași poziții obiective s-a situat și istoricul de renume european, A.D. Xenopol, nemul- țumit de faptul că I. Bogdan pretindea lui Gion să întrunească calitățile unui bun slavist, paleograf, epigrafist și arheolog. De altfel, I. Bogdan, în studiul său critic, a menționat și unele merite ale monografiei lui lonescu- Gion, iar N. lorga, în amurgul vieții, a revenit asupra unor exagerări din tinerețe cu privire la Istoria Bucureștilor 54. Mai de curînd, Constantin C. Giurescu, procedînd la alcătuirea unei noi monografii asupra capitalei României, avea să ofere una dintre cele mai frumoase și autorizate opinii cu privire la această lucrare a lui Gion : „Aproape patru decenii după lucrarea lui Dimitrie Berindei, a apărut aceea, monumentală, a lui Gh. lonecu-Gion, Istoria Bucureștilor; e contribuția cea mai prețioasă din tot ce au dat predecesorii noștri asupra istoriei capi- talei. Cuprinde atîta informație de bună calitate, culeasă din mulțimea de documente inedite de la Arhivele Statului și Academiei, e scrisă cu atîta căldură pentru zbuciumatul nostru trecut și prezentată grafic cu atîta grijă, încît nu se poate să nu te impresioneze” s5. ★ Gheorghe lonescu-Gion a fost un istoric al culturii în înțeles larg, el a cercetat istoria spre a extrage din ea mentalitatea epocii, felul de a gîndi al unei societăți. Prezență marcantă în viața cultural-științifică românească din ulti- mele decenii ale secolului trecut, așa cum rezultă și din foarte recent publi- cata și binevenita reeditare a unor articole sau fragmente de studii M, Gh. lonescu-Gion și-a încîntat contemporanii cu remarcabila sa capacitate de evocator care valorifica lecturi întinse, un vast bagaj de cunoștințe. El nu a întreprins cercetări sistematice în arhive, dar a utilizat numeroase categorii de izvoare care-i permiteau înțelegerea epocii studiate. Uneori însă absența unor izvoare primare, mai ales pentru epocile mai vechi, avea să conducă la înlocuirea realului istoric prin fantezia creatoare a autorului. Multe date și aspecte ale lucrărilor sale rezistă totuși exigențelor istorio- grafiei contemporane. Receptiv la cerințele societății românești, lonescu-Gion a abordat în lucrările sale de istorie o tematică destinată să contribuie la educarea patri- otică și să ofere criterii de judecată istorică a unor probleme politice ale epocii. înclinat spre subiecte restrînse și avînd mai multe preocupări, el n-a reușit să elaboreze mari lucrări de sinteză, chiar și Istoria Bucureștilor, a fost realizată din unirea unor micromonografii. A fost printre puținii istorici români din veacul trecut care s-a înde- părtat de istoria predominant politică. îl găsim și ca istoric al ideilor înoi- www.dacoromanica.ro 9 ACTIVITATEA ISTORIOGRAFIC A LUI GH. IONESCU-GION 617 toare, iar momentele legate de lupta pentru unitate și libertate le-a expus în stilul său avîntat de epopee, ceea ce îi definește și mai mult apartenența sa la curentul romantic tîrziu. NOTE 1 I. E. Toronțiu, Gh. Cardaș, Studii și documente literare, București, 1931, voi. I, p. 95; Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Edit. Academiei R.S.R., București, 1979, p. 454—456. 2 Scrisori către loan Bianu, Ediție de Marieta și Petre Crocu, Edit. Mincrva, București, 1976, voi. III, p. 110 ; C. Angelescu, Studenții români in străinătate— Universitatea din Bruxelles în „Studii și cercetări istorice”, Iași, voi. XVIII, noiembrie, 1943, p. 119 — 126. 3 N. I. Apostolescu, Gion, în „Literatură și artă română, an. VIII, nr. 6, 7, 8, iulie— august 1904, p. 347—360. 1 Prof. lonescu Gion, în „Luceafărul”, an. III, nr. 12—13, iulie, 1904, p. 247 ; Șt. Bîrsă- nescu, Florela Bîrsăncscu, Educația, învățămîntul, gindirea pedagogică în România. Dicționar cronologic, Edit. Științifică și enciclopedică, București, 1978, p. 197; Dr. C. Diaconovich, Enci- clopedia română, t. II, Sibiu, 1900, p. 556—557. 8 Gh. lonescu Gion și alții, Carte de citire pentru clasa. . ., București, 1897 ; Idem, Ezer- eiții de gramatică și compozițiuni pentru clasa..., București, 1899—1900; G. I. lonescu-Gion, Manuel de lecture, treisieme annâe, Craiova, 1904; Idem, Liceul Țepeluș Vodă real. Vechiul Clasic? Modern? Glumă didactică într-un act, Bucureșci, 1904 ; Idem, Ședătoarea Ștefan-Vodă, făcută de elenii liceului Matei Basarab. . ., Bucureșci, 1904. • Ilie Popcscu Teiușan, Pedagogi și oameni de școală din România. Mic dicționar, Edit. didactică și pedagogică, București, 1975, p. 79—80. 7 Tibcrin Avramescu, Constantin Mille-linerețea unui socialist, Edit. politică, București, 1973, p. 164. Vezi colecția gazetei bneureștene „Binele public” ; Silvestru Voinescu, Argeșeni în spiritualii al ea românească, Pitești, 1980, p. 48 — 50. 8 Mihai Canianu, Gion, în „Familia”, an. XXVIII, 4 octombrie, 1892, p. 464; Șerban, Cioculescu, Viața lui I. L. Caragiale, Edit. Minerva, București, 1972, p. 193, 200, 206, 211 ; Petre Oprea, Critica de artă din presa bucureșteană a anilor . . ., în „Revista muzeelor și monumentclor-muzec”, nr. 2, 8, 9 din 1978 și nr. 1 din 1979. • Z. Ornca, Sămănătorismul, Edit. Mincrva, București, 1971, ed. a Il-a revăzută și adăugită, p. 39 ; V. Firoin, Biografii în bronz și marmură, Pitești, 1972, p. 71 ; Gheorghe Adamescu, Contribuțiune la bibliografia românească, Edit. Casei școalelor, București, fasc. III, 1928, p. 195-196. 10 Vezi colecția revistei „Familia” din perioadele 1884, 1897 și 1899 ; Reviste literare românești din ultimele decenii ale sec. XlX-lea, Edit. Academiei București, 1974, p. 313. în- grijire științifică de Ovidiu Papadima. 11 I. Hangiu, Presa literară românească, articole-program de ziare și reviste (1789— 1948), I (1789—1901), Edit. pentru literatură, București, 1968, p. 384; Nerva Hodoș, Al. Sădi lonescu, Publicațiile periodice românești (ziare, gazele ,reviste), t. I, București, 1913, p. 582. 12 „Analele Academiei Române”, II, t. XI, 1888—1889, Partea administrativă și deez- balerile, București, 1889, p. 124—126. 13 Constantin Săineanu, Amintiri, București, 1947, p. 92; Paul Grigoriu, Grigorie G. Tocilescu, în „Revista arhivelor” an. LVI, voi. XLI, nr. 4, 1979, p. 440. 11 V. Cîrsteann, lonescu-Gion, date biografice, în „Românul”, nr. 26—27, din 18—25 iulie, 1904, p. 197; Biblioteca Academiei R.S.R., secția manuscrise, Gr. Tocilescu —Corespon- dență, voi. I, f. 101 — 102. 16 Biblioteca Academiei R.S.R., Secția manuscrise, fond Gr. Tocilescu, t. 5145, f. 14 (Necroloage și conferințe). 18 Paul Cornea, Elena Piru, Roxana Sorescu, Documente și manuscrise literare, voi. III, Corespondența B. P. Hașdeu, Edit. Acad., București, 1976, p. 19 și urm. 17 Al. Odobescu, Pagini regăsite, Studii și documente, Edit. pentru literatură, București 1965, p. 407. Ediție îngrijită de Geo Șerban. 18 Al. Odobescu, Le trișor de Pitrossa, voi. 1 — 3, Paris, 1898—1900. 19 Vezi colecția periodicului „Revista pentru istorie, archeologie și filologie” din peri- oada 1883 — 1902; Ion Apostol, Privire generală asupra principalelor publicații de istorie româ- nești : „Revista de istorie”. Realizări și perspective la 30 de ani de la apariție, în „Revista de istorie”, t. 31, nr. 2, 1978, p. 202. www.dacoromanica.ro 618 PAUL GRIGORIU 10 20 Ștefan Ștcfănescu, Scurtă privire asupra istoriografiei românești, in Enciclopedia istoriografiei românești (coordonator Ștefan Ștefănescu), Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1978. p. 11 —12. ' 21 A. D. Xenopol, Respunsul meu d-ului Gion, în „Voința Națională”, । an. III, nr. 633 din (29) septembrie, 1886, p. 2—3 ; Gion, Curieul literar, în „Românul”, an. XXVIII din 12 februarie 1884, p. 138 ; idem, Domnia lui Cuza Vodă, în „Anuarul Universității din Iași pe anul școlar 1901-1902”, Iași, 1903, p. 280-287. 22 Ștefan Pascu, Eugen Stănescu, Istoriografia modernă a României — încercare de peri- odizare și fixare a principalelor curente și tendințe, în „Studii”, XVII, 1964, p. 133—158 ; Lucian Boia, Evoluția istoriografiei române, Universitatea din București, 1976, p. 231 —1239 ; Vasile Cristian, Istoriografia generală, Edit. didactică și pedagogică, București, 1979, p. 236—257. 23 „Analele Academici Române”, II, t. XXII, 1899—1900, Partea administrativă și dezbaterile, București, 1900, p. 214 — 216, 234 — 245.; N. lorga, L’histoire de la viile .de Buca- rest, în voi. Opinions pernicieuscs d-un mauvais patriote, București, 1900 p. 43 — 48 ; Prof. lon- nescu Gion, Brașovul domnului loan Bogdan, în voi. Din istoria românilor. Studie și recenziuni, București, 1903, p. 13 — 43 ; Barbu Theodorcscu, Nicolae lorga, Edit. tineretului, București, 1968, p. 215-127. 24 N. Petrașcu, Icoane de lumină, Edit. Casei școalelor, București, 1940, vok III, p. 197— 204 : Radu Rosetti, Eri .. ., Edit. Universul, București, 1931, p. 105—113 ; Ion Cruceană, Gheorghe lonescu-Gion, in voi. Momente și figuri argeșene, Pitcșți, 1980, p. 78 — 83. 26 G. I. lonnescu-Gion, Din istoria fanariotilor — studie și cercetări, Bucureșci, Socec, 1891, p. 1-2. 26 G. I. lonnescu-Gion, Studiul istoriei naționale în școlele noastre, conferință... Bucu- rești, 1899, p. 9. 27 G- I. lonnescu-Gion, Istoria națională în istoria universală, raport..., București 1900, p. 21. 28 lonnescu-Gion, Enlusiasmul în trecuta generafiune, conferință..., București, 1888, p. 5, 36 și 46 : Leonid Boicu, Istoricul Nicolae Bălcescu, în „Studii și articole de istorie”, XIV, 1969, p. 43 — 44 ; Marin Bucur, Istoriografia literară românească, Edit. Minerva, București, 1973, p. 63-69. 29 Lucrarea, însumind 444 pagini, a fost editată în 1884. . 30 lonnescu-Gion, Ludovic XIV și Constantin Brîncoveanu. .., p. 412—413. 31 Ibidem, p. 423 — 424. 32 G. I. lonnescu-Gion, Istorice, București, f.a., p. 43, 53. 33 G. I. lonnescu-Gion, Istoria Bucurcscilor, Stabilimentul grafic I. V. Socecu, Bucu- rești, 1899, VI + 818 p. 34 George I. lonnescu-Gion, Dușmanii lui Mihai Viteazul, conferință. . ., București, 1890 ; Idem, Din istoria Bassarabilor, I, Sima Stolnicesa Buzesca, București, 1903 ; Idem, Boierii Craiovesci, în „Revista pentru istorie, archeologie si filologie”, an. IV, voi. VIII, București, 1902, p. 74-79. 39 Idem, Dușmanii lui..., op. cit., p. 32. 39 Idem. Căleloriele lui Carol XII, regele Suediei, prin Țera Românească, conferință.. ., București, 1890. 37 G. I. lonnescu-Gion, Din istoria fanarioților — studie și cercetări, Socec, București, 1891, 259 p. ' , 38 Idem, Bucurescii in timpul revolutiunei franceze (1791— 1800 ), în voi. Din istoria fanarioților — studie și cercetări, 1891, p. 219 — 259. 39 Idem, Bucurescii în timpul..., op. cil., p. 230. 40 A. D. Xenopol, Influența franceză, în „Dreptatea”, IV, din 26 iunie, 1899, p. 1 ; Pompiliu Eliade, De l’influence franțaise sur l’espiril public en Roumanie, Paris, 1898 și Histoire de l’esprit public en Roumanie au dix-neuvicme siccle, voi. I, Paris, 1905; voi. II, Paris, 1914; N. lorga, Trei lecții de istorie despre însemnătatea românilor în istoria universală. . ,, 1912, și altele consemnate de B. Thcodorescu in Nicolae lorga — biobibliografie, Edit. științifică și enci- clopedică, Edit. militară, București, 1976, p. 265 — 272. 41 Semnate G. I. lonnescu-Gion articolele se intitulau ; Luarea Constantinopolei, 24 mai 1453; Comerciul fenician; Germanul; Bătălia de la Salamina. Toate publicate în „Famlia”, an. XXXV, nr. 18, 21, 32 și 34 din 1899. 42 lonnescu-Gion, Din viața imperială a Bizanfei. Justinian și Teodora, In „Familia”, an XXXIV, Nr. 28 din 12/24 iulie, 1898, p. 325 — 326. Vezi și Mircea .Avram, Catalogul manu- scriselor literare, Sibiu, 1971, p. 70. 43 G. lonnescu-Gion, Montainc și Valachia. Cercetare critică, în „Revista pentru istorie, archeologie și filologie”, an. I, voi. I, ed. II, Bucureșci, 1883, p. 477^-484. www.dacoromanica.ro 11 ACTIVITATEA ISTORIOGRAFICA A LUI GH. IONESCU-GION 619 44 George I. lonnescu (Gion), Pieptenăiura „ă la Iloria”, în „I-'amilia”, an. XXVI, Nr. 23, din 10/22 iunie, 1890, p. 268—269. Vezi și Lidia Băncescu, Scrisori către losif Vulcan, (Catalog), Sibiu, 1971, p. 29. 45 V. Cristian, Preocupări de istorie universală in opera lui A. D. Xenopol, în voi. A. D. Xenspol— studii privitoare la viafa și opera sa, Edit. Acad., București, 1972, p. 99—111; Al. Zub, Junimea — implicații istoriografice, Edit. Junimea, Iași, 1976, p. 202—207 ; Paul Grigoriu, Poziții ale publicisticii românești în timpul războiului de independență, în voi. „Muzeul național”, IV, București, 1978, p. 467—476. 46 G. I. lonnescu-Gion, Portrete istorice, Bucureșci, 1894. 47 Dintre acestea menționăm selectiv: România in secolul XVII — schițe geografice; Doftoricescul meșteșug în trecutul (erilor române ; Din vremurile bătrine ale filozofiei in România ; încercare asupra istoriei științelor in trecutul țerilor române; Marea frescă istorică a Ateneului român. Vezi și N. Georgescu-Tistu, G. I. lonescu-Gion, în voi. „Materiale de istorie și muzeo- grafie”, IV, Muzeul de istorie a orașului București, 1966, p. 407—417. 49 Andrei Cornea, De la portulan la vederea turistică. . ., Edit. Sport-Turism, Bucu- rești, 1977, p. 5—13. 49 Vezi : Constantin G. Giurescu, Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri ptnă in zilele noastre, Edit. pentru literatură, București, 1966 ; Dan Berindei, Orașul București reșe- dință și capitală a Țării Românești, I45S—1862, Societatea de științe istorice și filologie din R.P.R., București, 1963 și Nicolae Vătămanu, Odinioară, în București, Edit. Eminescu, Bucu- rești, 1975. 50 I. Bogdan, Istoria Bucureștilor, de,. ., în „Convorbiri literare”, nr. 3, 4 martie-aprilie 1900, p. 237—255 și 301—315. 61 Analele Academiei Române, II, t. XXII, 1899—1900, Partea administrativă și dezba- terile, București, 1900, p. 234 — 245. 52 N. lorga, L’historian de la viile de Bucarest și Les doleances de M. lonnesco-Gion, ambele în voi. Opinions perniceuses d’un mauvais patriote, București, 1900, p. 43 — 48 și 169—181. 53 Analele Academiei Române, III, t. XXII, luc. cit., p. 236. 54 N. lorga. Istoria Bucureștilor, București, 1939, p. 5 — 6. 55 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, op. cit., p. 8. 56 în cadrul salutarei colecții „Restitutio”, inițiată de Editura Minerva, recent, după elaborarea prezentului studiu, a văzut lumina tiparului sub îngrijirea competentă a lui Vistian Goia volumul G. I. lonnescu-Gion Portrete și evocări istorice. Urmărind să ofere o perspectivă largă asupra activității lui Gh. lonescu-Gion, volumul include și cronici teatrale, însemnări de călătorie etc. L’ACTIVITE HISTOEIOGEAFHIQUE DE GHEOEGHE IONESCU-GION Resume Orateur inne, publiciste doue, enthousiaste animateur culturel, d’un caractere dynamique, lonescu-Gion est plutot connu dans l’historiogra- phie — si l’on ne tient pas compte de tont son heritage historique—comme l’auteur d’un seul ouvrage „L’histoire de Bucarest”. Le professeur lonescu- Gion nous a Idgue des etudes et des articles sur Louis XIV et Constantin Brancovan, Michel le Brave, sur la revolte de Horea, sur les princes pha- nariotes, Bucarest pendant la revolution frangaise, sur les peuples germa- niques, desportraits historiques, des pages sur l’histoire de l’empire byzan- tin. Dans toutes ces etudes on remarque la correiation entre l’histoire et la litterature, entre le document et la legende, la verite et la fantaisie creatrice. La bibliographie edite et inedite met en evidence l’erudition de l’auteur, sa passion et sa vocation por l’histoire. lonescu-Gion envisage l’histoire comme une Science et un instrument efficace pour les grandes problemes nationahx du peuple roumain. 5 — C. 2275 www.dacoromanica.ro 620 PAUL GRIGORIU 12 De toutes Ies oeuvres de lonescu-Gion „L’histoire de Bucarest” reste un v^ritable monument de la culture et de la civilisation roumaines. L’immence bibliographie et l’inconographie attractive employees, la mul- titude des problemes traites, la methode du travail, tout comme l’expres- sion trudite le placent parmi ceux qui ont contribui au progres de l’histo- riographie naționale â la fin du siecle pass6. Partisan des idees des grandes personnalit^ sculturelles et scientifi- ques — B.P. Hașdeu, Al. Odobescu, Gr. Tocilescu etA.D. Xenopol — il apoursuiviconstamment l’int^gration de l’histoire naționale aux 6v6nements europeens. II a et6 pourtant l’un des premiers historiens qui se soient eloi- gn6s del’aspectuniquementpolitique de l’histoire pour s’occuper de l’etude des id6es qui circulaient deja ă l’dpoque en Roumanie et ă l’etranger. www.dacoromanica.ro PAGINI DE ISTORIE UNIVERSALĂ REPUBLICA GHANA PE DRUMUL INDEPENDENTEI 9 VIOREL CRUCEANU Situată în vestul Africii, cu o populație de peste 13 milioane de locuitori și o suprafață de 238.537 km2, Ghana a fost prima țară inde- pendentă din Africa de la sud de Sahara. Evenimentul se constituie într-un moment de referință al istoriei contemporane a continentului, el inaugurînd cel mai important fenomen social-politic din viața Africii negre: Revoluția de eliberare națională. Pe cîmpul de luptă, prin acțiuni protestatare dar și pe calea tratativelor, popoarele africane și-au recîștigat dreptul sacru la o viață liberă și demnă. Astăzi, 50 de state își construiesc propriul destin, într-o lume frămîntată și contradictorie. Evo- luțiile spectaculoase din Africa ultimelor decenii au sporit considerabil interesul pentru istoria sa. Cu deplin temei se poate vorbi de adevărați „specialiști” în domeniu precum francezii : Marianne și Robert Cornevin, Pierre Bertaux, Marcel Merle, Hubert Deschamps; englezii : Basil David- son și Jack Woddis sau americanul : E. Jefferson Murphy. Lor li se adaugă istorici africani de prestigiu precum : Cheikh Anta Diop, Joseph Ki-Zerbo, A. Adu Boahen, M. Gldle, Amadou Hampatd Bă, ș.a. în țara noastră s-au evidențiat strădaniile profesorilor Elena și Marin Voiculescu și Aurel Filimon, care prin lucrările și articolele publicate ne-au familiarizat cu desfășurările africane. Abordarea unui subiect inspirat de realitățile Africii nu este lipsit de dificultate, mai ales datorită insuficienței bogăției materialului bibliografic. El impune neobosite căutări și un efort compre- hensibil ce nu trebuie neglijat în investigarea unui univers cu o pronunțată diversitate etnico-culturală. Bogata zestre istorică a continentului, oferă, însă, spre analiză, teme dintre cele mai captivante. Un loc central revine amplei „renașteri africane” produsă după cel de-al doilea război mondial, în acest context se plasează și „fenomenul ghanez” care a marcat înce- putul destrămării anacronicului sistem colonial în statele Africii negre. Cum e și firesc se nasc întrebări : De ce Ghana a fost primul stat inde- pendent din Africa de la sud de Sahara după 1945 ? Ce factori au catalizat o asemenea evoluție ? A existat aici o tradiție a luptei de eliberare? Cum a reacționat puterea colonială la aspirațiile legitime ale ghanezilor ? Aflarea răspunsurilor impune un demers gnoseologic aprofundat în intimitatea evoluției istorice caracteristice poporului ghanez. Primele forme de organizare statală pe teritoriul Ghanei de astăzi datează din secolul al XlII-lea și sînt legate de numele regatului Bono- Mansu supranumit și „regatul de aur”. Au urmat apoi alte regate feudale timpurii precum Akwamu și Denkyira; ele au dus o susținută politică de expansiune teritorială în dauna triburilor mai slabe. Acțiunile lor au anunțat ridicarea unei puternice formațiuni medievale. Confederația Ashanti, cu capitala la Kumasi. „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 621—630, 1988 www.dacoromanica.ro 622 V1OREL CRUCEANU 2 Cei dinții europeni sosiți pe aceste meleaguri au fost portughezii, în 1471. Impresionat de marile cantități de aur găsite la regii africani cu care a intrat în contact, căpitanul Fernâo Gomes a numit teritoriul, Coasta de Aur, nume ce se va perpetua pînă la proclamarea independenței. Portu- ghezii au fost urmați de olandezi, danezi, suedezi și francezi, dar aceștia au reprezentat episoade efemere în contactul cu istoria Coastei de Aur. Au venit apoi englezii. în prima sa fază prezența engleză se preta doar la înființarea de factorii pe coastă și la încurajarea schimburilor comerciale, în special cu aur și sclavi. Ei și-au consolidat pozițiile în urma păcii de la Breda în iunie 1667 : olandezii renunțau la posesiunile lor din Coasta de Aur în favoarea Angliei. Se creau astfel condiții ca în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea și mai ales în secolul următor, penetrația engleză să se transforme tot mai mult într-o veritabilă politică colonială. Se utilizau metode dintre cele mai diverse : de la promisiuni la amenințări, de la mi- sionarism la înrobire, de la expansiunea economică la cea militară. Și aici face carieră rutinată și verificată „divide et impera”. Anglia prezenta ima- ginea unei țări prospere care grație Revoluției burgheze din 1642 corectată prin „revoluția glorioasă” din 1688 și completată de revoluția industrială devenise liderul de necontestat al lumii. Aceste transformări „n-au așezat numai temeliile sistemului constituțional parlamentar britanic, ci au netezit și calea Angliei spre hegemonie mondială” x. Procesul de aservire a Coastei de Aur a fost lent și de durată. El s-a intensificat în secolul al XlX-lea cînd au fost necesare nu mai puțin de șapte lungi și sîngeroase războaie cu eroicul regat Ashanti. Ridicată în secolul al XVII-lea, Con- federația Ashanti devenise o temută putere regională sub conducerea unor regi remarcabili precum Osei Tutu, Opoku Ware I sau Kusi Obodum. La 5 februarie 1874, forțele engleze care exercitau deja un „protectorat de fapt” pe coastă (o fîșie de cca 100 km lățime) au ocupat orașul Kumasi, capitala Ashanti. în schimbul unei mari sume plătite îu aur, Confederația își păs- trează independența. Englezii nu renunță și la 17 ianuarie 1896 are loc asaltul decisiv asupra capitalei regatului african. Kumasi este iarăși cuce- rit iar regele Agyman Prempeh I este exilat în îndepărtatul arhipelag Seychelles din Oceanul Indian. Prin reunirea Coloniei (zona de coastă) cu regatul Ashati și așa-numitele Teritorii din Nord (transformate în pro- tectorat în 1895) la 21 septembrie 1901 s-au pus bazele coloniei britanice Coasta de Aur, cu capitala la Acera și administrată de un guvernator alb, numit direct de Londra. Coroana britanică stăpînea acum în Africa de Vest patru teritorii: Gambia, Sierra Leone, Nigeria și Coasta de Aur. Pentru aceste popoare începea negura stăpînirii coloniale. Confruntate cu o situație dificilă, ele nu se vor lăsa învinse. Urmărind să-și apere propria identitate, se vor ridica la luptă. începuturile mișcării de eliberare națională în Coasta de Aur sînt legate de constituirea în 1898 a „Societății pentru apărarea drepturilor băștinașilor”. Formată din intelectuali și șefi de trib, societatea a fost deosebit de activă în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Bucu- rîndu-se de o recunoaștere semioficială, ea s-a impus ca purtătoarea de cuvînt a populației indigene pe lîngă administrația colonială. Linia sa politică era una reformistă, conciliantă, respectînd limitele impuse de legis- lația în vigoare. Societatea s-a remarcat în anii 1900—1901, cînd după represiunile masive de la Kumasi a organizat ample acțiuni de protest ce www.dacoromanica.ro 3 GHANA PE DRUMUL INDEPENDENȚEI 623 au cuprins întreaga țară. în 1905 a dejucat intențiile unor fermieri brita- nici ce doreau să achiziționeze ilegal terenuri pentru plantații. Sub presiu- nea sa, autoritățile sînt determinate să sporească în 1910 la patru numărul africanilor din Consiliul legislativ, organism politico-juridic de conducere al teritoriului. Deosebit de activă a fost societatea în timpul primul război mondial. Urmărind să estompeze manifestările de nemulțumire ale local- nicilor, în 1916 este elaborată cea dintîi constituție a coloniei (ce a purtat numele guvernatorului Clifford, inițiatorul său). Ea a permis sporirea re- prezentării locale în Consiliul legislativ, măsură ce era departe de a rezolva aspirațiile naționale ale populației Coastei de Aur. Mari speranțe și-au pus autohtonii (mulți dintre ei participanți la un război ce spulberase mitul,,invincibilității” omului alb) în Conferința de pace de la Paris. Și ei au crezut în cuvintele lui Woodrow Wilson : „sîntem aici pentru a asigura pacea lumii; opera noastră trebuie să mulțumească nu guvernele ci popoa- rele”. Dar, marile puteri nu au înțeles aspirațiile de libertate ale popoare- lor africane. Decepționați, africanii investighează noi forme de organizare, în 1920 se constituie în Coasta de Aur „prima organizație politică națio- nalistă africană, creată în cursul erei coloniale” 2, Congresul Național Vest-African sub conducerea avocatului Joseph E. Casely-Hayford. Con- gresul se dorea purtătorul de cuvînt al tuturor coloniilor engleze din Africa de Vest. Conduita sa politică era inspirată de ideile Congresului Național Indian al lui Mahatma Gandhi și ale primului Congres panafrican, desfă- șurat la Paris în 1919. A fost alcătuit un program care cerea : autonomie politică pentru coloniile engleze vest-africane, adunări alese prin vot direct, remiterea progresivă a puterilor executive africanilor, etc. Lipsa de expe- riență și organizarea ineficientă au privat Congresul Național Vest-Afri- can de forța necesară realizării țelurilor propuse. Importanța lui rezidă în inițiativele sale de pionierat, fiind un demn exemplu pentru formațiunile politice constituite ulterior. în 1925 este introdusă în Coasta de Aur o nouă constituție elaborată de guvernatorul Gordon Guggisberg. Aceasta prevedea lărgirea Consiliului legislativ la 29 de membrii din care 9 africani. Elementul de noutate constă în înființarea Consiliilor provinciale ale șefilor din Ashanti și Teritoriile din Nord. Ele reprezentau instituții de administrație locală, fiind subordo- nate guvernatorului de la Acera. Prindea astfel contur așa-numita „indi- rect rule” adică guvernare indirectă prin colaborare cu șefii tradiționali, metodă ce fusese aplicată anterior și în Nigeria. Participarea la alegerile pentru Consiliile provinciale se făcea pe bază de cens. Se desprinde din cele de mai sus că noua lege a coloniei favoriza aristrocrația locală, avînd deci un pronunțat caracter conservator. Ea păstra privilegiile, promovînd diferențierea socială și politică. Prima reacție la noua constituție se înre- gistrează chiar în 1925, cînd „Societatea pentru apărarea drepturilor băș- tinașilor” declanșează o viguroasă campanie de boicotare a sa, criticînd cu duritate pe acei șefi care au sprijinit-o. A fost cîntecul de lebădă al societății animată de militanți de seamă precum Mensah-Sar-bah, Sey, Wood sau Atta Ahuma, importanța sa scade pînă la dispariție. Constituția Guggisberg a rămas în vigoare pînă în 1945. în toți acești ani, lumea afri- cană a cunoscut și ea efectele crizei economice și mai apoi ororile celui de-al doilea război mondial. Drept consecință se constată un proces de maturizare politică a autohtonilor. Conștiința națională face progrese. Crește avîntul www.dacoromanica.ro 624 VIOREL CRUCEANU 4 revoluționar al maselor. Apar tot mai evidente semnele unor necesare schimbări. Situația este sesizată de guvernator, sir Alan Burns ce activa la Acera din 1941. El elaborează o nouă constituție, a treia, ce este pro- mulgată la 23 Martie 1946. Sistemul „indirect rule” este abrogat. Numărul membrilor Consiliului legislativ sporește de la 29 la 31. Dintre aceștia 21 erau africani și 10 europeni. Pentru prima dată într-un astfel de organ reprezentativ, africanii dețineau majoritatea. Constituția Burns hotărăște și înființarea unui Consiliu executiv cu atribuții de guvern, alcătuit din 11 membri. Trei portofolii din Consiliul executiv reveneau unor persona- lități africane. Votul rămîne în continuare censitar. în consecință în noul Consiliu legislativ au pătruns elemente conservatoare, refractare la nou, partizane ale colaborării cu metropola. Constituția a fost apreciată ca fiind de „suprafață” 3 fără să aducă modificări de substanță în viața colo- niei. Totuși ea s-a înscris pe linia precedentelor reforme constituționale, favorizînd lărgirea cadrului politic intern și dotarea cu instituțiile necesare modernizării structurii societății. în acest context, în august 1947 se con- stituie partidul United Gold Coast Convention (U.G.C.C.) — Convenția Unită a Coastei de Aur, condus de avocatul J.B. Danquah supranumit și „decanul politicii din Coasta de Aur”4. Născut în 1895, J. B. Danquah urmează cursurile facultății de drept din Londra. în 1927 își ia doctoratul. Pe plan politic se remarcă ca un adept al reformelor constituționale pentru țara sa. Reîntors în patrie este pentru 10 ani lider al Conferinței Tineretului din Coasta de Aur. în decembrie 1947 se elaborează programul partidului U.G.C.C. a cărui menire era să „asigure prin toate mijloacele legale și constituționale trecerea controlului și a conducerii guvernării, în cel mai scurt timp posibil, în mîinile poporului și a șefilor săi” 5. Deși aceste cereri pot părea radicale, ele se înscriu în fapt pe linia reformistă urmată de con- ducerea U.G.C.C. De aici starea de imobilism și ineficacitate ce amenința să paralizeze partidul. J. B. Danquah sesizează dificultățile și pentru a dinamiza U.G.C.C, oferă postul de secretar general tînărului Kwame Nkrumah aflat la studii în Anglia și care se remarcase în mod deosebit la al V-lea Congres panafrican de la Manchester. Dar cine era acest Kwame Nkrumah ? Kwame Nkrumah s-a născut la 21 Septembrie 1909 la Nkroful, ținutul Nzima, în S-V Ghanei. Școala primară și elementară o face în regiunea natală, la Half Assini; urmează apoi „Colegiul pedagogic” din Achimota, dedieîndu-se carierei didactice. în 1935 pleacă la studii în S.U.A. și se înscrie la Universitatea Lincoln (înființată în 1854 aceasta a fost prima instituție de învățămînt superior din S.U.A destinată negrilor). în 1939 își ia licența în științe umanistice, cu specialitatea economie și sociologie. Student eminent, este solicitat din toamna lui 1939 ca asistent la catedra de filosofie. Acum citește intens din lucrările lui Kant, Hegel, Descartes, Schopenhauer, Nietzsche, Ereud. Se apleacă îndeaproape asupra operelor lui Marx și Engels. Tot în 1939 este admis la seminarul teologic al Univer- sității Lincoln pe care îl absolvă în 1942 ca șef de promoție. în paralel urmează cursurile facultăților de filosofie și pedagogie de la Universitatea Pennsylvania. Remarcat de profesori, i se oferă la Pennsylvania postul de lector în filosofie la secția de „Istoria negrilor”. în acești ani Nkrumah se lansează în activitatea politică organizînd „Asociația studenților africani din S.U.A și Canada”. La sfîrșitul războiului, K. Nkrumah părăsește www.dacoromanica.ro 5 GHANA PE DRUMUL INDEPENDENȚEI 625 America cu destinația Londra. Aici se înscrie la facultatea de drept și de, economie a Universității Gray’s Inn. Frecventează de asemenea cursuri de filosofie la University College. Ca și în S.U.A se lasă repede prins în activități politice. Se impune ca unul din promotorii ideii de unitate afri- cană în lupta împotriva colonialismului. De pe această poziție a desfășu- rat o activitate intensă în cadrul celui de-alV-lea Congres panafrican desfășurat între 15 și 19 octombrie 1945 la Manchester. în ciuda vîrstei tinere, K. Nkrumah dobîndește un prestigiu indubitabil în cercurile inte- lectuale africane de la Londra. Dorind fierbinte să servească interesele țării sale, Nkrumah acceptă oferta lui J. B. Danquah și se reîntoarce la Acera, după 12 ani de absență. Abia sosit pornește la o minuțioasă reor- ganizare a Convenției Unite. Coasta de Aur prezenta imaginea unei colonii evoluate politic. Miș- cările revendicative se înmulțesc. Se înregistrează un proces de radicali- zare al maselor. Astfel, la 26 ianuarie 1948, din inițiativa unui subșef al populației ga, Nii Kwabena Bonne se declanșează un amplu boicot îm- potriva comercianților europeni și arabi și a produselor lor. Acțiunea a durat o lună și a avut un caracter pașnic și protestatar. în ziua încetării boicoturilor, 28 februarie 1948, are loc însă o mare demonstrație a ,,Uniunii foștilor combatanți” îndreptată împotriva scumpirii vieții. Manifestanții au întocmit și o petiție în care se cerea acordarea libertății și indepen- denței naționale. în momentul în care coloana protestatarilor se îndrepta spre sediul guvernatorului, armata deschide focul; doi foști combatanți sînt uciși iar alți cinci răniți. Situația devine și mai încordată. Tulburările continuă. Bilanțul incidentelor, publicat la 1 martie este apăsător : 29 de morți, 239 răniți și pagube materiale evaluate la două milioane lire sterline 6. Guvernatorul teritoriului, Gerald Creasy, introduce starea ex- cepțională. Încercînd să discrediteze U.G.C.C., G. Creasy aruncă în seama acesteia întreaga responsabilitate a evenimentelor. Mai mult, la 12 martie conducătorii partidului, așa-numiții „cei șase mari” J. B. Danquah, William Ofori Atta, Edward Akuffo-Addo, Ako Adjei, Obetsebi Lamptey și K. Nkrumah sînt arestați. în închisoare apar primele neînțelegeri între Nkrumah și ceilalți lideri ai Convenției Unite. Ele se datorau dezacordu- lui cu privire la tactica ce trebuia urmată. în timp ce Kwame Nkrumah preconiza acțiuni energice, în perfectă coordonare cu cerințele și aspira- țiile poporului, ceilalți conducători se temeau să antreneze masele, pre- textînd că s-ar provoca noi tulburări sîngeroase. Pozițiile celor două părți se dovedesc ireconciliabile. La scurt timp după eliberarea din închisoare, Nkrumah părăsește U.G.C.C. și începe pregătirile pentru crearea pro- priului său partid. La 12 iunie 1949 în cadrul celui mai mare miting, ținut pînă atunci, la Acera (cu o participare de peste 60.000 de oameni), Nkrumah anunță constituirea Oonvention Peopels Party (C.P.P)-Partidul Popular al Convenției. La baza activității sale se afla programul în șase puncte : 1. Să lupte neobosit, prin toate mijloacele constituționale, în ve- derea obținerii unei depline autonomii imediate pentru șefii și poporul Coastei de Aur. 2. Să fie avangarda politică conștientă și puternică menită să înlă- ture orice formă de asuprire și să instaureze o guvernare democratică. www.dacaramanica.ro 626 VIOREL CRUCEANU 6 3. Să asigure și să mențină deplina unitate a șefilor și poporului din Colonia, Ashanti, Teritoriile din Nord și Transvolta. 4. Să acționeze în interesul mișcării sindicale din țară pentru îm- bunătățirea condițiilor de muncă. 5. Să acționeze în vederea constituirii unei Coaste de Aur mai bune în care poporul să aibă dreptul să trăiască și sa se guverneze singur, ca popor liber. 6. Să sprijine și să ușureze prin toate mijloacele posibile realizarea unei Africi de Vest unite, care să se guverneze singură. Prin obiectivele sale Programul C.P.P. oferă o viziune integratoare a luptei de eliberare din Coasta de Aur. Este un document vizionar, con- sacrat întregului popor, indiferent de etnie, trib sau teritoriu locuit. Cererile sale sînt fundamentale : democrație, libertate, bunăstarea poporu- lui și dreptul la guvernare proprie. De asemenea, obiectivele propuse nu se limitează strict la cadrul național ci includ și năzuințele celorlalte popoare africane în lupta lor pentru neatîrnare. Sînt menționate explicit zonele imediat apropiate prin suferințe și destin din occidentul continen- tului, fiind pusă în evidență una din ideile de mare valoare ale lui Kwame Nkrumah, aceea a realizării unei Africi de Vest libere și unite. Scopul imediat al partidului se deduce cu claritate din primul punct al programu- lui. Seif governement now-Autonomie acum. în aceasta rezidă deosebirea fundamentală dintre U.G.C.C. și C.P.P. Pe cînd Convenția Unită reven- dică „autonomie în cel mai scurt timp posibil”, mult mai decis și catego- ric, Partidul Popular al Convenției cerea „autonomie acum”. Apariția partidului lui Nkrumah ridica pe o treaptă calitativ superioară, lupta de eliberare din Coasta de Aur. Eecrutîndu-și aderenții din rîndurile sin- dicatelor oamenilor muncii, asociațiilor de femei și tineret, organizațiilor de fermieri și ale intelectualității locale, C.P.P s-a impus ca o formațiune politică de mase. Calea practică de luptă a partidului e ste cunoscută sub numele de „acțiunea pozitivă”. Aceasta preconiza utilizarea tuturor mijloacelor legale și constituționale: agitația politică, presa și campaniile de educare (ce se vor dovedi necesare în situații în care marea majoritate a populației era analfabetă) pentru atingerea țelurilor propuse. în cazul în care metodele respective se dovedeau ineficiente se avea în vedere recurgerea la soluții considerate extreme : greve, boicoturi, necolaborarea cu autoritățile. Se constată de mai sus, că și „acțiunea pozitivă” se in- spira din strălucita victorie a Congresului Național Indian asupra colo- nialismului britanic, prin nonviolență și presiune morală. Prin intermediul său „Nkrumah îndemna masele să participe la viața politică de pe o platformă proprie, națională, revendicativă și în Urnitele tolerate de le- gislația în vigoare. O asemenea tactică și-a dovedit valabihtatea ea fiind în cele din urmă, încununată de succes (ulterior în scrierile sale de matu- ritate, concepția lui Nkrumah se va radicahza, el devenind adeptul luptei de clasă în Africa). „Acțiunea pozitivă” a fost declanșată la 8 ianuarie 1950, ca răspuns la aprobarea de către ConsiUul legislativ, la 31 decembrie 1949, a unei noi constituții. Ea a fost elaborată de un comitet alcătuit din personalități moderate africane, sub conducerea magistratului englez Justice Henley Coussey. Constituția, după modelul celei britanice, des- ființa votul censitar și introducea votul universal. Consiliul legislativ www.dacoromanica.ro 1 GHANA PE DRUMUL INDEPENDENȚEI 627 era lărgit la 81 de membri, dintre care 37 aleși direct, 37 numiți de con- siliul șefilor iar 7 desemnați de guvernator. Se stipula și constituirea unui nou Consiliu executiv (guvern) în care majoritatea posturilor urmau să revină africanilor, mai puțin cele de: finanțe, justiție și poliție, armată și administrație, practic pozițiile-cheie, repartizate europenilor. Consti- tuția Coussey se remarcă a fi cea mai largă și democratică dintre toate legile fundamentale cu care fusese dotată Coasta de Aur pînă atunci. Majoritatea istoricilor sînt însă de acord cu caracterul său tardiv în com- parație cu starea de spirit din țară și cu aspirațiile C.P.P. spre o autono- mie imediată. In acest context este declanșată „acțiunea pozitivă”. Un val de greve și boicoturi cuprinde întreaga țară. „Revoluția politică și socială din Ghana începuse” 7 declara Kwame Nkrumah. La 11 ianuarie economia coloniei era paralizată în totalitate. Autoritățile ripostează și introduc starea excepțională. întrunirile publice și circulația pe timp de noapte sînt interzise; corespondența cade sub incidența cenzurii. Sediul C.P.P. este pus sub control; publicațiile sale sînt suspendate. încep arestări masive în rîndul militanților și conducătorilor partidului; sînt reținuți majoritatea colaboratorilor lui Nkrumah. La 22 ianuarie este arestat și acesta. Acuzat de incitare la grevă, defăimare și de tulburare a ordinii publice, împotriva președintelui C.P.P. sînt pronunțate trei sen- tințe, conform capetelor de acuzare, fiecare la cîte un an închisoare. Urmărind să dovedească opiniei publice că situația a revenit la nor- mal, guvernatorul Charles Arden-Clarke, numit în 1949, hotărăște organi- zarea de alegeri generale la 7 februarie 1951. Deși se afla în închisoare, conform legii, Nkrumah se putea prezenta la acaestă consultare electorală (exista o prevedere legală care spunea că un deținut politic nu poate can- dida dacă are o pedeapsă mai mare de un an; or, Nkrumah era condam- nat la trei ani, dar era vorba de trei sentințe diferite de cîte un an fiecare). Liderul C.P.P. reușește să-și depună candidatura în circumscripția Acera. Rezultatul este senzațional: din 23.122 voturi exprimate, 22.780 erau pentru K. Nkrumah și numai 342 contra 8. Repartizarea locurilor în Adu- nare (Consiliul legislativ) era și ea grăitoare : din 37 de locuri elective, 34 revin C.P.P și doar 3 U.G.C.C. în urma rezultatelor, guvernatorul Arden-Clarke „un om corect și cu un puternic simț al dreptății” 9 dispune punerea în libertate a învingătorului. O zi mai tîrziu, la 13 februarie Nkrumah este primit de guvernator și desemnat conform procedurilor constituționale „leader of Governement Business” (șef al afacerilor gu- vernamentale). Unii istorici consideră evenimentul drept pasul decisiv care a dus la independența nu numai Ghana ci întreg continentul negru10. însuși Nkrumah declara că „făclia mișcării de eliberare a fost aprinsă în Ghana pentru întreaga Africă de vest și ea va lumina drumul libertății și popoarelor din alte teritorii subjugate”11. După audiența la guvernator, Nkrumah constituie un guvern de uniune națională alcătuit din 5 repre- zentanți ai C.P.P. și cîte unul din Ashanti și respectiv Teritoriile din Nord. Cele cinci portofolii ale C.P.P. erau repartizate după cum urmează : — Kodjo Botsio—educație și asistență socială — Komla Gbedemah—sănătate și muncă — A. Casely-Hayford—agricultură și resurse naturale — T. Hutton Mills—comerț, industrie și mine — dr. Ansăh Koi—comunicații și lucrări publice www.dacoromanica.ro 628 VTOTffit CRUCEANU 8 Din guvern făceau parte și trei miniștri europeni, numiți de guver- nator ; lor le reveneau posturile cele mai importante : interne și justiție, finanțe și afaceri externe și respectiv apărare. Odată constituit cabinetul Nkrumah, Coasta de Aur pășea ferm pe calea autonomiei politice. Reali- zarea acestui deziderat era stingherit însă de limitele impuse de consti- tuția Coussey. O astfel de limită sesizată de ziarul londonez „Times” consta în faptul că legea fundamentală a coloniei nu prevedea existența funcției de prim-ministru. „Times” scria că „această demnitate există numai atunci cînd cea mai înaltă funcție ministerială se îmbină cu con- ducerea partidului care predomină în organul legislativ”12. Or, Nkrumah întrunea condițiile de mai sus. în consecință constituția este amendată : la 5 martie 1952 guvernatorul Arden-Clarke anunță în Adunarea legisla- tivă instituirea funcției de prim-ministru în locul celei de șef al triburilor guvernamentale. La 21 martie 1952 Adunarea alege pe dr. Kwame Nkru- mah în calitate de prim-ministru. Pentru prima dată în zbuciumata istorie a continentului, un fiu al său, acceda la înaltul post de prim-ministru, într-o țară aflată sub dominație colonială. Era un eveniment fără prece- dent ce s-a constituit într-un strălucitor exemplu și pentru celelalte po- poare africane luptătoare. în 1953 premierul Nkrumah prezintă în parla- ment „moțiunea destinului” prin care cerea introducerea votului univer- sal, acordarea posturilor-cheie din cabinet africanilor, lărgirea atribuțiilor șefului guvernului etc. Cu acest prilej el declara : „dreptul unui popor de a se guverna singur este un principiu fundamental și un compromis în privința acestui principiu ar însemna o trădare a lui... Dreptul unui popor de a-și hotărî singur propria soartă, de a-și croi drumul în libertate nu poate fi măsurat cu etalonul culorii sau al gradului de dezvoltare so- cială. Acesta este un drept imprescriptibil al popoarelor” 13. Supusă votu- lui Adunării, „moțiunea destinului” este aprobată în unanimitate. Prin amendamentele aduse astfel constituției Coussey se năștea practic o nouă lege fundamentală, mai democratică și care reflecta fidel principiile preconizate de Nkrumah în conducere. Intrată în vigoare în aprilie 1954, constituția (ce a purtat numele inițiatorului său, Kwame Nkrumah) consfințea : — dobîndirea autonomiei interne de către Coasta de Aur — introducerea votului universal, direct și secret — responsabilitatea guvernului în fața parlamentului. Sancționarea constituției Nkrumah o face poporul prin alegerile din 15 iunie 1954. Victoria revine C.P.P. care obține 72 de locuri din cele 104 disputate. Ziua independenței era mai aproape ca niciodată. Ea a fost amînată însă datorită poziției obstrucționiste a opoziției grupată în partidul Mișcarea de Eliberare Națională, dominat de politicieni ashanti. în timp ce C.P.P. milita pentru independență completă, opoziția sugera menținerea controlului britanic asupra puterii executive și introducerea unui sistem federal de guvernare ce ar fi asigurat o anume autonomie Teritoriilor din Nord și Ashanti. Cele două poziții erau profund divergente, în această situație metropola decide o nouă consultare electorală care să-și dea verdictul asupra independenței. Partidul Popular al Convenției, promotorul consecvent al independenței imediate, se prezenta în fața poporului cu realizări remarcabile : obținerea autonomiei interne în aprilie 1954, organizarea administrativă unitară a teritoriului, constituirea pri- www.dacoromanica.ro 9 GHANA PE DRUMUL INDEPENDENȚEI 629 mului guvern autohton, elaborarea unei noi constituții. Economia era prosperă : Coasta de Aur deținea primul loc în producția mondială de cacao. Se inițiase și cultivarea altor culturi iar baza industriei, deși inci- pientă, era în continuă diversificare. Rezultate spectaculoase se obținu- seră în învățămînt, impulsionat de „Education Act” din 1952 a cărei aplicare a permis scăderea procentului de analfabeți de la 80% la 20%. Mai mult, C.P.P. beneficia de un program politico-economic de perspec- tivă, ceea ce dovedea responsabilitatea sa față de destinele țării. în con- secință, alegerile organizate la 17 iulie 1956 s-au desfășurat fără surprize. Partidul dr. Nkrumah și-a adjudecat 71 din cele 104 locuri ale parlamen- tului față de 12 locuri revenite Mișcării de Eliberare Națională. 15 locuri au revenit Partidului Popular din Nord și 6 unor candidați independenți. Pe circumscripții C.P.P. a obținut toate locurile din Colonia (zona de coastă) și municipalitatea Acera, 8 locuri din 13 în Transvolta-Togo, 11 din 26 în Teritoriile din Nord și ceva mai slab, 8 din 26 în Ashanti14. Rezultatul alegerilor îl îndreptățea pe Nkrumah să ceară guvernului englez, în numele poporului său, acordarea imediată a independenței, în perfectă coordonare cu cabinetul Coastei de Aur, Londra își dă asen- timentul pentru proclamarea independenței în ziua de 6 martie 1957. Aspirațiile de libertate ale ghanezilor erau încununate de succes. Africa se deștepta din lungul semn al erei coloniale. Conștient de noua realitate, premierul britanic Harold MacMillan declara : „indiferent dacă ne place sau nu, această creștere a conștiinței naționale este un fapt politic pe care trebuie să-1 recunoaștem ca atare și de care trebuie să ținem seamă”15. într-o atmosferă entuziastă, la 6 martie 1957, Adunarea legislativă de la Acera proclama independența țării sub numele de Ghana. Numele a fost ales de dr. Kwame Nkrumah în amintirea străvechiului imperiu omonim care între secolele al iV-lea și al Xl-lea a creat o înfloritoare civilizație în Africa de Vest. Exemplul Ghanei a fost urmat cu repeziciune și de alte popoare africane. în 1960 s-a vorbit de un adevărat „an al Africii”, 17 țări dobîndindu-și independența. Acțiunea de pionerat a Ghanei este indisolubil legată de numele dr. Kwame Nkrumah. Persona- litate excepțională, cu trăsături deosebite, el s-a impus istoriei ca „părinte al națiunii ghaneze” 16. Recunoscut vizionar, dr. K. Nkrumah nu considera independența ca o victorie finală : „ ... lupta împotriva colonialismului nu încetează odată cu obținerea independenței naționale. Independența nu este decît preludiul unei bătălii și mai dificile pentru dreptul de ne rezolva noi înșine problemele noastre economice și sociale, de a clădi societatea noastră conform aspirațiilor noastre, eliberați de controlul și intervențiile înjositoare ale necolonialiștilor”17. Putem considera cuvintele de mai sus drept crezul cu valoare testamentară lăsat ghanezilor și întregii Africi de neobositul luptător, dr. Kwame Nkrumah, trecut în eternitate la 27 aprilie 1972, în exil. NOTE 1 Camil Murcșan, Alexandru Vianu, Robert Păiușan — Downing Street 10, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 13. 2 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizației africane, Edit.Minerva, București, 1981, voi. 2, p. 279. www.dacoromanica.ro 630 VTOREE. CRTJCEANU 10 3 L’Afrique noire contcmporaine, A. Colin, Paris, 1968, p. 139. 1 E. Jefferson Murphy, op. cil., voi. 2, p. 281. 6 Kwame Nkrumah, Mesaj din Ghana. Autobiografie, Edit. politică, București, 1958, p. 97. 8 K. Nkrumah, op. cil. p. 106, vezi Marianne Cornevin, Hisloire de l’Afrique contem- poraine de la deuxieme guerre mondiale ă nos jours, Payot, Paris, 1972, p. 172. 7 K. Nkrumah, op. cil., p. 150. 8 Ibidem, p. 169, vezi M. Cornevin, op. cil., p. 174. 9 K. Nkrumah, op. cil., p. 172. 10 M. Cornevin, op. cil. p. 175. 11 K. Nkrumah, op. cil., p. 178. 13 Ibidem, p. 209. 13 Ibidem, p. 235. 14 Ibidem, p. 328—329. 15 C. Mureșan, Al. Vianu, R. Păiușan, op. cit., p. 312. 18 „Jeune Afrique”, Paris, nr. 1097, 13 ianuarie 1982, p. 21. 17 „Lumea” nr. 5, 28 noiembrie 1963, p. 15. LA EEPUBLIQUE DU GHANA DANS LA VOIE DE L’INDEPENDANCE Resume Dans le cadre de l’ample processus de „renaissance africaine” qui a suivi la deuxieme guerre mondiale, Pind6pendance du Ghana — releve l’auteur — a marque le d^membrement du systeme colonial dans l’Afri- que noire. L’6tude pr6sente les principaux moments de la lutte pour l’ind6- pendance de la colonie britanique, la Cote d’Or. On souligne l’aport du dr. Kwame Nkrumah â la lutte du peuple du Ghana pour la liquidation de la domination britannique, son role dans la constitution du Parti Populaire de la Convention, organisme politique qui a dirig6 la lutte pour la conquete de l’autonomie et, puis, de l’ind6pendance. LAtude examine l’activit6 de Nkrumah en tant que chef du gouver- nement et fait ressortir l’importance de la Constitution de 1954 pour l’ac- cel6ration du processus socio-politique qui sera parachev6 en marș 1957 par la proclamation de la Eepublique du Ghana. www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 9 9 9 ÎNFIINȚAREA SEMINARULUI ȘTIINȚIFIC DE ISTORIE MODERNĂ SI CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ ȘI UNIVERSALĂ LA FACULTATEA DE ISTORLE-FILOZOFIE DIN BUCUREȘTI în ziua de 19 februarie 1988 a avut loc, la Facultatea de istorie-filozofie a Universității București, inaugurarea activității Seminarului științific dc istorie modernă și contemporană românească și universală. Au participat cercetători științifici din diferite institute de profil, cadre didactice- universitare și din învățămîntul liceal, alți specialiști. Seminarul științific își propune să aprofundeze cercetările de istorie modernă și con- temporană românească și universală prin dezbaterea unora dintre cele mai importante probleme ale acestei epoci. în prim-plan se va afla în acest an dezbaterea unor teme legate de cea de-a 40-a aniversare a constituirii partidului revoluționar unic al clasei noastre muncitoare, precum și a naționalizării principalelor mijloace de producție, cea de-a 140-a aniversare a revoluției române din 1848, cea de-a 70-a aniversare a încheierii procesului de formare a statului națio- nal unitar român ș.a. în cadrul Seminarului științific vor fi discutate și alte probleme de specia- litate decît cele cu caracter aniversativ, după cum, de fiecare dată, vor fi prezentate lucrări recente de istoric modernă și contemporană, apărute în țară și peste hotare, vor fi semnalate probleme științifice în legătură cu care sc vor Întreprinde cercetări și dezbateri mai ample în seminar. în deschiderea ședinței inaugurale au luat cuvîntul prof. univ. dr. Gh. I. loniță, decanul Facultății de istorie — filozofie, care a înfățișat scopul înființării acestui seminar științific și a schițat liniile directoare ce-i vor sta în atenție în perioada imediat următoare. A luat apoi cuvîntul președintele Seminarului științific, prof. univ. dr. doc. Titu Geor- gescu, care a condus prima ședință a Seminarului științific consacrată dezbaterii problematicii constituirii, în urmă cu patru decenii, a partidului politic unic al clasei noastre muncitoare. în acest cadru au luat cuvîntul : dr. Georgeta Tudoran, col. dr. Vasile Alexandrescu, dr. Pompiliu Tudoran, lector Lucia Popa, dr. Traian Udrea, prof. univ. dr. Gh. I. loniță, conf. univ. dr. loan Scurtu, conf. univ. Constantin Mocanu, prof. univ. dr. docent Titu Georgescu. Ședințele seminarului științific sc vor desfășura în viitor în a treia zi dc vineri a fie- cărei luni, începînd cu ora 14,30, în sala de Consiliu a Facultății de istorie — filozofie din Bucu- rești. întreaga activitate ce se va desfășura în cadrul acestui seminar științific de la Facultatea de istorie — filozofie va răspunde sarcinilor majore trasate științei istorice din țara noastră de către cel de-al XlII-lea Congres al Partidului Comunist Român,de Conferința Națională din decembrie 1987, îndemnurilor ce ne-au fost și ne sînt date, în mod repetat, de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretarul general al partidului, Președintele României Socialiste, prin întreaga sa operă teoretică și practică. Ovidiu Bozgan ȘEDINȚE DE COMUNICĂRI LA INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA” - SECTORUL DE ISTORIE MEDIE A ROMÂNIEI Din inițiativa prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu a fost reluată tradiția comunicărilor lunare In cadrul secției de istorie medie a României a Institutului de istorie „N. lorga”. în ședința inaugurală din 24 octombrie 1987 s-au analizat problemele organizatorice și s-a hotărlt elabora- rea Unui volum tematic intitulat: Eoul mediu românesc — o nouă abordare, în care vor fi anali- „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 631—633, 1988 www.dacoromanica.ro 632 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 zale noile direcții de cercetare ale istoriei medievale românești : demografia istorică, imagologie, climatologie istorică, statistică etc. Acest volum este în fapt continuarea într-o nouă concepție — în conținut și formă — a cunoscutei publicații „Studii și Materiale de Istorie Medic” din care pînă în prezent au apărut 10 tomuri. Totodată s-a precizat la nivelul sectorului de istorie medie românească tematica și ordinea următoarelor ședințe de comunicări. La discuții au luat parte : Ștefan Ștefănescu, Florin Constantiniu, Constantin Rezachievici, Emil Lazea. în ședința din 10 noiembrie 1987%condusă de prof. Ștefan Ștefănescu . după prezentarea unor actualități editoriale de Mircea Sucîu și Andrei Busuioceanu, cercetătorul Florin Constan- tiniu a prezentat comunicarea : Ctnd începe epoca fanariolă‘1 în aceste note nu insistăm asupra conținutului deosebit al comunicării deoarece în formă rezumativă a intrat în circuitul istorio- grafie prin prezentarea ei în „Revista de Istorie”, tom 41, 1988, nr. 2, p. 236—237 ci doar subliniem imboldul lansat de autor pentru recitirea izvoarelor, regîndirea și rcmndelarea men- talului epocii fanariote. în ședința din 17 decembrie 1987 condusă de prof. Ștefan Ștefănescu, Șcrban Papacostea a prezentat rezultatele extrem de fructuoase ale unei recente călătorii de documentare în R.D. Germană. Consecințele benefice pentru cunoașterea mai aprofundată a evului mediu românesc, în special a secolelor XIV —XV pot fi remarcate și prin lecturarca notei asupra acestei deplasări științifice, prezentată succint de autor în „Revista de Istorie”, tom. 41, 1988, nr. 4, p. 450—451. în aceeași ședință, Marius Oprea, student în ultimul an al Facultății de Istorie-filozofie, în comu- nicarea : Din lumea tipografilor bucureșleni la începutul epocii moderne a prezentat pe baza unor date inedite (Arhivele Statului — fond Mitropolie) aspecte mai puțin cunoscute din lumea făuritorilor materiali ai cărților din tipografia bucureșteană aflată sub oblăduirea și controlul Mitropoliei. Diversificarea gusturilor urmată de pierderea exclusivității cărților religioase au constitutit semne vizibile ale schimbărilor conforme cu o mentalitate de sorginte iluministă — proces finalizat în 1817 prin înființarea primei tipografii laice a Țării Românești. Date inedite despre clădirea și inventarul tipografici, mobilier, ambianță, muncă și trai cotidian (alimenta- ție, lefuri, prețuri, timp liber) întregesc imaginea rectificată a producței tipografice din capitala începutului de veac XIX și a mentalității epocii. Comunicarea care este în fapt un capitol din lucrarea de diplomă a demonstrat în chip evident gradul ridicat dc cunoștințe al autorului și necesitatea întăririi conclucrării între cercetare și învățămintul superior, idei reiterate și în lucrările de cuvînt susținute de Ștefan Ștefănescu, Ludovic Demâny, Paul Ccrnovodcanu. în ședința din 28 ianuarie 1988, condusă de prof. Ștefan Ștefănescu după prezentarea re- zultatelor unei cercetări în arhivele și bibliotecile din U.R.S.S. de Marieta Chiper și a unor cărți noi de istorie de Mircea Suciu, Ștefan Andreescu a susținut comunicarea : Texte inedite de călători străini în fările române (secolul al XV II-lea ). Autorul a prezentat și comentat cîteva scrisori și rapoarte inedite conservate în arhiva Congregației de Propaganda Fide de la Vatican, privind pe Andrei Bogoslavic și Giovenale Falco, care au viețuit o vreme mai îndelungată la Tîrgoviște și respectiv Cîmpulung. Aceste documente și unele informații istorice noi cu privire la sfîrșitul domniei lui Radu Mihnca și în general asupra ambianței politice și spirituale din Țara Românească. Pe marginea interesantei comunicări au luat cuvîntul Ștefan Ștefănescu, Nicolae Stoiccscu, Florin Constantiniu, Constantin Bălan, Carol Vekov, Ioana Constantinescu, Marieta Chiper. Menționăm că în prezent studiul se află sub presă la „Revista dc Istorie și Teorie Literară”, nr. 3—4/1987. în ședința din 22 februarie condusă de prof. Ștefan Ștefănescu după prezentarea unor recente lucrări de medievistică românești și străine de Florin Constantiniu, Sever Catalan, Antal Lukacs, Nagy Pienaru, Constantin Rezachievici, cercetătorul Nicolae Stoicescu a susținut co- municarea : Silviu Dragomir — 100 de ani de la naștere. Autorul a prezentat aspectele esen- țiale ale biografiei și activității științifice a istoricului S. Dragomir care prin editarea de noi izvoare și aducerea unor noi argumente în favoarea continuității, prin contribuțiile importante în descifrarea luptei românilor transilvăneni împotriva unirii cu Roma, etc. ocupă un loc de frunte în istoriografia românească ; un istoric avizat, stăpîn al instrumentelor de lucru, spirit penetrant, angajat ferm în lupta de emancipare națională a românilor. Au participat la discuții Ștefan Ștefănescu, Mircea Suciu, Constantin Rezachievici, Florin Constantiniu, Carol Vekov, Comunicarea a fost tipărită în „Revista de Istorie”, tom 41, 1988, nr. 5, p. |527—536. în aceeași ședință într-o rubrică ce se dorește permanentizată intitulată : Recitind izvoa- rele, Emil Lazea a comentat un pasaj din capitolul XI din Cronica Notarului Anonim în care, privitor la succesiunea voievozilor din Transilvania, apare dux Mbrut ca nepot (de mamă sau de frate?), specificîndu-se extinderea teritorială a voievodatului. în concluzia autorului primul voievod cunoscut al Transilvaniei poate să fi trăit în jurul anului 850, în contextul căderii avari- lor, iar succesiunea parc să nu fi fost electivă ci deja îmbrăcase o formă ereditară. Numai o stabilitate politică reală ar fi permis o atare succesiune. Nagy Pienaru www.dacoromanica.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 633 CEONICA In luna martie 1988 in țara noastră a făcut o vizită, profesorul Mustafa Al Najaar din Irak, secretarul general al Uniunii istoricilor arabi. Cu acest prilej in ziua de 18 martie 1988 la Academia de Științe Sociale și Politice a Repu- blicii Socialiste România oaspetele arab a avut o intilnire cu istoricii români. în deschiderea reuniunii prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de Istorie „N. lorga”, pre- ședintele secției dc istoric și arheologic a Academiei de Științe Sociale și Politice a salutat prezen- ța în România a distinsului oaspete reprezentantul unei istoriografii care s-a afirmat In ulti- mul timp pe. plan internațional. în continuare profesorul Mustafa Al Najaar a vorbit auditoriului despre activitatea științifică și structura organizatorică a Uniunii istoricilor arabi, despre activitatea editorială și relațiile științifice pe plan internațional, arătind că scopul vizitei sale in România este de a pune bazele unei colaborări științifice permanente intre forul pe care il conduce și instituțiile similare românești. In încheierea conferinței sale profesorul Al Najaar a răspuns cu amabilitate Întrebărilor care i-au fost adresate de istoricii români. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ SI STRĂINĂ DE ISTORIE 9 LEONID BOICU, Principatele Române în raporturile politice internațio- nale (secolul al XVIII-lea), Edit. Junimea, Iași, 1986, 296 p. Cartea lui Leonid Boicu, referitoare la relațiile internaționale ale Țării Românești și Moldovei în veacul al XVIII-lca, reprezentind rezultatul unor îndelungate și profunde cercetări științifice, cuprinde o analiză atentă și sobră a unui material istoric abundent, fie dc arhivă, fie editat. Autorul are meritul de a fi scos în relief din marca „avalanșă” de evenimente pc cele care puteau contura, limpezi și definitiva mobilul ideilor politice românești și europene care se manifestau în societatea Principatelor Române și în zonele geografice șecine. Istoricul desprinde Cu sîrguință societatea românească dc cea asiatico-levantină care încerca sâ-și exercite insistent, prin orice mijloace, autoritatea politico-diplomatică, evidențiind în miezul ei „efluvii de idei și tentative concrete firav modernizatoare, timide și confuze” (p. 8), fapt demonstrat prin orien- tările eultural-politicc ale Cantacuzinilor și Mavrocordaților dc a recepta noul. Datorită feudalis- mului înriurit dc mentalitatea asiatică, accentuează Leonid Boicu „imaginea poporului român în opinia publică europeană în secolul al XVIII-lca se contura destul de timid” (p. 8). Și mai grav este faptul, se precizează, că oamenii dc stat ai marilor puteri (Imperiul țarist, Imperiul habsburgic, Imperiul otoman) revendicau zone de dominație și influență politico- militară, concrctizind in dese rinduri planuri dc divizare a acestora, gest tipic societății feudale. Autorul demonstrează eă în secolul al XVIII-lea a fost grav afectată autonomia țărilor române, consecință a faptului că teritoriile românești au ajuns principalul teatru de dispute militare între cele trei imperii vecine, realitate cu grave consecințe pe plan economic, social politic și diplomatic pentru români. Cel mai întemeiat element îl reprezintă instabilitatea cro- nică a domniilor în Principatele Române. S-a diminuat personalitatea instituțiilor românești, armata s-a desființat, școala s-a grccizat, iar biserica și-a pierdut din autoritatea sa, în fa- voarea celei rusești, și mai ales in favoarea celeilalte Icvantino-grccești. Și totuși, paradoxal, in cadrul ideilor culturale și politice locul celor dc revendicare cu caracter național este mai evident acum (domnia pămînteană, restabilirea deplinei autonomii ca etapă preliminară în dru- mul spre independența și unitatea românilor). Lucrarea este structurată în șapte capitole la începutul lucrării existind un „avertis- ment”/ (p. 5—6) și o „introducere” (p. 7 — 20), două subcapitole preliminare, care iși propun să-1 încadreze, cît mai corespunzător și eficient, pc cititor, în problematica temei. în primul capitol „Raporturile politice internaționale la cumpăna secolelor XVII și XVIII” (p. 21 — 38) sint înfățișate marile divergențe politice care se intercalează cu mobilurile economice. în acest context sînt reflectate opiniile mai multor istorici români, care in mai multe cazuri, coincid cu părerile autorului. Se constată că la sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul celui care urma sc deschide o nouă etapă în evoluția relațiilor internaționale în sud-estul Europei ca rezultat (aproape firesc) a stăvilirii expansiunii otomane in Europa, a semnificativelor schimbări politico-militare ce s-au creat, a concretizării unui țel de luptă comun antiotoman. Principatele Române datorită statutului lor politico-juridic specific sint prezentate într-o poziție particulară în cadrul luptei popoarelor balcanice pentru eliberare națională, popoarele din această zonă nu se puteau emancipa politic sau militar prin forțele lor. Capitolul al doilea „Tendințe și acțiuni ale Principatelor Române in sfera relațiilor poli- tice internaționale pînă la 1768” (p. 39 — 115) iși găsește prin cuvintele lui Del Chiaro cea mai nimerită portretizare : „Moldova și Valahia trebuiesc privite ca două corăbii pe o mare furtu- noasă, unde rareori se bucură cineva dc liniște și dc odihnă” (p. 69). Românii au o organizare politică proprie, evidentă, fapt ce a avut în această perioadă și după aceea un rol deo- sebit in cadrul evoluției raporturilor politice în Balcani, relațiile cu Imperiul habsburgic și Impe- riul țarist au avut numeroase particularități. Domnii fanarioți acționau ca purtători de cuvint ai Instanbulului, dar după cum arată autorul „cu o netăgăduită amprentă personală, de regulă bine mascată” (p. 110). Pentru păstrarea atunomici statale, chiar dacă aceasta a fost afec- tată, uneori, Principatelor Române le erau necesar sprijinul cel puțin a unei mari Puteri, (paradoxal, chiar Poarta), „de o conduită politică care să le îngăduie să tragă maximum de foloase din contradicțiile dintre Puteri, dintr-un echilibru de forțe capabil să anuleze deci- ziile unilaterale” (p. 113), să creeze ideea de echilibru politic și să o concretizeze. „Revista de istorie”, tom 41, nr. 6, p. 635—642, 1988 6 — c. 2275 www.dacoromanica.ro 636 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2 „Tendințe și acțiuni politice ale Puterilor europene față de Principatele Române, pină la 1768” (p. 116—147) se intitulează al treilea capitol al lucrării la care ne referim. Leonid Boicu precizează că chiar dacă Principatele Române au reprezentat tn relațiile internaționale poziția de obiect și nu de subiect, totuși „ele ciștigă teren in conștiința politică europeană ca etnie distinctivă și organizare de stat individuală” (p. 116), acum ideea de Dacia reprezintă o denumire conștientizată, convergentă cu unitatea și continuitatea poporului român. Capitolul al patrulea „O nouă etapă a desfășurărilor politice internaționale (1768 — 1792) și Principatele Române” (p. 148 — 159) tratează Îndeaproape puternicul conflict politieo-militar ce s-a produs Intre Rusia țaristă și Poarta otomană, situație ce marchează o nouă etapă In rapor- turile politice internaționale In zonă. Conflictele ruso-turce se concretizau in Principatele Româ- ne, unde a existat cel mai de seamă perimetru de operațiuni militare, fapt pentru carc această regiune a ocupat un loc de scamă tn interesele politice europene. între paginile 160 și 206 se desfășoară capitolul „Principatele Române — o piatră de Încercare — (1768 — 1774)” unde titlul este inspirat din documentele diplomatice de la Curtea Ecaterinci a Il-a. Viitorul politico-diplomatic al Principatelor Române era fixat de rezolvarea a două capitale chestiuni tn această parte a continentului, cea otomană și cea polonă. Ideea for- mulată de Leonid Boicu este concludentă tn acest context istoric : „Important este însă că li se recunoștea o identitate proprie ce nu se confunda nici cu cea otomană, nici cu cea poloneză” (p. 172). Pacea glorioasă a Rusiei de la Kuciuk Kainardji (1774), după cum o desemna Ecate- rina a 11-a, implica deschiderea unei noi etape în raporturile internaționale In această parte a Europei, „Începutul disoluției Imperiului otoman, cel puțin In Europa” (p. 205), a impul- sionat pregnant lupta pentru emancipare socială și națională, a creat un ascendent politico- diplomatic pentru Imperiul țarist, dar implicit și modificarea echilibrului de forțe în zonă. Fapt ce a lărgit evident autonomia Principatelor Române în fața Porții, a creat o desprin- dere oficială de monopolul economic otoman. Al șaselea capitol „Principatele Române și crizele stării de pace (1774—1787)” (p. 207 — 248) abordează noua etapă post Kuciuk Kainardji pînă la următorul conflict, arătînd că neres- pectarea clauzelor tratatului sus-amintit va determina noul război ruso-turc. Rusia, prin tra - tatul de la Kuciuk Kainardji, și-a rezervat rolul de a institui consuli, fapt deosebit pentru desprinderea Principatelor Române de mentalitatea politico-diplomatică din această parte a Europei, și implicit, creșterea interesului pentru ele din partea unor Puteri di n alte părți ale continentului. în subcapitolul așezat Intre paginile 239—248 „Proiecte europene de reconstituire a Daciei”, se constată că planurile din veacul al XVIII-lea referitoare la Principatele Române au un loc deosebit în relațiile diplomatice ale continentului. Aceste proiecte au influențat evident „la conturarea și individualizarea în sens național a unei chestiuni românești în plan internațional, la propensiunea ei în conștiința publică și practică politică europeană” (p. 248). Ultimul capitol „Principatele Române și ultima confruntare politico-militarâ ruso-turco- austriacă a secolului” (p. 249—271) înfățișează, și desprinde elocvent, cauzele și declanșarea noului conflict armat (1787—1792) dintre ruși și turci, nerespectarca de ambele părți a tra- tatului de la Kuciuk Kainardji. în acest interval se evidențiază că poziția boierimii a fost una dintre cele mai active, stabilind contacte politice, formulind și înaintînd memorii revendica- tive către marile Puteri europene, insistînd chiar „revoluționar” la congresul de pace de la Siștov (1791), considerînd că românii formează o națiune distinctă tn Europa. De acum înainte problematica unității și independenței Principatelor Române va fi acceptată ca un fapt istoric firesc și necesar în lumea diplomatică a bătrînului continent. între paginile 272 și 296 sînt prezentate cu o deosebită pertinență notele la fiecare divi- ziune a cărții, prezentlndu-se și o vastă bibliografie a problematicii la care ne-am referit. Volumul realizat cu conciziune și claritate, documentat științific, se înscrie ca o valo- roasă contribuție la cunoașterea istoriei românilor în secolul al XVIII-lea, in context inter- național. Gheorghe F. Anghelescu MIHAI MAXIM, Limba turco-osmană, Tipografia Universității din Bucu- rești, 1984, 272 p. Există în cadrul Facultății de Istorie-Filozofie din București, încă din anul școlar 1969/ 1970, un Curs de limbă și paleografie turco-osmană al cărui prim titular a fost prof. Mihail www.dacoromanica.ro 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 637 Guboglu, autor al unor indispensabile instrumente de lucru pentru turcologii români (Paleoe- grafia și diplomatica turco-osmană, București, 1958; Tabele sincronice. Dalele hegirei și dalele erei noastre, București, 1954). Se resimțea Insă, Încă de pe atunci, lipsa unui manual pentru studierea limbii osmane- Existau, ce-i drept, o Gramatică a limbii otomane scrisă de Adam V. Cotula pentru minoritatea românească din Imperiul otoman acum aproximativ 80 dc ani (In 1905), gramatici in limbi de circulație europeană (precum monumentala Grammaire de la langue turque. Dialecte osmanii, Paris, 1921 de Jcan Deny) sau tn limba turcă (dc exemplu, Faruk Timurtaș, Osmanlica Gra- meri, ed. I, Istanbul, 1962),un curs universitar de turcă modernă In limba română (A. Bau- bec, Limba turcă, București, 1972). Dar, fie datorită tirajului redus in care au apărut, fie a lim- bilor in care au fost redactate, acestea nu erau și nu sint accesibile celor care vor să se ini- țieze, in special studenților, in studiul limbii osmane. Umplerea acestui gol tot mai evident și cu consecințe negative in procesul pregătirii tinerei generații dc turcologi îi va reveni prof. Mihai Maxim, urmaș al prof. Mihail Guboglu la catedra Cursului dc limbă și paleografie turco-osmană. Cunoscut mai ales din contribuțiile științifice decisive pentru cunoașterea relațiilor româ- no-otomanc in evul mediu1, contribuții completate de editarea unor documente turcești2, profesorul Mihai Maxim realizează prin apariția cursului universitar de Limbă turco-osmană o premieră pentru invățămintul istoric românesc. Prin acest manual, autorul completează fericit Cursul de limbă și paleografie turco-osmană pe care 11 susține la Facultatea dc Istorie-Filo- ofie din București, venind In intimpinarea studenților care 11 frecventază, In special, dar și storicilor interesați de conoașterea limbii osmane, in general. Volumul este structurat conform specificului unei gramatici. De la bun Început un interes aparte suscită paginile grupate in introducere sub titlurile Studiul limbii turce în Eu- ropa și Turcia (p. 13 — 23) și Scurt istoiic al limbii turcești. Limba osmanlie (p. 25 — 35), adevă- rate studii In miniatură. Urmează un capitol conscrat Alfabetului tureo-osman, alfabet care se compune din 31 de semne specifice variantei mașraki (răsăriteană) a scrierii arabe (p. 36 — 37). într-o planșă (p. 39) autorul ne prezintă cele 31 de semne pe șapte coloane: denumirea lite- rei (elif, be, pe, te etc.) cu precizările privind tehnica legării de litara următoare (elif, dat, zal re, ze,je, vav nu se leagă de litera care urmează) : grafia semnelor arabe in cele patru forme (inițială, mediană, finală, izolată), care diferă după locul unde se află litera in cadrul cuvin- tului; transliterația în caractere latine, atit in turca modernă, cit și In limbile de circulație euro- peană (cu specificația că nu există Încă un acord unanim in această privință). Se abordează apoi, separat, elementele dc morfologie specifice limbii osmane : Semnele de vocahzare, Armonia vocalică, Articolul, Substantivul, Sufixele, Pronumele, Adjectivul, Numeralul, Verbul, Poslpozi- țiile, Prepozifiile, Conjuncția, Interjecția.într-un capitol aparte (p. 219— 226), sînt precizate citeva elemente de sintaxă turco-osmană (propoziția simplă, propoziția dezvoltată, propoziția subor- donată), care ar fi beneficiat cu singuranță de o dezvoltare mai amplă dacă spațiul tipo- grafic nu ar fi fost limitat. Merită subliniată grija permanentă manifestată de autor pentru alegerea exemplelor care Însoțesc abundent fiecare capitol, fiecare afirmație, textele și cuvin- tele cu caracter istoric fiind dominante. Cinci Anexe încheie volumul : Proverbe turcești, Topo- nime, hidronime și etnonime otomane, Anlroponime turco-osmane, Nume de domni rornăni in grafie otomană, Bibliografie selectivă. Le semnalăm pentru importanța deosebită pe care aceste ramuri ale lingvisticii o au pentru cercetarea istorică, in general, toponimele, hidroni- mele etc. turcești pentru evul mediu românesc, In special. O notă aparte merită capitolul consacrat elementelor de cronologie musulmană (p. 129 — 137), indispensabile oricărui cerce- tător al relațiilor româno-otomanc, in condițiile în care cronicile și documentele turcești con- stituie izvoare de primă mină pentru istoria noastră medievală. Scrierea acestei cărți a presupus un mare efort din partea autorului, luînd în seamă doar transcrierea atentă, cu o grafie cit mai inteligibilă, a cuvintelor in caractere arabe, muncă necesară in condițiile in caie nu benefi- ciem Încă de caractere tipografice arabe. Apărut intr-un tiraj restrins de numai 325 dc exemplare, epuizate repede, manualul de Limbă lurco-osmană se dovedește a fi un instrument de lucru prețios, fără de care inițierea studenților in osmanistică (și o spun toți cei care tn studenție au jinduit efectiv după un astfel de curs) este mult mai anevoioasă. Motiv fundamental pentru o nouă ediție, poate intr-o formă mai amplă cum ne promite undeva prof. Mihai Maxim, de care să beneficieze direct umătoarelc serii de studenți. Cursul dc Limbă turco-osmană, Laboratorul de studii otomane creat In vara lui 1985 (al cărui inițiator a fost tot prof. Mihai Maxim), iată pași importanți in crearea unei adevă- rate școli românești de turcologie, In formarea tinerei generații de istorici care să ducă mai departe cercetarea relațiilor româno-otomanc. www.dacoromanica.ro 638 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINA DE ISTORIE 4 NOTE 1 Amintim aici : M. Maxim, L’autonomie de la Moldavie et de la Valachie dans les ades officiels de la Porte de la seconde moitie du XVIe siecle, în „RESEE”, nr. 2/1977, p. 207—232 ; idem, Hegimul economic al dominației otomane în Moldova și Țara Românească in a doua jumătate a secolului al XVI-tea, în „Rdl”, nr. 9/1979, p. 1731—1765; idem, Pin istoria rela- țiilor româno-otomane — „Capitulațiile’', în „Anale de istorie”, nr. 6/1982, p. 34—68. 2 M. Maxim, Culegere de texte otomane. Fasc. 1. Izvoare documentare și juridice (sec. XV—XX), București, 1974. Viorel Panaile * * * Repertoire d'etudes balkaniques 1966—1975, voi. I, Histoire, 1983; voi. II, Histoire de la culture, 1984, Edit. Academiei bulgare de științe, Sofia, 571+232 p. Trebuie să recunoaștem că există o mare dificultate în a prezenta într-o formă rezuma- tivă structura și conținutul unei atare publicații. Fiecare repertoriu bibliografic arc o osatură adecvată spațiului geografic respectiv. în această privință, Europa de sud-est și statele bal- canice formează o presupusă unitate, izvorîtă mai ales din vitregia evenimentelor similare din trecut. Așa fiind, repertoriul de față cuprinde o bibliografic fabuloasă pe o perioadă dc 10 ani (1966—1975), referitoare la aspectele multiple ale acestei zone geografice. Bogăția materialului a obligat redacția să recurgă oarecum la un compromis față dc structura clasică a unui reper- toriu bibliografic. Și asta, pentru că au apărut între timp teme și probleme noi, privind isto- ria și cultura popoarelor din această parte a Europei ; cum ar fi, de pildă, cel de al doilea război mondial, cu toate implicațiile lui. După cum se poate vedea, materialul a fost împărțit — acccptîndu-sc firește o doză de arbitrar și compromis, fiindcă altcum nu se poate — In două sectoare : Istorie și Istoria cul- turii. Primul volum cuprinde 9.416 titluri, exceptate din 55 Bibliografii, 404 Periodice și 188 Colecții. S-a depus, fără îndoială, o muncă îndelungată și meticuloasă, despre care redacția, din prea multă modestie, nu ne spune nimic. Ar fi fost util și instructiv. în scurta prefață a primului volum ni se dau, în schimb, cîteva indicații referitoare la pozițiile pe care anumite teme și titluri le ocupă în schema bibliografică. Pentru întocmirea acestei lucrări s-au despuiat publicații de pe tot cuprinsul Europei, inclusiv Turcia. Titlurile care privesc evenimentele istorice, fenomenele, ideile majore și diferite probleme din istoria popoarelor balcanice sînt redate în original și se traduc în limba franceză, în afară de cele ger- mane și engleze. Statele și teritoriile care intră în sfera cercetărilor balcanice, în număr dc 19 grupează în jurul lor, iarăși alfabetic, alte subtitluri cu caracter generic. De pildă, României ii sînt subsumate trei titluri; Istorie, Formarea statului, Istorie social-economică și Politica externă. Această schemă se aplică aproape la toate unitățile statale amintite mai sus. însă, Româhia, ca și celelalte denumiri teritoriale, apar și în contextul titlurilor generice, cum ar fi la : „Bibliografii și lucrări de referință, poziția B în 22 lucrări ; la Cronică, poziția C în 12 lucrări, la Constituții, poziția C, în trei lucrări ; la Fascism, poziția F în 15 contribu- ții, la Forțe armate, Mișcări muncitorești, Mișcări de eliberare națională, Relații politice și așa mai departe. în felul acesta fiecare țară sau provincie din cele incluse în spațiul balcanic, își află locul într-o arie întinsă de probleme care conturează laolaltă istoria evenimentelor, începînd de la căderea Constantinopolului (1453) pînă la finele celui de al doilea război mondial. Volumul se încheie cu un Indice de nume de persoane (60 p.), în care intră autori, critici, redactori și toate persoanele din contextul cercetării. Numele turcești, grecești, rusești, bulgă- rești și sîrbești sînt redate cu caractere originale. Urmează un indice al localităților și denu- mirilor geografice (14 p.). în sfîrșit, o listă a izvoarelor, — bibliografii, periodice și culegeri (24 p.) încheie această fabuloasă și atît de utilă lucrare pentru specialiștii care se ocupă de .istoria popoarelor balcanice. Prefața volumului II ne informează că e vorba de o bibliografie selectivă cu caracter interdisciplinar a studiilor și monografiilor publicate în țările balcanle. Materialele reflectă dez- voltarea culturală a ideilor, literaturii, artei, imprimeriei, etnografici, folclorului și învățămîn- www.dacoromanica.ro 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 639 tului din sinul acestor popoare. Pe aceeași treaptă de apreciere, se situează și relațiile culturale, științifice interbalcanice, ca și legăturile dintre Balcani și restul Europei. Materialele au fost rînduite alfabetic în rubrici tematice, după modelul enciclopediilor. Ca și la primul volum, titlurile redate în limba franceză, cu excepția celor germane și engleze. Acolo unde materialele prezintă două sau mai multe aspecte, se folosește sistemul,, trimite- rilor”. Cînd titlul lucrării nu-i suficient de inteligibil, se dau explicții în subsidiar. Dispozitivul materialului este cu totul altul decît la primul volum. Redacția a optat pentru criteriul tematic după cum urmează : Arhitectura, Arte, Artă populară. Bibliografii, Centre și instituții culturale, Evoluția culturală si spirituală, Școala literară dc la Tîrnovo,Etno- grafie, Folclor, Genuri literare, Istoria ideilor, Imprimerii, învățămlnt, Intcligcnția, Literaturi și cercetări literare, Mișcări literare, Muzică, Presă, Relații culturale și științifice, Relații din domeniul artei și arhitecturii, Relații literare, Izvoare, Teme balcanice și Teatru. Volumul cuprinde 3.901 titluri. România e prezentă ca temă principală, de două ori. în primul rlnd la tema Literatură și cercetări literare, în 34 titluri de studii și contribuții și în 41, tri- miteri” ; în al doilea rînd, la Relații literare, în 43 titluri și 4 „trimiteri”. Pentru acest volum au fost despuiate 56 Bibliografii, 208 Periodice și 154 Culegeri. Ur- mează un indice alfabetic de nume (p. 177—209) redactat cu caractere latine, chirilice și gre- cești. El conține nume de autori, compozitori, redactori, traducători și de alte persoane din contextul expunerii. Dacă un autor c încărcat cu lucrări în limbi diferite, se folosește procedeul trimiterii. Indicele geografic (210—213) c alcătuit din nume de țări, orașe, fluvii si munți, redac- tate în forma lor originală. I.a denumirile transliterate se folosesc caractere latine, după siste- mul internațional adoptat de UNESCO. Aceste două volume au fost întocmite pe baza a 10 anuare bibliografice, apărute în perioada 1966—1975, sub patronajul „Centrului de informație și documentare științifică”, înființat în 1967 pe lîngă Institutul de studii balcanice „Ludmila Jivkova”. Sarcina principală a acestui Centru este aceea dc a edita o Bibliografie de studii balcanice care a început încă din 1966. ★ Ambele volume constituie rodul muncii unui colectiv, alcătuit din M. Zecev, N. Dano- va, M. Stajnova și L. Sandova. Munca de elaborare a fost fectuată de St. Angheleva, L. Șan- dova și S. Stojanova. Contribuția de față constituie un instrument de lucru inestimabil pentru toți specialiștii care studiază istoria sub multiplele ei aspecte și manifestări a popoarelor din această parte a Europei. Traian lonescu-Nișcoa STEVEN L. KAPLAN, Le pain, le peuple et le Roi. La bataille du libera- lisme sous Louis XV, Librairie Acadâmique Perrin, Paris, 1986, 461 p. Problematica subzistenței în epoca Vechiului Regim 1 se constituie într-un punct forte al istoriei economice. Lucrarea profesorului Steven Laurance Kaplan de la Universitatea Cor- neli (S;U.A.) se înscrie în cadrul unor mai vechi preocupări de istorie soeial-economică a Franței în secolul al XVIII-lea 2. Realizînd o profundă analiză istorică autorul demonstrează importanța plinii pentru omul anonim, producător, consumator sau intermediar 3. Totodată se creionează o interesantă dezbatere asupra liberalizării vieții economice și a rolului statului în acest proces. Deoarece secolul al XVIII-lea nu a fost lipsit de foamete, speculații financiare, accentuarea decalajelor sociale, asigurarea aprovizionării cu cereale a interesat în măsură deo- sebită autoritatea centrală. Tocmai asupra acestei griji sociale insistă volumul pus în discuție. • Cartea apărută în prestigioasa colecție „Pour l’Histoirc” dirijată de Pierre Chanu se deschide cd prefață intitulată Honneur de la Police sub semnătura lui Emmanuel Le Roy Ladu- rie. Profesorul francez subliniază rolul poliției, supranumită „de cereale”, în asigurarea aprovizo- nării orașelor cu cereale, căci pîinea a fost un aliment de vază al francezului Vechiului Regim. Pînă către 1760 s-a manifestat o înțelegere tacită între monarhie și orașe, prima dîrijlnd gri- pele spre centrele urbane, cele din urmă răniînînd liniștite. Poliția a fost însărcinată cu supra- www.dacoromanica.ro 640 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 vegherea acestui pact. Le Boy Laduric arată inportanța „poliției de cereale” (p. IVI. un corp de indivizi — ofițeri municipali, procurori și judecători rcgali, locotcncnți de poliție, presidiali, ce au aplicat și verificat circulația grinelor către centrele urbanc, interzicerea exportului, evi- tarea stocării de către negustori a acestora. Imensele necesități alimentare ale populației pariziene și netndeplinirea lor a generat Insă Încă tn prima jumătate a secolului XVIII-lea tulburări la Noget, Montlherv, Versailles și chiar în capitală. Deși necesitatea aprovizionării a primat, către 1760 unii autori, precum : Boisguillbert, Dupin, Duhamel de Monceau, Văron de Forbonnais au îmbrățișat principiul libcr-schimbismului și au cerut liberalizarea comerțului cu grine, ceea ce s-a realizat prin edictele din 1763—1764. Ele au grăbit insă numeroase agi- tații și tulburări sociale și mai ales nașterea unui curent antiliberalist, teoretizat de abatee Galiani și Nccker, conștienți de consecințele unor crize de subzistență într-o societate bazată pe agricultură. In Introduclion (p. 1 — 18) Kaplan pledează pentru importanța oferirii hranei zilnice tuturor locuitorilor, căci „tirania cerealelor condiționa toate fazele vieții sociale” (p. 10). Ame- nințarea cu foametea a fost mereu prezentă, deoarece niciodată nu s-a putut prevede capriciile naturii, situația recoltelor. Dar Kaplan consideră că după 1700 nu a mai existat în Franța o foamete cronică, nici chiar în 1709 —1710, ci o slabă nutriție, ce a determinat ca o pătrime din populația de la sud de Masivul Central să dispară. într-o atare conjunctură s-au accen- tuat conflictele sociale între „sătui și flămînzi producălori-consumatori, oraș-sat” (p. 11). Criza de făină a fost doar un exemplu dc criză alimentară provocată nu doar de situație recol- tei, ci și de repartizarea cerealelor pe piață. Autorul declară că distribuția a fost un proces delicat In funcție de variabile economice, administrative, geografice, istorice și tehnologice, dar și socio-psihologice și politice. Disociind între istoria problemelor subzistenței și cea accize- lor alimentare, Kaplan pune în lumină legătura politică-distribuție, ceea ce s-a tradus în înfrun- tarea liberalism-libcrtatea comerțului cu grine și criza de subzistență. Profesorul american apreciază experiența liberalizării circulației cerealelor printre „cele mai radicale reforme ale Franței prerevoluționare” (p. 15), o etapă crucială în modificarea raporturilor politice. Li- beralismul economic a adus Franței creșterea prețurilor, scăderea provizoriilor, dar și a sa- lariilor, șomaj și cu precădere o solidaritate între popor și „poliția de cereale”, de altfel rareori intilnită. Criza economică, agitațiile populare, recolta slabă, opoziția politică a dus la abandonarea edictelor din 1763—1764, pentru că „liberalismul economic nu a fost compatibil cu ordinea monarhică” (p. 17). Capitolul I se intitulează La Police de l’Approvisionnement fp. 19—50) și investighează amănunțit în contextul structurii sociale greoaie a Vechiului Begim aparatul politico-admini- strativ menit să supravegheze comerțul cu grine. Bolul centra' în cadrul său l-a jucat „poliția de cereale”. Organizarea repartiției cerealelor a implicat statul în fluxul producție-distribuție- consum, deoarece în opinia autorităților insuficienta distribuție ar fi periclitat ordinea social- politică. S-a avut în considerație din această perspectivă principiul paternalismului monarhic și teoria responsabilității statului, cărora li s-a făcut ecoul opinia publică. Distribuirea cereale- lor nu a depășit cadrele sociale închistate ale Vechiului Begim, îneît atitudinea autorităților a variat dc la zonă la zonă în funcție de starea recoltei și condițiile atmosferice. Structura ad- ministrativ-judiciară, căreia i-a revenit misiunea de a străjui circulația eercalelor a cuprins pe rege, controlorul general de finanțe, secretarii de stat, intendenții, parlamentele provinciale. Nu trebuie scăpate din vedere fenomene ca venalitatea funcțiilor, corupția funcționarilor, particularismele locale. Accentuarea rivalității între Paris și provincie s-a produs în condițiile unei mai bune aprovizionări a capitalei și s-a relevat prin demonstrații dc stradă și ata- carea depozitelor de grine în 1693, 1725, 1728, 1740, cazuri pe care documentele le-au con- semnat cu lux de amănunte. Următorul capitol, Reglementalions, le regles et les regulateurs (p. 51 — 81) descrie ansamblul legislativ, ce a reglementat circulația cerealelor. în mod primar masele au asociat foametea existenței monopolurilor asupra grinelor, ceea ce le-a făcut să ceară prețuri unice la grîu. Exportul de griu și porumb a fost interzis, dar nu lipsit de autorizații parțiale de export, ca și unele licențe pentru transferul unor cantități dintr-o zonă în alte a țării. Statul a pretins cu toți indivizii antrenați în această activitate să se înregistreze la poliție, iar afacerile să se desfășoare doar pe piață. O zonă de 35—45 kilometri în jurul Parisului a fost exceptată de la achiziționarea dc grine. în anii de prosperitate și pace poliția a adoptat o atitu- dine de bunăvoință și chiar neglijență, dar a reprimat dur orice atentat la adresa legislației în vigoare în perioada de război. în ciuda unor mari variații locale, Kaplan a iden- tificat cinci cicluri de relativă prosperitate întrerupte de unele crize dc subzistență, și anume 1709, 1725—1726, 1738, 1742, 1765—1775. Ele au determinat pe miniștrii lui Ludovic al XV-lea să se angajeze mai pregnant în problema aprovizionării. Declarația regală din mai 1763 și edictul din iulie 1764 au rupt cu tradiția și au fundamentat liberalismul in comerțul cu grine. Prima a prevăzut circulația liberă a cerealelor în regatul Franței și a fost caracterizată www.dacoromanica.ro 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 641