ACADEMIA DE Ș T 11 N T E' S O C I A L E ȘI POLITICE AREPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA DIN SUMAR: irirrniWM I® 1 ■ • 'i - -i- 'I ' '■ 140 DE ANI DE LA REVOLUȚIA ROMÂNA BIV Uliii 1 1 I1c , '! (i. ' ' i,'!' , , - • ■1 , , 1 11 r l' । 1 I ' ' ... ' 1848 - MbMRNTJÎNNOlTOR1 ÎN- ISTORIA ROMÂNIEI . . 1 ! ' U II> -| .p • DAlftlÂN||HUREZEANU , , T '■ ■>i1 .. |J t• • UNITATEA NAȚIONALĂ PRilN ‘TEGĂTURÎ INTRE. CĂRTURARI ÎN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA1 T848 J | ' ''li .1 r, if/ " ; • wtoi^stan - 1 ' (l ' I’ # ’ ;r J J ■ . I \ . f 1 ■ l| INTELECTUALII ROMANȚ ÎN REVOLUȚIA DE LA 1848(| J '' |' . NICOLAE L'Ili '! 'i | ' ' DIPLOMATICĂ IOAN MAIORESCU 1848-1859) ' ' Yj1 I 'I ACTIVITATEA '[SA 'POLITICĂ ȘI {'PAULj BARBU VIEMOR.II,L CORESPOND ENTĂ, ÎNSEMNĂRI ■ T ' , . i, , [ P I 1 ( ■) 'l 'CRON IC A' V lEȚ II11 ȘT IINȚ If'iCE r '. । " J1 '..’N . "w 'i ' -II ' - 1 1.11 !'•'( ' i:}1 Ț ,| 1 ' i, CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE TOMUL, 41 1988 APRILIE EDITURA ACADEMIEI REPUJd&QMOimuicâME ROMÂNIA ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE ȘI EOLITICE REPUBLICII SOCIALISTE BDMÂNIA SECȚIA DE ISTORIE Șl ARHEOLOGIE COMITETUL DE REDACȚIE ȘTEFAN ȘTEFANESCU (rcdacty șef), ION APOSTOL (redactor fef - adjunct) ; N1CHITA ADĂN'ILOAIE, LUDOVIC DEMfiNY, GIiE^RGHE I. IONIȚÂ, AUREL LOGHIN, DAMASCHIN fttlOC, ȘTEFAN OLTEANU, POMPILIU TEODOR (membri). Prețul unui abonament este de 180 lei. In țară abonamentele se primesc la oficiile poștale și difuzorii de presă din Întreprinderi și instituții. Cititorii din străinătate se pot abona adrestndu-se la ROMPRES- FILATELIA Departamentul Export-Import-presă P.O. Box 12—201. Telex 10376 prsfl r — București, Calea Griviței nr. 64—66. Manuscrisele, cărțile și jevistele pentru schimb precum și orice corespondență se vor trimite pe adresa Comitatului de Redacție al revistei „REVISTA DE ISTORIE”. Apare de 12 ori pe an. Adresa Redacției: B-dul Aviatorilor, nr. 1 “ISTORIE TOM 41, Nr. 4 Aprilie 1988 S U M A R 140 DE AM DE LA REVOLUȚIA ROMÂNĂ DIN 1048 DAMIAN IIUREZEANU, 1848 — moment înnoitor in istoria României....................... 367 APOSTOL STAN, Unitatea națională prin legături Intre cărturari In anii anteriori Revoluției de la 1848 .............................................................. 386 NICOLAE LIU, Intelectualii români in Revoluția de la 1848 .......................... 404 PAUL BARBU, loan Maiorescu — activitatea sa politică și diplomatică (1848—1859) 419 MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI Știri despre revoluționarii exilați de la 1848 și cauza Unirii Intr-o corespondență inedită (Xicolae Isar )..................................................... 437 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE Activitatea științifică a cadrelor didactice de la Facultatea de istorie-filozofic (secția istoric-filozofic) In anul 1987 (Radu Manolescu); Simpozion consacrat Unirii Principatelor; Călătorie de documentare In R. D. Germană (Șerban Papacostea) 445 CARTEA ROMÂNEASCĂ ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE APOSTOL STAN, Revoluția română de la 1848. Solidarilale .și unitate națională, Edit. politică, București, 1987, 448 p. (Xichita Adâniloaic )................................ 451 LADISLAU GYI1MĂNT, Mișcarea națională a românilor din Transilvania intre anii 1190 .și 1848, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 518 p. (Gheorghe F. Anghelescu)........................................................................ 453 ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, I.azăr-I.eon Asachi in cultura română, Sibiu, 1985, 524 p. (luliu Bud).................................................................... 455 » * * Bolivar y Europa en las crânicas, el pensamiento politico y la historiografla, volu- inen I, Siglo XIX. Invcstigaciăn dirigida por Albcrto Filippi.Prălogode J. L. Sal- cedo Bastardo, Edicioncs de la Presidencia de la Repâblica. Comită Ejecutivo del Biccntenario de Simăn Bolivar, Caracas, 1986, 1086 p. (Eugen Denizc). . . 461 „Revista de istoric”, tom 41, nr. 4, p. 365 — 464, 1988 www.dacoromanica.ro TOME 41, N° 4 Avril 1988 S O M M AIR E 140 ANS I1EPUIS LA REVOLLT1ON ROUMAINE UE 1848 DAMIAN IIL’REZEANU, 1848 — moment novateur dans l’histoire de Roumanie . . 367 APOSTOL STAN, L’unitâ naționale par des rapports etablis entre lettr^s pendant Ies ann^es qui ont prec6d6 la RGvolution de 1848 .................................... 386 NICOLAE LIU, Les intellectuels roumains dans la RGvolution de 1848 ............. 404 PAUL BARBU, loan Maiorescu — son activitG politique et diplomatique (1848—1859) 419 mEmoires, CORRESPONDANCE, NOTES Donnees concernant les rfevohitionnaires exiles de 1848 â la cause de l’Union dans une correspondance inâdite (Nicolae Isar)...................................... 437 C1IRONIQUE DE LA VIE SCIENT1FIQUE L’activitG scientifique des cadres enseignants de la Faculte d’histoire-philosophie (sec- lion histoire-pbilosophie) en 1987 (Radu Manolescu); Symposium consacre â l’Union des Principautis : Voyage de documentation en R. D. Allemagne (Șerban Papacostea )..................................................................... 445 LE LIVRE ROUMA1N ET ETRANGER D’HISTOIRE APOSTOL STAN, Revoluția română de la 1848. Solidaritate și unitate națională (La r6- volntion roumaine de 1848. SolidaritG et unite naționale), Edit. politică, București, 1987, 448 p. (Nichita Adăniloaie)................................................ 451 LADISLAU GYEMÂNT, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între anii 1190 și 1848 (Le mouveinent național des Roumains de Transylvanie entre 1790 et 1848), Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986. 518 p. (Gheorghe E. Anghelescu ).............................................................. 453 ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Lazăr-Leon Asachi în cultura română (Lazăr-Leon Asaclii dans Ia culture roumaine), Sibiu, 1985, 524 p. (luliu Bud)............... 455 * * * Bolivar y Europa en las crănicas, el pensamiento politico y la historiografia, volumen I, Siglo XIX. Investigacion dirigida por Alberto Filippi. Prologo de J. L. Sal- cedo Bastardo, Ediciones de la Presidencia de la Republica. Comite Ejecutivo del Bicentenario de Simon Bolivar, Caracas, 1986, 1086 p. (Eugen Denize) 461 .Revista de istorie’’, tom 41, nr. 4, p. «365 — 464, 1988 www.dacoroihamca.ro 140 DE ANI DE LA REVOLUȚIA ROMÂNĂ DIN 1848 1848 - MOMENT ÎNNOITOR ÎN ISTORIA ROMÂNIEI DAM IAN HUREZEANU Dacă ar fi să se indice unul din momentele cele mai reprezentative în care se afirmă conștiința europeană a înnoirii, în care ideea de regene- rare e resimțită cu o intensitate aparte și în care freamătă ființa însăși a popoarelor la această idee, atunci, desigur, anul 1848 s-ar afla printre datele invocate cu prioritate. Nu are, evident, semnificația unui eveniment de răscruce în dezvol- tarea istoriei, așa cum a avut revoluția de la 1789 din Franța care „dizolvă” lumea veche, cum se exprima Gramsci, și afirmă lumea modernă, deza- gregă un sistem de raporturi sociale și elaborează un altulx. După marea revoluție burgheză din Franța și războaiele napoleoniene victoria noului mod de producție devenise ireversibilă; semnele epocii moderne se des- fășurau pe zone din ce în ce mai întinse ale Europei, și dincolo de aceasta, și pe planuri multiple : în formele producției materiale și în raporturile de schimb, în dezvoltarea conștiinței de sine a popoarelor și în mișcările de eliberare națională, în transformările de ordin cultural și spiritual din societate 2. Sistemul Sfintei Alianțe, ca simbol al unei lumi încreme- nite, clădită pe un set de valori și de structuri peste care trecuse deja furtuna lui 1789—1794, face parcă și mai evident caracterul extrem de frămîntat al perioadei de după 1815 în Europa. Dincolo de diplomația Mari- lor Puteri și de angajarea tot mai intensă în jurul „Problemei orientale”, Europa e traversată literalmente de curente și mișcări de regenerare, de manifestări surde sau violente de nemulțumire, de acte insurecționale și revoluții, așa cum au avut loc în 1830 în Franța, Belgia sau în terito- riile poloneze. Ceea ce pînă la 1848 s-a petrecut totuși oarecum dispersat și în cadru zonal, se desfășoară, în anul revoluționar 1848, într-o remarcabilă creație istorică de anvergură europeană. Popoarele freamătă parcă de dorința de a acționa pe scena istoriei, simt un izvor de forțe noi, au conștiința rolului și a menirii lor. E un moment de renaștere, de elanuri active și năzuințe de înnoire în lumina cărora trecutul își dezvăluie insu- ficiențele organice. E cu adevărat o „primăvară a popoarelor” în sensul redeșteptării lor la viață, al deschiderii către istorie, dar și al elanului juvenil și romantic, înclinat nu numai să acționeze, dar și să se autoilu- zioneze, să ia visul drept realitate. în acest cadru și în această atmosferă se înscrie și revoluția de la 1848 din țările române. „Desfășurîndu-se, în condițiile avîntului revolu- ționar care a cuprins Europa — subliniază tovarășul Nicolae Ceaușescu — ;,Revista de istorie”, tom 41, nr. 4, p. 367 — 385, 1988 www.dacoromanica.ro 368 DAMIAN HUREZEANU 2 revoluția din țările române s-a integrat acestui amplu curent social- politic, constituind avanpostul cel mai înaintat al revoluției burgheze din sud-estul continentului” 3. Este aproape incredibil, dar este de domeniul evidenței empirice faptul că și în trecut, și astăzi, destule scrieri de peste hotare despre re- voluția de la 1848 în Europa ignoră componenta românească acesteia, sau o menționează în subsidiar, ca și cînd n-ar participa la constituirea ansamblului european și n-ar fi, totodată, un fenomen organic și bine individualizat al vieții unui popor și al unei societăți ce a întipărit în structura sa momentul 1848. Pe de altă parte, curentele de idei de nuanță conservatoare din țara noastră și-au arătat, sub varii forme, neînțelegerea, dezaprobarea, sau aversiunea față de revoluție. Nelipsite au fost accentele minimali- zatoare, invocarea implantării imitative a unei experiențe istorice nepo- trivite cu condițiile și stadiul evolutiv al societății noastre, schemati- zarea caricaturală a genezei și a resorturilor mișcării, văzute ca operă a, unui pumn de tineri intelectuali formați în spiritul ideilor apusului eu- ropean etc. etc. Ar fi greșit să descifrăm în această reluctanță un simplu dezacord cu anumite forme exterioare, atitudini sau „ținute stilistice” ale revo- luției, care nu se potriveau spiritului conservator. în 'cauză este ceva, mult mai profund, anume faptul că revoluția contrazicea structural vizi- unea evolutivă asupra procesului istoric românesc. în locul evoluției organice, graduale, presupunînd transformări abia perceptibile (sau, oricum, niciodată în contradicție fundamentală cu interesele și cu capacitatea privilegiaților de a se adapta și a se transforma ei înșiși) re- voluția propunea un model dinamic de evoluție socială, bazat pe înnoirea, hotărîtă a societății, pe prefacerea radicală a structurilor și instituțiilor existente. Lucrețiu Pătrășcanu observa cu dreptate că, negînd anul 1848, exponenții curentelor conservatoare urmăreau să anihileze spiritul revo- luției, „idealurile și principiile revoluționare” 4. Dacă din punct de vedere al procesului istoric românesc optica conservatoare absolutizează momentul creșterii organice, ighorînd as- pectul dinamic al dialecticii dezvoltării sociale, ea vădește o inadmisibilă îngustime la oameni cu larg orizont cultural, așa cum au fost, de' pildă, junimiștii, dacă judecăm fenomenul din perspectivă europeană. Fiindcă el se situează organic în acest context, exteriorizează trăsăturile mișcării general europene, traducem termenii realității noastre spiritul epocii și aspirațiile ei. Dezavutarea lui 1848 în țările române se transformă, astfel, în dezavuarea anului revoluționar 1848 în genere, în ștergerea din istoria, europeană a uneia din cele mai frumoase pagini de luptă, de abnegație și de intensă trăire creatoare. Sub acest semn al făuririi de destin nou, al trasării unui nou hotar de istorie s-a desfășurat revoluția de la 1848 în țările române. Senzația aceasta era generală și era poate cu atît mai intens simțită cu cît erau mai numeroase și mai adînc înrădăcinate vechile structură și întocmiri sociale. O desprindem din faptele vremii, din literatura și documentele epocii. www.dacoromanica.ro 3 1848 — MOMENT ÎNNOITOR IN ISTORIA ROMÂNIEI 369 Cu cîteva zile înainte de a se declanșa primul episod al revoluției, încurajat de cele ce se petreceau în Europa și de starea febrilă din Țările Române, George Barițiu scria în „Foaie pentru minte” : „Urmeze orice, noi din parte-ne cunoaștem că pentru români încă se deschide o epohă cu totul noaă... Se pare că și alți prieteni ai noștri învățați, deștepți pătrunzători simt una cu noi în privința aceasta (...) ei simt că «liber- tatea, egalitatea, frățietatea», această sfîntă deviză a timpului nostru, va fi și-a noastră scăpătoare” 5. Ideea e o constantă a documentelor vremii, punctul de pornire al oricărei judecăți constatative sau de va- loare asupra celor petrecute. Cînd soarele libertății s-a ridicat peste Europa — scria Vasile Alecsandri într-o broșură-memoi iu din mai 1848 — toate clasele societății moldovene s-au trezit ca dintr-un somn adine și „au simțit într-o unire nevoia de grabnică vindecare” 8. Iar Simion Bărnuțiu declara solemn în memorabilul discurs din 2/14 mai din Cate- drala de la Blaj : „Și cine să nu se miște acum, care popor să nu se aprindă de acest spirit dumnezeiesc, ce anunță căderea servituții la toate popoa- rele, renașterea Europei prin libertate ?” 7. Această idee a regenerării, a ruperii cu trecutul, a intrării într-un curs nou de viață este axială în documentele programatice ale revoluției de la 1848 ; în Proclamația de la Islaz, considerată Constituție a Țării Românești, în hotărîrile Adunării de la Blaj, în Petiția românilor din Banat și Părțile ungurene, sau în broșura program a luiMihail Kogăhii- ceanu, Dorințele Partidei Naționale. Principala determinație a spiritului înnoitor al revoluției era liber- tatea ; este cuvîntul care domină limbajul timpului, sintagma nedespăr- țită de faptele și de obiectivele revoluției, de reprezentarea oamenilor despre epocă și cerințele vremii. Cît de intensă era nevoia de libertate, cît. de adîncă și de puternică era credința în puterea ei purificatoare și cît de mult erau convinși oamenii timpului că libertatea este marea cuce- rire a societății și idealul omului ea persoană și individ social reiese cu elocvență din mărturiile vremii. O invocau nu numai proclamațiile, apelurile sau publicațiile vremii, o exaltau nu numai poeții în versuri transfigurate de patetism, dar ea pătrunde autoritar și în corespondența participanților la revoluție, în reacțiile verbale obișnuite. Să apelăm la cîteva exemple. Abia eliberat din închisoare, luptătorul bănățean Eftimie Murgu lansa o procamație cu următoarele fraze de început: „Duhul veacului de acum răscolitu-s-au in Europa asupra tiranilor, asupra cîrmuirilor ce țenînd întru întuneric pe cetățeni îi avea ca și robi și cugeta a-i avea robi pentru totdeauna. Acest duh, care este duhul slobozeniei (libertății) și care pentru aceea țentia a rumpe și a scutura lanțele robiei ce de atîta vreme apăsase pre omenire s-au pătruns și pînă în părțile țării ungurești” 8. Izbînda revoluției la București îi provoacă lui C.A. Rosetti o stare de beatitudine; respiră aerul libertății ca pe ceva material, sesizabil. Cum era de așteptat, primul său articol din „Pruncul român” se chiamă Trăiască România liberă ! „Da, România iubită, care de atîtea veacuri gemea sub robie — scria C. A. Rosetti — a rupt lanțurile rușinoase și a arătat lumii întregi că în vinele copiilor ei curge încă sînge de roman. Bucurați-vă, frați, (...) (că) am dobîndit cerescul dar al libertății.,®. www.dacoromamca.ro 370 DAMIAN HUREZEANU 4 Mai reținut, Aaron Florian se conectează și el la vibrația neobiș- nuită a clipei înștiințîndu-1, într-o scrisoare din 12 iunie 1848, pe G. Ba- rițiu la Brașov : ,,Zioa de ieri, 11 iunie 1848, este o zi de la care începe o epohă nouă în analele Țării Românești. Deviza populilor civilizați: libertate, egalitate, frățietate este și deviza românilor de aici. Constituția, această zicere fermecătoare, această faptă fericitoare, s-a proclamat și la noi (...). Noi sîntem emancipați și ne vom bucura de aici înainte de toate drepturile de care sîntem vrednici” 10. Gh. Magheru atingea și el o notă emoțională foarte ridicată chiar în scrisorile pe care le trimitea „din Cîmpul lui Traian”, așa cum atestă scrisoarea din 2/14 septembrie 1848 trimisă colonelului Nicolae Pleșoianu la Craiova : „Nu mă îndoiesc că va fi vreun adevărat român care să do- rească sau care măcar să sufere a mai trăi într-o tiranie complită și in- famă, după ce a trăit puțină vreme sub dulcele soare al libertății, după ce a gustat odată fericirea d-a fi cetățean al unei nații regenerate [...] Nu trebuie oare să strigăm tare dreptățile noastre, să arătăm lumii întregi că ne place libertatea și independența, că poporul nostru (...) știe să moară pentru apărarea sacrelor sale libertăți?”11. Așadar conceptul rezumativ al revoluției ca moment de ruptură cu trecutul este libertatea; un concept atotcuprinzător avînd o dublă pro- iecție de sensuri și de conținuturi: pe de o parte un sens abstract, absolut, semnificînd condiția ideală de existență a individului ca om social și ca persoană concretă; pe de altă parte, în ideea de libertate se toarnă con- ținuturi concrete de ordin social, național și politic și tocmai aceasta îi imprimă un caracter viu și îi sporește forța de atracție. Pe terenul realităților românești nu era greu a pune în evidență diferența dintre libertate și „nelibertate”. în adevăr, în ciuda progre- selor realizate de socitate în prima jumătate a secolului al XlX-lea struc- turile sale de bază erau încătușate de cadrele vechiului regim. Țărănimea simțea din plin efectele servitutilor feudale, sporite și agravate de regimul Regulamentului Organic. Exercițiul vieții politice se afla în mîinile cîtorva boieri puternici și familii influente din înalta aristocrație; sistemul de stări și privilegii funcționa efectiv, deși unele drepturi și instituții de monopol fuseseră desființate. Meșteșugurile și comerțul se simțeau îngrădite de regimul breslelor, de dările și patentele la care erau supuse, dar mai ales de raporturile care scindau societatea 12, împărțind-o nu numai în clasa diferite, dar și în lumi cu statute deo- sebite 13. în Moldova se adăuga regimul personal abuziv al lui Mihail Sturdza care exaspera chiar pe mulți dintre cei cu poziții înalte în socie- tate, nemaivorbind de elita tineretului cult al țării. în Transilvania regimul nobiliar funcționa din plin; țărănimea era împresurată de dări și robote, iar românii nu numai că nu se bucurau de drepturi naționale, fiind puși de fapt în afara sistemului constituțional al provinciei, ci își vedeau în pericol însăși individualitatea proprie prin campania care condiționa perspectiva instrucției școlare și a dobîndirii unor drepturi cetățenești de maghiarizare. Senzația de încătușare era cu atît mai puternic resimțită cu cît societatea românească a fost străbătută în perioada anterioară de un lanț de curente de opoziție ; sentimentul național s-a întărit și s-a maturizat www.dacoromanica.ro 5 1848 — MOMENT ÎNNOITOR ÎN ISTORIA ROMÂNIEI 371 necontenit, iar ideile noi ale timpului cîștigau teren neîncetat. S-a cons- tituit, astfel, o nouă stare de conștiință, hrănită din valorile civilizației moderne, care conecta realitatea noastră la circuitele mișcării istorice europene, la tendințele și procesele caracteristice ale epocii. Dealtfel, între timp începuseră să acționeze ca factori de conectare și fenomene de ordin economic — prin intermediul comerțului de cereale după pacea de la Adrianopol — dar rolul și semnificația lor avea să se dezvăluie mai tîrziu. în consecință, revoluția de la 1848 se desfășoară sub orizontul trans- formării globale a societății; ideologia ei e hrănită de această tendință, iar programele ei vin să materializeze aspirațiile și cerințele epocii, în cadrul și în condițiile concrete ale realității românești. Desigur, între ideologie, program și realizare nemijlocită există sensibile diferențe de grad. Cum vom vedea ceva mai departe, proclamarea unor postulate radi- cale — libertate, egalitate, dreptate — se asocia nu o dată cu soluții timide de transpunere în viață, cu prudențe și susceptibilități excesive, sau cu nevoia de a împăca antiteze ireconciliabile, ca în cazul lui I. Heliade Rădulescu. Revoluția reconsideră însă radical condiția anterioară a socie- tății românești, îi dezvăluie insuficiențele organice și propune nu o simplă terapie parțială, ci o restructurare menită să inoveze cursul însăși al dezvol- tării sale istorice, să sincronizeze procesul istoric al țării noastre cu cerin- țele civilizației moderne europene. Sintagma mazziniană a revoluției „sincrone și shnfone” dezvăluie nu numai spiritul general al revoluției europene, ci și nevoia de sincronizare, prin unitatea acțiunii revoluționare, a coordonatelor procesului istoric european. Cum se știe bine, această sintagmă era îndrăgită și în cercurile revoluționarilor români de la 1848. în glți termeni, revoluția intervine ca factor de restructurare, reașezare și înnoire a cursului evolutiv al societății; ea reprezintă momentul dinamic calitativ în dialectica procesului istoric românesc din epoca modernă, singurul dealtfel din tot cursul epocii. Căci 1821 tinde, e adevărat, spre regenerarea societății, dar se pro- duce la un nivel de dezvoltare a acesteia care-i limitează anvergura și obiectivele, iar evenimentele ulterioare — am în vedere Unirea din 1859; războiul pentru cucerirea independenței 1877—1878; războiul de reîntregire națională și Marea Unire din 1918 — asigură realizarea sarci- nilor de ordin național, fundamentale pentru viața poporului nostru, însă pe fondul unei mișcări evolutive a procesului istoric și a raporturilor socio-economice puternic grevate de structuri economice, sociale și politice învechite. Definitorii pentru conținutul și dimensiunea transformărilor îmbră- țișate de revoluții sînt, evident, programele ei, sau mai bine zis cadrul ei programatic fiindcă au existat unele aspecte care au preocupat intens pe protagoniștii mișcării, deși nu au figurat ca puncte de program la Iași, Blaj, București sau Timișoara. în cadrul de față ne interesează semnificația programelor, nu ana- liza sistematică a prevederilor lor, întreprinsă nu odată în istoriografia noastră. Ne vom rezuma, deci, la cîteva considerații. La Iași fnișcarea debutează sub carapacea puterii lui Mihail Sturdza și nu putea fi decît timidă, de tatonare..Cu adunarea de la hotelul Peters- www.dacoromanica.ro 372 DAMIAN HUREZEANU 6 burg și Petiția-proclamație din 28 martie 1848, care ar fi trebuit să deschidă procesul revoluționar, se consumă în fapt actul principal al evenimentelor. Nici prin intenție și nici prin conținutul ei obiectiv Petiția-proclamație nu tindea să bulverseze ordinea Regulamentară instituită în Moldova ; sub învelișul acestei „ordini” se caută însă a se introduce o serie de re- forme care ar fi lărgit procesul de modernizare a societăți, ar fi „renovat” fizionomia regimului regulamentar. Acest subtext al Petiției-proclamații, ca și ascuțișul ei deschis contestator la adresa regimului personal al dom- nitorului erau suficiente pentru a determina reacția cunoscută a lui Mihail Sturdza. Lipsită de contacte organice cu societatea, mișcarea din martie 1848 în Moldova era sortită eșecului. Ea își păstrează totuși semnificația pentru că se înscrie intr-un context european revoluționar 14, se conectează la celelalte evenimente și acțiuni din Transilvania, Țara Românească și Banat și este urmată de o serie de demersuri și inițiative ale tinerimii culte moldovene, precum și de mișcări printre țăranii din cîteva zone ale provinciei15. în Transilvania a prevalat momentul național și nu putea să nu prevaleze din moment ce românii își simțeau atins însăși nervul existenței de către intransigența maghiarizate are a Ungariei. . .revoluționare. în ciuda logicii evidente a situațiilor, pe fenomenul revoluționar de la 1848 — 1849 din aria care cuprinde și Transilvania și-a pus amprenta o anumită viziune deformatoare încă din perioada desfășurării evenimen- telor. Ea a continuat să greveze multă vreme evaluarea corectă a situației, cu atît mai mult cu cît aparține curentelor democrate și chiar revolu- ționare de gîndire. Despre ce este vorba? Ideologia de stînga, revolu- ționară, a timpului, judeca evenimentele anilor 1848 — 1849 în termenii unor categorii antagonice : lupta între forțele revoluționare și reacțiune, între libertate și opresorii acesteia. Exemplul cel mai caracteristic al acestei înfruntări era dat de ridicarea eroică a maghiarilor împotriva regimului habsburgic. Avea loc deci o demarcație globală, un chip de a gîndi în categorii foarte generale : purtători ai reacțiunii — purtători ai libertății; asupritori — asupriți; popare revoluționare — popoare reacționare etc.18 — care estompa destule determinați! concrete ale realității. Textele lui Engels din această perioadă ne încredințează că și el a judecat lucrurile în cadrul schemei amintite17. Nu vom nega, desigur, semnificația general europeană a luptei revo- luționarilor și a poporului maghiar împotriva reacțiunii; există în această luptă o latură de asemenea dimensiune; dar există, în același timp, in acțiunea și politica guvernului lui Kossuth și cauzei pe care o întruchipa o latură conservatoare și retrogradă în raport cu o problemă tot de semni- ficație general istorică : e vorba, evident, de fenomenul național. Dacă secolul al XlX-loa european a fost numit secolul naționalităților, dacă în cadrul însuși al revoluției maghiare a prevalat momentul național, atunci e evident că a nega dreptul celorlalte naționalități la libertate, a le contesta individualitatea, așa cum procedau factorii de răspundere ai Ungariei revoluționare, însemna a lovi într-un principiu cu semnificație istorică europeană. Lupta românilor transilvăneni și a sîrbilor pentru afirmarea drep- tului la viață națională nu mai reprezintă, deci, un episod subsidiar, www.dacoromanica.ro 7 1848 — MOMENT ÎNNOITOR IN ISTORIA ROMANIPl 373- ba chiar o mișcare cu sens reacționar în contextul înfruntării celor două direcții de forțe de la 1848 — 1849, ci un moment însemnat al mișcării generale europene pentru triumful principiului naționalităților. Conți- nutul real și justețea luptei românilor nu se schimbă nicidecum prin faptul că s-a arborat o supunere față de Curtea Imperială de la Viena. Este cunoscut că exponenții cei mai autentici ai spiritului revoluției române, un Nicolae Bălcescu, un Eftimie Murgu sau C. A. Rosetti, dar și Avram lancu — aflat în fruntea mișcării de rezistență românești —> au știut să vadă însemnătatea revoluției maghiare și au elogiat momen- tele de elan eroic ale acesteia. Românii au fost împinși prin forța lucrărilor și prin politica cercu- rilor conducătoare ale revoluției maghiare spre contacte cu Viena, care nu erau nici structurale și nici organice, ci pur și simplu de ordin tactic. Flacăra revoluției a fost însuflețită de ideea națională, de forța cu care s-a afirmat în cursul evenimentelor conștiința națională. Dar revendicările mișcării sînt nu numai de ordin național. „Răzi- mată pe principiul libertății, egalității și fraternității”, națiunea românăr cerea introducerea unor largi reforme politice, libertatea tiparului, a presei, a persoanei, exercitarea liberă a comerțului și industriei și, ceea ce este foarte important, „națiunea română, ajungînd la conștiința dreptu- rilor individuale, cere fără întîrziere desființarea de iobăgie fără nici o despăgubire din partea țăranilor iobagi atît în comitate, cît și în districte,, scaume și granița militară” 18. Ne aflăm, deci, în fața unui amplu program de înnoire socială și politică, grefat pe o impresionantă voință de afirmare a vieții naționale. Documentele lasă dealtfel să se observe sensibilitatea fruntașilor politici transilvăneni pentru problema agrară și lumea rurală. Prin ori- gine, condiții de viață și împrejurări de ordin istoric general, „inteligența transilvană” s-a simțit mai apropiată de masele țărănimii, decît fruntașii din clasele avute ale mișcării de la răsărit și sud de Carpați1B. Ei nu sînt reținuți de menajamente și susceptibilități; tratează chestiunea liber, direct, cu hotărîre. E suficient să examinăm cîteva lapidare mențiuni pentru a desprinde aceste caracteristici. Iată, de pildă, scrisoarea din București a lui loan Axente către Simion Bărnuțiu la Sibiu. La 6 aprilie 1848, înainte deci de Adunarea de la Blaj și de pre- cipitarea evenimentelor în Țara Românească el vedea în „schimbarea soartei țăranului” un punct nodal al revoluției. „Oare cînd am fi noi în stare — se destăinuia el — să răsculăm pre români din toate părțile într-o înțelegere și cu un scop, n-am putea stoarce din mîna streinilor, sau cel puțin nu am putea scăpa pre români și pre toți alții de robote și de alte nedreptăți ce le suferiră pînă acuma?”20. Semnificativă este și adresa lui Al. Papiu Ilarian din Tîrgu Mureș — prin care motiva „subscrierea” lui la petiția lansată de tineretul ma- ghiar și secuiesc din localitate (24 martie 1848). „Io, cînd am subscris, am zis că și io, ca român, subscriu această petițiune acea dulce speranță mîngîindu-mă că va fi fără întîrziere și deodată răscumpărare totală fără nici o despăgubire, egalitate deplină de drepturi civile și politice; respectarea și asigurarea feliuritelor nățiunălități și limbi din Transil- vania și Ungaria” 21. www.dacoromanica.ro 374 DAMIAN HUREZEANU 8 lancu, la rîndul lui, a fost nu mai puțin un apărător al dreptății țăranilor pe cit a fost al cauzei naționale; îi vedea pe moți stăpîni pe pădurile și pe pămînturile erariului, pe țărani, în genere, stăpîni pe moșiile nobililor 22. Nici pentru Bărnuțiu, ideologul problemei naționale, ștergerea iobăgiei fără despăgubire nu a comportat obiecții. Purtînd aceeași pecete a inovării societății și în plus mai dezbătut și mai „implicat” efectiv în practică a fost programul revoluționar din Țara Românească. Momentul politic instituțional și drepturile cetățea- nului și individului se reflectă cu o intensitatea specială în program. Se enunță, astfel, egalitatea drepturilor politice, adunarea generală compusă din reprezentanții tuturor stărilor societății, domn responsabil, ales pe cinci ani, responsabilitatea miniștrilor și a tuturor funcționarilor „în funcția ce ocupă”, crearea gărzii naționale; se prevede, apoi, libertatea tiparului, desființarea rangurilor titulare ce nu au funcții, instrucție egală și generală, desființarea pedepselor ce înjosesc demnitatea umană etc. Prin urmare, programul introducea o radicală schimbare politică în viața țării și în condiția fiecărui individ ; societatea făcea saltul de la regimul de stări și privilegii la starea modernă a egalității în drepturi și a individului cetățean. Negreșit, aceasta era o cucerire fundamentală, cu atît mai mult cu cît era pătrunsă de spirit democratic presupunînd parti- ciparea activă a membrilor societății la exercițiul vieții publice și înte- meierea unor instituții apte să asigure efectiv o asemenea participare cum ar fi un parlament reprezentativ și o domnie instituită ... pe norme republicane : responsabilitate, alegere pe termen limitat și din „toate straturile societății". De fapt, „revoluția democratică” despre care vorbea Bălcescu în celebrul său articol Mersul revoluției în istoria românilor s-ar fi produs efectiv doar prin aceste transformări. Cît privește spiritul și deschiderea lor novatoare este deajuns să spunem că anumite prevederi — esențiale pentru fizionomia politică a țării — au rămas deziderate timp de șapte decenii, din 1848 pînă în 1918. Liberalii au invocat mereu descendența lor patruzecioptistă; în fapt nu numai că n-au tratat dinamic mișcarea istoriei dar, față de unele probleme cheie ca democratizarea vieții politice și raporturile agrare, au fost excesiv de moderați chiar în cadrele unei viziuni evoluționiste, gradual-procesuale. Pe tărîm social-economic revoluția proclamă emanciparea clăca- șilor ,,ce se fac proprietari prin despăgubire”. Feudalitatea era astfel pe punctul de a se cunfunda în trecut, opera de transformare atingea centrul material al raporturilor care configurau totalitatea aspectelor societății. Țăranul devenea abia acum om liber de drept în mod efectiv, prin desfiin- țarea obligațiilor către stăpînul de moșie, și se transforma din posesor al unei bucăți de pămînt în proprietar al ei, în urma răscumpărării. Oarecum surprinzător pare faptul că programul nu se oprește la alte sectoare ale activității economice — comercial, financiar-bancar, industrial — cînd știm cît de sensibili erau unii exponenți ai revoluției față de rolul și de importanța lor, cînd ele se asociau indisolubil cu opera de modernizare a societății, și cînd Nicolae Bălcescu concepe un intere- sant proiect de bancă de emisiune în a sa Question economique des Prin- cipautes Danubiennes 23. Aceasta ținea însă de o etapă constructivă poste- www.dacoromanica.ro 9 1848 — MOMENT ÎNNOITOR IN ISTORIA ROMÂNIEI 375 rioară sarcinilor nemijlocite ale revoluției; deocamdată se reclamau pio- gramatic spre rezolvare emanciparea mănăstirilor închinate, dezrobirea țiganilor prin despăgubire — act social cu pondere și semnificație deloc neglijabile — și transformarea vieții agrare a țării. Modul în care revo- luția a înfruntat această problemă este caracteristic pentru fizionomia ei, pentru ceea ce a putut să fie și să reprezinte în realitate, pentru ideologia și practica ei. Realitatea socială și condițiile istorice au modelat un foarte intere- sant scenariu ideologic în care se mișcă ideea de revoluție și problema centrală social-economică a ei. Pe de o parte, așa cum știm, revoluția apărea ca un act eliberator al societății, ca laboratorul de creație al unei lumi noi. Ea avea o dimensiune și o semnificație istorică și socială gene- rală ; în consecință, societatea în ansamblu era interesată în cauza ei și în idealurile care o inspirau, deci și diversele clase și categorii sociale ce compuneau societatea. Pe deasupra tuturor deosebirilor, a situațiilor și pozițiilor specifice, flutura flamura vieții noi, regenerate și purificate de revoluție. Toți fiii patriei ar fi trebuit să se simtă înfrățiți, să intre sub această flamură, să uite trecutul, și, în numele viitorului regenerat, să militeze pentru realizarea dezideratelor revoluției. Revoluția a înscris pe steagul ei lozinca dreptate, frăție, care n-a fost o sintagmă de circumstanță; a funcționat efectiv ca îndreptar de conduită morală și teoretică. Sensul adînc al revoluție era de a aduce mai multă armonie între oameni pentru că prin opera ei societatea devenea ea însăși mai armonică; patria își îmbrățișa deopotrivă fiii și veghea ca nimeni să nu fie neîndreptățit. Se dezvoltă, astfel, acea idee a națiunii-familie, a comuniunii de senti- mente și de aspirații plămădite în retorta revoluției. Mai tîrziuDobro- geanu Gherea avea să considere esențiale aceste concepte pentru ideo- logia revoluționarilor români la 184824, pentru spațiul mintal al frunta- șilor ei. Fără a contesta prezența masivă în substanța gîndirii generației de la 1848 a raționamentelor de mai sus, se cuvin măcar enunțate împrejurările care le-au generat și se impune subliniat faptul că ele nu domină exclusiv scenariul teoretic-ideologic al revoluției. O asemenea viziune este produsul aproape inevitabil al circumstanțelor concrete în care a germinat și s-a produs revoluția; societatea nu dispunea de ample forțe, sociale și materiale, angajate în relațiile de producție și de schimb burgheze, care ar fi devenit apărătorii firești ai ordinii instituite de revoluție. Cîmpul ei de acțiune era, în acest sens, limitat în mod obiectiv. Fruntașii înșiși ai revoluției provin covârșitor din rîndurile boerimii; e generația nobiliară, educată în spiritul ideilor noi, aderentă organic la valorile și cerințele civilizației mcderne, care acționează în avanscenă. Ea joacă un rol însemnat, un rol istoric, msănu e dispusă la operații chirurgicale radicale și nici nu poate să acționeze decît pe o platformă de raliere și nu de scindare și adîncire a antagonismelor. Spiritul care o ghidează este acela al consensului, nu al înfiuntării și delimitării radicale. Situația internă și externă nici nu peimitea, dealt- fel, lovituri frontale de clasă. Revoluția ieșise victoiioasă chiar mai ușor decît se așteptau purtătorii ei; valurile ei deboidase liteialmente vechiul regim. Dar rămîneau destule forțe de rezistență ale acestuia. Boieiimeaca clasă era organic refractară revoluției; tactica pe care o promova nucleul www.dacoromanica.ro 376 DAMIAN HUREZEANU 10 ei conducător pornea de la ideea posibilității de a produce sciziuni și „ru- peri” în rîndurile ei în urma promisiunilor că interesele clasei nu vor fi pulversate, ci menajate, însă într-un cadru nou de existență a societății. Elementele „retrograde”, cum li se spunea, boierimea conservatoare, identificată cu vechiul regim era însă prea puțin consolată de asigurările și promisiunile tinerilor fruntași ai revoluției, deși aceștia aveau adesea nume rezonante (chiar dacă puțini erau, ca Goleștii, proveniți din boie- rimea-cea mai înaltă a țării). în contextul raporturilor de forță intervenea, în plus, cu o pondere covîrșitoare factorul extern. Conducătorii revoluției știau prea bine că o înfruntare serioasă în interior ar fi dat un pretext în plus pentru ameste- cul celor două puteri — Rusia țaristă și Imperiul otoman — ca „protec- toare” și respectiv suzerană a Principatelor. Numai o mișcare care ar fi demonstrat că știe să stăpînească situația, care ar fi fost emanația voinței unanime a poporului și ar fi introdus ordinea și stabilitatea în lucruri putea să înlăture pretextele formale ale intervenției. Dealtfel în raport cu Rusia țaristă formale ale intervenției. Dealtfel în raport cu Rusia țaristă revoluția nu putea să joace decît cartea rupturii totale. Imperiul lui Nico- lae I nu avea nici o justificare și nici un drept moral să se amestece în treburile interne ale Principatelor; regimul regulamentar pe care-1 tutelase era pe plan extern un instrument de promovare a politicii de expansiune a țarismului, iar pe plan intern exacerbase anumite laturi ale vechilor rînduieli, făcînd și mai evidentă abolirea lui. Ordinea revoluționară însemna negarea Regulamentului, anihilarea lui25. Cu atît mai mult revoluționarii caută să capteze înțelegerea Porții Otomane față de noua situație, prin asigurarea că interesele ei, ca putere suzerană, nu sînt pereclitate ; dimpotrivă, între Țările Române și Imperiul otoman pot coexista relații strînse dacă „independența lor administrativă și legislativă” va fi recunoscută și respectată cu lealitatea pe care o cer vechile capitulați! și demnitatea unei națiuni renăscute prin revoluția ei. Insistențele au fost inutile și numai considerente de oportunitate pot explica faptul că revoluționarii (deși între ei au existat diferențe de opinie) n-au văzut adversitatea structurală a Imperiului Otoman față de ordinea instituită în Țara Românească, încît și fără semnalele alarmante ale Rusiei țariste, Poarta tot ar fi trimis, probabil, oștirea sa în Principate. Este drept, o viguroasă ofensivă a revoluției europene ar fi determinat schimbări și în raporturile internaționale. în iulie și august 1848 trecuseră însă prin- cipalele șocuri ale seismului revoluționar, iar forțele conservatoare începu- seră să-și revină. Demersurile diplomatice ale revoluționarilor români sînt, desigur, admirabile însă în contextul și în situația concretă a Princi- patelor ele aveau doar o valoare simbolică. Dispunînd, deci, de un suport de clasă în mod obiectiv limitat, revo- luția a căutat să compenseze fragilitatea ei materială printr-o intensă acțiune ideologică, colorată, inevitabilă, de precepte și imperative etice. Cei avuți trebuiau să înțeleagă cerințele vremii, să dea dovadă de porniri altruiste pentru împlinirea unei mari opere de progres și civilizație, să-și demonstreze atașamentul față de idealurile patriei și ale națiunii26. Toți trebuiau să se pătrundă de chemarea noii vieți, de năzuința societății spre regenerare. în noua cadență a istoriei se puteau prinde toți, puteau participa cu toții. www.dacoromanica.ro 11 1848 — MOMENT ÎNNOITOR ÎN ISTORIA ROMÂNIEI 377 Frăție întru dreptate și respectul dreptății pentru toți fiii țării27, iată ipostaza ideală pe care ar fi vrut s-o atingă revoluția; și, cum știm, au și curs afirmațiile că românii au reușit să facă „cea mai frunoasă revo- luție” 28 în sensul că promovînd principiile transformatoare proprii unor asemenea acte au evitat scindările, coliziile și înfruntările sîngeroase care punctau istoria altor revoluții (aluzia era mai ales la revoluția franceză de la sfîrșitul veacului XVIII). Dar acesta nu era singurul aspect al ideologiei revoluției de la 1848 ; prin forța lucrurilor trebuiau luate în seamă atitudinile retrograde, expec- tativa ostilă a conservatorilor, „uneltirile reacționare”, momentele grele prin care a trecut noua putere salvată literalmente de tentativele „Partidei reacționare” de a o decapita numai prin intervenția curajoasă a maselor. De aceea și autorii cei mai dispuși la ,,înfrățire”,uitare,laipostaziereasubli- mităților revoluției vorbesc de adversități de interese, de tirania celor bogați, de robia țăranului. O face C.A. Rosetti în „Pruncul român”, o face chiar și Heliade Rădulescu, cel atît de intens precaut în a feri revolu- ția de „anarhie”. în multe texte cele două moduri de a aproxima ideologic fenomenul revoluționar se împletesc. Un exemplu demn de reținut prin amalgamarea ambelor momente este articolul Cauza revoluțiilor al lui Ion lonescu de la Brad. Alături de exaltarea revoluțiilor, considerate drept un fenomen general și specific al timpului, („manifestațiile nevoilor omenirii de a scăpa din robie sînt revoluțiile și revoluțiile sînt durerile de naștere a libertății”) lonescu folosește un limbaj aproape socialist pentru a descrie antagonis- mele de clasă din societate : „Eu, în partea mea, văd emancipația sătea- nului, lupta între proprietar și proletar, între boier și țăran; colo între bogați și săraci, dincolo între capitaliști și muncitori; proprietarii, boierii, bogății, capitaliștii, avînd tot același interes, să coalizazăpretutindenea spre a-și apăra privilegiurile și monopolurile împotriva proletarilor, țăra- nilor, săracilor, lazaronilor, irlandezilor și muncitorilor care caută unita- tea și creștinătatea în soțietate spre a-și asigura libertatea, egalitatea și frăția. Aceste contradicții soțiale, existînd pretutindenea, ne arată pretu- tindenea nevoia de a se emancipa, de a se revolta” 29. Textul preia parcă formulările din Manifestul Comunist! E con- struit pe ideea universalității principiului luptei de clasă și explică meca- nismele declanșării revoluțiilor prin antagonismele social-economice. Ceva mai sus se vorbea însă de revoluții ca de scîntei „ale emancipației care aprind inimile oamenilor” sălășluind în năzuința de mai bine a popoarelor. Iată un interesant aliaj de formule romantic umanitare, radicale și socia- liste, curente în epocă, turnate de Ion lonescu într-un frumos și contrastant text ideologic. Examenul raporturilor agrare din Principate în termenii antago- nismului economico-social între masa producătorilor și stăpînii de pămînt este realizat cu o pătrundere remarcabilă și într-o perspectivă vastă de Nicolae Bălcescu. în Question economique... Bălcescu disecă mecanismele intime ale exploatării feudale în Țările Române și totodată o prezintă în ceea ce are propriu și distinct, face operă de analiză conceptuală și de recon- stituire istorică concretă, apelează larg la noțiunile de exploatare, exploa- tatori și exploatați, muncitorul (de pămînt) producător al bogăției, clasă parazitară, clasă producătoare etc.30. Este un mănunchi de concepte, fu n www.dacoromanica.ro 378 DAMIAN HUREZEANU 12 damentale pentru analiza raporturilor socio-economice, prin care Bălcescu îmbogățește orizontul de înțelegere a fenomenului agrar și a vieții econo- mice românești în genere. Pînă la apariția literaturii socialiste nu întîlnim în peisajul gîndirii românești o asemenea consecvență în explicarea rapor- turilor de Clasă din sfera economiei agrare. Și Mihail Kogălniceanu, la 1848, descrie în termeni antagonici raporturile de clasă la sate, subliniază condiția înrobitoare de existență a majorității covîrșitoare a locuitorilor țărani și, în numele omeniei, denunță nefirescul exploatării omului de către om 31. Cele cîteva considerații din Dorințele Partidei naționale în Moldova care fundamentează necesitatea „oborîrii boierescului” „și a se face pro- rietari pe toți gospodarii săteni” conțin în nuce ideile expuse amplu în celebrele sale discursuri din epoca reformei de la 1864. Nu ne propunem, în cadrul textului de față, să examinăm aspectele ideologice implicate în dezbaterile din Comisia Proprietății. Pentru prima dată părțile în litigiu din istoria țării erau puse față-n față de revoluție 32. Numai acest fapt ar fi fost de ajuns spre a-i înțelege puterea deînrîurire. La rîndul ei, prin organizarea dezbaterilor, revoluția se cobora ea însăși la rădăcina raporturilor materiale ale societății. Intenția era, desigur de a domoli opozițiile și a face operant spiritul de înfrățire, sub semnul căruia se pusese revoluția, într-o problemă cardinală și ușor inflamabilă. Boierii aveau măsura lor de înțelegere a „înfrățirii” și unirii între părți. O socoteau în firea lucrurilor și deduceau duhul „unirii” din raporturile reciproce care funcționau și pînă aci între boieri și țărani. Că au existat odinioară prilejuri de obidă și de supărări, cine n-o recunoaște? Marea proprietate își avea însă dreptatea și temeiurile ei, își avea principiul exis- tenței în ea însăși. Țăranii recunoșteau „dreptatea și unirea” pe temeiul Constituției \ prin ea se începea „dreptatea”, era demiurgul acesteia; numai urmînd principiile ei proprietatea devenea „sfîntă” și se instaura unirea între săteni și proprietari. în forme simple, țăranii intuiau adevăruri adînci. în cursul dezbaterilor s-a ridicat, de pildă, problema proprietății ca funcție socială; numai Bălcescu mai examinase proprietatea din această perspectivă. împrejurările erau, din păcate, defavorabile forțelor ofensive ale revoluției și boierimea a putut răsufla ușurată că „înfrățirea” n-a dus la punerea în practică a principiului înscris în Constituție; momentan de „duhul înțelegerii” au profitat cei avuți, iar revoluția, probabil, și-a slăbit în interior pozițiile; ea nu s-a adîncit în mase, n-a mers pe o linie ascen- dentă ca revoluția franceză de la 1789. Oricum, masele au fost un factor remarcabil, activ și viu al revoluției de la 1848 33. Ele s-au dovedit capabile să se insufle de entuziasmul revo- luției, s-o însoțească cu nădejdile lor și mai ales s-o sprijine și s-o impună împotriva adversităților interne și externe. Tovarășul Nicolae Ceaușescu a subliniat : „Revoluția de la 1848 a pus în evidență cu putere uriașul potențial revoluționar al poporului român, receptivitatea lui la ideile ino- vatoare, de progres, năzuința fierbinte spre libertate socială și națională, spre unitate” 34. în Transilvania, Adunarea de la Blaj din 3 — 5 mai 1848 a dobîndit acel aer impunător și solemn, de-o austeritate antică, prin participarea zecilor de mii de țărani. Ea a relevat, cu oarecare uimire în ochii contem- www.dacaromanica.ro 13 1848 — MOMENT ÎNNOITOR IN ISTORIA ROMÂNIEI 379 poranilor, cu cită forță sălășluia sentimentul național în mijlocul unor mase supuse atîtea veacuri asupririi. Mai tîrziu, Avram lancu putea să vorbească cu mîndrie, în celebrul său raport din noiembrie 1849 35, că „oastea țărână” a fost de neînfrînt în viitoarea luptelor din 1848—1849. Atmosfera evenimentelor pulsează intens în articolul discurs al lui Bălcescu Mișcarea românilor din Ardeal la 1848-, ,,în acea vreme cînd inima-mi era zdrobită, căci în toate părțile vedeam naționalitatea română călcată și strivită de dușmanii streini, fusei fericit a găsi acolo, pe acele piscuri urieșe, pe deasupra norilor, o naționalitate și o viață român ească înfocată și puternică”. Martor ocular la „mișcarea din munți” Bălcescu o evocă din chenarul unui tablou viu, intens expresiv : „Seara, după ce toată ziua străjuia potecile, se hărțuia și lupta cu dușmanul, îi vedeai (pe luptători — n.ns.) adunați trîmbe, trîmbe pe lîngă focuri, care povestind întîmplările zilei și acele trecute, care dănțuind împrejurul flăcărilor, care zicînd din fluere, buciume și cimpoi... Apoi cu toții, juni, bărbați și bătrîni, se pu- neau de făceau să răsune văile munților de cîntări de vitejie și de naționa- litate, mai cu seamă de acea puternică 5;i frumoasă marseileză a d-lui Mureșanul : „Deșteaptă-te române" 36. în Țara Românească masele nu numai au răspuns chemării revolu- ției; ele au repus-o „în stare de funcționare”, se poate spune așa, prin cîteva intervenții energice împotriva reacțiunii, au depresurat-o de comploturile care au gîtuit-o, pregătindu-i înăbușirea definitivă. Desfășurarea concrectă a evenimentelor învederează că prin atitudinea și curajul lor, prin capacitatea efectivă de jertfă, masele s-au ridicat dea- supra majorității guvernului, nu o dată concesiv și șovăitor. La Islaz, adunarea a fost alcătuită, în majoritatea zdrobitoare, din țărani; tot ei au format și grosul taberei înarmate pe care s-a sprijinit guvernul insti- tuit acolo în marșul său spre Caracal și Craiova; la București, mulțimea a împînzit străzile, revărsîndu-se spre palatul domnesc și forțînd pe Gh. Bibescu să „subscrie constituția” și să numească un guvern ieșit din evenimente. Aflată sub vibrarea revoluției, capitala a trăit în chiar prima zi spectacolul „înfrățirii” orășenilor cu țăranii căci la auzul celor petrecute în București s-au grăbit să răspundă și țăranii din împrejurimi, care au sosit, spre seară, în grupuri mari la bariere. O relatare contemporană subliniază : „Deodată se auzi în toată capitala că trupe de țărani din mai multe părți, cu stindarde naționale sosesc în capitală [...] țăranii cu orășenii înfrățiți, între răsunete de glasuri detunătoare, înaintau pe ulițele capitalei... ”37 La 15 iunie revoluția va fi celebrată printr-o adunare impunătoare pe cîmpul de la Filaret, numit de atunci Cîmpia Libertății, la care au participat, după unele evaluări, circa 30.000 de oameni. A fost aclamat noul guvern, s-au sfințit steagurile revoluției, s-a jurat credință noii Con- stituții. Capitala, și cu ea întreaga țară, trăiau încă valul primului entu- ziasm al revoluției. Este drept, încă înainte ca o zi se ivise un prim semnal avertizor al încercărilor reacțiunii de a repune mîna pe putere. La 19 iunie situația guvernului a devenit însă de-a dreptul dra- matică ; din ordinul coloneilor Odobescu și Solomon, primul chiar membru al guvernului și cap al oștirii, guvernul a fost arestat. Masele i-au redat www.dacoromanica.ro 380 DAMIAN HUREZEANU 14 literalmente puterea printr-o energică intervenție 38. A fost, practic,, punctul cel mai fierbinte al acțiunii revoluționare în Țara Românească, desfășurat, semnificativ, nu din inițiativa și sub îndrumarea guvernului revoluționar, ci printr-o acțiune spontană de jos. Meseriașii și neguțătorii, calfele și oamenii simpli aflați în cele mai diverse slujbe, tabacii și măce- larii, micii funcționari, îndemnați de o tînără femeie, Ana Ipătescu, au fost cei care i-au smuls dintre soldați. Nimic n-a lipsit din recuzita ro- mantică a tabloului; a curs și sînge din rîndul celor veniți să salveze guvernul, să apere revoluția : 7 morți și 8 răniți. Covîrșită de energia maselor, reacțiunea era aproape încurajată de sentimentalismul „generos” al unor fruntași ai revoluției, de conce- sivitatea altora, îneît la 29 iunie mulțimea a trebuit să intervină din nou spre a înlătura căimăcămia reacționară formată în absența guvernului revoluționar, care se retrăsese la Rucăr, sub presiunea zvonurilor despre intrarea armatelor țariste în țară. Și de această dată o altă masivă ieșire în stradă a zeci de mii de locuitori ai Capitalei 39, împresurarea cazărmii, o nouă batere în retragere a reacțiunii. . . Evenimentele se derulau însă defavorabil revoluției; cleștele inter- venției externe se strîngea tot mai puternic în jurul ei, în timp ce con- ducătorii de tendință liberal — moderată lăsaseră înapoi spiritul princi- piilor de care se insuflaseră o clipă în entuziasmul zilelor victorioase din 9—15 iunie, transformînd practica revoluției într-o politică de reforme și concesii. Totuși firele legăturilor cu Regimul Regulamentar fuseseră definitiv tăiate prin „ordinea revoluției” și în privința rupturii cu acest regim exista un consens de atitudini, grefat pe realitatea noii ordini. Iată de ce arderea Regulamentului organic și a arhondologiei, la 6/18 septembrie, a fost probabil ultimul act al revoluției care reunește quasi- unanimitatea conducătorilor și masele într-un ceremonial de factură pronunțat romantică. Entuziasmul și speranțele pe care revoluția le sădise în mulțime se vor afirma însă și cu alte prilejuri. La Giurgiu mii de oameni au întîmpinat trupele turcești în semn de protest față de încălcarea hotarelor țării și de atașament la cauza revoluției; aceeași manifestație, la scară extinsă, a avut loc în marginea capitalei. Consulul britanic Colquhuon evalua la 30.000 masele de țărani și de orășeni strînse pe platoul unde urma să se așeze tabăra turcă și reprezenta grafic, într-un raport trimis ambasa- dorului englez la Constantinopol, cordonul mulțimii dinaintea unităților otomane40. Pe acest fond de frămîntare puternică s-a angajat ciocnirea sîngeroasă din Dealul Spirii între roata de pompieri condusă de Pavel Zăgănescu și o coloană otomană, pe care Marx a numit-o „baia de sînge de la București”41. Iar ca un acord final al revoluției ni se înfățișează tabăra de vo- luntari și dorobanți de la Rîureni (Vîlcea) formată în cea mai mare parte din țărani. Din „Cîmpul lui Traian”, generalul-căpitan al trupelor nere- gulate și comandantul taberei îi scria lui C. A. Rosetti : „Cu bucurie, amice, îți vestesc că aci entuziasmul pentru noile instituții a început să pătrundă toate piepturile și poporul îmi pare gata a și le susține cu brațele lui”42. Iar Barbu Bălcescu îl înștiința din tabăra de la „Cîmpul lui Traian”, pe fratele său, Nicolae : „Oh ! de-ai vedea tu tabăra sa ! De-ai vedea pe bravii săi panduri și dorobanți !”43. www.dacoromanica.ro 15 1848 — MOMENT ÎNNOITOR ÎN ISTORIA ROMÂNIEI 381 Revoluția n-a produs sciziuni de ordin practic la nivelul vîrfurilor conducătoare; cursul ei a fost imprimat de preponderența elementelor moderate. Absența unei burghezii formată ca clasă a slăbit organic poziția elementelor radicale; dimpotrivă, infiltrarea masivă a reprezentanților moșierimii liberale a imprimat o anumită coloratură fizionomiei întregului fenomen revoluționar. în această țesătură de raporturi sociale nici expo- nenții cei mai radicali ai revoluției nu au îmbrățișat alternativa unei insurecții plebeie sau țărănești, în opoziție cu restul societății, ci au văzut în masele populare și muncitoare — în absența unor largi straturi sociale burgheze — suportul revoluției, în înfățișarea pe care aceasta o luase la 9 și 12 iunie. Dar felul în care s-au raportat la rolul și funcția maselor în revoluție constituie, probabil, indiciul distinctiv cel mai eloc- vent al curentelor din sînul revoluției. Deosebiri de vederi au fost, de- sigur, multe ; n-au lipsit fricțiunile și atitudinile divergente. Ulterior ana- liștii. le-au semnalat utilizînd diferite criterii. A. D. Xenopol accentua asupra unor deosebiri în modalitatea de a vedea aspectele internaționale ale revoluției și însemnătatea forțelor interromânești în contextul anilor 1848—184 944; Nicolae lorga descria empiric și oarecum minimalizator disensiunile curente dintre fruntașii revoluției45, profesorii Vasile Maciu și Georgescu — Buzău distingeau o paletă mai mare de orientări ideologice și de curente : liberal-moderat, burghez-democrat, radical-țărănesc 48 etc. Fiind vorba de un fapt al practicii sociale, determinant rămîne totuși criteriul raportării curentelor din mișcare la rolul și funcția forțelor sociale. Caracteristic pentru tendința radicală este tocmai năzuința de a activiza masele, de a cufunda revoluția în popor, altfel spus de a-i asi- gura un suport trainic în vederea victoriei ei efective. Rezultă aceasta în modul cel mai limpede din activitatea și atitudinea lui Bălcescu, apoi a lui Al. G. Golescu (Arăpilă),!. C. Brătianu, a altor militanți cu rol mai restrîns — poeți, ziariști, ofițeri, comisari de propagandă etc. Evident, înapoia acestei poziții se află un complex întreg de alte atitudini și puncte de vedere : operativitate în rezolvarea problemei agrare, fermitate față de cei care atentau la cauza revoluției, pregătirea unor forțe militare pentru apărarea acesteia; acțiuni de propagandă a ideilor revoluției în mase, dezvoltarea civismului în rîndurile oamenilor simpli, menținerea și întărirea spiritului ofensiv al revoluției, o platformă largă de repre- zentare pentru viitoarea Constituantă, urgentarea măsurilor de cooperare interromânească etc. etc. Ascensiunea rapidă a sarcinilor de ordin național în perioada de cristalizare a epocii moderne a favorizat afirmarea cu o deosebită putere în timpul revoluției a momentului național47. Dincolo de unele deosebiri de ordin tactic, fenomenul național a fost un factor de raliere a curentelor și tendințelor care au străbătut revoluția. Anul 1848 a îmbogățit substan- țial ideologia națională, a ridicat mișcarea națională la nivelul unei lupte insurecționale în Transilvania și a dat o perspectivă politică clară progra- mului național orientat spre înfăptuirea unității de stat a românilor Revoluția nu a imprimat acestui ultim obiectiv un caracter nemijlocit, imediat, dar cursul dezvoltării istorice ulterioare a situat în prim-plan aspectele naționale ale unității și independenței. 2 — C. 2130 www.dacoromanica.ro 382 DAMIAN HUHEZEANU 16 Cit privește transformarea social-politică a societății, aceasta avea să se facă însă pe calea treptată a reformelor intr-un proces lent, cu men- ținerea unor puternice poziții politice și economice ale forțelor de inerție și conservare socială și cu repercursiuni dureroase asupra maselor munci- toare, în special a țărănimii. Linia de concesii și menajamente a intereselor marii proprietăți apărută încă în cursul revoluției, a devenit forma pe care a îmbrăcat-o procesul istoric al dezvoltării sociale în etapele ulterioare. 1848 a oferit șansa unei restructurări radicale a societății și a înnoirii cursului evoluției istorice. Revoluția a izbucnit sub acest semn, iar curentul radical care i-a întruchipat spiritul a militat permanent pentru transpunerea în practica socială a operei transformatoare a revoluției. Chiar dacă dezideratele proclamate de revoluție n-au devenit prin- cipii modelatoare ale unei noi realități sociale, moștenirea ei istorică este imensă : revoluțua a tins, prin ceea ce a fost mai înalt în ea, spre o asemenea remodelare ; a însemnat o mare experiență de luptă și de acțiune a maselor, dîndu-le sentimentul trăirii autentice a istoriei, sentimentul libertății; a afirmat un curent care a militat pentru restructurarea socie- tății -și transformarea revoluției într-un punct nou de dezvoltare a societății (curent întruchipat în figura emblematică a revoluției — Nicolae Băl- cescu); a pus la ordinea zilei o serie de probleme fundamentale interromâ- nești, în primul rînd unitatea națională, și a dat un impuls puternic însăși cursului de reforme social-economice și politice ulterioare. Promotorii reformelor se socoteau continuatorii direcți ai revolu- ției și unii dintre ei au fost chiar figuri marcante ale acesteia : I. C. Bră- tianu, C. A. Rosetti, Mihail Koglniceanu etc. în domeniul național acti- vitatea lor continuă, în adevăr, direct ceea ce s-a ridicat la 1848. în cel social-politic, însă, sensul restructurator al revoluției s-a convertit într-un proces de dezvoltare pe calea reformelor; în locul ruperii dinamice cu trecutul s-a produs transformarea graduală a acestuia, cu sechelele care au grevat cursul evoluției ulterioare. Cu atît mai semnificative ne par sensurile înnoitoare pe care revo- luția de la 1848 le-a conținut potențial. NOTE 1 Antonio Gramsci, Scrieri alese, Edit. Univers, București, 1973, p. 152, 2 Un expresiv tablou al acestora in E. J. Hobsbawm, The Age of Revolution in Europe 1789— 1848, London, 1964. 3 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvirșirii construcției socialiste, voi. 3, Edit. Politică, București, 1969, p. 287. 4 Lucrețiu Pătrășcanu, Un veac de frămînlări sociale 1821 —1907, Edit. Politică, Bucu- rești, 1969, p. 134 — 137. B 1848 la Români. O istorie in date și mărturii de Cornelia Bodea, voi. I, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p. 199. 6 Ibidem, p. 386. 7 Simeon Bărnuțiu, Românii și ungurii. Discurs rostit in catedrala Blajului la 2jl4 mai 1848. Cu o introducere și comentariu de G. Bogdan Duică, Cluj, 1924, p. 9. www.dacoromanica.ro 17 1848 — MOMENT ÎNNOITOR IN ISTORIA ROMÂNIEI 383 8 1848 la români..., voi. I, p. 512. 9 C. A. Rosetti Gînditorul. Omul, studiu, antologie și note de Radu Pantazi. Edit. poli- tică, București, 1969, p. 89. 10 Anul 1848 în Principatele Române, tom. I, Edit. Carol Gobl, București, 1902, p. 540-541. 11 Anul 1848 în Principatele Române, tomul IV, 1903, p. 174—175. 12 O relevabilă diagnoză a obstacolelor aflate in fața comerțului Țării Românești in „Prun- cul român” din 15 iulie 1848. în articolul De ce mai sînl oamenii nemulțumiți? putem citi : „Cum poate prospera comerțul intr-un stat de robi? Cum poate prospera conerțul acolo unde moneda este mincinoasă și variabilă? acolo unde nu sînt drumuri, unde nu sint canale, unde nu poți avea transportul mărfurilor cu înlesnire. . . acolo unde nu este nici o Înlesnire, nici o fabrică și unde nu sînt consumatori decît 40 sau 50 de familii de boieri mari? Cum poate trăi comerțul fără o Bancă națională?”. (Anul 1848 în Principatele Române, tomul II, 1902, p. 529). 13 Cit de adincă era linia despărțitoare dintre boierimea privilegiată și restul populației o vădește episodul care a dus, chiar în pragul revoluției de la 1848, la închiderea cursului supe- rior de la Academia mihăileană din Iași. în adresa domnitorului către obșteasca adunare (5 fe- bruarie 1847) găsim următoarea motivație : „... dregătoriile publice n-ar putea fi încredințate decît la oameni cu oarecare stare, pe cînd cealaltă parte a cetățenilor se dedă la îndeletinicirile negoțului, a meșteșugului și a lucrărilor pămlntului, de unde ar urma că dacă am da tot acea învățătură treptelor societății ce se găsesc în împrejurări deosebite, ar fi tot așa precum de a supune la una și aceeași hrană deosebite soiuri de vietăți”. Fiii de boieri nu puteau, deci, să stea la învățătură alături de „stipendiști” ; trufia privi- legiului nu se oprea nici măcar la porțile școlii ! (Episodul e descris amplu în A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia traiană, voi. VI, Iași, 1893, p. 290—301). 14 într-un comentariu al gazetei pariziene „Democrație pacifique” cele petrecute la Iași sînt receptate ca o verigă a mișcării de înnoire general europene. ,,. .. Principiul libertății pășește înainte și nimic nu-1 va mai putea opri. România (Moldova) s-a situat și ea printr-o energică și unanimă demonstrație, în rîndul popoarelor care au înțeles aceste noi destine ale lumii”. (1848 la români, voi. I, p. 382). 16 Vezi Gh. Platon, Contribuții la cunoașterea frămîntărilor țărănești din Moldova în preajma și în timpul anului revoluționar 1848. Strămutarea locuitorilor, în Studii și articole de istorie, voi. IV, București, 1962. 18 în acest spirit gîndeau și revoluționarii români. Mărturie stau nu numai scrierile din epocă (de pildă scrisorile lui Bălcescu), ci și unele texte de mai tirziu ca Amintiri din pribegia după 1848 de Ion Ghica. Vezi Opere, voi. III, ediție îngrijită de Ion Roman, Edit. Minerva, București, 1973 ; p. 159—167 ; pentru scrisorile emigranților și documentele neincluse în această ediție vezi Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, comentate de Olimpiu Boitoș, voi. I, Edit. Scrisul Românesc, Craiova, 1940. 17 Vezi de ex. Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, voi. 6, Edit. Politică, București, 1959, p. 565 — 574; idem, Opere, voi. 8, 1960, p. 51 — 59; 72—74: 84—85 etc. 18 1848 la români, voi. I, p. 485. 19 Să nu uităm că „adunarea generală a națiunii române” de la Blaj era alcătuită covîrșitor din țărani și că puternica comuniune de sentimente dintre intelectuali și săteni, ve- niți acolo ca pentru un tainic și mare legămînt, a impresionat pe „pribegii” moldoveni și mun- teni aflați acolo în această „zi strălucitoare”. „Un popor întreg de același port și aceeași limbă ca și a poporului nostru — își depăna Alecu Russo impresiile de la Adunare — sta măreț în lumina soarelui și printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce; aceste surtuce aco- perea piepturile tineretului de frunte eșit din Blaj și din școlile Ardealului, tineret cu mare curaj și mare iubire de neamul românesc! Multă mirare insufla pribegilor spectacolul frăției curate între surtuce și sucmane, frăție nu numai de sînge, dar frăție în trai și în obiceiuri și în toate relațiile”. (Al. Russo, Scrieri, ediție Petre V. Haneș, București, 1935, p. 65 — 66). 20 1 8 4 8 la români, voi. I, p. 411. 21 Ibidem, p. 404. 22 Despre atitudinea lui lancu față de această chestiune vezi Ion Ranca, Valeriu Nițu, Avram lancu în documente, Edit. Științifică, București, 1974, p. 125; 230. 22 Vezi N. Bălcescu, Opere, voi. II, ediție critică și note de G. Zâne și Elena G. Zâne, Edit. Academiei R.S.R., 1982, p. 76, p. 90—96; și considerațiile lui G. Zâne, p. 228—229. 24 Vezi Liberalii ideologi-utopiști față cu socialiștii, în Constantin Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, voi. 2; Edit. politică, București, 1976, p. 127—143; Tactica liberală, în Opere complete, voi. 3, Edit. politică, București, 1977, p. 99—109; vezi și Damian Hurezeanu, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Edit. Politică, București, 1973, p. 166 — 168. www.dacoromanica.ro 384 DAMIAN HUREZEANU 18 23 Mai mult, in numeroase documente ale vremii, atit moldovene cit și muntene, se sublinia că măsurile revoluției sînt chemate să restaureze așezări și instituții pe care Regimul regulamentar le Înlăturase, intioducind altele, neconforme cu Întocmirile tradiționale din Prin- cipate, Revoluția ar fi avut, așadar, și un sens restaurator, mergind In direcția și spiritul vechi- lor instituții. Ideea e dezvoltată și fundamentată cu doescbire tn Dorințele Partidei Naționale de Mihail Kogălniceanu. Realitatea e, desigur, alta. Revoluția propunea un cadru instituțional modern. Este drept că unele organisme și reglementări ale Regulamentului organic accentuau și mai mult delimitările și Îngrădirile sociale tradiționale care se resimțeau cu atlt mai puternic cn cit Regulamentul opera In numele „propășirii” societății. Ceremonia arderii Regulamentului și a arhondologiei, la 6/18 septembrie 1848, are o valoare morală în simbolica revoluției române. 26 Acest spirit caracterizează, Intr-un fel, și un text provenit de la Bălcescu : Instrucțiuni pentru comisarii de propagandă in numele poporului român. Aprecierile și comantariul au o impor- tanță deosebită ținind scama de destinația lor. 27 Sensul devizei Dreptate — Frăție este explicat astfel in Decretul nr. 1 al guvernului Provizoriu al Țării Românești : „Dreptatea, această stea strălucitoare care luminează oameni- rca și o povățuiește in calea binelui, voiește ca oamenii să fie mai întîi slobozi și deopotrivă, și frăția, acest sentiment străbun românesc, leagă inimile pentru obștescul folos” Anull848 în Principatele Române, tomul I, Edit. Carol Gobl, București, 1902, p. 567. 22 Comentariile presei din timpul revoluției sint concludente, fie că e vorba de „Pruncul român”, „Poporul suveran”, „Reforma” etc. Bălcescu Însuși se entuziasma de iruperea victorioasă a revoluției. în scrisoarea din 16 iulie 1848 către Ion Ghica el scria : „Revoluția de la 11 a fost cea mai frumoasă ce s-a inthnplat vreodată la un popor”. (N. Bălcescu, Opere, voi. IV, Edit. Academiei, București, p. 95). 28 Antologia gîndirii românești, secolele XV—XIX, partea I, Edit. Politică, București. 1967, p. 326. 30 Considerații asupra terminologici folosite de Bălcescu in comentariile lui G. Zâne despre Question economique (Vezi N. Bălcescu, Opere, voi. II, ediție critică și note de G. Zâne și Elena G. Zâne, Edit. Academiei, București, 1982, p. 225—226. 31 „Puterea și fericirea unui stat — atrage Kogălniceanu atenția — se află în puterea și în fericirea mulțimii, adecă a nației. O nație însă care numără numai trei mii de oameni, înzestrați cu drituri și averi, singurii adevărați cetățeni, nu merită acest nume. Moldova însă n-are mai mulți cetățeni, căci toți ceilalți carii peste acești trii mii de privileghiați și pînă la un milion și jumătate formează populația țării sint numai niște lăcuitori dezbrăcați de toate driturile, de toată bunăstarea materială și intelectuală, și supuși numai dărilor și greutăților țării. Lăcuitorii săteni sînt mai ales in cea mai ticăloasă stare, nefiind decît niște instrumente de muncă în mîinile guvernului, a proprietarilor și a posesorilor de moșii, în practică lipiți încă pămintului, pe care de sute de ani îl lucrează în folosul altora [... ] Nu este omenesc ca omul să exploateze pre om, ca cei mulți să fie instrumentele de muncă a celor puțini și ca un popor întreg să-și jărtfească viața în folosul unora (...)” {1848 la români, voi. I, p. 661 — 662). 32 O recentă analiză a problemei e întreprinsă de Dan Berindei, Clăcașii și stăpinii de moșii în Comisia proprietății din Țara Românească (august 1848 ), în volumul: Civilizație medie- vală și modernă românească, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1985, p. 149—165. 33 O privire de ansamblu asupra problemei în studiul lui Gh. Platon, Masele în revoluția română de la 1848, în culegerea Revoluția de la 1848 în Țările Române, cooronatori N. Adăni- loaie și Dan Berindei, Edit. Academiei, București, 1974, p. 97—128. 34 Nicolae Ceaușescu, România pe drumul desăvîrșirii construcției socialiste, voi. 3, Edit. Politică, București, 1969, p. 291. 36 Raportul către guvernatorul militar și civil al Transilvaniei a fost publicat la 1850 în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, (Brașov). La 1884 s-a editat la Sibiu în traducerea lui G. Barițiu. Pentru întreaga problemă vezi Ion Ranca, Valeriu Nițu, op. cit., p. 209—211. 36 N. Bălcescu, Opere, voi. II, ediție G. Zâne și Elena Zâne, p. 116 — 117. 37 Anul 1848 în Principatele Române, tomul I, 1902, p. 542 — 543. 38 Contribuții documentare privind compoziția socială a participanților la evenimentele din iunie 1848 în articolul Ioanei și Ion Panait, Participarea maselor populare din București la înfrîngerea comploturilor reacțiunii din iunie 1848, în „Studii”, XIII (1960), nr. 6. 38 Bălcescu vorbește de 40.000 de oameni ieșiți în stradă ; cazarma a fost înconjurată de mulțime ; soldații făcuți inofensivi ; capii reacțiunii s-au risipit în goană ; numai Neofit, mitro- politul, este păstrat ... în fruntea guvernului revoluționar. (Vezi N. Bălcescu, Opere, voi. IV, Edit. Academiei, București, 1964, p. 96—97). www.dacoromanica.ro 19 1848 — MOMENT ÎNNOITOR 1N ISTORIA ROMÂNIEI 385 40 Dispunem de o copie xeroxată de pe acest raport al cărui original se află In Public Record Office, F.O.., 78/743, f. 57-60. 41 K. Marx. F. Engels, Opere, voi. 5, Edit. politică, București, 1959, p. 484. 42 Anul 1848 în Principatele Române, voi. IV, 1903, p. 214. 43 Ibiclem, p. 264. 44 Vezi A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia traiană, voi. VI, Iași, 1893, p. 390—391. 45 Vezi N. lorga, Hisloire des roumains el de la românite orientale, voi. IX, Bucarest, 1944, p. 191-216. 46 Vezi Istoria României, voi. IV, Edit. Academiei, București, 1964, p. 112—113. Ca- pitolul din Tratatul de istoria României rămîne un text de referință despre revoluția de la 1848 In Țara Românească. 47 Aspectul național al revoluției este amplu oglindit documentar In culegerea Corneliei Bodea 1848 la români, voi I și II, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1982, iar în plan interpretativ în lucrarea lui Apostol Stan, Revoluția română de la 1848. Solidaritate și unitate națională, Edit. Politică, București, 1987. 1848 - MOMENT NOVATEUR DANS L’HISTOIRE DE ROUMANIE Resume Relevant l’idee de l’appartenance de la revolution de 1848 au phâ- nomene gdndral europâen, l’autevr se propose de prâsenter la signification de celle-ci pour le processus historique roumain. On souligne, ainsi que la revolution a constitui la tentative d’une rupture dans le cours âvolutif de la societe roumaine, un essai de râaliser le renouvellement global de celle-ci. Cette alternative du dâveloppement n’a pu cependant se matârialiser. Farallelement ă la dâfaite infligde ă, la revolution, la ligne de mouvement de revolution de la societe a etâ accomplie sur la voie des reformes, par une lente transformation Progressive ăpuissants accents socio-economiques. Mais dans le domaine național, le programme de la revolution a ete promu et realise dans un esprit de suite. Meme si Ies desiderata proclames par la revolution ne sont pas deve- nus des principes rânovateurs d’une nouvelle râalite sociale, son hâritage historique est immense : la revolution a vise par ce qu’elle a eu de plus eleve, ce remarquable renouveau; elle a constitue une grande experience de lutte et d’action des masses, leur insufflant le sentiment de vivre authen- tiquement l’histoire, le sentiment de la liberte; elle a affirme un courant de pensee socio-polititique renovateur, a mis ă l’orde du jour une serie de problemes fondamentaux interroumains, au premier chef l’unite naționale et a imprime une puissante impulsion â l’oeuvre meme de reformes socio- economiques et politiques ulterieuses. www.dacoromanica.ro UNITATEA NAȚIONALĂ PRIN LEGĂTURI ÎNTRE CĂRTURARI ÎN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 APOSTOL STAN Anii care preced revoluția de la 1848 se caracterizează printr-o mare efervescență intelectuală, printr-un proces de intensificare a efor- turilor creatoare în domeniul culturii naționale în întreaga arte româ- nească. Ceea ce constituie o trăsătură distinctivă este faptul că o asemenea cultură nu mai era rezultatul relativei izolări locale sau provinciale a căr- turarilor de odinioară, ci al unei intense și fructuoase cooperări a unei generații de creatori care, conștienți de destinul comun al națiunii lor, sfidînd barierele politice arbitrar instituite de vicisitudinile externe, și-au intensificat legăturile în scopul creării și răspîndirii aceleiași culturi na- ționale unitare Pentru români important se dovedea în anii anteriori revoluției de la 1848 o mai largă și mai amănunțită informare despre provinciile națio- nale cu ajutorul cărților existente în diferite zone, dar cu ecou restrîns la scară generală. Ca atare, editorii, mai ales aceia de la București, Iași, Brașov etc. încep să acorde o atenție deosebită tipăririi și expedierii unor buletine informative pentru cititorii din alte provincii. Este semnificativ că, în 1838, din București, I. EJiade Rădulescu expedia moldoveanului Vasile Pogor „trei cataloage de cărțile ce se află tipărite în tipografia mea, între care se înscrie și cîte se află ale mele proprietate” 2. Utilitatea lor este dovedită și de un apel lansat de N. Bălcescu către moldoveanul Ion lonescu de la Brad, în 1843, prin care-i solicita să-i trimită o listă cu toate cărțile, traducerile și originalele imprimate la Iași în ultimii ani 3. Prin intermediul informației care circula în spațiul locuit de români, dar și prin știrile editoriale presărate în presa națională, cei mai de vază fruntași ai națiunii, cu precădere intelectualii angajați în redactarea unor lucărri de interes major, reușeau să-și facă o imagine asupra producției de carte românească, selectînd din elemente caracteristice și de interes general. Ei erau ajutați în această direcție de editorii înșiși sau de alți intelectuali. G. Barițiu devenise pentru transilvăneni „difuzorul” tipăriturilor româ- nești de la București și Iași3 bls, în timp ce un asemenea rol îl deținea, printre bănățeni, Nicolae Tincu Velea4. Informația despre producția editorială românească, dar mai ales circulația tipăriturilor dintr-o provincie în alta, cu precădere din Princi- pate în Transilvania, în condițiile unor bariere politice, trebuia să surmon- teze anumite dificultăți, să treacă deci frontiera prin punctele de control și să ajungă rapid la solicitanți. Dintre toate căile de legătură între Țara „Revista de istorie”, tom 41, nr. 4, p. 386 — 403, 1988 www.dacoromanica.ro 2 UNITATEA NAȚIONALA ÎN A1NII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 387 Românească și Transilvania, aceea care s-a dovedit mai accesibilă, mai sigură și mai rapidă în traversarea tipăriturilor naționale dintr-o provin- cie în alta a fost carantina de la Timiș. O asemenea posibilitate s-a ivit grație funcției de director al ei îndeplinită o bună bucată de timp de dr. Paul Vasici, român bănățean preocupat de facilitarea tuturor contrac- telor între conaționalii din toate provinciile. Este sugestivă o scrisoare a lui A. T. Laurian, din București, din 14 noiembrie 1846. Deși nu-1 cunoștea personal, numai în temeiul amiciției comune cu G. Barițiu, îi ceruse con- cursul în diverse rînduri5. A. T. Laurian, conștient căA expunea la difi- cultăți în calitate de agent oficial al guvernului, apreciară „pentrufolosul românilor” din Transilvania, expedia prin punctul de la Timiș o serie de tipărituri din Principate care nu puteau fi introduse pe la Turnu Roșu, deoarece „de acolo mi le trimit înapoi sau le confiscă și n-am acolo o per- soană care să știe desvolta lucrul înaintea pedanților de amploiați”. Tot spre o asemenea cale de acces se îndreptau și românii din Arad care solici- tau directorului Paul Vasici, să mijlocească contactul cu Țara Româ- nească pentru a dobîndi „cărțile poftite și celelalte” 6. Cu mai mulți ani înainte de revoluția pașoptistă, interesul românilor transilvăneni pentru tipăriturile din Moldova și Țara Românească se afir- mă cu mai multă vigoare. Sînt semnificative cuvintele lui G. Barițiu care remarca faptul că preocuparea pentru procurarea cărții tipărite în centrele culturale București sau Iași erau în plină afirmare după strecurarea pri- melor opere literare 7. Dată fiind însă strangularea circulației de carte de „privighiarea cu ochi de vultur” a vameșilor habsburgici, fruntași ai româ- nilor transilvăneni se gîndesc la măsuri care să străpungă asemenea bariere nefirești. Din Blaj, la 27 octombrie/8 noiembrie 1836, T. Cipariu sugera lui G. Barițiu un demers pe lîngă I. Eliade Rădulescu și „ceilalți ai noștri frați” spre a revendica împreună „slobozenie de a se aduce cărți din Țară înlăuntru” 8. Era, deci, vorba de o inițiativă în vederea desființării cen- zurii la frontierele dintre Principatele Române și Transilvania, pentru a permite, astfel, circulație nestingherită a cărților. Moldova și Țara Româ- nească, în concepția unor fruntași de peste munți, erau menite să cons- tituie pentru ei un furnizor de tipărituri fără nici o restricție. Datorită unui asemenea interes în creștere față de cărțile tipărite în Moldova și Țara Românească, în ciuda dificultăților menționate, la Sibiu și Brașov mai ales, „prin mijlocirea librarului francez Thierry, care poseda o filială la București, și cu ajutorul comerciantului Minovici” 9, se constituiau adevărate depozite de asemenea cărți care erau apoi difu- zate în diferite localități ale Transilvaniei. Din București, la 13 iulie 1832, I. Eliade Rădulescu cerea lui loniță Minovici, reprezentantul la Craiova al firmei sibiene Hagi Const. Pop, să-i restituie „portretul lui lancu Văcă- rescul ce l-am trimis acum doi ani, căci este al unui zugrav” care i-1 cere 10. Se pare — cum rezultă din acest context — că portretul lui lancu Văcă- rescu, unul dintre pionierii poeziei naționale, circula în medii intelectuale românești din Transilvania. Dar, la Brașov, depozitarea și difuzarea cărții tipărită în Principa- tele Române erau înfăptuite tot de G. Barițiu. La redacția foilor sale recep- ționase asemenea tipărituri11 pe care le împrăștia, apoi, pe diferite căi. Printr-o scrisoare din Mihăileni a lui lordache Mălinescu, G. Barițiu era www.dacoromanica.ro 388 APOSTOL STAN 3 informat, la 19 aprilie/1 mai 1838, despre Istoria pentru începutul româ- nilor în Dachia de Petru Maior imprimată de primul, în 1834, din care poseda o serie de exemplare, în lăzi, „încă nevîndute”, la Brașov 12. Se cerea să se facă publicitate prin gazete în vederea difuzării lucrării îndeosebi în rîndul elementelor sociale sărace. Tot astfel, același ban lordache Mălinescu, care în 1834 reeditase opera lui Petru Maior, intenționa să expedieze la Brașov circa o sută de exemplare, în atenția lui G. Barițiu 13. între București și Brașov se stabilește un adevărat traseu al circulației de carte. A. T. Laurian, de pildă, expedia din capitala Țării Românești o serie de cărți, în numeroase exemplare, destinatar fiind G. Barițiu. în rîndul tipăriturilor pe care le trimite figurau, printre altele, manualul lui de istorie românească Coup d'oeil sur l’histoire des Roumains14, precum și manualul de filosofic tradus și tipărit de A. T. Laurian la București, aparținînd francezului A Delavigne 15. Pentru difuzarea acestuia din urmă se indica lui G. Barițiu și localitățile din Transilvania și Banat unde tre- buia să ajungă : 20 exemplare preotului Munteanu, la Deva; 10 exemplare profesorului Gavra, la Arad ; 10 exemplare profesorului Miescu, la Lugoj ; 10 exemplare preotului Man din Sibiu ; 30 exemplare canonicului T. Cipa- riu, din Blaj 18. Tot astfel, pentru difuzarea broșurii latine tipărită de el la București, Brevis conspectus historiae romanorum, A. T. Laurian cerea lui G. Barițiu s-o distribuie gratis în următoarele localități : 50 exemplare la Blaj, 25 exemplare la Sibiu, 25 exemplare la Cluj, 40 exemplare la Oradea, 20 exemplare la Timișoara 17. Toate aceste cărți trebuiau date „studenților români din clasele umanitare și din cele mai înalte” 18. Tot la Brașov expediau tipărituri românești și alți intelectuali din Țara Românească, creatori ei înșiși în domeniul culturii și literaturii na- ționale, figuri proeminente ca Cezar Bolliac, de pildă. Românii transilvăneni nu se mulțumeau însă numai cu cărțile expe- diate, care țineau cont într-o măsură mai mică de preferințe, ci manife- tau predilecție pentru dobîndirea unor lucrări în concordanță cu gustul și interesul lor. Comenzile de cărți care veneau din diferite puncte ale Transilvaniei erau centralizate de G. Baiițiu, la Brașov, care făcea demer- suri, apoi, spre ale procura din Moldova sau Țara Românească. Din Arad, de pildă, la 23 decembrie 1844, dr. în medicină Anastasie Șandor își exprima preferința pentru procurarea unor cărți de istorie românească editate în ambele Principate 19. Ar fi dorit, de pildă, o istorie a Țării Românești și Moldovei, lucrările lui Dimitrie Cantemir, precum și alte cărți consi- derate „vrednice” de atenție, din perspectiva interesului pentru dezvol- tarea conștiinței și solidarității naționale. Același Anstasie Șandor din Arad exprima intenția de a intra în posesia unor opere literare aparți- nînd lui Vasile Alecsandri, printre care Coconul lorgu de la Sadagura 20. De asemenea, tot el voia să procure, mai ales pentru soție, „note româ- nești pe forte piano”, precum și „marșuri românești din Principate” 21. Alți fruntași ai culturii românești, printre care T. Cipariu, din Blaj 22, Gr. Mihali din Zlatna 23, Nicolae Maniu din Sibiu 24, losif Hodoș din Cluj 25 etc. manifestau un deosebit interes pentru a-și procura opera poetică sau literară a unor scriitori de faimă națională din Moldova și Țara Româ- nească, printre care : George Sion, Vasile Alecsandri, D. Cantemir, Costa- che Negruzzi, A. T. Laurian, Grigore Alexandrescu etc. losif Many din www.dacoromanica.ro 4 UNITATEA NAȚIONALĂ IN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 389 Blaj se interesa de condițiile în care putea „căpăta toate cărțile ce le-ar voi cineva din Țeara Românească și Moldova”. Asemenea legături derivate din circulația cărții reușesc să vehicu- leze în sinul românilor din Transilvania — cel puțin printre clemențele de cultură, profesori preoți și funcționari din administrație —principalele opere ale literaturii și istoriei naționale apărute în epocă 28. Prin inter- mediul răspîndirii unor asemenea lucrări, T. Cipariu, de pildă, era la curent cu cartea lui Aaron Florian editată la București în 1835, 1837 și 1839 Idee repede de istoria prințipatului Țării Bumânești, precum și operei lui M. Kogălniceanu Histoire de la Valachie, de la Moldovie et des Vala- ques transdanubiens 27, apărută la Berlin în 1837. Circulația cărții și, în general, a tipăriturilor punea în mișcare un asemenea gen de relații și între Principatele dunărene. I. Eliade Rădu- lescu, de pildă, personalitatea culturală și literară proeminentă care s-a ilustrat și în această direcție, în 1837 expediase în Moldova o serie de lucrări tipărite la București28. Tot astfel, moldoveanul lordache Mălinescu, cel care în 1834 tipărise opera lui Petru Maior, o expediase spre difuzare nu numai la Brașov și la Iași, ci și la București, avînd grijă să fixeze un preț mic spre a fi cît mai accesibilă celor „săraci” 29. Fluxul circulației de carte dintre cele două state românești autonome nu este deranjat de restricțiile care grevau asupra raporturilor dintre acestea cu provinciile românești din Imperiul habsburgic, încît între Moldova și Țara Româ- nească asemenea legături s-au dezvoltat și accentuat în mod firesc, în concordanță cu nevoia de cunoaștere reciprocă, cu sporirea sentimentelor de solidaritate națională. Dinspre Transilvania spre Principate însă, circulația cărții înregis- trează o pondere și un flux mai diminuate. Totuși, această provincie pose- da un rezervor serios de carte grație activității intelectuale, dar mai ales unei tradiții mai vechi decît în Principate. Prin G. Barițiu, dar și prin alte mijloace, se expediau la București o serie de tipărituri apărute peste munți s0. în 1829, de pildă, Zaharia Carcalechi vorbea de profesorii școlii naționale de la București abonați la „Biblioteca românească” 31. „Calen- darul românesc” de la Buda era o publicație care circula în întregul spațiu geografic locuit de români 32, impunîndu-se prin utilitatea materialelor inserate, în 1832, însuși poetul muntean lancu Văcărescu intrînd în pose- sia unui exemplar. Muntenii și moldovenii cunoșteau însă pe transilvă- neni mai ales prin intermediul operelor tipărite în presa periodică. Prin aceasta, de pildă, ei luaseră contact în creația lilerară, cu poeziile patrio- tice și naționale scrise de Andrei Mureșanu. în acest sens, G. Sion amin- tește că poezia acestuia O privire de pe Carpați, publicată în 1844, „elec- trisase multe inimi române” mai ales în Principate, intr-un moment cînd nu se putea scrie „decît sub alegorii și junde ideile de naționalitate, inde- pendență, libertate erau persecutate ca crime” 33. Icoana pământului, o operă de geografie istorică a blăjanului loan Rusu, era de asemenea difuzată în Moldova 34 și Țara Românească 35. Cei mai numeroși cititori proveneau din Craiova, Cerneț, Caracal, Tîrgu Jiu, Neamț și Socola. Cartea această de geografie istorică a avut un ecou mare în Principate tocmai prin rolul jucat în fixarea conturului geografic al spațiului româ- www.dacoromanica.ro 390 APOSTOL, STAN 5 nesc, în descrierea instituțiilor social-politice și culturale ale românilor. Ea a contribuit, neîndoielnic, la conturarea imaginii unei Românii unite în conștiința națională. Un loc aparte în cadrul circulației tipăriturilor îl constituia cartea bisericească. Datorită unor condiții specifice, aceasta era tipărită cu pre- cădere în Transilvania de unde, apoi, era difuzată în toate celelalte pro- vincii românești. Se crea astfel, un sistem de relații generate de difuzarea unui asemenea tip de carte dintre cele mai intense. Centrul cultural transilvănean care s-a afirmat pe planul unor ase- menea relații l-a constituit Blajul. Cărțile tipărite aici, în ciuda unor condiții dificile create de reacțiunea habsburgică după 1815, constituiau — după cum își amintea G. Barițiu — un obiect de comerț „bun” cu Prin- cipatele Române 36. Se expediau mai ales abecedare și catehisme desti- nate învățămîntului confesional din Moldova și Țara Românească. „Evan- ghelii” și „Octoice” inprimate tot în Transilvania erau, de asemenea, trimise la București, prin intermediul unor reprezentanți ai firmei sibiene Hagi Constantin Pop, în 1832, care erau preluate pentru difuzarea de I. Eliade 37. Episcopul de Rîmnic, Neofit, cu ocazia prezenței lui la Bra- șov în vara anului 1838, comandase o serie de cărți bisericești. Ele erau procurate de loan Rusu din Blaj și expediate prin Brașov de G. Bari- țiu 3S. O carte de predici scrisă de transilvăneanul Sigismund Pop era, de asemenea, difuzată în Țara Românească de A. T. Laurian, în 184730. Se constată în acest circuit și cărți realizate de munteni sau moldoveni solicitate de transilvăneni. în părțile Aradului, de pildă, în 1845, fusese difuzată cartea Istoria bisericească de Meletie în traducerea moldovea- nului Veniamin Costache40. Circulația cărții românești dintr-o provincie în alta se face în mai multe cazuri în scopul alcătuirii unor bilbioteci. în general, cei mai de seamă fruntași ai culturii și literaturii naționale, intrînd intr-un asemenea gen de relații cu conaționali din alte provincii sau, mai precis cu produc- ția intelectuală a acestora concretizată în lucrări tipărite, devenind pose- sori ai acestora, își constituiau evident biblioteci personale. Astfel proce- daseră cei mai de seamă reprezentanți ai culturii naționale : I. Eliade Rădulescu,N. Bălcescu, Ion Ghica,M. Kogălniceanu, 0. Negruzzi, Gheorghe Asachi, T. Cipariu, Dainaschin Bojincă, loan Maiorescu etc. în 1838, G.Bari- țiu, de pildă, poseda o bibliotecă bogată cuprinzînd, printre altele, cărți de literatură universală procurate de la București. Printre autorii prezenți în biblioteca lui figurau celebrități ca : Lord Byron, Lamartine, Victor Hugo, Alfred de Musset, George Sand, Cervantes, Pușkin41 etc. Este interesant de menționat că cei mai de frunte intelectuali români aveau în colecțiile lor personale cărți mai mult sau mai puțin identice nu numai din producția națională, ci și din aceea a culturii și literaturii universale. Cărțile din aceste biblioteci individuale mai ales erau fie procurate, fie donate. în mai 1838, de pildă, I. Eliade Rădulescu expedia din Bucu- rești în Moldova, în folosul lui V. Pogor, o ladă cu cărți42. Schimburi de acest gen, mai ales între autori, erau destul de frecvente în epocă, incit ele au reprezentat una din formele dobîndite de circulația tipăriturilor. Dar, mai presus de circulația cărții în scop individual, este procu- rarea ei în vederea constituirii unor biblioteci publice, aparținînd diferi- telor instituții, mai ales școlii naționale. Autoritățile înseși, îndeosebi ace- www.dacoromanica.ro 6 UNITATEA NAȚIONALA ÎN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 391 lea din Principatele Române, după deschiderea învățămîntului public stimula inițiativa de procurare și colectare a cărții românești, indiferent de provincia în care văzuse lumina tiparului. în 1840, de pildă, autorită- țile Țării Românești îndemnau cîrmuirile de județe să acționeze în vede- rea constituirii de biblioteci pe lingă școlile normale. Printre autorii reco- mandați, în afară de munteni, figurau D. Țichindeal, D. Cantemir și Petru Maior43. Evident că pentru procurarea unor asemenea lucrări re- comandate se recurgea la stabilirea de contacte cu alte provincii româ- nești. Este concludent faptul că, la 18 martie 1848, A. T. Laurian cerea lui G. Barițiu să expedieze pentru „biblioteca” din București „ori ce carte iese acolo”44. Autorii sau editorii, atunci cînd tipăreau o carte, se simțeau datori să îmbogățească colecțiile bibliotecilor publice. Așa pro- ceda, de pildă, I. Heliade care, în mai 1834, după ce publicase la București traducerea lui Victor Hugo, Enriaăa, intenționa să distribuie 23 exemplare „la bibliotecile noastre publice”45. în Transilvania, aproape în toate centrele culturale, se tindea pro- curarea în folosul bibliotecilor publice a cărților reprezentative apărute în limba română. Inițiativa aceasta contribuia la stimularea circulației tipăriturilor. Timotei Cipariu, de pildă, mai ales pentru biblioteca semi- narului, făcea demersuri pentru procurarea unor cărți vechi românești la care se referise într-o prezentare în „Foaie pentru minte, inimă și lite- ratură” Constantin Olteniceanu, un prieten al lui loan Maiorescu și G. Bari- țiu. Asemenea tipărituri dorite de Cipariu trebuiau căutate în „toată românimea” 46. Pentru folosul aceluiași seminar din Blaj se exprima dorința de a se intra în posesia „Arhivei românești”47, editată de M. Kogălniceanu, la Iași, și a „Magazinului istoric pentru Dacia”, redactat de N. Bălcescu și A. T. Laurian. Din Văleni, la 15 februarie 1844, lordache Mălinescu anunța pe G. Barițiu că expediase prin Gheorghe Cepescu din Bîrlad „o ladă cu acele 100 exemplare” din Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior — tipărită de el în 1834 — care trebuiau împărțite ca premii pentru școlarii români din Transilvania și Banat48, dar mai ales donate în folosul bibliotecilor publice „din acele țări”, precum și pentru „o bibliotecuță de care aud că s-ar fi început a să urzi supt direcția d. Macedon, catehet al Shoalilor normale de la al II regiment românesc în Năsăud” 49. Prin intermediul circulației cărților și tipăriturilor, românii din toate provinciile s-au adăpat la aceleași surse ale istoriei naționale, s-au informat din aceeași zestre documentară, au cultivat și citit o aceeași literatură, formîndu-se astfel într-o ambianță intelectuală și culturală națională. Un rol important în realizarea coeziunii între români l-au constituit contactele dintre oameni. Intensificate în deceniile anterioare revoluției pașoptiste, acestea nu s-au mai manifestat întîmplător sau n-au mai fost determinate de evenimente excepționale — ca, de pildă, revoluția din 1821 — cînd s-au produs imigrări de populație dintr-o provincie în alta, ci, dimpotrivă, au devenit un element permanent. Contactele dintre oameni sînt, de astă dată, dictate de nevoia imperioasă de cooperare în vederea împlinirii unor deziderate naționale. Moldoveni, munteni, transilvăneni, bucovineni, bănățeni intră, astfel, într-o țesătură de relații care conduc www.dacoromanica.ro 392 APOSTOL STAN 7 spre un activ și fructuos schimb de idei. De pe urma unor asemenea con- tacte rezultă prietenii trainice, cu consecințe favorabile pe planul dezvol- tării culturii și conștiinței naționale, vizite reciproce și legături epistolare durabile prin care se vehiculează, se confruntă și se cristalizează cele mai înaintate idei social-politice. Fruntași ai românilor din Principate sînt printre primii care pun bazele unor asemenea relații cu conaționalii din Transilvania și Banat. Intrate într-o epocă de dezvoltare a instituțiilor naționale mai ales după restaurarea domniilor pămîntene, în 1822, Moldova și Țara Românească resimt nevoia acută de a pregăti în Occident o serie de cadre necesare administrației, armatei și școlii. Cele două Principate Române trimit astfel la studii tot mai mulți tineri care, îndreptîndu-se spre locul destinat, traversează Transilvania, Banatul sau Bucovina, găsind aici conaționali animați de aceleași aspirații. în octombrie 1824, de pildă, mergînd spre Viena, la studii, Petrache Poenaru poposea un timp la Sibiu stabilind aici diverse contacte 50. Stabiliți, apoi, în unele metropole, îndeosebi la Viena, muntenii și moldovenii întîlneau conaționali din toate provinciile istorice dominate de habsburgi. în 1834, de pildă, moldovenii Theodor Stamaty, Anton Velini, Anastasie Fătu, Constantin Zefirescu, Alexandru Costinescu și Leon Filipescu se aflau la Viena alături de bucovinenii Constantin Vasilicoi, Constantin, Eudoxiu șiGeorge Hurmuzaki și de tran- silvănenii și ,,ungurenii” Constantin Pomuțiu, A. T. Laurian și loan Maio- rescu51. Se poate deci aprecia că în capitala habsburgică, tineret intelec- tual din Moldova, Bucovina și Transilvania avea posibilitatea de a comu- nica idei, de a-și confrunta și armoniza părerile și planurile făurite de ei pentru emancipare națională. în vara anului 1835, Zaharia Carcalechi se întîlnea cu I. Eliade Rădulescu la Buda52, atestînd prin aceasta că relațiile dintre români nu numai că se extindeau, dar pierdeau tot mai mult din caracterul lor întîmplător. Îndreptîndu-se spre Buda, Viena, Frankfurt sau Paris, românii din Principate treceau în chip obligatoriu prin Transilvania, Brașovul și Sibiul fiind cele două centre ale acestei provincii unde se făcea popas, se căutau gazde și se lua un contact mai amănunțit cu realitățile de peste munți. Tocmai datorită intensificării unui asemenea gen de relații, la Brașov, în 1835, se deschidea casina sau casinoul român 53 care devenea, chiar de la început, locul de întîlnire dintre românii care ajungeau pe meleagurile transilvănene, punctul de unde munteni și moldoveni, pe de o parte, și transilvăneni, bănățeni sau moldoveni, pe de alta, puteau schimba idei și păreri, comunica informații, lega prietenii strînse, încheia tranzacții economice și făuri proiecte naționale comune. Casinoul român din Brașov devenea astfel locul predilect al moldovenilor și muntenilor aflați în Tran- silvania, fie în tranzit, fie cu diferite interese economice sau de altă natură. Muntenii, dar și moldovenii stabileau contacte cu transilvănenii grație mai ales frecventării băilor de la Arpătac, Covasna, Zizin și Bor- sec54. Se pare — după unele informații — că numărul locuitorilor din Țara Românească care întreprindeau cu deosebire vara asemenea călă- torii în Transilvania era destul de mare. Din București, la 22 mai 1846, Aai’on Florian arăta lui Barițiu că începînd „vremea băilor”, din acel moment Brașovul ,,o să geamă de oameni de ai noștri”55. Tot Aaron Florian, la 3 iulie 1846, menționa că era momentul „cînd parte mare www.dacoromanica.ro 8 UNITATEA NAȚIONALA ÎN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 393 din Bucureștii noștri se strămută la voi”, incit G. Barițiu putea să afle de la muntenii poposiți în Transilvania „mai multe și mai mărunte” decît putea să-i transmită el56. Este neîndoielnic că vara mai ales, cu ocar- zia băilor, un număr apreciabil de munteni, mai ales bucureșteni,se depla- sau peste munți, Brașovul fiind punctul cel mai accesibil și frecventat al călătoriilor întreprinse. Numărul acesta relativ mare de oameni din Prin- cipate care se puneau în mișcare reprezintă, printre altele, o formă speci- fică de relații între românii de pe ambele versante ale Carpaților. Aseme- nea împrejurări permiteau mai ales schimbul de idei, de informații, apro- fundarea cunoașterii reciproce între români, cel puțin în anumite cercuri de cărturari, negustori și chiar oameni aparținînd celor două administrații de la București și Iași. Printre românii transilvăneni care beneficiau de asemenea contacte în sensul legării unor strînse prietenii și stabilirii de relații durabile, se afla G. Barițiu care — dat fiind că băile cele mai frec- vente de la Arpătac sau Vîlcele se aflau în apropierea Brașovului — folo- sea asemenea ocazii pentru realizarea unor scopuri naționale. Deseori, vara mai ales, o petrecea, astfel, în compania „mai multor oaspeți de la București și de aiurea”57. El era secondat de dr. Paul Vasici care era primul intrat în asemenea contacte, facilitînd, totodată, tranzitul tuturor persoanelor care doreau să întreprindă asemenea călătorii38. Contactele muntenilor cu transilvănenii devin astfel o regulă. în iunie 1836, se menționa vizita la Brașov a lui Costache Moroiu 59, unul din amicii lui G. Barițiu și T. Cipariu pe care-1 cunoscuseră cu ocazia unei călătorii speciale la București. în același an 1838, în vară, Neofit, episcop al Râmnicului, făcuse o cură balneară în Transilvania, luînd legă- tură, printre alții, cu G. Barițiu fl0. în anii anteriori revoluției, sînt de remarcat, astfel, numeroase figuri de cărturari munteni în contact perma- nent cu Transilvania, pe calea unor călătorii pretextate, uneori, de cură balneară. în acest sens, sînt de amintit D. Bolintineanu, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, Aaron Florian, loan Maiorescu 61, A. T. Laurian 62 etc. în 1840, A. C. Golescu-Albu petrecuse o lună la băile de la Borsesc ®3, în timp ce fratele acestuia, Radu, în iulie 1842, efectuase o excursie în Bucegi însoțită de o călătorie la Brașov și la băile de la Vîlcele, acompaniat de Alexandru Racoviță, N. Al. Kretzulescu și A. G. Golescu-Negru 64.La rîndu-i, I. Eliade Rădulescu, cunoscut și apreciat de românii din monar- hia habsburgică, întreprinderea frecvente călătorii peste munți, ca aceea, de pildă, din 1845, cînd întîlnise la Brașov pe Nicolae Maniu 6S, iar la Blaj pe T. Cipariu 66. O menține specială se cuvine pentru interesul manifestat de căr- turarul și revoluționând N. Bălcescu de a vizita Transilvania și Banatul, sub aceleași pretexte. în 1839, de pildă, se deplasa la Mehadia, în provin- cia lui Eftimie Murgu, avînd ca scop să propage planurile de unitate națională alcătuite de loan Câmpineanu 67. Din București, la 13 iunie 1844, N. Bălcescu anunța pe Ion Ghica, la Iași, că urma să plece în Transilvania la ape 68. Profesorul transilvănean aflat în Țara Românească, N. Bălășescu, îl recomanda lui G. Barițiu, cu care trebuia să se întîlnească, drept un tînăr „zdravăn, care n-are altul asemenea între românii de aici; este un geniu. îl vei cunoaște mai bine conversînd cu el. De la el poți auzi multe, politice și diplimatice. Este un istoric mare cu cunoștință lată” 69. N. Bălcescu, petrecînd șase săptămîni la Vîlcele, intenționa mai ales să www.dacoromanica.ro 394 APOSTOL STAN 9 stabilească o „mai mare intimitate” cu Barițiu, să se cunoască deci mai bine .și, împărtășindu-și idei și informații, să-și conjuge cu mai mare folos eforturile în direcția emancipării națiunii române. Moldovenii și bucovinenii erau atrași și ei de a vizita Transilvania și de a stabili astfel contacte directe cu oamenii, cu personalități proemi- nente cu care deja aveau legături epistolare. lordache Mălinescu, de pildă, în decembrie 1844, comunica lui Barițiu intenția că „la vară mă voi putea răpezi măcar pînă la graniță ca să te văd” 70. Din Blaj, la 23 iunie 1846, lo.sif Many vorbea într-o scrisoare către Barițiu că arhimandritul de la Suceava, Melchisedec Lemeni, vărul episcopului unit de la Blaj, vizitase Transilvania, Sibiul și Brașovul fiind printre orașele unde poposise 71. Intensificarea unui asemenea gen de legături dintre românii de pe ambele versante ale Carpaților se realizează și prin intermediul călăto- riilor întreprinse de transilvăneni sau bănățeni în Principatele Române. Profesorii transilvăneni cu precădere care activau aici, dar și negustorii și oierii care-și pășunau turmele la sud și est de arcul carpatic, prin con- tactele lor permanente cu provinciile natale, prin descrierea stărilor social- politice, dar mai ales prin prezentarea moravurilor și obiceiurilor poporului în mijlocul căruia își desfășurau activitatea atraseră atenția unor cărtu- rari de peste munți, doritori ei înșiși de a veni în contact direct cu Moldova și Țara Românească. Din aceste motive, anii anteriori revoluției pașop- tiste se disting prin interesul unor români din Transilvania de a cunoaște asemenea provincii. Printre cei dîntîi români transilvăneni care sînt pătrunși de însem- nătatea unor asemenea legături figurează Zaharia Carcalechi, în 1834, și loan Codru Drăgușanu, în iunie 1835, care vizitează Țara Românească 72. Ei sînt urmați de G. Barițiu și Timotei Cipariu, care pot fi considerați că inaugurează o dată în șirul unor asemenea relații. în vara lui 1836, G. Bari- țiu și Timotei Cipariu decideau de a vizita Țara Românească, animați de ideea de a ajunge în București și de a cunoaște, astfel, „o țară românească cu adevărat” 73, adică un stat cu administrație națională. Pînă în acel moment posedau despre această provincie informații vagi, dobîndite „din auzite”. Chiar înainte de călătorie, G. Barițiu și T. Cipariu întîlniseră la Sibiu pe N. Bălășescu care tocmai se întorsese din București, împărtășin- du-le unele impresii 74. Pornind din Brașov, cei doi călători ajung în capitala Țării Româ- nești. Au cunoscut pe cărturarul și publicistul de prestigiu, I. Eliade Rădu- lescu, care le-a citit poezie și le-a vorbit despre „interesația politicei țaris- te, cum s-au încuibat și-și lățește influența” 7S, despre Regulamentul organic, despre exilul lui lancu Văcărescu și moartea năprasnică a bătrî- nului Câmpineanu. Au vizitat tipografia „Curierului”, au mers la un spectacol la teatrul românesc, au fost conduși la mănăstirea Cernica, au asistat la o paradă militară trecută în revistă de însuși domnitorul Al. Dim. Ghica, fapt care a produs asupra lor o adîncă impresie. Stabiliră contacte cu Petrache Poenaru, Aaron Florian și se întîlniră cu bănățea- nul Eftimie Murgu, aflat și el în București ca profesor. Sînt, de asemenea, oaspeții lui loan Câmpineanu, conducătorul opoziției naționale și susți- nătorul „Societății filarmonice”. Întîlniră aici din nou pe Eliade și mai cunoscură pe C. Bolliac și I. Voinescu II. Mai vizitară pe poetul lancu Văcărescu și pe C. A. Rosetti. Printre impresiile consemnate de cei doi www.dacoromanica.ro 10 UNITATEA NAȚIONALA IN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 395 călători se află și faptul apreciat de ei că școala națională în limba maternă constituia ,,temei în veci neclintit naționalității românești”. Istoria națională predată tinerei generații — credea Barițiu — va genera neîn- doielnic urmași demni ai lui lancu de Hunedoara și Mihai Viteazul. Tot astfel, teatrul național va contribui la curățirea ruginei din „simțirile nației”. Cei doi rămîn impresionați de dezvoltarea formelor de viață națio- nală prin intermediul instituțiilor de învățămînt și cultură, precum și pe calea consolidării autonomiei statale după pacea de la Adrianopole, a renașterii armate naționale și a participării românilor la luptele anti- otomane în ultimul război ruso-turc 76. Impresiile culese în urma contactului direct cu Țara Românească rămîn profunde și de neșters. Ele nu se consumară numai în experiența individuală a fiecăruia dintre cei doi, ci au fost răspîndite în nume- roase cercuri de amici. G. Barițiu și T. Cipariu redactează, în urma unei asemenea vizite, impresii de călătorie pe care le-au făcut apoi cunoscute77, contribuind la răspîndirea informației despre Țara Românească. T. Cipariu — cum rezultă dintr-o scrisoare a acestuia din 18/30 august 1841 din București 78 — vizitase din nou Țar Românească, împăr- tășind redactorului de la Brașov o serie de impresii de călătorie, știri despre personalitățile culturale, dar mai ales despre profesorii din capitala munteană. G. Barițiu însuși, în toamna lui 1844, întreprindea o a doua călătorie la București79, după ce în vară primise peN. Bălcescu la Brașov 80. în capitala Țării Românești întîlnea pe frații N. și C. Bălcescu, loan Câmpineanu, C. Bolliac și chiar pe domnitorul G. Bibescu 81. Intenționase să-1 întîlnească și pe loan Solomon, în timp ce loan Maiorescu se aștep- tase să fie vizitat la Craiova 82. Același loan Maiorescu își exprima mira- rea că G. Barițiu nu folosise ocazia de „a vedea Moldova”, semn că fuse- seră discutate anterior proiectele unei asemenea călătorii a redactorului brașovean. Contactul cărturarilor transilvăneni cu Țara Românească devenea o componentă permanentă a legăturilor dintre români. în august 1839, împins de aceeași curiozitate și interes de a cunoaște „Țara”, Simion Băr- nuțiu pătrundea și el în provincia românească de la sud de Carpați 83, fără însă a ajunge pînă în capitală. Tot astfel, Andrei Mureșanu, în 1844, invitat de domnitorul G. Bibescu căruia îi închinase o odă cu prilejul onomasticii, vizita și el Țara Românească, fiind chiar primit în audiență de șeful statrdui, la Comarnic 84. în toamna anului 1845, losif Many din Blaj vizitase Bucureștii, cunoscînd printre alții pe însuși domnitorul Țării Românești 8S. Dar transilvănenii manifestau interes și pentru cunoașterea directă a Moldovei. Cel care inaugurase un asemenea gen de legături între cărtu- rari a fost loan Rusu care în 1838 a întreprins o călătorie în Moldova 8tt. A fost urmat, apoi, de numeroși alți intelectuali. Moldovenii, la rîndul lor, așteptau cu interes vizita unor personalități de prim rang, ca de exemplu G. Barițiu 87. La 17 decembrie 1844 lordache Mălinescu îi sugera acestuia ca, în eventualitatea unei călătorii în Moldova, spre a nu avea unele neplă- ceri, să vină nu ca român, ci ca supus austriac88. Dar G. Barițiu tot amîna o asemenea vizită, el fiind așteptat din nou în vara anului 1845 de lordache Mălinescu la una din moșiile lui 89. www.dacoromanica.ro 398 APOSTOL STAN 11 Este de observat că vizitele efectuate de cărturari sau de alți români din Transilvania în Principate aveau un ecou deosebit. Știrea despre ele nu se rezuma doar la persoanele întîlnite direct, ci se difuza în largi cercuri sociale. Este semnificativă vizita tatălui lui loan Maiorescu la Craiova. Un martor ocular, Ștefan Eusănescu, consemna că — în 1844 sau 1845 — sosit la Craiova ,,în haine albe țărănești”, tatăl profesorului tran- silvănean a fost invitat la masă de administratorul județului, lancu Bibescu, fratele domnitorului Țării Românești. Au fost de față la aceea întîlnire, „toți boierii și notabilii orașului” 90. Românul transilvănean cunoscu astfel numeroase persoane, schimbînd cu ele idei, impresii și încer- cînd diferite sentimente. Atunci „bătrînul Maiorescu le-a vorbit mult despre traiul românilor din Banat și Transilvania și de aspirațiunile lor”. Este deci limpede că asemenea întâlniri se transformau totdeauna într-o modalitate de aprofundare a sentimentelor de solidaritate națională, de întărire a aspirației de emancipare, de consolidare a legăturilor dintre români peste barierele politice. Legăturile dintre Moldova și Țara Românească în anii anteriori revoluției se accentuează. „înainte de 1848 —remarca N. lorga —între tineretul de la București și tineretul de la Iași era o legătură necontenită. Mergeau curent dintr-o țară într-alta” 91. Dealtfel, primele contacte directe între moldoveni și munteni se stabiliseră în afara frontierelor celor două Principate, mai ales la Paris, ca de pildă în 1835 92 și în anii următori. Din aceeași capitală a Franței, la 22 octombrie/3 noiembrie 1839, A. G. Gole- scu informa pe N. Kretzulescu despre unul dintre „evenimentele cele mai felicite” 93 survenite, anume întîlnirea unui grup de tineri munteni cu moldoveni sosiți la Paris. Stabilind contacte durabile, cunoscîndu-se reci- proc, împărtășindu-și impresii, amintiri despre țară, dar mai ales înfă- țișînd aspirații, tinerii studioși din cele două provincii românești consta- tau că aveau un destin comun, o misiune similară de împlinit, care impu- neau strîngerea legăturilor dintre ei. Pentru aceasta însă, nu erau suficiente doar schimburile de opinii și confruntările de idei, se impunea contactul cu realitățile din țară. în aceste împrejurări, unul dintre cei mai generoși tineri moldoveni comunica lui Ion Ghica la Paris nevoia de a cunoaște Țara Românească nu numai din scrieri și relatări, ci și prin intermediul unor călătorii directe, al unor vizite de informare 94. Printre cei dintîi cărturari moldoveni care concretizau asemenea proiecte figura M. Kogălniceanu care vizita Bucureștii în răstimpul decembrie 1839 — ianuarie 1840 95. Acesta are aci întîlniri atît cu munteni, cît și cu transilvăneni. Aaron Florian, de pildă, informa pe G. Barițiu că avusese cu Kogălniceanu „cîteva întîlniri” 98. Dat fiind că redactorul brașovean nu-1 cunoștea, Kogălniceanu era prezentat pentru acesta ca „un tînăr bărbat, un om deplin, un bărbat învățat și patriot. Am vorbit mult cu dînsul și poate oricine să se mulțumească. Și-a făcut creșterea și învățătura în Berlin, nu în Paris, ca stricații noștri”. Este evident, dintr-o asemenea relatare, că intelectualii români din Transilvania se simțeau mai bine în compania unor munteni și moldoveni cu studii în metropole germane decît la Paris, unde domina un spirit politic mai radical, mai puțin agreat de spiritele moderate, în general. în aprilie 1845, M. Kogălniceanu se întorsese dintr-o altă călătorie efectuată la București97. Aici avusese discuții cu o parte a tineretului din www.dacoromanica.ro 12 UNITATEA NAȚIONALĂ IN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1 18 397 Țara Românească încadrat în mișcarea națională, căruia îi făcuse preci- zări cu privire ]a istoria națională. întocmai ca în 1843 la Academia Mihăileană, M. Kogălniccanu declarase, în cercurile cu care a avut con- tact că Petru Maior, prin cartea sa de istorie publicată. în 1812, era ,,ca un nou Mois”, deșteptase „dulnd național, mort de un veac” 98. Pe de altă parte — mai arătase Kogălniccanu — de la Petru Maior a descins „o școală, destul de numeroasă, de români noi, cari fără a-și sprijini zisele eu faptele, socot că trag respectul lumii asupră-le, și cînd strigă că sînt romani, că se trag din romani, și prin minare cel întîi popor în lume. Această manie s-a întins pînă acolo, incit unii își însușesc chiar și faptele și istoria bătrînilor romani”. Combătînd o asemenea concepție privind locul și rolul poporului român, M. Kogălniccanu ceruse interlocutorilor din Țara Românească să se ferească „de această manie care trage asupra noastră rîsul străinilor”. In contact cu tineretul din Țara Românească, M. Kogălniccanu se simțise ca printre frați. In această privință mărturi- sea : „Cit voi trăi îmi voi aduce aminte de bunătatea lor pentru mine și pururea m-ași socoti norocit cînd ași putea a le arăta recunoștința mea prin primirea ce le-ași face și eu în țara mea” ". El deja se putea inîndri cu faptul că avea la București numeroși prieteni cărora, prin Ion Ghica, le transmitea întreaga afecțiune. Alți intelectuali și cărturari moldoveni vădeau un interes similar pentru contacte directe cu Țara Românească. Costache Negri, încă din august 1839 10°, 'exprima intenția de a se întoarce în Moldova, venind din Italia, prin București. In 1846, el vizitase sigur Țara Românească101. Poetul Vasile Alecsandri, în 1845, mergea și el la București stabilind con- tacte și avînd convorbiri literare și politice cu numeroase personalități, inclusiv cu domnitorul. G. Bibescu 102. George Sion poseda și el „oare- care cunoscințe” stabilite „mai demult”, în București103. în preajma revo- luției pașoptiste, Negri, C. Moruzi și P. Balș intenționau, de asemenea, să viziteze Țara Românească 104. Era vorba, în ultimă instanță, de legături care devin o modalitate obișnuită în schimbul de idei și informații între reprezentanții mișcării naționale din cele două provincii. Ele devin tot mai frecvente pe măsură cenevoia de cooperare în diferite domenii de acti- vitate social-politică și ■ culturală ■ se manifesta .mai imperios. Muntenii ' sînt antrenați: și ei într-un asemenea gen de contacte, efectuînd dese călătorii peste Milcov. Ion Ghica și N. Bălcescu se disting prin insistența cu care promovează călătoriile în Moldova. Ion Ghica, angajat un timp profesor la Academia Mihăileană, pînă în vara lui 1844, era solicitat de N. Bălcescu, în 1843, să facă demersuri spre a-i găsi aces- tuia o funcție la Iași105. La 8 februarie 1844, același cărturar de la Bucu- rești exprima dorința de a se deplasa în Moldova, mulțumind totodată lui M. Kogălniccanu „pentru generoasa ospitalitate ce ne făgăduiește în Iași. Doresc mult ca să putem veni, și să ne vedem” 10G. Prin deplasarea lui la Iași, N. Bălcescu voia să infuzeze mai multă energie mișcării națio- nale' din Moldova, incit — pînă la concretizarea unui asemenea proiect — cerea lui Ion Ghica aflat acolo să devină ,ypîrghiul moldovenilor”, avînd. în vedere că aceștia iubeau cu precădere „speculația ideilor”, în timp ce muntenii doreau mai mult :,,acția” 10î. Dar N. Bălcescu nu sosea în Mol- dova decît în'J84 5 108, în amil următor.109 petrecîml tot acolo o bună bucată de timpVc.v . .. . • 3 — c. 2130 www.dacoromanica.ro 398 APOSTOL, STAN 13 Călătoriile menționate, dar mai ales aceea din 1845, au o însemnă- tate deosebită din perspectiva cooperării în cadrul mișcării naționale. Costachiță N. Filipeseu, în legătură cu N. Bălcescu, în februarie 1845, pornind spre capitala Moldovei, luă contact cu intelectuali, dar mai ales cu Costaehe Negri și Vasile Alecsandri 111 — exponenți ai unei ramuri a micșării naționale discutînd împreună o seric de chestiuni referitoare la soarta celor două Principate Române. La dineul dat de tineri moldo- veni, la casinoul de la Iași, în onoarea lui C. N. Filipeseu, s-au exprimat păreri în legătură cu simpatia și solidaritatea care trebuia să existe între cele două state românești. P. Balș — care informa pe Ion Ghica despre această acțiune — considera că reuniunea amintită fusese inspirată după exemplul oferit de cele două Irlande 112. Primit cu multă considerație 113, C. N. Filipeseu organizase, împreună cu Costaehe Negri, întîlnirea moldo- munteană de la Mînjina, moșia acestuia din urmă de lîngă Galați. în acest sens, demnă de tot interesul este o scrisoare a lui C. N. Filipeseu din 12 martie 1845 către Ion Ghica. Aducîndu-i o epistolă din Moldova, acesta era invitat insistent: ,,Citește scrisoarea lui Negri și hotărăște cînd să ne întîlnim, ca să-ți tălmăcesc cele ce în puțin îți însemnează. Este de nea- părată trebuință să ne întîlnim. Ara să-ți spui multe, și socotesc că ai face bine să te repezi pînă aici”114, adică piuă în Filipeștii din Prahova. Tre- buia ca Ion Ghica să răspundă la invitația de a se întîlni pentru ca 0. N. Filipeseu să poată ști ce să scrie lui C. Negri care „așteaptă cu nerăbdare” răspunsul, evident la propunerea de participare la reuniunea moldo- munteană. La 21 mai 1845, cu ocazia onomasticii lui C. Negii, s-au aflat la Mînjina moldoveni și munteni, printre alții, N. Bălcescu, C. N. Filipscu, A. Busso, care pun la punct planuri comune de acțiune în vederea luptei pentru constituirea unui stat național unitar U6. La Mînjina — spunea N. lorga — jucaseră hora împreună cu sătenii „principalii reprezentanți ai revoluției culturale din Țara Românească și Moldova” U6. în cazul în care contactele directe nu erau posibile, diferiți fruntași ai românilor recurg tot mai frecvent, spre a schimba idei, impresii și infor- mații, la legături epistolare. Anii premergători revoluției de la 1848 se caracterizează, astfel, printr-o bogată corespondență între români din dife- rite provincii istorice, care atestă cît de profunde și ample sînt legăturile dintre provinciile naționale, cît de acute și interdependente sînt interesele care fac tot mai utilă comunicarea. T. Cipariu, de pildă, își făcuse un obicei din a comunica într-un asemenea mod cu I. Eliade Bădulescu U7, C. Bolliac 118 etc. Este de subli- niat că profesorul de la Blaj poseda legături nu numai la București, ci și la Rîmnic U9, prin intermediul cărora soluționa o serie de interese. Ase- menea relații erau împărtășite de T. Cipariu lui G. Barițiu la Brașov 12°, semn că ele interesau cercuri mai largi de cărturari și se dezvoltau în folo- sul mișcării naționale. Dr. Paul Vasici, la rîndu-i, prin intermediul lui loan Maiorescu, era în legătură cu o serie de fruntași ai boierimii din Oltenia 121. Logofătul lancu Bibescu, administrator al județului Dolj și frate al domnitorului Țării Românești, era printre admiratorii lui P. Vasici, inten- ționînd să-i trimită, drept amintire, „un inel de aur”. G. Barițiu era, de asemenea, în permanent contact epistolar cu Țara Românească, schim- bînd informații în primul rînd cu profesorii transilvăneni aflați aici : www.dacoromanica.ro 14 Unitatea naționala in anii anteriori revoluției de la 1848 399 Aaron Florian 122, loan Maiorescu 123 și A. T. Laurian 124.Acesta din urmă, de pildă, apela la concursul lui G. Barițiu, în ianuarie 1848, în vederea transmiterii la Paris, pentru N. Bălcescu, a unui pachet cu cărți12S. Printre persoanele implicate în acest transport figurau G. Barițiu, Paul Vasici, loan Popasu și Rudolf Orghidan. Prin legăturile de care dispuneau în diferite puncte ale Transilvaniei, Ungariei și Austriei, persoanele amintite concurau la expedierea pachetului cu cărți pentru N. Bălcescu la Paris. Cu ajutorul scrisorilor, sînt puși astfel în contact oameni din Transilvania și Țara Românească, interesați în a se ajuta reciproc în vederea surmontării dificultăților. între transilvăneni și moldoveni, legăturile epistolare se accentu- ează în anii anteriori revoluției pașoptiste. Este de subliniat însă că ele gravitează în jurul lui G. Barițiu, care nu numai că leagă direct asemenea raporturi, ci facilitează extinderea lor în cercuri mai largi, printre românii din Transilvania și cei din Moldova. lordache Mălinescu, de pildă, este umil dintre moldovenii care-i comunică frecvent idei și impresii, precum și sugestii cu privire la unele aspecte ale mișcării naționale 12e. într-o scrisoare din Văleni, la 8/20 iunie 1842, lordache Mălinescu aprecia pe Barițiu mai ales pentru că prin articolul Românii și maghiarismul, apă- rînd naționalitatea, dobîndise „cel dinții loc între politicii români” 127. Era, totodată, povățuit să dovedească mai multă vigoare, să devină mai combativ în apărarea depturilor națiunii române. G. Barițiu trebuia să aibă în vedere că în secolul al XlX-lea — după lordache Mălinescu — nu trebuie „să ne temem de fiece”, dat fiind că cu cît se va arăta mai domol și moderat, „cu atît mai mult vor lua ungurii vîntu, iar românii sg vor descuraja”. Tot lordache Mălinescu, atît pe cale epistolară cît și prin con- tacte directe, manifesta interes în a se consulta cu Barițiu pentru concre- tizarea unor proiecte de dezvoltare a școlii naționale în Bucovina 128. Un schimb similar de vederi cu privire la școala națională din Moldova avea loc între I.Ionescu de laBradși G. Barițiu 129. în octombrie 1843, V. Alec- sandri (tatăl), C. Negruzzi, T. Rășcanu, X. Istrati, G. Săulescu etc.,expe- diau lui G. Barițiu un inel drept omagiu pentru contribuția acestuia la intensificarea relațiilor dintre români 13°. Legăturile epistolare dintre Principate și Transilvania sînt susți- nute și promovate stăruitor de dr. Paul Vasici, directorul carantinei de la Timiș 131. Fiind el însuși unul dintre românii din monarhia habsburgică cu legături numeroase în Moldova și Țara Românească, contribuia la facilitarea acestora, chiar în condițiile în care autoritățile habsburgice tindeau să le suprime. în acest sens, la 8 martie 1840, loan Maiorescu vorbea de vigilența autorităților habsburgice în a cenzura corespondența dintre românii de pe ambele versante ale Carpaților, de faptul că autori- tățile din Transilvania aveau misiunea de a fi „cu mai mare băgare de seamă la împărtășirile românilor de aici cu cei de acolo” 132,după mișcarea națională condusă de Ion Câmpineanu. Moldovenii și muntenii întrețineau și ei o strînsă și permanentă corespondență. Este semnificativă o scrisoare a lui I. Eliade Rădulescu din 27 iulie către C. Negruzzi în care se spunea : „Mare mulțumire mi-a pricinuit cugetul și propoziția d-t. de a deschide între noi o corespondență literară” 133. Scrisoarea atestă ideea de a stabili legături epistolare per- mante, schimbînd și comunicînd informații, păreri, impresii literare cu pre- www.dacoromanica.ro 400 APOSTOL STAN 15 cădere. Același I. Eliade era într-o relație similară cu Hristea, librarul din Iași13^ care evident îi punea în circulație o serie de cărți imprimate de el la București. La rîndu-i, N. Bălcescu purta corespondență cu A. Russo 135 și, cu concursul acestuia, se află în relație cu Rolla, Negruzzi și frații Rosetti. Tot N. Bălcescu era în legătură epistolară cu bucovi- neanul Eudoxiu Hurmuzaki13B, iar Costachiță N. Filipescu primea și scrisori de la V. Alecsandri137. Intelectualii și cărturarii Țărilor Române ne apar deci în preajma revoluției de la 1848 mișcîndu-se pe coordonate identice. în întreaga comunitate națională, peste frontierele politice, ei așează o cultură mo- dernă unitară, făcînd din ea un instrument de aprofundare a cunoașterii reciproce în sînul aceleiași națiuni, un liant indispensabil al acelorași aspirații. Prin vehicularea în sînul comunității românești a acelorași cărți și cu deosebire a unor idei similare de progres, intelectualii și cărturarii sapă la rădăcina vechii orînduiri, contribuind decisiv la pregătirea ideolo- gică a revoluției de la 1848. NOTE 1 Dan Bcrindei, Cultura națională română modernă, Edit. Eminescu, București, 1986, 502 p. 2 I. Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, ed. George Potra, Nicolae Simache și G. G. Potra, Edit. Minerva, București, 1972, p. 34. 3 Nicolae Bălcescu, Opere voi. IV, Corespondență, ed. G. Zâne, Edit. Academiei, Bucu- rești, 1964, p. 42-43. 3 bis P. 'teodor, G. Bariț și Principatele Române pină la 1848, in „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, VI, 1963, p. 80. 4 V. Cheresteșiu, Adunarea națională de la Blaj 3— 5 (15—17) mai 1848, Edit. Politică, București, 1966, p. 127—128. 6 G. Bariț și contemporanii săi, Studii și documente, voi. II, Edit. Minerva, București, 1975, p. 14-15. 6 Ibidem, p. 286. 7 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani din urmă, voi. I, Sibiu, 1889, p. 615. 8 G. Barit și contemporanii..., voi. IV, 1978, p. 83. 8 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei..voi. I, p. 615. 10 I. Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, p. 7. n G. Bariț și contemporanii.. ., voi. IV, p. 254, 259. 12 C. Bodea, Lupta românilor pentru unitatea națională 1834—1843, Edit. Academei București, 1967, p. 205. 13 G. Bariț și contemporanii..., voi. I, 1973, p. 255—256. 14 Ibidem, p. 111, 115. 18 Ibidem, p. 108. 16 Ibidem, p. 109. 17 Ibidem, p. 118. 18 Ibidem, p. 138. 18 Ibidem, voi. II, p. 289—290. 20 Ibidem, p. 322. 21 Ibidem, p. 292. 22 Ibidem, voi. IV, p. 254, 259. 23 Ibidem, voi. III, p. 92-93, 95-96. 24 C. Bodea, Lupta românilor..., p. 314. 28 G. Bariț și contemporanii..., voi. III, p. 341—342. 28 Ibidem, p. 366. 27 Ibidem, voi. IV, p. 142, 144. 28 I. Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, p. 27—29. 28 C. Bodea, Lupta românilor..p. 205. www.dacoromanica.ro 16 UNITATEA NAȚIONALA IN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 401 30 G. Barif și contemporanii. . voi. I, p. 51 — 52, 115. 31 Elena Grigoriu, Istoricul Academiei domnești de la Sf. Șaua, Edit. didactică și peda- gogică, București, 1978, p. 160. 32 Nicolae Albu, Un satelit al Școalei ardelene: Ștefan P. Niaqoe, Sibiu, 1943, p. 20. 33 George Sion, Suoenire contimporane, București, 1888, p. 283 34 G. Baril fi contemporanii. . ., voi. IV, p. 192. 35 Ibidem, voi. III, p. 388-390. 36 George Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani din urmă, voi. I, Sibiu, 1889, p. 557-558. 37 I. Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, p. 5 — 6. 38 G. Bariț și contemporanii. . ., voi. III, p. 361—362. 39 I. Popescu Teiușan și V. Netea, A. T. Laurian, Edit. didactică și pedagogică, Bucu- rtești, 1970, p. 82. 49 G. Bariț fi contemporanii. . ., voi. II, p. 310—312. 41 V. Netea, Din activitatea lui Andrei Mureșianu la Brașov, extras, p. 654—655. 42 I. Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, p. 34. 43 A. Manolache și G. Pârnuță, Contribuții la istoria culturii și invățămintului in Teleor- man, voi. I, 1973, p. 273. 44 G. Bariț și contemporanii. . ., voi. I, p. 143. 45 I. Heliade Rădulescu, Scrisori și acte, p. 33. 46 G. Barif și contemporanii.. ., voi. IV, p. 211, 213. 47 Ibidem, p. 254. 48 Ibidem, p. 295. 49 C. Bodea, Lupta românilor. . ., p. 254. 59 Elena Grigoriu, Istoricul Academiei domnești..., p. 139 . 61 C. Bodea, Lupta românilor.. ., p. 37—38. 62 Ibidem, p. 9. 33 V. Cheresteșiu, Adunarea națională de la Blaj, p. 117. 64 V. Netea, Belafiile lui N. Bălcescu cu cărturarii și luptătorii români din Transilva- nia, In „Studia et acta musei Nicolae Bălcescu”, Bălcești pe Topolog, 1969, p. 147. 55 G. Bariț și contemporanii. . ., voi. I, p. 59. 56 Ibidem, p. 60. 57 G. Bariț și contemporanii. . ., voi. I, p. 49 — 50. 58 Grigore Ploeșteanu, Un iluminist român în secolul al XlX-lea — Paul Vasici, In ,,Studii”, tom. 24, 1971, nr. 1, p. 99. 59 G. Barif și contemporanii..., voi. IV, p. 134 — 135. 30 Ibidem, p. 361-362. 91 P. Teodor, G. Barit și Principatele Române, p, 85 ; V. Netea, Relațiile lui X. Băl- ^escu cu cărturarii și luptătorii români din Transilvania, p. 147 ; C. Bodea, Lupta românilor..., p. 52, 63. 82 G. Bariț și contemporanii. . ., voi, III, p. 28. 63 Bodea, op. cit., p. 42. 64 C. Fotino, Boierii Golești, București 1939, voi. II, p. 148. 85 G. Bariț și contemporanii..., voi. III, p. 45. 68 Ibidem, voi. IV, p. 243. 87 C. Bodea, op.cit., p. 29. 88 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 60. 89 Vezi C. Bodea, op.cit.,p. 52. 79 Ibidem, p. 262. 71 G. Bariț și contemporanii..., voi. III, p. 329. 72 V. Netea, T.Cipariu și G. Barițiu călători prin Țara Românească In IA36, in „Studii”, tom. XI, 1958, nr. 1, p. 118—119. 73 Pompiliu Teodor, George Barif și Principatele Române..., p. 78 —81. 74 V. Netea, T. Cipariu și G. Barițiu, p. 120. 75 Ibidem, p. 121 — 125. 78 P. Teodor, G. Bariț și Principatele Române. . ., p, 78 — 81. 77 G. Bariț și contemporanii..., voi. IV, p. 162. 78 Ibidem, p. 164 — 165. 79 V. Netea/ Relațiile lui X, Bălcescu cu cărturarii și luptătorii români din Transilvania, p. 147. 89 C. Bodea, Lupta românilor..., p. 55. www.dacaromanica.ro 402 APOSTOL STAN 17 81 G. Bariț și contemporanii. . voi. I, p. 284. 82 Ibidem, p. 283. 83 G. Bogdan-Duică, Viața și ideile lui Simion Bărnuțiu, București, 1924, p. 40. 84 V. Netea, Din activitatea lui A. Mureșianu la Brașov, extras, p. 663. 88 G. Bariț și contemporanii..., voi. III, p. 322, 323. 88 Ibidem, p. 363 — 364. 87 Ibidem, voi. I, p. 257-258. 88 C. Bodea, Lupta românilor. .., p. 262. 88 Ibidem, p. 277. 90 N. Bănescu și V. Mihăilescu, loan Maiorescu, București, 1912, p. 412. 91 N. lorga, Dezvoltarea ideii unității politice a românilor, București, 1925, p. 65. 93 Ion Ghica, Scrieri, ed. P. V. Haneș, voi. III, București, 1914, p. 214 — 215. 93 C. Bodea, Lupta românilor. . ., p. 230. 94 Ibidem, p. 236. 96 Ibidem, p. 34, 58—59. 96 G. Bariț și contemporanii..., voi. I, p. 22. 97 C. Bodea, Lupta românilor..., p. 278. 98 Ibidem, p. 275. 99 Ibidem, p. 276. 109 C. Negri, Scrieri, ed. Emil Boldan, voi. II, București, 1966, p. 9—12. 101 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 64. 102 V. Alecsandri, Scrisori, însemnări, ed. Marta Anineanu, Edit. pentru literatură, Bucu- rești, 1964, p. 149—150. 103 G. Sion, Suvenire. . ., p. 255. 104 C. Bodea, op.cil., p. 268, 306. 106 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 42. 108 Ibidem, p. 48. 187 Ibidem, p. 47. 108 C. Bodea, Lupta românilor..., p. 60—62. 189 G. Bariț și contemporanii.. ., voi. I, p. 106 — 108. 119 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 62. U:1 Ibidem, p. 271. 112 Ibidem, p. 268. 118 Ibidem, p. 269. 114 Ibidem, p. 272. 118 Ibidem, p. 60 — 62. 119 N. lorga, Dezvoltarea ideii unității..., p. 65. 117 G. Bariț și contemporanii . . ., voi. IV, p. 82. 118 Ibidem, p. 206. 119 Ibidem, p. 142. 129 Ibidem, p. 82, 142, 206. la Ibidem, voi. I, p. 292. 122 Ibidem, p. 30-31 ; voi. III, p. 37—39. 123 Ibidem, voi. I, p. 292. 124 Ibidem, p. 106. 128 Ibidem, p. 139 — 140. 126 C. Bodea, Lupta românilor..., p. 237. 127 Ibidem, p. 238. 128 Ibidem, p. 261. 129 Ibidem, p. 255 — 256. 130 p TeO(]or, G. Bariț și Principalele Române, p. 86 ; C. Bodea, Lupla românilor. ■ p. 47. 131 Gr. Ploeșteanu,.. . Paul Vasici, p. 99—100. 132 N. Bănescu și V. Mihăilescu, loan Maiorescu, p. 442. 133 I. Ileliade Rădulescu, Scrisori și acte, p. 16. 134 Ibidem, p. 42—43. 228 N. Bălcescu, Opere, voi. IV, p. 64. 138 C. Bodea, Lupta românilor..., p. 40 137 N. Bălcescu, op.cil., p. 62—63. www.dacoromanica.ro 18 UNITATEA NAȚIONALA ÎN ANII ANTERIORI REVOLUȚIEI DE LA 1848 403 L’UNITE NAȚIONALE PAR DES RAPPORTS ETABLIS ENTRE LETTRES PENDANT LES ANNEES QUI ONT PREcEdE LA REVOLUTION DE 1848 Resume Les annees qui ont precede la lAvolution de 1848 sont caracteri- sees par une Information ample et detaillâe concernant les provinces natio- nales au moyen des livres existant dans diffârentes zones. Les editeurs, notamment ceux de Bucarest, Jassy et Brașov cominencent a accorder une attention speciale â la publication et â l’expddition de bulletins â l’intention des lecteurs d’autres provinces. Avec leur concours on voit circuler dans l’espace roumain une ample information, eompletee des Mitoriales nouvelles dans la presse naționale inserees. Les leaders les plus marquants de la nation, surtout les intellectuels, engag^s dans la redaction d’ouvrages d’interât majeur se forgeaient de la sorte une image relativement complete sur la production de livres roumains, selectionnant de celle-ci des (dements d’interât general. Ondiffuse concomitamment des ouvrages laiques et religieux, en surmontant les barrieres politiques et eontribuant â forger la meme culture naționale. Les contacts directs ou mddi6s entre les hommes constituent une autre modalite d’approfondissement des relations. Moldaves, Valaques Transylvains, Roumains du Banat et de Bukovine — representants de toutes les branches de la nation roumain — entrent dans un ensemble de rapports qui conduisent â un actif et fructeux echange d’idees. De ces contacts on voit resulter des amities durables, ayant des effets favorables sur le plan du dâveloppement de la conscience naționale, visites et corres- pondance durables par lesquelles sont vehicuEes, confrontees et cristal- lisees les id6es socio-politiques les plus avancâes. Par la difusion au sein de la communautâ roumaine des memes livres et surtout d’idees similaires de progres, les letr6s fouillent â la racine du vieux systeme social, contri- buant de maniere decisive â pr^parer la revolution de 1848. www.dacoromanica.ro INTELECTUALII EOMÂNI ÎN EEVOLUȚIA DE LA 1848 NICOLAE LIU Categorie socială mai mult sau mai puțin distinctă, în funcție de loc și timp, intelectualii se definesc nu numai printr-un grad superior de instruire. Ei transformă domeniile culturii în preocupare principală sau profesională. Dar dacă de obicei — cum sublinia Jacques le Goff în încheierea cunoscutei sale lucrări dedicate intelectualilor evului mediu 1 —„uma- niștii abandonează una din sarcinile principale ale intelectualului, contac- tul cu masele, legătura între știință și învățămînt”, preferind modelul savantului solitar, izolat în cabinetul său din tumultul activității sociale, noul statut al intelectualilor epocii Luminilor și ai revoluției burgheze, nu numai că leagă strîns necesitatea dezvoltării instrucției publice și lăr- girea orizontului spiritual al maselor de sprijinul direct al celor mai repre- zentativi dintre ei, dar pretinde tot mai insistent angajarea lor în viața politică. Cu conștiința rolului deosebit care revine dinamizării și direc- ționării creatoare a puterii în serviciul transformării necesare a societății pe drumul progresului. Implicarea în Revoluția de la 1848 a intelectualității române, deve- nită pătură socială în condiții asupra cărora am insistat cu alt prilej 2, confirmă aceste sumare precizări generale. în deceniul cinci al veacului trecut societatea românească se afla într-iin moment de acută criză structurală, care se conjuga cu criza poli- tică și cu'necesitatea afirmării naționale pentru salvarea existenței ei însăși. De aici explicația declanșării revoluției și a caracterului său profund uni- tar, în pofida oricăror particularități regionale sau impuse de stadiul dezvoltării sociale, de vecinătatea unor mari puteri, de stăpînirea străină. Fără îndoială că exemplul pe care l-au reprezentat revoluțiile din Franța, Italia, Germania, Austria, pentru Revoluția românâ de la 1848 nu poate fi negat. Un rol important l-a jucat și speranța în victoria gene- rală a revoluției pe continent. Iar ideologia revoluționarilor români nu e străină de cea liberală, radicală sau socialist utopică, în numele căreia s-a desfășurat revoluția în Franța și celelalte țări occidentale. Dar așa cum arăta unul din principalii conducători și ideologi revo- luționari români, istoricul Nicolae Bălcescu, mișcarea generală europeană „fu ocazia, iar nu cauza revoluției române”. Determinantă în acest sens a fost asuprirea socială și națională, a cărei rădăcină „se pierde în zilele veacurilor”, căreia venise momentul să i se pună capăt conform cu „legea universală a dezvoltării istorice a națiilor”. Această lege a pro- gresului impunea mai întîi înlăturarea structurilor a regimului feudal, înfăptuind „întregirea românului, vecinului, servul veacului de mijloc în drepturile sale de om, de cetățean și de nație”. Programul Revoluției „Revista de istorie”, tom 41, 2 INTELECTUALII ROMANI IN REVOLUȚIA DE LA 1848 405 de la 1848 din Țara R omânească a urmărit, „zdrobind Regulamentul care monopolizase statul, proprietatea pămîntului și capitalul în mîinile cio- coiului”, să înfăptuiască” o revoluție democratică și soțială”. Ea n-a pus programatic problema eliberării naționale. în Transilvania, în schimb, rezolvarea problemei naționale s-a aflat în fruntea revendicărilor româ- nești, datorită politicii de deznaționalizare a guvernului revoluționar maghiar, ceea ce a impus la un moment dat alianța nefirească cu „despo- tismul” habsburgilor. „România viitoare — scria Bălcescu în 1850 — nu se mai poate mărgini a voi ca românii să fie liberi, egali proprietari de pămînt și de capital și frați asociați la fapta unui progres comun”. Deoa- rece obiectivele social-politice nu pot fi atinse fără „libertatea de sub dominarea străină”. Revoluția viitoare pretinde, odată cu înfăptuirea revendicărilor burghezo-democratice, unitatea panromânească și inde- pendența românească, sub deviza „Dreptate, frăție, unitate" 3. Deși calea revoluționară nu va mai fi posibilă, înfăptuirea acestor deziderate s-a impus în deceniile următoare ca absolut necesară pentru crearea statului național modern. S-a afirmat de către istoriografia mai veche că Revoluția română de la 1848 a fost opera intelectualilor. Afirmație eronată firește dar bazată pe unele observații nu lipsite de temei. Revoluția română se integrează așa cum observa pe drept cuvînt publicistul și istoricul francez filoromân Eliaș Regnault, în epoca luptei pentru Unirea Principatelor — „marii mișcări care a frămîntat toate populațiile orientale”. „Oamenii de carte, intelectualii” au fost aceia care au dat impuls revoluției în provinciile imperiului austriac, ca și la București. Și el cita în sprijinul afirmației sale pe Ludovic Gaj la Agram, pe savanții Palacki și Safarik la Praga, pe profesoral Simion Bărnuțiu în Transilvania, pe I. Heliade Rădulescu la București, iar în Ungaria pe avocatul și ziaristul Kossuth4. Motivul trebuie căutat în slăbiciunile clasei de mijloc direct interesată în înlăturarea barierelor feudale din calea procesului legic de moderni- zare, la români, ca și la alte popoare din central și răsăritul Europei. Dar intelectualii nu au reprezentat în toate aceste cazuri decît factorul pregătitor, sau cea mai conștientă dintre forțele revoluționare în luptă. Revoluția română de la 1848 a fost în fond expresia combati- vității maselor populare. De aceea, așa cum observa într-o privire de ansamblu publicată de Gheorghe Barițiu, în legătură cu recent înnăbu- șitul proces revoluționar din Țara Românească, „dacă era să fie onorați cu exil prietenii Constituției” lista nu trebuia să se limiteze la 22 de „patrioți liberali”. „Ca să nu rămînă loc rivalității și chiar pismei, trebuia să exileze pe mai multe mii și chiar pe poporul țăran întreg, pentru că toți voiră Constituția”5. Era un răspuns dat afirmațiilor răspîndite de conducătorii reacți- unii interne și externe, prin care se căuta să se crediteze opinia că revo- luția română n-a fost decît opera unor emisari francezi sau, ca să folosim termenii circularei țarului Nicolae I către Puterile europene, a „unui mic număr de smintiți, ale căror idei de guvernare nu sînt decît un plagiat împrumutat propagandei democratice și socialiste” urmărind „restau- rarea, pe o bază istorică care n-a existat niciodată, a vechii lor naționa- lități” ®. www.dacoromanica.ro 406 NICOLAE LIU 3 De fapt starea de efervescență revoluționară a maselor populare e testată documentar în toate cele trei țări române. Chiar și atunci cînd, •ca în Moldova, mișcarea revoluționară fusese înnăbușită înainte de a fi luat contact temeinic cu acestea. în schimb, cît de important a fost spri- jinul primit de guvernul revoluționar din Țara Românească din partea maselor, o dovedește nu numai victoria revoluției, ci și salvarea guver- nului provizoriu în mai multe rînduri de către poporul din București și împrejurimi, numeroasele delegații țărănești care-și exprimă spriji- nul necondiționat, puternicul ecou al articolului 13 din Proclamația de la Islaz, răspunsul pe care l-au dat masele populare la toate chemările guvernului provizoriu sau la constituirea taberei de rezistență de la Rîu- reni, de sub conducerea lui Gheorghe Magheru 7. Zeci de mii de țărani români din toate colțurile Transilvaniei au participat într-o ordine desăvîrșită, avînd în centru intelectualitatea națională, la Adunarea din 3/15 mai, moment de vîrf al Revoluției române de la 1848, pe care Simion Bărnuțiu l-a numit în discursul său istoric ,,sărbătoarea libertății” 8. Prezența lor a contribuit nu numai la introdu- cerea desființării iobăgiei, ca al treilea punct din revendicările formulate, dai' și la încrederea pe care conducătorii români din Transilvania au căpă- tat-o în forța maselor. Așa ceva ,,cu greu va fi văzut vreodată Europa”, comenta un contemporan maghiar „măreața adunare populară” 9. Iar poetul și memorialistul Gheorghe Sion, unul dintre intelectualii revolu- ționari din Moldova, aflat în exil în Transilvania, relata entuziasmat preparativele și desfășurarea Adunării la care „românii curgeau ca torente din toate părțile” spre „locul ce se făcuse un ideal de mîntuire, pentru dînșii”. Și comparînd-o cu „comițiile și forurile vechei Rome”, observa „cît era el de inițiat în interesele generale și în ideile politice, cîtă fermitate și perseverență a arătat, cîtă bună judecată a dezvoltat și cu cîtă abnegațiune și devotament s-a ocupat de cauza națională” în pofida amenințărilor, persecuțiilor și piedicilor de tot felul10. La rîndul ei, prezența intelectualității în fruntea țărănimii a dat acesteia speranță și încredere. Participant activ la evenimente, istoricul Al. Papiu Ilarian explica entuziasmul unanim de pe Cîmpia libertății din Blaj, nu numai prin conținutul luărilor de cuvînt și al documentelor citite, în consens cu „dorurile și poftele a toată adunarea”. Masele populare care nu putuseră auzi discursul rostit de Simion Bărnuțiu în Catedrală cu o zi mai înainte, au înțeles acum ce „lucru strălucit este cînd se apără cauza dreptății, cu puterea și autoritatea științei” n. Raportul cu trebuințele și aspirațiile maselor, existența și natura sprijinului popular, au determinat în ultimă instanță și forța sau succesul acțiunilor revoluționare ale intelectualității pașoptiste din Țările Române. Ridicați de obicei din rîndul maselor țărănești și trăind adesea în mijlocul lor, crescuți în spiritul Școlii ardelene, siliți la o situație de infe- rioritate față de intelectualitatea celorlalte naționalități din Transil- vania, supuși persecuțiilor de tot felul și în primul rînd interdicției de a se cultiva și de a cultiva propria limbă și cultură, reprezentanții înaintați ai „intelighenței” române, nu vor uita îndemnul revoluționar al lui Simon Bărnuțiu : „Țineți cu poporul toți, ca să nu rătăciți” 12. E drept, proveniența socială a intelectualilor din Țara Româ- nească și Moldova este mai complexă. Intelectualitatea românească nu- www.dacoromanica.ro 4 INTELECTUALII ROMANI ÎN REVOLUȚIA DE LA 1848 407 măra în Principate, pe lingă membri ridicați din rîndurile maselor și ale burgheziei în formare, numeroși reprezentanți sau descendenți ai clasei conducătoare specifice vechiului regim, boierimea, interesați în economia de schimb și producția capitalistă, sau pur și simplu conștienți de necesi- tatea renovării sociale și chiar a unor schimbări structurale pentru solu- ționarea crizei feudale și a decalajului față de societatea mai înaintată din Apusul Europei. Cei mai radicali dintre aceștia înțeleg apropierea de popor, ameliorarea existenței maselor productive și ridicare nivelului lor cultural ca o necesitate imperioasă și se vor afla în rîndul liderilor revo- luționari de la 1848. Care au fost în aceste condiții rosturile intelectualității? Ele se deslușesc mai întîi în pregătirea culturală, ideologică și poli- tică a revoluției. în perioada 1830—1848 mai ales, tinde să se răspîndească proto- tipul intelectualului român modern, interesat în crearea unei culturi și civilizații înaintate, în dezvoltarea și democratizarea școlii, nu numai pentru „luminarea de obște”, ci și pentru afirmarea și unitatea națională. Cartea, presa, bibliotecile, librăriile și cabinetele de lectură, teatrul sau societățile culturale devin tot atîtea căi intelectuale pentru pregătirea revoluționaiului liberal, democrat și patriot. în același timp, confruntarea cu măsurile restrictive se transformă într-o permanență a regimului politic ^existent. Cenzurarea tipăriturilor și a spectacolelor introdusă în Principatele Române de ocupația mili- tară țaristă din anii 1828—1832 s-a dezvoltat în timpul domniilor regula- mentare în raport cu situația internă și internațională. E grăitoare în, acest sens situația cenzurii în Moldova unui domn cu pregătire intelectuală dar cu vederi conservatoare și stăpînit de teamă față de puterea protec- toare, ca Mihai Sturza. Deși domnia lui se caracterizase în prima parte prin încurajarea fenomenului cultural, ilustrată și prin înființarea Aca- demiei Mihăilene, după 1844 mai ales se produce o involuție tot mai accen- tuată în atitudinea față de „propășirea” culturii naționale, termenul însuși fiind încriminat ca titlu de revistă, iar redactorul ei închis în cele din urmă la Mînăstirea Rîșca. Detențiunea n-a fost decît temporară, atît datorită descendenței lui M. Kogălniceanu dintr-o familie de răzeși boieriți ajunsă prin tatăl său pînă la rangul de mare vornic, legăturii ei cu domnul, cît și prin pres- tigiul pe care i-1 adusese activitatea sa de istoric, scriitor și publicist, îndrumător de conștiințe, Cuvîntul său de deschidere a Cursului de istorie națională de la Academia Mihăileană, din 1843, e considerat azi nu numai cel mai semnificativ moment pentru personalitatea sa ca istoric dar și „piesa cea mai caracteristică pentru fenomenul regenerativ dinaintea lui 1848, sintetizînd amplu, convingător, patetic, aspirațiile unei epoci” 13. Cunoscînd însă din copilărie activitatea istoriografică a Școlii Arde- lene, Kogălniceanu își îndreptase preocupările în special asupra științelor istorice, de unde și publicarea ca student la Berlin a primului volum dintr-o îndrăzneață istorie a tuturor românilor în limba franceză, prima lucrare de acest fel întreprinsă de un român într-o limbă modernă de circulație internațională. Dar de pe atunci se arăta interesat și de problemele de drept, urmînd cursul de drept natural predat de Eduard Gans, editorul www.dacoromanica.ro 408 NICOLAE LIU 5 lui Hegel și propagator ardent al ideilor Revoluției Franceze. Tot în anii dinainte de 1848 se arată preocupat și de rezolvarea unor probleme sociale» publicînd în februarie 1844 un supliment la „Propășirea”, dedicat dezrobirii țiganilor. A editat și răspîndit publicația lunară,,Foaie pentru agricultură, industrie și negoț”, considerată drept prima revistă eco- nomică apărută în Moldova. A luptat pentru concentrarea eforturilor celor mai de seamă intelectuali români ai epocii, vizînd promovarea unei culturi naționale înaintate, a înfăptuirii unității spirituale, dar și poli- tice a Țărilor Române. Două dintre trăsăturile principale ale activității intelectuale a lui M. Kogălniceanu din epoca prepașoptistă : caracterul multilateral, enci- clopedic chiar (preocupări istorice, juridice, socio-economice, literar-artis- tice, didactice, de presă, tipografice și editoriale etc.) și militantismul pro- gresist și patriotic, pot fi găsite îmbinate într-un fel sau altul și la alți contemporani mai vîrstnici sau mai tineri din toate provinciile româ- nești. De la I. Heliade Rădulescu, Gh. Asachi sau G. Barițiu, la Al. Tre- boniu Laurian, Ion Ghica etc. Răspîndirea sensibilității și a preocupărilor romantice stimulează ridicarea problemei dreptului natural la afirmare liberă a națiunilor. Ceea ce determină cultivarea tot mai asiduă și într-un spirit nou a istoriei, în special a istoriei naționale, pe plan european. Încadrîndu-se acestei înnoitoare orientări, M. Kogălniceanu devine primul mare reprezentant al istoriografiei romantice românești, căruia i se alătură figura lumi- noasă a lui N. Bălcescu, debutînd cu primul studiu de amploare în revista „Propășirea”. Studiul în care era fundamentată istoric necesitatea unei puternice armate naționale, bazată în bună măsură pe mobilizarea maselor. O caracteristică a mentalității romantice românești a epocii e faptul că ea se grefează pe păstrarea a numeroase trăsături clasiciste sau ilumi- niste. Romantismul istoriografie și literar sau politic privește în general la trecut, cu gîndul la un viitor superior prezentului, asimilîndu-se orien- tării democratice, înaintate a romantismului european. Dar sentimentul, mai mult decît rațiunea apropie pe tot mai mulți intelectuali de lupta și năzuințele poporului mai ales cînd sînt proveniți din clasele „suprapuse”. De unde implicarea unor V. Alecsandri, C. Negruzzi sau Alecu Russo în punerea în valoare a creației folclorice naționale. în sfîrșit, dacă sub influența romantică istoricii români cultivă tot mai frecvent narațiunea plină de culoare și cu virtuți literare, după modelul unor Augustin Thierry, Edgar Quinet sau Jules Michelet14, scriitorii romantici se inspiră tot mai adesea din istorie, răspîndesc exemplar modelul marilor figuri și imagi- nea marilor momente din istoria neamului, ca epopeea neterminată Mihai- da de I. Heliade Rădulescu sau Legendele istorice ale lui D. Bolintineanu. O altă caracteristică a orientării intelectuale a epocii este dezvol- tarea spiritului critic. Contribuția intelectualității noi e hotărîtoare, în special după 1830. Cu alte cuvinte odată cu lărgirea posibilităților de informare prin integrarea tot mai largă a spațiului românesc în economia de schimb și în circuitul cultural al țărilor mai dezvoltate din Apusul Europei. Apariția presei politice și culturale cu continuitate și răspîndire în toate ceele trei Țări Române permite nu numai un contact mai facil cu realitățile interne și externe, dincolo de orice piedici ale cenzurii, ci www.dacoromanica.ro 6 INTELECTUALII ROMANI tN REVOLUȚIA DE LA 1848 409 și crearea unei opinii publice. Noțiuni politice cheie, ca patrie și patrio- tism, monarhie sau republică, tiianie și democrație, constituție și liber- tate, clase sociale etc. fac uneori obiectul unor articole speciale sau chiar al unor cărți. De altfel laicizarea tiparului a avut ca urmare răspîndirea lui, în care sînt implicate nume de rezonanță din rîndurile intelectuali- tății, ca I. Heliade Eădulescu, Gh. Asachi, C. A. Eosetti, M. Kogălniceanu. Unii dintre ei, precum C. A. Eosetti, leagă preocupările de tipărire a căiții de cele de răspîndire a ei. Mai mult, librăria C. A. Eosetti și Winterhal- der deține primul loc și în difuzarea cărții străine. Fiindcă dezvoltarea tiparului românesc n-a însemnat reducerea difuzării presei și cărții străine decît în speranțele unor guvernanți ai vremii. Iar cabinetele de lectură și împrumut ale unor librării, ca aceea a lui C. A. Eosetti, aprovizionate cu noutăți prin legături directe cu întreprinderi din Occident permit nu numai difuzarea lucrărilor agreate de guvern. S-a ajuns astfel la generalizarea convingerii necesității grăbirii ritmului de dezvoltare al societății românești, la creșterea nemulțumirilor față de rămînerea în urmă, la căutarea vinovaților și a soluțiilor de îndrep- tare, la creșterea opoziției și combativității față de regimul existent. La propunerile de reformă adresate cîrmuirii sau unor puteri străine, în care sînt implicați și intelectuali se adaugă manifeste, satire și pamflete politice îndreptate nu numai împotriva menținerii orînduirii feudale, ci și a înce- puturilor viciate ale unor instituții burgheze, care în forme noi păstrau de fapt caracterul vechi reacționar. Este cazul satirei lui I. Heliade Eădu- lescu, Măceșul și florile, ocazionată de o concesiune oneroasă acordată unui antreprenor străin de domnitorul Gheorghe Bibescu, tipărită și răs- pîndită în sute de foi volante, în 1843, sau Deputatul în provinție, scrisă în 1847 de Dimitrie Eallet. Acesta din urmă folosea momentul turbură- rilor populare ivite în 1846 la Iași și în unele județe din Moldova, pentru a îndemna pe Mihai Sturza să facă dreptate, lăsîndu-se el însuși ,,de prădat și de furat”. Dezvoltarea dramaturgiei naționale în Principatele Eomâne și în- mulțirea spectacolelor teatrale se datora în bună măsuiă și marelui succes de public al satirizării viciilor societății și chiar ale conducerii p oh ti ce. Astfel în seara zilei de 22 decembrie 1845, Vasile Alecsandri obținea un mare succes de public cu piesa Iașii în carnaval, îndreptată împotriva măsurilor arbitrare ale stăpînirii, motivate prin primejdia comploturilor. Ecoul favorabil larg a împiedicat trimiterea autoiului în surghiun. în schimb hatmanul N. Mavrocordat, secretarul de stat, a propus ca pe viitor „rolurile să fie scrise și împărțite actorilor de către cenzură” 15. Eeprezentarea unor piese străine a însemnat de asemenea un mijloc de exprimare și stimulare a nemulțumirii care mocnea în prejama revolu- ției. Ca în cazul melodramei Mulatrii, prelucrare tendențioasă, amintind prin similitudini de traiul țiganilor robi de pe moșiile boierești. Scandalul provocat de slugile celor care se simțeau vizați a dus nu numai la inter- venția poliției, ci și la desființarea trupei condusă de Matei Millo, teatrul din Iași fiind concesionat unor spectacole străine16. în lipsa altor posibilități, intelectualii cu vederi înaintate folosesc spectacolele de diletanți, ca de pildă prezentarea „tabloului național” Nunta țărănească, în care Vasile Alecsandri aducea în scenă un episod din viața maselor populare. Preparativele pentru spectacolul din 9martie www.dacoromanica.ro 410 NTCOLAE LIU 7 1848 au reprezentat un moment cert de pregătire a revoluției. „Știi ce vra să zică a guica pe nn vulcan” — scrie dramaturgul însuși. „In timp ce pe scenă se fac repetițiile generale, pline de glume și veselie, între culise se clocește o revoluție !.. . Diverse grupe de tineri se exaltă la citirea jur- nalelor franceze care descriu revoluția din Paris și ochii lor se aprind, și rnîinile lor se strîng energic, și șoaptele lor misterioase urzesc planuri de răscoală în contra guvernului : spectacol unic !.. . Succesul Nuntei a fost complet. Fie ca și mișcarea ce se pregătește să aibă același succes !”17. Larga răspîndire în rîndurile intelectualității din Principate a limbii și culturii franceze s-a conjugat dialectic cu receptarea pe aceeași cale a ideilor celor mai înaintate ale vremii, la care au contribuit și anii de stu- dii în Franța ai unor tineri ca V. Alecsandri și unii dintre interpreții piesei sale. în capitala Franței luase ființă în 1845 Societatea studenților români, pentru sprijinirea materială și morală a celor aflați la studii, în rîndurile cărora se aflau tineri intelectuali cu vederi înaintate, ale căror nume se regăsesc printre fruntașii revoluției din Țara Românească și Moldova. Aparent Societatea din Paris a desfășurat o activitate culturală comple- mentară celei a Asociației literare din București. Dar ea urmărea și țeluri politice directe, in lumina aspirațiilor democratice de progres, unitate și libertate națională, obstrucționate în Principate. Doi dintre membri fondatori ai Societății studenților români din Paris, președintele ei Ion Ghica și N. Bălcescu, întemeiaseră în 1843 împreună cu Cristian Teii Societatea secretă „Frăția”, care va avea rolul de nucleu generator al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. Printre membri acesteia se numărau și alți membri ai Societății din Paris, precum C. A. Rosetti, frații Dimitrie și I. C. Brătianu, Al. G. Golescu, dar și poeții Cezar Bolliac și D. Bolintineanu, profesorul transilvănean Aaron Florian, ofițeri, tineri intelectuali din „marile familii” ș.a. Unii dintre membri Societății,,Frăția” fuseseră implicați în mișcarea revolu- ționară de la 1840 și întemnițați pentru aceasta (N. Bălcescu, 0. Bolliac, Marin Serghescu-Naționalu), aducînd în organizarea conspirativă o expe- riență prețioasă. Una din caracteristicile reprezentative pentru Revoluția de la 1848 este apariția intelectualului ca lider politic. O dovedește atît componența Comitetului național al românilor din Transilvania sau al guvernului pro- vizoriu din Țara Românească, cît și numele semnatarilor principalelor documente politice. O dovedesc listele condamnaților și exilaților politici după înfrîngerea Revoluției, printre care unora li s-a interzis ani de-a rîn- dul întoarcerea în patrie. Regăsim printre liderii politici ai Revoluției de la 1848 nume dintre cele mai reprezentative ale culturii românești : I. Heliade Rădulescu și G. Barițiu, întemeietori ai presei române, cel dintîi și unul din ctitorii învățămîntului modern, N. Bălcescu și M. Kogălniceanu, întemeietori ai istoriografiei române moderne, economistul și scriitorul Ion Ghica, juriști și gînditori ca Simion Bărnuțiu sau Eftimie Murgu, filologi caTimotei Cipariu sau A. T. Laurian, scriitori ca Vasile Alecsandri, viitor „rege al poeziei”, cum l-a numit Eminescu, poetul Cezar Bolliac, prozatorul Alecu Russo, autorul controversat al Cîntării României, poetul și publicistul C. A. Rosetti, una din cele mai de seamă figuri de gazetar politic. Tot aici se cuvine să amintim pe inginerul I. lonescu de la Brad, cea mai reprezen- www.dacoromanica.ro 8 INTELECTUALII ROMANI IN REVOLUȚIA DE LA 1848 411 tativă figură de agronom român din veacul trecut, principalul consilier al guvernului provizoriu de la 1848 în probleme agrare și conducătorul lucrărilor Comisiei proprietății, în vederea aplicării art. 13 din Procla- mația de la Islaz. Sau pe dr. N. Kretzulescu, întemeietor al învățămîntului medical românesc, care a activat ca „revizor pentru administrația din Valahia Mare” și a fost ales și în Comisia pentru redactarea Constituției alături de I. Heliade Eădulescu, Petrache Poenaru, A. T. Laurian, Cezar Bolliac. Nu e lipsit de interes faptul că marea majoritate a intelectualilor deveniți lideri politici la 1848 aparțineau generației tinere : Astfel Al. Papiu Ilarian avea la 1848 21 de ani, Avram lancu și Ion Pușcariu 24, C. D. Aricescu 25, G. Sion 26, V. Alecsandri, Ion C. Brătianu, Constantin Eoman, Ion Axente Sever, 27, Alexandru I. Cuza 28, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, A. G. Golescu Alecu Eusso 29, Dumitru Brătianu, A. C.Go- lescu, I. lonescu de la Brad, Aaron Pumnul 30, Ion Brezoianu, M. Kogăl- niceanu 31, Ion Ghica, Andrei Mureșanu, Dimitrie Eallet, C. A. Eosetti 32, Cezar Bolliac 35, George Barițiu, N. Kretzulescu, Costaehe Negri, I. D. Negulici, I. Voinescu II 36, Ion Maiorescu 37,N. Golescu și A. T. Lau- rian 38, Ștefan Golescu, C. Kretzulescu 39, Simion Bărnuțiu, Cristian Teii 40. Lista e firește incompletă. Pentru a se asigura contactul politic și sprijinul din străinătate, misiunile diplomatice erau încredințate de guvernul provizoriu unora dintre cei mai reprezentativi intelectuali atașați revoluției : Ion Ghica la Constantinopol, profesorul Ion Maiorescu pe lîngă Dieta de la Frankfurt, A. G. Golescu la Viena și Paris, N. Kretzulescu la Pesta. Fruntașii inteligenții ardelene sînt principalii mesageri ai dolean- țelor poporului român din Transilvania, în fața Dietei din Cluj sau la Curtea din Viena. Comisia de anchetă numită în Țara Eomânească pentru pedep- sirea participanților la revoluție observa că activitatea revoluționară a fost „mai de obște asupra profesorilor” 18. într-adevăr în primele rînduri, în calitate de comisari de propagandă s-au distins profesorii C. Brezoianu,, Costaehe Anghelescu, I. Gherasim Gorjan, loan C. Massim, viitor membru al Academiei Eomâne, Nicolae Nenovici, Gh. Chițu, precum și tran- silvănenii Dionisie Eomano, viitor membru de onoare și donator al Academiei Eomâne, I. Axente Sever ș.a. Unii dintre aceștia au participat și la Eevoluția română de la 1848 din Transilvania. Numele profesorului C. Cătină, fratele poetului e legat de organizarea a 2 cluburi revoluțio- nare bucureștene 19. Posturi de răspundere în administrația revoluționară erau încre- dințate de asemeni cadrelor didactice. Dintre administratorii de județe nou numiți care au demonstrat un zel particular în îndeplinirea atribu- țiilor se distinge figura fostului dascăl de la Sf. Sava al lui N. Bălcescu, profesorul și istoricul Florian Aaron, pe care ziarul „Naționalul” îl pre- zenta în numărul 5 din 9 septembrie drept „unul din acei bărbați care au făcut totdeauna onoare națiunii române și care a adus totodeauna ser- vicii însemnate patriei noastre”. Printre manifestările organizate de acesta în calitate de administrator al județului Dolj, se numără și jurămîntul pe Constituție pe cîmpia de la Tîrgul de afară, care primea cu acest www.dacoromanica.ro 412 NICOLAE LIU 9 prilej numele de Cîmpul Libertății. La ceremonie a participat și fostul profesor de filozofie de la Sf. Sava Eufrosin Poteca, alături de 5000 de țărani cu stindarde tricolore. La 10 septembrie, ca să folosim limbajul unei relatări contemporane, „orașul se deșteptă în sunetul cel funebru al clopotelor, funebru pentru sufletele cele urîte ale reacționarilor și ves- titor de splendidă victorie a dreptății și frăției”.înajunmembrii Clubului revoluționar din localitate, din care făceau parte profesorii Florian Aaron, Grigore Mihăescu, Gheorghe Panaitescu, Vasile Puianu, alături de pictorul Theodor Aman și colonelul N. Pleșoianu, fost membru al guver- nului provizoriu de la Islaz, hotărîseră arderea solemnă a Regulamentu- lui organic. Alaiul plecat din piața Școlii centrale purta în triumf pînă la Tîrgul de afară pe fiica unei directoare de pension care reprezenta România rupînd lanțurile robiei 20. Institutorii, învățătorii, candidații la posturi didactice, precum și unii elevi din clasele superioare au fost implicați în procesul revoluțio- nar. Dintre cei dintîi, Ion Codrea, mai cunoscut sub numele de Ion Codru Drăgușanu, autorul Peregrinului transilvan, recunoștea la inte- rogatoriul luat în închisoare, că a organizat Clubul revoluționar la Școala națională din Ploiești. Ales comisar de propagandă pentru plasa Ama- radia din județul Dolj, într-una din ședințele Clubului din casa lui Apo- lonie, P. Orbescu, elev la școala de la Radu Vodă atesta interesul tine- retului studios pentru revoluțiile întîmplate în Franța și la Viena și pentru lectura gazetelor. O amplă activitate revoluționară desfășoară cadrele didactice în Transilvania, acestea participînd atît la munca de propagandă, cît și la tentativa de organizare administrativă românească sau la rezistența, armată uneori cu prețul vieții. Alături de oameni ai legii, de la canceliști, la avocați și magistrați sau slujitori ai bisericii. Astfel Avram lancu, Al, Papiu Barian, Ilie Măcelariu, Al. Bătrîneanu, N. Găetan și alții au fost canceliști pe lîngă Tabla Regia din Tg. Mureș. Pentru a-și apăra dreptu- rile, poporul român trebuie mai întîi să și le cunoască. Convinși, mai ales după eșecul revoluției la Iași, de necesitatea, unei temeinice și susținute munci de propagandă revoluționară, revolu- ționarii de la 1848 nu s-au mulțumit să înscrie libertatea presei și tipa- rului printre principalele revendicări programatice. Ei acționează în direcția punerii sale în practică. Alături de publicații care își continuau și amplificau activitatea, ca „Gazeta Transilvaniei”, avea loc transformarea unor publicații mai noi sau mai vechi. Astfel locul „Buletinului oficial” al Țării Românești era luat de oficiosul guvernului provizoriu, „Moni- torul român” ; „Organul luminărei” de la Blaj, de sub conducerea lui Timotei Cipariu devine sub conducerea aceluiași „Organul național”; „învățătorul satului” apare cu o nouă orientare, sub conducerea lui N. Bălcescu, la București. Ca publicații cu totul noi, impuse de lupta revo- luționară sînt cunoscute gazetele bucureștene „Pruncul român”, apărut la 12 iunie sub conducerea lui C. A. Rosetti, cu editorialul Trăiască România liberă ! și „Poporul suveran”, apărută o săptămînă mai tîr- ziu, cu deviza „Libertate, egalitate, fraternitate”, înlocuită mai tîrziuprin „Vox populi, vox dei”. La redactarea gazetei au contribuit, pe lîngă D. Bolintineanu și N. Bălcescu, C. Bolliac, Gr. Alexandrescu, Al. Zâne, P. Teulescu ș.a. Se adaugă tot la București „Amicul comercianților”, www.dacoromanica.ro 10 INTELECTUALII ROMANI IN REVOLUȚIA DE LA 1848 413 publicat de vechiul tipograf și editor transilvănean Z. Carcalechi, cu sprijinul lui I. Heliade Rădulescu, „România” redactată de poetul G. Baronzi, „Reforma”, „Constituționalul” etc. în provincie apărea Gazeta politică, literară și economică” din Craiova „Naționalul”, al cărei articol program aparținea profesorului I. Axente Sever. Iar pentru românii din imperiul Habsburgilor, săptămînalul din Blaj, învățătorul poporu- lui”, prefațat și îndrumat de Timotei Cipariu, gazeta din Pesta „Amicul poporului”, de sub conducerea profesorului Sigismund Pop, sau cea din Cernăuți, „Bucovina”, de sub redacția fraților George și Alexan- dra Hurmuzaki. în plus s-au folosit de către intelectualitatea revoluționară, în funcție de împrejurări și de nivelul mediului căreia i se adresează, cele mai variate mijloace : manifeste și proclamații tipărite sau manuscrise, broșuri și articole de lămurire sau agitație, pamflete, cuvîntări și predici, circulare și alte acte normative de administrație. Se organizează în sco- pul acestei propagande, cum am văzut, adunări populare, dar și lecții speciale de inițiere pentru cadrele didactice, festivități și spectacole. în legătură cu marile dificultăți ale difuzării proclamațiilor și mani- festelor revoluționare românești în Transilvania, fostul tribun V. Moldo- van menționa în memoriile sale numele a 68 de „ștudenți”, adică elevi din clasele superioare, care au desfășurat la sate o astfel de muncă de propagandă 21. Deoarece era dificilă tipărirea proclamațiilor, tinerimea din Blaj le copiase, multiplicînd în manuscris textul redactat de Aaron Pum- nul în vederea primei Adunări de la Blaj, luîndu-și fiecare sarcinile de a mobiliza cel puțin doi țărani din fiecare sat. „Le-am citit și explicat țăra- nilor Proclamația — scria memorialistul — le-am spus că iobăgia se va șterge negreșit”. De obicei adunările se țineau noaptea, prin locuințele țăranilor. Mulți dintre aceștia neavînd loc în casă, stătau afară, ascultînd pe la ferestre 22. Dacă Hora Ardealului de Vasile Alecsandri a trebuit să aștepte epoca luptei pentru Unirea Principatelor, pentru ca transformată în Hora Unirii și pusă pe muzică să poată deveni cel mai popular cîntec patriotic românesc, poezia Un răsunet de Andrei Mureșanu s-a popula- rizat ca imn revoluționar prin adaptarea unei melodii de esență populară, încă de la 1848. Ceea ce l-a determinat pe N. Bălcescu să afirme cu patos romantic că „numai poporal și poeții, acești fii ai inspirației divine, avură la 1848 conștiința întîmplărilor viitoare, numai ei cetiră și destăinuiră aceea ce era scris în fundul inimii fiecărui român : mîntuirea de orice domnie străină prin unitatea națională 23. Pictori ca Theodor Aman, Ion Negulici, Barbu Iscovescu, Daniel Eosenthal, Gh. Tattarescu, C. Petrescu, își aduc contribuția patriotică și revoluționară la propaganda pașoptistă. Primii arhitecți români, lacob Melic și Alexandru Orăscu, participă și ei la evenimentele revoluționare, contribuind la organizarea manifestațiilor și momentelor festive. Unul dintre actorii de talent cei mai persecutați pentru lupta sa împotriva vechiului regim, loan Poni, continua să se afle în noiembrie 1848 în temnița unde fusese aruncat la sfîrșitul lunii martie, pentru par- ticipare la mișcarea din capitala Moldovei. Tot din aceleași motive era urmărit și actorul Gh. Greceanu, care izbutise să se refugieze în Austria. Printre cei exilați după înnăbușirea revoluției din Țara Românească s-a , _www.dacoromanica.ro 414 NICOLAE LIU 11 aflat și C. Aristia, unul din ctitorii teatrului românesc, pentru că partici- pase la izbînda principiilor acesteia, în calitate de militant de frunte în cadrul gărzii naționale. Și acestea nu sînt cazuri izolate. Una din trăsăturile specifice ale Revoluției Române de la 1848 a fost apariția intelectualului în postură de comandant militar. Dacă revoluția izbucnită prematur în Moldova a fost înnăbușită din primul moment, una din problemele cheie ale desfășurării sale în Transil- vania ca și în Țara Românească a fost aceea a apărării cuceririlor sale cu forța armelor. In Transilvania tînăra „intelighenție” românească a răspuns cu entuziasm și spirit de jertfă rolului care i-a revenit în propagarea, organi- zarea și apărarea procesului revoluționar. încă din Proclamația-petiție a Adunării de la Blaj, din 6/14 martie 1848, se solicita organizarea de gărzi naționale proprii. Dar ea n-a putut deveni fapt împlinit decît în toamna aceluiași an. Cerînd sfatul lui Eftimie Murgu, fostul său profesor și comilitant în mișcarea conspirativă de la 1840, Nicolae Bălcescu primea din partea aces- tuia, ales după revoluție deputat în Parlamentul din Pesta, o scrisoare în care salutînd reușita Revoluției din Țara Românească și mulțumind pentru „program și alte acte” insista asupra necesității imperioase a înarmării maselor populare : „Cea dintîi grije să vă fie, fraților, arma! Armată, cît mai în grabă, căutați să aveți, ca să puteți cel puțin cea întîie năvală să o întîmpinați cu bună ispravă; apoi de aci încolo va fi grija noastră și mai pre urmă grija Europei” 24. Promițînd sprijin, Eftimie Murgu se referea la calitatea sa de deputat, dar în subsidiar și la lupta sa pentru înfăptuirea unui „căpitănat” și a unei armate populare românești în Ba1- nat2B. Dacă dorința poporului român din Banat și Crișana de a lupta pentru revoluție în unități cu conducere românească n-a fost luată în con- siderare de guvernul lui Kossuth, care nu recunoștea decît o singură na- țiune, pe cea maghiară, atît în Ungaria, cît și în Transilvania, în schimb sfaturile date de Eftimie Murgu au fost însușite în întregime de guver- nul revoluționar din București. Pe lîngă miliția națională, în fruntea căreia au fost păstrați ofițerii devotați Revoluției s-a trecut la formarea gărzii naționale și s-a constituit pe pămîntul Olteniei lui Tudor Vladimi- rescu, în imediata vecinătate a Banatului, o forță militară populară, sub conducerea lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general. Din păcate lipsa sprijinului promis din partea lui Eftimie Murgu, timpul scurt de pre- gătire și armamentul necorespunzător au făcut ineficientă tabăra de la Rîureni, în condițiile înnăbușirii Revoluției dinȚaraRomânească de către forțele otomane și rusești unite 26. în acel moment, politica guvernului maghiar ieșit din revoluție, de nerecunoaștere națională a poporului român și de sprijinire a sa pe nobili- mea transilvăneană, își dădea roadele nefaste. Mai mult, metodele de te- roare ale gubemiului maghiar în Transilvania se exercitau mânu militari, nu numai împotriva tot mai numeroaselor sate nesupuse, înconjurate de spînzurători, dar și față de conducătorii români care nu acceptau unirea necondiționată cu Ungaria, în august ordonîndu-se arestarea întregului Comitet național din Sibiu. în această atmosferă avea loc, la începutul lunii septembrie, cea de a treia Adunare de la Blaj, la care au participat peste 20 000 de țărani, de astă dată înarmați cu furci, lăncii, unii și cu www.dacoromanica.ro 12 INTELECTUALII ROMANI IN REVOLUȚIA DE LA 1848 415 puști. „De ar mai fi cutezat atunci vreun cărturar român — scria George Barițiu — să zică poporului român mai stați, mai așteptați; cereți mai întîi de la gubem comisiune și satisfacțiune pentru sîngele vărsat, cred că unul ca acela ar fi ieșit din Adunare cum n-ar fi știut, sau poate nici nu ar mai fi ieșit viu de acolo 27. Cu această ocazie, noul comitet național aflat sub conducerea lui Simion Bămuțiu organiză națiunea, împărțind teritoriul locuit de români în 15 prefecturi și numind în fruntea acestora tineri intelectuali dintre cei mai înflăcărați. Aceștia sînt și conducătorii gărzii naționale, împărțită în legiuni, ajutați la rîndul lor de viceprefecți, tribuni, centurioni și deeurioni revoluționari. Aflăm astfel printre ei pe învățătorul din Cîmpeni Clemente Aiudean, tribun în prefectura lui Avram lancu, protopopul Simion Balint, prefect al salinelor, Axente Sever, pre- fectul Legiunii l-a, Nieolae Bengeseu, tribun în prefectura lui Avram lancu, Petru Boantă, teolog din Șeușa, tribun în prefectura lui Vasile Mol- dovan, prefectul Legiunii a IlI-a, eu aceeași formație intelectuală, avo- catul loan Buteanu, prefectul și administratorul Comitatului Zarand, spînzurat de Hatvany la 23 mai 1848, cancelistul Alexandru Gândea (Chen- di), tribun în prefectura lui Avram lancu, spînzurat în 1848 la Hălmagiu, pictorul Nieolae Corcheș, eroul de la Fîntînele, tribun în prefectura lui Avram lancu, avocatul și notarul public Petru Dobra, prefect la Zlatna, ucis la 8 mai 1849 la Abrud, parohul loan Gomboș, tribun la prefectura lui Avram lancu, preotul Simion Groza din Rovina, viceprefect în prefec- tura lui loan Buteanu, parohul din Gîsteiu loan Hulea, tribun în prefec- tura lui Axente Sever, Dionisie Pop Marțian, viitorul întemeietor al eco- nomiei politice românești, prefect la Sebeșul săsesc, avocatul clujean Florian Micaș, prefect în Cîmpie, parohul din Bedeleu loan Muntean, centurion, învățătorul din Abrud loan Nemeș, spînzurat la 1848 la Baia de Criș, cancelistul loan Pinciu din Rășinari, vicetribun în prefectura Sibi- ului, preotul Vasile Pop din Mesentea, tribun, teologul Vasile Pop, spîn- zurat la 1848 la Mureșeni, preotul Simion Prodan, viceprefect în prefec- tura lui Avram lancu, loan Sterca Șuluțiu, funcționar domenial din Cîm- peni, tribun, tatăl lui Dionisie Șuluțiu, căpitan al Gărzii Naționale la Abrud, și al istoricului losif Sterca Șuluțiu, teologul din Blaj Eliseu Todo- ran, tribun în prefectura lui Axente, ucis între Băgau și S. Craiu, la 25 octombrie 1848, protopopul Vasile Turcu, prefect al prefecturei a V-a din Cîmpie, spînzurat la Cluj, la 23 octombrie 1848, preotul Nieolae Vlăduț, prefect în Cîmpie 28. Cel mai de seamă dintre conducătorii militari și cea mai reprezen- tativă figură a Revoluției Române de la 1848 în Transilvania, Avram lancu, era el însuși — așa cum am arătat — un tînăr avocat, fost cance- list la Tabla Regia din Tîrgu Mureș, de obîrșie țărănească. Considerînd rezistența românilor drept ultima expresie a programului revoluționar, regiunea în care aceasta s-a concentrat a fost transforifaată nu într-o „Vendde” ci într-o încercare supremă de a alcătui în condițiile date, „o țară nouă înfăptuită de popor, pentru popor, apărată de oaste populară, condusă de oameni din popor, slujind pînă la sacrificiu interesele poporului” 2B. O caracteristică fundamentală a Revoluției Române de la 1848 este tocmai sintetizarea în tensiunea preparativelor sau în focul luptei a unei gîndiri social-politiee specifice, cu largă deschidere spre viitor. Frun- www.dacoromanica.ro 416 NICOLAE LIU 13 tașii intelectuali — demoerat-revoluționari, radicali sau liberali — au reu- șit să fixeze în acele împrejurări dramatice, un program de regenerare în esență unitar al națiunii române, care să reprezinte un îndreptar general de acțiune politică pentru întreaga perioadă de constituire și organizare a statului român modern. NO TE 1 Jacques le Goff, Les intellectuels au Moyen Âgc, Paris, 1985, p. 187 și urm. - Nicolae Liu, Vers la Roumanie moderne. Les inlellecluels el la renaissance culturelle enlre deux revolutions (1821—1848), „Revue roumaine d’histoire”, XVIII, 1979, nr. 4, p. p. 719-748. 3 Cf. N. Bălcescu, Opere, voi. II, București, 1982, p. 107—118. 4 Elias Regnault, Hisloire politique el sociale des Principaules Danubiennes, Paris, 1855, p. 361 și urm. 8 G. Barițiu, De sub Carpa[i, „Gazeta de Transilvania”, 1848, nr. 81, 4 octombrie. 6 Textul francez al depeșei Cabinetului imperial din 19 iulie a fost reprodus In supli- mentul din 25 iulie 1848 al „Albinei românești” și In Anul 1848 in Principalele Române. Acte și documente, tom. II, București, 1902, p. 609—614. 7 în Cimpul lui Traian de la Riureni se aflau după ultimele estimări aproape 20 000 de țărani. Cf. Elena Popescu și C. Căzănlșteanu, Formarea și rolul oștirii nepermanente și al taberei de la Riureni in cuprinsul Revoluției muntene de la 1848, „Studii și materiale de muzeo- grafie și istorie militară”, 1968, nr. 1, p. 128. 3 Ca și in alte împrejurări similare evaluarea participanților variază după izvoare. Cum observa Silviu Dragomir, „Carol Szasz știe de 15 mii, comisarii (guvernului maghiar) vorbesc de 20 mii, Alexie Jakab de 25 plnă la 30 mii, baronul Dimitrie Bănffy a aflat că au luat parte chiar 60 mii de oameni. Informațiile românești susțin însă aproape toate, cifra de 40 de mii”, Studii și documente privitoare la Revoluția românilor din Transilvania in anii 1848 — 49, voi. II, Cluj, 1946, p. 191. 0 Mâszâros K., A magt/ar szabadsâgharc elojâteka 1848-ik evben, Ungvăr, 1862, p. 25. 10 George Sion, Suvenire contimpurane, voi. II, București, 1973, p. 126. 11 Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară, voi. II, Viena, 1852, p. 245. 12 Din discursul de la 2/14 mai 1848, apud S. Bărnuțiu, Dereplul public al românilor, Iași, 1807, p. 402. 13 Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iași, 1974, p. 374, 391. 14 Vezi și Nicolae Liu, Nicolae Bălcescu și istoriografia romantică, „Revista de filozofie”,. XVI, 1969, nr. 9, p. 1129-1138. ls Cf. Radu Rosetti, Despre cenzura în Moldova, II Cenzura sub Mihai Slurza, 1834— 1849, București, 1907, p. 24—30. 16 loan Masoff, Teatrul românesc, privire istorică, voi. I, București, 1961, p. 360 și urm. 17 Cf. Vasile Alecsandri, Teatru, București, 1903, prefața. 18 Arhivele Statului, București, M.C.I.P., dosar 15/1849, f. 2. 18 O listă cu 25 de cadre didactice deținute la închisoarea Văcărești, reconstituită pe baza informațiilor oferite de C. D. Aricescu, la Gh. Părnuță, învățători și profesori in Revoluția de la 1848, București, 1976, p. 133, nota 1. Pe listă figurează In calitate de dascăl al școlii din Celei și popa Șapcă, fostul membru al primului guvern provizoriu de la Islaz, cea mai reprezentativă figură de cleric revoluționar din Țara Românească. în legătură cu contribuția clerului la cauza Revoluției de la 1848, vezi și P. Constantinescu Iași, Intelectualii și Revoluția de la 1848 in Principatele Române, București, 1948, p. 35—45. 20 Nu e lipsit de interes faptul că atunci clnd mama junei „demoazele”, respectiv condu- cătoarea pensionatului de fete din Craiova cerea in 1850 autorităților, să 1 se permită redes- chiderea școlii înființate cu 15 ani in urmă, Eforia școalelor motiva refuzul prin faptul că „numita a luat parte în evenimentele anului 1848” și in consecință nu poate asigura morali- tatea necesară. 37 V. Moldovan, Memorii din 1848—49, 1895, p. 29. 22 Ibidem, p. 9. 23 N. Bălcescu, op. cit., p. 115. 24 Scrisoarea a fost publicată de G. Barițiu în revista „Transilvania”, Brașov, X, 1877 nr. 16, 15 august; vezi și G. Bogdan-Duică, Eftimie Murgu, București, 1937, p. 171 și urm. www.dacoromanica.ro 14 INTELECTUALII ROMANI ÎN REVOLUȚIA DE LA 1848 417 26 G. Bogdan-Duică, op. cit., p. 137, 140; I. I)’ Suciu, Bevoluția de la 1848— 1849 in Banal, București, 1968, p. 146 — 151. 26' Vezi și Apostol Stan, Constantin Vlăduț, Gheorghe Magheru, București, 1979, cap. VII. 27 G. Barițiu, Părți alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani in urmă, voi. II, Sibiu, 1890, p. 243. 28 Vezi și lista alcătuită de Silvestru Moldovan, publicată în anexa lucrării sale în Pan- theon. Zarandul și Munții Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1897, listă reluată ca anexă II la Vasile Netea, Munții Apuseni. Muzeu istoric și Pantheon al poporului român, București, 1977, p. 205-210. 29 Ștefan Pascu, Avram lancu. Viața și faptele unui erou și martir, București, 1972, p. 134. LES INTELLECTUELS ROUMAINS DANS LA REVOLUTION DE 1848 R^sume Debutant par quelques precisions introductives concernant la defi- nition du statut de l’intellectuel moderne ă l’dpoque et l’dtablissement des coordonnees du phenomene rdvolutionnaire roumain par rapport ă celui europden, l’enquete historique entreprise par l’auteur a pour principal objectif l’apport des intellectuels ă l’etape qui preceda la rdvolution rou- maine de 1848. L’ecole, 1 Imprimerie, Ies biblio theques, la parution de la presse, des librairies et des cabinets de lecture, le thdâtre ou Ies socidtes culturelles deviennent autant de voies intellectuelles pour la formation du rdvolu- tionnaire liberal, democrate et patriote. De son câte, l’intellectuel contri- bue activement au developpement de ces voies, il est engagd dans l’affir- mation toujours plus prenante de la pensde avancee au niveau de l’dpo- que, mais en tenant compte des necessitâs locales et de la mise en valeur des traditions nationales. A l’objectif de la philosophie des Lumieres concernant ,,1’instruction des masses” vient s’ajouter maintenant celui de l’affirmation et de l’unite naționale, dans une Vision souvent romantique. Une caracteristique de la mentalite romantique roumaine de l’âpoque est constituee par le fait qu’elle ne repousse pas, mais se greffe sur le maintien de traitespropres au classicisme et ăla philosophie des Lumieres. Des historiens et lettrds sont engagds dans l’action visant ă cultiver de maniere toujours plus assidue l’histoire naționale ă la lumi ere du principe des nationalitds. L’activitâ des intellectuels ă la periode des annees ’48 a eu deux traits essentiels : le caractere multilateral, voire encyclopedique de celle-ci et le caractere militant progressiste et patriotique. Une autre caracte- ristique de l’orientation intellectuelle du temps a consistd dans le ddvelop- pement de l’esprit critique s’etendant pas ă peu ă tous Ies domaines de la vie sociale. Elle devient decisive grâce ă l’apport des intellectuels pen- dant la cinquieme decennie, se transformant en esprit rdvolutionnaire. En ce qui concerne le dâroulement de la râvolution, un large es- pace est accordd ă l’apparition de l’intellectuel en tant que leader poli- tique. Parmi ceux-ci l’on retrouve des noms des plus reprâsentatifs de la culture de 1’âjȘoque. Mais la grande majoritd des leaders politiques de 1848 appartenait ă la jeune gdndration, nombre d’entre eux s’affirmant www.dacoromanica.ro 418 NICOLAE LIU 15 dans la cr^ation et le developpement de l’Etat național. Dans Ies relations internationales de la revolution roumaine, Ies intellectuels ont âtâ appelâs jouer un role important. On examine ensuite l’activite revolutionnaire des intellectuels par catdgories professionnelles, â partir de celle des membres du corp enseig- nant, mais impliquant âgalement de nombreux juristes, publicistes, ecrivains, artistes, servants de l’âglise, medicins, ing^nieurs, âtudiants etc. Une attention speciale a ete accordee aux methodes et moyens de propagande revolutionnaire. Finalement, l’un des traits specifiques etudies de la Eevolution roumaine de 1848 est l’apparition de l’intelectuel dans la posture du commandant militaire. www.dacoromanica.ro IOAN MAIORESCU - ACTIVITATEA SA POLITICĂ ȘI DIPLOMATICĂ (1848—1859) PAUL BARBU loan Maiorescu se înscrie în larga pleiadă de militanți revoluțio- nari de la 1848, în a căror conștiință aspirațiile și interesele vitale ale poporului au avut un puternic ecou. Intelectual de mare prestigiu în Craiova, în genul lui Gheorghe Lazăr — la București și Gheorghe Ăsachi — la Iași, el și-a făcut un renume nu numai în Muntenia, ci și în Moldova și Transilvania, ca temeinic om de cultură, promotor de idei reformatoare în domeniul învățămîntului, partizan al ideologiei daco-românismului. Evenimentele avîntatului an 1848 îl găseau, asemenea altor patrioți din generația sa, ca un revoluționar deja format, cu o ideologie clar ■conturată, care reflecta gîndurileși aspirațiile naționale. Alături de Nicolae Bălcescu, C. A. Rosetti, frații Brătianu, Goleștii, M. Kogălniceanu, Ion lonescu (de la Brad), Gheorghe Magheru, Simion Bărnuțiu, Avram lancu, Eftimie Murgu, August Treboniu Laurian și alții, loan Maiorescu s-a încadrat în curentul ideologic al democraților revoluționari, a căror gîndire a exprimat, la noi, punctul de vedere cel mai avansat al epocii, pînă la apariția mișcării socialiste și muncitorești, și care militau pentru realizarea obiectivelor mișcării revoluționare anti- feudale și naționale, prin lupta activă a maselor populare, în special a țărănimii, la aceea dată cea mai numeroasă clasă socială, cu un puternic potențial revoluționar. Patriot animat de idei progresiste, de dragoste pentru trecutul patriei și de încredere în viitor, loan Maiorescu, aidoma celorlalți revolu- ționari, va îmbrățișa din prima clipă și fără rezerve, cauza revoluției, la a cărei pregătire ideologică însuși a contribuit ; va adopta o astfel de poziție nu din considerente conjuncturale ci din profunde motive, văzînd în aceasta singura cale de înfăptuire a obiectivelor sociale, economice, politice și naționale ale mișcării revoluționare românești. Asemenea altor intelectuali ai vremii — oameni luminați, cu ve- deri înaintate — el concepea transformările revoluționare pe calea refor- melor ; s-a alăturat trup și suflet revoluției,a mobilizat poporul la acțiune, arătîndu-se însă potrivnic exceselor generate de ea, militînd pentru uni- tatea de acțiune a tuturor claselor sociale, care trebuiau să se întîlnească pe o platformă comună de luptă, pentru realizarea obiectivelor naționale ale acesteia. în anul 1848 — avea să sublinieze loan Maiorescu însuși — ră- sărise și pentru națiunea română „luceafărul de mîntuire”, din rîndurile ei ridicîndu-se „reprezentanți adevărați, pe care i-a ales dînsa și care, cu sacrificii mari și exemplară dăruire de sine, au luptat pentru „Revista de istorie”, tom 41, nr. 4, p. 419—436, 1988 www.dacoromanica.ro 420 PAUL BARBU 2 emanciparea ei, unii cu arme, alții cu condeie, toți însă cu un cuget și cu o voință” k Partizan frecvent al colaborării românilor de o parte și de alta a Carpaților, în vederea împlinirii idealurilor lor sociale și naționale, prin tot ce a gîndit și a întreprins, el s-a dovedit a fi unul dintre cei mai fermi revoluționari, unul dintre cei mai aprigi susținători ai revoluției româ- nești, contribuind în mod concludent la relevarea caracterului ei unitar. Asemenea altor oameni progresiști din generația pașoptistă, teza sa de bază este că obiectivul național al revoluției trebuie să aibă priori- tate, întrucît acesta este temelia soluționării tuturor celorlalte cerințe ale poporului român. în timpul revoluției — ca, de altfel, în întreaga sa viață — a fost fascinat și animat de imaginea unei Românii unite și independente, pentru făurirea căreia a luptat cu pasiune și dăruire, punîndu-se în slujba intere- selor naționale ca un mare patriot. De subliniat că, încă din primăvara anului 1848, cînd starea de spirit revoluționară se accentuase după declanșarea revoluției la Paris și extinderea ei și-n alte părți ale Europei, loan Maiorescu, împreună cu Gh. Magheru, N. Pleșoianu și alți patrioți din Oltenia, care erauinițiați în planurile societății revoluționare secrete ,,Frăția”, au alcătuit un plan de constituire al unui stat independent unitar, în granițele vechii Dacii, aria de formare a poporului român. în acest sens, au redactat un memoriu cu mai multe revendicări pe care l-au înaintat domnitorului Gheorghe Bibescu, fără a-i declara proveniența, cerîndu-i să lupte pentru făurirea unei ,,Daco-Bomânii” ca stat suveran, deziderat fundamental al națiunii române. Domnitorul aprecia că memoriul era opera unei societăți de „cons- piratori”, al cărei mentor era loan Maiorescu 2. într-adevăr, acesta era inițiatorul și mentorul unei societăți literare în Craiova, un fel de „Junime” care urmărea nu numai scopuri culturale, ci și politice, în primăvara lui 1848 activînd în condiții de conspirativitate3. înțelegerea justă a dezideratelor fundamentale ale poporului român l-a determinat ca, în timpul revoluției de la 1848, să fie prezent pe un larg front de acțiune, nu numai la sud de Carpați, nu doar în Transilvania de unde își avea originea, ci și peste hotare, unde se va angaja într-o cam- panie diplomatică, mai ales la Frankfurt pe Main, ca agent al guvernului revoluționar muntean. în cadrul procesului revoluționar înnoitor, românii trebuiau să-și sporească eforturile, să dea dovadă de coeziune și putere de afirmare & dezideratelor lor sociale și naționale. De aceea, loan Maiorescu dorea să meargă în Transilvania4, împreună cu alți conaționali, pentru a lua parte directă la evenimentele ce se pregăteau. Totuși, el n-a părăsit Craiova. Documentele vremii sau izvoarele memorialistice nu ne dau nici un indiciu în acest sens. Logica faptelor ne determină însă să apreciem că a fost reținut de Comitetul revoluționar de la București, considerînd că era oportun să rămînă în Craiova pentru ridicarea maselor orășenești la acți- unea insurecțională în curs de organizare, fiind unul dintre cei inițiați în planul organizării revoluției și un patriot care se bucură de multă popularitate în provincia de la vest de Olt, căreia i se atribuie un rol însemnat în desfășurarea evenimentelor. Nu este exclus ca, încă din acest www.dacoromanica.ro 3 ACTIVITATEA POLITICA ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 421 moment, conducerea revoluției să se fi gîndit și la viitoarele misiuni de emisar în Transilvania sau de agent diplomatic în una din țările europene. Desigur, chiar de la Craiova, loan Maiorescu se preocupa intens de organizarea Adunării de la Blaj. Prin scrisori adresate conducătorilor revoluției din Transilvania, făcea apel pentru a se susține cu tărie reven- dicările națiunii române din cuprinsul monarhiei habsburgice și se pro- nunța, fără echivoc, pentru ridicarea poporului ca să-și ceară drepturile, îndemnîndu-i pe românii transilvăneni să fie prezenți în masă la adunarea de la Blaj din mai 1848, ,,nu două, trei mii ci 20—30—40 de mii”5. Mili- tantul își exprima deplina încredere în potențialul revoluționar al popo- rului român, tradițional confirmat de-a lungul zbuciumatei sale istorii în lupta pentru apărarea gliei străbune și a ființei naționale. loan Maiorescu, după cum recunoașteau chiar fruntașii revolu- ționari din Muntenia, a fost inima și sufletul revoluției în Craiova, mo- bilizînd pe orășeni la acțiune, ceea ce a făcut ca la 13/25 iunie 1848, revolu- ționarilor de la Islaz să li se facă o primire cu adevărat triumfală ®. Proclamația de la Islaz, care sintetiza programul revoluționar, citită în sala de festivități a Școlii centrale de către Eliade Eădulescu notabilităților orașului, iar în fața școlii de către loan Maiorescu mulțimii, a fost primită cu un înflăcărat entuziasm. Totodată, memorabila Procla- mație a fost afișată peste tot, pe la toate răspîntiile orașului, citită și favorabil comentată de întreaga populație a Craiovei, cu excepția elemen- telor dușmănoase noului regim. Sprijinirea revoluției cu tot elanul de către locuitoriii Craiovei, mobilizați de ilustrul dascăl ardelean stabilit în Oltenia, a determinat pe membrii guvernului de la Islaz să lanseze „un manifest” prin care, în lumina articolului al 13-lea din programul revoluționar, se arată că țăranii erau degajați de îndatoririle lor către proprietate. 7 Deși biruința era asigurată și în cel mai mare oraș al Olteniei, pentru a liniști spiritele proprietarilor de moșii, în ziua de 15/27 iunie, cînd se mai afla încă în Craiova, cu toată opoziția lui Chr. Teii, guvernul de la Islaz a trimis o hotărîre administrației de Dolj privind amînarea aplicării proiectului agrar înscris în programul revoluționar8. Hotărîrea respectivă avînd nr. 31, a fost, în ziua următoare difuzată de administrația jud. Dolj la plăși, precum și în jud. Eomanați, dar nu și în alte districte ale Ol- teniei 9, cum s-a crezut pînă acum. La amiaza zilei de 14/26 iunie, în Craiova sosește știrea despre evenimentele revoluționare din Capitală, adusă de Emnaoil Kinezu. Indignați de faptul că domnitorul Gh. Bibescu se mai afla încă pe tron, după ce dispusese măsuri represive contra revoluționarilor precum și de componența guvernului de la București, în care pătrunsese colo- nelul loan Solomon, element cu vederi conservatoare, ostil revoluției, membrii guvernului de la Islaz și-au arătat, cu claritate, adversitatea în discuțiile purtate cu Emanoil Kinezu10. In consecință, s-a hotărît trimiterea unui delegat la București, pentru a trata cu domnul, alegerea oprindu-se asupra lui loan Maiorescu luîndu-se în considerație atît atașamentul său față de cauza revoluției cît și aptitudinile sale de negociator, precum și faptul că fusese în bune relații cu lancu Bibescu, fratele domnitorului u. Profesorul loan Maiorescu primea misiunea de a merge în Capitală cu o adresă din partea guvernului www.aacoromanica.ro 422 PAUL BARBU 4 de la Islaz, în care i se reaminteau domnitorului obiectivele revoluției și hotărîrea de a ridica poporul pentru realizarea lor și i se cerea să rema- nieze guvernul prin introducerea lui Chr. Teii și a lui Gheorghe Magheru, urmînd ca, apoi, să părăsească domnia, deoarece nu se alăturase revolu- ționarilor, la prima lor invitație trimisă la 9/21 iunie, și dispusese chiar măsuri de reprimare. Trimisul guvernului de la Islaz pornea spre București fără a ști că, în noaptea de 13/25 spre 14/26 iunie, domnitorul abdicase și fugise în Transilvania. în dimineața zilei de 15/27 iunie, membrii guver- nului de la Islaz părăseau și ei Craiova, plecarea fiind tot atît de triumfală ca și venirea. Ajuns în Capitală, întrucît Gh. Bibescu nu mai era pe tron, profe- sorul loan Maiorescu primea o altă misiune de o mai mare importanță, fiind desemnat de guvernul revoluționar muntean ca reprezentat pe lîngă guvernul imperial de la Sibiu, urmînd să ducă tratative cu coman- dantul general Anton Puchner privind poziția Austriei în cazul unei eventuale intervenții țariste în Principate. De asemenea, urma să dis- cute cu fruntașii revoluționari transilvăneni problema apărării revolu- ției românești contra unei eventuale intervenții militare din afară, prin organizarea unei rezistențe armate comune a românilor de pe ambele versante ale Carpaților. loan Maiorescu a ajuns la Sibiu, după ce a trecut prin Brașov, la 28 iunie/IO iulie. în lipsa generalului Puchner, el a avut mai multe întrevederi cu generalul Pfersmann, căruia i-a expus scopul misiunii și i-a înmînat adresa de acreditare pe lîngă guberniu. în cadrul unei în- tîlniri de la 30 iunie/12 iulie, emisarul de la București întrebîndu-și inter- locutorul ce poziție ar adopta Austria și Germania în cazul în care, în urma presiunilor diplomației țariste, Poarta s-ar alătura Rusiei și ambele ar interveni cu forțe armate în Principate, reprezentantul austriac i-a răspuns că „la această întîmplare, singură Austria n-are ce face, afară numai cînd aceste două puteri ne-ar nimici existența noastră politică, dar și atunci (...) numai o alipire de Germania ne poate scăpa”12, adică o încorporare în granițele Germaniei în schimbul ajutorului militar oferit. Deci, demersurile pe lîngă comandantul austriac de la Sibiu nu vor avea ecoul dorit. Evident rezultatele fructoase s-au înregistrat în timpul contactelor stabilite cu fruntașii revoluționari ardeleni. De altfel, Sibiul devenise centrul de coordonare a acțiunilor menite a duce la realizarea programului adoptat de adunarea de la Blaj din 3/15—5/17 mai 1848. Aici,la Sibiu se refugiau intelectualii români prigoniți și urmăriți de organele poliției maghiare.13 Comitetul Național Român din Transilvania își alesese ca sediu tocmai Sibiul, administrația orașului aflîndu-se în mîna sașilor. loan Maiorescu, căruia i se alăturase A. G. Golescu și Vasile Arcescu, fratele lui loan Arcescu, administratorul de Romanați, s-a putut convinge de modul în care Transilvania, străvechea provincie românească, putea să-și dea concursul, în mod practic, la organizarea unei rezistențe comune, atît ,,în oameni cît și în arme” 14. Stimulați de exemplul lui C. Roman Vivu, care deja plecase în Muntenia, și urmînd îndemnurile lui loan Maiorescu și ale celorlalți emisari, în lunile iulie și august 1848, numeroși transilvăneni, care consti- tuiau „floarea junimii intelectuale” din Transilvania15, au trecut Carpațiu www.dacoromanica.ro ACTIVITATEA POLITICĂ ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 423 Activitatea lor pusă în slujba revoluției a ridicat „legăturile dintre ro- mâni de o parte și alta a Carpaților la cea mai curată expresie a luptei comune pentru unitatea politică națională. 18 Totodată, din Transilvania, loan Maiorescu urmărea, cu toată atenția evenimentele din Muntenia, în special activitatea autorităților revoluționare din București, menite să aplice reformele înnoitoare pre- conizate. Față de problema Adunării Constituante și a sistemului electoral, el a manifestat o atitudine democratică, revoluționară, fiind unul dintre partizanii înflăcărați ai votului universal și direct,17 susținut de N. Băl- cescu și alți luptători înaintați. Animat de un fierbinte patriotism, de avansate idei progresiste, militantul revoluționar se gîndea să elaboreze un document privind drep- turile fundamentale ale poporului român, căruia îi întruchipa, prin fapte și acțiune, aspirațiile de libertate, prosperitate și progres. în iulie 1848, împărtășind guvernului muntean gîndurile sale, scria : ,,Eu încep a-mi pune pe hîrtie ideile mele de o cartă sau chartă a poporului român”.18 Aidoma altor revoluționari, loan Maiorescu era conștient că o Adunare Constituantă formată din elemente militante nu se putea alcătui decît prin luminarea poporului asupra drepturilor sale, acțiune ce nu se putea realiza decît printr-o propagandă revoluționară temeinică orga- nizată. Cu deplin temei, el releva că „Poporul pregătit de comisari va ști pentru cine să-și dea votull’.19 Pentru strădania comisarilor, dar și a funcționarilor publici și ad- ministrativi revoluționari, propunerile pentru deputați, așa cum sperase și loan Maiorescu, s-au făcut cu spirit de răspundere, fiind desemnați mai mulți oameni care își căpătaseră prestigiul de revoluționari înflă- cărați, de „adevărați români’20, cum spun documentele vremii. între cei propuși drept candidați, s-a aflat și profesorul loan Maiorescu, împreună cu alți 30 transilvăneni. 21 Cu toate acestea, din cauza evenimentelor critice, datorită inter- venției externe, alegerile pentru Adunarea Constituantă s-au amînat în mod succesiv, pentru ca, pînă în cele din urmă, să fie suspendate. De asemenea, loan Maiorescu a urmărit cu atenție mișcările boie- rilor conservatori, care nu vedeau cu ochi buni realizările regimului revoluționar instaurat în Muntenia. Boierii reacționari erau deosebit de activi, în prima jumătate a lunii iulie, mai ales în Oltenia. La fel ca alți militanți pașoptiști, el îi acorda acestei provincii rolul unei importante • baze revoluționare pentru menținerea noului regim. De aceea, la 10/22 iulie, atrăgea atenția guvernului de la București în privința pericolului ce plana asupra Olteniei, mai ales că orașul Craiova era reședința a nume- roși boieri și arendași cu vederi retrograde și propunea unele măsuri considerate eficace, pentru anihilarea acțiunilor contrarevoluționare. loan Maiorescu cerea chiar măsuri cu caracter militar : „Să se trimită două roate, soldați credincioși, roata domnului Marghiloman și roată de ale domnului Radu Golescu, precum și un escadron de cavalerie” 22. Toto- dată, dînd dovadă de clarviziune și în alte probleme, propunea schim- barea unor elemente nesigure din aparatul, administrativ, dînduși seama că de atitudinea funcționarilor față de revoluție depindea, în bună măsură, www.dacoromanica.ro 424 PAUL BARBU 6 succesul ei. Totodată, considera necesar să se înlocuiască și șeful gărzii naționale din Craiova, lipsit de elan revoluționar 23. La 23 iulie/3 august, guvernul revoluționar muntean îl acredita pe loan Maiorescu ca agent diplomatic la Frankfurt. I se acordau mari împuterniciri, deoarece urma să pledeze nu numai cauza Munteniei, ci și a Moldovei, în numele său personal sau a guvuernului revoluționar, puțind să folosească și căile și mijloacele pe care le considera cele mai potrivite misiunii sale. 24 în diurnul său spre Germania, Maiorescu ajunge la Pesta, la 12/24- august, în preajma discursului lui E. Murgu în parlamentul maghiar După ce a luat legătura cu fruntașul revoluționar bănățean, poliția din Pesta i-a făcut o descindere la locuința unde se afla, confiscîndu-i toată corespondența. După ce a fost interogat la poliție, i s-au restituit scri- sorile confiscate, considerate necompromițătoare, dar a fost învinuit pentru legături avute cu Comitetul Național Român de la Sibiu, și adeziune la planul general al revoluționarilor din țările române de a făuri un stat național unitar independent. A fost pus în libertate, totuși, datorită calității oficiale de agent diplomatic al guvernului Munteniei 2S. La 23 august 3 septembrie, agentul român ajunge la Frankfurt, în momentul în care revoluția la sud de Carpați era pe picior de a fi reprimată, datorită celei de a doua intervenții a armatei otomane, deter- minată de presiunile făcute de diplomația țaristă în împrejurările în care puterile occidentale nu acordau sprijinul necesar Porții 2G. Realizarea misiunii în Germania constituie o perioadă dintre cele mai importante și interesante din activitatea diplomatică și politică a lui loan Maiorescu. înzestrat cu o mare putere de concentrare asupra scopului propus, nu cunoaște datorie mai imperioasă, decît lupta fermă pentru îndeplinirea idealului național al unității statale. Acestui ideal îi dedică acum, ca și mai tîrziu, întreaga sa capacitate creatoare, întregul său elan revoluționar și democratic de militant fervent al constituitii României moderne, țelul suprem al acțiunilor sale. Memoriile adresate parlamentului și miniștrilor Germaniei, între- vederile cu oamenii politici de stat, corespondența cu membrii Locote- nenței domnești, continuatoare guvernului revoluționar, cu alți revolu- ționai! și, îndeosebi, cu A.G. Golescu, omologul său din capitala Franței, constituie mărturii grăitoare privind activitatea sa militantă, neobosită, pusă în slujba patriei pe care o vroia unită și independentă. în pofida faptului că situația politică internațională era net defa- vorabilă revoluției românești de la sud de Carpați, ferm în deciziile sale de acțiune, diplomatul de la București se angajează, în numele poporului și al. națiunii române, pe drumul unei susținute activități politice și diplo- matice menite să determine pe cei mai influenți deputați sau oameni politici germani să ia în considerare dezideratul național al unității statale românești. într-adevăr, emisarul român a reușit să capaciteze pe Gagern,. președintele parlamentului, pe Anton Schemerling, președintele cabine- tului, precum și numeroși deputați, elemente cu vederi liberale. Rezultatele primelor negocieri fiind promițătoare, i-au dat speranță și curaj, văzînd că nu numai parlamentul dar și guvernul manifestau o- atitudine înțelegătoare față de cererile fundamentale ale poporului român.. www.dacoromanica.ro 7 ACTIVITATEA POLITICA ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 425 Mobilizat de roadele inițiale ale demersurilor sale dar, îndeosebi, determinat de cea de a doua intervenție străină în treburile interne ale Munteniei și de temporizarea rezolvării problemelor politice cu care se confrunta Germania, diplomatul român aduce în centrul atenției oamenilor politici germani, mai repede decît ar fi dorit, proiectul conform căreia Austria, în schimbul posesiunilor italiene ce le-ar fi cedat Italiei, să unească Mun- tenia, Moldova, Basarabia, Ardealul și Bucovina, într-un regat, cu un principe austriac pe tron și sub ,,protecțiunea Germaniei”, în cadrul unei confederații liberale, urmînd ca Turcia să fie despăgubită prin capi- talizarea tributului. 27. Propunerea avea adepți și în alți revoluționari, precum N. Bălcescu, A. G. Golescu etc. Punerea în aplicare a proiectului ar fi mulțumit, în concepția sa, toate puterile europene, cu excepția Eusiei, care, izolată, ar fi cedat și ea; Austria, pentru intrarea în confederație a țărilor române, în schimbul posesiunilor italiene p Turcia, pentru tributul capitalizat și anihilarea influenței țariste în spațiul carpato-danubiano-pontic; Franța și Anglia, pentru favoarea făcută Italiei prin alipirea posesiunilor sale de la Austria. Animat de cele mai înalte principii ale democrației, marele cărțurar patriot exprima, în temeiul lor, dezideratele fundamentale ale națiunii române în privința caracterului ce urma să aibă confederația germană sau austriacă. Astfel, fiecare stat național trebuia să-și păstreze individua- litatea și libertatea de acțiune, avîndu-și legea fundamentaă proprie, statul român urmînd a-și elabora o constituție conform principiilor pro- gramului revoluționar. Deci, nu concepea confederația ca o contopire, întrucît, nici nu era posibilă, între popoare atît de diferite, ci ca o solida- rizare, o alianță de popoare libere, distincte, cu individualitatea lor na- țională. loan Maiorescu, ca și alți partizani ai acestui plan, urmărea, de fapt, realizarea unității naționale a poporului român, avînd convin- gerea că, odată statul unitar format, împrejurări viitoare avea să-i facili- teze desprinderea din confederație. Deci, federalizarea văzută de patrioții români era o etapă de tranziție în drumul ascendent al procesului de făurire al statului național unitar independent întrezărit după dezmem- brarea confederației. 28. Deși „plenipotentul Principatelor Danubiene”, cum se intitula loan Maiorescu în memoriile adresate parlamentului de la Frankfurt, își punea mari speranțe în Germania, alți revoluționari și-au îndreptat privirile spre Anglia, care, în condițiile instabilității politice din Franța prezenta un interes deosebit pentru revoluționarii români exilați după reprimarea revoluției din Muntenia, deși — după cum observa Dumitru Brătianu — nici acolo nu existau superanțe prea mari 29. De aceea, A.G. Golescu a cărei acțiune nu produsese nici un efect asupra oamenilor politici și de stat francezi, la 23 oct./4 noiembrie pleca la Londra, urmat la trei zile de Dumitru Brătianu. 30 în drumul său spre Londra, A.G. Golescu trece prin Frankfurt, răspunzînd astfel și solicitărilor frecvente ale lui loan Maiorescu de a se întîlni și concretiza anumite proiecte comune. Odată cu el, soseau aici și primul grup de expatriați ce luaseră drumul exilului, Șt. și N. Golescu, •C. A. Rosetti, I. C. Brătianu ș.a., avînd ca destinație Parisul. Stînd mai multe zile, cu toți au avut o consfătuire cu loan Maiorescu care le insufla speranțe de reușită pe cale diplomatică, pe lîngă guvernele și parlamen- www.dacoromanica.ro 426 PAUL BARBU & tele marilor puteri 31. Referindu-se la această întîlnire, Șt. Golescu scria mamei sale despre bucuria revederii : „Printr-o fericită întîmplare la care nu ne așteptam, am găsit pe vărul nostru drag, Alexandru Golescu, împreună cu Maiorescu(. ..) Amîndoi se arată plini de demnitate și cu capul sus. Va veni o zi cînd România le va fi recunoscătoare” 32. Acțiunile desfășurate de Maiorescu pe lîngă deputății și miniștrii de la Frankfurt au întrunit unanime aprecieri și „au fost întru toate aprobate” de ceilalți militanți revoluționari, cu unele excepții după nuni scria Gb. Magheru lui Ion Gbica 33. în pofida stăruințelor sale foarte active, loan Maiorescu n-a putut obține sprijinul practic necesar succesului misiunii sale. Factorii care i-au barat finalizarea proiectelor n-au fost simpli și izolați. Mai întîi, Puterea Centrală a Germaniei, în care sperase foarte mult, crezînd-o o forță importantă pentru sprijinirea ideilor sale, a fost ea însăși efemeră. Lipsită de fonduri financiare și de o armată proprie, aceasta nu s-a putut impune nici măcar în rîndul statelor germane, nefiind ascultată nici de Prusia, nici de Austria și cu atît mai mult pe plan extern, nefiind recunoscută de celelalte state, Franța, Anglia, Rusia și Turcia, cu care n-a putut stabili relații diplomatice 34. Dar, indiferent de poziția în care s-ar fi aflat, Puterea Centrală a Germaniei n-ar fi putut acționa singură pentru a rezolva problema româ- nească. Ori, se știe că, opoziția europeană preconizată de români să se declanșeze Ja producerea intervenției armate în Principate s-a dovedit și ea iluzorie. într-adevăr, războiul ruso-turc, cu participarea statelor euro- pene alături de Poartă, pe care s-a contat atît de mult, nu s-a declanșat. Ca urmare, așa cum observă cu deplin temei Cornelia Bodea, atîta timp cit „Europa nu se afla pusă în fața unui război ruso-turc, problema ro- mânească nu putea interesa ca un caz desprins din contextul politic general” 35. Cu toate că, practic, ajutorul acordat de Germania a fost nul, cauza românească, datorită strădaniilor lui loan Maiorescu a făcut pro- grese însemnate în opinia publică germană și în cercurile oamenilor poli- tici și de stat ai Germaniei. Problema românească a fost propagată și în celelalte țări europene, de alți emisari ai autorităților revoluționare, în cadrul unei companii diplomatice susținute cu toată energia. După cum se știe, revoluția românească a fost reprimată în etape, mai întîi în Moldova, apoi în Muntenia și, în cele din urmă, în Transil- vania — prin intervenția armatelor străine ale celor trei mari imperii retrograde și absolutiste ale vremii. După ce revoluția a fost reprimată și în Muntenia, cînd încă mai continua în Transilvania, loan Maiorescu a plecat la Viena, unde a ajuns spre sfîrșitul primei decade a lunii decembrie 1848, anticipînd astfel pro- punerea făcută de N. Bălcescu, care îl considera pe acest militant revo- luționar un bun emisar pentru capitala austriacă 3a, fiind un temeinic cunoscător al politicii babsburgice, ca unul ce trăise în Transilvania și chiar la Viena. Aflat în capitala habsburgică, loan Maiorescu nu putea rămîne indiferent față de eforturile făcute de români pentru găsirea unor forme de organizare și coordonare a activității lor, în exil, sub o singură condu- cere; El a militat cu energie ca întreaga emigrație să acționeze în mod www.dacoromanica.ro 9 ACTIVITATEA POLITICA ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 427 unitar. Dezbătînd cu Gh. Magheru, pe care l-a vizitat la Triest, problema organizării emigrației, cei doi prieteni animați de aceleași idei și senti- mente patriotice, au ajuns la concluzia de a se alege, ca organ conducător, un comitet mixt, compus din munteni și moldoveni. La alegerea comite- tului, urmau să participe și românii transilvăneni, care trebuiau să-și trimită delegați. în vederea alegerii acestui organ de conducere, s-a pro- pus ca toți emigranții să se adune la Viena sau Triest. Odată format, comitetul avea datoria să-și trimită reprezentanți pe lingă guvernele pu- ternilor europene sau oriunde considera că este necesar, pentru a susține, pe cale diplomatică, cele mai legitime și arzătoare deziderate ale poporului român. De asemenea, comitetul îi revenea misiunea de a se preocupa, ,,în numele națiunii române, de toate mijloacele, atît materiale cit și morale, pentru triumful cauzei noastre și pentru întreținerea fraților emigranți”. Hotărîrile urmau să se adopte cu o majoritate de voturi 37. Se propunea această formulă, deoarece diriguirea emigrației de un singur șef suprem era considerată de unii emigrați (Gh. Maghem, loan Maiorescu, C. A. Rosetti) o veleitate de natură monarhică 38. Cum bine se știe, s-au propus și alte soluții, dar nici una din formele constituite, datorită mai multor factori, nu au avut viabilitate 39. La Viena, loan Maiorescu a intrat în rîndul delegației românilor din provinciile aflate în cuprinsul granițelor Imperiului habsburgic, care a acționat în capitala austriacă spre a determina pe noul împărat Franz Joseph, să aprobe revendicările naționale. în cadrul delegației, care a ajuns cu timpul la 37 reprezentanți40, în răstimpuri diferite, au activat, în afară de loan Maiorescu, A. T. Laurian, episcopul Andrei Șaguna, Avram lancu, protopopul loan Popasu, Simion Bărnuțiu, Aron Florian, Timotei Cipariu, Vicențiu Babeș, losif Hodoș, loan Rațiu, E. Hurmuzachi, loan Mocioni de Foen, Constantin Pomuțiu, Vasile Ciupe, Lucian Mocioni, Mihai Butnariu și alți patrioți români. Întrucît nu mai putea reprezenta, în mod oficial, Principatele, loan Maiorescu îi scria lui N. Bălcescu că „m-arn dezbrăcat de caracterul de agent cu care am fost la Frankfurt, și sînt aici — la Viena — ca român transilvan, în interesurile națiunii române din staturile Austriei”41. între anii 1849—1858, cît s-a aflat la Viena, loan Maiorescu și-a dedicat întreaga activitate și putere de muncă nobilei cauze politice a românilor din cuprinsul monarhiei. De aceea, în istoriografia noastră, se apreciază, cu deplin temei, că perioada cît a acționat în capitala aus- triacă a reprezentat, pentru românii ardeleni, „un interes deosebit” 42. Delegația din Viena s-a angajat într-o viguroasă campanie de petiții și memorii43, în a căror redactare, ca și în impulsionarea membrilor delegar ției în demersurile întreprinse pe lîngă împărat și membrii cabinetului, îoan Maiorescu a jucat un rol proieminent4i. Tot el a redactat și raportul lui Avram lancu către împărat, în care scop, pentru a aduna date, a stat două luni în Apuseni, în toamna anului 1849. De aceea, pe bună dreptate, istoricul Silviu Dragomir, neîntrecut cunoscător al evenimentelor, subliniază că loan Maiorescu a fost ade- văratul îndrumător al politicii românilor din Imperiul habsburgic în\nii 1849' și 1850” 4B. Aeționînd în numele românilor din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, delegația de la Viena dispunea de împuterniciri www.dacoromaiiica.ro 4 82 PAUL BARBU 10 trimise de pretutindeni și era sprijinită, din punct de vedere material, prin subscripții financiare publice și „colecte naționale”40. Ajutorai financiar era cu atît mai necesar cu cît unii dintre membrii delegației se aflau într-o situație materială grea. loan Marinescu însuși, în primii ani de ședere la Viena, pînă a putut ocupa un post de funcționar la Minis- terul Justiției, a îndurat multe lipsuri, ceea ce a făcut să nu-și poată aduce, imediat, familia de la Brașov. în vara anului 1849 mai mulți exilați de la Brusa au luat inițiativa lăudabilă de a dona diferite sume pentru sprijinirea lui loan Maiorescu, care, cum se exprima Eliade, „me- rită toată recunoștința românilor și se află în starea cea din urmă și chiar despre ale vieții” 47. Memoriile și petițiilor prezentate curții imperiale, începînd cu anul 1849, — adevărate programe ale mișcării politice românești — conțin atît revendicările concrete, cît și justificarea și argumentarea lor istorică, etnică și, îndeosebi, cea rezultată din principiul egalității popoarelor ce străbătea cu intensitate, în secolul al XlX-lea, și Europa răsăriteană. Programele din 1849—1850 dezvoltînd în mod creator programul elaborat de Marea Adunare Națională de la Blaj din anul 1848, și extin- zîndu-se asupra tuturor românilor din imperiu au înscris, în esența lor, recunoașterea autonomiei politice pentru toate provinciile de sub sceptrul habsburgic (Ardeal, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina), ceea ce viza, de fapt, federalizarea monarhiei pe baze etnice. în această direcție, lupta românilor se întîlnea pe aceeași platformă politică cu acțiunile întreprinse de conducătorii celorlalte națiuni asuprite. Federalizarea însăși, deși presupunea existența unor instituții centrale, care nu puteau fi excluse, constituia, în esența ei, fărîmițare, transferarea unei importante părți din puterea de stat către parlamentele și guvernele naționale autonome48. Politicienii imperiali considerau însă foarte periculoasă pentru monarhie acordarea autonomiilor naționale, văzînd în ele un pas spre fărîmițarea Imperiului habsburgic și deci spre desființarea acestuia. Ca urmare, doleanțele românilor de sub sceptrul habsburgic n-au avut un ecou favorabil nici la împărat, nici la guvern 49, ceea ce a făcut ca lupta pentru drepturile naționale să continue și în perioada următoare, după ce, în 1851, membrii delegației române au fost izgoniți din Viena, unde loan Maiorescu mai rămînea totuși să activeze, fiind funcționar la Ministerul Justiției. loan Maiorescu, alături de alți membri din delegația românească de la Viena, are o contribuție notabilă la înființarea unei tipografii româ- •nești în Transilvania, acordînd un concurs neprecupețit prietenului său George Barițiu. Lui i-a revenit un rol important în procurarea utilajului de la o firmă din Praga. Astfel, datorită strădaniilor lui George Barițiu și negustorilor români din Brașov, sprijiniți de românii aflați la Viena, la 11 noiembrie 1851 guberniul din Sibiu autorizează funcționarea unei tipografii românești la Brașov50. ? Alături de Florian Aaron, A. T. Laurian, E. Hurmuzaki și loan Dobra, militantul revoluționar loan Maiorescu a făcut parte din Comisia terminologică, înființată de cabinetul vienez, în martie 1850, cu scopul de a înlătura dificultățile întâmpinate la traducerea publicațiilor oficiale în limba română51. Numirea acestei comisii, evident, a fost primită cu www.dacoromanica.ro 11 ACTIVITATEA POLITICA ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 429 satisfacție de românii ardeleni. „Comisia denumită pentru terminologii — îi scria G. Barițiu lui loan Maiorescu — ne bucură foarte, însă vedeți ca ea să aibă viață și să constea din acei bărbați pe cari ni i-ați numit. Auzit-ați? Așa cer toți ai noștrii” 52. Pe bună dreptate, N. Bălcescu aprecia că instituirea comisiei terminologice „este tot ce a dobîndit pozitiv românii de la Austria” 53, pînă în primăvara lui 1850. Deși comisia termi- nologică era formată din șapte membri, efectiv au lucrat numai doi dintre acestea, loan Maiorescu și Florian Aaron, dar mai ales primul. La 9 iulie 1850, loan Maiorescu îi scria lui G. Barițiu „eu și Aaron lucrăm singuri la terminologie”54. Aidoma celorlalți membri ai delegației de la Viena, loan Maiorescu l-a sprijinit pe A. Papiu Ilarian în activitatea de documentare în vederea elaborării lucrării Istoria românilor din Dacia superioară, (I—II, Viena, 1851—1852). De altfel, toți românii de pretutindeni l-au ajutat pe autor s-o difuzeze. Listele de prenumeranți au fost numeroase. Lui I. Maiorescu, Timotei Cipariu, Gh. Magheru, S. Bărnuțiu, Vicențiu Babeș, loan Rațiu și altora, autorul le-a expediat „exemplare onorifice” 55. în același timp, loan Maiorescu s-a dovedit a fi un aprig luptător pentru Unirea Principatelor, a căror cauză o lega în mod inseparabil de soarta provinciilor românești aflate sub dominația străină. în deceniul următor revoluției de la 1848, în primul plan al luptei pentru progres social desfășurată de români a trecut problema unirii Moldovei și Munteniei, oamenii progresiști ai vremii dîndu-și seama că nu sosise încă momentul prielnic pentru realizarea unității naționale depline. Războiul Crimeii (1853—1856), ce avea să facă din Unirea Princi- patelor o problemă europeană a fost considerat de patrioții exilați și emi- granți un moment prielnic realizării obiectivelor revoluționare ale po- porului român. Poziția puterilor față de „chestiunea românească” a fost nuanțată și adeseori oscilantă. După cum se știe, puterile n-au adoptat o poziție constantă față de dorințele poporului român, aceasta variind în funcție de propriile lor interese, deși, în același timp, datorită românilor, ele n-au putut ignora problemele ce se ridicau în Principate. Unele din pu- teri — Franța, Rusia, Prusia și Sardinia —, în general, s-au arătat favorabile năzuințelor firești ale națiunii române. Anglia a trecut suc- cesiv de la o atitudine la alta, pe cînd imperiile otoman și habsburgic s-au situat pe constante poziții ostile 56 . Prin demersuri pe lîngă guvernul și fruntașii politici ai Austriei sau ai altor puteri (audiențe, întrevederi, memorii etc.), prin activitatea desfășurată în importante organe de presă austriacă, precum și printr-un contact permanent menținut cu revoluționarii din țară și cu cei expatriați, ca și cu domnitorii Principatelor, Maiorescu s-a dovedit a fi unul dintre campionii luptei pentru unirea Moldovei și Munteniei. Un larg schimb de idei și opinii La avut mai ales cu amicii săi nedespărțiți Constantin Hurmuzaki și Gh. Sion, precum și cu domnitorul Barbu Știrbei, de care s-a apropiat cu tact și pricepere. Reluînd un proiect mai vechi, amintit deja, la 12/24 august 1854, în timpul unei întrevederi cu contele Buol, ministrul de externe austriac, el a adresat acestuia un memoriu, prin care încerca să cîștige Austria , _ r 7„9 www.dacoromanica.ro 430 PAUL BARBU 12 pentru ideile „partidei naționale”, avansînd și opinia — din motive tac- tice, desigur — că românii ar recunoaște „nevoia unei legături de stat cu Germania și Austria ca putere germană”57. Deși unii dintre românii transilvăneni i-au reproșat lui Maiorescu că ar fi luînd o atitudine filo- austriacă, Gh. Magheru aprecia, pe drept cuvînt, că „pana Maiorescului nu va scrie niciodată în a schimba Principatele dintr-un stăpîn în altul, ci acel lucru ce le-ar putea face fericite” 58. Memoriul său ajunge în mîna contelui Buol, după ce, la 8/20 august, Anglia, Austria, Franța și Turcia căzuseră de acord asupra unui număr de patru puncte, ca bază pentru începerea tratativelor cu Rusia, dintre care unul stipula înlocuirea protectoratului țarist asupra Principatelor Române cu garanția marilor puteri. La 28 noiemorie/10 decembrie 1854, Rusia a acceptat cele patru puncte ca bază a negocierilor de pace, însă deschiderea oficială a conferinței va avea loc abia la 15/27 martie 1855, la Viena. în ziua în care s-a publicat tratatul de alianță din 2/14 decembrie 1854, dintre Anglia, Austria și Franța, prin care cabinetul vienez își întărea poziția în răsăritul Europei și chiar pe întregul continent, și-și asigura mai ales posesiunea cursului inferior al Dunării și preponderență în Principate, Maiorescu a și expediat domnitorului muntean un exemplar, împreună cu versiunea română oficială, atrăgîndu-i atenția asupra versi- unii germane, unde, spunea el, „în loc de garantir ei, germanii, traduc tot cu protdger (schiitzen); vrabia mălai visează” 59'. ! în repetate rînduri, Maiorescu le-a explicat domnitorilor celor două Principate, lui Barbu Știrbei direct, iar lui Gr. Ghica prin C. Hurmuzaki, „tendința cea periculoasă a germanismului, cugetele acestora” 60, adică ale austriecilor. Pentru contracararea și anihilarea poziției Austriei, reco- manda celor doi domnitori „necesitatea de a se lipi tare de Poartă, și toto- dată de țările Apusului, de a învăța de la Austria politica și de a se servi de această politică chiar către ea” 61. în același timp, propunea ca Barbu Știrbei și Gr. Ghica să facă energice demersuri la Poartă cu scopul ca, la conferința de pace de la Viena, să participe și „un împuternicit din partea amîndoura Principatelor”. De asemenea, era necesar ca domni- torii să acrediteze „un plenipotențiar la Poartă” și să trimită „comisari secreți” pe lîngă guvernele de la Paris și Londra62. Totodată, el cerea lui Știrbei să ia măsuri pentru editarea unor organe de presă, conduse de „bărbați de inimă cu suflet și cu cap”, care în „două luni”, să formeze „opinia publică” în Principate 63. De asemenea, îi scria lui O. Hurmuzaki ca, la Iași, „acei bărbați, care se interesează de cauză, și cu, ori făiă domn, să-și facă un fond pentru presă” 64 . în timpul conferinței de la Viena, Maiorescu considera absolut necesară concentrarea tuturor eforturilor spre înfăptuirea Unirii, urmînd ca numai după aceea să se treacă la probleme de organizare internă. „Reformele interne — scria el lui O. Hurmuzaki — nu sunt în minutul acesta lucru principal; lucru principal e a ne asigura existența politică, care să facă cu putință reformele și înaintarea. Asigurarea existenței politice să absoarbă acum toate cugetele și studiile oricărui român adevărat” 65. Urmărind evoluția tratativelor în timpul conferinței de la Viena, Maiorescu observa că „de vor predomina ideile celor de aici”, adică, ale guvernului austriac, „apoi puține dorințe române se vor împlini”*6 . www.dacoromanica.ro 13 ACTIVITATEA POLITICA Șl DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 431 Nu e mai puțin adevărat eă Maiorescu și-a dat seama și de atitudinea ostilă a Porții, care se opunea Unirii și manifesta veleități exagerate de su- zeranitate. Turcia, scria el lui Gh. Sion, „dorește să cîșiige drepturi mai mari asupra Principatelor, decît avea pînă acum” 67. De aceea, în afara acțiunilor întreprinse pe lingă guvernul austriac, Maiorescu a avut repe- tate întîlniri cu Arif Effendi, ambasadorul otoman în capitala austriacă. Cum demersurile sale insistente pe lingă unii reprezentanți ai puterilor participante la conferință n-au avut ea rezultat trimiterea unor delegați care să fie numiți de către domnitori, Maiorescu a lansat un puternic atac asupra Porții care hotărîsc, printr-un firman, trimiterea unor infor- matori la conferință, cîte unu din fiecare principat, ce trebuiau aleși de către Știrbei și Ghica dintr-un număr de șase boieri indicați de gu- vernul otoman. Astfel, a publicat în gazetele austiece un număr de cinci articole, care au fost apoi reluate de „Gazeta Transilvaniei”, în care apăra autonomia și independența internă a Principatelor și incrimina politica Turciei. Pe bună dreptate, el afirma că acel firman produsese în ambele principate o profundă stare de nemulțumire și agitație, căci înjosea „pe prinți” și „vătăma drepturile Principatelor” 6S. Ca urmare aprecia patriotul român, „s-a tras dungă” peste reprezentarea Principa- telor la conferință. în continuare, pe baza unor argumente istorice și juridice, Maiorescu căuta să demonstreze că, prin vechile capitulați! încheiate cu Poarta, Principatele, deși „se puseseră pe sine sub supremația Porții, ele totuși n-au pierdut nici un caracter esențial al suveranității lor”69. în aprilie 1855, în urma unei scrisori trimise de Barbu Știrbei, Maio- rescu a mers la Bucureșli. „Vodă m-a chemat să ne înțelegem” 70 — îi scrie el lui G. Barițiu. (’unoseînd poziția conservatoare a domnitorului muntean, dar și el partizan al Unirii, Maiorescu îi scrisese anterior domni- torului că sosise timpul să aibă „încredere în bărbații cei maturi din par- tida națională” 71, deoarece lucra izolat, necoordonîndu-și acțiunile sale cu ale luptătorilor unioniști. La București, ci au discutat și au stabilit un program de acțiune legat de realizarea dorințelor românești și au redactat un memoriu ce urina a fi înaintat delegărilor la Conferință, dar care, pînă în cele din urmă, n-a mai fost trimis la Viena 72. Ce conținea acel memoriu nu se știe, căci Maiorescu nu precizează și nici din alte surse nu reiese. într-o scrisoare expediată lui Timotei Cipariu la 18/30 mai 1855, referindu-se la acțiunea pusă la cale la București cu Știrbei, Maiorescu spune lapidar că „am făcut (...) multe bune pe hîrtie, adică de celea ce ar fi cerut pentru țară” 73. Totuși, Maiorescu menționează că între problemele asupra cărora s-a sfătuit cu Știrbei a fost și aceea a aducerii la tronul Principatelor a unui prinț străin, problemă asupra căreia cei doi vor reveni în martie 1856, cînd Maiorescu a mers din nou în țară. Spre deosebire de Știrbei, care în acel moment se pronunța pentru un principe dintr-o familie domni- toare din Europa, Maiorescu milita pentru un domnitor pămîntean, căci — spunea el — „pe români nu-i poate guverna decît numai români” 74, Maiorescu atrăgea atenția că românii transilvăneni „cei luminați din cuprinsul monarhiei, și chiar cei care se aflau stabiliți în Principate „sînt cu totul în contra unui principe străin și nu uitați că ei băieții știu ce înseamnă a fi sub străini” 75. www.dacoromanica.ro 432 PAUL, 'BAKBU 14 Deși piuă în cele din urmă, Maiorescu va accepta și el ideea aducerii unui prinț dintr-o dinastie europeană, considera că nu acesta era cea mai importantă problemă, ci unirea propriu-zisă. „Uniunea e totul — scria el lui 0. Hurmuzaki — , ea e chestiunea de viață și de moarte, ea e condi- țiunea sine qua non; avînd aceasta, avem totul; adoptîndu-se uniunea, celelalte vin de la sine”. Că viitorul domn va fi român sau străin, era o chestiune fără îndoială politică, dar — susținea Maiorescu — subordonată unirii, care trecea înaintea tuturor76. înainte ca Adunările Ad-hoc sîUși înceapă lucrările, Maiorescu recomanda un program unionist, care stipula următoarele punte : 1) Unirea Principatelor 2) domnie ereditară ; 3) neutralitatea Principatelor ; 4) „restaurarea legăturii cu Poarta întocmai după convențiuni, cu dreptul de a fi reprezentat în afară și noul stat” ; 5) încetarea căimăcămiilor și foi'marea unui guvern provizoriu din reprezentanții ambelor țări, care guvern să convoace Adunarea Constituantă, compusă din moldoveni și munteni, în număr egal, ce trebuia să aleagă noul domn. Numai după alegerea domnului, urma să se elaboreze o constituție de către aceasta și Adunarea Constituantă, constituție care să fie apoi „garantată” de marile puteri • 77. Așadar, programul preconizat de Maiorescu nu se deosebea, în esență, de cel propus de alți unioniști, și era conceput într-o manieră care să asigure noului stat o autentică și largă autonomie adminis- trativă și legislativă, ceea ce constituia un pas spre independență. Văzînd că, și după tratatul de pace de la Paris, Poarta a continuat să încalce autonomia și independența administrativă interioară a Princi- patelor, I. Maiorescu și C. Hurmuzaki au publicat broșura Dezvoltarea drepturilor Principatelor moldo-române în urma tratatului de la Paris din 30 martie 1856, Bruxelles, 1857, în care au urmărit să definească drepturile noastre și limitele celor ale puterii suzerane. Broșura are la bază numeroase lucrări ale cronicarilor și istoricilor români și străini, ea puțind fi. utilizată și astăzi, Cei doi luptători unioniști .au dat la lumină un temeinic studiu privind istoria relațiilor dintre Principate și Poartă. Pe bună dreptate, Maiorescu și Hurmuzaki afirmă că, prin vechile capitu- lații, Poarta garanta autonomia Moldovei și Munteniei, dar că ulterior a încălcat-o, din care cauză h fac un aspru rechizitoriu. Totodată, ,'se realizeze Unirea Principatelor, prin dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza ca domnitor în Moldova și Muntenia. . ' ' îh timpul (țonuriei lui Cuza, loan Maiorescu a fost un colaborator sipcer și devotat al domnitorului, avînd o contribuție deosebită în reorga- nizarea învățămîntului de toate gradele. > . i, www.dacoromanica.ro 15 ACTIVITATEA POLITICA ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 433 NOTE 1 „Arhiva someșeană”, Năsăud, nr. 25, oct. 1938 — martie 1939, p. 377. Gh. Bariț, Părți alese din istoria Transilvaniei, voi. II, Sibiu, 1891, p. 579—580. 3 Paul Emanoil Barbu, Rolul Școlii centrale in răspindirea ideologiei revoluționare în perioada premergătoare anului 1848, in voi Omagiui Liceului „Nicolae Bălcescu" din Craiova, 1977, p. 399-400. 4 Arh. St. Craiova, Colegiu „Carol I”, dosar 2/1845—1848, f. 109. 5 Silviu Drago mir, Studii și documente privitoare la istoria românilor din Transilvania în anii 1848—1841), voi. V, Cluj (f.a.), p. 172, 318. 6Vezi Nicolae Andrei, Paul Barbu, Revoluția de la 1848 in județul Dolj, Craiova, 1978, p. 58-60. 7 Emanoil Kinczu, Revoluțiunea din anul 1848, București, 1859, p. 134. 8 Documente privind revoluția de la 848 în țările române. B. Țara Românească, Edit. Acadmiei, București, 1983 p. 20—21. 9 Vezi Arh. St. Craiova, Pref. Dolj, dosar 51/1848, f. 163 — 165, 168, 170. 10 Emanoil Kinezu, Revoluțiunea. .., p. 136 — 138. 11 Ibidem, p. 174: Cornelia Bodea, Curente și opinii în sinul emigraților de la 1848. I. Memoriile colonelului N. Pleșoianu, In „Studia et acta Musei Nicolae Bălcescu”, Bălcești pe Topolog, 1971, p. 415. 13 N. Băncscu, V. Mihăileseu, loan Maiorescu, Scriere comemorativă cu prilejul cente- narului nașterii lui, 1811—1911, București, 1912, p. 171. 13 Paul Abrudan, Sibiul în timpul revoluției de la 1848—1849 din Transilvania in „Studii. Revistă de istorie”, nr. 3, 1973, p. 516. 14 Anul 1848 în Principalele Române. Acte și documente, torn II, București, 1902, p. 368—369, 372—374. (în continuare : Anul 1848). 15 George Bariț și contemporanii săi, voi. I, ediție de Șt. Pascu ș.a., Edit. Minerva, București, 1973, p. 95. 16 Cornelia Bodea, Lupta românilor pentru unitatea națională, 1834—1849, Edit. Acade- miei, București, 1967, p. 152—154. 17 I. Maiorescu susținea ca Adunarea Constituantă să fie formată din 250 deputați, urmind ca drept de vot să se acorde tuturor românilor de la 21 sau 22 de ani in sus, iar dreptul de a fi ales de la virsta de 25 de ani. (Bibi. Centr. de Stat, inv. 135/C/1849). 18 Ibidem. 19 Ibidem. 29 Anul 1848, tom II, p. 353. 21 Ibidem, tom IV, p. 347—348. 22 „Transilvania”, 1877, nr. 15, 1 aug., p. 175. 23 Ibidem. 24 Anul 1848, tom II, p. 671-672. 25 Cornelia Bodea, Lupta..., p. 168. 26 Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, voi. I, ed. Olimpiu Boitoș, Craiova (1940), p. 40. 27 Vezi Anul 1848, tom. IV, p. 240 — 241, 277, 358—359, 388—390, 397—399; Ibidem, tom V, p. 393—400. 28 N. Adăniloaie, Revoluția de la 1848 și problema unității naționale în voi. Revoluția de la 1848 in țările române. Culegere de studii, Edit. Academiei, București, 1974, p. 88. 29 Anul 1848, tom V, p. 378. 30 Ibidem. 31 Cornelia Bodea, Curente. . ., tn loc. cit., p. 387. 32 Horia Nestorescu-Bălcești, Revoluția și emigrația română de la 1848 in documente inedite, In „Caietele Bălcescu”, IX—X, 1984, p. 193. 33 Ion Ghica, Amintiri..., p. 155. 34 N. Bălcescu, V. Mihăileseu, op. cit., p. 251 — 255 ; S. Albini, 1848 in Principalele Române, p. 172-172. 35 Cornelia Bodea, Lupta românilor..., p. 150. 36 N. Bălcescu îi scria la 6 ian. 1849 lui A. G. Golescu neștiind că deja I. Maiorescu se afla la Viena, astfel: Maiorescu „ar fi bine să meargă” In capitala austriacă (N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondență ediție critică de G. Zâne, Edit. Academiei, București, 1964, p. 132). 37 Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, București, 1889, p. 155 — 157. 38 Apostol Stan, Constantin Vlăduț, Gheorghe Magheru, Edit. științifică, București, 1969, p. 173 — 174. www.dacoromanica.ro 434 PAUL BAKBU 16 39 Vezi Cornelia Bodea, Lupta pentru unire a revoluționarilor exilați de la 1848, în voi. Studii privind Vnirea Principatelor, Edit. Academiei, București, 1960, p. 136 — 161. 40 G. Bariț, Părți alese .. ., II, p. 670. 41 Ion Ghica, Amintiri . . ., p. 173. 42 Dr. loan Lupaș, loan Maiorescu în „Tribuna”, Arad, nr. 192, 1911, p. 1 — 2. 43 Toate documentele înaintate de delegație împăratului sau miniștrilor au fost publicate în A. T. Laurian, Die romănien der Oslerrreichislhen Monarchie, Viena, I, II, III, 1848, 1850, 1851. 44 Refcrindu-se la momentul redactării petiției din febr. 1849, I. Maiorescu ii scrie lui Eliadc următoarele: „Le-am lucrat eu toate adresele, la împărat, la părinții împăratului și la Ferdinand; am făcut și eu petițiunea în numele României întregi (din statele Austriei). Ei Laurian, Popasu ș.a., în loc să se unească cu motivele petițiunei, erau, în timpul acesta, de altă opinie. Speriați de sașii de acasă, se fereau a politiza în petițiune. Deci, la petițiunea mea, a rămas numai puntele și ceva motive, iar coloare i-a dat Lauriani și cu Popp bancbiarul, alta”. (Cornelia Bodea, Lupta românilor. . ., p. 347). 46 Silviu Dragomir, Din corespondența dascălilor ardeleni în 1S48, în voi. Omagiu lui I. Bianu, București, 1927, p. 169. 46 loan cavaler de Pușcariu, Notițe despre întîmplările contemporane, Sibiu, 1913, p. 24. 47 Ion Ghica, Amintiri..., p. 733 — 734. 43 Pentru cadrul general vezi : Dumitru Suciu, Acțiuni politice românești împotriva supri- mării autonomiei Transilvaniei între anii 1848—1868, în voi. Homânii din Transilvania împo- triva dualismului austro-ungar (1865—1900). Studii, sub redacția acad. Ștefan Pascu, Edit. Dacia, Cluj-Napoea, 1978, p. 84—157. 49 La 7 martie 1849 s-a dat publicității constituția „octroiată”, elaborată cu trei zile înainte, în care — deși aceasta cuprindea dispoziții speciale cu privire la sași și sirbi, pentru primii creîndu-sc „Sachscnlandul” (pămînt săsesc), iar pentru ceilalți „Voivodina sirbească” — nu s-a inclus însă nici una din revendicările naționale ale românilor, situația lor considerîndu-se „rezolvată” prin vagile paragrafe cu privire la drepturile egale ale fiecărei națiuni, fără ca națiunii române să i se recunoască unitatea solicitată. Dimpotrivă, în „Sachsenland”, care cuprin- dea întreg sudul Ardealului — Brașov, Făgăraș, Sibiu, Orăștie, Sighișoara, Mediaș, Sebeș, Cetatea de Baltă, cu regiunile înconjurătoare — ca avea să fie subordonată „națiunii săsești’ teritoriul menționat fiind considerat „pămînt săsesc”, iar în Banat, „Voivodinei”, care urmărea încorporarea și administrarea întregii provincii bănățene. (Vasile Netea, Lupta românilor din Transilvania pentru libertatea națională (1848— 1881), Edit. științifică București, 1974, p. 42). La 31 decembrie 1851, constituția din 4 martie 1849 este suprimată, reintrodueîndu-se abso- lutismul reacționar în tot imperiul. Opoziția și rezistența românească după 1849 era cu atît mai hotărîtă cu cît Viena procedase tocmai invers decît promisiunile împăratului. Banatul a fost încorporat Voivodinei sîrbești, Crișana și Maramureșul rămîneau integrate Ungariei, iar Bucovina era administrată împreună cu Galiția. Reconsiderarea constituției Transilvaniei isto- rice, în sensul acordării libertăților politice a națiunii române, a rămas literă moartă iar princi- piul autonomiei Marelui Principat a fost abandonat și cl, întrucît, dacă Transilvania istorică scapă de centralism pestan, cade din plin sub centralismul vienez. (D. Suciu, op. cit., în loc. cit., p. 105 — 106). 00 La obținerea autorizației au contribuit și doi tipografi șasi Wilhelm Rbmcr și Joscph Kramcr, care și-au oferit serviciile noii tipografii românești. Ca o consecință a politicii bres- lelor, negăsindu-se atunci nici un tipograf român, în primii ani tipografia a purtat numele lor. Participația săsească a fost capacitată pentru a plăcea guvernului austriac, dar prin capitalul pus la dispoziție de negustorii loan G. loan și loan Juga și prin direcție era totuși românească. Datorită ei s-a putut doborî vechiul privilegiu al patriciatului săsesc și s-au putut forma primii tipografi români la Brașov. în noua tipografie s-au editat, între 1857—1886, nu mai puțin de 83 volume în limba română, în timp ce în epoca privilegiilor, de la 1559 la 1852, deci timp de trei secole, numărul lor se ridicase abia la 57. în această tipografie s-au editat și calendare și dicționarele lui Barițiu, precum și periodicele „Transilvania” (1868—1878), „Orien- tul latin” (1874—1875), revista umoristică „Cocoșul roșu” (1875 — 1876) și publicația pedagogică „Școala și familia (1886) ș.a. (Vezi: Al. Bărbat, Lupta românilor pentru înființarea unei tipo- grafii la Biașov, în „Studii și articole de istorie”, V, 1963, p. 145 — 159 ; George Baiițși contem- poranii săi, I, p. 167, 205, 333-334; Ibidem, VII, p. 51 — 56, 127-128). 61 George Bariț și contemporanii săi, I, p. 335, nr. 4 ; „Vestitorul românesc”, XV, 1850, p. 113: „Foaie pentru minte...”, XIII, nr. 8, 1850, p. 64. 62 George Bariț și contemporanii săi, VII, p. 53. 33 N. Bălcescu, Opere, IV, Corespondență, p. 296. www.dacoromanica.ro 17 ACTIVITATEA POLITICA ȘI DIPLOMATICA A LUI IOAN MAIORESCU 435 54 George Bariț și contemporanii săi, I, p. 340, 341. Publicînd Nomenclatura officieloru politice și județiari după terminologia observată în buletinul „Foaie legiloru imperiale", în „Foaie pentru minte.. . ”, XIX,' nr. 17, 1856, p. 63 — 69, la sfîrșit, I. Maiorescu nota : „Această termi- nologei oficială nu e a comisiunei, ci a subscrisului”. 55 Bibi. Acad., mss. rom. 4556, f. 236 ; loan Chindriș, Ideologia revoluționară a lui Alexandru Papiu Ilarian, București, 1983. p. 83 — 92; George Barif și contemporanii săi, VII, p. 80, n. 4. 56 Dan Berindei, Epoca Unirii, Edit. Academici, București, 1979. 67 Bibi. Acad., mss. rom. 997, f. 290—309. 58 Arh. St. Craiova, Gh. Magheru, LX/3. 58 Ștefan Meteș, Din relațiile și corespondenta poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi. Cluj,’ 1939, p. 123. 60 Ibidem, p. 123 — 124. 81 Ibidem. 62 Ibidem. 63 Ibidem. 64 Ibidem. 65 Ibidem, p. 125. 68 Gh. Platon, Din corespondenta lui loan Maiorescu și Timoleu Cipariu, In „Analele științifice ale Universității „Al. I. C.uza” din Iași (seria nouă), secțiunea III. A/Istorie, tom. XIV, 1968, p. 150. 87 Șt. Mctcș, op. cit., p. 130. 68 Vezi „Gazeta Transilvaniei”, nr. 40, 41, 42, 44, 46 din 1855. 69 Ibidem. 70 Bibi. Acad., mss. rom. 997, p. 327. 71 Șt. Meteș, op. cit., p. 133. 72 George Bariț și contemporanii săi, I. p. 400. 73 Ștefan Manciulea, I. Maiorescu și raporturile lui cu T. Cipariu, Sibiu, 1942, p. 4. 74 George Barif și contemporanii săi, I, p. 402. 85 „Convorbiri literare”. XLII, nr. 8, aug. 1908, p. 180. 78 Ibidem, p. 178. 77 Ibidem, p. 180—181. IOAN MAIORESCU - SON ACTIVITlS POLITIQUE ET DIPLOMATI QUE (1848-1859) Resimte Representant marquant de la generation quarant’huitarde, loan Maiorescu s’est situe dans le courant ideologique des democrates revolu- tionnaires, embrassant sans reserves la cause de la revolution de 1848, â la preparation ideologique de laquelle il avait contribue. Meme avant le declenchement de la revolution, au printemps de 1848, Maiorescu envoya au prince Gh. Bibescu un memoire par lequel il lui demandait de lutter pour la creation d’une „Daco-Roumanie, en tant qu’Etat souverain”. En 1848, le lettre patriote a etâ „l’âme de la revolution” â Craiova ou il deployait son activite en tant que professeur et inspecteur scolaire et a soutenu le point de vue de N. Bălcescu touchant l’election des deputes â l’Assemblee Constituant par vote universel et direct. De meme, etant designe par le gouvernement de Bucarest, il s’est rendu ă Sibiu pour y discuter avec Ies revolutionnaires transylvains marquants le probleme concernant la defense de la revolution roumaine contre une intervention ext^rieure, par l’organisation d’une lutte armee commune des Roumains des deux cotes des Carpates. Dans le meme temps, il a mene des negocia- www.dacoromanica.ro 436 PAUL BARBU 18 tions avec le commandant autrichien de Transylvanie quant ă l’attitude du cabinet de Vierme au cas d’une eventuelle intervention armee de la Russie des tsars et de la Porte Ottomane dans Ies Principautes. Le gouver- nement revolutionnaire de Bucarest l’accredite ensuite en tant qu’agent diplomatique preș le parlement allemand de Francfort-sur-le-Main. Apres la repression de la revolution, Maiorescu s’est etabli ă Vierme ou il a continuâ la lutte revolutionnaire. II a energiquement milite pour que toute l’emigration roumaine agisse de maniere unitaire. De meme, aux câtes des autres membres de la deiegation des Eoumains vivant â l’interieur des frontieres de l’Empire des Habsbourg, auxquels il s’est integre aussi, Maiorescu a soutenu un programme qui, dans son essence, revendiquait la reconnaissance de l’autonomie politique pour toutes Ies provinces se trouvant sous la domination des Habsbourg. En outre, se rendant compte du fait que l’heure de la constitution de l’Etat național unitaire independant n’etait pas encore venue, Maiorescu a concentre ses efforts en vue de Paccomplissement de l’union des Principautes Roumaines, la Moldavie et la Valachie, en tant que premiere etape dans ce processus, ce qui a eu lieu d’aileur par Pacte historique de 1859. www.dacoromanica.ro MEMORII, CORESPONDENȚĂ, ÎNSEMNĂRI ȘT1EI DESPEE EEVOLUȚIONAEII EXILAȚI DE LA 1848 ȘI CAUZA UNIEII ÎNTE-0 COEESPONDENȚĂ INEDITĂ NICOLAE ISAR Dintr-o masivă corespondență inedită, aparținind revoluționarului exilat de la 1848, Al. Christoffi, adresată de la Constantinopol lui Christian Teii, la Smirna1, aflăm numeroase știri interesante privind starea de spirit a revoluționarilor români exilați sau emigrați, privind eforturile și speranțele lor în direcția realizării Unirii Principatelor într-un moment de mare tensiune, cum era acela de la începutul anului 1856, din ajunul deschiderii Congresului de pace de la Paris. Prima din seria de scrisori la care ne referim datează din 3 ianuarie st. v. 1856 și începea, cum era firesc, cu urări de An Nou adresate lui „neică Ghiță” : „Iubite neică Ghiță, și la mulți ani ! Astăzi e Anul Nou, fiindcă este cea dinții scrisoare cu care începem anul 1856, care îți urez a-ți fi într-ajutor și după cum dorești să-ți dea Dumnezeu, fiindcă propriu de la oameni nu c nimic a spera, după cum cred eu. Fclicitez, asemenea, pe doamna Teii și îi doresc toate fericirile, pe lingă care să fie sănătoasă și să ajungă pînă a vedea chiar pe Fclicia măritată și pe iubitul meu fin însurat și în țară, fiindcă cred că e sătul de oamenii din astă țară, și mai ales de frații greci”. Este vizibilă tenta critică a corespondentului la adresa disputelor și controverselor dintre revoluționari ; critica sa este adesea ironică și nedreaptă, în parte, de cele mai multe ori, dar ascunde în sine îndemnul la solidaritate și acțiune comună. Sînt amintiți în acest context: G. Maghcru, Eliade, 1. Ghica, Ștefan Golescu, V. Mălinescu, V. Alecsandri, Grigorc Pereț, Zalic, colonelul Crețulcseu și alții : „Vinerea trecută a venit aici d. Crețulcseu, și cum se vede nu o să se mai întoarcă ; zicea că vocște a merge în țară. Mi-a zis a-ți arăta multe din parte-i. Este decorat cu 3 clas și are gradul de lieutenant-colonel. Nu știu insă dacă are dipliomă de gradul său sau este și el ca Deio- vez, ca musafir în armata turcă. Nici un ghianr sau creștin, zice, nu a comandat în armia turcă pînă astăzi decît dînsul, care la luarea Sevastopolului a comandat o baterie de arti- lerie și două escadroane de cavalerie, de cîte 180 oameni escadronul. — Grigorc zice că sîmbăta asta o să plece cu Alecsandri la Rusciuk. — Am văzut marc deosebire între d. Mălinescu și cei mai mulți din frăție. Și cu toate acestea și pe acesta chiar l-am văzut sucit în unele, acela care e atît de rezonabil în altele. Asta e aproposito de ceea ce zisei în dos, nemulțu- mirea ce iți pricinuiește frăția, care în adevăr și mai întii nu se ocupă decît de plapomă, nepuind totdauna nainte cauza și patria”. „Acum c timpul, neică Ghiță, de minciuni și calomnii și de acum nu fac băgare de seamă la tot ce se vorbește. D. Eliad însă se silește să facă virful calomniilor cu cartea Husu-Eliad-i, pe care nu am citit-o încă. — Sîmbăta trecută a venit aici d. Zalic, cu conye a merge în țară ; vine de la Omcr, a fost la trecerea lugurului și mi-a spus că : cînd a plecat să se aventureze in Mingrclia, armia turcă se compunea de 40 mii și acum este ca la 20 mii. Le-a murit, zice, 12 mii cai ce le transporta proviziile și în astfel de stare Omcr s-a tras la Sucum-cal6. Crede, zice, că pînă la primăvară nu va răminea pe giumătatc din armia asta din pricina bo- lilor epidemice și alte mizerii de tot felul. Armia, zice, că era in lipsă de toate, într-un cuvlnt o mizerie cumplită, din pricina lipsei de prevedere în toate”. „Este o săptămînă de cînd am priimit scrisoarea de la Ștefan, trimițîndu-mi și lucru- rile ce văzuși mai sus. îmi răspunde la alte scrisori ale mele și nu scrie nimic nou. — Ghica, se zice, că o să plece la Samos. — Moldovenii tot așteaptă un răspuns, și ăsta nu o să fie niciodată cred. — Magheru în veci e entrene de memoare”. * ,,Revista de istorie”, tom 41, nr. 4, p. 437 — 443, 1988 www.dacoromanica.ro 438 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 2 Alte știri se referă la politica marilor puteri și atitudinea lor față de aspirațiile de unitate ale românilor, in aceste privințe, intr-un mod critic, Al. Christoffi confruntindu-și părerile proprii cu ale corespondentului său : „Descrierea d-tale e giustă, numai atît că după cele ce văd pînă astăzi aliații nu sint cum s-ar cuveni să fie și se bat pentru plapomă, care de mai care să predomineze in Turcia, prin intrigile lor de toată ziua, ce esistă (și) intre ambasadorii lor. — Mânu a priimit scris din București că : consolul francez, care (e) cu totul sluga lui Știrbei, a dobindit un cado de la Vodă de 40 mii franci, și pentru ochii lumei se zice că consolul giucind cărți cu Plaiano a clștigat 3000 lei, pe care a doua zi i-a numărat consolul. — Este cunoscut iar ceea ce face aici consolul francez zioa mare și protejind pe hoți pe față”. Mie mi-a zis : d guoi bon pour suivre cel homrne qui n’a de quoi oous payer. — Pe urmă, atitea alte lucruri de care toată lumea geme de nedreptăți, dar nu îndrăznește să zică nimic 1 Astea toate se zic civilizație și că se bat pentru binele și fericirea națiilor 1. Eu cred, după cele ce văd, că se bat pentru ca să poată domni mai bine și orce bine va eși, după cum sînt convins că cît (sic) de puțin o să ese ceva bine, este meritul impregiurărilor sau provedința care voește așa, iar nu al lor. îi critic cu părere de rău că nu sînt după cum ar putea să fie ; pentru aceea sunt si mai puțini tari. Muscalul și neamțul spune ce este și cum voește, și fiind consecvinte nu ți-i necaz ; civilizații însă te fac să-ți pierzi orice speranță sau iluzie. —Și pentru asta, iată altă dovadă, cu chestia mănăstirilor. Englezul protegează pe greci pe sub mină ; și în față, atît el cit și francezul zice că dreptul este al românilor. Et moi je l’entend comme cela, a zis Thouvenel vizirului, adecă după cum zicea Negrea pledînd chestia asta; și pe urmă în fapt nu fac nimic, ba încă turcii iau obraz, încuragiați chiar de dînșii, și face rescritul știut dom- nului Moldovei, lăudind pe Știrbei 1 Ce mizerie de civilizație 1 l'n lucru se poate zice: așteaptă să vezi sfirșitul rezbelului. Așa este, și de care nu mai vorbesc cu d-ta I Gîndesc că nu păcătuiesc nimic cu fapta ; și tocmai că sunt cu mintea și cu inima pentru binele obștesc, aș dori ca aliații să fie consecvenți ca să le poci zice : bună izbutire ! Și pentru că prea mult doresc izbutirea lor poate că sunt așa de esigent pentru dînșii. Dumnezeu să le dea minte și să îi inspire tot la bine, că mijloacele mele lipsesc aliaților, că mult mi-e frică din contra” 2. O săptămină mai tîrziu, la 10 ianuarie st. v. 1856, Al. Christoffi îi amintește lui Teii de discuțiile lor de la Chios, pe cînd și el se afla acolo : „A proposito de o gilceavă ce am avut amîndoi, într-o seară mai cu seamă, în Chio, pe o noapte frumoasă, fără lună, aflindu-ne împreună cu doamna Teii și toți copiii, după obicei ; atunci, ca totdeauna, puneam lumea la cale și vorbeam de mai multe sujeturi. Că mult m-a mulțumit societatea noastră de atunci și frumusețile naturii din Chio ! Aproposito de acea noapte, te rog să citești foiletonul „Presii” Parisului din 20 decembrie și o să-ți aduci aminte negreșit de unul din sujetele ce am vorbit în acea noapte, și la care eu difeream atunci ca și acum ; și cînd ne vom întilni, de vei voi, îți voi explica mai bine ideea mea. Și, în fine, soluția ideii mele am găsit-o nainte, tot in decembrie, intitulată „causeries amicales”, mi se pare o refutație la clteva idei ale lui Pelletan la „Profesia sa de credință din XlX-siecle”, de care ți-am scris mi se pare. Voi scrie lui Duță să-mi trimită aceste foiletoane ca să le am”. Știrile despre Bolintineanu, Eliade, Ghica și alții, cit de sumare, merită să fie reținute : „Cu poșta trecută în plicul d-tale ți-am trimis o scrisoare dela Bolintineanu care mi-a dat și o parte pentru d-ta de poeziile sale ; cînd voi avea ocazion ți-o voi trimite”. „Eliade, colegul d-tale, spune la toți că de cînd a demascat pe inamicii Turciei și lanțul muscălesc, frăția umblă să-i răpue zilele : de aceea are menagiul in casă, ca să nu fie silit să ese fără timp din casă. Asta am auzit dela d. Magheru. A nebunit cu totul d. Eliâd, cum se vede ! — Zalic se zice că, fiind maltratat de Omer, și-a dat demisia și Eliade voește să-l pue iar în slujbă”. „Mânu zice că numai acela e mai abil care va putea scoate bani de la Ghica ; și Crețu- lescu a reușit în asta, că 50 mii lei ce Crețulescu a dat cu arenda ciflicurilor a fost dați de Ghica : după asta Ghica a plătit 16 mii lei, mi se pare, lui Ceaika pentru Crețulescu, ce ținea un teren în Rumelia, ca și in Crimeia : în fine, 7 mii de franci tot Ghica a plătit, pentru datoriile Crețulescului făcute in Crimeia, după ce a venit Crețulescu aici”. Găsim aici o știre și despre publicistul filo-român Baligot de Bayne : „Voiai odată să Știi cine e corespondentul „Presii” Parisului: Baligot ! Și Pietri mi-a zis că este Baligot; Mânu mi-a spus că mai sunt doi, un francez și un polonez, ca să aibă informatii despre clasele societății și de toate opiniile. Eu cred că se înșală Mânu !” 3 Cu informații mai ample asupra confraților revine corespondentul lui Teii in scrisoarea următoare, din 17 ianuarie, în care el relatează pe larg mii ales despre confidențele făcute de I. Ghica lui Al. Mânu. www.dacoromanica.ro 3 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 439 „D. Hanii frecventează cercul lui Ghica și de la el am auzit cele următoare. Ghica cu partidul său lucrează în toate chipurile, zice, și sunt de părere ca d. Teii, ce este stimat de mulți, să se unească cu Goleștii și lucrlnd o să vază că toți citi s-au desiluzionat de Eliade și Ghica o să-l încongiure. Asta-i scopul ce mi-a spus. I-am răspuns că d-ta nu ai asemenea principuri de a face opoziție pe întuneric, ccca ce fac partidele de castă ca să ajungă la Dom- nie, calomniind și denigrind, după cum fac Eliade și Ghica : dar toate cîtc îmi spui, i-am zis, faci bine să i le scrii, în interesul binelui. Astfel a zis că o să-ți scrie istoricește, și pricepi că el este competent fiindcă îți spune chiar espresiilc lui Ghica”. „Să viu acum la altele ce mi-a spus mie însăși că a auzit dela Ghica, și concluzia ce a tras Mânu. Acum, zice Mânu, vorbește rău de Sturza și la început, ca să opuc o stavilă altora, Ghica l-a împins și prin influența lui a contribuit mult ca Sturza să fie priimit ca pașă și să fie trimis la Șumla, unde Sturza pe dată a întors pandiera unindu-se cu Eliad, ce cre- dea că are mai multe șanse. — Sadic la început avea trebuință de bani, zice, (căci) guvernul ture nu avea, și Ghica a dat planul lui Sturza ca să împrumute pe Sadie-pașa cu 4.000 gal- beni ; asta un mijloc, pe lingă celelalte pe lingă care a fost priimit pașă la turci și triimis la Șumla. Astăzi, zice Mânu, pomenind asta en passant lui Ghica, mi-a zis : eu atunci îndem- nam pe tot rumânul să se bată pentru țară”. Mai departe, referitor la una din scrierile de exil ale lui Bolintineanu, Chirstoffi notează : „Ți-am mai scris, mi se parc, că Bolintineanu a cetit lui Ghica o satiră ce făcuse pentru el și Eliad despre domnie. Și Ghica se zice că înnegrise, și după stăruința lui Negrea, Bolin- tinenu a scos și pe Eliad pentru hatîrul lui Ghica. — Eram la Poartă cind Grigorc a zis Bolin- tineanului că odată a zis-o la alții că o să scoață pe Ghica, după cum a fost ; Bolintineanu a răspuns că nu le era locul. — Trcbuc să fi fost vreo nemulțumire a camaraderiei (n.n., adică Ghica și partizanii săi) ce a făcut pe Bolintineanu să plece la Brusa cu toată scumpetea, pentru care i-a venit în agiutor Negrea, care se zice că e foarte generos”. Știrea despre moartea lui 1. Voinescu II, la Paris, ii oferă lui Christoffi prilejul unor reflecții mai adinei : „Și d-ta îmi scrii și Baligot mi-a spus, de moartea Voinescului, de care îmi zice numai că c otăviit de doctorii. Baligot mi-a spus : dumnezeu să-l crte și ea un martir al țării lui să poată vedea lumina de veci 1 Oricum a putut să fie omul în viață, după moarte însă, etnd se gîndește cineva la toate citc zici : țară, nevastă, copilași și emigrații, trebue să fie cineva de tot fără inimă sau numai materie ca să nu îi facă parte de o lacrimă ce merită. Aci este locul a să gîndi cineva cit de rău c eonstituată societatea de astăzi ; inoaitca tatălui trage cu sine ruinarea totală a unei familii întregi, și asta face și să dispereze cineva de atîta ne- dreptate. Trebuia ca moartea unui membru de familie să nu tragă cu sine decît lipsa sa și împu- ținarea la număr care e destulă întristare și asta. Dumnezeu să-l poarte în împărăția ceru- rilor cosmosofici, iar nu cerurilor popești care sunt prea miei și meschine”4. Problema încheierii păcii dintre marile puteri angajate în războiul Crimcii și, in legă- tură cu ea, a soarlei Principatelor sînt pe larg comentate de Al. Christoffi în scrisoarea urmă- toare, din 24 ianuarie 1856. Despre evoluția evenimentelor politice militare, el notează, adresîndu-se lui Christian Tel! : „îți scrisesem că printre alte supoziții de cauza căderii Carsului se zice și asta : că politica a cerut căderea Carsului, ca să poată muscalul priimi pacea. Pe urmă, d-ta mă întrebi a-ți desluși cauza căderii Carsului, ca cînd (sîc !) d-ta nu o înțelegi mai bine dc cit mine. Acum, cînd pacea e priimită de muscal după propozițiile lui Esterchazi, se vede curat cauza căderii Carsului : ca să nu figureze nici biruitorul, nici biruitul. — Pină a nu ști nuvela dc priimirea păcii și Cugino era de părerea asta : și in ade- văr nu se poate esplica altfel. Aliații civilizați dirige rezbelul ; emn dar de 7 luni a lăsat Carsul fără niei-un agiutor? Se zice și se vede că în politică totul este ertat ; ca să apuc pe ccl mare, las pe cel mie ; și ce e la d-ta mic, la mine e mare ; o fi nn o fi, așa se zice, și așa poate să fie 1”. Despre tratativele diplomatice premergătoare Congresului, el scrie, pc larg, prcluînd știri dela cunoscători apropiați : „Cugino, fiind în relații cu Calimachi, favoritul lui Napoleon, care după porunca împă- ratului reprezantă în Conferință cererile creștinilor, mi-a spus multe amănunte despre cele ee s-a vorbit în 4 seanțe secrete ținute de eite 7 ore fără ca să isprăvească și să hotărască ceva. — Cugino viind aei ți le va spune pe larg, eu ți le spui pe scurt, fiindcă sunt fleacuri și glume, tot ca și rezbelul lor. — Franțozul a propus unirea țărilor și ceilalți nepriimind, Thou- venell a zis : pechi esenzim. Votjăjiuj^^da^ji&unilej-dlujă cele știute pină aci.—Pe urmă- 440 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 4 a venit la (problema) garanției; și Thouvenell a propus egalitatea drepturilor civile, la care Aali a răspuns că creștinii se bucură de toate drepturile și după capacitatea lor sunt amploiați prin toate ramurile, aceia care merită. — Cind a venit la drepturile politice, Fuad a zis că atunci or turcii să devie creștini sau creștinii turci, fiindcă nu se poate altfel. — Aali a Tepetat că chiar In politică ambasadorii creștini sunt mai mulți decît turcii, dar, de vreme ce voesc așa, să le dea un plan de organizație și ei, cu toate ca nu au voit, vor face observa- țiile lor”. „Pacea s-a priimit de Rusia, să vedem dacă o să fie în adevăr; de chcltueli nu se pomenește, și cu drept, nefiind nici biruit, nici biruitor. De aceea, pacea o cred pozitivă. — Știrbei fiul se zice că o să vie aici să implore o amnistie generală pentru toți românii. Tot e bine să scapi de protectorat și să intri în țară, ceea ce a dorit românii, la ’48”. în două „post scriptum-uri”, de mai multe pagini ale acestei scrisori, Al. C.hristoffi inserează obișnuitele știri despre diferiți fruntași revoluționari, în raport cu cauza Unirii : „Alaltăieri mergind la Magheru, pe care nu-1 văzusem de mult, a venit și d. Raleti și vorbind de viitorul țărilor de care e chestie astăzi l-am auzit foarte bine vorbind și mi-a plăcut. Zicea că ar fi bine ca țările să fie unite, dar după cum se vede aliații nu priimesc asta ; el Insă e pentru unire, și de care sunt destui. „Eu nu am altă ambiție, zice, declt a-mi face datoria, fără nici-un arriere-garde : am spus turcilor multe adevăruri, precum și am scris în giurnale drepturile românilor, cu datele lor. Am spus și o scriu că în contra pansla- vismului singurul mijloc este ca chiar Turcia să dorească developarea românilor, care singuri pot să facă mai mult decît orce alt agiutor pentru turci în contra grecilor, care din fana- tismul lor agiută panslavismul; și să nu uite Turcia a face să prospereze, ca să opue grecilor ■un clement nou, pe românii din Tcsalia, după cum și guvernele române trebue să le trimită profesori și cărți ajutoare spre a le deștepta originea”. Vorba a venit asupra românilor că nu se vor bate, după cum unii aci l-au întrebat. Așa zice : „și eu care nu sunt de nici o coterie, zice, le-am răspuns că da. Și cine i-a încercat? Eu am zis că numai dintr-un punct de vedere poci să fiu de părerea aceluia care a zis că Tomânul nu se bate ; și în adevăr, așa este, că românul nu are ce apăra”. — Vorba era de țărani, și acela (cu părerea) este Alecsandri, de care ți-am scris că auzisem atunci. — Apro- posito de broșura Brătianului, d. Raleti zice : clnd e vorba de o cauză trebue a fi cuminte și nu csaltat, a fi moderat și a să purta după timp, cind intențiile aliaților nu sunt să meargă mai departe. „Eu spui pe față, zice, și combat fără să menagez, nelăslnd nimic din ■covicțiilc melc”. Și cind și convicțiile, i-am răspuns, sunt rezonabile și drepte, atunci omul e tot și nu arc a se roși de nimeni. Cum vorbești d-ta, i-am zis, îmi place, și asemenea prin- cipuri cind vor fi aplicate e tot ce poate dori cineva. Magheru (insă) spune că Raleti nu prea e pentru unirea țărilor, și la Începutul acestii conversații mi s-a părut cam echivoc, și pindind cind Magheru a revenit iar asupra acestii chestii, l-am Întrebat pozitiv de ce părere este, și mi-a zis că pentru unire, dar aliații nu vor... Cind vor voi rumânii, zic, vor voi și aliații. — în cercul lor gindește ce labirint de discuții trebue să fie, că întrunește deosebite opinii ! Ghica e eroul adunării lor, care predominează. Negrea este antrenat de Ghica ; Alecsandri era cu Ghica, dar nu pasiv ca Negrea. Raleti era singur care îi combătea și li se opunea pe cit ține ciurul apă”. Nu lipsesc desigur în discuțiile dintre revoluționari și referințele la evenimentele de la 1848 : „Mânu iți pregătise o scrisoare și nu mi-a dat-o, fiindcă cetindu-mi-o i-am combătut ideea că popului sau țăranii nu a secondat pe capii lor la ’48. I-am dovedit toate din contra și astfel a fost că ai rămas fără scrisoarea de la Mânu”. Sînt în aceste „postscriptumuri” ale scrisorii și clteva relatări de alt gen care, de ase- menea, interesează : privind lecturile corespondentului, unele reflecții de ordin filozofic asupra vieții, amintiri asupra relațiilor din trecut, petrecerea timpului și altele. „Cartea dc la Bolintineanu și un volum dintr-o prescurtare repede de istorie generală a lui Serurie ți-am trimis-o, dindu-(mi) — le d. Cugino. Mi-a plăcut istoria asta, deși prea pe scurt, că este o istorie mai dreaptă și urmată de o critică cum nimeni, cred, nu a vorbit astfel pină acum despre concluzia trecutului. Să-mi spui cum ți se pare și să păstrezi cartea, ca să o dau lui Serurie”. „Cind îți aduc aminte de citeceva este în interesul nostru ca să găsim adevărul, după cum din suflet doresc și eu, ca și d-ta, sau neputind găsi acest adevăr, care e foarte greu poate de găsit, este ca să mă înșel mai puțin, ca, pr in urmare, să poci fi nițel mai drept către alții, că vis-â-vis de mine cred că trebuie să fiu prea mult drept, pentru că societatea astfel face pe om astăzi”. „Ce necaz Îmi este că faci singur băi reci în mare, cum te-aș mai însoți ca delfinul pin valuri, ca la Chio I De vreme ce eu nu poci face după cum aș dori, fă d-ta băi și pentru www.dacoromanica.ro 5 MEMORn, corespondența, însemnări 441 mine, că o să-ți fie de mare folos, și lasă pe frații greci să se uite la d-ta ca la urs, fiindcă ei nu a mincat papara ursului si cred că nu poate (fi) alt bun decît ceea ce cunosc ei I Astfel și cu ocupațiile d-tale interioare : in adevăr că după mine ești fericit și astă politică a d-tale frumoasă, retras de toate cabalele, citeodată e lăudată de mu'ți compatrioți aici. Pe lingă ocupațiile interioare ale unui om in fulie, ca fericirea să fie completă, negreșit că relațiile cu oamenii ce stimă cineva nu poate lipsi, măcar de ar crăpa dracul, cu toată burta cea mare ce se zice că trebue să aibă. Tot așa fac și eu, și de aceea sunt mulțumit pe cit poate fi un emigrat”. „Află dar că banii sunt cheltuiți în zadar ! și dacă voiagiurile ce am făcut Împreună, care Îmi deșteaptă suveniruri frumoase de cite ori îmi rechem memoria, a putut fi folositoare pe o parte, o parte de emisfer rămîne neluminată de soare, care e noaptea și felul omului! Mă voi revolta totdeauna cînd voi pricepe că una zice și alta face cineva, mai cu scamă civili- zații ! O astfel de natură nu poate fi bună in politică !” Și lunga scrisoare a lui Christoffi, în ciuda a numeroase note deprimante se încheie cu un patetic apel la unire și acțiune : „Pe dracul în patru trebue făcut de români și numai ca să aibă unirea și niciun timp nu o să fie mai favorabil. Gindește-te la asta, neică Ghiță, și fă ce crezi că se cuvine să faci, că tot mai e timp I Cită nenorocire prevăd din astă neunire a țărilor 1 Acela care va face ceva pentru unire îi voi erta toate păcatele ! Cunoscutul meu dela poșta franceză mă felicitează de poziția țărilor noastre în viitor. Și In adevăr, tot românul dela ’48 trebue să fie mulțumit, mulțumind providenței, pe cînd toți credea și era manifest că românii or să fie înghițiți de muscali (...). Românii a cerut lepă- darea protectoratului, autonomia, contribuție generală, comuna liberă, să nu mai fie robi, iată că d-zeu le-a dat ! Facă-se unirea și peste 10 ani o să fie ce-a zis Napoleon că va face din prințipate : un rampart defansiv invaziilor streine”5. Cu aceeași convingere fermă că a venit momentul cel mai favorabil acțiunii își începe Christoffi și lunga scrisoare adresată lui Teii la 31 ianuarie st. v. 1856: „Astăzi sau niciodată cred că tot românul este dator să facă tot ce poate pentru uni- rea prințipatelor și pe temeiul că chiar aliații nu pot fi contrarii !”. îl informează mai întii pe Teii, „cum stau lucrurile”, condamnînd atitudinea reală sau presupusă a unor adversari ai unirii: „Toți cîți sunt candidați de domnie, cu partitele lor, sunt contrarii unirei; după ăștia vin toți cîți nu mai sper că fiind coconul cutare domn o să lingă și ei un os. în țară ni- meni nu poate a-și esprima dorința, astfel vezi că toate partitele astea unite în loc să ceară unirea lucrează într-un sens egoist și parțial”. Asupra lui I. Ghica, la această dată, are numai unele îndoieli, după cum și moldoveanului D. Raletti, pe care anterior îl prezentase ca pe un partizan al Unirii, îi reproșează unele rezerve, evident, în mod nejustificat : „Ghica, cu tot anturagiul său de aici, nu se știe ce lucrează, dar după cele trecute și cele ce vorbise cei din cercul său, se vede că este tot cu contrariii. Ce vrei, dacă auzi chiar pe Raleti care numai el le face oarecare opoziție, zicind : „care pot să fie avantagele unirei?”. Și după cel îl apuci de scurt, răspunde că el voește unirea, dar nu o vor streinii”. Interesante sînt relatările lui Christoffi dela această dată asupra inițiativelor generalului Gh. Magheru ; despre un memoriu al acestuia, corectat de Baligot de Bayne, și prezentat ambasadorilor, englez^ francez și austriac, în franțuzește, el notează : „Am cetit acest memoar ce cuprinde două articole : unirea țărilor și ereditatea unui prinț local sau strein, developînd toate avantajele ce vor avea românii, precum și aliații, mai cu seamă Austria și Turcia. Pe urma am cetit o scrisoare foarte frumoasă către baronul Tecco, pe lingă care alăturîndu-i acest memoar, îl roagă a stărui pe Ungă Majestatea sa italiană ca să ajute pe români la unitatea țărilor, ca pe o nație de aceeași origine latină — Magheru zice că baronul Tecco a trimis regelui acest memoar și i-a promis a-i da copii după hîrtiile ce a lucrat în această cauză, ca pe un lucru ce îl va sprijini din toate puterile. După asta, zice Magheru că l-a făcut de a dat un protest la conferințele de aici, ca să fie și Sardinia repre- zentată în deliberațiile lor ; și pentru asta, zice, o să și plece la Turin baronul Tecco. — Ma- gheru mi-a spus, și toate supt cuvînt a nu le mai ști nimeni, că a trimis și chiar lui Napoleon un asemenea memoar. Și o să dea și turcilor altul cu oarecare modificație, dar, zice, nu are cine să-l scrie, că Mânu i-a divulgat toate secretele, fiind legat cu ungurii și polonezii”. www.dacoromanica.ro 442 MEMORII, CORESPONDENȚA, InsemnAri 6 în acest context, Christofn reține și poziția favorabilă a lui Magheru față de proiectul de unire a Principatelor sub conducerea domnului Moldovei, Grigore Ghica : „Magheru mi-a esplicat cine e d. Raletti : e bun, zice, dar are feblețe cu Ghica Vodă al Moldovei să fie tot domnitor. (...). „Da, zice Mageru, și eu l-am asigurat că voi face tot ce voi putea ca Ghica să fie ales ca unul ce este iubit și de români ; și ca să izbutească mai bine, zice Magheru, i-am zis ca să scrie lui Vodă Ghica, ca Însuși el să facă tot ce se va putea pentru unirea țărilor, adăugindu-i să-mi facă un memoar pentru turci, pe care să-1 iscălim amindoi. Nu știu, zice, dacă voi izbuti in asta”. „Gîndește-te la orice mijloc, am zis Magherului, că orice stratagemă este legală și legitimă, cînd cineva are de scop un bine obștesc așa de învederat”. Știrile privind atitudinea dipiomațiior occidentali față de cauza unirii sint reținute de corespondent cu cea mai mare atenție : „Ți-am spus că s-a vorbit In conferință că unirea nu s-a priimit: propusă de Thouve- nell, a fost reluzată sau combătută de neamț și turc ; dar conferințele nimic nu a isprăvit pină acum. Asta e ce știu că s-a făcut pină acum aici. Și toate acestea mi-a atițat mînia sacră, temîndu-mă că unirea poale să scape și „embesilul” de român să nu știe a profita de o asemenea epocă !” „Mai spunea Baligot că nu este nici un prinț care să priimească a-ș schimba religia și a fi supt suzeranitatea turcilor. Și Magheru spunea că a zis un diplomat că aliații nu pot să facă unirea fiindcă calcă capitulațiile țării. Atunci să lase pe români să o facă !”. Despre alți cițiva români, sosiți recent, sau înrolați în armata turcă, Christoffi notează : „Zâne a venit aici cu familia, precum și Bolintineanu. Duță scrie că pașa a scos pe ingineri, și au spus că ei și-a dat demisia. Padeanu se zice că o să mai lucreze la drum, dar Zâne și-a dat cu totul demisia”. „Acel Constantinescu este din Pitești; după'48 a fost soldat voluntar în oștirea română și intrînd în școala cadeților și dlnd esamen a eșit învățător de regiment. Cînd turcii a trecut la Calafat, a venit și el aci și pe urmă la Rusciuk, de unde, priimindu-1 Omer ca ofițer turc, a fost in București și, în fine, în Crimeia, la Eupatoria. El mi-a povestit acestea, că mergînd cu Omer in Asia a comandat, în lipsă, o campanie de tiraruri, și astăzi e în conge aici, și zice că o să meargă în Moldova. Omer, fiind mulțumit de el, l-a făcut căpitan și i-a dat al 5-lea clas, ca unui ce era tot în avangardiile din Asia. Se zice că la Crești numai el, Crețulescu și colo- nelul său englez a comandat turci în armata turcească”. „Balș, Vogoridi și fratele Cogălniceanului sunt aci, ca să intrige unirea țărilor și pentru domnia partitelor lor”. Alături de referințele privitoare la alți exilați și la cauza Unirii în general, merită să reținem din această scrisoare, cum am mai subliniat, nota de gravitate cu care autorul cores- pondenței își mărturisește convingerea nu numai în ceea ce privește caracterul favorabil al momentului istoric pentru realizarea idealului de unitate națională, ci și în ceea ce privește marile binefaceri ale Unirii, pe care unii dintre exilați, cum acuză el, nu voiau să le vadă în dimensiunea lor reală : „Tot românul, chiar după voința aiiaților, nu numai că trebue, dar este dator să arate unirea ca cea dinții garanție a esistenței lor, la care nimeni, văzînd o voință generală a românilor, nu se va putea împotrivi, mai cu seamă cînd se zice că organizarea țărilor se va face după dorința și interesele românilor”. „Țările unite o să fie o putere mai tare decit Sveția împreună cu Norvegia, decît Belgia și chiar Piemont, și pentru români e epocă nouă. Cum candidații de domnie și partitele lor nu priimesc să fie mai bine miniștrii unui astfel de stat puternic, decît (ai) unui prințișor al unei provincii neînsemnată? Iată cît e de meschină ambiția vulgară!” Din această convingere fermă a lui Al. Christoffi în binefacerile unirii și în necesitatea solidarității tuturor românilor pentru realizarea ei, s-a născut și o inițiativă personală în care încearcă să-l implice pe Christian Teii și pe alți exilați apropiați. „D-ta care pînă astăzi ai fost cu totul retras de orce intrigi meschine și fraterii de castă, oare nu ar fi timpul și trebuință sau datorie să faci ceva ? A fost destul timp ca să-ți reca- pitulezi trecutul și să te gîndești pentru viitor. Acum trebue făcut ceva ! D-ta ar trebui să te gîndești care ar fi leacul (pentru) răul de astăzi ce amenință tot viitorul românilor. Eu aș abandona toate pentru unirea principatelor” I „Marin ți-a scris cele ce am urzit împreună, văzînd că o congiurație maximă a candida- ților de domnie, cu partitele lor, amenință fericirea nații întregi. Nu cumva va fi bine ca românii de afară, luînd inițiativa, să-și declare dorința, colectiv sau în parte, prin toate giur- nalele, care răspîndindu-se și în țară o să deștepte astă idee? Și pe urmă, iar colectiv, să o dea și marelui Napoleon, căruia numai atunci îi voi zice că e mare, Engliterei, Austriei și la toți. Aci e un meșteșug cum să înceapă treaba ca să poată izbuti; și eu nu mă pricep» pentru aceea, dar, acela care va face asta îi voi erta toate păcatele, fie chiar d. Eliade (...)”• www.dacoromanica.ro 7 MEMORII, CORESPONDENȚA, ÎNSEMNĂRI 443 „Mijlocul unei hirtii colective de va fi cel mai bun, atunci vine rindul rolii ce am giu- cat-o cu ofițerii lui Solomon, amicul d-tale. Și acela care nu o va iscăli, eu cu opinia mea, ca Teologu, îi voi redica dreptul de bun patriot. Spre pildă, oameni ca d. Raleti, care zice, după ce îl încolțește, că vra unirea și că lui îi place să facă ceea ce vorbește, pe dată îi apuc să-mi dea dovadă”. „Am zis lui Mânu, de va fi trebuință de o asemenea hîrtie colectivă, mă însărcinez eu cu iscălirea d. Eliade, cel mai păcătos din toți emigrații, cît pentru Ghica ne vom gindi la mijlocul care va fi mai bun. Formîndu-se o voință statornică între cei ce vor hotărî să ia ini- țiativa, spre a desgiuca o congiurație de caste, ne vom gindi la tot ce trebue făcut, ca toți românii să poată iscăli o hîrtie scurtă și bine redigiată. Și Magheru, care nu știe nimic de o asemenea hotărîre, zice că e in stare a străbate pînă la Sultanul ! Cauza e giustă, elemente sunt, slovele negre pe hîrtie albe ale aliaților sunt conforme cu dorința unirei românilor. Nu rămîne dar decît găsind d-ta cu cale să spui ce-i de făcut, și să croești lucrul, că cei dela Paris cred că nu or să zică ba”8. Fără îndoială, că o asemenea inițiativă nu era singulară, la acea dată aderența la cauza unirii fiind mult mai largă și mai complexă, decît așa cum o vedea Christoffi. Dealtfel, însăși corespondența lui, din lunile următare, implicit, surprinde caracterul tot mai viguros al luptei pentru Unire, dezvoltarea continuă a responsabilității și spiritului de solidaritate națională. NOTE 1 Pentru conținutul acestui fond de documente vezi N. Isar, Un tezaur documentar ine- dit : corespondența lui Al. Christoffi (1852—1856). în „Revista arhivelor”, an. LXIV — voi. XLIX, 1987, nr. 1, p. 82-93; nr, 2, p. 200-207. 2 Vezi la Biblioteca Academiei R. S. România, Serv, manuscrise, Corespondență, S 13 (104)/C. 3 Vezi S 13 (105)/C. « Vezi S 13 (106)/C. 6 Vezi S 13 (107)/C. 8 Vezi S 13 (108)/C. www.dacoromanica.ro www.dacoromanica.ro CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ A CADRELOR DIDACTICE DE LA FACULTATEA DE ISTORIE-FILOZOFIE (SECȚIA ISTORIE-FILOZOFIE) ÎN ANUL 1987 Planul de cercetare științifică. Temele de cercetare ale cadrelor didactice sint integrate planului unitar de cercetare al institutelor cu profil de istorie ale facultății (Institutul de istorie „N. lorga”, Institutul de studii sud-est europene, Institutul de arheologie). Temele slnt orientate, cu precădere, spre probleme majore ale istoriei naționale și universale, a căror •cercetare contribuie, totodată, la o mai bună fundamentare științifică a procesului de învăță- mint din facultate. în anul 1987 cadrele didactice au lucrat la următoarele teme (prezentate cronologic, In domeniul istoriei naționale și universale): Cimitirul nr. 4 de la Sărata Monteoru (lector Ligia Bârzu), Reprezentările antropomorfe și zoomorfe in cultura geto-dacică (asist. Vasile Dupoi), Do- cumenta Romaniae Historica, B. Țara Românească (prof. Ștefan Ștefănescu), Istoria agriculturii din România (prof. Ștefan Ștefănescu, asist. Elisabeta Alecu), Istoria diplomației românești (prof. Ștefan Ștefănescu), Societatea românească și Imperiul otoman in evul mediu și epoca mo- dernă (lector Mihai Maxim, asist. Adina Berciu-Drăghicescu), Iluminism și modernism in politica reformatoare a unor domnitori din Muntenia și Moldova în secolul al XVIII-lea (conf. Matei Vlad), Revoluția de la 1848 în Țările Române (prof. Constantin Corbu, lector Maria Totu, lector Gheorghe Iscru, asist. Ion Bălgrădean), învățăminlul din România in cadrul dezbaterilor parlamentare (1864 — 1899) (lector Nicolae Isar), Istoria parlamentului și a viefii parlamentare din România, voi. II (1918 —1940) (prof. Titu Georgescu, conf. loan Scurtu, lector Gheorghe Z. lonescu, asist. Doina Smârcea), Sistemul electoral din România în perioada 1945 — 1985 (lector Vasile Budrigă), Inițiative și contribuții ale României Socialiste la statornicirea unui climat de bună vecinătate, colaborare și pace în sud-estul Europei(1965 — — 1988) (prof. Gheorghe loniță), Structuri sociale în antichitate, evul mediu și epoca modernă, (prof. Radu Manolescu, lector Zoe Petre, lector Florentina Căzan, lector Mircea Popa, asist. Vlad Nistor), Istoria relațiilor Internationale, voi I (1918 —1945), (prof. Zorin Zamfir, conf. Gheorghe Căzan, lector Constantin Bușe), Probleme fundamentale ale istoriei sud-estului european (conf. Nicolae Ciachir, lector Stelian Brezeanu, lector Mihai Maxim), Dunărea în contextul sud-estului european în prima jumătate a secolului alXX-lea (conf. Iulian Cârțână), Studii de demografie și geografie istorică sud-est europeană (lector Lucian Boia), Dicționarul universal al marilor istorici (lector Lucian Boia). Sint de subliniat integrarea unor membri ai corpului profesoral, In calitate de coordo- natori și coautori, In colective mixte de lucru, alcătuite din cadre didactice și cercetători ai institutelor facultății, ca In cazul corpusului Documenta Romaniae Historica sau al unor teme ca : Istoria agriculturii din România, Istoria diplomației românești, Probleme fundamentale ale istoriei sud-estului european, Inițiative și contribuții ale României Socialiste la statornicirea unui climat de bună vecinătate, colaborare și pace în sud-estul Europei (1965—1988 ), cercetarea unor teme de amploare de către colective mai largi de cadre didactice, ca la temele : Revoluția de la 1848 în Țările Române, Istoria parlamentului și a viefii parlamentare din România, voi. II (1918—1940), Structuri sociale în antichitate, evul mediu și epoca modernă, Istoria relaf iilor internaționale, voi. I (1918—1945 ), precum și participarea unor cadre didactice la lucrări de cooperare internațională, ca Dicționarul universal al marilor istorici, care urmează să fie editat In S.U.A. sub titlul : Great Historians. An internațional Dictionary. Stadiul cercetării de plan a fost analizat In catedra de istoria României și universală și in consiliile științifice ale institutelor de profil ale facultății în lunile noiembrie și decembrie 1987, constatindu-se Îndeplinirea integrală, la termenele stabilite și la nivelul corespunzător exigențelor, a fazelor de cercetare prevăzute In contracte, de către toate cadrele didactice. Rezultatele cercetării de plan sint integrate procesului de Invățămlnt, fiind valorificate In cadrul cursurilor speciale și generale și al seminariilor speciale și generale, ca și tn redactarea unor capitole de cursuri cuprinse in planul editorial al Universității din București. De asemenea, e „Revista de istorie,” tom 41, nr. 4, p. 445 — 450, 1988 www.dacoromanica.ro 6 — c. 2130 446 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 2 unele rezultate ale cercetării au fost valorificate în studii din periodice de specialitate, publicate sau în curs de publicare, precum și în sesiuni de comunicări științifice și în dezbateri, organi- zate de catedra de istoria României și universală, de facultate, de institutele de profil sau de alte instituții. Planul editorial de cursuri și manuale. A fost litografiat cursul universitar elaborat în anii prccedenți ca temă de plan de conf. Nicolae Ciachir, Istoria modernă a Poloniei (1795— 1918), Tip. Universității din București 1987, 204 p. De asemenea, au fost analizate în catedră, definitivate și înaintate spre multiplicare următoarele cursuri universitare ; asist. Adina Berciu- Drăghicescu, Științele auxiliare ale istoriei, fascicola I, lector Maria Totu, Istoria modernă a Pomăniei (1821—1878 ), prof. Zorin Zamfir, conf. Gheorgbe N. Căzan, lector Constantin Bușe, Istoria universală contemporană, voi. II (1945—1986). Publicații. Unele rezultate ale cercetării științifice a cadrelor didactice au fost valori- cate prin tipărirea unor cărți și manuale universitare și școlare, individuale și colective : Lucian Boia, L’exploration imaginaire de l’espace, La Decouverte, Paris, 1987, 160 p.; Nicolae Cia- chir, Istoria paparelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789—1923), Edit. științifică și enciclopedică București, 1987, 405 p.; Documenta Romaniae Historica. B. Țara Românească, voi. VII (1571—1575), Edit. Academiei R.S.R. București, 1988, 384 p. (coautor: Ștefan Ștefănescu); Marele Mircea Voievod, Edit. Academiei R.S.R., București, 1987, 536 p. (coautori: Ștefan Ștefănescu, Mihai Maxim, Adina Berciu-Drăghicescu); Istoria militară a poporului român, voi. III, Edit. Militară, București, 1987, 686 p. (coautor: Mihai Maxim); Izvoare nara- tive interne privind revoluția din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Edit. Scrisul Româ- nesc, Craiova, 1987, 220 p. (coordonator și coautor : Gheorghe Iscru); Universitatea din Iași, 1860—1985. Pagini din istoria învățămintului românesc, Tip. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1987, 292 p. (coautor : loan Scurtu); Clasa muncitoare și orientările politicii externe a Româ- niei (1893—1944 ), Edit. Politică, București, 1987, 275 p. (coautor : Doina Smârcea) ; 30 de ani sub semnul de flacără al partidului, Edit. Politică, București 1987, 254 p. (coautor : Ion Băl- grădean); Românii in istoria universală, voi. II, partea 1, Tip. Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1987, 820 p. (coautori: Constantin Bușe, loan Scurtu); Kultura narodov SSSR. Istoria i SovromenostJ, Humboldt—Universităt, Berlin, 1987, 316 p. (coautor: Nicolae Ciachir); Folo- sirea elementelor de istorie locală in procesul instructiv-educatio, Reșița, 1987.,72 p. -|- 56 pl. (coautor: Gheorghe loniță); Probleme fundamentale ale istoriei României. Manual și cresto- mație, Ediția a 2-a, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1987, 488 p. (coautori: Titu Geor- gescu, Gheorghe loniță, Ștefan Ștefănescu, Iulian Cârțână, loan Scurtu, Ligia Bârzu); Istoria contemporană a României, manual pentru clasa a X-a, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1987, 254 p. (coautor: Gheorghe loniță). Cadrele didactice au publicat, de asemenea, 45 studii științifice în periodicele : „Anale de istorie”, „Analele Universității București, Istorie”, „Era socialistă”, „Forum”, „Lupta între- gului popor”, „Magazin istoric”, „Memoria antiquitatis”, „Revista arhivelor”, „Revista de istorie”, „Revista muzeelor și monumentelor. Muzee”, „Revue des âtudes sud-est europâen- nes”, „Studii clasice”, „Studii și articole de istorie”, „Viitorul social”. Menționăm că dintre studiile publicate unele cuprind rezultate ale cercetării de plan în curs de efectuare, ca : Matei Vlad, Aperțus de la politique demographique de la Valachie et de la Moldavie (au XVIII* sitele), în „Analele Universității București. Istorie”, 1987, p. 58—70 ; idem, Iluminism și modernism in politica reformatoare a domnitorului Alexandru Ipsilanti, în „Revista de istorie”, 1987, nr. 10, p. 997—1016 ; loan Scurtu, La structure socio-professionelle du parlement roumain pendant Ies annâes 1919—193 7, în „Analele Universității București, Istoric”, 1987, p. 91 — 93 etc. Studiilor științifice li se adaugă numeroase articole pe teme de istorie publicate în presa centrală și locală sau în alte periodice de cultură. Man ifestări științifice. Potențialul de cercetare al secției de istorie-filozofie a fost valori- ficat și pri n alte forme de cooperare și manifestare științifică. în cadrul acestora, de o binemeritată apreciere se bucură activitatea „Laboratorului de demografie istorică” (președinte : prof. Ștefan Ștefănescu) și a „Laboratorului de studii otomane” (președinte : prof. Gheorghe loniță, vicepreședinte : lector Mihai Maxim). Prin orga- nizarea unor cursuri de specialitate și a unor ședințe lunare de comunicări și prin elaborarea unor lucrări colective, activități la care își aduc contribuția cadre didactice din învățămlntul superior și liceal, cercetători, arhiviști, muzeografi, lingviști, demografi, medici, studenți etc., cele două laboratoare ale facultății reprezintă nuclee de cercetare interdisciplinară și compara- tistă de recunoscută valoare științifică în domeniul demografiei istorice și studiilor otomane. Cinstind marile aniversări din istoria patriei, Facultatea de istorie și filozofie a organizat Simpozionul științific dedicat aniversării zilei de naștere și a peste cinci decenii de partici- pare la mișcarea revoluționară și antifascistă, la activitatea Partidului Comunist Român, a www.dacoromanica.ro 3 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 447 secretarului general al Partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu (18 ianuarie 1987), Simpozionul științific al cadrelor didactice și studenților Închinat celei de-a 110-a aniversări a cuceririi inde- pendenței absolute de stat a României (7—8 mai 1987), la care au susținut comunicări 11 cadre didactice și 34 studenți, precum și, In colaborare cu laboratorul de studii otomane, Inspecto- ratul școlar al județului Constanța, Muzeul de istorie și arheologie Constanța și filialele din București și Constanța ale Societății de științe istorice din R. S. România, Simpozionul „Inde- pendența României — istorie și contemporaneitate” (Constanța, 22 aprilie 1987). Cadrele didactice ale secției de istorie-filozofie au susținut, de asemenea, comunicări la manifestările științifice organizate de alte instituții din București și din țară, ca simpozioanele dedicate aniversării a 1900 ani de la Înscăunarea regelui Decebal, a 110 ani de la cucerirea independenței absolute de stat a României, a 65 de ani de la crearea Uniunii Tineretului Comu- nist, a 40 de ani de la proclamarea Republicii în România, simpozioanele organizate în întîm- pinarea Conferinței Naționale a Partidului Comunist Român, ședințele și sesiunile de comuni- cări ale Academiei R. S. România, secția istorie, ale Academiei de Științe Sociale și Politice, ale Academiei de partid pentru învățămint social-politic, ale Institutului de istorie „Nicolae lorga”, Institutului de studii sud-est europene și Institutului de arheologie, ale Societății de studii clasice, al X-lea simpozion de tracologie, simpozionul dedicat celei de a 70-a aniversări a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, manifestarea metodico-științifică „Creativitate și eficiență în învățămint”, ediția a Hl-a, simpozionul metodico-științific pe tema „Educarea patriotică, militant-revoluționară a studenților In procesul instructiv- educativ, căi și mijloace de realizare” etc. în catedra de istoria României și universală se organizează microsesiuni știin- țifice, în care membrii catedrei prezintă, sub formă de comunicări, rezultate ale cercetărilor de plan sau din afară de plan. Corpul profesorul și-a adus frecvent contribuția și la emisiuni de radio și de televiziune pe teme de istorie. Cadrele didactice au participat, de asemenea, la manifestări științifice internaționale, ca al Xl-lea simpozion al istoricilor pedagogi din țările socialiste (Tallin, U.R.S.S.). Aprecierea de care se bucură membrii corpului profesoral al secției de istorie-filozofie se reflectă și în cooptarea unora dintre ei ca membri în comisii mixte de istorici, în organisme științifice internaționale și în colegii de redacție ale unor periodice de istoric din țară și din străinătate, ca: „Anale de istorie”, „Analele Universtății București, Istorie”, „Revista arhivelor”, „Revista de istorie”, „Revue des âtudes sud-est europeennes”, „Revue roumaine d’histoire”, „Studii clasice”, „Studii și articole de istorie”, „Storia della storiografia” (Milano) etc. Constatăm, însă, că nici în acest an potențialul științific al cadrelor didactice ale secției de istorie-filozofie nu a fost solicitat în măsura corespunzătoare, îndeosebi în ceea ce privește participarea sa la manifestările științifice cu caracter internațional. Doctorat. Dintre membrii corpului profesoral al secției de istorie-filozofie îndrumă doc- toranzi : prof. Titu Georgescu, prof. Gheorghe loniță, prof. Radu Manolescu, prof. Ștefan Ște- fănescu. Dintre doctoranzi, asist. Ion Bălgrădean se află în faza finală de redactare a tezei, asist. Vlad Nistor a susținut ultimul examen. Distincții. Conf. Nicolae Ciachir a primit premiul Academiei R.S.R. pentru istorie „Nicolae lorga” pe anul 1984 pentru lucrarea Diplomația europeană in epoca modernă, Bucu- rești, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1984, 520 p., iar prof. Gheorghe loniță, diploma de onoare a Ministerului Educației și Învățămîntului pentru comunicarea prezentată la faza națională a celei de-a IlI-a ediții a manifestării metodico-științifice „Creativitate și eficiență tn învățămint, Piatra Neamț, iunie 1987”. Radu Manolescu SIMPOZION CONSACRAT UNIRII PRINCIPATELOR în ziua de 19 ianuarie 1988 la Institutul de istorie „N. lorga” a avut loc un simpozion dedicat aniversării a 129 de ani de la Unirea Principatelor la care au participat cercetători, cadre didactice, studenți de la Facultatea de istorie-filosofie a Universității București. Prof. dr. Ștefan Ștefănescu, directorul Institutului de istorie ,,N. lorga” a arătat în cu- vîntul introductiv că sărbătoarea memorabilei zile de 24 ianuarie coincide în mod fericit în calendarul istoriei noastre cu o altă aniversare scumpă națiunii noastre, ziua de naștere și a peste 55 de ani de eroică activitate revoluționară a președintelui țării, secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Cunoscător profund al realităților românești, a www.dacoromanica.ro 448 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 4 trecutului milenar de lupte și sacrificii al poporului noastru, deschizător de noi orizonturi In cercetarea științifică secretarul general al Partidului Comunist Român, prețuind în chip deosebit istoria națională a adus prin tezele, orientările și aprecierile sale contribuții inestimabile la cunoașterea trecutului nostru. Ion Apostol a susținut comunicarea Ideea de unitate națională in opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, președintele Republicii Socia- liste România. S-a subliniat că la Congresele partidului, la Conferințele Naționale, la plenare, In expuneri ținute la aniversarea unor evenimente majore din istoria patriei, sau vizite de lucru, In interviuri, secretarul general al partidului a oferit istoricilor modele de analiză a unor peri- oade sau aprecieri asupra unor personalități remarcabile, definind coordonatele autentice ale dezvoltării poporului român, istoria noastră regăsindu-și în opera sa adevăratele resorturi și semnificații. S-a relevat impulsul și dinamismul pe care l-au imprimat muncii de cercetare în general și istoriei în special documentele Congresului al IX-lea al partidului, reevaluarea activității depuse și adoptarea unor programe de largă deschidere. Toate marile evenimente care au mar- cat veacul trecut începînd cu revoluția condusă de Tudor Vladimirescu, revoluția română de la 1848, Unirea Principatelor, cucerirea independenței de stat la 1877 și făurirea statului național unitar român la 1918 cunosc în opera președintelui României socialiste aprecieri obiective, caracterizări ce au deschis și deschid noi orizonturi investigației istorice. Tezele, orientările și recomandările secretarului general al partidului privind ideea de unitate națională au generat studii și monografii, de un interes fundamental, care în alt context nu s-ar fi putut realiza la nivelul la care ele au fost gîndite și înfăptuite. Moment de cotitură în istoria milenară a poporului român — a spus în final vorbitorul — desăvîrșirea unității naționale — a deschis calea dezvoltării mai accentuate a economiei, culturii și științei, a creat cadrul general mai larg în hotarele firești, propice intensificării miș- cării revoluționare a clasei muncitoare, a activității tuturor forțelor progresiste ale societății românești. în comunicarea Constituirea statului modern român — proces legic in istoria României, dr. Dan Berindei a înfățișat secolul XIX ca un veac decisiv în istoria României, iar momentele sale de vîrf ca fiind rezultate ale unui proces legic ireversibil. Unirea Principatelor a fost „cel dinții rezultat” al unei „desfășurări necesare”. Deși unirea principatelor a fost o problemă europeană ea a fost rezolvată de națiunea română, fiind „un fapt împlinit al românilor care s-a întemeiat înainte de toate pe propriile forțe”. Formarea statului național a reprezentat totodată temelia pentru evoluția logică ulterioară a societății românești. în comunicarea Dubla alegere a lui Al. 1. Cuza — expresie a voinței românești de unitate, Grigore Chiriță, după ce a relevat însemnătatea istorică a creării statului național român la mijlocul secolului trecut printr-un amplu proces declanșat de Unirea Principatelor, s-a refe- rit pe scurt la împrejurările și la modalitatea în care Al. I. Cuza a fost ales domn mai întîi al Moldovei și, apoi, al Munteniei, devenind astfel prin acțiunea concentrată a întregii obști românești domnitorul unic al Principatelor Unite Române. în mod deosebit s-a stăruit asupra faptului că Principatele nefiind independente iar „chestiunea română” ca problemă interna- țională aflîndu-se sub controlul celor șapte puteri europene care asigurau o protecție colec- tivă, singura posibilitate de împlinire a năzuințelor unioniste era alegerea unică a aceluiași domnitor, neprevăzută în convenție, acesta avînd misiunea unificării celor două părți ale țării. Soluția dublei alegeri trebuia considerată, prin urmare, nu ca pe o încălcare a Conven- ției și cu atît mai puțin o sfidare a marilor state europene protectoare — așa cum s-a scris pînă nu demult — ci drept o abilă, îndrăzneață și înțeleaptă acțiune politică împinsă pînă la limita posibilului și la ultimele consecințe legale menită a pune în concordanță stipulările imprecise ale Convenției cu dorința nestrămutată de unire a românilor. Tocmai de aceea în ianuarie 1869 prin desemnarea aceluiași domnitor peste ambele Principate, în mințile tuturor românilor era adine și pe drept înrădăcinată convingerea că de acea dată nu era vorba atît de alegerea unui domn, cît de triumful unui principiu, al ideii de unire, de biruința năzuințe de unitate națională-statală la împlinirea căreia lucraseră cu gindul și cu fapta mai multi generații. Aceasta era, de altfel, și convingerea domnitorului însuși, care considera ridicarea sa neașteptată în scaunul domniei ca expresia fidelă și cea mai completă a sentimentului națio- nal întruchipat în idealul Unirii. De la crearea stalului modern român la desăvîrșirea unității statale se intitulează comu- nicarea prezentată de dr. Alexandru Porțeanu. întregirea unității național-politice a rămas principala moștenire programatică a Unirii Principatelor, ea a avut un puternic suport în crearea și dezvoltarea civilizației modeme românești, statul național fiind o componentă esen- țială a civilizației unui popor. A fost trecută succint în revistă evoluția sărbătoririi zilei de 24 ianuarie, însemnătatea ei crescîndă pentru lupta de eliberare națională a românilor din Tran- www.dacoromanica.ro 5 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 449 silvania, precum și etapele acesteia, marcate de cucerirea Independentei, crearea Partidului Național Român, mișcarea memorandistă, rolul mișcării socialiste ș.a. O contribuție de seamă și crescindă la lupta generală pentru întregirea statală a adus-o și de astă dată istoriografia românească din întreaga perioadă 1859—1918. „Avem neclintita credință că în ziua de 24 ianuarie 1919, bronzul statuii lui Vodă Cuza va vibra voios ca un clopot, cutremurat de bucu- ria cu care vom învîrti Hora Unirii celei marii” — afirma gazeta „România” în ianua- rie 1918. Unirea — „act energic al întregii națiuni române” a devenit astfel o concluzie chiar mai potrivită cu referire la „Marea Unire”. Parafrazînd pe Al. Papiu-Ilarian, bucuria pentru marea izbindă de la 1 Decembrie 1918 era pretutindeni „mai mare”, pe măsura dimensiunii istorice mai mari a evenimentului. în comunicare a fost subliniată importanța aprecierilor for- mulate cu privire la marele eveniment, în opera Secretarului general al Partidului. în încheiere a fost evocat sintetic drumul istoric parcurs de poporul român sub conducerea Partidului Comu- nist Român, făurirea României socialiste, a unității națiunii socialiste românești. în încheierea lucrărilor simpozionului prof. univ. dr. Ștefan Ștefănescu a subliniat valoa- rea comunicărilor prezentate, simpozionul constituind un omagiu adus unuia din marile mo- mente din trecutul neamului. CĂLĂTORIE DE DOCUMENTARE ÎN R.D.GERMANĂ în intervalul 9 — 30 noiembrie 1987 am întreprins o călătorie de studii în Republica Democrată Germană în cadrul schimburilor interacademice. Am făcut investigații în bibliote- cile din Leipzig — Deutsche Sfaatsbucherei și Universitătsbibliothek — (9—19 XI), Halle— — Universitătsbibliothek și Bibliothek der Deulschen Morgenlăndischen Gesellschafl (19—23 XI) și Dresden — Săchsiche Landesbibliothek (23—30 XI). Investigațiile desfășurate în centrele amintite și-au propus să lărgească baza de infor- mație documentară a istoriei noastre medievale, să întregească evidența bibliografiei străine, referitoare la același domeniu și să descopere elemente noi pentru definitivarea unor studii de istorie universală medie, anume bizantino-italo-pontice. Am cercetat cu prioritate marile colecții germane de izvoare a căror editare continuă în Germania — în ambele state germane — dar a căror achiziționare a fost sistată de ani de zile de către bibliotecile noastre: Monumenta Germaniae Historica, Deutsche Beichstags skten, Berichteder Generalprokuratoren des Deutsches Ordens an der Hurie, unele colecții mai vechi, inaccesibile în bibliotecile cercetate în trecut, de pildă Acten der Stăndetage Ost — — und Westpreussens, precum și izvoare publicate în diverse periodice inexistente în biblio- tecile din țară. Materialul colectat din aceste publicații aduce lămuriri noi, directe și indirecte, asu- pra istoriei noastre în secolele XIV—XVI și anume la următoarele aspecte: — consolidarea Moldovei ca stat de sine stătător în urma înlăturării hegemoniei mon- gole la răsărit de Carpați și relațiile ei timpurii cu puterea lituaniană instalată în Podolia; participarea Moldovei la constelațiile de putere și la conflictele internaționale ale Europei central-răsăritene în ultimele decenii ale secolului XIV; cadrul internațional al încercării de desprindere a lui Roman I din legătura recent stabilită de predecesorul său cu regatul polon. — ofensiva otomană în nordul Peninsulei Balcanice sub Murad I și Baiazid I; lupta de la Nicopol cu noi atestări documentare ale rolului rezervat lui Mircea cel Bătrîn și oștii Țării Românești în dezbaterile premergătoare bătăliei, știri care confirmă izvoarele recent puse în lumină în istoriografia noastră. — românii și conciliile secolului XV, aspect însemnat al istoriei românești, tratat pînă acum doar parțial și evenimențial nu în ansamblu și în întreaga sa semnificație și în marile sale implicații ca problemă general europeană, problemă a raporturilor est-vest în evul mediu tîrziu sub dublul aspect al eforturilor de restaurare a unității spiritual-politice a continentului și al încercărilor de relansare a cruciatei antiotomane. O semnalare deosebită merită un izvor publicat într-una din edițiile de acte referitoare la conciliul de la Ferrara-Florența și la urmările lui în aria est și sud-est-europeană text care evocă rolul însemnat al românilor în luptele anti- otomane în vremea lui Vlaicu și a lui Ludovic de Anjou și rolul lor de prim plan, recunoscut ca atare, în desfășurarea marilor operații militare antiturcești din anii 1442—1443, în urma realizării unirii de la Florența. Se întrevede astfel tot mai limpede o continuitate a raportului între conciliile secolului XV — începînd cu cel de la Pisa și culminînd cu cel de la Ferrara- Florența — și lumea românească în cadrul larg al problemelor europene dezbătute de aceste www.dacoromanica.ro 450 CRONICA VIEȚII ȘTIINȚIFICE 6 foruri supreme ale bieții spirituale și politice ale vremii. La informația nouă ieșită astfel la iveală se va adăuga și o înțelegere nouă a poziției internaționale a statelor românești in priina jumătate a secolului XV în funcție de marile probleme general-europene ale epocii. — poziția Moldovei în conflictele internaționale ale Europei central-răsăritene la sfîr- șitul domniei lui Alexandru cel Bun și în primii ani de domnie a succesorilor săi imediați. O informație de primă Însemnătate ne relevă că in anul 1434, la 18 iulie, problema Moldovei a fost dezbătută la loc de frunte — anume în al doilea rind — într-o ședință a „consistoriului public și general” papal în prezența papei Eugeniu IV și a Împăratului Sigismund de Luxem- burg; faptul evidențiază însemnătatea țării în raporturile internaționale in Europa central- răsăriteană, Însemnătate care a fost rezultatul politicii lui Alexandru cel Bun, în primul rind al celei pontico-danubiene. — poziția Țării Românești in raport cu primejdia otomană sporită după cucerirea Constantinopolului de către turci; au rezultat date noi cu privire la cunoștințele lui Enea Silvio Piccolomini despre români și problema românească în dimensiune istorică, ceea ce permite să se Întrevadă un studiu cu privire la această chestiune. — situația internațională înainte, in timpul și imediat după expediția lui loan Albert în Moldova in 1497; pentru cercetările asupra acestui segment din istoria țării care coincide cu o inițiativă însemnată a diplomației europene, merită reținute proiectele de cruciată antioto- mană ale vremii, cadru politic în caro s-a realizat și pacea moldo-polonă din 1499; de încadrat in contextul altor informații contemporane e și titlul atribuit lui Ștefan de un raport adresat de Ordinul teutonic marii diete a Imperiului, anume cel de „principe al Moldovei și Valahiei”. — situația spațiului românesc in cadrul marii confruntări pentru hegemonie între Habsburgi și puterea otomană în vremea lui Soliman cel Măreț, în lumina actelor turcești conservate in arhivele vieneze și recent editate (anume scrisorile sultanului către diferiți adre- sanți, intre care voievodul Ștefan Mailat, Gheorghe Martinuzzi, Ferdinand de Habsburg, Pavel Bank, către sibieni și comunitatea săsească în general, către secui, nobilime etc.). Majori- tatea corespondenței sultanului din acest fond recent editat in condiții excepționale din punct de vedere științific și editorial privește situația spațiului românesc, îndeosebi a Transilvaniei, in marea competiție pentru dominație asupra acestuia desfășurată între puterea austriacă, încă insuficientă pentru a obține ciștig de cauză durabil și cea otomană ajunsă la culme. Rezultă Intre altele, aspecte noi ale efortului sultanului de a înlătura prezența trupelor hispano-austriece din Transilvania și de a asigura înscăunarea lui loan Sigismund, „fiul regelui”, în principatul transilvan. Semnificativ e faptul care rezultă repetat și cu evidență din textele recent edi- tate că sultanul a negociat cu stările privilegiate din Transilvania, încercînd să le cîștige, prin captațic sau intimidare, de partea sa. în domeniul istoriei generale am lărgit documentația disponibilă pentru următoarele aspecte ale istoriei bazinului pontic în cadrul general în care s-a dezvoltat: geneza Imperiului de Trapezunt și semnificația acestui fapt pe planul comerțului intercontinental; avîntul co- mercial al Mării Negre la sfîrșitul dominației latinilor la Constantinopol; implicațiile pontice ale conflictului veneto-genovez din ultimul deceniu al secolului XIII; războiul de la Tenedos- Chioggia și urmările sale în Marea Neagră și în sudestul Europei. întregiri prețioase pentru aceste aspecte ale istoriei bazinului pontic au fost culese din manuscrisele de cronici venețiene care se găsesc în fondurile de manuscrise ale bibliotecii din Dresda. Tot în aceeași instituție — Săchsische Landesbibliothek—am cercetat fondul de hărți vechi conservate la secția cartografică a bibliotecii (circa 77.000 hărți). Am urmărit în chip special hărțile din secolele XV — XVII referitoare la spațiul românesc, la gurile Dunării și la bazinul pontic; au apărut elemente de confirmare a constatării cu privire la existența a trei așezări la vărsarea Dunării in mare — Lykostomo, fortificație insulară, și cele două Chilii (Chilia ueche sau — stary și Chilia sau Chilia nona pe malul dogrogean și respectiv moldovean al Dunării); de asemeni, au mai apărut și alte elemente de reconstituire a conformației Dunării în această vreme. La Dresda am putut consulta fugitiv și bogatul fond de incunabule al bibliotecii care, la capitolul turcica, conține și date referitoare la istoria noastră în secolele XIV — XVI. în tot răstimpul șederii mele am fost ajutat sub raportul cercetării și chiar al reglemen- tării problemelor administrative de acad. prof. Ernest Werner, membru al Academiei de Științe din Berlin și al celei saxone, și de prof. Klaus Matschke, de la catedra de istorie universală a Universității din Leipzig. Cu ambii am avut prelungite schimburi de opinii pe teme de interes comun. Datorită prof. Klaus Matschke am fost in măsură să consult fondul de manuscrise de la Dresda. Se constată o preocupare deosebită pentru asigurarea continuității de cercetare in toate disciplinele legate de istoria medievală cultivate în chip tradițional în centrele universi- tare ale țării, bizantinologie, turcologie, aria vastă a lumii medievale de expresie latină, și, firește, tot ceea ce e legat de evul mediu germanic. Șerban Papacoslea www.dacoromanica.ro CARTEA ROMÂNEASCĂ SI STRĂINĂ DE ISTORIE 9 APOSTOL STAN, Revoluția română de la 1848. Solidaritate și unitate națională, Edit. politică, București, 1987, 448 p. în urmă cu 140 de ani, adică în primăvara lui 1848 — denumită și „primăvara popoa- relor" — declanșarea mărețului val revoluționar, înălțînd stindardul luptei pentru dreptate socială, libertate și unitate națională, avea să cuprindă în iureșul său o serie de state europene, inclusiv țările române. Pentru poporul român revoluția de la 1848 reprezintă un eveniment de o importanță capitală. Ea stă la temelia formării statului nostru național, a abolirii orinduirii feudale și a înfăptuirii tuturor schimbărilor structurale pe care le va trăi România în anii urmă- tori. Unirea Principatelor din 1859, reforma agrară din 1864, cucerirea independenței la 1877, și desăvârșirea unității național-statale românești din 1918 sînt momente cruciale ale istoriei noastre moderne care își au rădăcinile în ideile programatice ale revoluției pașoptiste. Dată fiind excepționala însemnătate a revoluției de la 1848 este cu totul firească atracția ce a exercitat-o asupra multor literați, oameni politici și mai ales istorici. Ritmul de apariție al cercetărilor istorice asupra acestui măreț eveniment s-a accentuat cu prilejul sărbătoririi centenarului și îndeosebi în ultimele patru decenii, cînd s-au publicat numeroase lucrări și noi volume de izvoare, care au lărgit, treptat, atît baza documentară cît și orizontul cunoașterii revoluției. Prin extinderea sferei documentare și prin utilizarea întregii informații accesibile de către istoriografie au fost aprofundate și lămurite majoritatea problemelor, iar astăzi se înțeleg mai bine o serie de aspecte privind : cauzele, programele, forțele sociale, rolul maselor și a diferitelor personalități în desfășurarea revoluției, ponderea factorului extern ș.a. Din multitudinea lucrărilor tipărite* rezultă că revoluția a fost un fenomen istoric complex, generat de puternice necesități social-politice și naționale și ancorat în realitatea societății românești. Recent, bibliografia revoluției pașoptiste s-a îmbogățit cu o nouă lucrare datorită isto- ricului Apostol Stan, cunoscut de peste două decenii printr-o serie de cercetări speciale (din care unele publicate) asupra fenomenului abordat. Autorul, constatînd că una dintre problemele majore ale fenomenului revoluționar — și anume solidaritatea și unitatea națională — nu și-a găsit încă reflectarea adecvată în raport cu dimensiunea ei reală, a trecut la investigarea și aprofundarea acesteia sub diverse ipostaze. Eeste adevărat că multe din lucrările de sinteză se referă în treacăt și la spolidaritatea și unitatea românească, dar pînă acum n-a existat un studiu de amploare care să demonstreze în ce măsură un asemenea fenomen și-a pus amprenta asupra evenimentelor revoluționare de la 1848. De aceea monografia lui Apostol Stan, menită prin tematica ei să umple un gol în literatura de strictă specialitate, stîrnește un firesc ecou în rîndul istoricilor. Pentru realizarea acestei lucrări, autorul utilizează o vastă bibliografie, aprofundează o serie de surse edite și inedite extinzînd investigația și extrăgînd informații importante, care i-au permis să trateze tema din ipoteze diferite, să formuleze aprecieri și judecăți de valoare, să stabilească adevărul istoric și să explice convingător frămîntăiile politice și acțiunile între- prinse de revoluționari. Este de apreciat seriozitatea și obiectivitatea cu care sînt interpretate informațiile (adeseori contradictorii), adică rigoarea științifică a demersului evocator, veraci- tatea concluziilor și claritatea expunerii. Ca structură, monografia cuprinde o introducere, șapte capitole (subdivizate in 35 de paragrafe), o concluzie și un indice. Din titulatura capitolelor reiese, pregnant, tematica acestei cărți, precum urmează : începuturile frămîntărilor revoluționare ; Solidaritate națională in jurul organizării Adunării de la Blaj; Românii din toate provinciile istorice tn timpul revoluției mun- lene ; Legăturile între cele trei țări române după înăbușirea revoluției la București; Transilvania ca bază de reizbucnire a revoluției în Moldova și Țara Românească ; Conștiința națională ; Pre- figurarea statului național român. * Vezi Paul Simionescu, Historigraphie de la rivolution de 1848 dans Ies pai/s roumaines, in „Revue Rouinaine d’Histoire”, tom. VII nr. 3/1968, p. 413 — 433 ; vezi, de asemenea, Vasile Curticăpeanu, Istoriografia revoluției române de la 1848—1849, in culegerea Revoluția de la 1848 în țările române, Edit. Academiei, București, 1974, p. 299—325. „Revista de istorie”, tom 41, nr. 4, p. 451 — 463, 1988 www.dacoromanica.ro 452 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 2 Rind pe rind sini analizate in lucrare: legăturile intre românii munteni, moldoveni și transilvăneni in faza pregătirii și desfășurării revoluției, refugiul unor fruntași moldoveni in Transilvania și apoi in Bucovina după Înăbușirea mișcării de la Iași, participarea unor moldo- veni și munteni la Adunarea de la Blaj și la cea de la Lugoj, influența Adunării de la Blaj asupra izbucnirii revoluției in Țara Românească, colaborarea dintre Guvernul provizoriu din București și Comitetul național român din Sibiu, retragerea fruntașilor munteni in Transil- vania și Banat după represiunea otonană și țaristă, planurile de reizbucnire a revoluției și Încercările de cooperare cu guvernul maghiar, oastea lui Avram lancu apreciată ca forță de eliberare a Principatelor, refugiul unor transilvăneni peste Carpați și in Bucovina, românii ca națiune onogenă și dreptul acestei națiuni la existență politică, revendicarea unirii Princi- patelor și eventuala entitate statală românească in Austria, planul României Întregite, imaginea europeană a națiunii române. în monografie se sublinează că revoluția de la 1848, creind un cadru favorabil de mani- festare, a deschis calea luptei publice de amploare pentru înfăptuirea unității și independenței naționale a poporului nostru, implicit pentru crearea României moderne. Din cauza condițilorr externe nefavorabile revoluționarii pașoptiști n-au putut exprima insă categoric, in programele lor, acest deziderat, iar uneori l-au introdus numai parțial preconizind, ca prim obiectiv, unirea Moldovei cu Țara Românească (vezi Prințipiile noastre pentru reformară patriei și, de asemenea, Dorințele partidei naționale în Moldova); bineînțeles că realizarea statului național prin unirea celor două principate reprezenta și o bază pentru unirea Transilvaniei. Revoluționarii munteni deși au declarat la Islaz că „sunt o nație mai mult de 8 milioane suflete” (cuprinzind deci și pe moldoveni și transilvăneni) n-au inclus In Proclamație, de teama unei intervenții externe, nici unirea Principatelor. Dar, Îndată cu revoluția a ieșit victorioasă, această revendicare legi- timă a fost manifestată cu multă ardoare in presa din București. Ziarele „Pruncul român” și „Poporul suveran”, prin mai multe articole și apeluri Înflăcărate, cereau ca moldovenii să se ridice din nou la luptă, să Înlăture tirania lui Mihail Sturdza și să se unească — făcind parte din aceeași națiune — cu muntenii spre a alcătui un singur stat, „o singură Românie liberă, mare și puternică”. Ziarul „Konstituționalul” din 8 iulie 1848 pleda chiar pentru unirea tuturor provinciilor locuite de români Intr-un singur stat. Autorul prezentei cărți reliefează explicațiile date de N. Bălcescu prin care arăta că deși „Împrejurările politice” nu le-au permis revoluțio- narilor munteni a pune de la „Început In programa lor chestia unității naționale”, ei n-au pierdut un minut din vedere „solidaritatea ce li leagă cu toate ramurile nației române”, luptind „deo- potrivă pentru drepturile Moldovei”, Munteniei și apărind „drepturile românilor din Ardeal, Banat și Ungaria”. Aceste idei — arată autorul — demonstrează că „idealul național n-a figurat ca punct programatic numai din motive de oportunitate politică”, el n-a fost Insă „nici un moment abandonat de conducătorii revoluției” (pag. 372). întrucit In lucrare se evidențiază adesea caracterul unitar al revoluției, considerăm că acesta putea fi mai convingător demonstrat pe baza comparației dintre principalele programe pașoptiste. Astfel, o serie de revendicări importante ca; independența administrativă și legisla- tivă, emanciparea și Împroprietărirea țăranilor dependenți, egalitatea drepturilor politice, libertatea tiparului, gardă națională, desființarea privilegiilor, invățămintul egal pentru toți ș.a. au primit formulări asemănătoare sau apropiate In programele revoluționare — Procla- mația de la Izlaz, Dorințele partidei naționale în Moldova și Petiția națională de la Blaj — din cele trei țări române *♦ Ideea de bază ce se degajă din cuprinsul prezentei monografii — accentuată și de autor In concluzie — este aceea că revoluția de la 1848 a constituit un moment excepțional pe planul legăturilor dintre români din toate provinciile istorice. Ei s-au aflat In contacte nemijlocite Încă din fază pregătirii revoluției, au colaborat permanent In timpul desfășurării acesteia și s-au ajutat In momentele dificile create de reacțiunea internă și externă. în tumpul revoluției s-a efec- tuat un fructuos schimb de idei, o interpenetrare a acestora, concomitent că o puternică circu- lație a unor grupuri numeroase de oameni de pe un versant pe altul al Carpaților, ocazie deosebită pentru accentuarea sentimentului de solidaritate și unitate națională. Moldoveni, munteni, bucovineni, transilvăneni și bănățeni — conștienți de faptul că toți sint români, că aveau de slujit aceeași cauză — s-au găsit laolaltă In iureșul evenimentelor, angajați cu toată hotărirea In diverse acțiuni revoluționare indiferent de provincia natală. Desfășurată pe planuri vaste și profunde, revoluția s-a bucurat de participarea maselor populației din toate provinciile istorice. Ea a contribuit In măsură considerabilă la dezvol- tarea conștiinței naționale. Prin intermediul legăturilor dintre oameni, prin difuzarea ideilor programatice cu concursul presei și prin circulația acesteia în întregul spațiu carpato-danubian ** ** Vezi, spre ilustrare, „Studii și articole de istorie”, XXXVII—XXXVIII, București, 1978, p. 39—45. www.dacoromanica.ro 3 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 453 s-a răspîndit, in masele populare, ideca că românii din toate provincile istorice erau o națiune, un bloc etnic omogen, o comunitate distinctă, aviud dreptul legitim de a se organiza] politic și de a trăi intr-un stat național. Numai sentimentul puternic al solidarității dintre români — scrie Apostol Stan — „explică Înverșunarea cu care s-a acționat pe timpul revoluției pentru apărarea identității naționale, respingindu-sc energic tendințele politice ostile, de asimilare sau înglobare in conglomerate politice dominate de marile imperii absolutiste” (p. 434). Formulind principiul unității in cadrul unui stat național român, revoluția — după cum s-a arătat —, in funcție de diferite etape și conjuncturi externe, i-a căutat și făgașe posibile din realizare par- țială ori integrală. Oricum, sub raportul unității naționale, „revoluția a asigurat o moștenire ideologică și politică de excepțională însemnătate pentru devenirea noastră istorică — conchide tn mod just autorul —, ea guvernînd întregul efort românesc”, din deceniile următoare, pentru emancipare, unitate și independență (p. 436). Subliniem, în încheiere, că Apostol Stan a realizat o monografie echilibrată și bine struc- turată asupra unuia din cele mai importante evenimente ale istoriei noastre. Lucrarea — scrisă cu pasiune și obiectivitate științifică — este interesantă și valoroasă, constituind o contri- buție de seamă pentru istoriografia epocii moderne românești. Nichita Adăniloaie LADISLAțJ GY^MÂNT, Mișcarea națională a românilor din Transil- vania între anii. 1790 și 1848, Edit. științifică și enciclopedică, București, 1986, 518 p. Consacrat studiilor și cercetărilor de istorie modernă a României, îndeobște istorie politice a Transilvaniei de la sfirșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui următor, aducînd contribuții valoroase în istoria ideilor politice, Ladislau Gyemănt nu se lasă impresinat de lu- crările fundamentale ale problemei, alcătuite cu mare competanță de academicianul David Prodan, și publică o reamarcabilă monografie a emaniepării românilor din Transilvania de la anul anterior Supplexului pînă la revoluția română de la 1848. Cartea este axată pe trei chestiuni cardinale : mișcarea politică românească, baza socială și efectele mișcării. Intersectarea celor trei probleme și întrepătrunderea acestora, ne duc spre un tablou complet al lumii transilvănene, în acest interval istoric, o etapă în care se desfășoară obiective cu caracter transformator și național specifice epocii Iluminismului și celei cu profunde implicații în cadrul conștiinței naționalităților. Considerăm cartea remarcabilă avînd în vedere valențele care ni le oferă : sobrietate științifică în analizarea vastei documentații de arhivă, permanentă în decursul întregii structuri a lucrării, o inteligentă argumentație, bazată mereu pe logică istorică, impresionată fluență în scrierea ideilor. Această situație îl apropie pe cititor de evenimentele epocii, încadrate la nivel general (societate) și particular (individ). In Introducere (p. 33—39) autorul ne prezintă istoriografia românească a problemei, netreclnd cu vederea nici intențiile constante ale celei maghiare „care, evolulnd de pe pozițiile negativiste, cu determinații politice preponderente în raport cu cele științifice caracteristice epocii dualiste și interbelice, dă la iveală după al doilea război mondial contribuțiile” documen- tare ale unor istorici. Partea Intîi, Mișcarea politică (p. 41 — 335), este structurată in nouă capitole, și ele, une- ori, cu subdiviziunile lor, astfel: 1. Antecedente și premise; 2. Problema românească in con- știința contemporanilor; 3. Continuitatea mișcării politice; 4. Cadrul instituțional al mișcării; 5. Problema limbii; 6. Emanciparea ortodocșilor; 7. Problema Pămintului Crăiesc; 8. Pro- blema școlară; 9. îmbunătățirea situației clerului. Concluzionind asupra problematicii românești cuprinsă în cadrul programului politic național din anul 1791 autorul subliniază unele aspecte fundamentale astfel: „constatăm că amploarea polemicii, domeniile variate, unele doar tangen- țiale sferei politicului, în care se înfruntă punctele de vedere, extinderea geografică a dezbaterii, practic la nivelul întregului continent, creează o atmosferă în care a nega existența unei probleme românești acute, așa cum au încercat stările privilegiate din Transilvania în 1791, nu mai era posibilă ” (p. 118). Situație care ajută la formarea unui cadru prielnic pentru reluarea, prin toate modalitățile, a luptei pentru emancipare politică și națională a românilor din Tran- silvania. „Supplexul inaugurează de fapt o perioadă de mari acumulări sub aspectul conștiinței naționale, care pregătesc și explică explozia revoluționară din primăvara anului 1848” (p. 119). www.dacoromanica.ro 454 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 4 Excluderea românilor de la viața politică a Transilvaniei, instaurarea dominației poli- tice al celor trei „națiuni” și patru „religii recepte” au dus la concretizarea unui singur și sta- tornic for al lor, cel confesional, în care ei și-au prezentat și susținut poziția politică și națională. Generația de la 1848 continuă și extinde ideile celor care au reprezentat Școala Ardeleană cu privire la biserica românească unică, pusă în serviciul obiectivelor mișcării naționale, cu pre- ponderența decisivă a unor elemente și finalități laice, politico-naționale, asupra diferențelor confesionale. Autorul acordă limbii române un rol esențial în dezvoltarea mișcării de emancipare a românilor din Transilvania, limba națională fiind cea care conturează cel mai pregnant pro- cesul de formare a națiunilor moderne. Limba română trebuia să se afirme în cadrul oficial în toate domeniile și mai ales în cel al învățămîntului unde se puteau educa și instrui viitoarele cadre ale conducerii mișcării naționale și politice românești. Emanciparea ortodocșilor face parte, și ea, din mișcarea națională a românilor în perioada de care se ocupă autorul cărții la care ne referim. în cuprinsul importantului document istoric. Supplex Libellus Valachorum, „statutul religiei ortodoxe în Transilvania constituie un element esențial al argumentației actului. Pornind de la vechimea și prioritatea creștinismului la ro- mâni, programul politic românesc subliniază menținerea neîntreruptă a tuturor atributelor caracterului legal și recunoscut al ortodoxiei în Transilvania, chiar atunci cînd, în condițiile Reformei religioase, au avut loc bulversări ce-au afectat situația celorlalte confesiuni, inclusiv a bisericii catolice” (p. 230). Autorul subliniază că tocmai prin temeiul legislației secolului al XVH-lea s-a acționat abuziv declarîndu-se biserica ortodoxă „tolerată”, îndepărtîndu-se astfel de la drepturile celorlalte confesiuni, și implicit nobilimea de rit ortodox de la treburile publice ale Principatului, românii erau „nesocotiți între stări” (p. 230). Acțiunile revoluționare ale anului 1848, în Transilvania, au dus la formularea și adoptarea unor acte prin care se reafirmă drepturile bisericii ortodoxe românești, pilduitoare sînt legea adoptată de dieta din Cluj, din vara anului 1848, și programul politic de la Blaj „care declară libertatea și inde- pendența bisericii românești de orice altă biserică și egalitatea ei în drepturi și foloase cu cele- lalte confesiuni” (p. 237—238). Lupta stăruitoare a românilor pentru drepturi egale în toate compartimentele, la nivel orizontal, dar și la cel vertical, în cadrul Pămîntului Crăiesc, constituie „un caz parti- cular al obiectivului general al emancipării națiunii române din Transilvania” (p. 238). La fel și Problema Școlară, care reprezintă titlul capitolului al VUI-lea al primei părți, devine un obiectiv major în programul politic și cultural al românilor, în această perioadă, aici făcîndu-se de autor următoarea constatare : „Crearea școlilor românești de grad mai înaît urma să asigure întărirea păturii intelectuale conducătoare a mișcării, în timp ce învățămîntul sătesc era destinat a realiza baza culturală a ridicării maselor largi românești la luptă, în spiritul conștiinței identi- tății proprii, pentru obiectivele emancipării naționale și sociale” (p. 283). Apoi, mai jos, se face precizarea că numai după 1830 „problema școlară devine parte integrantă a unui program coerent” (p. 294). Capitolul acesta a fost întocmit de autor pe baza unor analize amănunțite a statisticilor oficiale, unele dintre acestea fiind cuprinse în această parte. Ultimul capitol al acestei prime diviziuni majore: îmbunătățirea situației clerului, este și el parte componentă a temei lucrării, autorul argumentînd aceasta prin faptul că toate acțiunile petiționare ale clerului românesc, de ambele rituri, au dus, în timp, „la angrenarea treptată a întregii intelectualități eclesiastice în fluxul mișcării de emancipare” (p. 335). Maniera de tratare și prezentare,a celorlalte două părți ale cărții, deși considerabil mai mici decît prima, ne obligă a merge mai departe în miezul problematicii vaste a societății transil- vănene, fapt ce ne pune în fața unui tablou istoric întregit dinamic și contradictoriu, metodo- logic putînd fi considerat ca o „istorie totală”. Partea a doua a cărții Baza socială este structurata corespunzător claselor și categoriilor sociale existente în Transilvania, în această etapă istorică, astfel: 1. Intelectualitatea ; 2. Mica nobilime ; 3, Orășenimea ; 4. Țărănimea : a. Țărănimea : de pe Pămîntul Crăiesc ; b. Grănicerii : c. Țărănimea dependentă (p. 336—431). Intelectualitatea, laică și ecleziastică, prin cultura sa și prin consecințele statutului său social-politicii se apreciază în lucrare are o mare cutezanță revoluionară, reprezintă „pătura socială care-și găsește prima calea spre conștiința identității naționale și-și asumă misiunea formulării și susținerii programului de revendicări menite a aduce schimbările structurale necesare pentru ridicarea națiunii din toate punctele de vedere la locul și rolul cuvenit în viața țării” (p. 336—337). în ceea ce privește mica nobilime româ- nească constituită „în secolele XVII—XVIII din rîndurile țărănimii libere românești, cu rol militar însemnat” (p. 363), pe care conducerea mișcării de emancipare națională românească face strădanii evidente pentru a o cștiga de partea sa, incluzînd revendicările acesteia în pro- gramul politic românesc. Un rol important în mișcarea națională revenea și orășenimii, deși www.dacorornanica.ro 5 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 455 ,,din cei 100.000 de locuitori români ai orașelor inarea majoritate locuiesc în suburbiile acestora, păstrînd încă puternice legături cu agricultura și avînd multe note comune ca ocupații, mod «ie viață, interese și mentalități cu țărănimea” (p. 381 — 382). Țărănimea reprezintă în mișcarea națională forța socială fundamentală a societății românești din Transilvania. în cadrul său, se subliniază și demonstrează corespunzător, țărănimea cuprinde mai multe straturi cu un statut social-economic și juridic diferit, includerea acestora în dinamismul luptei naționale legindu-se de interesele, aspirațiile și revendicările specifice lor (p. 404). Ladislau Gyemânt citează pe .academicianul David Prodan cînd aduce in concluzie considerația acestuia conform căreia : „Cele două planuri ale mișcării naționale românești, cel social al țărănimii și cel politic al inte- lectualității, sînt deci, după mărturia celor prezentate, intr-un proces de continuă apropiere și convergență, intre momentul Supplexului și cel al Revoluției de la 1848” (p. 431). Partea a treia Efectele mișcării, are următoarea structură : 1. Efectele asupra politicii stărilor privilegiate și a forurilor oficiale : a. Nobilimea ; b. Universitatea săsească ; c. Guberniul Transilvaniei ; d. Politica Curții și 2. Progresele mișcării naționale românești intre 1190 și 1848: a. Laicizarea mișcării naționale; b. înlăturarea diferendelor confesionale; c. Temeiurile ideologice și mijloacele de acțiune ; d. Lărgimea conceptului de națiune ; e. Ideea de unitate na- țională. Această ultimă diviziune mare a cărții (p. 432 — 482)) prezintă cu mare prestanță moda- litatea primirii și receptării doleanțelor mișcării de emancipare națională în societate, cuprinse în obiectivele programului politic românesc. Perioada la care se referă lucrarea poartă pecetea unei exemplare concluzii a autorului ei care conchide că „dincolo de aparența înșelătoare a unui imobilism punctat doar sporadic de monente notabile, se prezintă, deci, la o analiză mai stăruitoare, ca o epocă densă în evenimente și semnificații, dominată de agravarea crizei ve- chilor structuri economice, sociale și politice, care prevestește și pregătește explozia revolu- ționară ce va urma în primăvara anului 1848” (p. 455). Evoluția luptei de emancipare națio- nală a românilor din Transilvania, în această perioadă istorică, ne sugerează imaginea puterii- și «coeziunii națiunii românești, legăturii organice între documentele programatice, baza ideo- logică și acțiunile revoluționare ale românilor, națiunea română devenind o forță redutabilă care nu mai putea fi trecută cu vederea în Imperiul habsburgic. Mai mult Transilvania a de- venit un exemplu pilduitor pentru Principate, deși cadrul social-economic și politic nu era asemănător, le conferea un model în lupta lor pentru emancipare în spațiul european, pentru împlinirea unității Și independenței naționale mult dorite. Cartea cuprinde in paginația sa și alte diviziuni și aspecte necesare aprofundării sale : Lista prescurtărilor (p. 7); Bibliografie selectivă și abreviată (p. 8—31); Rezumate în limbile engleză și germană (p. 483 — 494); Indice de nume și locuri (p. 495—514). Ilustrative și necesare studiului sînt și tabelele statistice elaborate documentar de autor, pentru diverse aspecte ale societății transilvănene, în diferite capitole, dar și cele 1452 de note din subsolul paginilor cărții. Responsabilitatea și efortul autorului, în ceea ce privește realizarea studiului său, s-au soldat cu un rezultate remarcabile, prin argumentele științifice, un răspuns documentat la această majoră problematică a istoriografiei românești pentru cei care denaturează istoria românilor din Transilvania. în lumina celei de mai sus propunem, ca această lucrare să fie editată și in limbi de circulație internațională, pentru ca adevărul despre evoluția românilor în spațiul carpatic-danubiano-pontic, să fie mai bine cunoscut în lumea întreagă. Gheorghe F. Anghelescu ANTONIE PLĂMĂDEALĂ, Lazăr-Leon Asachi în cultura română, Sibiu, 1985, 524 p. De la loan Negre, primul biograf al lui Gheorghe Asachi, aflăm că tatăl acestuia Lazăr- Leon Asachi, „era un bărbat foarte erudit și luminat” și „mare patriot”. Iar de la N. lorga aflăm că în anul 1819, cu prilejul unor tulburări iscate la Iași, mulțimea revendicînd plecarea din domnie a lui Scarlat Callimachi, Lazăr Asachi a vorbit mulțimii „ca Demostenes”. Ni se dezvăluie astfel „postura de luptător pentru drepturi sociale și politice” a lui Lazăr Asachi. Aceeași postură social-politică militantă a lui Lazăr Asachi ni se profilează și în anul revoluționar 1821. Asupra personalității lui Lazăr Asachi aruncă lumină corespondența din 12 august 1818 între Tipografia de la Trei Ierarhi din Iași și redacția revistei „Ermis o loghios” din Viena. Din această corespondență aflăm că „protoprezbiterul a toată Moldova” Lazăr Asachi „nu era mai puțin învățat” decît fiul său Gheorghe. www.dacoromanica.ro 456 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 6 O relativ bogată prezentare a lui Lazăr (devenit Leon, in 1820, odată cu intrarea lui In monahism) Asachi ne oferă Dicționarul literaturii române de la origini pină la 1900. Cei drept, Asachi este prezentat, aici, exclusiv ca „traducător”. Dar aflam că „era un învățat, cunoscător al mai multor limbi — rusă, polonă, franceză, germană”, la care de adăugat este cel puțin greaca, așa cum rezultă dintr-un Indice al scriitorilor neogreci (Leipzig, 1825). Dicțio- narul ... reține aggiornamento-ul sui generis profesat de Lazăr-Leon Asachi, care considera că tălmăcirea în limba română numai a cărților bisericești nu ajunge, că „și din politiceștile cărți o samă sînt folositoare”. De reținut este și sublinierea vocației patriotice a lui L. L. Asachi, după care „îndatorirea către soțietatc a scriitorului este de a semăna „clte un grăunte în țărna cea puțin lucrată”, răspunzînd astfel la „înalta chemare de a înainta luminarea patriei”. Ipso facto, L. L. Asachi ne apare un exponent al luminismului românesc, alături de „marii corifei” ardeleni. întreaga moștenire culturală a lui L. L. Asachi este limitată — atît în Istoria literaturii române. ... cit și în Dicționar... la numai trei traduceri, dintre care două tipărite (Jucăria norocului, Iași, 1816, și Bordeiul indienesc, Iași, 1821), iar una rămasă în manuscris (Plîngerea lui Yung, 1819, aflată de B.A.R., ms. 1771). Negreșit, toate minusurile legate de valorificarea moștenirii culturale a lui Lazăr-Leon Asachi sunt explicabile. „Nu e de mirare — explică fericitul descoperitor al manuscriselor lui L. L. Asachi — , dacă ne glndim cit de puțin i-a fost cunoscută opera, niciodată adunată la un loc, ci risipită prin manuscrise și tipărituri obscure și, mai ales, pină de curînd în cea mai mare parte rătăcită. Aprecierea reducționistă asupra lui L. L. Asachi ca fiind exclusiv „traducător” (N. lorga îl considera totuși „marele traducător al Moldovei”!) este dezmințită de chiar catalogul operelor sale cunoscute pînă acum. Acest catalog cuprinde opt titluri, dintre care cinci sînt originale (de pildă, Cuvtnt ținut la Golia, în 30 nov. 1803, cu prilejul dării în funcțiune a cișmelelor din oraș), unul e o prelucrare (Jucăria norocului) și numai două sunt traduceri propriu-zise (Nopțile lui Youngși Bordeiul indienesc). „Suntem în măsură să modificăm acest catalog — scrie Antonie Plămădeală, cu acel înalt sentiment pe care-1 au descoperitorii de vechi manuscrise valoroase —, îmbunătățindu-1 simțitor, și să încercăm să sugerăm pentru Lazăr-Leon Asachi în alt loc în istoria culturii românești. Am descoperit cîteva manuscrise, dintre care unele total necunoscute, altele din cele socotite pierdute, care adaugă noi titluri pe lîngă cele opt de mai sus și prin aceasta noi baze pentru evaluarea autorului lor” (op.cit., p. 30). Ultimul la care au ajuns o parte din manuscrisele descoperite ale lui L. L. Asachi a fost KonOn Arămescu-Donici. Pe foaia de mărturie de deasupra pachetului de-abia se mai putea „Fragmente din scrierile Bătrînului (protoiereu?) al Mitropoliei Moldovei: Lazăr... Aceste fragmente. .. au rămas de la acest protoiereu și apoi arhimandrit. .. pe mîna fiului său, marele literat Gh. Asachi, iar acesta aproape de a sa moarte.. .le-au lăsat ca pentru o datorie bă- nească Uricarului Theodor Codrescu, carele și el la rîndul său mi le-a lăsat mie .. . lassy, Mitro- polie, 1893, septembrie... Arhimandritul Konom Ar. Donici”. IX i se rezumă astiet o parte din odiseea manuscriselor lui L. L. Asachi, care au rămas îngropate, putem spune, mai bine de un secol și jumătate „pînă în 1984, clnd — notează An- tonie Plămădeală — le-am descoperit noi și le-am dezlegat”. Ce cuprinde acest prim pachet de manuscrise descoperite ale lui Lazăr-Leon Asachi ? Mai întîi, traducerea Logicii lui Condillac, partea I, după care s-a putut identifica și partea a Il-a, care a ajuns în cele din urmă la Biblioteca Academiei Române, fără nici o indi- cație asupra traducătorului. Traducerea este dată : 1818, deci este a doua traducere românească de logică, după aceea din 1799 și aparținînd luministului transilvănean Samuil Micu-Klein. Lucian Blaga, în memorabilul său studiu despre Gindirea românească în Transilvania in sec. XVIII, afirmase că eforturile luministului transilvănean „merg spre întemeierea unui grai filozofic românesc, a unui grai ce nu se mai mulțumește cu asimilarea neologistică, ci încearcă să reglndească lucrurile filozofic, pătrunzînd pînă la rădăcinile proprii graiului nostru”. O atare apreciere este întru totul valabilă, credem, și pentru strădania cu totul remarcabilă a lui L. L. Asachi de a tălmăci cel dinții în limba română Logica lui Condillac, Vasile Vîrnav fiind al doilea care o va traduce, din grecește, în anul 1825. Cu atît mai meritorie este strădania lui L. L. Asachi, cu cît limba română era considerată inaptă pentru disciplinele abstracte. Să nu scăpăm din vedere că opera lui Condillac, pe care o traduce L. L. Asachi, era una dintre cele mai avansate în epocă, situîndu-se în prelungirea materialismului luminat al lui Locke, a cărui „linie”, în viziunea istorico-filozofică a lui Marx și Engels, „duce la socialism”. www.dacoromanica.ro 7 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 457 Cît de temerară era întreprinderea lui L. L. Asachi de a-1 traduce — și încă în scopul de-a fi predat viitorilor clerici — pe Condillac, din moment ce concepția acestuia era considerată eretică ; Dar dificultățile de a găsi termeni filozofici corespunzători ! Sensul revoluționar al traducerii Logicii lui Condillac rezultă din vehicularea celor mai avansate idei din acea vreme. Să spicuim, In fugă, cîteva din aceste idei cu valoare paradig- matică. în consonanță cu teza goetheiană „La început a fost fapta”, se evidențiază primatul practiii : „Oamenii au fost mehanici mai înainte de a gindi pentru mclianică... ” Principiul consonanței fizico-psihicc este derivat din primatul Naturii, care „dă noao cea dintîi învățătură”. Ca urmare, „meșteșugul povățuirii puterilor sufletului este același, care să întrebuințează și la povățuirca puterilor trupului”. Unitatea somato-psihică este temeiul care face că „puterile sufletului. . . nu sunt altceva numai simțire prefăcută. . . „Sau : „Nu știu de sunt duhuri. . . Știu numai că este mișcare. . .”. „Lucrul în sine” este incognoscibil : „absolutum nu pricep, că numai. . . (relative) pot să pricep. Nu pot. . . să cunosc ce sînt în sine lucrările. . .” Printr-un atare agnosticism, erau respinse exagerările mistico-isihaste. Profesiunea de credință de factură dcistă : „Adevărat că Dumnezeu nu se cuprinde în gînduri ; dar au săpat înfierarea sa în lucruri vedem pre El intr-însele și gindirile noastre suire pre noi la El”. Deismul au accente panteiste a lui Condillac — L. L. Asachi va fi prelungit de geniul eminescian : „în fiecare om sc-necarcă spiritul Universului...” (Archaeus). Există și o comunicare extraverbală; „Voroave pe pantomimă este... dezvăluirea gindului”. Teza fundamentală sensualistă se opune, după Condillac — L. L. Asachi, „Acelor filosofi, cari tăgăduiesc purccderca științelor noastre de la simțire”. Miracolul este respins: „nimică nu este minunat...” Se pledează pentru o „alianță” cu Natura : „Și numai dacă am ști a ne folosi de dlnsa, Învățătura ei ar fi cea mai bună loghică” Suprema învățătură a Naturii? — „Iată, a să păzi de acee ce este noao spre stricăciune și a căutat acee ce poate fi pentru noi de folosu”. Spiritul științific este unul și același : „chipul descoperiri pe adevărul este unul” ; el se prezintă în ipostaze diferite (în logică, matematică, filosofic), „dar el este numai unul și același Intru toate științele”. Obscurantismul superstițios este incriminat ca „boscoroditură”, cum se exprima și Dimitrie Cantcmir. în locul unde sterile „boscorodituri” cu privire la „oarecare ființă”, Con- dillac — L. L. Asachi preconizează o neostoită cercetare privind „acomodațiile ce au lucrurile Intre sine și între noi”. Spiritul dogmatic-mistificator este respins ca unul care „voe dar a crede fără să cerceteze”. A doua piesă din primul pachet cu manuscrisle descoperite ale lui L. L. Asachi este traducerea din Epiclcl, socotiră demult pierdută. Traducerea Începe cu „Cuvintarc către ceti- torii!” : „Știut iaste că omul totdeauna cu mai multă poftă cetește acele cărți a cărora înțe- legere nu iaste încurcată cu meșteșugul alcgoricesc sau metafisicii. Pentru aceea și eu am ales pre aceasta a lui Epictet cărticică care, intr-adevăr, nu numai că umple sufletul de veselie, dar cu Înaltă a sa Învățătură povățuiește cătră cunoștință și plinirea faptelor celor bune.-..” Introducerea care urmează este un veritabil eseu filozofic, poate primul eseu filozofic In istoria gindirii filozofice românești initlulat Scriere pentru (a se citi : despre) stoicească filosofic și pentru viața lui Epictil (t4 pagini de manuscris). Traducerea propriu-zisă, probabil o antologic întocmită de L. L. Asachi după diferite izvoare, este inititulară Cuprindere moraliceștilor socotințe a lui Epictil (37 pagini de manuscris). Este cazul, aici, să arătăm că traducerea lui L. L. Asachi se înscrie pe linia tradiției ce-și leagă începutul de numele lui Dimitrie Cantcmir. Acesta, in Sistema religiunii maho- metane, II evocă pe „Epictat al nostru, capul filosofici morale”. Vocația patriotico-revoluționară a lui L. L. Asachi ne este sugerată de la primul frag- ment de text epictetian, în care slnt evocați trei mari bărbați din istoria Greciei antice Aris- tid, Epaminonda și Licurg —, tustrei animați de același înalt ideal ; „patriile au izbăvit din robii”. A treia piesă este un eseu filosofic intitulat „Pentru filosofia chincjilor”. Se continuă, astfel, tradiția inaugurată la noi de Nicolae Milcscu. Ceea ce atrage atenția și interesul luministului moldovan este largul umanism ce se des- prinde din legile antice ale poporului chinez, cu deosebire din preceptul : „Iubiți pre împreună •cetățenii voștri, ba mai ales pre toată lumea. .. și pre tot ce poartă nume de om să iubiți cu dragoste frățească”. www.dacoromanica.ro 458 CARTEA ROMANL'ASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 8 După părerea noastră — ne grăbim s-o spunem aici —, izbește afinitatea de orientare generală, In cadrul luminismului european, intre L. L. Asachi și Voltaire, atît prin preferințele pentru empirismul-senzuaslismul lui Locke-Condillac, cît și prin vocația convergentă de-a valo- rifica tot ce are pozitiv trecutul (in speță, Epictet) și prezentul de oriunde (in speță, poporul chinez). A patra piesă este o traducere după „Istoria biblioliceștii biserici” a lui Filaret Drozdov. Traducerea este prefațată de un „Cătră cetitoriul”, din care se degajă aceeași idee a conver- genței filozofico-rcligioase. în aceeași prefață, luministul moklovan, considerindu-se un „mădulari al romanicesului neam”, își varsă toată supărarea Împotriva grecilor eteriști, din cauza cărora au pătimit patrioții români. Eteriștii i-au ademenit pe români prin „gingașe”, recte „viclene” ginduri- zice L. L. Adachi —, iar pină la urmă i-au lăsat tot sub „otomaniceasca stăpinire”. La noi și-au căutat numai de Îmbogățirea lor și au sfirșit în „ocară”, lăsînd in urma lor suferință „de care știe toată Evropa”. L. L. Asachi își vărsa astfel toată supărarea pe mișcarea în care se angajase din toată inima, sperind In eliberarea de sub stăpînirea turcească. Acum, se considera, alături de toți compatrioții de bună credință, trădat. în concepția luminatului moldovean L. L. Asachi, istoria religiei urmărește dramaticul efort al omenirii de ridicare de la particular la general, evoluția,, de la particulare povestiri cătră de obște închipuiri ridicată și cătră lucrătoare povățuire îndreptată... de la începutul lunii pînă acum”. A cincea piesă: „Tilcuirea Sfintei liturghii”, din care avem toate motivele să regretăm pierderea, deocamdată, a primei jumătăți. A șasea piesă : „Dogmele de biserica răsăriteană păzite”, parcă o continuare a manuscri- sului anterior, cuprinzlnd numai patru pagini, dar care ne pune, surprinzător, in fața unui nou act iluminist-reformator al lui L. L. Asachi. Oricum, manuscrisul este departe de a fi o simplă ,,. . .traducere din grecește” ! Dacă n-ar fi decît contribuția teoretico-reformatoare in legătură cu dogmatica creștină ortodoxă, așa cum rezultă din ultimele două manuscrise descoperite și ar fi suficient pentru a-1 considera pe L. L. Asachi drept cel inai mare luminist moldovean. L. L. Asachi se ridică, într-un chip original, regîndind partea centrală a dogmaticii creștine ortodoxe (răsăritene), la cel mai înalt nivel de gindire din epoca și din țara sa. Cu adevărat „minunat” este Lazăr- Leon Asachi I Printr-o atare categorică devansare a momentului său concret-istoric, nu e de mirare că opera lui L. L. Asachi a rămas „pecetluită” timp de mai bine de un veac și jumătate I A șaptea piesă : „Basnele", cuprinzînd traducerii libere in proză, după Esop și La Fonlaine, într-o limbă frumoasă, ușor de înțeles și azi. A opta piesă : „Povești învățătoare la bunele moravuri luminoase”. Printr-un exemplu, autorul invită la modestie și la simțul măsurii. A noua piesă : „Frații cei fără simțire”, o altă povestire neterminată. A zecea piesă : „Oarecare socotințe luate (din) alcătuirile scriitorilor celor vechi”. Ne aflăm poate în fața primei antologii de maxime și cugetări. Reținem cugetarea pătrunsă de spiritul luminist al epocii : „Prin bună creșterea copiilor să ține țara”. A unsprezecea piesă : „Pentru liniștirea și mulțumirea omului”, o pretinsă traducere după un neindenlificat loan Adolf Gotman. „Adolf să fie Asachi, iar Gotman să fie „omul lui Dumnezeiu?” — se întreabă, nu fără inspirație, Antonie Plămădeală. Pe temiul celor unsprezece piese descoperite, mai sus amintite, — „opere filozofice, cela mai importante ca valoare și întindere, dar și beletrisitce, traduceri și prelucrări” — Antonie Plămădeală propune următoarea formulă pentru reconsiderarea locului lui L. L. Asachi în cultura română : „Lazăr-Leon Asachi ar trebui considerat veriga de legătură dintre cultura medie- vală Varlaam, Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, și intrarea noastră în modernitate, între aceștia de dinainte și cei care i-au urmat, în Moldova, numele lui n-ar mai trebui omis, ci, dimpotrivă, menționat ca o stea ce trebuia să existe in locul și momentul acela și care aștep- ta să fie descopeirtă „Nu sunt mulți în perioada aceasta a activității sale, 1789 — 1825, în Moldova, care să-l concureze”. Nu încape îndoială că figura cea mai reprezentativă pentru cultura românească din Mol- dova, pe cuhnea ce precede și urmează anului 1800— considerat de C. Noica o adevărată piatră de hotar — este Lazăr-Leon Asachi. Obiectivul major al programului luminist al lui L. L. Asachi era ridicarea limbii române la nivelul de strălucire al limbilor „surori”, infăptuira marii opere de renaștere „în toate trei țări” românești. www.dacoromanica.ro 9 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 459 Că L. L. Asachi era conștient de importanța limbii ca instrument principal al luminii poporului, devenit apt să-și asimileze „odoarele folositoarelor științe”, acest lucru se poate vedea și din alcătuirea unui Vocabular, cuprinzind 250 de cuvinte, publicat la sfirșitul Bordeiu- lui indienesc. L. L. Asachi își Îndemna cititorul dc-a se deprinde „a le întrebuința in voroavă și în scris”, contribuind astfel fiecare la a „spori scoposul bine ginditorilor Patrioți”. Avem ce învăța și azi de la „Vocabularul” lui Lazăr Asachi, vechi de aproape două secole ! Fie-ne îngăduit să spicuim din acest Vocabular : „NATL’RA : Fire, totimea lucruri- lor zidite de Dumnezeu”. Este exact definiția lui Voltaire ! Sau : „POETA = Acela care face stihuri (Omir și Virgiliu !). Se numesc Prințipii Poctclor” Nota bene ! Virgiliu este poetul prefe- rat al lui Voltaire și L. L. Asachi I Să nu uităm că autorul Bucolicelor, Georgicclor și Eueidei a formulat cu o intuiție „divină” principiul integrator al existenței, în strict spirit materialist epicurean : „Mcns agitat molem et magno de corporc miscet” (Logosul pune in mișcare imensa materie și cu marele corp se amestecă. Etapa finală a odiseii manuscriselor lui I.. L. Asachi ne punc-n fața unor scrieri cu totul originale”. A existat încă un pachet, scrie Antonie Plămădeală, cu manuscrise rămase de la Lazăr-Leon Asachi... Ceva din el am recuperat totuși”. Episodul este legat dc arhi- mandritul Tcofil Mocăniță, care a juns în posesia unui pachet cu predici originale redactate de L. L. Asachi. După moartea călugărului Teofil, printre însemnările rămase de la el s-au descoperit regestele predicelor lui L. L. Asachi și chiar citeva predici integrale. Astfel, la cclc 11 piese din primul pachet descoperit, se adaugă cclc cuprinse in „pache- tul dc predici”, din care au fost date la iveală doar rcgcstcle și anume : Discursul funebru la înmormintarea domnitorului Alexandru Constantin Moruzi-voevod, nouă predici la Duminiccle Triodului, cinci predici la Praznici împărătești, nouă predici la Duminicile dc după Rusalii, opt cuvîntări și predici ocazionale, precum și nouă cuvintări funebre. Astfel, moștenirea culturală a lui L. L. Asachi, ca urmare a descoperirilor făcute in urmă cu cîțiva ani de Dr. Antonie Plămădeală, ajunge mult îmbogățită : de la cele 8 titluri cunoscute pină acum se adaugă alte 5? în total f>0 \ Să mai adăugăm valoarea diferitelor Pre- fețe, a Vocabularului adăugat la Bordeiul indienesc și a marelui număr dc „Sholii ale traducă- torului”, unele dintre ele, prin conținutul și dimensiunea lor, veritabile eseuri. Descoperirea rcgestelor unui volum de Predici și Cuvintări ocazionale, ca și a textului integral al unora dintre ele, confirmă aprecierea „meritosului” C. Erbiceanu, care il numea pe L. L. Asachi „un om cu meșteșugul retorici”. în prelungirea aprecierii lui N. lorga despre L. L. Asachi ca „Demostcnc” al poporului român, ni sc va îngădui să vedem în L. L. Asachi un nou Antim Ivircanu 1 Iluminismul dc excepție, dus pină la limitele unui program dcmocrat-revoluționar, așa cum era cl profesat dc L. L. Asachi, poate fi desprins ccl mai deplin din scrisoarea cu care se deschide Bordeiul indienesc. Rezultă din scrisoare cămotivul traducerii cărții La Chaumiere indienne (1790) a lui Bernardin dc Saint-Picrre — în care sc pledează pentru umanitate rege- nerată prin întoarcere la natură — este datoria cetățenească asumată de a lucra pentru lumi- narea patriei : „pătruns fiind și eu de aceea îndatorire cu care sînt legat către soțictate”. Așa cum se arată în aceeași scrisoare, „scoposul” traducerii unei lucrări ce evocă viața grea a maselor este să ofere o atare „călăuzie”, îneît „să se strîngă o numeroasă adunare împre- jurul celui ce caută adevărul”. Programul social-politic al lui L. L. Asachi izvorăște din credința sa că asuprirea nu este veșnică. în a sa Cuvintare către cetitori la Jucăria norocului, L. I.. Asachi mărturi- sește că a urmărit prin această carte „ithicească”, dc fapt nu mai puțin filozofico-politică, „ca să poată aduce la dumirite pe ccl mindru ce socotește că nu se va clăti in veac”. în concepția social-politică a lui L. L. Asachi, cele mai incriminabile sînt bogăția și mărirea. De pildă, in C.uvint funerar la înmormintarea mitropolitului lacob Stamati (9 martie 1803), Lazăr Asachi considera bogăția ca o „ticăloșie”, iar mărirea ca pe „o pompatică deșer- tăciune”. Dimensiunea iluministă-patriotică și democratică a personalității lui L. L. Asachi este dominantă. în netă opoziție cu optica miniinalizantă a acelora. . . care-1 socotesc pe L. L. Asa- chi, depildă, ca „văzind totul prin prisma ortodoxismului”, autorul cărții Lazăr Leon Asachi in cultura română se consideră îndreptățit a sublinia: „ceea ce face însă gloria (sub. n.) acestui cleric luminat la început dc secol al XlX-lca, sunt fără îndoială preferințele lui filo- zofice și munca deosebită pe care a depus-o în slujba ideilor și a programului de luminare (și nu numai — adăugăm noi) pe care și l-a propus”. Semnificația rcformatoare-illuministă, cu accente dcmocrat-revoluționarc, a întregii activități culturale și social-politice desfășurate de Lazăr Leon Asachi în plină a doua jumă- tate a epocii luminilor lamoi, iese cu o și mai mare putere în relief, dacă o privim in raport cu „revirimentul isihast”. Este vorba dc o orientare monahală care — precizează cu deplină www.dacoromanica.ro 460 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 10 autoritate Antonie Plămădeală — „ne lega mai mult de trecut”, prin aceea că profesa „un umanism de esență exclusiv religioasă”. Linia urmată de L. L. Asaclii era cu totul diferită de linia exclusivismului religios-isi- hast. Căci — observă Antonie Plămădeală „chemare lui a fost alta, un alt umanism (subl. ns.), al omului luminat prin filozofic și inarmat cu metodele gîndirii celei mai sănătoase, ale logicii, deși nu mai puțin religios”. E greu de acceptat echivalența dintre acel „alt umanism” și acel „nu mai puțin religios”, decit dacă se acceptă principiul convergenței, profesat și de Mihai Emincscu, care, prin gura Doctorului din piesa Amor pierdut — viață pierdută Emincscu, afirmă : „Doctorul din creierii mei n-a ucis pe creștinul din inima mea”. Sensul reformator, revoluționar în fond, al destinului cultural (al momentului cultural, mai bine zis), reprezentant de L. L. Asachi revine parcă ca un laitmotiv tn cartea lui Anto- nie Plămădeală — [ace un pas uriaș (sub. n.s.) spre altceva, în altă direcție. Nu-1 ispitesc, precum pe predecesorii din secolul anterior, textele isihaste. El se îndreaptă spre Condillac, iar in morală spre Epictct, deci spre unii care veneau dintre filozofi, nu dintre clasicii cano- nizați ai creștinismului. Preferințele sale ne dezvăluie, pe lingă preocupările teologice (pătrunse și acestea, adăugăm noi, de spirit reformator-luminist) și preocupări mai largi odată cu a sensibilitate extraordinară la ceea ce se întîmpiă în lume, deci puternic ancorat în realită- țile concrct-istoricc. Am arătat mai sus că înseși „preocupările teologice” erau pătrunse, în cazul lui L. L. Asachi, de spiritul luminist-rcformalor. Cît despre înclinația luminatului protoicreu spre tex- tele creștine nccanonicc, ne grăbim să o ilustrăm prin una dintre cuvintările ce ni s-au păs- trat 1n Întregime : Cuvînt de pomenire ce s-au alcătuit și s-au grăit de însuși arhimandritul Mitropoliei Kir Lcon, în Iași, la 4 iulie 1820 (vezi addenda XVII din cartea lui Antonie Plă- mădeală). în cuvin tare, L. L. Asachi înțelege să invoce argumente care țin egal „de fireasca și de cea descoperită lege”, respectiv să îmbine „adevărul evangheliei” cu „povățuirca acelui înțe- lept”, referindu-se de fapt la un text creștin nccanonic : înțelepciunea lui isus Sirah. Momentul reformator, revoluționar chiar al lui L. L. Asachi se înscrie în ceea ce Lueian Blaga consideră a fi evoluția „organică” a ortodoxismului românesc, integrat in lupta poporului nostru pentru menținerea ființei lui etnice, naționale. Nu este de mirare, deci, că actualul urmaș al lui Andrei Șaguna îl înțelege atit de bine pe L. L. Asachi 1 Linia convergenței rcligioasc-naționale, in care se integrează Lazăr-Leon Asachi și alții ca el, va duce la marile bătălii ale poporului nostru pentru eliberare socială și națională. Va rămine pagina de aur in „cartea dc căpătii a națiunii noastre” următoarele rinduri, demne de un omagiu real adus „minunatului” Lazăr-Lcon Asachi, prin care Antonie Plămă- deală consideră bătăliile legitime ale poporului nostru ca fiind convergente cu -„Legea strămo- șească”, cu doctrina socială-națională a Bisericii românești. „Ceea ce nu Înseamnă insă că ci, clericii, — putem citi la pagina 164 a primei cărți despre Lazăr-Leon Asachi în cultura româ- nă — își vor socoti rolul îndeplinit și încheiat sau că vor socoti că s-au înșelat descluzînd ușa unor asemenea idei („în slujba transformărilor sociale și politice și... lupta pentru ele”). Eî le vor apăra in continuare, la 1848, la 1877, la 1907, la 1918...”. Fericit inspirat, Antonie Plămădeală explică intreaga activitate a exponenților lumi- nismului românesc, inclusiv L. L. Asachi, ca datorindu-se „exclusiv faptului că erau foarte buni români, și nu altor apartenențe care priveau statutul lor religios” (subl. ns. ). Linia lui Lazăr-Leon Asachi este susținută și azi, spre meritul aceluia care o afirmă. „Creștinismul — susține Antonie Plămădeală — n-a admis niciodată tirania și despotismul” (subl. ns. ). Spiritul reformator-luminist pe care L. L. Asachi il aducea în sinul Bisericii româ- nești este recunoscut. „Pulcnt spune — scrie Antonie Plămădeală — că Lazăr-Lcon Asachi profesează un tip dc ortodoxie largă, umanistă, adevărat model pentru orientarea credincioșilor ei In cultură și viață socială. Și nu numai... pasiv, ci și activ, pentru promovarea culturii și a unei societăți pe baze umaniste”. Acum că dispunem dc aproape întreaga moștenire culturală a lui L. L. Asachi (manus- crisele nou descoperite fiind depuse la Biblioteca Patriarhiei din București, iar cartea-omagiu Lazăr-Leon Asachi tn cultura română fiind la îndcmîna celor cu adevărat dornici a o citi și valorifica), se cuvine intr-adexăr a se trece la o rc-cxaminarc a locului și rolului lui L. L. Asachi in cultura română. Marele nostru istoric Nicolae lorga îl aprecia pe L. L. Asachi, a cărui operă era doar parțial cunoscută, drept „cel mai Înseninat dintre traducătorii moldoveni”. Avem acum toate temeiurile să-l includem pe L. L. Asachi în istoria literaturii române, printre scriitorii-pionicri, dar și în istoria gîndirii filozofice și social-politice românești, precum și în mișcarea „organică” a aggiornamcnto-ului Bisericii Ortodoxe Bomânc. www.dacoromanica.ro 11 CARTEA ROMA'NEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 461 Chiar și o sumară trecere în revistă a moștenirii culturale a lui L. L. Asachi confirmă apre- cierea făcută de fiul său, Gheorghe Asachi, anume că cel dinții „prin a(le) sale numerose lucrări, întîia dată au deschis la noi carieră literaturii moderne și au așezat în limba română cuvinte strămoșești”. Iar pentru întreaga activitate pătrunsă de „spiritul luminilor”, L. L. Asachi poate fi con- siderat cel mai mare reprezentant al luminismului moldovean, la același nivel cu „marii corifei” ardeleni. Dacă este adevărată observația lui C. Noica (vezi „România', literară” din 16 oct. 1986) că pentru culturile mici dar autentice, cum este și cultura română, „enciclopedismul este o afirmație de tărie a spiritului românesc”, în care se cuprind doar cîțiva „mari” care „verte- brcază cultura noastră”, socotim că printre cei puțini „avîntați în universal” din istoria cul- turii noastre se cuvine să facă parte și Lazăr-Leon Asachi. Ca și ceilalți „enciclopediști” ai noștri, — de la Dimitrie Cantemir la Mircea Eliade — L. L. Asachi nu poate ii definit prin opere izolate, ci abia ca destin cultural, întreaga sa operă impunîndu-se a fi pusă în întregime la dispoziția cititorilor. Aceasta ni se pare a fi semnificația rindurilor cu care Dr. Antonie Plămădeală își în cheie prima carte scrisă la noi despre L. L. Asachi, considerîndu-1 pe acesta : „prin gindirea și- faptele sale, interpretul vremii sale, exponentul aspirațiilor emancipării sociale, politice și cul- turale, al idealurilor de libertate și unitate națională a românilor. La împlinirea acestora, creația sa este Încă o piatră de temelie. Reconsiderarea și recunoașterea ei astăzi este, deopo- trivă, un act de pietate și un omagiu”. luliu Buci * * * Bolirar y Europa en las cronicas, el pensamiento politico y la li is- toriografia, volumen I, Siglo XIX. Investigacion dirigida por Al- berto Filippi. Frologo de J. L. Saleedo-Bastardo, Ediciones de la Presideneia de la Republica. Comite Ejecutivo del Bicentenario de Simon Bolivar, Caracas, 1986, 1086 p. Figura lui Simdn Bolivar, exponentul principal al luptei pentru independență al colo- niilor spaniole din America de Sud, constituie un subiect de predilecție pentru istoriografia vene- zueleană și împlinirea a două sute de ani de la' nașterea sa, In 1983, a reprezentat un mo- ment de maximă intensificare a cercetării istorice în această direcție. Lucrarea pe care avem plăcerea de-a o aduce în atenția cititorilor semnifică, din această perspectivă, o reușită de certă valoare, o încununare a activității pline de abnegație desfășurată de Comitetul Executiv al Bicentenarului eroului sudamcrican înființat în 1976 și condus de istoricul J. L. Saleedo- Bastardo. Bolivar y Europa abordează de fapt, prin cele 413 surse documentare pe care le folosește, multe dintre ele editate pentru prima dată, imaginea lui „El Libertador” așa cum apare ea în Europa secolului al XlX-lea. Conținutul bogat al acestui prim volum, ce va trebui comple- tat cu un al doilea referitor la secolul al XX-lea, are darul de a satisface pe cititor permițîn- du-i să constate cele trei nivele la care profesorul Alberto Filippi, coordonatorul întregii lucrări a condus în mod deliberat investigația pentru a atinge obiectivul pe care și l-a propus împreună cu colaboratorii săi : să mențină strîns legate planurile cronicei (prin cronică înțelegîndu-se aici mărturia directă sau indirectă a unor contemporani ai evenimentelor) cu gîndirea politică și istoriografia. Dialectica dintre aceste elemente constituie de fapt firul conducător și axul întregii lucrări. De asemenea caracterul ei multinațional face să apară un Bolivar viu și universal, o imagine a sa multiformă și pluridimensională în funcție de poziția economică, socia- lă și politică a celor care l-au receptat pe el și faptele sale. Structura acestui volum este alcătuită din șaisprezece secțiuni naționale coordonate fie- care de istorici a căror reputație este bine stabilită pe plan internațional și anume : Alberto Gil Novales (Spania), Jeanine Potelet (Franța), David Waddell (Marea Britanie), Alberto Filippi (Italia), Âliquel Batllori (Vatican), Giinter Kahle (R.F.G.), Manfred Kossok (R.D.G.), Roberto Palacios (Olanda), Anatoli Șulgosvki (U.R.S.S.), Carlos Da Costa Gomes Bessa (Portugalia), Josef Poliăensky (Cehoslovacia), Weine Karlsson (Suedia), Beatrice Ziegler (Elveția), Jeno Roznyai (Ungaria), Dan Berindei (România) și Tadeusz Lepkowski (Polonia). 7 — c. 2130 www.dacoromanica.ro 462 CARTEA ROMANEASCA ȘI STRĂINĂ DE ISTORIE 12 De la Început trebuie arătat că maniera de formare a imaginii lui Simăn Bolivar a fost deosebită dc la țară la țară, iar in interiorul aceleiași țări, în interiorul aceleiași culturi, se notează importante diferențe dintre diferitele clase și categorii sociale, intre diferitele perso- nalități exponente ale intereselor acestora. Astfel, într-un fel s-a reflectat personalitatea și acti- vitatea eroului sudamerican in Spania, Franța, Marea Britanie, țări care aveau interese directe și importante în America de Sud și în alt fel s-a reflectat ea în Polonia, România, Ungaria, Rusia etc. Diferența principală constă în cantitatea informației, rezultat al interesului, mai mare sau mai mic, pentru această zonă geografică, precum și în posibilitățile de a ajunge la această informație. Dc asemenea, în interiorul fiecărei țări forțele progresiste, interesate în mer- sul înainte al societății, au văzut in Bolivar pe exponentul ideilor republicane, al libertății și al democrației, în timp de forțele reacționare, exponente ale intereselor Sfintei Alianțe, au văzut în el un dictator, un tiran sîngeros, un demagog care urmărea să se încoroneze ca împărat al întregii Americi spaniole. Mai trebuie arătat și faptul că în acele țări unde se punea acut problema luptei pentru libertate și independență națională, cum ar fi țările române, Cehia, Polonia ctc., figura lui Bolivar, cu excepții nesemnificative, este receptată ca un adevărat simbol al libertății ca o făclie vie ce arată popoarelor drumul spre cucerirea acesteia. Dar mai bine să vedem felul în care s-a format imaginea lui Simon Bolivar în diferitele țări ale continentului nostru. Astfel, în Spania (pp. 57—206), țara cca mai interesată în evoluția situației din America Latină, unde își avea cca mai mare parte a imperiului colonial, atitudinea față de marele con- ducător al revoluției hispanoamericane a variat în funcție dc evoluția politică internă, în peri- oadele revoluționare, de democratizare (1820—1823, 1868 — 1874 ctc.), imaginea lui Bolivar fiind favorabilă, în timp ce în perioadele de recrudescență ale reacționarismului el a fost înfă- țișat ca un rebel și ca un trădător. în 1861 începe să se manifeste o preocupare spaniolă autentică pentru o alianță cu republicile americane, hispanoamericanismului, promovat în spe- cial de Jose Fcrrcr de Couto, fiind strîns legat de personalitatea lui Bolivar, dar aceasta a putut fi receptată la adevărata sa valoare și la nivelul întregii societăți spaniole abia după 1898, anul pierderii ultimelor colonii, atunci cind a devenit posibilă o apropiere adevărată și organică între Spania și statele latinoamcricane. în ceea ce privește Franța (pp. 207—379), textele publicate în acest volum (articole de presă, corespondență diplomatică, lucrări memorialistice) au un dublu interes. Pe de o parte, prin părerile lor convergente, dar și divergente, ele permit o cunoaștere mai exactă a perso- nalității multiforme a lui Bolivar, care niciodată nu poate fi limitată nici la excesele apologe- tice și nici la interpretările denigratoare. Pe de altă parte ele aruncă și o lumină importantă asupra unui secol din istoria Franței în care figura lui „El Libertador”a reprezentat steagul visurilor de libertate și democrație. în Anglia (pp. 381 — 476), țară care avea importante interese politice și comerciale în America de Sud și se opunea, în același timp, politicii intransigente și legitimiste a Sfintei Alianțe, personalitatea lui Bolivar a fost receptată în culori destul de favorabile. Deși pînă în 1883 nu a fost scrisă o biografie britanică a lui Bolivar, au existat totuși rapoarte și relatări ale diplomaților (lordul Ilarrow, R. Wellesley), ale soldaților voluntari din armatele revoluționare sudamericane (W. J Adam, D. O’Connell) și ale negustorilor (J. Hamilton, P. Campbell) care l-au cunoscut direct pe „El Libertador” și i-au descris caracterul, aptitudinile și succesele. Cîteva teme apar foarte frecvent în aceste relatări și nume admirația lui Bolivar pentru sistemul politic și economic britanic și comparația dintre el și Washington. Și în Italia (pp. 477—617) Bolivar este văzut prin prisma problemelor grave care fră- mintau viața politică a peninsulei, dintre care cele mai importante erau, fără nici o îndoială, lupta pentru independență și pentru unilate națională, idealuri întruchipate tocmai de eroul sudamerican. De aceea imaginea italiană a lui Bolivar este, cu foarte rare excepții, una favo- rabilă. Astfel Luigi Angcloni, Carlo Bianco de Saint-Jorioz, Giuseppe Mazzini, Giuseppe Garibaldi, Luigi Mușini și alții apreciază la Bolivar faptul că a reușit să transforme războiul într-un război popular și a realizat o armată condusă de idealurile populare, de lupta împo- triva despotismului. De asemenea sint scoase in evidență trăsăturile republicane și democratice ale gindirii sale, iar dictatura pe care a excrcitat-o este explicată ca necesară pentru apărarea libertății abia cucerite. Germania are rezervate în cadrul acestei monumentale lucrări două secțiuni distincte, una pentru R.F.G. (pp. 669—754) și alta pentru R.D.G. (pp. 755 — 825). în prima dintre aceas- tca documentele și textele selecționate (Geschichte des neunzennten Jahrhundersls seit den Wiener Vertrăgen, de Georg Gcrvinus, biografia lui Bolivar realizată de Karl Marx in 1856, corespon- dența lui Alexander von Humboldt cu Bolivar etc.) demonstrează atenția și interesul pe care au lorii și cititorii germani le-au avut pentru Simon Bolivar, pentru lupta sa pentru indepen- dență politică și pentru reorganizarea statală a Americii spaniole. De asemenea ele pun in www.dacoromanica.ro 13 cartea românească și străină de istorie 463 evidență și speranțele pe care le-au trezit concepțiile democratice și ideile republicane ale lui Bolivar, legate însăși de viitorul statelor germane. în cea de-a doua secțiune germană, rezer- vată R. D. Germane, sint propuse cititorilor documente (corespondența lui Mctternich cu Frie- drlch von Gentz și cu baronul de Lederer) care scot în evidență atitudinea politică a statelor germane, mai ales a Prusiei și Austriei, față de revoluția hispanomericană și față de Bolivar, dar și interesele comerciale care au influențat această atitudine. în Rusia (pp. 899—943), revoluția din coloniile americane ale Spaniei și imaginea lui Bolivar au fost recepționate diferit de forțele progresiste și de cele racționare, apărătoare ale intereselor țarismului. Astfel, decembriștii au văzut în Bolivar pe una din personalitățile cele mai importante ale vremii, iar ziarul cu orientare progresistă „Moskovski Telegraf” îl prezintă ca pe un erou al democrației și libertății, un simbol al ideilor republicane. în schimb gazeta „Vestnik Evropi”, cu o orientare declarat reacționară, îl consideră un rebel și un trădător, un tiran și un uzurpator al drepturilor legitime ale monarhici spaniole. Secțiunea română a acestui volum (pp. 1071 — 1078), alcătuită de repurtatul istoric Dan Bcrindei, cuprinde 6 extrase din presa vremii, din „Albina Românească” și din „Curierul Româ- nesc”, extrase care demonstrează interesul opiniei publice din țara noastră pentru puternica personalitate a lui Bolivar și pentru revoluția de eliberare a coloniilor spaniole din America Latină. Aceste extrase (prima biografie a lui Bolivar în „Albina Românească” din 7 iulie 1829, situația din America de Nord și Centrală în „Curierul Românesc” din 31 iulie 1829, procla- mația lui Bolivar prin care renunță la toate prerogativele sale în „Albina Românească” din 8 mai 1830, decizia Congresului de la Bogota cu privire la demisia președintelui Bolivar în „Albina Românească” din 15 mai 1830, continuarea răspunsului dat lui Bolivar în „Albina Româ- nească” din aceiași zi și moartea lui Bolivar tot în „Albina Românească din 5 martie 1831) dovedesc, după opinia noastră, două lucruri extrem de importante : pc de o parte receptivi- tatea opiniei publice din țările române față de marile evenimente și marile personalități ale epocii (toate informațiile sînt contemporane cu Bolivar, chiar și ultima, dacă avem in vedere dificultatea cu care circulau știrile în epocă), iar pe de altă parte, așa cum reiese din conți- nutul lor, favorabil eroului revoluționar sudamerican, tendințele net progresiste ale acestei opinii publice, Bolivar fiind, de fapt, simbolul luptei pentru independență și unitate națională, deci tocmai al problemelor care frămîntau profund întreaga societate românească și reclamau o rezolvare radicală. Cît privește celelalte țări europene cuprinse in volumul de față imaginea eroului sudame- rican este, în general, favorabilă, dar determinată de situația din fiecare țară în parte. Astfel, la Vatican (pp. 619—668) Bolivar este privit prin prisma intereselor papalității de a stabili legături religioase directe cu fostele colonii spaniole. în Portugalia (pp. 945—981) imginca sa este destul de restrinsă, dar favorabilă, deoarece această țară căuta să ajungă la o alianță cu statele independente din America spaniolă. în Olanda (pp. 826—897), imaginea lui Bolivar, de asemenea favorabilă, este rezultatul tentativelor făcute de guvernul acestei țări pentru a-și recăpăta pozițiile economice și comerciale din America de Sud. In Suedia (pp. 999 — 1034) și Elveția (pp. 2035—1056), țări cu regimuri politice destul de democratice pentru acea epocă, imaginea lui „El Libcrtador” este favorabilă, el fiind privit ca un erou al celor mai înalte aspirații umane. în ceea ce privește Cehia, Ungaria și Polonia imaginea lui Bolfvar este receptată prin prisma luptei pentru libertate și independență națională dusă de popoarele acestor țări. în Cehia (pp. 983 — 998) Bolivar este privit cu simpatie, mai ales după 1848, datorită idealurilor sale democratice și republicane, idealuri care animau întregul popor ceh. în Ungaria (pp. 1057—1069) Bolfvar este cunoscut încă din primii ani ai secolului al XlX-lea, dar abia în anii de represiune hasburgică dintre 1849 și 1867 el devine un adevărat simbol al spe- ranței și libertății. După instaurarea dualismului figura eroului sudamerican se estompează treptat, mai apare doar în cîteva enciclopedii, dar prezentată foarte rezumativ, și dispare prac- tic din cultura maghiară pină la mijlocul secolului nostru. în fine, în Polonia (pp. 1079—1085) interesul pentru Bolivar a fost mai mare în timpul vieții sale, scăzînd însă brusc după moar- tea sa. Ajunși la capătul prezentării noastre nu ne rămîne dccît să arătăm că această lucrare reprezintă o indiscutabilă reușită care vine să încununeze eforturile tenace depuse atit de iniția- torii, cit și de realizatorii ei. Ea are, după opinia noastră două merite deosebite : aduce pentru prima dată la lumină numeroase documente și informații rămase pină acum necunoscute și re- prezintă o abordare, de asemenea, în premieră, imagologicăj modernă, a personalității fascinante a lui Simdn Bolivar, adevărat simbol al luptei pentru libertate și indepedență al tuturor popoa- relor din America Latină. Eugen Denize www.dacoromanica.ro DIN SUMARUL NUMERELOR VIITOARE Valoarea temporară a informației cartografice. învățămîntul preuniversitar în Evul mediu. Tratatul din 7 martie 1395 : semnificația șa politică' și cronologică. Ștefan cel Mare și războiul otomano-venețian din 1499—1503. ' Izvoare demografice — registrul militar secuiesc din 1639. - Nieolae lorga și Revoluția Franceză. înființarea consulatelor franceze în țările române-și impactul asupra spiri- tului românesc. * Considerații privind eanzele prăbușirii Veneției. ’ . t ji Problemele învățămîntnlui in parlamentul român. Pe marginea criticii' reformelor școlare a lui Take loneșcu. ■ 1 Ecoul unor evenimente istorice românești'în presa norvegiană. Spania în literatura română în epoca modernă — traduceri, reflexe, influ- ențe. v z ' Oamenii de știință și viața politică a României; ■ Grigore Tocileseu și slavistica cehă din cursul secolului al XlX-lea. Promovarea de către socialiștii români a idealului păcii la congresele inter- naționale. Reacții în România față de atacarea Belgiei în 1914. < . Relațiile culturale dintre România și Marea Britanie (1929—1939). , Aspecte ale procesului de creare a Frontului Național Unit Auti-japouez al poporului chinez. Contribuția Biroului pentru servicii strategice al S.U.A. la victoria Națiu- nilor Unite. Propunerea României privind încheierea unui tratat de securitate colectivă in sud-estul european postbelic. Semnificații politice. HM JSS 0567-630 I- P. Informația c. 2130 43 856 Lei 15 www.dacoromamca.ro